Pier Paolo Pasolini

Prozator, poet, eseist, publicist, scenarist, actor, regizor de film, Pasolini s-a născut în 1922 şi a
murit în urma unui oribil accident petrecut în noaptea de 31 octombrie/1 noiembrie 1975 pe
plaja Ostia. Este una dintre cela mai interesante şi mai puternice personalităţi ale anilor '60-'70.
A debutat ca scenarist în 1949, ca actor de film în 1960, iar ca regizor în 1961. Pentru filmele
sale a folosit texte literare de mare valoare: Biblia (Il vangelo secondo Matteo - Evanghelia
după Matei, 1964), 1001 de noţi (Il fiore delle mille e una notte -Floarea celor 1001 de nopţi,
1974), Sofocle (Edipo re - Oedip rege, 1967), Boccaccio (Il Decameron - Decameronul, 1971),
Chaucer (I racconti di Canterbury - Povestiri din Canterbury, 1972). Dar filmele lui nu sunt
simple ecranizări, ci recreări inspirate ale textelor literare prin folosirea limbajului
cinematografic. Temele operelor sale cinematografice sunt majore: solitudinea,
incomunicabilitatea, alienarea, disperarea, destinul omului, raportul om-sistem, om-divinitate,
iubirea, sensul vieţii, premisele şi semnificaţiile operei de artă. Ideea dominantă a operei sale
este că omul trebuie să se bucure de viaţă, de plăcerile ei (carpe diem), dar că acestea nu trebuie
să fie un scop în sine, ci o treaptă importantă spre spiritualitate. Rămânând în profan, în
contingent, omul se anulează atât ca fiinţă creată, cât şi ca fiinţă creatoare. Dar această plăcere
de a trăi pe care Pasolini a pus-o în centrul discursului său cinematografic este generatoare de
suferinţă, iar suferinţa, când este însoţită de iubire, poate duce la salvare, la purificare. Simultan
cu tratarea motivelor, ideilor, Pasolini încearcă să rezolve şi problema mijloacelor de expresie,
trecând prin chinuitoarele căutări ale formei. Este preocupat în egală măsură de culoare (chiar
dacă este vorba despre contrastul alb-negru), de ritm, de compoziţie, de jocul actorilor, de
lumină etc.

Pornind de la neoralism, Pasolini ajunge la un realism simbolic, poetic. Accattone, 1961, un

strălucit debut, are, ca aproape toate filmele sale, sugestie biblică. Protagonistul un "ragazzo di
vita", păcătuind, se răscumpără prin sacrificiu. Destinul său exemplar se contureaă şi se
consumă în contingent, în istorie. Dar datele sale existenţiale rămân în afara istoriei, ca
arhetpuri: starea de păcat, de suferiţă, de iubire, de mărturisire, de jertfă, de răscumpărare.
Traiectul existenţial al lui Accattone sugerează traseul biblic al Calvarului. Există o continuitate
ideatică între acest prim film al său şi ultimul, Salò, 1975. Prin Salò, el ne propune o estetică a
abjecţiei cu rol de catharsis, o purificare prin intermediul abjecţiei. Din demontarea şi
recompunerea dialecticii interioare a răului, Pasolini face un joc rafinat, elegant, cinic şi
periculos, dar sublim ca finalizare estetică.