Sunteți pe pagina 1din 753

OS

­­

ISM
Mănăstirea Sfântul Pantelimon
Sfântul Munte Athos

EL
Patericul
GH
athonit rusesc
AN
din secolele XIX–XX
EV
RA

Traducere din limba rusă de Lidia Popa


ITU
ED

Editura Evanghelismos
2019
©
OS
ISM
Traducere din limba rusă după originalul:
«Р ус с к и й афонский отечник XIX–XX веков»,
Издание Русского Свято-Пантелеимонова монастыря на Афоне,
2012

EL
GH
AN
EV

© Copyright (și pentru ediția în limba română).


RA

Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos

Editura Evanghelismos mulțumește Mănăstirii Sfântul Pantelimon din


Sfântul Munte Athos și Părintelui Egumen Arhimandrit Evloghie pentru
binecuvântarea tipăririi ediției în limba română.
ITU

Materialul fotografic din prezenta ediție aparține Mănăstirii Sfântul


Pantelimon din Sfântul Munte Athos.
ED
©
OS
ISM
Tuturor creștinilor ortodocși din Țară

EL
și din afara granițelor ei

GH
AN
EV
RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
Prefață la serie*
În 2016, întreaga lume ortodoxă va sărbători cea de-a 1000-a1 aniversare a prezenței
monahilor ruși în Muntele Athos. La această dată festivă, mănăstirea noastră «Sfântul

GH
Pantelimon» din Athos intenționează să publice o serie de cărți sub titlul general „Athosul
rus din secolele XIX-XX”, care va include următoarele lucrări: descrierea vieții unor
renumiți asceți ruși de la Athos, care au jucat un rol semnificativ în istoria Sfântului
Munte; istoria mănăstirii rusești «Sfântul Pantelimon» și a tuturor așezămintelor rusești,
AN
mari și mici; creații spirituale și istorice ale athoniților ruși. Majoritatea materialelor
planificate pentru editare nu au fost publicate niciodată și, fără îndoială, vor provoca un
interes deosebit în societatea rusă.
În prima jumătate a secolului XI la Athos a intrat în nevoința monahală un cetățean
rus, cunoscut mai apoi sub numele de preacuviosul Antonie, întemeietorul monahismului
EV

din Rusia și întemeietorul Lavrei Pecerska din Kiev. De atunci, vreme de 1000 de ani,
asceții ruși în flux continuu au purces către muntele Maicii Domnului, pentru a se îmbogăți
cu tradiția ascetică atonită unică și a-și aduce obolul lor la școala monahală athonită. Un
mare aflux al poporului rus la Athos a început din anii 30 ai secolului al XIX-lea și a durat
RA

până în anii 20 ai secolului XX, astfel încât cercetătorii privind Athos-ul tind să numească
această perioadă din istoria Sfântului Munte „perioada rusă a Muntelui Athos”. Dar, din
păcate, până în prezent acest segment al istoriei Muntelui Athos rămâne foarte puțin
cunoscut datorită evenimentelor istorice știute, care au cauzat ruptura de aproape 100 de
ani în relațiile Athos-ului cu Rusia.
ITU

Abia în 2007, călugării din Mănăstirea Sf. Pantelimon au purces la revizuirea și


sistematizarea arhivei mănăstirești; prin strădania lor au fost descoperite mai multe
documente valoroase, ce țin de istoria mănăstirilor rusești de pe Muntele Athos, cât și
de istoria vieții unor monahi din Muntele Sfânt. Acum, pe baza acestor materiale, avem
prilejul să prezentăm cititorului rus noi cărți despre Sfântul Munte Athos.
ED

* Prefață la ediția în limba rusă.


1
Cea mai veche dovadă privind prezența călugărilor ruși pe Muntele Athos este considerată a fi
semnătura călugărului Gherasim, „prezbiterului și starețului mănăstirii Rosa“, pe un act, datat din anul
1016 (Actes de Lavra. Paris, 1970. Vol. 1, nr. 19).
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
GH
PRIMUL VOLUM

PATER ICU L
AN
ATHON IT RUSE SC
DI N SE COL EL E X I X–X X
EV

SAU VIEȚILE ALESE


RA

ALE STAREȚILOR ȘI ASCEȚILOR RUȘI,


CARE S-AU NEVOIT ÎN ATHOS
ÎN SECOLELE XIX ȘI XX
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
GH
Prefață la primul volum*
AN
De ce oamenii aleg calea călugăriei? De aproape două mii de ani, multe minți au încercat
să dea răspunsuri diferite la această întrebare, dar, desigur, cea mai precisă definiție a
esenței acestui proces ne-a dat-o Însuși Domnul Iisus Hristos atunci când a răspuns acelui
tânăr, care L-a întrebat despre mântuire: «...dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde
EV

averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie»
(Matei 19, 21). Anume dorința de a fi desăvârșit, adică de a dobândi dragostea creștină
desăvârșită, îl îndeamnă pe om la fapte deosebite, îi dă puterea de a uita toate bunătățile
pământești și de a-și închina viața doar slujirii lui Dumnezeu și oamenilor. Năzuința spre
desăvârșire mult milostivul Dumnezeu o naște în mod diferit. El sau de îndată sădește
RA

în inima omului darul iubirii, așa cum a făcut Domnul cu apostolii Andrei, Petru, Ioan și
Iacov («veniți după Mine») (Marcu 1, 17), sau prin harul Său înțelepțește mintea omului,
iar omul aspiră cu hotărâre la cunoașterea puterii divine care l-a luminat: astfel a fost
chemat apostolul Natanael (Ioan 1, 49). În monahism, ambele aceste categorii de oameni
ITU

au un singur scop – desăvârșirea în dragostea divină, metodele doar fiind diferite: primii
sunt nevoiți să lucreze pentru a-și păstra harul primit în dar, iar aceștia din urmă trebuie
să se nevoiască pentru a-l dobândi.
Există, de asemenea, oameni, care merg la călugărie de bună voie, sub presiunea unor
diferite împrejurări. Motive pentru aceasta există multe: de la simpla imitare a cuiva
ED

până la aspirațiile deșarte din cauza unor evenimente de viață nefavorabile etc. Și dacă o
persoană merge la călugărie nu pentru a înțelege și, dacă este posibil, pentru a dobândi

* Prefață la ediția în limba rusă.


©

9
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

dragostea creștină adevărată, ci pentru a-și rezolva propriile problemele personale, așa

ISM
cum Iuda s-a alipit de Domnul pentru a-și atinge scopurile personale, atunci este sortită la
suferință, făcând să sufere și cei din jur. Numai dragostea plină de har, sălășluită, din mila
lui Dumnezeu, în inima nevoitorului, sau năzuința fierbinte de a dobândi dragostea creștină
adevărată în inima lui, îi permite să treacă cu ușurință dificultățile vieții monahale și, astfel
să primească de la ea o adâncă mulțumire în suflet și bucuria duhovnicească. Numai în
dragoste poate fi atins nivelul adevăratei ascultări, a adevăratei umilințe, cât și profunzimea

EL
rugăciunii – virtuți atât de necesare pentru a ajunge la desăvârșire. Așa precum o mamă își
dă silința să-i slujească neîncetat și fără cârtire pe copiii săi iubiți, la fel și ascultătorul cu
dar dăruit cu bucurie și umilință îi va sluji pe frații și pe mai marii săi părinți. Doar un astfel

GH
de călugăr poate fi cu adevărat ascultător de păstorii săi duhovnicești, iar pentru o astfel de
slujire Dumnezeu îi dăruiește bucuria smereniei și a rugăciunii.
Mănăstirea este o școală a dragostei creștine! Dacă cineva va merge la mănăstire pentru
a-și atinge alte scopuri, el nu va deveni niciodată un adevărat călugăr în sensul deplin al
acestui cuvânt. În cel mai bun caz, el poate deveni un bun funcționar mănăstiresc, adică
AN
să fie un laic în rasă și, în cel mai rău caz, să cadă în înșelare sau în erezie. Dar iubitorul
de oameni Dumnezeu și pe acești oameni nu-i lasă fără sprijin și ajutor. Așa cum până
în ultima clipă a încercat să-l îndepărteze pe Iuda de trădare, la fel și pe fiecare călugăr îl
conduce spre singura cale dreaptă a mântuirii - spre viață în iubirea creștină și jertfelnicie,
EV

deși lasă omul liber, să decidă dacă voiește să accepte sau să respingă harul Său.
În general, omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca, desăvârșindu-se cu ajutorul
lui Dumnezeu pe toată durata vieții sale, el să se poată cât mai mult posibil apropia
de Creatorul său. Și din moment ce Dumnezeu este dragoste, atunci desăvârșirea în
Dumnezeu este sporirea în dragostea divină. Căci Creatorul ne-a spus: «Fiți, dar, voi
RA

desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este» (Matei 5, 48), și a explicat
ce înseamnă să fii desăvârșit. Este desăvârșit acela care caută să imite pre Dumnezeu
în iubire (iubiți pe vrăjmașii voștri) (Matei 5, 44). Având o natură păcătoasă, fără a se
schimba, omul nu poate atinge acest scop, de aceea, pentru a câștiga Împărăția Cerurilor,
ITU

adică dragostea divină, Domnul ne-a chemat să ne naștem din nou: «De nu se va naște
cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu» (Ioan 3, 3).
Într-o lume în care există multe ispite, îndeplinirea acestei sarcini este extrem de
dificilă, iar mănăstirea oferă condiții ideale pentru nașterea de sus, de aceea milostivul
Dumnezeu a binecuvântat modul de viață monahal pentru desăvârșire în iubire, care în
ED

forma sa originală a fost exprimat prin chipul slujirii apostolice. Anume apostolii au fost
primii călugări. Ei au fost primii care au părăsit lumea, s-au lepădat de sine și au urmat
chemării lui Dumnezeu. Și noi vom putea să câștigăm binecuvântarea lui Dumnezeu,
numai dacă vom muri pentru lume («nu iubiți lumea...») (1 Ioan 2, 15)) și vom face «cele
©

10
OS
Prefață la primul volum

de trebuință». Și dacă nu ne putem lepăda de bună voie de tot ceea ce ne înconjoară înainte

ISM
de a intra în mănăstire, și chiar și de noi înșine, atunci nu va fi posibilă nici noua naștere
de sus, nici dobândirea dragostei Dumnezeiești.
Precum cel mort nu-și alege mormântul, nici noi, cei care am luat jugul călugăriei, nu
trebuie să alegem locul de nevoință, critic cercetând mănăstirile. Datoria noastră este să
primim cu umilință voința lui Dumnezeu și să viețuim acolo unde ne-a rânduit Stăpânul.
Precum cel mort nu-și alege groparul, nici noi nu ar trebui să alegem duhovnici după

EL
placul nostru, ci trebuie să ne supunem întru totul voinței lui Dumnezeu. Precum cel
mort nu-și face planuri de viitor, nici noi, călugării, care am murit pentru lume, nu ne
împovărăm cu planuri pământești, ci ne îngrijim doar de un singur lucru - cum să-I plăcem

GH
lui Dumnezeu și oamenilor. Călugărul are un singur scop - de a dobândi dragostea lui
Hristos. Și mijlocul pentru atingerea acestui scop este nu altul, decât lucrarea neîncetată
a dragostei.
Prezenta lucrare mărturisește despre acei călugări, ale căror inimi și minți au fost
AN
străpunse de harul Dumnezeiesc, care au lăsat tot ce e mai drag omului pe pământ și
s-au dedicat unei sarcini extrem de dificile, și anume renașterea în iubirea lui Dumnezeu.
Fără îndoială că cititorul rus a așteaptă de mult timp această carte. Având în vedere
bine-cunoscutele vicisitudini istorice, până în prezent nu a fost posibilă colectarea și
EV

sistematizarea tuturor materialelor pentru descrierea viețuirii asceților athoniți din ultimele
două secole. Dacă în perioada de până la revoluție în mănăstirile de pe Muntele Athos
se desfășura o oarecare muncă în această direcție, după revoluția din 1917 mănăstirile
rusești de la Athos au fost complet izolate de Rusia, începând perioada tristă de declin a
vieții monahale. Prin urmare, această problemă pentru mult timp a rămas în afara atenției.
RA

Nici în Rusia, nici printre emigranți nu a existat posibilitatea de a se implica în lucrarea de


descriere a vieții cotidiene a viețuitorilor din Athos. O excepție fericită în această privință
este lucrarea unui mic grup de autori (B. Zaițev, V. Mayevsky, A. Darov etc.). În plus,
datorită izolării, mănăstirile rusești de la Athos se aflau într-o situație financiară atât de
ITU

dificilă, încât toate eforturile au fost direcționate numai către asigurarea supraviețuirii
fraților rămași în ele, bătrâni și neputincioși. Treptat, mănăstirile deveneau nelocuite
și nu mai era cine să adune, să sistematizeze și să aibă grijă de moștenirea neprețuită a
predecesorilor adormiți în Domnul. Din păcate, multe materiale au fost pierdute irevocabil,
arse în incendiile devastatoare. Numai în Mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon
ED

părinții au reușit, deși nu într-un mod sistematic, să păstreze arhiva mănăstirii, în care, de
fapt, au nimerit și fragmente din arhivele altor mănăstiri, a căror prelucrare ne-a permis
să urmărim călătoria vieții a mai mult de 7500 de asceți athoniți, viețuitori ai diferitelor
mănăstiri rusești din Athos. Conform estimărilor noastre, în ultimii 200 de ani au trăit
©

11
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

în Athos până la 10.000 de originari din fostul Imperiu Rus. Aceștia fiind călugării din

ISM
mănăstirea Sfântul Pantelimon, din cele două schituri, al Sf. Andrei și al Sf. Ilie, și din
alte 150 diferite chilii și colibe, mari și mici, precum și pustnicii și ostenitorii.
Istoria vieții a 10.000 de oameni, prin voința destinului rupți de Patria-Mamă, aproape
uitați și excluși din realitatea istorică și spirituală a rușilor, reprezintă, fără îndoială,
un strat imens de cultură spirituală rusă, de care Rusia ar fi putut fi mândră. Acești
oameni, înflăcărați de dragoste pentru Dumnezeu, și-au părăsit Patria iubită și au venit

EL
în Grădina Maicii Domnului, la Sfântul Munte Athos, ca prin grele eforturi monastice
să se curățe de păcate, să se învrednicească de dobândirea harului Duhului Sfânt și
să se roage pentru mântuirea lor, a iubitei lor Patrii și a întregii lumi. Ei cu trupul și-

GH
au părăsit țara, dar nu au încetat niciodată să comunice cu ea duhovnicește, iar unii
dintre ei, cu binecuvântarea stareților, s-au întors în patria lor și s-au nevoit pe tărâmul
duhovnicesc, transmițând compatrioților lor neprețuita experiență atonită de nevoință și
ascetism. Mulți dintre aceștia au creat monumente scrise, dedicate istoriei athonite: unii
țineau jurnale, cu o descriere detaliată a ceea ce se întâmpla în jurul lor; alții au lăsat o
AN
corespondență extinsă, în care au imortalizat realitatea athonită rusă din secolele XIX-XX.
Doar după ce am studiat materialele de arhivă și am procesat toate sursele scrise, am
avut ocazia să oferim cititorului această lucrare, care conține descrierile vieților renumiților
asceți athoniți, originari din diferite regiuni ale fostului Imperiu Rus.
EV

Adunând la un loc aceste biografii, am remarcat în mod clar câteva momente


încurajatoare.
În primul rând, s-a remarcat faptul existenței unei strânse legături duhovnicești
dintre stareț și ucenic. Prin intermediul unor fire duhovnicești invizibile, sufletele tuturor
celor 10.000 de călugări țineau de rădăcina principalului arbore duhovnicesc athonit rus,
RA

reprezentat înainte de toate de către Ieromonahul Arsenie (duhovnicul călugărilor ruși


de la Athos, de la începutul secolului al XIX-lea), ieroschimonahul Ieronim (duhovnicul
mănăstirii Rusicon între anii 1841-1885), arhimandritul Macarie (primul stareț rus al
mănăstirii Sf. Panteleimon după reînnoirea din anii 1875-1889), ieroschimonahul Agatodor
ITU

(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1891-1920), schiarhimandritul Chiric


(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1920-1937), ieroschimonahul Visarion
(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1938-1955), schiarhimandritul Ilian
(egumen și duhovnic la mănăstirea Sf. Panteleimon între anii 1958-1971). Această
ED

legătură vizibilă ne oferă oportunitatea de a ne imagina viața de acum 200 de ani în


mănăstirea Sf. Panteleimon și în întreg organismul duhovnicesc al Athos-ului rusesc.
În al doilea rând, se conturează clar credincioșia unanimă a ucenicilor tuturor stareților
sus-menționați față de testamentul duhovnicesc al întemeietorului și reînnoitorului
©

12
OS
Prefață la primul volum

mănăstirii Sf. Panteleimon, ieroschimonahul Ieronim, în care se cerea cu insistență ca

ISM
aceștia să păstreze duhul monastic obștesc, să trăiască în dragoste unul față de altul și să
nu uite de milostenie.
În al treilea rând, în ciuda barierei lingvistice dintre călugării ruși și viețuitorii athoniți
de alte naționalități, cât și a unei anumite autonomii a mănăstirilor rusești, este clar că în
fiecare ascet se conturează prezența unui bine cunoscut duh comun, non-național, athonit:
de obârșie era rus, în același timp fiind parte organică a întregii comunități athonite.

EL
În al patrulea rând, ei niciodată, nici în momentele cele mai dificile ale istoriei, nu au
uitat de Patria lor mult încercată, căutând să participe, după putință, la destinul ei, cu
rugăciunea, cu fapta.

GH
În al cincilea rând, printre călugării originari din Rusia, vedem duhul de egalitate, în
ciuda apartenenței lor la diferite clase sociale; îmbrăcați în haina monahală, foștii țărani și
nobili, burghezi și negustori, grefieri și guvernanți brusc se transformau în frați, și, umăr
la umăr, în condiții egale, își purtau crucea monahală. Dacă ne-am putea imagina abisul
de clasă, care exista în aceea perioadă în Rusia, atunci am înțelege cu adevărat că acesta
AN
este un fenomen demn de mirare și atenție.
Această carte are patru părți: prima parte cuprinde descrierea vieții unor stareți și
asceți ai mănăstirii Sfântului Pantelimon din Muntele Athos, un total de 130 de asceți,
care s-au remarcat atât prin viața lor duhovnicească înaltă, cât și prin contribuția lor la
EV

crearea și prosperitatea mănăstirii.


În cea de-a doua, a treia și a patra parte a cărții sunt incluse viețile a 68 de vrednici
bătrâni și asceți ai schiturilor Sf. Andrei și Sf. Ilie, ai chiliilor rusești, mari și mici,
ale pustnicilor și ostenitorilor. Fără îndoială, multe vieți de călugări vrednici nu au
fost incluse în această carte din cauza lipsei de informații despre ei. Pustnicii duceau o
RA

viață foarte ascunsă de lumea exterioară, și chiar cei ce viețuiau alături de ei, nu erau
în stare să observe înălțimea stării lor duhovnicești. Astfel, precum privind mulțimea
de stele strălucitoare pe cer, este dificil să evaluezi strălucirea unei stele aparte, la fel
de dificilă este și identificarea unei anumite vieți ascetice athonite de mare înălțime
ITU

duhovnicească.
Am menționat deja mai sus că, drept surse pentru alcătuirea de vieți ale nevoitorilor
athoniți ruși au servit datele, aflate în arhiva mănăstirii rusești Sf. Panteleimon de la Athos,
și anume: monahologii (cărți de înregistrare ale călugărilor), jurnale și caiete de notițe,
scrisori ale viețuitorilor, documente oficiale, etc. În plus, au fost utilizate informații din cărți,
ED

deja publicate de către călugării mănăstirii noastre, spre exemplu ale Ieroschimonahului
Serghie (Vesnin), egumenului Partenie (Ageev) schimonahului Seleuchie (Trofimov),
arhimandritului Mihail (Kozlov), ieroschimonahului Arsenie (Minin), schimonahului
Denasie (Yușkov) etc, care la rândul lor s-au dovedit a fi demni de această ediție.
©

13
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

De asemenea, în această carte sunt incluse o serie de materiale din periodicele

ISM
mănăstirilor ruse athonite: de la Sf. Panteleimon − „Dialoguri edificatoare”, de la schitul
Sf. Andrei − „Îndrumări și mângâieri ale credinței creștine sfinte”, de la schitul Sf. Ilie −
„Publicații morale și ascetice”. S-a folosit pe scară largă literatura deja existentă despre
Athos: eseuri, studii și lucrări literare scrise de diverși autori.
Suntem conștienți de faptul că deși lucrarea propusă este departe de exigența literară,
dorim totuși să o oferim judecății cititorilor, convinși fiind că despre monahi ar trebui în

EL
primul rând să scrie monahii înșiși. Anume ei sunt cei care pot transmite farmecul vieții
monahale, ce dezvăluie semnificația principală a existenței nevoitorului, adică acțiunea
harului lui Dumnezeu. Omul de știință este interesat de fapte, jurnalistul caută efecte și

GH
idei, iar călugărul vede înainte de toate acțiunea Duhului Sfânt, lucru cel mai important
în viața unui ascet. În această ordine de idei, dacă oamenii de știință aplică metoda de
analiză critică a faptelor, atunci monahul, descriind istoria vieții unui alt monah, în primul
rând va încerca să arate modul în care Pronia Dumnezeiască lucrează neîncetat, cum
schimbă soarta oamenilor, cum prin iubirea și grija Sa Creatorul continuu conduce pe
AN
fiecare nevoitor pe calea mântuirii. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, nu este suficient
doar să enumerăm succesiv evenimentele istorice. Chiar și o analiză mai profundă a
acestor fapte nu ne conduc la obiectivul dorit, dacă nu vom lua în considerare evenimente
pe care, la momentul cercetării, de multe ori avem tendința de a le ignora și pe care adesea
EV

le numim supranaturale, sau miraculoase. Și într-adevăr, cum să fim corecți din punct de
vedere științific și să ținem cont în același timp și de unele evenimentele de neconceput
în plan natural din viața asceților? Cum să nu tulburăm cititorul cu pretenții academice,
oferindu-i vedenii, viziuni, preziceri și alte fenomene similare din viața asceților ca un
fapt adevărat? Cum poate fi găsită calea de mijloc între științific și metafizic? Cum să
RA

procedăm, ca să nu ni se reproșeze că confundăm obiectele cunoașterii și ale credinței?


Din punct de vedere științific, fenomenul Minunatei Arătări a Maicii Domnului lui Petru
Athonitul, Sfântului Atanasie Athonitul și altor sute de asceți athoniți, cât și mărturiile
acestora, precum și faptul că Ea le-a confirmat adevărul prezenței Sale la Muntele Athos în
ITU

timpul vieții Sale pământești, și le-a promis ocrotirea Sa, ar trebui să fie considerate doar
niște legende, care nu țin de adevăr. Dar a gândi așa, este profund greșit, pentru că astfel
noi ignorăm în mod deliberat una dintre principalele surse de cunoaștere a adevărului
− contemplarea duhovnicească, datorită căreia a fost atestat în mod fiabil fenomenul
Minunatei Arătări a Maicii Domnului de la Muntele Athos.
ED

Un suflet duhovnicește curat este cel mai puternic laborator, care permite colectarea
de informații absolut vrednice de crezare. Și atâta timp, cât alături de metodele științifice
de cunoaștere, oamenii de știință nu vor pune și metoda de contemplare duhovnicească,
rezultatele cercetărilor lor vor fi întotdeauna incomplete și unilaterale.
©

14
OS
Prefață la primul volum

Doar inima curată a Sfântului Atanasie și a asceților athoniți asemenea lui s-a

ISM
învrednicit de Minunata Arătare a Maicii lui Dumnezeu în Athos. Și, în ciuda faptului
că asceții s-au învrednicit de acest dar cam cu peste 900 de ani după evenimentul prim,
o garanție a faptului că ei ne spun adevărul, este tocmai sufletul curat al acestor sfințiți
nevoitori.
Înregistrarea cronologică seacă a faptelor reprezintă scheletul (corpul) istoriei, iar
trăirea duhovnicească lăuntrică este sufletul ei. Faptul că o cărămidă i-a căzut în cap

EL
cuiva este, deci, «corpul» unui eveniment istoric vizibil, iar faptul că, înaintea acestui
eveniment persoana a avut un sentiment sporit de pericol iminent, este sufletul acestui
incident. Și numai analizând în relație ambele manifestări ale unui fapt, putem ajunge la

GH
înțelegerea adevărată a ceea ce s-a întâmplat.
Dar aici apare întrebarea obiectivă: cum poate fi identificată autenticitatea unui fapt
duhovnicesc și care trăire lăuntrică este cea adevărată? La urma urmei, astfel de fapte
sunt multe și, adesea, par contradictorii. Noi nu pretindem la soluționarea universală a
acestei chestiuni, dar cu o anumită certitudine putem spune, că pe parcursul lungii sale
AN
istorii, Biserica Mamă și-a format o experiență de verificare a adevărului în cazul unor
anumite întâmplări duhovnicești. Noi nu le vom enumera aici, pentru că sunt bine cunoscute
tuturor, ci vom atrage atenția doar asupra nivelului înalt de autoritate a persoanelor
implicate în astfel de întâmplări minunate: călugări, stareți, asceți. Un om credincios, în
EV

special un ascet, are un sentiment sporit de înfățișare reală înaintea lui Dumnezeu, astfel
încât nu-și poate permite să compună în mod conștient nici chiar cea mai mică minciună.
El poate fi înșelat, indus în eroare, dar în mod premeditat el nu poate inventa nimic.
De exemplu, Sfântul Siluan Athonitul a avut o vedenie, în care Domnul a coborât către
el din icoană. Nu există o singură persoană inteligentă pe pământ, care să îi cunoască
RA

viața, și care fie și numai pentru un moment să se îndoiască de adevărul acestei mărturisiri.
Starețul Siluan este demn de încredere absolută!
Sau un alt exemplu: la rugăciunea marelui ascet Serafim de Sarov, Duhul Sfânt a
început să acționeze perceptibil într-un simplu om muritor, așa cum a mărturisit acesta din
ITU

urmă. Și nu există în lume nici o persoană cât de cât judicioasă, care să nu creadă această
mărturie. Deci ambele fapte sunt reale, iar adevărul lor este confirmat de autoritatea
personalităților care au participat la ele.
Aici, adversarii noștri pot obiecta că evenimentele care au avut loc sunt nenaturale
și sunt produse de percepție personală, că au apărut doar în imaginația acestor oameni.
ED

Scepticii vor spune: „Da, acești oameni sunt cinstiți în constatarea faptului, însă faptul în
sine este nerealist”.
Într-adevăr, cum să evaluăm realitatea unui fapt? Probabil, doar prin influența sa
asupra procesului istoric ulterior. Luând în considerare mii și mii de oameni, care au
©

15
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

venit la credință prin mărturia adevărată a starețului Siluan sau prin relatarea minunii

ISM
Sfântului Serafim de Sarov, putem spune cu certitudine absolută, că cele întâmplate cu
ei sunt fapte istorice adevărate. În elaborarea acestei lucrări, noi ne-am ghidat după o
astfel de metodă și sperăm că ea va ajuta și pe dragii noștri cititori în ceea ce privește
desăvârșirea duhovnicească și mântuirea sufletelor lor. În textul biografiilor asceților,
alături de fotografiile lor, sunt date și imagini ale cinstitelor lor moaște (cinstitul lor cap).
Temându-ne că cititorului rus o astfel de demonstrație a rămășițelor pământești ale celor

EL
decedați li se poate părea ciudată, ba chiar o blasfemie, să dăm o explicație acestui lucru.
Adevărul este că pe Muntele Athos există o tradiție de a descoperi rămășițele călugărilor
din morminte la trei ani după înmormântarea lor. Acest lucru se face cu un singur scop −

GH
pentru a vedea ce culoare au oasele decedatului. În Athos există o tradiție că, dacă oasele
sunt albe și curate, cu o ușoară nuanță gălbuie, atunci călugărul a aflat milă la Dumnezeu,
dacă însă culoarea oaselor este nobilă, galbenă ca ceară, cu nuanța de maro deschis,
atunci sufletul decedatului este mai aproape de Dumnezeu.
Cât despre noi, suntem fericiți să confirmăm adevărul acestei credințe prin experiența
AN
noastră neintenționată. La scrierea acestei cărți, noi înainte de toate am alcătuit viețile
nevoitorilor, apoi ne-a venit ideea de a atașa și imaginea moaștelor lor, și, spre surprinderea
și bucuria noastră, toate osemintele celor incluși în această carte, erau de culoare nobilă,
ceea ce cititorul nostru poate vedea singur, și astfel de oseminte constituie doar 30% din
EV

întregul osuar monastic*2. La vederea unor astfel de cinstite capete, în loc de teamă și
respingere obișnuită, apare un sentiment de admirație și evlavie. Ai vrea să tot privești la
ele, ca la o manifestare reală a adevăratei sfințenii. În unele biografii, nu există astfel de
ilustrații, deoarece, în timp, de pe unele din aceste cinstite capete inscripțiile s-au șters și,
din păcate, este deja imposibil să le identificăm.
RA

Dragul nostru cititor poate, de asemenea, să creadă că am prezentat biografiile într-o


formă oarecum idealizată, dar această impresie este creată tocmai din cauză că din cele
7.500 de biografii, le-am ales pe cele mai bune, în opinia noastră. 200 de biografii din
totalul de 7.500 reprezintă doar 3,5%. Așa cum am spus mai sus, desigur, ele ar fi putut
ITU

fi mai multe, dar deficitul de materiale nu ne-a permis să alcătuim viețile mai multor asceți
destoinici. De asemenea, este important să menționăm semnificația istorică și culturală
a reprezentării vieților de asceți athoniți la o gamă largă de cititori. Fără îndoială, ele
reprezintă o valoare durabilă nu numai pentru spiritualitatea ortodoxă rusă și istoria
Rusiei, ci prin unicitatea lor în mod negreșelnic pentru întreaga lume creștină! Și pentru
ED

noi, viețuitorii contemporani ai Sfântului Munte, importanța acestor vieți ale asceților
este pur și simplu enormă, căci viața monahală nu este doar rugăciunea zilnică și faptele

2
Cuvintele sau frazele marcate cu semnul * sunt comentate la sfârșitul cărții.
©

16
OS
Prefață la primul volum

curente de ascultare, ci și memoria continuității duhovnicești, conștientizarea reală a

ISM
hranei duhovnicești moștenite, care poate fi obținută doar prin cunoașterea detaliilor vieții
duhovnicești a celor care au viețuit și s-au nevoit aici înaintea noastră. În scrisorile sale,
unul dintre asceții prezentați în această carte, schimonahul Denasie (Iușkov), scria despre
acest lucru: „Dacă se va scrie ceva despre stareții asceți, care au adormit în Domnul, apoi,
cum mi-a spus cineva, «lucru bun și sfânt este». Și se face acest lucru nu pentru a proslăvi
pe cinstiții nevoitori, întrucât fiecare dintre ei, după merit și-a primit plata de la Dreptul

EL
Judecător, ci numai în scopul de a menține aprinsă flacăra duhului athonit și, în general,
a adevăratului monahism, ca prin exemplul viețuirii de sacrificiu a părinților athoniți
contemporani nouă, să arătăm lumii creștine, că «încă nu a sărăcit sfântul», că încă mai

GH
există aceia, care, cu fierbințeala inimii, merg pe urmele vechilor mari asceți, purtători de
Dumnezeu, luptând continuu cu mulțime de ispite diavolești în scopul împlinirii celor două
mari porunci Dumnezeiești: a dragostei de Dumnezeu și de aproapele”3.

Abrevieri
AN
ARPMA − Arhiva Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Athos.
BRPMA − Biblioteca Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Athos.
РПМА − Mănăstirea rusă Sfântului Pantelimon din Athos.
EV
RA
ITU
ED

3
Interlocutorul de suflet folositor. M., 1894, pag. 306.
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
PA RT E A Î N TÂ I

GH
AN
VIEȚILE STAREȚILOR ȘI NEVOITORILOR
CARE AU STRĂLUCIT
ÎN MĂNĂSTIREA RUSEASCĂ
EV

A SFÂNTULUI PANTELIMON DIN ATHOS


RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul
Se poate spune cu siguranță, că pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ieroschimonahul

EL
Arsenie4 reprezenta figura cheie în istoria renașterii monahismului rus la Athos. Prin
Pronia Dumnezeiască, acest renumit ascet a jucat un rol decisiv în soarta celor trei
locașuri rusești: Schitul Sf. Ilie, Schitul Sf. Andrei și Mănăstirea Sf. Pantelimon. El a stat
la temelia renașterii Schitului rusesc Sf. Ilie, a Mănăstirii Sf. Pantelimon, a contribuit

GH
activ la întemeierea Schitului rusesc Sf. Andrei, fără a mai menționa faptul că, datorită
participării sale directe, cu binecuvântarea sa, a fost întemeiat un număr mare de chilii
rusești.
Ieroschimonahul Arsenie s-a născut în Marea Rusie, în orașul Balahna, provincia Nijni
AN
Novgorod, situat pe țărmul marelui și vestitului râu Volga, din părinți evlavioși, al căror
nume nu ne este cunoscut. După nașterea sa, a fost luminat prin sfântul botez, fiind numit
Alexie. În anii adolescenței a învățat să citească și să scrie. Tinerețea i-a fost plină de
griji lumești. Însă Domnul, întrezărind în el sălașul Duhului Sfânt, nu l-a lăsat să se
EV

scufunde în patimile și poftele lumești, ci de la o vârstă fragedă, i-a sădit în minte dorința
de a citi scrierile Dumnezeiești și cele patristice, cu ajutorul cărora Alexie în curând a
fost capabil să recunoască deșertăciunea și farmecul mincinos al acestei lumi, precum
și nefolosul pentru sufletul său a tot ce i-ar putea ea oferi. În cel de-al douăzecilea an al
vieții sale, Alexie, din iubire față de Dumnezeu, își părăsește casa și părinții, rătăcind prin
RA

mănăstirile rusești, în căutarea unui loc potrivit pentru a-și mântui sufletul.
Sosind în gubernia Moscova, în mănăstirea de obște Pesnoșsk, pune început vieții sale
monahale, intră în rândul fraților și timp de trei ani trece prin diferite ascultări. Apoi a avut
dorința de a pleca în străinătate, prin mănăstirile moldovenești, vestite la acel timp prin
ITU

marii lor stareți și asceți. Își mărturisi dorința duhovnicului său, egumenului Mănăstirii
Pesnoșsk, care îl sfătui să renunțe la această idee. În cele din urmă, îl binecuvântă. Alexei
porni la drum. Ajungând la Kiev, s-a închinat sfintelor moaște ale făcătorilor de minuni
kieveni. Aici își găsește un tovarăș, pe nume Nichita, originar din gubernia Tula, care timp
de patruzeci de ani, până la moartea sa, i-a fost alături în toate strădaniile și necazurile
ED

pentru numele lui Hristos. S-au rugat sfinților făcători de minuni kieveni, cerându-le
ajutorul, și împreună au pornit la drum.
4
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călători-
ei... partea a 2-a. M., 1856; Cronica schitului Sfântului Andrei din Muntele Athos (1841-1863). M., 1911.
©

21
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

În Moldova, trecând prin majoritatea mănăstirilor și a schiturilor, Alexie și cu Nichita

ISM
și-au găsit un duhovnic și păstor în Schitul Gălășești, situat la patru ore distanță de mers de
la Botoșani, căruia i-au încredințat sufletele lor. După un anumit timp, cu binecuvântarea
duhovnicului, amândoi au fost tunși în monahism, Alexie cu numele Abel, iar Nichita, cu
numele Nicandru.
Mai târziu, văzând fapta bună și smerenia părintelui Abel, duhovnicul dă binecuvântarea
pentru a fi hirotonit ieromonah. Cu multe lacrimi, părintele Abel îl ruga pe păstorul

EL
său să nu-i pună pe umeri o povară atât de grea, peste puterile lui, ci să-l lase să-I
slujească Domnului ca monah. Cu toate acestea, starețul i-a amintit că nu este potrivit
ca un ascultător să-și aibă propria voie, ci să facă ascultare până la moarte și să nu-i dea

GH
învățături starețului.
Abel i-a făcut închinăciune până la pământ, zicând: „Iartă-mă, sfinte părinte! Am greșit
înaintea ta, fă ceea ce crezi de cuviință”. În curând a fost hirotonit ieromonah și, prin
consimțământul întregii frății monahale, a fost numit și duhovnic. Necăutând la faptul
că a devenit ieromonah, Abel nu a renunțat nici la ascultare, nici la smerenie, fiind supus
AN
starețului său, fără binecuvântarea căruia niciodată nu începea nimic.
Astfel, în ascultare și în tăierea voinței lor, optsprezece ani au petrecut împreună
părintele Abel cu părintele Nicandru, fiind supuși, fără cârtire, duhovnicului lor, chiar
până la moartea acestuia. Petrecându-și părintele duhovnicesc la fericirea veșnică, ca pe
EV

un mijlocitor al lor la Domnul Dumnezeu, au rămas orfani și, din moment ce nu voiau să
trăiască după propria voință, au hotărât să procedeze frățește: să se supună unul altuia și
să nu se despartă până la moarte. Părintele Nicandru voia ca părintele Abel să fie starețul,
acesta fiind și ieromonah și duhovnic, dar părintele Abel nu era de acord. Astfel s-au nevoit
ei o perioadă de timp, până când s-au învrednicit ambii de o descoperire dumnezeiască,
RA

prin care au primit poruncă să meargă la Muntele Athos ca să-și petreacă restul vieții.
Mărturisindu-și unul altuia descoperirea au început pregătirile de drum.
Aflând acest lucru părinții schiteni încercau să-i convingă să renunțe la această idee.
Vremurile fiind tulburi, nu era cu putință să mergi la Sfântul Munte, aflat sub dominație
ITU

turcească. Veneau și cu argumente, arătându-le că și viețuitorii athoniți, în număr mare,


plecaseră de acolo. Athosul era invadat de turci, mănăstirile fiind ocupate de cei de alte
neamuri sau chiar închise. Majoritatea chiliilor au fost atacate de tâlhari.  În întreaga
Turcie, creștinii nu au pace, sângele creștin vărsându-se pretutindeni.
Iar părintele Abel le zicea: „Părinți și frați, adevăr grăiți voi. Cunoaștem și noi toate
ED

acestea. Dar, să fie așa cum voiește Dumnezeu”.


Pe bună dreptate, situația din Imperiul turc de atunci era întocmai așa cum le mărturiseau
părinții. În Constantinopol fusese omorât Patriarhul Grigorie, făcându-se mare tulburare
acolo. Dar părintele Abel, simțind chemarea lui Dumnezeu și că era voia Lui sfântă ca ei
©

22
OS
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul

să meargă la Athos, nu a ascultat sfatul oamenilor, ci a crezut cu tărie că Domnul nu-i va

ISM
părăsi și nici ispite peste puterile lor nu le va îngădui. Părintele Nicandru, ezita, om fiind,
dar părintele Abel îl întărea amintindu-i că este mai bine să asculți de Dumnezeu decât
de oameni. În cele din urmă au hotărât să pornească la drum. Tot ce aveau au împărțit
fraților, luând cu ei doar niște cărți și ceva bani.
Au plecat la Galați. Acolo s-au urcat pe o navă, îndreptându-se spre Constantinopol.
În Constantinopol, numai necazuri și lacrimi, sângele grecesc curgea în șiroaie pe străzile

EL
orașului. Grecii, văzându-i, îi întrebau: „La ce ați venit acum aici, părinților? Oare voiți să
împărtășiți cu noi aceste clipe amare? La voi, în Moldova, nu sunteți junghiați ca berbecii,
așa cum ne junghie pe noi aici, în fiecare zi, câte o sută și câte două sute, în piețe, în

GH
văzul tuturor... Duceți-vă înapoi în Moldova. Nu veți putea ajunge la Sfântul Munte chiar
dacă vă doriți acest lucru cu tot dinadinsul. Pe mare, navele nu merg, iar pe uscat este
imposibil să ajungi la Athos, peste tot mișună hoții. Și Muntele Athos este plin de hoți, iar
în mănăstiri, persecutându-i pe călugări, trăiesc turcii”.
Dar părinții noștri credeau cu tărie și nădăjduiau să ajungă la Muntele Sfânt. În acele
AN
împrejurări, pâinea era foarte scumpă în Constantinopol. Bani nu mai aveau. O parte s-au
dus pentru călătoria cu vaporul, restul i-au cheltuit pentru hrană. Le mai rămăseseră
niște cărți, pe care nu le cumpăra nimeni. Forțați de împrejurări, au mers la piață, printre
rândurile de târgoveți, ca să ceară milostenie. Din ceea ce primeau, mâncau ei și mai
EV

dădeau și grecilor săraci, împărțind cu ei săracele merinde cumpărate pe puținii bani


câștigați.
Astfel au îndurat ei o iarnă. Multe necazuri au suferit în Constantinopol, pe care le știe
numai Unul Dumnezeu, Care i-a trimis acolo. Ajungând în primăvară, părinții au lăsat
cărțile unui grec, plecând pe uscat la Muntele Sfânt. Pe drum au dat iarăși de necazuri,
RA

nenorociri și bătăi, din nou, Unul Dumnezeu fiind martorul suferinței lor. Ca aurul în
topitoare Îi ispitea, ca să-i transforme în metal prețios. Aproape la orice pas erau atacați
de hoți, care nu găseau ce să le ia: bani nu aveau, iar hainele lor erau numai zdrențe.
Unii dintre tâlhari îi băteau, confiscându-le și ultimii pesmeți, alții îi batjocoreau, apoi le
ITU

dădeau drumul. Și așa au mers părinții noștri mai bine de o lună de zile. În cele din urmă
au ajuns la Muntele Sfânt. Toate aceste evenimente s-au petrecut în anii 1800-1805.
La sosire, în fața ochilor lor apăru următoarea imagine: mănăstiri părăsite, multe
dintre ele închise, grădini sălbăticite și nelucrate, și oastea Împărătesei Cerului risipită.
Monahii au fugit în munți și în păduri, unii s-au ascuns în mănăstiri. Și mănăstirea rusă a
ED

fost pustiită, devenind adăpost pentru animalele sălbatice, iar frații rătăceau pe Muntele
Sfânt fără să găsească un loc unde să-și plece capul.
Vâzând toate acestea, părinții noștri au alergat în grabă la Însăși Egumena Athos-ului,
la icoana făcătoare de minuni a Împărătesei Cerești, Portărița, de la Mănăstirea Iviron.
©

23
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Și când au ajuns la porțile mănăstirii, părinții le-au deschis imediat și i-au lăsat să intre,

ISM
apoi i-au dus în biserică să se închine Maicii lui Dumnezeu. Intrând în biserică și văzând
pe Maica Domnului, cei doi pelerini ruși erau foarte fericiți și, căzând în genunchi în fața
Ei, vărsau multe lacrimi, cerând cu umilință ca să-i primească în Sfânta Ei moștenire.
Părinții au fost foarte mirați de faptul că într-o perioadă atât de tulburată, când
majoritatea fraților călugări au fugit, Ea, Împărăteasa și Stăpâna, stă nestingherită în
locul ei, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, înveșmântată și împodobită cu aur, argint și

EL
pietre prețioase. Mănăstirea este plină de turci, însă ei nu pot să-I jefuiască podoaba.
Uimiți fiind de acest fapt, i-au întrebat pe călugării greci de ce nu au ascuns icoana
într-un loc retras, de ce nu i-au scos veșmântul și de ce turcii nu-I pot fura atâta bogăție,

GH
aur, argint și pietre prețioase. La care părinții ivireni le-au răspuns: „Unde, și de ce să
o ascundem? Ea este Ocrotitoarea și Apărătoarea noastră, Patroana Muntelui Athos.
Deși ne-a pedepsit pentru păcatele noastre, dar fața nu și-a întors, nu s-a mâniat până
în sfârșit și încă mai este cu noi. Și când suntem în dureri și suferințe, de la turci și de la
neputințele noastre, atunci alergăm la ajutorul ei și găsim alinare în suferințe.
AN
Ne întrebați de ce turcii nu-i fură veșmântul împodobit? Ei nu numai că nu-i pot scoate
podoaba, ci nu pot nici a intra în biserica mică. Iată este al treilea an de când trăiesc ei în
mănăstire, dar nici picior de-al lor încă nu a călcat în biserică. Când se înfurie turcii pe
noi, cer aur, argint și odoare bisericești, iar noi le spunem că nu avem, deși, în realitate,
EV

toate odoarele sunt bine ascunse. Suntem gata să suferim, numai să nu pună ei mâna pe
bogățiile mănăstirești. Iar când tună și fulgeră de mânie, noi le arătăm această Sfântă
icoană și le zicem: „Iată, vedeți cât aur, argint și pietre prețioase sunt aici, dacă doriți,
luați-le”. Ei, stând în ușă, spun: „Nu ne putem apropia de Ea. Ne stăpânește frică. Vedeți
cât de amenințător se uită la noi!”. Și pleacă rușinați, neputincioși să facă ceva. Iar noi
RA

mulțumim Stăpânei Cerului pentru faptul că Ea Însăși ne ocrotește și ne salvează, pre


noi, păcătoșii, acoperindu-ne cu mila sa. Și încă-I mai mulțumim Stăpânei noastre, de
Dumnezeu Născătoarei, că i-a trimis pe turci să ne smerească pe noi, păcătoșii, că de
nu ar fi fost aici ei, acești turci, atunci hoții ne-ar fi ruinat complet biserica. Și vă mai
ITU

spunem, că acum un an, mare tulburare și panică a fost la Sfântul Munte, încât și părinții
athoniți rămași voiau să fugă de aici. Până la această tulburare erau în Sfântul Munte
până la patruzeci de mii de frați, acum nu sunt mai mult de o mie. Dar și aceștia erau
gata să părăsească locul mergând care încotro, ei crezând că Maica Domnului i-a părăsit
și din acest motiv Sfântului Munte Athos va fi pustiit. Dar, gândind ei astfel, grabnic
ED

ajutătoarea, Împărăteasa Cerului, Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu s-a arătat


multor părinți și pustnici zicându-le: „De ce v-ați înfricoșat atât de mult? De ce purtați
astfel de gânduri în inimile voastre? Toate necazurile și asuprelile vor trece, vor lua sfârșit,
și Sfântul Munte va fi din nou plin de monahi. Și vă mai spun că, atâta timp cât Icoana
©

24
OS
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul

Mea va fi în Muntele Sfânt, în Mănăstirea Iviron, să nu aveți frică de nimic, stați liniștit în

ISM
chiliile voastre. Și când voi părăsi mănăstirea iberică, toată lumea să-și ia traista sa și să
plece care încotro voiește”.
De atunci, pustnicii vin în fiecare săptămână la mănăstirea noastră, ca să vadă dacă
Maica Domnului se află la locul Ei. După ce se asigură că stă neclintită în același loc, se
întorc din nou la chiliile lor din pustie.
Auzind toate acestea, mult s-au bucurat părinții noștri. În primul rând, pentru că au aflat

EL
despre ocrotirea Împărătesei Cerului și, în al doilea rând, pentru faptul că încă mai există
pustnici în Muntele Athos. Părinții ivireni i-au găzduit și ospătat o săptămână întreagă,
după care le-a spus: „Sfințiți părinți, v-am dat adăpost pentru început, dar mai mult nu ne

GH
împovărați, pentru că nici noi singuri nu mai avem de unde lua de mâncare. Avem pe cap
patruzeci de turci, dar de hrănit nu prea avem cu ce. Pretutindenea mișună hoții, iar de la
metocuri nu avem nici un venit. Luați-vă în schitul nostru Sf. Ioan Botezătorul o chilie,
care are și o bisericuță. Acolo vă veți îndeletnici cu grădinăritul și cu rucodelia, ca să vă
puteți hrăni cumva. Dacă veți avea nevoie de ceva, noi vă vom ajuta. Noaptea să dormiți
AN
în mănăstiri”.
Mulțumind părinților ivireni pentru ospitalitate, și-au luat o chilie în schit și au
rămas să viețuiască acolo. Lucrau grădina și ciopleau linguri de lemn... care pe atunci
nimeni nu le cumpăra. Mult au îndurat ei în acele vremuri tulburi, care au ținut mai bine
EV

de patru ani.
Cu ce se hrăneau părinții noștri, doar Unul Dumnezeu știe. Căci ei nu au vorbit nimănui
nimic despre asta. Pâinea în acele vremuri era foarte greu de căpătat. Mai târziu, bătrânii
au fost întrebați: „Părinți sfințiți, ce ați mâncat în acele vremuri?” Ei au răspuns: „Dar
ce a zis Domnul în Evanghelie: «Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea
RA

Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33); și iarăși: «Priviți la păsările
cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc
le hrănește» (Matei 6, 26). La fel și pe noi ne-a hrănit Domnul”. Astfel au supraviețuit
părinții noștri, și nu numai ei, ci mai mult de o mie de călugări care au rămas în Muntele
ITU

Sfânt. Și nimeni nu a fost lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.


Dar tocmai în acești ani, ei și-au agonisit o mare bogăție duhovniceasă. Cu multă
răbdare au înfruntat toate necazurile și lipsurile, renunțând la satisfacerea nevoilor trupești
și căutând mereu să sporească duhovnicește, să dea rod binecuvântat. Iar Stăpânul,
Împăratul Ceresc, i-a răsplătit cu darurile Duhului Sfânt și i-a ajutat să învingă pe vechiul
ED

vrăjmaș al omenirii, diavolul, pentru a putea birui și patimile sufletești și trupești. Și


așa au ajuns părinții noștri la limanul mult dorit al păcii sufletești și al tăcerii, al unirii
minții cu Dumnezeu. Părintele Abel a fost dăruit de Domnul cu darul discernământului
și al străvederii, iar părintele Nicandru a fost împodobit cu darul lacrimilor, pentru că
©

25
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

a plâns pentru păcatele sale zi și noapte, până la moarte. Abia după trecerea timpurilor

ISM
grele și pline de dureri, când Domnul Dumnezeu a trimis pacea pe pământ, toți tâlharii
au dispărut. Pretutindeni s-a pogorât pacea, tăcerea și liniștea. Și frații au început din
nou să se adune în Sfântul Munte. Veneau în număr mare și creștinii ortodocși să se
închine la sfintele locuri. Au răsuflat mai ușurați și părinții noștri. A început să se vândă
și rucodelia lor. Odată veni un Negustor la ei și cumpără toată marfa. Pentru lingurile de
lemn vândute au luat două mii de leva, cam 400 de ruble. Părintele Abel i-a spus atunci

EL
părintelui Nicandru: „Da, de acum vom putea acoperi toate nevoile”.
După puțină vreme, îi vizită pe părinți la chilie un laic, care le ceru milostenie. Părintele
Abel îl întrebă de unde vine și ce nevoie îl aduce la ei. Mireanul i-a răspuns cu lacrimi în

GH
ochi: „Eu, sfinte părinte, sunt de pe insula Chios. Soția și copiii mi-au fost luați prizonieri
de către turci, care cer ca răscumpărare cinci mii de leva. Eu adun această sumă cam de
doi ani. Am strâns, slavă lui Dumnezeu, trei mii și îmi mai trebuiesc încă două mii. Va da
Dumnezeu și-i voi aduna și pe aceștia”. Auzind cele spuse de străin, părintele Abel i-a zis:
„Vino, intră în chilia mea și te voi ajuta și eu cu ce pot”. Acesta intră, și părintele scoțând
AN
toți banii pe care îi avea i-i înmână, cu cuvintele: „Ia-i, frate, și mergi de-ți răscumpără
nevasta și copiii”. Mireanul, uluit, nevenind să-și creadă ochilor, i-a zis: „Sfinte părinte!
Vă bateți joc de mine? Mie îmi este nespus de greu. Dă-mi o leva și voi pleca”. Părintele
i-a răspuns: „Nu, fiule, nu-mi bat joc de tine. Cum pot să rănesc pe cineva, cu un astfel de
EV

necaz! Ia totul și mergi cu Dumnezeu”. Cel venit a izbucnit în plâns, neștiind ce să facă,
dar părintele, în grabă, i-a băgat banii în sân și l-a condus la ușă.
Văzând toate acestea, părintele Nicandru a început să plângă cu amar, zicând:
„Ce-ai făcut, părinte! De ce ai dat toți banii? Patru ani ne-am ostenit ca să acoperim și noi
cumva nevoile care ne împresoară, iar acum rămânem tot la ele”. Părintele nostru însă i-a
RA

răspuns: „Vai, părinte Nicandre, vom putea noi cândva să ajungem călugări desăvârșiți?
Oare nu Domnul este Cel Care ne-a condus prin atâtea dureri, și tu deznădăjduiești. În
cele mai grele momente, Domnul nu ne-a părăsit, ci ne-a dat hrană. Și acum nu o vom
putea dobândi? Slavă lui Dumnezeu, rucodelia se vinde bine. Vom lucra din nou și vom
ITU

vinde roadele muncii noastre, iar banii care vor prisosi, îi vom da lui Dumnezeu. La ce ne
trebuie să păstrăm ceea ce este de prisos? Doar ca să ne abată mintea de la Dumnezeu?
Noi vom merge la rugăciune, iar mintea noastră va alerga la ei, la bani. Însuși Domnul
a zis: «Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta» (Matei 6, 21). Lasă-i să stea
acolo, în visteria lui Dumnezeu și atunci și noi vom ține inima în același loc”. Atunci
ED

părintele Nicandru, umilindu-se, i-a căzut la picioare, a plâns și i-a cerut iertare. Și din
acea zi, nu s-a mai amestecat niciodată în nici un fel de treburi, ci doar se ruga și vărsa
multe lacrimi, astfel făcând până în ceasul morții.
©

26
OS
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul

În curând amândoi au fost tunși în schima mare: părintele Abel, duhovnicul, cu numele

ISM
Arsenie, tuns fiind de schimonahul Arsenie, iar părintele Nicandru, a primit numele
Nicolae, fiind tuns de însuși Arsenie. Starețul și cu ucenicul său au viețuit împreună în
Schitul Ioan Botezătorul timp de zece ani. Dar numărul de frați în schit creștea, sporind
totodată și grijile lumești, devenind pentru părinții noștri o grea povară. De comun acord
s-au hotărât să se retragă în pustie, de dragul liniștii și al tăcerii. Nici o clipă nu-și doreau
împovărarea cu grijile acestei lumi trecătoare, ci visau ca viața să și-o închine numai lui

EL
Dumnezeu. Pustnicul fuge de multa vorbire și de tulburare. Deci și-au lăsat schitul și fosta
lor chilie, luându-și o nouă chilie, mult mai izolată, închinată Sfântului Ioan Gură de Aur.
Această nouă chilie se afla pe un deal, într-un loc aproape de nepătruns, la aproximativ

GH
o oră de cale de schit și la aceeași distanță de Mănăstirea Iviron. Cândva, aceasta a
fost o chilie destul de mare, dar în timpul tulburărilor a fost aproape complet devastată.
Părinții au restaurat-o cu mâinile lor, dar într-o dimensiune mai mică, au sfințit biserica
și au mai adăugat încă două chilii pentru trai. Așa au pus ei început viețuirii lor după
pravila pustnicească. Nu erau împovărați cu nici un fel de griji lumești. Nu se ocupau nici
AN
cu grădinăritul. Deși în preajmă erau măslini, părinții nu foloseau roadele lor. Și când
măslinele erau coapte, ei chemau pe vreun om sărac ca să-și adune pentru sine recolta.
Aici Domnul l-a învrednicit pe părintele Arsenie de multe daruri duhovnicești. Din
toate colțurile Sfântului Munte veneau la el pentru mărturisire și îndrumare, în special
EV

ieromonahii și ierodiaconii din mănăstirile grecești. Curând, toți rușii l-au ales ca
duhovnic. Și nu numai ruși, ci și bulgari, sârbi și moldoveni veneau la el pentru sfaturi.
Grecii îl apreciau ca pe un mare stareț, adesea alergând cu umilință la înțelepciunea lui.
Numele părintelui Arsenie era mult cinstit în întreg Sfântul Munte, mulți cerându-i să-i
ia ca ucenici, să viețuiască și să se nevoiască împreună cu el și cu părintele Nicolae. Cu
RA

toate acestea, ei nu acceptau pe nimeni ca să viețuiască împreună cu ei, zicând: „Cum să


stea cineva aici, cu noi, dacă în treizeci de ani nici noi nu am reușit să scăpăm de ispite și
neputințe. Deși sufletul e treaz, dar trupul este slab. Și dacă harul lui Dumnezeu nu ne-ar
întări, noi n-am putea nici măcar trăi”.
ITU

În Sfântul Munte, părintele Nicolae a stat 19 ani, iar părintele Arsenie, 24 de ani și
niciodată nu au gustat pește, brânză, vin sau ulei. Mâncau de regulă pesmeții înmuiați
în apă, pe care îi cărau în spate, sus pe munte, de la Mănăstirea Iviron. Mai foloseau
și vinete murate cu ardei roșu, ceapă, dacă le aducea cineva. Măslinele și smochinele le
țineau numai pentru musafiri. Mâncau o singură dată pe zi, la ora trei după-amiaza, iar
ED

miercurea și vinerea nu gustau nimic.


Iată modul lor de viață. După masă, înainte de vecernie, se îndeletniceau cu cititul
cărților duhovnicești în chilie. Apoi săvârșeau după pravilă vecernia, citind rugăciunile
cu zdrobire de inimă și cu lacrimi, fără grabă, liniștit și cu blândețe, după care urmau
©

27
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

pavecernița cu canonul Maicii Domnului și rugăciunile înainte de somn. Întreaga noapte

ISM
privegheau, se rugau, făcând metanii. Când îi dobora somnul, dormeau șezând, cel mult o
oră pe noapte. Ca să reziste la somn, se plimbau rugându-se prin chilie. Ceas nu aveau, însă
întotdeauna știau ora exactă, pentru că în Mănăstirea Iviron bătea ceasul din clopotniță.
La miezul nopții, părinții mergeau la biserică pentru rugăciune, citind după pravilă,
miezonoptica și utrenia. După utrenie, cântau canonul Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu cu acatist, după care se dedau tăcerii, până în zori.

EL
Când se lumina de ziuă, se îndeletniceau cu rucodelia, cioplind linguri de lemn. Făceau
cam câte zece linguri pe zi, cu lucrătură foarte simplă. Lucrând, nu vorbeau între ei
niciodată, decât în caz de mare nevoie, păstrând continuu tăcerea și adâncindu-se în

GH
neîncetata rugăciune a inimii. Apoi citeau ceasurile și rugăciuni către Maica Domnului.
Luau masa. Și așa petreceau ei zile și nopți, în rugăciune neîncetată și în lucru de mână.
Starețul Arsenie avea mare drag să slujească Liturghia. Când aveau vin și prescuri
o săvârșeau aproape zilnic. Dar adesea se întâmpla să ducă mare lipsă și de vin, și de
prescuri.
AN
Sfânta Liturghie o săvârșeau, de regulă, în doi, înnecând în lacrimi cuvintele de
rugăciune. Și se înfățișa o priveliște minunată: doi bătrâni, umiliți și uscați de post,
înfățișați înaintea Domnului. Unul la altar, înaintea tronului lui Dumnezeu plângea astfel,
încât din cauza lacrimilor nu putea rosti vosglasul, ci doar cu suspinurile inimii săvârșea
EV

în liniște rugăciunea dumnezeiască. Și celălalt, stând la strană, vărsa lacrimi și suspina,


încât din cauza plânsului și a neputinței trupești, nu se deslușeau cuvintele rostite. Deși
era cu neputință să auzi și să înțelegi cele rostite, cu siguranță la Liturghia lor privea
Însuși Domnul, după a Sa făgăduință: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea:
spre cei smeriți, cu duhul umilit și care se cutremură de cuvântul Meu” (Isaia 66, 2).
RA

Aici „Cântare Întreită“ se cânta: „fără de grija cea lumească... ” − aici, în mijlocul celor
doi, se afla Domnul Însuși, Care a făgăduit: „Că unde sunt doi sau trei adunați în numele
Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Acești doi bătrâni L-au iubit pe Domnul lor atât de mult, încât nu voiau să se despartă
ITU

de El nici pentru o clipă, îndulcindu-se neîncetat de rugăciunea minții și de convorbirea


în rugăciune cu Dumnezeu. Atunci când se întâmpla ca ei să-și grăiască, nu vorbeau
decât despre rugăciune sau despre iubirea față de Dumnezeu și de aproapele. Dacă
cineva, stând de vorbă cu ei, aducea în discuția lor vreun gând de judecată a aproapelui,
întrerupeau imediat convorbirea. Își iubeau aproapele mai mult decât pe ei înșiși, ceea ce
ED

o și demonstrau prin faptă. Și nimenea din cei care veneau la chilia lor cu vreun necaz, nu
pleca nemângâiat. Pe cei aflați în nevoi trupești, îi susțineau material, chiar dacă adesea
era peste puterile lor. Ultimele cărți, pe care le aveau, le puneau zălog, pentru a-și ajuta
aproapele. Și numai după ce primeau din nou ajutor de la Dumnezeu, le răscumpărau
©

28
OS
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul

pe acestea. Pe cei angajați în nevoințe duhovnicești îi mângâiau cu cuvântul izvorât din

ISM
înțelepciunea dumnezeiască. Cei săraci găseau la ei ajutorul, cei mâhniți − mângâiere, cei
împovărați de păcate – tămăduire și dezlegare.
Despre bunătatea fără margini a părintelui Arsenie, alcătuitorul vieții bătrânilor,
ieroschimonahul Partenie (Agheev) scria: „Când am venit la Sfântul Munte, aproape că
nu aveam nici un ban. Părintele Arsenie m-a binecuvântat să învăț a lucra linguri, dar nu
aveam cu ce să-mi cumpăr vreun instrument. Când i-am spus lui despre aceasta, el îmi

EL
zise: „Ei, lasă, nu te întrista!”. A luat de pe fereastră o pungă, a vărsat din ea niște bani,
i-a numărat, și mi i-a întins, zicând: „Iaca, i-ai, am doar treizeci de leva”. Am izbucnit
în plâns, zicându-i: „Sfinte părinte, dar ție ce-ți rămâne?” Iar el mi-a răspuns: „Noi vom

GH
fi sătui, nu te mâhni de aceasta. Dumnezeu ne va trimite. Și câți bani îți trebuie pentru
unelte?” I-am spus că e nevoie de cincizeci de leva. El a mers la biserică, a adus de acolo
o carte, și mi-a dat-o cu cuvintele: „Du-te, pune-o zălog la alde Korenevi, i-a banii de care
ai nevoie, și mai pe urmă eu o voi răscumpăra”. O, cât de multe lacrimi m-a costat aceasta!
Am plâns tot drumul. Și nici acum nu pot uita. De îndată ce îmi amintesc, plâng”.
AN
Prima întrebare a părintelui Arsenie către toți cei care veneau la el, era: „Ești bine,
frate, nu duci lipsă de nimic?”.
Odată, unul dintre frați, cu numele Teoclit, a luat cu el o sută cincizeci de leva, tot
ce avea, și a mers într-o zi de sărbătoare, să-și cumpere o rasă și niște pânză. Pe drum
EV

a pierdut toți banii. Din această cauză s-a mâhnit mult și a plâns. Văzându-l, părintele
Arsenie l-a întrebat: „De ce ești trist peste măsură?” Acesta i-a răspuns că a pierdut toți
banii. Bătrânul l-a întrebat: „Și te afli în mare lipsă?” A scos punga și i-a dat niște bani,
spunându-i: „Am numai șaizeci de leva, du-te și-ți cumpără ce ai nevoie”. Părintele Teoclit
i-a luat și, depărtându-se, s-a gândit: „Eu sunt tânăr și pot lucra, ca să fac alți bani. Și
RA

tocmai acești bătrâni neputincioși să-mi dea mie ultimul bănuț?! Dacă ei își pun nădejdea
în Dumnezeu că îi va hrăni, cred că nici pe mine nu mă va părăsi Domnul. Mă duc să le dau
banii înapoi”. S-a întors iarăși la părintele Arsenie. Dar bătrânul nu voia să ia niciun ban
înapoi. Acesta, căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi îl ruga să-i primească. Bătrânul
ITU

atunci l-a întrebat: „Dar nu te vei mai necăji?” Părintele Teoclit a răspuns: „Nu, nu,
părinte sfinte. Acum sunt fericit că am reușit să-ți întorc banii înapoi!”.
În anul 1835 a venit din Rusia la Athos un mare postitor, fostul prinț Șirinsky-
Șihmatov, în prezent fiind ieromonahul Anichit. A cutreierat el tot Muntele Sfânt, a vizitat
și pe cei doi asceți ai noștri în pustie. Mult a stat el de vorbă cu bătrânii, pe diverse teme
ED

duhovnicești, și i-a îndrăgit nespus de mult, alegându-l pe starețul Arsenie duhovnic.


În acea perioadă, călugării ruși nu aveau o mănăstire a lor. Nu exista pentru ei un
adăpost unde prin ascultarea de obște, prin îndrumarea zilnică a părinților duhovnicești,
prin rugăciune și slujbe în limba lor maternă, să-și poată afla liniștea sufletească și
©

29
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

mântuirea. Duhovnicul lor, bătrânul Arsenie, îi mângâia, spunându-le că Dumnezeu nu-i

ISM
va lăsa să piară, pentru că Maica Domnului îi iubește nespus de mult, mai ales pentru faptul
că au venit din cea mai îndepărtată țară de Athos, lăsându-și în urmă patria binecuvântată
și iubitoare de Dumnezeu, biserica și mănăstirile ruse prospere. „Bucurați-vă și vă
veseliți, - îi mângâia părintele Arsenie, - că nu sunteți în lumea deșertăciunii și în ograda
neînfrânării, ci vă aflați în paradisul ceresc al moștenirii Maicii lui Dumnezeu. Curând,
Împărăteasa Cerului ne va dărui un astfel de loc de mântuire, încât întregul Munte Sfânt

EL
va rămâne uimit. Unii vor și zavistui, iar alții se vor bucura și vor slăvi pe Dumnezeu.
Aveți un pic de răbdare”.
Părintele Anichit, știind ceea ce voia să spună bătrânul, s-a hotărât la o faptă deosebită,

GH
− să-i adune pe călugării ruși iarăși în mănăstirea lor multiubită, cerând binecuvântare
de la duhovnicul său. Din păcate, faptă lui cea bună a fost umbrită de tulburare. Din cauză
că nu i-a cerut sfatul părintelui Arsenie, pe cine din călugării ruși să cheme la mănăstirea
Sf. Mare Mucenic Pantelimon și pe cine să-l pună duhovnicul lor. Părintele Anichit nu-i
cunoștea deloc pe acești călugări, ce fel de oameni erau. Astfel că a adunat în mănăstire
AN
multe persoane nesigure, care au fost mai târziu un obstacol în calea realizării scopului
său. Multă tulburare și neînțelegere s-a produs și între frații greci, din care cauză monahii
ruși s-au împrăștiat iarăși prin Sfântul Munte.
Ani buni au viețuit părinții Arsenie și Nikolai în pustia lor. Dar într-o bună zi și-au
EV

dorit și ei să meargă în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, ca să se închine Sfântului și


de viață dătătorului Mormânt al Domnului. A auzit Domnul gândul robilor Săi și le-a
împlinit dorința. Părintele Anichit voia și el de mult timp să viziteze Țara Sfântă, dar tot
amâna, intenționând să termine mai întâi cu recrutarea viețuitorilor pentru mănăstirea
Sf. Mare Mucenic Pantelimon și să depună suma ajutorului material, pe care-l oferea la
RA

construirea, în mănăstire, a bisericii cu hramul Sf. Mitrofan din Voronej. Aflând că și


bătrânii au aceeași dorință, le-a zis bucuros: „Nu binevoiți să călătoriți împreună cu mine
la Ierusalim?” Și ei au fost de acord.
În Cetatea sfântă a Ierusalimului s-au închinat la Sfântul Mormânt al Domnului nostru
ITU

Iisus Hristos, de viață dătător, și la alte locuri sfinte, rămânând în Ierusalim toată iarna.
Acolo au petrecut Paștele, apoi s-au întors la Sfântul Munte, zăvorându-se din nou în
chilia din pustie.
Ca pentru orice creștin, călătoria la Ierusalim a fost pentru ei o mare mângâiere, dar, în
același timp a fost pentru ei, viețuitori ai pustiei, și o încercare. Iată cum descrie călătoria
ED

părintele Arsenie: „Au fost bune toate, și cele de la Dumnezeu și cele de la oameni.
La nimic altceva mai bun nu ne puteam aștepta. La Ierusalim, am primit în dar, de la
închinătorii ruși, suficiente bancnote de zece (ruble), dar noi, din mila lui Dumnezeu, le-am
împărțit arabilor săraci. Durerea noastră însă a fost alta. Timp de mulți ani petrecând
©

30
OS
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul

în pustie, aproape cu totul am uitat cum este lumea. Iar aici, ne-am cufundat în adâncul

ISM
agitației lumești. Cel mai mult ne întristam în post. Toată lumea voia să ne trateze. Ne
primeau ca pe niște musafiri de cinste. Însă noi nu le-am putut primi pe toate acestea. Un
singur gând doar aveam, cum să ajungem mai repede la Muntele Sfânt”.
La scurt timp după întoarcerea de la Ierusalim, a răposat părintele Nicolai, împreună
rugătorul părintelui Arsenie. S-a întâmplat aceasta joi, 6 februarie 1841, în Săptămâna
Albă. Părintele Arsenie a rămas de unul singur, doar cu Bunul Dumnezeu, și se pregătea

EL
și el pentru plecare. Mulți își doreau să stea cu el împreună, dar nu a luat pe nimeni timp
de un an de zile. Apoi a primit de la Dumnezeu vestea că mai are de trăit în această lume
și a început să primească pe toți cei dornici. În curând s-au adunat opt persoane. Apoi

GH
nevoia l-a făcut să-și părăsească chilia în care nu mai încăpea cu toți ucenicii săi. Și a mers
la cea mai îndepărtată pustie, la Schitul Lacu, închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie,
unde s-a așezat împreună cu toți ucenicii într-o chilie mult mai mare. Părinții schiteni
erau foarte bucuroși că un astfel de luminător a venit la ei. Dar frații ruși, care locuiau
lângă Kareya și în Kapsala, se întristau de plecarea părintelui și păstorului. Acum era
AN
departe de ei, la o distanță de călătorie de o zi și jumătate. Cu toate acestea, deși drumul
era departe și greu, ei nu au renunțat la mângâietorul lor, continuând să-l viziteze chiar și
acolo. Părintele îi sfătuia să nu se ostenească cu atâta drum, ci să-și caute un alt părinte
duhovnicesc, mai aproape de ei. La care ei i-au răspuns: „Sfinte părinte! Duhovnici sunt
EV

destui, dar un alt asemenea părinte și mângâietor în necazuri noi nu putem găsi”.
Mulți dintre ucenicii săi nu puteau să suporte modul lui strict de viață și de nevoință
pustnicească. Aceștia, voind să plece de la el, i-au cerut binecuvântarea ca să-și caute
un alt loc de nevoință în Muntele Sfânt. El îi mângâia, zicând: „Iubiții mei copiii, ce vă
nemulțumește? V-am împovărat eu cu ceva? Sau vă întristați de prea multă muncă? Stați
RA

fiecare în chilia voastră și păstrați tăcerea. Nu lăsați pravila din chilie și nici slujbele
bisericești. Țineți mereu mintea la cele dumnezeiești și la rugăciunea inimii. Căutați din
răsputeri să vă curățiți omul cel dinlăuntru. Nu primiți nici un gând de ispită de la diavolul.
Descoperiți-vă toate gândurile, nu le țineți ascunse, ca să nu cădeți pradă vrăjmașului.
ITU

Sau poate nu vă place mâncarea? Nici de asta nu vă întristați. Dumnezeu vă va trimite tot
ce aveți nevoie spre hrană și spre mângâiere. Căci El a spus: «Căutați mai întâi Împărăția
lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă»” (Matei 6, 33).
Unii dintre ucenici nu au plecat urechea la învățăturile bătrânului, zicând: „Cine poate
să-ți urmeze ție în atâta neagonisire? Tot ce ne trimite Dumnezeu, tu împarți altora”. El
ED

le-a răspuns: „Cine vrea să fie cu mine, să-mi urmeze mie. Cine nu vrea să-mi urmeze,
să stea acolo unde voiește. Eu unul, îl binecuvântez. Doar cu condiția să viețuiți aici, în
Athos, iar a părăsi Sfântul Munte, eu nu binecuvântez, decât în cazul unei voințe aparte
a lui Dumnezeu”.
©

31
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Astfel, mulți dintre ucenici au plecat la alte mănăstiri și schituri, unde a rânduit Domnul.

ISM
Ei, însă, s-au despărțit doar cu trupul, dar cu sufletul și cu iubirea au rămas legați de
el. După trei ani de nevoință în acest schit, din binecuvântate pricini, părintele Arsenie
a plecat de acolo cu ucenicii rămași. Au cumpărat chilia Sfânta Treime din apropierea
Mănăstirii Stavronikita și s-au stabilit acolo. Toți frații ruși erau foarte fericiți de revenirea
părintelui și păstorului lor duhovnicesc. Aici starețul a rămas până la moartea sa.
Cuvântul Părintelui Arsenie în Sfântul Muntele avea suficientă greutate, și porunca lui

EL
nimeni nu o putea contrazice. Cu binecuvântarea lui, starețul Schitului Sf. Ilie, ieromonahul
Pavel, în cearta iscată pentru postul de egumen, a cedat această funcție fraților „maloroși”,
menținându-se astfel bunele relații dintre „velicoroși” și „maloroși”. Ulterior, părintele

GH
Arsenie, tot încercând să potolească tensiunea creată, ca să-i împace pe „maloroși” cu
„velicoroșii”, dar și văzând încăpățânarea lor, a dat binecuvântare la doi tineri monahi,
părintele Visarion (Tolmacev) și părintele Varsanufie (Vavilov), să înființeze un nou schit,
special pentru „velicoroși”, ceea ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând s-a și înfăptuit.
Cu binecuvântarea starețului, ieroschimonahul Anichit (Shirinski-Șihmatov) a acceptat
AN
invitația grecilor de la Mănăstirea Sf. Pantelimon de a trece, împreună cu ucenicii săi, să
viețuiască în vechea mănăstire rusă. Tot cu binecuvântarea lui au venit monahii ruși conduși
de ieroschimonahul Pavel, și pentru a doua oară au intrat în Mănăstirea Sf. Pantelimon.
De asemenea cu binecuvântarea lui, după moartea părintelui Pavel, în fruntea fraților ruși
EV

din Mănăstirea Sf. Panteleimon a fost pus tânărul părinte Ioanichie.


Mulți au primit binecuvântarea părintelui ca să-și petreacă viața în Muntele Athos,
deși aceștia nu și-o doreau. Pe alții îi sfătuia să plece în altă parte, dându-le diverse
ascultări. Printre aceștia se numără și autorul vieții sale, părintele Partenie (Agheev),
care a primit binecuvântarea părintelui Arsenie să plece în Rusia, în îndepărtata Siberie,
RA

ca să întemeieze acolo o mănăstire. Starețul Arsenie a fost părintele duhovnicesc al tuturor


călugărilor ruși viețuitori în Muntele Athos și, fără îndoială, a jucat un rol deosebit în
viața fiecărui monah, influențând dezvoltarea viitoare a tuturor mănăstirilor rusești din
Sfântul Munte.
ITU

Bătrânul Arsenie era vestit în Athos și prin minunile sale. Vom aminti doar câteva
din ele. În anul 1839, în chilia fraților Korenev, se afla un călugăr bolnav, cu numele
Ioasaf. Odată, noaptea, s-a simțit foarte rău. Se aștepta să moară, și și-a dorit să vină
duhovnicul. În acea noapte frații Korenev găzduiau în chilia lor niște călugări străini. Doi
dintre ei au mers, cu felinare, după părintele Arsenie, a cărui chilie se afla cam la 5 mile
ED

depărtare. Când au ajuns la el monahii i-au spus că părintele Ioasaf trage să moară și vrea
să-l vadă pe duhovnic. L-au rugat să meargă repede cu ei, neapărat la lumina felinarului,
pentru că noaptea este foarte întunecoasă, și ploaia toarnă cu găleata. El a fost de acord:
„Da, trebuie să ne grăbim. Fratele e într-adevăr pe moarte. Mergeți voi înainte − le-a
©

32
OS
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul

spus el − și vin și eu din urmă, cu felinarul!” Părinții i-au cerut să meargă cu ei și să

ISM
se grăbească, dar el i-a trimis înainte, zicând că-i va ajunge din urmă. Monahii mergeau
repede, îngrijorați fiind de felul cum va reuși să ajungă starețul singur, pe ploaie, prin
pădure. Și le era teamă că bolnavul ar fi putut muri înainte să vină duhovnicul.
Când au ajuns la chilie, i-a întâmpinat călugărul Filip care le-a spus că părintele Ioasaf
a murit, întrebându-i de ce au întârziat așa de mult. Ei au răspuns: „Ba am mers foarte
repede, grăbindu-ne să-l prindem în viață pe părintele Ioasaf!” Monahul Filip îi mustră:

EL
„În zadar vă îndreptățiți! Iată, și duhovnicul a venit de mai mult de o jumătate de oră în
urmă, l-a spovedit, i-a citit și rugăciunea de dezlegare. Chiar în această clipă, părintele
Ioasaf a murit!”. Auzind acest lucru, ei au rămas uluiți, deoarece nu a trecut nici măcar

GH
o oră de când au plecat de la părintele Arsenie. S-au apropiat atunci de el, i-au făcut
închinăciune și l-au întrebat: „Sfinte părinte, cum de ați venit atât de repede? Nici măcar
nu am observat cum ne-ați depășit!” El a răspuns: „Era imposibil să amân, și așa abia
l-am prins în viață pe bolnav. Și am venit eu pe o cale mai directă, pe care voi nu o știți!”
Acestia au tăcut, deși știau bine că nu există nici o altă cale, cugetând în taină: „Nu a
AN
umblat el oare pe calea, pe care proorocul Avacum a fost purtat de înger din Palestina în
Babilon ca să-i ducă hrana proorocului Daniil în groapă?” Încă și la alți doi bolnavi, din
Kapsala, el a venit în același mod.
Un alt lucru uimitor s-a întâmplat în anul 1845. În ziua de 4 iulie, părintele Arsenie
EV

a hotărât să meargă la Lavra, de sărbătoarea Sfântului Atanasie athonitul. În ziua cu


pricina, după ce a slujit Sfânta Liturghie, el porni la drum. Făcând ocolul Athosului, ajunge
la privegherea de toată noaptea din Lavră. Distanța de la chilia lui până la Mănăstirea Sf.
Pavel este în jur de 75 de mile, cam 8 ore de mers. Și de la Mănăstirea Sf. Pavel până la
Lavră, încă 7 ore de mers pe jos.
RA

După priveghere și Sfânta Liturghie de la Lavră, care au durat 16 ore, el nu a mers la


masă, ci, luând pâine, a pornit în călătoria de întoarcere. La vecernie era deja în chilia sa.
Toți erau uimiți de această întâmplare. Unui tânăr călugăr i-ar fi trebuit trei zile pentru a
parcurge acest drum, și iată, un bătrân, în vârstă de 70 de ani, neputincios, cu picioarele
ITU

bolnave, care a mai stat și 16 ore la slujbă, l-a parcurs în mai puțin de două zile. Mai târziu
l-au întrebat: „Părinte, cum ai putut să mergi atât de repede, când drumul tău era tot de
pe un munte pe altul și încă pe piatră ascuțită?” El a răspuns: „Se va înnoi, ca a vulturului,
tinerețea mea, nu din fire, ci cu ajutorul lui Dumnezeu!”
La începutul anului 1846, starețul Arsenie se apropie de sfârșitul său. Ziua plecării
ED

sale la cer îi era cunoscută. Odată, când săpa grădina, unul dintre ucenicii săi l-a întrebat:
„De ce, sfinte părinte, lucrați așa de mult? De ce nu-i pui pe ucenici să muncească?” El i-a
răspuns: „Mie mi-a rămas puțin timp ca să mai sap, iar ucenicii mei încă au destul timp să
se sature de săpat”.
©

33
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Curând, părintele Arsenie s-a îmbolnăvit de picioare și nu mai putea nici să muncească,

ISM
nici să meargă, și cu toate acestea, în fiecare săptămână slujea patru Liturghii: duminică,
miercuri, vineri și sâmbătă.
În martie, ziua a 23-a a anului 1846, la privegherea de Buna Vestire, în a cincea
săptămână a Postului Mare, atunci când la Liturghie se citește cuvântul din Evanghelie
„iată, suim la Ierusalim...” după cântarea, în ajun, în Sâmbăta Acatistului, a dulcei cântări
către Preasfânta de Dumnezeu Născătoarea, și după slujirea ultimei sale Liturghii,

EL
părintele Arsenie se pregătea să plece din această viață la Ierusalimul cel de Sus. În toate
mănăstirile și Schiturile de la Muntele Athos s-a dus vestea că starețul este foarte bolnav,
ca toți frații să vină să ia de la el ultima binecuvântare. Duminică de dimineață, în ziua

GH
de 24 martie, s-au adunat toți fii săi duhovnicești: părintele Ieronim din mănăstirea rusă,
părintele Paisie de la Schitul Sf. Ilie și mulți, mulți alții.
„De ce ne părăsești, părinte? − îl întrebau ucenici. Cui ne lași pe noi, cui vei lăsa toate
darurile tale cele bune?” Punându-și mâinile slăbănogite pe capul părintelui Ieronim,
marele avă a spus: „Iată, lui vă las, lui îi și predau totul”. Și le-a zis să se apropie de el
AN
pentru ultima sărutare, apoi să ia binecuvântare și de la urmașul său, noul lor duhovnic,
părintele Ieronim. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, prin punerea mâinilor muribundului său
stareț și duhovnic, părintele Ieronim a fost ridicat la o nouă și înaltă treaptă de slujire.
S-a apropiat de stareț și ucenicul său, părintele Pavel cel șchiop, care l-a întrebat:
EV

„Pleci de la noi și ne părăsești, părinte?” „Da, a sosit ceasul; trebuie să dăm datoria”, −
răspunse bătrânul. Părintele Pavel a întrebat din nou: „Și ce, părinte, nu îți este teamă
de ceasul morții, nu te înfricoșezi și te cutremuri, ce răspuns vei da în fața Dreptului
Judecător, fiind duhovnic mai bine de treizeci de ani?“ El l-a privit cu bucurie și i-a spus:
„Frică și teamă nu am, ci doar un fior de bucurie îmi umple inima mea, și mare nădejde
RA

îmi pun în Domnul, Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă va părăsi prin harul Său, cu
toate că fapte bune nu știu să fi făcut. Cu ce pot să mă laud, decât cu neputințele mele? Eu
însumi nu am făcut nimic, iar ceea ce am lucrat, a fost cu ajutorul și cu voia Domnului și
Dumnezeului meu”.
ITU

Apoi i-a chemat pe toți fii săi duhovnicești, să se apropie câte unul, dându-le dezlegare
de păcate și o ultimă binecuvântare și povățuire. El a spus tuturor, cine și unde să-și
petreacă viața. Și aceasta a durat aproape până în ultima clipă a vieții sale. Apoi i-a rugat
pe toți să se îndepărteze de la sine, și bătrânul a început să se roage, dar nimeni nu putea
auzi ce spunea el. Nu puteai decât să vezi, cum de trei ori și-a ridicat mâinile spre cer, apoi
ED

le coborî și tăcu. Când s-au apropiat de el au văzut că s-a sfârșit deja, dându-și sufletul în
mâinile Domnului său. A fost îngropat lângă altarul Chiliei Sfânta Treime, care aparținea
de Mănăstirea Stavronikita, la 25 martie 1846.
©

34
OS
Schiarhimandritul Sava

Părintele Arsenie era de înălțime medie, avea barba grizonantă, de dimensiune medie,

ISM
cu capul ținut întotdeauna înclinat spre umărul drept. Fața lui era curată și luminoasă.
Avea mereu o dispoziție veselă, dar ochii lui erau întotdeauna plini de lacrimi. Era uscățiv,
dar avea obrajii rumeni, ca doi bujori. Fapt ce putea fi văzut mai clar atunci când slujea
Sfânta Liturghie, și foarte surprinzător pentru toți. În aceste momente, chipul lui era
ca de foc. Cuvântul său era blând, scurt și înmiresmat, presărat cu sare duhovnicească.
Și toți cei care-i ascultau cuvântul, vărsau lacrimi. A fost acest stareț un om iluminat,

EL
care întotdeauna și-a susținut argumentele cu mărturii din Sfintele Scripturi. El vorbea,
aducând mărturii din Scriptură pe de rost, surprinzându-i și pe oamenii de știință.

GH
Schiarhimandritul Sava
AN
Schiarhimandritul Sava5 este considerat drept ctitor și întemeietor al Mănăstirii Sf.
Pantelimon. Cu el au început lucrările de amenajare a mănăstirii pe locul unde se află ea
acum, chiar pe malul mării. Până în anii ’70 ai veaculului al XVIII-lea, mănăstirea rusă
se afla într-o zonă montană, pe locul Vechiului Rusikon de azi. Din cauza reformelor lui
EV

Petru și a nesfârșitelor războaie ruso-turcești, de-a lungul secolului al XVIII-lea afluxul


de viețuitori ruși în Athos s-a redus semnificativ, iar numărul fraților din Mănăstirea
Sf. Pantelimon a scăzut. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea era locuită mai
ales de greci. Mănăstirea, pierzând contactul cu Rusia, a intrat și în declin economic. În
aceste condiții, frații greci ai mănăstirii au hotărât să părăsească lăcașul din munți și să se
RA

apropie de mare, până la docul mănăstirii, unde era mult mai ușor să-și organizeze viața.
Dar, în ciuda acestui fapt, declinul mănăstirii a continuat. În anul 1803, Protatonul*
Sfântului Munte trimite Patriarhului Ecumenic Calinic un raport, în care arată starea
deplorabilă a mănăstirii ruse, cerând Patriarhului să ia o decizie sau de desființare completă
ITU

a ei, sau, dacă nu este posibil acest lucru, de transformare a ei în mănăstire cenobitică
(de chinovie*). Pledând pentru cea de-a doua variantă, Protatonul indică Patriarhului
candidatura unui bine cunoscut ascet schitiot, care, după părerea lor, ar fi pe deplin
capabil să realizeze scopul propus, să justifice speranțele Protatonului și să îndeplinească
exact voința Sfinției Sale, dacă o asemenea decizie va fi susținută de el. Sorțul a căzut pe
ED

viețuitorul Schitului Xenofon, cuviosul stareț, ieromonahul Sava, proslăvit prin sfințenia
vieții sale nu numai în Sfântul Munte și la Constantinopol, ci bine cunoscut și însuși
Patriarhului. Probabil, conștient de măreția și semnificația Rusiei pentru lumea ortodoxă
5
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului: în 2 volume. M., 2006. pag. 74.
©

35
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
EL
GH
Bisericile cu hramurile Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Pantelimon,
pe care le-a construit Părintele Sava
AN
și, în special, pentru Athos, Patriarhul Calinic decide să se ocupe de problema renovării
mănăstirii rusești. Astfel, în deplină concordanță cu propunerea Protatonului Sfântului
Munte, el îl rânduiește în acest scop pe starețul Sava.
Starețul Sava de trei ori a refuzat ascultarea încredințată lui. El se îndreptățea prin
EV

faptul că la vârsta sa înaintată are dreptul să fie scutit de astfel de necazuri și griji. Și cel
mai important era faptul că, fără ajutor din afară, era cu neputință să preia o problemă atât
de importantă. De abia a patra oară, ascultând de porunca Patriarhului, care-l amenințase
deja cu judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, starețul Sava, rușinat, și-a părăsit
ferma intenție de a refuza cauza propusă și s-a supus în tăcere voinței administrației
RA

athonite și a Patriarhului. A cedat și pentru faptul că, de data aceasta, i s-a promis un
ajutor pentru reînnoirea chinoviei* rusești. Drept urmare, starețul Sava se mută de la
schit în vatra dărâmată a Rusikonului. Pentru început, el întocmi un plan de referință
pentru noua chinovie, expediindu-l la Constantinopol spre aprobare și reamintind din nou
ITU

despre ajutorul făgăduit. Dar în loc de bani, el primi porunca să vină la Patriarh, pentru
oarecari explicații personale cu Sfinția Sa. O astfel de răsturnare a situației mâhni mult
inima smeritului stareț. Nu-i păsa lui de munca și necazurile care urmau să vină, teamă îi
era să nu-l găsească moartea în afara Muntelui Athos. Slăbiciunea trupului său și vârsta
înaintată a starețului Sava erau cauza unor astfel de gânduri și temeri. Pentru că nu mai
ED

era nimic de făcut, el a ascultat.


Zvonul despre sosirea la Constantinopol a vestitului pustnic din Muntele Sfânt s-a
răspândit fulgerător între credincioși. Ajuns în cetate, starețul nu s-a arătat nimănui timp
de două zile, odihnindu-se după o călătorie atât de grea. Abia a treia zi, însoțit de ucenicul
©

36
OS
Schiarhimandritul Sava

său, sprijinindu-se de o cârjă monastică modestă, a venit bătrânul la Patriarh. Patriarhul,

ISM
înconjurat de Sinod, când l-a văzut pe părintele Sava, s-a ridicat din locul său și, înainte
de a reuși acesta să vină să ia binecuvântare, a cerut să i se de aducă omoforul și mantia.
A început un tedeum. Patriarhul, cu umilință cerea binecuvântare de Sus, pentru un
început bun al lucrării, pe care urma să o înfăptuiască ieromonahul Sava. Se ruga, ca
Însuși Domnul, pe căile nepătrunse ale Proniei Sale, să susțină înființarea chinoviei în
mănăstirea rusă a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Întregul Sinod se ruga împreună

EL
cu stăpânul său.
După tedeum, părintele Sava se repezi să-i sărute mâna patriarhului ecumenic, care, în
înțelepciunea și smerenia sa, încredințat fiind de duhovnicia și sfințenia bătrânului, singur

GH
i-a sărutat mâna uscată de nevoințe și post. Întregul Sinod a urmat exemplul Patriarhului.
Acest lucru l-a stânjenit mult pe bătrân, și, umilit cu duhul, a izbucnit în plâns, ca un copil.
Patriarhul i-a propus părintelui Sava să rămână în Constantinopol pentru colectarea
de donații, el însuși promițându-i un ajutor din fondurile proprii atunci când se va înapoia
la Sfântul Munte. Starețul Sava a stat patru ani în Constantinopol, reușind să adune în
AN
jur de 9.000 de ruble. Toate acestea aveau loc cam pe la 1806.
Starea duhovnicească și sfințenia bătrânului îi atrăgea la el pe mulți nobili și distinși
locuitori ai Constantinopolului. Printre numeroasele minuni, pe care le-a făcut acolo,
sunt cunoscute următoarele cazuri. La Constantinopol, egumenul Sava locuia la un om
EV

credincios, care îl rugă pe părintele să influențeze asupra unei rude ale sale apropiate,
un negustor, care adesea mergea la palatul sultanului, în harem la nevestele sultanului,
pentru a vinde mărfuri. Dar odată cu vânzarea acestora el îndrăznea să-și satisfacă acolo
și patimile sale trupești. Egumenul Sava începu prin a-i cere acestuia cu sârguință să nu
meargă la harem doar într-o zi, astfel încât în ziua următoare să-l poată împărtăși cu
RA

Sfintele și Dumnezeieștile Taine a lui Hristos. După îndelungate convorbiri, fu convins


negustorul și căzu de acord, iar părintele Sava îl împărtăși.
După prima împărtășanie, bătrânul Sava l-a rugat să nu meargă la harem doar încă o
zi. Deși a încercat să se opună cu încăpățânare, căzu de acord și de data aceasta.
ITU

Împărtășindu-l pentru a doua oară cu Sfintele Taine, părintele l-a rugat cu tot
dinadinsul să nu meargă la palat încă o zi... Și tot așa, 40 de zile la rând. Timp de 40 de
zile egumenul Sava l-a împărtășit, cu mare greutate reținându-l de la păcat. După 40 de
zile, părintele Sava îi zise: „Ei bine, fiule, acuma poți merge la harem! Nu te mai rețin”. La
care negustorul îi zise: „De m-ar tăia bucățele, nici atunci nu voi merge!” Iată, deci, cum
ED

împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos a potolit în el patima trupească6. Timpul
trecea. Cu toate acestea, suma donațiilor adunată de părintele Sava și a ajutorului material

6
AMRPA (Arhiva mănăstirii Rusești Sfântul Pantelimon de la Athos). Doc. nr. 501, pag. 169.
©

37
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

promis de Patriarh, era insuficientă pentru restaurarea și construirea mănăstirii. Ajuns

ISM
la disperare, bătrânul nu mai nădăjduia să obțină mijloacele necesare pentru mănăstire.
Dar deodată avu loc un eveniment care contribui la mângâierea inimi întristate a
părintelui.
Prințul Scarlat Callimachi, care-l cinstea mult pe bătrânul Sava și care în repetate
rânduri îl găzduise în casa lui în timpul celor patru ani ai viețuirii sale la Constantinopol, s-a
îmbolnăvit. Boala lui se agrava, ne mai fiindu-i de folos nici îngrijirea, nici medicamentele,

EL
astfel încât bolnavul, dimpreună cu toată familia sa, căzu în mare tristețe, așteptându-și cu
înfrigurare sfârșitul. În acest moment plin de jale pentru ei, în casa lor apare, asemenea
unui înger, starețul Sava... La o zi după vizita bătrânului, bolnavul nu mai era în pericol.

GH
Cu un adânc sentiment de recunoștință, Scarlat Callimachi, după o discuție cu
medicul său, făgăduiește să ctitorească mănăstirea rusească, ceea ce cu sfințenie a și
înfăptuit. Îndată după ce el, din voința sultanului, s-a urcat la tronul Țării Românești,
fapt documentat în arhivele mănăstirii7, cu mână generoasă a dat bani pentru construcția
AN
mănăstirii, iar mănăstirea rusă, ca pasărea Phoenix, a început să renască din propria
cenușă, s-a înnoit și a reînviat, avântându-și spre înălțime zidurile durabile ale fortăreței
și cele ale bisericilor. S-au construit două minunate biserici, în stil bizantin: catoliconul*
cu hramul Marelui mucenic și tămăduitor Pantelimon (sfințit în anul 1815) și biserica
EV

Adormirii Maicii Domnului (sfințită în anul 1818). De asemenea au mai fost construite
trapeza mănăstirii și clădiri pentru locuirea călugărilor.
Datorită impresionantei construcții, la o scară fără precedent, călugării mănăstirii Sf. Marele
mucenic și tămăduitor Pantelimon, l-au numit, pe bună dreptate, pe egumenul Sava reînnoitor
și constructor al mănăstirii, refăcută după
RA

devastarea sa pe locul Vechiului Rusikon de


azi. Prin urmare, el este considerat și ctitor
al mănăstirii. Astfel, conform obiceiului
mănăstirilor din răsărit, în ziua de pomenire a
ITU

ctitorului, frații până în prezent oferă la trapeză


clătite cu miere (în grecește, thalanite)8.
Egumenul Sava a adormit întru Domnul
pe data de 14 aprilie 1821, de Paște, la
vârsta de 103 ani.
ED

7
AMRPA. Doc. nr. 377, 381, 435, 580, 581, 582.
8
AMRPA. Doc. nr. 111, pag. 56.
©

38
OS
Ieroschimonahul Аnichit (Șirinski-Șihmatov)

ISM
Ieroschimonahul Аnichit (Șirinski-Șihmatov)
Unul dintre cele trei renumite locașuri rusești de la Muntele Athos, alături de Mănăstirea

EL
Sf. Panteleimon și Schitul Sf. Andrei, este și Schitul Sf. Ilie, întemeiat de marele Avvă rus,
starețul Paisie Velicicovschi și înnoit de ieroschimonahul Anichit (Șirinschi-Șihmatov).
Ieromonahul Anichit9 (în lume, prințul Serghei Alexandrovici Șirinschi-Șihmatov)
s-a născut în anul 1783, în satul Dernovo, provincia Viazemsk din gubernia Smolensk.

GH
Părinții lui, Alexandru și Olga (după numele de domnișoară, Ievleva) Șirin-Șihmatov
erau proprietari în această provincie. Ei s-au distins printr-un mod de viață bineplăcută
lui Dumnezeu, ca urmare dând și fiului lor o educație absolut corectă, bazată pe credință
și înaltă moralitate. Precum semințele cad pe pământ bun și aduc roade însutite, la fel și
AN
cuvintele înțelepte și povețele iubitoare ale tatălui său găseau reflectare în mult sensibilul
său suflet de copil. Sensibilitatea este o virtute, care reprezintă un semn ale unor mari
daruri. Și importantă este direcția în care va fi orientată dezvoltarea puterilor sufletești ale
copilului. Prin urmare este limpede de ce în micuțul Serghei, înzestrat cu darul înțelepciunii
EV

și al priceperii, din primii ani ai vieții sale s-a aprins o iubire înflăcărată față de Domnul
și față de Biserica Sa pământească, demonstrând și o blândețe creștină a caracterului său.
În al zecelea an al vieții sale, tatăl său a murit. El a murit încredințat în conștiința sa,
că a dat direcția corectă în viață fiului său, cât și altor copii, care s-au dovedit mai târziu a
fi și ei vrednici creștini. Băiatul avea 13 ani, când a fost trimis la Corpul Naval de Cadeți.
RA

Aici a studiat strălucit și a devenit unul dintre primii studenți.


După terminarea cursului, tânărul Serghei a intrat în serviciul maritim. A trebuit să
facă multe campanii, să participe la lupte. A primit, în nenumărate rânduri, ranguri și
medalii.
ITU

Părăsind serviciul militar în gradul de căpitan, el s-a stabilit la Sankt Petersburg,


unde nu numai că ocupa poziții înalte, dar personal era cunoscut împăratului Alexandru
Pavlovici, care aprecia în el calitățile sale, în general, și talentul său poetic, în particular.
Toate, după cum se poate vedea din ceea ce s-a spus, ofereau unui om de obârșie nobilă
posibilitatea deplină de a trăi acea viață nepăsătoare și de lux, pe care o trăiau atunci
ED

reprezentanții unei clase superioare. A fost membru cu drepturi depline al Academiei de


Științe Imperiale, a fost membru al societății „Conversații ale iubitorilor cuvântului rus”,

9
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Nicodim, episcop de Rilsky (Kononov A.). Biografii ale unor
cuvioși asceți locali din secolele 18 si 19. Septembrie. M., 1909, pag. 70.
©

39
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

a scris lucrări istorice și versuri duhovnicești, a pus în versuri mai mulți psalmi, a încercat

ISM
să curețe limba rusă de cuvinte străine și să o îmbogățească prin împrumuturi din limba
slavonă bisericească. Era perioada în care cultura seculară începuse să se despartă de
Ortodoxie, iar părintele Anichit, prin intermediul creației sale, încerca să o aducă la sânul
tradiției ortodoxe, să pună Ortodoxia în fruntea conștiinței naționale10.
Dar toată această activitate socială, cât și înaltul său statut social nu au putut potoli
setea duhovnicească a lui Serghei Alexandrovici. El năzuia la o altă viață − o viață în

EL
dragoste creștină. Din suma enormă de bani pe care el o primea (peste 7 mii de ruble pe
an), își lăsa o parte foarte mică pentru nevoile proprii, iar restul lor îi împărțea celor în
nevoi. Veneau la el toți cei care aveau nevoie de ajutor. Și niciun cerșetor, niciun orfan

GH
și niciun sărac nu plecau de la el nemângâiați. El ducea în lume, se poate spune, o viață
monahală. Mânca numai mâncare de post o dată pe zi. Bea doar apă. Nu dormea mai mult
de 5 ore pe zi. Nu-și făcea niciun fel de cunoștințe. Trăia ca un pustnic. Tot timpul liber îl
dedica rugăciunii, citirii cărților sfinte și cugetării duhovnicești.
Pentru cei din jur, calitățile sale morale erau inaccesibil de ridicate: el ura orice fel de
AN
neadevăr, se indigna, când, sub strălucirea exterioară a oamenilor, se ascundeau doar
ipocrizia, gândurile și faptele nedrepte... Putea o astfel de persoană să rămână multă
vreme în lume? Și Serghei Aleksandrovici se gândi serios la nevoia de a o părăsi și a se
stabili într-o obște monahală pentru a-și dobândi mult râvnita liniște, pe care lumea nu
EV

i-o putea oferi. Din moment ce nu mai era un tânăr zvăpăiat, ci un om matur, îndeplinirea
acestui plan nu a durat prea mult timp.
În 1828 a intrat în Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe), care la vremea respectivă
se afla sub conducerea arhimandritului Fotie (Spassky). Doi ani mai târziu, și anume
la 25 martie 1830, a fost tuns în monahism cu numele Anichit. Peste cinci zile (la 30
RA

martie) a fost hirotonit ierodiacon, iar câteva zile mai târziu (la 3 aprilie) a fost hirotonit
ca ieromonah. De o apreciere atât de înaltă s-a învrednicit el din partea superiorilor săi
duhovnicești! Și s-ar fi putut să fie altfel?
În Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe), părintele Anichit s-a arătat un exemplu de
ITU

mare evlavie și ascetism. Estimând calitățile sale înalte și cunoscând nivelul educației
sale, autoritățile duhovnicești au binevoit să-l ridice pe părintele Anichit la rangul de
arhimandrit și să-l facă stareț al vreunei mănăstiri. Dar smeritul călugăr refuză onorurile
propuse. Pe el îl împovăra chiar și atenția, de care, pe bună dreptate, era înconjurat în
Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe).
ED

Visul tainic al părintelui Anichit era acela de a vizita Ierusalimul, pentru a se închina
la Sfântul Mormânt al Domnului și la alte locuri sfinte, sfințite de viața și suferințele
10
Călătoria ieromonahului Anichit la locurile sfinte din răsărit în anii 1834-1836 / Prefață de P. V.
Troițky. M., 2009, pag. 8.
©

40
OS
Ieroschimonahul Аnichit (Șirinski-Șihmatov)

Domnului nostru Iisus Hristos. În același timp, o altă dorință încolți în sufletul său - de a

ISM
vizita Sfântul Munte Athos și, poate, să și rămână acolo. Primind învoirea, la 5 mai 1834
părintele Anichit părăsi Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe), plecând într-o călătorie în
străinătate. Ca un evlavios pelerin ce era, deși visa în primul rând să viziteze Ierusalimul,
nu voia să treacă totuși, fără să se închine, pe la alte locurile sfinte, care-i apăreau în
calea lui. Astfel a vizitat toate mănăstirile pe care le-a putut întâlni, rămânând în fiecare
dintre ele pentru o anumită perioadă de timp. Prin urmare este remarcabil faptul că, în

EL
însăși vremea călătoriei, el nu a încetat a semăna pretutindeni sămânța cea bună. Astfel
a avut două opriri de lungă durată, în Voronej și la Odessa. În primul oraș, la cererea
arhiepiscopului Antonie, el a alcătuit pe larg viața bineplăcutului lui Dumnezeu, Sfântul

GH
Mitrofan.
În Odessa părintele Anichit a rămas până la încetarea ciumei care izbucnise în
Constantinopol, și până la permisiunea de a pleca, viețuind în Mănăstirea Adormirii Maicii
Domnului, aflată la 12 verste depărtare de Odessa, în localitatea Balșoi Fontan. Prin
exemplul vieții sale el era un model demn de urmat atât pentru frații mănăstirii, cât și
AN
pentru ortodocși odesiți. Aceștia din urmă veneau în număr mare să-i asculte predicile și
învățăturile, adesea invitându-l să slujească și în bisericile lor din oraș.
Din Odessa părintele Anichit a plecat la 2 mai 1835. Vizita Constantinopolului i-a
luat foarte puțin timp. La 7 iunie, pe o navă cu pânze, ajunge la Muntele Athos. Din
EV

cauza mării agitate, cu valuri periculoase, pentru început se opri la mănăstirea greacă
Xiropotam, unde reuși să ancoreze nava. Din Xiropotam, el se mută curând în Schitul
prorocului Ilie. Egumen aici, în acel moment, era Ieromonahul Partenie, care i-a cedat
părintelui Anichit chilia sa. În această chilie mai devreme a trăit și s-a nevoit cuviosul
stareț Paisie (Velicicovschi), unde a tradus Filocalia și scrierile Sfântului Isaac Sirul din
RA

limba greacă în slavonă bisericească. În această chilie a fost găzduit și iluminatul nostru
părinte Anichit.
În biserica din schitul prorocului Ilie, el săvârși prima sa Sfântă Liturghie în Muntele
Athos. De aici, părintele continuă să viziteze și celelalte mănăstiri din Sfântul Munte,
ITU

folosindu-se mult sufletește. Aceste vizite îi întăreau tot mai mult sufletul, dar și credința
în începuturile, pe care le-a socotit a fi cele mai bune pentru sine, și în numele cărora a
părăsit tot ceea ce cu generozitate îi oferea lumea.
În mănăstirile și schiturile pe care le vizita, părintele nu se limită doar la închinarea
la marile sfințenii și la folositoarele de suflet convorbiri cu pustnici, ci în multe locuri
ED

săvârșea și Sfânta Liturghie, îndeosebi în limba greacă. A avut fericita ocazie să-l
întâlnească și pe părintele Arsenie, duhovnicul tuturor călugărilor ruși de la Muntele
Athos, pe care l-a rugat să-l primească ca ucenic. Și într-adevăr, Părintele Arsenie l-a
primit. Anume atunci, în convorbirile dintre duhovnic și ucenic, apăru gândul acordării
©

41
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

de urgență a unui ajutor mănăstirii ruse Sf. Pantelimon. Gând care în mod constant îl

ISM
preocupa și pe părintele Arsenie. Duhovnicul îi împărtăși intențiile sale ucenicului său,
binecuvântându-l pe părinte Anichit ca să ajute mănăstirea. El s-a aprins imediat de
dorința de a împlini această binecuvântare și, în mod repetat, a vizitat mănăstirea rusească
Sf. Pantelimon, convingând pe egumenul Gherasim și pe frații de acolo să primească la ei
un grup de călugări ruși și să construiască o biserică în numele noului sfânt rus, Mitrofan,
el însuși dându-le bani pentru aceasta. La sfârșitul lunii iulie, însoțit de noul său părinte

EL
duhovnicesc Arsenie, el pleacă la Ierusalim. Și iată, în cele din urmă, părintele Anichit își
atinse scopul! Înaintea lui se afla orașul sfânt, la care visase atât de mult și pe care cu sete
l-a dorit sufletul său.

GH
Plin de bucurie, cu uimire și cu lacrimi, a îngenunchiat pe Pământul Sfânt, înălțând
către Dumnezeu rugăciuni de mulțumire. În Biserica Învierii, lângă Sfântul Mormânt,
petrecu nopți întregi, rugându-se fierbinte și vărsând mulțime de lacrimi. Pe Golgota și
în Biserica Învierii, adesea se învrednici să aducă jertfa cea fără de sânge. A mai vizitat
el și alte locuri sfinte ale Palestinei și, fericit, că a primit tot ce voia, s-a întors iarăși la
AN
Muntele Athos, la liniștea pustiei, stând în Palestina mai mult de șase luni, din august
1835 până în aprilie 1836. Impresiile călătoriei în Țara Sfântă le-a scris în jurnalul său,
care ulterior a fost publicat într-o carte separată, intitulată „Călătoria Ieromonahului
Anichit la Locurile sfinte ale Răsăritului în anii 1834-1836”.
EV

În timpul călătoriei sale de întoarcere de la Athos, părintele Anichit a vizitat insula


Cipru, unde a fost episcop Dreptul Lazăr, prieten al lui Hristos, precum și insula Patmos,
unde a trăit, a predicat și a scris Sfânta Evanghelie Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
Teologul.
Întorcându-se la Athos, s-a oprit la Mănăstirea Sf. Pantelimon, unde se aștepta să vadă
RA

în construcție biserica în numele Sfântului Mitrofan. Dar, vai! Îl aștepta o dezamăgire.


Neînțelegerea dintre ruși și greci a împiedicat desfășurarea lucrării. Atunci părintele
Anichit decise să construiască această biserică în Schitul Sf. Ilie.
Pe 11 mai, luând cu el icoana sfântului Mitrofan11, adusă din Rusia, merge de la
ITU

Mănăstirea Sf. Pantelimon până la Schitul Sf. Ilie. Starețul și frații din schit, încântați
de vizita unei persoane atât de celebre, cunoscută pentru virtuțile sale monastice, l-au
primit cu cinste și dragoste. Îndeplinind jurământul făcut la Sfântul Mormânt, părintele
Anichit a slujit în schit patruzeci de Liturghii, după care, cu binecuvântarea și permisiunea
egumenului, s-a pus temelia bisericii în numele Sfântului Mitrofan. Sfințirea locului pentru
ED

înălțarea acestei biserici a fost săvârșită de către arhiepiscopul grec Pancratie.

11
Această icoană este o copie perfectă a icoanei care se afla în Voronej deasupra moaștelor Sfântului
Mitrofan, pictată de același pictor.
©

42
OS
Ieroschimonahul Аnichit (Șirinski-Șihmatov)

La 3 august, după ce încredință construcția bisericii schimonahului Teodor și-i lăsă o

ISM
sumă considerabilă de bani, jertfă a poporului iubitor de Dumnezeu din Rusia, părintele
Anichit părăsi schitul. La cererea superiorilor săi12, el urma să preia postul de paroh al
Bisericii ruse din Atena. Părintele Anichit nu numai că nu-și dorea o astfel de funcție, ci
și evita să trăiască într-un oraș atât de mare și zgomotos, fericirea prioritară văzând-o
doar în a-și aștepta sfârșitul vieții în desăvârșita liniște athonită. Și fraților le-a fost greu
să se despartă de el. Dar neascultarea față de voința mai marilor săi, ca fiind voie a Lui

EL
Dumnezeu, părintele Anichit, evlaviosul ascet și slujitor adevărat al lui Hristos, nu și-a
putut-o îngădui. S-a dus la Atena, pentru a îndeplini porunca superiorilor săi.
Cu toate acestea, părintele Anichit tânjea mult după Muntele Sfânt, pe care-l îndrăgise

GH
pentru desăvârșita sa liniște, și ceru cu hotărâre Sfântului Sinod să-l destituie din postul
său. Sfântul Sinod a luat în considerare cererea sa. Monahii Schitului Sf. Ilie se bucurau,
așteptând revenirea binefăcătorului lor. Dar Dumnezeu a judecat altfel, pregătindu-i un
cu totul alt drum alesului Său.
Ieromonahul Anichit suferea de mult timp de o boală incurabilă. La începutul verii
AN
anului 1837, boala sa se intensifică și el căzu la pat. Și pe 7 iunie, la sărbătoarea pogorârii
Duhului Sfânt, și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. Avea 54 de ani.
Întregul oraș al Atenei a deplâns moartea sa, căci virtuțile străinului evlavios nu au
putut rămâne ascunse de popor. Trupul lui neînsuflețit a fost pus în Mănăstirea Sfinților
EV

Arhangheli, situată în apropierea orașului. Cu gură de moarte, părintele Anichit a lăsat


cuvânt ca toată averea lui să fie imediat trimisă la Athos și transferată Schitului Sf. Ilie,
unde, mai târziu, să fie duse și rămășițele sale pământești. Voia i-a fost împlinită. Trei
ani mai târziu, osemintele sale au fost transferate la Athos și așezate în biserica Sfântului
Mitrofan, în nișa peretelui din dreapta. Nișa a fost acoperită cu o placă de marmură, cu o
RA

inscripție de aur, care indică ziua morții sale.


În 1875, Muntele Athos a fost vizitat de un vestit apărător al Ortodoxiei și ocrotitor
al monahismului, generalul Nikolai Vasilevici Elaghin, care îl și cunoscuse pe părintele
Anichit. Aflând de locul unde erau așezate rămășițele fericitului părinte, el și-a exprimat
ITU

dorința ca acestea, întrucât în Sankt Petersburg toată lumea îl cinstește ca și sfânt, să nu


fie zidite în perete. Imediat, placa a fost îndepărtată, iar osemintele descoperite. Toți cei
prezenți au simțit un miros de bună mireasmă de la cinstitele moaște, care multă vreme
ieșea și din giulgiurile în care au fost înfășurate. De atunci moaștele cuviosului sunt puse
spre închinare, fiind comoara cea de preț a Schitului Sf. Ilie, pentru care cuviosul părinte
ED

a făcut atât de mult.


Biserica în numele Sfântului Mitrofan a fost în cele din urmă construită, sub conducerea
ieroschimonahului Pavel, cu banii lăsați de părintele Anichit.
12
Prin decizia Sfântului Sinod.
©

43
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

În concluzie, vom cita spusele lui P.V. Troițki, bun cunoscător al istoriei athonite,

ISM
referitor la părintele Anichit: „Scurtă i-a fost calea în monahism, dar și mai scurtă cea de
la Muntele Athos. Dar cu siguranță se poate afirma faptul că el a fost cel dintâi, care în
secolul al XIX-lea a reînviat nu numai Mănăstirea Sf. Pantelimon, ci și întreg monahismul
rusesc din Muntele Athos”13.

EL
Schiarhimandritul Gherasim

GH
Schiarhimandritul Gherasim14 (în lume, Gheorghe, numele fiind necunoscut), s-a
născut în anul 1772 a în satul Evdomist (în limba turcă, Küp-Kion), eparhia de Drama
din Macedonia. Părinții lui se numeau Vasile și Fotini. La vârsta de 28 de ani a intrat în
mănăstirea icoanei Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei Icosifinisa, unde a trăit timp
AN
de 5 ani. Aici a fost tuns rasofor cu numele Grigore. Apoi a fost hirotonit mai întâi
ierodiacon, după care și ieromonah. În anul 1804 pleacă la Athos. Pentru început intră
în Schitul Sfânta Ana, unde este tuns în mantie cu numele Gavriil, după care se mută în
chilia Sf. Nicolae a Mănăstirii Kutlumuș, unde a viețuit timp de un an. După aceea se
EV

mută la mănăstirea rusească Sf. Pantelimon, unde în anul 1821 este tuns în schimă.
În timpul revoltei grecești din 1821, schiarhimandritul Gherasim, la fel ca și toți ceilalți
călugării athoniți, părăsește Athosul, trăind timp de nouă ani în Moreea. După încetarea
conflictelor politice, se întoarce la Russik, unde în 1830 este ales egumen. Chiar înainte
de toate aceste evenimente, încă din timpul vieții egumenului Sava, el a fost hotărât ca
RA

sucesor, sub conducerea celui mai vârstnic și celui mai învățat, ieroschidiaconul Benedict.
Ca și egumen, a fost aprobat de Patriarhul Constanțiu abia în anii 1832-1833, deoarece
în timpul revoltei grecești și Patriarhul a petrecut nouă ani rătăcind prin Moreea.
Egumenul Gherasim a fost unul dintre cei mai activi susținători ai întoarcerii rușilor
ITU

la mănăstirea lor. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, el, în cele din urmă, realizează
împlinirea voinței Creatorului, începând el însuși, pe 21 noiembrie 1839, primirea rușilor
în Russik.

13
Călătoria ieromonahului Anichit la locurile sfinte din răsărit în anii 1834-1836 / Prefață de P. V.
ED

Troițky. M., 2009, pag. 9.


14
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei
în jurul Rusiei, Moldovei, Turciei și a Țării Sfinte a monahului athonit. Părțile 1-4. M., 1856, pag. 143,
260; Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori al athonitului: în 2 vol. M., 2006, pag.168; Se-
leuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și despre că-
lătoria sa la locurile sfinte... St. Petersburg., 1860. Anexă, pag. 33.
©

44
OS
Schiarhimandritul Gherasim

Iată cuvântul său din ziua în care rușii intrară în mănăstire: „Părinți și frați iubiți ai

ISM
Rusiei, și tu, părinte Pavele, dimpreună cu toți ceilalți! Acum v-am primit în această sfântă
mănăstire, am sfințit pentru voi biserica și v-am dat și chilii, această clădire cu trei biserici.
Sunteți voi mulțumiți de asta?” Rușii au răspuns: „Suntem încântați, părinte sfinte!”
Starețul a continuat: „Acum trăiți și mulțumiți Domnului Dumnezeu, Maicii Domnului,
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și Sfântului Mitrofan. Și pentru noi, păcătoșii,
rugați-vă lui Dumnezeu. Acum trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora. Precum noi vom

EL
încerca să purtăm neputințele voastre, părinți și frați ruși, așa și voi să purtați neputințele
noastre, ale grecilor. Ca oameni, toți suntem slabi și neputincioși, cădem și ne prăbușim,
mulți dintre noi sunt nerăbdători și iuți la mânie. Dacă vi se va spune ceva, iar voi nu veți

GH
înțelege, sau dacă vă va ocărî cineva, fiți buni, faceți plecăciune și spuneți: «Iartă-mă, am
greșit». Ce ne rămâne de făcut? Trebuie să îndurăm. Și Domnul a spus: «Prin răbdarea
voastră veți dobândi sufletele voastre» (Luca 21, 19).
Și mai ales, părinților, încercați să vă obișnuiți cu toate și să urmați întru totul
rânduiala vieții monahale de obște, imitându-ne pe noi, grecii, și să vă păziți ca să nu vină
AN
prin voi vreo ispită. La ascultare să mergeți împreună cu noi, grecii. Peste puteri să nu
lucrați, ci așa, câte puțin, după putință. În chilii, unul la altul să nu mergeți, ușa chiliei
să nu o încuiați, ci așa trăiți ca să vă mântuiți. Nu vă faceți griji pentru cele de aici, ci
mai degrab vă îngrijorați pentru cele de dincolo. Pentru nevoile trupului veți primi totul
EV

cu îndestulare: hrană, îmbrăcăminte și lemn de foc. Dacă se îmbolnăvește cineva avem


bolniță. Dacă va muri cineva îl vom îngropa cu cinste și cu slavă, iar frații din mănăstire îl
vor pomeni veșnic. Iar rușii care vor voi să trăiască cu noi, vor fi primiți numai după sfatul
vostru. Și să țineți minte că acest locaș este al vostru în veci. Amin!”
Pentru a ne convinge de adevărata sfințenie a minunatei vieți ascetice a bătrânului
RA

Gherasim, va trebui să fim atenți la starea sufletească și la caracterul pașnic al fraților din
mănăstire. Imaginați-vă pentru un moment, ce eforturi sunt necesare pentru a da frăției
alcătuită din dialecte, caractere și tipuri diferite o singură direcție a căii de viață, pentru
a-i împăciui gândurile și duhul, pentru a-i smeri voința și pentru a-i conduce cu fermitate
ITU

pe toți împreună și pe fiecare în parte, pe calea crucii, la lepădarea de sine. Chiar și numai
acest fapt arată cât de puternic și la ce înălțime se afla duhul starețului Gherasim, dezvoltat
pe deplin prin experiențele riguroase ale propriei sale vieți duhovnicești, închinată din
tinerețea sa neprihănitei slujiri a Domnului.
Drept urmare a unei asemenea vieți și dăruiri ale părintelui Gherasim, călugăr de
ED

înaltă duhovnicie, mănăstirea rusească din Muntele Sfânt, datorită stricteții regulilor
sale și exactității îndeplinirii lor, a ocupat, printre alte mănăstiri, cel mai de cinste loc,
înscriindu-se în rândul mănăstirilor chinoviale de primă clasă.
©

45
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Părintele Parfenie (Agheiev) scria că

ISM
părintele Gherasim „are uimitorul dar al
discernământului. Are două sute de fii
duhovnicești și pe toți îi conduce nu ca
un stăpânitor al puterii, ci cu blândețe și
dragoste părintească: pe unul îl pedepsește,
pe altul îl povățuiește, pe cel de-al treilea cu

EL
lacrimi îl mustră, și pe toți îi iubește, ca un
tată iubitor de fii. Ușa chiliei lui nu se închide
niciodată. Ea este ca o bolniță în care merg

GH
toți frații, și cei sănătoși, și cei bolnavi, ca
la un păstor al lor duhovnicesc... După ce-i
ascultă și-i mângâie pe fiecare, părintele
merge să cerceteze pe frații bolnavi. Apoi
face înconjurul tuturor chiliilor, vizitând
AN
pe toți la locul lor de ascultare. Ieșind apoi
din mănăstire vizitează și pe frații care fac
ascultare și se nevoiesc în afara zidurilor
mănăstirii, adesea lucrând alături de ei. Și
EV

așa, trudindu-se, își petrece toate zilele.


Niciodată nu-i silește pe frați să muncească,
ci, dimpotrivă, adesea le poruncește să se odihnească. În biserică este întotdeauna
primul... Adesea, la trapeză, pot fi auzite cuvintele lui de învățătură și de povață, biciuind
fărădelegile și neputința, fără a da vreun nume, ci doar vorbind despre natura păcatului.
RA

El le vorbește mereu cu lacrimi, cu multă dragoste părintească, făcând ca și frații să se


umilească cu sufletul, până la lacrimi. Frații se uită la el ca la un înger, ascultă de el ca și
de Dumnezeu, tremură înaintea lui ca și în fața unui împărat, și îl iubesc ca pe un tată...
Și nu numai fiii lui duhovnicești îl prețuiesc, ci și frații din întregul Munte Athos îl iubesc,
ITU

ca pe un strict păstrător al rânduielii vieții monahale de obște.


Cândva, în Russik a venit un călugăr, Artemie, care se ruga să fie primit în mănăstire,
dar cu condiția ca părintele să primească de la el o donație în sumă de 20.000 de leva
și să nu fie trimis la niciun fel de ascultare. Egumenul Gherasim atunci l-a întrebat: „Și
tu, ce vei face, frate?” El a răspuns că se va ruga lui Dumnezeu. Starețul i-a răspuns:
ED

„Ce bine, mă bucur nespus să aud aceasta. Dacă toți frații ar fi de acord să se roage
neîncetat lui Dumnezeu, n-aș trimite pe nimeni la ascultare, pentru că adevărata lucrare
a călugărului este rugăciunea, iar o altă îndeletnicire nu reprezintă decât un mijloc de a-ți
petrece timpul ca să scapi de deznădejde. Dar dacă nu ar fi existat ascultarea, nu aveam în
©

46
OS
Schiarhimandritul Gherasim

mănăstire nici măcar douăzeci de frați, pentru că toată lumea cu drag face ascultarea de

ISM
obște. Este timp să vă rugați, și este timp să lucrați. Aveți timp să mâncați și aveți timp să
dormiți, pentru că fiecare este alcătuit din trup și sânge. Și oricine iubește pe Domnul cu
toată inima se poate ruga neîncetat cu rugăciunea minții, pe care munca nu o încurcă, ci
dimpotrivă, chiar îi ajută. Dacă te poți ruga ostenindu-te și trupește, te voi primi și te voi
odihni, fără de banii tăi, pe care poți să-i dai cui voiești, iar dacă nu te poți ruga așa, atunci
nici de banii tăi nu avem nevoie. Noi trăim în mănăstire nu ca să adunăm bani, ci ca să ne

EL
mântuim sufletele. Și dacă cineva aduce bani, nu-i respingem, ci îi folosim pentru nevoile
monahale, dar cel intrat în rândul fraților va trebuie să se supună regulilor mănăstirești
și să-și taie propria voință. Noi nu împovărăm pe nimenea cu sarcini peste puteri, ci îi

GH
rânduim doar ceea ce poate să ducă”.
Despre ne agonisirea și dreapta socoteală a părintelui Gherasim ne mărturisește și
următorul caz. În mănăstire locuia un monah, tuns mai târziu în schimă, grec de obârșie.
El a dat o sumă mare de bani la Russik, dar și-a mai lăsat și lui ceva. Starețul i-a spus:
„Dacă voiești să fii cu noi, atunci să nu-ți oprești nimic... Și dacă îți pare rău pentru bani
AN
și nu poți să te desparți de ei, atunci nu da nimic, ci găsește-ți un astfel de loc unde poți
trăi cu ei. Dacă însă vei ascunde ceva bani, care vor fi găsiți după moartea ta, atunci îi
vom arunca împreună cu trupul tău în mormânt, iar tu, ca un călcător al legii de viețuire în
obște, te vei lipsi de pomenirea veșnică a fraților”. La care călugărul i-a răspuns părintelui
EV

Gherasim: „Părinte sfinte, dau tot ce am”. Egumenul l-a primit și l-a tuns în schima
mare. Și era călugărul acela foarte smerit și blând, de mare folos pentru mănăstire, fiind
tâmplar de meserie. L-au îndrăgit mult și frații. Egumenul însă, a întrezărit înlăuntrul lui
șarpele iubirii de arginți, și adesea îl chema și-l îndemna, cu lacrimi, să descopere banii
rămași. El, la rândul lui, cu încăpățânare afirma că nu are nimic mai mult. Starețul, văzând
RA

îndărătnicia lui și apropiata perzanie a sufletului său, hotărî să-l îndrepteze. Într-o bună
zi, de față cu toți frații, starețul ceru ca acest frate să fie cu rușine scos din mănăstire, să
i se arunce toată averea, înapoindu-i și banii. Banii el nu i-a luat, zicând că sunt donați
mănăstirii pe vecie. Mult l-au regretat și l-au plâns pe el frații, zicând starețului că, fără
ITU

milă, a pedepsit o ființă atât de smerită.


Călugărul, după ce a ieșit din mănăstire, și-a găsit un tovarăș și a cumpărat o chilie,
pentru care a plătit patru mii de leva, iar alte două mii le-a cheltuit pentru lucrările de
construcție. Atunci toți frații au înțeles de ce l-a alungat egumenul. După ce și-a cumpărat
chilia și și-a cheltuit banii l-a cuprins o tristețe atât de mare, încât nu mai putea trăi în
ED

ea. Atunci și-a lăsat chilia prietenului său, venind din nou la mănăstire. Ajuns la poarta
mănăstirii ceru portarului să-i spună starețului că el voiește să-și ceară iertare. Portarul
veni în grabă la egumen. Părintele Gherasim, auzind că fratele s-a întors cu căință, a ieșit
repede în întâmpinarea lui și l-a îmbrățișat, întrebând: „Cheltuit-ai tu, frate, toți banii tăi
©

47
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

sau ți-a mai rămas ceva?” El a răspuns rușinat, printre lacrimi: „Iartă-mă, sfinte părinte,

ISM
am greșit înaintea cerului și înaintea ta. Acum nu mai am nimic, în afară de păcatele
mele”. La care starețul i-a spus: „Acum eu mă bucur, că Domnul te-a eliberat de povara
păcatului, acum negreșit vei fi și tu călugăr”. Și i-a dat o chilie.
O mărturie de înaltă moralitate și dragoste creștină a părintelui Gherasim reprezintă și
răspunsurile sale la una dintre ședințele Protatonului, în cadrul căreia era pus în discuție
cazul unui călugăr rus care a părăsit schitul Russik.

EL
− De ce l-ați tuns pe G-v și cu ce drept l-ați propus la hirotonie ca ieromonah? − a
fost întrebat, în greacă, starețul nostru.
− L-am tuns, − spuse bătrânul, − pentru că G-v și-a dorit acest lucru cu tot dinadinsul,

GH
în mod convingător rugându-mă pentru aceasta.
− Cum ați îndrăznit să decideți aceasta, fără ca să aduceți la cunoștința Protatonului?
− replică unul dintre membri.
− La fel, cum procedați și voi în astfel de cazuri, − îi răspunse calm bătrânul. Când
voi tundeți pe cineva, nu aduceți aceasta la cunoștința Protatonului și nimeni nu vă cere
AN
socoteala. Aceasta este legea generală a Sfântului Munte și, urmând ei, eu nu îndepărtez
pe cei care vin să lucreze pentru Domnul.
− Dar G-v are o soție, − remarcă cineva ironic. În plus, el este cetățean rus, și este
și soldat.
EV

− Și care este problema? − răspunse starețul. G-v este deja bătrân, cu mult peste
vârsta legitimă de viață conjugală, și, în plus, a trăit timp de zece ani în una dintre
mănăstirile rusești, cu intenția și dorința de a-și petrece restul vieții ca și monah. Acest
lucru l-au confirmat și călugării mei ruși care l-au cunoscut în Rusia. Mărturisind ei, de
asemenea, și faptul că soția sa are deja zece ani într-o mănăstire de maici și dorește să fie
RA

tunsă în călugărie de îndată ce va fi tuns soțul ei. La rândul meu, pentru început m-am
opus, l-am refuzat, dar G-v se jura pe numele lui Dumnezeu și pe propria conștiință,
încercând să mă convingă că va rămâne pentru totdeauna cu noi dacă-l vom tunde, altfel
se va retrage în lume...15
ITU

Și care e problema că este rus! Dacă noi nu aveam aceeași credință cu rușii, dacă noi am
fi avut un pericol mai mare pentru mântuire decât în Rusia, atunci aș fi vinovat. Deci, care
e problema, că G-v este rus? Și mănăstirea mea tot rusească este. Să presupunem că am fi
rămas vasali ai Porții, dar și Rusia ar fi fost cu noi, prin relații de rudenie, și prin credință,
și chiar prin nume. Dacă Guvernul rus mereu ne favorizează prin permisiunea de a colecta
ED

donații în Rusia, iar rușii au un sentiment special pentru noi, la care și noi pentru aceasta
plătim cu reciprocitatea sentimentelor față de ei, atunci suntem la fel ca și rușii. În niciuna
din mănăstirile voastre nu se fac rugăciunii pentru Rusia și pentru țarul rus întrucât nu
15
Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori athonite. M., 2006, pag. 168.
©

48
OS
Schiarhimandritul Gherasim

aveți vreun drept să faceți aceasta. Acest

ISM
drept îi revine, în exclusivitate, mănăstirii
noastre, ca fiind rusească. Atunci, când o
cere decența și datoria, noi lăudăm numele
august al casei regale ruse, iar în duminici
și sărbători, după trapeză, cântăm «Mulți
ani trăiască» pentru Țarul Nicolae și pentru

EL
Marea Rusie. Ceea ce se face numai la
mănăstirea rusească de la Athos...”
Descrierea, pe scurt, a egumenului

GH
Gherasim, lăsată nouă de părintele Seleuchie (Trofimov): „El suferă cu picioarele, dar,
în ciuda acestui fapt, slujește adesea, iar restul timpului, în mantie de schimnic, stă pe
canapea cu metanierul în mână. Ori de câte ori veneai la el ușa era întotdeauna deschisă.
Puteai să intri oricând, neanunțat, și să-ți spui păsul. Pe toți îi mângâia, pe toți îi îndruma.
Fața lui era cu obrajii rumeni și mereu cu zâmbetul pe buze. Cei care cu bucurie îi ascultă
AN
sfaturile și le împlinesc pe ele, cu adevărat își mântuiesc sufletul, iar pe cei care nu-l
ascultă și se împotrivesc, uneori îi amenință și cu toiagul. El nu ia cina pe tot parcursul
anului, chiar dacă vine la trapeză, el stă și nu mănâncă nimic”.
Egumenul Gherasim și-a păstrat dragostea și bunăvoința față de frații ruși până la
EV

moartea sa. Prin voia lui Dumnezeu, el l-a ales pe părintele Macarie (Sușkin) ca succesor
al său, sprijinindu-l în orice chip cu putință pe viitorul egumen al mănăstirii. Ținem să
amintim că doar datorită înțelepciunii și discreției sale, conflictul greco-rus din 1874-1875
a rămas în cadrul unor dispute simple, fără consecințe. Egumenul Gherasim și-a aflat
obștescul sfârșit la 10 mai 1875.
RA
ITU
ED
©
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Ieroschidiaconul Вenedict
Ieroschidiaconul Benedict16, grec prin naștere, a trăit în Sfântul Munte Athos mai bine

EL
de 70 de ani. Era un călugăr foarte inteligent și înduhovnicit. Patriarhul Constantinopolului
a trimis de trei ori la el oameni ca să-l hirotonească episcop, dar el nu numai că a refuzat
să primească episcopia, ci a refuzat chiar să fie făcut ieromonah, murind ca ierodiacon. Cu
toate acestea, ieroschidiaconul Benedict a jucat un rol decisiv în aducerea rușilor înapoi la

GH
Mănăstirea Sf. Pantelimon din Athos.
După revolta grecească din 1821 și ruinarea Athosului de către turci și tâlhari,
mănăstirea rusă a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon nu a putut să supraviețuiască,
căzând într-o sărăcie gravă. Dar Dumnezeu nu i-a lăsat, ci le-a dat stareților din mănăstire
AN
un mod sigur de revenire, cel de a invita spre viețuire călugării ruși. Așa a fost refăcută
întrerupta legătură de o mie de ani cu Rusia, care dintotdeauna alimenta, prin donațiile
sale, mănăstirea.
Prin Pronia Dumnezeiască, în perioada anului 1834, la Athos revine ieroschimonahul
EV

Anichit (fostul prinț Șirinschi-Șihmatov), care, după ce vizitează Mănăstirea Pantelimon,


cere stareților mănăstirii permisiunea de a construi o biserică în cinstea Sfântului
Mitrofan din Voronej. Stareții au considerat a fi aceasta un semn de la Dumnezeu și au
binecuvântat nu numai construcția bisericii, ci și viețuirea în mănăstire a 30 de călugări
ruși. Apoi noua frățime rusească prințul o lasă în grija duhovnicului Procopie, iar el
RA

pleacă la Ierusalim.
După plecarea părintelui Anichit, care, fără sfatul duhovnicului tuturor călugărilor ruși
de pe Muntele Athos, al părintelui Arsenie, singur a ales, printre pustnicii ruși, candidați
pentru a viețui în mănăstire, în mănăstire au început tulburările între frații ruși și greci.
ITU

Rușii aduși aici de către părintele Anichit nu erau obișnuiți cu viața monahală aflată sub
un control atât de strict. Ei nu făceau ascultare de greci, ci, dimpotrivă, li se opuneau în
toate, chiar și amenințându-i că mănăstirea este a lor, a rușilor, iar superiorul lor, prințul,
negreșit îi va alunga pe greci. După care, grecii s-au tulburat, înmulțindu-se durerile și
ispitele.
ED

Atunci frații greci au venit la egumenul Gherasim și la starețul Benedict spunând că nu


pot trăi cu rușii împreună și că nu își doresc nici bogățiile lor. Ziceau că preferă să mănânce

16
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...
M., 1856, pag. 143; Partea a 4-a, pag. 259.
©

50
OS
Ieroschidiaconul Вenedict

pesmeți cu apă, dar fără ruși, care le-au tulburat întreaga lor viață monahală. Egumenul

ISM
Gherasim îi îndemna cu stăruință să rabde, iar starețul Benedict era în nedumerire...
Când părintele Anichit s-a întors de la Ierusalim, starețul Benedict cu frații mai mari
au căzut în genunchi înaintea lui, au plâns și și-ai cerut iertare, că nu au fost în stare să-i
păzească cuvântul. Zicând: „Iartă-ne, sfinte părinte, dar noi nu putem așa și nu voim o
astfel de frăție, ne-am tulburat mult viața cu rușii”.
Părintele Anichit, auzind toate acestea a plâns cu amar și după ce își ceru de la toți

EL
iertare plecă din mănăstire. Numai egumenul Gherasim înțelegea, că, lipsită de ruși,
mănăstirea se lipsea și de binecuvântări, atât duhovnicește, cât și material. Că fără de
ruși, ea va dăinui mereu în sărăcie.

GH
Ceea ce în curând s-a și confirmat. Mănăstirea a căzut în datorii mai mari și era pe
punctul de a se ruina. După un timp, părintele Benedict și-a dat seama de greșeala sa,
fiind el însuși unul dintre inițiatorii celei de-a doua chemări a rușilor la mănăstire. A avut
o vedenie, că, la moartea sa, va fi prohodit și înmormântat de ruși, așa că el avea acuma
mare grijă să-i aducă din nou la Rusik. La inițiativa sa, în noiembrie 1839, la Russik s-a
AN
adunat un sobor, la care s-a decis aducerea înapoi a Părintelui Pavel, cu toți frații săi ruși.
Părintele Pavel a acceptat întoarcerea sa în mănăstire, cu binecuvântarea duhovnicului
său Arsenie.
Pe 21 noiembrie 1839, călugării ruși, dimpreună cu ieroschimonahul Pavel au sosit la
EV

mănăstire ca să rămână aici pentru totdeauna. Părintele Benedict a mers la arhondaricul


unde erau cazați oaspeții și, după ce le făcu trei închinăciuni până la pământ, rosti, cu
lacrimi în ochi, rugăciunea: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău
în pace...”. S-a apropiat mai apoi de Părintele Pavel și, cu plecăciune până la pământ, i-a
cerut binecuvântare, l-a îmbrățișat și i-a spus: „Inima mea se veselește și duhul meu se
RA

bucură, că acum îi îmbrățișez pe frații ruși. Acum eu îmbrățișez comoara cea pierdută.
Acum s-a întors la noi oaia cea pierdută, cea rătăcind prin munți și păduri, cea fără de
staul, fără de un adăpost unde să-și plece capul. Acum s-a întors din nou în staulul ei.
Acum eu o țin în brațele mele și nu o voi mai alunga, nu o voi mai depărta de la mine.
ITU

Acum mi-am curățat cugetul, care mă osândea și mă mustra pentru izgonirea rușilor”.
Eliberând din brațele sale pe părintele Pavel, îi așeza pe musafiri, zicându-le: „Stați
jos, scumpii mei oaspeți. Stați jos, cinstiții mei părinți. Stați jos, copiii mei iubiți. Stați jos,
oile mele cele prigonite, care ați revenit din nou în staulul vostru. Stați jos, comoara mea,
din nou dobândită. Stați jos, curăția cugetului meu. Stați jos, bucuria mea cea de negrăit.
ED

Stați jos, frații mei multdoriți. Bucurați-vă și vă veseliți dimpreună cu noi!” Când zicea el
toate acestea, grecii stăteau în picioare și plângeau.
Iar părintele Benedict le zise și lor: „Bucurați-vă cu mine, copiii mei, bucurați-vă!
Căci s-au înnoit, ca ale vulturului, tinerețile mele. Căci astăzi s-au înnoit și au întinerit și
©

51
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

oscioarele mele, cele de o sută șase ani. Astăzi ochii mei nevăzători s-au deschis, căci văd

ISM
din nou pe frații ruși în mănăstirea noastră. Astăzi, doar vrăjmașul diavol plânge, cel care
și-a bătut joc de bătrânețea mea și m-a împins să-i alung pe frații ruși. Eu, ca om, l-am
ascultat și am căzut în mare ispită. În ultimii ani ai vieții mele mi-am tulburat cugetul, mi-
am distrus mulți ani de nevoință, greu împovărându-mi inima. Timp de trei ani, această
piatră grea mi-a apăsat inima mea, și nicidecum nu puteam să-mi alin cugetul și sufletul.
Am vărsat multe lacrimi, cerând Domnului meu Iisus Hristos și Preacuratei Maicii Sale

EL
ca să-i întoarcă pe ruși înapoi în mănăstirea noastră! Și Domnul mi-a ascultat rugăciunea
și m-a înștiințat că rușii mă vor prohodi și mă vor înmormânta. Și iată că veni această zi.
Iată ziua care mi-a făgăduit-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea. Ascultați

GH
acum, frații mei: eu i-am alungat pe ruși, dar tot eu i-am invitat din nou și i-am adus în
această mănăstire, eu, starețul și povățuitorul vostru Benedict. I-am primit pe ruși și
acuma plec de la voi la veșnicie. Las după mine pe ruși, aici, moștenitori pentru vecie. Și
voi să trăiți întotdeauna cu rușii în dragoste și unire și să vă purtați sarcinile unii altora.
Vă las pe voi toți și vă încredințez acestui cuvios stareț, egumenului vostru și ucenicului
AN
meu, părintelui Gherasim. Și într-adevăr este cuvios și întreit cuvios! Noi toți am ezitat,
ne-am ridicat împotriva rușilor, numai el a stat în apărarea lor. Dar eu nu l-am ascultat!
El a fost singurul care a putut întrezări pericolul duhovnicesc și material care urma să
vină. Și acum, mulțumesc lui Dumnezeu, eu singur i-am primit înapoi pe ruși. Acum nu
EV

mai sunt prigonitor pentru ei, ci păzitor și ocrotitor”.


După ce rosti aceste cuvinte și-a luat rămas bun de la toți, dorindu-le pace și dragoste,
apoi a mers, susținut de alții, în chilia sa, din care nu a mai ieșit niciodată. După primirea
rușilor în mănăstire, părintele Benedict a mai trăit patruzeci de zile, iar la 11 decembrie
1840, la vârsta de 106 ani, a murit.
RA

Ieroschimonahul Pavel
ITU

Ieroschimonahul Pavel17 s-a născut în Kaluga, în familia unor comercianți bogați


(numele său nu este cunoscut). În pruncie, a fost luminat prin sfântul botez și a primit
numele Petru. De la o vârstă fragedă visa să se dedice slujirii lui Dumnezeu. El avea o
dorință arzătoare de a intra în mănăstire și de a se nevoi pentru Domnul Dumnezeul său,
îndeletnicindu-se în mod constant cu citirea cărților duhovnicești și a Sfintei Scripturi.
ED

Cu toate acestea părinții săi nu au aprobat intenția fiului lor, astfel încât, după ce a ajuns
17
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Ageev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...
Partea a 4-a, pag. 235; Biografii ale unor cuvioși asceți locali din secolele 18 si 19. Cu portrete. Luna
august. M., 1909, pag. 8.
©

52
OS
Ieroschimonahul Pavel

la vârsta maturității, a intrat în comerț. Părinții îl obligau să se căsătorească. El nici nu

ISM
voia să audă despre căsătorie. Atunci ei și-au depus toată silința ca fiul lor să-i asculte și
să le împlinească voia. A trebuit, împotriva dorinței sale, să le facă pe plac părinților și se
căsători. După trei ani de viață cu soția sa i s-au născut două fiice.
Într-o noapte, după o îndelungată rugăciune, Petru se apropie de soția sa și-i spuse,
printre lacrimi: „Iubita și draga mea soție! Știi cât de mult te iubesc pe tine și pe copiii
noștri. Suntem bogați. Nu ducem lipsă de nimic. Dar toate acestea sunt stricăcioase și

EL
vremelnice. Moartea va veni și dragostea noastră se va topi, și pe noi ne va despărți, și
bogăția noastră va rămâne, iar noi ar trebui să mergem la Dreptul Judecător fără de
prihană, doar cu fapta cea bună. De aceea trebuie să ne pregătim și, în această lume, să-I

GH
slujim lui Dumnezeu, să muncim și să ne rugăm”. La care ea îi răspunse: „Dragul meu,
muncește și te roagă Domnului Dumnezeu. Eu nu te împiedic și nici nu-ți interzic să faci
asta, ci mai degrabă și eu îți voi urma ție”. Și el îi zise din nou: „Draga mea, lasă-mă să
mă duc la sfânta cetate a Ierusalimului, ca să mă închin la Mormântul Domnului nostru
Iisus Hristos și la alte locuri sfinte”. Ea a răspuns: „Du-te în pace, cu Dumnezeu, eu te las
AN
să pleci”. Văzând o astfel de dispoziție a soției sale, Petru a fost foarte fericit și a început
să-și pregătească pașaportul de plecare. Deși părinții l-au împiedicat în repetate rânduri
să plece, acuma nu-l mai puteau ține pe fiul lor, pentru că soția, dar și lumea, l-au eliberat.
Guvernatorul, găsind că este foarte tânăr, a chemat-o la el de trei ori pe soția sa, ca să o
EV

convingă să nu-l lase să plece. Îi spunea că soțul ei, plecând peste hotare, poate să nu se
mai întoarcă. Dar ea, nădăjduind în voia lui Dumnezeu, a rămas fermă în decizia ei de a-l
elibera pe soțul ei. Petru, după ce a primit pașaportul, plecă la drum.
Soția lui l-a petrecut pe cale cam o sută de verste. Aveau pe atunci amândoi 21 de ani!
Au început să-și ia rămas bun. „Prea iubita mea soție”, − a spus Petru. „Domnul a zis:
RA

„Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe femeie și pe copii
și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu”(Luca
14, 26). Și eu vreau să fiu ucenic al Domnului meu Iisus Hristos. Nu știu dacă mă voi mai
întoarce înapoi, sau nu mă voi mai întorce. Pe tine și pe copii vă încredințez lui Dumnezeu.
ITU

Pe mine iartă-mă și mă binecuvântează, ca să-L urmez pe Hristos”. Spunând aceasta


s-a urcat în căruță și a plecat. Soția, auzind ultimele cuvinte ale soțului ei, a căzut, fără
simțire, la pământ. Și așa, fără simțire, au pus-o în altă căruța și s-a întors la casa ei.
Zece ani a tot plâns soția, așteptând pe soțul ei. Apoi, după ce a aflat că el a fost tuns
în monahism în Sfântul Munte Athos și a fost făcut și ieromonah, a intrat și ea într-o
ED

mănăstire de maici din Kaluga și s-a călugărit cu numele Paula. Iar pe fiicele lor, rudele,
la timpul potrivit, le-au și căsătorit.
Lăsându-și soția și Patria, Petru a mers mai întâi la Ierusalim și s-a închinat
Mormântului Domnului Iisus Hristos și altor locuri sfinte. Apoi plecă la Athos. Acolo,
©

53
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

după ce a cercetat toate schiturile și mănăstirile s-a hotărât să rămână la schitul Sfântului

ISM
prooroc Ilie, unde a fost tuns în monahism și a fost numit Pavel. Curând a fost hirotonit
ierodiacon și apoi ieromonah.
Părintele Pavel a trăit în mănăstire, în ascultare desăvârșită și în tăierea voii sale
vreme de 18 ani. Când au venit vremurile tulburi de război, frații au mers cine și unde a
putut. S-au despărțit și frații monahi din schit. Egumenul Partenie cu ieromonahul Pavel
și câțiva călugări rămași în mănăstire au ascuns toate lucrurile bisericești din schit într-o

EL
pivniță secretă, acoperind-o cu pământ. Și luând cu ei doar niște lucruri ușoare și ceva
bani, au mers în Rusia, în Odessa, și de acolo în Moldova. Au rătăcit ei vreme de opt
ani. Multe necazuri au suferit, au văzut și moartea cu ochii, astfel încât părintele Pavel,

GH
ulterior, nu mai putea vorbi despre acele timpuri fără lacrimi.
Când războiul s-a încheiat, frații au început să se întoarcă la Sfântul Munte. Au revenit
la Athos apoi și părintele Pavel cu egumenul Partenie, care abia după două săptămâni au
reușit să ajungă la porțile schitului, atât de mult, în vremea celor opt ani de pribegie a
lor, se îndesise pădurea împrejur. Aproape un an au tot curățat și defrișat împrejurimile
AN
schitului, și încă trei ani le-au mai trebuit pentru a îngriji și grădinile. După toate acestea,
Pavel a fost tuns în schima mare.
În anul 1837 schitul a trecut printr-o mare ispită. Din cauza unei infecții accidentale,
aproape toți frații, dimpreună cu egumenul Partenie, au căzut la pat atinși de boala ciumei.
EV

În acel moment Pavel era singurul care, neluând nici un fel de leac împotriva ciumei și nici
ungându-se cu gudron, putea sluji neîntrerupt Liturghia înaintea Sfântului Altar. El de
unul singur cocea prescuri, deoarece toți ceilalți erau plini de gudron. El era și paracliser și
cântăreț, și citeț. Citea singur toată pravila cuvenită. Slujea mereu Sfânta Liturghie, apoi
mergea la chilii pentru a împărtăși cu Sfintele și Cinstitele lui Hristos Taine pe muribunzi.
RA

Fără frică se atingea de ei atunci când îi mărturisea sau când îi tundea în schimă. În cele
din urmă, le făcea slujba de înmormântare. Dumnezeu l-a păzit nevătămat, în timp ce toți
cei care se atinseseră de vreun muribund, sau cei care au fost prezenți la tunderea celor
suferinzi, au decedat”18.
ITU

Când epidemia a încetat părintele Pavel a petrecut 40 de zile în carantină, după care
s-au adunat frații din alte mănăstiri, grecii și toți rușii, au ridicat din Mănăstirea Xiropotam
Preacinstitul Lemn al Crucii Domnului, cea mai mare parte din ea, cu gaura unde a fost
bătut pironul, săvârșind o procesiune, în prezența unui mare număr de clerici, cu cruci și
heruvimi, la Schitul Sfântului proroc Ilie. Și au mers toți frații direct la schit, și nimeni
ED

nu s-a temut de boală, ci cu toții s-au lăsat în voia lui Dumnezeu. Mergând în biserica
mare au slujit un moleben, au sfințit apa scufundând în ea chiar Cinstitul Lemn al Sfintei
Cruci. Apoi au fost stropiți cu ea frații care au supraviețuit molimei ciumei, precum și
18
Troițky P. V. Schitul Sfântul Andrei și chiliile rusești de la Athos. M., 2002, pag. 4.
©

54
OS
Ieroschimonahul Pavel

întregul schit. După care s-a făcut Priveghere de toată noaptea, cu Liturghie. Și a fost o

ISM
mare mângâiere pentru toată lumea și la trapeză. Cu consimțământul frăției de la Athos
și al tuturor supraviețuitorilor, ieroschimonahul Pavel a fost ales egumen și aprobat prin
gramotă. Și a adunat el din nou pe frați, cam la 40 de persoane, a făcut ordine rânduind
în schit viața de obște a călugărilor. Dar vrăjmașul diavol, care urăște tot binele, i-a
înfuriat pe «maloroși», care s-au răzvrătit împotriva «velicoroșilor», în special împotriva
egumenului Pavel, cerând plecarea tuturor din schit, inclusiv a părintelui Pavel din funcția

EL
sa de egumen. Părintele Pavel, după ce se sfătui cu duhovnicul tuturor fraților ruși de la
Athos, cu ieroschimonahul Arsenie, luă o decizie înțeleaptă: pentru păstrarea relațiilor
frățești dintre «maloroși» și «velicoroși», el cedă cu umilință cererii «maloroșilor», iar

GH
«velicoroșii», dimpreună cu egumenul au părăsit Schitul Sf. Ilie. Deși părintele Pavel se
mâhni mult, că, după 35 de ani de viețuire în acest schit, a fost izgonit cu necinste, însă nu
a murmurat asupra «maloroșilor», interzicând și ucenicilor săi să spună ceva rău despre
ei. El însuși întotdeauna zicând ucenicilior săi: „«Maloroșii», frații mei, sunt cei mai mari
binefăcători ai noștri, căci în felul acesta ne mijlocesc nouă dobândirea vieții celei veșnice”.
AN
În curând, Domnul l-a mângâiat pe părintele Pavel pentru smerenia și necârtirea sa,
dându-i în loc de schit o mănăstire împărătească, în loc de o chilie cu un singur nivel,
o clădire cu cinci etaje. În toamna anului 1839, părinții greci ai mănăstirii rusești Sf.
Pantelimon îl invitară pe părintele Pavel, cu întreaga sa obște, ca să vină să viețuiască în
EV

această mănăstire rusească.


Astfel, o delegație a călugărilor greci din mănăstirea rusească au venit la părintele Pavel
ca să-l roage, în numele egumenului Gherasim și al starețului Benedict, să se mute pentru
ședere permanentă la Russik. Cu toții împreună au mers în pustie, la părintele duhovnic
Arsenie. Când au ajuns la chilia sa, grecii, căzând la picioarele bătrânului, au început să-i
RA

ceară binecuvântarea pentru întoarcerea rușilor la Russik. Iar starețul Arsenie, plin de
bucurie, a spus: „Dumnezeu să-i binecuvânteze și eu îi binecuvântez”. Părintele Pavel
izbucni în plâns și, căzând înaintea lui la pământ, i-a zis: „Sfinte părinte, să nu am și eu
cumva soarta prințului”. Și duhovnicul l-a liniștit, asigurându-l: „Nu te teme, părinte
ITU

Pavel, ci du-te cu Dumnezeu. Vei muri acolo. Oasele tale vor fi pentru totdeauna temelie
a rușilor într-o mănăstire rusească”.
La 21 noiembrie 1839, părintele Pavel, cu binecuvântarea duhovnicului său Arsenie
a intrat în vechea moștenire a Rusiei, în mănăstirea rusească a Sfântului Mare Mucenic
și Tămăduitor Pantelimon. Aici a sfințit biserica în numele Sfântului și Făcătorului de
ED

minuni Mitrofan din Voronej, așa cum îi fusese cândva făgăduit Ieromonahului Anichit.
Părintele Pavel a trăit în această mănăstire timp de opt luni și zece zile, uimind pe
toți grecii prin smerenia, răbdarea și ascultarea sa, viața lui fiind întru toate un exemplu
pentru ucenici săi. Pe 28 iulie 1840, părintele Pavel se îmbolnăvi. El nu se simțea bine
©

55
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

cam de vreo trei zile, dar Liturghia, deși cu mare greutate, o săvârșea. De la 2 august nu

ISM
a mai putut să meargă la biserică, cerând să i să citească utrenia în chilie.
După miezonoptică, a început utrenia. Cei 6 psalmi i-a citit însuși părintele, cu un
sentiment și o profunzime deosebită, vărsând multe lacrimi. Mai ales la primii trei psalmi...
Ecteniile nu le-a mai putut rosti, cerând să se cânte „Doamne miluiește” de douăsprezece
ori. Când a început cântarea: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, bine este
cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului”, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului,

EL
pe care, din tinerețe, L-a iubit mai mult decât pe părinți, decât pe frați, decât pe soție și
pe copii, și Căruia i-a slujit, în cinul îngeresc monahal, vreme de 36 de ani.
Cu adevărat, „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui”! Părintele Pavel
a murit fără de boală și fără de teamă, mai bine spus, a adormit într-un somn dulce, cu

GH
capul aplecat pe piept. Trei ani mai târziu, după obiceiul athonit, au săpat și au scos
osemintele lui, care s-au dovedit a fi binecuvântate, având o culoare galbenă, de ceară, și
un miros de bună mireasmă.
Pentru o lungă perioadă de timp frații își aminteau despre aleasa trăsătură a caracterului
său: neținerea de minte a răului. După izgonirea „velicoroșilor”, egumen în Schitul Sf. Ilie
AN
a rămas ieromonahul Acachie, cel care-l persecutase cel mai mult pe părintele Pavel și
care, fiind doar șase luni egumen, făcu mare risipă averii mănăstirești. Frații din schit,
văzând starea de lucruri, s-au indignat mult. Egumenul Acachie a fost arestat, iar frații
au trimis după părintele Pavel pentru ca acesta să le arate ce lucruri lipseau. L-au rugat să
facă aceasta pentru că el viețuind în schit timp de 35 de ani, le știa bine pe toate. Părintele
EV

Pavel, însă, nu se grăbi a-l defăima pe egumen. El acoperi păcatele prigonitorului său, își
îndreptăți dușmanul, răsplătindu-i răul cu bine spunând că totul este la locul său, ca și mai
înainte. De această faptă a lui s-a minunat întregul Munte Athos.
RA

Schiarhimandritul Procopie (Dendrinos)


ITU

Schiarhimandritul Procopie19, conform spuselor părintelui Mina (Vudanov), era de


origine grec, din orașul Odessa, gubernia Herson (în monahologia mănăstirii, numele
său era înregistrat ca Papandopulo20. El a fost un călugăr și teolog învățat, un râvnitor
apărător al Ortodoxiei. Desigur, cu astfel de cunoștințe vaste de teologie, el ar fi putut cu
ușurință, pe parcursul îndelungatei sale vieți să depășească treapta de arhimandrit. Dar
ED

19
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Ageev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...
Partea a 4-a, pag. 146; Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale Athonitului: în 2 volume,
M., 2006, pag. 169.
20
AMRPA. Doc. nr.16, pag. 5.
©

56
OS
Schiarhimandritul Procopie (Dendrinos)

renunțând la slavă, o răsplată cuvenită pentru lucrările sale academice, el și-a îngropat

ISM
adânc, prin zăvorâre în mănăstire, întreaga sa faimă și dreptul său la apreciere din partea
contemporanilor.
Părintele Procopie publică o serie de cărți, printre care: „Întrebări și răspunsuri
despre subiectele credinței ortodoxe” (editată în Constantinopol în 1835), „Ghid pentru
Sfintele Scripturi, compus din creațiile lui Origen și Teodoret, Episcopul Cirului” (tipărit în
Eghina în 1831) „Învățătura creștină sau Catehismul sfânt” (publicat la Atena în 1841).

EL
În arhiva mănăstirii se păstrează, de asemenea, un manuscris nepublicat al lucrării sale
apologetice „Împotriva evreilor”21.
În anul 1839, părintele Procopie a fost unul dintre inițiatorii activi ai celei de a doua
și ultimei invitații a rușilor la mănăstire. El a fost acela care a condus delegația trimisă de

GH
stareți la ieroschimonahul Pavel pentru a invita frații ruși în mănăstire, al cărei demers a
fost încununat cu succes: rușii s-au întors în mănăstirea lor pentru totdeauna.
Mulțumit de întoarcerea rușilor la Mănăstirea Sf. Pantelimon, arhimandritul Procopie
a rostit în mod solemn un cuvânt de salut în greacă, multe expresii în același timp
AN
pronunțându-le în limba slavonă. Cunoscând multe limbi, în special cea slavă și bulgară,
vorbea destul de temeinic și atât de emoțional, încât plângeau toți, și rușii și grecii. Astfel,
el rosti următorul discurs:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Ce sărbătoare este astăzi în
EV

mănăstirea rusească? Ce triumfă astăzi în Mănăstirea Sf. Pantelimon? Și de ne-ar întreba


viețuitorii athoniți: care este prilejul bucuriei în chinovia de obște? De ce-i atât de multă
veselie acolo? Ei, care mereu ne învață pe noi să plângem pentru păcatele noastre și nu
îngăduie nimănui nici măcar să zâmbească, astăzi se veselesc? Sau și-au desființat cumva
asprul lor statut chinovial?! Iar noi vom răspunde: nu, nu ne-am schimbat viața și nici nu
RA

ne-am desființat statutul chinovial, ci ne bucurăm și ne veselim astăzi, pentru că maica


cea iubitoare de fii, triumfă pentru primirea în brațele ei a preaiubiților întâi născuți ai ei,
aflați în pribegie de mai bine de o sută douăzeci de ani, rătăcind pe dealuri și prin păduri,
fără să aibă «unde să-și plece capul»”. Astăzi ei au alergat în brațele maicii iubite, iar ea
se bucură și se veselește de întoarcerea lor.
ITU

Și noi, fiii ei mai mici, ne veselim și triumfăm, pentru că ne vedem frații mai mari, care
s-au reîntors cu bine la casa lor. Astăzi rușii au venit la mama lor iubită, în mănăstirea
rusească, aducând cu ei și un oaspete drag, pe făcătorul de minuni rus Sf. Mitrofan.
Dar de ce pronunț eu „oaspete”? Oaspetele vine, stă puțin, apoi pleacă. Fiii ruși,
însă, s-au întors din nou la maica lor, aducând împreună cu ei pe Sfântul Mitrofan, nu
ED

ca oaspeți, ci pentru statornicire veșnică. Drept dovadă, astăzi s-a sfințit biserica în
numele Sfântului Mitrofan. Fie ca de-a pururi să sălășluiască Sfântul Mitrofan în această
mănăstire rusească, ținând lângă el grămăjoară pe toți frații săi ruși. Dar de ce spun eu
21
AMRPA. Doc . nr. 30286, 30287.
©

57
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

„s-a sfințit biserica”? Nu, nu o biserică s-a sfințit, ci o bisericuță, ca pentru început. Iar

ISM
biserica-catedrală, în numele Sfântului Mitrofan de Voronej, în timp, și-o vor construi
rușii chiar în mijlocul mănăstirii, dacă vor primi o mână de ajutor din țara lor, din Rusia
cea sfântă și slăvită.
Și iarăși aduc vorba despre bucurie și din nou strig despre triumf: sfânta noastră
mănăstire rusă se bucură și triumfă, dimpreună cu Sfântul Pantelimon și cu Sfântul
Mitrofan și cu toți frații săi, greci și ruși, pentru primirea din nou a fiilor săi, glăsuind:

EL
„Bucură-te și te veselește cu mine, Doamna și Ocrotitoarea mea, Preacurată de Dumnezeu
Născătoare Stăpână! Iată rătăciții mei copii ruși au revenit în brațele mele... Bucurați-vă
și voi, mult râvniții mei copii ruși, dimpreună cu mine, maica voastră, mănăstire a rușilor!
Astăzi pentru voi este sărbătoare îndoită, întrucât vă bucurați, căci m-ați găsit pe mine,

GH
iubita voastră mamă, iar eu mă bucur că ați revenit iarăși în brațele mele de maică, după
mulți ani de necazuri și rătăciri prin mănăstiri străine. Deși acestea îmi sunt mie toate
prietene și surori, dar printre ele nu se află mama voastră. Eu sunt singura voastră mamă,
mănăstirea rusă! Eu sunt singura care vă pot odihni în această viață scurtă și vă pot duce
AN
la fericirea veșnică. Și eu, copiii mei iubiți, mă bucur și mă veselesc mai mult decât voi,
pentru că m-am învrednicit să vă strâng în brațele mele.
Cât de trist mi-a fost să vă văd rătăcind, dragii mei copii. Cât de dureros a fost
pentru mine să vă văd nenorocirea apăsătoare, când, timp de peste 120 de ani, rătăceați
prin Sfânt Muntele Athos! Acum voi spune și despre mine: am suferit și eu durere mare,
EV

rămânând, fără de voi, o amărâtă și fără de apărare orfană, zdrențuită și goală, lipsită
de fiii cei întâi născuți și fără ajutor de la nimeni. Și cine mă putea împodobi în haine de
sărbătoare, cum erau înveșmântate și împodobite și celelalte surori ale mele? Și cât de
tristă am fost, să fiu numită mănăstire rusească și să nu am nici un singur fiu rus?
Toți cei care veneau la mine, se așteptau să mă vadă cu chip de mănăstire rusească
RA

bogată și falnică, cu mulți fii evlavioși, se așteptau să mă vadă înveșmântată și împodobită


mai ceva decât surorile mele, dar, ajungând aici, mă vedeau orfană, goală și zdrențuită și
de iubiții mei fii ruși despărțită. Văzând această imagine tristă plecau de la mine cu ochii
în lacrimi, lăsându-mă pe mine, orfana, tânguindu-mă cu amărăciune. Orfană am fost
ITU

timp de 120 de ani. Acum, acest timp de tristă amintire a trecut. Astăzi, bucuria triumfă,
astăzi, copiii mei iubiți și întâi-născuți ruși s-au întors în brațele mele. Acum nu mai sunt
orfană. De acum încolo, fii mei mă vor împodobi mai frumos decât sunt împodobite toate
celelalte surori ale mele și mă voi proslăvi în tot Sfânt Muntele Athos!”.
Moartea părintelui Procopie a fost cu totul deosebită prin faptul că, rostind vozglasurile
ED

de la utrenie, când a ajuns la vozglasul din ceasul întâi: „Doamne, miluiește-ne pre noi și
ne binecuvântează...”, încet și tăcut și-a dat sufletul. Era ziua de 11 august 1848.
©

58
OS
Schiarhidiaconul Ilarion

ISM
Schiarhidiaconul Ilarion
Ieroschidiaconul Ilarion22 (în lume, Ioan)

EL
s-a născut în anul 1810 în satul Platomonos
din eparhia Solun. Numele tatălui său era
Gheorghe. Părintele Ilarion a fost un om
foarte inteligent și profund duhovnicesc. Cu

GH
adevărat, despre el s-ar putea spune: om
al păcii, creștin adevărat, care nu face nici
o deosebire, „Căci nu mai este iudeu, nici
elin” (Galateni 3, 28), care iubește pe toți cu
AN
dragoste frățească egală. Acest interlocutor
inteligent și amabil, un mângâietor al rușilor,
prin prea frumoasele calități ale inimii lui,
a crescut și s-a format sub supravegherea
EV

Patriarhului Ierusalimului Atanasie și


a Mitropolitului de Solun, Meletie. În
tinerețe, aflându-se la curtea Patriarhului
Atanasie, adesea era aspru pedepsit pentru
năzbâtiile sale copilărești, astfel încât fugi
RA

în taină de la curtea patriarhală. Și-a găsit


adăpost în Solun, la Mitropolitul Meletie,
care l-a hirotonit ierodiacon. Viața în lume
și cu lumea, ea însăși zgomotoasă, fascinantă și plină de farmece amăgitoare, tulbura
ITU

foarte mult sufletul tânărului Ilarion. Prin urmare, dorind singurătatea, a hotărât să-și
părăsească arhiereul.
În 1837, fuge în taină de la el la Athos, la o mănăstire rusească, unde a fost tuns în
schimă. Mitropolitul Meletie, pătruns de dragoste părintească pentru Ilarion, porni el însuși
pe urmele lui, îndelungă vreme căutând să afle unde s-a ascuns iubitul său fiu. Amenința
ED

mănăstirea rusă cu pedeapsă în caz de tăinuire a celui fugar. Dar cu toate acestea, în cele

22
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului: în 2 volume. M., 2006, pag. 169.
©

59
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

din urmă Ilarion a rămas ferm în făgăduința sfântă către Domnul Dumnezeu și a rămas

ISM
pentru totdeauna în mănăstirea rusă.
În plus, la această biografie, vom adăuga faptul că părintele Ilarion s-a învrednicit,
într-o viziune, de cercetarea Sfântului Mitrofan din Voronej. La prăznuirea Sfântului
Mitrofan, cu sfințenie cinstit în mănăstirea rusă și de greci, întreaga frăție are obiceiul să
se adune în biserică la privegherea de toată noaptea, unde citirea și cântările se fac atât
în limba greacă, cât și în limba slavă, adică încep mai întâi rușii, apoi continuă grecii, și

EL
invers. La fel se săvârșea și privegherea în cinstea Sfântului Mitrofan în anul 1843.
Privegherile de la Athos și în zile obișnuite sunt extrem de lungi și obositoare, iar în
zilele de prăznuire, cei mai slabi din punct de vedere fizic abia pot rezista la rugăciuni,

GH
care uneori durează până la doisprezece ore sau și mai mult. La fel era privegherea întru
cinstirea Sfântului Mitrofan și de data aceasta. Neputincios cu trupul, Ilarion era și el
aici cu toată lumea. Datorită clarității sale în cântări și a vocii sale umilicioase, când era
nevoie era chemat să cânte, ceea ce-l istovea și mai mult. De data aceasta, cam până la ora
AN
unu noaptea, el a rezistat cum a putut, dar în cele din urmă a cedat plecând din biserică.
A mers la chilie, și, epuizat se prăbuși pe canapea. Cugetând cu mâhnire la neputința sa,
din cauza căreia nu a rezistat la rugăciune în cinstea sfântului rus, a ațipit, cufundându-
se într-un somn ușor, care-i liniști și îi alină cugetul. În aceste clipe, Ilarion văzu stând
înaintea lui un cinstit bătrân, cărunt, în mantie și cu cârjă arhierească în mâinile sale.
EV

Schima sfântă îi acoperea capul său, înconjurat de lumina cerească, în ale cărui trăsături
și veșminte Ilarion îl recunoscu pe făcătorul de minuni rus. „Voi îmi arătați dragoste −
spuse cu blândețe Sfântul Mitrofan în greacă −, și eu nu vă voi părăsi niciodată”. Aceste
emoționante cuvinte l-au cutremurat pe Ilarion și el se trezi, dar nimeni nu se afla în fața
lui, ci doar o dulce bucurie a inimii confirma vedenia mângâietoare. Puterile i-au revenit
RA

imediat și, binecuvântând pe Domnul Cel minunat întru sfinții Săi, Ilarion, simți în inima sa
un fior de dragoste și evlavie față de mijlocitorul lor, și de sinceră iubire pentru frații ruși.
El a fost un bun prieten al rușilor și cel mai apropiat ajutor al egumenului Gherasim,
egumenului Macarie și al duhovnicului
ITU

Ieronim. A jucat un rol decisiv în împăciuirea


disputei greco-ruse din 1874-1875, luând
decizii în mod obiectiv și imparțial, fapt
pentru care frații ruși sunt recunoscători
până în ziua de azi, pomenindu-l fără de
ED

încetare în rugăciunile lor.


Părintele Ilarion a adormit pe 30 iunie
1886.
©

60
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

ISM
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)23
În 1840, în mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon, o mare durere cuprinse pe toți

EL
locuitorii ei, ruși și greci. Se stinse din viață părintele călugărilor ruși, ieroschimonahul
Pavel. Egumenul Gherasim invită pe toți rușii la înmormântarea lui. Tristețea pierderii
era mare, fiind agravată și de faptul că Părintele Pavel nu rânduise nici un urmaș care
să-i fi moștenit darurile și harul său, capabil să adune turma sa orfană. Nici părinții ruși

GH
nu cunoșteau pe cineva, din mijlocul lor, care să poată ridica și duce cu destoinicie mai
departe crucea egumenului lor.
Cu voia lui Dumnezeu, părintele Pavel plecă la Domnul, fără ca să lase urmaș, dar
era încă în viață îndrumătorul și părintele duhovnicesc al tuturor rușilor de la Athos,
AN
ieroschimonahul Arsenie! Acest mare și iubitor de pustie stareț veni, într-un mod
neașteptat pentru toți frații, la înmormântare. În trista atmosferă el se arăta a fi vesel și
fără de griji. La rugămintea de a binecuvânta un succesor, el răspunse: „Răbdare, vom
vorbi și ne vom sfătui după. Căci Dumnezeu nu va lăsa mănăstirea, ci va rândui un om
EV

care să o conducă tot atât de bine, ba poate și mai bine decât părintele Pavel...”. Despre
acest binecuvântat om vom vorbi în continuare.
Viața acestui om reprezintă miezul volumului de față, oferit cu drag cititorului. El este
inima monahismului rusesc din Athos în ultimii 150 de ani și va rămâne mereu, până la
sfârșitul veacului. El este sluga cea bună și credincioasă, care și-a înmulțit talantul primit
RA

de la stăpân, învățând și pe alții cum să o facă: ”Iată, alți zece talanți, pe care eu i-am
câștigat”.
Și această viață aparține unui om din începuturi hărăzit de pronia lui Dumnezeu pentru
o slujire deosebită și măreață, cea de restaurare a monahismul rusesc în Sfântul Athos,
ITU

nu formal, ci cu un conținut profund, în cele mai bune tradiții ale evlaviei monahale. El
s-a descurcat de minune cu această sarcină pusă în fața lui de Dumnezeu, înveșnicindu-și
numele atât în istoria Athos-ului, cât și în istoria Rusiei.

23
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Kovalevsky A.F. Ieroschimonahul Ieronim, duhovnicul Mă-
ED

năstirii rusești Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos și ucenicul său egumenul Macarie, AMRPA,
ed. a 3-a. Moscova, 1908; Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...; Vezi și: Marea
Strajă. Viața și lucrarea binecuvântaților stareți Athoniți: ieroschimonahului Ieronim și schiarhimandri-
tului Macarie. Bolșakov S.N. Ieroschimonah Ieronim (Solomențov) − restauratorul monahismului rus în
Muntele Athos în secolul al XIX-lea / Buletinul Exarhatului Rus din Europa de Vest. Paris, 1963, pag.
52-62.
©

61
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

În anul 1794, în Moldova, la Mănăstirea

ISM
Neamț, plecă la Domnul cuviosul stareț
Paisie (Velicicovschi), restauratorul evlaviei
monahale, ale cărui scrieri au trezit dorul de
Dumnezeu multora dintre compatrioții săi.
Cuviosul Paisie a trăit și el în Sfântul Munte,

EL
ajungând acolo în anul 1750, la 15 ani după
ce Russikul a fost proclamat mănăstire
greacă din cauza lipsei călugărilor ruși. El a
încercat să revigoreze mănăstirea rusă din

GH
Sfântul Munte Athos sub forma Schitului
Sf. Ilie, pe care el l-a întemeiat și construit,
dar această lucrare nu a adus un rezultat
vizibil și dorit.
AN
În 1779, starețul părăsește Sfântul
Munte și pleacă în Moldova unde realizează
cea mai mare lucrare a vieții sale, rânduită
de Providența lui Dumnezeu, traducerea
EV

„Filocaliei” în limba slavonă bisericească.


Lucrare care a influențat trezirea duhov-
nicească a Rusiei în cel mai direct mod...
Pentru renașterea monahismului rusesc și a mănăstirii ruse din Muntele Sfânt, însă,
Pronia Dumnezeiască a rânduit alți lucrători.
RA

În anii 1800-1805, din schitul moldovenesc Gălășești, prin Descoperire Dumnezeiască


a venit la Muntele Athos viitorul mare stareț și purtător de Dumnezeu, duhovnicul monahilor
ruși din Athos, ieroschimonahul Arsenie, crescut în duhul învățăturilor cuviosului Paisie.
În aceiași perioadă, la 28 iunie 1802, se năștea și viitorul său ucenic, viitorul
ITU

ascultător și moștenitor al harului său, acel care peste 35 de ani, prin bunăvoința Maicii
Domnului și cu binecuvântarea starețului Arsenie, va fi ales și pus în fruntea fraților
ruși din Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Iar peste încă alți șase ani va fi blagoslovit de
părintele Arsenie, aflat pe patul de moarte, ca și părinte duhovnicesc al tuturor călugărilor
ruși din Muntele Athos, chinoviarhi și pustnici, pe care urma să-i adune la un loc, precum
ED

își adună pasărea puii sub aripa sa.


Și această moștenire duhovnicească, primită în dar de la povățuitorul și învățătorul
său, nu o va lua cu el, ci o va transmite, asemenea unei tradiții, generațiilor viitoare, având
©

62
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

grijă din vreme de funcționarea procesului continuității duhovnicești. El va readuce la

ISM
viață mănăstirea rusă din Sfântul Munte, sub aripile căreia se va aduna întregul Athos rus,
dezvoltând și o școală a stăreției drept suport pentru transmiterea tradiției duhovnicești.
În cele din urmă, harul de călăuzire duhovnicească primit în dar de la părintele Arsenie,
dimpreună cu monahismul rus, reînnoit și reorganizat, îl va da, în continuare, ucenicului
și urmașului său, schiarhimandritului Macarie, supranumit de frați egumen al tuturor

EL
călugărilor athoniți ruși. Numele celui despre care voim să vă istorisim în continuare, este
ieroschimonahul Ieronim, cândva doar micul copil Ioan...
Scânteia acestei vieți de neprețuit sclipi într-o familie de neam bun și temătoare de
Dumnezeu, și anume a comerciantului din Starii Oskol, gubernia Kursk, Piotr Grigorievici

GH
Solomențov. Familie întemeiată pe profunde tradiții de evlavie, dintre care principala era
dragostea de biserica Domnului și de slujbele ei.
Una din trăsăturile distinctive ale familiei Solomențov consta în faptul că membrii ei
nu se dedau niciodată la mese îmbelșugate și la petreceri, ci mai mult preferau să adune
AN
la ei, în duminici și sărbători, numeroasele lor rude, discutând și cântând tropare, stihiri
și alte cântări bisericești, fapt despre care vecinii ziceau: „Iată, Solomențovii fac slujba de
priveghere”.
Educația copilului Ioan a fost încredințată bunicii sale care nu lipsea de la nicio slujbă
EV

bisericească, aproape zilnic luând cu ea și pe nepotul ei, pentru început, pruncul, iar mai
târziu băiatul. Dragostea lui de mic copil pentru biserică și slujbele ei i-a înlocuit lui Ioan
jocurile copilărești și distracțiile.
Această râvnă, conștientă și benevolă pentru casa lui Dumnezeu a unui copilul de
șase ani, nu a rămas neobservată de părintele Iacov, parohul Bisericii Adormirii Maicii
RA

Domnului, care l-a chemat pe băiat, cu binecuvântarea părinților lui, să-i fie de ajutor la
biserică: să tragă clopotul, să-i dea cădelnița, să-l ajute în Sfântul Altar, să citească și
să cânte, ceea ce pentru el era „mai dulce decât mierea și fagurele” (Psalmul 18, 11).
Virtuosul și vrednicul părinte Iacov, dăruit de Domnul cu darul umilinței și al lacrimilor,
ITU

a fost pentru copil primul părinte duhovnicesc, primul învățător și exemplu bun de urmat.
Slujbele zilnice, atenția la citire și cântare, ascultarea cu răbdare și smerenie au
contribuit la aprofundarea dragostei lui Ioan pentru frumusețea bisericii. Toate gândurile
și simțămintele sale copilărești erau copleșite de tainele bisericești, de frumusețea
troparelor, condacelor și stihirilor. Cu adevărat, acestui binecuvântat copil i se potriveau
ED

de minune cuvintele psalmistului: „Că pasărea și-a aflat eiși casă și turtureaua cuib eiși,
unde își va pune puii săi” (Psalmul 83, 3).
©

63
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Valorile duhovnicești care au avut un astfel de răsunet în sufletul copilului, l-au atras,

ISM
încă din adolescență, către deplina slujire a lui Dumnezeu, trezind în inima lui dorința
de monahism. Harul lui Dumnezeu mângâia adesea acest copil matur, deși nevârstnic,
dăruindu-l cu înțelepciune duhovnicească și conducându-l către o alegere hotărâtă a căii
vieții sale. Odată, pe când avea șapte ani, la vohodul Vecerniei Mari mergea înaintea
preotului cu lumânarea. Se opri, după cum se cuvine, înaintea icoanei Mântuitorului

EL
Hristos, privind cu cucernicie și cu drag chipul Lui, ascultând atent și înțelesul stihirei.
Se cânta din Dogmatică, pe glasul al optulea: „Împăratul Cerurilor pentru iubirea de
oameni pe pământ S-a arătat...” Dintr-odată, aceste cuvinte i-au străpuns profund inima
cu o dulce simțire de umilință. Din ochi începu să-i curgă lacrimile. Ajunse acolo încât

GH
în adâncul sufletului său aceste cuvinte răsunau neîncetat, învăluindu-i inima cu o dulce
uimire și cu o nouă și necunoscută stare de mirare și de bucurie. Cel Care l-a chemat și i-a
atras inimioara la slujire Lui, Acela acum, prin Harul Său, Se descoperi binecuvântatului
copil ca și Creator și Domn al Naturii, Împărat al Slavei, Lumină, Adevăr și Viață.
AN
Această primă experiență a cunoașterii lui Dumnezeu s-a înrădăcinat adânc în inima lui
Ioan, păstrându-o pentru întreaga viață. Starea de fericire a umilinței duhovnicești a
durat câțiva ani, până când în chip proniator a diminuat-o Harul Divin.
Astfel, tânărul Ioan, care tocmai începea să cunoască lumea și sensul existenței sale,
EV

și-a însușit lecția de bază a primelor experiențe din viața lui, și anume că Domnul este
bogăția și comoara cea mai de preț a sufletului omenesc. Iar năzuința spre desăvârșire în
Dumnezeu, spre închinare, slăvire și slujirea Lui, este de fapt, scopul principal al existenței
omenești.
Sufletul neprihănit și curat al lui Ioan se bucura de această îmbogățire neașteptată,
RA

necunoscând încă faptul că, în afară de această comoară nestricăcioasă, există și multe alte
„valori”. Nu știa el că în lumea duhovnicească, precum și în cea pământească, există „furi
și tâlhari” (Ioan 10, 8). Tâlhari nevăzuți ai comorilor duhovnicești, care, trebuiesc păzite
mai ceva decât alte comori pământești. O lecție temeinică, nemiloasă, dar inevitabilă, o
ITU

va primi el în următoarea etapă a vieții sale, cea a tinereții zbuciumate. „Doamne, n-ai
semănat tu, oare, sămânță bună în țarina ta? De unde dar are neghină?” (Matei 13, 27).
Păcatul strămoșului Adam nu este doar o fărădelege, pentru îndreptarea căreia ar fi
doar de ajuns iertarea; mai bine zis asta ar fi fost într-adevăr așa dacă Adam s-ar fi pocăit
de îndată, în rai, însă ne căința și încăpățânarea lui i-au dat păcatului drept nelimitat și
ED

putere monstruoasă, prin care a denaturat însăși ființa umană. Înclinarea spre păcat,
sămânța putrejunii, la fel ca și gena, se transmit, de la o generație la alta, tuturor, fără
excepție, fiilor lui Adam, cuibărindu-se în inima omului încă din pântecele maicii sale.
©

64
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

Sfântul botez eliberează omul de responsabilitatea căderii strămoșești, dar nu-l salvează

ISM
de legea putrejunii păcatului, singurul leac de tămăduire pentru care rămâne fapta și lupta
personală pentru dobândirea cunoașterii duhovnicești, a cărei esență constă în cunoașterea
neputinței noastre, pe de o parte, și în cunoașterea Atotputerniciei lui Dumnezeu, pe
de altă parte. Cunoaște-ți slăbiciunea ta și o aruncă înaintea Domnului cu rugăciune
pentru iertare și mântuire, căci numai El are puterea să oprească sălbăticia patimilor. Cu

EL
această umilință și zdrobire de inimă înaintea Creatorului și Mântuitorului Dumnezeu,
prin recunoașterea propriei neputințe și prin umila rugăciune fiiască pentru ajutor, începe
calea conștientă a sporirii duhovnicești, calea treptatului urcuș spre Hristos.
Viața virtuoasă din familie, în frică de Dumnezeu, reprezintă niște calități necesare

GH
pentru înrădăcinarea în sufletul copilului a artei iubirii față de Dumnezeu și față de tot
binele, pe parcursul întregii sale vieți și pentru scurtarea căii de căutare personală a lui
Dumnezeu. Din păcate, însă, aceste calități, nu au puterea de a înlătura natura și acțiunea
patimilor, cuibărite în însăși ființa omului, în străfundurile inimii lui. Și, știut este, că cel
AN
mai potrivit timp pentru încolțirea acestor semințe păcătoase este perioada tinereții. Nu a
putut scăpa de ispitele tinerești nici tânărul Ioan. Dar, buna sa creștere într-o familie cu
credință în Dumnezeu, ascultarea față de părintele la biserică, prietenii de bună credință,
dorința de a-și atinge scopul râvnit al monahismului, făcură să se mai potolească pentru
EV

o perioadă de timp, acțiunea devastatoare a ispitelor.


La rugămintea sa de a i se îngădui plecarea la mănăstire, Ioan primi refuzul tatălui
său, care-i spuse că înaintea împlinirii vârstei de majorat, adică cea de 23 de ani, nu-i va
permite să plece nicăieri. La împlinirea vârstei cuvenite, Ioan mulțumi tatălui său pentru
toate și, amintindu-i de promisiune, își repetă din nou cererea sa. Și de această dată, tatăl
RA

îl rugă să mai îngăduie puțin timp, până când va crește fratele său mai mic. Înfrângându-și
mâhnirea, tânărul și-a ascultat din nou părintele.
Apoi binecuvântare pentru viața monahală ceru și sora sa, amânându-se astfel cu
încă doi ani plecarea sa, părinții nefiind în stare să lase să plece în același timp doi copii
ITU

iubiți ai lor. În cei doi ani de ședere, împreună cu sora sa, cu părinții, Ivan Pavlovici trecu
prin multe și grele încercări; aproape că nu-și pierdu, duhovnicește și trupește, viața.
Vrăjmașul mântuirii omenești l-a atacat puternic din toate părțile, voind să-l abată de
la scopul râvnit și mântuitor al monahismului. În cele din urmă, diavolul ridică cu furie
asupra tânărului neprihănit violența patimilor trupești, mai bine zis patima cărnii, dar
ED

Domnul nu îngăduie ispita dincolo de putere.


Într-o noapte, când atacul luptelor carnale era deosebit de puternic, iar el se vedea
pe de-a-ntregul pierdut, pentru că nu întrezărea de nicăieri nici un ajutor, și nici chiar
©

65
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

rugăciunea nu-i era de folos, mintea i se întunecă, norii cugetării păcătoase îi învăluiră

ISM
rațiunea și el ardea ca într-o pară de foc. Atunci o zbughi iute din camera sa în grădină
și se prăbuși în genunchi sub un păr rotat și plin de rod, cerșind cu lacrimi de la Domnul
Dumnezeu ajutorul în neputința sa, cerând apărare de puterea vrăjmașului și păstrarea
lui în curățenie.
„Dacă nu mă vei ajuta tu, Doamne, − se ruga el, − eu nu voi putea rezista acestei

EL
crâncene lupte. Ia-mi, Doamne, mai bine viața, decât să fiu pângărit de necurăția trupească”.
Îndelung și fierbinte striga el din adâncul inimii către Domnul, apărându-se de puterea
necruțătoare a dușmanului cu singura armă, cea a nădejdii în ajutorul atotputernic al lui
Dumnezeu. Și, fără de veste, la miezul nopții, deodată cerul străfulgeră deasupra capului

GH
său, și o lumină, ca o flacără aprinsă, coborî peste el dintru înălțime, dar nu arzându-l,
ci răcorindu-i fierbințeala patimii, umplându-i inima de o dulce și negrăită bucurie,
învăluindu-i mintea cu o binecuvântată și prea bogată iluminare, fără să-și dea seama de
unde vine, și pe care, se părea, el nu o mai putea cuprinde. Fiind în neputință de a suporta
AN
atâta îmbelșugare de har, căzu la pământ ca și mort, simțind cum acel foc tainic al harului
îi pătrunde în toate măruntaiele și oasele, răcorind și potolind jarul patimii trupești. A
zăcut el așa până când a ajuns la urechile lui dangătul clopotului, care chema la utrenie.
Cu totul înnoit, luminat, plin de bucurie, cu o nespusă ușurare în întreg trupul său, el nu
EV

alerga, ci mai degrabă zbura spre biserică pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu Cel iubitor
de oameni pentru cercetarea pe care i-o dăruise și îl învrednicise să o trăiască. I se părea
că clopotul bisericii îl chema anume pe el, iar casa Domnului îl așteaptă doar pe el, și pe
neașteptate rugăciunea îi cuprinse mintea și inima cu o putere negrăită, înălțându-se la
tronul Dumnezeiesc.
RA

Întorcându-se de la biserică, el văzu, nedumerit, întreaga sa familie strânsă în jurul


părului din curte, sub care se rugase el noaptea, și privi, uluit, cele întâmplate: pomul era
complet uscat, lipsit de frunze și de fructe. Cauza acestui lucru el a păstrat-o în inima
sa, mulțumind neîncetat lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, cu ajutorul căreia
ITU

el a fost eliberat pentru totdeauna de chinuitoarea patimă a cărnii, bucurându-se de pace


sufletească în tot restul vieții sale.
În această grea ispită de la cel rău, Ioan a primit cu multă recunoștință mângâierea
Duhului Sfânt, profund întipărită în inima și sufletul său, asemenea Scrierilor Dumnezeiești
întipărite pe tablele lui Moise, astfel încât, pecetluit de această mângâiere, a devenit de
ED

neatins la atacul patimilor trupești. Experiența pe care a căpătat-o în această luptă va


deveni pentru el un simbol de temelie și îndrumător, exprimat în cuvintele psalmistului:
„Fericit este poporul care cunoaște strigăt de bucurie!” (Psalmul 88, 15). A nu ne încrede
©

66
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

în puterile proprii, ci a fi mereu gata să strigăm la Dumnezeu după ajutor, înfățișându-I

ISM
neputința noastră, reprezintă temelia războiului duhovnicesc și a experienței pozitive, pe
care un creștin trebuie să o capete în astfel de lupte! După izbăvirea lui Ioan din moartea
duhovnicească, curând, Pronia Dumnezeiască, printr-o nouă și minunată mijlocire, îl
izbăvi și de prematura moarte trupească.
Aflându-se, din ascultare față de părintele său, la datoria sa de comerciant, pe drum

EL
se îmbolnăvi de holeră, molimă care în acea vreme făcea ravagii în provinciile centrale
ale Rusiei. Vizitiul, de teamă să nu se îmbolnăvească și el, se tot ferea de stăpânul său
bolnav, până când, în cele din urmă, îl și părăsi, lăsându-l de unul singur. Ioan Pavlovici,
fiind foarte grav, a rămas în căruță, așteptându-și moartea. Secerat de boală, slăbit și

GH
neputincios, se adânci pentru un moment în rugăciunea lui Iisus, cerând iertare de la
Dumnezeu pentru că nu și-a îndeplinit făgăduința de a deveni călugăr. Puterea de viață
îl părăsea deja. Însă, fără de veste, o lumină îl înconjură și, în fața lui, apăru o Femeie
dumnezeiască, într-un veșmânt alb și strălucitor ca zăpada, arătând spre el cu degetul
AN
arătător al mâinii drepte, unui cuvios însoțitor al Ei, cu care se sfătuia în privința sa. Lui
Ioan i se păru că acest însoțitor semăna cu Sfântul apostol și evanghelist Ioan Teologul,
deși nu era sigur de acest lucru. Poate că Fecioara Maria și Marele Mucenic și tămăduitor
Pantelimon convorbeau, iar sfatul pe care Stăpâna i-l cerea ținea de înainte alegerea lui
EV

Ioan pentru slujba lui cea înaltă? În acea clipă, el își reveni și se simțit perfect sănătos.
Aceste două cazuri de prezență, cu totul aparte, a lui Dumnezeu în cursul natural al
evenimentelor din viața sa, i-au arătat, în mod clar, lui Ioan că Pronia Dumnezeiască
neîncetat și întru totul îl acoperă și-l apără atât trupește, cât și duhovnicește.
După trecerea celor doi ani părinții nu l-au mai putut reține, binecuvântându-l pentru
RA

viața monahală, convingându-se pe deplin că nici viața cea lumească și nici căsătoria nu-i
pot abate inima fiului lor de la fierbintea dorință de a sluji Dumnezeului Cel Unic.
Și iată că Domnul îi trimite și un confrate însoțitor, apropiat cu duhul, o rudenie a
sa, și anume Nicolai Gonciarov (viitorul monah Nicodim), și acesta dornic să îmbrățișeze
ITU

călugăria. În anul 1831, cei doi, cu desaga în spate, și-au părăsit orașul natal pentru
totdeauna. Pentru ei începuse perioada lungă, de cinci ani, de rătăcire prin mănăstirile
rusești, pentru a-și afla un loc prielnic spre a se încadra în apriga luptă cu patimile pentru
mântuirea sufletului.
Pentru cel dornic să-și depună jurământul monahal nu este o sarcină ușoară alegerea
ED

mănăstirii. Pentru un novice importantă este în primul rând prezența în mănăstire a


harului divin, prin care mai lesne poate să ducă lupta cea grea cu patimile spre mântuirea
sufletului. Mănăstirea este un loc izolat de lume unde vin cei care tind să scape de patimile
care învolburează lumea.
©

67
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Astăzi, însă, s-ar putea afirma că o mănăstire nu este obligatoriu să se afle în pustie,

ISM
departe de lume, deși, credem, acest lucru ar fi de preferat. Este posibil ca o mănăstire să
se afle chiar și în mijlocul unui oraș, însă în ea neapărat vor trebui create astfel de condiții
de viețuire a monahilor, încât ei să fie protejați de influența nefastă a lumii și de toate
patimile ei, altfel spus, va trebui creat un regim special, cât mai favorabil luptei împotriva
patimilor. Un astfel de regim, stabilit încă din cele mai vechi timpuri de Sfinții Părinți

EL
pe temeiul Sfintei Scripturi, îl reprezintă chinovia sau viața de obște, orânduită prin
pravila sau regulamentul său. Scopul principal al viețuirii în comun constă în omorârea
simțământului iubirii de sine, a voinței proprii, a sinelui păcătos, care i-a dus pe strămoșii
noștri la căderea din rai, fiind și principala manifestare a mândriei. Principiile de bază

GH
ale disciplinei monahale chinoviale, sau condițiile de nimicire a sinelui, sunt următoarele:
prezența în mănăstire a rugăciunii în comun, a muncii în comun, a mesei în comun, a
proprietății în comun, în absența vreunei poziții privilegiate a oricărei persoane din această
mănăstire. Toți membrii frăției, de la stareț până la ultimul novice, vor trebui să poarte
AN
povara monahală prin participarea la slujbe, pravila la chilie și munca în comun, ne fiind
nimenea scutit de aceasta. În cazul în care nu se respectă regulamentul monahal, atunci
sunt puse în aplicare, pentru îndreptarea situației, pârghiile disciplinei monastice. Factorii
enumerați sunt, de fapt, elemente externe, importantă fiind însă ascultarea jertfelnică,
EV

care înnobilează toate celelalte activități. Călugărul renunță de bună voie la părerea sa,
la câștigul său, la avuția sa, la comoara proprie și la masa proprie, și la toate altele, dând
preferință părerii și binelui aproapelui său. În cele din urmă, el trebuie să aibă o ascultare
fără de cârtire față de egumen, care este părintele și păstorul său, din mâinile căruia
nădăjduiește să primească har și mântuirea veșnică.
RA

Pentru mulți, necompetenți în această problemă, toate acestea s-ar părea a fi mai mult
un regim de represiune. Să nu uităm, însă, că întregul sistem este bazat pe principiul
de liberă și conștientă alegere de a renunța la propria voință păcătoasă, absolut necesar
pentru atingerea scopului principal al ascetismului, cel al desăvârșirii duhovnicești. Pentru
ITU

punerea în faptă a acestei alegeri de bună voie există mănăstirea și, prin urmare, cel
care nu urmărește scopul de a-și învinge „eul” propriu, nu poate să se înscrie în rândul
fraților, ca să nu devină părtaș sorții lui Anania și Safira, și, cel mai important, nici să nu
aducă cu el străinul element distructiv (adică voința de sine) într-o structură de împreună
viețuire. Piatra unghiulară a acestui regim este lupta cu propria voință, cu „eul” propriu,
ED

cu sinele său. Renunțarea la „eul” propriu este o sarcină destul de grea, reprezentând,
însă, singurul algoritm corect al vieții spirituale. Oricine vrea să vadă pe Dumnezeu,
trebuie să uite de sine.
©

68
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

După cinci ani de rătăcire, cei doi râvnitori ai evlaviei, călăuziți de Pronia Dumnezeiască

ISM
au aflat un suflet, numit Vasile Maximovici Fastov, care le-a spus că singurul loc potrivit
voinței lor îl pot găsi la Muntele Athos. „Mergeți într-acolo, nu ezitați!”, − i-a sfătuit el.
Înainte de plecarea lor la Sfântul Munte Dumnezeu rândui ca ei să ajungă la Voronej,
la Sfântul Mitrofan, unde, pe atunci, se nevoia în acel loc un ascet, un nebun pentru
Hristos și văzător cu duhul. Ajunși la el, prietenii îl cercetară rugându-l să le spună dacă

EL
este voia lui Dumnezeu ca ei să meargă într-acolo. Îi privi îndelung și le zise: „Mergeți,
frații mei, cei din Staro-Oscolsk, mergeți la Sfântul Munte Athos, mergeți. Tu, fratele
meu Nicolai, puțin timp vei trăi acolo, apoi schima mare vei primi și pe calea cea fără de
întoarcere vei porni; tu, însă, fratele meu Ioan, la Athos vei veni, un stup îți vei întocmi,

GH
din care roiuri vei înmulți. Mergeți, mergeți, Dumnezeu să vă binecuvânteze!” Și aceste
cuvinte s-au dovedit a fi profetice.
Ivan Pavlovici nici măcar habar nu avea ce reprezintă Athos-ul. Știa doar că aceasta
este o țară minunată a călugărilor, este un adevărat rai pe pământ, în care nu există
AN
autorități, funcționari, burse, licitații, unde nu este tulburare, nici ispită, ci doar o viață
îngerească și rugăciune neîncetată.
Nimenea nu i-a vorbit lui despre toate acestea, ci doar inima lui îi spunea că toate sunt
așa, după gândul său.
EV

În cele din urmă, în septembrie 1836, Ioan dimpreună cu prietenul său Nicolai
Gonciarov și încă cu alți 15 consăteni din Staro-Oscolsk au ajuns la Sfântul Munte. Au
întrebat, înainte de toate, dacă există vreo mănăstire în care viețuiesc călugări ruși.
„Există o mănăstire rusă, − a fost răspunsul, dar acum nu sunt în ea călugări ruși. Dar
mergeți mai bine la bătrânul Arsenie, care este duhovnicul călugărilor ruși din Athos, un
RA

stareț cu har, înainte-văzător cu duhul”.


Nu ne este cunoscut faptul cum a decurs prima întâlnire a marelui stareț Arsenie
cu viitorul său iubit fiu duhovnicesc. Știm doar atât, că Ioan a fost un vrednic ucenic
al lui, că îl asculta și-i îndeplinea voința întocmai cum ar fi făcut-o pentru Dumnezeu.
ITU

Acest monah începător de la Athos întru totul își punea încrederea în cuvintele starețului
său, punându-i în brațe sufletul său cel rănit de patimi și împovărat de neputințe. Toată
voința și toată înțelepciunea sa le-a pus la picioarele bătrânului, socotindu-le ca pe o cârpă
lepădată. Asemenea unui răstignit pe cruce venea el în fața duhovnicului său, primind,
tăcut și fără de cârtire, din gura lui leacul tămăduitor al mustrărilor pentru greșelile
ED

săvârșite și pentru cugetările păcătoase. Ca plată pentru aceasta se îndulcea de liniștirea


cugetului, de pacea inimii și, cel mai important, de bunăvoința părintelui său, care cu focul
harului îi aprindea în suflet lumânarea rugăciunii, dăruindu-i îndrăzneală atât în lupta cu
©

69
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

vrăjmașul, cât și în înfățișarea sa înaintea lui Dumnezeu, după cuvintele psalmistului:

ISM
„..căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi”(Psalmul 5, 12).
După tundere și după Sfânta Liturghie, când se împărtăși cu Sfintele Taine ale Lui
Hristos, el primi îndrumare pentru noua sa viață monahală de la părintele Arsenie,
care-i porunci cu strictețe: „Fără de voia mea, cât voi trăi eu, nimic să nu faci”. Apoi îi
vorbi despre ascultare, despre puterea ei în viața de monah și despre darurile pe care le

EL
oferă ca răsplată. Îi vorbi și despre felul cum să învingă patimile, cum să-și taie voința,
să-și descopere gândurile părintelui și păstorului său, cum să-L iubească pe Domnul
Dumnezeu cu toată inima sa și din tot sufletul său, cum să dobândească această iubire
și din ce pricini poate fi pierdută. De asemenea, îi vorbi cum să-și păstreze mintea în

GH
rugăciune neîncetată, cum să rabde cu curaj și cu gând mulțumitor toate necazurile
și ispitele și să nu deznădăjduiască. Aceste învățături rostite de duhovnicul său prin
puterea harului Duhului Sfânt l-au umilit până la lacrimi, umplându-l de cea mai dulce
bucurie.
AN
Fiind văzător cu duhul părintele Arsenie întrezări viitoarele daruri duhovnicești ale
părintelui Ioanichie. Cunoscând înalta lui chemare, rânduită de Pronia lui Dumnezeu, îl
binecuvântă spre a viețui, un timp, în deplină tăcere, pentru a-și dobândi pacea și liniștea
sufletească, pe care o dorise toată viața și pe care în curând avea să o piardă de dragul
EV

slujirii spre folosul fraților.


Sufletul călugărului Ioanichie, istovit de însetarea duhovnicească, se adânci în tăcere.
Experiența cuvântării din inimă către Mântuitorul, pe care el o dobândise încă fiind în
lume, deveni pentru el aici, în pustiul athonit, pâinea cea de toate zilele, din care gusta
zi și noapte, primind, prin nemincinoasa făgăduință a lui Dumnezeu, har, mângâiere și
RA

nenumărate cercetări duhovnicești.


Pentru desăvârșita sa ascultare și încredere totală în cuvântul duhovnicului său, pentru
jertfa să necondiționată, părintele Ioanichie se bucura de multă atenție și dragoste din
partea bătrânului Arsenie. Văzându-l pe el a fi vas ales, mult încercat și întărit, curat și
ITU

întru totul pregătit pentru a primi înlăuntrul său înalta învățătură duhovnicească, Părintele
Arsenie și l-a apropiat mult, călăuzindu-l în taina rugăciunii lui Iisus. Părintele Ioanichie
se bucura mult de ajutorul și sprijinul duhovnicului, pe care îl cinstea și-l considera drept
sfătuitor și călăuzitor de neînlocuit. Evita, pe cât era cu putință, multa vorbire cu ceilalți
frați, rămânând mereu adâncit înlăuntrul său, atent și binevoitor, astfel încât deveni clară
ED

și cunoscută sporirea sa duhovnicească, fiind apreciat ca un ucenic cu totul deosebit al


starețului Arsenie. Curând, părintele Arsenie îl blagoslovi să-și facă ucenici. Astfel el
deveni stareț, părintele Arsenie rămânând ca și îndrumător și părinte duhovnicesc. El
©

70
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

făcu acest lucru cu multă înțelepciune, căutând treptat să aranjeze trecerea părintelui

ISM
Ioanichie de la pustie la viața cea de obște.
Luând, de ascultare, asupra sa stăreția, părintele Ioanichie rămase, totuși, în adâncul
inimii sale același ucenic devotat, îngrijindu-se înainte de toate, pentru folosul său sufletesc,
pentru nerisipirea roadelor duhovnicești câștigate prin mare și anevoioasă trudă.
În cele ce urmează vom urmări calea sporirii sale duhovnicești, a jertfirii de sine pentru

EL
binele aproapelui, devenind, cu timpul, un mare stareț.
Cu ucenicii săi părintele Ioanichie era blând și îngăduitor. Toate neputințele lor le
trata cu îngăduință și cu răbdare, păstrându-și pacea sufletească. El făcea acest lucru
pentru a nu-și risipi agonisirea duhovnicească, calitate caracteristică luptătorilor pe

GH
tărâm duhovnicesc încă neîntemeiați în virtuți și cu teama de a nu se răni pe ei înșiși cu
vreun cuvânt sau cu vreo faptă nepotrivită. Calitate mai degrabă atribuită slugilor, nu
fiilor, adică celor care, ne fiind siguri de faptul că sunt moștenitori ai comorilor părintești,
lucrează doar pentru plată.
AN
La slujbe părintele Ioanichie citea și cânta adesea, dar într-o noapte, sculându-se să
citească utrenia, deodată, fără niciun motiv, își pierdu vederea, încât nu mai putea citi nimic
din cărți, rostind doar cele știute pe de rost. Aceasta a durat, spre mâhnirea tuturor, câteva
zile. Odată, după vecernie, ieși în pădurea din împrejurimile chiliei lor, petrecând acolo
EV

toată noaptea. Dimineață, revenind la biserică, el continuă să citească ca și mai înainte.


Ucenicii săi, cuprinși de mirare, îl întrebau pe bătrân ce este cu această neașteptată
schimbare. „Rugându-mă eu cu tot dinadinsul în pădure noaptea, − răspunse părintele,
− dintr-o dată am văzut venind către mine, în strălucire cerească, pe Stăpâna noastră.
În uimire și cu cutremur, m-am închinat Ei până la pământ și am auzit-o zicându-mi:
RA

„Rugăciunile și făgăduințele tale către Domnul și către Mine le-am primit, dar vezi să le
împlinești întocmai; eu îți întorc vederea și vei citi fără de ajutor până la sfârșitul vieții
tale!», după care se făcu nevăzută”.
La 2 august 1840, în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, plecă la Domnul
ITU

ieroschimonahul Pavel... Egumenul Gherasim ceru atunci fraților săi ruși să-și aleagă un
nou păstor dintre cei pe care îi cunosc, cu experiență în viața duhovnicească, destoinic să-i
călăuzească. Frații, sfătuindu-se între ei, i-au răspuns egumenului: „Sfinte părinte, deși
sunt mulți ruși în Sfântul Munte, nu este ușor să afli o astfel de persoană care să poată
cuprinde și legământul vieții de obște și să conducă biserica și frații. Doar unul singur,
ED

credem, este vrednic să le aibă pe toate, duhovnicul Arsenie. Ar mai fi încă și ucenicul său,
monahul Ioanichie, vrednic să conducă biserica și frăția, cel care acum se află, dimpreună
cu ucenicii, la chilia sa”. Egumenul porunci să trimită solitori la părintele Arsenie pentru
©

71
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

a-l ruga să vină să viețuiască în mănăstirea rusă. Fiind însă convinși de refuzul lui, au

ISM
mers mai întâi, cu aceeași rugăminte, la părintele Ioanichie. El refuză categoric, nevoind
să primească preoția, motivând prin starea șubredă a sănătății sale, care nu-i permite
a viețui într-o mănăstire de obște. Le mai aminti și de dragostea lui pentru tăcerea din
pustie. Frații ruși au mers atunci la starețul Arsenie, implorându-l, cu lacrimi, să vină în
mănăstire și să nu-i lase orfani și fără de păstor. „Pe mine nici să nu mă rugați, - răspunse

EL
părintele, alegeți-vă pe altcineva”. La care ei i-au spus: „Părinte, dintre toți cei pe care
îi cunoaștem în Sfântul Munte Athos, v-am ales pe voi doi. Sau mergi sfinția ta, părinte,
sau blagoslovește să meargă ucenicul tău, părintele Ioanichie”. Bătrânul tăcu o clipă, apoi
zise: „Greu lucru este a tulbura liniștea părintelui Ioanichie și a ucenicilor săi, care în

GH
pace se nevoiesc la chilia lor. Doar dacă va fi voia lui Dumnezeu... Voi, cei din mănăstire
de obște, care este mult mai aproape de Dumnezeu, rugați-vă vreme de o săptămână lui
Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale, să rânduiască toate cum știu mai bine, apoi veniți
din nou la mine. De va fi voia lui Dumnezeu, atunci îl voi trimite pe părintele Ioanichie la
AN
voi, la mănăstirea voastră, chiar și fără voia lui”.
Cu bucurie s-au întors cei trimiși la mănăstire și au anunțat toate starețului, care a
poruncit fraților post de șapte zile, după care să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie
și să se roage lui Dumnezeu și Maicii Sale ca să le trimită un păstor spre folosul tuturor.
EV

În timpul săptămânii au fost săvârșite trei privegheri, închinate Domnului Dumnezeu,


Maicii Domnului și Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, cerând să le arate acea persoană
vrednică de a sluji fraților. Și părintele Arsenie se ruga cu sârguință, hotărând și el să facă
trei privegheri pentru a afla voința lui Dumnezeu. Dar, după cea de a doua priveghere,
Domnul Și-a arătat bunăvoința Sa.
RA

La timpul hotărât, frații mănăstirii reveniră din nou la stareț, după cum a și fost
înțelegerea, care le zise: „Bucurați-vă! Voiește Bunul Dumnezeu ca părintele Ioanichie să
ajungă în mănăstirea rusească! Mergeți la mănăstire și spuneți starețului să-i trimită pe
frații mai mari la Kareia, ca să facă un aranjament”. Cu multă bucurie s-au întors frații
ITU

ruși la mănăstire. Cu toții au făcut o slujbă de mulțumire, apoi au trimis soli la Kareia
și la părintele Ioanichie, pentru a-l ruga să le fie păstor și duhovnic și un bun ajutor
egumenului Gherasim.
El nu avea știre despre cele întâmplate. Într-o dimineață, după utrenie, fiind împreună
cu cei doi ucenici ai săi, primi o scrisoare de la părintele Arsenie, care le porunci ca toți
ED

trei să vină la el.


Când au ajuns, bătrânul i-a dus în biserică, și-a pus epitrahilul și grăi: „Părinte
Ioanichie! Este voia Domnului să mergi, dimpreună cu ucenicii tăi, la mănăstirea rusească“.
©

72
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

Ei au început cu toții să plângă, iar părintele Ioanichie căzu în genunchi în fața starețului,

ISM
zicând: „Sfinte Părinte, știi sănătatea mea șubredă. Cunoști și faptul că am venit la Sfântul
Munte să scap de hirotonie și de începătorie, să trăiesc în liniștea pustiei ca să-mi ating
țelul pentru care am părăsit lumea, de a-mi învinge patimile și a mă uni cu Dumnezeu”.
Și duhovnicul i-a răspuns: „Orice lucru este bun la vremea lui: bine este să fugi de
hirotonie, dar bine este și să o primești spre slava lui Dumnezeu. Pe cât de grav este să

EL
alergi după hirotonie, pe atât de grav este să te opui voinței lui Dumnezeu. Dar că nu ai
sănătate, Domnul o știe mai bine decât tine. În mâinile Sale este viața noastră. El te-a ales,
El îți va da și sănătate. Iar despre dorința de a te uni cu Dumnezeu și a-ți învinge patimile
în pustie, îți voi răspunde că aceasta o poți face mai lesne și în viața de obște, pentru că

GH
pustia doar amețește patimile, iar viața de obște le omoară și le îngroapă în umilință, în
ascultare și în tăierea voinței proprii. Și doar când ele au pierit, atunci dobândim pacea și
ne unim cu Dumnezeu. Nicăieri nu vei găsi o viață monahală adevărată, decât în obște.
Și încă ceva: tu voiești să-i mântuiești numai pe acești doi ucenici ai tăi, iar eu îți zic să
AN
mergi și să mântuiești douăzeci, iar în timp, poate și cincizeci. Tu va trebui să te îngrijești
de toate. Ție îți este dat să întemeiezi o mănăstire rusă, și prin tine ea se va proslăvi. Nu
te opune voinței lui Dumnezeu. Acum mergi la Kareia, vorbiți, ceea ce este de trebuință,
cu grecii, și vă mutați la mănăstire. Domnul vă va binecuvânta!”.
EV

Starețul, binecuvântându-l, adăugă, înmuindu-și vocea sa gravă: „Mergi, copilul meu,


în pace, și vei afla acolo ceva cu totul minunat!”.
După ce părintele Ioanichie cu cei doi ucenici ai săi s-au întors la chilie au fost
chemați la Kareia, unde erau așteptați de o numeroasă solie a mănăstirii rusești.
Văzând pe starețul hărăzit lor de Dumnezeu, călugării ruși au căzut cu toții la picioarele
RA

lui rugându-l cu tot dinadinsul, în numele egumenului Gherasim, să binevoiască a


trece să viețuiască la mănăstirea lor și să fie duhovnicul întregii frății ruse. Încă
mai sperând la o posibilă retragere în însingurare, el vorbi părinților despre dorința
de a primi, în cele din urmă, binecuvântarea pentru liniștire. Aceștia, desigur, i-au
ITU

făgăduit, spunându-i: „Adună mai întâi frăția rusească, rânduiește-o cum se cuvine
și apoi te poți retrage la liniște”. Căzând de acord cu toate dorințele lui, frații îi
îndemnară pe părintele Ioanichie și pe ucenicii săi ca să parcurgă distanța până la
mănăstire călare pe catâri. Acolo erau așteptați cu nerăbdare de toți ceilalți frați ai
lor, în frunte cu egumenul.
ED

La 6 octombrie 1840, spre seară, înainte de vecernie, un frate din mănăstire, urcat
pe un turn înalt, privind cu atenție la drumul ce cobora de pe un deal, zări în depărtare
procesiunea mult așteptată.
©

73
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Așa cum s-a convenit din timp, bucuros începu să tragă clopotul și frații toți, greci

ISM
și ruși, cu lumânări aprinse și cu prapori, au ieșit la porțile sfintei mănăstiri. Preoții și
diaconii erau îmbrăcați în veșminte. Ieromonahul slujitor purta Sfânta Evanghelie, iar
ierodiaconul ducea cădelnița.
În liniștea serii, când nu se auzea nimic în afara cântecului de păsărele, se desluși un
clinchet de zurgălăi de la catârii procesiunii, care venea încet. Când aceștia s-au apropiat

EL
mai mult, toți cei în așteptare s-au umilit cu inima amintindu-și de Cel Care a intrat în
Cetatea Sfântă călare pe mânzul de asină. „Bucură-te și te veselește, Cetate a Sionului!
Că iată, Împăratul tău vine la tine, blând și smerit, șezând pe mânz de asină!” (Stihira,
glasul al 8-lea).

GH
Mult așteptatul oaspete, intimidat de solemnitatea întâlnirii, a sărutat Sfânta
Evanghelie, s-a închinat către ambele părți a celor prezenți, ne îndrăznind să-i privească.
Frații au cântat cu mărire „Cuvine-se cu adevărat” în greacă și în limba rusă, apoi au
mers cu toții la biserica Sfântului Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, unde oaspetele drag,
AN
trimis de Dumnezeu, era așteptat de către egumenul Gherasim. Din altar au fost scoase
cinstitul cap al Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, o părticică din Cinstita Cruce
și icoana Sfântului Mitrofan, cu care rușii au intrat în mănăstire. Părintele Ioanichie se
închină, după rânduială, tuturor acestor sfințenii, făcu trei închinăciuni în mijlocul bisericii
EV

și o a patra închinăciune părintelui egumen. După care îi sărută mâna.


La 20 octombrie 1840 părintele Ioanichie veni cu ucenicii săi la Russik, așezați fiind
în vechea clădire nordică, lângă paraclisul Marelui Mucenic Dimitrie, unde starețul a trăit
până la sfârșitul zilelor sale.
Astfel, în chip minunat a fost ales și ridicat la slujirea duhovnicească părintele Ioanichie.
RA

Referitor la cele menționate mai sus dorim să acordați atenție următoarelor fapte.
În primul rând, demn de atenție este faptul că toți frații, atât greci cât și ruși, se
îngrijeau cu sfințenie de respectarea regulilor de viață în comun și de păstrare a temeiurilor
ortodoxe, rânduite testamentar de egumenul Sava.
ITU

În al doilea rând ținem să menționăm faptul uimitoarei unanimități a frăției, formată


din reprezentanți ai celor două naționalități. Grecii își exprimă sincera simpatie față de
ruși, împărtășind cu ei și suferința și bucuria. Plâng alături de ruși, moartea părintelui
Pavel și se bucură și mulțumesc lui Dumnezeu pentru alegerea minunată a părintelui
Ioanichie. Aceasta să ne fie nouă o certificare sigură a faptului că nu a existat și nici
ED

nu poate să existe vreun conflict pe bază națională în mijlocul unui astfel de organism
spiritual, ca frăția athonită, unită prin alianța iubirii frățești. Cea mai mare parte a fraților
a rămas dintotdeauna fermă și neclintită în iubirea de aproapele. Da, între ei, pe viitor,
©

74
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

vor exista și unele neînțelegeri, dar legate în exclusivitate de problemele duhovnicești,

ISM
despre care vom vorbi mai jos.
În al treilea rând, impresionantă este procedura de alegere a conducătorului frățietății
prin mijlocirea a multe și stăruitoare rugăciuni, cu post și priveghere, încheiate cu rugăciuni
de mulțumire. Scopul acestei proceduri este de a unifica mințile și inimile fraților în
rugăciunea comună către Dumnezeu spre a-Și arăta voia Sa în descoperirea unei persoane

EL
vrednice. Căutarea voinței lui Dumnezeu spre aflarea unui păstor bun, iubitor de frați,
reprezenta scopul acestor rugăciuni. Ulterior, acest obicei va intra în practica statornică
a mănăstirii ruse și va deveni una dintre cele mai bune tradiții ale sale.
Pe 18 noiembrie părintele Ioanichie a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 21 noiembrie,

GH
la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost hirotonit preot,
primind binecuvântarea arhiereului pentru slujirea duhovnicească. În anul 1841, în
prima săptămână din Postul Mare, părintele Ioanichie a fost tuns în chipul îngeresc.
Cu adevărat, duhul profetic al egumenului Gherasim i-a ales exact noul nume, potrivit
AN
valorii, pe care îl va dobândi pentru toate generațiile viitoare de călugări ruși de pe
Athos. Primind tunderea în monahism el a luat numele de Ieronim, ceea ce în limba
rusă înseamnă „nume sfânt”. Acesta este acum numele unui mare om drag nouă,
devenit ulterior moștenire veșnică, scris fiind cu toiagul Duhului Sfânt pe tablele
EV

inimilor tuturor generațiilor de călugări ai Russik-ului. Viața monahală la un nivel


înalt, cultivată de starețul Gherasim în duhul strict chinovial, conform poruncilor
părintelui său duhovnicesc, starețul Benedict și ale egumenului Sava a găsit un viu
ecou în sufletul său.
Examinând viața părintelui Ieronim în mănăstire, în scopul unei mai bune aprecieri a
RA

roadelor muncii sale și a vredniciei acestei mari personalități, întreaga lui activitate o vom
împărți în două sfere principale. În primul rând starețul Ieronim a fost, înainte de toate,
duhovnic, întâistătător al frăției, iar în al doilea rând, el a acționat ca și ctitor, econom
și administrator. Ambele tipuri de activități ale sale par a fi pe planuri cu totul diferite,
ITU

necesitând calități și talente deosebite și complet diferite. Dar în persoana părintelui


Ieronim se împletesc toate competențele și talentele necesare întreolaltă, prin care și
componentele economice și cele spirituale ale activității sale se transformă în instrumente
care servesc unui scop măreț − renașterea monahismului rus în Athos. Aceste două
instrumente au fost folosite de el numai pentru atingerea scopurilor duhovnicești. Cu
ED

ajutorul lui Dumnezeu, nepăgubind nici frăția, nici economia monahală, nici pe sine
însuși, el reuși să devină un excelent administrator și un profund mărturisitor. Dar nu
s-au întâmplat toate de la sine, ci numai după ce, depășindu-și sinele, se jertfi și se dedică
©

75
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

complet problemelor mănăstirii și fraților. Aceasta este puterea jertfirii de sine, insuflată

ISM
de credința în Începătorul faptelor bune, cu ajutorul căreia omul face și cele cu neputință.
Lucrarea sa ca mărturisitor și conducător al frățietății ruse el o vedea, înainte de toate,
în păstrarea și, dacă este cu putință, înmulțirea bunelor tradiții ale mănăstirii, păstrând
neclintit regulamentul vieții de obște bineplăcut lui Dumnezeu, care aduce roade bune, și
ajutându-i pe frații ruși să-l adopte, amintindu-și că refuzul foștilor frați de a se supune

EL
acestui regulament a pus capăt nevoinței părintelui Anichit. Cunoscând, din experiența
proprie, beneficiile vieții de obște, el va fi un apărător râvnitor al ei până la sfârșitul zilelor
sale.
Viața de obște nu este doar masa în comun, îmbrăcămintea în comun, rugăciunea și

GH
slujbele în comun, ci și durerea în comun și bucuria tot în comun. Toate acestea implică
existența unor sarcini comune, a unor probleme comune și a unei abordări colective
pentru rezolvarea lor, dacă nu prin acțiuni concrete, atunci, bineînțeles, prin rugăciune
și compătimire. Dar nici asta nu e tot. Viața de obște, care unește sufletele și rugăciunile
AN
frăției, stabilește și obiective și sarcini comune pentru rezolvarea problemelor comune,
presupune și o coordonare unică. Crearea, inspirația și controlul acestui organism
spiritual nu pot fi realizate decât de un singur administrator. Și nu un administrator
fără suflet, cu un personal de executori ai voinței sale, ci un părinte înțelept și iubitor,
EV

ales de Dumnezeu și pus de Dumnezeu și, prin urmare, responsabil pentru toți și pentru
toate faptele săvârșite înaintea Unuia Dumnezeu. Și în acest caz, acest întâistătător nu
se bazează pe niște angajați, ci pe o frățime unitară, unanimă, unde cel mai tânăr, fără
îndoială, conform apostolului, se supune, în duhul iubirii de frați și al armoniei, celui mai
în vârstă. În mâinile sale, cu înțelepciune întemeindu-se pe harul Duhului Sfânt, frăția
RA

este o putere plastică și în același timp constantă, întotdeauna pregătită, la prima chemare
a păstorului său, să se mobilizeze pentru a îndeplini orice sarcină spirituală, păstrând în
același timp toate trăsăturile vocației sale: ascultarea și dorința de a lucra pentru binele
comun și rugăciunea.
ITU

Trebuie să înțelegem că viața de obște în duhul dragostei frățești reciproce nu are


nimic în comun cu întrunirile, convorbirile în deșert sau râsetele, patimi care întinează
duhul. Paradoxul adevăratei vieți în comun constă anume în faptul că monahii care
trăiesc, lucrează, se roagă, mănâncă împreună și se iubesc sincer, încearcă în același
timp să evite comunicarea nefolositoare între ei, având dorința de a rămâne singuri cu
ED

Dumnezeu. În mănăstire întâlnirile, specifice celor care trăiesc în lume, sunt înlocuite de
întâlniri liturgice; vorbele deșarte sunt înlocuite cu imnuri și cântări la slujbe; petrecerile
și banchetele sunt înlocuite cu o trapeză frățească modestă. Adevărata dragoste frățească
©

76
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

este exprimată nu prin manifestări exterioare, ci prin cele duhovnicești, interioare, cerând

ISM
a răbda ocara, a fi îngăduitor față de slăbiciunile altora, a ierta umilința, a te bucura de
bucuria aproapelui și a te mâhni de durerea lui, a dezrădăcina bănuiala și invidia. Dar
lucrul cel mai însemnat și esențial pentru un călugăr este prezența unei calități care le
cuprinde pe toate celelalte, cea a iubirii aproapelui mai mult decât pe sine însuși. Această
virtute este piatra de temelie a vieții de obște. Ea este cea care atribuie iubirii frățești

EL
caracterul de jertfelnicie, comunicându-i astfel proprietățile de semnificație nemuritoare și
nepieritoare. Este inutil să spunem, că această neprețuită virtute, pentru exprimarea sa,
necesită cu totul alte instrumente decât, de exemplu, astfel de patimi, cum ar fi vorbirea
deșartă și îndrăzneala.

GH
Stârpirea patimilor și educarea adevăratelor relații frățești duhovnicești s-au dovedit a
fi principalele sarcini pentru părintele Ieronim. Curând el deveni călăuză duhovnicească a
unui singur organism monastic, de formare jumătate greacă, jumătate rusească. Pornind
lucrarea sa de creștere a fraților și îmbunătățire a mănăstirii, părintele Ieronim nu se baza
AN
pe puterile lui, ci mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, spre care a nădăjduit pe parcursul
întregii sale vieți. El nu a uitat cuvintele profetice ale starețului său, că Dumnezeu voiește
să creeze ceva minunat în mănăstirea rusă, de aceea cerceta în mod vigilent evenimentele
și esența lor pentru a întrezări neîncetata lucrare a Proniei lui Dumnezeu.
EV

Uneori mănăstirea era cercetată și de către primul și marele său stareț, ieroschimonahul
Arsenie. Sosirea lui mereu strălucea, precum soarele, în mănăstire, însoțită fiind de bucuria
călugărilor, și a celor greci și a celor ruși. La sfârșitul slujbei sobornicești el se retrăgea
împreună cu părintele Ieronim spre a vorbi despre sporirea duhovnicească a obștii. Adesea
discuta și cu egumenul mănăstirii. Atât pe părintele Ieronim, cât și întreaga frățime
RA

rusească, el îi considera ca fii ai săi duhovnicești, subliniind mereu că are, în principal,


grija și responsabilitatea pentru ei chiar mai mare decât însuși egumenul și duhovnicul
lor. În cazuri deosebit de dificile, el își asuma dreptul de a hotărî, ca un cunoscător al
voii lui Dumnezeu. Prin urmare putem spune negreșit că întreaga activitate a părintelui
ITU

Ieronim a fost susținută de sfatul, îndrumarea și binecuvântarea marelui duhovnic al


tuturor călugărilor ruși din Sfântul Munte, Arsenie, prin voința lui Dumnezeu.
Astfel s-a petrecut ridicarea relativ încă tânărului călugăr Ieronim până la gradul
de duhovnic al mănăstirii ruse. Cu toate acestea, drumul lui tindea cât mai sus. La 24
martie 1846, în cea de-a cincea săptămână a Postului Mare, în ajunul praznicului Bunei
ED

Vestiri, când la Sfânta Liturghie se citea: „Iată ne ducem la Ierusalim...”, după ce în ajunul
sâmbetei Acatistului cântă cea mai dulce cântare către Preasfânta Stăpână Născătoare de
Dumnezeu și sluji ultima sa Liturghie, a plecat din această viață, înălțându-se la Domnul,
©

77
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

la Ierusalimul cel de Sus, duhovnicul tuturor călugărilor ruși din Athos, marele stareț,

ISM
ieroschimonahul Arsenie. Sfântul Munte a fost lipsit de un stâlp și de o lumină care au
sprijinit și luminat în Athos nu numai pe frații ruși, ci și pe cei greci, bulgari și moldoveni.
Dimineața, toți fii săi duhovnicești, dimpreună cu părintele Ieronim au alergat la
chilia bătrânului. „De ce ne părăsiți, părinte?” − întrebau ucenicii. „Cui ne lași pe noi, cui
vei lăsa darurile tale pline de har?”. Punându-și mâinile slăbănogite pe capul părintelui

EL
Ieronim, marele avvă a spus: „Iată, lui vă las și lui îi dăruiesc totul”. Și porunci tuturor să
vină la el pentru ultimul sărut, apoi să ia binecuvântare de la urmașul său, noul duhovnic
al obștei, Ieronim. Astfel, părintele Ieronim, cu voia lui Dumnezeu a fost înălțat la o nouă
slujire prin mâna duhovnicului și starețului său.

GH
Nu era ceea ce căuta el, grăbindu-se spre Athos. Se simțea, până de curând, împovărat
doar de doi ucenici, era stânjenit de responsabilitatea pentru o întreagă frăție, acum, însă,
îi revenea sarcina să salveze o întreagă națiune, pe toți rușii athoniți. Dar nimic nu mai
putea fi schimbat: starețul a murit, pecetluind cu moartea sa binecuvântarea.
AN
Și s-au îndreptat către el toți chilioții, ostenitorii și viețuitorii mănăstirilor. El deveni
părinte de obște pentru toată lumea, iar Mănăstirea Sf. Pantelimon, casă comună pentru
toți. Mulți dintre chilioți, văzând cuviincioasa și simpla viață chinovială a mănăstirii
rămâneau aici pentru totdeauna, dându-se pe sine de bună voie în robia ascultării și luând
EV

jugul cel bun al lui Hristos.


Atunci când părintele Ieronim primi ascultarea de duhovnic, în anul 1840, în
Mănăstirea Sf. Pantelimon a rușilor erau doar 11 persoane. Dar într-o scurtă perioadă de
timp în jurul lui s-a adunat un număr impresionant de frați ruși. Până la sfârșitul anului
1841, aceștia nu mai încăpeau în micul paraclis al Sfântului Mitrofan. În anul 1846 erau
RA

deja mai mult de 20 de persoane. Până în 1850, numărul călugărilor ruși a ajuns la 80 de
persoane, iar peste 11 ani, adică în anul 1861, erau 200 de persoane. După 35 de ani de
la trecerea părintelui Ieronim la mănăstirea rusă, în anul 1875, numărul acestora a ajuns
la o mie, ceea ce ne vorbește despre o atmosferă înalt duhovnicească, creată prin lucrarea
ITU

părintelui Ieronim, peste care se odihnea în mod clar, pecetea alegerii lui de Dumnezeu.
În activitatea sa gospodărească, părintele Ieronim preluă în primul rând sarcina de a
satisface nevoia imediată a obștii în creștere, îngrijindu-se pentru crearea de noi biserici
și îmbunătățirea celor existente. Astfel, în 1845 a fost reconstruit kiriakon-ul monahal −
Catedrala Sf. Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Au fost construite noi biserici: în
ED

1846 − a Sfântului Mitrofan și în 1850 − a Sfântului Acoperământ (Pokrovsky).


Activitățile economice și de construcții necesitau însă fonduri considerabile, pe care
nu avea de unde să le ia. În plus, situația era complicată de datoria imensă care apăsa
©

78
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

asupra mănăstirii din vremurile vechi și nu oferea posibilitatea de gândire la dezvoltarea

ISM
sa imediată. Dar acest lucru nu l-a oprit pe părintele Ieronim. Neavând nimic altceva
decât asigurarea starețului său Arsenie, adică voința lui Dumnezeu, noul duhovnic începu
totuși să repare clădirile vechi și să construiască altele noi. Părintele Ieronim nu ezită a
reaminti compatrioților săi despre existența mănăstirii și nici nu se rușină să întindă mâna
ca să ceară milă pentru dezvoltarea ei. Dar prima sa încercare, făcută în 1841, nu a fost

EL
încununată de succes. Rusia părea să fi uitat de vechea sa mănăstire din Athos, despre
candela sa care ardea pe Muntele Sfânt. Totuși, impresia creată, că nu va mai fi nici un
ajutor, era aparentă.
Părintele Ieronim însuși trimitea petiții în care vorbea despre Sfântul Munte, despre

GH
mănăstirea rusă, despre importanța ei pentru Rusia ortodoxă și despre situația ei dificilă.
El credea cu tărie că inima rușilor nu va putea să nu reacționeze și nici nu va fi în stare
să lase mănăstirea fără de ajutor. Starețul mai era ferm convins că Marele Mucenic și
Tămăduitor Pantelimon se îngrijea de mănăstire și că va aranja cum se poate mai bine
AN
totul. Și credința lui nu a fost dezamăgită.
În 1844 de la Petersburg a fost primită în dar o casetă cu ramă de argint pentru
mult cinstita icoană a Sfântului Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Și în următorul an,
1845, avu loc în mănăstire un eveniment care deveni o etapă importantă în istoria sa,
EV

și anume vizita Marelui cneaz Constantin Nikolaevici. Această vizită fiind considerată
semnificativă nu numai pentru că spori autoritatea mănăstirii printre greci, ci și pentru
că a atras atenția compatrioților noștri din Rusia asupra mănăstirii. Casa Imperială a
arătat cel mai viu interes pentru soarta frățimii rusești din Athos, atenția sa contribuind
la reluarea pelerinajului spre Muntele Athos și primirii de donații din Rusia. Astfel
RA

mănăstirea dobândește binefăcători din rândul reprezentanților diferitelor clase sociale,


din toate colțurile țării natale. Din donațiile făcute de ei a fost posibilă începerea plății
datoriilor vechi, construirea bisericii Sfântului Acoperământ cu corpurile de chilii pentru
frați și chiar inițierea activității editoriale.
ITU

Părintele Ieronim aprecia foarte mult chiar și cea mai mică donație, mulțumind călduros
pentru fiecare faptă bună. Această apreciere și recunoștință sinceră, precum și sprijinul
vădit primit prin rugăciunea părinților, i-au determinat pe mulți să continue ajutorarea lor
către mănăstirea rusă care nu a dus lipsă niciodată, ci a servit, potrivit dorinței marelui
stareț, drept sursă pentru construirea clădirilor și extinderea mănăstirii.
ED

El ceru urmașilor și tuturor fraților ca recunoștința pentru donații și pomenirea


la rugăciune a binefăcătorilor să fie păzite ca lumina ochilor, poruncind să se păstreze
această tradiție și să o îndeplinească ca o mare și sfântă datorie. După cum s-a mai spus,
©

79
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

creșterea numărului de frați ai mănăstirii rusești a condus la ideea necesității construirii

ISM
noii biserici mai mari, precum și a unei noi clădiri pentru chilii. Dar nu numai de grija
celor pământești era preocupată atunci mintea părintelui, ci gândul lui era îndreptat spre
cele de sus. El voia să construiască nu doar o nouă biserică, ci și un simbol al bunăvoinței
Maicii Domnului față de mănăstirea rusă și față de călugării ruși, un monument închinat
Preacuratului Ei Nume, de către viețuitorii recunoscători ai mănăstirii. În inima marelui

EL
stareț se născu și numele viitoarei bisericii, închinată Sfântului Ei Acoperământ.
Însă loc pentru ridicarea unei catedrale suficient de mari în interiorul mănăstirii
nu exista. Reamintim că atunci când rușii au intrat în mănăstire în frunte cu părintele
Pavel, egumenul Gherasim le-a dat pentru locuire un corp de clădire în partea nord-

GH
vestică, așa-numit Ctitoricesc (acum numit Egumenesc sau Arhanghelsk), cu un paraclis
al Sfinților Cosma și Damian, resfințit în cinstea Sfântului Mitrofan din Voronej. De la
zidul principal de est al clădirii, începea un mare și lung (de lungimea întregii mănăstiri
de atunci) zid de cetate cu ambrazuri, sprijinit de un turn înalt zimțat, sau turn de veghe,
AN
de unde un frate supraveghea împrejurimile mănăstirii. În absența locului pentru corpul
de clădire și biserică, părintele Ieronim ia o decizie uimitoare: să ridice corpul clădirii în
afara zidului cetății și să construiască biserica deasupra lui. În vârful turnului mănăstirii,
de care nu mai era nevoie, se propunea să se facă un paraclis închinat Înălțării Domnului,
EV

în amintirea unei mici mănăstiri, Voznesensk, fost schit al Russik-ului din Sfântul Munte.
Înfățișând această idee egumenului și Soborului Duhovnicesc, părintele Ieronim primi
deplinul consimțământ și binecuvântarea lor. Imediat a hotărât și începerea acestei lucrări
plăcute lui Dumnezeu, pentru care, evident, fonduri nu avea, bazându-se întru totul pe
Pronia Dumnezeiască, pe mijlocirea Maicii Domnului și pe ajutorul Marelui Mucenic și
RA

Tămăduitor Pantelimon.
Construcția a început în anul 1850, fiind realizată, în principal, din jertfa rușilor de
rând. Au contribuit de asemenea și reprezentanți din clasa comercianților.
În anul 1851 a intrat în mănăstire Mihail Sușkin, viitorul părinte Macarie, care și-a
ITU

convins părinții săi trupești să dea o mână de ajutor la zidirea acestei monumentale
catedrale.
Catedrala Pocrovsk a devenit un simbol al revigorării monahismului rusesc din Muntele
Sfânt, aparent fără speranță mort. Dominând întregul complex de clădiri monahale în
ceea ce privește caracteristicile arhitecturale exterioare, interiorul și prin însuși numele ei
ED

rusesc, maiestuoasa Catedrală Pocrovsk a înveșnicit pentru secole apartenența rusească


a Mănăstirii Sf. Pantelimon, care părea odată pentru totdeauna pierdută pentru frații
noștri.
©

80
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

În ceea ce privește noul corp de clădire pentru chilii, care a stat la baza Catedralei

ISM
Pocrovsk, trebuie remarcat faptul că, în ciuda dimensiunilor sale uriașe, nu a fost suficient
de încăpător din cauza creșterii continue a numărului de frați. Reamintim că până în anii
șaizeci numărul fraților atinse cifra de două sute, împreună cu grecii fiind patru sute de
oameni, în cincisprezece ani numărul lor sporind până la o mie. În consecință, în anii
șaizeci, cu donațiile comerciantului Sușkin și cu milosteniile colectate de părintele Arsenie

EL
(Minin), la sugestia părintelui Ieronim a fost demolat zidul înfundat de est al cetății,
care lega perpendicular fostul turn al mănăstirii cu turnul numit al Înaintemergătorului
din corpul de clădire grecesc, și pe teritoriul astfel eliberat, aflat mai înainte în afara
mănăstirii au fost construite noi clădiri mari, astfel încât mănăstirea ca rezultat al acestor

GH
lucrări s-a dublat.
Ridicarea catedralei Pocrovsk a fost epocală și culminantă în istoria renașterii mănăstirii
ruse. Prin această construcție a fost finalizată perioada de formare a mănăstirii, începând
cea a glorioasei ei înfloriri, legată de activitatea marilor stareți și de protecția specială,
AN
bunăvoința și grija față de ea a Maicii Domnului, a cărei milă și minuni s-au revărsat în
număr mare asupra mănăstirii și a acestei catedrale24. Prin urmare ea poate fi numită fără
de nici o îndoială marea biserică făcătoare de minuni a mănăstirii ruse. Se poate spune cu
certitudine că, odată cu ridicarea acestei catedrale, s-au împlinit cuvintele profetice ale
EV

starețului Arsenie care i-a spus lui Ieronim: „Mergi, copilul meu, în pace! Și vei afla acolo
ceva minunat!”
Bunăvoința vizibilă a Maicii Domnului față de construcție s-a vădit prin darul
icoanei Sale făcătoare de minuni, numită „Ierusalima”, trimisă la mănăstire când
lucrările de construcție au ajuns la apogeu. Această icoană a devenit un simbol al
RA

prezenței vădite a Preacuratei Stăpânei noastre, care a binecuvântat și a păzit această


construcție. La finalizarea construcției, icoana a fost prinsă, cu ajutorul unei benzi
speciale de coborâre, deasupra Ușilor Împărătești, fiind una dintre cele mai mari
sfințenii a mănăstiri.
ITU

Creșterea numărului de frați, deschiderea unui pelerinaj regulat, extinderea activității


economice − toate acestea necesitau eforturi extraordinare, participarea personală
constantă a starețului, creându-i o mulțime de probleme. Viața în mănăstire, în comparație
cu momentul în care a intrat el în ea, s-a schimbat foarte mult. Grija de nevoile acestei
vieți, de lucrările construcției, de comunicarea cu pelerinii, de mărturisirea fraților îi lăsau
ED

din ce în ce mai puțin timp pentru a se retrage la chilie, așa cum o făcea mai înainte. Din ce

24
Lista numeroaselor minuni, care au avut loc în această biserică va fi prezentată într-unul din volu-
mele acestei serii.
©

81
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

în ce mai des își punea întrebarea: „De ce ai venit la Athos, Ieronime, oare ca să-ți petreci

ISM
zilele în vorbărie și deșertăciune?”
Simțindu-se într-o stare de suflet atât de jenantă, el se îndreaptă spre rugăciune, ca
fiind cel mai bun medicament duhovnicesc, cerând de la Domnul înțelepțire. Și Domnul
i-a arătat că trebuie căutată nu tăcerea cea din afară, ci aceea dinlăuntrul, neîngrijindu-se
pentru propriul folos, ci mai degrabă pentru folosul celor care au nevoie de ajutorul lui.

EL
Vremea ostenelilor lui era pe sfârșite, începea o nouă etapă, aceea a înfierii sale
duhovnicești de către Dumnezeu. Credincios fiind în puține, primește ca moștenire cinste.
Adeverirea în acest sens dându-i-o harul. Cel ce Îl află pe Dumnezeu înlăuntrul său, acela
nu mai are nevoie de însingurare, unde se obișnuise să-L caute de obicei.

GH
„Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut...” (Psalmul 2, 7) − aude fiecare suflet
înfiat de Dumnezeu. Fiecare fiu și moștenitor știe sigur că toate cele ale Tatălui îi aparțin
de acum lui, de aceea el nu și-a cruțat mijloacele și energia, jertfindu-se pentru mântuirea
și folosul multora.
AN
„Gândul nu-mi este la odihna pământească”, scrie el, triumfând prin biruința asupra
eului său, asupra omului său cel vechi. Și mai zice: „Sfinții Părinți ne îndeamnă să urmăm
exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne poruncește să facem și noi ceea ce a
făcut El. Iar El a spus: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să
EV

și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). „Așa și noi, − scrie starețul mai departe,
− când vom ține minte neîncetat că propria noastră mântuire și desăvârșire a sufletului
sunt definite de căutarea binelui pentru alții, nu pentru noi înșine, și de viețuire pentru
alții, atunci prin mărturia unei conștiințe împăcate vom trăi adesea starea de bucurie
duhovnicească și de alinare proprie. Și ceea ce spun alții, și anume că cel prins în slujba
RA

de stareț nu primește atât de mari daruri de la Dumnezeu pe cât primește cel liber de ea
nu trebuie crezut. Sfintele Scripturi ne arată că mari daruri speciale sunt trimise de la El
călăuzitorilor. Desigur, Dumnezeu le dă aceste daruri dacă trăiesc după dreptate. Prin
urmare și noi, care am primit slujba de stareț de la Dumnezeu, nu trebuie să ne întristăm
ITU

de dificultatea înfăptuirii ei din pricina propriilor neputințe, ci în toate să ne predăm


Aceluia Care a spus că «...fără Mine nu puteți face nimic» (Ioan 15, 5)”.
Descoperirile făcute de el cu ajutorul harului, încerca să le transmită și celorlalți,
astfel încât fapta vieții de obște să capete valoare și să fie păstrată cu neclintire până la
ED

sfârșitul veacului. Pentru că păstrarea ei este singura garanție a continuității existenței


mănăstirii.
Jertfirea de sine este sufletul vieții de obște. Jertfirea de sine este vârtutea ascultării.
Steagul sub care ea se identifică este dragostea. Iar pentru dragostea față de aproapele
©

82
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

trebuie să jertfim totul, chiar și pe noi înșine. Numai o obște monahală astfel însuflețită

ISM
poate supraviețui în lumea crudă a individualismului și a părerii de sine, îndeplinindu-și
menirea sa de a mărturisi iubirea! A nu căuta doar propriul folos, ci mai degrab a te îngriji
de folosul întregii obști, ca fiind un singur organism duhovnicesc, acestea sunt gândurile
care ar trebui să inspire întreaga activitate a unui novice dintr-o mănăstire de obște.
Astfel, cu ajutorul acestei descoperiri, părintele Ieronim încerca să transpună experiența

EL
harică personală în viața practică a mănăstirii. Grijă pentru aceasta va fi pentru el de
acum încolo principala preocupare până la moartea sa. Cum poate fi păstrată viața de
obște? Numai prin a jertfi totul pentru binele comun și prin jertfirea de sine de dragul
tuturor!

GH
Întocmind o armonioasă viață monahală în cele mai bune tradiții ale vieții de obște,
aducând mănăstirea într-o stare înfloritoare, eliberând-o de datorii și dublându-i
întinderea, părintele Ieronim, deja în vârstă, fizic neputincios, chinuit de boală, dar
neobosit și înflăcărat cu duhul își îndreptă atenția asupra teritoriilor aparținând mănăstirii.
AN
Dimpreună cu ucenicul și prietenul său, părintele Macarie, cu binecuvântarea și sincera
împreună pătimire a egumenului Gherasim, el începe să adune terenurile pierdute în
perioada de extrem declin, să recupereze și să restaureze chiliile și schiturile aflate pe ele
și să ridice și altele noi.
EV

Adunând și stăpânind terenurile pierdute cândva, reînnoind vechile chilii pe jumătate


ruinate, starețul se îngrijea nu numai de restabilirea lor economică, ci era inspirat de o
idee mai înaltă. Conform planului său, toți călugării din chiliile și schiturile aparținând
mănăstirii ar fi trebuit să trăiască ca într-o familie strâns unită duhovnicește. El își
imagina mănăstirea ca un singur organism, cu o structură armonioasă, în mod liber, nu
RA

obligatoriu, subordonată egumenului și inspirată de un scop comun. De asemenea chiliile


și schiturile restaurate el le vedea ca făcând parte din această structură unificată sub
controlul și în subordonarea către mănăstire. Părintele Ieronim și-a realizat acest dor
al său, lăsând urmașilor săi o astfel de mănăstire, aceasta fiind condiția fundamentală și
ITU

necesară pentru existența unei atmosfere duhovnicești sănătoase în ea.


Și într-adevăr, după el, nici unul din schituri, nici una dintre chilii aparținând Russik-ului,
spre deosebire de practica acceptată în Athos, nu s-au dat cu chirie sub acord (omologhia),
ci au rămas întotdeauna parte integrantă a structurii generale, fiecare având propria sa
semnificație funcțională. „Folositorii” acestora trebuiau în mod obligator să facă parte din
ED

frățime.
Această stare de lucruri a fost stabilită legal: în documentele oficiale toate schiturile
și chiliile sunt trecute ca metocuri și katisme*, care nu au statut de persoană juridică, ci
sunt doar nominal specificate ca schituri și chilii.
©

83
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Atenția starețului Ieronim a fost în primul rând îndreptată spre locul vechii mănăstiri

ISM
rusești. Acum optzeci de ani, vechiul Russik a fost abandonat de toți și ruinat. Din măreața
catedrală Sf. Pantelimon, pictată de marele Panselin*, nu mai rămăsese nici o urmă.
Biserica Adormirii Maicii Domnului, aflată alături, era pe cale să se prăbușească. Ceva
mai devreme, zidurile corpului de clădiri cu turnuri și biserici erau făcute praf. Și doar
turnul* cu biserica Înaintemergătorului, ca un monument gigantic de secole, se înălța

EL
deasupra acestor rămășițe.
Lucrările au început cu refacerea acestui turn, care mai putea fi încă reparat. Căci
chiar aici a primit tunderea Sfântul Sava al Serbiei! Ulterior, biserica Înaintemergătorului
va fi resfințită în cinstea lui. Mai jos vor fi amenajate încă două paraclise. Un nou corp de

GH
chilii se va adăuga la Turnul Sfântului Sava, unde în curând vor locui frații. Și rugăciunea
va răsuna din nou în acest loc sfânt. La 3 iunie 1871 aici se va săvârși prima Liturghie,
după mulți ani de pustiire și uitare.
Au fost, de asemenea, reînnoite și vechile chilii: trei chilii ale Sfântului Gheorghe,
AN
chilia Bunei Vestiri, chilia Sfinților Trei Ierarhi, chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul,
redenumită a Sfântului Eftimie, chilia Izvorului dătător de Viață, chilia Sfântului Mare
Mucenic Dimitrie din Tesalonic, chilia Sfântului Arhidiacon Ștefan și chilia Sfântului
Grigorie al Neocezareei. Ba mai mult, au fost construite și alte noi chilii cum ar fi: chilia
EV

Pociaevsk, chilia Sfinților Cosma și Damian, chilia Sfintei Treimi și chilia părinților de
la Pecerska. Fiecare dintre aceste chilii avea o anumită funcție economică în raport cu
mănăstirea. În vechiul Russik erau grădinile mănăstirii. În chilia Buna Vestire exista o
vie și o prisacă. În chilia Sfântului Dimitrie se aflau grădini de măsline și fructe. În chiliile
Sfintei Treimi și Pecerska erau plantații de măslini. În schitul Krumița se aflau podgorii,
RA

și așa mai departe.


Conform ideii părintelui Ieronim, transpusă în realitate, toate schiturile și chiliile mai
sus menționate, fiind parte a unei singure structuri, reprezentau locul pentru exercițiul
temporar în faptă sau viață ascetică constantă a fraților mănăstirii. Dar acolo ei mergeau
ITU

numai cu binecuvântarea egumenului și a duhovnicului. Frații care trăiau în aceste chilii,


în tăcere și în rugăciune, se îndeletniceau cu lucrul de mână, util pentru întreaga obște,
aducând astfel prin nevoința lor îndoit folos mănăstirii, atât spiritual − rugăciunea, cât și
material − prin muncă fizică.
Chilia pustnicului, în opinia părintelui Ieronim, nu este o „cetate de scăpare” în care
ED

își poate afla locul său cel care nu se încadrează în rânduiala strictă a regimului monastic
mântuitor de suflet. Pentru acesta o astfel de chilie va deveni prăpastie de pierzanie.
„Cetate a mântuirii” este de fapt umilința, căința și ascultarea. Ci, chilia este stâlpul pe
©

84
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

care se urcă numai rugătorii și asceții chemați de Domnul. Unii dintre aceștia primesc

ISM
această chemare imediat în dar de la Dumnezeu. Alții o primesc mai târziu, după ce au
progresat în viața de obște, lepădându-se de iubirea de sine, de eul său și de lenevire și
răstignindu-se pe crucea ascultării și iubirii jertfelnice față de toți. Numai astfel de asceți,
care prin prisma iubirii față de aproapele au atins înalta iubire față de Dumnezeu sunt
capabili de o viață înaltă în singurătate.

EL
Într-adevăr, o astfel de minunată organizare spirituală a transformat Russik-ul,
dimpreună cu toate chiliile sale, într-o singură familie armonioasă, unită, însuflețită de
scopuri și sarcini comune sub îndrumarea și educarea unui singur părinte duhovnicesc.
Astfel principiul intern al conviețuirii în comun din mănăstire a fost aplicat și în relațiile

GH
externe, ceea ce a dat un rezultat remarcabil. Prin aceasta Russik-ul contribuind în mare
măsură la dezvoltarea, în principiu, a vieții de obște în Athos. Datorită acestei organizări,
părintele Ieronim a reușit să depășească aparenta nepotrivire, mai ales pentru conștiința
rusă, dintre modul de viață de obște și cel eremitic.
AN
În timp ce mulți erau înclinați să confrunte aceste moduri de trai, părintele Ieronim
le considera drept două mijloace complementare de mântuire a sufletului. În opinia sa,
fiecare suflet necesită o abordare individuală a cauzei mântuirii și fiecare are calea sa
proprie către Domnul. Unii, pentru a-și tăia voința proprie, le este necesară stricta viață
EV

de obște, alții, însă, caută tăcerea și lipsa comunicării. Sunt și cei care, în funcție de
nivelul lor duhovnicesc, au nevoie și de una și de cealaltă. Precum bolnavi au nevoie de
medicamente diferite, potrivite cu boala lor, la fel și sufletele au nevoie de metode diferite
de vindecare. Așa cum bolnavul nu decide ce fel de medicament este mai bun pentru
vindecarea lui, nici ascetul nu trebuie să-și hotărască felul său de ascetism. Acest lucru
RA

trebuie făcut numai de părintele său duhovnicesc, care se apropie creativ de problema
mântuirii sufletului încredințat lui și ia decizii privind atitudinea față de el în conformitate
cu voința lui Dumnezeu și cu nevoile personale ale acestui suflet.
Printr-o influență spirituală direcționată asupra unui anumit suflet, duhovnicul poate
ITU

nu numai să ia în considerare toate nevoile acestui suflet, ci are și prilejul unei comunicări
profunde, confidențiale cu el. Sufletul, văzând grija părintelui său duhovnicesc, se
atașează de el prin dragoste filială. Numai o astfel de relație de încredere dintre cel care îi
mărturisește și asceți dă o garanție a împlinirii voii lui Dumnezeu.
Părintele Ieronim în mod creativ și liber se angaja în procesul de salvare a sufletelor
ED

fiilor săi duhovnicești. Fiind un ferm susținător al vieții de obște, el totuși, fără să țină
seama de aceasta, binecuvânta pe cei care voiau să petreacă un mod pustnicesc de viață
în chiliile mănăstirii. El făcea acest lucru numai în cazul în care avea o certificare sigură
©

85
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

de împlinire a voinței lui Dumnezeu. Pentru o viață de însingurare a construit în jurul

ISM
mănăstirii multe chilii noi.
Pentru cei care-și doreau un mod de viață mai strict, precum și pentru pustnicii care
căutau să-și găsească un refugiu sau un colțișor lângă mănăstirea rusă, el le-a pus la
dispoziție o stâncă abruptă sub vârful muntelui care se ridica deasupra mănăstirii, unde
erau o mulțime de peșteri de origine naturală. Ei se așezau acolo cu îndeplinirea obligatorie

EL
a următoarelor condiții: să vină la mănăstire la termenul stabilit de duhovnic; să se prezinte
la el pentru mărturisire și descoperirea gândurilor și pentru împărtășirea cu Sfintele Taine
ale Lui Hristos. Despre unii dintre acești asceți vom scrie în continuare în cartea noastră.
În curând acest deșert stâncos, cândva adăpost de șerpi și scorpioni, datorită părintelui

GH
Ieronim, care împlinea voia lui Dumnezeu, a devenit un tărâm de nevoință și rugăciune
neîncetată pentru mănăstire, pentru întregul Munte Sfânt și pentru întreaga lume. Cu
adevărat această stâncă poate fi numită Karulia rusească.
Astfel pădurile, dumbrăvile și crăpăturile din vecinătatea mănăstirii au fost împresurate
AN
de locuri protejate, legate atât între ele, cât și cu mănăstirea, prin lanțuri de poteci și
căi pavate. Astfel acești stâlpi duhovnicești, cu rugăciunea lor fierbinte atingeau cerul,
completând pe deplin scăzământul ei la frații din obște pentru motivul inevitabilelor, deși
permise, comunicări și griji.
EV

Ca și duhovnic mărturisitor comun rus pentru Athos, îndatorire primită de el din


mâinile marelui stareț Arsenie, părintele Ieronim nu și-a uitat și nu și-a părăsit niciodată
fiii săi duhovnicești din pustie, ci în orice mod posibil încerca să le ușureze viața deloc
ușoară.
Despre atitudinea părintelui Ieronim față de pustnici și de modul lor de viață ne
RA

mărturisesc cuvintele părintelui Denasie (Iușkov): „Începutul bogatelor milostenii


cu bani, provizii, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte diverse lucruri a fost pus de către
binecuvântatul și milostivul duhovnic al mănăstirii, Ieronim. Batiușca, cum era numit
el în primii săi ani de viețuire în mănăstire, călătorea de unul singur pe munte pentru a
ITU

da milostenie și toate cele necesare «prietenilor săi duhovnicești», după cum îi numea el,
uneori căutându-i în cele mai inaccesibile locuri, el însuși trăind în pustie și cunoscându-i
foarte bine pe asceții de atunci.
La acea vreme (după 1840), în Muntele Athos erau doar câțiva călugări ruși. Mai
târziu, odată cu înmulțirea numărului de frați ruși se întâmpla uneori, ca duminica, după
ED

trapeză, obosit și slăbit atât din cauza bolii, cât și a multelor sale activități, să stea pe un
scăunel și să dea milostenie tuturor celor care aveau nevoie. Uneori era atât de înghesuit
din toate părțile, că nu exista nicio cale de a trece nici pe scară, nici pe coridor. Ca
©

86
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

să-i alunge pe acești săraci lui, desigur, nu i-a trecut prin cap niciodată. Multora dintre

ISM
pustnici, iubitori de tăcere sau slăbiți de boli și bătrânețe, care nu puteau veni la mănăstire,
părintele Ieronim le trimitea cele de trebuință de la mănăstire prin ucenicii săi”25.
Pustnicii, care de dragul tăcerii mergeau la chilii izolate, adesea, pentru a se întreține,
erau forțați să le părăsească, astfel pierzând și roadele tăcerii. Uneori, din lipsă de bani,
erau expulzați din sărăcăcioasele lor chilii și colibe. Dar să vedem ce a inventat acest

EL
teolog practic al iubirii, ca să ofere copiilor săi posibilitatea de îndeplinire, fără de grijă, a
scopurilor și îndatoririlor lor.
Pe pământurile schitului-metoc din Krumița, la hotarul cu Mănăstirea Hilandar,
deasupra mării, prin binecuvântarea sa, a fost înființat schitul pustnicesc «Noua Tebaidă»,

GH
echivalentul rusesc al schiturilor grecești din apropiere de vârf, menit a fi pentru chilioții
și ostenitorii săraci. Într-o scurtă perioadă de timp s-au adunat aici până la două sute
cincizeci de călugări, care trăiau în colibe separate, împrăștiate pe o suprafață mare și
ținute pe seama mănăstirii. Mănăstirea le-a construit și o biserică cu hramul tuturor
AN
sfinților athoniți, o bolniță și câteva clădiri. Hrana necesară ei o primeau, cu binecuvântarea
starețului, de la mănăstire și de la metocurile ei. Dar aceasta nu era cel mai important
lucru. Mai important era faptul că, după ce i-a adunat împreună și i-a organizat pe toți,
starețul le-a impus și un regulament comun, care să asigure și disciplina juridică și pe cea
EV

morală.
Astfel a fost creată și formată o mare familie monahală duhovnicească în jurul vechii
așezări rusești a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, care și-a întins, ca o mamă iubitoare,
brațele sale pentru îmbrățișarea și adunarea tuturor călugărilor ruși din Muntele Athos
sub omoforul Maicii Domnului. Dar această familie nu ar fi fost completă fără două
RA

schituri rusești – cel al Sfântului Ilie și cel al Sfântului Andrei. Vom reaminti, că ambele
aceste schituri au fost întemeiate în acea perioadă de tristă amintire, când Russik-ul părea
pentru totdeauna pierdut pentru frații ruși. Într-adevăr, nu existau mijloace umane pentru
a redresa situația deplorabilă, decât încrederea totală, cu smerenie și răbdare, în Pronia
ITU

lui Dumnezeu. Corectitudinea acestei poziții a arătat-o cursul ulterior al istoriei: căci nu
o mână omenească, ci însăși mâna călăuzitoare a Providenței lui Dumnezeu a înapoiat în
chip minunat călugărilor ruși vechea lor moștenire.
Aceste trei mănăstiri rusești erau legate între ele nu numai după criteriul de
naționalitate, ci și de rudenie duhovnicească, având aceeași rădăcină comună pentru toți
ED

rușii de pe Muntele Athos, pe marele stareț Arsenie, a cărui autoritate a fost recunoscută

25
Denasie (Iușkov), schimonah. Notițe ale călugărului rus athonit despre călătoria sa la mănăstirile
Sf. de la Athos / Interlocutorul edificator. M., 1898. P. 91.
©

87
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

atât de cei din Schitul Sfântul Andrei, cât și de cei din Schitul Sfântul Ilie. Acceptând

ISM
cu smerenie alegerea starețului Arsenie, ei s-au unit în jurul părintelui Ieronim și al
succesorului său, părintele Macarie, care în curând va fi numit stareț al tuturor rușilor
athoniți, într-o singură familie, sub îndrumarea sa duhovnicească, în calitate de duhovnic
rus pentru Muntele Athos.
Pacea și bunele relațiile au fost restaurate, emoțiile și neînțelegerile au fost lăsate în

EL
urmă, cea mai bună dovadă fiind activitatea în comun a tuturor celor trei schituri rusești.
Adunați împreună, ei au cumpărat un teren în Galata, o suburbie a Constantinopolului,
pentru a-și întemeia propriul așezământ, care urma să devină nucleul unui fel de cartier
rusesc unic, unde pelerinii din Rusia, trecând prin Constantinopol către altarele Orientului,

GH
se puteau simți relativ în siguranță, aproape ca acasă. Mai târziu, unul dintre stareții
Schitului Sfântul Ilie va spune despre alianța celor trei schituri rusești din Muntele Athos
următoarele: „Noi suntem aici, în Muntele Athos, asemenea Sfintei Treimi, strâns uniți și
nedespărțiți”26.
AN
Părintele Ieronim înțelegea perfect nesiguranța statutului schiturilor rusești, care
conform legilor athonite nu aveau drepturi absolute asupra pământului lor. Din toate
mănăstirile ruse, numai Mănăstirea Pantelimon dispunea de toată plinătatea acestor
drepturi legale, ca a unei mănăstiri suverane. Restul schiturilor aveau drepturi relative și
EV

erau doar cu numele rusești. Terenurile pe care se aflau acestea aparțineau mănăstirilor
chiriarhale grecești. În situația care s-a creat atunci existau doar două căi de soluționare:
sau achiziționarea terenului pe care erau amplasate schiturile în favoarea Russik-ului ca
mănăstire suverană cu drepturi depline, după cum s-a procedat cândva cu terenul celui
mai vechi schit rusesc din Muntele Athos, Xilurgu, sau dobândirea pentru schituri a unor
RA

drepturi de proprietate identice cu cele ale mănăstirilor suverane. Aceste planuri părintele
Ieronim încerca să le pună în aplicare cu ajutorul ascultătorului său, părintele Nathanael
(Kobelev), antiprosopul mănăstirii la Kareia, precum și cu cel al ambasadorului rus la
Constantinopol, contele Ignatiev. De asemenea a existat și un proiect de cumpărare pe
ITU

seama Schitului Sfântul Ilie a mănăstirii părăsite Stavronikita.


Prin urmare vedem că părintele Ieronim era fidel ideii sale de a crea o familie monahală
rusă unită în Muntele Athos sub auspiciile Mănăstirii Pantelimon. Iată remarcabila formă
prin care această idee s-a cristalizat. Russik-ul veni cu propunerea unei noi relații între
mănăstire și schiturile din subordinea ei. Mănăstirea rusă în raport cu alte schituri și
ED

chilii rusești nu acționează ca o mănăstire kiriarhală, ca o mănăstire suverană, ci doar ca


o mănăstire-mamă care poartă responsabilitatea și supraveghează schiturile afiliate ei.
Russik-ul le reprezenta interesele în fața organelor administrative ale Sfântului Munte
26
AMRPA. Doc. nr. 3898.
©

88
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

și în fața instituțiilor din afara Athosului, coordonând acțiunile lor comune, și le asigura

ISM
mijloacele necesare existenței lor.
Oricât s-ar părea de ciudat, dar însăși mănăstirea rusă, dezvoltându-se rapid și unind
totul în jurul ei, în opinia observatorilor simpatizanți și chiar a adversarilor sinceri, la
sfârșitul secolului al XIX-lea a tradus prin sine ideea monahismului de obște la Athos. În
vreme ce mănăstirile grecești încă nu-și reveniseră pe deplin de sub influența dăunătoare

EL
a vieții idioritmice, pe larg răspândite în Athos la începutul secolului al XVIII-lea,
comunitatea monahală rusă bine consolidată, în comparație cu mănăstirile grecești
dezbinate și ocupate cu satisfacerea propriilor lor interese, a câștigat un mare respect,
greutate și influență în mediul monahal din Athos. Realizând această împlinire și folosind-o,

GH
mănăstirea rusă deveni unul dintre principalii apărători și mesageri ai principiilor vieții
de obște din Muntele Athos. Ca pildă a însemnătății și respectului pe care Russik-ul l-a
dobândit, poate fi menționat faptul că mănăstirile grecești Sfântul Pavel și Xenofon au
avut ca egumeni, deși greci după naționalitate, foști viețuitori ai mănăstirii rusești, în
AN
care înflorea o viață de obște exemplară. Și s-a făcut aceasta din cauza lipsei de candidați
vrednici și competenți în propriul mediu, vrednici să susțină și să păstreze chinovia.
Inițiativa părintelui Ieronim de a reuni întregul Athos rusesc era la acel moment foarte
binevenită. De fapt, ea reprezenta răspunsul la acele întrebări nedumerite, de care, în
EV

depărtata Patrie, era frământată gândirea socială, guvernamentală și eclesiastică, care brusc
se confruntă cu existența unei civilizații monahale, pentru mulți de neînțeles, vie și activă,
chiar în centrul Europei civilizate și care încerca să-și determine atitudinea față de ea.
În Rusia, adesea se întrebau: «Care este beneficiul nostru moral pentru cinstirea
Athos-ului? Cât de folositor și necesar pentru Rusia este Athos-ul în plan național,
RA

cultural și religios? Se merită a fi susținute aspirațiile unor reprezentanți ai poporului rus


de a rămâne în monahism în Muntele Sfânt? Se merită a trimite milostenii în mănăstirile
de acolo?”. La toate aceste întrebări însăși poziția starețului și faptele sale dădeau un
răspuns hotărât: Athos-ul este lumina lumii și sarea pământului. Monahismul rusesc pe
ITU

Muntele Sfânt este o putere monolită și unitară, orientată spre rugăciune, care cere de la
Dumnezeu și milostivire pentru Patria natală! Da, este o forță unită, nu dezbinată. Este o
candelă sau o lumânare rusească, pusă pentru Patrie în sfeșnicul Sfântului Munte. Aceasta
este ambasada, sau reprezentanța poporului rus în fața Maicii Domnului, chemată să îi
ofere Ei tot ce are mai bun sufletul rus!
ED

Și cei mai buni reprezentanți ai publicului rus, ai serviciului diplomatic, ai cercurilor


guvernamentale și ai ierarhiei bisericești nu au putut să nu audă propovăduirea
starețului Ieronim în apărarea turmei încredințate lui, arătând astfel contemporanilor
săi că monahismul rusesc la Athos reprezintă într-adevăr un minunat model de viață
©

89
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

duhovnicească, că este însuși duhul ortodox al Rusiei și un model ideal de organizare a

ISM
vieții monahale de obște; că mănăstirea rusă este singura prezență rusească în Orient
condusă în mod temeinic și bine organizată.
Atitudinea guvernului și a autorității bisericești față de călugării din Sfântul Munte,
percepuți anterior ca niște disidenți care și-au părăsit voluntar Patria, și de aceea ne
recunoscându-se tunderea monahală și hirotoniile săvârșite la Sfântul Munte, datorită
activității stareților Ieronim și Macarie s-a schimbat radical. Rolul unificator al Mănăstirii

EL
Sfântului Pantelimon din Athos a fost corect înțeles, recunoscut și înalt apreciat.
Mănăstirea se învrednici de multă milă și patronaj, iar monahismul rusesc din Muntele
Athos, adunat și îndrumat de ea a primit recunoașterea oficială în cercurile guvernamentale

GH
și bisericești.
Unul dintre principalele merite ale părintelui Ieronim poate fi considerat, fără
îndoială, aportul de menținere a păcii în renumita dispută greco-rusă. Drept motiv al
confruntării greco-ruse de atunci, majoritatea cercetătorilor, din păcate, considerau a fi
spiritul naționalist al viețuitorilor greci ai mănăstirii, ceea ce era departe de adevăr, astfel
AN
apreciind și părintele Iertonim. Mai mult decât atât, el a înțeles perfect motivul principal
al nemulțumirii grecilor, depunând toate eforturile necesare pentru echilibrarea dispoziției
și intereselor lor în raport cu interesele mănăstirii ruse în renaștere.
Conflictul greco-rus a căpătat nuanță naționalistă chiar în timpul desfășurării sale, când
EV

la el s-au implicat aproape toți călugării de origine greacă, și stareții și novicii, cât și unele
forțe externe: jurnaliști și politicieni, ceea ce a contribuit la prevalarea unor argumente
ne-duhovnicești în disputa lor cu rușii. Problema națională a fost o ultimă speranță a părții
duhovnicește ignorante a fraților greci în atragerea clerului și intelectualității grecești de
partea lor. Dar temeiul profund al litigiului a fost în exclusivitate un motiv duhovnicesc:
RA

atitudinea diferită a grecilor și a rușilor față de modul monastic athonit de viață. Grecii
erau susținători ai unui mod de viață mai ascuns, pe cât posibil izolat de lume, iar rușii,
dimpotrivă, erau nevoiți să răspundă într-un mod deschis la interesul enorm din partea
Rusiei și uneori era dificil pentru ei să mențină acest proces într-un cadru acceptabil.
ITU

În vara anului 1857, în Muntele Sfânt, la digul mănăstirii rusești, a sosit primul
vapor din Rusia cu care au sosit și niște personalități celebre. Prin providența lui
Dumnezeu, lucrurile s-au aranjat astfel încât cu acest vapor s-a întors la mănăstire și
călugărul Eufimie (Deev)27, care a adus cu el o binecuvântare prețioasă mănăstirii rusești
Schimonahul Efrem (Deev), originar din Rusia. Tuns în mantie cu numele Irineu. A fost colecți-
ED

27

onar de donații pentru mănăstirea din Sankt Petersburg. A ajutat mănăstirea foarte mult, mai târziu a
fost tuns în schimă. A restabilit vechea chilie a Sfântului Ioan Botezătorul din apropierea mănăstirii (mai
târziu chilia Efimovskaya). În anii 1847-1860 a continuat să colecteze donații. A scris scrisori din Rusia
duhovnicului său Ieronim în timpul colecției de donații (a se vedea AMRPA, doc. nr. 1225). A răposat la
8 septembrie în anul 1865.
©

90
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

ISM
EL
GH
AN
EV

a Maicii Domnului: icoana Adormirii ei, copia exactă a originalului ei de la Pecerska, cu


părticele de moaște ale sfinților de la Pecerska încorporate în ea. Această icoană a fost
proslăvită de Dumnezeu prin câteva minuni și semne. Sosind la mănăstire cu vaporul,
RA

oamenii doreau să-l vadă personal pe părintele Ieronim, care în acel moment nu se afla
în mănăstire, ci se nevoia în tăcere la chilia Sfinților din Pecerska*. Pentru motivul stării
lui de sănătate precare părintele Ieronim nu putea coborî la mănăstire, însă la insistența
celor de curând sosiți, care aveau nevoie de convorbiri personale cu starețul, și la cererea
ITU

unora dintre frați, el a cedat mergând la mănăstire călare pe un mular. Pe drum, starea
lui de sănătate s-a înrăutățit până la extrem, astfel încât, la sosirea sa la mănăstire a
devenit evident pentru toți că duhovnicul e pe moarte. Printre alții, veni să-și ia rămas
bun de la el și părintele Eufimie, care călătorise cu aceeași navă, despre a cărui sosire
duhovnicul nu știa. În mâinile sale el purta comoara prețioasă, pentru a-i arăta celui
ED

aflat pe moarte achiziția sa duhovnicească neprețuită pentru mănăstire, sau, mai bine
spus, binecuvântarea a Înseși Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Văzând pe părintele
Eufimie cerându-i binecuvântarea și întinzându-i icoana făcătoare de minuni, părintele
Ieronim o luă în mâinile sale, glăsuind heretisirea îngerului, o sărută și deodată simți o
©

91
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ușurare. Puțin câte puțin, sprijinit de un medic, cu ajutorul Împărătesei Cerului, boala, și

ISM
cu ea și moartea prematură, s-au retras complet.
În coincidența tuturor acestor evenimente părintele Ieronim a văzut lucrarea Proniei
lui Dumnezeu. Domnul a binecuvântat cu dreapta sa comunicarea directă a mănăstirii
cu Patria. „Nu te teme − spuse el părintelui Macarie, încurajat după această vindecare
miraculoasă −, Providența lui Dumnezeu ne-a adunat aici, Ea se va și îngriji de noi. Să

EL
încercăm să păstrăm dragostea dintre greci și ruși și regulile pe care le avem acum, și
Dumnezeu nu ne va părăsi”28.
După acestea, părintele Ieronim a început să binecuvânteze în mod activ extinderea
tuturor legăturilor posibile cu Rusia. Ca urmare, în anul 1873, la Moscova a fost sfințit

GH
paraclisul Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Cu binecuvântarea lui tot
la Moscova a fost deschis un metoc al mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon.
Temându-se de nemulțumirea față de această activitate din partea greacă a frățietății,
părintele Ieronim îndemnă să se acționeze cu prudență și cât mai potrivit voinței lui
AN
Dumnezeu, dar zeloșii săi ucenici, împlinindu-i binecuvântarea, nu au putut păstra calea
de mijloc între conservatorismul athonit și deschiderea spre lume (în acest caz spre
Rusia). Temerile părintelui Ieronim s-au adeverit, căci după deschiderea mai multor
metocuri în diferite orașe și a îndesirii tot mai mult a relațiilor maritime cu Rusia, grecii
EV

din mănăstire s-au revoltat cu adevărat, ceea ce a dus la cunoscutul litigiu greco-rus din
1874-1875.
Din nou, înțelepciunea intervenției părintelui Ieronim a condus acest proces la o
rezolvare favorabilă. Aici nu intenționăm să facem o analiză detaliată a tot ceea ce s-a
întâmplat. Această lucrare se va săvârși în volumul istoric al seriei. În această biografie
RA

vom aborda acest subiect doar în măsura în care va caracteriza personalitatea marelui
stareț.
Încă de la începutul conflictului, părintele Ieronim a realizat că ascuțișul vârfului
acestui conflict era îndreptat tocmai împotriva unității frăției, împotriva principiului vieții
ITU

de obște și a stăreției. În ciuda înrădăcinării acestor tradiții în mănăstire, părintele Ieronim


a înțeles că doar un impuls pătimaș dacă ar fi predominat, nu le-ar cruța, acest fapt
ducând inevitabil la o democratizare largă a ocârmuirii interne. De aceea el se ridică ferm
întru apărarea vieții de obște a turmei încredințate lui, dând la o parte toate încercările
ED

întreprinse împotriva ei.


În plină desfășurare a evenimentelor, în anul 1863, de la Lavra Sfânta Treime a
Sf. Serghie veni la mănăstire un înalt oaspete, un ieromonah învățat, grec de neam. El
28
Interlocutorul edificator. M., 1898. P. 312.
©

92
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

a fost primit foarte cordial atât de greci, cât și de ruși. Cei din urmă sperau că, fiind un

ISM
grec, însă care trăiește chiar în inima Sfintei Rusii, în cea mai vestită mănăstire a ei, va
înțelege nenorocirea ce i-a cuprins și-i va ajuta să depășească ispita. Dar cu toții s-au
înșelat: înaltul oaspetele luă o poziție cu totul opusă așteptării, sprijinind pe deplin pe cei
nemulțumiți. Mai mult decât atât, dacă mai devreme grecii erau, în general, nemulțumiți
de ruși, atunci ieromonahul sosit a făcut ca această nemulțumire să se îndrepteze asupra

EL
duhovnicului Ieronim. El a început să acționeze foarte viguros împotriva lui, clevetindu-l
și incitându-i pe toți împotriva lui ca fiind, în opinia sa, principala sursă de dezorganizare.
Nemulțumit de acest lucru, ieromonahul a început să scrie acuzații și calomnii împotriva
starețului la Sfânta Chinotită și la Patriarhie, cerând să îl scoată din mănăstire cu orice

GH
preț, ca să se salveze situația.
Multe necazuri a îndurat părintele Ieronim în această perioadă de timp. El a îndurat
cu curaj și în tăcere toate aceste reproșuri, încrezându-se în Dumnezeu și în Împărăteasa
Cerului, precum și în Sfântul Mare Mucenic Pantelimon.
AN
Și iată că într-o bună zi, ieromonahul sus-amintit, venind la slujbă în Catedrala Sf.
Pantelimon, merse mai întâi să se închine la icoane, pe calea stabilită prin obișnuință.
 Prima icoană la care se închină toți cei care vin la biserică, conform acestei căi, este
icoana Maicii Domnului din Tihvin, situată în pridvor pe partea de sud-vest. Închinându-se
EV

după obicei la această icoană, ieromonahul a auzit deodată o voce severă, venind de la
chipul Maicii Domnului: „Lasă uneltirile împotriva lui Ieronim, căci el se odihnește în
dragostea mea!” Uimit de groază și rușine, el, cu tot cu uneltirile sale, ieși din biserică și
cu prima navă părăsi Athos-ul.
RA

Judicioasa fermitate, pe de o parte, înțeleapta rațiune, însoțită de răbdare,


pe de altă parte, și mai presus de toate acestea, neclintita și smerita nădejde în
Atotputernicul Dumnezeu, înălțată prin rugăciune, și-au făcut lucrarea și au adus
pacea mult așteptată.
De mai mulți ani, frații se rugau pentru ca să-i vină un ajutor credincios și devotat
ITU

starețului lor. În anul 1851, veni la Sfântul Munte negustorul Mihail Ivanovici Sușkin din
Tula. Prin Providența Dumnezeiască s-a aranjat în chip minunat tunderea tânărului ascet,
din cauza pericolului de moarte, în marea schimă. De asemenea, în chip minunat, imediat
după tundere el s-a vindecat. Privind cu vigilență la toate aceste evenimentele, părintele
ED

Ieronim, care se străduia să întrezărească în toate căile Providenței lui Dumnezeu, a


văzut în tot ceea ce se întâmpla o mare binevoință a lui Dumnezeu. Rugându-se, el primi
înștiințare despre voința lui Dumnezeu, și le spuse fraților: „Acesta este omul pe care-l
cerem în rugăciune de la Domnul”.
©

93
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

La tundere, negustorul Mihail Ivanovici a fost numit Macarie. Noul schimonah încă

ISM
din primele zile a devenit cel mai apropiat ucenic al părintelui Ieronim, care a început să-l
pregătească pentru o slujire minunată, fără să-i cruțe mândria, ci mai degrab zdrobindu-l
cu mustrări și umiliri.
În anul 1853 părintele Macarie a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1856 ieromonah,
imediat fiind numit cel de-al doilea duhovnic al frăției rusești. Obligațiile de duhovnic erau

EL
încă îndeplinite de părintele Ieronim, la care mergeau frații pentru rezolvarea problemelor,
legate de multele ispite, neavând ei încă încredere în noul stareț. O astfel de numire era
necesară pentru a ridica pe viitorul succesor în ochii tuturor fraților, astfel încât ei să
poată întrezări înălțimea orizontului pe care este înscrisă calea chemării sale. În același

GH
scop, părintele Ieronim se retrăgea adesea din mănăstire în pustie, pentru a nu umbri,
prin autoritatea sa, personalitatea încă timidă a noului stareț, modest și nepretențios
din fire, ale cărui acțiuni totuși le urmărea, corectându-l, dacă era necesar. Astfel, după
hirotonirea preoțească, părintele Macarie devine călăuza frățietății ruse, deocamdată încă
AN
nominal, dar destul de influent, cu o perspectivă evidentă de independență în viitor.
Bătrânul egumen Gherasim, simțindu-și moartea apropiată, își dorea ca încă din timpul
vieții sale, așa cum făcuse odinioară egumenul Sava, să transmită cârja egumeniei unui
succesor vrednic. Alegerea lui a căzut pe părintele Macarie, fără nicio pretenție din partea
EV

fraților ruși. Schiarhidiaconul Ilarion, ajutorul părintelui Gherasim pentru conducerea


frăției grecești, cât și reprezentanții mai mari dintre frații greci, i-au susținut decizia.
Astfel, părintele Macarie a fost declarat succesorul oficial al părintelui egumen Gherasim,
acceptat în unanimitate de întreaga frăție.
RA

Despre părintele Macarie, însuși starețul Ieronim mărturisește, că acesta îl mângâia


mult prin cuvioșia sa. „Îi mulțumesc Domnului, − scria el mamei sale, schimonahiei
Evula, − că mi-a trimis în ajutor un astfel de om binecuvântat, care, dacă Dumnezeu va
binecuvânta, va rămâne după moarte mea stareț al fraților ruși”.
„Experiența sfinților părinți, − spunea părintele Ieronim într-o altă scrisoare, −
ITU

cere egumenului să aibă în preajma sa un prieten credincios: un sfătuitor duhovnicesc,


nepărtinitor, chibzuit, iar în locul unde acest lucru nu este, acolo călăuzirea sufletelor este
dezastruoasă”.
Astfel, cu binecuvântarea părintelui Ieronim, în mănăstire s-a stabilit o bună și fermă
ED

tradiție, care a avut un puternic efect de suprimare și atenuare a gravității și neliniștii,


asociate cu perioada interputere și calmând spiritele electorale. Și, lucrul cel mai important,
această tradiție introducea Divinul în procesul electoral și asigura dezvoltarea stabilă a
mănăstirii.
©

94
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

Ceea ce noi numim continuitate duhovnicească poate fi exprimat într-un singur cuvânt

ISM
patristic, stăreția. Transmiterea moștenirii duhovnicești de la întâistătător la ucenic, de
la părinte la fiu și crearea mecanismului unui astfel de transfer pentru mai multe generații
în avans sunt denumite stăreție. Ea este garantul păstrării tradiției duhovnicești, stabilite
cândva de un alt călăuzitor.
Precum în Biserica lui Hristos prezența succesiunii apostolice directe este una dintre

EL
condițiile principale pentru canonicitatea ierarhiei și legitimitatea slujbei sale liturgice, la
fel și în instituția monahismului prezența continuității stărețești este una dintre principalele
garanții și, în același timp, criterii ale corectitudinii vieții duhovnicești.
Părintele Ieronim poate fi numit pe bună dreptate întemeietorul stăreției rusești la

GH
Athos. Ca ucenic al marelui stareț Arsenie, el a transmis moștenirea sa discipolilor săi și
a avut grijă ca acest transfer, sau continuitate, să nu se întrerupă, dacă este posibil, până
la sfârșitul veacului. Pe lângă succesorul său duhovnicesc direct, părintele Ieronim lucra
neobosit și la educarea mai multor viitori stareți ai Russik-ului.
AN
Aproape jumătate de secol s-a nevoit părintele Ieronim ca duhovnic. Viața lui se
apropia de sfârșit. Cu toate acestea el nici măcar nu se gândea la odihnă. Restul puterilor
sale l-a dedicat mântuirii turmei pe care o adunase cu ajutorul lui Dumnezeu. Pe cât i-a
stat în putință, a făcut totul pentru a păstra neclintită și trainică viața călugărească de
EV

obște, rânduită de Dumnezeu.


Cunoscând acest lucru, părintele Ieronim a încercat să imprime profund în conștiința
întregii fraternități, prezente și viitoare, atât verbal cât și vizual, valoarea morală veșnică
a acestei forme ideale pentru salvarea organizației monahale.
RA

Astfel, în anul 1882, pentru prima oară când s-a îmbolnăvit grav, crezând că s-a
apropiat de pragul veșniciei, el a decis să se adreseze fraților cu cuvintele ultimei îndrumări
părintești sub forma unui testament postum. El, prin însăși numele și semnificația sa, purta
chipul unei porunci sau al unui legământ și, prin urmare, avea un caracter obligatoriu spre
înfăptuire.
ITU

Dorind să-i însuflețească pe frați, părintele Ieronim, fără nici o îndoială sau jenă,
mărturisește că în mănăstirea rusă prin harul dumnezeiesc viața de obște a ajuns în forma
sa ideală. El așa o și numește „viață de obște neprihănită” și subliniază că este dată de sus,
ca un mare dar de la Dumnezeu. Și, prin urmare, rămânând singuri acum, fără vegherea
ED

lui părintească, frații sunt responsabili pentru păstrarea ei în aceeași formă neprihănită.
Anticipând întrebarea firească despre felul cum poate fi păstrată o organizație atât de
fragilă, părintele Ieronim îi îndeamnă să păstreze ca pe lumina ochilor stăreția, pentru că
numai succesiunea stăreției garantează păstrarea tradițiilor duhovnicești ale mănăstirii.
©

95
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Orice mică abatere spre democratizare, în ciuda avantajelor aparente, contribuie la

ISM
distrugerea tradițiilor, ele fiind înlocuite de beneficii practice pe termen scurt, sau de
interesele anumitor grupuri. Într-un fel sau altul democratizarea cârmuirii conduce
inevitabil la împărțirea organismului social unic în clase, grupări, grupulețe și așa mai
departe, ceea ce este cu totul potrivnic duhului vieții de obște. „Mai presus de toate, − scrie
el, păstrați stăreția, pentru că este rânduită după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos

EL
și fără de stăreție nu poate fi o obște desăvârșită, pentru că poliarhia, prin divizarea sa în
partide, întotdeauna va perturba obștescul”. Precum fără succesiune apostolică nu poate
exista o adevărată Biserică, așa și fără o continuitate stărețească nu poate exista o viață
duhovnicească corespunzătoare într-o mănăstire.

GH
În continuare, părintele Ieronim explică fiilor săi duhovnicești că numai în păstrarea
statutului de obște, a unei obști neprihănite, condusă de stareți, constă slujirea mănăstirii
către Dumnezeu, Biserică și lume.
„Istoria ne arată, − mărturisește marele stareț fiilor săi, − că respectarea legământului
AN
de viață obștească în vechile mănăstiri a fost folositoare întregii Biserici Ortodoxe, pentru
că astfel a crescut slava Ortodoxiei, susținând cinstirea și lauda monahismului, care i-au
asigurat existența sa îndelungată. Dar, dimpotrivă, vedem că acele mănăstiri care au
părăsit regulamentul vieții de obște, bineplăcute lui Dumnezeu, s-au dezorganizat, prin
EV

samovolnicie au pângărit noblețea monahală asemănătoare cu cea a îngerilor, și astfel


umilind cinstirea monahismului înaintea Bisericii.
Și așa, istoria cu exemplele ei evidente ne învață că există un singur mijloc de afirmare
a existenței bine organizate și statornice a mănăstirii până la sfârșitul lumii... Repet:
RA

aceasta este singura modalitate plină de har, care poate să-L slăvească pe Dumnezeu și
să salveze mănăstirea de la toate răzvrătirile și distrugerile până la sfârșitul veacului.
Iar asigurarea ei materială a fost, dintotdeauna, falsă. De aceea și eu, părintele vostru
duhovnicesc, pe moarte, în dorința sinceră ca mănăstirea noastră să continue îmbunătățita
viață de obște, vă rog și vă implor, părinți și frați ai mei, să păstrați darul minunat al unei
ITU

vieți de obște neprihănite, de Dumnezeu dăruite, să nu o încălcați în nici un fel, ci mai ales
să o sprijiniți din toate puterile, pentru că în prezent o obște neprihănită este deja o mare
raritate...”
Interesant este gândul starețului, precum că responsabilitatea pentru păstrarea
ED

vieții de obște este nu numai a conducătorului frăției și a ajutorilor săi, ci și a fiecăruia


dintre viețuitorii mănăstirii, pentru că nemulțumirea și neascultarea unuia introduce un
element străin, dăunător și distructiv în structura fragilă a căminului, în viața multora,
distrugându-l treptat printr-un exemplu rău.
©

96
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

În concluzie, părintele Ieronim îi cheamă pe frați să nu asculte pe cei câțiva slabi

ISM
în credință, care slăbesc strictețea regulamentului vieții de obște. „Au existat, −
spune el, − mulți astfel de călugări falși și slabi în credință și  în timpul sfinților
părinți, care au spus același lucru în acele vremuri, dar pe astfel de călugări sfinții
părinți ne sfătuiesc nici să nu-i numim călugări și nici locuințele lor să nu le numim
mănăstiri”.

EL
Întru amintirea veșnică a legământului său de moarte, părintele Ieronim le-a făcut
fraților un dar minunat − o icoană a Sfintei și de Viață Făcătoarei Treimi, pe care a
primit-o el cândva în dar de la frăția însăși. Pe versoul acestei icoane cu propria sa mâna
părintele Ieronim a scris: „Cu acest chip al Preasfintei Treimi, eu, nevrednicul stareț,

GH
ieroschimonahul Ieronim, bolnav și aproape de sfârșitul vieții mele, am binecuvântat obștea
mea, cea de Dumnezeu aleasă, pe părinții mei duhovnicești și frații cei întru Domnul, pe
cuviosul stareț, schiarhimandritul Macarie cu toți slujitorii, frații și fii săi duhovnicești,
întru pomenirea veșnică a ultimei mele dorințe stărețești, scrisă în testamentul meu
AN
duhovnicesc, privind păstrarea neprihănirii vieții de obște și menținerea stăreției de obște,
potrivit pravilei sfinte a vechilor Sfinți Părinți”.
Prin rugăciunile părintelui Macarie și ale întregii frății, care în mod firesc și sincer își
iubea duhovnicul, Domnul i-a păstrat viața, dăruindu-i alți trei ani de viață, mai dureroși
EV

și mai dificili. Probabil, aceasta se făcea pentru folosul frăției însăși.


Cunoscând cât de slab este omul, cât de nestatornic întru ființa sa și cât de înclinat
spre cădere, amintindu-și și cuvântul psalmistului, precum că tot omul este mincinos
întru nestatornicia sa, părintele Ieronim și-a îndreptat ultimele sale puteri spre a-L
RA

milostivi pe Dumnezeu spre turma sa, rugându-se fierbinte, cu lacrimi de umilință și


pentru mănăstirea sa. Ucenicului și sfătuitorului său de taină, părintelui Macarie, el
i-a descoperit dorința sa cea de taină, ca Domnul să păstreze obștea până la cea de a
Doua Sa venire și să dea înțelegere viitoarelor generații, cum să păstreze mănăstirea
întreagă și neafectată de acele ispite, care-i ruinează rânduiala obștească.
ITU

Marele Păstor Hristos, Care Însuși S-a rugat pentru ucenicii Săi înainte de a Se
despărți de ei, a primit nevoința starețului și, pe măsura mâhnirii și a îndurerării inimii
sale, îi dăruia mângâiere. Și i-a dăruit-o fără de măsură, pentru că Domnul nu dă Duhul
Sfânt cu măsură.
ED

Așa cum i-a spus părintele Ieronim însuși părintelui Macarie, timp de câteva zile la
rând, el a fost mângâiat de numeroasele descoperiri ale negrăitelor taine, pe care nu era
în stare a le descrie. La întrebarea părintelui Macarie dacă el primit vreo vestire dacă sunt
primite rugăciunile sale pentru mănăstire, părintele Ieronim a răspuns: „Nu am îndrăznit
©

97
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

să întreb acest lucru, treaba mea este să cer în rugăciune, căci și rugăciunea am primit-o

ISM
în dar, ca să mă rog pentru mănăstirea mea dragă și pentru frații mei».
În ultimii trei ani ai vieții sale părintele Ieronim a fost foarte bolnav. Slujbele pentru el
se făceau în paraclisul Sfântului Serghie de Radonej, lângă chilia sa, unde se împărtășea
destul de des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. La sobor el ieșea o dată pe an − la Sfintele
Paști, pentru a avea o comuniune cu frăția, făcându-o și atunci cu mare greutate și sprijinit

EL
de ucenicul său de chilie.
La ultimul Paște în viața sa pământească a fost adus la Catedrala Sfântului Acoperământ
pe o targă. Cu toate acestea, în ciuda suferinței grele, el nu a încetat să mărturisească în
chilia sa și să împartă, cu propria sa mână, milostenie ostenitorilor săraci. În același an,

GH
la prăznuirea Acoperământului Maicii Domnului, înfruntând boala, starețul, cu ultimele
sale puteri, veni la Sfânta Liturghie, la care a stat în picioare și s-a împărtășit cu Sfintele
Taine ale lui Hristos. Aceasta a fost ultima sa venire la Catedrala Adormirii, zidită și
împodobită minunat prin lucrarea și grija sa. Din această zi începe numărătoarea inversă
AN
a ultimelor zile din viața sa.
Pe 13 noiembrie, aproape toți frații, presimțind apropiata despărțire de iubitorul lor
părinte duhovnicesc, s-au grăbit să-și ceară iertare pentru neascultare și greșeli, cerându-i
să se roage și pentru mântuirea lor. După primirea ultimei binecuvântări de la el, cu toții,
EV

de la cel mai mic novice până la ultimul ieromonah, plecau cu lacrimi în ochi. Luându-și
rămas bun de la fii săi, părintele Ieronim le-a spus: «Copiii mei, rugați-vă pentru mine
și dacă eu voi afla har și milă de la Domnul, Îl voi ruga neîncetat pentru voi toți, fiii mei
duhovnicești, și pentru mănăstire, ca prin Harul lui Dumnezeu să fiți izbăviți de chinul cel
RA

veșnic și să vă învredniciți de bunătățile cele veșnice, de care se bucură toți sfinții. Pentru
mine să nu plângeți. Vă las în locul meu pe părintele Macarie. Domnul îl va înțelepți să
vă mângâie, să vă povățuiască și să vă călăuzească. Cinstiți-l ca pe un stareț, iubiți-l ca
pe un părinte și egumen, căci el are harul lui Dumnezeu și prin el veți primi mântuirea
sufletului”.
ITU

Pe 14 noiembrie, la ultimul rămas bun, au adus marelui stareț icoana Maicii Domnului
Izbăvitoarea și moaștele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Puțin mai târziu, a fost scoasă
din altarul Catedralei Sfântului Acoperământ și icoana Maicii Domnului Ierusalimissa,
însoțită de doi ieromonahi și un paraclisier, ținând în mână o lumânare aprinsă.
ED

Unii dintre frați au văzut în acest moment că, în locul icoanei, în mijlocul ieromonahilor,
era Însăși Preasfânta Stăpână, mergând să-l binecuvânteze și să-l povățuiască pe
credinciosul Său slujitor pe calea cea încă necunoscută lui, pe care urma să pășească
astăzi, spre Ierusalimul cel de Sus, spre Împărăția Cerurilor, spre viața cea nesfârșită și
©

98
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

pacea veșnică. Suferința sa înainte de moarte a fost incredibil de grea. Starețul ofta: „Se

ISM
vede că diavolul a cerut de la Dumnezeu să-mi dea o suferință atât de grea pentru păcatele
mele și pentru păcatele altora, ca să cârtesc... O boală ciudată..., a spus el. „Nu știu cum
se află aceia, care, în astfel de situații, nu au îndrumare pentru ei înșiși fie din Sfânta
Scriptură, fie din tradițiile sfinților părinți... Doamne, ai milă de noi!”
În ultima oră a suferinței sale, marele stareț s-a rugat Domnului cu lacrimi: „Doamne...

EL
ajută-mă, sunt epuizat de boala grea și mă lasă și puterile, cele trupești și cele sufletești,
și mă tem ca să nu cârtesc în nesuferita mea durere, greșind astfel înaintea Ta, Ziditorul
meu...”
În ultima clipă a vieții sale, marele duhovnic și învățător, chiar și în moartea sa zidind

GH
pe frați prin câștigarea ultimei, în viața sa și, poate, a celei mai mari victorii asupra
chinuitorului său trup și asupra diavolului cel urâtor de oameni, a rostit clar și ferm marile
și nemuritoarele cuvinte, care i-au dus pe aripile lor sufletul în veșnicie, pecetluindu-i
veacul pământesc: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Spunând aceasta, el s-a aplecat
AN
încet pe mâinile ucenicului său credincios, egumenul Macarie și, cu un oftat ușor, în pace
și liniște s-a înfățișat Preasfintei și de Viața dătătoarei Treimi.
La înmormântare a fost foarte multă lume. Din tot Sfântul Munte au venit călugării
și pustnici ca să aducă un ultim omagiu întâistătătorului, sprijinului și binefăcătorului
EV

lor. Au fost aproximativ 1000 de oameni. Marele avvă a fost îngropat lângă altarul
Catedralei Sf. Pantelimon, unde sunt înmormântați, în mod normal, numai stareții
mănăstirii.
Astfel și-a încheiat călătoria sa pământească slăvitul ascet, omul dragostei
RA

și jertfirii de sine, marele duhovnic, părintele și păstorul cel bun, reînnoitorul și


înfrumusețătorul Mănăstirii Sf. Pantelimon, chivernisitorul și organizatorul
monahismului rus din Muntele Athos, călăuzitorul duhovnicesc și întâistătătorul
înduhovnicit, îndrumătorul vieții de obște și sufletul cel râvnitor al vieții ascetice,
ieroschimonahul Ieronim.
ITU

Sfințenia vieții părintelui Ieronim este confirmată de numeroase arătări ale sale
fraților mănăstirii, culese cu atenție și înregistrate în cărți29 speciale în acest sens ale
mănăstirii.
Icoana Sfintei și de Viață Dătătoarei și Nedespărțitei Treimi, dăruită fraților de marele
ED

stareț în ceasul morții, în memoria apărării regulilor vieții de obște, cu binecuvântarea


părintelui Macarie, a fost așezată în altarul Catedralei Sfântului Acoperământ, deasupra
Ușilor Împărătești, într-un chivot special, în formă de soare, cu raze octogonale aurite,
29
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 588-592, 612-614.
©

99
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
RA
ITU
ED

Icoana Sfintei și de viață dătătoarei și nedespărțitei Treimi, dăruită de către marele stareț Ieronim
obștei. Este așezată în altarul Catedralei Sfântului Acoperământ, deasupra Ușilor Împărătești.
©
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

unde se află și în prezent. Înaintea acestei icoane sfinte arde o candelă nestinsă până în

ISM
ziua de azi. Datorită importanței și vredniciei pe care această icoană o are pentru întreaga
frăție, ea se află în cel mai de cinste și de evlavie loc în mănăstire. Chiar aici, în altarul
Catedralei Sfintului Acoperământ, deasupra Sfintelor Uși, bate inima mănăstirii ruse și a
tuturor monahilor ruși din Muntele Athos. Și noi credem că atâta timp cât înaintea acestei
icoane sfinte arde o candelă nestinsă, și legământul părintelui nostru Ieronim va fi viu și

EL
lucrător, iar rugăciunea rusească nu va înceta în Muntele Sfânt, credința în Sfânta Rusie
nu se va sfârși, și porțile iadului nu o vor birui. Amin!

GH
AN
EV
RA
ITU
ED
©
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Amintiri despre duhovnicul și ieromonahul Ieronim

EL
În arhivele mănăstirii găsim numeroase amintiri ale fiilor duhovnicești despre
starețul Ieronim. Pentru o expunere completă a lor avem nevoie de o carte separată.
Vom cita doar un fragment din memoriile părintelui Agatodor (Budanov): „Părintele
Ieronim ne învăța ca troparele praznicelor împărătești să fie memorate și citite în minte,

GH
chiar cu o săptămână în avans, pentru a pătrunde mai profund în semnificația viitoarei
sărbători și pentru a sărbători cu mai multă simțire și bucurie... Părintele Ieronim mă
întreba uneori, dacă am fost atent la o anumită stihiră. Se dovedea că nu i-am acordat
atenție... [Atunci] el mi-o citea din nou, explicându-mi semnificația ei, după care o
îndrăgeam foarte mult ...”.
AN
Caracterul părintelui Ieronim era serios și gânditor, nu râdea niciodată, nu zâmbea,
nu glumea, dar nici nu se înfuria, ci vorbea întotdeauna calm, [abia] auzit, fără cuvinte
inutile și numai ceea ce era necesar. Era în toate reținut, fiind clar că era mereu adâncit
în rugăciune. Avea rugăciunea neîncetată, fiind în gând mereu cu Domnul și, prin urmare,
EV

nevorbind nimic fără rost...; fără nici un efort, prin har, cu ușurință mulțumea pe toți
și-i împăca pe cei învrăjbiți. Părintele Ieronim a lăsat după sine un mare patrimoniu
literar duhovnicesc30: scrisori, note, biografii ale călugărilor, înregistrări ale convorbirilor
duhovnicești cu părintele Macarie și multe altele31.
RA
ITU
ED

30
BMRPA. Doc. nr. 20222, pag. 31-36 și 79-88; nr. 14240, pag. 272-295; AMRPA, doc. nr. 518,
pag. 523, 592-598.
31
AMRPA. Doc. nr. 501, pag. 21.
©

102
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

ISM
Testamentul părintelui Ieronim

EL
„Rog și implor pe părinții și frații mei să atragă atenția asupra ultimei mele, cea
înainte de moarte, cerințe, dimpreună cu marea mea dorință de a confirma pentru vecie
mântuirea noastră, care constă în păstrarea cu sfințenie a binecuvântatei viețuiri de obște,
rânduită de stareți în mănăstirea noastră potrivit regulilor părinților noștri purtători de

GH
Dumnezeu. Întrucât sfârșitul vieții mele se apropie, venind clipa despărțirii de voi și a
plecării mele către veșnicie, am ascultat sfatul părinților și m-am așezat să vă scriu vouă,
părinților și fraților mei, ultima mea epistolă, în care vă voi spune voia mea și umila mea
cerință stărețească...
AN
Din moment ce Pronia părintesc-divină a lui Dumnezeu a binevoit întru slava Lui
a vă aduna de pretutindeni în număr mare: ruși, greci, bulgari și alții, în această sfântă
mănăstire, pe care a binevoit El a o proslăvi și a o rândui în duhul evanghelic al strictei
vieți de obște, în duhul dragostei frățești a celor de neam diferit, atunci pentru această
viață, plăcută lui Dumnezeu, El, ca un Dumnezeu al minunilor, preaslăvit întru sfinții
EV

Săi, a binevoit, întru slava Sa și întru mângâierea Bisericii Sale Ortodoxe, săvârșirea în
mănăstirea noastră, prin mijlocirea Maicii Domnului și a Sf. Pantelimon, a multor minuni,
care au fost cauza creșterii rapide a comunității noastre și a proslăvirii ei, ceea ce a pus o
temelie tare pentru a asigura existența mănăstirii în viitor.
RA

Știți bine cât timp a încercat Domnul mănăstirea noastră cu sărăcie mare și chiar cu
datorii grele, pentru că înainte de războiul din Crimeea ea nu avea absolut nimic ca să
dea milostenie săracilor. Dar atunci, din acea vreme de cruntă sărăcie, când mănăstirea
noastră, cu deplină lepădare de sine, a hotărât să împartă ultima bucățică de pâine cu
ostenitorii înfometați, s-a observat că din toate părțile Rusiei au început să vină la Russic
ITU

multe milostenii, cu care, la vremea aceea, se întreținea mănăstirea și erau miluiți și cei
săraci. Atât de plăcută este lui Dumnezeu virtutea părtășiei și a milei. Dar nu [numai]
pentru aceasta Domnul a îmbogățit mult mănăstirea noastră, ci pentru că a fost obligată
să îndeplinească făgăduințele viețuitorilor comunității monahale, care aduc lui Dumnezeu,
zilnic și lunar, roade duhovnicești. Acest adevăr este evident pentru voi.
ED

Mulți dintre voi ați văzut și vă amintiți vremea în care mănăstirea noastră era puțin
numeroasă și foarte săracă, avea nevoie de toate, și [nu numai] că nu avea cu ce-și plăti
datoriile, ci nu era în stare să plătească nici măcar un procent din datorii, care creșteau
©

103
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

prin împrumuturi constante. [Cu toate acestea], în toată sărăcia noastră nu ne-am mâhnit

ISM
nici n-am deznădăjduit, ci am crezut și am nădăjduit că pentru împlinirea poruncii lui
Dumnezeu de viețuire în obște nu vom fi lăsați în sărăcie de Dumnezeu prea mult timp.
Și într-adevăr, mănăstirea a crescut constant atât din punct de vedere duhovnicesc cât și
material, îndeplinind statutul strict stabilit de Dumnezeu. Deoarece cu cât mai mult creștea
rodul duhovnicesc în mănăstire: dragostea frățească, înfrânarea, mărturisirea sinceră și
împărtășirea cu Sfintele Taine, smerenia și ascultarea, privegherea și alte virtuți, cu atât

EL
mai mult Dumnezeu Își trimitea darurile sale duhovnicești și materiale. De nenumărate
ori Domnul a salvat în chip minunat mănăstirea noastră de mari nenorociri. Și toate
acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu pentru păstrarea sălașului desăvârșit. Și pentru că

GH
toate acestea s-au petrecut sub ochii voștri, cinstiți părinți, pentru aceea am spus mai sus
că acest adevăr este evident pentru voi.
Astfel, părinți și frați ai mei, iubitori de Dumnezeu și cei aleși de Dumnezeu, care
ați primit de la Dumnezeu porunca pentru a-I plăcea Lui în sfânta și curata viețuire de
obște, să ne nevoim și în continuare a împlini și a păstra de Dumnezeu rânduita pravilă
AN
de viețuire a noastră în comun, de care și sfinții noștri părinții s-au călăuzit și prin care
s-au și mântuit.
Această sfântă pravilă a fost pusă pe temeiul Evangheliei de către sfinții părinți,
purtători de Dumnezeu, în mare parte − de Sfântul Vasile cel Mare. Istoria ne arată
EV

că respectarea acestui statut comun de către mănăstirile vechi a fost folositoare întregii
Biserici Ortodoxe, pentru că astfel a crescut slava Ortodoxiei și s-a susținut cinstirea și
lauda monahismului, asigurându-i existența sa îndelungată. Chiar și acum vedem că acele
mănăstiri care respectă această pravilă sunt în slavă și cinste pentru întregul monahism.
Și dimpotrivă, acele mănăstiri care au părăsit viața de obște au nedreptățit corectitudinea
RA

monahală cu propria lor voință, renunțând prin aceasta și la cinstea monahismului în fața
Bisericii.
Astfel, istoria cu exemplele ei evidente ne învață că există un singur mijloc de afirmare
a existenței bine organizate și durabile a mănăstirii până la sfârșitul lumii... Repet: aceasta
ITU

este singura modalitate plină de har, care poate să-L slăvească pe Dumnezeu și să salveze
mănăstirea de la toate răzvrătirile și distrugerile până la sfârșitul veacului. Iar asigurarea
ei materială a fost, dintotdeauna, falsă. De aceea și eu, părintele vostru duhovnicesc pe
moarte, în dorința sinceră ca mănăstirea noastră să continue îmbunătățita viață de obște,
vă rog și vă implor, părinți și frații mei, să păstrați darul minunat al unei vieți de obște
ED

neprihănite, de Dumnezeu dăruite, să nu o încălcați în nici un fel, ci mai ales să o sprijiniți


din toate puterile, pentru că în prezent o obște neprihănită este deja o mare raritate.
Mai presus de toate păstrați stăreția, întocmită prin exemplul Domnului nostru Iisus
Hristos. Fără stăreție nu poate exista viață în comun desăvârșită, deoarece poliarhia, prin
©

104
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)

divizarea sa în partide, întotdeauna va perturba obștescul. Grupările separate nu caută

ISM
decât la beneficiul lor, nu pentru cel de obște, pentru că ei nici nu consideră a fi păcat −
marele păcat blestemat − răpirea bunurilor mănăstirești, neglijând exemplul îngrozitor
al Judecății lui Dumnezeu asupra lui Anania pentru că a încălcat regula vieții de obște.
Vă rog să nu plecați urechea la glasul celor bântuiți de duhul contemporan al necredinței
și al destinderii, care aduc în rândul frăției astfel de gânduri, precum că acuma oamenii
sunt slabi și deci nici regulile Sfântului Vasile nu mai sunt la zi. Dacă se va crede această

EL
minciună, atunci nici Sfânta Evanghelie nu va fi modernă, pentru că regulile vieții de
obște sunt stabilite pe temelia acesteia, din care nici o iotă sau o cirtă nu va trece. Astfel,
vorbitorii își arată ignoranța față de istoria creștină, pentru că și în acele vremuri, în

GH
care a trăit izvoditorul acestui statut, au existat mulți necredincioși și falși călugări care
vorbeau la fel, dar sfinții părinți ne sfătuiesc ca pe aceștia nici să nu-i numim călugări, și
nici locuințele lor să nu le numim mănăstiri.
De aceea, părinți și frați, voi, cei aleși de Dumnezeu, care păstrați sfânta pravilă a
vieții de obște, căutați slava lui Dumnezeu și cu toate puterile voastre, în unanimitate,
AN
încercați să nu permiteți dezbinarea în obște a frățietății, care subminează temeliile vieții
de obște. Priviți la viața de obște ca la Biserica lui Hristos, care are un singur cap, pe
Hristos, căci în persoana Lui în obște a fost rânduit egumenul, căruia, conform regulilor
sfinților părinți, trebuie să i se supună frățimea ca lui Iisus Hristos Însuși și să aibă
EV

încredere în el în toate. În obște, el este principalul părinte duhovnicesc, deci trebuie să


facem totul cu binecuvântarea lui, să nu-i ascundem nimic, căci aceasta este voința lui
Dumnezeu în viața de obște a mănăstirii.
Iată, părinți și frații mei iubiți, ultima mea dorință: ca în dragoste și în bună înțelegere
să păstrați pravila vieții de obște, astfel încât, cu smerenie supunându-vă ei, să vă mântuiți
RA

cu toții; să-L slăviți pe Dumnezeu și prin neîncetata pomenire a numelor binefăcătorilor


mănăstirii, înregistrate în Sinodice pentru veșnica lor pomenire. Pentru că ei au făcut
acest lucru cu multă credință, în nădejdea că mănăstirea își va împlini datoria sfântă, adică
va pomeni numele lor până la sfârșitul veacului, întrucât milostenia lor, dată mănăstirii,
ITU

a fost de mare ajutor nu numai pentru construcția marilor clădiri ale mănăstirii și pentru
întreținerea lor, ci și pentru a asigura posterității numele donatorilor, înregistrați pentru
pomenirea lor veșnică, astfel încât descendenții noștri să nu aibă nici un motiv să ne
învinovățească pentru faptul că le-am lăsat nume pentru pomenire veșnică fără nici o
garanție.
ED

Societatea noastră, luminată de Dumnezeu, știe că împlinirea acestei îndatoriri sfinte


este un mare dar, sau o rază din lumina care luminează în mănăstire pe cei care Îl slăvesc
pe Dumnezeu. De aceea ați fost chemați în această sfântă mănăstire, încât și eu, păcătosul
vostru îndrumător și sfătuitor, să am câștig veșnic, cu harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile
©

105
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei și ale Sfântului Pantelimon, pe care îi rog să se

ISM
îngrijească și în continuare de mănăstirea lor și să păstreze în ea pravila de viață în obște
până la sfârșitul lumii. Astfel eu, cel pornit pe calea veșniciei, rămân flămând și însetat de
împlinirea de către voi, cu ajutorul harului, a ultimei mele dorințe, pe care am scris-o cu
mâna mea, întru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor voastre.
Părintele vostru duhovnicesc, nevrednicul ieroschimonah
Ieronim. Aprilie 1882”.

EL
GH
AN
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)
Schiarhimandritul Macarie32 (în lume Mihail Ivanovici Sușkin) a fost ucenicul și
moștenitorul duhovnicesc al părintelui Ieronim (Solomențov). Sub conducerea lui a fost
EV

crescut în el acel duh monastic strict și activ, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a slujit spre
binele și spre slava numelui rusesc în Athos. Părintele Macarie a continuat marea lucrare
pe care a început-o părintele Ieronim și tot el a și terminat-o, adică cea de restaurare,
în cele din urmă, a monahismului rus în Mănăstirea Sf. Pantelimon din Muntele Athos.
Mihail Ivanovici s-a născut într-o bogată familie de comercianți din orașul Tula. La fel ca
RA

și părintele Ieronim, în anii adolescenței a simțit chemarea pentru viața monahală. Visul
lui era să călătorească pe la locurile sfinte. El și-a îndeplinit această dorință la o vârstă
mai mult sau mai puțin matură. Părinții lui nu au avut nimic împotriva acestui lucru și
l-au lăsat pe fiul lor să plece pe o cale îndepărtată și necunoscută. Împreună cu el plecă în
ITU

călătorie, ca slujitor, unul dintre slujbașii tatălui său.


Mihail Ivanovici intenționa să se îndrepte spre Răsărit pentru a se închina în Țara
Sfântă, vizitând Sinaiul și Egiptul, și să rămân pe undeva într-o mănăstire de acolo. Calea
lui trecea prin Odessa, unde se adunaseră vreo treizeci de oameni, călători ca și el, care
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Ieroschimonahul Ieronim, duhovnicul mănăstirii rusești
ED

32

Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos și ucenicul său egumenul Macarie, AMRPA, ed. a 3-a. Mosco-
va, 1908; Krascovsky I.F. Macarie Athonitul, arhimandrit și egumen al mănăstirii Sfântului Pantelimon
din Muntele Athos. M., 1889; Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre viața și nevoința
egumenului mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, a arhimandritului Macarie (Sușkin). Sankt Petersburg,
1895.
©

106
OS
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)

voiau să ajungă să se închine la altarele

ISM
Răsăritene. O astfel de îngrămădire de
oameni, dornici să plece peste hotare, a trezit
suspiciunea autorităților, apreciindu-i a fi
un grup de sectari. Având în vedere această
împrejurare, obținerea pașapoartelor
străine pentru Mihail Ivanovici și tovarășul

EL
său a fost extrem de dificilă. După multe
încercări, ei au pornit în cele din urmă la
drum.

GH
Călătorii au vizitat Ierusalimul,
împrejurimile sale, Sinaiul și, în general,
toate locurile mai mult sau mai puțin
vestite ale Palestinei și au ajuns în Solun33.
Aici s-au oprit la metocul Mănăstirii Sf.
AN
Pantelimon din Athos. Toate acestea se
întâmplau pe la sfârșitul lunii octombrie a
anului 1851. După sărbătorirea Sfântului
Marelui Mucenic Dimitrie în Solun, Mihail
EV

Ivanovici și tovarășul său au pornit, pe


uscat, spre Muntele Athos, unde au ajuns
în siguranță la 3 noiembrie 1851. S-au oprit la mănăstirea rusească Sf. Pantelimon.
În Russik, la acea vreme, mai erau doar câțiva călugări ruși.  Imediat după sosirea
sa, Mihail Ivanovici s-a întâlnit cu duhovnicul obștei rusești, părintele Ieronim, care, cu
RA

cuvintele sale, a făcut o impresie profundă asupra lui, astfel încât el decide să rămână aici.
Dar mai întâi și-a dorit să viziteze Athos-ul pentru a se închina tuturor sfințeniilor. În
timpul acestei călătorii, pe când urca spre vârful muntelui Athos, Mihail Ivanovici a prins
o răceală și a simțit o formă de febră severă. Călătorii au ajuns cu greu la Mănăstirea
ITU

Cutlumuș. Aici el se îmbolnăvi atât de tare, încât nu-și mai putea continua calea. Mihail
Ivanovici, descurajat, i-a scris o scrisoare părintelui Ieronim, cerându-i să vină la el. Însă,
părintele Ieronim porunci ca bolnavul să fie transferat la Mănăstirea Sf. Pantelimon. Și el
a fost transportat pe o targă la Russik. După vizita egumenului Gherasim și a părintelui
Ieronim el ceru să fie primit novice în mănăstire. Și părintele egumen îi îndeplini cererea.
ED

Între timp, boala lui Mihail Ivanovici se înrăutăți, așa încât nu-i mai folosea nici
un medicament. Chiar și doctorul i-a spus părintelui Ieronim că este puțin probabil ca
33
Părintele Macarie și-a descris călătoriile în jurnalul său, care este păstrat în arhivele mănăstirii
(vezi AMRPA, Doc. nr. 3956, 3957).
©

107
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

pacientul să supraviețuiască până dimineața. Atunci părintele Ieronim luă hotărârea să-l

ISM
tundă în schima mare. Astfel, în ziua de 27 noiembrie 1851 Mihail Ivanovici a fost tuns
în schima mare, fiind numit Macarie. Imediat după tundere bolnavul a început să se simtă
mai bine și, după trei zile de insomnie, adormi liniștit. Apoi a început să se recupereze
rapid, până pe 4 decembrie fiind deja în stare să meargă de unul singur. Dumnezeu Cel
milostiv l-a lăsat să mai trăiască, ca să-L slăvească și să se nevoiască spre slava Lui.
Peste o lună de zile părintele Macarie deja împlinea toate ascultările care i se dădeau:

EL
a curățat și pește în bucătărie, a pus și ceapa în legături, a cărat cărămizi pe șantier și a
descărcat grâu - multe trecură prin mâinile lui.
În anul 1854, pe 20 februarie, părintele Macarie a fost hirotonit ierodiacon, iar doi ani

GH
mai târziu, respectiv la 28 mai 1856, a fost hirotonit ieromonah. Din acest moment începe
activitatea părintelui Macarie ca ajutor al părintelui duhovnic Ieronim și al egumenului
Gherasim. Deci, la puțin timp după hirotonia sa ca ieromonah, părintele Ieronim, cârmuitor
al frățimii ruse, plecând pe la metocurile mănăstirii*, îi încredința părintelui Macarie
AN
conducerea mănăstirii în absența lui.
Această numire, cu consimțământul tuturor fraților mănăstirii, a fost încuviințată și
de părintele Gherasim. Cu multă răbdare și atenție își îndeplinea îndatoririle părintele
Macarie, fiind și duhovnic, și econom, și simplu muncitor, în același timp continuând
EV

politica împăciuitoare între frații multinaționali ai mănăstirii, pe care căuta să o ducă


și părintele său duhovnic Ieronim. Starețul și cu ucenicul, prin înțelegerea dintre ei și
respectul reciproc, erau un bun exemplu de colaborare duhovnicească. Ei s-au legat atât
de mult duhovnicește, încât s-au transformat într-o singură ființă, un suflet în două
trupuri. Corespondența34 dintre acești doi oameni deosebiți poate servi drept îndrumare
RA

pentru cei care-și doresc mântuirea; ea ne demonstrează înalta simbioză duhovnicească a


celor doi asceți și, cu adevărat, aceste scrisori sunt vrednice de publicare și de un studiu
cuprinzător, ceea ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom face în volumele ulterioare ale
acestei serii.
ITU

La 10 mai 1875 a murit egumenul Gherasim, iar pe 20 iulie părintele Macarie a fost
aprobat ca nou egumen al Mănăstirii Sf. Pantelimon. El începu organizarea mănăstirii cu
o nouă putere. Lucrările sale, în acest sens, au fost de mare amploare și utile. Supraveghea
personal toate proiectele de construcție din mănăstire; urmărea activitatea de înființare
a metocurilor din Moscova, Rostov și Odessa; pătrundea în detaliile vieții numeroaselor
ED

metocuri ale mănăstirii; supraveghea el însuși construcția noilor chilii și a mănăstirii


„Noua Tebaidă”; și toate acestea în ciuda faptului că nici pentru o clipă nu a încetat a

34
AMRPA. Doc . nr. 3940, 3943.
©

108
OS
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)

se îngriji duhovnicește de numeroșii săi fii duhovnicești, petrecând chiar la bătrânețe, la

ISM
vârsta de 69 de ani, o viață în post aspru, cu adevărat ascetică. În același timp, peste tot
și în toate era primul. Adesea, după priveghere, care la Athos ține aproape toată noaptea,
slujea și liturghia, venind apoi și la trapeză.
După aceea, în loc să se odihnească până seara, se limita la doar o oră de somn și, în
ciuda căldurii aproape tropicale, umbla mereu prin mănăstire, urmărind toate șantierele

EL
de construcții, diversele lucrări, dădea indicații, asculta rapoartele și așa mai departe.
Între timp, în absența părintelui Macarie, chilia lui se umplea de diverși vizitatori: călugări
ai mănăstirii sale veniți pentru a primi oarecari dispoziții; călugări kelioți veniți pentru a
cere milostenie; pelerini, veniți în căutarea unui dialog de mântuire a sufletului.

GH
Ziua lui începea de cu noapte. La culcare mergea cu două ore înainte de utrenie.
Și abia reușea să tragă clopotul pentru utrenie, că părintele Macarie își făcea apariția
în biserică, începându-și din nou activitatea sa. În timpul utreniei mulțime de călugări
și chiar și pelerini veneau șuvoi ca să se mărturisească la el. Ei literalmente luau cu
AN
asalt chilioara de spovedanie din Catedrala Adormirii, așteptând ore în șir la coadă,
pentru că părintele egumen mărturisea pe fiecare timp de o oră sau mai mult, în special
pelerinii.
El mărturisea într-un mod cu totul aparte.  Nu cerceta amănunțit despre păcate, ci
EV

doar printr-un cuvânt și cu o privire pătrunzătoare el acționa asupra celui ce se spovedea,


astfel încât acesta, simțind că în fața lui stă nevăzut Domnul, Cel Milostiv și Iertător, se
cutremura cu sufletul și căzând în genunchi își deschidea în fața duhovnicului cele mai
ascunse taine ale inimii sale. După utrenie, când sfârșea mărturisirea, părintele Macarie
mergea imediat pentru a săvârși Liturghia, cea de dimineață.  Și o săvârșea cu atâta
RA

umilință și dăruire, încât ea se încheia odată cu cea de a doua, care începea cu o oră și
jumătate mai târziu.
Pentru evlavioasa sa slujire lui Dumnezeu și oamenilor, Părintele Macarie a
fost mângâiat, în mod repetat, de vederea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a
ITU

Mântuitorului Însuși. Părintele Vladimir (Kolesnikov) ne spune în jurnalul său despre unul
dintre astfel de momente minunate din viața marelui ascet: «Odată, egumenul Macarie, în
altarul Bisericii Adormirii, a văzut de trei ori strălucirea Luminii minunate, ce venea de la
altar, apoi a auzit un glas: prima lumină este Dumnezeu Tatăl, Cea de-a doua lumină este
Dumnezeu Fiul, Cea de-a treia lumină este Dumnezeu Duhul Sfânt, Sfânta Treime, Care
ED

este de neclintit din acest loc”35.

35
AMRPA. Doc. nr. 311, pag. 63.
©

109
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

După încheierea Liturghiei celei de devreme, părintele Macarie mergea la chilia sa,

ISM
dar aici, la ușă, era din nou așteptat de către mulți vizitatori: kelioți, pustnici, ostenitori,
mireni, atât ruși cât și greci. Numai ce intra egumenul în chilia sa, că toată mulțimea intra
peste el în tinda chiliei, aproape cu forța, fiecare cerând alinare în nevoile lor. Trebuia
uneori blocată ușa în tindă pentru a-l lăsa pe părintele Macarie să bea măcar o ceașcă
de ceai și să se odihnească timp de cinci minute. De îndată ce ceașca de ceai era băută,

EL
apăreau și vizitatorii, oameni de diferite naționalități și cu nevoi diferite.
Unul avea nevoie să-și repare chilia, altul se plângea că i s-a dărâmat coliba, mulți îi
cereau ajutorul: care − haine, care − încălțăminte, care − ceva bănuți. Ascultându-i,
părintele Macarie se străduia să-i ajute pe toți. Satisfăcând cerințele tuturor vizitatorilor,

GH
părintele egumen mergea la masă, după care din nou era înconjurat de diferiți solicitanți
și pelerini. În cele din urmă, nespus de obosit, părintele Macarie se odihnea o oră sau o
oră și jumătate. Apoi, dacă era ziua când venea poșta, părintele egumen se așeza la masa
de scris, unde, uneori își petrecea tot timpul, până la ora zece seara, excluzând timpul
AN
Vecerniei și Pavecerniței.
Corespondența părintelui Macarie era diversă.  În fondul său personal din arhivele
noastre se află stocate mii de scrisori către destinatari diferiți: coresponda cu binefăcători,
cu proprii fii duhovnicești din Rusia, cu familia, cu unii dintre frații mănăstirii aflați în
EV

metocurile mănăstirii, cu oficialități de stat și bisericești36. Unul dintre numeroșii săi fii
duhovnicești a fost celebrul filosof Constantin Leontiev, care-și aprecia mult părintele
duhovnicesc, purtând cu el corespondență37, iar după moartea iubitului său stareț a scris
amintiri despre el38. Astfel își petrecea zilele părintele Macarie, zile pline de muncă, de
fapte fizice și morale. Și toți frații mănăstirii, urmând exemplul egumenului lor, se nevoiau
RA

fiecare la ascultarea lui, pentru binele comun.


În mod deosebit merită atenție eforturile părintelui Macarie în implicarea rudelor sale
în viața bisericii, a părinților și fraților săi. Tatăl său, Ivan Denisovici și frații săi, Petru,
Vasile și Ivan, prin stăruința părintelui Macarie, au devenit binefăcători ai Mănăstirii
ITU

Pantelimon, care chiar și după moartea sa au contribuit mult la ajutorarea mănăstirii


athonite. Au construit numeroase clădiri și biserici în mănăstire, ajutând și metocurile
ei. Drept dovadă a acestor binefaceri sunt scrisorile lor39, pline de grijă și dragoste pentru
Mănăstirea Sf. Pantelimon.
ED

36
AMRPA. Număr inventar 23.
37
AMRPA. Doc. nr. 1973.
38
Leontiev K.N. Amintiri despre arhimandritul Macarie / Cetățeanul. 1889, nr. 191-211.
39
AMRPA. Doc .nr. 3934, 3936, 3937, 3938.
©

110
OS
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)

Calea vieții părintelui Macarie se apropia treptat de sfârșit. O impresie profundă

ISM
asupra lui a produs moartea părintelui Ieronim, sub conducerea căruia el se nevoise până
acum. Simțea că și moartea lui se apropie. De atunci, părintele Macarie a început a boli,
ceea ce a contribuit la o constantă oboseala fizică și morală.
În ianuarie 1888, părintele Macarie căzu grav bolnav și, pentru mai mult de două luni,
nu și-a putut părăsi chilia. În această situație, el a refuzat ajutorul medicilor, predându-se

EL
voinței lui Dumnezeu.
 El își pregătise deja totul pentru moarte și își lua rămas bun de la frați. Dar Domnul
Dumnezeu l-a ridicat pe bolnav și părintele Macarie s-a însănătoșit, deși boala și-a lăsat
urme adânci. El încărunți tare, acuzând dificultăți de respirație și tuse. Cu toate acestea,

GH
el nu și-a schimbat modul obișnuit de viață ascetic. La fel ca înainte, nu avea odihnă nici
ziua, nici noaptea. În fiecare zi el participa la utrenie, spovedea, slujea Liturghia cea de
devreme, după care era asaltat de diverși vizitatori. Se mai încuraja părintele Macarie,
dar simțea deja apropierea sfârșitului său. Acest lucru putea fi observat mai ales atunci
AN
când făcea parastasul la mormântul părintelui Ieronim. În aceste clipe, întreaga sa ființă
părea să fie transpusă în cealaltă viață, unde urma curând să se ducă și el.
Cu puțin înainte de moartea sa, părintele Macarie a dorit ca din timpul vieții sale
să fie ales un succesor, care, pentru o vreme, i-ar fi fost ajutorul său în gestionarea
EV

enormei gospodării mănăstirești. Din rândul fraților au fost desemnați mai mulți
stareți, care, în opinia tuturor, ar fi vrednici să dețină înaltul și responsabilul post de
egumen. Dintre aceștia, prin tragere la sorți a fost ales părintele Andrei (Verevkin),
care a fost confirmat ca ajutor al părintelui Macarie, după moartea sa devenind egumen
al mănăstirii.
RA

Cu o lună înainte de moartea sa, părintele Macarie a început să simtă o anumită


slăbiciune.  Doctorii i-au explicat că acest lucru se datorează oboselii sale excesive,
sfătuindu-l să se nevoiască mai puțin și să se odihnească mai mult în chilia sa. Părintele
Macarie ascultă sfatul doctorului și al fraților, plecând o zi sau două pe săptămână la schitul
ITU

favorit al mănăstirii, Krumița. Acolo putea să se odihnească liniștit, departe de agitata


activitate monahală. Dar era destul să se întoarcă la Russik, că, involuntar, începea din
nou obișnuita sa activitate.
Greu îi era părintelui Macarie să se lipsească, la insistența medicilor, de slujirea
Liturghiei cele de devreme; ziua în care nu o săvârșea era pentru el o zi pierdută, o zi
ED

de tristețe, o zi de neîmpăcare duhovnicească. De îndată ce părintele egumen se simțea


oarecum mai bine, nici un fel de rugăminți sau convingeri ale fraților nu acționau asupra
lui. El de cu seară anunța, precum că mâine va sluji. Liturghia o făcea așa bolnav și slăbit,
©

111
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

la fel de lungă și în aceeași ordine ca înainte. Prescripțiile medicului el nu le prea urma,

ISM
predându-se pe sine în întregime Domnului Dumnezeu, zicând că dacă Domnul va voi, El
îi va prelungi viața, iar dacă nu, atunci nici un medic, nici o doctorie nu va fi în măsură să
amâne sfârșitul și să-i mai dăruiască măcar un minut de viață.
La 18 iulie 1889, în ajunul morții părintelui Macarie, în biserica Acoperământului se
făcea slujba în cinstea icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului Bogoliubski. Cu

EL
această icoană, mult cinstită de părintele Macarie, părinții lui l-au binecuvântat când a
plecat de acasă.
Deoarece pe data de 18 se făcea prăznuire în cinstea tuturor noilor martiri ai Bizanțului,
părintele egumen porunci ca prăznuirea în cinstea icoanei Maicii Domnului Bogoliubski să

GH
se facă în ziua următoare, 19 iulie. El însuși intenționa să săvârșească Sfânta Liturghie în
Biserica Adormirii Maicii Domnului. În seara zilei de 19 iulie, părintele Macarie petrecu
mult timp scriind scrisori și diverse documente, dormind doar două ore, ca întotdeauna
înainte de începerea utreniei. El se simțea bine, astfel încât a stat la utrenie, apoi începu
AN
Sfânta Liturghie cea de devreme.
Ca de obicei el făcu rugăciunea înainte de Liturghie, apoi începu o lungă proscomidie
și astfel, cu bine săvârși Sfânta Liturghie.  Cu deosebită umilință și evlavie săvârși
el această ultimă jertfă fără de sânge, de parcă ar fi simțit că nu o va mai săvârși
EV

niciodată.
  După încheierea Liturghiei, el împărți bucățelele de anafură celor prezenți în
biserică, apoi intră în altar unde, stând la fereastră, începu să citească rugăciunile de
mulțumire. Diaconul, care consuma în altar Darurile Sfinte a auzit brusc un geamăt
și, privind în direcția părintelui Macarie, a văzut că preotul se înclină nefiresc către
RA

pervazul ferestrei. 
În acest moment câțiva slujitori ai bisericii au intrat în altar și, văzând această stare a
părintelui Macarie s-au apropiat, realizând că era într-o stare foarte gravă. L-au pus pe
un scaun, l-au dezbrăcat de veșminte, apoi l-au dus în chilie. Vestea tristă despre starea
ITU

de moarte a părintelui Macarie s-a răspândit repede în mănăstire. În chilia lui s-a adunat
aproape întreaga frăție. Ei încercau cumva să-l ajute, dar voia lui Dumnezeu era să-l
cheme la Sine pe neobositul Său ostenitor. La câteva ore după săvârșirea ultimei sale
Liturghii părintele Macarie a plecat în pace la Domnul.
Tristele și rarele bătăi de clopot vesteau mănăstirea și împrejurimile ei moartea unui
ED

mare nevoitor spre folosul rușilor din Muntele Athos.


În cea de-a patra zi după moartea sa, pe 23 iulie, în timpul sortării actelor din chilie,
a fost găsit și testamentul părintelui Macarie, scris cu propria sa mână.
©

112
OS
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)

El a fost citit în prezența întregii comunități a mănăstirii. Testamentul are următorul

ISM
conținut: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Iubiți în Domnul, Părinți
și frați! Astăzi vă las vouă ultimul cuvânt, în ziua când Domnul a poruncit să părăsesc
această viață vremelnică și să trec la veșnicie. Dar, copiii mei cei de-a pururea iubiți,
înainte de a ajunge sufletul meu la înfricoșătorul Scaun de judecată al lui Hristos, cu
umilință vă rog: iertați-mi toate câte v-am greșit, treceți cu vederea toate neajunsurile

EL
mele, precum și eu pe voi toți vă iert și vă dezleg, și mai înălțați, mai ales acum, rugăciuni
fierbinți către Domnul, ca să câștig și eu milă de la El.  Căci dacă eu, cu ajutorul lui
Dumnezeu, am încercat întotdeauna să-mi fac datoria după puterile mele, punându-mi
nădejdea în Cel Care pe toate le plinește, cu toate acestea înțeleg pe deplin faptul că nu am

GH
fost la înălțimea poziției grelei și anevoioasei mele datorii și nici a marelui meu predecesor,
binecuvântatul și vrednicul de pomenire părinte Ieronim. În plus, dacă cel drept, așa cum
spune Sfânta Scriptură, abia se mântuiește, atunci unde voi fi eu, cel mult păcătos? Și
dacă cineva nu este drept înaintea lui Dumnezeu chiar dacă a trăit doar o singură zi pe
AN
pământ, atunci ce voi putea spune eu, cel care am trăit nu doar o singură zi, ci zeci de ani
aflându-mă în nenumărate griji?
Amintiți-vă acum, iubiții mei copii, și de grija mea, și de mulțimea suferințelor pe care
le-am îndurat pentru binele și mântuirea voastră, acoperind astfel slăbiciunile mele cu
EV

fierbintea voastră dragoste și completând cele lipsă în mine prin propria voastră vrednicie,
demnă de a voastră chemare sfântă. Iar pentru dragostea voastră pentru mine va avea
milă și mă va primi și pe mine Domnul. Mă rog vouă tuturor să luați aminte că acum,
mai presus de toate, am nevoie de rugăciunile voastre. Nu mă părăsiți și nu mă uitați în
rugăciunile voastre, ca să nu lepede dragostea voastră pentru mine Dumnezeul Iubirii, ci
RA

să mă miluiască și pe mine și vouă să vă răsplătească cu bunătatea Sa pentru dragostea


voastră fiiască.
De dragul binelui vostru, vă cer și vă îndemn să pomeniți neîncetat numele
binefăcătorilor, înscrise în condicile mănăstirii, ca o datorie sfântă. Căci pentru neglijarea
ITU

acestei datorii a noastre vom da răspuns înaintea Domnului. Să ne amintim de-a pururi
de binefăcătorii noștri și de ajutorul lor în nevoile mănăstirii, deoarece bunătatea lor,
săvârșită cu evlavie, sprijină și completează nevoile noastre, mai ales în vremurile grele
pentru mănăstire. Acest lucru nu trebuie să-l uităm niciodată și să plătim, așa cum am
făgăduit, cu rugăciune pentru mila lor.
ED

 Viitorul mănăstirii nu ne este nouă cunoscut, el fiind întru totul în mâinile Domnului.
De asemenea, să nu uităm că mulți își aduc jertfa lor după putință la mănăstire, din
puținul lor, adesea chiar limitându-și propriile nevoi. Mare păcat vom avea dacă nu le vom
©

113
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

respecta încrederea. Să luați aminte la această sfântă datorie, căci pentru ea ni se va cere

ISM
socoteală în Ziua Judecății Domnului.
Așa precum în zilele mele cele pământești v-am cerut și v-am îndemnat, în mod
repetat, ca pentru porunca lui Hristos și pentru folosul vostru, atât cel vremelnic, cât și cel
veșnic, să păstrați pacea dintre voi, dragostea frățească reciprocă, îngăduința unul față de
celălalt, evitând orice neînțelegeri și dezbinări, tot astfel și acum, deși fără cuvinte, prin

EL
acest legământ în scris, cu lacrimi părintești vă reamintesc, vă rog și vă îndemn să păstrați
pacea, iubirea și unitatea frățească; nu vă îngrijiți de propria persoană, ca nu din cauza
iubirii de sine cea urâtă de Dumnezeu, să uitați de binele comun și de cinstea mănăstirii
și a fraților. Unde-i pace și dragoste, acolo este Dumnezeu, și acolo unde este Dumnezeu,

GH
toate sunt bune. Pacea și buna înțelegere sunt zidul de nepătruns și bunăstarea fiecărei
obști monahale. Însă prin neînțelegeri lăuntrice, se va prăbuși orice casă și orice obște
monahală.
Vă cer și vă îndemn, iubiți frați, să păstrați rânduiala vieții de obște stabilită din timpuri
AN
străvechi, să vă mărturisiți în mod constant și să vă descoperiți sincer toate gândurile
voastre față de stareț sau de duhovnic, ca să vă învredniciți a vă împărtăși cu Sfintele și
de Viață dătătoarele Taine. Aceasta menține ordinea duhovnicească și cea sufletească a
fiecăruia în parte. Nu încălcați această rânduială de mântuire, pe care am moștenit-o de
EV

la înaintașii noștri părinți.


Și încă un îndemn, din toată inima mea, pentru voi, părinți și frați! Porțile mănăstirii
să nu le închideți niciodată pentru săraci și pentru toți cei care au nevoie de ajutor. Domnul
Însuși ne-a încredințat pe noi că El va da din belșug mănăstirii toate bunătățile pentru
neînchiderea porților sale și pentru milostenia făcută celor care au nevoie de ea. Acest
RA

lucru să-l păstrați neschimbat, neîmpuținând milostenia nici după mine.


Vă încredințez, ca întotdeauna, acoperământului, mijlocirii și milei Împărătesei Cerului,
Preabinecuvântatei Maici a Domnului nostru Iisus Hristos, Adevăratului Dumnezeu,
dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea
ITU

în vecii vecilor. Amin.


Egumen al mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, Arhimandritul Macarie”40.
Apreciind contribuția celor doi mari asceți, părintele Ieronim și părintele Macarie,
și evaluând procesul de renaștere și dezvoltare a monahismului rus în Muntele Athos,
în anul 1908, la douăzeci de ani de la moartea părintelui Macarie, părintele Denasie
ED

(Iușcov) scria: „În pace se odihnesc acum, până la slăvita zi a Domnului, cei doi mari

40
Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre viața și nevoința egumenului Mănăstirii ru-
se Sfântul Pantelimon, a arhimandritului Macarie (Sușkin). St. Petersburg, 1895, pag. 367.
©

114
OS
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)

stâlpi ai monahismului rusesc în îndepărtata străinătate, ieroschimonahul Ieronim și

ISM
schiarhimandritul Macarie. Meritele lor sunt de neprețuit atât față​​ de Biserică, cât și
față de Rusia. Ei au întemeiat și au consolidat cuibul cel puternic al monahismului rus,
au ridicat și înnobilat însuși monahismul, astfel încât monahismului athonit chinovial rus
poate servi drept exemplu pentru toate celelalte mănăstiri de acest tip.
Cu ce mare putere duhovnicească au fost înzestrați acești doi mari stareți! Câte lupte,

EL
peste puterile lor, aproape supranaturale, au trebuit să îndure: unul prin sădirea, iar
celălalt prin dezvoltarea și afirmarea acestei «cetăți athonite a lui Hristos», mănăstirea
rusească Sf. Pantelimon. În general, tot ce vedem în îmbunătățirea internă și externă a
Mănăstirii Sf. Pantelimon: frumusețea, bunătatea, curățenia și sfințenia, toate acestea

GH
sunt roadele aprigii nevoințe ale ieroschimonahului Ieronim și ale schiarhimandritului
Macarie”.
Meritele părintelui Macarie față de Biserică și față de societate au fost apreciate în
mod corespunzător de către ierarhia duhovnicească și de către autoritățile civile. În anul
AN
1882 egumenului Macarie i-a fost acordat
de către sultanul turc ordinul „Medjidie”41.
Iar la 7 ianuarie 1889 i-a fost acordat de
Sfântul Sinod al Imperiului Rus ordinul Sf.
EV

Ana de gradul al doilea42.


Viața sfântă a părintelui Macarie a fost
confirmată de numeroasele minunate arătări
ale lui43 fraților mănăstirii, înregistrate în
cărți deosebite ale mănăstirii.
RA
ITU
ED

41
AMRPA. Doc. nr. 3977.
42
AMRPA. Doc.nr. 3979.
43
AMRPA. Doc. nr. 518, 3978, 3894.
©
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin)
Ieroschimonahul Serghie44 s-a născut la

EL
27 august 1814 în numeroasa familie a lui
Avdie Vesnin, diaconul bisericii din satul
Pișcialsk, județul Oriol, gubernia Vyatka.
La botez a fost numit Simeon. Băiatul a

GH
devenit un favorit nu numai al tatălui și al
mamei sale, ci și al celor șase frați și două
surori. În special era iubit de fratele său mai
mare, Dimitrie. Această iubire, care mai
AN
târziu s-a alăturat celei mai sincere prietenii
a făcut legături strânse între cei doi frați.
Neobositul lucrător în gospodărie,
diaconul Avdie găsea timp să-i învețe pe
EV

copiii săi să citească și să scrie, și singur,


fără ajutor din afară, îi pregătea pentru
admiterea la seminar. Dar principalul
subiect al studiilor sale cu copiii a fost
acela de a insufla în ei o credință tare în
RA

Dumnezeu, frica de Dumnezeu și o evlavie


sinceră.
Modul patriarhal de viață din casa părinților săi, evlavia profundă a tatălui și a mamei,
convorbirea adesea de seară numai pe teme duhovnicești, citirea cu voce tare a Scripturilor
ITU

și viețile sfinților au avut un impact foarte mare asupra dezvoltării lui Simeon. Și se poate
spune că starea de spirit a minții și a inimii sale spre viață contemplativă, ascetică a
fost formată în el încă din primii ani ai copilăriei. „Încă din copilărie − spunea părintele
Serghie mai târziu, − mă preocupa ideea de a călători la locurile sfinte. Îmi amintesc că
de multe ori, mai ales pe timp de noapte, cu lacrimi Îl imploram pe Dumnezeu să mă mute
ED

44
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Viața ieroschimonahului athonit Serghie. Sfântul Munte
Athos, 1864. Vezi de asemenea și: Shevelkin I. Amintiri despre viața ieroschimonahului athonit Serghie
/ Lectură edificatoare. 1864, nr. 12, vol. 3, pag. 279-318.
©

116
OS
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin)

la locurile sfinte, și noaptea am visat că, într-un anumit loc minunat, necunoscut pentru

ISM
mine, mă mângâiau niște sfinți” .
În al unsprezecelea an al vieții sale Simeon a fost trimis la Vyatka pentru a studia la o
școală teologică și, în ciuda faptului că el cu greu, timp de aproape doi ani, s-a obișnuit cu
noile condiții de trai, în cele din urmă a devenit unul dintre cei mai buni elevi.
În al treilea an de studii Simeon a fost lovit de o durere cumplită: în interval de
câteva luni el a pierdut, unul după altul, pe tatăl său, pe fratele și pe mult iubita sa mamă!

EL
Pierderea grea i-a afectat foarte mult inima lui sensibilă.
Dar el a continuat să studieze cu râvnă și cu o responsabilitate și mai mare, nu din
cauza fricii de pedeapsă, ci din motive de respect pentru memoria părinților săi care i-au

GH
dorit tot binele. Fiind foarte pasionat de literatură, începu să citească tot ce îi cădea în
mână, încercând și el singur să scrie și chiar să compună poezii.
În al cincisprezecelea an, Simeon, ca un elev excelent și demn de încredere a fost
transferat la seminar, unde i se deschisese un nou tărâm. Seminaristul Vesnin a devenit
în curând unul dintre cei mai buni studenți și, în special, a atras atenția profesorului
AN
de literatură, care, întrezărind talentul său literar, începu să se ocupe de el cu multă
dragoste, încercând să-i dezvolte darul lui Dumnezeu de a-și expune gândurile simplu
și expresiv.
La vârsta de douăzeci de ani Simeon a absolvit seminarul, și începu să viețuiască în
EV

casa fratelui său, părintele Dimitrie, din satul Kruglișki. „La începutul unei noi vieți,
cerând lui Dumnezeu și Maicii Domnului, − își amintea mai târziu părintele Serghie,
− să-mi aranjeze viața cu folos sufletesc și să-mi conducă pașii pe calea adevărului și
dreptății, − odată am adormit, și am avut un vis, în care eu zburam dinspre apus spre
răsărit, iar în urma mea era un întuneric smoală, beznă și hățișuri de nepătruns, astfel
RA

încât întregul vest părea a fi într-o stare de amorțeală, lipsită de viață, pe când spre
est se vedea o lumină. Am simtit că, ieșind din hățișul întunecat, mă apropiam grăbit
de biserica mea de acasă − era, de fapt, biserica unde am fost eu botezat și unde am
primit pecetea, titlul și numele de creștin. Veselia inimii, bucuria sufletului și fericirea cu
ITU

adevărat cerească ce mi-au cuprins toată firea, nu le pot exprima. Întorcându-mi privirea


spre vest am simțit că scăpasem dintr-un loc așa de înfricoșător... Cu multă bucurie și
smerenie am intrat în biserica îndrăgită”.
Acest vis Simeon l-a luat drept semn de la Dumnezeu pentru a merge la mănăstire.
Dar rudele sale gândeau altfel, și, la insistențele lor, Simeon începu să caute pentru sine
ED

un loc potrivit de păstor duhovnicesc, iar părinților săi le oferi prilejul de a-i găsi o viitoare
parteneră de viață. În anul 1834, Simeon se căsători cu fiica preotului Alexei Niconov,
Anna, pe care o îndrăgi foarte mult.
©

117
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Câteva luni mai târziu părintele Simeon a primit un loc de preot în satul Ațveje, care

ISM
se afla doar la câteva verste de satul Kruglyșki.
Deci, se pare, toate îl avantajau pe Simeon: mireasa − după inima și sufletul său, locul
− aproape de fratele și prietenul său. Îi rămânea doar să trăiască și să-I mulțumească
Domnului! Dar el, care părea fericit, nu gândea așa.  Visele din copilărie și starea de
spirit pozitivă prezentă a sufletului său însetau și căutau nu această fericire deșartă și
trecătoare, ele tindeau nu spre calea pe care a fost adus aproape forțat, ci spre undeva

EL
departe-departe! Dar lucrul s-a săvârșit, și cuvântul său l-a dat spre folosul rudelor. A
trebuit să-și accepte soarta. Visele și dorințele, Simeon le ascunse în adâncul inimii sale.
Doar după doi ani de viață de familie fericită, părintele Simeon și-a pierdut iubita soție,

GH
care a murit imediat după nașterea fiicei sale. Și un an mai târziu, muri și micuța fiică.
Nesfârșită a fost durerea părintelui Simeon. Extrem de amară a fost pierderea soției și a
fiicei sale, dar el curând se întări cu duhul și se supuse voii lui Dumnezeu, văzând în toate
cele petrecute voința cu totul aparte a lui Dumnezeu. „Inima mea, − zicea el atunci, − a
murit pentru plăcerile acestei lumi, dând, desigur, răspuns la chemarea harului ceresc, și
AN
călătoria spre locurile sfinte văzându-o ca singura mângâiere”.
Din 1838 părintele Simeon își începu pelerinajul la locurile sfinte ale Rusiei fără a
părăsi gândul viețuirii monahale într-o mănăstire liniștită. În august 1839, în biserica de
pe lângă Casa Arhierească din Viatsk, în cel de-al 25-lea an de viață părintele Simeon
EV

a fost tuns în monahism cu numele Serafim. Ceva asemănător unui văl căzu de pe ochii
sufletului părintelui Serafim, și legăturile, în care se părea să fi fost înfășurat până acum,
au căzut de la sine. Și numai atunci a simțit că monahismul era scopul real al vieții sale,
iar calea pe care el a mers înainte de tundere a fost doar o etapă pregătitoare pentru acest
lucru.
RA

În iulie 1843, părintele Serafim purcede la realizarea visului său de demult, de a vizita
Palestina și Muntele Athos. La 10 octombrie, el își atinge scopul mult dorit, ajungând
la Sfântul Munte! Cu adâncă evlavie și admirație el sărută pământul sfânt, pe care l-a
atins piciorul dumnezeiesc al Împărătesei Cerului, și cu lacrimi pline de umilință mulțumi
ITU

Domnului și Preacuratei Maicii Sale că l-au învrednicit să ajungă într-un loc atât de sfânt,
după care sufletul lui tânjea încă din copilărie!
Părintele Serafim se opri la Russik. Aici, și egumenul Gherasim și duhovnicul Ieronim,
dimpreună cu toți frații, chiar din prima zi, începură să privească la el ca la un om marcat
de pecetea deosebită a lui Dumnezeu. Părintele Ieronim scria despre primele impresii ale
ED

întâlnirii sale cu părintele Serafim: „Fără să cunoaștem evenimentele și încercările amare


din viața oaspetelui nostru am fost foarte surprinși de faptul că un preot atât de tânăr să
fi dobândit deja atâtea virtuți monastice, crezând noi că este vreun ucenic al unui stareț
experimentat, care a studiat și a înțeles desăvârșit viața monahală”.
©

118
OS
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin)

ISM
EL
GH
AN
Chilia Sfinților Cosma și Damian de la Russik pe vremea părintelui Serghie, astăzi dărâmată.
EV

Părintele Serafim a cutreierat aproape întregul Athos, familiarizându-se cu viața


călugărilor athoniți, ceea ce l-a și determinat să rămână aici pentru totdeauna. El începu
să-l convingă pe egumenul Gherasim ca să-l numere și pe el printre fii săi duhovnicești.
În 23 martie 1844, în Marea Joi a Săptămânii Patimilor, în cel de-al treizecilea an al
vieții sale, părintele Serafim primi marele chip îngeresc - schima cu numele Serghie. Din
RA

acel moment deveni și el un adevărat viețuitor al Muntelui Sfânt.


Începând cu anul 1845, revista Farul iluminării și educației moderne din Sankt
Petersburg începu să publice primele lui scrisori de la Athos, care au atras atenția
publicului. După care, părintele Serghie porni la cercetarea mai îndeaproape a operelor
ITU

literare pentru a le dedica exclusiv în beneficiul Mănăstirii Sfântului Pantelimon, care


l-a adăpostit. Toți frații erau uimiți de perseverența și puterea de muncă ale părintelui
Serghie. Prezent fiind la toate slujbele lungi monahale, nu părea niciodată să se simtă
obosit, neglija odihna necesară, găsind timp și pentru vasta corespondență cu frații și
prietenii săi din Rusia, și pentru scrierea și traducerea din greacă a diverse articole despre
ED

minuni și lucruri minunate din Muntele Athos.


Dorind să pună în ordine și să pregătească pentru tipărire o carte specială, care
însuma scrisorile sale despre Sfântul Munte Athos, în anul 1847 părintele Serghie plecă
în Rusia. El a vizitat orașele Moscova și Sankt Petersburg și peste tot a fost întâmpinat
©

119
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ca un scriitor celebru. Faima sa literară a crescut mai ales după apariția cărții sale despre

ISM
Athos „Scrisorile unui athonit”.
Mulți nobili ruși care doreau să-l cunoască îl invitau la ei sau chiar ei înșiși veneau la
dânsul. Pretutindeni era primit cu afecțiune și bunătate deosebită.  Dragostea generală
manifestată pentru părintele Serghie i-a ajutat foarte mult să adune din Moscova și
Petersburg un ajutor financiar considerabil pentru Russik, ceea ce a fost extrem de
important pentru mănăstirea în renaștere.

EL
În martie 1851, părintele Serghie s-a întors la Athos, unde toți frații mănăstirii l-au
întâmpinat solemn, ca pe un frate iubit și respectat, care s-a întors acasă după patru ani
de despărțire.

GH
La dorința și cererea părintelui Serghie, al cărui suflet și inimă năzuiau către o viață
mai singuratică, prin decizia soborului stărețesc, a fost construită special pentru el o chilie
cu o bisericuță, în locul ales de părintele însuși încă înainte de plecarea sa în Rusia. Cu
ajutorul binefăcătorului Cozma Beliaev, care a donat o sumă suficientă pentru aceasta,
chilia a fost construită în foarte scurt timp, iar bisericuța a fost sfințită în numele Sfinților
AN
fără de arginți Cosma și Damian.
După ce se așeză în chilia Sfinților Cosma și Damian părintele Serghie se dedică în
întregime faptelor ascetice și căutărilor literare. În doar trei ani, datorită capacității sale
enorme de muncă, deveni autorul următoarelor cărți:
EV

1) „Ghidul Sfântului Munte Athos și indicele altarelor ei și al altor puncte de interes,


cu 31 de vederi ale mănăstirilor și schiturilor și cu harta Athos-ului”. Această carte a fost
publicată în anul 1854 în Sankt Petersburg;
2) „Patericul athonit, sau biografiile sfinților care au strălucit pe Muntele Sfânt
Athonit”. Această carte a rămas neterminată, fiind finisată mai târziu de părintele Azarie
RA

(Popțov);
3) „Poeziile unui athonit, adunate după moartea sa și dedicate iubitorilor și binefăcătorilor
Sfântului Munte Athos”, care au fost publicate la Sankt Petersburg în anul 1862;
4) „Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos”. Această
ITU

lucrare a fost tipărită la Sankt Petersburg în anul 1854;


5) „Acatistul Sfântului Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon”. Traducerea din limba
greacă a fost publicată pentru prima dată la Sankt Petersburg în anul 1861;
6) „Descrierea Mănăstirii Esfigmenu − „Înălțarea Domnului”;
7) „Notițe palestiniene”;
ED

8) „Călugări ruși din Muntele Athos din secolele X-XIX”, în care biografiile au fost
aduse de părintele Serghei până în secolul al XVI-lea.
Ultimele trei lucrări, dimpreună cu altele, au fost publicate în anul 1865 la Sankt
Petersburg într-o ediție în patru volume „Culegere de scrieri și scrisori ale unui athonit
©

120
OS
Ieromonahul Аrsenie (Мinin)

către prietenii săi despre Sfântul Munte

ISM
Athos, Palestina și locurile sfinte rusești”.
În ciuda multiplelor sale preocupări,
părintele Serghie a fost, înainte de toate,
și un narator de vază. După cum scria
Episcopul Porfirie: „Serghie a fost un poet,
nu un istoric sau un arheolog. Graiul său

EL
era pur rusesc, plăcut și atrăgător”45.
Anume plasticitatea cuvântului său a
trezit în inima a mii de credincioși interesul

GH
față de Athos. Mulți, convinși de puterea
cuvântului său au luat calea călugăriei, iar alții jertfeau cu bucurie bunurile lor pentru
mănăstirile din Athos. Aspra viață ascetică și intensele preocupări literare au afectat
foarte mult sănătatea deja șubredă a părintelui Serghie. Cu un an înainte de moartea
sa, el a avut o viziune, că Domnul îl va chema în curând la Sine. De atunci el începu să
AN
se pregătească în mod serios pentru moarte. În acel timp începu războiul din Crimeea și
părintele Serghie își dori să meargă în Rusia pentru perioada operațiunilor militare dar,
prin voia lui Dumnezeu, nu și-a putut realiza planul. S-a smerit pe sine întâmpinându-și
ceasul morții în chilia sa pustnicească. Cu puțin înainte de moartea sa el scria: „Doamne!
EV

Pomenește-mă întru Împărăția Ta! Pomenește, Doamne, pe toți prietenii și pe toți dușmanii
mei, căci toți suntem oameni, iar slăbiciunea și neputința sunt parte din inima și mintea
noastră. De aceea, Doamne, iartă-ne pe toți și ne miluiește și ne mântuiește, căci Tu
Singur ești fără de păcat, Bun și Mult milostiv. Amin. Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!
Slavă Împărătesei Cerești pentru toate”.
RA
ITU

Ieromonahul Аrsenie (Мinin)


Numele lumesc al părintelui Arsenie era Alexandru. Părinții lui erau oamenii evlavioși,
Ioan și Alexandra Minin, negustori veniți din provincia Novotorjsk, gubernia Tver,
și viețuind în gubernia Kazan, districtul Mamadîșsk, la o moară, unde făceau comerț
ED

cu cereale și pâine. Aici, în luna august a anului 1824, s-a născut și viitorul părinte
Arsenie.  Alexandru a fost cel de-al treilea fiu. Ei erau șapte copii − cinci fii și două
fiice.  Dintre aceștia au ales calea monahală fratele lui, Ioan, care a devenit călugăr în
45
Porfirie (Uspenski), Episcop. Istoria Athos-ului: In 2 vol. M., 2007, pag. 1013.
©

121
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

pustia Sarovului, și sora lui Ecaterina, care,

ISM
după moartea soțului ei, s-a închinoviat
împreună cu fiica ei Olga în mănăstirea
Zverin-Pokrovsky din Novgorod.
În anul 1857, la vârsta de 33 de ani,
Alexandru Ivanovici Minin a plecat ca
pelerin la Ierusalim. Pelerinii care l-au

EL
însoțit au dorit să viziteze și Sfântul Munte
Athos. Frumusețea naturii Athos-ului
l-a cucerit pe Alexandru Ivanovici și el

GH
a decis să rămână aici pentru totdeauna.
„Îi mulțumesc Domnului Dumnezeu, −
exclamă el din plinătatea bucuriei sale
duhovnicești −, că m-a învrednicit să intru
în rândul celor aleși de Preacurata Sa Maică
AN
și cer mijlocirea și mila ei de maică, ca să
mă primească și pe mine, cel păcătos”.
Prima ascultare a lui Alexandru
Ivanovici a fost la bucătărie, apoi a măturat
EV

coridoarele, a cărat fân, a cules măsline,


făcând totul cu multă strădanie. Mai
târziu a primit ascultare potrivit educației și aptitudinilor sale, adică a fost transferat
la un birou. În această ascultare se dezvăluiră imediat experiența și priceperea sa. Dar
Alexandru Ivanovici, în smerenia sa, chiar și în această ascultare, continua zilnic să măture
RA

coridoarele, săvârșind acest lucru până la hirotonia sa ca ieromonah. Duhovnicul său era
părintele Ieronim, după sfatul căruia se îndeletnicea cu Rugăciunea lui Iisus, în smerită
învinuire de sine și cu gândul mereu la moarte. Mai târziu se învrednici de binecuvântatul
dar al lacrimilor.
ITU

Un an și jumătate mai târziu Alexandru Ivanovici a fost tuns în mantie cu numele


Arsenie.  El își continuă ascultarea sa la birou, dar în același timp nu pierdea nici cel
mai mic prilej de a-și spori înlăuntrul său, prin harul lui Dumnezeu, dragostea față de
Dumnezeu și de semeni.
Este cu neputință să trecem cu vederea fapta cu totul dezinteresatei sale iubiri față
ED

de grav bolnavul schimonah Neofit, a cărui viață el a și scris-o pe scurt. Începând să-i
slujească acestui suferind ca novice, el a continuat să facă aceasta și atunci când a devenit
monah îngrijindu-l până la moartea acestuia. Când acest virtuos stareț a căzut complet la
pat în chilia sa, totul în jur umplându-se cu un miros greu din cauza putrezirii trupului,
©

122
OS
Ieromonahul Аrsenie (Мinin)

părintele Arsenie îi era mereu aproape îngrijindu-se cu multă sârguință de bolnav. Pentru

ISM
o astfel de slujire dezinteresată a celui în suferință, Domnul i-a dat părintelui Arsenie
o mare mângâiere. La moartea acestui stareț, pe când citea la Psaltire, cât și în timpul
slujbei de înmormântare a celui adormit, părintele Arsenie simți, din abundență, o bună
mireasmă care venea de la trupul ascetului care a suferit pentru Hristos. Această mireasmă
a fost simțită, într-o măsură mai mică, și de către frați.
Dăruindu-se pe sine întru totul Domnului Dumnezeu, călugărul începător nu voia ca

EL
cele lumești să-l împiedice de la lucrarea mântuirii sale, astfel încât suma de bani provenită
din vânzarea fabricii, primită de la rudele sale, a donat-o imediat mănăstirii. El a îndrăgit
Sfântul Munte Athos din toată inima sa, voind să-și sfârșească viața pământească aici.

GH
Dar Dumnezeu a judecat altfel.
În anul 1861, din cauza lipsei fondurilor în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon
de la Athos, a fost îngăduită, la nivel înalt, colectarea de donații voluntare în toată Rusia.
În acest scop stareții mănăstirii l-au ales pe părintele Arsenie. La 8 iulie 1861 el a fost
hirotonit ierodiacon, iar pe 11 iulie − ieromonah. Un an mai târziu, pe 28 august 1862,
AN
părintele Arsenie a mers în Rusia, supunându-se ascultării date. El a luat cu el o Cruce,
care conținea o părticică din Lemnul Dătător de Viață, o părticică din piatra Sfântului
Mormânt al Domnului, precum și părticele din cinstitele moaște ale Sfântului Pantelimon
și ale multor altor sfinți. În plus, Părintele Arsenie primi și o icoană făcătoare de minuni
EV

a Împărătesei Cerului Tihvinska, de dimensiuni mici.


Grea și supărătoare a fost ascultarea încredințată părintelui Arsenie. Dar el, cu toată
conștiința sa, punând voința lui Dumnezeu mai presus de toate dorințele, îndoielile și
neînțelegerile sale, pe deplin, ca un rob smerit și ascultător s-a supus ei, deși era foarte
nefericit că se desparte de locul său iubit din singurătate. Întotdeauna energic și activ, el
RA

și-a dedicat toată energia noii sale ascultări.


Timp de patru ani a călătorit prin aproape toată Rusia. Râvna poporului rus față de
sfințenie îl inspira nespus de mult pe părintele Arsenie, iar el, ne simțind oboseala, mergea
tot mai departe și mai departe. Și Domnul, Cel bogat în milă, răsplăti cu prisosință truda
ITU

robului Său credincios. De la sfințeniile aduse de el de la Athos, prin harul lui Dumnezeu,
peste tot a început să izvorască, pentru cei care se atingeau de ele cu credință tare și cu
rugăciune fierbinte, un izvor bogat de vindecări trupești și sufletești. Aceste minunate
tămăduiri, care se săvârșeau în diferite locuri, au fost documentate și, ulterior, publicate
de părintele Arsenie într-o carte separată.  O asemenea nespusă milă a lui Dumnezeu,
ED

în mod firesc, pretutindeni a aprins focul râvnei în inimile oamenilor pentru înmulțirea
donațiilor voluntare spre Sfântul Munte Athos. Părintele Arsenie, umilit de toate aceste
minuni săvârșite, exclamă: „Marea milă a lui Dumnezeu ne adumbrește, Domnul pare să
fie binevoitor față de neputincioasa noastră trudă!”
©

123
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

În mod deosebit au fost proslăvite aceste sfințenii în capitala Rusiei, Moscova, când

ISM
se aflau în Mănăstirea Bogoyavlensk, unde veneau mulți pelerini, adunându-se astfel tot
mai multe donații pentru Muntele Athos. Aceasta l-a determinat pe părintele Arsenie
să recomande stareților de la Russik înființarea unui așezământ permanent la Moscova.
Curând, stareții Russik-ului s-au adresat Preafericitului și Sfântului Sinod cu o cerere
în vederea înființării la Moscova, la Mănăstirea Bogoyavlensk, a unui paraclis în cinstea
Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Cu ajutorul unor oameni influenți li

EL
s-a acordat permisiunea de a construi un paraclis lângă porțile Vladimirsk de la Kremlin.
„Slujitorul lui Dumnezeu a îndrăgit mult Moscova, − spunea părintele Arsenie, încântat
de o astfel de decizie −, în dorința de a rămâne acolo pentru mai mult timp. Slavă și

GH
mulțumire Domnului!” Toate grijile pentru construirea paraclisului au fost puse pe umerii
părintelui Arsenie el îndreptățind pe deplin încrederea stareților. Fațada paraclisului avea
un aspect elegant, iar interiorul ei a fost înfrumusețat cu icoane trimise din Athos. Aici
a fost pusă și icoana Maicii Domnului Tihvinska, iar în stânga ei − o icoană a Sfântului
Mare Mucenic Panteleimon cu o părticică din sfintele sale moaște. Paraclisul a fost în mod
AN
solemn deschis și sfințit la începutul anului 1873 de către episcopul de Dmitrovsk, Leonid
(Krasnopevtov), dimpreună cu părintele Arsenie.
„Iată că și noi, acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem rezidenți permanenți ai
Moscovei”, − spunea bucuros părintele Arsenie.
EV

− Oare puteam noi, înainte vreme, măcar să ne gândim la asta? Părintele Arsenie
rândui ca la paraclis, la vremea potrivită, să se facă slujbe și să se citească acatiste.
Pentru moscoviți și oaspeții capitalei acest paraclis deveni unul dintre cele mai preferate
locașuri de rugăciune și odihnă duhovnicească.
Părintele Arsenie nu s-a limitat doar la a se îngriji de paraclis. Lucrarea iubirii
RA

creștine sincere, dezinteresate, el o considera a fi mai presus de toate celelalte fapte. „Mai
ales lucrarea iubirii nu ar trebui să o lăsăm”, − spunea el. − De postit cum se cuvine
− nu postim. De rugat sincer − nu ne rugăm. Atâta ne-a mai rămas pentru moștenirea
Împărăției Cerurilor − lucrarea iubirii. Și cu acest lucru să ne grăbim, căci viața noastră
ITU

este scurtă”.
În timpul călătoriilor sale prin Rusia, cât și la noul paraclis de la Moscova, chilia
părintelui Arsenie era întotdeauna plină de credincioși. El încerca, pe cât era cu putință,
să-i mulțumească pe toți, să vorbească cu toată lumea: pe unul îl îndruma, pe altul îl
mângâia și ziua întreagă nu avea nici un moment de răgaz. „Lucrarea lui Dumnezeu
ED

trebuie făcută fără amânare”, − spunea el de obicei, și această regulă a ținut-o până la
sfârșitul vieții, uneori uitând complet de mâncare și de odihna trupului.
În jurul părintelui Arsenie, un ascet cu viață profund și strict duhovnicească, în
mod constant se adunau mulți oameni sincer devotați lui, dornici de sfaturi duhovnicești
©

124
OS
Ieromonahul Аrsenie (Мinin)

pentru rezolvarea diferitelor probleme și nelămuriri duhovnicești. Părintele Arsenie avea

ISM
capacitatea de a recunoaște imediat persoana care venise la el pentru ajutor duhovnicesc
și, prin urmare, putea să-i dea fiecăruia vindecarea duhovnicească trebuincioasă. Mai
târziu, când părintele Arsenie se afla deja la Athos, fii săi duhovnicești ruși au continuat
să comunice cu el prin scrisori. După părintele Ieronim și părintele Macarie, el avea cea
mai mare corespondență cu lumea.
Părintele Arsenie, în ciuda preocupărilor sale, a scris multe scrisori pline de învățătură,

EL
a alcătuit scrieri moral-duhovnicești, a fost inițiatorul activității editoriale a mănăstirii. El
a putut ca din creațiile patristice să alcătuiască cărți și broșuri foarte ziditoare. În anul
1866 el publică cartea intitulată „Dialog despre rugăciune”, în anul 1868 îi apare cartea

GH
„Cele de trebuință”, iar în anul 1876 se tipărește cartea intitulată „Mărgăritare, sau
maxime alese de suflet mântuitoare, călăuzitoare către fericirea veșnică, cu adăugirea
unor convorbiri destinate exclusiv mănăstirilor de maici”.
Părintele Arsenie a alcătuit biografiile unora dintre asceții contemporani lui, care
ulterior au fost publicate de mănăstire în cartea intitulată „Asceți athoniți contemporani”.
AN
A scris și multe articole de conținut duhovnicesc, care au fost publicate în diferite reviste
ale Rusiei acelei vremi, a fost și întemeietorul editurii de periodice a Russik-ului, numită
mai întâi „Cugetări pilduitoare”, iar apoi „Convorbiri pilduitoare”.
În anul 1870 părintele Arsenie a vizitat orașul sfânt al Ierusalimului și, potrivit
EV

impresiilor călătoriei sale a compus un „Ghid al orașului sfânt al Ierusalimului...”, publicat


în anul 1872. După moartea părintelui Arsenie, mănăstirea a publicat o colecție de scrisori,
intitulată „Scrisorile adormitului întru Domnul stareț athonit, ieroschimonahului Arsenie
Minin către diferite persoane, cu adăugarea de gânduri și note asupra diferitelor subiecte
de credință și moralitate”.
RA

După deschiderea și sfințirea paraclisului din Moscova, părintele Arsenie rugă pe


stareții lui să-i dea dezlegare de la ascultarea sa de la paraclis și să-l lase să se întoarcă la
Athos, după care tânjea constant sufletul său. În plus, vederea și picioarele sale au început
să-i slăbească. Dar Domnul, Care le știe pe toate, judecă altfel. Stareții nu numai că nu
ITU

l-au eliberat de ascultarea de la paraclis, ci i-au dat una nouă, chiar mai grea și într-un
colț mai îndepărtat al Rusiei. El primi poruncă să găsească în Caucaz un loc în care ar
putea fi construită o mănăstire, care ar trebui să fie un fel de model desăvârșit al Russik-
ului în Rusia, unde să fie respectate aceleași tradiții monahale.
Această sarcină era în deplină concordanță cu aspirațiile duhovnicești ale Părintelui
ED

Arsenie, a cărui activitate s-a desfășurat întotdeauna în smerită ascultare față de stareții
săi și în lucrarea virtuții iubirii. El găsi în curând un loc foarte potrivit pentru mănăstire, și
anume în satul Anakopiya, aproape de Suhumi, unde se afla o biserică ruinată a Sfântului
apostol Simon Zelotul. La propunerea părintelui Arsenie, în anul 1875, stareții athoniți
©

125
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

de la Russik au depus o petiție adresată Alteței Sale Imperiale, Marelui Duce Mihail

ISM
Nikolaevici, guvernatorul Caucazului, pentru transformarea acestei biserici într-o nouă
mănăstire, numită Noul Athos, închinată Sfântului Simon Zelotul. Această petiție, spre
negrăita bucurie a părintelui Arsenie, a fost încununată de succes.
În termen de un an de zile, cu ajutorul binefăcătorilor, el reuși deja să facă în mănăstire
o nouă biserică, închinată Acoperământului Maicii Domnului, precum și să construiască
chilii pentru câțiva frați trimiși la el din Muntele Athos.  De asemenea, a fost posibilă

EL
deschiderea unei școli pentru băieții băștinașilor de acolo, care s-au adunat în număr de
până la 20 de persoane. În ciuda faptului că ridicarea mănăstirii din Caucaz cerea sforțări
supraomenești din partea părintelui Arsenie, el nu a părăsit nici vechea sa ascultare de

GH
la paraclisul athonit din Moscova. Toată lumea era uimită de energia și entuziasmul său.
Preotul Nicolai Voinov nota, că „focul duhovnicesc ardea cu flacără vie în sufletul său,
care licărea în ochii lui ageri și pătrunzători”.
În timpul războiului ruso-turc, când Societatea Crucii Roșii a fost deschisă sub
ocrotirea Împărătesei Maria Alexandrovna, părintele Arsenie a devenit imediat membru
AN
al acesteia. El a participat activ la construirea infirmeriei de la Devicie Pole, pentru care
a primit recunoștință din partea împărătesei. Cu toate acestea părintele Arsenie nu se
opri aici. El a organizat un adăpost pentru soldații răniți în casa de pe Polyanka, donată
anterior Mănăstirii Russik de familia Sușkin, niște rudenii ale egumenului Macarie, astfel
EV

arătându-se un bun patriot și un bun, iubitor și dezinteresat creștin.


Nimeni nu a auzit vreodată din gura lui vreun cuvânt deșert. Părintele Arsenie era
mereu tăcut și îngândurat, cei prezenți simțind că face o rugăciune în inima lui și nu
îndrăzneau să-l distragă prin convorbiri.
Părintele Arsenie era de o smerenie uimitoare. El se considera pe sine cel dintâi dintre
RA

păcătoși. Era foarte stânjenitor pentru el faptul că, datorită diferitelor sale activități
departe de Sfântul Munte Athos, nu reușea să îndeplinească cu exactitate statutul vieții
monahale. Această abatere el încerca să o întregească prin lucrarea iubirii creștine.
Duhul este tare, dar trupul este slab. Sănătatea părintelui Arsenie, împovărat cu
ITU

multe și grele ascultări, se zdruncină și, la începutul toamnei anului 1879, la Petersburg,
împiedicându-se, a căzut și și-a zdrobit piciorul, astfel încât a fost silit să se supună unui
tratament timp îndelungat.
În timpul șederii sale în Sfântul Munte, în 1878, părintele Arsenie a avut o presimțire,
că nu va mai vedea iubitul său Athos. După plecarea din Athos, la sfârșitul prăznuirii
ED

Acoperământului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în chilia lui au găsit o scrisoare


împachetată, cu mențiunea: „Vă rog să o deschideți și să o citiți după moartea mea.
Ieromonah Arsenie”. După moartea sa, conform dorinței sale, scrisoarea a fost deschisă
©

126
OS
Ieromonahul Аrsenie (Мinin)

de către stareți. Și ce se afla în ea? Era testamentul său duhovnicesc, scris de mâna

ISM
părintelui Arsenie.
Iată conținutul acestui testament:
„Sfințiți părinți, părinte duhovnic Ieronim și părinte egumen Macarie! Binecuvântați
în numele Domnului! Când veți deschide această scrisoare eu nu voi mai fi pe pământ.
Dumnezeu știe care dintre voi va supraviețui. A Lui este puterea sfântă!
Vă cer în toate binecuvântarea și dezlegarea cea părintească. Prin harul lui Dumnezeu,

EL
nu am și nici nu am avut vreun secret față de voi. Aceasta m-a ajutat foarte mult pe calea
vieții mele neputincioase. Vă păstrez în inima mea ca pe cei dintâi binefăcători ai mei de
pe pământ. Prin mila lui Dumnezeu, m-ați învățat să-L cunosc pe Dumnezeu, să-L iubesc

GH
pe El și pe Preacurata Sa Maică și să mă căiesc pentru păcatele mele.
Fără îndoială că aș fi putut fi mai de folos și pentru mănăstire și pentru sufletul meu,
dar neputința mea și iubirea de sine m-au aplecat spre neglijență și lenevire. Mânia, din
ispita diavolului, și alte patimi ale mele vă sunt cunoscute, de aceea vă cer în tot ceea ce
am greșit iertare și dezlegare. În ultimul timp am fost mângâiat cu o bunăvoință și milă
AN
deosebite din partea Cereștii noastre Stăpâne, deși nevrednic fiind; dar pun mare nădejde
în milostivirea și mijlocirea ei de maică. Nădăjduiesc că nu voi fi lipsit de sfintele voastre
rugăciuni părintești. Iertați-mă pentru mica mea scrisoare.  Mă pregătesc de plecare în
Caucaz. În timp, poate voi mai scrie ceva.
EV

Nevrednicul Vostru ascultător, ieromonahul Arsenie. 2 octombrie 1878. Seara. Sfântul


Athos”.
La 15 noiembrie anul 1879, slăbit de multe neputințe și dureri mari la piciorul bolnav, se
îmbolnăvi și de pneumonie acută. Iar la 17 noiembrie, după citirea rugăciunii de dezlegare
a sufletului, pe la ora două după-amiaza, el s-a odihnit liniștit în Domnul. La data de 19
RA

noiembrie, părintele Arsenie a fost îngropat în Mănăstirea Alexievsky din Moscova. Pe


crucea mormântului său au fost scrise cuvintele înțeleptul Solomon: „Ajungând curând
la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu,
pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutății...”, „... ca răutatea să
ITU

nu-i schimbe mintea sa, înșelăciunea să nu-i amăgească sufletul” (Cartea Înțelepciunii lui
Solomon, 4, 13-14; 4, 11).
ED
©
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schimonahul Nicodim (Sanin)
Numele lumesc al părintelui Nicodim46 este Nikolai Ivanovici Sanin. El s-a născut în

EL
orașul Sâcevka, gubernia Smolensk, într-o familie de târgoveți de mărturisire ortodoxă
și a fost căsătorit.
Din copilărie a trăit în oraș împreună cu părinții săi, fiind angajat în comerțul cu
amănuntul, apoi s-a mutat la Petersburg, unde a lucrat ca lustruitor de dușumele. Treptat,

GH
el însuși deveni maistru, formându-și propriul său artel. Făcea bani buni, dar nu era
fericit în viața sa de familie. Nu a trăit în armonie cu soția lui, pentru că ea nu a păzit
credincioșia față de soțul ei.
Acest lucru îl mâhnea mult pe Sanin. De necaz, el însuși uneori se deda întru totul
AN
unui mod nesăbuit de viață, dar conștiința sa nu-l lăsa în pace, insuflându-i că în necaz
și strâmtorări trebuie mai degrabă să caute alinare la Dumnezeu, și că, mai devreme sau
mai târziu, nu va scăpa nici de moarte și nici de Judecata lui Dumnezeu. Aceste mustrări
de conștiință, puțin câte puțin, l-au determinat pe Sanin să-și îndrepte propria viață. El
EV

a început să se gândească din ce în ce mai des la moarte și la Judecata lui Dumnezeu,


fiindu-i teamă să nu moară fără pocăință, ceea ce l-a determinat să facă fapte bune. El a
început să dea cu mărinimie milostenie, să meargă la biserică, să citească cărți sfinte, să
viziteze locurile sfinte. De asemenea a fost și la Ierusalim.
După întoarcerea din Țara Sfântă a hotărât, în cele din urmă, să părăsească această
RA

lume și să se retragă în Sfântul Munte Athos pentru a-și petrece restul zilelor în pocăință.
Din acest moment și cu soția sa se petrecu o schimbare uimitoare: lăsând vechiul său mod
de viață, ea începu să se ocupe de mântuirea sufletului, iar când Nicolae îi ceru să-l lase
să meargă la mănăstire, ea nu se împotrivi, ba chiar dori să-i urmeze pilda, să meargă și
ITU

ea la o mănăstire.
Hotărât să se dedice vieții monahale, Nikolai sosi în anul 1844 la Russik, unde a fost
primit în rândul frățimii ruse. Ca părinte duhovnicesc el l-a avut pe ieroschimonahul
Ieronim (Solomențov), care l-a călăuzit spre scopul dorit − mântuirea sufletului.
La început, el îndeplinea toate ascultările cu multă râvnă și stăruință, dar nu acorda
ED

nici o atenție stării sale interioare.

Biografia a fost scrisă în conformitate cu înregistrările duhovnicului Ieronim (Solomențov). Vezi:


46

AMRPA. Doc. nr. 518.


©

128
OS
Schimonahul Nicodim (Sanin)

Când duhovnicul îi arătă că, odată cu exersarea trupului în ascultarea cea exterioară

ISM
este necesară și exersarea minții în ascultarea cea interioară a conștiinței, atunci Nicolai
deveni mai atent la sine, iar prin primirea monahismului cu numele Nicodim, el începu să
viețuiască și mai sever, cu înfrânarea limbii și a poftelor. Duhovnicul, văzându-i hotărâta
și sincera lui ascultare, simplitatea lui, îl apropie mai mult de sine.
Luând binecuvântare de la părintele egumen, duhovnicul l-a luat pe Nicodim ca
să-i fie ucenic de chilie.  În afară de această ascultare părintele Nicodim îndeplinea în

EL
același timp și funcția de econom, veșmântar, trezitor la slujbe și arhondar (gostinnic).
Deși avea atâtea ascultări, legate mai mult de factori externi, el s-a dovedit a fi și un
ascet vrednic. Împlinirea acestor sarcini nu l-a împiedicat de la îmbunătățirea vieții sale

GH
duhovnicești. Toate greutățile apărute pe parcurs erau învinse de el prin credința sa
evanghelică curată, ca a unui copil, și prin ascultare. El era de fel cu totul simplu și
neinițiat în Sfânta Scriptură, dar și înzestrat cu atât de mari virtuți, care și într-o viață
retrasă, de mare nevoință, nu pot fi dobândite întotdeauna chiar și de adevărații asceți.
Cei experimentați cunosc bine diferența dintre lupta dusă în apropierea ispitelor și
AN
departe de ele. Una este să învingi patimile în singurătate, și cu totul alta este să lupți cu
ele în viața de obște. Una este să-ți păstrezi pacea lăuntrică stând în chilie cu rucodelia în
mâini, și cu totul altceva este a fi mereu în mișcare, spre înfăptuirea diferitelor ascultări
în obște. Ultimii, necesită o atenție specială.
EV

Părintele Nicodim, primind cele patru ascultări diferite a întâmpinat la început mari
greutăți din cauza obiceiurilor sale anterioare lumești.  Dar cum putea să le înfrângă?
Când era în lume își permitea să mănânce, să bea, și să doarmă mult și să vorbească cât
poftește. Neștiind ce să facă, el ceru sfat duhovnicului, cum să procedeze în acest caz, de
unde să înceapă. Duhovnicul l-a sfătuit să înceapă cu împlinirea poruncii: „Fără de sfat
RA

nimic să nu faci; și după ce faci, să nu-ți pară rău” (Sirah, 32, 20), adică despre toate
să-l întrebe pe duhovnic − atât în cele rele, cât și în cele bune. Și dacă i-ar veni vreodată
ideea de a face ceva bun contrar obiceiurilor lui rele lumești, să nu o pună în aplicare până
nu o va descoperi mai întâi duhovnicului, și să-și dezrădăcineze obișnuințele nu dintr-o
ITU

dată, ci încetul cu încetul, și numai după sfatul duhovnicului. Din acel moment părintele
Nicodim îi vorbea duhovnicului despre toate și nu făcea nimic fără sfatul său. El putea
spune despre sine: „Gata am fost și nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale” (Psalmi,
118, 60), pentru că tot ce îi spunea duhovnicul era primit de el cu credință neclintită și,
prin urmare, era puternic spre îndeplinirea celor poruncite.
ED

În viața lumească părintelui Nicodim i-a plăcut să bea, astfel încât duhovnicul, cu
multă înțelegere față de neputința sa, îi îngădui să folosească puțin vin și în mănăstire. Dar
chiar și puținul acesta oarecum îi dăuna, pentru că el și așa avea tulburări de pronunție și
©

129
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

mai era și gângav, încât cu greu întreținea o discuție cu alții. Iar când consuma un pic de

ISM
vin roșu, atunci îi era și mai greu să vorbească.
Odată, ieșind din trapeză, duhovnicul îl văzu pe părintele Nicodim ca de obicei
bâlbâindu-se pe când vorbea cu un prieten, și i-a spus: „părinte Nicodim, ți-am spus că
nu-ți este de folos să bei la trapeză vin în mod egal cu ceilalți, ci să consumi de două ori mai
puțin, pentru că și fără vin abia de te înțelegi vorbind cu pelerinii, iar aceia, necunoscând
motivul se smintesc, crezând că ești beat”. Părintele Nicodim, făcând închinăciune, a zis:

EL
„Iertați-mă părinte, de când mi-ați poruncit, eu așa și fac: beau vin, spre deosebire de alții,
de două ori mai puțin, dar și asta mă împiedică, și aș dori să nu-l beau deloc, dar nu am
îndrăznit să o fac singur. De acum înainte, oare mă veți binecuvânta, părinte, ca să las

GH
vinul cu totul? «Duhovnicul i-a răspuns: «Domnul să binecuvânteze». Din acel moment,
părintele Nicodim nu a mai băut nimic amețitor până la moartea sa.
Diferitele și de loc ușoarele lui ascultări cereau adesea lămuriri cu duhovnicul, care
și stabili un timp anumit în acest scop, și anume seara, după vecernie. Atunci, de obicei,
dezvăluia duhovnicului tot ce avea asupra conștiinței sale și-l întreba ceea ce avea nevoie.
AN
Părintele Nicodim nu avea deloc timp liber pentru rugăciune, datorită numeroaselor
sale ascultări. Cu toate acestea, orice timp liber, el cu multă sârguință îl petrecea în
rugăciune. Adesea se întâmpla să se roage până la ultimele sale puteri, astfel încât, făcând
o închinăciune până la pământ, adormea în această poziție, amuzându-se atunci, când se
EV

trezea într-o astfel de poziție de rugăciune. Îi plăcea foarte mult o astfel de rugăciune.
Frații, fără să știe motivul tăcerii sale, ziceau: „Părintele nostru Nicodim, cu vârsta, a
surzit și a amuțit”. Însă alții au înțeles așezarea lui duhovnicească. Mai ales părintele
Serghie (Vesnin) și părintele Grigorie (Lisianski). Acesta din urmă îl respecta foarte
mult pe părintele Nicodim, zicând adesea, că este un stareț cum rar poți afla, atât prin
RA

ascultare și răbdare, cât și prin tăcere.


Părintele Nicodim se evidenția prin dragostea și atenția sa față de frați: în ciuda
îndeletnicirilor sale, el avea grijă de frații bolnavi și slabi, fiind adesea văzut la patul
vreunui frate grav bolnav, alinându-l cu simpla lui dragoste din inimă.
ITU

Unul dintre tăcuții ruși, care locuia la Kapsala*, pe nume Anastasie, venea uneori la
mănăstirea rusească, la duhovnic, pentru mărturisire. Părintele Nicodim primi poruncă
să-l primească pe acesta. Odată duhovnicul îi spuse părintelui Nicodim să-i acorde o
deosebită atenție acestui stareț și să-l mângâie pe cât posibil, pentru că acesta a ajuns
la o înaltă trăire duhovnicească și va fi în măsură să ajute mănăstirea cu rugăciunile
ED

sale în desăvârșirea vieții duhovnicești. Auzind acestea, părintele Nicodim și-a plecat
capul spre piept și, după o clipă de tăcere, închinându-se până la pământ, a întrebat cu
smerenie: „Aș putea, părinte, să aflu și eu, în ce constă această înaltă trăire duhovnicească
a părintelui Anastasie?” Duhovnicul i-a răspuns: „Da, este cu putință să afli și de folos
©

130
OS
Schimonahul Nicodim (Sanin)

îți va fi dezvăluirea virtuților lui pentru îmbărbătarea ta”. Atunci duhovnicul i-a vorbit

ISM
despre faptele părintelui Anastasie, despre postul și blândețea lui, despre faptul că el, de
câțiva ani, cu sârguință se nevoia spre lacrimi, pentru care silință Dumnezeu l-a înzestrat
cu marele dar al lacrimilor după voia sa, și atunci când voiește, plânge și iarăși plânge,
toate acestea fiindu-i date pentru ascultarea de duhovnic, fără sfatul căruia nu face nimic.
Auzind toate acestea, părintele Nicodim mult s-a minunat și, atras de marele dar al
lacrimilor libere, a căzut la picioarele duhovnicului, întrebându-l cu teamă:

EL
− Pot și eu, părinte, să năzuiesc spre aceasta?
− De ce nu? − răspunse duhovnicul.
− Și cât timp va trebui să aștept? − întrebă părintele Nicodim.

GH
− Ce-i cu lipsa asta de credință? − răspunse duhovnicul.
− Ți-am spus și mai înainte, că a duce la îndeplinire ascultările primite nu împiedică
urcușul spre desăvârșirea creștină; dar prin puțina noastră credință noi defăimăm Harul
lui Dumnezeu, care este atotputernic și atoatecuprinzător, și, prin urmare, fără îndoială,
poate și în cazul îndeplinirii unor ascultări împrăștiate și zbuciumate să dăruiască ceea ce
AN
cu credință cerem de la Dumnezeu. Crezi tu, că Domnul îți poate da acest dar?
La aceste cuvinte, părintele Nicodim, cu lacrimi, din nou plecându-se până la pământ,
a spus:
− Cred, părinte, că Domnul este puternic și poate să-mi dea acest dar, cu sfintele tale
EV

rugăciuni.
La care duhovnicul i-a răspuns:
− Dacă crezi, Dumnezeu te va binecuvânta, după cuvântul său: „Cereți și vi se va da;
căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Și, dându-i binecuvântare, îl
lăsă să plece. Din acest moment, părintele Nicodim se nevoia să plângă în fiecare zi, fără
RA

a ține seamă de piedicile pe care le întâmpina.


Cunoscând din experiență că felurimea mâncărurilor usucă izvorul lacrimilor, pentru a
birui acest obstacol a lăsat mai întâi dulciurile, apoi a început să se abțină și de la hrana
obișnuită, iar vinerea nu mânca nimic. Dormea pe pământ și, în loc de pernă, avea o piatră
ITU

acoperită cu o cârpă. Pentru a nu fi biruit de multa vorbire și mânie ținea o piatră în gură.
Toate acestea le făcea cu sfatul duhovnicului, nedezvăluind nimănui nimic.
După amintita sa convorbire despre lacrimi cu duhovnicul său începu să sporească în el
frica de Dumnezeu. Părintele Nicodim vorbea tot mai des despre chinurile veșnice, uneori
exprimându-și teama la gândul cum va muri, cum va suferi batjocura diavolilor, cum îl
ED

vor reține demonii din cauza patimilor sale și pentru mulțimea de păcate săvârșite de el în
lume, adesea exclamând: „Mi-e frică de demoni, ca nu cumva să mă ducă la deznădejde în
ceasul morții. Se spune că ei, cu toată puterea, îl atacă pe om în ceasul morții, amintindu-i
toate păcatele, defăimându-l și țipând îngrozitor: „Al nostru este sufletul acesta, nouă ne
©

131
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

aparține!“ Și așa mai departe. Ce ar trebui să fac atunci? Cum și cu ce să lupți împotriva

ISM
lor? Și cred că în acest moment, de frică și de groază, omul aflat pe moarte rămâne uimit
și încremenit”.
La aceste întrebări ale părintelui Nicodim, duhovnicul îi spuse următoarele: „Este
nevoie să ne îngrijim și să cugetăm din timp la aceasta. Mulți dintre sfinții părinți,
întreaga lor viață și-au petrecut-o în cugetarea morții, și chiar Cuvântul lui Dumnezeu ne
îndeamnă să ne amintim de sfârșitul nostru. Să luăm aminte și la cuvintele rugăciunii pe

EL
care cât mai des să o înălțăm către Domnul: «Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere,
neînfruntat, în pace, și răspuns bun la înfricoșata Judecată a lui Hristos, cerem de la Tine,
Părinte, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos». Orice păcat trebuie să-l mărturisim

GH
părintelui duhovnicesc întristându-ne pentru el, să plângem și să ne sfătuim cât mai des cu
duhovnicul, cum ar trebui să ne pregătim mai bine de moarte, cum să ne luptăm cu demonii
în înfricoșătorul ceas al morții, cum să ne împotrivim lor și să nu le ascultăm sfaturile,
nici să ne înfricoșăm de amenințările lor și să nu primim gândurile de deznădejde, pe care
ni le inspiră de obicei pe patul de moarte. Înainte de moarte demonii încearcă să ne aducă
AN
în suflet și în gând îndoiala mântuirii și neîncrederea în dobândirea milei lui Dumnezeu:
«Tu nu te vei mântui, Dumnezeu nu te va primi pe tine, cel mult păcătos, roade vrednice
de pocăință nu ai săvârșit, mărturisire curată a păcatelor tale nu ai făcut, multe chiar
uitându-le, deci vei merge în iad. Dumnezeu nu te va ierta, căci în înșelăciune viața
EV

ți-ai cheltuit, iar partea ta este iadul. Poate că ești predestinat pierzaniei». Acestea și
alte gânduri ca acestea ni le insuflă dușmanii noștri înainte de moarte și în ceasul morții
noastre, și, prin urmare, ar trebui din timp să ne învățăm a ne întări în credința că mare
este Domnul nostru Iisus Hristos și să punem în El toată nădejdea noastră. El pentru
noi S-a întrupat, a pătimit, sângele pe Cruce Și-a vărsat și a murit, și celor care cred în
RA

El și se pocăiesc de păcatele lor, le dăruiește iertare și viața veșnică. Acesta este temeiul
mântuirii noastre, pe care trebuie să ne sprijinim, mai ales în ceasul morții. Pe acest temei
să stăm tari, pentru a ne putea apăra și respinge atacurile vrăjmașilor noștri. Prin acest
temei să viețuim și să ne aflăm mângâierea, și chiar dacă cineva ar avea multe fapte bune,
ITU

să nu nădăjduiască în ele, pentru că Domnul Însuși a spus: «Așa și voi, când veți face
toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce
eram datori să facem» (Luca 17, 10). Oricât de mari ar fi păcatele noastre nu trebuie să
deznădăjduim că vom primi mila lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că nu există nici un păcat care să poată covârși mila
ED

lui Dumnezeu. Deznădejdea vine din mândrie, pentru că, stăpânit de ea, omul dă vina pe
Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu este pricina păcatelor sale, că El l-ar fi zidit cu înclinare
spre păcat, și, prin urmare, nu se smerește, nu-și cere iertare de la Dumnezeu, ci se
mânie pe Dumnezeu. Iar cel ce se încrede în mila lui Dumnezeu, acela nu-și îndreptățește
©

132
OS
Schimonahul Nicodim (Sanin)

mulțimea păcatelor sale cele grele, ci se căiește, asemenea tâlharului de pe cruce și

ISM
vameșului, rugându-se și cerând iertare. Dacă cineva va primi în minte gândul vrăjmașilor,
precum că pentru el nu este mântuire sau că va fi judecat sau părăsit de Dumnezeu sau
că este predestinat pierzaniei, atunci sufletul acestuia îl vor răpi diavolii, pentru că prin
deznădejde s-a lepădat de răscumpărarea lui și a pângărit mila lui Dumnezeu și, asemenea
lui Cain, și-a socotit păcatele mai presus decât mila lui Dumnezeu.
Dar, după cum s-a menționat deja, nu trebuie să plecăm urechea la aceste sfaturi

EL
demonice și să nu le credem, ci, cu numele lui Dumnezeu, să le stârpim, să ne împotrivim
lor și, cu putere multă, să le alungăm, deoarece pentru aceasta ne-a dat nouă Creatorul
mânia, ca să ne înfuriem pe diavoli, nu pe oameni. Iar demonilor să le răspundem acestea:

GH
«Deși eu sunt mult păcătos, dar de mântuirea mea nu deznădăjduiesc, căci mă încred în
mila lui Dumnezeu. Unuia Dumnezeului meu I-am greșit, Lui mă și pocăiesc. El este
singurul meu Judecător, nu voi, demoni blestemați. Ce aveți cu mine? Voi sunteți depărtați
de Dumnezeu și căzuți de la El, nu aveți nici un drept să mă tiranisiți, voi singuri sunteți
AN
osândiți la pierzanie veșnică și nu vreau să vă aud blestemaților. Dumnezeu este puterea
mea, Dumnezeu este Mântuitorul meu, întreaga mea nădejde este la mila Lui, de frica
voastră nu mă voi teme și nici nu mă voi tulbura, chiar dacă ați afla înmiit mai multe
păcatele mele, căci eu nici atunci nu voi primi de la voi sfatul deznădăjduirii, ci mai degrabă
EV

voi nădăjdui în negrăita milă a lui Dumnezeu, în rugăciunile Maicii Domnului, ale sfinților
îngeri și ale sfinților lui Dumnezeu, cărora le cer ajutorul».
Bine este a ne menține întreaga noastră viață, până la sfârșitul ei, între frica lui
Dumnezeu și nădejde, așa cum spunea apostolul: «În toate pătimind necaz, dar ne fiind
striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți» (2 Corinteni 4, 8) și în toată vremea să nădăjduim
RA

în mila lui Dumnezeu, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu pe aceștia îi fericește: «Fericiți
toți cei ce nădăjduiesc în El» (Psalmul 2, 12).
Iată, părinte Nicodim, ți-am spus pe scurt cum să te pregătești pentru plecarea din
această lume și cum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trebuie acționat corect înainte
ITU

de moarte și chiar în ceasul morții. Ai înțeles acum ce este bine de făcut, dar împlinirea
acestui sfat trebuie iarăși lăsată la milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu. Pe El trebuie
să-L rugăm ca toate acestea să le împlinească și să ne dăruiască în acel ceas înfricoșător
credință tare, nădejde și îndrăzneala cea bună. Și acest lucru trebuie înfăptuit din timp.
Și ia aminte că, fără ajutorul harului, nu putem fi în siguranță nicio singură clipă, și nici
ED

măcar a cugeta binele sau a ni-l dori, fără de har nu putem. De aceea și Biserica se roagă
lui Dumnezeu mai ales noaptea: «Învrednicește-ne, Doamne, în noaptea aceasta, fără de
păcat să mă păzim noi». De asemenea, și ziua, și seara, și dimineața și la amiază. Mai mult
decât atât, trebuie să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu ca să ne învrednicească a trece cu
©

133
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

îndrăzneală de porțile morții și de încercările diavolești și a ajunge în Împărăția Cerească

ISM
mult dorită”.
Părintele Nicodim urma cu credincioșie sfatul duhovnicului, iar din pricina lacrimilor
dese ochii lui erau mereu roșii. Duhovnicul îl întreba uneori dacă are lacrimi și plânge.
Părintele Nicodim îi răspundea că da, plânge. Frații, îngrijorați de el, ziceau că acesta vede
și aude prost din cauza bătrâneții și, ca urmare, unii din milă, îl rugau pe duhovnic, ca să-l
mai mângâie pe părinte, ca să se liniștească. Duhovnicul, chemându-l la sine, l-a întrebat

EL
dacă suferă cumva de vedere sau de auz. Părintele Nicodim i-a răspuns că nu are nimic și
că este sănătos. Duhovnicul, privind în ochii lui și observând roșeața în ei, îl întrebă:
− De ce-ți sunt atunci ochii foarte roșii și par a fi inflamați și fără gene? Plângi de
multe ori?

GH
Părintele Nicodim a răspuns:
− Plâng.
− Cât de des plângi? − întrebă din nou duhovnicul.
Părintele Nicodim, cu capul înclinat în piept, repetă același răspuns, cu un zâmbet:
AN
− Plâng.
Atunci duhovnicul i-a spus:
− În calitate de duhovnic trebuie să știu cât de des plângi: peste o zi, în fiecare zi sau
de mai multe ori pe zi, pentru că dușmanii noștri cei vicleni știu să ne înșele și cu cele bune.
La această întrebare, părintele Nicodim, fără să-și schimbe poziția, ba chiar și cu un
EV

zâmbet mai larg a răspuns:


− Plâng, părinte, ori de câte ori voiesc.
Duhovnicul l-a întrebat:
− De cât timp ai aceasta?
RA

Părintele Nicodim a răspuns:


− De doi ani și jumătate, de atunci de când am vorbit cu tine, părinte, despre acest dar
al lui Dumnezeu, și după ce cu închinăciune ți-am cerut binecuvântarea pentru dobândirea
acestui dar de la Dumnezeu. Până în acel moment, al binecuvântării tale, eu timp de trei
ani mă sileam cu greutate pe mine însumi la lacrimi în fiecare zi.
ITU

La care duhovnicul îi zise:


− Vezi, că ai primit acest dar prin credință pentru ascultare, nu pentru vredniciile tale
și să știi că orice dar de la Dumnezeu poate fi păstrat doar prin smerenie. Ferește-te de
înălțarea cugetului. Nu judeca pe nimeni, ci mai degrabă învinuiește-te pe tine însuți. Și
alții au acest dar, dar se socotesc a fi mai netrebnici decât toți.
ED

După această convorbire, duhovnicul a vrut să-l elibereze pe părintele Nicodim de


multele și anevoioasele lui ascultări, astfel încât el să poată trăi liniștit, în rugăciune și
lacrimi, în chilia sa. Dar Dumnezeu a rânduit altfel, ca părintele Nicodim, să treacă direct
de la ostenicioasa lui ascultare în veșnicie.
©

134
OS
Schimonahul Pantelimon (Оvsianikov)

Curând, părintele Nicodim se îmbolnăvi.

ISM
Boala lui a durat 40 de zile. Înainte de
moartea sa, timp de câteva zile, el tot citea o
notiță care se afla sub perna lui. Apropiindu-
se de moarte el citea această notiță de
mai multe ori pe zi și, în pace, se odihni
liniștit în Domnul. După moarte, a fost

EL
găsită notița, care avea următorul conținut:
„Am încredere în mila lui Dumnezeu, în
bunătatea lui Hristos, El este Judecătorul
meu și nu voi; blestemaților, ce aveți cu

GH
mine? Lui i-am greșit, Lui mă și pocăiesc, iar voi nu aveți niciun loc întru mine, diavoli
vicleni. Plecați de la mine la tatăl vostru, Satana”.
Părintele Nicodim era mic de statură, cu fața plăcută, avea chelie, barba-i era lungă
și deasă, încărunțită, vorbea repede și bâlbâit, dar în biserică cânta și citea fără piedică.
AN
Când slujea duhovnicul său Liturghia cea de dimineață, el aproape întotdeauna cânta de
unul singur. Părintele Nicodim a murit în anul 1853, viețuind în mănăstire timp de opt ani.
EV

Schimonahul Pantelimon (Оvsianikov)


Schimonahul Pantelimon47 (în lume, Grigorie Petrovici Ovsianikov) provenea dintr-o
familie de țărani din gubernia Voronej. A venit la Russik în anul 1841, unde a fost tuns
RA

în schimă. Ascultarea a avut-o în atelierul de pictură. A pictat vechea trapeză. Unde a


învățat arta iconografiei și cum a decis să devină călugăr, nu ne este cunoscut. Se pare
că a purces spre Athos după o întâlnire la Odessa cu ieroschimonahul Serghie (Vesnin),
care, în scrisori, îl numește prieten al său apropiat. „Mulți prieteni buni și dragi îmi rămân
aici, − scria părintele Serghie, − și mai dureros este că unul dintre ei este aproape la
ITU

ultima suflare, și că acesta este chiar acela cu care mi-am împărtășit bucuria și tristețea,
suferințele inimii mele, libertatea poetică cea fără de griji și o parte din călătoriile mele
prin Athos”. Într-o altă scrisoare, scria despre el așa: „Printre prietenii mei de aici, la
sosirea mea nu l-am mai aflat pe cel mai bun prieten al vieții mele la Athos, de care m-am
legat sufletește și cu care am împărtășit bucuria și tristețea, și ostenicioasele sale nevoințe.
ED

Acest prieten al meu a fost un bun pictor, numele său în monahism fiind Pantelimon. M-am
mâhnit nespus de mult când a ajuns la mine vestea, pe când mă aflam în Smyrna, în drum

47
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Ieroschimonahul Serghie (Vesnin). Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 212, 227.
©

135
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

spre Ierusalim, că prietenul meu a murit. Nu știam cum a fost clipa plecării lui la Domnul, ce

ISM
a simțit el atunci când se apropia de ultimele clipe ale vieții sale și cum și-a dat ultima suflare,
de aceea eram îngrijorat de soarta lui de dincolo de mormânt. Dar acum am aflat acest lucru
și mulțumesc lui Dumnezeu că prietenul meu s-a învrednicit de moarte creștinească.
La plecarea mea din Sfântul Munte spre Palestina l-am lăsat pe pictor în cea mai
dificilă stare: era grav bolnav și nu se putea ridica din pat. Când ne-am despărțit m-a
îmbrățișat, în nădejdea de a ne reîntâlni. Puteam ști noi atunci că întâlnirea va fi de acum

EL
în veșnicie? După plecarea mea, doar o săptămână a mai suferit prietenul meu din cauza
bolii, luptându-se cu moartea.
Duhovnicul, văzând că era aproape de moarte, i-a propus să primească tunderea în
schimă. Bolnavul primi aceasta cu multă bucurie. După tundere câteva zile la rând a fost

GH
împărtășit cu Sfintele Taine, inclusiv și în ultima sa zi de viață. Când a fost întrebat dacă
ar dori să asculte acatistul Maicii Domnului, el răspunse: „Cu bucurie!”. Și un călugăr
începu să citească. După fiecare icos și condac, cu voce stinsă cânta: „Aliluia” și „Bucură-
te, Mireasa nenuntită”. Când a treia oară a fost citit ultimul condac al Acatistului: „O,
AN
Preacântată Maică, care ai născut pe Cuvântul, Cel mai Sfânt decât toți sfinții...”, el cântă
de trei ori „Aliluia”, și cu această cântare îngerească sufletul lui a zburat la cer, unde veșnic
se cântă lui Dumnezeu „Aliluia”. În acest moment, unul dintre frați, urmărind mișcările
muribundului, văzu că atunci când a cântat pentru ultima oară, o mișcare convulsivă
apăru pe fața lui. Pantelimon se întoarse spre stânga, ca și cum îl deranja ceva, dar în
EV

același moment el își întoarse privirea spre dreapta, privi cu umilință în sus și cu un
zâmbet ceresc pe buze, își dădu ultima sa suflare.
Prietenul meu cel adormit a trăit în Sfântul Munte timp de trei ani și ceva. L-am
întâlnit în Rusia în anul 1840, când am călătorit la Odessa, dar acolo ne-am despărțit
și abia în anul 1843 m-am întâlnit din nou cu el în Russik. Dumnezeu știe dacă vreunul
RA

dintre athoniții ruși a trecut printr-o astfel de luptă a minții, printr-o astfel de tulburare
de suflet, ca acest tânăr pictor. Cu adevărat, pentru vrăjmașul el a fost de nesuferit. De
câteva ori a încercat el să părăsească Russik-ul, unde se înfrânge voința proprie și se
înăbușă poftele, ca să trăiască undeva la libertate, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit.
ITU

Vise înfricoșătoare de două ori îl opriră pe prietenul meu de la plecarea lui din Russik.
Desigur, dacă ar fi fost până la urmă înșelat de dorința de a dobândi o libertate imaginară,
dușmanul l-ar fi zdrobit. Însuși jurămintele monahale pictorul le-a depus convins într-un
mod aparte de niște vizitatori tainici, și după îndelunga insistență din partea duhovnicului
de a primi haina monahală. Odată Grigorie, după obositoarea muncă de a picta în trapeză,
ED

adormi. Și visă că era acolo, în trapeză, lucrând la fresca unui perete. În trapeză, afară de
el, nu mai era nimeni. Brusc, Grigorie auzi cum ușa se deschise în liniște și intră cineva.
S-a uitat scurt, dar fără a acorda o atenție deosebită vizitatorilor, își continuă lucrul. Între
timp se apropiară de el două persoane: primul dintre ei, un stareț respectabil, cu înfățișare
©

136
OS
Schimonahul Pantelimon (Оvsianikov)

plăcută, iar al doilea, un tânăr frumos, în veșmânt antic elen. Stăteau în tăcere − unul

ISM
de-a dreapta și celălalt de-a stângă pictorului, privind atent mișcarea mâinii lui ostenite.
În cele din urmă, starețul, întinzându-și mâna spre umărul lui Gregorie, îl întrebă scurt:
− „Încă n-ai fost tuns”? Grigorie îl privi cu atenție pe stareț și se jenă. Chipul starețului
îl uimi pe Grigorie. În trăsăturile lui, el recunoscu chipul Sfântului Mitrofan din Voronej.
„Nu încă, − răspunse în locul lui Grigorie tânărul necunoscut, și continuă el cu dragoste,
− și cât nu îi spun lui Grigorie că ar trebui să primească chipul îngeresc, el tot nu ascultă.

EL
Dar ar trebui să se tundă”.
Aceste cuvinte ale tânărului, rostite cu o voce plină de iubire și de milostivire, i-au zguduit
foarte mult inima pictorului. Apoi se trezi și, în ciuda faptului că era deja miezul nopții și toată
lumea adormise, alergă la duhovnic și-l trezi. Duhovnicul nu a fost deloc mirat de această

GH
vizită nocturnă a artistului, cunoscând bine atacul constant și ispitele grele pe care demonul le
îndrepta adesea asupra lui, astfel că era gata să-i deschidă ușa lui Grigorie în orice moment.
Numai că de această dată, cuvintele lui Grigore l-au surprins foarte mult pe duhovnic.
Fiind până atunci încăpățânat și de neînduplecat, pictorul, izbucnind în lacrimi, căzu la
AN
picioarele duhovnicului cerându-i cu umilință tunderea. – Și pentru ce, așa dintr-o dată?
− întrebă el.
− Pentru numele lui Dumnezeu, tundeți-mă − implora cu lacrimi în ochi Grigorie și,
liniștindu-se un pic, îi povesti visul lui.
− Bine! − răspunse acela cu un zâmbet, după ce îl ascultă pe Grigorie.
EV

−Vezi, Sfântul Pantelimon însuși suferă din cauza îndârjirii și amânării tunderii tale.
Astfel, Grigorie a fost tuns, cu numele de Pantelimon, în credința că însuși Sfântul
Pantelimon a intervenit cu totul special în soarta pictorului, care avea o simplitate
copilărească și o bunătate a sufletului față de toți.
Odată cu moartea prietenului meu, mănăstirea a fost văduvită de un fiu iubit, dar a
RA

pierdut foarte mult și prin faptul că luă sfârșit aici și pictura. După terminarea lucrărilor
în trapeză, regretatul pictor începu o nouă pictură murală în catedrală, dar Dumnezeu l-a
chemat la mănăstirea Sa cea Cerească. Așa a fost viața și moartea celui mai bun prieten al
meu din Muntele Athos, de la care am luat lecții de desen și pictură, cu care mă bucuram să
ITU

lucrez împreună în trapeză și să cântăm cântarea lui preferată: „Rugăciune Dumnezeului


vieții mele, spune-voi lui Dumnezeu: „Sprijinitorul meu ești Tu, pentru ce m-ai uitat?”
Vocea lui blândă se revărsa peste trapeza spațioasă și încremenea în adâncurile colțurilor
sale, sub forma unei cruci. Doar fețele tăcute ale sfinților, pictate pe pereți în poziție
verticală, ascultau melodia noastră, pentru că ne plăcea atât de mult să rămânem în
ED

singurătate completă, astfel ca nimenea să nu ne tulbure îndeletnicirea noastră... Să mă


învrednicească Împărăteasa Cerului de bucuria întâlnirii cu prietenul meu acolo, unde nu
este nici durere, nici suspin, ci viață veșnică și bucurie nesfârșită! Veșnica lui pomenire!”
Părintele Pantelimon a plecat la Domnul la 9 septembrie în anul 1844.
©

137
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schimonahul Ghenadie
Schimonahul Ghenadie48 era din gubernia Vologda, din părinți țărani. În Sfântul Munte

EL
el a sosit împreună cu ieroschimonahul Serghie (Vesnin) după călătoria sa la Ierusalim.
Iată cum descrie moartea lui, părintele Serghie, în scrisorile sale: „Când Grigorie (așa
era numele lui lumesc) a sosit pentru prima dată la Russik, i-a plăcut foarte mult aici.
Cu toate acestea stareții noștri nu l-au primit din cauza lipsei de chilii libere, întrucât nu

GH
aveau absolut nici un loc pentru a fi găzduit.
Cu multă mâhnire tânărul Grigorie s-a dus de la noi și a intrat în Schitul Kavsokalivia
pentru o scurtă perioadă de timp. Deci, peste noapte, o dată pentru totdeauna, Russik-ul nostru
pașnic l-a atras pe el pentru totdeauna. Sărmanul Grigorie tânjea după noi, mâhnindu-se
AN
cu duhul. În cele din urmă, neputându-și stăpâni chemarea sufletului care-l îndemna la
înalte fapte de ascultare și la acțiuni mai hotărâte, dorind ceva mai mult decât tăcerea
skitică, unde se plictisea din lipsa activității, el, cel obișnuit cu munca țărănească, veni
din nou la noi și mărturisi cu umilință că nu poate trăi nicăieri în Sfântul Munte decât în
EV

Russik.
Dar ce puteam noi să facem? Îl compătimeam doar pentru situația sa, ne fiind în stare
să facem mai mult nimic, pentru că nu era nici o speranță să intre în mănăstirea noastră.
Din fericire pentru Grigorie viețuia încă pe atunci la noi un pelerin orb. L-am sfătuit
atunci să meargă și să-l roage pe acesta ca să intervină la gheronda și la duhovnic, fiind
RA

noi convinși că celui orb nu-i vor refuza cererea. Așa a și fost. Grigorie a rămas în Russik,
de dragul orbului, și a primit ascultarea de a ajuta la tencuirea pereților din Catedrala Sf.
Pantelimon.
Cu mult zel și râvnă, noul începător își începu munca și modul său strict de viață. Nici
ITU

măcar nu voia să poarte sandale în picioare, în ciuda faptului că trebuia să meargă mereu
pe marmura și granitul rece cu care erau pavate podelele tuturor clădirilor monahale.
În virtutea atenției mele deosebite față de Grigorie cel ascultător, odată prietenește
i-am spus că aici podelele sunt cam reci și periculoase pentru picioarele sale deculțe. „Nu-i
nimic, − răspunse el modest, − sunt obișnuit cu de toate”.
ED

Temerile mele nu au fost în zadar. La sfârșitul lucrărilor de tencuială din catedrală


Grigorie a răcit și a căzut la pat. Primul lucru pe care superiorii monahali îl fac în astfel de
48
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006.
©

138
OS
Schimonahul Ghenadie

cazuri este cel de salvare a sufletului celui

ISM
bolnav, pe care imediat îl tund în marea
schimă și-l împărtășesc în fiecare zi. Acesta
a fost și cazul cu Grigorie, care, cu toate
acestea, după două săptămâni se ridică și
începu să meargă, dar, din păcate, mâncă
un pepene verde rece și din nou căzu cu

EL
febră la pat, fapt care în curând l-a pus în
mormânt.
Aproximativ două săptămâni a suferit

GH
tânărul Grigorie și, în cele din urmă, a cerut schima, după care primi și Sfânta Împărtășanie.
Acest lucru s-a întâmplat în postul Adormirii Maicii Domnului. Întrucât Ghenadie (numele
dat în schimă lui Grigore) era epuizat și într-o stare disperată, o parte din frații noștri,
care se pregăteau să meargă la sărbătoarea patronală de la Iviru, ținută pe 15 august, au
AN
venit să-și ia rămas bun de la cel bolnav.
− Pentru numele lui Dumnezeu, − a spus Ghenadie cu voce slabă, − pentru numele
lui Dumnezeu, cereți acolo, în Iviru, Împărătesei Cerului, ca să nu mă fac bine, ci să mor...
Călugării, cuprinși de emoție, l-au lăsat pe minunatul lor frate... În ajunul morții sale,
pe 14 august, duhovnicul l-a vizitat pe Ghenadie și a observat că era deja cuprins de
EV

slăbiciunea morții. La vederea duhovnicului său el se învioră puțin.


− Părinte, spuse el cu o voce întreruptă, te rog să mă miruiești.
− Pentru ce? − întrebă duhovnicul cu un zâmbet ușor. − Vrei să mai trăiești încă?
− Nu știu, − răspunse Ghenadie cu îndoială în voce. – Nu știu acum ce e mai bine
RA

pentru mine, părinte, să trăiesc sau să mor? – întrebă el duhovnicul.


− Bineînțeles, e mai bine să mori, − remarcă el. − Tocmai ai primit schima sfântă și
împărtășirea Sfintelor Taine, deci îți rămâne doar să mergi la Dumnezeu, în rai.
− Binecuvântează, părinte! Voi muri! − spuse hotărât și bucuros Ghenadie.
− Dumnezeu să binecuvânteze! − răspunse duhovnicul. − Cu Dumnezeu, în rai!
ITU

Și în dimineața următoare, în ziua Adormirii Maicii Domnului (anul 1845), după Sfânta
Liturghie, într-adevăr și-a încheiat viața sa pământească minunatul schimonah Ghenadie,
sufletul său zburând liniștit în locuințele cerești.
ED
©
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schimonahul Grigorie (Lisianski)
Schimonahul Grigorie (în lume, Iurie Iurievici Lisianski) s-a născut în orașul Sankt

EL
Petersburg. El a fost fiul unui celebru comandant naval, căpitanul de prim rang Iurie
Fedorovici Lisianski (1773-1837), participant la prima circumnavigație a navelor din flota
rusă, sub comanda lui I.F. Kruzenstern. Iuri Iurievici, la dorința tatălui său, primi o
educație militară bună și deveni și el ofițer, însă cariera militară nu l-a atras deloc. Prin

GH
aceasta, el a adus doar un omagiu prestigiului tatălui său, căutând însă orice prilej de a
părăsi serviciul militar și de a-și dedica viața slujirii lui Dumnezeu. Acest prilej l-a avut
numai după moartea vestitului său părinte.
În anul 1843 el a demisionat plecând imediat în orașul sfânt al Ierusalimului. După ce
AN
se închină la locurile sfinte ale Ierusalimului Iurie Iurievici a plecat spre Athos. În anul
1844 el păși pe mult doritul pământ athonit îndreptându-se spre mănăstirea rusească Sf.
Pantelimon. Acolo a căzut la picioarele părintelui Ieronim și s-a mărturisit timp îndelungat.
Părintele Ieronim, văzându-i pocăința sinceră și profundă l-a primit în mănăstire.
EV

Curând a fost tuns în mantie, cu numele Grigorie. Ascultarea și-o făcea la zidirea
bisericii Sfântului Mitrofan. „El era foarte râvnitor la ascultare, − scria părintele Seleuchie
(Trofimov), îi plăcea mult să cânte în cor, vocea lui fiind foarte plăcută. Își tăia complet
voia, nu făcea nimic fără binecuvântare; dacă se întâmpla la masă să mănânce ceva în
plus, sau să bea apă fără de vreme, întotdeauna recunoștea aceasta și își cerea iertare. În
RA

general era foarte bun și respectuos cu toți frații”49.


Rugăciunea neîncetată a lui Iisus era principala lucrare lăuntrică a părintelui Grigorie,
curățindu-și inima prin rugăciune și tot prin ea întărindu-se în dragoste. În repetate
rânduri se învrednici de viziuni minunate. Există o descriere a cazului când, în contemplația
adâncă a rugăciunii părintele Grigore a văzut un foc, care-l înconjura din toate părțile dar
ITU

nu-l ardea. Înspăimântat de acest Mângâietor, Grigorie și-a acoperit fața cu mâinile...50.
În anul 1850 părintele Grigorie a fost tuns în schimă. În ciuda mângâierii primite
de la Domnul, părintele Grigorie nu a încetat a vărsa amare lacrimi de pocăință, cerând
să i se trimită o boală specială, astfel încât, prin suferințele fizice, să-și poată curăți
conștiința. Multmilostivul Dumnezeu a auzit rugăciunea robului său, și părintele Grigorie
ED

se îmbolnăvi grav bolnav de tuberculoză. Boala a fost atât de severă încât căzu la pat,
49
Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și
despre călătoria sa la locurile sfinte. St. Petersburg, 1860, pag. 24.
50
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 531.
©

140
OS
Schimonahul Grigorie (Lisianski)

scuipând sânge, fiind chinuit de febră mare. Atunci,

ISM
duhovnicul porunci părintelui Nicodim (Sanin) să
îngrijească de bolnav și să nu-l piardă din vedere,
astfel încât să nu moară nesupravegheat.
Părintele Nicodim îl respecta și-l iubea foarte
mult pe părintele Grigorie pentru viața sa monahală
exemplară și pentru dragostea lui, voind să-l

EL
slujească până la sfârșitul vieții sale. Dar el era
tulburat de faptul că, datorită ascultării sale trebuia
adesea să-l părăsească pe bolnav, și temându-

GH
se ca în timpul absenței sale acesta să nu moară.
Din această încurcătură însă, l-a scos pe părintele
Nicodim previziunea părintelui Grigorie.
Părintele Nicodim a venit la părintele Grigore și, explicându-i dificultatea situației,
i-a cerut să-i spună când va muri. Părintele Grigorie, cu aceeași simplitate și încredere,
AN
îi răspunse: „Nu-ți face griji, părintele meu, când voi muri, atunci îți voi spune ție despre
asta». Și, într-adevăr, după câteva zile, i-a spus părintelui Nicodim, care sta lângă el:
„Iată, părinte, voi muri curând”. Părintele Nicodim l-a întrebat de unde știe aceasta.
Bolnavul i-a răspuns: „Nu vezi, părintele meu, că au venit doi după mine și mi-au spus:
EV

„Să mergem acasă”. Părintele Nicodim începu în grabă să-l întrebe: «Unde sunt ei, unde
sunt? Nu-i văd». Părintele Grigorie, făcând semn cu mâna, i-a zis: „Taci, taci, îți voi spune
eu acolo”. După aceste cuvinte și-a încheiat cu pacea viața sa suferindă51. Prin pocăință,
rugăciune neîncetată și suferință părintele Grigorie și-a spălat păcatele sale, reușind să-și
înmoaie inima astfel încât în ea să sălășluiască Iubirea Dumnezeiască. Părintele Grigore
RA

a răposat la 2 februarie în anul 1852.


Se spune că mai rar copiii oamenilor celebri devin și ei, la rândul lor, celebri. În cazul
nostru vedem că numele lui Lisianski-tatăl este înscris în istoria Rusiei cu litere mari,
iar Lisianski-fiul este trecut cu vederea chiar și de biografii tatălui său. Dar aceasta este
ITU

o judecată superficială! Este foarte dificil să comparăm faptele cu adevărat vrednice ale
tatălui cu nemăsurata smerenie și iubirea de nevăzut a fiului. Ei au acționat în diferite
domenii ale vieții omenești: primul, în cel material, pământesc, cel de-al doilea, în cel
duhovnicesc, ceresc. Și dacă primul a primit slavă și cinste de la oameni, cel de-al doilea
și-a primit cununa de la Domnul. Prima cinstire este văzută, cea de a doua cinstire este
ED

nevăzută. Prima este vremelnică, iar cea de a doua este veșnică. Mulți dintre oameni știu
cum să obțină rezultate asemănătore celor ale lui Lisianski-tatăl, dar aproape nimeni nu
știe câte eforturi supraomenești sunt necesare pentru a dobândi ceea ce a câștigat fiul său.
51
AMRPA. Doc. nr. 518.
©

141
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schiegumenul Partenie (Аgheev)
Schiegumenul Partenie52 (în lume, Petru Savici Agheev) s-a născut la 14 noiembrie

EL
1806 în orașul Iași, în Moldova. Foarte devreme a rămas orfan, dar curând a fost adoptat
de oameni buni. Ulterior, el își amintea despre părinții săi adoptivi: „Deși molipsiți de
schismă, ei erau, totuși, cu multă frică de Dumnezeu, plini de har și foarte ospitalieri. Casa
noastră a fost întotdeauna deschisă străinilor și cerșetorilor, pentru aceasta Domnul nu i-a

GH
lăsat să piară în schismă. La bătrânețe, ei s-au unit cu Sfânta Biserică... Ei m-au învățat
frica de Dumnezeu, din copilărie au știut să-mi distragă atenția inimii de la toate ispitele
lumești, mi-au vorbit despre viața monahală singuratică, mereu amintindu-mi despre ea
și zicând cu lacrimi: „Oh, binecuvântați sunt aceia, care au părăsit această lume deșartă
AN
și s-au lăsat de toate grijile pământești, s-au retras la loc liniștit și tăcut în mănăstiri și
pustietăți, munți și păduri, și s-au afierosit pe sine slujirii Singurului Dumnezeu adevărat,
Domnului Dumnezeului lor, Căruia Îi cântă ziua și noaptea”.
Părintele Partenie s-a dovedit a fi un ucenic vrednic al credincioșilor săi părinți,
EV

arătând de la o vârstă fragedă dorința sa pentru viața monahală. Abia după ce își primi
pașaportul, el porni într-o călătorie prin mănăstirile rusești. Despre ceea ce căuta în
timpul călătoriei sale, el scria mai târziu: „Cum să-mi petrec neîntinat viața și cum să-mi
îmblânzesc tinerețea neînfrânată? Cum să-mi petrec periculoșii ani ai tinereții? Cum să
trec înot marea învolburată a vieții, plină de tot felul de pericole, sufletești și trupești?
RA

Cum să ajung la limanul cel liniștit și fără de tulburare al nepătimirii și cum să dobândesc
desăvârșita dragoste pentru Domnul și pentru aproapele meu? Cum să înving patimile, să
mă unesc cu Dumnezeu și să moștenesc Împărăția Cerurilor?”
Năzuind către aceste sfinte scopuri, el a cercetat aproape toate mănăstirile din Rusia
ITU

și, în cele din urmă, s-a oprit la Mănăstirea Belokrinițk din Bucovina, unde a fost tuns
în călugărie cu numele Paisie. Dar visul lui era acela de a vizita Muntele Athos și, dacă
va fi voia lui Dumnezeu, să rămână acolo pentru totdeauna. Astfel, el părăsește această
mănăstire îndreptându-se spre sud, spre ținta către care tindea.
Pe drum, îmbolnăvindu-se, a trebuit să rămână o lungă perioadă de timp la schitul
ED

rascolnicilor Manuilovsk din Moldova, la o distanță de 100 de verste de orașul Iași, lângă
orașul Fălticeni. Aici Domnul îl învrednici să se elibereze de jugul rascolnicismului, care
52
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călători-
ei... Partea 1-4. M., 1855-1856.
©

142
OS
Schiegumenul Partenie (Аgheev)

îi apăsa de mult timp cugetul, făcându-l să sufere. Eliberat și însetat de izvorul curat al

ISM
Ortodoxiei, el, dimpreună cu prietenii săi recent convertiți, au mers la mănăstirea ortodoxă
Neamț, moștenire a marelui stareț Paisie (Velicicovsky).
Aici, întărindu-se în credința cea adevărată, au mers în Rusia pentru a se familiariza
cu învățătura și viața de zi cu zi a Bisericii Ortodoxe Ruse. În iulie 1837 au ajuns la
Mănăstirea Pecerska din Kiev. Iată cum descrie părintele Partenie noile sale impresii: „Pe
tot parcursul timpului pe care l-am petrecut în Kiev, în fiecare zi am vizitat locuri sfinte,

EL
peșteri și am sărutat moaștele sfinților lui Dumnezeu. Și o făceam nu ca înainte, când
eram în schismă, trist, întunecat și sumbru, ci luminos, vesel și cu multă bucurie. Ni se
părea totul minunat și plăcut, umilindu-ne până la lacrimi”.

GH
Din Kiev, părintele Partenie a mers la Nijny Novgorod, în Mănăstirea Visocovsky,
unde a trăit sub îndrumarea marelui stareț Timon. Îndeajuns de pregătiți, părintele
Partenie cu tovarășii săi s-au întors în Moldova, în mănăstirea ortodoxă Vorona, unde
a primit taina mirungerii. Iată felul în care părintele Partenie își reamintea mai târziu
AN
acestea: „Arhimandritul ne-a poruncit tuturor să ne scoatem hainele noastre monahale
schismatice, după care am fost îmbrăcați în haina de începători. Duhovnicul ne-a spovedit
pe fiecare în parte, cercetând cugetul fiecăruia, întrebând când și de cine au fost botezați.
Apoi șapte zile am petrecut în post și rugăciune, blestemând toate ereziile și schismele. A
opta zi, noi toți cei zece am fost uniți cu Sfânta Soborniceasca și Apostoleasca Biserică a
EV

lui Hristos: unii au fost botezați din nou, alții au fost doar unși cu sfântul mir. După care
cu toții ne-am împărtășit cu Sfintele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos... apoi
ne-au declarat pe noi ascultători, numărându-ne în rândul frățimii”.
Bucuria părintelui Partenie a fost nemărginită. Dar vechiul vis pentru Athos nu l-a
RA

părăsit. Curând, el s-a hotărât să meargă la Sfântul Munte. Și, în cele din urmă, pe 8
noiembrie 1839, a ajuns la mult doritul Athos.
A locuit în chilia starețului Arsenie. Apoi, cu binecuvântarea lui, s-a nevoit pentru
o vreme singur. După care, veni la starețul Ieronim (Solomențov), viețuind în chilia
prorocului Ilie a Mănăstirii Stavronikita, unde, cu binecuvântarea duhovnicului său
ITU

Arsenie, a fost tuns în mantie cu numele Pamvo.


El l-a îndrăgit foarte mult pe noul său stareț, Ieronim. Iată ce scrie el despre dânsul:
„Și l-a iubit sufletul meu, socotind ca o mare pierdere dacă nu-l vedeam câteva ore la rând
sau dacă nu auzeam vreun cuvânt de folos de la el... Și mi-am propus să nu mă despart de
ED

el niciodată, până la moarte”. La 20 octombrie 1840, dimpreună cu părintele Ieronim, el


se mută la Russik.
În anul 1841 a fost tuns în schimă cu numele Partenie în Mănăstirea rusească Sf.
Pantelimon. El a fost tuns de către duhovnicul său Ieronim, luat fiind sub mantie de
©

143
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

egumenul Gherasim. „O, ce bucurie de negrăit mi-a inundat sufletul, − spunea părintele

ISM
Partenie,− pentru că m-am învrednicit a primi îngerescul chip monahal în grădina
Împărătesei Cerului la Sfântul Munte Athos, în marea mănăstire rusească a Sfântului
Mare Mucenic Pantelimon!»
Dar bucuria părintelui Partenie nu a durat mult. Iată cum descrie noua întorsătură
din viața lui: „Se vede că Împăratul Cerului nu voiește ca noi să ne bucurăm în această
viață scurtă. Cu adevărat «... că prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui

EL
Dumnezeu» (Fapte 14, 22). M-am îndulcit de traiul în grădina Împărătesei Cerului timp
de un an și jumătate, părându-mi-se a fi stat doar o singură zi. În acel an și jumătate,
în fiecare zi, bucuria mea sporea. Dar când am ajuns la preaplinul bucuriei mele, când

GH
viețuirea mea aici mi se părea un rai, când primăvara veselă veni și soarele roșu străluci,
atunci, deodată, se lăsă un nor negru, de unde nici nu mă așteptam, din care lovi un
trăsnet puternic, care puțin de nu m-a omorât”53.
De la duhovnicul său, părintele Ieronim, părintele Partenie primi binecuvântarea de a
AN
merge în Rusia pentru a strânge donații în folosul mănăstirii. La 8 aprilie 1841, după un
an și jumătate de viețuire în Muntele Athos, a fost nevoit, urmând poruncii, să părăsească
grădina Maicii Domnului. Abia peste trei ani a revenit. În 1845 a vizitat Ierusalimul.
Impresiile și experiențele sale în timpul șederii sale la Athos și în timpul călătoriei în
Rusia și la Ierusalim le-a descris în cartea sa „Povestea pelerinajului și călătoriei în
EV

Rusia, Moldova, Turcia și Țara Sfântă”, care a fost publicată în 4 volume, în 1855 și
1856. Această carte reprezintă un izvor bogat pentru istoria Athosului, a mănăstirilor
rusești și pentru biografiile multor călugări ai Sfântului Munte.
În mai 1846 părintele Partenie s-a întors la Athos, ne mai aflându-l în viață pe
RA

întâiul său duhovnic, părintele Arsenie. După ce a mai stat acolo timp de șase luni, cu
binecuvântarea stareților mănăstirii, el a plecat din nou în Rusia, pentru a strânge donații.
Încă din 1853, pe când se afla în Rusia, el era considerat colectorul oficial al Russik-ului,
după cum reiese din scrisoarea sa, trimisă din schitul Ghetsimani la 13 martie 1853, în
care comunică despre trimiterea de bani la mănăstire54. Iar în scrisoarea din 18 februarie
ITU

1856 el scrie despre sine după cum urmează: „Deja sunt în al doilea an de preoție, locuiesc
la Moscova, în casa Mitropolitului Filaret al Moscovei și slujesc cu el la biserica de pe
lângă casa mitropolitană, cât și la alte biserici parohiale, fac ascultare apostolică și sunt
angajat în tipărirea și vânzarea de cărți despre mulțimea călătoriilor mele, ceea ce nu-mi
ED

dă odihnă nici ziua, nici noaptea. Chilia mea este totdeauna plină de vizitatori. Cu toate
acestea, deși mă aflu într-un cerc larg de cunoștințe, nu adun nimic din cele vremelnice,

53
Partenie (Agheev), călugăr. Legenda pribegiei și a călătoriei ... Partea a 2-a. M., 1855, pag. 233.
54
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 2.
©

144
OS
Schiegumenul Partenie (Аgheev)

în afară de cărți și icoane, pentru a îndeplini întocmai porunca părintelui Arsenie de a nu

ISM
cere nimic de la nimeni. Locuiesc aici ca un străin în țară străină, dar, dacă aș putea și
aș avea aripi, aș zbura spre Sfântul Munte Athos. Dar încă nu-mi pierd nădejdea pentru
a-mi sfârși ultimele zile ale vieții mele în Muntele Athos și, mai presus de toate, Îl rog
pe Domnul Dumnezeul meu, ca El să-mi rânduiască viața după voia Lui sfântă și să-mi
ajute a mă nevoi în folosul Bisericii Sale Sfinte și al Patriei și pentru mântuirea tuturor
sufletelor”55.

EL
La Moscova părintele Partenie avu prilejul să-și publice lucrările sale anterioare,
scriind și alte lucrări noi. Destul de repede au fost publicate două lucrări importante ale
lui, terminate încă la Tomsk. În primul rând este vorba de „Povestea vieții și lucrării

GH
adormitului întru Domnul starețul Daniil, care s-a nevoit în țara Siberiei, în gubernia
Eniseisk, în orașul Acinsk, care a murit în Mănăstirea Nașterii Domnului din Eniseisk la
15 aprilie 1843, joi, a patra zi de Paști, în prezența egumenei Evghenia” (M., 1855, s. a.),
terminată la 28 iunie 1854, înainte de plecarea din Tomsk. În al doilea rând au apărut
AN
două ediții ale cărții „Povestea pelerinajului și călătoriei în Rusia, Moldova, Turcia și
Țara Sfântă” (M., 1855; ed. a 2-a M., 1856.), terminată în mai 1849.
Tot în acești ani au fost publicate separat trei extrase din ea: „Amintiri ale monahului
athonit Partenie despre convorbirea cu bezpopovții sectei Pomoriane în 1825” (M., 1856),
„Amintiri ale monahului athonit Partenie despre vizita în Sfântul Munte Athos a Alteței
EV

Sale Marele Kneaz Konstantin Nikolaevici în 1845” (M., 1856), „Luminatul praznic la
Ierusalim” (M., 1856). În plus, în primii 3 ani ai șederii sale la Moscova, părintele Partenie
a scris și publicat „Cartea despre Providența Dumnezeiască, cum Ea, prin Creștinism,
duce la mântuire, iar pe cei neortodocși îi defaimă prin propriile lor fapte” (M., 1857).
RA

În 1856, părintele Partenie a scris «Autobiografia», care, pe de o parte, într-o formă


mai concisă repetă celebra «Povestea pelerinajului și a călătoriei...”, iar, pe de altă parte,
este continuarea ei. Cu excepția mai multor capitole a fost tipărită în 1898-1901, adică la
20 de ani de la adormirea părintelui Partenie. Scrise în 1855, „Legenda skopților” și așa-
numita „Grădină de flori” se pregătesc pentru publicare pentru prima dată56.
ITU

În iunie 1856, părintele Partenie a fost numit de către preasfințitul Filaret al Moscovei
stareț la Mănăstirea Sf. Nicolae din Berliucovsk57, iar din 1858 a fost numit stareț la
Mănăstirea Schimbarea la Față din Guslițk58, care, sub conducerea sa energică, aproape
de la zero a crescut rapid devenind mănăstire imensă. „Pentru strădaniile sale și pentru
ED

55
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 6-8.
56
Levșina J.L. Materiale despre schiegumenul Partenie (Agheev) în Departamentul de cercetare ști-
ințifică al manuscriselor din Biblioteca de Stat a Rusiei (in presă), pag 4.
57
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 10-12.
58
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 40-42.
©

145
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

construirea într-o perioadă scurtă a Mănăstirii Schimbarea la Față din Guslițk, părintele

ISM
Partenie a primit Crucea Pectorală de aur, care i-a fost atribuită personal de către
Mitropolitul Filaret. În ziua pomenirii Sfântului Serghie de Radonej, 25 septembrie 1863,
ieromonahul Partenie a fost ridicat de către Mitropolitul Moscovei și al Kolomnei Filaret
la rangul de egumen”59. Construcția mănăstirii de Guslițk a fost etapa finală a nevoințelor
părintelui Partenie pentru binele Bisericii Ortodoxe, a fost „întruchiparea puternicelor
rugăciuni ale stareților Sfântului Munte Athos”.

EL
Trimițându-l pe părintele Partenie în Rusia, starețul-duhovnic al Sfântului Munte
Athos, Arsenie, i-a spus: „Domnul va fi ajutorul tău, și El va interveni; tu, însă, pe toate
să le rabzi cu mulțumire și fără de cârtire. Și să nu-ți pui nădejdea în nimic stricăcios și

GH
trecător, nici în bani, nici în oameni; ci să nădăjduiești numai în Unul Dumnezeu și El
toate faptele tale le va săvârși și îndrepta”. ”Părintele Partenie, prin întreaga sa viață, s-a
străduit să transpună aceste cuvinte ale starețului în viață, încercând să slujească multora
în dobândirea credinței ortodoxe prin lucrarea sa, prin cărțile și talentul său scriitoricesc,
AN
precum și prin exemplu propriu”60.
În ciuda multelor griji ale egumeniei sale, el a continuat să comunice cu stareții
Russik-ului până la sfârșitul vieții sale. În 1871 el scria părintelui Ieronim: „De îndată
ce-mi amintesc de viața mea acolo, cu voi și de comportarea ta față de mine, nu-mi pot
stăpâni lacrimile”61.
EV

În iunie 1872, el a fost transferat, pentru a se odihni, în Schitul Ghetsimani al Sfintei


Treimi din Lavra Sf. Serghie, unde a și adormit la 17 mai 1878.
RA
ITU
ED

59
Partenie (Agheev), monah. Autobiografia. M., 2009, pag. 243.
60
Partenie (Agheev), monah. Autobiografia. M., 2009, pag. 244.
61
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 47.
©

146
OS
Schimonahul Seleuchie (Тrofimov)

ISM
Schimonahul Seleuchie (Тrofimov)
Schimonahul Seleuchie62 (în lume, Stepan Trifonovici Trofimov) s-a născut în orașul

EL
Svistov, gubernia Basarabia, într-o familie destul de bogată. Când băiatul avea doi ani
familia lui a suferit o nenorocire: focul le-a ars casa, întreaga familie rămânând în cămașă
pe stradă. După acest necaz, familia a fost nevoită să cerșească, părinții au murit în
curând și băiatul a rămas, dimpreună cu sora sa, în grija bunicii lor.

GH
În timpul războiului ruso-turc din 1829, el a fost adoptat de către ofițerul rus Pavel
Andreievici Scvorțov. De vreme ce acesta era militar, băiatul era silit să împartă cu el toate
greutățile serviciului militar: mutații dese și rătăciri dintr-un loc în altul, participarea la
operațiuni militare, într-o zi băiatul fiind chiar rănit.
AN
Ofițerul găsi un tutore pentru băiat, care-i dădu cunoștințele elementare. Curând îl
adoptă un alt ofițer, colonelul Ilie Eremeievici A., originar din satul Sofronovo, județul
Rylsk. Stepan își găsi în sfârșit un loc de trai permanent. Din ce în ce mai matur, el începu
să-l ajute pe tatăl său adoptiv în gospodărie, reușind destul de mult în acest sens.
EV

La un moment dat, din cauza problemelor comerciale, el a locuit împreună cu tatăl lui
adoptiv la Sankt Petersburg. Tânărul Stepan a fost atras de viața unui oraș mare și a
început să viziteze instituțiile de divertisment. Odată, la Petersburg, se dădea spectacolul
teatral „Înfricoșătoarea Judecată” (la Maslenița). Stepan merse și el la acest spectacol,
dar când văzu derularea scenei sfinte într-un loc indecent, se indignă mult de prostia
RA

teatrului și chiar fugi de acolo. La câteva minute după ieșirea sa teatrul era în flăcări,
fiind cuprins de incendiu.
Curând după aceea el căzu grav bolnav, fiind epuizat timp de două luni. Odată, fiind
complet doborât de boală, el văzu și auzi cum doi tineri au venit la el, l-au luat de mână și
ITU

i-au spus: „Urmează-ne!” Bolnavului i s-a părut că nu simte nici o durere, s-a ridicat în
picioare, și-a întors privirea spre patul său și a văzut că trupul său i-a rămas acolo...
Atunci el a înțeles că a părăsit viața pământească și trebuie să se prezinte într-o altă
lume. În tinerii veniți la el recunoscu pe Îngeri și, însoțit de ei, a mers mult timp prin locuri
extrem de anevoioase și întunecoase. În cele din urmă auzi zgomotul unei lave ca de foc, al
ED

unui strigăt și urlet omenesc. Cu frică și cutremur văzu ceva ca niște cuptoare, cu un vârtej
62
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului
athonit Seleuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte. St. Petersburg, 1860; Serghie
(Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale Athonitului. M., 2006, pag. 267.
©

147
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

de foc violent, în mijlocul flăcărilor auzind

ISM
gemetele oamenilor chinuiți. Dar cuptoarele
erau închise ermetic și numai focul se vedea
prin crăpăturile lor. Apoi tinerii au început
să-i explice pentru ce păcat a fost pregătit
acest loc înfocat. În cele din urmă i-au
arătat o pedeapsă teribilă, tot prin flăcări

EL
și chinuri mari, pentru cei care aleargă la
înveselitoarele și nelegiuitele distracții,
zicând tremurândului Stepan: „Dacă nu te

GH
vei lăsa de păcatele și obiceiurile vieți tale
dinainte, acesta va fi locul tău...”
Nefericitul, văzându-și înflăcărata
locuință pentru veșnicie, tremura ca frunza
AN de plop și nu putea să spună nici un cuvânt.
După care unul dintre Îngeri scoase din
flăcări un om, și Stepan văzu că sărmanul
de el era negru ca tăciunele, ars și legat din
cap până în picioare, astfel că-i era groază
EV

să-l privească în această stare. Atunci cei doi Îngeri i-au dezlegat celui în chinuri cătușele,
și, ca niște solzi, căzu de pe el toată negreața. Acest om deveni curat și strălucitor ca un
Înger, cu o frumoasă și negrăită strălucire paradiasică în ochi. Dumnezeu știe de unde
Îngerii au luat haine, asemenea porfirei regale, strălucitoare ca și lumina, și l-au îmbrăcat
RA

pe cel suferind... Între timp, Stepan, văzând toate acestea, rămase nedumerit, admirând
și uimindu-se de taina minunii transformării acestui om, până atunci ars și înnegrit, ca
un tăciune...
− Ce însemnează toate acestea? – întrebă el în cele din urmă pe Îngeri. − Pentru
numele lui Dumnezeu, explicați-mi și spuneți-mi.
ITU

− Acest suflet, − răspunse unul dintre Îngeri − a fost foarte păcătos, și prin urmare,
despărțit fiind de Dumnezeu; după faptele sale era sortit să ardă veșnic în acest foc. Între
timp, părinții acestui păcătos, după moartea sa, au făcut multă milostenie întru pomenirea
lui, l-au pomenit la Sfintele Liturghii și Parastase, iar pentru rugăciunile părinților și
ED

mijlocirea Bisericii, Dumnezeu S-a milostivit, izbăvind acest suflet de chinul cel veșnic și
acum se va înfățișa înaintea feții Domnului său, bucurându-se dimpreună cu sfinții Lui în
veci. Iar tu, − continuă Îngerul – întoarce-te din nou în trupul tău și, dacă vrei să scapi
de muncile gheenei, îndreptează-ți viața și nu mai păcătui.
©

148
OS
Schimonahul Seleuchie (Тrofimov)

Cu aceste cuvinte, vedenia lui se sfârși. Stepan, trezit ca dintr-un vis, văzu că familia

ISM
îl plângea, pregătindu-i trupul pentru înmormântare.
Din acest moment Stepan se hotărî în inima sa să meargă la mănăstire. Dar în cale
îi apăru o piedică. Mulțumit de capacitățile sale de târgoveț, tatăl său voi să-l însoare,
ca să-l lase moștenitor averii sale. Tânărul îl tot ruga pe tatăl său să amâne căsătoria.
Dar, în cele din urmă, l-au convins, iar tatăl său hotărî ziua logodnei. Toate rudele s-au
adunat, au adus și mireasa, o frumusețe de fată din partea locului, dar de îndată ce ea

EL
încercă să se apropie de Stepan el brusc se îngrozi: i se părea foarte urâtă și parcă avea
coarne. Atunci el strigă: „Nu este voia lui Dumnezeu să mă căsătoresc în țară străină!”
− și, alergând, se închise în camera lui. Tatăl său veni la el încercând să-l convingă și

GH
promițându-i multe bogății, ba chiar toată averea lui, dar Stepan, cu lacrimi, îl ruga: „Nu
vreau nimic, părintele meu. La ce-mi trebuie mie avere! În veacul ce va să fie nu va mai fi
nevoie de toate acestea. Vreau să merg la călugărie!”
Tatăl său se mânie și începu să strige la el: «Ce fel de călugăr vei fi tu?» Dar Stepan
AN
rămânea neclintit, spunând: «Vedeți și voi, că nu este voia lui Dumnezeu să mă căsătoresc.
Eu însumi am vrut să am o familie, dar este cu neputință să merg împotriva voinței lui
Dumnezeu”. Tatăl, văzând stăruința fiului său, cedă de data aceasta.
Stepan cerceta adesea Mănăstirea Sofronov din apropiere. Viața monahală strictă îl
atrăgea pe tânărul iubitor de Dumnezeu. Odată a mers acolo împreună cu tatăl său, care,
EV

văzând sufletul lui Stepan atras de toate cele din jur, îl întrebă: «Ei, Stepanușka, văd că
îți cam place această mănăstire!” Stepan răspunse: „Da, părintele meu, Ilie Eremeievici,
cu adevărat îmi place mult locul acesta și te implor să mă lași aici, ca să mă rog și pentru
voi și pentru mine, păcătosul, ca Bunul Dumnezeu să-mi ierte păcatele”.
RA

În ciuda faptului că tatăl său îi ironiză răspunsul, în acel moment Stepan hotărî, în cele
din urmă, să-și închine viața lui Dumnezeu. Acest fapt l-a înfuriat pe tatăl său adoptiv,
care l-a bătut atât de tare, încât Stepan a stat la pat nemișcat o săptămână întreagă,
urmările acestei bătăi chinuindu-l pentru tot restul vieții: suferea de dureri de cap, părul
îi cădea și adeseori i se întuneca în fața ochilor.
ITU

După însănătoșire, Stepan părăsi casa părintească, pe tatăl său vitreg, și merse să
rătăcească prin mănăstirile Rusiei, până când îi veni gândul de a vizita locurile sfinte ale
Răsăritului. Cu ajutorul oamenilor buni, el reuși să strângă suma de bani necesară pentru
călătorie și plecă la Constantinopol, în Cipru, la Ierusalim. Setea sufletului lui pentru cele
ED

sfinte se potoli prin vizitarea a numeroase altare creștine. Iată cu cât entuziasm descrie el
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim: „În Duminica Floriilor eram la Mormântul
Domnului unde se împărțeau ramuri de finic atât de frumoase, încât uitai de tot și de
toate. După utrenie au început să se adune preoții de la bisericile din jur, ieromonahi,
©

149
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

arhimandriți, episcopi, arhiepiscopi și mitropoliți. Întreaga biserică strălucea de lumini,

ISM
fiind cu neputință a număra mulțimea de candele aprinse. Și lume era atât de multă, încât
unii se urcase în vârful iconostasului, și chiar mai sus. Eu, păcătosul de mine, plângeam
de bucurie, văzând o priveliște atât de solemnă, gândind în sinea mea: „Și acum, oare ce
va fi?”: Deodată văd cum era condus Patriarhul, însoțit de dulcea cântare „Axion estin“
(„Cuvine-se cu adevărat”). Dragii mei cititori, mintea mea nu este în stare să vă poată
pe deplin transmite ceea ce am simțit eu atunci, când mitropoliții, arhiepiscopii și toți

EL
ceilalți, îmbrăcați în veșminte, înconjurară, în două rânduri Sfântul Mormânt cântând:
«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!» Dumnezeule! Ce a fost atunci în
sufletul meu... «Așa este, oare, și în ceruri?”− gândi eu. O atât de covârșitoare bucurie

GH
este cu neputință de descris! Doresc ca toți creștinii ortodocși să fie martorii unei asemenea
celebrări și trăiri praznicale”.
Din Ierusalim Stepan a mers la Sfântul Munte Athos și în iunie 1844 a ajuns la
limanul mănăstirii ruse Sf. Pantelimon, care l-a impresionat atât de mult, încât a decis
AN
să rămână aici pentru totdeauna. Dar Russik-ul era încă sărac și neamenajat, nefiind în
stare să primească noi membri. De aceea, duhovnicul Ieronim îl binecuvântă să rămână
undeva, într-una din chilii.
Stepan se statornici într-o chilie a Mănăstirii Iviru, la starețul Tobit, unde a trăit
vreme de șase luni, apoi s-a mutat la frații Korenev, care aveau propria lor colibă. Aici
EV

el făcea ascultarea de bucătar, cocea pâine și prescuri. În această chilie, la sărbătoarea


Nașterii lui Hristos, a fost tuns în mantie cu numele Silvestru.
„O, ce bucurie a fost aceasta, − spunea el, − atunci când vechea mea dorință s-a
îndeplinit, primind, chiar în ziua Nașterii lui Hristos, chipul îngeresc. Stepan a fost numit
RA

Silvestru! Cât de ușor mă simt, ca și cum aș fi aruncat o grea povară de păcate. Nu există
niciun cuvânt în stare de a descrie acea desfătare dulce!” Curând, murind starețul chiliei,
părintele Filip, călugării rămași fără duhovnic s-au mutat la Russik. Printre ei se număra
și părintele Silvestru. El a fost primit în rândul fraților, fiind trimis cu ascultarea la chilia
starețului Hariton, numită „Izvorul de viață dătător”, unde se nevoia ca bucătar și brutar.
ITU

Șase luni mai târziu i s-a dat ascultarea de grădinar-viticultor. A lucrat în podgoriile
chiliilor mănăstirii: Troițkaia (a Sfintei Treimi), Gheorghievskaia (a Sfântului Gheorghe)
și altele.
La 1 octombrie 1849, stareții mănăstirii l-au binecuvântat pe părintele Silvestru, ca
ED

împreună cu alți doi călugări să meargă în Rusia pentru a strânge donații. Despre aceasta
el scria: „Această propunere neașteptată m-a speriat foarte mult. Neștiind ce să răspund,
încercam să scap de ea, dar încercările mele au fost zadarnice”.
©

150
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
EL
GH
AN
EV

Chilia Sf. Gheorghe cea depărtată în vremea părintelui Seleuchie. Astăzi în întregime dărâmată.

Stareții Russik-ului deja trimiseseră, cu o misiune asemănătoare pe părintele Partenie


(Agheev) în Rusia, dar atunci această misiune nu a avut succes, iar mănăstirea avea o
mare nevoie de mijloace. De aceea, a fost făcută o nouă încercare și, slavă lui Dumnezeu,
de această dată încercarea a avut succes. Un rol deosebit în această lucrare l-a jucat
RA

publicarea scrierii „Scrisorile unui călugăr athonit”, a părintelui Serghie (Vesnin). Acest
lucru este confirmat și de părintele Silvestru în memoriile sale.
Fiind foarte entuziasmat de primele succese, el începu să lucreze cu mai mare râvnă.
Trecând aproape prin întreaga Rusie peste tot avu un mare succes. Iată cum își descrie
șederea în orașul Stary Oskol: „Apoi am venit la Stary Oskol (gubernia Kursk). O, ce
ITU

bucurie! În toate casele eram întâmpinat și primit ca și o rudă a lor. Iar ospitalitatea,
dragostea și virtutea locuitorilor acestui oraș nu sunt în stare să le descriu”. Aflând o
asemenea bunăvoință în aproape toate orașele rusești, părintele Silvestru a strâns o sumă
de patru mii de ruble în argint. Dar achiziția sa principală a fost icoana Maicii Domnului
„Semnul“, o copie exactă a originalului, primită în dar de la Mănăstirea Kursk Znamensky,
ED

și pe care el o îmbrăcă într-o îmbrăcăminte de argint aurit, cu diamante și pietre prețioase.


În drum spre casă el se întâlni cu Mihail Ivanovici Sușkin, viitorul stareț al lui Russik-ului,
care mergea într-o călătorie la locurile sfinte ale Orientului și împreună au mers la Odessa
și de acolo la Constantinopol.
©

152
OS
Schimonahul Seleuchie (Тrofimov)

La Athos părintele Silvestru sosi în ajunul unui nou an, 1851. Iată descrierea acelui

ISM
moment: „Când am ajuns la mal am luat icoana Maicii Domnului, pe care am încadrat-o la
Kursk într-o îmbrăcăminte de argint aurit, cu diamante și pietre prețioase. Când ne-am
apropiat de porți, de îndată toate clopotele au început să tragă, și arhimandritul (starețul
nostru), duhovnicul și toți frații ne-au întâmpinat. I-am dat icoana lui gheronda (starețului),
am căzut la picioarele lui, iar el m-a binecuvântat și m-a sărutat pe cap. Și duhovnicul,
părintele Ieronim, m-a binecuvântat, zicându-mi: „Îți mulțumim, părinte Silvestru, pentru

EL
osteneala ta; nu aștepta de la noi răsplată, ci mai degrabă de la Împărăteasa Cerului!”
În Postul Mare părintele Silvestru a fost tuns în schimă cu numele monahal de Seleuchie,
primind o nouă ascultare, acea de a sparge rocile de piatră cu ajutorul prafului de pușcă.

GH
După lungi încercări, el primi binecuvântarea să viețuiască în chilia Gheorghievskaia* (cea
îndepărtată), care era complet ruinată. Cu multă trudă și efort, părintele Seleuchie reuși
să-și refacă chilia: „Mi-am făcut un mic bârlog − cum scria el mai târziu − (chilioară)
după înălțimea mea, astfel încât în ea poți să intri numai dacă te apleci. Lumina zilei
AN
pătrunde în ea printr-o ferestruică mică. Pentru vizitatori există o altă chilie. Domnul
ne-a ajutat să reparăm iconostasul, să tencuim biserica și să reparăm chilia”.
Dar nu a putut prea mult timp să se bucure de viața pustnicească. În 1857 a fost
binecuvântat din nou să meargă în Rusia pentru colectarea de donații, de data aceasta
împreună cu ieromonahul Macarie (Semîkin)63. Părintele Seleuchie încercă să se opună
EV

plecării sale, dar duhovnicul Ieronim îi spuse: „Noi suntem creați a trăi nu numai pentru
noi înșine; trebuie să ne nevoim și pentru alții. Și tu poți fi multora de mare folos”.
El făcu atunci necondiționat ascultare de iubitul său duhovnic. Și de această dată
misiunea părintelui a avut succes. Prin viața sa sfântă și prin simplitate, el cu ușurință
RA

reuși să atragă o mulțime de oameni iubitori de Dumnezeu, fiind din nou de mare folos
mănăstirii. În timpul acestei călătorii el începu să-și scrie memoriile care sub denumirea
„Povestea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și despre pelerinajul la locurile
sfinte, cu o descriere detaliată a slujbei de pe 1 octombrie de la Russik și povestiri pe scurt
despre câțiva stareți de la mănăstirea rusească din Muntele Athos”, au fost editate în 1860.
ITU

63
Ieroschimonahul Macarie (în lume, Maxim Ermilovici Semîkin) - fiul unui fost comerciant din ora-
șul Stary Oskol, gubernia Kursk. Fiul schimonahului Ghenadie și fratele monahului Artemie. A sosit la
Athos în anul 1838 și a intrat în schitul Ilinsky. În anul 1839 a plecat în țară, apoi în anul 1840 s-a în-
tors la Muntele Athos și a intrat în Russik; a fost tuns în schimă în anul 1841, în același an fiind hiroto-
ED

nit ierodiacon, iar în anul 1844 a fost hirotonit ieromonah. Ascultarea și-a făcut-o ca legător de cărți, în
Rusia ocupându-se de colectarea donațiilor. La cererea sa, pe digul din Krumița a fost amenajat un hotel
cu biserică, închinată Sfântului Petru, Mitropolitul Moscovei și Sfântului Tihon, Episcopul de Zadonsk.
I s-a acordat bederniță în anul 1876. A răposat la 31 august în anul 1879, în vârstă de 62 de ani. Între
anii 1861-1863 a scris scrisori duhovnicului său Ieronim din Rusia în timpul strângerii de fonduri (vezi
AMRPA. Doc. nt. 1215 1217).
©

153
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

De asemenea, în arhiva mănăstirii s-au

ISM
păstrat și scrisorile64 sale trimise starețului
Ieronim din diferite orașe din Rusia, și care
subliniază sinceritatea și devotamentul lui
față de cauza mănăstirii. În aceste scrisori
s-a păstrat amintirea multor creștini
adevărați, care cu mare bucurie au ajutat

EL
Mănăstirea Sfântul Pantelimon în procesul
de restaurare.
În 1862 părintele Seleuchie se întoarce

GH
la mănăstirea sa, care, și prin eforturile
sale, era deja suficient consolidată material. Stareții recunoscători nu l-au mai deranjat
mai mult, și el, până în ziua morții lui, timp de 17 ani, a trăit și s-a nevoit de unul singur în
chilia Sfântului Gheorghe, pe care frații, datorită vieții sfinte a părintelui, o mai numeau
AN
și chilia lui Seleuchie. În nevoința sa, părintele a ajuns la cel mai înalt nivel de desăvârșire
duhovnicească, a gustat din dulceața rugăciunii minții, prin aceasta fiind de mare ajutor
pentru mulți călugări începători. În ultimii ani ai vieții sale el a împărțit cu generozitate și
confraților săi și mirenilor acele daruri duhovnicești, pe care le-a primit pentru smerenie
și ascultare. Schimonahul Seleuchie a răposat pe 5 septembrie 1879, moartea lui fiind
EV

pașnică și liniștită.
RA

Preacuviosul Тimotei de la Valaam


Timotei65 (în lume, Timotei Nicolaevici, numele lui este necunoscut) era originar din
orașul Ustiug, gubernia Vologda, fiu al unui țăran sărac. În tinerețe a trăit în Sankt
ITU

Petersburg. Văzând deșertăciunea și neașezarea acestei lumi și-a părăsit casa, părinții,
rudele, bunurile și a mers la Mănăstirea Valaam, aflată pe insula Valaam, unde a fost
tuns în mantie cu numele de Tihon. Timp de douăzeci de ani părintele Tihon s-a nevoit
la Valaam și, în cele din urmă, ne voind ca prin convorbiri deșarte să fie distras de la

AMRPA. Doc. nr. 1215, 1216.


ED

64

65
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahu-
lui athonit Seleuchie... St. Petersburg, 1860. Anexe, pag. 21; Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Biografia
Athonitului, scrisorile sale către prietenii săi despre Sfântul Munte Athos, care încă nu au fost publicate,
și notițe de chilie. St. Petersburg, 1873, pag. 59; Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călă-
toriei... Partea a 4-a. M., 1856, pag. 270; Pelerinul rusesc. 2001, nr. 23, pag. 47.
©

154
OS
Preacuviosul Тimotei de la Valaam

rugăciunea lui Iisus, pe care cu greu o dobândise prin ostenitoarea nevoință a ascultării, a

ISM
hotărât să se dedea tăcerii. Din acest motiv el se prefăcu, precum că limba lui ar fi suferit
un accident vascular. La toate întrebările superiorilor și ale fraților săi, el nu dădea nici
un răspuns, ci își arăta prin semne incapacitatea de a comunica, apoi, treptat, se întări în
nevoința sa de tăcere.
Celebrul scriitor duhovnicesc rus Andrei Nicolaevici Muraviev în renumita sa carte
„Călătorie prin locurile sfinte din Rusia”, care descrie pelerinajul său la Valaam din anul

EL
1830, scria despre părintele Timotei astfel: „A doua zi, înainte de Liturghie, am văzut la
moaștele Sfinților (Serghie și Gherman) un călugăr slăbit care, se părea, abia se ținea pe
picioare. Mi s-a spus că este un tăcut, care timp de opt ani făcuse un jurământ de tăcere,
vorbind doar la mărturisire cu duhovnicul. Motivul unei asemenea grele încercări, care

GH
depășea strictul statut monahal, nu este cunoscut”. Cu toate acestea se zvonea că părintele
Tihon, mai degrabă din pricina lumii decât a bolii a tăcut, dar nimeni nu a fost în stare
să-i dezlege limba lui nici prin convingere, nici prin dibăcie, nici prin încercare, cu excepția
unor cazuri speciale când el, fără nicio rugăminte din partea celorlalți, își deschidea gura,
AN
din care zburau cuvinte de mângâiere și ziditoare. Dar acest lucru se întâmpla atât de rar
și atât de tainic, încât aveau parte de el doar cei care se bucurau de o specială încredere
din partea lui, sau cei care se aflau în vreun pericol sau în strâmtorări disperate.
Au trecut mai bine de cincisprezece ani, iar pentru smeritul și tăcutul Tihon nimic nu
s-a schimbat. El își dorea și chiar se aștepta ca asceticile sale oase să fie așezate nicăieri
EV

altundeva decât la Valaam, dar Domnul a judecat contrar voinței și aspirațiilor lui.
Starețul Mănăstirii Valaam îl trimise la așezământul din Sankt Petersburg. Ascultătorul
Tihon nu găsi niciun motiv ca să refuze noua sa viață. Mai ales că aceasta o cerea însăși
smerenia și făgăduințele monahale. El plecă fără tragere de inimă la Petersburg, unde
rămase timp de doi ani și jumătate, fără să-și schimbe modul de viață și fără să renunțe
RA

la tăcere. El a rămas pentru toți tăcut, cu excepția câtorva, ceea ce, în mod natural,
i-au atras o mulțime de oameni curioși. În cele din urmă, vestea despre viața sa ascetică
deosebită se răspândi astfel încât el deveni o minune pentru mulți. Chiar și copiii știau că
acest sărman călugăr nu are limbă.
ITU

„Adesea, − spunea mai târziu părintele Tihon în Muntele Athos, − la paraclis veneau în
vizită și mulți nobili dimpreună cu copilașii lor. Și acești mici și drăgălași îngerași, alergau
în grabă până la părinții lor, arătând cu mânuțele spre mine, exclamând cu simplitate și
cu un sentiment cordial: „Mamă, mamă, acest sărman călugăr nu are limbă!” Această
trăsătură a caracterului de bunătate și blândețe a copiilor involuntar îl încânta pe părintele
ED

Tihon. El zâmbea privind la minunații copilași, binecuvântând în taină milostivirea inimii


lor îngerești.
Cu toate acestea, indiferent cât de puternic era părintele Tihon în faptele sale, viața
în capitală i se părea a fi o cruce prea grea. Și cu lacrimi înălța rugăciuni fierbinți către
©

155
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoarea cerând să-l ajute să plece din capitală.

ISM
Dorința sa el o mărturisi cu sinceritate duhovnicului de la Lavra Alexandru Nevsky,
destoinicului părinte Melchisedec, cerându-i sfatul și rugăciunile sale. Și Mângâietoarea
tuturor nu-l părăsi în această situație grea. Deodată îi veni în gând părintelui Tihon ca sa
ceară învoirea să meargă spre închinare la Ierusalim. Acest gând îl descoperi părintelui
Melchisedec, care l-a binecuvântat și chiar a mijlocit pentru el la Mitropolitul Serafim,
cerând trimiterea părintelui Tihon în străinătate.

EL
Se poate spune că nu mergea, ci mai degrabă zbura părintele Tihon de la Sankt
Petersburg la Moscova. Aici, pentru prima dată el începu pe față să-L laude pe Dumnezeu
cu gura lui și să vorbească despre toate și cu toți cei cunoscuți și apropiați. La Kiev și

GH
peste tot, unde ajungea, își deschidea buzele sale, dând învățături și dulci mângâieri celor
care aveau nevoie de ele, izvorâte din riguroasa și amara experiență ascetică săvârșită
prin simplitatea minții și a inimii sale.
Pregătindu-se de drum părintele Tihon nu avea nici un ban. Dar acest lucru nu-l
AN
deranja deloc. Pentru că avea credință tare în Providența Părintească Cerească (după
moartea părintelui Timotei, în cartea sa de rugăciune s-a găsit o bucățică de hârtie, pe
care scria: „Am făgăduit să nu iau niciun medicament pentru lecuire și să nu iau de la
nimeni nimic»), cunoscuții săi i-au umplut punga pentru călătorie, pe care el, cu mila sa
pentru săraci a deșertat-o rapid, astfel încât, ajuns la Athos, nu avea la el decât o jumătate
EV

de imperial în buzunar.
Mănăstirea rusă l-a primit cu ​​ dragoste. Conform dorinței sale, i s-a dat o chilie
pustnicească (îndepărtată) în numele Sfântului Gheorghe, Purtătorul de Biruințe, în care
s-a și mutat cel tăcut. În schimă, pe care părintele Tihon a primit-o la scurt timp după
RA

sosirea sa de la Ierusalim, el a fost numit Timotei.


Chilia sa era situată la sud-est de Schitul Xenofon, la poalele unuia dintre dealurile
pustii. Acolo părintele Timotei a pus începutul tăcerii sale athonite, în care s-a nevoit
mai bine de trei ani. De dormit dormea, de regulă, pe o stasidie, un fel de scaun înalt, pe
brațele căreia te poți sprijini stând în picioare. Numai în cazuri extreme, datorită bolii,
ITU

părintele Timotei dormea pe pat, întotdeauna așezat și foarte puțin. Numai Dumnezeu
știa și cunoștea faptele lui pustnicești. Picioarele lui erau umflate de la statul constant la
rugăciune. Pielea tălpilor era ca de cămilă, așa că nu avea nevoie nici de sandale. Dacă
cineva ar fi voit cu tot dinadinsul să-l încalțe, atunci era nevoie să-i coasă o pereche de
ED

încălțări, pentru că pantofii obișnuiți nu se potriveau pe picioarele lui umflate și, uneori
puroinde, la care îți era milă să privești, mai ales atunci când erau pline de răni.
Părintele Serghie (Vesnin) în scrisorile sale scria: „Datorită dragostei mele deosebite
pentru acest minunat pustnic, mă bucur și eu de reciprocitatea sentimentelor sale și
©

156
OS
Preacuviosul Тimotei de la Valaam

afecțiunea sa părintească, astfel încât întotdeauna și în orice moment îmi permite să vin

ISM
la el în pustie. Din acest motiv i-am auzit uneori plânsul amar, nemângâiatele lacrimi și
suferința inimii lui. Care este motivul tristeții sale? Care este motivul lacrimilor sale?
Aceasta o știe numai Dumnezeu și inima părintelui Timotei care, spre zidirea mea și spre
mângâierea neputinciosului meu suflet, aflat sub povara nevoințelor mele monahale, mi-a
mărturisit că este cu tot trupul său în curățenia întregii înțelepciuni. Uneori, în marea
mea neputință, începeam să mă plâng părintelui Timotei de multa mea lene și neatenție la

EL
rugăciune. Iar el, cu un oftat greu, spunea: „Ei, frate, frate! Când Îl iubim sincer pe Dumnezeu
crede-mă, nu mai avem timp de lene. Lenea la rugăciune înseamnă lipsă de iubire față de
Dumnezeu. Fii răbdător, copile, mult răbdător, − adăuga el cu un zâmbet. − De nu vei

GH
suferi, victimă demonului vei fi. Și eu simțeam mereu o inexplicabilă plăcere în convorbirile
cu părintele Timotei. Necăutând la înaltele sale concepte despre ascetism, în special ale vieții
contemplative, la adânca sa experiență, el uneori, cu o simplitate copilărească, mă întreba:
„Spune-mi, te rog, ce înseamnă teologia, pe care voi o învățați. Sunt atât de prost, încât nu
AN
știu nimic. Nu sunt un om de știință, sunt un fiu de țăran cărăuș. Ah, dacă aș cunoaște ceva
din teologia ta”. Încercam întotdeauna, cu simțire, să-i răspund la copilăreasca lui întrebare.
Părintele Timotei asculta, cu un zâmbet ușor și cu privirea în jos, și tăcea”.
Ca ascultător în chilia sa stareții îl binecuvântaseră pe părintele Partenie (Agheev),
care scria despre părintele Timotei: „Am fost trimis să-i slujesc lui, și m-am învrednicit să
EV

fiu martor la viața și faptele sale. Am stat cu el timp de șase luni și niciodată nu l-am văzut
întins pe pat, ci doar așezat, și atunci foarte puțin, numai în timpul mesei. Mereu stătea
în picioare, deși avea picioarele bolnave și umflate, dar nu se uita la aceasta. În fiecare
noapte, de cu seară, era în biserică la rugăciune stând nemișcat până se crăpa de ziuă.
RA

Aceasta era nevoința lui! Chilie pentru sine nu avea, ci biserica îi slujea în loc de chilie. În
timpul zilei citea o parte din Apostol și o parte din Evanghelie, apoi urma acatistul Maicii
Domnului. Apoi era ocupat cu rucodelia. Hrana lui era numai de post. După masă, intra
în biserică, se așeza într-o strană și ațipea timp de o oră, aceasta fiind toată odihna pe
care el i-o îngăduia neputinciosului său trup. Apoi se ridica făcându-și pravila monahală:
ITU

trei sute de metanii, o mie trei sute de închinăciuni și rugăciunea, pe care o citea nu cu
buzele, ci cu inima și cu cugetul său. Acestea i-au fost viața și nevoințele, încât nu puteam
să-l privesc fără lacrimi. Eu, blestematul, nu numai că nu-l puteam imita în nimic, ci nici
să-l privesc fără frică nu eram în stare. Dar totuși, îmi doream să viețuiesc cu el și să-l
ED

slujesc până la moarte. Crezând, în sinea mea, că pentru sfintele lui rugăciuni, Domnul
va ierta și păcatele mele cele grele și va avea milă de sufletul meu blestemat; dar, pentru
mulțimea păcatelor mele, nu am fost vrednic a-mi împlini dorința de a sluji în continuare
acestui mare stareț”.
©

157
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Nu a stat prea mult timp părintele Timotei la chilia Sfântului Gheorghe pentru că

ISM
aceasta necesita multe griji și preocupări, de care el se dezobișnuise demult, distrăgându-i
mintea și cugetul de la rugăciune. Astfel stând lucrurile el se gândi să meargă la mănăstire,
unde se predă cu desăvârșire lui Dumnezeu, retrăgându-se într-o zăvorâre profundă
și arătându-se în mijlocul fraților doar sâmbăta pentru primirea Sfintelor Taine ale lui
Hristos.
Când starețul Timotei veni la Sfântul Munte Athos, duhovnicul Ieronim îl binecuvântă

EL
să vorbească cu toată lumea și, celui ce va cere, să-i dea povețe. Toate convorbirile și
povețele sale erau numai despre felul cum să încerce fiecare prin nevoință să dobândească
rugăciunea minții, să-și înnoiască omul cel lăuntric, să-și curețe inima sa de gândurile

GH
și ispitele vrăjmașului. El întotdeauna spunea că monahul de aceea este numit ostaș al
Împăratului Ceresc, pentru că duce război nu cu trupul și cu sângele și nici cu oamenii, ci
cu începătoriile întunericului veacului acestuia, cu duhurile rele, care neîncetat luptă cu
cugetul nostru, săgetând și rănind inima noastră. Nu stă în putința noastră a le interzice să
AN
tragă cu săgețile lor veninoase, dar în voința noastră stă a ne opune continuu, respingând
săgețile, adică gândurile, prin neîncetata Rugăciune a lui Iisus. Dacă se întâmplă ca ei să
ne rănească grav, atunci ar trebui cât mai degrabă rana să o înfățișăm doctorului, adică
părintelui duhovnicesc, pentru vindecarea ei cu lacrimi și pocăință.
El mai spunea adesea: „Ocară este pentru un oștean a se numi pe sine oștean, dacă
EV

nu îndeplinește întocmai slujba împărătească. Mai mult decât atât, va fi chiar pedepsit.
La fel ocară și defăimare va fi înaintea Împăratului Ceresc și nouă, călugărilor, care
nu ne-am nevoit a ne curăți omul nostru cel lăuntric, nu am lucrat rugăciunea minții,
care curăță inima noastră și alungă de la noi toate gândurile insuflate de vrăjmaș și ne
RA

unește cu Dumnezeu Însuși. Ce îndreptățire vom aduce noi, călugării, dacă lăsând lumea,
eliberându-ne de grijile lumești, retrăgându-ne în pustie, lepădându-ne de noi înșine și
parcurgând jumătate de drum, vom renunța să mergem până la capăt pentru a ne atinge
scopul nostru? Iar adevăratul nostru scop este să ne curățim omul nostru cel lăuntric, să
iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul nostru, să ne unim și să
ITU

vorbim cu El neîncetat prin rugăciune. Când vom ajunge la o astfel de adevărată stare
monahală, îndulcindu-ne inima și cugetul cu numele Preadulcelui Domnului nostru Iisus
Hristos, atunci, dimpreună cu El, vom putea învinge ispitele. Și nu numai că le vom învinge
ci chiar le vom omorî. Iar fără rugăciunea neîncetată a inimii nu este cu putință a învinge
ED

patimile, a ne curăța inima și a ne uni cu Dumnezeu. Rugăciunea minții este începutul și


izvorul tuturor virtuților. Și apostolul spune, că „vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea
mea, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă” (1 Corinteni 14, 19).
Și Însuși Domnul Mântuitorul nostru a spus: „Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este
©

158
OS
Preacuviosul Тimotei de la Valaam

înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Și iarăși: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea

ISM
pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Cât de nefericiți vom fi atunci, când nu vom afla în noi Împărăția Cerurilor? Cât
de nefericiți vom fi noi atunci când nu vom fi în stare să ne curățim inima de patimi și
de gânduri necurate? Cât de nemângâiați vom fi atunci când cu ochii sufletului nostru
nu-L vom vedea pe Dumnezeu? Iată câte taine de negrăit ne descoperă Domnul și câtă
milă revarsă asupra noastră, iar noi nici măcar nu încercăm să ne curățim inima și nici

EL
nu ne nevoim la binefăcătoarea rugăciune a minții! Căci «Împărăția cerurilor se ia prin
stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Aceasta este lucrarea noastră,
a călugărilor, care am părăsit lumea și grija cea lumească și toată deșertăciunea. Lumea,

GH
adică cei ce iubesc lumea, nu ating, nu încap și nici nu pot să atingă toate acestea, deoarece
sunt mereu în vârtejul grijilor lumești, având mintea legată de lume și de toate plăcerile ei”.
Părintele Timotei nu le interzicea fraților să intre la el, dar, ținând cont de schimnicia
sa, îi primea în vizită doar în caz de mare nevoie, pentru a-și dezvălui înaintea lui gândurile
AN
și cugetarea și pentru a primi sfaturi ziditoare de suflet. Mâncarea îi era adusă la chilie.
Chilia lui din mănăstire se afla sus, la etaj, deasupra closetului, și era plină de ploșnițe.
Nu avea nici pat, nici așternut. În loc de pat, avea un jilț, iar deasupra capului era așezată
Psaltirea. Când se așeza în jilț, ținea în poală un ciot, cu două găuri scobite în el, în care
erau niște boabe oleaginoase. El lua câte o boabă și o muta dintr-o gaură în alta zicând
EV

rugăciunea lui Iisus.


Schimonahul Seleuchie (Trofimov) își amintește: „Minunat a fost starețul! Am vorbit
de multe ori cu el. Odată, în chilie, îi spun: «Părinte Timotei, binecuvântează-mă să
îndepărtez de pe pereții chiliei tale ploșnițele». Și el mi-a răspuns: «Nu, părinte, ploșnițele
RA

sunt folositoare pentru mine; picioarele mele miros greu, iar ploșnițele sug din ele sângele
rău». Iar noi nu putem suporta nici cea mai neînsemnată durere, nici chiar mușcătura unui
purice. Părintele Timotei a fost un martir de bună voie”.
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin) nici în mănăstire nu a întrerupt cu el comunicarea
duhovnicească. El scria: „Odată, discutam cu părintele nostru pustnic Timotei despre
ITU

însușirile adevăratei umilințe, și printre alte observații asupra acestui subiect important,
el spuse: „Pentru a atinge desăvârșirea și întreaga înălțime a smereniei evanghelice, omul
însuși trebuie să se obișnuiască a gândi și a crede, că el este mai rău nu numai decât
dobitocul, ci și decât demonul...” − „Ai milă, părinte, − i-am răspuns − e prea din
ED

cale-afară, aceasta nu este compatibil cu conceptele despre înalta demnitate a sufletului


nostru. Că sunt mai rău decât dobitocul, este adevărat, dar mai rău decât demonul, −
cred că, a spune astfel despre om, care a fost răscumpărat prin sângele cel de neprețuit
al Dumnezeului-om, nu numai că este rău, ci chiar și cu păcat”. „După mândria voastră
©

159
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

științifică, poate fi și așa, − răspunse, cu un zâmbet, părintele Timotei, iar după neștiința

ISM
noastră monahală, acesta este un adevăr de netăgăduit, confirmat de Evanghelie. Ești tu
de acord, − continuă el, − cu cuvintele Scripturii: «... Oricine săvârșește păcatul este rob
păcatului» (Ioan 8, 34), deci, implicit și diavolului, care se numește cap al tuturor relelor,
stăpânitor al întunericului acestei lumi, adică al nelegiuirii? Și poate fi sluga mai mare
decât stăpânul său? Judecă singur. Și sub alt aspect suntem mai răi decât demonul. Și
anume: pentru el nu s-a vărsat neprețuitul sânge al Dumnezeului-om și nu există pentru el

EL
Jertfă de răscumpărare. În vreme ce noi, cu toții, am fost răscumpărați cu prețul sângelui
Domnului, primind de la Domnul toate mijloacele pentru iertare și moștenirea Împărăției
Cerurilor. Deci, suntem noi, oare, mai buni decât demonii, dacă toate aceste lucruri sunt

GH
lăsate, desigur. Negreșit, suntem mult mai răi decât ei și mai nerecunoscători Domnului,
Celui atât de binevoitor față de noi!...”.
Părintele Timotei a răposat pe 13 august 1848. Reamintind faptele sale anevoioase,
părintele Partenie (Ageev) adaugă: „Dar cum a fost sfârșitul lui! Aproape o lună întreagă,
AN
el se împărtăși zilnic cu Sfintele Taine, murind în liniște și pace. Osemintele lui, după
dezgropare, erau galbene ca ceara. Și eu aveam un oscior al lui în sertar și, așa cum
obișnuiam, adesea deschideam sertarul, de unde venea o mireasmă de negrăit”66.
EV

Schiarhimandritul Мihail (Кozlov)


RA

Schiarhimandritul Mihail67 (în lume, Macarie Kuzmici Kozlov) s-a născut în anul 1826
în orașul Sîcevka, gubernia Smolensk din părinți ortodocși de rit vechi, sau staroobreadțî.
De la vârsta de opt ani a învățat carte, începând curând să citească Psaltirea și alte cărți
ITU

duhovnicești. Dar necazul lui a fost faptul că părinții îl îndrumau în credința lor, cea de rit
vechi, de la vârsta de 10 ani, silindu-l să-și lase studiile și să se ocupe de afaceri. Băiatul
însă era dornic de carte, adesea rugându-și părinții să-l trimită la școală. Aceștia însă îi
spuneau cu mânie: «La ce-ți mai trebuie școală?! Ai învățat destul, știi să scrii și să citești.
Ce altceva mai vrei?”.
ED

66
Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și
despre călătoria sa în locurile sfinte. St. Petersburg, 1860, Anexe, pag. 22.
67
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Mihail (Kozlov), schiarhimandrit. Scrisori către prietenii din
Athos. M., 1864; Gânduri ziditoare de suflet, 1884, ed. A 2-a. M., 1901, pag. 169.
©

160
OS
Schiarhimandritul Мihail (Кozlov)

Abia după moartea tatălui său, mama a fost de acord să-l de la școala profesională

ISM
raională Sîcevsk, dar au intervenit rudele lor, staroobreadțî, și băiatul iar a fost forțat
să lase școala. Între timp Macarie încercă singur să studieze Legea lui Dumnezeu,
gramatica, retorica, logica și alte științe. Dragostea lui de lectură și de cărți o foloseau
vechi-credincioșii în timpul slujbelor lor, cerându-i să citească catisme și canoane, iar
uneori, din cauza lipsei de oameni cărturari, chiar Apostolul și Evanghelia.
Devenind adult, tânărul Macarie pricepea din ce în ce mai mult falsitatea rătăcirilor

EL
staroobreadților. În special îndoielile lui s-au adeverit atunci când a descoperit existența
mai multor comunități de staroobreadți, care se dușmăneau și se blestemau reciproc.
Atunci tânărul căutător al adevărului se întrebă: „În care dintre aceste secte este Sfânta

GH
Biserică?” Și adesea cugetând la aceasta, a fost cuprins de o profundă întristare. El începu
să se roage în taina inimii sale lui Dumnezeu: «Doamne, arată-mi calea cea adevărată, și
pe ea voi merge”.
În cele din urmă, când împlini vârsta de 18 ani, într-o noapte cu lună din ianuarie
AN
1844, rugându-se stăruitor lui Dumnezeu și punându-și în El toată nădejdea, el părăsi
casa părintească și porni să rătăcească prin Rusia. Mai întâi a ajuns la Moscova și de acolo
plecă în multe alte orașe. În timpul călătoriei sale, bănuielile cu privire la starea deplorabilă
a credinței staroobreadților s-au întărit. În anul 1846 el ajunge la Mănăstirea Klimovsk
-Pokrovsky, despe care staroobreadți spuneau că este însăși „rădăcina cucerniciei“.
EV

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și printr-un eveniment trist i-a deschis în cele din urmă
ochii, să înțeleagă că închipuiții staroobreadți nu țin în niciun fel de adevărata Biserică
a lui Hristos, nu au niciun fel de sfinte taine, ci se află într-o deplină rătăcire, abătându-
se de la calea cea adevărată. El asistă aici la moartea năprasnică, fără de mărturisire și
RA

fără de împărtășire, a unui călugăr staroobreadeț. Tot aici i se descoperi că toate tainele
staroobreadților sunt închipuite și născocite. Părăsind mănăstirea, el plecă la Kiev, la
Lavra Pecerska, se închină la toate sfințeniile și, simțind din plin prezența harului lui
Dumnezeu, luă hotărârea de a se întoarce la adevărata Biserică Ortodoxă.
Pentru ajutor, el se adresă arhiepiscopului ortodox de Rjev, Matei Alexandrovici,
ITU

dezvăluindu-i intenția de a se întoarce la credința ortodoxă. Părintele Matei îi primi


pocăința, vestindu-i că a fost primit în sânul Bisericii lui Hristos. Cu toate acestea Macarie
se considera pe sine a fi întinat de erezie, cerând insistent mirungerea pe care el nu a
primit-o la botez. În acest scop, el pleacă la Lavra Troițe-Serghiev, unde, pe 8 noiembrie
ED

1846, prin sfânta mirungere a fost definitiv unit cu Sfânta Biserica Ortodoxă.
După aceasta Macarie a mai stat câțiva ani în casa părintească și numai după moartea
mamei porni să-și realizeze visul de a deveni călugăr. Până în 1854, cu binecuvântarea
Preasfințitului Timotei, Episcopul de Smolensk și Dorogobujsk, el își îndeplini îndatoririle
©

161
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

misionare, având convorbiri religioase cu staroobreadții din diferite sate ale județului

ISM
Sicevsk.
În 1854, din proprie dorință, el intră în mănăstirea edinoverților din eparhia Cernigov,
unde până în 1856 se îndeletnicește cu diverse ascultări clericale. De aici își îndreaptă pașii spre
Sfântul Munte Athos, unde sosi la 15 aprilie 1857. Merge la Mănăstirea rusă Sf. Pantelimon,
unde un an mai târziu, pe 21 martie 1858, a fost tuns în mantie cu numele Meletie.
De acum părintele Meletie scrie amintiri despre aflarea sa în schismă și despre

EL
întoarcerea sa la ortodoxie, editate de două ori în Rusia68 sub titlul „Scrisori către prietenii
de la Athos”. Părintele Meletie ținea și un jurnal, care este o excelentă sursă pentru
istoria mănăstirii și a întregului Athos, precum și pentru studierea biografiilor unor asceți

GH
deosebiți din acea vreme69.
În anul 1860, călugărul Meletie, cu înalta permisiune și binecuvântare a Sfântului
Sinod, plecă în Rusia pentru colectarea donațiilor. Îndeplinind cu succes această ascultare,
patru ani mai târziu el se întoarse la mănăstire. Aici, prin mila lui Dumnezeu, i se întâmplă
AN
un eveniment, care i-a fost o lecție pentru toată viață. Acest incident el îl consemnează în
jurnalul său, ca la persoana a treia, acolu unde citim următoarele: „Un monah [este vorba
de el însuși, arhimandritul Mihail (Kozlov)] a fost trimis de mănăstire în Rusia pentru a
strânge donații. Terminându-și ascultarea se înapoie la Russik. Însă vrăjmașul, urâtorul
a tot binele, reuși să-i pângărească ascultarea printr-o meșteșugire, sugerându-i gândul
EV

că el, probabil, nu va putea conviețui în mănăstire, trebuind să plece în altă parte. Și


atunci, ar fi bine să dosească o parte din banii colectați. El plecă urechea la acest viclean
sfat al șarpelui, păstrându-și suma de două mii de ruble, deși conștiința lui îl împiedica să
facă acest lucru. Dar vrăjmașul, cu îngăduința lui Dumnezeu, și pe cei înțelepți îi poate
RA

înșela, cauza tuturor relelor pentru un călugăr fiind nerușinarea.


De vreme ce el prin ticăloșia sa a pângărit sfânta obște, Providența Divină, pentru a
menține curăția desăvârșită a obștii, nu-l lăsă fără de înțelepțire. Și toate s-au întâmplat
după cum urmează. După ce primi gândul diabolic de a reține banii pentru a-i folosi atunci
când va părăsi mănăstirea, viața lui se tulbură mult, devenind neglijent în toate și foarte
ITU

abătut. Odată se afla la chilia Sfinților fără de arginți, în vizită la ieromonahul Macarie.
Seara, plimbându-se în împrejurimile chiliei, îi apăru înainte o momâie uriașă, care cu un
deget lung de trei arșini îl amenința furios, zicându-i: „De ce ai ascuns banii mănăstirii,
dă-i înapoi la mănăstire, că te omor!”
ED

Călugărul s-a speriat rău de tot de această înfricoșătoare namilă, alergă în grabă la
mănăstire și, fără întârziere, se pocăi de păcatul său. Înapoind banii ascunși, el povesti

68
AMRPA. Doc. nr. 513 – autograful părintelui Meletie.
69
AMRPA. Doc. nr. 517.
©

162
OS
Schiarhimandritul Мihail (Кozlov)

totul în amănunt despre vedenia îngrozitoare pe care o trăise. Din acel moment el începu

ISM
să audă vocile demonilor, zi și noapte, care nu-i dădeau defel odihnă și mereu îl amenințau,
îl blestemau, îl ocărau, lăudându-se că-l vor distruge. Înfricoșat, el începu să se roage
mult și să postească, să se pocăiască de toate păcatele sale, plângând cu amar și simțind
că mulțime de demoni au intrat în el, spunându-i fără de încetare că „al nostru ești,
și în zadar acum te rogi și postești”. „În zadar te opui nouă”, − ziceau ei, − căci în
curând te vom distruge și te vom duce în iad”. Și cu mare furie îl certau cu cele mai urâte

EL
cuvinte, îl înjurau și-l blestemau, îi chinuiau măruntaiele, îi umflau burta, bântuindu-l zi și
noapte, lipsindu-l de somn și de poftă de mâncare, ca să-i epuizeze trupul și să-l omoare,
spunându-i: „S-a terminat, te vom ucide în curând».

GH
El, săracul, din cauza acestor primejdii, veni în mare frică și descurajare, spunând
totul în detaliu părinților săi duhovnicești (părintelui Ieronim și părintelui Macarie), care
se rugau pentru el și-l sprijineau cu sfaturile lor, zicându-i să nu dea crezare demonilor, să
nu deznădăjduiască de mântuirea sa, să nu se teamă de ei, ci să se împotrivească lor cu
AN
mult curaj și să-i blesteme, pentru că această ispită a fost îngăduită de Dumnezeu pentru
înțelepțirea sa. Și că toate acestea au fost îngăduite ca să fie de învățătură și pentru alții,
care ar îndrăzni să păgubească cumva mănăstirea. Și că toate vor trece și el se va vindeca
și, prin urmare, să nu creadă că va muri curând.
Dar totuși călugărul cerea insistent să fie tuns în schimă. Duhovnicul îi porunci să se
EV

pregătească pentru primirea schimei. Cu o săptămână înainte de tundere el suferi mult


de la demoni, care îl atacau cu înverșunare și cu mare furie. Duhovnicii îl spovedeau,
iar frații se rugau de zor pentru el depănând metanierul. Sâmbătă, când veni la biserică
pentru tundere în schimă și împărtășirea cu Sfintele Taine, demonii îi umflară burta,
RA

strigând: „Nu te vom lăsa să fii tuns în schimă și nici să te împărtășești cu Sfintele Taine,
ci imediat te vom sugruma și te vom rupe în bucăți...”. Îi răvășeau măruntaiele și tot
lăuntrul lui, țipând: „Nu, nu, nu, nu vom ieși!” Epuizat, el leșină. Și când tunderea începu,
atunci demonii au ieșit din el și pântecele lui a început să scadă. Când tunderea luă sfârșit,
demonii, care ieșiseră din lăuntrul lui, strigau: „S-a dus truda noastră, nu am reușit să-l
ITU

distrugem!“ Iar când s-a împărtășit cu Sfintele Taine, atunci demonii l-au părăsit definitiv,
iar el nu le mai auzea vocile. Primind o lecție atât de dură pentru încălcarea regulilor vieții
de obște prin cădere, el deveni mult mai atent la viața sa”70.
Părintele Meletie a fost tuns în schimă la 29 octombrie 1866, cu numele de Mihail.
ED

După care, timp de șase ani, făcu ascultare în funcția de supraveghetor (blagocin) al
mănăstirii.

70
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 569.
©

163
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

În 1872, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh al Constantinopolului

ISM
Antim, el a fost trimis de către stareții Mănăstirii Sf. Pantelimon în Rusia la rascolnicii-
nekrasovți, care locuiau în Sciția, în satul Maynos de pe Dunăre, pentru a purta conversații
religioase cu ei spre înțelepțire și întoarcere la Sfânta Biserică Ortodoxă. Apoi, la invitația
scrisă a Înaltpreasfințitului Antonie, Arhiepiscop de Kazan și Sviajsk, la 12 iulie 1874 a
fost trimis de către starețul Mănăstirii ruse Sf. Pantelimon la Casa Arhierească din Kazan.
La 14 septembrie a aceluiași an, în Catedrala Buna Vestire din Kazan, Arhiepiscopul

EL
Antonie l-a hirotonit ierodiacon, iar la 20 octombrie l-a hirotonit ieromonah.
La 27 noiembrie 1874, prin ordin eparhial, a fost mutat de la Casa Arhierească din
Kazan la Mănăstirea Bogorodițk (Născătoarei de Dumnezeu) din Sviajsk, cu titlul de

GH
misionar pentru convertirea rascolnicilor la Ortodoxie. La 15 decembrie 1875 a fost
distins cu bederniță. Prin decretul Sfântului Sinod din 4 ianuarie 1879 numărul 16, el
a fost numit, la recomandarea Înalt Preasfințitului Veniamin, Arhiepiscop de Irkuțsk și
Nercinsk, stareț la Mănăstirea Sfânta Treime (Troițky) din Selenghinsk și șef al Misiunii
AN
antirascolinice din Zabaicalsk. La 28 ianuarie 1879 a fost ridicat la rangul de arhimandrit
de către Arhiepiscopul Antonie în Catedrala din Kazan.
Slujirea arhimandritului Mihail în mănăstirea din Selenghinsk a durat aproape cinci ani.
În tot acest răstimp el a lucrat neobosit, reușind să facă multe pentru lumea rascolnicilor,
să-i convingă pe aceștia de calea greșită a înstrăinării lor de Sfânta Biserică, străduindu-se,
EV

cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i îndrume pe calea adevărului.


Din păcate, el nu a putut găsi aici colaboratori de încredere și competenți într-o
chestiune atât de dificilă. Pretutindeni trebuia să acționeze de unul singur, deși adesea
invita spre colaborare și preoți edinoverți și preoți ortodocși, ca martori ai adevăratei
RA

învățături. Potrivit statisticilor date de guvernatorul militar, în eparhia Zabaikalsk erau


mai mult de 25 de mii de rascolnici în acea vreme, în mare parte fiind bespopovți, evacuați
din Vyatka sub împărăteasa Ecaterina a II-a. Alte două mii de bespopovți trăiau separat
de aceștia.
Părintele Mihail vizita toate satele în care trăiau staroobreadții și edinoverții, mai
ITU

întâi pentru a identifica locul unde urma să se efectueze introducerea unei singure credințe
și construirea bisericilor lui Dumnezeu, iar apoi în mod special pentru dialoguri cu
staroobreadții pe subiectele divergente existente între ei și Biserica Ortodoxă. Pe parcursul
anului au fost aproximativ 50 de astfel de dialoguri, ale căror conținut a fost publicat în
„Monitorul eparhial din Ircuțsk“ fiind deosebit de instructive atât pentru staroobreadți
ED

în vederea convingerii lor pentru unirea cu Biserica lui Hristos, cât și, în general, pentru
iubitorii de evlavie în încălzirea sentimentului lor creștin de dragoste pentru cei izbăviți.
Marea majoritate a staroobreadților, cu excepția, desigur, a conducătorilor lor interesați,
era de acord cu argumentele celui ce propovăduia adevărul, dar a face individual pasul
©

164
OS
Schiarhimandritul Мihail (Кozlov)

decisiv pentru a păși pe calea adevărului, fiecare dintre ei se temea, deoarece acest lucru

ISM
ar fi însemnat, după cum declara misionarul, să cazi victimă răzbunării, de care au parte,
de obicei, zeloșii adepți ai adevărului din partea instigatorilor discordiei. Părintele Mihail
punea mult la inimă toate aceste tulburări și tiranii existente între staroobreadți, arzând
de dorința de a-i cerceta pe interlocutorii săi șovăitori, dar starea lui de sănătate gravă nu
i-a permis să o îndeplinească.
În lumea staroobreadților a rămas, totuși, un monument vizibil al preocupării sale de

EL
a aduce oile ascultătoare la pajiștea Sfântei Biserici, și anume Mănăstirea Intrării Maicii
Domnului în biserică din Borohovsky, construită prin strădaniile sale pline de trezvie.
Cel mai important lucru în activitatea binecuvântatului propovăduitor este vocea

GH
adevărului care emană din scrierile sale, începând cu scrisorile către prietenii din Sfântul
Munte Athos până la monografia „Căutător al rugăciunii neîncetate” și convorbirile cu
staroobreadții. În ele strălucește duhul ascetului sfințit prin har, și se reflectă toate etapele
ascensiunii sale de la schisma dăunătoare la calea mântuirii, când el, întărit de puterea
AN
harului Duhului lui Dumnezeu, a putut deveni o călăuză și pentru alții.
Cu mare râvnă arhimandritul Mihail se îngriji și de îmbunătățirea Mănăstirii Selenga,
care i-a fost încredințată. Aici au fost construite numeroase clădiri și biserica principală.
În stabilirea interioară a rânduielii monahale și a slujbelor, el a păstrat, pe cât posibil,
statutul athonit și rânduiala altor mănăstiri exemplare. Legătura duhovnicească cu Athos-ul
EV

și cu duhovnicii lui iubiți, părintele Ieronim, părintele Macarie și părintele Arsenie, el a


menținut-o până la sfârșitul vieții sale, ca dovadă fiind imensa corespondență cu ei71.
Iată ce scria el părintelui său duhovnicesc, egumenului Macarie la 8 iulie 1883, cu șase
luni înainte de moartea sa: „Mie, celui neputincios, mi-au încredințat atât de multe treburi,
RA

câte n-am făcut nici în anii tinereții. Îndeplinind, vrând-nevrând, sarcinile încredințate
mie, de multe ori mă gândesc dacă nu va fi zadarnică munca mea și fără de folos pentru
sufletul meu păcătos. Cred că veți fi de acord cu mine, că mie mi-ar fi mai de folos să-mi
plâng păcatele mele cele grele, decât să îndrum pe alții, să slujesc la Sfântul altar sau
să-i ocârmuiesc pe alții. Totuși, la bătrânețe, viața mea a luat o formă cu totul diferită”72.
ITU

Răspunsul la aceste cuvinte smerite ale marelui stareț nu poate fi decât unul singur:
nu, eforturile sale nu au fost în zadar, deoarece a ajutat mii de oameni să-L găsească pe
adevăratul Dumnezeu, să-și găsească pacea sufletească și să se întoarcă în sânul Bisericii
Ortodoxe, astfel îndeplinind datoria iubirii creștine.
ED

Arhimandritul Mihail a murit ca un drept. Cu 15 ani înainte de moartea sa, fiind încă
la Muntele Athos, în timpul unei boli grave, a auzit o voce în revelația sa, precum că el

71
AMRPA. Doc. nr. 1378.
72
AMPRA. Doc. nr. 1378, pag. 289.
©

165
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

va trebui să ajungă în Siberia, va mai viețui încă 15 ani, după care Domnul îi va cere

ISM
sufletul lui. Și iată veni timpul plecării sale. Iar el nu ascundea, ci vorbea multora, chiar
și medicilor care-l tratau, despre această limită de neînlăturat a vieții sale, arătată de sus.
Așa și s-a întâmplat. Boala nu ceda îngrijirilor medicale. El se îngriji să i se facă toate cele
de trebuință pentru plecarea sa, făcându-i-se de două ori sfântul maslu, apoi se mărturisi
și se împărtăși cu Sfintele Taine. Moartea lui a fost atât de liniștită, încât cei care stăteau
lângă el nici nu au observat cum părintele lor arhimandrit și-a dat ultima suflare. S-a

EL
întâmplat aceasta la praznicul celor Trei Ierarhi (30 ianuarie 1884), la ora două după-
amiaza, după cinci luni de suferință grea, pe care a răbdat-o ca un adevărat ascet.
Slujba de înmormântare a săvârșit-o episcopul Meletie de Selenginsky, sosit în acel

GH
moment, ca și cum ar fi fost în mod intenționat, de la Chita pe drumul spre Irkuțk. El
avu un semn cu privire la moartea arhimandritului. Sosind în mănăstire a doua zi după
moartea starețului, adus deja din chilie în biserică, după miezul nopții, pe 1 februarie,
Vlădika, într-un somn ușor, auzi cum călugării interpretau cântarea slujbei de Paști și,
AN
trezindu-se, simți o stare de bucurie, luând aceasta drept semn de triumf și biruință a
ascetului decedat asupra vrăjmașilor mântuirii.
Arhimandritul Mihail a fost îngropat în spatele altarului bisericii mănăstirești Sfânta
Treime. Avea vârsta de 58 de ani.
EV
RA

Schimonahul Serafim (Коmarov)


Schimonahul Serafim73 (în lume, Simeon Maximovici Komarov) provenea dintr-o
familie de țărani din Iaroslav. El a fost chemat pentru serviciul militar, ajungând la rang
ITU

de căpitan, iar după demisie a trăit în Sankt Petersburg, ocupându-se de afaceri, lucru pe
care l-a făcut foarte bine, devenind negustor al celei de-a treia bresle. A adunat o mare
avere, așa că a avut și un hotel propriu. I-a făcut parteneri în afacerea sa și pe propriii săi
frați, care, cu vremea, au devenit chiar coproprietari.
ED

El a fost un om credincios, cu frică de Dumnezeu, folosindu-și averea pentru fapte


bune, înzestrând cu generozitate multe mănăstiri, printre care se numără și mănăstirea

73
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 267.
©

166
OS
Schimonahul Serafim (Коmarov)

rusă athonită. Singura lui fiică, Elena, a fost crescută în credință și în dragoste față de

ISM
Dumnezeu. În 1843, soția lui a murit, și el se hotărăște să părăsească lumea pentru
totdeauna și să se afierosească în întregime lui Dumnezeu.
Afacerea sa a predat-o fraților săi, iar fiica sa, care visa și ea la monahism, a intrat în
Mănăstirea Staroladojsky, unde a fost tunsă curând cu numele Ermionia.
După plecarea tatălui ei la Muntele Athos, ea se afla în legătură duhovnicească
constantă cu el și cu alți stareți ai Russik-ului, fapt despre care mărturisesc scrisorile sale

EL
către Russik74.
La sfârșitul anului 1843 Simeon Maximovici veni la Athos ca pelerin. Starețul Ieronim
îl primi cu bucurie pe fostul său binefăcător aflând despre intenția sa de a deveni călugăr.

GH
Dar Simeon Maximovici văzând lipsa acută de fonduri în mănăstire a înțeles că poate fi
de folos mănăstirii și în alt mod. De aceea, el se întoarse în Rusia folosind toate mijloacele
rămase pentru susținerea Russik-ului. De asemenea, la această lucrare s-au alăturat în
mod activ și rudele sale.
AN
Prin râvna sa, a fost finalizată în cele din urmă biserica Sfântului Mitrofan, au fost
cumpărate două iconostase, unul pentru această biserică și altul pentru Biserica Adormirii
Maicii Domnului. Pe propria cheltuială, lângă mănăstire, a construit Chilia Troițkaia
(Sfânta Treime)*.
Iată cum descrie părintele Serghie (Vesnin) sfințirea bisericii Sfântului Mitrofan:
EV

„De curând, a fost sfințită biserica rusească Sfântul Mitrofan. Sfințirea a fost săvârșită
de către Mitropolitul Adrianopolului Grigorie, locuitor într-una din mănăstirile de aici,
și anume Vatopedu. Pentru inima fraților ruși a fost extrem de emoționant acest rar și
se poate spune singurul eveniment de acest gen (sfințirea Bisericii Sfântului Mitrofan
RA

pe înălțimile sfinte ale Muntelui Athos). Recunoștința mănăstirii ruse față de Domnul
Dumnezeu pentru Pronia Sa părintească față de ea a fost mărturisită prin privegherea
de toată noaptea în această minunată zi a sfințirii, care a durat opt ​​ore. Iar recunoștința
față de Rusia pentru atenția și participarea sa la soarta acestei mănăstiri s-a manifestat
în rugăciuni fierbinți pentru sănătatea Imperatorului Nicolae Pavlovici și a întregii sale
ITU

familii, cât și pentru mântuirea tuturor, în special a binefăcătorilor mănăstirii ruse.


Trecuseră șase ani de când a fost pusă piatra de temelie a bisericii Sfântului Mitrofan,
noul făcător de minuni. În acest timp, ea se ridica încet și anevoios, jenată de împrejurările
externe. Și probabil, până în ziua de azi nu ar fi fost ea atât de frumos împodobită în
ED

interior dacă Dumnezeu nu ar fi trimis aici, mai presus de aspirațiile unui închinător, pe
negustorul Simeon Maximovici Komarov din Sankt Petersburg care, mișcat de starea
precară a mănăstirii rusești, părăsind Sfântul Munte Athos a făcut jurământul de a

74
AMRPA. Doc. nr. 2848.
©

167
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

dărui un iconostas noii biserici a Sfântului

ISM
Mitrofan și a o înfrumuseța pe dinlăuntru
pe cheltuiala proprie, ceea ce a și făcut cât
se poate de bine.
Trei ani mai târziu, la 1 septembrie
1846, el veni la Sfântul Munte cu iconostasul
gata, făcut în Rusia, supraveghind singur și

EL
lucrările de finisare a bisericii, astfel încât
până la 23 noiembrie biserica Sfântului
Mitrofan era deja împodobită cu iconostas

GH
și cu vase de mult preț. Mulți curioși s-au
îngrămădit în biserică. Grecii se bucurau de
râvna Rusiei spre înfrumusețarea bisericilor
lui Dumnezeu, iar inimile rușilor erau pline
AN de sentimente de entuziasm inexplicabile.
Binecuvântările pentru Rusia și pentru
suveranul ei, cât și simțămintele de recunoștință sinceră față de dl Komarov nu aveau
sfârșit... Procesiunea a fost cu adevărat emoționantă! În ziua de sărbătorire a Sfântului lui
Hristos Mitrofan urma să se sfințească biserica și mănăstirea rusă. Cunoscând importanța
EV

și înțelegând cât de rare sunt astfel de evenimente, mănăstirea a considerat a fi nepotrivită


săvârșirea acestei sfințiri fără episcop. Ca urmare a fost invitat în prealabil bătrânul
Mitropolit de Adrianopol Grigorie, care a sosit cu opt zile înainte de sfințirea bisericii. În
acest timp, vizitând adesea nouă biserică rusească și admirând prețioasele sale ornamente, el
RA

binecuvânta numele Rusiei și al Suveranului său Monarh și, întorcându-se spre dl Komarov,
arăta spre icoanele sfinților apoi către cer, datorită neputinței de a explica în limba rusă
binecuvântările sale sincere pentru ca răsplata donațiilor sale să o afle acolo, în cer!
La 22 noiembrie, când totul era pregătit pentru sfințire, la ora patru după-amiază, în
noua biserică a început Vecernia mică, după care moaștele Sfântului Panteleimon, aduse
ITU

aici din timp, au fost duse de către Înaltpreasfințitul înapoi, la locul lor, în catedrala greacă.
Până la ora șase seara fraților li s-a dat răgaz de odihnă, pentru reînnoirea și întărirea
puterilor în vederea participării la privegherea de toată noaptea, care a început după
apusul soarelui și a durat, așa cum am spus, timp de opt ore. Rușii, grecii și toți cei care
au venit la această sărbătoare a rușilor (erau aproximativ 500 de persoane), s-au adunat
ED

pentru privegherea de toată noaptea în noua biserică. Cântarea a fost comună: începeau
rușii, apoi continuau grecii și invers. După vecernie grecii s-au retras la catedrala lor,
pentru utrenie, dar Preasfințitul a rămas cu noi, și pentru el, de fapt, s-a citit atunci, în
limba greacă, viața Sfântului lui Hristos Mitrofan.
©

168
OS
Schimonahul Serafim (Коmarov)

După citirea primei catisme de la utrenie în limba rusă a fost rostit un cuvânt, care

ISM
exprima în special mulțumirea fraților ruși față de Domnul Dumnezeu, și recunoștința
lor față de Rusia, precum și semnificația istorică de origine primară și de demnitate
creștinească a bisericilor, întemeiate prin cuvintele apostolului Petru, care încă de pe Tabor
propuse să facă trei colibe, ceea ce ne indică faptul închinării sfintelor biserici nu numai
Domnului Dumnezeu, ci și sfinților Săi. De acest lucru a fost complet străină Biserica
Vechiului Testament, care se limita strict la închinarea către Singurul Dumnezeu, și

EL
atunci numai în templul din Ierusalim.
Apoi începu sfințirea, care a durat până în zori. Adâncul întunericului, îngânat de
cântările slujbei de noapte, dădeau un sentiment de adâncă umilință întregii ceremonii de

GH
sfințire. Aceasta a fost subliniată îndeosebi de înconjurarea de trei ori a bisericii, făcută
de către toți frații înainte de a începe sfințirea. Toți frațiii mănăstirii dimpreună cu cei
prezenți, ținând lumânări și făclii aprinse în mâini, mai bine zis întreaga procesiune,
înecată în lumina lor strălucitoare, amintea grăitor de Israelul din vechime, condus
AN
de un stâlp de foc în noapte spre îndepărtata Țară a Făgăduinței. Sunetul clopotelor
completa impresia de solemnitate a praznicului rusesc, ducându-ne involuntar gândul la
îndepărtata și draga noastră patrie. Liturghia, care a început după sfințire, s-a încheiat la
ora nouă dimineața, și, prin urmare, întreaga slujbă a acestui mare praznic rusesc a durat
cincisprezece ore, încât, epuizat, Preasfințitul Grigorie, pe brațe a fost dus din biserică în
EV

chilia pentru oaspeți.


Masa, atât în ziua praznicului, cât și în ajun, a fost oferită de binefăcătorul bisericii
rusești, dl Komarov, care, personal, împărtășea bucuria noastră. La trapeză, bătrânul
didaskal* grec, arhimandritul Procopie ținu un scurt cuvânt, referindu-se în special la
RA

împrejurările dificile ale situației actuale a mănăstirii rusești și exprimând recunoștința,


în numele întregii frății, domnului Komarov, al cărui toast încheie această masă nu
savuroasă, ci mai degrabă plăcută.
După trapeză, întreaga frăție dimpreună cu starețul s-au retras în biserica rusă nou-
sfințită, unde, după o scurtă elogiere, s-a cântat «Mulți ani trăiască!» Împăratului și
ITU

Înaltei sale familii, Sfântului Sinod, tuturor iubitorilor și binefăcătorilor mănăstirii ruse
și, în cele din urmă, dlui Komarov. Ecoul cântării, trepidând bolțile luminoase ale bisericii,
răsuna în depărtare, reverberând, desigur, și în ceruri!
La ieșirea din biserică, dl Komarov primi felicitări din partea tuturor pentru sfârșitul
ED

fericit al sărbătorii. Apoi, în camera de oaspeți, la un pahar de vin, elogierile în cinstea


Împăratului au continuat, iar convorbirile smerite ale frăției înveselite au durat aproape
până la prânz. Până seara, solemnitatea sărbătorii a fost înlocuită de seninătatea obișnuită
a vieții monahale. Numai ceaiul rusesc ne aminti de triumful și semnificația ultimei zile.
©

169
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
EL
GH
AN
EV

Chilia Sfânta Treime în anii ’70, secolul XIX. Astăzi în întregime dărâmată.

Așa s-a săvârșit sfințirea bisericii ruse a Sfântului Mitrofan! Pentru aceasta am lăudat pe
Domnul Dumnezeu, și cu sinceră recunoștințăL-am rugat pentru Rusia, cerând din inimă
RA

să-i dea slavă, putere și tărie, și pentru Împăratul nostru, să-I dăruiască mulți-mulți ani!
Iar Simeon Maximovici Komarov purta deja haină monahală, fiind numit Serafim.
La început, când dl Komarov a venit aici cu iconostasul, înainte de sfințirea bisericii, la
întrebarea fraților, dacă va rămâne să trăiască cu ei, de obicei răspundea:
ITU

„Să așteptăm sfințirea bisericii. Și după ce-mi voi împlini complet făgăduința, atunci
voi vedea care va fi voia Sfântului Mitrofan cu mine... Acum nu pot presupune nimic”.
Sfințirea bisericii Sfântului Mitrofan avu loc pe 23 noiembrie, iar pe 5 decembrie
Simeon Maximovici Komarov primi chipul îngeresc. Astfel, folosindu-și toată averea la
înfrumusețarea sfântului lăcaș, acum prin sine însuși înfrumuseța frăția noastră rusească.
ED

Părintele Serafim este un călugăr deosebit!


Părintele Serafim a fost o persoană foarte sociabilă, cu experiență în afacerile economice,
fiind foarte îndrăgit de toți cei care ne vizitau. Avea un mare respect pentru starețul
©

170
OS
Schimonahul Serafim (Коmarov)

Ieronim75. Cu binecuvântarea sa, el făcea greaua ascultare de econom al mănăstirii,

ISM
reușind mult în acest sens.
Părintele Serafim dărui mănăstirii o icoană scumpă pentru el și pentru familia sa,
a Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu, după cum mărturisește părintele Mina
(Budanov): “În partea dreaptă a bisericii Acoperământului Maicii Domnului, pe cea de a
patra coloană de la altar, se afla o icoană a Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu și a
altor sfinți. În forma ei fără ferecătură, această icoană a aparținut schimonahului Serafim

EL
Komarov, fiind foarte posibil, icoana lor de familie, pentru că numele său în lume a fost
Simeon76”.
În 1852 părintele Ieronim îl binecuvântă pe părintele Serafim să meargă în Rusia

GH
pentru a aduna donații. Acesta nu voi să-l refuze pe iubitul său duhovnic, întorcându-se
din nou în lume, pe care, credea el, o părăsise pentru totdeauna. În Rusia a locuit la fiica
sa, în mănăstirea Sfântului Nicolae din Staroladojsk, de acolo efectuând plecări pentru
treburile sale. El suferea foarte mult pentru despărțirea sa de Athos și de părintele său
AN
duhovnicesc. Iată ce scria el părintelui Ieronim la 11 ianuarie 1853: „Înaltpreacuvioase
părinte Ieronim, bunul meu călăuzitor și părinte duhovnicesc, binecuvântează... Dacă
Domnul mă va ajuta să-mi termin toată treaba, nici măcar o zi nu voi mai rămâne [aici],
mi-e dor, tare mi-e dor...”77.
Deși vechile sale legături și cunoștințe l-au ajutat să colecteze rapid fonduri
EV

impresionante, din cauza războiului din Crimeea, părintele Serafim reuși să se întoarcă
în mănăstirea dragă inimii sale abia la
sfârșitul anului 1855.
Întorcându-se în cele din urmă la
RA

mănăstire, părintele Serafim se așeză


în chilia Sfintei Treimi, construită de el,
petrecându-și ultimii nouă ani ai vieții
sale în însingurare, pocăință, rugăciune și
post. Întotdeauna s-a bucurat de dragostea
ITU

nemărginită și de respectul întregii frății.


Părintele Serafim a răposat la 12 aprilie
1864.
ED

75
AMRPA. Doc. nr. 112, pag. 95.
76
AMRPA. Doc. nr. 112, pag 47.
77
AMRPA. Doc. nr. 1233, pag. 1.
©

171
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schimonahul Pancratie
Schimonahul Pancratie78, în lume Paramon, provenea dintr-o familie de țărani. Locul

EL
nașterii sale este necunoscut. În 1838 veni la Athos și intră în Mănăstirea rusească
Sfântul Pantelimon, unde a fost tuns în schimă cu numele de Pancratie.
„A fost un stareț rar, − scrie părintele Seleuchie (Trofimov), și o fire mult răbdătoare.
Dragostea lui era absolut copilăroasă. Când cineva venea la el sărea imediat din pat,

GH
exclamând: «Drăguță!» (aceasta era vorba lui) − și apoi te îmbrățișa binevoitor. Apoi îl așeza
pe oaspete și începea să-l trateze cu tot ce avea. Eu obișnuiam să-l rog ca să se liniștească
și să se așeze, zicându-i: „Părinte Pancratie, stai jos, căci te dor picioarele”. „Nu-i nimic,
părinte, − răspunse el, − când vine cineva la mine, uit că mă dor picioarele”. Odată i-am
AN
cerut să-mi arate piciorul bolnav, și el îl descoperi. Dar când m-am uitat, am rămas trăznit!
Piciorul era putrezit și plin de viermi. Adesea aplica pe rană comprese cu vodcă tare.
Din cauza durerii insuportabile, părintele Pancratie se împărtășea des cu Sfintele
Taine. În ajunul morții sale am venit la el din pustia mea. Oh, cât de fericit a fost!
EV

„Drăguță! Ce bine e că ai venit”, − se bucură el. − Te rog, stai pe bancă. Aseară am


avut-o oaspete pe Măicuța Domnului, a stat iaca tot pe banca asta.
L-am întrebat:
− Și ce ți-a spus?
− Mi-a mulțumit pentru suferința mea și mi-a spus: „Iată, pentru tine e pregătită
RA

odihna veșnică”.
Părintele Serghie, înainte de moartea sa, s-a învrednicit să-l vadă pe părintele Pancratie
într-un palat frumos în mijlocul unor grădini minunate.
Părintele Pancratie a fost dulgher și lucra foarte mult. Mie mi-a făcut o masă cu sertare.
ITU

Îmi amintesc de multe ori de el. Simplitatea lui era absolut copilărească. A murit în pace.
Oasele lui sunt galbene și parfumate.
Nevoința părintelui Pancratie este descrisă în scrisorile părintelui Serghie (Vesnin).
Iată un fragment al uneia dintre ele: „Cu uimire privesc aici la schivnicul rus Pancratie, care
de șase ani suferă atât de mult de răni îngrozitoare la picioare, încât inima îți sângerează
ED

când vezi cum suferă asemenea lui Iov.


78
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 185; Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Se-
leuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte... St. Petersburg, 1860, pag. 25.
©

172
OS
Schimonahul Pancratie

Părintele Pangratie în lume a stat pe lângă stăpân, la conac. Copil încă fiind, nemiloasa

ISM
stăpână, într-o toamnă târzie, când pământul era înghețat și acoperit de zăpadă, îl fugări
la treabă cu picioarele goale... Paramon păștea pe atunci gâștele și rațele stăpânului,
alergând după ele desculț. A făcut-o chiar până la tinerețe și, prin urmare, suferea grav,
având o sănătate precară. Se părea că crunta lui stăpână era gata să-i sugă tot sângele
din el. Bietul băiat ne mai putând suferi fugi în taină de la stăpâna sa, voind să meargă în
străinătate, apoi trecu Dunărea, unde rămase să slujească la o familie de ruși, care și ei

EL
fugiseră în străinătate.
Venirea lui Pancratie la Athos a fost foarte ciudată. El avea un prieten devotat, dintre
maloroși, care, din anumite motive își puse ștreangul. Sensibilul Pancratie a suferit foarte

GH
mult pierderea bunului său prieten. El se ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru iertarea
nefericitului și, văzând deșertăciunea acestei lumi, o părăsi, mergând la Sfântul Munte.
Aici, în Russik, el găsi mult dorita pace sufletească, în ciuda faptului că piciorul îi putrezise
din cauza rănilor sale, care erau rezultatul unei răceli. Cu toate acestea, indiferent cât de
AN
teribile erau suferințele părintelui Pancratie, el se veselea adesea înlăuntrul său, zicându-mi:
− Crede-mă, sunt de acord să putrezesc cu tot trupul meu, numai mă rog lui
Dumnezeu să mă izbăvească de suferința sufletească, care este de nesuportat”. Oh! Dacă
se îmbolnăvește sufletul, e nevoie mare! Acesta este chinul iadului. Și rănile mele, fie ele și
de zeci de ori mai multe, nimic nu sunt. Mă bucur mult în boala mea, pentru că Dumnezeu
EV

mă mângâie în suferință. Cu cât durerea este mai mare, cu atât mai bucuros sunt, pentru
că nădejdea fericirii cerești mă mângâie, nădejdea de a împărăți în ceruri este întotdeauna
cu mine. Și în ceruri este minunat!
− De unde știi asta? l-am întrebat odată.
RA

− Iartă-mă − răspunse el − la o astfel de întrebare nu ar trebui să-ți răspund sincer,


dar îmi pare rău pentru tine și pentru suferința inimii tale, și vreau să te mângâi puțin cu
povestea mea. Ai văzut cum mă chinuiesc uneori: durerea este insuportabilă! Dar ceea ce
se întâmplă cu mine știe numai ea, − spuse părintele Pancratie punându-și tainic mâna la
inimă. − Îți amintești cum cândva, de durere, mă frământam pe patul meu și chiar mi-a
ITU

ieșit un murmur din gură?”. Dar durerea s-a potolit, eu m-am liniștit, și despărțindu-mă
de voi m-a furat un somn dulce. Nu-mi amintesc cât am dormit, dar am avut o vedenie...
Eu chiar și acum, când îmi amintesc acea viziune, simt în inima mea o plăcere cerească
inexplicabilă și sunt fericit să fiu mereu bolnav, doar pentru a se repeta încă o dată viziunea
ED

de neuitat. Așa de bine mi-a fost atunci!


− Și ce-ai văzut? − l-am întrebat pe părintele.
− Când am ațipit, un tânăr de o frumusețea îngerească veni la mine și mă întrebă: „Te
doare, Pancratie” − „Acuma nu, − am răspuns – slavă lui Dumnezeu!” − „Ai răbdare,
©

173
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

− a continuat tânărul, − vei fi în curând liber, deoarece te-a cumpărat Domnul, și foarte

ISM
scump...” − „Cum, din nou sunt cumpărat?” − „Da, ești cumpărat, − i-a răspuns cu un
zâmbet tânărul, − pentru tine s-a plătit scump, și Stăpânul tău cere să vii la El. Vrei să
vii cu mine?”
Eu am fost de acord. Mergeam prin niște locuri periculoase. Câini sălbatici imenși,
aruncându-se, erau gata să mă înghită, dar un singur cuvânt al tânărului − și ... zburau
de la noi ca un vârtej. În cele din urmă am ieșit într-un câmp larg, limpede și luminos, care

EL
nu părea să se termine. „Acum ești în siguranță”, − spuse tânărul, − mergi la Stăpânul,
Care, vezi, stă mai departe”.
M-am uitat și am văzut trei oameni așezați unul lângă celălalt. Surprins de frumusețea

GH
locului am mers cu bucurie înainte, iar oamenii cei necunoscuți înveșmântați cu o minunată
îmbrăcăminte m-au întâmpinat și m-au îmbrățișat. Chiar și multe fețe frumoase în decorul
regal alb am văzut. Ei m-au salutat cu smerenie și în tăcere mi-au arătat în depărtare un
loc, unde stăteau trei străini.
AN
Când m-am apropiat de oamenii care stăteau, doi s-au ridicat și au mers deoparte, în
timp ce al treilea părea să mă aștepte. Cu o bucurie liniștită dar și cu un fel de cutremur,
m-am apropiat de străin.
− Îți place aici? – mă întrebă cu blândețe Necunoscutul.
M-am uitat la fața Lui. Ea strălucea de lumină! O măreție împărătească Îl deosebea pe
EV

noul meu Stăpân de oamenii obișnuiți. Am căzut în tăcere la picioarele Lui și le-am sărutat
cu smerenie. Picioarele Lui erau străpunse de răni. După aceea mi-am încrucișat mâinile
pe piept, cerându-i îngăduința de a-mi apropia buzele mele cele păcătoase de dreapta Lui.
Fără niciun cuvânt, El mi-o întinse. Și pe mâinile Sale erau aceleași răni profunde. De
RA

câteva ori sărutând mâna dreaptă a Străinului, L-am privit cu o bucurie negrăită. Chipul
noului meu Stăpân era surprinzător de frumos. Îmi insufla blândețe și milă, având un
zâmbet de dragoste binevoitoare pe buzele Lui, iar privirea exprima pacea desăvârșită a
inimii.
− Te-am cumpărat de la stăpâna ta. Și acum ești pentru totdeauna al Meu”, − spuse
ITU

Străinul. − Îmi era milă să văd suferințele tale, plânsul tău de copil ajungea la Mine
atunci când Mi te plângeai de stăpâna ta, care te-a chinuit cu frig și foame, și acum ești
liber pentru totdeauna. Pentru suferința ta, uite ce Ți-am pregătit ție”, − adăugă Străinul
arătând în depărtare. Era foarte luminos acolo: grădini frumoase în plină floare, și o casă
ED

superbă strălucea sub copacii edenului. − Este a ta, − a continuat Necunoscutul, − dar
încă nu este gata, mai rabdă puțin. Când va veni clipa odihnei tale veșnice, Eu te voi lua
la Mine. Cât mai stai aici, privește la frumusețile acestui loc, și rabdă până la vremea
cuvenită: „... iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui!” (Matei 10, 22).
©

174
OS
Schimonahul Pancratie

„Dumnezeule! − am exclamat eu cu bucurie, − nu merit eu această milă!” M-am

ISM
aruncat la picioare Lui, le-am sărutat, dar când m-am sculat, nu era nimeni și nimic în
fața mea. M-am trezit. Toaca suna în mănăstire, chemând la utrenie. M-am ridicat liniștit
din pat la rugăciune. Îmi era foarte ușor și bine, iar ceea ce simțeam în inimă este o taină
a mea. Mii de ani de suferință i-aș da pentru repetarea acestei viedenii. Atât de bine a fost!
Odată, la sărbătoarea Sfântului Pantelimon, după Liturghie, când se făcea sfânta
aghiasmă, părintele Pancratie m-a surprins cu răspunsul la întrebarea mea:

EL
− Cum o mai duci, părinte. Te tulbură rău boala?
− Ce boală? – protestă el, privindu-mă întrebător. − Asta? − continuă el, arătând
spre piciorul înfășurat cu o pânză groasă. − Am uitat să mă și gândesc la ea!

GH
− Atunci de ce plângi? − l-am întrebat.
− Oh! Cum să nu plâng! − spuse el cu un suspin. − Dacă după toate greșelile mele și
nenumăratele mele păcate, Domnul mă trimite în rai, ce voi face?”
− Ce să faci? Să te desfătezi! − i-am răspuns, râzând.
− Și dacă nu e pe merit? − oftă sărmanul . − Probabil că și în rai vei plânge, dacă vei
AN
fi pus acolo unde nu meriți să fii. Iar cu lacrimi, de ce desfătare poate fi vorba?!
− În rai! Măcar de ne-ar lăsa să intrăm acolo, − am remarcat eu cu un zâmbet. −
Ciudat mai ești, părinte! Oamenii un veac se luptă, plâng și se roagă pentru a dobândi
raiul și tu plângi că vei nimeri în rai!
EV

Râzând, m-am ridicat și l-am lăsat pe cel fericit, care plângea pentru rai. Într-una din
zilele de suferință ale părintelui Pancratie boala devenise atât de insuportabilă, încât își
pierdu prezența de spirit și căzu într-o stare de inconștiență.
Cu un sentiment de dragoste frățească l-am înconjurat pe cel în suferință, ne-am rugat
pentru el, simțind multă milă pentru el. Despre starea gravă a părintelui Pancratie a fost
RA

anunțat egumenul care porunci citirea în întregime a Evangheliei deasupra bolnavului și


ungerea lui cu sfântul mir.
După prima ungere cu ulei sfințit el își veni în fire, apoi se cufundă într-un somn
liniștit. În aceeași zi el își reveni și, fiind încă epuizat, ne spuse despre viziunea pe care a
ITU

avut-o în momentele de uitare de sine. Se părea că niște namile îl amenințau cu tortura


și cu gheena de foc. La întrebarea, de ce-l amenință, i-au răspuns: „Pentru că te-ai rugat
pentru cel spânzurat. Și boala ta de azi este o pedeapsă pentru rugăciunile tale, cu care ai
întristat măreția lui Dumnezeu și nici mângâiere nu ai dat celui blestemat, pentru care nu
există nici jertfă de ispășire, nici iertare în veci”.
ED

De atunci, părintele Pancratie rămase în aceeași stare de boală, rugând pe Domnul nu


pentru sănătate, ci pentru a-i trimite duhul răbdării, pentru a-și putea purta cu vrednicie
crucea suferinței sale.
Schimonahul Pancratie a răposat în anul 1853.
©

175
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schimonahul Мacarie
Schimonahul Macarie79 (în lume, Mihail) s-a născut în Elisavetgrad în anul 1772. A

EL
primit educația primară în Corpul Cadeților. Mai târziu deveni un grenadier excelent. A
participat la operațiuni militare în Olanda, sub Alkmaar și Geldern. De acolo s-a mutat în
Scoția, unde, pe neașteptate îmbogățindu-se, nu mai voi să slujească în armată, scoțându-
și pașaport german. Cunoscând bine franceza și germana, el realiză mari succese în

GH
comerț și, dorind extinderea relațiilor sale comerciale, sosi în Sankt Petersburg, iar de
acolo plecă la Ekaterinoslavl, unde a fost demascat pentru impostură de unul dintre foștii
săi colegi cadeți. La toate interogatoriile autorităților, stâlcind limba rusă și amestecând-o
cu germană, el se dădea drept un german natural, cu cetățenie rusească. Dar din cauza
AN
unor dovezi incontestabile împotriva lui, el a fost exilat cu slujba în regimentele de linie
periferice (în regiunea Kuban).
Iată însă că providența lui Dumnezeu nu binevoi a-l scuti de vină doar prin devotamentul
îndeplinirii slujbei sale, ci îi arătă calea suferinței spre ispășirea greșelilor sale săvârșite
EV

în viața lui liberă anterioară. Odată, el, dimpreună cu alte cinci persoane, păzeau lanțul
frontal, făcând ocol terenului, când dintr-odată un grup de cerchezi, înarmați până-n dinți,
s-au năpustit asupra lor și i-au capturat. Mihail ajunse ca prizonier pe mâna cneazului
Moradin (de lângă Anapa), fiind dus de el în tabăra sa din munți, de unde curând a fost
cumpărat de către un cerchez bogat, Aitik Sumaysky (Sumay este numele așezării), care
RA

și-l însuși ca rob.


Ne putem imagina cât de greu i-a fost în captivitate acestui sărman rus care, până
atunci, dusese o viață fără de griji. Dar în această situație era cu neputință să întreprinzi
ceva. Nu avea nicio șansă de scăpare și numai gândul de evadare oarecum îi alina inima.
ITU

Mihail se hotărî cu orice preț să fugă în munți. În cele din urmă evadarea avu succes, dar,
din nefericire, căzu iar în captivitate, iar aici au început suferințele sale pentru credință.
Mihail era silit să renunțe la creștinism, dar el suportă cu tărie toate chinurile, reușind
din nou să fugă. De data aceasta el se îndreptă în direcția sudică, ascunzându-se în munții
sălbatici din Anatolia. Dar curând a fost prins de turci și, împreună cu un maloros, a fost
ED

79
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 174; Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Se-
leuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte... St. Petersburg, 1860, pag. 191.
©

176
OS
Schimonahul Мacarie

revândut, la un bazar din Trapezunda, unui Pașa turc. Și aici a fost forțat să se lepede de

ISM
Hristos, dar Mihail rămase neînduplecat.
Prizonieratul și suferința l-au întărit mult, suportând cu tărie nenumăratele chinuri,
apoi din nou reuși să fugă de la chinuitorul său. Dar, ca și mai înainte, Mihail căzu în
mâinile necredincioșilor, fiind dus la Iskilip, la mai marele cetății. Aici, deasemeni viața lui
nu era deloc ușoară. Munca grea îl istovea pe sărmanul prizonier, pierzându-și răbdarea
din cauza silirii lui constante de a primi islamul, astfel încât nu-l lăsa gândul unei noi

EL
încercări de a scăpa de suferință. Acest gând se întări atunci când confidentul pașei, un
tânăr epuizat de cruzimea stăpânului său, și-a dat acordul de a fugi împreună cu el.
Ei s-au înțeles să fugă cu primul prilej favorabil. Când veni un astfel de moment,

GH
îl părăsiră pe pașă, furând de la el pistoale, arme și tocuri primite din Mecca, de la
mormântul lui Mohammed. Drumul i-a dus către țărmurile Mării Negre. O zi și o noapte
au fugit și doar a doua noapte, obosiți, au picat într-un somn adânc. Ei au dormit mult
și dulce și mare le-a fost uimirea și groaza, când, trezindu-se în zorii zilei, s-au văzut
AN
înconjurați din toate părțile de slujitorii Pașei!
Bătrâna mamă a acestuia, care practica vrăjitoria, i-a descoperit fiului fuga robilor,
arătându-i chiar și locul unde se aflau. Înfuriat, acesta trimise imediat patruzeci de oameni
în urmărire, care i-au ajuns din urmă pe fugari. Începu lupta. Șapte turci și chiar și un
creștin au căzut răpuși de mâna lui Mihail, dar în cele din urmă fugarii au fost din nou prinși.
EV

Atunci, începu distracția pentru teribilul Pașă! În furia sa, el porunci ca vinovații să fie
bătuți la tălpi fără milă. Și au fost bătuți până când pielea se desprinse de pe ele. Doar o
singură cale exista de a scăpa de suferință, lepădarea de credința în Hristos, însă Mihail
era gata mai degrabă să moară decât să se lepede de pecetea botezului creștin.
RA

Tiranii nu încetau să inventeze noi și noi torturi, dar pronia lui Dumnezeu tot amâna
sfârșitul vieții lui Mihail, oferindu-i posibilitatea unei pocăințe sincere și de durată pentru
toate rătăcirile și greșelile sale.
În cele din urmă, Pașa, isprăvind cu tortura și chinul, porunci să-l spânzure pe Mihail.
Încă câteva clipe și sufletul lui Mihail, în slava suferinței, ar fi fost dus înaintea Tronului
ITU

Domnului Iisus Hristos, dar, necunoscute sunt căile Domnului! Chiar în momentul când
l-au ridicat cu ștreangul de gât, în curte intră în fugă un pici, fiul Pașei, strigând cu voce
tare: „Tată, dăruiește-mi mie pe acest necredincios!“ Pașa privi cu drag la fiul său iubit:
„Să fie al tău! “ Porunci călăului să-l elibereze pe spânzurat, și trupul lui Mihail se prăbuși
ED

la pământ... Un geamăt înăbușit îi scăpă din piept, și Pașa, văzând că este încă în viață,
porunci să-l ridice iar cu tălpile în sus, la care să-i mai dea câteva lovituri puternice.
Sub supravegherea copilului, după groaznica tortură, el își mai reveni puțin. Noua
slujire a lui Mihail consta în faptul de a-l duce în fiecare zi pe băiat la școală, la mullah.
©

177
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Micul turc, care încă habar nu avea de plăcerile năravului brutal, se comporta cu sclavul

ISM
său cu blândețe, spunându-i cu un zâmbet de copil: „Tu ești robul meu!”
Timpul trecea. Mihail era calm, dar inima îi tremura la fiecare gând despre o noua
suferință. Puterea lui slăbea, dar duhul rămânea neschimbat în tărie. Își propunea, cu
ajutorul lui Dumnezeu, să reziste la toate chinurile și până la ultima sa suflare să rămână
credincios Domnului său... Pașa se gândi să-l căsătorească pe Mihail, năzuind ca aceasta
să-l facă să uite de împărăția cerească făgăduită creștinilor, astfel atrăgându-l la islam.

EL
Mihail își dădea bine seama de pericolul situației sale. Prin urmare, toate propunerile
Pașei au fost respinse de el cu fermitate.
„Nu voiesc nimic din toate acestea!” Mai bine mor, decât să renunț la credința mea!

GH
− Atunci mori, câine ce ești! − urlă Pașa. − Abdulah! Întinde-l pe samarul de acolo!
Și într-o clipă trupul lui Mihail a fost întins pe șaua mare de povară, unde rămase răstignit
în chinuri timp de o zi. Membrele îi erau amorțite, întreg corpul se descompunea și, în cele
din urmă, neputând să mai suporte chinurile durerii, strigă cu disperare:
AN
− Lăsați-mă jos și faceți tot ce doriți. Mă predau voinței voastre!
Abia reuși să pronunțe aceste cuvinte, că Pașa cu toți apropiații lui îl înconjurară,
mângâindu-l și încurajându-l. Din acel moment arginții nu-i mai lipseau din punga lui
Mihail. Turcii nu-l lăsau nicio clipă pe noul lor confrate, înconjurându-l cu multă grijă
și atenție. L-au învățat și limba turcă, intenționând ca la apropiata sărbătoare Kurban-
EV

bairam să-i facă circumcizia, aducându-l la credința lor. Însă, Mihail, de formă dându-și
cuvântul că va aparține lui Mohamed, de fapt în adâncul inimii sale era al Dumnezeului său.
El nu voia să-și schimbe credința, dar slăbiciunea și neputința firii îl siliseră la făgăduința
inconștientă de a renunța la ea. Voia din nou să fugă, în vreme ce tot orașul vorbea deja
RA

despre lepădarea lui de credință.


Puținii credincioși creștini care locuiau în acest oraș așteptau cu înfrigurare nelegiuita
sărbătoare în timpul căreia urma să se facă circumcizia fratelui lor.
Mihail rătăcea trist prin oraș, gândindu-se cum să facă să scape de această mare
năpastă. În curând, un vis minunat îi confirmă și mai mult gândul de a fugi. În vis îi
ITU

apăru Sfântul Nicolae, care, arătându-i calea de izbăvire dintr-o moarte sigură, îi spuse
lui Mihail: „Nu te teme! Credința noastră este mai curată decât lacrima și mai frumoasă
decât soarele. Să crezi în Hristos și nu vei pieri în veci! Nu te teme, fugi! Eu în taină voi
fi lângă tine și nu te voi părăsi!”
ED

La scurt timp după acest vis, Mihail, rătăcind prin bazar, întâlni un vechi cunoscut, un
negustor creștin.
− Ce este, fiule? − întrebă compătimitor bătrânul. − Te-ai lepădat de credința ta?
Înfricoșător lucru este aceasta!
©

178
OS
Schimonahul Мacarie

− Și ce ar trebui să fac? − replică Mihail cu un oftat de disperare. − Nu pot suporta

ISM
chinul!
− Ce ar trebui să faci? − Să fugi!
Atunci bunul bătrân începu să-i explice lui Mihail drumul spre Marea Neagră, unde
sunt ruși și unde putea fără teamă să viețuiască. Bătrânul îi trasă pe o foaie de hârtie
drumul pe care urma să-l parcurgă și, dându-i-o în mare taină, adăugă: „Uite, ai grijă de
această foaie. Dacă te înhață cumva, întâi rupe-o pe aceasta în mici bucățele și nu o da în

EL
mâinile necredincioșilor, altfel sunt pierdut!”
În aceeași noapte, spărgând peretele în camera lui, care dădea către stradă, Mihail fugi
de crudul său asupritor. Tainic, noaptea, ajunse în orașul Baphire, unde întâmplător dădu

GH
de doi ruși rascolnici care locuiau aici, și rămase să stea în așezarea lor de la Marea Neagră.
Acolo, deja în liniște și pace, își începu sărmanul pătimitor noua sa viață, îndeletnicindu-
se cu pescuitul dimpreună cu compatrioții săi ruși.
Ce altceva își mai putea dori el într-o viață atît de îndestulată? S-ar părea că nimic mai
AN
mult. Dar nu, el nu se mulțumi cu atât! Căci adesea inima, cu toate plăcerile pământești,
te chinuiește dacă nu are hrană necesară pentru ea, dacă nu are mângâierea harului, dacă
nu are o simțire vrednică de viața veșnică. Oricât de adânc ar dormi conștiința, există
totuși puternice zguduiri în ea, când rămânem complet dezamăgiți chiar și de cele mai
modeste și nevinovate plăceri. Așa a fost și cu pătimitorul nostru. Sângele vărsat de el,
EV

cu voie sau fără voie, tulbura sufletul sărmanului Mihail atât de mult, încât își vedea viața
sa într-o stare jalnică. Inima lui se cutremura gândindu-se la Judecata ce va să vină a lui
Dumnezeu. Sufletul nu se mulțumea cu prezentul, iar conștiința, cu un oftat adânc, îi tot
amintea greșelile din trecut. În această frământare el hotărî să plece la Muntele Athos, ca
RA

acolo să-și plângă păcatele sale și cu schima să-și acopere mișcările criminale ale inimii
și faptele, demne de multe lacrimi de pocăință sufletească și de groaznica pedeapsă a
dreptății cerești.
Mihail, ajungând la Sfântul Munte în 1826, se dedă pe sine la aspră pocăință. Aici a trăit
timp de 15 ani în chilia unui stareț aspru, unde a fost tuns în schimă cu numele Macarie.
ITU

Schima l-a transfigurat. Din fostul vagabond, el se transformă într-un călugăr smerit.
În 1839, împreună cu părintele său Pavel, s-a mutat la mănăstirea rusească Sfântul
Panteleimon. La această vreme el era deja destul de bătrân, dar încă plin de har. Urmările
torturii și ale suferinței au afectat întreaga lui ființă. El umbla cu greu, uneori plângea,
ED

povestind cu tristețe despre rătăcirile tinereții sale.


Iată ce scria părintele Seleuchie (Trofimov) despre ultimele sale zile: „Era un stareț
iscusit și eu adesea vorbeam cu el. De câte ori se întâmpla să vin la el, mereu stătea
în picioare la rugăciune. În perete avea ceva de genul unui dulap, cu două scânduri pe
©

179
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

laturi, sprijinindu-se ca să nu cadă în timpul

ISM
rugăciunii. Acesta era felul în care starețul
se ruga lui Dumnezeu. Mâncarea lui era un
fel de papară (terci) din pesmeți, căci pâine
nu putea să mănânce, pentru că nu avea
niciun dinte. Avea aproximativ 100 de ani.
Și cum se mai nevoia!”

EL
Data exactă a morții părintelui Macarie
nu este cunoscută.

GH
AN
Schimonahul Neofit (Vasiliev)
Schimonahul Neofit80 (în lume, Nichita Vasilievici Vasiliev) s-a născut în anul 1807
EV

într-o familie de țărani din gubernia Vyatka. În serviciul militar a ajuns la rangul
de subofițer. Dând 25 de ani din viața sa împăratului pământesc, intră apoi în rândul
biruitoarei oști a Împăratului Ceresc, săvârșindu-și cu vitejie slujba rânduită lui de sus, pe
câmpul vieții sale duhovnicești. Pentru început, timp de 12 ani a fost slujitor la Catedrala
Kazansk din Sankt Petersburg, după care hotărî să meargă în Răsărit. În 1844 ajungând
RA

în Sfântul Munte Athos, el alese mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon ca loc al vieții
sale ascetice. Îndeplinind toate ascultările monahale cu multă râvnă și smerenie, în ultimii
ani ai vieții sale el îndeplinea funcția de ecclesiarh*, îngrijindu-se de rânduiala și podoaba
bisericească. Era și un rugător sârguincios.
ITU

În anul 1845, Nichita Vasilievici a fost tuns în mantie cu numele Nicon. Iată cum scrie
despre el părintele Seleuchie (Trofimov): „Era foarte râvnitor pentru slujire, se nevoia cu
asprime; era slab și uscățiv la chip, ca și cum ar fi fost un mort viu. Adesea se împărtășea
cu Sfintele Taine”.
Dușmanul neamului omenesc nu suferea viața lui plăcută și dorind să-i înfrâneze râvna,
ED

îi provoca adesea tulburări. Când istovitul călugăr mergea noaptea la culcare, atunci duhul

80
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Arsenie (Minin), ieromonah. Asceții athoniți contemporani:
ed. A 10-a. M., 1900, pag. 29; Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Se-
leuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte... St. Petersburg, 1860, Anexe, pag. 27.
©

180
OS
Schimonahul Neofit (Vasiliev)

răutății îl îmbrâncea de pe pat la podea. La început, părintelui Neofit îi era foarte frică de

ISM
astfel de atacuri ale neprietenului, dar, întărit de harul lui Dumnezeu, curajosul luptător nu
mai dădu atenție răutării demonice, ci își continuă faptele de post și rugăciune.
În anul 1848 a fost tuns în schimă cu numele Neofit.
La sfârșitul vieții sale, pentru o mai mare răsplătire a sa în veșnicie, Domnul îi îngădui
o boală gravă. Timp de câteva luni a stat pe spate nemișcat, suferind de dureri înfiorătoare
la picioare, care erau rezultatul îndelungatelor sale rugăciuni în picioare. Dar, în ciuda

EL
acestei stări chinuitoare, el mulțumea neîncetat Domnului. Fiind țintuit la pat trupul lui
putrezea, emanând un miros greu.
Avea grijă de el un poslușnic, mai târziu ieromonahul Arsenie (Minin), care, pentru

GH
rugăciunile starețului nu știa de oboseală la ascultările sale și nici nu ațipea în timpul
utreniei, când se ruga folosind metanierul, în timp ce la rugăciunea în biserică, în lipsa
părintelui Neofit, el era puternic atacat de somn.
Când a murit mult nevoitorul părinte Neofit, după obicei, a fost dus la biserica Sfântului
Dimitrie. Acolo poslușnicul său, luându-și rămas bun de la el, s-a aplecat să-l sărute, dar
AN
dintr-o dată simți o mireasmă neobișnuită. Întrebând pe duhovnicul său Ieronim despre
acest lucru, primi următorul răspuns: „Aceasta este semnul de mulțumire pentru tine de
la cel răposat”81.
Înainte de moartea sa părintele Neofit s-a învrednicit de împărtășirea zilnică cu Sfintele
EV

Taine a lui Hristos. Apropiindu-se de clipa morții sale binecuvântate și vorbind despre
mântuirea sufletului, printre altele a spus:
„Aș vrea să mai trăiesc ca să-i mai slujesc
pe frați”. Din aceste cuvinte se poate vedea
dragostea lui pentru frați, devotamentul lui
RA

pentru aproapele, săvârșind întotdeauna


cele spuse: „Purtați-vă sarcinile unii
altora și așa veți împlini legea lui Hristos”
(Galateni 6, 2).
ITU

Pe durata bolii sale îndelungate și grele,


părintele Neofit, asemenea lui Iov, nu a
cârtit niciodată, ci tot timpul I-a mulțumit
lui Dumnezeu, plecând în pace din viața cea
pământească pe 13 iulie 1858. Din trupul lui, când a fost dus la biserică, ieși o mireasmă
ED

plăcută, simțită nu numai de părintele Arsenie ci și de alți frați, ceea ce a fost o dovadă
de netăgăduit a milei lui Dumnezeu față de el, care a fost dezvăluită. Această mireasmă a
fost pentru el, încă de pe pământ, o răsplată pentru răbdarea și virtutea lui.
81
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 544.
©

181
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)
Schimonahul Gavriil82 (în lume, Gheorghe Arcadievici Sedlețki) s-a născut în anul1845

EL
în orașul Dorogobuj din gubernia Smolensk. Părinții săi erau nobili, având ocazia să-l dea
pe băiat la școală. Dar tânărul Gheorghe, cu toată inima sa, tânjea pentru viața monahală.
Dragostea de Dumnezeu i-a copleșit sufletul său tânăr.
La vârsta de 15 ani, tăinuindu-se de părinții săi, fugi de acasă intrând în Mănăstirea

GH
Beloberejnaya. Stareții de acolo la început n-au vrut să-l primească la mănăstire, dar,
văzându-i râvna si nestăvilita dragoste pentru monahism, în cele din urmă au fost de
acord. Când Gheorghe împlini 18 ani a fost tuns rasofor cu numele Paisie.
El a fost nepotul Preasfințitului Policarp (Radkevici), Episcop de Orel, ale cărui recomandări
AN
și sprijin l-au ajutat pe tânărul ascet să-și îndeplinească visul de a deveni călugăr.
El avea și un alt vis, să viziteze locurile sfinte ale Ierusalimului și Muntele Athos, pe
care în curând reuși să și le îndeplinească. Sosind în 1865 în Muntele Athos a fost fascinat
de chipul vieții monahale de aici și a hotărât să rămână pentru totdeauna în grădina
EV

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.


Iată cum descrie viața monahului Paisie părintele său duhovnicesc, ieroschimonahul
Ieronim: „Sosind la Athos, el mai întâi s-a oprit la Mănăstirea Hilandar. Apoi a mers și la
alte mănăstiri și chilii rugându-se să fie primit și el undeva, dar de peste tot era respins din
cauza tinereții și constituției sale slabe. Astfel el a ajuns și la mănăstirea noastră. Venind
RA

la mine m-a întrebat dacă pot să-l primesc în mănăstire pentru viețuire permanentă. La
care eu i-am răspuns:
− Ca oaspete sau ca închinător poți să rămâi la noi un an și chiar și doi, dar să te
primesc permanent nu pot, fiind tu încă foarte tânăr și firav. Ce vei face tu aici? − l-am
ITU

întrebat. – Nicicum nu vei putea suporta nevoințele de aici, nu vei putea sta la privegherea
de noapte care durează zece ore și, desigur, nu vei putea posti și a te nevoi alături de noi.
Mă întreb la ce ai venit tu aici. Nu există mântuire și în Rusia? Mântuirea o poți afla
oriunde. Acolo unde omul se nevoiește a îndeplini voia lui Dumnezeu, acolo se va și mântui.
La cele spuse de mine, Paisie răspunse cu un zâmbet ușor:
ED

− Am citit, părinte, în cărți, că Sfântul Munte Athos este Grădina Maicii Domnului
și că Ea, în mod special, se îngrijește de mântuirea viețuitorilor ei. Întrucât o iubesc pe
82
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Arsenie (Minin), ieromonah. Asceți athoniți contemporani:
ed. A 10-a. M., 1900.
©

182
OS
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)

Maica lui Dumnezeu și am credință față de Ea, nădăjduiesc că aici mai degrab mă pot

ISM
mântui decât în Rusia.
​​
− Și cum tu, − l-am întrebat − așa de tânăr, firav și de delicată educație, fără niciun
fel de mijloace, ai îndrăznit a te porni într-o astfel de călătorie îndelungată în străinătate,
într-un regat barbar, fără ca să cunoști în prealabil starea dezastruoasă a acestei regiuni,
și încă hotărât a rămâne aici pentru totdeauna?
− Iartă-mă, părinte, − răspunse el, − am auzit și am citit despre toate acestea, și

EL
totuși am mers la Athos cu multă bucurie ca la o primitoare casă părintească, încurajat de
credința și încrederea în ocrotirea și ajutorul Maicii Domnului, iar Ea, Preabinecuvântata
Ocrotitoarea mea, m-a ajutat în toate nevoile mele. De îndată ce mă rog Ei cu sârguință,

GH
degrab primesc cele cerute. Cea mai mare piedică în calea realizării scopului meu am
avut-o la Orel, din partea unchiului meu, Preasfințitul Policarp, care vroia să mă țină
acasă, însă eu nu am fost de acord.
Deși o iarnă întreagă m-a tot ținut, încercând să mă convingă în orice mod cu putință,
AN
dându-mi greaua ascultare de a săpa grădina, pământul fiind înghețat, ca să mă intimideze
și să-mi arate practic că eu nu voi fi în stare să suport povara nevoințelor din Sfântul
Munte Athos, atât de necesare pentru mine acolo, eu însă, cu ajutorul Maicii Domnului,
am depășit toate încercările lui. În cele din urmă a decis să mă lase să merg la Muntele
Athos și mi-a oferit scrisori de recomandare prietenilor săi athoniți, pentru că el însuși a
EV

fost aici, dar nădăjduindu-mă în ajutorul Maicii lui Dumnezeu am respins propunerea lui.
La care mi-a spus: „Vai, câtă mândrie ai!” Dar de drum mi-a dat cinci ruble. Eu, însă,
la bani nici măcar nu gândeam. Până la Odessa am mers pe jos, singur. De cerșit nu am
cerșit, însă peste tot cei iubitori de Dumnezeu mă hrăneau și-mi ofereau singuri și bani.
RA

Când auzeau că drumul meu este spre Sfântul Munte Athos, ei, foarte surprinși, ziceau:
„Ah, ce tânăr ești și atât de departe mergi să te mântuiești”. După care îmi ofereau și
bani. Astfel, pe drumul spre Odessa, mi s-au dat 50 de ruble, pe care până la Athos nu am
reușit să le cheltuiesc. Și iată că Maica Domnului nu m-a dezamăgit în credința mea față
de Ea, ajutându-mi să-mi îndeplinesc dorința. Cred și acum cu toată inima și nădăjduiesc
ITU

că nu mă va lăsa nici aici. În Rusia eu nu mă mai întorc, iar dacă voi nu mă primiți, atunci
voi trăi cu voi cel puțin ca un închinător, pentru că mie, părinte, aici toate îmi sunt dragi.
Și dacă mă îmbolnăvesc, cred că nu mă veți lăsa să mor fără de tundere, așa cum este
obiceiul la voi.
ED

După această explicație i s-a permis să trăiască într-un hotel printre închinători. Dar,
după șase luni, văzându-i buna dispoziție, toți părinții l-au îndrăgit, mijlocind pentru
el ca să fie primit în obște. Astfel el a fost primit să locuiască în afara mănăstirii, în
chilia Sfinților de la Pecerska, sub supravegherea pictorului ieromonah, părintele Vasile
©

183
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

(Seleznev). Acolo se îndeletnici cu scrierea de scrisori și a altor hârtii monahale, având

ISM
grijă și de biserică. O dată pe săptămână participa la privegherea de noapte a mănăstirii
și, ca de obicei, o dată la două săptămâni se împărtășea cu Sfintele Taine.
Într-o zi veni la mine pentru mărturisire și-mi spuse:
− Sfinte Părinte! Am o mare dorință de a deveni martir, binecuvântează-mă să merg
la Tesalonic sau la Smirna ca să sufăr pentru Hristos. Îmi doresc nespus de mult aceasta.
Inima mea arde zi și noapte îndemnându-mă să-mi pun viața pentru Hristos.

EL
Auzind acest lucru, eu, mirat, l-am întrebat:
− De unde ți-a venit în minte un gând atât de ciudat? Pentu ce toate acestea?
− Pentru că, − a răspuns el, − în primul rând, prin aceasta pot mai lesne a-mi mântui

GH
sufletul, și, în al doilea rând, mă voi număra în veșnicie în rândul martirilor, care în
Împărăția lui Dumnezeu sunt cei mai proslăviți. De aceea și vreau să fiu martir.
Eu, însă, i-am adus multe argumente din Scripturi, convingându-l că fiecare creștin,
mai ales călugăr, ar trebui să fie mereu gata, dacă este necesar, să-și jertfească viața pentru
Dumnezeu, dar să mergem de voia noastră la ispită nu ne este îngăduit. Dimpotrivă, avem
AN
poruncă să ne rugăm ca să nu fim duși în ispită.
Și tu, − i-am zis, − îndrăznești să te arunci în ispita muceniciei fără a fi nevoie de
așa ceva. Dorința ta este de înțeles, dar înfăptuirea ei nu este lucru plăcut lui Dumnezeu,
fiind un pericol și pentru mântuirea ta din cauza firii noastre celei neputincioase. Adu-ți
EV

aminte de pilda apostolului Petru. Și, în plus, au existat mulți nefericiți care au îndrăznit
fără chemare de sus pentru o cauză atât de mare și nu au putut suporta chinul, căzând de
la Hristos. Aceasta cu ușurință se poate întâmpla și cu tine.
Dar el nu se liniști deloc la îndemnurile mele. După discuția noastră cu el, mai bine de
un an gândul la martiriu nu l-a părăsit. El nu înțelegea că este atras de martiriu nu din
RA

dragoste față de Dumnezeu, ci prin iubire de sine, pentru a se proslăvi, întrecând pe alții.
Această dorință s-a născut în el dintr-o neînțelegere a esenței jertfirii de sine. Dar când
l-am îndemnat, ca prin propria sa experiență, în lucruri mici și chiar nesemnificative să se
convingă de dificultățile jertfirii de sine sau de tăiere a voinței, atunci el a înțeles că anume
ITU

tăierea voii este adevărata mucenicie.


Și iată cum a fost. Văzând că el nu urmează îndemnurilor mele, năzuind încă la
mucenicie, i-am spus:
− Dacă tu nu crezi că ascultarea este o adevărată mucenicie, așa cum mărturisesc
sfinții părinți purtători de Dumnezeu, atunci încearcă singur în faptă și te vei convinge de
ED

adevăr. Dacă vrei cu adevărat să devii martir și să intri în rândul lor, atunci te voi ajuta în
această chestiune și îți voi arăta cele mai lesne și mai potrivite soluții pentru asta. Dacă
nu te vei lepăda să porți aceste cruci, adică de necazurile cele dinlăuntru și cele din afară,
atunci vei deveni chiar un mare mucenic.
©

184
OS
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)

Iată, deci, ți se pun în față patru cruci ale ascultării celei dinafară: 1) să mergi la biserică

ISM
la începutul fiecărei slujbe și să stai acolo până la sfârșitul acesteia; 2) să ai grijă de biserica
noastră mică; 3) să te ocupi de transcriere; 4) o dată în săptămână să vii la Russik.
Dacă vei îndeplini toate acestea conștiincios, cu multă atenție, fără de lene și cârtire,
atunci însemnează că tu porți patru cruci. Printre crucile cele dinafară se numără și
batjocorirea, reproșul, înșelăciunea, clevetirea. Dacă în astfel de cazuri nu plătești răul cu
rău, atunci porți și aceste cruci. Iar crucea cea lăuntrică, sau cea de taină, sunt gândurile

EL
și poftele noastre. De exemplu, dacă tu de îndulcești cu gânduri viclene: de furie, de
desfrânare, de mândrie sau de deșertăciune, atunci tu nu porți greutatea acestei tainice
cruci, ci respingându-o și îndulcindu-te de aceste gânduri nu mai poți avea răbdarea și

GH
curajul de a te lupta cu ele. Lupta cu gândurile viclene este și ea un fel de mucenicie. Iată
tu voiești să suferi pentru Hristos, ca turcii pentru credință să-ți taie capul, dar nu știi
că și prin lucruri mici poți să te faci mucenic, pentru că și lucrările mici, săvârșite de noi
pentru numele lui Dumnezeu, se fac mari. Dacă ți-aș da cea mai mică poruncă, chiar cea
AN
mai neînsemnată, iar tu din nepăsare ai neglija-o, atunci ea ți se va părea teribil de grea
și chiar imposibilă, refuzându-o.
La care Paisie răspunse:
− Sunt gata pentru orice. Doar, poate, încă nu mă înțeleg eu pe mine însumi. Voiesc
să împlinesc tot ceea ce-mi vei porunci, numai să fiu asemenea cu martirii. Încercați-mă,
EV

îndrumați-mă după cum vă este voia, părinte.


− Ei bine, − i-am zis eu, − vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, urcușul către
mucenicie de jos în sus, ca pe o scară, și nu de sus în jos, așa cum voiai tu. Acum ascultă
și întreabă, după care treci la treabă. Martirii au postit, iar tu de patru ori pe zi mănânci.
RA

Deci de acum înainte, mâncare să guști de două ori pe zi. Martirii nu știau deloc de ceai,
iar tu îl bei de două ori pe zi, câte șase − șapte cești, acuma fiind destul să bei o dată pe
zi și doar trei cești. Martirii dormeau puțin, dar tu dormi opt ore pe zi. Îți sunt destule și
șase ore. Martirii vegheau cu sârguință, iar tu mereu dormitezi la slujbe în biserică. Fii
bun și te silește a nu mai dormita în biserică. Martirii îndurau grele suferințe, iar tu de
ITU

dragul cununii muceniciei să înduri măcar înțepăturile de purici și de ploșnițe, astfel încât
atunci când te vor pișca să nu te scarpini.
La aceste cuvinte, Paisie zâmbind cu amar, spuse:
− Râdeți de mine, părinte, ca de un copil prostuț. Este cu putință să dobândești
ED

mucenicia prin astfel de fapte neînsemnate?


− Ei bine, să vedem, i-am spus, − dacă poți îndeplini cel puțin aceste mici lucruri. Dar
nu uita ce ți-am spus de la bun început, că principalul instrument comun pentru mucenicie
este acela de a nu fugi de necazuri, ci a le suporta cu bunăvoință. Te lauzi cu credința în
©

185
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ajutorul Născătoarei de Dumnezeu și dacă credința ta este adevărată, atunci cere de la Ea

ISM
darul faptei mucenicești ca să câștigi cununa muceniciei. Căci aceasta depinde mai mult
de credință, iar credința pe toate le poate. Dar ia aminte, dacă ți se va da cumva prilej de
mucenicie sau vreo boală grea, atunci să le rabzi cu tărie pe toate, să nu ai teamă. Căci
cunosc unii oameni care-și cerșesc o cruce, apoi încep să cârtească. Deci, vezi, să nu ți
se întâmple și ție asemenea. Iar prin prisma acestor neînsemnate porunci ale mele îți vei
vedea slăbiciunea și vei uita și de mucenicie.

EL
− Dacă chiar nu voi putea îndeplini toate acestea, − spuse Paisie, − atunci,
evident, că nu voi fi bun la nimic. Eu însă nădăjduiesc să le fac pe toate cu rugăciunile și
binecuvântarea ta, părinte.

GH
Și făcând închinăciune până la pământ, primi binecuvântarea și se retrase.
Din acest moment Paisie purcese la înfăptuirea poruncii. O ținu așa mai mult de un
an, apoi începu să slăbească: uneori era învins de somn fără folos, alteori bea ceai fără
socoteală sau mânca prea mult, adesea se plângea de somnolență în biserică. Iar porunca
de a tăcea la masă el nu a putut-o ține mai mult de o lună, din moment ce îi plăcea să
AN
vorbească. Într-o zi veni la mine și-mi zise:
− Părinte, multe din poruncile tale, chiar dacă nu desăvârșit, eu le fac, dar nu pot
împlini una singură, cea pe care o consideram total neînsemnată. Fă ce vrei cu mine, mi-e
rușine, dar cu toată străduința mea, nu pot face nimic. Te rog, scutește-mă de ea.
EV

− Și care este acea poruncă atât de grea pentru tine, încât nu poți să o faci?
Iar el răspunse:
− Porunca cu înțepătura de purici, pentru care să nu mă scarpin, ci să o rabd pentru
Domnul. Orice aș face, oricât m-aș încuraja, cu toate acestea nu pot suporta.  Nu pot
deloc să îndeplinesc această poruncă. De fapt, să vezi cum se întâmplă. Parcă diavolul
RA

îl învață pe acest blestemat purice. Se așează și mult timp stă într-un singur loc, apoi
mușcă astfel de parcă ți-ar înfige ace. Rabd cât rabd, apoi scarpin acel loc, după care mă
mustră conștiința că am călcat porunca. Uneori mă înfurii atât de tare pe acești nemiloși
persecutori, încât încep a-i ocărî.
ITU

Eu, însă, zâmbind, i-am spus, că martirii au răbdat cu mult mai mult.
− Nu de la purici, − protestă Paisie. − Mi se pare că pe purici nimeni nu-i poate
îndura, − adăugă el. – Te torturează, blestemații, de te nimicesc. Ai avut dreptate,
părinte, spunându-mi că experiența este cel mai bun învățător, iar eu necunoscând acest
lucru, am râs de poruncile tale, de care mereu îmi aminteai și mă întrebai.
ED

− Da, − i-am răspuns lui, − și acum te voi întreba: de ce nu păzești cu strictețe


poruncile?
− Pentru că, − răspunse el, − nu cunoșteam în practică cele spuse în Scriptură:
„..căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Și iată, puțina mea experiență mi-a
©

186
OS
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)

arătat că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu pot face nimic bun. Iar dorința mea de mucenicie

ISM
nu este altceva decât o ispită sau o râvnă fără de rațiune. Despre ce mucenicie poate fi
vorba pentru mine, netrebnicul! De m-aș învrednici să mă număr măcar printre cei din
urmă cuvioși. Acum am părăsit gândul de mucenicie. Mă văd neputincios în toate poruncile
lui Dumnezeu și ale stareților, sprijinit fiind numai de nădejdea la Maica Domnului și la
rugăciunile tale, părinte.
− Ceea ce era de așteptat, − am concluzionat eu. − Mulțumesc lui Dumnezeu că te-a

EL
înțelepțit.
De-a lungul timpului, Paisie a început să-mi ceară tunderea în schimă. L-am refuzat
din cauza tinereții și pentru că a trăit foarte puțin în mănăstire, doar doi ani. Dar el mă

GH
ruga adesea, subliniind că sunt și tineri călugări care au primit de mult tunderea. I-am
explicat că aceasta s-a făcut din cauza bolii lor grave, crezându-se că vor muri.
− Dacă te îmbolnăvești cumva grav și tu, atunci te vom tunde, i-am spus eu.
La care el mă întrebă:
AN
− De voi cere Maicii Domnului să mijlocească pentru mine o boală gravă, pentru a fi
mai degrabă tuns în schimă, nu va fi aceasta un păcat?”
I-am spus că nu este un păcat, pentru că și unii sfinți și-au cerut boala.
− Dar ești tu sigur că Maica Domnului îți va împlini cererea? − l-am întrebat eu. − Nu
cumva iarăși duhul aroganței te îndeamnă la aceasta? În acest caz, nu vei obține ceea ce ceri.
EV

La aceste cuvinte el se tulbură cu duhul și zise, oarecum entuziasmat:


− Sunt sigur, absolut sigur că dacă o voi implora îmi va trimite boala.
− Ei bine, dacă este așa cum zici, − i-am spus eu, − atunci roagă-te de acum încolo
la Maica Domnului, altfel nu te putem tunde înainte de vreme, nu numai în schimă, ci nici
RA

în mantie, pentru că sunt mulți care au venit la Russik înaintea ta, dar încă nu au primit
tunderea.
În mănăstirea noastră este obiceiul de a săvârși tunderea în Postul Mare. În scurt timp
Paisie al nostru se îmbolnăvi, bucurându-se de boala sa și gândindu-se că, poate, venise
deja momentul să fie tuns. Dar boala i-a trecut, el s-a însănătoșit și astfel dorința nu i s-a
ITU

împlinit. Mult timp a regretat el acest lucru. Apoi, punându-și iarăși toată nădejdea în
Maica lui Dumnezeu aștepta ca Ea, mai devreme sau mai târziu, să-i împlinească dorința,
care totuși, spre surprinderea multora, într-adevăr se împlini în scurt timp într-un chip
minunat.
ED

Și s-a întâmplat după cum urmează. La 15 iunie 1867, duminica, la ieșirea din biserică
după o slujbă cam lungă, părintele Paisie, în discuția cu câțiva stareți cârti, zicând că
slujbele sunt mai lungi din cauza adăugirii de noi rugăciuni pentru binefăcători. Stareții,
auzind această cârtire a lui, s-au supărat. La fel s-au tulburat și ceilalți frați, fiind în
©

187
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

nedumerire. Pentru a-i potoli pe frați l-am chemat pe Paisie, și de față cu toți l-am mustrat

ISM
pentru nedreptatea sa, spunându-i că din moment ce el nu vrea să se roage nici chiar
pentru marii binefăcători ai mănăstirii noastre, ar trebui să o părăsească și să se retragă
oriunde vrea el. Paisie se smeri, își ceru iertare, zicând că a făcut-o în mod neintenționat,
apoi veni în chilia mea rugându-mă să nu-l dau afară din mănăstire, ci pentru vina lui
să-i dau orice fel de canon. I-am spus: „Te-am mustrat pentru ca să-i liniștesc pe frați,
dar de fapt nu intenționez să te dau afară din mănăstire. Dar din moment ce mi-ai cerut

EL
în repetate rânduri să te binecuvântez pentru a vedea Athosul, acum, cred, este timpul
potrivit. Du-te și vizitează mănăstirile și schiturile pe care încă nu le-ai văzut, și să ajungi
și pe vârful Muntelui Athos, iar de ziua pomenirii sfinților apostoli să te întorci înapoi la

GH
Russik. Între timp, frățimea se va liniști, iar eu voi spune stareților că te-ai îndreptat și
că ești din nou admis la Russik”.
Luând binecuvântare, Paisie pornit în aceeași zi la drum. Vizitând unele mănăstiri
și chilii, de unul singur, fără însoțitor, se urcă și pe vârful muntelui Athos, un lucru
AN
considerat aici destul de periculos. Ziua se plecă spre seară, muntele era acoperit de nori
și el nu se putea bucura de frumusețea naturii înconjurătoare, pe care o iubea foarte mult.
De aceea a decis să rămână acolo peste noapte, gândindu-se că poate dimineața norii vor
dispărea și atunci se va bucura de vederea frumuseților întregului munte Athos. Nu știa că
pe timp noros este periculos să rămâi noaptea pe munte. Când s-a întunecat de-a binelea,
EV

temerarul nostru pelerin a intrat în biserică, s-a rugat înaintea icoanelor, a cercetat altarul
și, șezând de-a stânga, începu să facă rugăciunile de seară cu metanierul.
Între timp norii s-au îngroșat și mai mult pornindu-se un vânt puternic, cu fulgere și
tunete. Paisie nu și-a pierdut prezența de spirit, ci sta vesel și se ruga. Furtuna se înteți și
mai mult. Fulgerul pătrunse printr-o gaură în biserică, făcând rotocoale. Paisie se lipi de
RA

perete, gândindu-se că nu-l va atinge, dar, dintr-o dată, simți o lovitură în cap, scăpând
metanierul din mâini. I-a găurit scufia, i-a ars și părul și haina, care atârna în zdrențe, și
tot trupul său a fost ars. Dar cu toate astea, simțea că poate să coboare din munte, așa că
se grăbi să se retragă de acolo. Cu mare greutate coborî muntele până la Biserica Maica
ITU

Domnului, unde, din fericire, găsi doi stareți ruși adăpostindu-se acolo de vreme rea.
Aceștia l-au ajutat să ajungă la vechiul schit al starețului Gheorghe, postitorul, care l-a
adus pe Paisie la mănăstirea noastră cu o barcă. Toți părinții îl priveau ca pe o minune,
toți au fost surprinși cum de nu a murit în această situație, pentru că întregul său trup era
vătămat atât în exterior,
​​ cât și în interior. Numai fața și mâinile i-au rămas curate, fiind
ED

cu totul acoperit de răni.


Când l-am vizitat pentru prima oară, el, văzându-mă, a zis:
− Acum, părinte, nădăjduiesc să vă milostiviți spre mine și să mă tundeți cât mai
curând în schimă.
©

188
OS
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)

Iar eu i-am răspuns:

ISM
− Întradevăr, acuma vedem cu toții că aceasta este voința lui Dumnezeu și, prin
urmare, nu există nimic care să amâne tunderea ta în schimă.
Apoi mi-a povestit cum i s-au întâmplat toate. La întrebarea mea cum de s-a încumetat
să petreacă noaptea pe vârful Muntelui Athos pe timp noros, el a răspuns că nu știa nimic
despre pericol. Fiind examinat de medici, s-a constatat că fulgerul îi afectă chiar și toate
măruntaiele. Doctorul care slujise cândva pe lângă Marele Duce Alexei Alexandrovici,

EL
spuse cu hotărâre: «Acest pacient nu va trăi mult». Ca urmare, Paisie a fost imediat tuns
în schimă, cu numele Gavriil.
După tundere a mai trăit timp de două săptămâni. Odată am venit să-l vizitez. El mă

GH
văzu, se bucură și, fixându-mă cu privirea, spuse abia deslușit:
− Părintele, dragul meu părinte, a venit la mine!”
M-am apropiat de el și, binecuvântându-l, i-am spus:
− Vezi tu, copilule al lui Hristos, ai cerut cu credință Domnului și Maicii lui Dumnezeu
mucenicia și schima, și toate acestea ți s-au dat. Înțelegi tu oare pe deplin toate cele
AN
întâmplate și ești tu mulțumit pentru ceea ce ai primit în chip minunat?
Și el răspunse:
− Și încă cum! Înțeleg, părinte, înțeleg și mulțumesc. Dar problema este că nu mai pot
suferi această grea mucenicie, durerea mă termină.
EV

I-am spus:
− Nu deznădăjdui, căci acest lucru este bun pentru tine. Prin aceasta vei fi un
adevărat mucenic. La urma urmei, tu singur ai voit și ai cerut mucenicia sau suferința de
la Dumnezeu și de la Maica Domnului.
− Ah, părinte, nu știam că va fi atât de dureros și de cumplit, răspunse Gavriil. −
RA

Când încep să-mi jupoaie pielea, am dureri insuportabile și, pierzându-mi răbdarea, urlu
fără încetare, și așa zi de zi.
− Cum adică, cine-ți jupoaie pielea?”− l-am întrebat mirat.
− Păi, doctorul, − răspunse el.
ITU

M-am întors la doctor și l-am întrebat:


− Se face așa ceva?
− Păi, el nici piele nu are, − răspunse medicul. − Cert este, că bandajele se lipesc de
cruste și când le schimbăm, cel puțin o dată pe zi, atunci ele cu greu se dezlipesc.
I-am zis atunci doctorului, că prin aceasta bolnavul își pierde răbdarea, cârtind, și
ED

poate ar fi mai bine să nu-l mai chinuiască. Atunci și Gavriil ceru să nu-l mai necăjească
cu schimbrea pansamentelor, pe care nu mai avea puteri să o suporte.
Din acel moment el deveni mai calm, stând întins tot timpul pe spate. Se împărtășea în
fiecare zi, slăbea rapid. Frații îl vizitau continuu.
©

189
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

În ziua morții sale, pe 27 iunie, dimineața, l-am vizitat și eu ​​pe Gavriil. Deși aparent
părea foarte slăbit, vorbea însă clar și vioi. Cu o oră înainte de moartea sa, veni la el părintele

ISM
Macarie, duhovnicul. Văzându-l, Gavriil i-a zis: “Mă simt mult mai rău, cred că voi muri curând,
te rog să-mi citești rugăciunea de dezlegare a sufletului”. Părintele Macarie îi citi rugăciunea
de dezlegare, îl binecuvântă și zise: „Părinte
Gavriil, dacă vei afla milă la Dumnezeu,
pomenește-mă și pe mine înaintea Lui”. El îi

EL
răspunse: „Eu pe tine te rog, părinte, să faci
rugăciuni pentru mine ca să am îndrăzneală
la Dumnezeu, atunci te pot pomeni și eu pe
tine”. Zicând acestea, și-a dat în pace sufletul

GH
său”. Era ziua de 27 iunie 1867. După ceva
timp, unul din stareții mănăstirii se învrednici
o dată să vadă sufletul lui în mâinile îngerilor
și să audă: „Acest suflet este moștenitor al
desfătării cerești”.
AN
EV

Schimonahul Iustin
Schimonahul Iustin83 s-a născut în anul 1785 în orașul Kineșma, gubernia Kostroma.
Din tinerețe a fost foarte evlavios. Deși a fost căsătorit de tânăr, având și copii, în inima
RA

lui iubitoare de Dumnezeu încolți sămânța vredniciei, maturizându-se vizibil de-a lungul
anilor.
Remarcându-se prin caracterul său cuviincios, prin râvnă față de Biserică, ca un
om al lui Dumnezeu, el se bucura de respect între oameni, dobândind, încă din tinerețe,
ITU

experiența înțeleaptă a stareților. Astfel, în fapte de evlavie decurse viața sa până la


vârsta de 40 de ani, când, în anul 1825, Harul lui Dumnezeu se manifestă în el într-un
mod evident pentru toți. În Taganrog, în timpul muncii sale la câmp, părintele Iustin văzu
cum, tăind cerul în direcția orașului Taganrog, cobora un copac ramificat de foc. Și asta
s-a repetat de mai multe ori: ba se ridica în sus, ba se lăsa în jos. Acest fenomen neobișnuit
ED

îl văzu nu numai el, ci și cei vreo treizeci de lucrători dintre localnici, care erau acolo.
Părintele Iustin tâlcui această minune a fi drept un semn de moarte a stăpânului lor. El,
83
Biografia a fost scrisă în conformitate cu înregistrările părintelui Partenie (Zabloțky). Vezi: AMR-
PA. Doc. nr. 4066.
©

190
OS
Schimonahul Iustin

spre mirarea tuturor, prezise exact momentul și locul morții acestuia. Și stăpânul într-

ISM
adevăr muri, toată lumea convingându-se că prezicerea părintelui Iustin a fost adevărată.
Din acel moment, părintele Iustin, în căutarea unei vieți retrase, cu permisiunea
stăpânei sale, a văduvei stăpânului decedat, își făcu o colibă în pădurea din apropiere. În
această colibă, ferit complet de lume, în multă nevoință și luptă cu propria sa conștiință își
petrecu următorii 35 de ani ai vieții sale.
Cu mulțumire față de Dumnezeu pentru toate, el, zi și noapte, se afla în rugăciune, în

EL
nevoință pentru curățirea inimii sale și în lupta cu patimile și cu poftele, dar mai ales în
luptă împotriva năvălirilor demonice, căutând mântuirea sufletului său.
Într-o bună zi, părintele Iustin stătea la rugăciune, admirând natura înconjurătoare

GH
și slăvind pe Ziditorul a toate. Pe neașteptate apăru de undeva un roi de albine. Zburând
mai întâi pe deasupra capului său, fără ca să-l atingă, roiul făcu de câteva ori și înconjurul
colibei, după care coborî spre fereastră. Aici albinile începură să-și construiască cuibul,
muncind de zor, dar ciudat era faptul că, în mișcarea lor, nu se auzea nici un zumzet,
absolut nici un zgomot.
AN
Mai târziu părintele Iustin își amintea: „Ieșind din colibă, se întâmpla să mă apropii
de geamul, unde se adăposti roiul, și atunci dragele mele albinuțele zburau în jurul capului
meu, îmi acopereau întregul meu corp, circulând liber în toate direcțiile, iar eu le mângâiam
cu mâna, mângâindu-mă și ele în felul lor. Apoi le cântam cântări sfinte, iar când începeam
EV

să cânt «Cuvine-se cu adevărat», albinele începeau și ele un zumzet plăcut, încântător. Și


erau ele niște albine cu totul deosebite, neobișnuit de mari.
Într-o astfel de încântare duhovnicească și mulțumire față de Dumnezeu, Care pe toate
le rânduiește, am petrecut eu multe zile, preocupat numai de lupta mea pentru mântuire.
Dar la un moment dat observ că albinele mele au început să se agite. Apoi, treptat, una
RA

câte una, au zburat de la fereastra mea. Fiind în nedumerire, am ieșit din chilie, văzând,
spre marele meu regret, roiul care, trecând în zbor pe deasupra capului meu dispăru din
vedere.
Peste trei zile după aceea stăpânul locului mi-a mutat coliba de lemn în sat, făcând din
ITU

ea baie, iar pe mine m-a pus țârcovnic la biserică. Dar eu nu am fost în stare să îndeplinesc
această datorie cu atenția cuvenită, și, prin urmare, am cerut un pașaport și m-am dus la
Muntele Athos”84. Toate acestea s-au întâmplat în anul 1859.
La Athos, părintele Iustin intră în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde
a viețuit timp de nouă ani, până la moartea sa binecuvântată, în fapte de nevoință
ED

monahicească. În tot acest răstimp el niciodată nu a ieșit din curtea mănăstirii. Numai
la sfârșitul zilelor sale el merse să se închine și să se roage la sfintele moaște din Athos.

84
AMRPA. Doc. nr. 4066, pag. 4-5.
©

191
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Și iată, starețul, în vârstă de 82 de ani, bătrân și neputincios, cu binecuvântarea

ISM
părintelui său duhovnicesc Ieronim, necunoscând nici locul, nici limba greacă, călăuzit de
Unul Dumnezeu, porni pe jos la drum. La întoarcerea sa el povestea că peste tot, oriunde a
mers, a fost primit binevoitor. Dar apropiindu-se de izvorul cuviosului Atanasie, din cauza
neputinței sale bătrânești se îmbolnăvi. Un trecător întâmplător prezent aici, constată că
bătrânul era pe moarte, dar el, adunându-și ultimile lui puteri se târî până la izvor, unde la
porunca Născătoarei de Dumnezeu stropindu-se din belșug cu apa de izvor, simți imediat

EL
o întărire în organism, încât pe drum îl ajunse din urmă pe acel trecător ocazional.
Amândoi i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut. Dar acolo, la izvor,
se mai întâmplă totuși ceva, aparent nesemnificativ, care ne arată în ce măsură iubitorul

GH
de oameni Dumnezeu îndeplinește dorințele aleșilor Săi. Părintele Iustin luă de la izvor
într-o sticluță din apa care l-a vindecat. Apropiindu-se de mănăstire a observat că vasul,
fiind crăpat, apa se prelingea prin crăpătură. Cu multă mâhnire și cu părere de rău că nu
a putut păstra această apă, starețul reveni la chilia sa. Aici însă, surprins, văzu că acea
AN
crăpătură a vasului de sticlă dispăruse, prin porunca Domnului, iar apa din el timp de
trei ani nu se împuțină, cu toate că până la moartea sa starețul împărți din această apă
binecuvântată tuturor.
În 1868 starețul Iustin începu să slăbească în mod evident, iar în cele din urmă, la
25 noiembrie se stinse ca o lumânare, lăsând în inima fraților o amintire veșnică despre
EV

sine. Iată ce scria în jurnalul său, în ziua morții starețului, arhimandritul Mihail (Kozlov):
„S-a distins prin extremă simplitate. Viața și-a petrecut-o în înfrânare, cu multă râvnă în
monahism. El spunea că niciodată nu a primit niciun fel de tratament, niciodată nu a donat
sânge, iar administrarea medicamentelor, chiar a celor mai nesemnificative, o considera a
fi un păcat, zicând: «Dacă va fi voia lui Dumnezeu să fiu sănătos, El mă va vindeca Singur,
RA

fără niciun fel de medicamente. Iar dacă va


binevoi să fiu bolnav sau să mor, atunci să
se facă voia Lui cea sfântă».
Părintele Iustin era înalt, robust, cu
ITU

părul și barba cărunte. Fața lui era curată


și plăcută. Pentru simplitatea sa l-am
respectat mult pe acest stareț vizitându-l
adesea la chilia lui. Înainte de moarte, el se
îmbolnăvi, începu treptat să slăbească, nu
ED

avea poftă de mâncare, doar asta fiind toată


boala lui”85.

85
AMRPA. Doc. nr. 517, pag. 65.
©

192
OS
Schimonahul Iustin

ISM
Моnahul Claudiu (Моșkov)
Monahul Claudiu (în lume, Codrat Ivanovici Moșkov), fiul unui țăran ortodox, s-a

EL
născut în orașul Nicolaev, gubernia Herson. La vârsta de 20 de ani el ceru părinților săi
binecuvântarea pentru a merge la mănăstire, pe care o și primi de la ei. Apoi, în 1864, s-a
dus la Ierusalim și a trăit acolo timp de trei ani la Misiunea rusească, făcând ascultarea

GH
de psalt în biserică.
Fiind împovărat de agitația orașului, el părăsi Ierusalimul și merse la Athos. Acolo
intră la Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde trecu prin diferitele ascultări:
arhondaric, cântăreț în cor, scrib de condicare, apoi a fost trimis la Constantinopol, la
AN
așezământul mănăstirii.
Trecând cu bine toate încercările în ascultările sale, Codrat Ivanovici, înainte de
plecarea lui în 1871 la Constantinopol a fost tuns în mantie cu numele Claudiu. În 1873,
la întoarcerea sa din Constantinopol, cu binecuvântarea stareților, a făcut ascultare ca
și cântăreț de strană, iar în timpul liber dintre slujbe scria numele pentru pomenire în
EV

condicar. Astfel el trăi liniștit și calm, continuând să-și îndeplinească ascultarea monahală
până la începutul anului 1876.
După aceea el căzu într-o mare ispită, pe care o descrie părintele său duhovnicesc,
ieroschimonahul Ieronim: „La 25 ianuarie 1876 în mănăstire se făcea slujba de priveghere
RA

a Sfântului Grigorie Teologul. La cântările și rugăciunile către Sfântul Grigorie se mai


adăugă și slujba Presfintei Născătoare de Dumnezeu în cinstea sărbătoririi, în aceeași zi,
a icoanei Ei făcătoare de minuni „Potolește întristările noastre”. În timpul privegherii,
atunci când la vecernie pe stihoavne se cântau stihirile Maicii Domnului, cântăreții, după
obicei, stăteau în mijlocul bisericii. În spatele cântăreților stăteau pelerinii, dintre care
ITU

unul era îndrăcit. Și iată că acesta, fără de veste, urlă atât de tare, încât sperie pe mulți
dintre cei prezenți în biserică. Părintele Claudiu, așa cum ne spuse mai târziu, se sperie
atât de tare încât mai nu căzu la pământ. Speriat de această întâmplare, el apoi nici în
chilie nu-și putea găsi liniștea. Și atunci el își puse întrebarea: „Dacă eu m-am înfricoșat
ED

atât de mult de urletul furios al acestui om îndrăcit, atunci ce va fi cu mine în ceasul


morții, când mulțime de duhuri rele și înfricoșătoare vor începe să țipe și să urle?”.
Astfel de gânduri l-au făcut să cugete la întreaga sa viață, începând să-și plângă cu
amar păcatele sale. Aceasta a durat două săptămâni. El plângea neîncetat. Apoi, treptat,
©

193
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

începu să se liniștească, în același timp observând cum un har, în mod clar și distinct, îl

ISM
povățuia cum să se roage și ce să citească.
Odată el veni la duhovnicul său și-l întrebă despre acest har. Este el de la Dumnezeu
sau nu și dacă trebuie să asculte de el sau nu? Duhovnicul i-a răspuns că aceasta poate fi
atât de la Dumnezeu, cât și de la vrăjmașul și că trebuie să i-a seama cu strictețe la sine
și să descopere totul duhovnicului, pentru că și ispita la început întotdeauna pare a avea
intenții bune și este atât de subtilă, încât este cu neputință pentru cei neexperimentați să

EL
o înțeleagă.
Părintele Claudiu puse la îndoială puterea duhovnicească a părintelui Ieronim. Diavolul
i-a dat gândul că el singur mai bine decât duhovnicul se poate descurca în toate astea.

GH
Și atunci când îndoiala prinde rădăcini în inima ascetului, atunci el începe să privească
de sus la părintele său duhovnicesc. Vrăjmașul îi insuflă că părintele duhovnicesc, fiind
inferior lui duhovnicește, nu este în stare să-i înțeleagă problemele sale complexe. Dacă
ascetul începe să creadă în astfel de gânduri, atunci se rupe legătura duhovnicească dintre
el și duhovnic, rămânând fără de ocrotirea harului. Neîncrederea față de duhovnic este în
AN
cele din urmă o neîncredere față de Dumnezeu. Și nu are importanță dacă duhovnicul se
află sau nu se află la un nivel duhovnicesc înalt. Importantă în legătura dintre duhovnic
și ucenic este încrederea. Dacă ascetul, din dragoste față de Dumnezeu, își pune toată
încrederea în duhovnic, Dumnezeu nu va îngădui niciodată ca duhovnicul să greșească în
EV

ceea ce-l privește pe el, indiferent de nivelul duhovnicesc la care se află duhovnicul. Mai
degrabă, dimpotrivă, numai printr-un astfel de duhovnic El va descoperi voia Lui ascetului.
Dar dacă această încredere nu este clară sau chiar lipsește, ascetul se îndepărtează de
Dumnezeu și cade în ispită. Ispititorul îi strecoară un gând nou, precum că undeva există
un duhovnic foarte bun, pe care el trebuie să-l caute, și ascetul pornește într-o nesfârșită
RA

căutare a unui stareț înduhovnicit, care se termină numai în momentul morții sale.
Monahul Claudiu era înșelat de gândul că ar fi vrednic de preoție și că, în curând,
va fi hirotonit ieromonah. El nu a dezvăluit acest gând duhovnicului său, deoarece un
alt cuget îl convinse că acest duhovnic nu putea înțelege ceea ce se întâmplă cu el. După
ITU

aproximativ două săptămâni el a fost trimis pentru ascultare la Constantinopol, dar,


crezând gândurilor sale, încercă din răsputeri să rămână în mănăstire. I s-a spus despre
noua sa ascultare sâmbătă, 13 martie, iar în noaptea spre 14 martie urma să sosească
vaporul cu care trebuia să meargă la Constantinopol. Dar Claudiu motivă prin faptul că
a fost anunțat prea târziu despre acest lucru și că n-a avut timp să se pregătească de
ED

plecare. Stareții îl binecuvântară să rămână în mănăstire până va veni alt vapor, fără să
bănuiască intenția sa.
A doua zi, în noaptea de 14 spre 15 martie, târziu, înainte de miezul nopții, părintele
Claudiu dădu buzna în chilia părintelui egumen descoperindu-i că a fost atât de înspăimântat
©

194
OS
Schimonahul Iustin

în chilia sa de niște arătări înfricoșătoare, încât de frică și emoție, simțea o strângere în

ISM
piept, cerând să fie îmbrăcat în schima mare. Părintele egumen l-a liniștit cum a putut
rânduind să fie noaptea cineva lângă el. Cu binecuvântarea egumenului, părintele Claudiu
petrecu noaptea aceasta la arhondaric având pe cineva alături și fiind și lumina aprinsă.
Nu a putut să meargă în pat, ci a stat într-un scaun balansoar, făcut special pentru bolnavi.
Dimineața egumenul îi spuse duhovnicului despre această întâmplare. Duhovnicul l-a
chemat pe părintele Claudiu și i-a spus: „Te-ai plâns de înfricoșare, dar motivul nu l-ai

EL
arătat. Ce te-a speriat atât de tare? Ar trebui să povestești totul în amănunt, altfel vei pieri”.
Apoi el descrise în detaliu tot ceea ce i s-a întâmplat, explicând că atunci când începuse să
se încreadă în gândul care-l stăpânea, atunci acest gând îi porunci să săvârșească lucruri

GH
îndoielnice. De exemplu, mai întâi a fost forțat să se roage lui Dumnezeu, apoi primi
poruncă să umble prin chilie și, sărind în sus, să cânte troparul „David juca din răsputeri
înaintea Domnului”.
„Eu, − spuse părintele Claudiu, − îndoindu-mă, am întrebat de ce era necesar să
fac acest lucru. Gândul mi-a răspuns că este necesar să-i arăt ascultare, după care mi-a
AN
făgăduit că voi primi daruri mari de la Dumnezeu. I-am spus că mă îndoiesc, conștiința
mea îmi spune să merg să întreb pe duhovnic.
La aceasta mi s-a spus că atunci când Dumnezeu Însuși îți poruncește, în acest caz nu
ai nevoie de duhovnic. Și pentru a mă asigura că toate acestea sunt de la Dumnezeu, mi
EV

se vor arăta semne și minuni:


„Privește acest zid, acum într-o clipită nu va mai fi acolo”, − mi-a spus gândul. Mă
uit − și nu văd niciun zid. „Uită-te la tavan, nici el nu va mai fi acolo. Mă uit − nu-i nici
tavanul. Uită-te la podea, și vezi cu scândurile se vor mișca. Mă uit la podea − toate
scândurile se mișcă. Apoi gândul îmi spune: „Acum tu nu trebuie să te îndoiești, ridică-te
RA

și te roagă înaintea icoanei Maicii Domnului”. Și când am început să mă rog, dintr-o dată
am văzut cum lângă icoană apăru o mica pată roz, care în curând se transformă într-
un buchet de flori, răspândind în toată chilia un parfum minunat, iar din icoană ieșeau
niște raze de lumină care îmi luminau fața. În acest moment, gândul îmi spune: „Înghite,
ITU

înghite, acestea sunt darurile lui Dumnezeu”. Și le-am înghițit. Apoi el spune: „Sărută
icoana”. Și când am sărutat icoana, din ea ieși o mână spre binecuvântare. Atunci gândul
mi-a spus: „Acum, Mântuitorul va veni și te va împărtăși, astfel încât să nu mai ai nevoie
de Împărtășanie”. Și întradevăr, cineva în chipul Mântuitorului intră și mă împărtăși cu
un amestec de culoare albă, dar, când am făcut închinăciune, în loc de picioare am văzut
ED

niște labe; atunci, venind în mare frică și cutremur, am zbughit-o din chilie și am fugit la
egumen”.
Duhovnicul îl întrebă: „De ce te-ai învoit la această vedenie, când știi că este păgubitoare
de suflet? În afară de asta, ți s-a spus să descopri totul în detaliu, și bune și rele”. La care
©

195
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

el răspunse: „Nestăvilita dorință de a mă apropia de Dumnezeu și de a primi nădejdea

ISM
mântuirii m-a făcut să procedez astfel. Dar acum mi-am înțeles greșeala și am început să
mă tem că voi pieri, pentru că am ascultat de diavoli și m-am plecat lor”.
Atunci duhovnicul îi spuse: „Dacă ești pe deplin conștient de greșeala ta și consideri că
toate acestea nu sunt decât o ispită, căindu-te, atunci vei primi iertare de la Dumnezeu”.
Spunându-i ca pe viitor să nu mai primească și nici să nu creadă unor astfel de gânduri, ci
să întrebe despre ele și cu îndrăzneală să le descopere, îi citi rugăciunea de dezlegare și-l

EL
lăsă să plece.
Din acel moment părintele Claudiu s-a liniștit complet, dar apăsarea din pieptul său
nu trecea, ci se intensifica. De aceea el a fost transferat într-un spital, unde a stat o

GH
săptămână, adeseori împărtășindu-se cu Sfintele Taine, murind în pace pe 23 martie
1876, seara86.
AN
Моnahul Аzarie (Popțov)
Monahul Azarie87 (în lume, Alexandr Ivanovici Popțov) s-a născut în orașul Vyatka.
EV

După ce a absolvit teologia la Seminarul de la Vyatka și a primit titlul de profesor, a fost


o vreme profesor de limba greacă într-una din școlile spirituale raionale. În seminarul
Vyatka, el îl cunoscu pe părintele athonit Serghie (Vesnin), care făcu o impresie deosebită
asupra lui. Citindu-i cu mult interes cartea despre Athos, el însuși visa să ajungă cândva
în Grădina Maicii lui Dumnezeu. În cele din urmă, visul său s-a împlinit, iar când a sosit
RA

la Athos, la 3 noiembrie 1851, a intrat în Russik, unde la 17 decembrie 1852 a fost tuns
în mantie. Ascultarea i-a fost cea de secretar la consulatul rus din Solun, cântăreț în corul
mănăstirii și bibliotecar.
Părintele Azarie atrase asupra sa atenția părintelui Ieronim prin profunda sa inteligență,
ITU

unită cu înțelepciune și un inepuizabil simț viu al umorului. Poate fi numit și întemeietor al


bibliotecii Russik-ului. Înainte de el, biblioteca avea doar câteva sute de manuscrise vechi
și acte grecești, cu el începând reorganizarea bibliotecii și creșterea fondului de carte.
Începu și sistematizarea materialului de arhivă disponibil, ridicând problema construirii
unei noi clădiri pentru biblioteca mănăstirii. Astfel părintele Azarie reușește să pună în
ED

86
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 195.
87
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Dmitrievsky A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre via-
ța și nevoința egumenului mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Macarie (Sușkin). St. Pe-
tersburg, 1895, pag. 136.
©

196
OS
Моnahul Аzarie (Popțov)

ordine biblioteca mănăstirii, achiziționând un număr mare de cărți, atât contemporane,

ISM
cât și vechi și stabilind legături cu multe edituri din perioada respectivă.
Părintele Azarie, datorită perseverenței și muncii asidue, se obișnui degrab cu viața
mănăstirii, împlicându-se în toate problemele ei și devenind, se poate spune, mâna dreaptă
a părintelui Ieronim și a părintelui Macarie. Orice lucru, într-un fel sau altul legat de
mănăstire, nu începea înainte ca stareții să se consulte cu părintele Azarie. Nici un act
mănăstiresc nu era trecut cu vederea de privirea sa ageră, iar sfaturile lui aveau greutate

EL
în ochii stareților.
Un rol important îi reveni părintelui Azarie în mănăstire în timpul luptei dintre ruși
și greci pentru drepturile asupra mănăstirii. Părintele Azarie, se poate spune, de unul

GH
singur a luat această luptă pe umerii săi puternici.
Pe lângă vasta și complexa corespondență oficială, părintele Azarie găsi timp și pentru
a scrie eseuri istorice despre mănăstire pentru ziare.
Lui îi aparțin articolele publicate în unele ziare din Constantinopol, din Atena și din
AN
Rusia88. Sub pseudonimul „Iubitor al Adevărului”, aceste articole au fost publicate în anul
1874 în trei limbi (rusă, greacă și franceză) într-o singură carte, intitulată „Referitor la
problema mănăstirii Athonite Sfântul Pantelimon”89. Liniștita prezentare a faptelor și
clara viziune a problemei au contribuit mult la rezolvarea pozitivă a disputei greco-ruse.
Lui, de asemenea, îi aparține și ideea publicării tuturor documentelor vechi ale mănăstirii
EV

în traducere rusă. Astfel, în anul 1873 apăru cartea, intitulată „Documentele mănăstirii
ruse Sfântul Panteleimon”. Până în prezent ea reprezintă principala sursă pentru studierea
istoriei mănăstirii. Această carte a fost apreciată de marele expert în antichitățile
Athonite, Episcopul Porfirie (Uspenski)90. În anul 1876, părintele Azarie publică cartea
RA

„Treisprezece scrisori ale Patriarhului Grigorie”, în care include, în traducere proprie,


scrisorile Sfântului Mucenic Grigorie al V-lea, Patriarhul Constantinopolului, ucis cu
cruzime de turci în anul 1821.
Nu au fost trecute cu vederea meritele părintelui Azarie nici în cercurile științifice
din Rusia. El a fost primit în rândul membrilor corespondenți al Societății Arheologice
ITU

Bisericești de pe lângă Academia Teologică de la Kiev.


88
Conversație la domiciliu. 1874. Nr. 32-44, pag. 837-839, 859-863, 876-880, 896-903, 922-925,
997-1001, 1022-1024, 1037-1041, 1064-1067, 1104-1107, 1138-1143. Retipărit în traducere rusă din
ziarul „Byzantis” (1874 iulie - septembrie); Moskovskaya Vedomosti. 1874, nr. 218, 221-224, 226, 227,
ED

229, 233-236, 239, 241, 244, 254, 264, 271, 277. Unii cercetători atribuie în mod eronat aceste articole
arhimandritului Arsenie (Ivașcenko): vezi Spassky A. A. Preasfințitul Arsenie (Ivașcenko) și lucrările
sale despre bizantologie / Tempus bizantin. 1903. Vol. 10, ed. ¾, pag. 671.
89
Cu privire la chestiunea Mănăstirii Sfântului Pantelimon. Articole din „Liubiteli Istinâ (Iubitorul
de Adevăr)”. Sankt Petersburg, 1875.
90
Porfirie (Uspenski), episcop. Istoria Athos-ului. M., 2007, pag. 2014.
©

197
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Părintelui Azarie îi aparțin și alte câteva lucrări care nu și-au pierdut valoarea până

ISM
în prezent. Printre acestea se numără «Acoperământul de sus peste Athos» și «Patericul
athonit». S-au păstrat, în manuscris, și unele dintre notițele sale cu caracter duhovnicesc
și științific91. Despre înțelegerea lui clară a locului unde i-a fost rânduit să-și ducă lupta sa
duhovnicească, ne mărturisesc cuvintele scrise în prefața cărții „Acoperământul de sus
peste Athos”: „Sfântul Munte Athos, destinat prin nemincinoasa făgăduință a cuvintelor
evanghelice Preasfintei Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Maria, a

EL
fost, este, și va fi până la sfârșitul veacului subiectul iubirii sale și al gingașei sale îngrijiri de
toți cei care și-au închinat viața lucrării ascetice. Nenumărate experiențe au îndreptățit și
îndreptățesc făgăduința ei Dumnezeiască. Cu grija de maică, supraveghind Sfântul Munte
Athos ca pe o moștenire a Sa, Născătoarea de Dumnezeu uneori în mod explicit și simțit

GH
vine în ajutorul celor care i-l cer. Câteodată, prin semne extraordinare ale Divinului feței
Sale de pe sfintele icoane, își arată negrăita Sa milă și mijlocire maiestuoasă, revărsându-
și în chip nevăzut și tainic harul darurilor sale asupra celor ce și-au ales a purta crucea
monahală aici, în locul făgăduit Ei, peste care stăpânește ca o Împărăteasă a cerului și a
AN
pământului”92.
Viața lui duhovnicească este legată în chip de nezdruncinat de părintele său duhovnicesc
Ieronim, cu care a avut o relație strânsă, atât pe plan omenesc, cât și duhovnicesc, după
cum reiese din numeroasele sale scrisori adresate părintelui Ieronim din Constantinopol93,
EV

unde a trăit o lungă perioadă de timp.


Părintele Azarie era un adevărat fiu al mănăstirii sale. El era îngrijorat de cel mai
neînsemnat lucru, care se referea la treburile mănăstirii. Iată ce scria el într-una din
scrisorile sale: „Să nu-mi spună cineva că sunt îngrijorat de lucruri minore. Minore! Dar
și munții sunt compuși din nisip, nu din munți. Deci cum putem disprețui noi și bănuții! Și
RA

mi se pare că la fel ar trebui să mulțumim lui Dumnezeu și binefăcătorilor noștri pentru


tot, chiar și pentru cea mai mica sumă. La urma urmei nu avem venituri mari, de milioane.
Deci de ce ar trebui să renunțăm la mărunțiș? Mi se pare că ar trebui ca orice sumă,
mare sau mică, să fie cu grijă pusă în vistieria noastră de obște”94. Grija lui neobosită
ITU

pentru starea materială a mănăstirii poate fi văzută din scrisorile95 sale către economul
mănăstirii, ieroschimonahul Pavel (Durnev)96.
91
AMRPA. Doc. nr. 3904.
92
Azarie (Popțov), monah. Acoperământul Muntelui Athos. Sankt Petersburg, 1860. Cuvânt înainte,
pag. 1.
AMRPA. Doc. nr. 798.
ED

93

94
AMRPA. Doc. nr. 789, pag. 8.
95
AMRPA. Doc. nr. 1371.
96
Ieroschimonahul Pavel (în lume, Petru Mihailovici Durnev) – fost țăran din volostea Novosotensk,
județul Ostrojsk, gubernia Voronej. S-a născut în anul 1833. Ajuns la Athos, a intrat în Russik la 25 au-
gust 1857, a fost tuns în mantie la 18 februarie anul 1858, în schimă - la 24 martie 1882. Ascultarea și-a
©

198
OS
Schimonahul Маtei (Оlișansky)

În pofida nivelului său intelectual și

ISM
duhovnicesc ridicat, părintele Azarie era
foarte smerit și blând. În repetate rânduri i
s-a propus hirotonirea întru episcop, dar el
a refuzat mereu, considerându-se nevrednic
de o slujire atât de înaltă.
Fiecărui om pe care îl întâlnea în calea

EL
sa îi făcea plecăciune până la pământ și-i
săruta și mâna, explicând acest lucru prin
faptul că fiecare om este biserică a lui

GH
Dumnezeu.
Unul dintre multele merite ale părintelui Azarie a fost și faptul pregătirii de către el
a unui urmaș vrednic, pe ucenicul său, părintele Matei (Olșansky), cu care a corespondat
mult în timpul șederii sale în Constantinopol97.
AN
Monahul Azarie a adormit pe 4 aprilie 1878, datorită unei inflamații de stomac.
EV

Schimonahul Маtei (Оlișansky)


Schimonahul Matei98 (în lume, Mihail Pavlovici Olișanski) s-a născut pe 5 noiembrie
RA

1840 într-o familie de negustori din orașul Cupiansk, gubernia Harkov. După absolvirea
studiilor, el participă pentru o vreme la activitatea de negoț a tatălui său. Odată cu
dezvoltarea generală a puterilor și aptitudinilor sale duhovnicești, în inima tânărului
Mihail din ce în ce mai mult se înrădăcina și se dezvolta sentimentul religios. Prea puțin
îl preocupa pe el viața negustorească a orașului cu interesele sale comerciale. În inima lui
ITU

făcut-o ca și econom și casier la metocurile din Constantinopol și Moscova. A fost hirotonit ierodiacon pe
23 noiembrie anul 1863 și ieromonah pe 30 septembrie anul 1867. A răposat la 5 decembrie în anul 1895.
97
AMRPA. Doc. nr. 1488.
98
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Interlocutorul edificator. M., 1912, pag. 112. A se vedea, de
ED

asemenea: Dmitrievski A.A. Nestemata rusă de pe Sfântul Munte Athos /Relatări ale Societății Ortodo-
xe Palestiniene. 1912. Vol. 23. Ediție 1, pag. 122-141; monahul Matei, bibliotecar la Mănăstirea Sfântul
Pantelimon din Muntele Athos / Țercovnie Vedomosti. 1912, nr. 4. Pag. 133-134; monahul Matei, biblio-
tecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos și secretar al mănăstirii / Monahul rus, 1912,
ed. a 54-a, martie, pag. 62; Loparev D.S. Schimonahul Matei (bibliotecar al Russik-ului) / Periodice bi-
zantine, 1913. v. 20. secț. 3, pag. 355-358.
©

199
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ardea dorința să părăsească toată deșertăciunea acestei lumi și să meargă la mănăstire,

ISM
pentru ca în tăcere monahală să se dedice pe deplin slujirii lui Dumnezeu. În acest scop
alese Mănăstirea Optina.
Și iată, lăsând, după cuvântul Mântuitorului, casa, părinții și toată dulceața acestei
lumi, Mihail, în vârstă de 19 ani, se retrage într-un schit al Mănăstirii Optina. Aici, sub
îndrumarea marelui stareț, ieroschimonahului Macarie, el primi primele sale lecții despre
viața monahală. Aceste lecții au fost deosebit de importante și necesare pentru tânărul

EL
novice: l-au învățat răbdarea, umilința, ascultarea și atenția sporită față de sine, virtuți
care mai târziu au devenit principalele trăsături ale caracterului său.
Aproximativ trei ani s-a aflat în Optina îndeplinind diferite ascultări. Moartea starețului

GH
Macarie (în anul 1860) tulbură cursul vieții sale pașnice. Mihail începu să se gândească
din ce în ce mai mult la Athos. Monahismul athonit cu tradițiile sale milenare, cu idealurile
unei vieți extrem de contemplative, i-a atras atenția de mult timp. În Athos, departe de
lume, în tăcere, visa să-și zidească propria mântuire. Acolo, călugării de nimenea știuți
AN
săvârșeau fapte ascetice înalte, suindu-se la cel mai înalt grad de desăvârșire creștină.
Acolo, în sărăcie totală a celor de dinafară, predomina mulțumirea duhovnicească și
cu flacără vie ardea iubirea curată față de Dumnezeu și de oameni. Acolo, cu râvnă și
splendoare se săvârșeau lungile slujbe bisericești. Într-un cuvânt, Athos-ul era tot ceea
ce-și dorea mai mult. Visa să guste din această viață, să învețe cele de trebuință de la
EV

înțelepții stareți, care erau la vremea aceea destui în Athos. Hotărârea plecării a fost
luată rapid. Luând binecuvântare de la starețul mănăstirii, părintele Ambrozie, el porni
la drum.
Mihail avea 22 de ani când a sosit la Athos și s-a alăturat fraților Mănăstirii Sfântul
RA

Mare Mucenic Pantelimon. Curând, mintea ageră și trezvia constantă a tânărului novice
au atras atenția stareților mănăstirii. El a fost trimis la școala locală greacă din Kareya
pentru a studia limba greacă. În anul 1865, Mihail a fost tuns în monahism cu numele
Matei. Iar doi ani mai târziu a fost trimis la biserica ambasadei din Constantinopol ca și
cântăreț.
ITU

Dorința de a cânta s-a dezvoltat la el devreme. La Optina a cântat în cor și a fost


canonarh. Și aici, în Muntele Athos, această înclinație a avut-o până la moartea sa. Uneori,
deja fiind un stareț cinstit, deschidea notele cântărilor și de unul singur cânta în chilia sa
dogmatice.
ED

Având ascultarea de cântăreț la ambasadă, părintele Matei nu și-a abandonat lucrările


de auto-educație. Lua lecții de limba turcă, de franceză, a studiat minuțios limba greacă,
cea veche și cea nouă, completându-și în același timp și cunoștințele în materiile pentru
învățământul general.
©

200
OS
Schimonahul Маtei (Оlișansky)

În anul 1873 el a fost chemat din

ISM
nou la mănăstire, fiind numit ajutor de
bibliotecar, adică locțiitor al părintelui
Azaria, cu care de mult timp avea o strânsă
legătură duhovnicească. În anul următor
a fost trimis din nou la Constantinopol,
în cazul procesului greco-rus, aflându-se

EL
acolo până la sfârșitul anului 1875. Din
anul 1878, părintele Matei, după moartea
bibliotecarului, a cinstitului stareț Azaria,

GH
îndeplini funcția de bibliotecar și gramatei
(secretar) al mănăstirii. Această numire era
în concordanță cu înclinația lui. În bibliotecă
își petrecea tot timpul său, citind și studiind
AN
mult. Treizeci și trei de ani a fost responsabil
de biblioteca mănăstirii, lucrând mult în
această perioadă de timp la extinderea și
îmbogățirea ei, înscriindu-o, datorită iubirii
sale de carte și a supravegherii atente, în
EV

rândul celor mai bune biblioteci de la Athos


− alături de ale celor de la Vatoped și de
la Marea Lavră. Pentru a înțelege mai bine volumul de muncă depus de către părintele
Matei și dragostea sa față de cărți, trebuie să ținem seama de faptul că numărul de cărți
RA

și manuscrise din bibliotecă, în perioada activității sale, s-a dublat, atingând cifra de peste
20.000 de volume. El avu grijă și de literatura actuală, colecționând tot ce era folositor
pentru mănăstire.
Părintele Matei nu numai că a adus biblioteca într-o rânduială desăvârșită, îmbogățind-o
cu multe exemplare valoroase de manuscrise grecești și slave, care sunt de o mare valoare
ITU

științifică, ci prin ostenelile sale însăși vechea clădire a bibliotecii a fost renovată și extinsă
prin adăugarea unui nou etaj. Era un adevărat iubitor de antichități. Prin strădania sa a fost
achiziționată și, ulterior, semnificativ extinsă cu noi exemplare rare, o colecție numismatică
pe lângă biblioteca mănăstirii. De multă răbdare și timp a avut nevoie părintele pentru
ED

determinarea valorii fiecărei monede vechi în parte sau a valorii istorice sau științifice a
fiecărei foi îngălbenite de pergament. Ca un cunoscător al scrierilor bizantine, arheolog și
paleograf cu experiență, părintele Matei era de mare folos tinerilor savanți care veneau la
Muntele Athos pentru cercetări.
©

201
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Pe toți cei care vizitau Sfântul Munte în scopuri științifice, părintele Matei îi primea

ISM
binevoitor, oferindu-le sfaturi și ajutorul necesar. Deținând o varietate de informații în
multe domenii ale cunoașterii, în el era gata și dorința de a împărtăși aceste informații
cu orice persoană care căuta comunicarea cu el. Având o memorie imensă, el însuși era o
bogată bibliotecă vie care putea fi folosită de toată lumea. El oferea întotdeauna o primire
călduroasă și un cuvânt încurajator. Prin simplitatea comunicării, blândețea și delicatețea
sa era un interlocutor plăcut. El a corespondat cu marii orientaliști ruși ai vremii, cum ar

EL
fi I.S. Palmov, A.A. Dmitrievsky, N.F. Krasnosielțev, I.E. Troițky, A.I. Almazov, V.M.
Istrin, E.K. Redin, N.P. Kondakov, A.S. Pavlov, P.A. Syrku și alții, ale căror scrisori sunt
păstrate în arhivele mănăstirii99. El a întreținut corespondențe și cu vestiții oameni de

GH
știință francezi Emile Legrand100 și Louis Petit101.
Meritele părintelui Matei pentru știință au fost apreciate în mod corespunzător de toți
cei care erau interesați de istoria Orientului Creștin la acel moment. El a fost o autoritate
recunoscută pentru Institutul Arheologic Rus din Constantinopol, al cărui colaborator a
AN
fost din 1896. A fost apreciat după merit și în Occident: Academia de Științe din Paris
i-a trimis o diplomă în anul 1902, conferindu-i rangul de membru. Societatea ateniană
istorică și etnografică îl considera drept un membru activ al ei încă din 1895.
Nu-i era străină părintelui Matei nici lucrarea monahală. El a fost un adevărat purtător
al celor mai bune rânduieli monahale, reușind să combine ascetismul său cu activitatea
EV

practică. Mai întâi de toate el a fost un adevărat ascultător al părinților săi duhovnicești
Ieronim și Macarie. Fiind în ascultare la Constantinopol, el nu a întrerupt legătura
duhovnicească cu părintele Macarie, corespondând în mod constant cu el102.
După moartea stareților, părinte duhovnicesc îi deveni ieroschimonahul Agatodor
RA

(Budanov) și, în ciuda tinereții relative a noului său duhovnic, părintele Matei arătă un
devotament nelimitat față de el până la moartea sa, după cum reiese din corespondența sa
extinsă cu el103.
În ultimii zece ani părintele Matei nu a părăsit niciodată chilia sa, ceea ce îi oferi ocazia
de a-și cerceta propriul suflet, de a privi mai atent în adâncurile sale ascunse, de a se
ITU

angaja în realizarea unui ideal moral. Cunoștea toate nuanțele luptei pe care vrăjmașul
o duce cu fiecare creștin adevărat. El cunoștea bogăția sufletului omenesc cu mișcarea
neîncetată a simțurilor și cu adâncimile întunecate ale patimilor. Iar chipul luminos al
ED

99
Vezi AMRPA. Număr inventar 38.
100
AMRPA. Doc. nr. 1574.
101
AMRPA. Doc. nr. 1581.
102
AMRPA. Doc. nr. 1494.
103
AMRPA. Doc. nr. 1366.
©

202
OS
Ieromonahul Vasile (Seleznev)

părintelui Matei, care i-a atras pe mulți, nu a fost altceva decât rodul unei munci neobosite

ISM
de 50 de ani asupra sinelui său.
Pe la mijlocul lunii august 1911, părintele Matei se îmbolnăvi. La început, el nu dădu
nici o importanță acestui lucru, explicând totul printr-o ușoară răceală. Dar trecu ceva
timp și nu exista nici o îmbunătățire. Doctorul chemat nu găsi nimic serios. Între timp,
în absența simptomelor severe, puterea lui se diminuă, trupul îi slăbi, părintele Matei
topindu-se văzând cu ochii. Pe 27 august, el a fost tuns în marea schimă cu numele de

EL
Matei. El a murit însoțit de toate binecuvântările Sfintei Biserici, înconjurat de dragostea
și îngrijirea tuturor. Până la ultima suflare
el șoptea rugăciuni și era în plină conștiință.
În noaptea de 3 septembrie, starețul se

GH
învrednici de ultima sa împărtășanie cu
Sfintele Taine ale lui Hristos, dându-și
apoi liniștit și pașnic sufletul în mâinile
Domnului. A doua zi după Sfânta Liturghie
AN
și după săvârșirea slujbei de înmormântare,
numeroși frați au petrecut trupul părintelui
Matei, sincer iubit și respectat de toți, până
la locul odihnei veșnice.
EV

Ieromonahul Vasile (Seleznev)


RA

Ieromonahul Vasile (în lume, Vladimir Dmitrievici Seleznev) se trăgea din orașul
Voronej. El a intrat în Mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon în anul 1851, unde a fost
tuns în mantie în anul 1852. El se apropie degrabă de duhovnicul Ieronim, devenind unul
dintre cei mai buni ucenici ai lui, fapt pentru care Dumnezeu l-a înzestrat cu multe daruri
ITU

duhovnicești. El a fost hirotonit ierodiacon la 3 iulie 1856 și ieromonah, la 8 septembrie


1857. Ieromonahul Vasile avea ascultarea de pictor de icoane, fiind înzestrat cu acest dar.
El a organizat primul atelier de pictură în mănăstire, unde a adunat mai mulți pictori de
icoane talentați. Unele dintre icoanele pe care le-a pictat au fost trimise în Rusia, multe
dintre ele devenind acolo făcătoare de minuni104. O serie de icoane, pictate de el, au fost
ED

oferite în dar unor persoane suspuse.


În anul 1867 schimonahul Vasile a pictat pentru Biserica Sfântul Panteleimon o
icoană a Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, care a devenit foarte vestită pentru multele
  AMRPA. Doc.nr. 321, pag. 355.
104
©

203
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

minuni săvârșite la această sfântă icoană.

ISM
Icoana, pusă într-un chivot mare aurit, se
află la coloana din dreapta, opusă scaunului
episcopal. Este pictată pe bază de zinc. Are
ferecătura de argint-aurit, bătută cu pietre
scumpe105.
Pe lângă pictură, el mai avea și

EL
ascultarea de cântăreț, fiind cel de-al
doilea tenor. El era foarte îndrăgit de frați.
Iată ce scrie despre el părintele Seleuchie
(Trofimov): „Neprețuitul pictor era plin de

GH
toate talentele: el a fost pictor, citeț, cantor, canonarh, fiind foarte simplu și îi iubea pe toți.
Dumnezeu l-a ajutat să picteze jumătate din catedrală [a Sfântului Panteleimon], și ar fi
terminat-o, probabil, pe toată, dacă nu se întâmpla cu el nenorocirea: prăbușindu-se de pe
vârful schelei, se răni grav, fiind bolnav pentru o lungă perioadă de timp. Acum slujește
AN
mai des. Și cu câtă umilință slujește, cât de bine citește! Deosebit de remarcabili sunt ochii
mari și pătrunzători ai părintelui Vasile”.
După căderea de pe schele în 1875, stareții i-au dat părintelui Vasile binecuvântarea să
călătorească în Rusia pentru tratament, unde a trăit la un așezământ din Moscova timp de
un an, adesea corespondând cu stareții Ieronim și Macarie. Boala și deșertăciunea acestei
EV

lumi îi provocau gânduri triste. „Când mă gândesc la moarte, − scria el, −involuntar sunt
cuprins de teama de a nu fi pregătit pentru întâmpinarea ei și de frica de a nu merge în
locul de chinuri, mai ales în clipele când vărs lacrimi amare pentru păcatele mele și pentru
nepăsarea mea... și-ți spun sincer, ca unui adevărat părinte al meu duhovnicesc: cu cât mai
mult plâng pentru neajunsurile, păcatele și patimile mele, renunțând la ele, cu atât mai
RA

mult sufer din cauza lor. Cu cât încerc mai mult să mă liniștesc, cu atât mai mult mă simt
zdrobit și deznădăjduit. Plângi, blestematule, dar
nu în zadar, ci pentru păcatele tale și pentru vina
față de aproapele tău, pentru moartea ta!”106.
ITU

Părintele Vasile a răposat pe 27 noiembrie


1878, de idropică. Trei ani mai târziu, după
obiceiul athonit, rămășițele lui au fost descoperite
și când au adus părintelui Ieronim craniul său
de culoare galbenă-aurie, el l-a sărutat și a spus:
ED

„Noi, iată, îl mai judecam uneori, iar Domnul a


binevoit întru el”.
105
AMRPA. Doc. nr. 492, pag. 46.
106
AMRPA. Doc.nr. 615, pag. 12.
©

204
OS
Ieroschimonahul Iezechiel (Slivkin)

ISM
Ieroschimonahul Iezechiel (Slivkin)

EL
Ieroschimonahul Iezechiel (în lume, Ignatie Vasilevici Slivkin) s-a născut în anul 1810
într-o familie de țărani din satul Likinki, gubernia Tula. Numele mamei sale era Mavra

GH
Feodorovna. Tatăl său, Vasile, fugi de la stăpânii săi în Basarabia, la Chișinău. Dar
curând a murit acolo, lăsând orfani patru copii: doi băieți, Ignatie și Serghei, și două fete,
Eudochia și Irina.
Mamei sale, deși era o femeie tânără, de numai 30 de ani, îi era foarte greu să întrețină
patru copii într-o țară străină. Ignatie, fiind cel mai mare, încerca cu tot ce-i sta în putință
AN
să o ajute pe mama sa. Uneori era nevoit să facă și munci mai grele. Curând, mama sa
se căsători, iar asprul tată vitreg îi trata cu multă cruzime pe copii, mai ales pe Ignatie.
Stâlcit în bătăi, băiatul își găsi alinarea în rugăciune. El credea cu tărie că răul va fi
învins, că dragostea lui Dumnezeu este atotputernică și că dacă nu ar fi fost păcatele sale,
EV

atunci ajutorul de la Dumnezeu ar fi venit imediat.


Tatăl său vitreg l-a dat pe Ignatie în slujba unui boier local, Mihail Petrovici Ivancin-
Pisarev, care, prin mila lui Dumnezeu, s-a dovedit a fi un om foarte bun și credincios.
Aflând despre situația grea a familiei lui Ignatie, el începu să-i ajute în toate felurile
cu putință. Adesea îi invita la el și pe ceilalți membri ai familiei lui Ignatie, oferindu-le
RA

dulciuri și alte bunătăți. În timpul unei asemenea întâlniri el i-a spus mamei lui Ignatie:
„Acest fiu al tău s-a născut fericit, el trebuie să slujească Împăratului Ceresc”. Atuncea
oaspeții nu au înțeles despre ce vorbea gazda, dar mai târziu, părintele Iezechiel, deja fiind
călugăr, și-a adus aminte de profeția stăpânului său.
ITU

După trei ani de slujire la stăpân, Ignatie a fost trimis la Moscova, ca și ucenic la iscusitul
meșter tâmplar Nikanor Grigorievici Suharev. Și din nou, prin harul lui Dumnezeu, noul
stăpân se dovedi a fi un om bun și grijuliu. Atelierul său se afla în apropierea Mănăstirii
Vysocopetrovski, iar tânărul Ignatie adesea mergea acolo, având prilejul să-i mulțumească
lui Dumnezeu pentru soarta sa.
ED

Meșterul avu grijă ca Ignatie să urmeze studiile primare, cumpărându-i un Abecedar și


contribuind în orice mod la instruirea sa. În mănăstire, Ignatie se întâlni cu Ieromonahul
Ieremia, care deveni primul său ghid pe calea mântuirii sufletului. Părintele Iezechiel
scria mai târziu: „Toată viața mea la Moscova a decurs în prietenie cu călugării, pe care
©

205
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

i-am iubit atât de mult, ca și pe îngerii lui

ISM
Dumnezeu”107.
În acele timpuri în inima lui se născu
dorința de a deveni el însuși călugăr. Și când
ucenicia lui se încheie, el își îndreptă pașii
spre Lavra Sfântului Serghie de Radonej, la
moaștele Sfântului Serghie, pentru a primi

EL
binecuvântare pentru monahism. Aici se
întâlni cu un călugăr din Muntele Athos,
care îi vorbi despre moștenirea Maicii
Domnului, iar harul îl întări pe Ignatie în

GH
intenția sa de a deveni călugăr.
Astfel el hotărî în inima sa să se
nevoiască la Athos. Întorcându-se acasă,
începu să-l roage pe stăpânul său să-l
AN
lase să meargă la mănăstire. Dumnezeu
auzi rugăciunile lui Ignatie, și stăpânul îi
îngădui să plece. După multe încercări și
ispite, Ignatie ajunse la Odessa, dar oficialii
nu i-au eliberat pașaportul pentru a călători
EV

la Sfântul Munte Athos. Apoi, la sfatul unui


stareț, Ignatie porni într-acolo pe uscat,
oprindu-se pe cale prin mănăstiri.
Astfel ajunse el la Mănăstirea Neamț, unde, din cauza lipsei de bani pentru a-și continua
RA

călătoria, rămase un timp. Din moment ce era un dulgher bun, a fost foarte folositor
pentru mănăstire, efectuând diferite lucrări. Doar doi ani mai târziu reuși să-și continue
călătoria.
În august 1832 a ajuns la Sfântul Munte. Mai întâi a trăit în Mănăstirea Zografu și, cinci
luni mai târziu, s-a mutat la Schitul Sfântul Ilie. Aici el a fost primit de ieroschimonahul
ITU

Pavel, egumenul schitului, care l-a iubit foarte mult, devenindu-i și părinte duhovnicesc.
Ignatie îndeplinea ascultarea de dulgher și, un an mai târziu, a fost tuns în mantie cu
numele Israel. În anul 1835 a fost hirotonit ierodiacon.
În acel timp, dușmanul omenirii aduse peste el un cumplit război trupesc atât de
ED

grav, încât se lupta cu patima zi și noapte. Pe lângă aceasta diavolul, atunci când se scula
noaptea la rugăciune, îi dădea așa de mare frică, încât el nu putea nici să se însemneze
cu semnul, nici să facă închinăciuni, ci putea doar să-și înalțe mâinile către cer și astfel,

107
AMRPA. Doc. nr. 452, pag. 20.
©

206
OS
Ieroschimonahul Iezechiel (Slivkin)

stând în picioare în chipul crucii, căuta ajutor de la Domnul Dumnezeu și de la Preacurata

ISM
Maica sa, rostind Rugăciunea lui Iisus, și numai după aceea putea face închinăciuni. După
starea îndelungată la rugăciune, se culca și, abia ațipind, diavolul începea să-l apese din
greu, trezindu-se înfricoșat. „Este adevărat, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu, − scria
el mai târziu, − îngăduindu-i să-și bată joc de mine, păcătosul, pentru smerirea mea și
folosul meu duhovnicesc“108.
Părintele Pavel, văzând multele virtuți duhovnicești ale părintelui Israel, hotărî să-l

EL
facă locțiitor al său, dar diavolul porni împotriva acestei intenții pe câțiva dintre frați, care
spuseră că Părintele Iezechiel nu este vrednic de această funcție, tocmai din motiv că este
un nou-hirotonit și că citește prost la slujbe.

GH
Părintele Pavel făcea tot ce-i sta în putință pentru a-l învăța practica liturgică și a-i
sugera priceperea de conducere a schitului. Nu-l lăsa să se afle în lenevire nici o clipă.
„Imediat ce părăsesc biserica, − scria părintele Israel, − mă și trimite imediat în chilie.
Scopul lui principal era să mă lumineze și să mă ridice cât mai curând posibil la un nivel
AN
spiritual mai înalt”109.
În special părintele Pavel era îngrijorat atunci când părintele Israel citea foarte prost
în timpul slujbelor. Părintele Israel înțelegea bine acest lucru și încerca din răsputeri
să citească mai bine, dar fără succes. Aceasta a continuat până când el cu lacrimi și
închinăciuni, se rugă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru ajutor. Toată noaptea
EV

el se rugă. Și numai dimineața, căzând din epuizare pe podea, adormi.


În dimineața următoare se întâmplă minunea. La slujbă el trebuia să citească canonul.
Și ca și cum l-ar fi schimbat cineva a început să citească atât de expresiv și clar că
toată lumea a fost surprinsă. Cel mai surprins a fost părintele Pavel. Când a aflat de
RA

cele întâmplate noaptea părintelui Israel, i-a mulțumit Maicii Domnului pentru mila și
îngrijirea ei de maică.
La puțin timp după aceea, Dumnezeu îngădui o nouă ispită învățătorului și ucenicului
său. În mănăstire exista o discordie între maloroși și velicoroși, și de dragul păstrării
păcii între frați, părintele Pavel hotărî să părăsească schitul și stăreția și cu un grup de
ITU

călugări velicoroși să se retragă în câteva chilii mai mici. Părintele Israel se stabili în
chilia Intrării maicii Domnului în Biserică a Mănăstirii Stavronikita. Curând, Maica lui
Dumnezeu îi mângâie pe călugării ruși aflați în dificultate, aranjând astfel încât aceștia
au fost invitați nu la un schit sau la o chilie, ci întro-o mare mănăstire rusească, cea a
ED

Sfântului mare Mucenic Pantelimon.

108
AMRPA. Doc. nr. 452, pag 44.
109
AMRPA. Doc. nr. 452, pag. 45.
©

207
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

ISM
EL
GH
AN
EV

Chilia „Izvorul Tămăduirii” în vremea părintelui Iezechil. Astăzi în întregime distrusă.

Părintele Pavel cu mai mulți călugări ruși s-a stabilit la Russik, dar după 8 luni a
murit. Și apoi din nou în Russik se puse problema alegerii unui superior al călugărilor ruși.
Părintele Israel a fost unul dintre candidații la acest post, dar el realiză cu smerenie că nu
RA

avea suficiente daruri duhovnicești pentru a-și asuma o astfel de responsabilitate imensă.
Apoi el însuși luă inițiativa, cerând să devină păstor al rușilor în Russik părintele Ieronim
(Solomențov), a cărui candidatură a fost aprobată de părintele Arsenie. Părintele Ieronim
îi deveni noul duhovnic, pe care l-a iubit cu toată inima. „Față de părintele Ieronim”, −
ITU

scria el, − aveam o iubire nemărginită, văzând în el multe daruri duhovnicești”110.


Părintele Israel reuși să-l convingă pe părintele Ieronim (Solomențov) să devină
părinte duhovnicesc al rușilor. Astfel, cu binecuvântarea părintelui Arsenie, călugării
ruși de la Russik au dobândit un nou duhovnic. La acea vreme părintelui Israel îi apăru
în vis fostul său părinte duhovnicesc, Pavel, care-l îndemnă să se alăture călugărilor
ED

ruși în Russik. Cugetând la aceasta, el găsi de cuviință să împlinească binecuvântarea


părintelui său duhovnicesc adormit. În curând a fost hirotonit ieromonah și o lună mai

110
AMRPA. Doc. nr. 452, pag. 54.
©

208
OS
Ieroschimonahul Iezechiel (Slivkin)

târziu, împreună cu părintele Ieronim a fost tuns în schimă și numit Iezechiel. Din acel

ISM
moment el deveni mâna dreaptă a părintelui Ieronim, în mod egal împărtășind toate grijile
pentru restaurarea mănăstirii.
În anul 1843 a fost trimis la Dunăre, unde mănăstirea se îndeletnicea cu pescuitul
și prepararea peștelui și unde erau întotdeauna până la zece frați, care aveau nevoie
de călăuzire duhovnicească și aceasta a fost noua ascultare a părintelui Iezechiel. Și
aici potrivnicul din nou porni pe frații săi neputincioși împotriva lui, din care pricină

EL
îndureratul părinte Iezechiel se gândea chiar să părăsească mănăstirea. Atunci în vis îi
apăru icoana Adormirii Maicii Domnului și o voce din ea i-a spus: „Mi-ai făgăduit să rabzi
toate încercările, și acum te arăți neputincios?111”.

GH
Căutând mângâiere, părintele Iezechiel merse la Lavra Pecerska din Kiev, unde se
întâlni cu schimonahia Eufrosinia, care i-a spus: „De ce ai venit aici, unde-s multe ispite,
părăsind Sfântul Munte Athos, pleacă înapoi cât mai curând cu putință”. Aceasta l-a
convins pe părintele Iezechiel că este în ispită și că trebuie să se întoarcă imediat în
AN
mănăstirea sa. Ceea ce a și făcut.
Dar curând dușmanul din nou se porni împotriva lui, strecurându-i gândul să se mute
la schitul nou creat al Sfântului Andrei. În schit a fost acceptat cu bucurie și după moartea
părintelui Varsanufie (Vavilov) a fost chiar numit econom. Dar conștiința îl chinuia, pentru
că și-a părăsit mănăstirea și duhovnicul său.
EV

Și iată că în vis avu o astfel de vedenie. „Mi se părea că mă aflu într-o mănăstire
rusească, − scria mai târziu părintele Iezechiel, − unde creștea un copac verde, înfrunzit
și încărcat de fructe. Înaintea copacului ședea părintele Ieronim, pe care l-am întrebat:
„Pot să mănânc și eu din aceste fructe?” El mi-a răspuns: „Poți, dacă tu singur voiești”.
RA

Și am înțeles prin această vedenie că m-am lipsit de aceste fructe, pentru că nu am voit să
mă nevoiesc în această mănăstire”.
El a mai avut și o altă viziune: „Văd cum frații duc o cruce mare, o duc cu mare greu
și mă invită să-i ajut, dar eu am refuzat complet să îi ajut”. A treia viziune: „Se făcea
de parcă aș fi trecut de pe o navă mai mare pe o navă mai mică”112. După toate aceste
ITU

viziuni părintele Iezechiel înțelese că dușmanul l-a înșelat și s-a întors la Russik, a căzut
la picioarele părintelui Ieronim și și-a cerut iertare. Milostivul părinte Ieronim l-a iertat și
l-a primit înapoi în mănăstire ca pe un frate.
Părintele Iezechiel își plângea neîncetat greșelile sale și, din moment ce avea darul
ED

lacrimilor, plângea mereu și pentru neputințele și păcatele sale. Pentru pocăința sa sinceră,
Domnul l-a învrednicit de multe viziuni, înzestrându-l și cu darul dragostei nemărginite

111
AMRPA. Doc. nr. 452, pag 59.
112
AMRPA. Doc. nr. 452, pag. 64.
©

209
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

pentru aproapele. Acest dar a fost atât de puternic, încât mereu dorea să slujească pe

ISM
orice frate și chiar să-și dea viața pentru oarecari dintre ei. Frații i-au simțit și i-au văzut
dragostea, răspunzându-i și ei în aceeași măsură.
Dușmanul neamului omenesc, pizmuind o astfel de stare duhovnicească a părintelui
Iezechiel, se răzvrăti din nou împotriva ascetului. Odată, părintele Iezechiel mijloci pentru
un călugăr din mănăstire pentru a i se da o chilie și, primind refuz, și chiar și reproș, din
partea stareților, părăsi din nou mănăstirea și se stabili de data aceasta în Mănăstirea

EL
Zografu. Dar milostivul Dumnezeu nici acum nu l-a lăsat pe rătăcitul ascet, venindu-i în
ajutor. Părintele Iezechiel a fost cuprins de remușcare și de o plictiseală atât de puternică,
încât neputând să o suporte a părăsit Mănăstirea Zografu.
Neîndrăznind să se întoarcă în mănăstirea lui natală, părintele Iezechiel porni să

GH
călătorească în Rusia, spre deșertul Sarov. Dar nici aici Domnul nu l-a părăsit. Prin
voia lui Dumnezeu, în Odessa, el își asumă rolul unui involuntar apărător al intereselor
mănăstirii și, reușind în acest sens, aceasta i-a adus curajul de a se întoarce din nou la
mănăstirea rusă.
AN
În plus, Domnul îi trimise un schimnic, care-i spuse o istorioară din „Patericul din
vechime”. Esența căreia este după cum urmează: „Era un călugăr care nu putea sta prea
mult timp într-o mănăstire. Se muta de la una la alta, mereu îndreptățindu-se. Odată, după
ce se hotărî să se mute într-o altă mănăstire, își împacheta lucrurile și dintr-o dată văzu
EV

un demon, care-și aduna și el lucrurile. Surprins, călugărul îl întrebă: „Ce faci acolo?” −
„Îmi împachetez lucrurile, căci și eu mă mut”, − răspunse demonul. „Și unde te muți?”-
întrebă călugărul”. − „Unde vei fi tu, acolo voi fi și eu”, − răspunse demonul”.
„Iată deci, − spuse bătrânul călugăr lui Iezechiel, − oriunde am merge, demonul ne
urmează întotdeauna. Dacă nu ne smerim, nu ne tăiem voința noastră, nu putem scăpa
RA

de el. Călugării din vechime spuneau: atunci când o persoană intră pentru prima dată în
mănăstirie, este voia lui Dumnezeu, când decide să meargă la altă mănăstire este voința
lui. Iar când decide să meargă la a treia mănăstire este voia diavolului”.
Această istorisire a starețului deschise în cele din urmă ochii lui Iezechiel asupra
rătăcirilor sale și el, întorcându-se la Athos, căzu cu lacrimi la picioarele părintelui Ieronim
ITU

și-i ceru iertare. Păstorul cel bun iertă din nou pe oaia cea rătăcită, aducând-o înapoi în
ograda mănăstirii.
Stareții mănăstirii l-au binecuvântat pe părintele Iezechiel să trăiască în chilia „Izvorul
dătător de viață”*, care era aproape distrusă, din moment ce nu era nimeni care să aibă
grijă de ea. Părintele Iezechiel începu cu multă râvnă să restaureze chilia, fiindu-i de
ED

mare folos iscusințele profesionale ale dulgheriei. Mai întâi a reparat biserica: iconostasul,
altarul, jertfelnicul și alte laturi ale bisericii. Pe toate le-a făcut cu mâna sa.
În această chilie a petrecut exact 20 de ani de viață monahală. Dumnezeu l-a mângâiat
cu darul plânsului neîncetat, ochii lui fiind mereu umezi și roșii. Părintele Iezechiel
©

210
OS
Ieroschimonahul Damian (Vyukov)

deținea arta rugăciunii lui Iisus, care

ISM
curgea în inima lui fără încetare. El a fost,
de asemenea, foarte râvnitor pentru slujbe,
nelipsind niciodată nici de la polunoșniță,
nici de la utrenie, slujind aproape în fiecare
zi Sfânta Liturghie. Avea la el cinstitul cap
al ieroschimonahului Serghie (Vesnin), care

EL
răspândea un miros de bună mireasmă și
din care izvora mir. Părintele Iezechiel a
adormit la 23 iunie 1884.

GH
AN
Ieroschimonahul Damian (Vyukov)
Ieroschimonahul Damian (în lume, Dimitrie Nicolaievici Vyukov) s-a născut în anul
EV

1832 în orașul Zaraisk gubernia Ryazan, într-o familie de comercianți înstăriți. Tânărul
Dimitrie, citind cartea despre viața duhovnicească la Sfântul Munte Athos, care “din
întâmplare» nimeri în mâinile sale, rămase atât de adânc impresionat de cele citite, încât
nu mai putea să se gândească la nimic altceva decât la Muntele Athos. El hotărî să devină
călugăr athonit, dar pentru a-și îndeplini hotărârea a trebuit să treacă prin multe greutăți.
RA

Părinții și rudele îl vedeau ca moștenitor al afacerii tatălui său, opunându-se cu fermitate


acestei atitudini a tânărului Dimitrie. În mod deosebit se opunea deciziei sale tatăl său,
care ba prin amenințări, ba prin diferite șiretlicuri încerca să-l descurajeze pe fiul său în
intenția sa. Numai după moartea tatălui său Dimitrie reuși să-și îndeplinească visul. El
ITU

și-a negat cu hotărâre toate drepturile la moștenirea tatălui său și s-a dus imediat la Athos.
În anul 1862, Dimitrie Nicolaevici sosi la Athos și intră în mănăstirea rusească
Sfântul Pantelimon. Din primele zile de ședere în mănăstire, el s-a încredințat pe sine pe
deplin părintelui Macarie (Sușkin), îndeplinind cu rigurozitate toate poruncile sale, atât
cele duhovnicești, cât și cele practice. În anul 1865 părintele Macarie l-a tuns în mantie
ED

cu numele Dositei. Ucenicul își îndrăgi mult părintele său duhovnicesc, ascultându-l în
toate și rămânându-i cel mai bun ucenic până la moartea sa, și starețul, la rândul lui, îi
răspundea cu o dragoste reciprocă paternă. Adesea, când părintele Macarie era întrebat
„cum putem să ne mântuim”, el răspundea: „Urmați exemplul părintelui Dositei și vă veți
©

211
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

mântui”. Toată lumea era uimită de acest sfat, pentru că părintele Dositei era încă un

ISM
novice și, în plus, avea o astfel de ascultare, care, la prima vedere, nu era deloc potrivită
pentru viața ascetică.
În primii zece ani părintele Dositei făcu ascultare în magazinul de icoane. Putem spune
că el a fost primul care a organizat un astfel de magazin într-o mănăstire, care în timpul
său și ulterior deveni o sursă de venit suficient de mare pentru mănăstire. În acest scop el
a amenajat o cameră, având grijă și de aprovizionarea permanentă cu icoane și alte obiecte

EL
ale călugărilor athoniți. În mod evident, dacă e cu binecuvântare nu contează ce facem,
important este modul în care facem ascultarea. Dacă facem totul întru slava lui Dumnezeu,
cu iubire față de frați și cu rugăciunea în inimă, atunci Domnul ne va da, pentru rugăciunea

GH
stareților noștri, puterea harului pentru a îndeplini cu vrednicie orice ascultare.
La 2 februarie anul 1873, părintele Dositei a fost hirotonit ierodiacon, iar la 1 ianuarie
1879 a fost hirotonit ieromonah. După hirotonirea în ierodiacon, părintele Macarie hotărî
să-și trimită ucenicul său credincios în cel mai important loc de atunci, la metocul de la
Moscova, unde părintele Dositei urma să fie unul dintre principalii ajutori ai părintelui
AN
Arsenie (Minin). După ce a fost hirotonit preot, el a devenit duhovnicul frățimii mănăstirii,
făcând această ascultare timp de aproape 10 ani.
Greu i-a fost să se despartă de starețul său, dar era conștient de importanța ascultării
și, fără murmur, continuă să-și îndeplinească noua sa sarcină. Iată ce scria el părinților
EV

Ieronim și Macarie după binecuvântarea lor pentru ascultarea de duhovnic: „Cad la picioarele
sfințiilor voastre și vă cer rugăciunile și binecuvântările voastre părintești. Am primit
scrisoarea voastră. Vă aduc fiiască mulțumire pentru părinteștile povețe și îndemnuri.
V-am scris, și acum vă scriu, având aceleași convingeri despre sine, că mă aflu într-o
astfel de stare duhovnicească, în care nu sunt capabil să iau asupra mea responsabilitatea
RA

de duhovnic al frățimii, și, prin urmare, vă rog să încredințați această ascultare unor frați
mai vrednici și mai înțelegători. Dar întrucât sfințiile voastre mă binecuvântați ca să nu
renunț la această ascultare, atunci să fie voia lui Dumnezeu și a voastră, cinstiți părinți.
Voi continua ascultarea cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile voastre părintești.
ITU

Eu însă am nevoie doar de binecuvântarea și rugăciunea voastră, astfel încât Domnul să-mi
ajute mie, neputinciosului, să înfăptuiesc fără de cârtire ascultarea încredințată mie, ca să
dobândesc iertarea păcatelor mele și izbăvirea de chinurile veșnice”113. Fiecare pas al său
el îl coordona cu părintele său Macarie, cu care a purtat o corespondență permanentă114.
O influență duhovnicească imensă a avut-o părintele Dositei asupra părintelui Aristoclie
ED

(Amvrosiev), cu care s-a nevoit împreună la metoc din 1883. El a fost duhovnicul părintelui
Aristoclie și a avut o influență benefică asupra viziunii sale.
113
AMRPA. Doc. nr. 629.
114
AMRPA. Doc. nr. 629, 1055, 1705.
©

212
OS
Schimonahul Panteleimon (Prohorov)

La începutul anului 1888, părintele

ISM
Dositei se îmbolnăvi de o boală incurabilă,
de cihotcă, fiind nevoit să renunțe la
ascultarea sa de la Moscova, întorcându-se
la Athos. Aici, la 27 mai 1888, a fost tuns
în schimă mare cu numele Damian, dar
starea lui se înrăutățea zi de zi. Părintele

EL
Macarie binecuvântă ca să-l trimită la
Constantinopol pentru a fi tratat într-un
spital rusesc, dar Dumnezeu l-a chemat la

GH
sine pe credinciosul Său ascultător, care cu
umilință deplină urmă chemării.
Părintele Damian a adormit la Constantinopol, la 18 august în anul 1888. Părintele
Macarie porunci să nu-l îngroape în Constantinopol, ci să-l aducă la Athos, ceea ce s-a și
făcut. Părintele Damian a fost îngropat în cimitirul mănăstirii.
AN
EV

Schimonahul Panteleimon (Prohorov)


Schimonahul Panteleimon115 (în lume, Petru Savelievici Prohorov) a fost fiul unui țăran
din satul Starye Kostyci din județul Syzran, gubernia Simbirsk. S-a născut în anul 1811.
Din copilăria sa cea mai timpurie, băiatului îi plăcea mult să meargă la biserica lui Dumnezeu
RA

și să învețe rugăciuni din cuvintele mamei sale și ale altor oameni. Îi plăcea în mod deosebit
să asculte citirea din cărțile sfinte, mai ales din viețile sfinților. El însuși nu știa să citească.
Tânărul iubea singurătatea și atunci când cei de o vârstă cu el se jucau zgomotos în
curte, el se ascundea în pod sau sub pat și se ruga acolo cu naivitatea sa copilărească. Îl
ITU

ruga pe Dumnezeu să vină repede și să le rânduiască pe toate: cerea ca frații și surorile


să nu se îmbolnăvească, ca bunicii să nu moară, să fie numai zile cu soare și să fie mereu
bucurie nesfârșită. El simțea cu un sentiment aparte că Dumnezeu Tatăl îl aude și el,
mulțumit, adormea cu această conștiință plină de bucurie.
Așa treceau orele și rudele lui speriate îl căutau peste tot pe băiat. Și când îl găseau îl
ED

pedepseau aspru. Dar el nu mai putea trăi fără această convorbire cu Domnul și din nou
căuta întâlnirea cu El.

Descrierea vieții se bazează pe cartea: Biografia întemeietorului obștei de maici Kostycevsk din
115

Smolensc, a starețului Petru Saveliev Prohorov (în schimă, Panteleimon). Simbirsk, 1889.
©

213
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX

Tatăl său, Savelie, de îndată ce băiatul împlini 17 ani îl căsători fără a-i cere

ISM
consimțământul, chiar împotriva voinței sale, ceea ce i-a provocat apoi multe necazuri.
Petru se supuse voinței tatălui său și nu-l contrazise. Asta a fost în 1829. Din acel moment,
atât în timpul vieții tatălui său, cât și după moartea acestuia, el a fost un familist exemplar
și un om harnic. În același timp, nu și-a schimbat obiceiul de a se izola și de a vorbi cu
Domnul.
Petru era un râvnitor enoriaș al bisericii sale din sat. Dragostea lui pentru Dumnezeu

EL
creștea pe zi ce trece și toată deșertăciunea lumii deveni treptat de nesuportat pentru el.
Se scula în fiecare noapte la rugăciune, rugând fierbinte pe Dumnezeu să-l învrednicească
de o viață însingurată de sihastru, ca să se pocăiască și să se pătrundă de dragostea lui

GH
Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu îi trimise o boală atât de grea, încât, văzându-l așa slăbit
și chinuit, soția lui a fost de acord să-l lase să meargă la mănăstire. Înainte de plecarea
sa la Athos, el merse la boieroaica Soplyakova, care avea o icoană făcătoare de minuni
a Maicii lui Dumnezeu din Smolensk și pe care Petru i-o ceru pentru drum, dar ea l-a
refuzat. După aceasta, icoana a căzut brusc pe podea. Același lucru se întâmplă din nou
AN
noaptea și în dimineața următoarei zile. Stăpâna a considerat acest lucru ca un semn de la
Dumnezeu și i-a dat icoana lui Petru. În timpul călătoriei sale el ținea icoana în rucsacul
de pe spate. Când ajungea la un nou loc sau începea o nouă cale, o scotea din rucsac, o
punea înaintea lui și se ruga. Astfel începea el și își termina toate treburile.
EV

Viața ascetică a călugărilor din Muntele Athos, unde în acea vreme în mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon trăiau mulți călugări, îl atrăgea pe Petru de mult
timp. Dar nu curând reuși el să ajungă la Athos. Datorită unor confuzii politice, plecarea
cetățenilor ruși în posesiunile turcești era limitată la acel moment și, prin urmare, Petru
a petrecut aproximativ trei ani în Odessa la metoc, colectând donații pentru mănăstire. El
RA

era foarte energic atât în colectarea


​​ de donații, cât și în râvna pentru rugăciune, post și
neagonisire. Mai marele metocului din Odessa, după trei ani de încercări, l-a tuns rasofor,
numindu-l Pahomie.
Sosind la Athos în Mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon, părintele Pahomie își
ITU

începu stricta sa viață monahală. La biserică venea întotdeauna primul și pleca ultimul,
mânca puțin și cumpătat, asculta cu mult drag citirea vieților sfinților la trapeză, era
extrem de îngăduitor cu toți frații și își îndeplinea în tăcere ascultarea.
Avea un vis: să reușească a păstra în inima sa slujba bisericească chiar și atunci când
ea se încheia în biserică. El dorea ca slujba în inima lui să continue și când mănâncă și
ED

când face ascultare, într-un cuvânt, continuu. Într-o mănăstire aglomerată acest lucru nu
era ușor de realizat, dar el a încercat să reducă la minim comunicarea cu frații, necesară
pentru viața monahală. Pe el îl mâhnea și-l surprindea faptul, cum unii dintre frați, ieșind
din biserică de la slujbă, unde stăteau cu multă evlavie, cu o ușurință de necrezut se dedau
©

214
OS
Schimonahul Panteleimon (Prohorov)

vorbirii zadarnice, de îndată pierzându-și evlavia anterioară. El se străduia ca în orice fel

ISM
să fugă în chilia sa, pentru a nu participa la astfel de convorbiri.
Curând a fost tuns în mantie cu numele Panteleimon, sporindu-și și mai mult nevoințele
sale monahale. Duhovnicul Ieronim l-a binecuvântat pentru rugăciunea continua în inimă,
unde, de fapt, era și locul sufletului său. Dormea doar trei ore pe zi, încercând să zică în
mod continuu Rugăciunea lui Iisus: în biserică, în chilie, în timpul ascultării sau la trapeză.
După șapte ani de astfel de nevoință, părintele Ieronim, simțind în mod clar starea lui

EL
duhovnicească, îl binecuvântă pe părintele Panteleimon pentru o viață de nevoință într-o
chilie retrasă, în singurătate deplină. Fericirea părintelui Panteleimon nu avea margini.
În cele din urmă se împlini visul său de însingurare totală cu Dumnezeu și de înfățișare

GH
permanentă înaintea Creatorului.
Dar providența lui Dumnezeu față de El era alta. Un an mai târziu el a fost chemat
de la chilia sa de către părintele Ieronim, care i-a spus: „Mergi, copile al lui Dumnezeu,
în Rusia ca să întorci la credință pe rascolnici. Aici ca tine sunt mulți, dar acolo nu sunt!
Locul unde vei rămâne va fi spre mântuire și pentru tine și pentru mulți alții. Acolo vei
AN
construi o nouă mănăstire, unde