Federico Fellini

„Titanul de la Rimini”, Federico Fellini (Rimini, 20 ianuarie 1920 – Roma, 31 octombrie 1993),
cu studii neterminate, „o haimana sănătoasă”, fugind deseori de acasă pentru a vedea circ (lumea
i se înfăţişa ca un imens spectacol, în permanentă mişcare, inepuizabil), este desenator la 14 ani
la ziarul „420” din Florenţa, machetator la redacţia unui săptămânal umoristic, în 1938,
desenator şi colaborator la ziarul, tot umoristic, din Roma, „Marc Aureliu”, furnizor de subiecte,
şansonetist, scenarist, caricaturist. Participă la realizarea filmelor lui Rossellini Roma citta
aperta (Roma, oraş deschis), 1945, Paisa , 1946, Europa '51 , 1952, colaborează cu Alberto
Lattuada şi Pietro Germi. Are un puternic sentiment de echipă, dar şi o personalitate puternic
creatoare, ca şi cei din generaţia lui, şi nu numai. Conştient de înalta datorie morală şi
profesională de a contribui la dezvoltarea cinematografiei, a culturii italiene, realizează primul
său film în 1950, împreună cu Alberto Lattuada, Luci del varieta (Luminile varieteului). Este
autorul a 23 de filme: Lo sceicco bianco (Şeicul alb), la realizarea căruia a fost ajutat
de Michelangelo Antonioni, 1952, un film-satiră, prima tentativă de demolare a falselor mituri, a
falselor magii, propunând însă un univers al misterului şi al sugestiei, constantele teme ale
cinematografiei sale, ale esteticii sale; I vitelloni (1953); aici, plecarea personajului Moraldo
semnifică „desprinderea” lui Federico Fellini însuşi de ambianţa nesemnificativului, a deriziunii,
a mentalităţii provinciale, a suficienţei; Un agenzia matrimoniale (Agenţia matrimonială), 1953,
un scheci din filmul de scheciuri L'amore in citta (Dragoste în oraş); La strada(1954), Premiul
Leul de argint, Veneţia, 1954, şi Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin, film care,
împreună cu următoarele două, formează „trilogia culpabilităţii” şi în care se conturează
personajele sale cheie, ipostaze ale „eternului masculin” şi ale „eternului feminin”: Il
bidone (Escrocii), 1955; Le notti di Cabiria (Nopţile Cabinei), 1957, Premiul O.C.I.C. şi
Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin, 1957; La dolce vita (1960), Marele premiu,
Cannes, Premiul Oscar pentru Cele mai bune costume, Premiul Nastro d'Argento pentru Cel mai
bun rol masculin principal (Marcello Mastroianni), Cel mai bun subiect, Cea mai bună
scenografie; este un film despre o situaţie existenţială generalizată, un film de cotitură în
cinematografia modernă; scheciul Le tentazioni del dottore Antonio(Tentaţiile doctorului
Antonio) din filmul de scheciuri Boccaccio 70 , 1962; Otto e mezzo(8 şi 1/2), 1963, Marele
premiu, Moscova, 1963, Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cele mai bune
costume, 1964, Premiul Nastro d'Argento pentru Cea mai bună regie, Cea mai bună producţie,
Cel mai bun subiect, Cel mai bun scenariu, Cel mai bun actor profesionist (Sandra Milo), Cea
mai bună muzică, Cea mai bună fotografie; este un film de artă poetică, o altă cotitură în
cinematografia contemporană; Giulietta degli spiriti (Giulietta spiriduşilor), 1965, un film
despre criza sufletească, psihologică, morală şi spirituală a femeii; scheciul Toby Dammit din
filmul de scheciuri Tre passi nel delirio, 1968; Fellini-Satyricon, 1969, o recreare a textului
anticului Petronius. Deşi cu o evidentă culoare locală, filmul ne sugerează chiar stările omului
modern, stările sale de instabilitate şi incertitudine, de apreciere a clipei („carpe diem”), de
existenţă în limitele firescului şi ale normalului („aurea mediocritas”), dar şi de transcendere în
excepţional. Superbă este imaginea cu cei doi tineri, romanul şi grecul, pietrificaţi într-o stâncă,
o seducţie şi o sinteză întru eternitate; Block-notes di un regista (Block-notes-ul unui regizor),
1969; I Clowns (Clovnii), 1971, un film sinteză de documentar, reportaj şi ficţiune, un film
nostalgic, ca şi I Vitelloni, dar şi ca toate filmele sale, un film despre dispariţia unei arte, arta
circului, despre destrămarea unei mentalităţi, a unei stări de spirit; Fellini-Roma(Roma), 1972,
un portret psihologic, moral, spiritual, al Eternei Rome, al Capitalei;Amarcord (1973), Premiul
Oscar pentru cel mai bun film străin, un portret moral, psihologic, spiritual, de mentalitate, al
provinciei; II Casanova di Federico Fellini(Casanova), 1976, după Memoriile lui
Casanova; Prova d'orchestra (Repetiţie cu orchestră), 1978, un film de 56 de minute pentru
televiziune, o parabolă a intoleranţei, cu sugestia unei posibile salvări; La citta delte
donne (Oraşul femeilor), 1980, un film ironic despre un fel de neomatriarhat; E la nave va (Şi
nava merge mai departe), 1983, un film despre trecere, despre fragilitatea naturii condiţiei şi
existenţei umane, în ton nostalgic, Premiul David di Donatello, 1984; Ginger e Fred (Ginger şi
Fred), 1986, de asemenea un film nostalgic, o meditaţie asupra condiţiei artistului, ca pretext
folosind aspecte din viaţa cuplului de dansatori Ginger Rogers şi Fred
Astaire; Intervista (Interviu), 1987, tot un film nostalgic, o întoarcere la actorii şi personajele
filmelor sale, cu duioşie, dar şi cu ironie şi sarcasm; La voce della luna (Vocea lunii), 1990,
după poemul II poema dei lunatici(Poemul lunatecilor) de Ermanno Cavazzoni. Ca proiect
imediat, avea filmul Mastrona, pentru care, ca de obicei, elaborase desenele.

Se observă că Federico Fellini, în cele 23 de filme, a apelat doar de trei ori la surse literare,
implicându-se în elaborarea scenariilor pentru toate filmele sale. Ultimul Premiu Oscar, al
cincilea, i-a fost acordat în ziua de 29 martie 1993 pentru întreaga sa activitate în domeniul
cinematografiei. Fiecare film al său are o fizionomie proprie, dar există suficiente elemente
comune pentru a considera întreaga sa filmografie o epopee, o vastă frescă a sufletului latin, a
spiritului latin, a moralei şi psihologiei moderne, văzută din unghiul tipului meridional, sudic,
solar, generos şi vitalist.

Sub alt aspect, întreaga sa filmografie are un caracter profund autobiografic. Dar mă refer numai
la „autobiografia interioară”, acel univers în care se întâlnesc, sub forma unei sinteze poetice,
trăsăturile specifice unei puternice personalităţi creatoare cu tot ce a venit din exterior şi a fost
asimilat, un univers situat între particular şi general, între local şi universal, între efemer şi
veşnic, între aici şi infinit.

Esenţa poeticii sale constă în refuzul unei lumi de false mituri, prin umor şi ironie, dar şi spirit
critic, polemic, propunând o lume a sugestiilor, a straniului, a misteriosului, cu o dimensiune
fantastică, barocă. La el, observaţia realistă şi critica socială, niciodată ostentativă, ni se relevă
sub forma fascinantă a unei viziuni poetice asupra lumii.

vezi şi articolele Magia felliniana şi Giulietta Masina.