Referat la Patrologie

- Imnele iubirii dumnezeiești – Sfântului Simeon Noul Teolog -

Profesor Coordonator:
Pr. Prof. Dr. Constantin Pătuleanu

Student:
Dabija Valentin
Mihai
Teologie Pastorală
Anul II, Grupa 3

București
 2022

Opera Sfântului Simeon Noul Teolog

Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și

lupta cu patimile și gândurile rele. El a scris instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice
și practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”.
Altă scriere care se adresează în mod special călugărilor sunt ,,Catehezele” în număr de 34
prin care încearcă să ofere soluții la diferitele probleme care-i frământă pe monahi privitoare
la desăvârșirea lăuntrică. O altă direcție a operei Sfântului Simeon sunt ,,Cuvântările
teologice” în număr de 3 volume și ,,Cuvântări etice” în număr de 15 volume. O altă viziune
s-a orientat spre cele ,,225 de Capete teologice”. Mai mult, Sfântul Simeon era un adevărat
poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină”, care conțin în jur de 70 de poezii pline de
meditații religioase profunde.
Nu se poate preciza data redactării operei Sfântului Simeon. E de presupus că el și-a
început opera în Mănăstirea Studion, care avea o bogată experiență în acest sens, dar unde nu
a rămas decât un an, și a continuat-o în mănăstirea Sfântului Mamas. Aici începe o viață
duhovnicească intensă, coroborată și cu reorganizarea vieții monastice. Opera Sfântului
Simeon se înscrie în tradiția ascetică și duhovnicească răsăriteană, descriind urcușul duhov-
nicesc al omului, de la curățirea de patimi și dobândirea virtuților la contemplarea rațiunilor
duhovnicești și apoi la vederea lui Dumnezeu în lumină și la unirea cu El. Datorită faptului că
el aduce o notă accentuată de trăire și simțire în teologia sa, poate fi considerat un înnoitor în
tradiția duhovnicească.
Învățăturile neprețuite ale Sfântului Simeon despre misterele rugăciunii minții și
despre lupta duhovnicească i-au adus numele de „Noul Teolog”. Aceste învățături nu au fost
creația Sfântului Simeon, ci pur și simplu fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau
ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autoritățile
clerului din Constantinopol, iar Sfântul Simeon a sfârșit prin a fi exilat din oraș.

Imnele dragostei dumnezeiești.

Imnele dragostei dumnezeiești au un conținut foarte ridicat deoarece înalțimea

teologiei lor dar mai ales adâncimea cunoștinței cuprinsă în ele nu sunt pe măsura înțelegerii
tuturor. Ea cere, pentru a fi înțeleasă, cititoti cu o rațiune sănătoasă și dreaptă, care să dea
putere simțurilor sufletului, cititori cărora suflarea Duhului să le întraripeze înțelegerea pentru
a se înalța, cititori a căror cugetare să se scufunde cu totul și deplin spre cerurile și adâncimile
dumnezeiești1.
Nichita Stithatu, monah și preot din Mânăstirea Studion, scrie despre această
lucrare, dar mai cu seamă se angajează pentru a ajuta pe cei ce voiesc să se aplce asupra
acestor cuvinte, ca nu cumva să-și pricinuiască în loc de folos vreo pagubă, aruncându-se fără
experință în adâncimile Duhului, apropiindu-se și privind lucrurile dumnezeiești ca niște
novici, adică explicând greșit, din lipsă de experință, aceste învățături dumnezeiești, care sunt
mai presus de simțirea lor.
O notă aparte în lucrarea ,,Imnele iubirii dumnezeiești” a Sfântului Simeon Noul
Teolog este tema luminii, acesta face o distincție clară între cunoașterea autentică de
rugăciune, comtemplație și lumină.
Sfântul Simeon prezintă adeseori în Imnele dragostei dumnezeieşti lumina
dumnezeiască pe care o vede ca pe una care-i vorbeşte. În Imnul 22, Dumnezeu-Lumina îi
prezintă Sfântului Simeon calităţile suprafireşti ale ei: „Crede deci că Eu sunt o lumină fără
formă, în întregime simplă, necompusă, indivizibilă prin fire, cu neputinţă de iscodit,
apropiată în chip neapropiat (accesibilă în mod inaccesibil); căci Mă las privit cu adevărat,
Mă arăt cu iubire de oameni schimbându-Mi forma după puterile fiecărui om; nu sufăr Eu
aceasta (schimbare), ci cei ce se învrednicesc să Mă vadă aşa, căci altfel n-ar putea, nici n-
ar ajunge la mai mult; de aceea aceiaşi Mă văd uneori soare - atunci când au mintea curată
-, iar uneori stea - atunci când se vor găsi sub întunericul şi noaptea acestui trup. Căldura
iubirii Mă face foc şi strălucire, căci atunci când se aprinde în tine cărbunele prieteniei,
văzând râvna iubirii tale, Mă găsesc şi Eu unit cu aceasta şi dau lumină şi Mă arăt ca foc,
Eu Cel ce am creat focul cu cuvântul”.
În Imnul 22, Lumina continuă să se prezinte astfel: „(…) prin fire sunt cu neputinţă
de negrăit, cu totul de nespus, de nerostit şi de nerecunoscut pentru oameni şi îngeri, şi de
neînţeles pentru orice altă fiinţă creată. Cunoaşte numai cele ale tale sau, încă şi mai bine,
pe tine însuţi şi atunci vei cunoaşte că Eu sunt cu totul de necuprins şi de neînţeles, că sunt
împreună şi îi iubesc numai pe cei ce Mă iubesc şi-şi aduc aminte cu căldură de poruncile
Mele şi care nu preferă nicidecum în locul acestora ceva din cele ce curg: cu ei voi vorbi şi
voi fi acum şi în veci. Amin.

1
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele Iubirii Dumnezeiești, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 35.
 Caracterizând pe Dumnezeu ca lumină, Sfântul Simeon spune: „Dumnezeu este
lumină, o lumină nesfârşită şi necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sunt lumină comună şi
împărţită fără împărţire între persoane (…) Tatăl e lumină, Fiul e lumină, Duhul e lumină.
Cei trei sunt o lumină unică, simplă, necompusă, netemporală (…) Tot ce vine de la
Dumnezeu este lumină şi ce ne vine din lumină: lumină e viaţa, lumină nemurirea, lumină
iubirea, pacea, adevărul, uşa împărăţiei cerurilor, lumină este Hristos, Mântuitorul şi
Împăratul lumii; lumină pâinea Trupului Său neprihănit, lumină potirul preacinstitului Său
sânge, lumină Învierea Sa, lumină degetul Său, lumină mâna Sa, lumină ochii Săi; lumină e
Domnul, glasul Său, ca lumină din lumină”. Ele sunt lumină, dar în acelaşi timp rămân ceea
ce sunt. Toate ale lui Hristos sunt lumină, şi toate cele din jurul Lui sunt luminate, persoanele
cu voia lor, lucrurile fără voia lor.
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o
lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Lumina
divină şi vederea ei înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în lumina Sa cea mai neapropiată şi
această împărtăşire de lumină este pe măsura credinţei noastre şi a curăţirii de păcat. Astfel,
lumina rămâne necunoscută celor împătimiţi şi lumeşti.
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu flacără, foc duhovnicesc şi soare nematerial:
„Dar Acela e (Foc) duhovnicesc, cu neputinţă de împărţit, e cu desăvârşire inseparabil şi
indivizibil; căci atunci când e comunicat nu se divide în mai multe, ci rămâne indivizibil şi
există în mine; răsare în mine înăuntrul ticăloasei mele inimi ca un soare sau ca discul unui
soare, arătându-se sferic, luminos, ca o flacără” (Imnele iubirii dumnezeieşti, 1).
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane -
Izvorul acestei lumini dumnezeieşti necreate. Dumnezeu este lumină suprafiinţială: „Lumină
este Tatăl, lumină este Fiul, lumină Duhul Sfânt, o lumină atemporală, netăiată, necontopită,
necreată, nemărginită, nelipsită de nimic, nevăzută, ca una ce este şi se înţelege în afară de
toate şi mai presus de toate, pe care nimeni dintre oameni n-a putut vreodată să o vadă
înainte de a se fi curăţit, nici nu a primit-o înainte de a o fi văzut” (Cartea discursurilor etice,
Discursul 10).
Un alt aspect a lucrării Sfântului Simeon, regăsit în imnul 55, pune în corelație
Botezul, pocăința și paternitatea duhovnicească evidențiind rolul de mistagog al părintelui
duhovnic pe drumul de întoarcere și restaurare în harul Botezului. Săvârșirea Tainelor lui
Hristos și slujirea prin cuvânt oblige săvârșitorul de desăvârșire, determinată de legătura vie
și personală cu Hristos, legătură ce va transforma slujirea sa într-un izvor al harului, în afara
căreia nu va fi decât o autentică definiție a mediocrității.
 O altă idee evidențiată în lucrarea Sfântului Simeon este grija pentru călugări, aceasta
apare încă de prin primele imne și tratează teme precum: lucrarea și rugăciunea monahului,
modul în care aceștia pot ajunge la rugăciunea curată, încrederea în părintele duhovnicesc,
dar mai cu seamă desăvârșirea.
Despre rugăciunea monahului, cât și despre rugăciune în general, Cuviosul Părinte,
susține că sunt patru feluri de rugăciuni. Primele două sunt amăgitoare, numai al treilea şi al
patrulea sunt născătoare de lumină sau desăvârșire.
Întâiul fel de rugăciune este însoțit de lucrarea imaginației. Cel ce se roagă ridică
mâinile, ochii și mintea la cer și își închipuie cu mintea lucrurile dumnezeiești, bunurile
cerești, cetele îngerești, tinzând spre iubirea lui Dumnezeu. Această stare de rugăciune este
însoțită și de lacrimi. Uneori poate interveni mândria pentru cel ce socotește starea aceasta ca
har de la Dumnezeu. Deci în această etapă rugăciunea poate fi însoțită de pretinse fenomene
extraordinare, viziuni luminoase, senzații de miresme, glasuri ireale. Poate duce chiar și la
nebunie, cauza fiind nedobândirea nepătimirii și a virtuților.
La al doilea fel de rugăciune se ajunge după ce mintea s-a întors de la lucrurile
sensibile și de la senzațiile exterioare și se concentrează la cuvintele rugăciunii, căutând să
alunge gândurile exterioare. În acest stadiu de rugăciune se iscă o luptă care nu lasă loc
liniștirii și lucrării virtuților. Cel ce se roagă poate cădea în slava deșartă, disprețuindu-i pe
ceilalți. Această rugăciune o depășește pe cea dintâi, e faza psalmodiei, a îndulcirii cu cuvinte
duioase. În prima fază nu se putea psalmodia întrucât „nu se poate cânta Domnului pe
pământ străin, sau într-o inimă pătimașă”. Se referă aici la robia babilonică a poporului ales.
Robia patimilor trebuie îndepărtată, ca omul să se poată ruga în pace și liniște. Aceasta e
rugăciunea celor progresați.
Al treilea fel de rugăciune începe prin ascultare adică, în vremea rugăciunii, mintea
păzește inima și din adâncul ei se roagă Domnului, e rugăciunea bărbatului duhovnicesc sau a
bărbatului desăvârșit, după măsura plinătății lui Hristos. Acest fel de rugăciune e posibil doar
dacă sufletul a ajuns la nepătimirea desăvârșită, adică la lepădarea de orice afecțiune față de
lume, ascultare de duhovnic, tăierea voii proprii, mortificare față de orice împătimire
lumească. Mintea rămâne liberă față de săgețile diavolului și față de orice gând. E liberă să se
roage cu inima curată. Acesta este începutul de lungă durată al rugăciunii desăvârșite. La
rugăciunea curată se ajunge prin multe eforturi de purificare de patimi și de gânduri. Numai
dobândind o conștiință curată față de Dumnezeu, față de oameni și față de lume se poate
dobândi rugăciunea curată. Esențiale nu sunt cele enumerate mai sus, ca sumă a unor reguli,
ci importantă cu adevărat este starea permanentă de nepătimire dobândită de cel ce se roagă
autentic.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește și de un al patrulea fel de rugăciune, cel al
bătrânului duhovnicesc, când mintea nu mai are lipsă de asemenea mijloace fiziologice
auxiliare, ci dintr-o dată realizează această stare și rămâne neclintită în contemplație. Abia
această stare încheie scara rugăciunii.
După cum am arătat, lucrarea Sfântului Simeon Noul Teolog, ,,Imnele dragostei
dumnezeiești” reprezintă o operă complexă, unde cel ce voiește să se aplece asupra scrierilor
Cuviosului Părinte, mânat de dragostea celor scrise, trebuie să fie întâi un credincios și să
fugă cu totul de păcat, cu trupul și cu duhul, și să se lepede de plăcerea dulceților trecătoare;
trebuie să-și pună temelia cea bună pe piatra puternic adâncită a credinței, prin punerea în
lucrare a poruncilor lui Hristos, și să clădească pe ea, cu pricepere, casa virtuților. Trebuie să
se dezbrace de omul cel vechi, care se strică prin poftele lui, și să îmbrace pe cel ce se
înnoiește întreg în Hristos, adică pe cel ce a ajuns prin toată desăvârșirea, după putință, la
măsura vârstei plinătății lui Hristos; pe lângă aceea, el trebuie să se curățească și să se
lumineze și să-și limpezească vederea prin Duhul și să înainteze la contemplarea întregii
creații cu privirea unei înțelegeri curate, ca să cuprindă și să pătrundă rațiunile și mișcările ei
în mod clar, devenind cu totul străin lucrurilor văzute, adică deasupra tuturor neputințelor
trupului și simțurilor; la urmă, el trebuie să atragă în sine puterea harului Duhului, ca să se
umple de lumina cea bună și, pe măsura arătărilor sfinte de Sus produse în el de purificare, să
grăiască cu glas tare ca un teolog; și, în sfârșit, cu o cugetare clară să se aplece asupra celor
scrise aici, adică asupra rodurilor muncii preaînalte a cugetării teologice supreme a fericitului
sau de trei ori fericitului nostru Părinte Simeon.