PATERICUL RUSESC - Watermark - Lowres PDF

OS

ISM
Mănăstirea Sfântul Pantelimon
Sfântul Munte Athos
EL
Patericul
GH
athonit rusesc
AN
din secolele XIX–XX
EV
RA
Traducere din limba rusă de Lidia Popa

ITU
ED
Editura Evanghelismos
2019
©
OS
ISM
Traducere din limba rusă după originalul:
«Р ус с к и й афонский отечник XIX–XX веков»,
Издание Русского Свято-Пантелеимонова монастыря на Афоне,
2012
EL
GH
AN
EV
© Copyright (și pentru ediția în limba română).

RA
Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos
Editura Evanghelismos mulțumește Mănăstirii Sfântul Pantelimon din

Sfântul Munte Athos și Părintelui Egumen Arhimandrit Evloghie pentru
binecuvântarea tipăririi ediției în limba română.
ITU
Materialul fotografic din prezenta ediție aparține Mănăstirii Sfântul

Pantelimon din Sfântul Munte Athos.
ED
©
OS
ISM
Tuturor creștinilor ortodocși din Țară
EL
și din afara granițelor ei
GH
AN
EV
RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
Prefață la serie*
În 2016, întreaga lume ortodoxă va sărbători cea de-a 1000-a1 aniversare a prezenței
monahilor ruși în Muntele Athos. La această dată festivă, mănăstirea noastră «Sfântul
GH
Pantelimon» din Athos intenționează să publice o serie de cărți sub titlul general „Athosul
rus din secolele XIX-XX”, care va include următoarele lucrări: descrierea vieții unor
renumiți asceți ruși de la Athos, care au jucat un rol semnificativ în istoria Sfântului
Munte; istoria mănăstirii rusești «Sfântul Pantelimon» și a tuturor așezămintelor rusești,
AN
mari și mici; creații spirituale și istorice ale athoniților ruși. Majoritatea materialelor
planificate pentru editare nu au fost publicate niciodată și, fără îndoială, vor provoca un
interes deosebit în societatea rusă.
În prima jumătate a secolului XI la Athos a intrat în nevoința monahală un cetățean
rus, cunoscut mai apoi sub numele de preacuviosul Antonie, întemeietorul monahismului
EV
din Rusia și întemeietorul Lavrei Pecerska din Kiev. De atunci, vreme de 1000 de ani,
asceții ruși în flux continuu au purces către muntele Maicii Domnului, pentru a se îmbogăți
cu tradiția ascetică atonită unică și a-și aduce obolul lor la școala monahală athonită. Un
mare aflux al poporului rus la Athos a început din anii 30 ai secolului al XIX-lea și a durat
RA
până în anii 20 ai secolului XX, astfel încât cercetătorii privind Athos-ul tind să numească
această perioadă din istoria Sfântului Munte „perioada rusă a Muntelui Athos”. Dar, din
păcate, până în prezent acest segment al istoriei Muntelui Athos rămâne foarte puțin
cunoscut datorită evenimentelor istorice știute, care au cauzat ruptura de aproape 100 de
ani în relațiile Athos-ului cu Rusia.
ITU
Abia în 2007, călugării din Mănăstirea Sf. Pantelimon au purces la revizuirea și

sistematizarea arhivei mănăstirești; prin strădania lor au fost descoperite mai multe
documente valoroase, ce țin de istoria mănăstirilor rusești de pe Muntele Athos, cât și
de istoria vieții unor monahi din Muntele Sfânt. Acum, pe baza acestor materiale, avem
prilejul să prezentăm cititorului rus noi cărți despre Sfântul Munte Athos.
ED
* Prefață la ediția în limba rusă.

1
Cea mai veche dovadă privind prezența călugărilor ruși pe Muntele Athos este considerată a fi
semnătura călugărului Gherasim, „prezbiterului și starețului mănăstirii Rosa“, pe un act, datat din anul
1016 (Actes de Lavra. Paris, 1970. Vol. 1, nr. 19).
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
GH
PRIMUL VOLUM
PATER ICU L
AN
ATHON IT RUSE SC
DI N SE COL EL E X I X–X X
EV
SAU VIEȚILE ALESE

RA
ALE STAREȚILOR ȘI ASCEȚILOR RUȘI,

CARE S-AU NEVOIT ÎN ATHOS
ÎN SECOLELE XIX ȘI XX
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
GH
Prefață la primul volum*
AN
De ce oamenii aleg calea călugăriei? De aproape două mii de ani, multe minți au încercat
să dea răspunsuri diferite la această întrebare, dar, desigur, cea mai precisă definiție a
esenței acestui proces ne-a dat-o Însuși Domnul Iisus Hristos atunci când a răspuns acelui
tânăr, care L-a întrebat despre mântuire: «...dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde
EV
averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie»
(Matei 19, 21). Anume dorința de a fi desăvârșit, adică de a dobândi dragostea creștină
desăvârșită, îl îndeamnă pe om la fapte deosebite, îi dă puterea de a uita toate bunătățile
pământești și de a-și închina viața doar slujirii lui Dumnezeu și oamenilor. Năzuința spre
desăvârșire mult milostivul Dumnezeu o naște în mod diferit. El sau de îndată sădește
RA
în inima omului darul iubirii, așa cum a făcut Domnul cu apostolii Andrei, Petru, Ioan și
Iacov («veniți după Mine») (Marcu 1, 17), sau prin harul Său înțelepțește mintea omului,
iar omul aspiră cu hotărâre la cunoașterea puterii divine care l-a luminat: astfel a fost
chemat apostolul Natanael (Ioan 1, 49). În monahism, ambele aceste categorii de oameni
ITU
au un singur scop – desăvârșirea în dragostea divină, metodele doar fiind diferite: primii
sunt nevoiți să lucreze pentru a-și păstra harul primit în dar, iar aceștia din urmă trebuie
să se nevoiască pentru a-l dobândi.
Există, de asemenea, oameni, care merg la călugărie de bună voie, sub presiunea unor
diferite împrejurări. Motive pentru aceasta există multe: de la simpla imitare a cuiva
ED
până la aspirațiile deșarte din cauza unor evenimente de viață nefavorabile etc. Și dacă o
persoană merge la călugărie nu pentru a înțelege și, dacă este posibil, pentru a dobândi
* Prefață la ediția în limba rusă.

©
9
OS
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX
dragostea creștină adevărată, ci pentru a-și rezolva propriile problemele personale, așa
ISM
cum Iuda s-a alipit de Domnul pentru a-și atinge scopurile personale, atunci este sortită la
suferință, făcând să sufere și cei din jur. Numai dragostea plină de har, sălășluită, din mila
lui Dumnezeu, în inima nevoitorului, sau năzuința fierbinte de a dobândi dragostea creștină
adevărată în inima lui, îi permite să treacă cu ușurință dificultățile vieții monahale și, astfel
să primească de la ea o adâncă mulțumire în suflet și bucuria duhovnicească. Numai în
dragoste poate fi atins nivelul adevăratei ascultări, a adevăratei umilințe, cât și profunzimea
EL
rugăciunii – virtuți atât de necesare pentru a ajunge la desăvârșire. Așa precum o mamă își
dă silința să-i slujească neîncetat și fără cârtire pe copiii săi iubiți, la fel și ascultătorul cu
dar dăruit cu bucurie și umilință îi va sluji pe frații și pe mai marii săi părinți. Doar un astfel
GH
de călugăr poate fi cu adevărat ascultător de păstorii săi duhovnicești, iar pentru o astfel de
slujire Dumnezeu îi dăruiește bucuria smereniei și a rugăciunii.
Mănăstirea este o școală a dragostei creștine! Dacă cineva va merge la mănăstire pentru
a-și atinge alte scopuri, el nu va deveni niciodată un adevărat călugăr în sensul deplin al
acestui cuvânt. În cel mai bun caz, el poate deveni un bun funcționar mănăstiresc, adică
AN
să fie un laic în rasă și, în cel mai rău caz, să cadă în înșelare sau în erezie. Dar iubitorul
de oameni Dumnezeu și pe acești oameni nu-i lasă fără sprijin și ajutor. Așa cum până
în ultima clipă a încercat să-l îndepărteze pe Iuda de trădare, la fel și pe fiecare călugăr îl
conduce spre singura cale dreaptă a mântuirii - spre viață în iubirea creștină și jertfelnicie,
EV
deși lasă omul liber, să decidă dacă voiește să accepte sau să respingă harul Său.
În general, omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca, desăvârșindu-se cu ajutorul
lui Dumnezeu pe toată durata vieții sale, el să se poată cât mai mult posibil apropia
de Creatorul său. Și din moment ce Dumnezeu este dragoste, atunci desăvârșirea în
Dumnezeu este sporirea în dragostea divină. Căci Creatorul ne-a spus: «Fiți, dar, voi
RA
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este» (Matei 5, 48), și a explicat
ce înseamnă să fii desăvârșit. Este desăvârșit acela care caută să imite pre Dumnezeu
în iubire (iubiți pe vrăjmașii voștri) (Matei 5, 44). Având o natură păcătoasă, fără a se
schimba, omul nu poate atinge acest scop, de aceea, pentru a câștiga Împărăția Cerurilor,
ITU
adică dragostea divină, Domnul ne-a chemat să ne naștem din nou: «De nu se va naște
cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu» (Ioan 3, 3).
Într-o lume în care există multe ispite, îndeplinirea acestei sarcini este extrem de
dificilă, iar mănăstirea oferă condiții ideale pentru nașterea de sus, de aceea milostivul
Dumnezeu a binecuvântat modul de viață monahal pentru desăvârșire în iubire, care în
ED
forma sa originală a fost exprimat prin chipul slujirii apostolice. Anume apostolii au fost
primii călugări. Ei au fost primii care au părăsit lumea, s-au lepădat de sine și au urmat
chemării lui Dumnezeu. Și noi vom putea să câștigăm binecuvântarea lui Dumnezeu,
numai dacă vom muri pentru lume («nu iubiți lumea...») (1 Ioan 2, 15)) și vom face «cele
©
10
OS
Prefață la primul volum
de trebuință». Și dacă nu ne putem lepăda de bună voie de tot ceea ce ne înconjoară înainte
ISM
de a intra în mănăstire, și chiar și de noi înșine, atunci nu va fi posibilă nici noua naștere
de sus, nici dobândirea dragostei Dumnezeiești.
Precum cel mort nu-și alege mormântul, nici noi, cei care am luat jugul călugăriei, nu
trebuie să alegem locul de nevoință, critic cercetând mănăstirile. Datoria noastră este să
primim cu umilință voința lui Dumnezeu și să viețuim acolo unde ne-a rânduit Stăpânul.
Precum cel mort nu-și alege groparul, nici noi nu ar trebui să alegem duhovnici după
EL
placul nostru, ci trebuie să ne supunem întru totul voinței lui Dumnezeu. Precum cel
mort nu-și face planuri de viitor, nici noi, călugării, care am murit pentru lume, nu ne
împovărăm cu planuri pământești, ci ne îngrijim doar de un singur lucru - cum să-I plăcem
GH
lui Dumnezeu și oamenilor. Călugărul are un singur scop - de a dobândi dragostea lui
Hristos. Și mijlocul pentru atingerea acestui scop este nu altul, decât lucrarea neîncetată
a dragostei.
Prezenta lucrare mărturisește despre acei călugări, ale căror inimi și minți au fost
AN
străpunse de harul Dumnezeiesc, care au lăsat tot ce e mai drag omului pe pământ și
s-au dedicat unei sarcini extrem de dificile, și anume renașterea în iubirea lui Dumnezeu.
Fără îndoială că cititorul rus a așteaptă de mult timp această carte. Având în vedere
bine-cunoscutele vicisitudini istorice, până în prezent nu a fost posibilă colectarea și
EV
sistematizarea tuturor materialelor pentru descrierea viețuirii asceților athoniți din ultimele
două secole. Dacă în perioada de până la revoluție în mănăstirile de pe Muntele Athos
se desfășura o oarecare muncă în această direcție, după revoluția din 1917 mănăstirile
rusești de la Athos au fost complet izolate de Rusia, începând perioada tristă de declin a
vieții monahale. Prin urmare, această problemă pentru mult timp a rămas în afara atenției.
RA
Nici în Rusia, nici printre emigranți nu a existat posibilitatea de a se implica în lucrarea de

descriere a vieții cotidiene a viețuitorilor din Athos. O excepție fericită în această privință
este lucrarea unui mic grup de autori (B. Zaițev, V. Mayevsky, A. Darov etc.). În plus,
datorită izolării, mănăstirile rusești de la Athos se aflau într-o situație financiară atât de
ITU
dificilă, încât toate eforturile au fost direcționate numai către asigurarea supraviețuirii
fraților rămași în ele, bătrâni și neputincioși. Treptat, mănăstirile deveneau nelocuite
și nu mai era cine să adune, să sistematizeze și să aibă grijă de moștenirea neprețuită a
predecesorilor adormiți în Domnul. Din păcate, multe materiale au fost pierdute irevocabil,
arse în incendiile devastatoare. Numai în Mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon
ED
părinții au reușit, deși nu într-un mod sistematic, să păstreze arhiva mănăstirii, în care, de
fapt, au nimerit și fragmente din arhivele altor mănăstiri, a căror prelucrare ne-a permis
să urmărim călătoria vieții a mai mult de 7500 de asceți athoniți, viețuitori ai diferitelor
mănăstiri rusești din Athos. Conform estimărilor noastre, în ultimii 200 de ani au trăit
©
11
OS
în Athos până la 10.000 de originari din fostul Imperiu Rus. Aceștia fiind călugării din
ISM
mănăstirea Sfântul Pantelimon, din cele două schituri, al Sf. Andrei și al Sf. Ilie, și din
alte 150 diferite chilii și colibe, mari și mici, precum și pustnicii și ostenitorii.
Istoria vieții a 10.000 de oameni, prin voința destinului rupți de Patria-Mamă, aproape
uitați și excluși din realitatea istorică și spirituală a rușilor, reprezintă, fără îndoială,
un strat imens de cultură spirituală rusă, de care Rusia ar fi putut fi mândră. Acești
oameni, înflăcărați de dragoste pentru Dumnezeu, și-au părăsit Patria iubită și au venit
EL
în Grădina Maicii Domnului, la Sfântul Munte Athos, ca prin grele eforturi monastice
să se curățe de păcate, să se învrednicească de dobândirea harului Duhului Sfânt și
să se roage pentru mântuirea lor, a iubitei lor Patrii și a întregii lumi. Ei cu trupul și-
GH
au părăsit țara, dar nu au încetat niciodată să comunice cu ea duhovnicește, iar unii
dintre ei, cu binecuvântarea stareților, s-au întors în patria lor și s-au nevoit pe tărâmul
duhovnicesc, transmițând compatrioților lor neprețuita experiență atonită de nevoință și
ascetism. Mulți dintre aceștia au creat monumente scrise, dedicate istoriei athonite: unii
țineau jurnale, cu o descriere detaliată a ceea ce se întâmpla în jurul lor; alții au lăsat o
AN
corespondență extinsă, în care au imortalizat realitatea athonită rusă din secolele XIX-XX.
Doar după ce am studiat materialele de arhivă și am procesat toate sursele scrise, am
avut ocazia să oferim cititorului această lucrare, care conține descrierile vieților renumiților
asceți athoniți, originari din diferite regiuni ale fostului Imperiu Rus.
EV
Adunând la un loc aceste biografii, am remarcat în mod clar câteva momente

încurajatoare.
În primul rând, s-a remarcat faptul existenței unei strânse legături duhovnicești
dintre stareț și ucenic. Prin intermediul unor fire duhovnicești invizibile, sufletele tuturor
celor 10.000 de călugări țineau de rădăcina principalului arbore duhovnicesc athonit rus,
RA
reprezentat înainte de toate de către Ieromonahul Arsenie (duhovnicul călugărilor ruși

de la Athos, de la începutul secolului al XIX-lea), ieroschimonahul Ieronim (duhovnicul
mănăstirii Rusicon între anii 1841-1885), arhimandritul Macarie (primul stareț rus al
mănăstirii Sf. Panteleimon după reînnoirea din anii 1875-1889), ieroschimonahul Agatodor
ITU
(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1891-1920), schiarhimandritul Chiric

(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1920-1937), ieroschimonahul Visarion
(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1938-1955), schiarhimandritul Ilian
(egumen și duhovnic la mănăstirea Sf. Panteleimon între anii 1958-1971). Această
ED
legătură vizibilă ne oferă oportunitatea de a ne imagina viața de acum 200 de ani în

mănăstirea Sf. Panteleimon și în întreg organismul duhovnicesc al Athos-ului rusesc.
În al doilea rând, se conturează clar credincioșia unanimă a ucenicilor tuturor stareților
sus-menționați față de testamentul duhovnicesc al întemeietorului și reînnoitorului
©
12
OS
mănăstirii Sf. Panteleimon, ieroschimonahul Ieronim, în care se cerea cu insistență ca
ISM
aceștia să păstreze duhul monastic obștesc, să trăiască în dragoste unul față de altul și să
nu uite de milostenie.
În al treilea rând, în ciuda barierei lingvistice dintre călugării ruși și viețuitorii athoniți
de alte naționalități, cât și a unei anumite autonomii a mănăstirilor rusești, este clar că în
fiecare ascet se conturează prezența unui bine cunoscut duh comun, non-național, athonit:
de obârșie era rus, în același timp fiind parte organică a întregii comunități athonite.
EL
În al patrulea rând, ei niciodată, nici în momentele cele mai dificile ale istoriei, nu au
uitat de Patria lor mult încercată, căutând să participe, după putință, la destinul ei, cu
rugăciunea, cu fapta.
GH
În al cincilea rând, printre călugării originari din Rusia, vedem duhul de egalitate, în
ciuda apartenenței lor la diferite clase sociale; îmbrăcați în haina monahală, foștii țărani și
nobili, burghezi și negustori, grefieri și guvernanți brusc se transformau în frați, și, umăr
la umăr, în condiții egale, își purtau crucea monahală. Dacă ne-am putea imagina abisul
de clasă, care exista în aceea perioadă în Rusia, atunci am înțelege cu adevărat că acesta
AN
este un fenomen demn de mirare și atenție.
Această carte are patru părți: prima parte cuprinde descrierea vieții unor stareți și
asceți ai mănăstirii Sfântului Pantelimon din Muntele Athos, un total de 130 de asceți,
care s-au remarcat atât prin viața lor duhovnicească înaltă, cât și prin contribuția lor la
EV
crearea și prosperitatea mănăstirii.

În cea de-a doua, a treia și a patra parte a cărții sunt incluse viețile a 68 de vrednici
bătrâni și asceți ai schiturilor Sf. Andrei și Sf. Ilie, ai chiliilor rusești, mari și mici,
ale pustnicilor și ostenitorilor. Fără îndoială, multe vieți de călugări vrednici nu au
fost incluse în această carte din cauza lipsei de informații despre ei. Pustnicii duceau o
RA
viață foarte ascunsă de lumea exterioară, și chiar cei ce viețuiau alături de ei, nu erau
în stare să observe înălțimea stării lor duhovnicești. Astfel, precum privind mulțimea
de stele strălucitoare pe cer, este dificil să evaluezi strălucirea unei stele aparte, la fel
de dificilă este și identificarea unei anumite vieți ascetice athonite de mare înălțime
ITU
duhovnicească.
Am menționat deja mai sus că, drept surse pentru alcătuirea de vieți ale nevoitorilor
athoniți ruși au servit datele, aflate în arhiva mănăstirii rusești Sf. Panteleimon de la Athos,
și anume: monahologii (cărți de înregistrare ale călugărilor), jurnale și caiete de notițe,
scrisori ale viețuitorilor, documente oficiale, etc. În plus, au fost utilizate informații din cărți,
ED
deja publicate de către călugării mănăstirii noastre, spre exemplu ale Ieroschimonahului
Serghie (Vesnin), egumenului Partenie (Ageev) schimonahului Seleuchie (Trofimov),
arhimandritului Mihail (Kozlov), ieroschimonahului Arsenie (Minin), schimonahului
Denasie (Yușkov) etc, care la rândul lor s-au dovedit a fi demni de această ediție.
©
13
OS
De asemenea, în această carte sunt incluse o serie de materiale din periodicele
ISM
mănăstirilor ruse athonite: de la Sf. Panteleimon − „Dialoguri edificatoare”, de la schitul
Sf. Andrei − „Îndrumări și mângâieri ale credinței creștine sfinte”, de la schitul Sf. Ilie −
„Publicații morale și ascetice”. S-a folosit pe scară largă literatura deja existentă despre
Athos: eseuri, studii și lucrări literare scrise de diverși autori.
Suntem conștienți de faptul că deși lucrarea propusă este departe de exigența literară,
dorim totuși să o oferim judecății cititorilor, convinși fiind că despre monahi ar trebui în
EL
primul rând să scrie monahii înșiși. Anume ei sunt cei care pot transmite farmecul vieții
monahale, ce dezvăluie semnificația principală a existenței nevoitorului, adică acțiunea
harului lui Dumnezeu. Omul de știință este interesat de fapte, jurnalistul caută efecte și
GH
idei, iar călugărul vede înainte de toate acțiunea Duhului Sfânt, lucru cel mai important
în viața unui ascet. În această ordine de idei, dacă oamenii de știință aplică metoda de
analiză critică a faptelor, atunci monahul, descriind istoria vieții unui alt monah, în primul
rând va încerca să arate modul în care Pronia Dumnezeiască lucrează neîncetat, cum
schimbă soarta oamenilor, cum prin iubirea și grija Sa Creatorul continuu conduce pe
AN
fiecare nevoitor pe calea mântuirii. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, nu este suficient
doar să enumerăm succesiv evenimentele istorice. Chiar și o analiză mai profundă a
acestor fapte nu ne conduc la obiectivul dorit, dacă nu vom lua în considerare evenimente
pe care, la momentul cercetării, de multe ori avem tendința de a le ignora și pe care adesea
EV
le numim supranaturale, sau miraculoase. Și într-adevăr, cum să fim corecți din punct de
vedere științific și să ținem cont în același timp și de unele evenimentele de neconceput
în plan natural din viața asceților? Cum să nu tulburăm cititorul cu pretenții academice,
oferindu-i vedenii, viziuni, preziceri și alte fenomene similare din viața asceților ca un
fapt adevărat? Cum poate fi găsită calea de mijloc între științific și metafizic? Cum să
RA
procedăm, ca să nu ni se reproșeze că confundăm obiectele cunoașterii și ale credinței?

Din punct de vedere științific, fenomenul Minunatei Arătări a Maicii Domnului lui Petru
Athonitul, Sfântului Atanasie Athonitul și altor sute de asceți athoniți, cât și mărturiile
acestora, precum și faptul că Ea le-a confirmat adevărul prezenței Sale la Muntele Athos în
ITU
timpul vieții Sale pământești, și le-a promis ocrotirea Sa, ar trebui să fie considerate doar
niște legende, care nu țin de adevăr. Dar a gândi așa, este profund greșit, pentru că astfel
noi ignorăm în mod deliberat una dintre principalele surse de cunoaștere a adevărului
− contemplarea duhovnicească, datorită căreia a fost atestat în mod fiabil fenomenul
Minunatei Arătări a Maicii Domnului de la Muntele Athos.
ED
Un suflet duhovnicește curat este cel mai puternic laborator, care permite colectarea
de informații absolut vrednice de crezare. Și atâta timp, cât alături de metodele științifice
de cunoaștere, oamenii de știință nu vor pune și metoda de contemplare duhovnicească,
rezultatele cercetărilor lor vor fi întotdeauna incomplete și unilaterale.
©
14
OS
Doar inima curată a Sfântului Atanasie și a asceților athoniți asemenea lui s-a
ISM
învrednicit de Minunata Arătare a Maicii lui Dumnezeu în Athos. Și, în ciuda faptului
că asceții s-au învrednicit de acest dar cam cu peste 900 de ani după evenimentul prim,
o garanție a faptului că ei ne spun adevărul, este tocmai sufletul curat al acestor sfințiți
nevoitori.
Înregistrarea cronologică seacă a faptelor reprezintă scheletul (corpul) istoriei, iar
trăirea duhovnicească lăuntrică este sufletul ei. Faptul că o cărămidă i-a căzut în cap
EL
cuiva este, deci, «corpul» unui eveniment istoric vizibil, iar faptul că, înaintea acestui
eveniment persoana a avut un sentiment sporit de pericol iminent, este sufletul acestui
incident. Și numai analizând în relație ambele manifestări ale unui fapt, putem ajunge la
GH
înțelegerea adevărată a ceea ce s-a întâmplat.
Dar aici apare întrebarea obiectivă: cum poate fi identificată autenticitatea unui fapt
duhovnicesc și care trăire lăuntrică este cea adevărată? La urma urmei, astfel de fapte
sunt multe și, adesea, par contradictorii. Noi nu pretindem la soluționarea universală a
acestei chestiuni, dar cu o anumită certitudine putem spune, că pe parcursul lungii sale
AN
istorii, Biserica Mamă și-a format o experiență de verificare a adevărului în cazul unor
anumite întâmplări duhovnicești. Noi nu le vom enumera aici, pentru că sunt bine cunoscute
tuturor, ci vom atrage atenția doar asupra nivelului înalt de autoritate a persoanelor
implicate în astfel de întâmplări minunate: călugări, stareți, asceți. Un om credincios, în
EV
special un ascet, are un sentiment sporit de înfățișare reală înaintea lui Dumnezeu, astfel
încât nu-și poate permite să compună în mod conștient nici chiar cea mai mică minciună.
El poate fi înșelat, indus în eroare, dar în mod premeditat el nu poate inventa nimic.
De exemplu, Sfântul Siluan Athonitul a avut o vedenie, în care Domnul a coborât către
el din icoană. Nu există o singură persoană inteligentă pe pământ, care să îi cunoască
RA
viața, și care fie și numai pentru un moment să se îndoiască de adevărul acestei mărturisiri.
Starețul Siluan este demn de încredere absolută!
Sau un alt exemplu: la rugăciunea marelui ascet Serafim de Sarov, Duhul Sfânt a
început să acționeze perceptibil într-un simplu om muritor, așa cum a mărturisit acesta din
ITU
urmă. Și nu există în lume nici o persoană cât de cât judicioasă, care să nu creadă această
mărturie. Deci ambele fapte sunt reale, iar adevărul lor este confirmat de autoritatea
personalităților care au participat la ele.
Aici, adversarii noștri pot obiecta că evenimentele care au avut loc sunt nenaturale
și sunt produse de percepție personală, că au apărut doar în imaginația acestor oameni.
ED
Scepticii vor spune: „Da, acești oameni sunt cinstiți în constatarea faptului, însă faptul în
sine este nerealist”.
Într-adevăr, cum să evaluăm realitatea unui fapt? Probabil, doar prin influența sa
asupra procesului istoric ulterior. Luând în considerare mii și mii de oameni, care au
©
15
OS
venit la credință prin mărturia adevărată a starețului Siluan sau prin relatarea minunii
ISM
Sfântului Serafim de Sarov, putem spune cu certitudine absolută, că cele întâmplate cu
ei sunt fapte istorice adevărate. În elaborarea acestei lucrări, noi ne-am ghidat după o
astfel de metodă și sperăm că ea va ajuta și pe dragii noștri cititori în ceea ce privește
desăvârșirea duhovnicească și mântuirea sufletelor lor. În textul biografiilor asceților,
alături de fotografiile lor, sunt date și imagini ale cinstitelor lor moaște (cinstitul lor cap).
Temându-ne că cititorului rus o astfel de demonstrație a rămășițelor pământești ale celor
EL
decedați li se poate părea ciudată, ba chiar o blasfemie, să dăm o explicație acestui lucru.
Adevărul este că pe Muntele Athos există o tradiție de a descoperi rămășițele călugărilor
din morminte la trei ani după înmormântarea lor. Acest lucru se face cu un singur scop −
GH
pentru a vedea ce culoare au oasele decedatului. În Athos există o tradiție că, dacă oasele
sunt albe și curate, cu o ușoară nuanță gălbuie, atunci călugărul a aflat milă la Dumnezeu,
dacă însă culoarea oaselor este nobilă, galbenă ca ceară, cu nuanța de maro deschis,
atunci sufletul decedatului este mai aproape de Dumnezeu.
Cât despre noi, suntem fericiți să confirmăm adevărul acestei credințe prin experiența
AN
noastră neintenționată. La scrierea acestei cărți, noi înainte de toate am alcătuit viețile
nevoitorilor, apoi ne-a venit ideea de a atașa și imaginea moaștelor lor, și, spre surprinderea
și bucuria noastră, toate osemintele celor incluși în această carte, erau de culoare nobilă,
ceea ce cititorul nostru poate vedea singur, și astfel de oseminte constituie doar 30% din
EV
întregul osuar monastic*2. La vederea unor astfel de cinstite capete, în loc de teamă și
respingere obișnuită, apare un sentiment de admirație și evlavie. Ai vrea să tot privești la
ele, ca la o manifestare reală a adevăratei sfințenii. În unele biografii, nu există astfel de
ilustrații, deoarece, în timp, de pe unele din aceste cinstite capete inscripțiile s-au șters și,
din păcate, este deja imposibil să le identificăm.
RA
Dragul nostru cititor poate, de asemenea, să creadă că am prezentat biografiile într-o

formă oarecum idealizată, dar această impresie este creată tocmai din cauză că din cele
7.500 de biografii, le-am ales pe cele mai bune, în opinia noastră. 200 de biografii din
totalul de 7.500 reprezintă doar 3,5%. Așa cum am spus mai sus, desigur, ele ar fi putut
ITU
fi mai multe, dar deficitul de materiale nu ne-a permis să alcătuim viețile mai multor asceți
destoinici. De asemenea, este important să menționăm semnificația istorică și culturală
a reprezentării vieților de asceți athoniți la o gamă largă de cititori. Fără îndoială, ele
reprezintă o valoare durabilă nu numai pentru spiritualitatea ortodoxă rusă și istoria
Rusiei, ci prin unicitatea lor în mod negreșelnic pentru întreaga lume creștină! Și pentru
ED
noi, viețuitorii contemporani ai Sfântului Munte, importanța acestor vieți ale asceților
este pur și simplu enormă, căci viața monahală nu este doar rugăciunea zilnică și faptele
2
Cuvintele sau frazele marcate cu semnul * sunt comentate la sfârșitul cărții.
©
16
OS
curente de ascultare, ci și memoria continuității duhovnicești, conștientizarea reală a
ISM
hranei duhovnicești moștenite, care poate fi obținută doar prin cunoașterea detaliilor vieții
duhovnicești a celor care au viețuit și s-au nevoit aici înaintea noastră. În scrisorile sale,
unul dintre asceții prezentați în această carte, schimonahul Denasie (Iușkov), scria despre
acest lucru: „Dacă se va scrie ceva despre stareții asceți, care au adormit în Domnul, apoi,
cum mi-a spus cineva, «lucru bun și sfânt este». Și se face acest lucru nu pentru a proslăvi
pe cinstiții nevoitori, întrucât fiecare dintre ei, după merit și-a primit plata de la Dreptul
EL
Judecător, ci numai în scopul de a menține aprinsă flacăra duhului athonit și, în general,
a adevăratului monahism, ca prin exemplul viețuirii de sacrificiu a părinților athoniți
contemporani nouă, să arătăm lumii creștine, că «încă nu a sărăcit sfântul», că încă mai
GH
există aceia, care, cu fierbințeala inimii, merg pe urmele vechilor mari asceți, purtători de
Dumnezeu, luptând continuu cu mulțime de ispite diavolești în scopul împlinirii celor două
mari porunci Dumnezeiești: a dragostei de Dumnezeu și de aproapele”3.
Abrevieri
AN
ARPMA − Arhiva Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Athos.
BRPMA − Biblioteca Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Athos.
РПМА − Mănăstirea rusă Sfântului Pantelimon din Athos.
EV
RA
ITU
ED
3
Interlocutorul de suflet folositor. M., 1894, pag. 306.
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
PA RT E A Î N TÂ I
GH
AN
VIEȚILE STAREȚILOR ȘI NEVOITORILOR
CARE AU STRĂLUCIT
ÎN MĂNĂSTIREA RUSEASCĂ
EV
A SFÂNTULUI PANTELIMON DIN ATHOS

RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
Ieroschimonahul Аrsenie Аthonitul
Se poate spune cu siguranță, că pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ieroschimonahul
EL
Arsenie4 reprezenta figura cheie în istoria renașterii monahismului rus la Athos. Prin
Pronia Dumnezeiască, acest renumit ascet a jucat un rol decisiv în soarta celor trei
locașuri rusești: Schitul Sf. Ilie, Schitul Sf. Andrei și Mănăstirea Sf. Pantelimon. El a stat
la temelia renașterii Schitului rusesc Sf. Ilie, a Mănăstirii Sf. Pantelimon, a contribuit
GH
activ la întemeierea Schitului rusesc Sf. Andrei, fără a mai menționa faptul că, datorită
participării sale directe, cu binecuvântarea sa, a fost întemeiat un număr mare de chilii
rusești.
Ieroschimonahul Arsenie s-a născut în Marea Rusie, în orașul Balahna, provincia Nijni
AN
Novgorod, situat pe țărmul marelui și vestitului râu Volga, din părinți evlavioși, al căror
nume nu ne este cunoscut. După nașterea sa, a fost luminat prin sfântul botez, fiind numit
Alexie. În anii adolescenței a învățat să citească și să scrie. Tinerețea i-a fost plină de
griji lumești. Însă Domnul, întrezărind în el sălașul Duhului Sfânt, nu l-a lăsat să se
EV
scufunde în patimile și poftele lumești, ci de la o vârstă fragedă, i-a sădit în minte dorința
de a citi scrierile Dumnezeiești și cele patristice, cu ajutorul cărora Alexie în curând a
fost capabil să recunoască deșertăciunea și farmecul mincinos al acestei lumi, precum
și nefolosul pentru sufletul său a tot ce i-ar putea ea oferi. În cel de-al douăzecilea an al
vieții sale, Alexie, din iubire față de Dumnezeu, își părăsește casa și părinții, rătăcind prin
RA
mănăstirile rusești, în căutarea unui loc potrivit pentru a-și mântui sufletul.
Sosind în gubernia Moscova, în mănăstirea de obște Pesnoșsk, pune început vieții sale
monahale, intră în rândul fraților și timp de trei ani trece prin diferite ascultări. Apoi a avut
dorința de a pleca în străinătate, prin mănăstirile moldovenești, vestite la acel timp prin
ITU
marii lor stareți și asceți. Își mărturisi dorința duhovnicului său, egumenului Mănăstirii
Pesnoșsk, care îl sfătui să renunțe la această idee. În cele din urmă, îl binecuvântă. Alexei
porni la drum. Ajungând la Kiev, s-a închinat sfintelor moaște ale făcătorilor de minuni
kieveni. Aici își găsește un tovarăș, pe nume Nichita, originar din gubernia Tula, care timp
de patruzeci de ani, până la moartea sa, i-a fost alături în toate strădaniile și necazurile
ED
pentru numele lui Hristos. S-au rugat sfinților făcători de minuni kieveni, cerându-le
ajutorul, și împreună au pornit la drum.
4
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călători-
ei... partea a 2-a. M., 1856; Cronica schitului Sfântului Andrei din Muntele Athos (1841-1863). M., 1911.
©
21
OS
În Moldova, trecând prin majoritatea mănăstirilor și a schiturilor, Alexie și cu Nichita
ISM
și-au găsit un duhovnic și păstor în Schitul Gălășești, situat la patru ore distanță de mers de
la Botoșani, căruia i-au încredințat sufletele lor. După un anumit timp, cu binecuvântarea
duhovnicului, amândoi au fost tunși în monahism, Alexie cu numele Abel, iar Nichita, cu
numele Nicandru.
Mai târziu, văzând fapta bună și smerenia părintelui Abel, duhovnicul dă binecuvântarea
pentru a fi hirotonit ieromonah. Cu multe lacrimi, părintele Abel îl ruga pe păstorul
EL
său să nu-i pună pe umeri o povară atât de grea, peste puterile lui, ci să-l lase să-I
slujească Domnului ca monah. Cu toate acestea, starețul i-a amintit că nu este potrivit
ca un ascultător să-și aibă propria voie, ci să facă ascultare până la moarte și să nu-i dea
GH
învățături starețului.
Abel i-a făcut închinăciune până la pământ, zicând: „Iartă-mă, sfinte părinte! Am greșit
înaintea ta, fă ceea ce crezi de cuviință”. În curând a fost hirotonit ieromonah și, prin
consimțământul întregii frății monahale, a fost numit și duhovnic. Necăutând la faptul
că a devenit ieromonah, Abel nu a renunțat nici la ascultare, nici la smerenie, fiind supus
AN
starețului său, fără binecuvântarea căruia niciodată nu începea nimic.
Astfel, în ascultare și în tăierea voinței lor, optsprezece ani au petrecut împreună
părintele Abel cu părintele Nicandru, fiind supuși, fără cârtire, duhovnicului lor, chiar
până la moartea acestuia. Petrecându-și părintele duhovnicesc la fericirea veșnică, ca pe
EV
un mijlocitor al lor la Domnul Dumnezeu, au rămas orfani și, din moment ce nu voiau să
trăiască după propria voință, au hotărât să procedeze frățește: să se supună unul altuia și
să nu se despartă până la moarte. Părintele Nicandru voia ca părintele Abel să fie starețul,
acesta fiind și ieromonah și duhovnic, dar părintele Abel nu era de acord. Astfel s-au nevoit
ei o perioadă de timp, până când s-au învrednicit ambii de o descoperire dumnezeiască,
RA
prin care au primit poruncă să meargă la Muntele Athos ca să-și petreacă restul vieții.
Mărturisindu-și unul altuia descoperirea au început pregătirile de drum.
Aflând acest lucru părinții schiteni încercau să-i convingă să renunțe la această idee.
Vremurile fiind tulburi, nu era cu putință să mergi la Sfântul Munte, aflat sub dominație
ITU
turcească. Veneau și cu argumente, arătându-le că și viețuitorii athoniți, în număr mare,

plecaseră de acolo. Athosul era invadat de turci, mănăstirile fiind ocupate de cei de alte
neamuri sau chiar închise. Majoritatea chiliilor au fost atacate de tâlhari. În întreaga
Turcie, creștinii nu au pace, sângele creștin vărsându-se pretutindeni.
Iar părintele Abel le zicea: „Părinți și frați, adevăr grăiți voi. Cunoaștem și noi toate
ED
acestea. Dar, să fie așa cum voiește Dumnezeu”.

Pe bună dreptate, situația din Imperiul turc de atunci era întocmai așa cum le mărturiseau
părinții. În Constantinopol fusese omorât Patriarhul Grigorie, făcându-se mare tulburare
acolo. Dar părintele Abel, simțind chemarea lui Dumnezeu și că era voia Lui sfântă ca ei
©
22
OS
să meargă la Athos, nu a ascultat sfatul oamenilor, ci a crezut cu tărie că Domnul nu-i va
ISM
părăsi și nici ispite peste puterile lor nu le va îngădui. Părintele Nicandru, ezita, om fiind,
dar părintele Abel îl întărea amintindu-i că este mai bine să asculți de Dumnezeu decât
de oameni. În cele din urmă au hotărât să pornească la drum. Tot ce aveau au împărțit
fraților, luând cu ei doar niște cărți și ceva bani.
Au plecat la Galați. Acolo s-au urcat pe o navă, îndreptându-se spre Constantinopol.
În Constantinopol, numai necazuri și lacrimi, sângele grecesc curgea în șiroaie pe străzile
EL
orașului. Grecii, văzându-i, îi întrebau: „La ce ați venit acum aici, părinților? Oare voiți să
împărtășiți cu noi aceste clipe amare? La voi, în Moldova, nu sunteți junghiați ca berbecii,
așa cum ne junghie pe noi aici, în fiecare zi, câte o sută și câte două sute, în piețe, în
GH
văzul tuturor... Duceți-vă înapoi în Moldova. Nu veți putea ajunge la Sfântul Munte chiar
dacă vă doriți acest lucru cu tot dinadinsul. Pe mare, navele nu merg, iar pe uscat este
imposibil să ajungi la Athos, peste tot mișună hoții. Și Muntele Athos este plin de hoți, iar
în mănăstiri, persecutându-i pe călugări, trăiesc turcii”.
Dar părinții noștri credeau cu tărie și nădăjduiau să ajungă la Muntele Sfânt. În acele
AN
împrejurări, pâinea era foarte scumpă în Constantinopol. Bani nu mai aveau. O parte s-au
dus pentru călătoria cu vaporul, restul i-au cheltuit pentru hrană. Le mai rămăseseră
niște cărți, pe care nu le cumpăra nimeni. Forțați de împrejurări, au mers la piață, printre
rândurile de târgoveți, ca să ceară milostenie. Din ceea ce primeau, mâncau ei și mai
EV
dădeau și grecilor săraci, împărțind cu ei săracele merinde cumpărate pe puținii bani

câștigați.
Astfel au îndurat ei o iarnă. Multe necazuri au suferit în Constantinopol, pe care le știe
numai Unul Dumnezeu, Care i-a trimis acolo. Ajungând în primăvară, părinții au lăsat
cărțile unui grec, plecând pe uscat la Muntele Sfânt. Pe drum au dat iarăși de necazuri,
RA
nenorociri și bătăi, din nou, Unul Dumnezeu fiind martorul suferinței lor. Ca aurul în
topitoare Îi ispitea, ca să-i transforme în metal prețios. Aproape la orice pas erau atacați
de hoți, care nu găseau ce să le ia: bani nu aveau, iar hainele lor erau numai zdrențe.
Unii dintre tâlhari îi băteau, confiscându-le și ultimii pesmeți, alții îi batjocoreau, apoi le
ITU
dădeau drumul. Și așa au mers părinții noștri mai bine de o lună de zile. În cele din urmă
au ajuns la Muntele Sfânt. Toate aceste evenimente s-au petrecut în anii 1800-1805.
La sosire, în fața ochilor lor apăru următoarea imagine: mănăstiri părăsite, multe
dintre ele închise, grădini sălbăticite și nelucrate, și oastea Împărătesei Cerului risipită.
Monahii au fugit în munți și în păduri, unii s-au ascuns în mănăstiri. Și mănăstirea rusă a
ED
fost pustiită, devenind adăpost pentru animalele sălbatice, iar frații rătăceau pe Muntele
Sfânt fără să găsească un loc unde să-și plece capul.
Vâzând toate acestea, părinții noștri au alergat în grabă la Însăși Egumena Athos-ului,
la icoana făcătoare de minuni a Împărătesei Cerești, Portărița, de la Mănăstirea Iviron.
©
23
OS
Și când au ajuns la porțile mănăstirii, părinții le-au deschis imediat și i-au lăsat să intre,
ISM
apoi i-au dus în biserică să se închine Maicii lui Dumnezeu. Intrând în biserică și văzând
pe Maica Domnului, cei doi pelerini ruși erau foarte fericiți și, căzând în genunchi în fața
Ei, vărsau multe lacrimi, cerând cu umilință ca să-i primească în Sfânta Ei moștenire.
Părinții au fost foarte mirați de faptul că într-o perioadă atât de tulburată, când
majoritatea fraților călugări au fugit, Ea, Împărăteasa și Stăpâna, stă nestingherită în
locul ei, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, înveșmântată și împodobită cu aur, argint și
EL
pietre prețioase. Mănăstirea este plină de turci, însă ei nu pot să-I jefuiască podoaba.
Uimiți fiind de acest fapt, i-au întrebat pe călugării greci de ce nu au ascuns icoana
într-un loc retras, de ce nu i-au scos veșmântul și de ce turcii nu-I pot fura atâta bogăție,
GH
aur, argint și pietre prețioase. La care părinții ivireni le-au răspuns: „Unde, și de ce să
o ascundem? Ea este Ocrotitoarea și Apărătoarea noastră, Patroana Muntelui Athos.
Deși ne-a pedepsit pentru păcatele noastre, dar fața nu și-a întors, nu s-a mâniat până
în sfârșit și încă mai este cu noi. Și când suntem în dureri și suferințe, de la turci și de la
neputințele noastre, atunci alergăm la ajutorul ei și găsim alinare în suferințe.
AN
Ne întrebați de ce turcii nu-i fură veșmântul împodobit? Ei nu numai că nu-i pot scoate
podoaba, ci nu pot nici a intra în biserica mică. Iată este al treilea an de când trăiesc ei în
mănăstire, dar nici picior de-al lor încă nu a călcat în biserică. Când se înfurie turcii pe
noi, cer aur, argint și odoare bisericești, iar noi le spunem că nu avem, deși, în realitate,
EV
toate odoarele sunt bine ascunse. Suntem gata să suferim, numai să nu pună ei mâna pe
bogățiile mănăstirești. Iar când tună și fulgeră de mânie, noi le arătăm această Sfântă
icoană și le zicem: „Iată, vedeți cât aur, argint și pietre prețioase sunt aici, dacă doriți,
luați-le”. Ei, stând în ușă, spun: „Nu ne putem apropia de Ea. Ne stăpânește frică. Vedeți
cât de amenințător se uită la noi!”. Și pleacă rușinați, neputincioși să facă ceva. Iar noi
RA
mulțumim Stăpânei Cerului pentru faptul că Ea Însăși ne ocrotește și ne salvează, pre

noi, păcătoșii, acoperindu-ne cu mila sa. Și încă-I mai mulțumim Stăpânei noastre, de
Dumnezeu Născătoarei, că i-a trimis pe turci să ne smerească pe noi, păcătoșii, că de
nu ar fi fost aici ei, acești turci, atunci hoții ne-ar fi ruinat complet biserica. Și vă mai
ITU
spunem, că acum un an, mare tulburare și panică a fost la Sfântul Munte, încât și părinții
athoniți rămași voiau să fugă de aici. Până la această tulburare erau în Sfântul Munte
până la patruzeci de mii de frați, acum nu sunt mai mult de o mie. Dar și aceștia erau
gata să părăsească locul mergând care încotro, ei crezând că Maica Domnului i-a părăsit
și din acest motiv Sfântului Munte Athos va fi pustiit. Dar, gândind ei astfel, grabnic
ED
ajutătoarea, Împărăteasa Cerului, Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu s-a arătat

multor părinți și pustnici zicându-le: „De ce v-ați înfricoșat atât de mult? De ce purtați
astfel de gânduri în inimile voastre? Toate necazurile și asuprelile vor trece, vor lua sfârșit,
și Sfântul Munte va fi din nou plin de monahi. Și vă mai spun că, atâta timp cât Icoana
©
24
OS
Mea va fi în Muntele Sfânt, în Mănăstirea Iviron, să nu aveți frică de nimic, stați liniștit în
ISM
chiliile voastre. Și când voi părăsi mănăstirea iberică, toată lumea să-și ia traista sa și să
plece care încotro voiește”.
De atunci, pustnicii vin în fiecare săptămână la mănăstirea noastră, ca să vadă dacă
Maica Domnului se află la locul Ei. După ce se asigură că stă neclintită în același loc, se
întorc din nou la chiliile lor din pustie.
Auzind toate acestea, mult s-au bucurat părinții noștri. În primul rând, pentru că au aflat
EL
despre ocrotirea Împărătesei Cerului și, în al doilea rând, pentru faptul că încă mai există
pustnici în Muntele Athos. Părinții ivireni i-au găzduit și ospătat o săptămână întreagă,
după care le-a spus: „Sfințiți părinți, v-am dat adăpost pentru început, dar mai mult nu ne
GH
împovărați, pentru că nici noi singuri nu mai avem de unde lua de mâncare. Avem pe cap
patruzeci de turci, dar de hrănit nu prea avem cu ce. Pretutindenea mișună hoții, iar de la
metocuri nu avem nici un venit. Luați-vă în schitul nostru Sf. Ioan Botezătorul o chilie,
care are și o bisericuță. Acolo vă veți îndeletnici cu grădinăritul și cu rucodelia, ca să vă
puteți hrăni cumva. Dacă veți avea nevoie de ceva, noi vă vom ajuta. Noaptea să dormiți
AN
în mănăstiri”.
Mulțumind părinților ivireni pentru ospitalitate, și-au luat o chilie în schit și au
rămas să viețuiască acolo. Lucrau grădina și ciopleau linguri de lemn... care pe atunci
nimeni nu le cumpăra. Mult au îndurat ei în acele vremuri tulburi, care au ținut mai bine
EV
de patru ani.
Cu ce se hrăneau părinții noștri, doar Unul Dumnezeu știe. Căci ei nu au vorbit nimănui
nimic despre asta. Pâinea în acele vremuri era foarte greu de căpătat. Mai târziu, bătrânii
au fost întrebați: „Părinți sfințiți, ce ați mâncat în acele vremuri?” Ei au răspuns: „Dar
ce a zis Domnul în Evanghelie: «Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea
RA
Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33); și iarăși: «Priviți la păsările
cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc
le hrănește» (Matei 6, 26). La fel și pe noi ne-a hrănit Domnul”. Astfel au supraviețuit
părinții noștri, și nu numai ei, ci mai mult de o mie de călugări care au rămas în Muntele
ITU
Sfânt. Și nimeni nu a fost lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

Dar tocmai în acești ani, ei și-au agonisit o mare bogăție duhovniceasă. Cu multă
răbdare au înfruntat toate necazurile și lipsurile, renunțând la satisfacerea nevoilor trupești
și căutând mereu să sporească duhovnicește, să dea rod binecuvântat. Iar Stăpânul,
Împăratul Ceresc, i-a răsplătit cu darurile Duhului Sfânt și i-a ajutat să învingă pe vechiul
ED
vrăjmaș al omenirii, diavolul, pentru a putea birui și patimile sufletești și trupești. Și

așa au ajuns părinții noștri la limanul mult dorit al păcii sufletești și al tăcerii, al unirii
minții cu Dumnezeu. Părintele Abel a fost dăruit de Domnul cu darul discernământului
și al străvederii, iar părintele Nicandru a fost împodobit cu darul lacrimilor, pentru că
©
25
OS
a plâns pentru păcatele sale zi și noapte, până la moarte. Abia după trecerea timpurilor
ISM
grele și pline de dureri, când Domnul Dumnezeu a trimis pacea pe pământ, toți tâlharii
au dispărut. Pretutindeni s-a pogorât pacea, tăcerea și liniștea. Și frații au început din
nou să se adune în Sfântul Munte. Veneau în număr mare și creștinii ortodocși să se
închine la sfintele locuri. Au răsuflat mai ușurați și părinții noștri. A început să se vândă
și rucodelia lor. Odată veni un Negustor la ei și cumpără toată marfa. Pentru lingurile de
lemn vândute au luat două mii de leva, cam 400 de ruble. Părintele Abel i-a spus atunci
EL
părintelui Nicandru: „Da, de acum vom putea acoperi toate nevoile”.
După puțină vreme, îi vizită pe părinți la chilie un laic, care le ceru milostenie. Părintele
Abel îl întrebă de unde vine și ce nevoie îl aduce la ei. Mireanul i-a răspuns cu lacrimi în
GH
ochi: „Eu, sfinte părinte, sunt de pe insula Chios. Soția și copiii mi-au fost luați prizonieri
de către turci, care cer ca răscumpărare cinci mii de leva. Eu adun această sumă cam de
doi ani. Am strâns, slavă lui Dumnezeu, trei mii și îmi mai trebuiesc încă două mii. Va da
Dumnezeu și-i voi aduna și pe aceștia”. Auzind cele spuse de străin, părintele Abel i-a zis:
„Vino, intră în chilia mea și te voi ajuta și eu cu ce pot”. Acesta intră, și părintele scoțând
AN
toți banii pe care îi avea i-i înmână, cu cuvintele: „Ia-i, frate, și mergi de-ți răscumpără
nevasta și copiii”. Mireanul, uluit, nevenind să-și creadă ochilor, i-a zis: „Sfinte părinte!
Vă bateți joc de mine? Mie îmi este nespus de greu. Dă-mi o leva și voi pleca”. Părintele
i-a răspuns: „Nu, fiule, nu-mi bat joc de tine. Cum pot să rănesc pe cineva, cu un astfel de
EV
necaz! Ia totul și mergi cu Dumnezeu”. Cel venit a izbucnit în plâns, neștiind ce să facă,
dar părintele, în grabă, i-a băgat banii în sân și l-a condus la ușă.
Văzând toate acestea, părintele Nicandru a început să plângă cu amar, zicând:
„Ce-ai făcut, părinte! De ce ai dat toți banii? Patru ani ne-am ostenit ca să acoperim și noi
cumva nevoile care ne împresoară, iar acum rămânem tot la ele”. Părintele nostru însă i-a
RA
răspuns: „Vai, părinte Nicandre, vom putea noi cândva să ajungem călugări desăvârșiți?
Oare nu Domnul este Cel Care ne-a condus prin atâtea dureri, și tu deznădăjduiești. În
cele mai grele momente, Domnul nu ne-a părăsit, ci ne-a dat hrană. Și acum nu o vom
putea dobândi? Slavă lui Dumnezeu, rucodelia se vinde bine. Vom lucra din nou și vom
ITU
vinde roadele muncii noastre, iar banii care vor prisosi, îi vom da lui Dumnezeu. La ce ne
trebuie să păstrăm ceea ce este de prisos? Doar ca să ne abată mintea de la Dumnezeu?
Noi vom merge la rugăciune, iar mintea noastră va alerga la ei, la bani. Însuși Domnul
a zis: «Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta» (Matei 6, 21). Lasă-i să stea
acolo, în visteria lui Dumnezeu și atunci și noi vom ține inima în același loc”. Atunci
ED
părintele Nicandru, umilindu-se, i-a căzut la picioare, a plâns și i-a cerut iertare. Și din
acea zi, nu s-a mai amestecat niciodată în nici un fel de treburi, ci doar se ruga și vărsa
multe lacrimi, astfel făcând până în ceasul morții.
©
26
OS
În curând amândoi au fost tunși în schima mare: părintele Abel, duhovnicul, cu numele
ISM
Arsenie, tuns fiind de schimonahul Arsenie, iar părintele Nicandru, a primit numele
Nicolae, fiind tuns de însuși Arsenie. Starețul și cu ucenicul său au viețuit împreună în
Schitul Ioan Botezătorul timp de zece ani. Dar numărul de frați în schit creștea, sporind
totodată și grijile lumești, devenind pentru părinții noștri o grea povară. De comun acord
s-au hotărât să se retragă în pustie, de dragul liniștii și al tăcerii. Nici o clipă nu-și doreau
împovărarea cu grijile acestei lumi trecătoare, ci visau ca viața să și-o închine numai lui
EL
Dumnezeu. Pustnicul fuge de multa vorbire și de tulburare. Deci și-au lăsat schitul și fosta
lor chilie, luându-și o nouă chilie, mult mai izolată, închinată Sfântului Ioan Gură de Aur.
Această nouă chilie se afla pe un deal, într-un loc aproape de nepătruns, la aproximativ
GH
o oră de cale de schit și la aceeași distanță de Mănăstirea Iviron. Cândva, aceasta a
fost o chilie destul de mare, dar în timpul tulburărilor a fost aproape complet devastată.
Părinții au restaurat-o cu mâinile lor, dar într-o dimensiune mai mică, au sfințit biserica
și au mai adăugat încă două chilii pentru trai. Așa au pus ei început viețuirii lor după
pravila pustnicească. Nu erau împovărați cu nici un fel de griji lumești. Nu se ocupau nici
AN
cu grădinăritul. Deși în preajmă erau măslini, părinții nu foloseau roadele lor. Și când
măslinele erau coapte, ei chemau pe vreun om sărac ca să-și adune pentru sine recolta.
Aici Domnul l-a învrednicit pe părintele Arsenie de multe daruri duhovnicești. Din
toate colțurile Sfântului Munte veneau la el pentru mărturisire și îndrumare, în special
EV
ieromonahii și ierodiaconii din mănăstirile grecești. Curând, toți rușii l-au ales ca
duhovnic. Și nu numai ruși, ci și bulgari, sârbi și moldoveni veneau la el pentru sfaturi.
Grecii îl apreciau ca pe un mare stareț, adesea alergând cu umilință la înțelepciunea lui.
Numele părintelui Arsenie era mult cinstit în întreg Sfântul Munte, mulți cerându-i să-i
ia ca ucenici, să viețuiască și să se nevoiască împreună cu el și cu părintele Nicolae. Cu
RA
toate acestea, ei nu acceptau pe nimeni ca să viețuiască împreună cu ei, zicând: „Cum să

stea cineva aici, cu noi, dacă în treizeci de ani nici noi nu am reușit să scăpăm de ispite și
neputințe. Deși sufletul e treaz, dar trupul este slab. Și dacă harul lui Dumnezeu nu ne-ar
întări, noi n-am putea nici măcar trăi”.
ITU
În Sfântul Munte, părintele Nicolae a stat 19 ani, iar părintele Arsenie, 24 de ani și
niciodată nu au gustat pește, brânză, vin sau ulei. Mâncau de regulă pesmeții înmuiați
în apă, pe care îi cărau în spate, sus pe munte, de la Mănăstirea Iviron. Mai foloseau
și vinete murate cu ardei roșu, ceapă, dacă le aducea cineva. Măslinele și smochinele le
țineau numai pentru musafiri. Mâncau o singură dată pe zi, la ora trei după-amiaza, iar
ED
miercurea și vinerea nu gustau nimic.

Iată modul lor de viață. După masă, înainte de vecernie, se îndeletniceau cu cititul
cărților duhovnicești în chilie. Apoi săvârșeau după pravilă vecernia, citind rugăciunile
cu zdrobire de inimă și cu lacrimi, fără grabă, liniștit și cu blândețe, după care urmau
©
27
OS
pavecernița cu canonul Maicii Domnului și rugăciunile înainte de somn. Întreaga noapte
ISM
privegheau, se rugau, făcând metanii. Când îi dobora somnul, dormeau șezând, cel mult o
oră pe noapte. Ca să reziste la somn, se plimbau rugându-se prin chilie. Ceas nu aveau, însă
întotdeauna știau ora exactă, pentru că în Mănăstirea Iviron bătea ceasul din clopotniță.
La miezul nopții, părinții mergeau la biserică pentru rugăciune, citind după pravilă,
miezonoptica și utrenia. După utrenie, cântau canonul Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu cu acatist, după care se dedau tăcerii, până în zori.
EL
Când se lumina de ziuă, se îndeletniceau cu rucodelia, cioplind linguri de lemn. Făceau
cam câte zece linguri pe zi, cu lucrătură foarte simplă. Lucrând, nu vorbeau între ei
niciodată, decât în caz de mare nevoie, păstrând continuu tăcerea și adâncindu-se în
GH
neîncetata rugăciune a inimii. Apoi citeau ceasurile și rugăciuni către Maica Domnului.
Luau masa. Și așa petreceau ei zile și nopți, în rugăciune neîncetată și în lucru de mână.
Starețul Arsenie avea mare drag să slujească Liturghia. Când aveau vin și prescuri
o săvârșeau aproape zilnic. Dar adesea se întâmpla să ducă mare lipsă și de vin, și de
prescuri.
AN
Sfânta Liturghie o săvârșeau, de regulă, în doi, înnecând în lacrimi cuvintele de
rugăciune. Și se înfățișa o priveliște minunată: doi bătrâni, umiliți și uscați de post,
înfățișați înaintea Domnului. Unul la altar, înaintea tronului lui Dumnezeu plângea astfel,
încât din cauza lacrimilor nu putea rosti vosglasul, ci doar cu suspinurile inimii săvârșea
EV
în liniște rugăciunea dumnezeiască. Și celălalt, stând la strană, vărsa lacrimi și suspina,

încât din cauza plânsului și a neputinței trupești, nu se deslușeau cuvintele rostite. Deși
era cu neputință să auzi și să înțelegi cele rostite, cu siguranță la Liturghia lor privea
Însuși Domnul, după a Sa făgăduință: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea:
spre cei smeriți, cu duhul umilit și care se cutremură de cuvântul Meu” (Isaia 66, 2).
RA
Aici „Cântare Întreită“ se cânta: „fără de grija cea lumească... ” − aici, în mijlocul celor
doi, se afla Domnul Însuși, Care a făgăduit: „Că unde sunt doi sau trei adunați în numele
Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Acești doi bătrâni L-au iubit pe Domnul lor atât de mult, încât nu voiau să se despartă
ITU
de El nici pentru o clipă, îndulcindu-se neîncetat de rugăciunea minții și de convorbirea

în rugăciune cu Dumnezeu. Atunci când se întâmpla ca ei să-și grăiască, nu vorbeau
decât despre rugăciune sau despre iubirea față de Dumnezeu și de aproapele. Dacă
cineva, stând de vorbă cu ei, aducea în discuția lor vreun gând de judecată a aproapelui,
întrerupeau imediat convorbirea. Își iubeau aproapele mai mult decât pe ei înșiși, ceea ce
ED
o și demonstrau prin faptă. Și nimenea din cei care veneau la chilia lor cu vreun necaz, nu
pleca nemângâiat. Pe cei aflați în nevoi trupești, îi susțineau material, chiar dacă adesea
era peste puterile lor. Ultimele cărți, pe care le aveau, le puneau zălog, pentru a-și ajuta
aproapele. Și numai după ce primeau din nou ajutor de la Dumnezeu, le răscumpărau
©
28
OS
pe acestea. Pe cei angajați în nevoințe duhovnicești îi mângâiau cu cuvântul izvorât din
ISM
înțelepciunea dumnezeiască. Cei săraci găseau la ei ajutorul, cei mâhniți − mângâiere, cei
împovărați de păcate – tămăduire și dezlegare.
Despre bunătatea fără margini a părintelui Arsenie, alcătuitorul vieții bătrânilor,
ieroschimonahul Partenie (Agheev) scria: „Când am venit la Sfântul Munte, aproape că
nu aveam nici un ban. Părintele Arsenie m-a binecuvântat să învăț a lucra linguri, dar nu
aveam cu ce să-mi cumpăr vreun instrument. Când i-am spus lui despre aceasta, el îmi
EL
zise: „Ei, lasă, nu te întrista!”. A luat de pe fereastră o pungă, a vărsat din ea niște bani,
i-a numărat, și mi i-a întins, zicând: „Iaca, i-ai, am doar treizeci de leva”. Am izbucnit
în plâns, zicându-i: „Sfinte părinte, dar ție ce-ți rămâne?” Iar el mi-a răspuns: „Noi vom
GH
fi sătui, nu te mâhni de aceasta. Dumnezeu ne va trimite. Și câți bani îți trebuie pentru
unelte?” I-am spus că e nevoie de cincizeci de leva. El a mers la biserică, a adus de acolo
o carte, și mi-a dat-o cu cuvintele: „Du-te, pune-o zălog la alde Korenevi, i-a banii de care
ai nevoie, și mai pe urmă eu o voi răscumpăra”. O, cât de multe lacrimi m-a costat aceasta!
Am plâns tot drumul. Și nici acum nu pot uita. De îndată ce îmi amintesc, plâng”.
AN
Prima întrebare a părintelui Arsenie către toți cei care veneau la el, era: „Ești bine,
frate, nu duci lipsă de nimic?”.
Odată, unul dintre frați, cu numele Teoclit, a luat cu el o sută cincizeci de leva, tot
ce avea, și a mers într-o zi de sărbătoare, să-și cumpere o rasă și niște pânză. Pe drum
EV
a pierdut toți banii. Din această cauză s-a mâhnit mult și a plâns. Văzându-l, părintele
Arsenie l-a întrebat: „De ce ești trist peste măsură?” Acesta i-a răspuns că a pierdut toți
banii. Bătrânul l-a întrebat: „Și te afli în mare lipsă?” A scos punga și i-a dat niște bani,
spunându-i: „Am numai șaizeci de leva, du-te și-ți cumpără ce ai nevoie”. Părintele Teoclit
i-a luat și, depărtându-se, s-a gândit: „Eu sunt tânăr și pot lucra, ca să fac alți bani. Și
RA
tocmai acești bătrâni neputincioși să-mi dea mie ultimul bănuț?! Dacă ei își pun nădejdea
în Dumnezeu că îi va hrăni, cred că nici pe mine nu mă va părăsi Domnul. Mă duc să le dau
banii înapoi”. S-a întors iarăși la părintele Arsenie. Dar bătrânul nu voia să ia niciun ban
înapoi. Acesta, căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi îl ruga să-i primească. Bătrânul
ITU
atunci l-a întrebat: „Dar nu te vei mai necăji?” Părintele Teoclit a răspuns: „Nu, nu,
părinte sfinte. Acum sunt fericit că am reușit să-ți întorc banii înapoi!”.
În anul 1835 a venit din Rusia la Athos un mare postitor, fostul prinț Șirinsky-
Șihmatov, în prezent fiind ieromonahul Anichit. A cutreierat el tot Muntele Sfânt, a vizitat
și pe cei doi asceți ai noștri în pustie. Mult a stat el de vorbă cu bătrânii, pe diverse teme
ED
duhovnicești, și i-a îndrăgit nespus de mult, alegându-l pe starețul Arsenie duhovnic.

În acea perioadă, călugării ruși nu aveau o mănăstire a lor. Nu exista pentru ei un
adăpost unde prin ascultarea de obște, prin îndrumarea zilnică a părinților duhovnicești,
prin rugăciune și slujbe în limba lor maternă, să-și poată afla liniștea sufletească și
©
29
OS
mântuirea. Duhovnicul lor, bătrânul Arsenie, îi mângâia, spunându-le că Dumnezeu nu-i
ISM
va lăsa să piară, pentru că Maica Domnului îi iubește nespus de mult, mai ales pentru faptul
că au venit din cea mai îndepărtată țară de Athos, lăsându-și în urmă patria binecuvântată
și iubitoare de Dumnezeu, biserica și mănăstirile ruse prospere. „Bucurați-vă și vă
veseliți, - îi mângâia părintele Arsenie, - că nu sunteți în lumea deșertăciunii și în ograda
neînfrânării, ci vă aflați în paradisul ceresc al moștenirii Maicii lui Dumnezeu. Curând,
Împărăteasa Cerului ne va dărui un astfel de loc de mântuire, încât întregul Munte Sfânt
EL
va rămâne uimit. Unii vor și zavistui, iar alții se vor bucura și vor slăvi pe Dumnezeu.
Aveți un pic de răbdare”.
Părintele Anichit, știind ceea ce voia să spună bătrânul, s-a hotărât la o faptă deosebită,
GH
− să-i adune pe călugării ruși iarăși în mănăstirea lor multiubită, cerând binecuvântare
de la duhovnicul său. Din păcate, faptă lui cea bună a fost umbrită de tulburare. Din cauză
că nu i-a cerut sfatul părintelui Arsenie, pe cine din călugării ruși să cheme la mănăstirea
Sf. Mare Mucenic Pantelimon și pe cine să-l pună duhovnicul lor. Părintele Anichit nu-i
cunoștea deloc pe acești călugări, ce fel de oameni erau. Astfel că a adunat în mănăstire
AN
multe persoane nesigure, care au fost mai târziu un obstacol în calea realizării scopului
său. Multă tulburare și neînțelegere s-a produs și între frații greci, din care cauză monahii
ruși s-au împrăștiat iarăși prin Sfântul Munte.
Ani buni au viețuit părinții Arsenie și Nikolai în pustia lor. Dar într-o bună zi și-au
EV
dorit și ei să meargă în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, ca să se închine Sfântului și

de viață dătătorului Mormânt al Domnului. A auzit Domnul gândul robilor Săi și le-a
împlinit dorința. Părintele Anichit voia și el de mult timp să viziteze Țara Sfântă, dar tot
amâna, intenționând să termine mai întâi cu recrutarea viețuitorilor pentru mănăstirea
Sf. Mare Mucenic Pantelimon și să depună suma ajutorului material, pe care-l oferea la
RA
construirea, în mănăstire, a bisericii cu hramul Sf. Mitrofan din Voronej. Aflând că și

bătrânii au aceeași dorință, le-a zis bucuros: „Nu binevoiți să călătoriți împreună cu mine
la Ierusalim?” Și ei au fost de acord.
În Cetatea sfântă a Ierusalimului s-au închinat la Sfântul Mormânt al Domnului nostru
ITU
Iisus Hristos, de viață dătător, și la alte locuri sfinte, rămânând în Ierusalim toată iarna.
Acolo au petrecut Paștele, apoi s-au întors la Sfântul Munte, zăvorându-se din nou în
chilia din pustie.
Ca pentru orice creștin, călătoria la Ierusalim a fost pentru ei o mare mângâiere, dar, în
același timp a fost pentru ei, viețuitori ai pustiei, și o încercare. Iată cum descrie călătoria
ED
părintele Arsenie: „Au fost bune toate, și cele de la Dumnezeu și cele de la oameni.
La nimic altceva mai bun nu ne puteam aștepta. La Ierusalim, am primit în dar, de la
închinătorii ruși, suficiente bancnote de zece (ruble), dar noi, din mila lui Dumnezeu, le-am
împărțit arabilor săraci. Durerea noastră însă a fost alta. Timp de mulți ani petrecând
©
30
OS
în pustie, aproape cu totul am uitat cum este lumea. Iar aici, ne-am cufundat în adâncul
ISM
agitației lumești. Cel mai mult ne întristam în post. Toată lumea voia să ne trateze. Ne
primeau ca pe niște musafiri de cinste. Însă noi nu le-am putut primi pe toate acestea. Un
singur gând doar aveam, cum să ajungem mai repede la Muntele Sfânt”.
La scurt timp după întoarcerea de la Ierusalim, a răposat părintele Nicolai, împreună
rugătorul părintelui Arsenie. S-a întâmplat aceasta joi, 6 februarie 1841, în Săptămâna
Albă. Părintele Arsenie a rămas de unul singur, doar cu Bunul Dumnezeu, și se pregătea
EL
și el pentru plecare. Mulți își doreau să stea cu el împreună, dar nu a luat pe nimeni timp
de un an de zile. Apoi a primit de la Dumnezeu vestea că mai are de trăit în această lume
și a început să primească pe toți cei dornici. În curând s-au adunat opt persoane. Apoi
GH
nevoia l-a făcut să-și părăsească chilia în care nu mai încăpea cu toți ucenicii săi. Și a mers
la cea mai îndepărtată pustie, la Schitul Lacu, închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie,
unde s-a așezat împreună cu toți ucenicii într-o chilie mult mai mare. Părinții schiteni
erau foarte bucuroși că un astfel de luminător a venit la ei. Dar frații ruși, care locuiau
lângă Kareya și în Kapsala, se întristau de plecarea părintelui și păstorului. Acum era
AN
departe de ei, la o distanță de călătorie de o zi și jumătate. Cu toate acestea, deși drumul
era departe și greu, ei nu au renunțat la mângâietorul lor, continuând să-l viziteze chiar și
acolo. Părintele îi sfătuia să nu se ostenească cu atâta drum, ci să-și caute un alt părinte
duhovnicesc, mai aproape de ei. La care ei i-au răspuns: „Sfinte părinte! Duhovnici sunt
EV
destui, dar un alt asemenea părinte și mângâietor în necazuri noi nu putem găsi”.
Mulți dintre ucenicii săi nu puteau să suporte modul lui strict de viață și de nevoință
pustnicească. Aceștia, voind să plece de la el, i-au cerut binecuvântarea ca să-și caute
un alt loc de nevoință în Muntele Sfânt. El îi mângâia, zicând: „Iubiții mei copiii, ce vă
nemulțumește? V-am împovărat eu cu ceva? Sau vă întristați de prea multă muncă? Stați
RA
fiecare în chilia voastră și păstrați tăcerea. Nu lăsați pravila din chilie și nici slujbele
bisericești. Țineți mereu mintea la cele dumnezeiești și la rugăciunea inimii. Căutați din
răsputeri să vă curățiți omul cel dinlăuntru. Nu primiți nici un gând de ispită de la diavolul.
Descoperiți-vă toate gândurile, nu le țineți ascunse, ca să nu cădeți pradă vrăjmașului.
ITU
Sau poate nu vă place mâncarea? Nici de asta nu vă întristați. Dumnezeu vă va trimite tot
ce aveți nevoie spre hrană și spre mângâiere. Căci El a spus: «Căutați mai întâi Împărăția
lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă»” (Matei 6, 33).
Unii dintre ucenici nu au plecat urechea la învățăturile bătrânului, zicând: „Cine poate
să-ți urmeze ție în atâta neagonisire? Tot ce ne trimite Dumnezeu, tu împarți altora”. El
ED
le-a răspuns: „Cine vrea să fie cu mine, să-mi urmeze mie. Cine nu vrea să-mi urmeze,
să stea acolo unde voiește. Eu unul, îl binecuvântez. Doar cu condiția să viețuiți aici, în
Athos, iar a părăsi Sfântul Munte, eu nu binecuvântez, decât în cazul unei voințe aparte
a lui Dumnezeu”.
©
31
OS
Astfel, mulți dintre ucenici au plecat la alte mănăstiri și schituri, unde a rânduit Domnul.
ISM
Ei, însă, s-au despărțit doar cu trupul, dar cu sufletul și cu iubirea au rămas legați de
el. După trei ani de nevoință în acest schit, din binecuvântate pricini, părintele Arsenie
a plecat de acolo cu ucenicii rămași. Au cumpărat chilia Sfânta Treime din apropierea
Mănăstirii Stavronikita și s-au stabilit acolo. Toți frații ruși erau foarte fericiți de revenirea
părintelui și păstorului lor duhovnicesc. Aici starețul a rămas până la moartea sa.
Cuvântul Părintelui Arsenie în Sfântul Muntele avea suficientă greutate, și porunca lui
EL
nimeni nu o putea contrazice. Cu binecuvântarea lui, starețul Schitului Sf. Ilie, ieromonahul
Pavel, în cearta iscată pentru postul de egumen, a cedat această funcție fraților „maloroși”,
menținându-se astfel bunele relații dintre „velicoroși” și „maloroși”. Ulterior, părintele
GH
Arsenie, tot încercând să potolească tensiunea creată, ca să-i împace pe „maloroși” cu
„velicoroșii”, dar și văzând încăpățânarea lor, a dat binecuvântare la doi tineri monahi,
părintele Visarion (Tolmacev) și părintele Varsanufie (Vavilov), să înființeze un nou schit,
special pentru „velicoroși”, ceea ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând s-a și înfăptuit.
Cu binecuvântarea starețului, ieroschimonahul Anichit (Shirinski-Șihmatov) a acceptat
AN
invitația grecilor de la Mănăstirea Sf. Pantelimon de a trece, împreună cu ucenicii săi, să
viețuiască în vechea mănăstire rusă. Tot cu binecuvântarea lui au venit monahii ruși conduși
de ieroschimonahul Pavel, și pentru a doua oară au intrat în Mănăstirea Sf. Pantelimon.
De asemenea cu binecuvântarea lui, după moartea părintelui Pavel, în fruntea fraților ruși
EV
din Mănăstirea Sf. Panteleimon a fost pus tânărul părinte Ioanichie.

Mulți au primit binecuvântarea părintelui ca să-și petreacă viața în Muntele Athos,
deși aceștia nu și-o doreau. Pe alții îi sfătuia să plece în altă parte, dându-le diverse
ascultări. Printre aceștia se numără și autorul vieții sale, părintele Partenie (Agheev),
care a primit binecuvântarea părintelui Arsenie să plece în Rusia, în îndepărtata Siberie,
RA
ca să întemeieze acolo o mănăstire. Starețul Arsenie a fost părintele duhovnicesc al tuturor

călugărilor ruși viețuitori în Muntele Athos și, fără îndoială, a jucat un rol deosebit în
viața fiecărui monah, influențând dezvoltarea viitoare a tuturor mănăstirilor rusești din
Sfântul Munte.
ITU
Bătrânul Arsenie era vestit în Athos și prin minunile sale. Vom aminti doar câteva
din ele. În anul 1839, în chilia fraților Korenev, se afla un călugăr bolnav, cu numele
Ioasaf. Odată, noaptea, s-a simțit foarte rău. Se aștepta să moară, și și-a dorit să vină
duhovnicul. În acea noapte frații Korenev găzduiau în chilia lor niște călugări străini. Doi
dintre ei au mers, cu felinare, după părintele Arsenie, a cărui chilie se afla cam la 5 mile
ED
depărtare. Când au ajuns la el monahii i-au spus că părintele Ioasaf trage să moară și vrea
să-l vadă pe duhovnic. L-au rugat să meargă repede cu ei, neapărat la lumina felinarului,
pentru că noaptea este foarte întunecoasă, și ploaia toarnă cu găleata. El a fost de acord:
„Da, trebuie să ne grăbim. Fratele e într-adevăr pe moarte. Mergeți voi înainte − le-a
©
32
OS
spus el − și vin și eu din urmă, cu felinarul!” Părinții i-au cerut să meargă cu ei și să
ISM
se grăbească, dar el i-a trimis înainte, zicând că-i va ajunge din urmă. Monahii mergeau
repede, îngrijorați fiind de felul cum va reuși să ajungă starețul singur, pe ploaie, prin
pădure. Și le era teamă că bolnavul ar fi putut muri înainte să vină duhovnicul.
Când au ajuns la chilie, i-a întâmpinat călugărul Filip care le-a spus că părintele Ioasaf
a murit, întrebându-i de ce au întârziat așa de mult. Ei au răspuns: „Ba am mers foarte
repede, grăbindu-ne să-l prindem în viață pe părintele Ioasaf!” Monahul Filip îi mustră:
EL
„În zadar vă îndreptățiți! Iată, și duhovnicul a venit de mai mult de o jumătate de oră în
urmă, l-a spovedit, i-a citit și rugăciunea de dezlegare. Chiar în această clipă, părintele
Ioasaf a murit!”. Auzind acest lucru, ei au rămas uluiți, deoarece nu a trecut nici măcar
GH
o oră de când au plecat de la părintele Arsenie. S-au apropiat atunci de el, i-au făcut
închinăciune și l-au întrebat: „Sfinte părinte, cum de ați venit atât de repede? Nici măcar
nu am observat cum ne-ați depășit!” El a răspuns: „Era imposibil să amân, și așa abia
l-am prins în viață pe bolnav. Și am venit eu pe o cale mai directă, pe care voi nu o știți!”
Acestia au tăcut, deși știau bine că nu există nici o altă cale, cugetând în taină: „Nu a
AN
umblat el oare pe calea, pe care proorocul Avacum a fost purtat de înger din Palestina în
Babilon ca să-i ducă hrana proorocului Daniil în groapă?” Încă și la alți doi bolnavi, din
Kapsala, el a venit în același mod.
Un alt lucru uimitor s-a întâmplat în anul 1845. În ziua de 4 iulie, părintele Arsenie
EV
a hotărât să meargă la Lavra, de sărbătoarea Sfântului Atanasie athonitul. În ziua cu

pricina, după ce a slujit Sfânta Liturghie, el porni la drum. Făcând ocolul Athosului, ajunge
la privegherea de toată noaptea din Lavră. Distanța de la chilia lui până la Mănăstirea Sf.
Pavel este în jur de 75 de mile, cam 8 ore de mers. Și de la Mănăstirea Sf. Pavel până la
Lavră, încă 7 ore de mers pe jos.
RA
După priveghere și Sfânta Liturghie de la Lavră, care au durat 16 ore, el nu a mers la

masă, ci, luând pâine, a pornit în călătoria de întoarcere. La vecernie era deja în chilia sa.
Toți erau uimiți de această întâmplare. Unui tânăr călugăr i-ar fi trebuit trei zile pentru a
parcurge acest drum, și iată, un bătrân, în vârstă de 70 de ani, neputincios, cu picioarele
ITU
bolnave, care a mai stat și 16 ore la slujbă, l-a parcurs în mai puțin de două zile. Mai târziu
l-au întrebat: „Părinte, cum ai putut să mergi atât de repede, când drumul tău era tot de
pe un munte pe altul și încă pe piatră ascuțită?” El a răspuns: „Se va înnoi, ca a vulturului,
tinerețea mea, nu din fire, ci cu ajutorul lui Dumnezeu!”
La începutul anului 1846, starețul Arsenie se apropie de sfârșitul său. Ziua plecării
ED
sale la cer îi era cunoscută. Odată, când săpa grădina, unul dintre ucenicii săi l-a întrebat:
„De ce, sfinte părinte, lucrați așa de mult? De ce nu-i pui pe ucenici să muncească?” El i-a
răspuns: „Mie mi-a rămas puțin timp ca să mai sap, iar ucenicii mei încă au destul timp să
se sature de săpat”.
©
33
OS
Curând, părintele Arsenie s-a îmbolnăvit de picioare și nu mai putea nici să muncească,
ISM
nici să meargă, și cu toate acestea, în fiecare săptămână slujea patru Liturghii: duminică,
miercuri, vineri și sâmbătă.
În martie, ziua a 23-a a anului 1846, la privegherea de Buna Vestire, în a cincea
săptămână a Postului Mare, atunci când la Liturghie se citește cuvântul din Evanghelie
„iată, suim la Ierusalim...” după cântarea, în ajun, în Sâmbăta Acatistului, a dulcei cântări
către Preasfânta de Dumnezeu Născătoarea, și după slujirea ultimei sale Liturghii,
EL
părintele Arsenie se pregătea să plece din această viață la Ierusalimul cel de Sus. În toate
mănăstirile și Schiturile de la Muntele Athos s-a dus vestea că starețul este foarte bolnav,
ca toți frații să vină să ia de la el ultima binecuvântare. Duminică de dimineață, în ziua
GH
de 24 martie, s-au adunat toți fii săi duhovnicești: părintele Ieronim din mănăstirea rusă,
părintele Paisie de la Schitul Sf. Ilie și mulți, mulți alții.
„De ce ne părăsești, părinte? − îl întrebau ucenici. Cui ne lași pe noi, cui vei lăsa toate
darurile tale cele bune?” Punându-și mâinile slăbănogite pe capul părintelui Ieronim,
marele avă a spus: „Iată, lui vă las, lui îi și predau totul”. Și le-a zis să se apropie de el
AN
pentru ultima sărutare, apoi să ia binecuvântare și de la urmașul său, noul lor duhovnic,
părintele Ieronim. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, prin punerea mâinilor muribundului său
stareț și duhovnic, părintele Ieronim a fost ridicat la o nouă și înaltă treaptă de slujire.
S-a apropiat de stareț și ucenicul său, părintele Pavel cel șchiop, care l-a întrebat:
EV
„Pleci de la noi și ne părăsești, părinte?” „Da, a sosit ceasul; trebuie să dăm datoria”, −
răspunse bătrânul. Părintele Pavel a întrebat din nou: „Și ce, părinte, nu îți este teamă
de ceasul morții, nu te înfricoșezi și te cutremuri, ce răspuns vei da în fața Dreptului
Judecător, fiind duhovnic mai bine de treizeci de ani?“ El l-a privit cu bucurie și i-a spus:
„Frică și teamă nu am, ci doar un fior de bucurie îmi umple inima mea, și mare nădejde
RA
îmi pun în Domnul, Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă va părăsi prin harul Său, cu
toate că fapte bune nu știu să fi făcut. Cu ce pot să mă laud, decât cu neputințele mele? Eu
însumi nu am făcut nimic, iar ceea ce am lucrat, a fost cu ajutorul și cu voia Domnului și
Dumnezeului meu”.
ITU
Apoi i-a chemat pe toți fii săi duhovnicești, să se apropie câte unul, dându-le dezlegare
de păcate și o ultimă binecuvântare și povățuire. El a spus tuturor, cine și unde să-și
petreacă viața. Și aceasta a durat aproape până în ultima clipă a vieții sale. Apoi i-a rugat
pe toți să se îndepărteze de la sine, și bătrânul a început să se roage, dar nimeni nu putea
auzi ce spunea el. Nu puteai decât să vezi, cum de trei ori și-a ridicat mâinile spre cer, apoi
ED
le coborî și tăcu. Când s-au apropiat de el au văzut că s-a sfârșit deja, dându-și sufletul în
mâinile Domnului său. A fost îngropat lângă altarul Chiliei Sfânta Treime, care aparținea
de Mănăstirea Stavronikita, la 25 martie 1846.
©
34
OS
Schiarhimandritul Sava
Părintele Arsenie era de înălțime medie, avea barba grizonantă, de dimensiune medie,
ISM
cu capul ținut întotdeauna înclinat spre umărul drept. Fața lui era curată și luminoasă.
Avea mereu o dispoziție veselă, dar ochii lui erau întotdeauna plini de lacrimi. Era uscățiv,
dar avea obrajii rumeni, ca doi bujori. Fapt ce putea fi văzut mai clar atunci când slujea
Sfânta Liturghie, și foarte surprinzător pentru toți. În aceste momente, chipul lui era
ca de foc. Cuvântul său era blând, scurt și înmiresmat, presărat cu sare duhovnicească.
Și toți cei care-i ascultau cuvântul, vărsau lacrimi. A fost acest stareț un om iluminat,
EL
care întotdeauna și-a susținut argumentele cu mărturii din Sfintele Scripturi. El vorbea,
aducând mărturii din Scriptură pe de rost, surprinzându-i și pe oamenii de știință.
GH
AN
Schiarhimandritul Sava5 este considerat drept ctitor și întemeietor al Mănăstirii Sf.
Pantelimon. Cu el au început lucrările de amenajare a mănăstirii pe locul unde se află ea
acum, chiar pe malul mării. Până în anii ’70 ai veaculului al XVIII-lea, mănăstirea rusă
se afla într-o zonă montană, pe locul Vechiului Rusikon de azi. Din cauza reformelor lui
EV
Petru și a nesfârșitelor războaie ruso-turcești, de-a lungul secolului al XVIII-lea afluxul

de viețuitori ruși în Athos s-a redus semnificativ, iar numărul fraților din Mănăstirea
Sf. Pantelimon a scăzut. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea era locuită mai
ales de greci. Mănăstirea, pierzând contactul cu Rusia, a intrat și în declin economic. În
aceste condiții, frații greci ai mănăstirii au hotărât să părăsească lăcașul din munți și să se
RA
apropie de mare, până la docul mănăstirii, unde era mult mai ușor să-și organizeze viața.
Dar, în ciuda acestui fapt, declinul mănăstirii a continuat. În anul 1803, Protatonul*
Sfântului Munte trimite Patriarhului Ecumenic Calinic un raport, în care arată starea
deplorabilă a mănăstirii ruse, cerând Patriarhului să ia o decizie sau de desființare completă
ITU
a ei, sau, dacă nu este posibil acest lucru, de transformare a ei în mănăstire cenobitică
(de chinovie*). Pledând pentru cea de-a doua variantă, Protatonul indică Patriarhului
candidatura unui bine cunoscut ascet schitiot, care, după părerea lor, ar fi pe deplin
capabil să realizeze scopul propus, să justifice speranțele Protatonului și să îndeplinească
exact voința Sfinției Sale, dacă o asemenea decizie va fi susținută de el. Sorțul a căzut pe
ED
viețuitorul Schitului Xenofon, cuviosul stareț, ieromonahul Sava, proslăvit prin sfințenia
vieții sale nu numai în Sfântul Munte și la Constantinopol, ci bine cunoscut și însuși
Patriarhului. Probabil, conștient de măreția și semnificația Rusiei pentru lumea ortodoxă
5
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului: în 2 volume. M., 2006. pag. 74.
©
35
OS
ISM
EL
GH
Bisericile cu hramurile Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Pantelimon,
pe care le-a construit Părintele Sava
AN
și, în special, pentru Athos, Patriarhul Calinic decide să se ocupe de problema renovării
mănăstirii rusești. Astfel, în deplină concordanță cu propunerea Protatonului Sfântului
Munte, el îl rânduiește în acest scop pe starețul Sava.
Starețul Sava de trei ori a refuzat ascultarea încredințată lui. El se îndreptățea prin
EV
faptul că la vârsta sa înaintată are dreptul să fie scutit de astfel de necazuri și griji. Și cel
mai important era faptul că, fără ajutor din afară, era cu neputință să preia o problemă atât
de importantă. De abia a patra oară, ascultând de porunca Patriarhului, care-l amenințase
deja cu judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, starețul Sava, rușinat, și-a părăsit
ferma intenție de a refuza cauza propusă și s-a supus în tăcere voinței administrației
RA
athonite și a Patriarhului. A cedat și pentru faptul că, de data aceasta, i s-a promis un
ajutor pentru reînnoirea chinoviei* rusești. Drept urmare, starețul Sava se mută de la
schit în vatra dărâmată a Rusikonului. Pentru început, el întocmi un plan de referință
pentru noua chinovie, expediindu-l la Constantinopol spre aprobare și reamintind din nou
ITU
despre ajutorul făgăduit. Dar în loc de bani, el primi porunca să vină la Patriarh, pentru
oarecari explicații personale cu Sfinția Sa. O astfel de răsturnare a situației mâhni mult
inima smeritului stareț. Nu-i păsa lui de munca și necazurile care urmau să vină, teamă îi
era să nu-l găsească moartea în afara Muntelui Athos. Slăbiciunea trupului său și vârsta
înaintată a starețului Sava erau cauza unor astfel de gânduri și temeri. Pentru că nu mai
ED
era nimic de făcut, el a ascultat.

Zvonul despre sosirea la Constantinopol a vestitului pustnic din Muntele Sfânt s-a
răspândit fulgerător între credincioși. Ajuns în cetate, starețul nu s-a arătat nimănui timp
de două zile, odihnindu-se după o călătorie atât de grea. Abia a treia zi, însoțit de ucenicul
©
36
OS
său, sprijinindu-se de o cârjă monastică modestă, a venit bătrânul la Patriarh. Patriarhul,
ISM
înconjurat de Sinod, când l-a văzut pe părintele Sava, s-a ridicat din locul său și, înainte
de a reuși acesta să vină să ia binecuvântare, a cerut să i se de aducă omoforul și mantia.
A început un tedeum. Patriarhul, cu umilință cerea binecuvântare de Sus, pentru un
început bun al lucrării, pe care urma să o înfăptuiască ieromonahul Sava. Se ruga, ca
Însuși Domnul, pe căile nepătrunse ale Proniei Sale, să susțină înființarea chinoviei în
mănăstirea rusă a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Întregul Sinod se ruga împreună
EL
cu stăpânul său.
După tedeum, părintele Sava se repezi să-i sărute mâna patriarhului ecumenic, care, în
înțelepciunea și smerenia sa, încredințat fiind de duhovnicia și sfințenia bătrânului, singur
GH
i-a sărutat mâna uscată de nevoințe și post. Întregul Sinod a urmat exemplul Patriarhului.
Acest lucru l-a stânjenit mult pe bătrân, și, umilit cu duhul, a izbucnit în plâns, ca un copil.
Patriarhul i-a propus părintelui Sava să rămână în Constantinopol pentru colectarea
de donații, el însuși promițându-i un ajutor din fondurile proprii atunci când se va înapoia
la Sfântul Munte. Starețul Sava a stat patru ani în Constantinopol, reușind să adune în
AN
jur de 9.000 de ruble. Toate acestea aveau loc cam pe la 1806.
Starea duhovnicească și sfințenia bătrânului îi atrăgea la el pe mulți nobili și distinși
locuitori ai Constantinopolului. Printre numeroasele minuni, pe care le-a făcut acolo,
sunt cunoscute următoarele cazuri. La Constantinopol, egumenul Sava locuia la un om
EV
credincios, care îl rugă pe părintele să influențeze asupra unei rude ale sale apropiate,
un negustor, care adesea mergea la palatul sultanului, în harem la nevestele sultanului,
pentru a vinde mărfuri. Dar odată cu vânzarea acestora el îndrăznea să-și satisfacă acolo
și patimile sale trupești. Egumenul Sava începu prin a-i cere acestuia cu sârguință să nu
meargă la harem doar într-o zi, astfel încât în ziua următoare să-l poată împărtăși cu
RA
Sfintele și Dumnezeieștile Taine a lui Hristos. După îndelungate convorbiri, fu convins

negustorul și căzu de acord, iar părintele Sava îl împărtăși.
După prima împărtășanie, bătrânul Sava l-a rugat să nu meargă la harem doar încă o
zi. Deși a încercat să se opună cu încăpățânare, căzu de acord și de data aceasta.
ITU
Împărtășindu-l pentru a doua oară cu Sfintele Taine, părintele l-a rugat cu tot
dinadinsul să nu meargă la palat încă o zi... Și tot așa, 40 de zile la rând. Timp de 40 de
zile egumenul Sava l-a împărtășit, cu mare greutate reținându-l de la păcat. După 40 de
zile, părintele Sava îi zise: „Ei bine, fiule, acuma poți merge la harem! Nu te mai rețin”. La
care negustorul îi zise: „De m-ar tăia bucățele, nici atunci nu voi merge!” Iată, deci, cum
ED
împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos a potolit în el patima trupească6. Timpul
trecea. Cu toate acestea, suma donațiilor adunată de părintele Sava și a ajutorului material
6
AMRPA (Arhiva mănăstirii Rusești Sfântul Pantelimon de la Athos). Doc. nr. 501, pag. 169.
©
37
OS
promis de Patriarh, era insuficientă pentru restaurarea și construirea mănăstirii. Ajuns
ISM
la disperare, bătrânul nu mai nădăjduia să obțină mijloacele necesare pentru mănăstire.
Dar deodată avu loc un eveniment care contribui la mângâierea inimi întristate a
părintelui.
Prințul Scarlat Callimachi, care-l cinstea mult pe bătrânul Sava și care în repetate
rânduri îl găzduise în casa lui în timpul celor patru ani ai viețuirii sale la Constantinopol, s-a
îmbolnăvit. Boala lui se agrava, ne mai fiindu-i de folos nici îngrijirea, nici medicamentele,
EL
astfel încât bolnavul, dimpreună cu toată familia sa, căzu în mare tristețe, așteptându-și cu
înfrigurare sfârșitul. În acest moment plin de jale pentru ei, în casa lor apare, asemenea
unui înger, starețul Sava... La o zi după vizita bătrânului, bolnavul nu mai era în pericol.
GH
Cu un adânc sentiment de recunoștință, Scarlat Callimachi, după o discuție cu
medicul său, făgăduiește să ctitorească mănăstirea rusească, ceea ce cu sfințenie a și
înfăptuit. Îndată după ce el, din voința sultanului, s-a urcat la tronul Țării Românești,
fapt documentat în arhivele mănăstirii7, cu mână generoasă a dat bani pentru construcția
AN
mănăstirii, iar mănăstirea rusă, ca pasărea Phoenix, a început să renască din propria
cenușă, s-a înnoit și a reînviat, avântându-și spre înălțime zidurile durabile ale fortăreței
și cele ale bisericilor. S-au construit două minunate biserici, în stil bizantin: catoliconul*
cu hramul Marelui mucenic și tămăduitor Pantelimon (sfințit în anul 1815) și biserica
EV
Adormirii Maicii Domnului (sfințită în anul 1818). De asemenea au mai fost construite
trapeza mănăstirii și clădiri pentru locuirea călugărilor.
Datorită impresionantei construcții, la o scară fără precedent, călugării mănăstirii Sf. Marele
mucenic și tămăduitor Pantelimon, l-au numit, pe bună dreptate, pe egumenul Sava reînnoitor
și constructor al mănăstirii, refăcută după
RA
devastarea sa pe locul Vechiului Rusikon de

azi. Prin urmare, el este considerat și ctitor
al mănăstirii. Astfel, conform obiceiului
mănăstirilor din răsărit, în ziua de pomenire a
ITU
ctitorului, frații până în prezent oferă la trapeză

clătite cu miere (în grecește, thalanite)8.
Egumenul Sava a adormit întru Domnul
pe data de 14 aprilie 1821, de Paște, la
vârsta de 103 ani.
ED
7
AMRPA. Doc. nr. 377, 381, 435, 580, 581, 582.
8
AMRPA. Doc. nr. 111, pag. 56.
©
38
OS
Ieroschimonahul Аnichit (Șirinski-Șihmatov)
ISM
Unul dintre cele trei renumite locașuri rusești de la Muntele Athos, alături de Mănăstirea
EL
Sf. Panteleimon și Schitul Sf. Andrei, este și Schitul Sf. Ilie, întemeiat de marele Avvă rus,
starețul Paisie Velicicovschi și înnoit de ieroschimonahul Anichit (Șirinschi-Șihmatov).
Ieromonahul Anichit9 (în lume, prințul Serghei Alexandrovici Șirinschi-Șihmatov)
s-a născut în anul 1783, în satul Dernovo, provincia Viazemsk din gubernia Smolensk.
GH
Părinții lui, Alexandru și Olga (după numele de domnișoară, Ievleva) Șirin-Șihmatov
erau proprietari în această provincie. Ei s-au distins printr-un mod de viață bineplăcută
lui Dumnezeu, ca urmare dând și fiului lor o educație absolut corectă, bazată pe credință
și înaltă moralitate. Precum semințele cad pe pământ bun și aduc roade însutite, la fel și
AN
cuvintele înțelepte și povețele iubitoare ale tatălui său găseau reflectare în mult sensibilul
său suflet de copil. Sensibilitatea este o virtute, care reprezintă un semn ale unor mari
daruri. Și importantă este direcția în care va fi orientată dezvoltarea puterilor sufletești ale
copilului. Prin urmare este limpede de ce în micuțul Serghei, înzestrat cu darul înțelepciunii
EV
și al priceperii, din primii ani ai vieții sale s-a aprins o iubire înflăcărată față de Domnul
și față de Biserica Sa pământească, demonstrând și o blândețe creștină a caracterului său.
În al zecelea an al vieții sale, tatăl său a murit. El a murit încredințat în conștiința sa,
că a dat direcția corectă în viață fiului său, cât și altor copii, care s-au dovedit mai târziu a
fi și ei vrednici creștini. Băiatul avea 13 ani, când a fost trimis la Corpul Naval de Cadeți.
RA
Aici a studiat strălucit și a devenit unul dintre primii studenți.

După terminarea cursului, tânărul Serghei a intrat în serviciul maritim. A trebuit să
facă multe campanii, să participe la lupte. A primit, în nenumărate rânduri, ranguri și
medalii.
ITU
Părăsind serviciul militar în gradul de căpitan, el s-a stabilit la Sankt Petersburg,

unde nu numai că ocupa poziții înalte, dar personal era cunoscut împăratului Alexandru
Pavlovici, care aprecia în el calitățile sale, în general, și talentul său poetic, în particular.
Toate, după cum se poate vedea din ceea ce s-a spus, ofereau unui om de obârșie nobilă
posibilitatea deplină de a trăi acea viață nepăsătoare și de lux, pe care o trăiau atunci
ED
reprezentanții unei clase superioare. A fost membru cu drepturi depline al Academiei de

Științe Imperiale, a fost membru al societății „Conversații ale iubitorilor cuvântului rus”,
9
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Nicodim, episcop de Rilsky (Kononov A.). Biografii ale unor
cuvioși asceți locali din secolele 18 si 19. Septembrie. M., 1909, pag. 70.
©
39
OS
a scris lucrări istorice și versuri duhovnicești, a pus în versuri mai mulți psalmi, a încercat
ISM
să curețe limba rusă de cuvinte străine și să o îmbogățească prin împrumuturi din limba
slavonă bisericească. Era perioada în care cultura seculară începuse să se despartă de
Ortodoxie, iar părintele Anichit, prin intermediul creației sale, încerca să o aducă la sânul
tradiției ortodoxe, să pună Ortodoxia în fruntea conștiinței naționale10.
Dar toată această activitate socială, cât și înaltul său statut social nu au putut potoli
setea duhovnicească a lui Serghei Alexandrovici. El năzuia la o altă viață − o viață în
EL
dragoste creștină. Din suma enormă de bani pe care el o primea (peste 7 mii de ruble pe
an), își lăsa o parte foarte mică pentru nevoile proprii, iar restul lor îi împărțea celor în
nevoi. Veneau la el toți cei care aveau nevoie de ajutor. Și niciun cerșetor, niciun orfan
GH
și niciun sărac nu plecau de la el nemângâiați. El ducea în lume, se poate spune, o viață
monahală. Mânca numai mâncare de post o dată pe zi. Bea doar apă. Nu dormea mai mult
de 5 ore pe zi. Nu-și făcea niciun fel de cunoștințe. Trăia ca un pustnic. Tot timpul liber îl
dedica rugăciunii, citirii cărților sfinte și cugetării duhovnicești.
Pentru cei din jur, calitățile sale morale erau inaccesibil de ridicate: el ura orice fel de
AN
neadevăr, se indigna, când, sub strălucirea exterioară a oamenilor, se ascundeau doar
ipocrizia, gândurile și faptele nedrepte... Putea o astfel de persoană să rămână multă
vreme în lume? Și Serghei Aleksandrovici se gândi serios la nevoia de a o părăsi și a se
stabili într-o obște monahală pentru a-și dobândi mult râvnita liniște, pe care lumea nu
EV
i-o putea oferi. Din moment ce nu mai era un tânăr zvăpăiat, ci un om matur, îndeplinirea
acestui plan nu a durat prea mult timp.
În 1828 a intrat în Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe), care la vremea respectivă
se afla sub conducerea arhimandritului Fotie (Spassky). Doi ani mai târziu, și anume
la 25 martie 1830, a fost tuns în monahism cu numele Anichit. Peste cinci zile (la 30
RA
martie) a fost hirotonit ierodiacon, iar câteva zile mai târziu (la 3 aprilie) a fost hirotonit
ca ieromonah. De o apreciere atât de înaltă s-a învrednicit el din partea superiorilor săi
duhovnicești! Și s-ar fi putut să fie altfel?
În Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe), părintele Anichit s-a arătat un exemplu de
ITU
mare evlavie și ascetism. Estimând calitățile sale înalte și cunoscând nivelul educației
sale, autoritățile duhovnicești au binevoit să-l ridice pe părintele Anichit la rangul de
arhimandrit și să-l facă stareț al vreunei mănăstiri. Dar smeritul călugăr refuză onorurile
propuse. Pe el îl împovăra chiar și atenția, de care, pe bună dreptate, era înconjurat în
Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe).
ED
Visul tainic al părintelui Anichit era acela de a vizita Ierusalimul, pentru a se închina
la Sfântul Mormânt al Domnului și la alte locuri sfinte, sfințite de viața și suferințele
10
Călătoria ieromonahului Anichit la locurile sfinte din răsărit în anii 1834-1836 / Prefață de P. V.
Troițky. M., 2009, pag. 8.
©
40
OS
Domnului nostru Iisus Hristos. În același timp, o altă dorință încolți în sufletul său - de a
ISM
vizita Sfântul Munte Athos și, poate, să și rămână acolo. Primind învoirea, la 5 mai 1834
părintele Anichit părăsi Mănăstirea Yuryevsky (Sf. Gheorghe), plecând într-o călătorie în
străinătate. Ca un evlavios pelerin ce era, deși visa în primul rând să viziteze Ierusalimul,
nu voia să treacă totuși, fără să se închine, pe la alte locurile sfinte, care-i apăreau în
calea lui. Astfel a vizitat toate mănăstirile pe care le-a putut întâlni, rămânând în fiecare
dintre ele pentru o anumită perioadă de timp. Prin urmare este remarcabil faptul că, în
EL
însăși vremea călătoriei, el nu a încetat a semăna pretutindeni sămânța cea bună. Astfel
a avut două opriri de lungă durată, în Voronej și la Odessa. În primul oraș, la cererea
arhiepiscopului Antonie, el a alcătuit pe larg viața bineplăcutului lui Dumnezeu, Sfântul
GH
Mitrofan.
În Odessa părintele Anichit a rămas până la încetarea ciumei care izbucnise în
Constantinopol, și până la permisiunea de a pleca, viețuind în Mănăstirea Adormirii Maicii
Domnului, aflată la 12 verste depărtare de Odessa, în localitatea Balșoi Fontan. Prin
exemplul vieții sale el era un model demn de urmat atât pentru frații mănăstirii, cât și
AN
pentru ortodocși odesiți. Aceștia din urmă veneau în număr mare să-i asculte predicile și
învățăturile, adesea invitându-l să slujească și în bisericile lor din oraș.
Din Odessa părintele Anichit a plecat la 2 mai 1835. Vizita Constantinopolului i-a
luat foarte puțin timp. La 7 iunie, pe o navă cu pânze, ajunge la Muntele Athos. Din
EV
cauza mării agitate, cu valuri periculoase, pentru început se opri la mănăstirea greacă
Xiropotam, unde reuși să ancoreze nava. Din Xiropotam, el se mută curând în Schitul
prorocului Ilie. Egumen aici, în acel moment, era Ieromonahul Partenie, care i-a cedat
părintelui Anichit chilia sa. În această chilie mai devreme a trăit și s-a nevoit cuviosul
stareț Paisie (Velicicovschi), unde a tradus Filocalia și scrierile Sfântului Isaac Sirul din
RA
limba greacă în slavonă bisericească. În această chilie a fost găzduit și iluminatul nostru
părinte Anichit.
În biserica din schitul prorocului Ilie, el săvârși prima sa Sfântă Liturghie în Muntele
Athos. De aici, părintele continuă să viziteze și celelalte mănăstiri din Sfântul Munte,
ITU
folosindu-se mult sufletește. Aceste vizite îi întăreau tot mai mult sufletul, dar și credința
în începuturile, pe care le-a socotit a fi cele mai bune pentru sine, și în numele cărora a
părăsit tot ceea ce cu generozitate îi oferea lumea.
În mănăstirile și schiturile pe care le vizita, părintele nu se limită doar la închinarea
la marile sfințenii și la folositoarele de suflet convorbiri cu pustnici, ci în multe locuri
ED
săvârșea și Sfânta Liturghie, îndeosebi în limba greacă. A avut fericita ocazie să-l
întâlnească și pe părintele Arsenie, duhovnicul tuturor călugărilor ruși de la Muntele
Athos, pe care l-a rugat să-l primească ca ucenic. Și într-adevăr, Părintele Arsenie l-a
primit. Anume atunci, în convorbirile dintre duhovnic și ucenic, apăru gândul acordării
©
41
OS
de urgență a unui ajutor mănăstirii ruse Sf. Pantelimon. Gând care în mod constant îl
ISM
preocupa și pe părintele Arsenie. Duhovnicul îi împărtăși intențiile sale ucenicului său,
binecuvântându-l pe părinte Anichit ca să ajute mănăstirea. El s-a aprins imediat de
dorința de a împlini această binecuvântare și, în mod repetat, a vizitat mănăstirea rusească
Sf. Pantelimon, convingând pe egumenul Gherasim și pe frații de acolo să primească la ei
un grup de călugări ruși și să construiască o biserică în numele noului sfânt rus, Mitrofan,
el însuși dându-le bani pentru aceasta. La sfârșitul lunii iulie, însoțit de noul său părinte
EL
duhovnicesc Arsenie, el pleacă la Ierusalim. Și iată, în cele din urmă, părintele Anichit își
atinse scopul! Înaintea lui se afla orașul sfânt, la care visase atât de mult și pe care cu sete
l-a dorit sufletul său.
GH
Plin de bucurie, cu uimire și cu lacrimi, a îngenunchiat pe Pământul Sfânt, înălțând
către Dumnezeu rugăciuni de mulțumire. În Biserica Învierii, lângă Sfântul Mormânt,
petrecu nopți întregi, rugându-se fierbinte și vărsând mulțime de lacrimi. Pe Golgota și
în Biserica Învierii, adesea se învrednici să aducă jertfa cea fără de sânge. A mai vizitat
el și alte locuri sfinte ale Palestinei și, fericit, că a primit tot ce voia, s-a întors iarăși la
AN
Muntele Athos, la liniștea pustiei, stând în Palestina mai mult de șase luni, din august
1835 până în aprilie 1836. Impresiile călătoriei în Țara Sfântă le-a scris în jurnalul său,
care ulterior a fost publicat într-o carte separată, intitulată „Călătoria Ieromonahului
Anichit la Locurile sfinte ale Răsăritului în anii 1834-1836”.
EV
În timpul călătoriei sale de întoarcere de la Athos, părintele Anichit a vizitat insula

Cipru, unde a fost episcop Dreptul Lazăr, prieten al lui Hristos, precum și insula Patmos,
unde a trăit, a predicat și a scris Sfânta Evanghelie Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
Teologul.
Întorcându-se la Athos, s-a oprit la Mănăstirea Sf. Pantelimon, unde se aștepta să vadă
RA
în construcție biserica în numele Sfântului Mitrofan. Dar, vai! Îl aștepta o dezamăgire.

Neînțelegerea dintre ruși și greci a împiedicat desfășurarea lucrării. Atunci părintele
Anichit decise să construiască această biserică în Schitul Sf. Ilie.
Pe 11 mai, luând cu el icoana sfântului Mitrofan11, adusă din Rusia, merge de la
ITU
Mănăstirea Sf. Pantelimon până la Schitul Sf. Ilie. Starețul și frații din schit, încântați
de vizita unei persoane atât de celebre, cunoscută pentru virtuțile sale monastice, l-au
primit cu cinste și dragoste. Îndeplinind jurământul făcut la Sfântul Mormânt, părintele
Anichit a slujit în schit patruzeci de Liturghii, după care, cu binecuvântarea și permisiunea
egumenului, s-a pus temelia bisericii în numele Sfântului Mitrofan. Sfințirea locului pentru
ED
înălțarea acestei biserici a fost săvârșită de către arhiepiscopul grec Pancratie.
11
Această icoană este o copie perfectă a icoanei care se afla în Voronej deasupra moaștelor Sfântului
Mitrofan, pictată de același pictor.
©
42
OS
La 3 august, după ce încredință construcția bisericii schimonahului Teodor și-i lăsă o
ISM
sumă considerabilă de bani, jertfă a poporului iubitor de Dumnezeu din Rusia, părintele
Anichit părăsi schitul. La cererea superiorilor săi12, el urma să preia postul de paroh al
Bisericii ruse din Atena. Părintele Anichit nu numai că nu-și dorea o astfel de funcție, ci
și evita să trăiască într-un oraș atât de mare și zgomotos, fericirea prioritară văzând-o
doar în a-și aștepta sfârșitul vieții în desăvârșita liniște athonită. Și fraților le-a fost greu
să se despartă de el. Dar neascultarea față de voința mai marilor săi, ca fiind voie a Lui
EL
Dumnezeu, părintele Anichit, evlaviosul ascet și slujitor adevărat al lui Hristos, nu și-a
putut-o îngădui. S-a dus la Atena, pentru a îndeplini porunca superiorilor săi.
Cu toate acestea, părintele Anichit tânjea mult după Muntele Sfânt, pe care-l îndrăgise
GH
pentru desăvârșita sa liniște, și ceru cu hotărâre Sfântului Sinod să-l destituie din postul
său. Sfântul Sinod a luat în considerare cererea sa. Monahii Schitului Sf. Ilie se bucurau,
așteptând revenirea binefăcătorului lor. Dar Dumnezeu a judecat altfel, pregătindu-i un
cu totul alt drum alesului Său.
Ieromonahul Anichit suferea de mult timp de o boală incurabilă. La începutul verii
AN
anului 1837, boala sa se intensifică și el căzu la pat. Și pe 7 iunie, la sărbătoarea pogorârii
Duhului Sfânt, și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. Avea 54 de ani.
Întregul oraș al Atenei a deplâns moartea sa, căci virtuțile străinului evlavios nu au
putut rămâne ascunse de popor. Trupul lui neînsuflețit a fost pus în Mănăstirea Sfinților
EV
Arhangheli, situată în apropierea orașului. Cu gură de moarte, părintele Anichit a lăsat

cuvânt ca toată averea lui să fie imediat trimisă la Athos și transferată Schitului Sf. Ilie,
unde, mai târziu, să fie duse și rămășițele sale pământești. Voia i-a fost împlinită. Trei
ani mai târziu, osemintele sale au fost transferate la Athos și așezate în biserica Sfântului
Mitrofan, în nișa peretelui din dreapta. Nișa a fost acoperită cu o placă de marmură, cu o
RA
inscripție de aur, care indică ziua morții sale.

În 1875, Muntele Athos a fost vizitat de un vestit apărător al Ortodoxiei și ocrotitor
al monahismului, generalul Nikolai Vasilevici Elaghin, care îl și cunoscuse pe părintele
Anichit. Aflând de locul unde erau așezate rămășițele fericitului părinte, el și-a exprimat
ITU
dorința ca acestea, întrucât în Sankt Petersburg toată lumea îl cinstește ca și sfânt, să nu

fie zidite în perete. Imediat, placa a fost îndepărtată, iar osemintele descoperite. Toți cei
prezenți au simțit un miros de bună mireasmă de la cinstitele moaște, care multă vreme
ieșea și din giulgiurile în care au fost înfășurate. De atunci moaștele cuviosului sunt puse
spre închinare, fiind comoara cea de preț a Schitului Sf. Ilie, pentru care cuviosul părinte
ED
a făcut atât de mult.

Biserica în numele Sfântului Mitrofan a fost în cele din urmă construită, sub conducerea
ieroschimonahului Pavel, cu banii lăsați de părintele Anichit.
12
Prin decizia Sfântului Sinod.
©
43
OS
În concluzie, vom cita spusele lui P.V. Troițki, bun cunoscător al istoriei athonite,
ISM
referitor la părintele Anichit: „Scurtă i-a fost calea în monahism, dar și mai scurtă cea de
la Muntele Athos. Dar cu siguranță se poate afirma faptul că el a fost cel dintâi, care în
secolul al XIX-lea a reînviat nu numai Mănăstirea Sf. Pantelimon, ci și întreg monahismul
rusesc din Muntele Athos”13.
EL
Schiarhimandritul Gherasim
GH
Schiarhimandritul Gherasim14 (în lume, Gheorghe, numele fiind necunoscut), s-a
născut în anul 1772 a în satul Evdomist (în limba turcă, Küp-Kion), eparhia de Drama
din Macedonia. Părinții lui se numeau Vasile și Fotini. La vârsta de 28 de ani a intrat în
mănăstirea icoanei Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei Icosifinisa, unde a trăit timp
AN
de 5 ani. Aici a fost tuns rasofor cu numele Grigore. Apoi a fost hirotonit mai întâi
ierodiacon, după care și ieromonah. În anul 1804 pleacă la Athos. Pentru început intră
în Schitul Sfânta Ana, unde este tuns în mantie cu numele Gavriil, după care se mută în
chilia Sf. Nicolae a Mănăstirii Kutlumuș, unde a viețuit timp de un an. După aceea se
EV
mută la mănăstirea rusească Sf. Pantelimon, unde în anul 1821 este tuns în schimă.
În timpul revoltei grecești din 1821, schiarhimandritul Gherasim, la fel ca și toți ceilalți
călugării athoniți, părăsește Athosul, trăind timp de nouă ani în Moreea. După încetarea
conflictelor politice, se întoarce la Russik, unde în 1830 este ales egumen. Chiar înainte
de toate aceste evenimente, încă din timpul vieții egumenului Sava, el a fost hotărât ca
RA
sucesor, sub conducerea celui mai vârstnic și celui mai învățat, ieroschidiaconul Benedict.
Ca și egumen, a fost aprobat de Patriarhul Constanțiu abia în anii 1832-1833, deoarece
în timpul revoltei grecești și Patriarhul a petrecut nouă ani rătăcind prin Moreea.
Egumenul Gherasim a fost unul dintre cei mai activi susținători ai întoarcerii rușilor
ITU
la mănăstirea lor. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, el, în cele din urmă, realizează
împlinirea voinței Creatorului, începând el însuși, pe 21 noiembrie 1839, primirea rușilor
în Russik.
13
Călătoria ieromonahului Anichit la locurile sfinte din răsărit în anii 1834-1836 / Prefață de P. V.
ED
Troițky. M., 2009, pag. 9.

14
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei
în jurul Rusiei, Moldovei, Turciei și a Țării Sfinte a monahului athonit. Părțile 1-4. M., 1856, pag. 143,
260; Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori al athonitului: în 2 vol. M., 2006, pag.168; Se-
leuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și despre că-
lătoria sa la locurile sfinte... St. Petersburg., 1860. Anexă, pag. 33.
©
44
OS
Iată cuvântul său din ziua în care rușii intrară în mănăstire: „Părinți și frați iubiți ai
ISM
Rusiei, și tu, părinte Pavele, dimpreună cu toți ceilalți! Acum v-am primit în această sfântă
mănăstire, am sfințit pentru voi biserica și v-am dat și chilii, această clădire cu trei biserici.
Sunteți voi mulțumiți de asta?” Rușii au răspuns: „Suntem încântați, părinte sfinte!”
Starețul a continuat: „Acum trăiți și mulțumiți Domnului Dumnezeu, Maicii Domnului,
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și Sfântului Mitrofan. Și pentru noi, păcătoșii,
rugați-vă lui Dumnezeu. Acum trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora. Precum noi vom
EL
încerca să purtăm neputințele voastre, părinți și frați ruși, așa și voi să purtați neputințele
noastre, ale grecilor. Ca oameni, toți suntem slabi și neputincioși, cădem și ne prăbușim,
mulți dintre noi sunt nerăbdători și iuți la mânie. Dacă vi se va spune ceva, iar voi nu veți
GH
înțelege, sau dacă vă va ocărî cineva, fiți buni, faceți plecăciune și spuneți: «Iartă-mă, am
greșit». Ce ne rămâne de făcut? Trebuie să îndurăm. Și Domnul a spus: «Prin răbdarea
voastră veți dobândi sufletele voastre» (Luca 21, 19).
Și mai ales, părinților, încercați să vă obișnuiți cu toate și să urmați întru totul
rânduiala vieții monahale de obște, imitându-ne pe noi, grecii, și să vă păziți ca să nu vină
AN
prin voi vreo ispită. La ascultare să mergeți împreună cu noi, grecii. Peste puteri să nu
lucrați, ci așa, câte puțin, după putință. În chilii, unul la altul să nu mergeți, ușa chiliei
să nu o încuiați, ci așa trăiți ca să vă mântuiți. Nu vă faceți griji pentru cele de aici, ci
mai degrab vă îngrijorați pentru cele de dincolo. Pentru nevoile trupului veți primi totul
EV
cu îndestulare: hrană, îmbrăcăminte și lemn de foc. Dacă se îmbolnăvește cineva avem

bolniță. Dacă va muri cineva îl vom îngropa cu cinste și cu slavă, iar frații din mănăstire îl
vor pomeni veșnic. Iar rușii care vor voi să trăiască cu noi, vor fi primiți numai după sfatul
vostru. Și să țineți minte că acest locaș este al vostru în veci. Amin!”
Pentru a ne convinge de adevărata sfințenie a minunatei vieți ascetice a bătrânului
RA
Gherasim, va trebui să fim atenți la starea sufletească și la caracterul pașnic al fraților din
mănăstire. Imaginați-vă pentru un moment, ce eforturi sunt necesare pentru a da frăției
alcătuită din dialecte, caractere și tipuri diferite o singură direcție a căii de viață, pentru
a-i împăciui gândurile și duhul, pentru a-i smeri voința și pentru a-i conduce cu fermitate
ITU
pe toți împreună și pe fiecare în parte, pe calea crucii, la lepădarea de sine. Chiar și numai
acest fapt arată cât de puternic și la ce înălțime se afla duhul starețului Gherasim, dezvoltat
pe deplin prin experiențele riguroase ale propriei sale vieți duhovnicești, închinată din
tinerețea sa neprihănitei slujiri a Domnului.
Drept urmare a unei asemenea vieți și dăruiri ale părintelui Gherasim, călugăr de
ED
înaltă duhovnicie, mănăstirea rusească din Muntele Sfânt, datorită stricteții regulilor
sale și exactității îndeplinirii lor, a ocupat, printre alte mănăstiri, cel mai de cinste loc,
înscriindu-se în rândul mănăstirilor chinoviale de primă clasă.
©
45
OS
Părintele Parfenie (Agheiev) scria că
ISM
părintele Gherasim „are uimitorul dar al
discernământului. Are două sute de fii
duhovnicești și pe toți îi conduce nu ca
un stăpânitor al puterii, ci cu blândețe și
dragoste părintească: pe unul îl pedepsește,
pe altul îl povățuiește, pe cel de-al treilea cu
EL
lacrimi îl mustră, și pe toți îi iubește, ca un
tată iubitor de fii. Ușa chiliei lui nu se închide
niciodată. Ea este ca o bolniță în care merg
GH
toți frații, și cei sănătoși, și cei bolnavi, ca
la un păstor al lor duhovnicesc... După ce-i
ascultă și-i mângâie pe fiecare, părintele
merge să cerceteze pe frații bolnavi. Apoi
face înconjurul tuturor chiliilor, vizitând
AN
pe toți la locul lor de ascultare. Ieșind apoi
din mănăstire vizitează și pe frații care fac
ascultare și se nevoiesc în afara zidurilor
mănăstirii, adesea lucrând alături de ei. Și
EV
așa, trudindu-se, își petrece toate zilele.

Niciodată nu-i silește pe frați să muncească,
ci, dimpotrivă, adesea le poruncește să se odihnească. În biserică este întotdeauna
primul... Adesea, la trapeză, pot fi auzite cuvintele lui de învățătură și de povață, biciuind
fărădelegile și neputința, fără a da vreun nume, ci doar vorbind despre natura păcatului.
RA
El le vorbește mereu cu lacrimi, cu multă dragoste părintească, făcând ca și frații să se

umilească cu sufletul, până la lacrimi. Frații se uită la el ca la un înger, ascultă de el ca și
de Dumnezeu, tremură înaintea lui ca și în fața unui împărat, și îl iubesc ca pe un tată...
Și nu numai fiii lui duhovnicești îl prețuiesc, ci și frații din întregul Munte Athos îl iubesc,
ITU
ca pe un strict păstrător al rânduielii vieții monahale de obște.

Cândva, în Russik a venit un călugăr, Artemie, care se ruga să fie primit în mănăstire,
dar cu condiția ca părintele să primească de la el o donație în sumă de 20.000 de leva
și să nu fie trimis la niciun fel de ascultare. Egumenul Gherasim atunci l-a întrebat: „Și
tu, ce vei face, frate?” El a răspuns că se va ruga lui Dumnezeu. Starețul i-a răspuns:
ED
„Ce bine, mă bucur nespus să aud aceasta. Dacă toți frații ar fi de acord să se roage
neîncetat lui Dumnezeu, n-aș trimite pe nimeni la ascultare, pentru că adevărata lucrare
a călugărului este rugăciunea, iar o altă îndeletnicire nu reprezintă decât un mijloc de a-ți
petrece timpul ca să scapi de deznădejde. Dar dacă nu ar fi existat ascultarea, nu aveam în
©
46
OS
mănăstire nici măcar douăzeci de frați, pentru că toată lumea cu drag face ascultarea de
ISM
obște. Este timp să vă rugați, și este timp să lucrați. Aveți timp să mâncați și aveți timp să
dormiți, pentru că fiecare este alcătuit din trup și sânge. Și oricine iubește pe Domnul cu
toată inima se poate ruga neîncetat cu rugăciunea minții, pe care munca nu o încurcă, ci
dimpotrivă, chiar îi ajută. Dacă te poți ruga ostenindu-te și trupește, te voi primi și te voi
odihni, fără de banii tăi, pe care poți să-i dai cui voiești, iar dacă nu te poți ruga așa, atunci
nici de banii tăi nu avem nevoie. Noi trăim în mănăstire nu ca să adunăm bani, ci ca să ne
EL
mântuim sufletele. Și dacă cineva aduce bani, nu-i respingem, ci îi folosim pentru nevoile
monahale, dar cel intrat în rândul fraților va trebuie să se supună regulilor mănăstirești
și să-și taie propria voință. Noi nu împovărăm pe nimenea cu sarcini peste puteri, ci îi
GH
rânduim doar ceea ce poate să ducă”.
Despre ne agonisirea și dreapta socoteală a părintelui Gherasim ne mărturisește și
următorul caz. În mănăstire locuia un monah, tuns mai târziu în schimă, grec de obârșie.
El a dat o sumă mare de bani la Russik, dar și-a mai lăsat și lui ceva. Starețul i-a spus:
„Dacă voiești să fii cu noi, atunci să nu-ți oprești nimic... Și dacă îți pare rău pentru bani
AN
și nu poți să te desparți de ei, atunci nu da nimic, ci găsește-ți un astfel de loc unde poți
trăi cu ei. Dacă însă vei ascunde ceva bani, care vor fi găsiți după moartea ta, atunci îi
vom arunca împreună cu trupul tău în mormânt, iar tu, ca un călcător al legii de viețuire în
obște, te vei lipsi de pomenirea veșnică a fraților”. La care călugărul i-a răspuns părintelui
EV
Gherasim: „Părinte sfinte, dau tot ce am”. Egumenul l-a primit și l-a tuns în schima
mare. Și era călugărul acela foarte smerit și blând, de mare folos pentru mănăstire, fiind
tâmplar de meserie. L-au îndrăgit mult și frații. Egumenul însă, a întrezărit înlăuntrul lui
șarpele iubirii de arginți, și adesea îl chema și-l îndemna, cu lacrimi, să descopere banii
rămași. El, la rândul lui, cu încăpățânare afirma că nu are nimic mai mult. Starețul, văzând
RA
îndărătnicia lui și apropiata perzanie a sufletului său, hotărî să-l îndrepteze. Într-o bună
zi, de față cu toți frații, starețul ceru ca acest frate să fie cu rușine scos din mănăstire, să
i se arunce toată averea, înapoindu-i și banii. Banii el nu i-a luat, zicând că sunt donați
mănăstirii pe vecie. Mult l-au regretat și l-au plâns pe el frații, zicând starețului că, fără
ITU
milă, a pedepsit o ființă atât de smerită.

Călugărul, după ce a ieșit din mănăstire, și-a găsit un tovarăș și a cumpărat o chilie,
pentru care a plătit patru mii de leva, iar alte două mii le-a cheltuit pentru lucrările de
construcție. Atunci toți frații au înțeles de ce l-a alungat egumenul. După ce și-a cumpărat
chilia și și-a cheltuit banii l-a cuprins o tristețe atât de mare, încât nu mai putea trăi în
ED
ea. Atunci și-a lăsat chilia prietenului său, venind din nou la mănăstire. Ajuns la poarta
mănăstirii ceru portarului să-i spună starețului că el voiește să-și ceară iertare. Portarul
veni în grabă la egumen. Părintele Gherasim, auzind că fratele s-a întors cu căință, a ieșit
repede în întâmpinarea lui și l-a îmbrățișat, întrebând: „Cheltuit-ai tu, frate, toți banii tăi
©
47
OS
sau ți-a mai rămas ceva?” El a răspuns rușinat, printre lacrimi: „Iartă-mă, sfinte părinte,
ISM
am greșit înaintea cerului și înaintea ta. Acum nu mai am nimic, în afară de păcatele
mele”. La care starețul i-a spus: „Acum eu mă bucur, că Domnul te-a eliberat de povara
păcatului, acum negreșit vei fi și tu călugăr”. Și i-a dat o chilie.
O mărturie de înaltă moralitate și dragoste creștină a părintelui Gherasim reprezintă și
răspunsurile sale la una dintre ședințele Protatonului, în cadrul căreia era pus în discuție
cazul unui călugăr rus care a părăsit schitul Russik.
EL
− De ce l-ați tuns pe G-v și cu ce drept l-ați propus la hirotonie ca ieromonah? − a
fost întrebat, în greacă, starețul nostru.
− L-am tuns, − spuse bătrânul, − pentru că G-v și-a dorit acest lucru cu tot dinadinsul,
GH
în mod convingător rugându-mă pentru aceasta.
− Cum ați îndrăznit să decideți aceasta, fără ca să aduceți la cunoștința Protatonului?
− replică unul dintre membri.
− La fel, cum procedați și voi în astfel de cazuri, − îi răspunse calm bătrânul. Când
voi tundeți pe cineva, nu aduceți aceasta la cunoștința Protatonului și nimeni nu vă cere
AN
socoteala. Aceasta este legea generală a Sfântului Munte și, urmând ei, eu nu îndepărtez
pe cei care vin să lucreze pentru Domnul.
− Dar G-v are o soție, − remarcă cineva ironic. În plus, el este cetățean rus, și este
și soldat.
EV
− Și care este problema? − răspunse starețul. G-v este deja bătrân, cu mult peste
vârsta legitimă de viață conjugală, și, în plus, a trăit timp de zece ani în una dintre
mănăstirile rusești, cu intenția și dorința de a-și petrece restul vieții ca și monah. Acest
lucru l-au confirmat și călugării mei ruși care l-au cunoscut în Rusia. Mărturisind ei, de
asemenea, și faptul că soția sa are deja zece ani într-o mănăstire de maici și dorește să fie
RA
tunsă în călugărie de îndată ce va fi tuns soțul ei. La rândul meu, pentru început m-am
opus, l-am refuzat, dar G-v se jura pe numele lui Dumnezeu și pe propria conștiință,
încercând să mă convingă că va rămâne pentru totdeauna cu noi dacă-l vom tunde, altfel
se va retrage în lume...15
ITU
Și care e problema că este rus! Dacă noi nu aveam aceeași credință cu rușii, dacă noi am
fi avut un pericol mai mare pentru mântuire decât în Rusia, atunci aș fi vinovat. Deci, care
e problema, că G-v este rus? Și mănăstirea mea tot rusească este. Să presupunem că am fi
rămas vasali ai Porții, dar și Rusia ar fi fost cu noi, prin relații de rudenie, și prin credință,
și chiar prin nume. Dacă Guvernul rus mereu ne favorizează prin permisiunea de a colecta
ED
donații în Rusia, iar rușii au un sentiment special pentru noi, la care și noi pentru aceasta
plătim cu reciprocitatea sentimentelor față de ei, atunci suntem la fel ca și rușii. În niciuna
din mănăstirile voastre nu se fac rugăciunii pentru Rusia și pentru țarul rus întrucât nu
15
Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori athonite. M., 2006, pag. 168.
©
48
OS
aveți vreun drept să faceți aceasta. Acest
ISM
drept îi revine, în exclusivitate, mănăstirii
noastre, ca fiind rusească. Atunci, când o
cere decența și datoria, noi lăudăm numele
august al casei regale ruse, iar în duminici
și sărbători, după trapeză, cântăm «Mulți
ani trăiască» pentru Țarul Nicolae și pentru
EL
Marea Rusie. Ceea ce se face numai la
mănăstirea rusească de la Athos...”
Descrierea, pe scurt, a egumenului
GH
Gherasim, lăsată nouă de părintele Seleuchie (Trofimov): „El suferă cu picioarele, dar,
în ciuda acestui fapt, slujește adesea, iar restul timpului, în mantie de schimnic, stă pe
canapea cu metanierul în mână. Ori de câte ori veneai la el ușa era întotdeauna deschisă.
Puteai să intri oricând, neanunțat, și să-ți spui păsul. Pe toți îi mângâia, pe toți îi îndruma.
Fața lui era cu obrajii rumeni și mereu cu zâmbetul pe buze. Cei care cu bucurie îi ascultă
AN
sfaturile și le împlinesc pe ele, cu adevărat își mântuiesc sufletul, iar pe cei care nu-l
ascultă și se împotrivesc, uneori îi amenință și cu toiagul. El nu ia cina pe tot parcursul
anului, chiar dacă vine la trapeză, el stă și nu mănâncă nimic”.
Egumenul Gherasim și-a păstrat dragostea și bunăvoința față de frații ruși până la
EV
moartea sa. Prin voia lui Dumnezeu, el l-a ales pe părintele Macarie (Sușkin) ca succesor
al său, sprijinindu-l în orice chip cu putință pe viitorul egumen al mănăstirii. Ținem să
amintim că doar datorită înțelepciunii și discreției sale, conflictul greco-rus din 1874-1875
a rămas în cadrul unor dispute simple, fără consecințe. Egumenul Gherasim și-a aflat
obștescul sfârșit la 10 mai 1875.
RA
ITU
ED
©
OS
ISM
Ieroschidiaconul Вenedict
Ieroschidiaconul Benedict16, grec prin naștere, a trăit în Sfântul Munte Athos mai bine
EL
de 70 de ani. Era un călugăr foarte inteligent și înduhovnicit. Patriarhul Constantinopolului
a trimis de trei ori la el oameni ca să-l hirotonească episcop, dar el nu numai că a refuzat
să primească episcopia, ci a refuzat chiar să fie făcut ieromonah, murind ca ierodiacon. Cu
toate acestea, ieroschidiaconul Benedict a jucat un rol decisiv în aducerea rușilor înapoi la
GH
Mănăstirea Sf. Pantelimon din Athos.
După revolta grecească din 1821 și ruinarea Athosului de către turci și tâlhari,
mănăstirea rusă a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon nu a putut să supraviețuiască,
căzând într-o sărăcie gravă. Dar Dumnezeu nu i-a lăsat, ci le-a dat stareților din mănăstire
AN
un mod sigur de revenire, cel de a invita spre viețuire călugării ruși. Așa a fost refăcută
întrerupta legătură de o mie de ani cu Rusia, care dintotdeauna alimenta, prin donațiile
sale, mănăstirea.
Prin Pronia Dumnezeiască, în perioada anului 1834, la Athos revine ieroschimonahul
EV
Anichit (fostul prinț Șirinschi-Șihmatov), care, după ce vizitează Mănăstirea Pantelimon,

cere stareților mănăstirii permisiunea de a construi o biserică în cinstea Sfântului
Mitrofan din Voronej. Stareții au considerat a fi aceasta un semn de la Dumnezeu și au
binecuvântat nu numai construcția bisericii, ci și viețuirea în mănăstire a 30 de călugări
ruși. Apoi noua frățime rusească prințul o lasă în grija duhovnicului Procopie, iar el
RA
pleacă la Ierusalim.
După plecarea părintelui Anichit, care, fără sfatul duhovnicului tuturor călugărilor ruși
de pe Muntele Athos, al părintelui Arsenie, singur a ales, printre pustnicii ruși, candidați
pentru a viețui în mănăstire, în mănăstire au început tulburările între frații ruși și greci.
ITU
Rușii aduși aici de către părintele Anichit nu erau obișnuiți cu viața monahală aflată sub
un control atât de strict. Ei nu făceau ascultare de greci, ci, dimpotrivă, li se opuneau în
toate, chiar și amenințându-i că mănăstirea este a lor, a rușilor, iar superiorul lor, prințul,
negreșit îi va alunga pe greci. După care, grecii s-au tulburat, înmulțindu-se durerile și
ispitele.
ED
Atunci frații greci au venit la egumenul Gherasim și la starețul Benedict spunând că nu

pot trăi cu rușii împreună și că nu își doresc nici bogățiile lor. Ziceau că preferă să mănânce
16
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...
M., 1856, pag. 143; Partea a 4-a, pag. 259.
©
50
OS
Ieroschidiaconul Вenedict
pesmeți cu apă, dar fără ruși, care le-au tulburat întreaga lor viață monahală. Egumenul
ISM
Gherasim îi îndemna cu stăruință să rabde, iar starețul Benedict era în nedumerire...
Când părintele Anichit s-a întors de la Ierusalim, starețul Benedict cu frații mai mari
au căzut în genunchi înaintea lui, au plâns și și-ai cerut iertare, că nu au fost în stare să-i
păzească cuvântul. Zicând: „Iartă-ne, sfinte părinte, dar noi nu putem așa și nu voim o
astfel de frăție, ne-am tulburat mult viața cu rușii”.
Părintele Anichit, auzind toate acestea a plâns cu amar și după ce își ceru de la toți
EL
iertare plecă din mănăstire. Numai egumenul Gherasim înțelegea, că, lipsită de ruși,
mănăstirea se lipsea și de binecuvântări, atât duhovnicește, cât și material. Că fără de
ruși, ea va dăinui mereu în sărăcie.
GH
Ceea ce în curând s-a și confirmat. Mănăstirea a căzut în datorii mai mari și era pe
punctul de a se ruina. După un timp, părintele Benedict și-a dat seama de greșeala sa,
fiind el însuși unul dintre inițiatorii celei de-a doua chemări a rușilor la mănăstire. A avut
o vedenie, că, la moartea sa, va fi prohodit și înmormântat de ruși, așa că el avea acuma
mare grijă să-i aducă din nou la Rusik. La inițiativa sa, în noiembrie 1839, la Russik s-a
AN
adunat un sobor, la care s-a decis aducerea înapoi a Părintelui Pavel, cu toți frații săi ruși.
Părintele Pavel a acceptat întoarcerea sa în mănăstire, cu binecuvântarea duhovnicului
său Arsenie.
Pe 21 noiembrie 1839, călugării ruși, dimpreună cu ieroschimonahul Pavel au sosit la
EV
mănăstire ca să rămână aici pentru totdeauna. Părintele Benedict a mers la arhondaricul

unde erau cazați oaspeții și, după ce le făcu trei închinăciuni până la pământ, rosti, cu
lacrimi în ochi, rugăciunea: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău
în pace...”. S-a apropiat mai apoi de Părintele Pavel și, cu plecăciune până la pământ, i-a
cerut binecuvântare, l-a îmbrățișat și i-a spus: „Inima mea se veselește și duhul meu se
RA
bucură, că acum îi îmbrățișez pe frații ruși. Acum eu îmbrățișez comoara cea pierdută.
Acum s-a întors la noi oaia cea pierdută, cea rătăcind prin munți și păduri, cea fără de
staul, fără de un adăpost unde să-și plece capul. Acum s-a întors din nou în staulul ei.
Acum eu o țin în brațele mele și nu o voi mai alunga, nu o voi mai depărta de la mine.
ITU
Acum mi-am curățat cugetul, care mă osândea și mă mustra pentru izgonirea rușilor”.
Eliberând din brațele sale pe părintele Pavel, îi așeza pe musafiri, zicându-le: „Stați
jos, scumpii mei oaspeți. Stați jos, cinstiții mei părinți. Stați jos, copiii mei iubiți. Stați jos,
oile mele cele prigonite, care ați revenit din nou în staulul vostru. Stați jos, comoara mea,
din nou dobândită. Stați jos, curăția cugetului meu. Stați jos, bucuria mea cea de negrăit.
ED
Stați jos, frații mei multdoriți. Bucurați-vă și vă veseliți dimpreună cu noi!” Când zicea el
toate acestea, grecii stăteau în picioare și plângeau.
Iar părintele Benedict le zise și lor: „Bucurați-vă cu mine, copiii mei, bucurați-vă!
Căci s-au înnoit, ca ale vulturului, tinerețile mele. Căci astăzi s-au înnoit și au întinerit și
©
51
OS
oscioarele mele, cele de o sută șase ani. Astăzi ochii mei nevăzători s-au deschis, căci văd
ISM
din nou pe frații ruși în mănăstirea noastră. Astăzi, doar vrăjmașul diavol plânge, cel care
și-a bătut joc de bătrânețea mea și m-a împins să-i alung pe frații ruși. Eu, ca om, l-am
ascultat și am căzut în mare ispită. În ultimii ani ai vieții mele mi-am tulburat cugetul, mi-
am distrus mulți ani de nevoință, greu împovărându-mi inima. Timp de trei ani, această
piatră grea mi-a apăsat inima mea, și nicidecum nu puteam să-mi alin cugetul și sufletul.
Am vărsat multe lacrimi, cerând Domnului meu Iisus Hristos și Preacuratei Maicii Sale
EL
ca să-i întoarcă pe ruși înapoi în mănăstirea noastră! Și Domnul mi-a ascultat rugăciunea
și m-a înștiințat că rușii mă vor prohodi și mă vor înmormânta. Și iată că veni această zi.
Iată ziua care mi-a făgăduit-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea. Ascultați
GH
acum, frații mei: eu i-am alungat pe ruși, dar tot eu i-am invitat din nou și i-am adus în
această mănăstire, eu, starețul și povățuitorul vostru Benedict. I-am primit pe ruși și
acuma plec de la voi la veșnicie. Las după mine pe ruși, aici, moștenitori pentru vecie. Și
voi să trăiți întotdeauna cu rușii în dragoste și unire și să vă purtați sarcinile unii altora.
Vă las pe voi toți și vă încredințez acestui cuvios stareț, egumenului vostru și ucenicului
AN
meu, părintelui Gherasim. Și într-adevăr este cuvios și întreit cuvios! Noi toți am ezitat,
ne-am ridicat împotriva rușilor, numai el a stat în apărarea lor. Dar eu nu l-am ascultat!
El a fost singurul care a putut întrezări pericolul duhovnicesc și material care urma să
vină. Și acum, mulțumesc lui Dumnezeu, eu singur i-am primit înapoi pe ruși. Acum nu
EV
mai sunt prigonitor pentru ei, ci păzitor și ocrotitor”.

După ce rosti aceste cuvinte și-a luat rămas bun de la toți, dorindu-le pace și dragoste,
apoi a mers, susținut de alții, în chilia sa, din care nu a mai ieșit niciodată. După primirea
rușilor în mănăstire, părintele Benedict a mai trăit patruzeci de zile, iar la 11 decembrie
1840, la vârsta de 106 ani, a murit.
RA
Ieroschimonahul Pavel
ITU
Ieroschimonahul Pavel17 s-a născut în Kaluga, în familia unor comercianți bogați

(numele său nu este cunoscut). În pruncie, a fost luminat prin sfântul botez și a primit
numele Petru. De la o vârstă fragedă visa să se dedice slujirii lui Dumnezeu. El avea o
dorință arzătoare de a intra în mănăstire și de a se nevoi pentru Domnul Dumnezeul său,
îndeletnicindu-se în mod constant cu citirea cărților duhovnicești și a Sfintei Scripturi.
ED
Cu toate acestea părinții săi nu au aprobat intenția fiului lor, astfel încât, după ce a ajuns
17
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Ageev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...
Partea a 4-a, pag. 235; Biografii ale unor cuvioși asceți locali din secolele 18 si 19. Cu portrete. Luna
august. M., 1909, pag. 8.
©
52
OS
la vârsta maturității, a intrat în comerț. Părinții îl obligau să se căsătorească. El nici nu
ISM
voia să audă despre căsătorie. Atunci ei și-au depus toată silința ca fiul lor să-i asculte și
să le împlinească voia. A trebuit, împotriva dorinței sale, să le facă pe plac părinților și se
căsători. După trei ani de viață cu soția sa i s-au născut două fiice.
Într-o noapte, după o îndelungată rugăciune, Petru se apropie de soția sa și-i spuse,
printre lacrimi: „Iubita și draga mea soție! Știi cât de mult te iubesc pe tine și pe copiii
noștri. Suntem bogați. Nu ducem lipsă de nimic. Dar toate acestea sunt stricăcioase și
EL
vremelnice. Moartea va veni și dragostea noastră se va topi, și pe noi ne va despărți, și
bogăția noastră va rămâne, iar noi ar trebui să mergem la Dreptul Judecător fără de
prihană, doar cu fapta cea bună. De aceea trebuie să ne pregătim și, în această lume, să-I
GH
slujim lui Dumnezeu, să muncim și să ne rugăm”. La care ea îi răspunse: „Dragul meu,
muncește și te roagă Domnului Dumnezeu. Eu nu te împiedic și nici nu-ți interzic să faci
asta, ci mai degrabă și eu îți voi urma ție”. Și el îi zise din nou: „Draga mea, lasă-mă să
mă duc la sfânta cetate a Ierusalimului, ca să mă închin la Mormântul Domnului nostru
Iisus Hristos și la alte locuri sfinte”. Ea a răspuns: „Du-te în pace, cu Dumnezeu, eu te las
AN
să pleci”. Văzând o astfel de dispoziție a soției sale, Petru a fost foarte fericit și a început
să-și pregătească pașaportul de plecare. Deși părinții l-au împiedicat în repetate rânduri
să plece, acuma nu-l mai puteau ține pe fiul lor, pentru că soția, dar și lumea, l-au eliberat.
Guvernatorul, găsind că este foarte tânăr, a chemat-o la el de trei ori pe soția sa, ca să o
EV
convingă să nu-l lase să plece. Îi spunea că soțul ei, plecând peste hotare, poate să nu se
mai întoarcă. Dar ea, nădăjduind în voia lui Dumnezeu, a rămas fermă în decizia ei de a-l
elibera pe soțul ei. Petru, după ce a primit pașaportul, plecă la drum.
Soția lui l-a petrecut pe cale cam o sută de verste. Aveau pe atunci amândoi 21 de ani!
Au început să-și ia rămas bun. „Prea iubita mea soție”, − a spus Petru. „Domnul a zis:
RA
„Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe femeie și pe copii
și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu”(Luca
14, 26). Și eu vreau să fiu ucenic al Domnului meu Iisus Hristos. Nu știu dacă mă voi mai
întoarce înapoi, sau nu mă voi mai întorce. Pe tine și pe copii vă încredințez lui Dumnezeu.
ITU
Pe mine iartă-mă și mă binecuvântează, ca să-L urmez pe Hristos”. Spunând aceasta

s-a urcat în căruță și a plecat. Soția, auzind ultimele cuvinte ale soțului ei, a căzut, fără
simțire, la pământ. Și așa, fără simțire, au pus-o în altă căruța și s-a întors la casa ei.
Zece ani a tot plâns soția, așteptând pe soțul ei. Apoi, după ce a aflat că el a fost tuns
în monahism în Sfântul Munte Athos și a fost făcut și ieromonah, a intrat și ea într-o
ED
mănăstire de maici din Kaluga și s-a călugărit cu numele Paula. Iar pe fiicele lor, rudele,
la timpul potrivit, le-au și căsătorit.
Lăsându-și soția și Patria, Petru a mers mai întâi la Ierusalim și s-a închinat
Mormântului Domnului Iisus Hristos și altor locuri sfinte. Apoi plecă la Athos. Acolo,
©
53
OS
după ce a cercetat toate schiturile și mănăstirile s-a hotărât să rămână la schitul Sfântului
ISM
prooroc Ilie, unde a fost tuns în monahism și a fost numit Pavel. Curând a fost hirotonit
ierodiacon și apoi ieromonah.
Părintele Pavel a trăit în mănăstire, în ascultare desăvârșită și în tăierea voii sale
vreme de 18 ani. Când au venit vremurile tulburi de război, frații au mers cine și unde a
putut. S-au despărțit și frații monahi din schit. Egumenul Partenie cu ieromonahul Pavel
și câțiva călugări rămași în mănăstire au ascuns toate lucrurile bisericești din schit într-o
EL
pivniță secretă, acoperind-o cu pământ. Și luând cu ei doar niște lucruri ușoare și ceva
bani, au mers în Rusia, în Odessa, și de acolo în Moldova. Au rătăcit ei vreme de opt
ani. Multe necazuri au suferit, au văzut și moartea cu ochii, astfel încât părintele Pavel,
GH
ulterior, nu mai putea vorbi despre acele timpuri fără lacrimi.
Când războiul s-a încheiat, frații au început să se întoarcă la Sfântul Munte. Au revenit
la Athos apoi și părintele Pavel cu egumenul Partenie, care abia după două săptămâni au
reușit să ajungă la porțile schitului, atât de mult, în vremea celor opt ani de pribegie a
lor, se îndesise pădurea împrejur. Aproape un an au tot curățat și defrișat împrejurimile
AN
schitului, și încă trei ani le-au mai trebuit pentru a îngriji și grădinile. După toate acestea,
Pavel a fost tuns în schima mare.
În anul 1837 schitul a trecut printr-o mare ispită. Din cauza unei infecții accidentale,
aproape toți frații, dimpreună cu egumenul Partenie, au căzut la pat atinși de boala ciumei.
EV
În acel moment Pavel era singurul care, neluând nici un fel de leac împotriva ciumei și nici
ungându-se cu gudron, putea sluji neîntrerupt Liturghia înaintea Sfântului Altar. El de
unul singur cocea prescuri, deoarece toți ceilalți erau plini de gudron. El era și paracliser și
cântăreț, și citeț. Citea singur toată pravila cuvenită. Slujea mereu Sfânta Liturghie, apoi
mergea la chilii pentru a împărtăși cu Sfintele și Cinstitele lui Hristos Taine pe muribunzi.
RA
Fără frică se atingea de ei atunci când îi mărturisea sau când îi tundea în schimă. În cele
din urmă, le făcea slujba de înmormântare. Dumnezeu l-a păzit nevătămat, în timp ce toți
cei care se atinseseră de vreun muribund, sau cei care au fost prezenți la tunderea celor
suferinzi, au decedat”18.
ITU
Când epidemia a încetat părintele Pavel a petrecut 40 de zile în carantină, după care
s-au adunat frații din alte mănăstiri, grecii și toți rușii, au ridicat din Mănăstirea Xiropotam
Preacinstitul Lemn al Crucii Domnului, cea mai mare parte din ea, cu gaura unde a fost
bătut pironul, săvârșind o procesiune, în prezența unui mare număr de clerici, cu cruci și
heruvimi, la Schitul Sfântului proroc Ilie. Și au mers toți frații direct la schit, și nimeni
ED
nu s-a temut de boală, ci cu toții s-au lăsat în voia lui Dumnezeu. Mergând în biserica
mare au slujit un moleben, au sfințit apa scufundând în ea chiar Cinstitul Lemn al Sfintei
Cruci. Apoi au fost stropiți cu ea frații care au supraviețuit molimei ciumei, precum și
18
Troițky P. V. Schitul Sfântul Andrei și chiliile rusești de la Athos. M., 2002, pag. 4.
©
54
OS
întregul schit. După care s-a făcut Priveghere de toată noaptea, cu Liturghie. Și a fost o
ISM
mare mângâiere pentru toată lumea și la trapeză. Cu consimțământul frăției de la Athos
și al tuturor supraviețuitorilor, ieroschimonahul Pavel a fost ales egumen și aprobat prin
gramotă. Și a adunat el din nou pe frați, cam la 40 de persoane, a făcut ordine rânduind
în schit viața de obște a călugărilor. Dar vrăjmașul diavol, care urăște tot binele, i-a
înfuriat pe «maloroși», care s-au răzvrătit împotriva «velicoroșilor», în special împotriva
egumenului Pavel, cerând plecarea tuturor din schit, inclusiv a părintelui Pavel din funcția
EL
sa de egumen. Părintele Pavel, după ce se sfătui cu duhovnicul tuturor fraților ruși de la
Athos, cu ieroschimonahul Arsenie, luă o decizie înțeleaptă: pentru păstrarea relațiilor
frățești dintre «maloroși» și «velicoroși», el cedă cu umilință cererii «maloroșilor», iar
GH
«velicoroșii», dimpreună cu egumenul au părăsit Schitul Sf. Ilie. Deși părintele Pavel se
mâhni mult, că, după 35 de ani de viețuire în acest schit, a fost izgonit cu necinste, însă nu
a murmurat asupra «maloroșilor», interzicând și ucenicilor săi să spună ceva rău despre
ei. El însuși întotdeauna zicând ucenicilior săi: „«Maloroșii», frații mei, sunt cei mai mari
binefăcători ai noștri, căci în felul acesta ne mijlocesc nouă dobândirea vieții celei veșnice”.
AN
În curând, Domnul l-a mângâiat pe părintele Pavel pentru smerenia și necârtirea sa,
dându-i în loc de schit o mănăstire împărătească, în loc de o chilie cu un singur nivel,
o clădire cu cinci etaje. În toamna anului 1839, părinții greci ai mănăstirii rusești Sf.
Pantelimon îl invitară pe părintele Pavel, cu întreaga sa obște, ca să vină să viețuiască în
EV
această mănăstire rusească.

Astfel, o delegație a călugărilor greci din mănăstirea rusească au venit la părintele Pavel
ca să-l roage, în numele egumenului Gherasim și al starețului Benedict, să se mute pentru
ședere permanentă la Russik. Cu toții împreună au mers în pustie, la părintele duhovnic
Arsenie. Când au ajuns la chilia sa, grecii, căzând la picioarele bătrânului, au început să-i
RA
ceară binecuvântarea pentru întoarcerea rușilor la Russik. Iar starețul Arsenie, plin de
bucurie, a spus: „Dumnezeu să-i binecuvânteze și eu îi binecuvântez”. Părintele Pavel
izbucni în plâns și, căzând înaintea lui la pământ, i-a zis: „Sfinte părinte, să nu am și eu
cumva soarta prințului”. Și duhovnicul l-a liniștit, asigurându-l: „Nu te teme, părinte
ITU
Pavel, ci du-te cu Dumnezeu. Vei muri acolo. Oasele tale vor fi pentru totdeauna temelie
a rușilor într-o mănăstire rusească”.
La 21 noiembrie 1839, părintele Pavel, cu binecuvântarea duhovnicului său Arsenie
a intrat în vechea moștenire a Rusiei, în mănăstirea rusească a Sfântului Mare Mucenic
și Tămăduitor Pantelimon. Aici a sfințit biserica în numele Sfântului și Făcătorului de
ED
minuni Mitrofan din Voronej, așa cum îi fusese cândva făgăduit Ieromonahului Anichit.
Părintele Pavel a trăit în această mănăstire timp de opt luni și zece zile, uimind pe
toți grecii prin smerenia, răbdarea și ascultarea sa, viața lui fiind întru toate un exemplu
pentru ucenici săi. Pe 28 iulie 1840, părintele Pavel se îmbolnăvi. El nu se simțea bine
©
55
OS
cam de vreo trei zile, dar Liturghia, deși cu mare greutate, o săvârșea. De la 2 august nu
ISM
a mai putut să meargă la biserică, cerând să i să citească utrenia în chilie.
După miezonoptică, a început utrenia. Cei 6 psalmi i-a citit însuși părintele, cu un
sentiment și o profunzime deosebită, vărsând multe lacrimi. Mai ales la primii trei psalmi...
Ecteniile nu le-a mai putut rosti, cerând să se cânte „Doamne miluiește” de douăsprezece
ori. Când a început cântarea: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, bine este
cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului”, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului,
EL
pe care, din tinerețe, L-a iubit mai mult decât pe părinți, decât pe frați, decât pe soție și
pe copii, și Căruia i-a slujit, în cinul îngeresc monahal, vreme de 36 de ani.
Cu adevărat, „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui”! Părintele Pavel
a murit fără de boală și fără de teamă, mai bine spus, a adormit într-un somn dulce, cu
GH
capul aplecat pe piept. Trei ani mai târziu, după obiceiul athonit, au săpat și au scos
osemintele lui, care s-au dovedit a fi binecuvântate, având o culoare galbenă, de ceară, și
un miros de bună mireasmă.
Pentru o lungă perioadă de timp frații își aminteau despre aleasa trăsătură a caracterului
său: neținerea de minte a răului. După izgonirea „velicoroșilor”, egumen în Schitul Sf. Ilie
AN
a rămas ieromonahul Acachie, cel care-l persecutase cel mai mult pe părintele Pavel și
care, fiind doar șase luni egumen, făcu mare risipă averii mănăstirești. Frații din schit,
văzând starea de lucruri, s-au indignat mult. Egumenul Acachie a fost arestat, iar frații
au trimis după părintele Pavel pentru ca acesta să le arate ce lucruri lipseau. L-au rugat să
facă aceasta pentru că el viețuind în schit timp de 35 de ani, le știa bine pe toate. Părintele
EV
Pavel, însă, nu se grăbi a-l defăima pe egumen. El acoperi păcatele prigonitorului său, își
îndreptăți dușmanul, răsplătindu-i răul cu bine spunând că totul este la locul său, ca și mai
înainte. De această faptă a lui s-a minunat întregul Munte Athos.
RA
Schiarhimandritul Procopie (Dendrinos)

ITU
Schiarhimandritul Procopie19, conform spuselor părintelui Mina (Vudanov), era de

origine grec, din orașul Odessa, gubernia Herson (în monahologia mănăstirii, numele
său era înregistrat ca Papandopulo20. El a fost un călugăr și teolog învățat, un râvnitor
apărător al Ortodoxiei. Desigur, cu astfel de cunoștințe vaste de teologie, el ar fi putut cu
ușurință, pe parcursul îndelungatei sale vieți să depășească treapta de arhimandrit. Dar
ED
19
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Partenie (Ageev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...
Partea a 4-a, pag. 146; Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale Athonitului: în 2 volume,
M., 2006, pag. 169.
20
AMRPA. Doc. nr.16, pag. 5.
©
56
OS
Schiarhimandritul Procopie (Dendrinos)
renunțând la slavă, o răsplată cuvenită pentru lucrările sale academice, el și-a îngropat
ISM
adânc, prin zăvorâre în mănăstire, întreaga sa faimă și dreptul său la apreciere din partea
contemporanilor.
Părintele Procopie publică o serie de cărți, printre care: „Întrebări și răspunsuri
despre subiectele credinței ortodoxe” (editată în Constantinopol în 1835), „Ghid pentru
Sfintele Scripturi, compus din creațiile lui Origen și Teodoret, Episcopul Cirului” (tipărit în
Eghina în 1831) „Învățătura creștină sau Catehismul sfânt” (publicat la Atena în 1841).
EL
În arhiva mănăstirii se păstrează, de asemenea, un manuscris nepublicat al lucrării sale
apologetice „Împotriva evreilor”21.
În anul 1839, părintele Procopie a fost unul dintre inițiatorii activi ai celei de a doua
și ultimei invitații a rușilor la mănăstire. El a fost acela care a condus delegația trimisă de
GH
stareți la ieroschimonahul Pavel pentru a invita frații ruși în mănăstire, al cărei demers a
fost încununat cu succes: rușii s-au întors în mănăstirea lor pentru totdeauna.
Mulțumit de întoarcerea rușilor la Mănăstirea Sf. Pantelimon, arhimandritul Procopie
a rostit în mod solemn un cuvânt de salut în greacă, multe expresii în același timp
AN
pronunțându-le în limba slavonă. Cunoscând multe limbi, în special cea slavă și bulgară,
vorbea destul de temeinic și atât de emoțional, încât plângeau toți, și rușii și grecii. Astfel,
el rosti următorul discurs:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Ce sărbătoare este astăzi în
EV
mănăstirea rusească? Ce triumfă astăzi în Mănăstirea Sf. Pantelimon? Și de ne-ar întreba

viețuitorii athoniți: care este prilejul bucuriei în chinovia de obște? De ce-i atât de multă
veselie acolo? Ei, care mereu ne învață pe noi să plângem pentru păcatele noastre și nu
îngăduie nimănui nici măcar să zâmbească, astăzi se veselesc? Sau și-au desființat cumva
asprul lor statut chinovial?! Iar noi vom răspunde: nu, nu ne-am schimbat viața și nici nu
RA
ne-am desființat statutul chinovial, ci ne bucurăm și ne veselim astăzi, pentru că maica

cea iubitoare de fii, triumfă pentru primirea în brațele ei a preaiubiților întâi născuți ai ei,
aflați în pribegie de mai bine de o sută douăzeci de ani, rătăcind pe dealuri și prin păduri,
fără să aibă «unde să-și plece capul»”. Astăzi ei au alergat în brațele maicii iubite, iar ea
se bucură și se veselește de întoarcerea lor.
ITU
Și noi, fiii ei mai mici, ne veselim și triumfăm, pentru că ne vedem frații mai mari, care
s-au reîntors cu bine la casa lor. Astăzi rușii au venit la mama lor iubită, în mănăstirea
rusească, aducând cu ei și un oaspete drag, pe făcătorul de minuni rus Sf. Mitrofan.
Dar de ce pronunț eu „oaspete”? Oaspetele vine, stă puțin, apoi pleacă. Fiii ruși,
însă, s-au întors din nou la maica lor, aducând împreună cu ei pe Sfântul Mitrofan, nu
ED
ca oaspeți, ci pentru statornicire veșnică. Drept dovadă, astăzi s-a sfințit biserica în
numele Sfântului Mitrofan. Fie ca de-a pururi să sălășluiască Sfântul Mitrofan în această
mănăstire rusească, ținând lângă el grămăjoară pe toți frații săi ruși. Dar de ce spun eu
21
AMRPA. Doc . nr. 30286, 30287.
©
57
OS
„s-a sfințit biserica”? Nu, nu o biserică s-a sfințit, ci o bisericuță, ca pentru început. Iar
ISM
biserica-catedrală, în numele Sfântului Mitrofan de Voronej, în timp, și-o vor construi
rușii chiar în mijlocul mănăstirii, dacă vor primi o mână de ajutor din țara lor, din Rusia
cea sfântă și slăvită.
Și iarăși aduc vorba despre bucurie și din nou strig despre triumf: sfânta noastră
mănăstire rusă se bucură și triumfă, dimpreună cu Sfântul Pantelimon și cu Sfântul
Mitrofan și cu toți frații săi, greci și ruși, pentru primirea din nou a fiilor săi, glăsuind:
EL
„Bucură-te și te veselește cu mine, Doamna și Ocrotitoarea mea, Preacurată de Dumnezeu
Născătoare Stăpână! Iată rătăciții mei copii ruși au revenit în brațele mele... Bucurați-vă
și voi, mult râvniții mei copii ruși, dimpreună cu mine, maica voastră, mănăstire a rușilor!
Astăzi pentru voi este sărbătoare îndoită, întrucât vă bucurați, căci m-ați găsit pe mine,
GH
iubita voastră mamă, iar eu mă bucur că ați revenit iarăși în brațele mele de maică, după
mulți ani de necazuri și rătăciri prin mănăstiri străine. Deși acestea îmi sunt mie toate
prietene și surori, dar printre ele nu se află mama voastră. Eu sunt singura voastră mamă,
mănăstirea rusă! Eu sunt singura care vă pot odihni în această viață scurtă și vă pot duce
AN
la fericirea veșnică. Și eu, copiii mei iubiți, mă bucur și mă veselesc mai mult decât voi,
pentru că m-am învrednicit să vă strâng în brațele mele.
Cât de trist mi-a fost să vă văd rătăcind, dragii mei copii. Cât de dureros a fost
pentru mine să vă văd nenorocirea apăsătoare, când, timp de peste 120 de ani, rătăceați
prin Sfânt Muntele Athos! Acum voi spune și despre mine: am suferit și eu durere mare,
EV
rămânând, fără de voi, o amărâtă și fără de apărare orfană, zdrențuită și goală, lipsită
de fiii cei întâi născuți și fără ajutor de la nimeni. Și cine mă putea împodobi în haine de
sărbătoare, cum erau înveșmântate și împodobite și celelalte surori ale mele? Și cât de
tristă am fost, să fiu numită mănăstire rusească și să nu am nici un singur fiu rus?
Toți cei care veneau la mine, se așteptau să mă vadă cu chip de mănăstire rusească
RA
bogată și falnică, cu mulți fii evlavioși, se așteptau să mă vadă înveșmântată și împodobită

mai ceva decât surorile mele, dar, ajungând aici, mă vedeau orfană, goală și zdrențuită și
de iubiții mei fii ruși despărțită. Văzând această imagine tristă plecau de la mine cu ochii
în lacrimi, lăsându-mă pe mine, orfana, tânguindu-mă cu amărăciune. Orfană am fost
ITU
timp de 120 de ani. Acum, acest timp de tristă amintire a trecut. Astăzi, bucuria triumfă,
astăzi, copiii mei iubiți și întâi-născuți ruși s-au întors în brațele mele. Acum nu mai sunt
orfană. De acum încolo, fii mei mă vor împodobi mai frumos decât sunt împodobite toate
celelalte surori ale mele și mă voi proslăvi în tot Sfânt Muntele Athos!”.
Moartea părintelui Procopie a fost cu totul deosebită prin faptul că, rostind vozglasurile
ED
de la utrenie, când a ajuns la vozglasul din ceasul întâi: „Doamne, miluiește-ne pre noi și
ne binecuvântează...”, încet și tăcut și-a dat sufletul. Era ziua de 11 august 1848.
©
58
OS
Schiarhidiaconul Ilarion
ISM
Schiarhidiaconul Ilarion
Ieroschidiaconul Ilarion22 (în lume, Ioan)
EL
s-a născut în anul 1810 în satul Platomonos
din eparhia Solun. Numele tatălui său era
Gheorghe. Părintele Ilarion a fost un om
foarte inteligent și profund duhovnicesc. Cu
GH
adevărat, despre el s-ar putea spune: om
al păcii, creștin adevărat, care nu face nici
o deosebire, „Căci nu mai este iudeu, nici
elin” (Galateni 3, 28), care iubește pe toți cu
AN
dragoste frățească egală. Acest interlocutor
inteligent și amabil, un mângâietor al rușilor,
prin prea frumoasele calități ale inimii lui,
a crescut și s-a format sub supravegherea
EV
Patriarhului Ierusalimului Atanasie și

a Mitropolitului de Solun, Meletie. În
tinerețe, aflându-se la curtea Patriarhului
Atanasie, adesea era aspru pedepsit pentru
năzbâtiile sale copilărești, astfel încât fugi
RA
în taină de la curtea patriarhală. Și-a găsit

adăpost în Solun, la Mitropolitul Meletie,
care l-a hirotonit ierodiacon. Viața în lume
și cu lumea, ea însăși zgomotoasă, fascinantă și plină de farmece amăgitoare, tulbura
ITU
foarte mult sufletul tânărului Ilarion. Prin urmare, dorind singurătatea, a hotărât să-și
părăsească arhiereul.
În 1837, fuge în taină de la el la Athos, la o mănăstire rusească, unde a fost tuns în
schimă. Mitropolitul Meletie, pătruns de dragoste părintească pentru Ilarion, porni el însuși
pe urmele lui, îndelungă vreme căutând să afle unde s-a ascuns iubitul său fiu. Amenința
ED
mănăstirea rusă cu pedeapsă în caz de tăinuire a celui fugar. Dar cu toate acestea, în cele
22
Athonitului: în 2 volume. M., 2006, pag. 169.
©
59
OS
din urmă Ilarion a rămas ferm în făgăduința sfântă către Domnul Dumnezeu și a rămas
ISM
pentru totdeauna în mănăstirea rusă.
În plus, la această biografie, vom adăuga faptul că părintele Ilarion s-a învrednicit,
într-o viziune, de cercetarea Sfântului Mitrofan din Voronej. La prăznuirea Sfântului
Mitrofan, cu sfințenie cinstit în mănăstirea rusă și de greci, întreaga frăție are obiceiul să
se adune în biserică la privegherea de toată noaptea, unde citirea și cântările se fac atât
în limba greacă, cât și în limba slavă, adică încep mai întâi rușii, apoi continuă grecii, și
EL
invers. La fel se săvârșea și privegherea în cinstea Sfântului Mitrofan în anul 1843.
Privegherile de la Athos și în zile obișnuite sunt extrem de lungi și obositoare, iar în
zilele de prăznuire, cei mai slabi din punct de vedere fizic abia pot rezista la rugăciuni,
GH
care uneori durează până la doisprezece ore sau și mai mult. La fel era privegherea întru
cinstirea Sfântului Mitrofan și de data aceasta. Neputincios cu trupul, Ilarion era și el
aici cu toată lumea. Datorită clarității sale în cântări și a vocii sale umilicioase, când era
nevoie era chemat să cânte, ceea ce-l istovea și mai mult. De data aceasta, cam până la ora
AN
unu noaptea, el a rezistat cum a putut, dar în cele din urmă a cedat plecând din biserică.
A mers la chilie, și, epuizat se prăbuși pe canapea. Cugetând cu mâhnire la neputința sa,
din cauza căreia nu a rezistat la rugăciune în cinstea sfântului rus, a ațipit, cufundându-
se într-un somn ușor, care-i liniști și îi alină cugetul. În aceste clipe, Ilarion văzu stând
înaintea lui un cinstit bătrân, cărunt, în mantie și cu cârjă arhierească în mâinile sale.
EV
Schima sfântă îi acoperea capul său, înconjurat de lumina cerească, în ale cărui trăsături
și veșminte Ilarion îl recunoscu pe făcătorul de minuni rus. „Voi îmi arătați dragoste −
spuse cu blândețe Sfântul Mitrofan în greacă −, și eu nu vă voi părăsi niciodată”. Aceste
emoționante cuvinte l-au cutremurat pe Ilarion și el se trezi, dar nimeni nu se afla în fața
lui, ci doar o dulce bucurie a inimii confirma vedenia mângâietoare. Puterile i-au revenit
RA
imediat și, binecuvântând pe Domnul Cel minunat întru sfinții Săi, Ilarion, simți în inima sa
un fior de dragoste și evlavie față de mijlocitorul lor, și de sinceră iubire pentru frații ruși.
El a fost un bun prieten al rușilor și cel mai apropiat ajutor al egumenului Gherasim,
egumenului Macarie și al duhovnicului
ITU
Ieronim. A jucat un rol decisiv în împăciuirea

disputei greco-ruse din 1874-1875, luând
decizii în mod obiectiv și imparțial, fapt
pentru care frații ruși sunt recunoscători
până în ziua de azi, pomenindu-l fără de
ED
încetare în rugăciunile lor.

Părintele Ilarion a adormit pe 30 iunie
1886.
©
60
OS
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)
ISM
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)23
În 1840, în mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon, o mare durere cuprinse pe toți
EL
locuitorii ei, ruși și greci. Se stinse din viață părintele călugărilor ruși, ieroschimonahul
Pavel. Egumenul Gherasim invită pe toți rușii la înmormântarea lui. Tristețea pierderii
era mare, fiind agravată și de faptul că Părintele Pavel nu rânduise nici un urmaș care
să-i fi moștenit darurile și harul său, capabil să adune turma sa orfană. Nici părinții ruși
GH
nu cunoșteau pe cineva, din mijlocul lor, care să poată ridica și duce cu destoinicie mai
departe crucea egumenului lor.
Cu voia lui Dumnezeu, părintele Pavel plecă la Domnul, fără ca să lase urmaș, dar
era încă în viață îndrumătorul și părintele duhovnicesc al tuturor rușilor de la Athos,
AN
ieroschimonahul Arsenie! Acest mare și iubitor de pustie stareț veni, într-un mod
neașteptat pentru toți frații, la înmormântare. În trista atmosferă el se arăta a fi vesel și
fără de griji. La rugămintea de a binecuvânta un succesor, el răspunse: „Răbdare, vom
vorbi și ne vom sfătui după. Căci Dumnezeu nu va lăsa mănăstirea, ci va rândui un om
EV
care să o conducă tot atât de bine, ba poate și mai bine decât părintele Pavel...”. Despre
acest binecuvântat om vom vorbi în continuare.
Viața acestui om reprezintă miezul volumului de față, oferit cu drag cititorului. El este
inima monahismului rusesc din Athos în ultimii 150 de ani și va rămâne mereu, până la
sfârșitul veacului. El este sluga cea bună și credincioasă, care și-a înmulțit talantul primit
RA
de la stăpân, învățând și pe alții cum să o facă: ”Iată, alți zece talanți, pe care eu i-am
câștigat”.
Și această viață aparține unui om din începuturi hărăzit de pronia lui Dumnezeu pentru
o slujire deosebită și măreață, cea de restaurare a monahismul rusesc în Sfântul Athos,
ITU
nu formal, ci cu un conținut profund, în cele mai bune tradiții ale evlaviei monahale. El
s-a descurcat de minune cu această sarcină pusă în fața lui de Dumnezeu, înveșnicindu-și
numele atât în istoria Athos-ului, cât și în istoria Rusiei.
23
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Kovalevsky A.F. Ieroschimonahul Ieronim, duhovnicul Mă-
ED
năstirii rusești Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos și ucenicul său egumenul Macarie, AMRPA,
ed. a 3-a. Moscova, 1908; Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călătoriei...; Vezi și: Marea
Strajă. Viața și lucrarea binecuvântaților stareți Athoniți: ieroschimonahului Ieronim și schiarhimandri-
tului Macarie. Bolșakov S.N. Ieroschimonah Ieronim (Solomențov) − restauratorul monahismului rus în
Muntele Athos în secolul al XIX-lea / Buletinul Exarhatului Rus din Europa de Vest. Paris, 1963, pag.
52-62.
©
61
OS
În anul 1794, în Moldova, la Mănăstirea
ISM
Neamț, plecă la Domnul cuviosul stareț
Paisie (Velicicovschi), restauratorul evlaviei
monahale, ale cărui scrieri au trezit dorul de
Dumnezeu multora dintre compatrioții săi.
Cuviosul Paisie a trăit și el în Sfântul Munte,
EL
ajungând acolo în anul 1750, la 15 ani după
ce Russikul a fost proclamat mănăstire
greacă din cauza lipsei călugărilor ruși. El a
încercat să revigoreze mănăstirea rusă din
GH
Sfântul Munte Athos sub forma Schitului
Sf. Ilie, pe care el l-a întemeiat și construit,
dar această lucrare nu a adus un rezultat
vizibil și dorit.
AN
În 1779, starețul părăsește Sfântul
Munte și pleacă în Moldova unde realizează
cea mai mare lucrare a vieții sale, rânduită
de Providența lui Dumnezeu, traducerea
EV
„Filocaliei” în limba slavonă bisericească.

Lucrare care a influențat trezirea duhov-
nicească a Rusiei în cel mai direct mod...
Pentru renașterea monahismului rusesc și a mănăstirii ruse din Muntele Sfânt, însă,
Pronia Dumnezeiască a rânduit alți lucrători.
RA
În anii 1800-1805, din schitul moldovenesc Gălășești, prin Descoperire Dumnezeiască

a venit la Muntele Athos viitorul mare stareț și purtător de Dumnezeu, duhovnicul monahilor
ruși din Athos, ieroschimonahul Arsenie, crescut în duhul învățăturilor cuviosului Paisie.
În aceiași perioadă, la 28 iunie 1802, se năștea și viitorul său ucenic, viitorul
ITU
ascultător și moștenitor al harului său, acel care peste 35 de ani, prin bunăvoința Maicii
Domnului și cu binecuvântarea starețului Arsenie, va fi ales și pus în fruntea fraților
ruși din Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Iar peste încă alți șase ani va fi blagoslovit de
părintele Arsenie, aflat pe patul de moarte, ca și părinte duhovnicesc al tuturor călugărilor
ruși din Muntele Athos, chinoviarhi și pustnici, pe care urma să-i adune la un loc, precum
ED
își adună pasărea puii sub aripa sa.

Și această moștenire duhovnicească, primită în dar de la povățuitorul și învățătorul
său, nu o va lua cu el, ci o va transmite, asemenea unei tradiții, generațiilor viitoare, având
©
62
OS
grijă din vreme de funcționarea procesului continuității duhovnicești. El va readuce la
ISM
viață mănăstirea rusă din Sfântul Munte, sub aripile căreia se va aduna întregul Athos rus,
dezvoltând și o școală a stăreției drept suport pentru transmiterea tradiției duhovnicești.
În cele din urmă, harul de călăuzire duhovnicească primit în dar de la părintele Arsenie,
dimpreună cu monahismul rus, reînnoit și reorganizat, îl va da, în continuare, ucenicului
și urmașului său, schiarhimandritului Macarie, supranumit de frați egumen al tuturor
EL
călugărilor athoniți ruși. Numele celui despre care voim să vă istorisim în continuare, este
ieroschimonahul Ieronim, cândva doar micul copil Ioan...
Scânteia acestei vieți de neprețuit sclipi într-o familie de neam bun și temătoare de
Dumnezeu, și anume a comerciantului din Starii Oskol, gubernia Kursk, Piotr Grigorievici
GH
Solomențov. Familie întemeiată pe profunde tradiții de evlavie, dintre care principala era
dragostea de biserica Domnului și de slujbele ei.
Una din trăsăturile distinctive ale familiei Solomențov consta în faptul că membrii ei
nu se dedau niciodată la mese îmbelșugate și la petreceri, ci mai mult preferau să adune
AN
la ei, în duminici și sărbători, numeroasele lor rude, discutând și cântând tropare, stihiri
și alte cântări bisericești, fapt despre care vecinii ziceau: „Iată, Solomențovii fac slujba de
priveghere”.
Educația copilului Ioan a fost încredințată bunicii sale care nu lipsea de la nicio slujbă
EV
bisericească, aproape zilnic luând cu ea și pe nepotul ei, pentru început, pruncul, iar mai
târziu băiatul. Dragostea lui de mic copil pentru biserică și slujbele ei i-a înlocuit lui Ioan
jocurile copilărești și distracțiile.
Această râvnă, conștientă și benevolă pentru casa lui Dumnezeu a unui copilul de
șase ani, nu a rămas neobservată de părintele Iacov, parohul Bisericii Adormirii Maicii
RA
Domnului, care l-a chemat pe băiat, cu binecuvântarea părinților lui, să-i fie de ajutor la
biserică: să tragă clopotul, să-i dea cădelnița, să-l ajute în Sfântul Altar, să citească și
să cânte, ceea ce pentru el era „mai dulce decât mierea și fagurele” (Psalmul 18, 11).
Virtuosul și vrednicul părinte Iacov, dăruit de Domnul cu darul umilinței și al lacrimilor,
ITU
a fost pentru copil primul părinte duhovnicesc, primul învățător și exemplu bun de urmat.
Slujbele zilnice, atenția la citire și cântare, ascultarea cu răbdare și smerenie au
contribuit la aprofundarea dragostei lui Ioan pentru frumusețea bisericii. Toate gândurile
și simțămintele sale copilărești erau copleșite de tainele bisericești, de frumusețea
troparelor, condacelor și stihirilor. Cu adevărat, acestui binecuvântat copil i se potriveau
ED
de minune cuvintele psalmistului: „Că pasărea și-a aflat eiși casă și turtureaua cuib eiși,
unde își va pune puii săi” (Psalmul 83, 3).
©
63
OS
Valorile duhovnicești care au avut un astfel de răsunet în sufletul copilului, l-au atras,
ISM
încă din adolescență, către deplina slujire a lui Dumnezeu, trezind în inima lui dorința
de monahism. Harul lui Dumnezeu mângâia adesea acest copil matur, deși nevârstnic,
dăruindu-l cu înțelepciune duhovnicească și conducându-l către o alegere hotărâtă a căii
vieții sale. Odată, pe când avea șapte ani, la vohodul Vecerniei Mari mergea înaintea
preotului cu lumânarea. Se opri, după cum se cuvine, înaintea icoanei Mântuitorului
EL
Hristos, privind cu cucernicie și cu drag chipul Lui, ascultând atent și înțelesul stihirei.
Se cânta din Dogmatică, pe glasul al optulea: „Împăratul Cerurilor pentru iubirea de
oameni pe pământ S-a arătat...” Dintr-odată, aceste cuvinte i-au străpuns profund inima
cu o dulce simțire de umilință. Din ochi începu să-i curgă lacrimile. Ajunse acolo încât
GH
în adâncul sufletului său aceste cuvinte răsunau neîncetat, învăluindu-i inima cu o dulce
uimire și cu o nouă și necunoscută stare de mirare și de bucurie. Cel Care l-a chemat și i-a
atras inimioara la slujire Lui, Acela acum, prin Harul Său, Se descoperi binecuvântatului
copil ca și Creator și Domn al Naturii, Împărat al Slavei, Lumină, Adevăr și Viață.
AN
Această primă experiență a cunoașterii lui Dumnezeu s-a înrădăcinat adânc în inima lui
Ioan, păstrându-o pentru întreaga viață. Starea de fericire a umilinței duhovnicești a
durat câțiva ani, până când în chip proniator a diminuat-o Harul Divin.
Astfel, tânărul Ioan, care tocmai începea să cunoască lumea și sensul existenței sale,
EV
și-a însușit lecția de bază a primelor experiențe din viața lui, și anume că Domnul este
bogăția și comoara cea mai de preț a sufletului omenesc. Iar năzuința spre desăvârșire în
Dumnezeu, spre închinare, slăvire și slujirea Lui, este de fapt, scopul principal al existenței
omenești.
Sufletul neprihănit și curat al lui Ioan se bucura de această îmbogățire neașteptată,
RA
necunoscând încă faptul că, în afară de această comoară nestricăcioasă, există și multe alte
„valori”. Nu știa el că în lumea duhovnicească, precum și în cea pământească, există „furi
și tâlhari” (Ioan 10, 8). Tâlhari nevăzuți ai comorilor duhovnicești, care, trebuiesc păzite
mai ceva decât alte comori pământești. O lecție temeinică, nemiloasă, dar inevitabilă, o
ITU
va primi el în următoarea etapă a vieții sale, cea a tinereții zbuciumate. „Doamne, n-ai
semănat tu, oare, sămânță bună în țarina ta? De unde dar are neghină?” (Matei 13, 27).
Păcatul strămoșului Adam nu este doar o fărădelege, pentru îndreptarea căreia ar fi
doar de ajuns iertarea; mai bine zis asta ar fi fost într-adevăr așa dacă Adam s-ar fi pocăit
de îndată, în rai, însă ne căința și încăpățânarea lui i-au dat păcatului drept nelimitat și
ED
putere monstruoasă, prin care a denaturat însăși ființa umană. Înclinarea spre păcat,
sămânța putrejunii, la fel ca și gena, se transmit, de la o generație la alta, tuturor, fără
excepție, fiilor lui Adam, cuibărindu-se în inima omului încă din pântecele maicii sale.
©
64
OS
Sfântul botez eliberează omul de responsabilitatea căderii strămoșești, dar nu-l salvează
ISM
de legea putrejunii păcatului, singurul leac de tămăduire pentru care rămâne fapta și lupta
personală pentru dobândirea cunoașterii duhovnicești, a cărei esență constă în cunoașterea
neputinței noastre, pe de o parte, și în cunoașterea Atotputerniciei lui Dumnezeu, pe
de altă parte. Cunoaște-ți slăbiciunea ta și o aruncă înaintea Domnului cu rugăciune
pentru iertare și mântuire, căci numai El are puterea să oprească sălbăticia patimilor. Cu
EL
această umilință și zdrobire de inimă înaintea Creatorului și Mântuitorului Dumnezeu,
prin recunoașterea propriei neputințe și prin umila rugăciune fiiască pentru ajutor, începe
calea conștientă a sporirii duhovnicești, calea treptatului urcuș spre Hristos.
Viața virtuoasă din familie, în frică de Dumnezeu, reprezintă niște calități necesare
GH
pentru înrădăcinarea în sufletul copilului a artei iubirii față de Dumnezeu și față de tot
binele, pe parcursul întregii sale vieți și pentru scurtarea căii de căutare personală a lui
Dumnezeu. Din păcate, însă, aceste calități, nu au puterea de a înlătura natura și acțiunea
patimilor, cuibărite în însăși ființa omului, în străfundurile inimii lui. Și, știut este, că cel
AN
mai potrivit timp pentru încolțirea acestor semințe păcătoase este perioada tinereții. Nu a
putut scăpa de ispitele tinerești nici tânărul Ioan. Dar, buna sa creștere într-o familie cu
credință în Dumnezeu, ascultarea față de părintele la biserică, prietenii de bună credință,
dorința de a-și atinge scopul râvnit al monahismului, făcură să se mai potolească pentru
EV
o perioadă de timp, acțiunea devastatoare a ispitelor.

La rugămintea sa de a i se îngădui plecarea la mănăstire, Ioan primi refuzul tatălui
său, care-i spuse că înaintea împlinirii vârstei de majorat, adică cea de 23 de ani, nu-i va
permite să plece nicăieri. La împlinirea vârstei cuvenite, Ioan mulțumi tatălui său pentru
toate și, amintindu-i de promisiune, își repetă din nou cererea sa. Și de această dată, tatăl
RA
îl rugă să mai îngăduie puțin timp, până când va crește fratele său mai mic. Înfrângându-și
mâhnirea, tânărul și-a ascultat din nou părintele.
Apoi binecuvântare pentru viața monahală ceru și sora sa, amânându-se astfel cu
încă doi ani plecarea sa, părinții nefiind în stare să lase să plece în același timp doi copii
ITU
iubiți ai lor. În cei doi ani de ședere, împreună cu sora sa, cu părinții, Ivan Pavlovici trecu
prin multe și grele încercări; aproape că nu-și pierdu, duhovnicește și trupește, viața.
Vrăjmașul mântuirii omenești l-a atacat puternic din toate părțile, voind să-l abată de
la scopul râvnit și mântuitor al monahismului. În cele din urmă, diavolul ridică cu furie
asupra tânărului neprihănit violența patimilor trupești, mai bine zis patima cărnii, dar
ED
Domnul nu îngăduie ispita dincolo de putere.

Într-o noapte, când atacul luptelor carnale era deosebit de puternic, iar el se vedea
pe de-a-ntregul pierdut, pentru că nu întrezărea de nicăieri nici un ajutor, și nici chiar
©
65
OS
rugăciunea nu-i era de folos, mintea i se întunecă, norii cugetării păcătoase îi învăluiră
ISM
rațiunea și el ardea ca într-o pară de foc. Atunci o zbughi iute din camera sa în grădină
și se prăbuși în genunchi sub un păr rotat și plin de rod, cerșind cu lacrimi de la Domnul
Dumnezeu ajutorul în neputința sa, cerând apărare de puterea vrăjmașului și păstrarea
lui în curățenie.
„Dacă nu mă vei ajuta tu, Doamne, − se ruga el, − eu nu voi putea rezista acestei
EL
crâncene lupte. Ia-mi, Doamne, mai bine viața, decât să fiu pângărit de necurăția trupească”.
Îndelung și fierbinte striga el din adâncul inimii către Domnul, apărându-se de puterea
necruțătoare a dușmanului cu singura armă, cea a nădejdii în ajutorul atotputernic al lui
Dumnezeu. Și, fără de veste, la miezul nopții, deodată cerul străfulgeră deasupra capului
GH
său, și o lumină, ca o flacără aprinsă, coborî peste el dintru înălțime, dar nu arzându-l,
ci răcorindu-i fierbințeala patimii, umplându-i inima de o dulce și negrăită bucurie,
învăluindu-i mintea cu o binecuvântată și prea bogată iluminare, fără să-și dea seama de
unde vine, și pe care, se părea, el nu o mai putea cuprinde. Fiind în neputință de a suporta
AN
atâta îmbelșugare de har, căzu la pământ ca și mort, simțind cum acel foc tainic al harului
îi pătrunde în toate măruntaiele și oasele, răcorind și potolind jarul patimii trupești. A
zăcut el așa până când a ajuns la urechile lui dangătul clopotului, care chema la utrenie.
Cu totul înnoit, luminat, plin de bucurie, cu o nespusă ușurare în întreg trupul său, el nu
EV
alerga, ci mai degrabă zbura spre biserică pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu Cel iubitor
de oameni pentru cercetarea pe care i-o dăruise și îl învrednicise să o trăiască. I se părea
că clopotul bisericii îl chema anume pe el, iar casa Domnului îl așteaptă doar pe el, și pe
neașteptate rugăciunea îi cuprinse mintea și inima cu o putere negrăită, înălțându-se la
tronul Dumnezeiesc.
RA
Întorcându-se de la biserică, el văzu, nedumerit, întreaga sa familie strânsă în jurul

părului din curte, sub care se rugase el noaptea, și privi, uluit, cele întâmplate: pomul era
complet uscat, lipsit de frunze și de fructe. Cauza acestui lucru el a păstrat-o în inima
sa, mulțumind neîncetat lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, cu ajutorul căreia
ITU
el a fost eliberat pentru totdeauna de chinuitoarea patimă a cărnii, bucurându-se de pace

sufletească în tot restul vieții sale.
În această grea ispită de la cel rău, Ioan a primit cu multă recunoștință mângâierea
Duhului Sfânt, profund întipărită în inima și sufletul său, asemenea Scrierilor Dumnezeiești
întipărite pe tablele lui Moise, astfel încât, pecetluit de această mângâiere, a devenit de
ED
neatins la atacul patimilor trupești. Experiența pe care a căpătat-o în această luptă va

deveni pentru el un simbol de temelie și îndrumător, exprimat în cuvintele psalmistului:
„Fericit este poporul care cunoaște strigăt de bucurie!” (Psalmul 88, 15). A nu ne încrede
©
66
OS
în puterile proprii, ci a fi mereu gata să strigăm la Dumnezeu după ajutor, înfățișându-I
ISM
neputința noastră, reprezintă temelia războiului duhovnicesc și a experienței pozitive, pe
care un creștin trebuie să o capete în astfel de lupte! După izbăvirea lui Ioan din moartea
duhovnicească, curând, Pronia Dumnezeiască, printr-o nouă și minunată mijlocire, îl
izbăvi și de prematura moarte trupească.
Aflându-se, din ascultare față de părintele său, la datoria sa de comerciant, pe drum
EL
se îmbolnăvi de holeră, molimă care în acea vreme făcea ravagii în provinciile centrale
ale Rusiei. Vizitiul, de teamă să nu se îmbolnăvească și el, se tot ferea de stăpânul său
bolnav, până când, în cele din urmă, îl și părăsi, lăsându-l de unul singur. Ioan Pavlovici,
fiind foarte grav, a rămas în căruță, așteptându-și moartea. Secerat de boală, slăbit și
GH
neputincios, se adânci pentru un moment în rugăciunea lui Iisus, cerând iertare de la
Dumnezeu pentru că nu și-a îndeplinit făgăduința de a deveni călugăr. Puterea de viață
îl părăsea deja. Însă, fără de veste, o lumină îl înconjură și, în fața lui, apăru o Femeie
dumnezeiască, într-un veșmânt alb și strălucitor ca zăpada, arătând spre el cu degetul
AN
arătător al mâinii drepte, unui cuvios însoțitor al Ei, cu care se sfătuia în privința sa. Lui
Ioan i se păru că acest însoțitor semăna cu Sfântul apostol și evanghelist Ioan Teologul,
deși nu era sigur de acest lucru. Poate că Fecioara Maria și Marele Mucenic și tămăduitor
Pantelimon convorbeau, iar sfatul pe care Stăpâna i-l cerea ținea de înainte alegerea lui
EV
Ioan pentru slujba lui cea înaltă? În acea clipă, el își reveni și se simțit perfect sănătos.
Aceste două cazuri de prezență, cu totul aparte, a lui Dumnezeu în cursul natural al
evenimentelor din viața sa, i-au arătat, în mod clar, lui Ioan că Pronia Dumnezeiască
neîncetat și întru totul îl acoperă și-l apără atât trupește, cât și duhovnicește.
După trecerea celor doi ani părinții nu l-au mai putut reține, binecuvântându-l pentru
RA
viața monahală, convingându-se pe deplin că nici viața cea lumească și nici căsătoria nu-i
pot abate inima fiului lor de la fierbintea dorință de a sluji Dumnezeului Cel Unic.
Și iată că Domnul îi trimite și un confrate însoțitor, apropiat cu duhul, o rudenie a
sa, și anume Nicolai Gonciarov (viitorul monah Nicodim), și acesta dornic să îmbrățișeze
ITU
călugăria. În anul 1831, cei doi, cu desaga în spate, și-au părăsit orașul natal pentru
totdeauna. Pentru ei începuse perioada lungă, de cinci ani, de rătăcire prin mănăstirile
rusești, pentru a-și afla un loc prielnic spre a se încadra în apriga luptă cu patimile pentru
mântuirea sufletului.
Pentru cel dornic să-și depună jurământul monahal nu este o sarcină ușoară alegerea
ED
mănăstirii. Pentru un novice importantă este în primul rând prezența în mănăstire a

harului divin, prin care mai lesne poate să ducă lupta cea grea cu patimile spre mântuirea
sufletului. Mănăstirea este un loc izolat de lume unde vin cei care tind să scape de patimile
care învolburează lumea.
©
67
OS
Astăzi, însă, s-ar putea afirma că o mănăstire nu este obligatoriu să se afle în pustie,
ISM
departe de lume, deși, credem, acest lucru ar fi de preferat. Este posibil ca o mănăstire să
se afle chiar și în mijlocul unui oraș, însă în ea neapărat vor trebui create astfel de condiții
de viețuire a monahilor, încât ei să fie protejați de influența nefastă a lumii și de toate
patimile ei, altfel spus, va trebui creat un regim special, cât mai favorabil luptei împotriva
patimilor. Un astfel de regim, stabilit încă din cele mai vechi timpuri de Sfinții Părinți
EL
pe temeiul Sfintei Scripturi, îl reprezintă chinovia sau viața de obște, orânduită prin
pravila sau regulamentul său. Scopul principal al viețuirii în comun constă în omorârea
simțământului iubirii de sine, a voinței proprii, a sinelui păcătos, care i-a dus pe strămoșii
noștri la căderea din rai, fiind și principala manifestare a mândriei. Principiile de bază
GH
ale disciplinei monahale chinoviale, sau condițiile de nimicire a sinelui, sunt următoarele:
prezența în mănăstire a rugăciunii în comun, a muncii în comun, a mesei în comun, a
proprietății în comun, în absența vreunei poziții privilegiate a oricărei persoane din această
mănăstire. Toți membrii frăției, de la stareț până la ultimul novice, vor trebui să poarte
AN
povara monahală prin participarea la slujbe, pravila la chilie și munca în comun, ne fiind
nimenea scutit de aceasta. În cazul în care nu se respectă regulamentul monahal, atunci
sunt puse în aplicare, pentru îndreptarea situației, pârghiile disciplinei monastice. Factorii
enumerați sunt, de fapt, elemente externe, importantă fiind însă ascultarea jertfelnică,
EV
care înnobilează toate celelalte activități. Călugărul renunță de bună voie la părerea sa,
la câștigul său, la avuția sa, la comoara proprie și la masa proprie, și la toate altele, dând
preferință părerii și binelui aproapelui său. În cele din urmă, el trebuie să aibă o ascultare
fără de cârtire față de egumen, care este părintele și păstorul său, din mâinile căruia
nădăjduiește să primească har și mântuirea veșnică.
RA
Pentru mulți, necompetenți în această problemă, toate acestea s-ar părea a fi mai mult
un regim de represiune. Să nu uităm, însă, că întregul sistem este bazat pe principiul
de liberă și conștientă alegere de a renunța la propria voință păcătoasă, absolut necesar
pentru atingerea scopului principal al ascetismului, cel al desăvârșirii duhovnicești. Pentru
ITU
punerea în faptă a acestei alegeri de bună voie există mănăstirea și, prin urmare, cel
care nu urmărește scopul de a-și învinge „eul” propriu, nu poate să se înscrie în rândul
fraților, ca să nu devină părtaș sorții lui Anania și Safira, și, cel mai important, nici să nu
aducă cu el străinul element distructiv (adică voința de sine) într-o structură de împreună
viețuire. Piatra unghiulară a acestui regim este lupta cu propria voință, cu „eul” propriu,
ED
cu sinele său. Renunțarea la „eul” propriu este o sarcină destul de grea, reprezentând,
însă, singurul algoritm corect al vieții spirituale. Oricine vrea să vadă pe Dumnezeu,
trebuie să uite de sine.
©
68
OS
După cinci ani de rătăcire, cei doi râvnitori ai evlaviei, călăuziți de Pronia Dumnezeiască
ISM
au aflat un suflet, numit Vasile Maximovici Fastov, care le-a spus că singurul loc potrivit
voinței lor îl pot găsi la Muntele Athos. „Mergeți într-acolo, nu ezitați!”, − i-a sfătuit el.
Înainte de plecarea lor la Sfântul Munte Dumnezeu rândui ca ei să ajungă la Voronej,
la Sfântul Mitrofan, unde, pe atunci, se nevoia în acel loc un ascet, un nebun pentru
Hristos și văzător cu duhul. Ajunși la el, prietenii îl cercetară rugându-l să le spună dacă
EL
este voia lui Dumnezeu ca ei să meargă într-acolo. Îi privi îndelung și le zise: „Mergeți,
frații mei, cei din Staro-Oscolsk, mergeți la Sfântul Munte Athos, mergeți. Tu, fratele
meu Nicolai, puțin timp vei trăi acolo, apoi schima mare vei primi și pe calea cea fără de
întoarcere vei porni; tu, însă, fratele meu Ioan, la Athos vei veni, un stup îți vei întocmi,
GH
din care roiuri vei înmulți. Mergeți, mergeți, Dumnezeu să vă binecuvânteze!” Și aceste
cuvinte s-au dovedit a fi profetice.
Ivan Pavlovici nici măcar habar nu avea ce reprezintă Athos-ul. Știa doar că aceasta
este o țară minunată a călugărilor, este un adevărat rai pe pământ, în care nu există
AN
autorități, funcționari, burse, licitații, unde nu este tulburare, nici ispită, ci doar o viață
îngerească și rugăciune neîncetată.
Nimenea nu i-a vorbit lui despre toate acestea, ci doar inima lui îi spunea că toate sunt
așa, după gândul său.
EV
În cele din urmă, în septembrie 1836, Ioan dimpreună cu prietenul său Nicolai
Gonciarov și încă cu alți 15 consăteni din Staro-Oscolsk au ajuns la Sfântul Munte. Au
întrebat, înainte de toate, dacă există vreo mănăstire în care viețuiesc călugări ruși.
„Există o mănăstire rusă, − a fost răspunsul, dar acum nu sunt în ea călugări ruși. Dar
mergeți mai bine la bătrânul Arsenie, care este duhovnicul călugărilor ruși din Athos, un
RA
stareț cu har, înainte-văzător cu duhul”.

Nu ne este cunoscut faptul cum a decurs prima întâlnire a marelui stareț Arsenie
cu viitorul său iubit fiu duhovnicesc. Știm doar atât, că Ioan a fost un vrednic ucenic
al lui, că îl asculta și-i îndeplinea voința întocmai cum ar fi făcut-o pentru Dumnezeu.
ITU
Acest monah începător de la Athos întru totul își punea încrederea în cuvintele starețului
său, punându-i în brațe sufletul său cel rănit de patimi și împovărat de neputințe. Toată
voința și toată înțelepciunea sa le-a pus la picioarele bătrânului, socotindu-le ca pe o cârpă
lepădată. Asemenea unui răstignit pe cruce venea el în fața duhovnicului său, primind,
tăcut și fără de cârtire, din gura lui leacul tămăduitor al mustrărilor pentru greșelile
ED
săvârșite și pentru cugetările păcătoase. Ca plată pentru aceasta se îndulcea de liniștirea

cugetului, de pacea inimii și, cel mai important, de bunăvoința părintelui său, care cu focul
harului îi aprindea în suflet lumânarea rugăciunii, dăruindu-i îndrăzneală atât în lupta cu
©
69
OS
vrăjmașul, cât și în înfățișarea sa înaintea lui Dumnezeu, după cuvintele psalmistului:
ISM
„..căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi”(Psalmul 5, 12).
După tundere și după Sfânta Liturghie, când se împărtăși cu Sfintele Taine ale Lui
Hristos, el primi îndrumare pentru noua sa viață monahală de la părintele Arsenie,
care-i porunci cu strictețe: „Fără de voia mea, cât voi trăi eu, nimic să nu faci”. Apoi îi
vorbi despre ascultare, despre puterea ei în viața de monah și despre darurile pe care le
EL
oferă ca răsplată. Îi vorbi și despre felul cum să învingă patimile, cum să-și taie voința,
să-și descopere gândurile părintelui și păstorului său, cum să-L iubească pe Domnul
Dumnezeu cu toată inima sa și din tot sufletul său, cum să dobândească această iubire
și din ce pricini poate fi pierdută. De asemenea, îi vorbi cum să-și păstreze mintea în
GH
rugăciune neîncetată, cum să rabde cu curaj și cu gând mulțumitor toate necazurile
și ispitele și să nu deznădăjduiască. Aceste învățături rostite de duhovnicul său prin
puterea harului Duhului Sfânt l-au umilit până la lacrimi, umplându-l de cea mai dulce
bucurie.
AN
Fiind văzător cu duhul părintele Arsenie întrezări viitoarele daruri duhovnicești ale
părintelui Ioanichie. Cunoscând înalta lui chemare, rânduită de Pronia lui Dumnezeu, îl
binecuvântă spre a viețui, un timp, în deplină tăcere, pentru a-și dobândi pacea și liniștea
sufletească, pe care o dorise toată viața și pe care în curând avea să o piardă de dragul
EV
slujirii spre folosul fraților.

Sufletul călugărului Ioanichie, istovit de însetarea duhovnicească, se adânci în tăcere.
Experiența cuvântării din inimă către Mântuitorul, pe care el o dobândise încă fiind în
lume, deveni pentru el aici, în pustiul athonit, pâinea cea de toate zilele, din care gusta
zi și noapte, primind, prin nemincinoasa făgăduință a lui Dumnezeu, har, mângâiere și
RA
nenumărate cercetări duhovnicești.

Pentru desăvârșita sa ascultare și încredere totală în cuvântul duhovnicului său, pentru
jertfa să necondiționată, părintele Ioanichie se bucura de multă atenție și dragoste din
partea bătrânului Arsenie. Văzându-l pe el a fi vas ales, mult încercat și întărit, curat și
ITU
întru totul pregătit pentru a primi înlăuntrul său înalta învățătură duhovnicească, Părintele
Arsenie și l-a apropiat mult, călăuzindu-l în taina rugăciunii lui Iisus. Părintele Ioanichie
se bucura mult de ajutorul și sprijinul duhovnicului, pe care îl cinstea și-l considera drept
sfătuitor și călăuzitor de neînlocuit. Evita, pe cât era cu putință, multa vorbire cu ceilalți
frați, rămânând mereu adâncit înlăuntrul său, atent și binevoitor, astfel încât deveni clară
ED
și cunoscută sporirea sa duhovnicească, fiind apreciat ca un ucenic cu totul deosebit al

starețului Arsenie. Curând, părintele Arsenie îl blagoslovi să-și facă ucenici. Astfel el
deveni stareț, părintele Arsenie rămânând ca și îndrumător și părinte duhovnicesc. El
©
70
OS
făcu acest lucru cu multă înțelepciune, căutând treptat să aranjeze trecerea părintelui
ISM
Ioanichie de la pustie la viața cea de obște.
Luând, de ascultare, asupra sa stăreția, părintele Ioanichie rămase, totuși, în adâncul
inimii sale același ucenic devotat, îngrijindu-se înainte de toate, pentru folosul său sufletesc,
pentru nerisipirea roadelor duhovnicești câștigate prin mare și anevoioasă trudă.
În cele ce urmează vom urmări calea sporirii sale duhovnicești, a jertfirii de sine pentru
EL
binele aproapelui, devenind, cu timpul, un mare stareț.
Cu ucenicii săi părintele Ioanichie era blând și îngăduitor. Toate neputințele lor le
trata cu îngăduință și cu răbdare, păstrându-și pacea sufletească. El făcea acest lucru
pentru a nu-și risipi agonisirea duhovnicească, calitate caracteristică luptătorilor pe
GH
tărâm duhovnicesc încă neîntemeiați în virtuți și cu teama de a nu se răni pe ei înșiși cu
vreun cuvânt sau cu vreo faptă nepotrivită. Calitate mai degrabă atribuită slugilor, nu
fiilor, adică celor care, ne fiind siguri de faptul că sunt moștenitori ai comorilor părintești,
lucrează doar pentru plată.
AN
La slujbe părintele Ioanichie citea și cânta adesea, dar într-o noapte, sculându-se să
citească utrenia, deodată, fără niciun motiv, își pierdu vederea, încât nu mai putea citi nimic
din cărți, rostind doar cele știute pe de rost. Aceasta a durat, spre mâhnirea tuturor, câteva
zile. Odată, după vecernie, ieși în pădurea din împrejurimile chiliei lor, petrecând acolo
EV
toată noaptea. Dimineață, revenind la biserică, el continuă să citească ca și mai înainte.

Ucenicii săi, cuprinși de mirare, îl întrebau pe bătrân ce este cu această neașteptată
schimbare. „Rugându-mă eu cu tot dinadinsul în pădure noaptea, − răspunse părintele,
− dintr-o dată am văzut venind către mine, în strălucire cerească, pe Stăpâna noastră.
În uimire și cu cutremur, m-am închinat Ei până la pământ și am auzit-o zicându-mi:
RA
„Rugăciunile și făgăduințele tale către Domnul și către Mine le-am primit, dar vezi să le
împlinești întocmai; eu îți întorc vederea și vei citi fără de ajutor până la sfârșitul vieții
tale!», după care se făcu nevăzută”.
La 2 august 1840, în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, plecă la Domnul
ITU
ieroschimonahul Pavel... Egumenul Gherasim ceru atunci fraților săi ruși să-și aleagă un
nou păstor dintre cei pe care îi cunosc, cu experiență în viața duhovnicească, destoinic să-i
călăuzească. Frații, sfătuindu-se între ei, i-au răspuns egumenului: „Sfinte părinte, deși
sunt mulți ruși în Sfântul Munte, nu este ușor să afli o astfel de persoană care să poată
cuprinde și legământul vieții de obște și să conducă biserica și frații. Doar unul singur,
ED
credem, este vrednic să le aibă pe toate, duhovnicul Arsenie. Ar mai fi încă și ucenicul său,
monahul Ioanichie, vrednic să conducă biserica și frăția, cel care acum se află, dimpreună
cu ucenicii, la chilia sa”. Egumenul porunci să trimită solitori la părintele Arsenie pentru
©
71
OS
a-l ruga să vină să viețuiască în mănăstirea rusă. Fiind însă convinși de refuzul lui, au
ISM
mers mai întâi, cu aceeași rugăminte, la părintele Ioanichie. El refuză categoric, nevoind
să primească preoția, motivând prin starea șubredă a sănătății sale, care nu-i permite
a viețui într-o mănăstire de obște. Le mai aminti și de dragostea lui pentru tăcerea din
pustie. Frații ruși au mers atunci la starețul Arsenie, implorându-l, cu lacrimi, să vină în
mănăstire și să nu-i lase orfani și fără de păstor. „Pe mine nici să nu mă rugați, - răspunse
EL
părintele, alegeți-vă pe altcineva”. La care ei i-au spus: „Părinte, dintre toți cei pe care
îi cunoaștem în Sfântul Munte Athos, v-am ales pe voi doi. Sau mergi sfinția ta, părinte,
sau blagoslovește să meargă ucenicul tău, părintele Ioanichie”. Bătrânul tăcu o clipă, apoi
zise: „Greu lucru este a tulbura liniștea părintelui Ioanichie și a ucenicilor săi, care în
GH
pace se nevoiesc la chilia lor. Doar dacă va fi voia lui Dumnezeu... Voi, cei din mănăstire
de obște, care este mult mai aproape de Dumnezeu, rugați-vă vreme de o săptămână lui
Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale, să rânduiască toate cum știu mai bine, apoi veniți
din nou la mine. De va fi voia lui Dumnezeu, atunci îl voi trimite pe părintele Ioanichie la
AN
voi, la mănăstirea voastră, chiar și fără voia lui”.
Cu bucurie s-au întors cei trimiși la mănăstire și au anunțat toate starețului, care a
poruncit fraților post de șapte zile, după care să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie
și să se roage lui Dumnezeu și Maicii Sale ca să le trimită un păstor spre folosul tuturor.
EV
În timpul săptămânii au fost săvârșite trei privegheri, închinate Domnului Dumnezeu,

Maicii Domnului și Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, cerând să le arate acea persoană
vrednică de a sluji fraților. Și părintele Arsenie se ruga cu sârguință, hotărând și el să facă
trei privegheri pentru a afla voința lui Dumnezeu. Dar, după cea de a doua priveghere,
Domnul Și-a arătat bunăvoința Sa.
RA
La timpul hotărât, frații mănăstirii reveniră din nou la stareț, după cum a și fost
înțelegerea, care le zise: „Bucurați-vă! Voiește Bunul Dumnezeu ca părintele Ioanichie să
ajungă în mănăstirea rusească! Mergeți la mănăstire și spuneți starețului să-i trimită pe
frații mai mari la Kareia, ca să facă un aranjament”. Cu multă bucurie s-au întors frații
ITU
ruși la mănăstire. Cu toții au făcut o slujbă de mulțumire, apoi au trimis soli la Kareia
și la părintele Ioanichie, pentru a-l ruga să le fie păstor și duhovnic și un bun ajutor
egumenului Gherasim.
El nu avea știre despre cele întâmplate. Într-o dimineață, după utrenie, fiind împreună
cu cei doi ucenici ai săi, primi o scrisoare de la părintele Arsenie, care le porunci ca toți
ED
trei să vină la el.

Când au ajuns, bătrânul i-a dus în biserică, și-a pus epitrahilul și grăi: „Părinte
Ioanichie! Este voia Domnului să mergi, dimpreună cu ucenicii tăi, la mănăstirea rusească“.
©
72
OS
Ei au început cu toții să plângă, iar părintele Ioanichie căzu în genunchi în fața starețului,
ISM
zicând: „Sfinte Părinte, știi sănătatea mea șubredă. Cunoști și faptul că am venit la Sfântul
Munte să scap de hirotonie și de începătorie, să trăiesc în liniștea pustiei ca să-mi ating
țelul pentru care am părăsit lumea, de a-mi învinge patimile și a mă uni cu Dumnezeu”.
Și duhovnicul i-a răspuns: „Orice lucru este bun la vremea lui: bine este să fugi de
hirotonie, dar bine este și să o primești spre slava lui Dumnezeu. Pe cât de grav este să
EL
alergi după hirotonie, pe atât de grav este să te opui voinței lui Dumnezeu. Dar că nu ai
sănătate, Domnul o știe mai bine decât tine. În mâinile Sale este viața noastră. El te-a ales,
El îți va da și sănătate. Iar despre dorința de a te uni cu Dumnezeu și a-ți învinge patimile
în pustie, îți voi răspunde că aceasta o poți face mai lesne și în viața de obște, pentru că
GH
pustia doar amețește patimile, iar viața de obște le omoară și le îngroapă în umilință, în
ascultare și în tăierea voinței proprii. Și doar când ele au pierit, atunci dobândim pacea și
ne unim cu Dumnezeu. Nicăieri nu vei găsi o viață monahală adevărată, decât în obște.
Și încă ceva: tu voiești să-i mântuiești numai pe acești doi ucenici ai tăi, iar eu îți zic să
AN
mergi și să mântuiești douăzeci, iar în timp, poate și cincizeci. Tu va trebui să te îngrijești
de toate. Ție îți este dat să întemeiezi o mănăstire rusă, și prin tine ea se va proslăvi. Nu
te opune voinței lui Dumnezeu. Acum mergi la Kareia, vorbiți, ceea ce este de trebuință,
cu grecii, și vă mutați la mănăstire. Domnul vă va binecuvânta!”.
EV
Starețul, binecuvântându-l, adăugă, înmuindu-și vocea sa gravă: „Mergi, copilul meu,

în pace, și vei afla acolo ceva cu totul minunat!”.
După ce părintele Ioanichie cu cei doi ucenici ai săi s-au întors la chilie au fost
chemați la Kareia, unde erau așteptați de o numeroasă solie a mănăstirii rusești.
Văzând pe starețul hărăzit lor de Dumnezeu, călugării ruși au căzut cu toții la picioarele
RA
lui rugându-l cu tot dinadinsul, în numele egumenului Gherasim, să binevoiască a

trece să viețuiască la mănăstirea lor și să fie duhovnicul întregii frății ruse. Încă
mai sperând la o posibilă retragere în însingurare, el vorbi părinților despre dorința
de a primi, în cele din urmă, binecuvântarea pentru liniștire. Aceștia, desigur, i-au
ITU
făgăduit, spunându-i: „Adună mai întâi frăția rusească, rânduiește-o cum se cuvine
și apoi te poți retrage la liniște”. Căzând de acord cu toate dorințele lui, frații îi
îndemnară pe părintele Ioanichie și pe ucenicii săi ca să parcurgă distanța până la
mănăstire călare pe catâri. Acolo erau așteptați cu nerăbdare de toți ceilalți frați ai
lor, în frunte cu egumenul.
ED
La 6 octombrie 1840, spre seară, înainte de vecernie, un frate din mănăstire, urcat
pe un turn înalt, privind cu atenție la drumul ce cobora de pe un deal, zări în depărtare
procesiunea mult așteptată.
©
73
OS
Așa cum s-a convenit din timp, bucuros începu să tragă clopotul și frații toți, greci
ISM
și ruși, cu lumânări aprinse și cu prapori, au ieșit la porțile sfintei mănăstiri. Preoții și
diaconii erau îmbrăcați în veșminte. Ieromonahul slujitor purta Sfânta Evanghelie, iar
ierodiaconul ducea cădelnița.
În liniștea serii, când nu se auzea nimic în afara cântecului de păsărele, se desluși un
clinchet de zurgălăi de la catârii procesiunii, care venea încet. Când aceștia s-au apropiat
EL
mai mult, toți cei în așteptare s-au umilit cu inima amintindu-și de Cel Care a intrat în
Cetatea Sfântă călare pe mânzul de asină. „Bucură-te și te veselește, Cetate a Sionului!
Că iată, Împăratul tău vine la tine, blând și smerit, șezând pe mânz de asină!” (Stihira,
glasul al 8-lea).
GH
Mult așteptatul oaspete, intimidat de solemnitatea întâlnirii, a sărutat Sfânta
Evanghelie, s-a închinat către ambele părți a celor prezenți, ne îndrăznind să-i privească.
Frații au cântat cu mărire „Cuvine-se cu adevărat” în greacă și în limba rusă, apoi au
mers cu toții la biserica Sfântului Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, unde oaspetele drag,
AN
trimis de Dumnezeu, era așteptat de către egumenul Gherasim. Din altar au fost scoase
cinstitul cap al Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, o părticică din Cinstita Cruce
și icoana Sfântului Mitrofan, cu care rușii au intrat în mănăstire. Părintele Ioanichie se
închină, după rânduială, tuturor acestor sfințenii, făcu trei închinăciuni în mijlocul bisericii
EV
și o a patra închinăciune părintelui egumen. După care îi sărută mâna.

La 20 octombrie 1840 părintele Ioanichie veni cu ucenicii săi la Russik, așezați fiind
în vechea clădire nordică, lângă paraclisul Marelui Mucenic Dimitrie, unde starețul a trăit
până la sfârșitul zilelor sale.
Astfel, în chip minunat a fost ales și ridicat la slujirea duhovnicească părintele Ioanichie.
RA
Referitor la cele menționate mai sus dorim să acordați atenție următoarelor fapte.
În primul rând, demn de atenție este faptul că toți frații, atât greci cât și ruși, se
îngrijeau cu sfințenie de respectarea regulilor de viață în comun și de păstrare a temeiurilor
ortodoxe, rânduite testamentar de egumenul Sava.
ITU
În al doilea rând ținem să menționăm faptul uimitoarei unanimități a frăției, formată

din reprezentanți ai celor două naționalități. Grecii își exprimă sincera simpatie față de
ruși, împărtășind cu ei și suferința și bucuria. Plâng alături de ruși, moartea părintelui
Pavel și se bucură și mulțumesc lui Dumnezeu pentru alegerea minunată a părintelui
Ioanichie. Aceasta să ne fie nouă o certificare sigură a faptului că nu a existat și nici
ED
nu poate să existe vreun conflict pe bază națională în mijlocul unui astfel de organism
spiritual, ca frăția athonită, unită prin alianța iubirii frățești. Cea mai mare parte a fraților
a rămas dintotdeauna fermă și neclintită în iubirea de aproapele. Da, între ei, pe viitor,
©
74
OS
vor exista și unele neînțelegeri, dar legate în exclusivitate de problemele duhovnicești,
ISM
despre care vom vorbi mai jos.
În al treilea rând, impresionantă este procedura de alegere a conducătorului frățietății
prin mijlocirea a multe și stăruitoare rugăciuni, cu post și priveghere, încheiate cu rugăciuni
de mulțumire. Scopul acestei proceduri este de a unifica mințile și inimile fraților în
rugăciunea comună către Dumnezeu spre a-Și arăta voia Sa în descoperirea unei persoane
EL
vrednice. Căutarea voinței lui Dumnezeu spre aflarea unui păstor bun, iubitor de frați,
reprezenta scopul acestor rugăciuni. Ulterior, acest obicei va intra în practica statornică
a mănăstirii ruse și va deveni una dintre cele mai bune tradiții ale sale.
Pe 18 noiembrie părintele Ioanichie a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 21 noiembrie,
GH
la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost hirotonit preot,
primind binecuvântarea arhiereului pentru slujirea duhovnicească. În anul 1841, în
prima săptămână din Postul Mare, părintele Ioanichie a fost tuns în chipul îngeresc.
Cu adevărat, duhul profetic al egumenului Gherasim i-a ales exact noul nume, potrivit
AN
valorii, pe care îl va dobândi pentru toate generațiile viitoare de călugări ruși de pe
Athos. Primind tunderea în monahism el a luat numele de Ieronim, ceea ce în limba
rusă înseamnă „nume sfânt”. Acesta este acum numele unui mare om drag nouă,
devenit ulterior moștenire veșnică, scris fiind cu toiagul Duhului Sfânt pe tablele
EV
inimilor tuturor generațiilor de călugări ai Russik-ului. Viața monahală la un nivel

înalt, cultivată de starețul Gherasim în duhul strict chinovial, conform poruncilor
părintelui său duhovnicesc, starețul Benedict și ale egumenului Sava a găsit un viu
ecou în sufletul său.
Examinând viața părintelui Ieronim în mănăstire, în scopul unei mai bune aprecieri a
RA
roadelor muncii sale și a vredniciei acestei mari personalități, întreaga lui activitate o vom
împărți în două sfere principale. În primul rând starețul Ieronim a fost, înainte de toate,
duhovnic, întâistătător al frăției, iar în al doilea rând, el a acționat ca și ctitor, econom
și administrator. Ambele tipuri de activități ale sale par a fi pe planuri cu totul diferite,
ITU
necesitând calități și talente deosebite și complet diferite. Dar în persoana părintelui

Ieronim se împletesc toate competențele și talentele necesare întreolaltă, prin care și
componentele economice și cele spirituale ale activității sale se transformă în instrumente
care servesc unui scop măreț − renașterea monahismului rus în Athos. Aceste două
instrumente au fost folosite de el numai pentru atingerea scopurilor duhovnicești. Cu
ED
ajutorul lui Dumnezeu, nepăgubind nici frăția, nici economia monahală, nici pe sine
însuși, el reuși să devină un excelent administrator și un profund mărturisitor. Dar nu
s-au întâmplat toate de la sine, ci numai după ce, depășindu-și sinele, se jertfi și se dedică
©
75
OS
complet problemelor mănăstirii și fraților. Aceasta este puterea jertfirii de sine, insuflată
ISM
de credința în Începătorul faptelor bune, cu ajutorul căreia omul face și cele cu neputință.
Lucrarea sa ca mărturisitor și conducător al frățietății ruse el o vedea, înainte de toate,
în păstrarea și, dacă este cu putință, înmulțirea bunelor tradiții ale mănăstirii, păstrând
neclintit regulamentul vieții de obște bineplăcut lui Dumnezeu, care aduce roade bune, și
ajutându-i pe frații ruși să-l adopte, amintindu-și că refuzul foștilor frați de a se supune
EL
acestui regulament a pus capăt nevoinței părintelui Anichit. Cunoscând, din experiența
proprie, beneficiile vieții de obște, el va fi un apărător râvnitor al ei până la sfârșitul zilelor
sale.
Viața de obște nu este doar masa în comun, îmbrăcămintea în comun, rugăciunea și
GH
slujbele în comun, ci și durerea în comun și bucuria tot în comun. Toate acestea implică
existența unor sarcini comune, a unor probleme comune și a unei abordări colective
pentru rezolvarea lor, dacă nu prin acțiuni concrete, atunci, bineînțeles, prin rugăciune
și compătimire. Dar nici asta nu e tot. Viața de obște, care unește sufletele și rugăciunile
AN
frăției, stabilește și obiective și sarcini comune pentru rezolvarea problemelor comune,
presupune și o coordonare unică. Crearea, inspirația și controlul acestui organism
spiritual nu pot fi realizate decât de un singur administrator. Și nu un administrator
fără suflet, cu un personal de executori ai voinței sale, ci un părinte înțelept și iubitor,
EV
ales de Dumnezeu și pus de Dumnezeu și, prin urmare, responsabil pentru toți și pentru
toate faptele săvârșite înaintea Unuia Dumnezeu. Și în acest caz, acest întâistătător nu
se bazează pe niște angajați, ci pe o frățime unitară, unanimă, unde cel mai tânăr, fără
îndoială, conform apostolului, se supune, în duhul iubirii de frați și al armoniei, celui mai
în vârstă. În mâinile sale, cu înțelepciune întemeindu-se pe harul Duhului Sfânt, frăția
RA
este o putere plastică și în același timp constantă, întotdeauna pregătită, la prima chemare
a păstorului său, să se mobilizeze pentru a îndeplini orice sarcină spirituală, păstrând în
același timp toate trăsăturile vocației sale: ascultarea și dorința de a lucra pentru binele
comun și rugăciunea.
ITU
Trebuie să înțelegem că viața de obște în duhul dragostei frățești reciproce nu are

nimic în comun cu întrunirile, convorbirile în deșert sau râsetele, patimi care întinează
duhul. Paradoxul adevăratei vieți în comun constă anume în faptul că monahii care
trăiesc, lucrează, se roagă, mănâncă împreună și se iubesc sincer, încearcă în același
timp să evite comunicarea nefolositoare între ei, având dorința de a rămâne singuri cu
ED
Dumnezeu. În mănăstire întâlnirile, specifice celor care trăiesc în lume, sunt înlocuite de
întâlniri liturgice; vorbele deșarte sunt înlocuite cu imnuri și cântări la slujbe; petrecerile
și banchetele sunt înlocuite cu o trapeză frățească modestă. Adevărata dragoste frățească
©
76
OS
este exprimată nu prin manifestări exterioare, ci prin cele duhovnicești, interioare, cerând
ISM
a răbda ocara, a fi îngăduitor față de slăbiciunile altora, a ierta umilința, a te bucura de
bucuria aproapelui și a te mâhni de durerea lui, a dezrădăcina bănuiala și invidia. Dar
lucrul cel mai însemnat și esențial pentru un călugăr este prezența unei calități care le
cuprinde pe toate celelalte, cea a iubirii aproapelui mai mult decât pe sine însuși. Această
virtute este piatra de temelie a vieții de obște. Ea este cea care atribuie iubirii frățești
EL
caracterul de jertfelnicie, comunicându-i astfel proprietățile de semnificație nemuritoare și
nepieritoare. Este inutil să spunem, că această neprețuită virtute, pentru exprimarea sa,
necesită cu totul alte instrumente decât, de exemplu, astfel de patimi, cum ar fi vorbirea
deșartă și îndrăzneala.
GH
Stârpirea patimilor și educarea adevăratelor relații frățești duhovnicești s-au dovedit a
fi principalele sarcini pentru părintele Ieronim. Curând el deveni călăuză duhovnicească a
unui singur organism monastic, de formare jumătate greacă, jumătate rusească. Pornind
lucrarea sa de creștere a fraților și îmbunătățire a mănăstirii, părintele Ieronim nu se baza
AN
pe puterile lui, ci mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, spre care a nădăjduit pe parcursul
întregii sale vieți. El nu a uitat cuvintele profetice ale starețului său, că Dumnezeu voiește
să creeze ceva minunat în mănăstirea rusă, de aceea cerceta în mod vigilent evenimentele
și esența lor pentru a întrezări neîncetata lucrare a Proniei lui Dumnezeu.
EV
Uneori mănăstirea era cercetată și de către primul și marele său stareț, ieroschimonahul
Arsenie. Sosirea lui mereu strălucea, precum soarele, în mănăstire, însoțită fiind de bucuria
călugărilor, și a celor greci și a celor ruși. La sfârșitul slujbei sobornicești el se retrăgea
împreună cu părintele Ieronim spre a vorbi despre sporirea duhovnicească a obștii. Adesea
discuta și cu egumenul mănăstirii. Atât pe părintele Ieronim, cât și întreaga frățime
RA
rusească, el îi considera ca fii ai săi duhovnicești, subliniind mereu că are, în principal,

grija și responsabilitatea pentru ei chiar mai mare decât însuși egumenul și duhovnicul
lor. În cazuri deosebit de dificile, el își asuma dreptul de a hotărî, ca un cunoscător al
voii lui Dumnezeu. Prin urmare putem spune negreșit că întreaga activitate a părintelui
ITU
Ieronim a fost susținută de sfatul, îndrumarea și binecuvântarea marelui duhovnic al

tuturor călugărilor ruși din Sfântul Munte, Arsenie, prin voința lui Dumnezeu.
Astfel s-a petrecut ridicarea relativ încă tânărului călugăr Ieronim până la gradul
de duhovnic al mănăstirii ruse. Cu toate acestea, drumul lui tindea cât mai sus. La 24
martie 1846, în cea de-a cincea săptămână a Postului Mare, în ajunul praznicului Bunei
ED
Vestiri, când la Sfânta Liturghie se citea: „Iată ne ducem la Ierusalim...”, după ce în ajunul
sâmbetei Acatistului cântă cea mai dulce cântare către Preasfânta Stăpână Născătoare de
Dumnezeu și sluji ultima sa Liturghie, a plecat din această viață, înălțându-se la Domnul,
©
77
OS
la Ierusalimul cel de Sus, duhovnicul tuturor călugărilor ruși din Athos, marele stareț,
ISM
ieroschimonahul Arsenie. Sfântul Munte a fost lipsit de un stâlp și de o lumină care au
sprijinit și luminat în Athos nu numai pe frații ruși, ci și pe cei greci, bulgari și moldoveni.
Dimineața, toți fii săi duhovnicești, dimpreună cu părintele Ieronim au alergat la
chilia bătrânului. „De ce ne părăsiți, părinte?” − întrebau ucenicii. „Cui ne lași pe noi, cui
vei lăsa darurile tale pline de har?”. Punându-și mâinile slăbănogite pe capul părintelui
EL
Ieronim, marele avvă a spus: „Iată, lui vă las și lui îi dăruiesc totul”. Și porunci tuturor să
vină la el pentru ultimul sărut, apoi să ia binecuvântare de la urmașul său, noul duhovnic
al obștei, Ieronim. Astfel, părintele Ieronim, cu voia lui Dumnezeu a fost înălțat la o nouă
slujire prin mâna duhovnicului și starețului său.
GH
Nu era ceea ce căuta el, grăbindu-se spre Athos. Se simțea, până de curând, împovărat
doar de doi ucenici, era stânjenit de responsabilitatea pentru o întreagă frăție, acum, însă,
îi revenea sarcina să salveze o întreagă națiune, pe toți rușii athoniți. Dar nimic nu mai
putea fi schimbat: starețul a murit, pecetluind cu moartea sa binecuvântarea.
AN
Și s-au îndreptat către el toți chilioții, ostenitorii și viețuitorii mănăstirilor. El deveni
părinte de obște pentru toată lumea, iar Mănăstirea Sf. Pantelimon, casă comună pentru
toți. Mulți dintre chilioți, văzând cuviincioasa și simpla viață chinovială a mănăstirii
rămâneau aici pentru totdeauna, dându-se pe sine de bună voie în robia ascultării și luând
EV
jugul cel bun al lui Hristos.

Atunci când părintele Ieronim primi ascultarea de duhovnic, în anul 1840, în
Mănăstirea Sf. Pantelimon a rușilor erau doar 11 persoane. Dar într-o scurtă perioadă de
timp în jurul lui s-a adunat un număr impresionant de frați ruși. Până la sfârșitul anului
1841, aceștia nu mai încăpeau în micul paraclis al Sfântului Mitrofan. În anul 1846 erau
RA
deja mai mult de 20 de persoane. Până în 1850, numărul călugărilor ruși a ajuns la 80 de
persoane, iar peste 11 ani, adică în anul 1861, erau 200 de persoane. După 35 de ani de
la trecerea părintelui Ieronim la mănăstirea rusă, în anul 1875, numărul acestora a ajuns
la o mie, ceea ce ne vorbește despre o atmosferă înalt duhovnicească, creată prin lucrarea
ITU
părintelui Ieronim, peste care se odihnea în mod clar, pecetea alegerii lui de Dumnezeu.
În activitatea sa gospodărească, părintele Ieronim preluă în primul rând sarcina de a
satisface nevoia imediată a obștii în creștere, îngrijindu-se pentru crearea de noi biserici
și îmbunătățirea celor existente. Astfel, în 1845 a fost reconstruit kiriakon-ul monahal −
Catedrala Sf. Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Au fost construite noi biserici: în
ED
1846 − a Sfântului Mitrofan și în 1850 − a Sfântului Acoperământ (Pokrovsky).

Activitățile economice și de construcții necesitau însă fonduri considerabile, pe care
nu avea de unde să le ia. În plus, situația era complicată de datoria imensă care apăsa
©
78
OS
asupra mănăstirii din vremurile vechi și nu oferea posibilitatea de gândire la dezvoltarea
ISM
sa imediată. Dar acest lucru nu l-a oprit pe părintele Ieronim. Neavând nimic altceva
decât asigurarea starețului său Arsenie, adică voința lui Dumnezeu, noul duhovnic începu
totuși să repare clădirile vechi și să construiască altele noi. Părintele Ieronim nu ezită a
reaminti compatrioților săi despre existența mănăstirii și nici nu se rușină să întindă mâna
ca să ceară milă pentru dezvoltarea ei. Dar prima sa încercare, făcută în 1841, nu a fost
EL
încununată de succes. Rusia părea să fi uitat de vechea sa mănăstire din Athos, despre
candela sa care ardea pe Muntele Sfânt. Totuși, impresia creată, că nu va mai fi nici un
ajutor, era aparentă.
Părintele Ieronim însuși trimitea petiții în care vorbea despre Sfântul Munte, despre
GH
mănăstirea rusă, despre importanța ei pentru Rusia ortodoxă și despre situația ei dificilă.
El credea cu tărie că inima rușilor nu va putea să nu reacționeze și nici nu va fi în stare
să lase mănăstirea fără de ajutor. Starețul mai era ferm convins că Marele Mucenic și
Tămăduitor Pantelimon se îngrijea de mănăstire și că va aranja cum se poate mai bine
AN
totul. Și credința lui nu a fost dezamăgită.
În 1844 de la Petersburg a fost primită în dar o casetă cu ramă de argint pentru
mult cinstita icoană a Sfântului Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Și în următorul an,
1845, avu loc în mănăstire un eveniment care deveni o etapă importantă în istoria sa,
EV
și anume vizita Marelui cneaz Constantin Nikolaevici. Această vizită fiind considerată
semnificativă nu numai pentru că spori autoritatea mănăstirii printre greci, ci și pentru
că a atras atenția compatrioților noștri din Rusia asupra mănăstirii. Casa Imperială a
arătat cel mai viu interes pentru soarta frățimii rusești din Athos, atenția sa contribuind
la reluarea pelerinajului spre Muntele Athos și primirii de donații din Rusia. Astfel
RA
mănăstirea dobândește binefăcători din rândul reprezentanților diferitelor clase sociale,

din toate colțurile țării natale. Din donațiile făcute de ei a fost posibilă începerea plății
datoriilor vechi, construirea bisericii Sfântului Acoperământ cu corpurile de chilii pentru
frați și chiar inițierea activității editoriale.
ITU
Părintele Ieronim aprecia foarte mult chiar și cea mai mică donație, mulțumind călduros
pentru fiecare faptă bună. Această apreciere și recunoștință sinceră, precum și sprijinul
vădit primit prin rugăciunea părinților, i-au determinat pe mulți să continue ajutorarea lor
către mănăstirea rusă care nu a dus lipsă niciodată, ci a servit, potrivit dorinței marelui
stareț, drept sursă pentru construirea clădirilor și extinderea mănăstirii.
ED
El ceru urmașilor și tuturor fraților ca recunoștința pentru donații și pomenirea

la rugăciune a binefăcătorilor să fie păzite ca lumina ochilor, poruncind să se păstreze
această tradiție și să o îndeplinească ca o mare și sfântă datorie. După cum s-a mai spus,
©
79
OS
creșterea numărului de frați ai mănăstirii rusești a condus la ideea necesității construirii
ISM
noii biserici mai mari, precum și a unei noi clădiri pentru chilii. Dar nu numai de grija
celor pământești era preocupată atunci mintea părintelui, ci gândul lui era îndreptat spre
cele de sus. El voia să construiască nu doar o nouă biserică, ci și un simbol al bunăvoinței
Maicii Domnului față de mănăstirea rusă și față de călugării ruși, un monument închinat
Preacuratului Ei Nume, de către viețuitorii recunoscători ai mănăstirii. În inima marelui
EL
stareț se născu și numele viitoarei bisericii, închinată Sfântului Ei Acoperământ.
Însă loc pentru ridicarea unei catedrale suficient de mari în interiorul mănăstirii
nu exista. Reamintim că atunci când rușii au intrat în mănăstire în frunte cu părintele
Pavel, egumenul Gherasim le-a dat pentru locuire un corp de clădire în partea nord-
GH
vestică, așa-numit Ctitoricesc (acum numit Egumenesc sau Arhanghelsk), cu un paraclis
al Sfinților Cosma și Damian, resfințit în cinstea Sfântului Mitrofan din Voronej. De la
zidul principal de est al clădirii, începea un mare și lung (de lungimea întregii mănăstiri
de atunci) zid de cetate cu ambrazuri, sprijinit de un turn înalt zimțat, sau turn de veghe,
AN
de unde un frate supraveghea împrejurimile mănăstirii. În absența locului pentru corpul
de clădire și biserică, părintele Ieronim ia o decizie uimitoare: să ridice corpul clădirii în
afara zidului cetății și să construiască biserica deasupra lui. În vârful turnului mănăstirii,
de care nu mai era nevoie, se propunea să se facă un paraclis închinat Înălțării Domnului,
EV
în amintirea unei mici mănăstiri, Voznesensk, fost schit al Russik-ului din Sfântul Munte.
Înfățișând această idee egumenului și Soborului Duhovnicesc, părintele Ieronim primi
deplinul consimțământ și binecuvântarea lor. Imediat a hotărât și începerea acestei lucrări
plăcute lui Dumnezeu, pentru care, evident, fonduri nu avea, bazându-se întru totul pe
Pronia Dumnezeiască, pe mijlocirea Maicii Domnului și pe ajutorul Marelui Mucenic și
RA
Tămăduitor Pantelimon.
Construcția a început în anul 1850, fiind realizată, în principal, din jertfa rușilor de
rând. Au contribuit de asemenea și reprezentanți din clasa comercianților.
În anul 1851 a intrat în mănăstire Mihail Sușkin, viitorul părinte Macarie, care și-a
ITU
convins părinții săi trupești să dea o mână de ajutor la zidirea acestei monumentale
catedrale.
Catedrala Pocrovsk a devenit un simbol al revigorării monahismului rusesc din Muntele
Sfânt, aparent fără speranță mort. Dominând întregul complex de clădiri monahale în
ceea ce privește caracteristicile arhitecturale exterioare, interiorul și prin însuși numele ei
ED
rusesc, maiestuoasa Catedrală Pocrovsk a înveșnicit pentru secole apartenența rusească

a Mănăstirii Sf. Pantelimon, care părea odată pentru totdeauna pierdută pentru frații
noștri.
©
80
OS
În ceea ce privește noul corp de clădire pentru chilii, care a stat la baza Catedralei
ISM
Pocrovsk, trebuie remarcat faptul că, în ciuda dimensiunilor sale uriașe, nu a fost suficient
de încăpător din cauza creșterii continue a numărului de frați. Reamintim că până în anii
șaizeci numărul fraților atinse cifra de două sute, împreună cu grecii fiind patru sute de
oameni, în cincisprezece ani numărul lor sporind până la o mie. În consecință, în anii
șaizeci, cu donațiile comerciantului Sușkin și cu milosteniile colectate de părintele Arsenie
EL
(Minin), la sugestia părintelui Ieronim a fost demolat zidul înfundat de est al cetății,
care lega perpendicular fostul turn al mănăstirii cu turnul numit al Înaintemergătorului
din corpul de clădire grecesc, și pe teritoriul astfel eliberat, aflat mai înainte în afara
mănăstirii au fost construite noi clădiri mari, astfel încât mănăstirea ca rezultat al acestor
GH
lucrări s-a dublat.
Ridicarea catedralei Pocrovsk a fost epocală și culminantă în istoria renașterii mănăstirii
ruse. Prin această construcție a fost finalizată perioada de formare a mănăstirii, începând
cea a glorioasei ei înfloriri, legată de activitatea marilor stareți și de protecția specială,
AN
bunăvoința și grija față de ea a Maicii Domnului, a cărei milă și minuni s-au revărsat în
număr mare asupra mănăstirii și a acestei catedrale24. Prin urmare ea poate fi numită fără
de nici o îndoială marea biserică făcătoare de minuni a mănăstirii ruse. Se poate spune cu
certitudine că, odată cu ridicarea acestei catedrale, s-au împlinit cuvintele profetice ale
EV
starețului Arsenie care i-a spus lui Ieronim: „Mergi, copilul meu, în pace! Și vei afla acolo
ceva minunat!”
Bunăvoința vizibilă a Maicii Domnului față de construcție s-a vădit prin darul
icoanei Sale făcătoare de minuni, numită „Ierusalima”, trimisă la mănăstire când
lucrările de construcție au ajuns la apogeu. Această icoană a devenit un simbol al
RA
prezenței vădite a Preacuratei Stăpânei noastre, care a binecuvântat și a păzit această

construcție. La finalizarea construcției, icoana a fost prinsă, cu ajutorul unei benzi
speciale de coborâre, deasupra Ușilor Împărătești, fiind una dintre cele mai mari
sfințenii a mănăstiri.
ITU
Creșterea numărului de frați, deschiderea unui pelerinaj regulat, extinderea activității

economice − toate acestea necesitau eforturi extraordinare, participarea personală
constantă a starețului, creându-i o mulțime de probleme. Viața în mănăstire, în comparație
cu momentul în care a intrat el în ea, s-a schimbat foarte mult. Grija de nevoile acestei
vieți, de lucrările construcției, de comunicarea cu pelerinii, de mărturisirea fraților îi lăsau
ED
din ce în ce mai puțin timp pentru a se retrage la chilie, așa cum o făcea mai înainte. Din ce
24
Lista numeroaselor minuni, care au avut loc în această biserică va fi prezentată într-unul din volu-
mele acestei serii.
©
81
OS
în ce mai des își punea întrebarea: „De ce ai venit la Athos, Ieronime, oare ca să-ți petreci
ISM
zilele în vorbărie și deșertăciune?”
Simțindu-se într-o stare de suflet atât de jenantă, el se îndreaptă spre rugăciune, ca
fiind cel mai bun medicament duhovnicesc, cerând de la Domnul înțelepțire. Și Domnul
i-a arătat că trebuie căutată nu tăcerea cea din afară, ci aceea dinlăuntrul, neîngrijindu-se
pentru propriul folos, ci mai degrabă pentru folosul celor care au nevoie de ajutorul lui.
EL
Vremea ostenelilor lui era pe sfârșite, începea o nouă etapă, aceea a înfierii sale
duhovnicești de către Dumnezeu. Credincios fiind în puține, primește ca moștenire cinste.
Adeverirea în acest sens dându-i-o harul. Cel ce Îl află pe Dumnezeu înlăuntrul său, acela
nu mai are nevoie de însingurare, unde se obișnuise să-L caute de obicei.
GH
„Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut...” (Psalmul 2, 7) − aude fiecare suflet
înfiat de Dumnezeu. Fiecare fiu și moștenitor știe sigur că toate cele ale Tatălui îi aparțin
de acum lui, de aceea el nu și-a cruțat mijloacele și energia, jertfindu-se pentru mântuirea
și folosul multora.
AN
„Gândul nu-mi este la odihna pământească”, scrie el, triumfând prin biruința asupra
eului său, asupra omului său cel vechi. Și mai zice: „Sfinții Părinți ne îndeamnă să urmăm
exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne poruncește să facem și noi ceea ce a
făcut El. Iar El a spus: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să
EV
și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). „Așa și noi, − scrie starețul mai departe,
− când vom ține minte neîncetat că propria noastră mântuire și desăvârșire a sufletului
sunt definite de căutarea binelui pentru alții, nu pentru noi înșine, și de viețuire pentru
alții, atunci prin mărturia unei conștiințe împăcate vom trăi adesea starea de bucurie
duhovnicească și de alinare proprie. Și ceea ce spun alții, și anume că cel prins în slujba
RA
de stareț nu primește atât de mari daruri de la Dumnezeu pe cât primește cel liber de ea
nu trebuie crezut. Sfintele Scripturi ne arată că mari daruri speciale sunt trimise de la El
călăuzitorilor. Desigur, Dumnezeu le dă aceste daruri dacă trăiesc după dreptate. Prin
urmare și noi, care am primit slujba de stareț de la Dumnezeu, nu trebuie să ne întristăm
ITU
de dificultatea înfăptuirii ei din pricina propriilor neputințe, ci în toate să ne predăm

Aceluia Care a spus că «...fără Mine nu puteți face nimic» (Ioan 15, 5)”.
Descoperirile făcute de el cu ajutorul harului, încerca să le transmită și celorlalți,
astfel încât fapta vieții de obște să capete valoare și să fie păstrată cu neclintire până la
ED
sfârșitul veacului. Pentru că păstrarea ei este singura garanție a continuității existenței

mănăstirii.
Jertfirea de sine este sufletul vieții de obște. Jertfirea de sine este vârtutea ascultării.
Steagul sub care ea se identifică este dragostea. Iar pentru dragostea față de aproapele
©
82
OS
trebuie să jertfim totul, chiar și pe noi înșine. Numai o obște monahală astfel însuflețită
ISM
poate supraviețui în lumea crudă a individualismului și a părerii de sine, îndeplinindu-și
menirea sa de a mărturisi iubirea! A nu căuta doar propriul folos, ci mai degrab a te îngriji
de folosul întregii obști, ca fiind un singur organism duhovnicesc, acestea sunt gândurile
care ar trebui să inspire întreaga activitate a unui novice dintr-o mănăstire de obște.
Astfel, cu ajutorul acestei descoperiri, părintele Ieronim încerca să transpună experiența
EL
harică personală în viața practică a mănăstirii. Grijă pentru aceasta va fi pentru el de
acum încolo principala preocupare până la moartea sa. Cum poate fi păstrată viața de
obște? Numai prin a jertfi totul pentru binele comun și prin jertfirea de sine de dragul
tuturor!
GH
Întocmind o armonioasă viață monahală în cele mai bune tradiții ale vieții de obște,
aducând mănăstirea într-o stare înfloritoare, eliberând-o de datorii și dublându-i
întinderea, părintele Ieronim, deja în vârstă, fizic neputincios, chinuit de boală, dar
neobosit și înflăcărat cu duhul își îndreptă atenția asupra teritoriilor aparținând mănăstirii.
AN
Dimpreună cu ucenicul și prietenul său, părintele Macarie, cu binecuvântarea și sincera
împreună pătimire a egumenului Gherasim, el începe să adune terenurile pierdute în
perioada de extrem declin, să recupereze și să restaureze chiliile și schiturile aflate pe ele
și să ridice și altele noi.
EV
Adunând și stăpânind terenurile pierdute cândva, reînnoind vechile chilii pe jumătate

ruinate, starețul se îngrijea nu numai de restabilirea lor economică, ci era inspirat de o
idee mai înaltă. Conform planului său, toți călugării din chiliile și schiturile aparținând
mănăstirii ar fi trebuit să trăiască ca într-o familie strâns unită duhovnicește. El își
imagina mănăstirea ca un singur organism, cu o structură armonioasă, în mod liber, nu
RA
obligatoriu, subordonată egumenului și inspirată de un scop comun. De asemenea chiliile

și schiturile restaurate el le vedea ca făcând parte din această structură unificată sub
controlul și în subordonarea către mănăstire. Părintele Ieronim și-a realizat acest dor
al său, lăsând urmașilor săi o astfel de mănăstire, aceasta fiind condiția fundamentală și
ITU
necesară pentru existența unei atmosfere duhovnicești sănătoase în ea.

Și într-adevăr, după el, nici unul din schituri, nici una dintre chilii aparținând Russik-ului,
spre deosebire de practica acceptată în Athos, nu s-au dat cu chirie sub acord (omologhia),
ci au rămas întotdeauna parte integrantă a structurii generale, fiecare având propria sa
semnificație funcțională. „Folositorii” acestora trebuiau în mod obligator să facă parte din
ED
frățime.
Această stare de lucruri a fost stabilită legal: în documentele oficiale toate schiturile
și chiliile sunt trecute ca metocuri și katisme*, care nu au statut de persoană juridică, ci
sunt doar nominal specificate ca schituri și chilii.
©
83
OS
Atenția starețului Ieronim a fost în primul rând îndreptată spre locul vechii mănăstiri
ISM
rusești. Acum optzeci de ani, vechiul Russik a fost abandonat de toți și ruinat. Din măreața
catedrală Sf. Pantelimon, pictată de marele Panselin*, nu mai rămăsese nici o urmă.
Biserica Adormirii Maicii Domnului, aflată alături, era pe cale să se prăbușească. Ceva
mai devreme, zidurile corpului de clădiri cu turnuri și biserici erau făcute praf. Și doar
turnul* cu biserica Înaintemergătorului, ca un monument gigantic de secole, se înălța
EL
deasupra acestor rămășițe.
Lucrările au început cu refacerea acestui turn, care mai putea fi încă reparat. Căci
chiar aici a primit tunderea Sfântul Sava al Serbiei! Ulterior, biserica Înaintemergătorului
va fi resfințită în cinstea lui. Mai jos vor fi amenajate încă două paraclise. Un nou corp de
GH
chilii se va adăuga la Turnul Sfântului Sava, unde în curând vor locui frații. Și rugăciunea
va răsuna din nou în acest loc sfânt. La 3 iunie 1871 aici se va săvârși prima Liturghie,
după mulți ani de pustiire și uitare.
Au fost, de asemenea, reînnoite și vechile chilii: trei chilii ale Sfântului Gheorghe,
AN
chilia Bunei Vestiri, chilia Sfinților Trei Ierarhi, chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul,
redenumită a Sfântului Eftimie, chilia Izvorului dătător de Viață, chilia Sfântului Mare
Mucenic Dimitrie din Tesalonic, chilia Sfântului Arhidiacon Ștefan și chilia Sfântului
Grigorie al Neocezareei. Ba mai mult, au fost construite și alte noi chilii cum ar fi: chilia
EV
Pociaevsk, chilia Sfinților Cosma și Damian, chilia Sfintei Treimi și chilia părinților de
la Pecerska. Fiecare dintre aceste chilii avea o anumită funcție economică în raport cu
mănăstirea. În vechiul Russik erau grădinile mănăstirii. În chilia Buna Vestire exista o
vie și o prisacă. În chilia Sfântului Dimitrie se aflau grădini de măsline și fructe. În chiliile
Sfintei Treimi și Pecerska erau plantații de măslini. În schitul Krumița se aflau podgorii,
RA
și așa mai departe.

Conform ideii părintelui Ieronim, transpusă în realitate, toate schiturile și chiliile mai
sus menționate, fiind parte a unei singure structuri, reprezentau locul pentru exercițiul
temporar în faptă sau viață ascetică constantă a fraților mănăstirii. Dar acolo ei mergeau
ITU
numai cu binecuvântarea egumenului și a duhovnicului. Frații care trăiau în aceste chilii,

în tăcere și în rugăciune, se îndeletniceau cu lucrul de mână, util pentru întreaga obște,
aducând astfel prin nevoința lor îndoit folos mănăstirii, atât spiritual − rugăciunea, cât și
material − prin muncă fizică.
Chilia pustnicului, în opinia părintelui Ieronim, nu este o „cetate de scăpare” în care
ED
își poate afla locul său cel care nu se încadrează în rânduiala strictă a regimului monastic
mântuitor de suflet. Pentru acesta o astfel de chilie va deveni prăpastie de pierzanie.
„Cetate a mântuirii” este de fapt umilința, căința și ascultarea. Ci, chilia este stâlpul pe
©
84
OS
care se urcă numai rugătorii și asceții chemați de Domnul. Unii dintre aceștia primesc
ISM
această chemare imediat în dar de la Dumnezeu. Alții o primesc mai târziu, după ce au
progresat în viața de obște, lepădându-se de iubirea de sine, de eul său și de lenevire și
răstignindu-se pe crucea ascultării și iubirii jertfelnice față de toți. Numai astfel de asceți,
care prin prisma iubirii față de aproapele au atins înalta iubire față de Dumnezeu sunt
capabili de o viață înaltă în singurătate.
EL
Într-adevăr, o astfel de minunată organizare spirituală a transformat Russik-ul,
dimpreună cu toate chiliile sale, într-o singură familie armonioasă, unită, însuflețită de
scopuri și sarcini comune sub îndrumarea și educarea unui singur părinte duhovnicesc.
Astfel principiul intern al conviețuirii în comun din mănăstire a fost aplicat și în relațiile
GH
externe, ceea ce a dat un rezultat remarcabil. Prin aceasta Russik-ul contribuind în mare
măsură la dezvoltarea, în principiu, a vieții de obște în Athos. Datorită acestei organizări,
părintele Ieronim a reușit să depășească aparenta nepotrivire, mai ales pentru conștiința
rusă, dintre modul de viață de obște și cel eremitic.
AN
În timp ce mulți erau înclinați să confrunte aceste moduri de trai, părintele Ieronim
le considera drept două mijloace complementare de mântuire a sufletului. În opinia sa,
fiecare suflet necesită o abordare individuală a cauzei mântuirii și fiecare are calea sa
proprie către Domnul. Unii, pentru a-și tăia voința proprie, le este necesară stricta viață
EV
de obște, alții, însă, caută tăcerea și lipsa comunicării. Sunt și cei care, în funcție de
nivelul lor duhovnicesc, au nevoie și de una și de cealaltă. Precum bolnavi au nevoie de
medicamente diferite, potrivite cu boala lor, la fel și sufletele au nevoie de metode diferite
de vindecare. Așa cum bolnavul nu decide ce fel de medicament este mai bun pentru
vindecarea lui, nici ascetul nu trebuie să-și hotărască felul său de ascetism. Acest lucru
RA
trebuie făcut numai de părintele său duhovnicesc, care se apropie creativ de problema
mântuirii sufletului încredințat lui și ia decizii privind atitudinea față de el în conformitate
cu voința lui Dumnezeu și cu nevoile personale ale acestui suflet.
Printr-o influență spirituală direcționată asupra unui anumit suflet, duhovnicul poate
ITU
nu numai să ia în considerare toate nevoile acestui suflet, ci are și prilejul unei comunicări
profunde, confidențiale cu el. Sufletul, văzând grija părintelui său duhovnicesc, se
atașează de el prin dragoste filială. Numai o astfel de relație de încredere dintre cel care îi
mărturisește și asceți dă o garanție a împlinirii voii lui Dumnezeu.
Părintele Ieronim în mod creativ și liber se angaja în procesul de salvare a sufletelor
ED
fiilor săi duhovnicești. Fiind un ferm susținător al vieții de obște, el totuși, fără să țină
seama de aceasta, binecuvânta pe cei care voiau să petreacă un mod pustnicesc de viață
în chiliile mănăstirii. El făcea acest lucru numai în cazul în care avea o certificare sigură
©
85
OS
de împlinire a voinței lui Dumnezeu. Pentru o viață de însingurare a construit în jurul
ISM
mănăstirii multe chilii noi.
Pentru cei care-și doreau un mod de viață mai strict, precum și pentru pustnicii care
căutau să-și găsească un refugiu sau un colțișor lângă mănăstirea rusă, el le-a pus la
dispoziție o stâncă abruptă sub vârful muntelui care se ridica deasupra mănăstirii, unde
erau o mulțime de peșteri de origine naturală. Ei se așezau acolo cu îndeplinirea obligatorie
EL
a următoarelor condiții: să vină la mănăstire la termenul stabilit de duhovnic; să se prezinte
la el pentru mărturisire și descoperirea gândurilor și pentru împărtășirea cu Sfintele Taine
ale Lui Hristos. Despre unii dintre acești asceți vom scrie în continuare în cartea noastră.
În curând acest deșert stâncos, cândva adăpost de șerpi și scorpioni, datorită părintelui
GH
Ieronim, care împlinea voia lui Dumnezeu, a devenit un tărâm de nevoință și rugăciune
neîncetată pentru mănăstire, pentru întregul Munte Sfânt și pentru întreaga lume. Cu
adevărat această stâncă poate fi numită Karulia rusească.
Astfel pădurile, dumbrăvile și crăpăturile din vecinătatea mănăstirii au fost împresurate
AN
de locuri protejate, legate atât între ele, cât și cu mănăstirea, prin lanțuri de poteci și
căi pavate. Astfel acești stâlpi duhovnicești, cu rugăciunea lor fierbinte atingeau cerul,
completând pe deplin scăzământul ei la frații din obște pentru motivul inevitabilelor, deși
permise, comunicări și griji.
EV
Ca și duhovnic mărturisitor comun rus pentru Athos, îndatorire primită de el din

mâinile marelui stareț Arsenie, părintele Ieronim nu și-a uitat și nu și-a părăsit niciodată
fiii săi duhovnicești din pustie, ci în orice mod posibil încerca să le ușureze viața deloc
ușoară.
Despre atitudinea părintelui Ieronim față de pustnici și de modul lor de viață ne
RA
mărturisesc cuvintele părintelui Denasie (Iușkov): „Începutul bogatelor milostenii

cu bani, provizii, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte diverse lucruri a fost pus de către
binecuvântatul și milostivul duhovnic al mănăstirii, Ieronim. Batiușca, cum era numit
el în primii săi ani de viețuire în mănăstire, călătorea de unul singur pe munte pentru a
ITU
da milostenie și toate cele necesare «prietenilor săi duhovnicești», după cum îi numea el,
uneori căutându-i în cele mai inaccesibile locuri, el însuși trăind în pustie și cunoscându-i
foarte bine pe asceții de atunci.
La acea vreme (după 1840), în Muntele Athos erau doar câțiva călugări ruși. Mai
târziu, odată cu înmulțirea numărului de frați ruși se întâmpla uneori, ca duminica, după
ED
trapeză, obosit și slăbit atât din cauza bolii, cât și a multelor sale activități, să stea pe un
scăunel și să dea milostenie tuturor celor care aveau nevoie. Uneori era atât de înghesuit
din toate părțile, că nu exista nicio cale de a trece nici pe scară, nici pe coridor. Ca
©
86
OS
să-i alunge pe acești săraci lui, desigur, nu i-a trecut prin cap niciodată. Multora dintre
ISM
pustnici, iubitori de tăcere sau slăbiți de boli și bătrânețe, care nu puteau veni la mănăstire,
părintele Ieronim le trimitea cele de trebuință de la mănăstire prin ucenicii săi”25.
Pustnicii, care de dragul tăcerii mergeau la chilii izolate, adesea, pentru a se întreține,
erau forțați să le părăsească, astfel pierzând și roadele tăcerii. Uneori, din lipsă de bani,
erau expulzați din sărăcăcioasele lor chilii și colibe. Dar să vedem ce a inventat acest
EL
teolog practic al iubirii, ca să ofere copiilor săi posibilitatea de îndeplinire, fără de grijă, a
scopurilor și îndatoririlor lor.
Pe pământurile schitului-metoc din Krumița, la hotarul cu Mănăstirea Hilandar,
deasupra mării, prin binecuvântarea sa, a fost înființat schitul pustnicesc «Noua Tebaidă»,
GH
echivalentul rusesc al schiturilor grecești din apropiere de vârf, menit a fi pentru chilioții
și ostenitorii săraci. Într-o scurtă perioadă de timp s-au adunat aici până la două sute
cincizeci de călugări, care trăiau în colibe separate, împrăștiate pe o suprafață mare și
ținute pe seama mănăstirii. Mănăstirea le-a construit și o biserică cu hramul tuturor
AN
sfinților athoniți, o bolniță și câteva clădiri. Hrana necesară ei o primeau, cu binecuvântarea
starețului, de la mănăstire și de la metocurile ei. Dar aceasta nu era cel mai important
lucru. Mai important era faptul că, după ce i-a adunat împreună și i-a organizat pe toți,
starețul le-a impus și un regulament comun, care să asigure și disciplina juridică și pe cea
EV
morală.
Astfel a fost creată și formată o mare familie monahală duhovnicească în jurul vechii
așezări rusești a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, care și-a întins, ca o mamă iubitoare,
brațele sale pentru îmbrățișarea și adunarea tuturor călugărilor ruși din Muntele Athos
sub omoforul Maicii Domnului. Dar această familie nu ar fi fost completă fără două
RA
schituri rusești – cel al Sfântului Ilie și cel al Sfântului Andrei. Vom reaminti, că ambele
aceste schituri au fost întemeiate în acea perioadă de tristă amintire, când Russik-ul părea
pentru totdeauna pierdut pentru frații ruși. Într-adevăr, nu existau mijloace umane pentru
a redresa situația deplorabilă, decât încrederea totală, cu smerenie și răbdare, în Pronia
ITU
lui Dumnezeu. Corectitudinea acestei poziții a arătat-o cursul ulterior al istoriei: căci nu
o mână omenească, ci însăși mâna călăuzitoare a Providenței lui Dumnezeu a înapoiat în
chip minunat călugărilor ruși vechea lor moștenire.
Aceste trei mănăstiri rusești erau legate între ele nu numai după criteriul de
naționalitate, ci și de rudenie duhovnicească, având aceeași rădăcină comună pentru toți
ED
rușii de pe Muntele Athos, pe marele stareț Arsenie, a cărui autoritate a fost recunoscută
25
Denasie (Iușkov), schimonah. Notițe ale călugărului rus athonit despre călătoria sa la mănăstirile
Sf. de la Athos / Interlocutorul edificator. M., 1898. P. 91.
©
87
OS
atât de cei din Schitul Sfântul Andrei, cât și de cei din Schitul Sfântul Ilie. Acceptând
ISM
cu smerenie alegerea starețului Arsenie, ei s-au unit în jurul părintelui Ieronim și al
succesorului său, părintele Macarie, care în curând va fi numit stareț al tuturor rușilor
athoniți, într-o singură familie, sub îndrumarea sa duhovnicească, în calitate de duhovnic
rus pentru Muntele Athos.
Pacea și bunele relațiile au fost restaurate, emoțiile și neînțelegerile au fost lăsate în
EL
urmă, cea mai bună dovadă fiind activitatea în comun a tuturor celor trei schituri rusești.
Adunați împreună, ei au cumpărat un teren în Galata, o suburbie a Constantinopolului,
pentru a-și întemeia propriul așezământ, care urma să devină nucleul unui fel de cartier
rusesc unic, unde pelerinii din Rusia, trecând prin Constantinopol către altarele Orientului,
GH
se puteau simți relativ în siguranță, aproape ca acasă. Mai târziu, unul dintre stareții
Schitului Sfântul Ilie va spune despre alianța celor trei schituri rusești din Muntele Athos
următoarele: „Noi suntem aici, în Muntele Athos, asemenea Sfintei Treimi, strâns uniți și
nedespărțiți”26.
AN
Părintele Ieronim înțelegea perfect nesiguranța statutului schiturilor rusești, care
conform legilor athonite nu aveau drepturi absolute asupra pământului lor. Din toate
mănăstirile ruse, numai Mănăstirea Pantelimon dispunea de toată plinătatea acestor
drepturi legale, ca a unei mănăstiri suverane. Restul schiturilor aveau drepturi relative și
EV
erau doar cu numele rusești. Terenurile pe care se aflau acestea aparțineau mănăstirilor
chiriarhale grecești. În situația care s-a creat atunci existau doar două căi de soluționare:
sau achiziționarea terenului pe care erau amplasate schiturile în favoarea Russik-ului ca
mănăstire suverană cu drepturi depline, după cum s-a procedat cândva cu terenul celui
mai vechi schit rusesc din Muntele Athos, Xilurgu, sau dobândirea pentru schituri a unor
RA
drepturi de proprietate identice cu cele ale mănăstirilor suverane. Aceste planuri părintele
Ieronim încerca să le pună în aplicare cu ajutorul ascultătorului său, părintele Nathanael
(Kobelev), antiprosopul mănăstirii la Kareia, precum și cu cel al ambasadorului rus la
Constantinopol, contele Ignatiev. De asemenea a existat și un proiect de cumpărare pe
ITU
seama Schitului Sfântul Ilie a mănăstirii părăsite Stavronikita.

Prin urmare vedem că părintele Ieronim era fidel ideii sale de a crea o familie monahală
rusă unită în Muntele Athos sub auspiciile Mănăstirii Pantelimon. Iată remarcabila formă
prin care această idee s-a cristalizat. Russik-ul veni cu propunerea unei noi relații între
mănăstire și schiturile din subordinea ei. Mănăstirea rusă în raport cu alte schituri și
ED
chilii rusești nu acționează ca o mănăstire kiriarhală, ca o mănăstire suverană, ci doar ca

o mănăstire-mamă care poartă responsabilitatea și supraveghează schiturile afiliate ei.
Russik-ul le reprezenta interesele în fața organelor administrative ale Sfântului Munte
26
AMRPA. Doc. nr. 3898.
©
88
OS
și în fața instituțiilor din afara Athosului, coordonând acțiunile lor comune, și le asigura
ISM
mijloacele necesare existenței lor.
Oricât s-ar părea de ciudat, dar însăși mănăstirea rusă, dezvoltându-se rapid și unind
totul în jurul ei, în opinia observatorilor simpatizanți și chiar a adversarilor sinceri, la
sfârșitul secolului al XIX-lea a tradus prin sine ideea monahismului de obște la Athos. În
vreme ce mănăstirile grecești încă nu-și reveniseră pe deplin de sub influența dăunătoare
EL
a vieții idioritmice, pe larg răspândite în Athos la începutul secolului al XVIII-lea,
comunitatea monahală rusă bine consolidată, în comparație cu mănăstirile grecești
dezbinate și ocupate cu satisfacerea propriilor lor interese, a câștigat un mare respect,
greutate și influență în mediul monahal din Athos. Realizând această împlinire și folosind-o,
GH
mănăstirea rusă deveni unul dintre principalii apărători și mesageri ai principiilor vieții
de obște din Muntele Athos. Ca pildă a însemnătății și respectului pe care Russik-ul l-a
dobândit, poate fi menționat faptul că mănăstirile grecești Sfântul Pavel și Xenofon au
avut ca egumeni, deși greci după naționalitate, foști viețuitori ai mănăstirii rusești, în
AN
care înflorea o viață de obște exemplară. Și s-a făcut aceasta din cauza lipsei de candidați
vrednici și competenți în propriul mediu, vrednici să susțină și să păstreze chinovia.
Inițiativa părintelui Ieronim de a reuni întregul Athos rusesc era la acel moment foarte
binevenită. De fapt, ea reprezenta răspunsul la acele întrebări nedumerite, de care, în
EV
depărtata Patrie, era frământată gândirea socială, guvernamentală și eclesiastică, care brusc
se confruntă cu existența unei civilizații monahale, pentru mulți de neînțeles, vie și activă,
chiar în centrul Europei civilizate și care încerca să-și determine atitudinea față de ea.
În Rusia, adesea se întrebau: «Care este beneficiul nostru moral pentru cinstirea
Athos-ului? Cât de folositor și necesar pentru Rusia este Athos-ul în plan național,
RA
cultural și religios? Se merită a fi susținute aspirațiile unor reprezentanți ai poporului rus

de a rămâne în monahism în Muntele Sfânt? Se merită a trimite milostenii în mănăstirile
de acolo?”. La toate aceste întrebări însăși poziția starețului și faptele sale dădeau un
răspuns hotărât: Athos-ul este lumina lumii și sarea pământului. Monahismul rusesc pe
ITU
Muntele Sfânt este o putere monolită și unitară, orientată spre rugăciune, care cere de la
Dumnezeu și milostivire pentru Patria natală! Da, este o forță unită, nu dezbinată. Este o
candelă sau o lumânare rusească, pusă pentru Patrie în sfeșnicul Sfântului Munte. Aceasta
este ambasada, sau reprezentanța poporului rus în fața Maicii Domnului, chemată să îi
ofere Ei tot ce are mai bun sufletul rus!
ED
Și cei mai buni reprezentanți ai publicului rus, ai serviciului diplomatic, ai cercurilor

guvernamentale și ai ierarhiei bisericești nu au putut să nu audă propovăduirea
starețului Ieronim în apărarea turmei încredințate lui, arătând astfel contemporanilor
săi că monahismul rusesc la Athos reprezintă într-adevăr un minunat model de viață
©
89
OS
duhovnicească, că este însuși duhul ortodox al Rusiei și un model ideal de organizare a
ISM
vieții monahale de obște; că mănăstirea rusă este singura prezență rusească în Orient
condusă în mod temeinic și bine organizată.
Atitudinea guvernului și a autorității bisericești față de călugării din Sfântul Munte,
percepuți anterior ca niște disidenți care și-au părăsit voluntar Patria, și de aceea ne
recunoscându-se tunderea monahală și hirotoniile săvârșite la Sfântul Munte, datorită
activității stareților Ieronim și Macarie s-a schimbat radical. Rolul unificator al Mănăstirii
EL
Sfântului Pantelimon din Athos a fost corect înțeles, recunoscut și înalt apreciat.
Mănăstirea se învrednici de multă milă și patronaj, iar monahismul rusesc din Muntele
Athos, adunat și îndrumat de ea a primit recunoașterea oficială în cercurile guvernamentale
GH
și bisericești.
Unul dintre principalele merite ale părintelui Ieronim poate fi considerat, fără
îndoială, aportul de menținere a păcii în renumita dispută greco-rusă. Drept motiv al
confruntării greco-ruse de atunci, majoritatea cercetătorilor, din păcate, considerau a fi
spiritul naționalist al viețuitorilor greci ai mănăstirii, ceea ce era departe de adevăr, astfel
AN
apreciind și părintele Iertonim. Mai mult decât atât, el a înțeles perfect motivul principal
al nemulțumirii grecilor, depunând toate eforturile necesare pentru echilibrarea dispoziției
și intereselor lor în raport cu interesele mănăstirii ruse în renaștere.
Conflictul greco-rus a căpătat nuanță naționalistă chiar în timpul desfășurării sale, când
EV
la el s-au implicat aproape toți călugării de origine greacă, și stareții și novicii, cât și unele
forțe externe: jurnaliști și politicieni, ceea ce a contribuit la prevalarea unor argumente
ne-duhovnicești în disputa lor cu rușii. Problema națională a fost o ultimă speranță a părții
duhovnicește ignorante a fraților greci în atragerea clerului și intelectualității grecești de
partea lor. Dar temeiul profund al litigiului a fost în exclusivitate un motiv duhovnicesc:
RA
atitudinea diferită a grecilor și a rușilor față de modul monastic athonit de viață. Grecii
erau susținători ai unui mod de viață mai ascuns, pe cât posibil izolat de lume, iar rușii,
dimpotrivă, erau nevoiți să răspundă într-un mod deschis la interesul enorm din partea
Rusiei și uneori era dificil pentru ei să mențină acest proces într-un cadru acceptabil.
ITU
În vara anului 1857, în Muntele Sfânt, la digul mănăstirii rusești, a sosit primul
vapor din Rusia cu care au sosit și niște personalități celebre. Prin providența lui
Dumnezeu, lucrurile s-au aranjat astfel încât cu acest vapor s-a întors la mănăstire și
călugărul Eufimie (Deev)27, care a adus cu el o binecuvântare prețioasă mănăstirii rusești
Schimonahul Efrem (Deev), originar din Rusia. Tuns în mantie cu numele Irineu. A fost colecți-
ED
27
onar de donații pentru mănăstirea din Sankt Petersburg. A ajutat mănăstirea foarte mult, mai târziu a
fost tuns în schimă. A restabilit vechea chilie a Sfântului Ioan Botezătorul din apropierea mănăstirii (mai
târziu chilia Efimovskaya). În anii 1847-1860 a continuat să colecteze donații. A scris scrisori din Rusia
duhovnicului său Ieronim în timpul colecției de donații (a se vedea AMRPA, doc. nr. 1225). A răposat la
8 septembrie în anul 1865.
©
90
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
a Maicii Domnului: icoana Adormirii ei, copia exactă a originalului ei de la Pecerska, cu

părticele de moaște ale sfinților de la Pecerska încorporate în ea. Această icoană a fost
proslăvită de Dumnezeu prin câteva minuni și semne. Sosind la mănăstire cu vaporul,
RA
oamenii doreau să-l vadă personal pe părintele Ieronim, care în acel moment nu se afla
în mănăstire, ci se nevoia în tăcere la chilia Sfinților din Pecerska*. Pentru motivul stării
lui de sănătate precare părintele Ieronim nu putea coborî la mănăstire, însă la insistența
celor de curând sosiți, care aveau nevoie de convorbiri personale cu starețul, și la cererea
ITU
unora dintre frați, el a cedat mergând la mănăstire călare pe un mular. Pe drum, starea
lui de sănătate s-a înrăutățit până la extrem, astfel încât, la sosirea sa la mănăstire a
devenit evident pentru toți că duhovnicul e pe moarte. Printre alții, veni să-și ia rămas
bun de la el și părintele Eufimie, care călătorise cu aceeași navă, despre a cărui sosire
duhovnicul nu știa. În mâinile sale el purta comoara prețioasă, pentru a-i arăta celui
ED
aflat pe moarte achiziția sa duhovnicească neprețuită pentru mănăstire, sau, mai bine
spus, binecuvântarea a Înseși Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Văzând pe părintele
Eufimie cerându-i binecuvântarea și întinzându-i icoana făcătoare de minuni, părintele
Ieronim o luă în mâinile sale, glăsuind heretisirea îngerului, o sărută și deodată simți o
©
91
OS
ușurare. Puțin câte puțin, sprijinit de un medic, cu ajutorul Împărătesei Cerului, boala, și
ISM
cu ea și moartea prematură, s-au retras complet.
În coincidența tuturor acestor evenimente părintele Ieronim a văzut lucrarea Proniei
lui Dumnezeu. Domnul a binecuvântat cu dreapta sa comunicarea directă a mănăstirii
cu Patria. „Nu te teme − spuse el părintelui Macarie, încurajat după această vindecare
miraculoasă −, Providența lui Dumnezeu ne-a adunat aici, Ea se va și îngriji de noi. Să
EL
încercăm să păstrăm dragostea dintre greci și ruși și regulile pe care le avem acum, și
Dumnezeu nu ne va părăsi”28.
După acestea, părintele Ieronim a început să binecuvânteze în mod activ extinderea
tuturor legăturilor posibile cu Rusia. Ca urmare, în anul 1873, la Moscova a fost sfințit
GH
paraclisul Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Cu binecuvântarea lui tot
la Moscova a fost deschis un metoc al mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon.
Temându-se de nemulțumirea față de această activitate din partea greacă a frățietății,
părintele Ieronim îndemnă să se acționeze cu prudență și cât mai potrivit voinței lui
AN
Dumnezeu, dar zeloșii săi ucenici, împlinindu-i binecuvântarea, nu au putut păstra calea
de mijloc între conservatorismul athonit și deschiderea spre lume (în acest caz spre
Rusia). Temerile părintelui Ieronim s-au adeverit, căci după deschiderea mai multor
metocuri în diferite orașe și a îndesirii tot mai mult a relațiilor maritime cu Rusia, grecii
EV
din mănăstire s-au revoltat cu adevărat, ceea ce a dus la cunoscutul litigiu greco-rus din
1874-1875.
Din nou, înțelepciunea intervenției părintelui Ieronim a condus acest proces la o
rezolvare favorabilă. Aici nu intenționăm să facem o analiză detaliată a tot ceea ce s-a
întâmplat. Această lucrare se va săvârși în volumul istoric al seriei. În această biografie
RA
vom aborda acest subiect doar în măsura în care va caracteriza personalitatea marelui
stareț.
Încă de la începutul conflictului, părintele Ieronim a realizat că ascuțișul vârfului
acestui conflict era îndreptat tocmai împotriva unității frăției, împotriva principiului vieții
ITU
de obște și a stăreției. În ciuda înrădăcinării acestor tradiții în mănăstire, părintele Ieronim

a înțeles că doar un impuls pătimaș dacă ar fi predominat, nu le-ar cruța, acest fapt
ducând inevitabil la o democratizare largă a ocârmuirii interne. De aceea el se ridică ferm
întru apărarea vieții de obște a turmei încredințate lui, dând la o parte toate încercările
ED
întreprinse împotriva ei.

În plină desfășurare a evenimentelor, în anul 1863, de la Lavra Sfânta Treime a
Sf. Serghie veni la mănăstire un înalt oaspete, un ieromonah învățat, grec de neam. El
28
Interlocutorul edificator. M., 1898. P. 312.
©
92
OS
a fost primit foarte cordial atât de greci, cât și de ruși. Cei din urmă sperau că, fiind un
ISM
grec, însă care trăiește chiar în inima Sfintei Rusii, în cea mai vestită mănăstire a ei, va
înțelege nenorocirea ce i-a cuprins și-i va ajuta să depășească ispita. Dar cu toții s-au
înșelat: înaltul oaspetele luă o poziție cu totul opusă așteptării, sprijinind pe deplin pe cei
nemulțumiți. Mai mult decât atât, dacă mai devreme grecii erau, în general, nemulțumiți
de ruși, atunci ieromonahul sosit a făcut ca această nemulțumire să se îndrepteze asupra
EL
duhovnicului Ieronim. El a început să acționeze foarte viguros împotriva lui, clevetindu-l
și incitându-i pe toți împotriva lui ca fiind, în opinia sa, principala sursă de dezorganizare.
Nemulțumit de acest lucru, ieromonahul a început să scrie acuzații și calomnii împotriva
starețului la Sfânta Chinotită și la Patriarhie, cerând să îl scoată din mănăstire cu orice
GH
preț, ca să se salveze situația.
Multe necazuri a îndurat părintele Ieronim în această perioadă de timp. El a îndurat
cu curaj și în tăcere toate aceste reproșuri, încrezându-se în Dumnezeu și în Împărăteasa
Cerului, precum și în Sfântul Mare Mucenic Pantelimon.
AN
Și iată că într-o bună zi, ieromonahul sus-amintit, venind la slujbă în Catedrala Sf.
Pantelimon, merse mai întâi să se închine la icoane, pe calea stabilită prin obișnuință.
Prima icoană la care se închină toți cei care vin la biserică, conform acestei căi, este
icoana Maicii Domnului din Tihvin, situată în pridvor pe partea de sud-vest. Închinându-se
EV
după obicei la această icoană, ieromonahul a auzit deodată o voce severă, venind de la
chipul Maicii Domnului: „Lasă uneltirile împotriva lui Ieronim, căci el se odihnește în
dragostea mea!” Uimit de groază și rușine, el, cu tot cu uneltirile sale, ieși din biserică și
cu prima navă părăsi Athos-ul.
RA
Judicioasa fermitate, pe de o parte, înțeleapta rațiune, însoțită de răbdare,

pe de altă parte, și mai presus de toate acestea, neclintita și smerita nădejde în
Atotputernicul Dumnezeu, înălțată prin rugăciune, și-au făcut lucrarea și au adus
pacea mult așteptată.
De mai mulți ani, frații se rugau pentru ca să-i vină un ajutor credincios și devotat
ITU
starețului lor. În anul 1851, veni la Sfântul Munte negustorul Mihail Ivanovici Sușkin din
Tula. Prin Providența Dumnezeiască s-a aranjat în chip minunat tunderea tânărului ascet,
din cauza pericolului de moarte, în marea schimă. De asemenea, în chip minunat, imediat
după tundere el s-a vindecat. Privind cu vigilență la toate aceste evenimentele, părintele
ED
Ieronim, care se străduia să întrezărească în toate căile Providenței lui Dumnezeu, a

văzut în tot ceea ce se întâmpla o mare binevoință a lui Dumnezeu. Rugându-se, el primi
înștiințare despre voința lui Dumnezeu, și le spuse fraților: „Acesta este omul pe care-l
cerem în rugăciune de la Domnul”.
©
93
OS
La tundere, negustorul Mihail Ivanovici a fost numit Macarie. Noul schimonah încă
ISM
din primele zile a devenit cel mai apropiat ucenic al părintelui Ieronim, care a început să-l
pregătească pentru o slujire minunată, fără să-i cruțe mândria, ci mai degrab zdrobindu-l
cu mustrări și umiliri.
În anul 1853 părintele Macarie a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1856 ieromonah,
imediat fiind numit cel de-al doilea duhovnic al frăției rusești. Obligațiile de duhovnic erau
EL
încă îndeplinite de părintele Ieronim, la care mergeau frații pentru rezolvarea problemelor,
legate de multele ispite, neavând ei încă încredere în noul stareț. O astfel de numire era
necesară pentru a ridica pe viitorul succesor în ochii tuturor fraților, astfel încât ei să
poată întrezări înălțimea orizontului pe care este înscrisă calea chemării sale. În același
GH
scop, părintele Ieronim se retrăgea adesea din mănăstire în pustie, pentru a nu umbri,
prin autoritatea sa, personalitatea încă timidă a noului stareț, modest și nepretențios
din fire, ale cărui acțiuni totuși le urmărea, corectându-l, dacă era necesar. Astfel, după
hirotonirea preoțească, părintele Macarie devine călăuza frățietății ruse, deocamdată încă
AN
nominal, dar destul de influent, cu o perspectivă evidentă de independență în viitor.
Bătrânul egumen Gherasim, simțindu-și moartea apropiată, își dorea ca încă din timpul
vieții sale, așa cum făcuse odinioară egumenul Sava, să transmită cârja egumeniei unui
succesor vrednic. Alegerea lui a căzut pe părintele Macarie, fără nicio pretenție din partea
EV
fraților ruși. Schiarhidiaconul Ilarion, ajutorul părintelui Gherasim pentru conducerea

frăției grecești, cât și reprezentanții mai mari dintre frații greci, i-au susținut decizia.
Astfel, părintele Macarie a fost declarat succesorul oficial al părintelui egumen Gherasim,
acceptat în unanimitate de întreaga frăție.
RA
Despre părintele Macarie, însuși starețul Ieronim mărturisește, că acesta îl mângâia

mult prin cuvioșia sa. „Îi mulțumesc Domnului, − scria el mamei sale, schimonahiei
Evula, − că mi-a trimis în ajutor un astfel de om binecuvântat, care, dacă Dumnezeu va
binecuvânta, va rămâne după moarte mea stareț al fraților ruși”.
„Experiența sfinților părinți, − spunea părintele Ieronim într-o altă scrisoare, −
ITU
cere egumenului să aibă în preajma sa un prieten credincios: un sfătuitor duhovnicesc,

nepărtinitor, chibzuit, iar în locul unde acest lucru nu este, acolo călăuzirea sufletelor este
dezastruoasă”.
Astfel, cu binecuvântarea părintelui Ieronim, în mănăstire s-a stabilit o bună și fermă
ED
tradiție, care a avut un puternic efect de suprimare și atenuare a gravității și neliniștii,

asociate cu perioada interputere și calmând spiritele electorale. Și, lucrul cel mai important,
această tradiție introducea Divinul în procesul electoral și asigura dezvoltarea stabilă a
mănăstirii.
©
94
OS
Ceea ce noi numim continuitate duhovnicească poate fi exprimat într-un singur cuvânt
ISM
patristic, stăreția. Transmiterea moștenirii duhovnicești de la întâistătător la ucenic, de
la părinte la fiu și crearea mecanismului unui astfel de transfer pentru mai multe generații
în avans sunt denumite stăreție. Ea este garantul păstrării tradiției duhovnicești, stabilite
cândva de un alt călăuzitor.
Precum în Biserica lui Hristos prezența succesiunii apostolice directe este una dintre
EL
condițiile principale pentru canonicitatea ierarhiei și legitimitatea slujbei sale liturgice, la
fel și în instituția monahismului prezența continuității stărețești este una dintre principalele
garanții și, în același timp, criterii ale corectitudinii vieții duhovnicești.
Părintele Ieronim poate fi numit pe bună dreptate întemeietorul stăreției rusești la
GH
Athos. Ca ucenic al marelui stareț Arsenie, el a transmis moștenirea sa discipolilor săi și
a avut grijă ca acest transfer, sau continuitate, să nu se întrerupă, dacă este posibil, până
la sfârșitul veacului. Pe lângă succesorul său duhovnicesc direct, părintele Ieronim lucra
neobosit și la educarea mai multor viitori stareți ai Russik-ului.
AN
Aproape jumătate de secol s-a nevoit părintele Ieronim ca duhovnic. Viața lui se
apropia de sfârșit. Cu toate acestea el nici măcar nu se gândea la odihnă. Restul puterilor
sale l-a dedicat mântuirii turmei pe care o adunase cu ajutorul lui Dumnezeu. Pe cât i-a
stat în putință, a făcut totul pentru a păstra neclintită și trainică viața călugărească de
EV
obște, rânduită de Dumnezeu.

Cunoscând acest lucru, părintele Ieronim a încercat să imprime profund în conștiința
întregii fraternități, prezente și viitoare, atât verbal cât și vizual, valoarea morală veșnică
a acestei forme ideale pentru salvarea organizației monahale.
RA
Astfel, în anul 1882, pentru prima oară când s-a îmbolnăvit grav, crezând că s-a
apropiat de pragul veșniciei, el a decis să se adreseze fraților cu cuvintele ultimei îndrumări
părintești sub forma unui testament postum. El, prin însăși numele și semnificația sa, purta
chipul unei porunci sau al unui legământ și, prin urmare, avea un caracter obligatoriu spre
înfăptuire.
ITU
Dorind să-i însuflețească pe frați, părintele Ieronim, fără nici o îndoială sau jenă,
mărturisește că în mănăstirea rusă prin harul dumnezeiesc viața de obște a ajuns în forma
sa ideală. El așa o și numește „viață de obște neprihănită” și subliniază că este dată de sus,
ca un mare dar de la Dumnezeu. Și, prin urmare, rămânând singuri acum, fără vegherea
ED
lui părintească, frații sunt responsabili pentru păstrarea ei în aceeași formă neprihănită.
Anticipând întrebarea firească despre felul cum poate fi păstrată o organizație atât de
fragilă, părintele Ieronim îi îndeamnă să păstreze ca pe lumina ochilor stăreția, pentru că
numai succesiunea stăreției garantează păstrarea tradițiilor duhovnicești ale mănăstirii.
©
95
OS
Orice mică abatere spre democratizare, în ciuda avantajelor aparente, contribuie la
ISM
distrugerea tradițiilor, ele fiind înlocuite de beneficii practice pe termen scurt, sau de
interesele anumitor grupuri. Într-un fel sau altul democratizarea cârmuirii conduce
inevitabil la împărțirea organismului social unic în clase, grupări, grupulețe și așa mai
departe, ceea ce este cu totul potrivnic duhului vieții de obște. „Mai presus de toate, − scrie
el, păstrați stăreția, pentru că este rânduită după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos
EL
și fără de stăreție nu poate fi o obște desăvârșită, pentru că poliarhia, prin divizarea sa în
partide, întotdeauna va perturba obștescul”. Precum fără succesiune apostolică nu poate
exista o adevărată Biserică, așa și fără o continuitate stărețească nu poate exista o viață
duhovnicească corespunzătoare într-o mănăstire.
GH
În continuare, părintele Ieronim explică fiilor săi duhovnicești că numai în păstrarea
statutului de obște, a unei obști neprihănite, condusă de stareți, constă slujirea mănăstirii
către Dumnezeu, Biserică și lume.
„Istoria ne arată, − mărturisește marele stareț fiilor săi, − că respectarea legământului
AN
de viață obștească în vechile mănăstiri a fost folositoare întregii Biserici Ortodoxe, pentru
că astfel a crescut slava Ortodoxiei, susținând cinstirea și lauda monahismului, care i-au
asigurat existența sa îndelungată. Dar, dimpotrivă, vedem că acele mănăstiri care au
părăsit regulamentul vieții de obște, bineplăcute lui Dumnezeu, s-au dezorganizat, prin
EV
samovolnicie au pângărit noblețea monahală asemănătoare cu cea a îngerilor, și astfel

umilind cinstirea monahismului înaintea Bisericii.
Și așa, istoria cu exemplele ei evidente ne învață că există un singur mijloc de afirmare
a existenței bine organizate și statornice a mănăstirii până la sfârșitul lumii... Repet:
RA
aceasta este singura modalitate plină de har, care poate să-L slăvească pe Dumnezeu și
să salveze mănăstirea de la toate răzvrătirile și distrugerile până la sfârșitul veacului.
Iar asigurarea ei materială a fost, dintotdeauna, falsă. De aceea și eu, părintele vostru
duhovnicesc, pe moarte, în dorința sinceră ca mănăstirea noastră să continue îmbunătățita
viață de obște, vă rog și vă implor, părinți și frați ai mei, să păstrați darul minunat al unei
ITU
vieți de obște neprihănite, de Dumnezeu dăruite, să nu o încălcați în nici un fel, ci mai ales
să o sprijiniți din toate puterile, pentru că în prezent o obște neprihănită este deja o mare
raritate...”
Interesant este gândul starețului, precum că responsabilitatea pentru păstrarea
ED
vieții de obște este nu numai a conducătorului frăției și a ajutorilor săi, ci și a fiecăruia

dintre viețuitorii mănăstirii, pentru că nemulțumirea și neascultarea unuia introduce un
element străin, dăunător și distructiv în structura fragilă a căminului, în viața multora,
distrugându-l treptat printr-un exemplu rău.
©
96
OS
În concluzie, părintele Ieronim îi cheamă pe frați să nu asculte pe cei câțiva slabi
ISM
în credință, care slăbesc strictețea regulamentului vieții de obște. „Au existat, −
spune el, − mulți astfel de călugări falși și slabi în credință și în timpul sfinților
părinți, care au spus același lucru în acele vremuri, dar pe astfel de călugări sfinții
părinți ne sfătuiesc nici să nu-i numim călugări și nici locuințele lor să nu le numim
mănăstiri”.
EL
Întru amintirea veșnică a legământului său de moarte, părintele Ieronim le-a făcut
fraților un dar minunat − o icoană a Sfintei și de Viață Făcătoarei Treimi, pe care a
primit-o el cândva în dar de la frăția însăși. Pe versoul acestei icoane cu propria sa mâna
părintele Ieronim a scris: „Cu acest chip al Preasfintei Treimi, eu, nevrednicul stareț,
GH
ieroschimonahul Ieronim, bolnav și aproape de sfârșitul vieții mele, am binecuvântat obștea
mea, cea de Dumnezeu aleasă, pe părinții mei duhovnicești și frații cei întru Domnul, pe
cuviosul stareț, schiarhimandritul Macarie cu toți slujitorii, frații și fii săi duhovnicești,
întru pomenirea veșnică a ultimei mele dorințe stărețești, scrisă în testamentul meu
AN
duhovnicesc, privind păstrarea neprihănirii vieții de obște și menținerea stăreției de obște,
potrivit pravilei sfinte a vechilor Sfinți Părinți”.
Prin rugăciunile părintelui Macarie și ale întregii frății, care în mod firesc și sincer își
iubea duhovnicul, Domnul i-a păstrat viața, dăruindu-i alți trei ani de viață, mai dureroși
EV
și mai dificili. Probabil, aceasta se făcea pentru folosul frăției însăși.

Cunoscând cât de slab este omul, cât de nestatornic întru ființa sa și cât de înclinat
spre cădere, amintindu-și și cuvântul psalmistului, precum că tot omul este mincinos
întru nestatornicia sa, părintele Ieronim și-a îndreptat ultimele sale puteri spre a-L
RA
milostivi pe Dumnezeu spre turma sa, rugându-se fierbinte, cu lacrimi de umilință și

pentru mănăstirea sa. Ucenicului și sfătuitorului său de taină, părintelui Macarie, el
i-a descoperit dorința sa cea de taină, ca Domnul să păstreze obștea până la cea de a
Doua Sa venire și să dea înțelegere viitoarelor generații, cum să păstreze mănăstirea
întreagă și neafectată de acele ispite, care-i ruinează rânduiala obștească.
ITU
Marele Păstor Hristos, Care Însuși S-a rugat pentru ucenicii Săi înainte de a Se
despărți de ei, a primit nevoința starețului și, pe măsura mâhnirii și a îndurerării inimii
sale, îi dăruia mângâiere. Și i-a dăruit-o fără de măsură, pentru că Domnul nu dă Duhul
Sfânt cu măsură.
ED
Așa cum i-a spus părintele Ieronim însuși părintelui Macarie, timp de câteva zile la
rând, el a fost mângâiat de numeroasele descoperiri ale negrăitelor taine, pe care nu era
în stare a le descrie. La întrebarea părintelui Macarie dacă el primit vreo vestire dacă sunt
primite rugăciunile sale pentru mănăstire, părintele Ieronim a răspuns: „Nu am îndrăznit
©
97
OS
să întreb acest lucru, treaba mea este să cer în rugăciune, căci și rugăciunea am primit-o
ISM
în dar, ca să mă rog pentru mănăstirea mea dragă și pentru frații mei».
În ultimii trei ani ai vieții sale părintele Ieronim a fost foarte bolnav. Slujbele pentru el
se făceau în paraclisul Sfântului Serghie de Radonej, lângă chilia sa, unde se împărtășea
destul de des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. La sobor el ieșea o dată pe an − la Sfintele
Paști, pentru a avea o comuniune cu frăția, făcându-o și atunci cu mare greutate și sprijinit
EL
de ucenicul său de chilie.
La ultimul Paște în viața sa pământească a fost adus la Catedrala Sfântului Acoperământ
pe o targă. Cu toate acestea, în ciuda suferinței grele, el nu a încetat să mărturisească în
chilia sa și să împartă, cu propria sa mână, milostenie ostenitorilor săraci. În același an,
GH
la prăznuirea Acoperământului Maicii Domnului, înfruntând boala, starețul, cu ultimele
sale puteri, veni la Sfânta Liturghie, la care a stat în picioare și s-a împărtășit cu Sfintele
Taine ale lui Hristos. Aceasta a fost ultima sa venire la Catedrala Adormirii, zidită și
împodobită minunat prin lucrarea și grija sa. Din această zi începe numărătoarea inversă
AN
a ultimelor zile din viața sa.
Pe 13 noiembrie, aproape toți frații, presimțind apropiata despărțire de iubitorul lor
părinte duhovnicesc, s-au grăbit să-și ceară iertare pentru neascultare și greșeli, cerându-i
să se roage și pentru mântuirea lor. După primirea ultimei binecuvântări de la el, cu toții,
EV
de la cel mai mic novice până la ultimul ieromonah, plecau cu lacrimi în ochi. Luându-și
rămas bun de la fii săi, părintele Ieronim le-a spus: «Copiii mei, rugați-vă pentru mine
și dacă eu voi afla har și milă de la Domnul, Îl voi ruga neîncetat pentru voi toți, fiii mei
duhovnicești, și pentru mănăstire, ca prin Harul lui Dumnezeu să fiți izbăviți de chinul cel
RA
veșnic și să vă învredniciți de bunătățile cele veșnice, de care se bucură toți sfinții. Pentru
mine să nu plângeți. Vă las în locul meu pe părintele Macarie. Domnul îl va înțelepți să
vă mângâie, să vă povățuiască și să vă călăuzească. Cinstiți-l ca pe un stareț, iubiți-l ca
pe un părinte și egumen, căci el are harul lui Dumnezeu și prin el veți primi mântuirea
sufletului”.
ITU
Pe 14 noiembrie, la ultimul rămas bun, au adus marelui stareț icoana Maicii Domnului
Izbăvitoarea și moaștele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Puțin mai târziu, a fost scoasă
din altarul Catedralei Sfântului Acoperământ și icoana Maicii Domnului Ierusalimissa,
însoțită de doi ieromonahi și un paraclisier, ținând în mână o lumânare aprinsă.
ED
Unii dintre frați au văzut în acest moment că, în locul icoanei, în mijlocul ieromonahilor,
era Însăși Preasfânta Stăpână, mergând să-l binecuvânteze și să-l povățuiască pe
credinciosul Său slujitor pe calea cea încă necunoscută lui, pe care urma să pășească
astăzi, spre Ierusalimul cel de Sus, spre Împărăția Cerurilor, spre viața cea nesfârșită și
©
98
OS
pacea veșnică. Suferința sa înainte de moarte a fost incredibil de grea. Starețul ofta: „Se
ISM
vede că diavolul a cerut de la Dumnezeu să-mi dea o suferință atât de grea pentru păcatele
mele și pentru păcatele altora, ca să cârtesc... O boală ciudată..., a spus el. „Nu știu cum
se află aceia, care, în astfel de situații, nu au îndrumare pentru ei înșiși fie din Sfânta
Scriptură, fie din tradițiile sfinților părinți... Doamne, ai milă de noi!”
În ultima oră a suferinței sale, marele stareț s-a rugat Domnului cu lacrimi: „Doamne...
EL
ajută-mă, sunt epuizat de boala grea și mă lasă și puterile, cele trupești și cele sufletești,
și mă tem ca să nu cârtesc în nesuferita mea durere, greșind astfel înaintea Ta, Ziditorul
meu...”
În ultima clipă a vieții sale, marele duhovnic și învățător, chiar și în moartea sa zidind
GH
pe frați prin câștigarea ultimei, în viața sa și, poate, a celei mai mari victorii asupra
chinuitorului său trup și asupra diavolului cel urâtor de oameni, a rostit clar și ferm marile
și nemuritoarele cuvinte, care i-au dus pe aripile lor sufletul în veșnicie, pecetluindu-i
veacul pământesc: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Spunând aceasta, el s-a aplecat
AN
încet pe mâinile ucenicului său credincios, egumenul Macarie și, cu un oftat ușor, în pace
și liniște s-a înfățișat Preasfintei și de Viața dătătoarei Treimi.
La înmormântare a fost foarte multă lume. Din tot Sfântul Munte au venit călugării
și pustnici ca să aducă un ultim omagiu întâistătătorului, sprijinului și binefăcătorului
EV
lor. Au fost aproximativ 1000 de oameni. Marele avvă a fost îngropat lângă altarul
Catedralei Sf. Pantelimon, unde sunt înmormântați, în mod normal, numai stareții
mănăstirii.
Astfel și-a încheiat călătoria sa pământească slăvitul ascet, omul dragostei
RA
și jertfirii de sine, marele duhovnic, părintele și păstorul cel bun, reînnoitorul și

înfrumusețătorul Mănăstirii Sf. Pantelimon, chivernisitorul și organizatorul
monahismului rus din Muntele Athos, călăuzitorul duhovnicesc și întâistătătorul
înduhovnicit, îndrumătorul vieții de obște și sufletul cel râvnitor al vieții ascetice,
ieroschimonahul Ieronim.
ITU
Sfințenia vieții părintelui Ieronim este confirmată de numeroase arătări ale sale
fraților mănăstirii, culese cu atenție și înregistrate în cărți29 speciale în acest sens ale
mănăstirii.
Icoana Sfintei și de Viață Dătătoarei și Nedespărțitei Treimi, dăruită fraților de marele
ED
stareț în ceasul morții, în memoria apărării regulilor vieții de obște, cu binecuvântarea

părintelui Macarie, a fost așezată în altarul Catedralei Sfântului Acoperământ, deasupra
Ușilor Împărătești, într-un chivot special, în formă de soare, cu raze octogonale aurite,
29
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 588-592, 612-614.
©
99
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
RA
ITU
ED
Icoana Sfintei și de viață dătătoarei și nedespărțitei Treimi, dăruită de către marele stareț Ieronim
obștei. Este așezată în altarul Catedralei Sfântului Acoperământ, deasupra Ușilor Împărătești.
©
OS
unde se află și în prezent. Înaintea acestei icoane sfinte arde o candelă nestinsă până în
ISM
ziua de azi. Datorită importanței și vredniciei pe care această icoană o are pentru întreaga
frăție, ea se află în cel mai de cinste și de evlavie loc în mănăstire. Chiar aici, în altarul
Catedralei Sfintului Acoperământ, deasupra Sfintelor Uși, bate inima mănăstirii ruse și a
tuturor monahilor ruși din Muntele Athos. Și noi credem că atâta timp cât înaintea acestei
icoane sfinte arde o candelă nestinsă, și legământul părintelui nostru Ieronim va fi viu și
EL
lucrător, iar rugăciunea rusească nu va înceta în Muntele Sfânt, credința în Sfânta Rusie
nu se va sfârși, și porțile iadului nu o vor birui. Amin!
GH
AN
EV
RA
ITU
ED
©
OS
ISM
Amintiri despre duhovnicul și ieromonahul Ieronim
EL
În arhivele mănăstirii găsim numeroase amintiri ale fiilor duhovnicești despre
starețul Ieronim. Pentru o expunere completă a lor avem nevoie de o carte separată.
Vom cita doar un fragment din memoriile părintelui Agatodor (Budanov): „Părintele
Ieronim ne învăța ca troparele praznicelor împărătești să fie memorate și citite în minte,
GH
chiar cu o săptămână în avans, pentru a pătrunde mai profund în semnificația viitoarei
sărbători și pentru a sărbători cu mai multă simțire și bucurie... Părintele Ieronim mă
întreba uneori, dacă am fost atent la o anumită stihiră. Se dovedea că nu i-am acordat
atenție... [Atunci] el mi-o citea din nou, explicându-mi semnificația ei, după care o
îndrăgeam foarte mult ...”.
AN
Caracterul părintelui Ieronim era serios și gânditor, nu râdea niciodată, nu zâmbea,
nu glumea, dar nici nu se înfuria, ci vorbea întotdeauna calm, [abia] auzit, fără cuvinte
inutile și numai ceea ce era necesar. Era în toate reținut, fiind clar că era mereu adâncit
în rugăciune. Avea rugăciunea neîncetată, fiind în gând mereu cu Domnul și, prin urmare,
EV
nevorbind nimic fără rost...; fără nici un efort, prin har, cu ușurință mulțumea pe toți
și-i împăca pe cei învrăjbiți. Părintele Ieronim a lăsat după sine un mare patrimoniu
literar duhovnicesc30: scrisori, note, biografii ale călugărilor, înregistrări ale convorbirilor
duhovnicești cu părintele Macarie și multe altele31.
RA
ITU
ED
30
BMRPA. Doc. nr. 20222, pag. 31-36 și 79-88; nr. 14240, pag. 272-295; AMRPA, doc. nr. 518,
pag. 523, 592-598.
31
©
102
OS
ISM
Testamentul părintelui Ieronim
EL
„Rog și implor pe părinții și frații mei să atragă atenția asupra ultimei mele, cea
înainte de moarte, cerințe, dimpreună cu marea mea dorință de a confirma pentru vecie
mântuirea noastră, care constă în păstrarea cu sfințenie a binecuvântatei viețuiri de obște,
rânduită de stareți în mănăstirea noastră potrivit regulilor părinților noștri purtători de
GH
Dumnezeu. Întrucât sfârșitul vieții mele se apropie, venind clipa despărțirii de voi și a
plecării mele către veșnicie, am ascultat sfatul părinților și m-am așezat să vă scriu vouă,
părinților și fraților mei, ultima mea epistolă, în care vă voi spune voia mea și umila mea
cerință stărețească...
AN
Din moment ce Pronia părintesc-divină a lui Dumnezeu a binevoit întru slava Lui
a vă aduna de pretutindeni în număr mare: ruși, greci, bulgari și alții, în această sfântă
mănăstire, pe care a binevoit El a o proslăvi și a o rândui în duhul evanghelic al strictei
vieți de obște, în duhul dragostei frățești a celor de neam diferit, atunci pentru această
viață, plăcută lui Dumnezeu, El, ca un Dumnezeu al minunilor, preaslăvit întru sfinții
EV
Săi, a binevoit, întru slava Sa și întru mângâierea Bisericii Sale Ortodoxe, săvârșirea în
mănăstirea noastră, prin mijlocirea Maicii Domnului și a Sf. Pantelimon, a multor minuni,
care au fost cauza creșterii rapide a comunității noastre și a proslăvirii ei, ceea ce a pus o
temelie tare pentru a asigura existența mănăstirii în viitor.
RA
Știți bine cât timp a încercat Domnul mănăstirea noastră cu sărăcie mare și chiar cu
datorii grele, pentru că înainte de războiul din Crimeea ea nu avea absolut nimic ca să
dea milostenie săracilor. Dar atunci, din acea vreme de cruntă sărăcie, când mănăstirea
noastră, cu deplină lepădare de sine, a hotărât să împartă ultima bucățică de pâine cu
ostenitorii înfometați, s-a observat că din toate părțile Rusiei au început să vină la Russic
ITU
multe milostenii, cu care, la vremea aceea, se întreținea mănăstirea și erau miluiți și cei
săraci. Atât de plăcută este lui Dumnezeu virtutea părtășiei și a milei. Dar nu [numai]
pentru aceasta Domnul a îmbogățit mult mănăstirea noastră, ci pentru că a fost obligată
să îndeplinească făgăduințele viețuitorilor comunității monahale, care aduc lui Dumnezeu,
zilnic și lunar, roade duhovnicești. Acest adevăr este evident pentru voi.
ED
Mulți dintre voi ați văzut și vă amintiți vremea în care mănăstirea noastră era puțin
numeroasă și foarte săracă, avea nevoie de toate, și [nu numai] că nu avea cu ce-și plăti
datoriile, ci nu era în stare să plătească nici măcar un procent din datorii, care creșteau
©
103
OS
prin împrumuturi constante. [Cu toate acestea], în toată sărăcia noastră nu ne-am mâhnit
ISM
nici n-am deznădăjduit, ci am crezut și am nădăjduit că pentru împlinirea poruncii lui
Dumnezeu de viețuire în obște nu vom fi lăsați în sărăcie de Dumnezeu prea mult timp.
Și într-adevăr, mănăstirea a crescut constant atât din punct de vedere duhovnicesc cât și
material, îndeplinind statutul strict stabilit de Dumnezeu. Deoarece cu cât mai mult creștea
rodul duhovnicesc în mănăstire: dragostea frățească, înfrânarea, mărturisirea sinceră și
împărtășirea cu Sfintele Taine, smerenia și ascultarea, privegherea și alte virtuți, cu atât
EL
mai mult Dumnezeu Își trimitea darurile sale duhovnicești și materiale. De nenumărate
ori Domnul a salvat în chip minunat mănăstirea noastră de mari nenorociri. Și toate
acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu pentru păstrarea sălașului desăvârșit. Și pentru că
GH
toate acestea s-au petrecut sub ochii voștri, cinstiți părinți, pentru aceea am spus mai sus
că acest adevăr este evident pentru voi.
Astfel, părinți și frați ai mei, iubitori de Dumnezeu și cei aleși de Dumnezeu, care
ați primit de la Dumnezeu porunca pentru a-I plăcea Lui în sfânta și curata viețuire de
obște, să ne nevoim și în continuare a împlini și a păstra de Dumnezeu rânduita pravilă
AN
de viețuire a noastră în comun, de care și sfinții noștri părinții s-au călăuzit și prin care
s-au și mântuit.
Această sfântă pravilă a fost pusă pe temeiul Evangheliei de către sfinții părinți,
purtători de Dumnezeu, în mare parte − de Sfântul Vasile cel Mare. Istoria ne arată
EV
că respectarea acestui statut comun de către mănăstirile vechi a fost folositoare întregii
Biserici Ortodoxe, pentru că astfel a crescut slava Ortodoxiei și s-a susținut cinstirea și
lauda monahismului, asigurându-i existența sa îndelungată. Chiar și acum vedem că acele
mănăstiri care respectă această pravilă sunt în slavă și cinste pentru întregul monahism.
Și dimpotrivă, acele mănăstiri care au părăsit viața de obște au nedreptățit corectitudinea
RA
monahală cu propria lor voință, renunțând prin aceasta și la cinstea monahismului în fața
Bisericii.
Astfel, istoria cu exemplele ei evidente ne învață că există un singur mijloc de afirmare
a existenței bine organizate și durabile a mănăstirii până la sfârșitul lumii... Repet: aceasta
ITU
este singura modalitate plină de har, care poate să-L slăvească pe Dumnezeu și să salveze
mănăstirea de la toate răzvrătirile și distrugerile până la sfârșitul veacului. Iar asigurarea
ei materială a fost, dintotdeauna, falsă. De aceea și eu, părintele vostru duhovnicesc pe
moarte, în dorința sinceră ca mănăstirea noastră să continue îmbunătățita viață de obște,
vă rog și vă implor, părinți și frații mei, să păstrați darul minunat al unei vieți de obște
ED
neprihănite, de Dumnezeu dăruite, să nu o încălcați în nici un fel, ci mai ales să o sprijiniți

din toate puterile, pentru că în prezent o obște neprihănită este deja o mare raritate.
Mai presus de toate păstrați stăreția, întocmită prin exemplul Domnului nostru Iisus
Hristos. Fără stăreție nu poate exista viață în comun desăvârșită, deoarece poliarhia, prin
©
104
OS
divizarea sa în partide, întotdeauna va perturba obștescul. Grupările separate nu caută
ISM
decât la beneficiul lor, nu pentru cel de obște, pentru că ei nici nu consideră a fi păcat −
marele păcat blestemat − răpirea bunurilor mănăstirești, neglijând exemplul îngrozitor
al Judecății lui Dumnezeu asupra lui Anania pentru că a încălcat regula vieții de obște.
Vă rog să nu plecați urechea la glasul celor bântuiți de duhul contemporan al necredinței
și al destinderii, care aduc în rândul frăției astfel de gânduri, precum că acuma oamenii
sunt slabi și deci nici regulile Sfântului Vasile nu mai sunt la zi. Dacă se va crede această
EL
minciună, atunci nici Sfânta Evanghelie nu va fi modernă, pentru că regulile vieții de
obște sunt stabilite pe temelia acesteia, din care nici o iotă sau o cirtă nu va trece. Astfel,
vorbitorii își arată ignoranța față de istoria creștină, pentru că și în acele vremuri, în
GH
care a trăit izvoditorul acestui statut, au existat mulți necredincioși și falși călugări care
vorbeau la fel, dar sfinții părinți ne sfătuiesc ca pe aceștia nici să nu-i numim călugări, și
nici locuințele lor să nu le numim mănăstiri.
De aceea, părinți și frați, voi, cei aleși de Dumnezeu, care păstrați sfânta pravilă a
vieții de obște, căutați slava lui Dumnezeu și cu toate puterile voastre, în unanimitate,
AN
încercați să nu permiteți dezbinarea în obște a frățietății, care subminează temeliile vieții
de obște. Priviți la viața de obște ca la Biserica lui Hristos, care are un singur cap, pe
Hristos, căci în persoana Lui în obște a fost rânduit egumenul, căruia, conform regulilor
sfinților părinți, trebuie să i se supună frățimea ca lui Iisus Hristos Însuși și să aibă
EV
încredere în el în toate. În obște, el este principalul părinte duhovnicesc, deci trebuie să

facem totul cu binecuvântarea lui, să nu-i ascundem nimic, căci aceasta este voința lui
Dumnezeu în viața de obște a mănăstirii.
Iată, părinți și frații mei iubiți, ultima mea dorință: ca în dragoste și în bună înțelegere
să păstrați pravila vieții de obște, astfel încât, cu smerenie supunându-vă ei, să vă mântuiți
RA
cu toții; să-L slăviți pe Dumnezeu și prin neîncetata pomenire a numelor binefăcătorilor

mănăstirii, înregistrate în Sinodice pentru veșnica lor pomenire. Pentru că ei au făcut
acest lucru cu multă credință, în nădejdea că mănăstirea își va împlini datoria sfântă, adică
va pomeni numele lor până la sfârșitul veacului, întrucât milostenia lor, dată mănăstirii,
ITU
a fost de mare ajutor nu numai pentru construcția marilor clădiri ale mănăstirii și pentru
întreținerea lor, ci și pentru a asigura posterității numele donatorilor, înregistrați pentru
pomenirea lor veșnică, astfel încât descendenții noștri să nu aibă nici un motiv să ne
învinovățească pentru faptul că le-am lăsat nume pentru pomenire veșnică fără nici o
garanție.
ED
Societatea noastră, luminată de Dumnezeu, știe că împlinirea acestei îndatoriri sfinte

este un mare dar, sau o rază din lumina care luminează în mănăstire pe cei care Îl slăvesc
pe Dumnezeu. De aceea ați fost chemați în această sfântă mănăstire, încât și eu, păcătosul
vostru îndrumător și sfătuitor, să am câștig veșnic, cu harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile
©
105
OS
Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei și ale Sfântului Pantelimon, pe care îi rog să se
ISM
îngrijească și în continuare de mănăstirea lor și să păstreze în ea pravila de viață în obște
până la sfârșitul lumii. Astfel eu, cel pornit pe calea veșniciei, rămân flămând și însetat de
împlinirea de către voi, cu ajutorul harului, a ultimei mele dorințe, pe care am scris-o cu
mâna mea, întru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor voastre.
Părintele vostru duhovnicesc, nevrednicul ieroschimonah
Ieronim. Aprilie 1882”.
EL
GH
AN
Schiarhimandritul Мacarie (Sușkin)
Schiarhimandritul Macarie32 (în lume Mihail Ivanovici Sușkin) a fost ucenicul și
moștenitorul duhovnicesc al părintelui Ieronim (Solomențov). Sub conducerea lui a fost
EV
crescut în el acel duh monastic strict și activ, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a slujit spre
binele și spre slava numelui rusesc în Athos. Părintele Macarie a continuat marea lucrare
pe care a început-o părintele Ieronim și tot el a și terminat-o, adică cea de restaurare,
în cele din urmă, a monahismului rus în Mănăstirea Sf. Pantelimon din Muntele Athos.
Mihail Ivanovici s-a născut într-o bogată familie de comercianți din orașul Tula. La fel ca
RA
și părintele Ieronim, în anii adolescenței a simțit chemarea pentru viața monahală. Visul
lui era să călătorească pe la locurile sfinte. El și-a îndeplinit această dorință la o vârstă
mai mult sau mai puțin matură. Părinții lui nu au avut nimic împotriva acestui lucru și
l-au lăsat pe fiul lor să plece pe o cale îndepărtată și necunoscută. Împreună cu el plecă în
ITU
călătorie, ca slujitor, unul dintre slujbașii tatălui său.

Mihail Ivanovici intenționa să se îndrepte spre Răsărit pentru a se închina în Țara
Sfântă, vizitând Sinaiul și Egiptul, și să rămân pe undeva într-o mănăstire de acolo. Calea
lui trecea prin Odessa, unde se adunaseră vreo treizeci de oameni, călători ca și el, care
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Ieroschimonahul Ieronim, duhovnicul mănăstirii rusești
ED
32
Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos și ucenicul său egumenul Macarie, AMRPA, ed. a 3-a. Mosco-
va, 1908; Krascovsky I.F. Macarie Athonitul, arhimandrit și egumen al mănăstirii Sfântului Pantelimon
din Muntele Athos. M., 1889; Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre viața și nevoința
egumenului mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, a arhimandritului Macarie (Sușkin). Sankt Petersburg,
1895.
©
106
OS
voiau să ajungă să se închine la altarele
ISM
Răsăritene. O astfel de îngrămădire de
oameni, dornici să plece peste hotare, a trezit
suspiciunea autorităților, apreciindu-i a fi
un grup de sectari. Având în vedere această
împrejurare, obținerea pașapoartelor
străine pentru Mihail Ivanovici și tovarășul
EL
său a fost extrem de dificilă. După multe
încercări, ei au pornit în cele din urmă la
drum.
GH
Călătorii au vizitat Ierusalimul,
împrejurimile sale, Sinaiul și, în general,
toate locurile mai mult sau mai puțin
vestite ale Palestinei și au ajuns în Solun33.
Aici s-au oprit la metocul Mănăstirii Sf.
AN
Pantelimon din Athos. Toate acestea se
întâmplau pe la sfârșitul lunii octombrie a
anului 1851. După sărbătorirea Sfântului
Marelui Mucenic Dimitrie în Solun, Mihail
EV
Ivanovici și tovarășul său au pornit, pe

uscat, spre Muntele Athos, unde au ajuns
în siguranță la 3 noiembrie 1851. S-au oprit la mănăstirea rusească Sf. Pantelimon.
În Russik, la acea vreme, mai erau doar câțiva călugări ruși. Imediat după sosirea
sa, Mihail Ivanovici s-a întâlnit cu duhovnicul obștei rusești, părintele Ieronim, care, cu
RA
cuvintele sale, a făcut o impresie profundă asupra lui, astfel încât el decide să rămână aici.
Dar mai întâi și-a dorit să viziteze Athos-ul pentru a se închina tuturor sfințeniilor. În
timpul acestei călătorii, pe când urca spre vârful muntelui Athos, Mihail Ivanovici a prins
o răceală și a simțit o formă de febră severă. Călătorii au ajuns cu greu la Mănăstirea
ITU
Cutlumuș. Aici el se îmbolnăvi atât de tare, încât nu-și mai putea continua calea. Mihail
Ivanovici, descurajat, i-a scris o scrisoare părintelui Ieronim, cerându-i să vină la el. Însă,
părintele Ieronim porunci ca bolnavul să fie transferat la Mănăstirea Sf. Pantelimon. Și el
a fost transportat pe o targă la Russik. După vizita egumenului Gherasim și a părintelui
Ieronim el ceru să fie primit novice în mănăstire. Și părintele egumen îi îndeplini cererea.
ED
Între timp, boala lui Mihail Ivanovici se înrăutăți, așa încât nu-i mai folosea nici
un medicament. Chiar și doctorul i-a spus părintelui Ieronim că este puțin probabil ca
33
Părintele Macarie și-a descris călătoriile în jurnalul său, care este păstrat în arhivele mănăstirii
(vezi AMRPA, Doc. nr. 3956, 3957).
©
107
OS
pacientul să supraviețuiască până dimineața. Atunci părintele Ieronim luă hotărârea să-l
ISM
tundă în schima mare. Astfel, în ziua de 27 noiembrie 1851 Mihail Ivanovici a fost tuns
în schima mare, fiind numit Macarie. Imediat după tundere bolnavul a început să se simtă
mai bine și, după trei zile de insomnie, adormi liniștit. Apoi a început să se recupereze
rapid, până pe 4 decembrie fiind deja în stare să meargă de unul singur. Dumnezeu Cel
milostiv l-a lăsat să mai trăiască, ca să-L slăvească și să se nevoiască spre slava Lui.
Peste o lună de zile părintele Macarie deja împlinea toate ascultările care i se dădeau:
EL
a curățat și pește în bucătărie, a pus și ceapa în legături, a cărat cărămizi pe șantier și a
descărcat grâu - multe trecură prin mâinile lui.
În anul 1854, pe 20 februarie, părintele Macarie a fost hirotonit ierodiacon, iar doi ani
GH
mai târziu, respectiv la 28 mai 1856, a fost hirotonit ieromonah. Din acest moment începe
activitatea părintelui Macarie ca ajutor al părintelui duhovnic Ieronim și al egumenului
Gherasim. Deci, la puțin timp după hirotonia sa ca ieromonah, părintele Ieronim, cârmuitor
al frățimii ruse, plecând pe la metocurile mănăstirii*, îi încredința părintelui Macarie
AN
conducerea mănăstirii în absența lui.
Această numire, cu consimțământul tuturor fraților mănăstirii, a fost încuviințată și
de părintele Gherasim. Cu multă răbdare și atenție își îndeplinea îndatoririle părintele
Macarie, fiind și duhovnic, și econom, și simplu muncitor, în același timp continuând
EV
politica împăciuitoare între frații multinaționali ai mănăstirii, pe care căuta să o ducă

și părintele său duhovnic Ieronim. Starețul și cu ucenicul, prin înțelegerea dintre ei și
respectul reciproc, erau un bun exemplu de colaborare duhovnicească. Ei s-au legat atât
de mult duhovnicește, încât s-au transformat într-o singură ființă, un suflet în două
trupuri. Corespondența34 dintre acești doi oameni deosebiți poate servi drept îndrumare
RA
pentru cei care-și doresc mântuirea; ea ne demonstrează înalta simbioză duhovnicească a

celor doi asceți și, cu adevărat, aceste scrisori sunt vrednice de publicare și de un studiu
cuprinzător, ceea ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom face în volumele ulterioare ale
acestei serii.
ITU
La 10 mai 1875 a murit egumenul Gherasim, iar pe 20 iulie părintele Macarie a fost
aprobat ca nou egumen al Mănăstirii Sf. Pantelimon. El începu organizarea mănăstirii cu
o nouă putere. Lucrările sale, în acest sens, au fost de mare amploare și utile. Supraveghea
personal toate proiectele de construcție din mănăstire; urmărea activitatea de înființare
a metocurilor din Moscova, Rostov și Odessa; pătrundea în detaliile vieții numeroaselor
ED
metocuri ale mănăstirii; supraveghea el însuși construcția noilor chilii și a mănăstirii

„Noua Tebaidă”; și toate acestea în ciuda faptului că nici pentru o clipă nu a încetat a
34
AMRPA. Doc . nr. 3940, 3943.
©
108
OS
se îngriji duhovnicește de numeroșii săi fii duhovnicești, petrecând chiar la bătrânețe, la
ISM
vârsta de 69 de ani, o viață în post aspru, cu adevărat ascetică. În același timp, peste tot
și în toate era primul. Adesea, după priveghere, care la Athos ține aproape toată noaptea,
slujea și liturghia, venind apoi și la trapeză.
După aceea, în loc să se odihnească până seara, se limita la doar o oră de somn și, în
ciuda căldurii aproape tropicale, umbla mereu prin mănăstire, urmărind toate șantierele
EL
de construcții, diversele lucrări, dădea indicații, asculta rapoartele și așa mai departe.
Între timp, în absența părintelui Macarie, chilia lui se umplea de diverși vizitatori: călugări
ai mănăstirii sale veniți pentru a primi oarecari dispoziții; călugări kelioți veniți pentru a
cere milostenie; pelerini, veniți în căutarea unui dialog de mântuire a sufletului.
GH
Ziua lui începea de cu noapte. La culcare mergea cu două ore înainte de utrenie.
Și abia reușea să tragă clopotul pentru utrenie, că părintele Macarie își făcea apariția
în biserică, începându-și din nou activitatea sa. În timpul utreniei mulțime de călugări
și chiar și pelerini veneau șuvoi ca să se mărturisească la el. Ei literalmente luau cu
AN
asalt chilioara de spovedanie din Catedrala Adormirii, așteptând ore în șir la coadă,
pentru că părintele egumen mărturisea pe fiecare timp de o oră sau mai mult, în special
pelerinii.
El mărturisea într-un mod cu totul aparte. Nu cerceta amănunțit despre păcate, ci
EV
doar printr-un cuvânt și cu o privire pătrunzătoare el acționa asupra celui ce se spovedea,

astfel încât acesta, simțind că în fața lui stă nevăzut Domnul, Cel Milostiv și Iertător, se
cutremura cu sufletul și căzând în genunchi își deschidea în fața duhovnicului cele mai
ascunse taine ale inimii sale. După utrenie, când sfârșea mărturisirea, părintele Macarie
mergea imediat pentru a săvârși Liturghia, cea de dimineață. Și o săvârșea cu atâta
RA
umilință și dăruire, încât ea se încheia odată cu cea de a doua, care începea cu o oră și
jumătate mai târziu.
Pentru evlavioasa sa slujire lui Dumnezeu și oamenilor, Părintele Macarie a
fost mângâiat, în mod repetat, de vederea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a
ITU
Mântuitorului Însuși. Părintele Vladimir (Kolesnikov) ne spune în jurnalul său despre unul
dintre astfel de momente minunate din viața marelui ascet: «Odată, egumenul Macarie, în
altarul Bisericii Adormirii, a văzut de trei ori strălucirea Luminii minunate, ce venea de la
altar, apoi a auzit un glas: prima lumină este Dumnezeu Tatăl, Cea de-a doua lumină este
Dumnezeu Fiul, Cea de-a treia lumină este Dumnezeu Duhul Sfânt, Sfânta Treime, Care
ED
este de neclintit din acest loc”35.
35
©
109
OS
După încheierea Liturghiei celei de devreme, părintele Macarie mergea la chilia sa,
ISM
dar aici, la ușă, era din nou așteptat de către mulți vizitatori: kelioți, pustnici, ostenitori,
mireni, atât ruși cât și greci. Numai ce intra egumenul în chilia sa, că toată mulțimea intra
peste el în tinda chiliei, aproape cu forța, fiecare cerând alinare în nevoile lor. Trebuia
uneori blocată ușa în tindă pentru a-l lăsa pe părintele Macarie să bea măcar o ceașcă
de ceai și să se odihnească timp de cinci minute. De îndată ce ceașca de ceai era băută,
EL
apăreau și vizitatorii, oameni de diferite naționalități și cu nevoi diferite.
Unul avea nevoie să-și repare chilia, altul se plângea că i s-a dărâmat coliba, mulți îi
cereau ajutorul: care − haine, care − încălțăminte, care − ceva bănuți. Ascultându-i,
părintele Macarie se străduia să-i ajute pe toți. Satisfăcând cerințele tuturor vizitatorilor,
GH
părintele egumen mergea la masă, după care din nou era înconjurat de diferiți solicitanți
și pelerini. În cele din urmă, nespus de obosit, părintele Macarie se odihnea o oră sau o
oră și jumătate. Apoi, dacă era ziua când venea poșta, părintele egumen se așeza la masa
de scris, unde, uneori își petrecea tot timpul, până la ora zece seara, excluzând timpul
AN
Vecerniei și Pavecerniței.
Corespondența părintelui Macarie era diversă. În fondul său personal din arhivele
noastre se află stocate mii de scrisori către destinatari diferiți: coresponda cu binefăcători,
cu proprii fii duhovnicești din Rusia, cu familia, cu unii dintre frații mănăstirii aflați în
EV
metocurile mănăstirii, cu oficialități de stat și bisericești36. Unul dintre numeroșii săi fii
duhovnicești a fost celebrul filosof Constantin Leontiev, care-și aprecia mult părintele
duhovnicesc, purtând cu el corespondență37, iar după moartea iubitului său stareț a scris
amintiri despre el38. Astfel își petrecea zilele părintele Macarie, zile pline de muncă, de
fapte fizice și morale. Și toți frații mănăstirii, urmând exemplul egumenului lor, se nevoiau
RA
fiecare la ascultarea lui, pentru binele comun.

În mod deosebit merită atenție eforturile părintelui Macarie în implicarea rudelor sale
în viața bisericii, a părinților și fraților săi. Tatăl său, Ivan Denisovici și frații săi, Petru,
Vasile și Ivan, prin stăruința părintelui Macarie, au devenit binefăcători ai Mănăstirii
ITU
Pantelimon, care chiar și după moartea sa au contribuit mult la ajutorarea mănăstirii

athonite. Au construit numeroase clădiri și biserici în mănăstire, ajutând și metocurile
ei. Drept dovadă a acestor binefaceri sunt scrisorile lor39, pline de grijă și dragoste pentru
Mănăstirea Sf. Pantelimon.
ED
36
AMRPA. Număr inventar 23.
37
38
Leontiev K.N. Amintiri despre arhimandritul Macarie / Cetățeanul. 1889, nr. 191-211.
39
AMRPA. Doc .nr. 3934, 3936, 3937, 3938.
©
110
OS
Calea vieții părintelui Macarie se apropia treptat de sfârșit. O impresie profundă
ISM
asupra lui a produs moartea părintelui Ieronim, sub conducerea căruia el se nevoise până
acum. Simțea că și moartea lui se apropie. De atunci, părintele Macarie a început a boli,
ceea ce a contribuit la o constantă oboseala fizică și morală.
În ianuarie 1888, părintele Macarie căzu grav bolnav și, pentru mai mult de două luni,
nu și-a putut părăsi chilia. În această situație, el a refuzat ajutorul medicilor, predându-se
EL
voinței lui Dumnezeu.
El își pregătise deja totul pentru moarte și își lua rămas bun de la frați. Dar Domnul
Dumnezeu l-a ridicat pe bolnav și părintele Macarie s-a însănătoșit, deși boala și-a lăsat
urme adânci. El încărunți tare, acuzând dificultăți de respirație și tuse. Cu toate acestea,
GH
el nu și-a schimbat modul obișnuit de viață ascetic. La fel ca înainte, nu avea odihnă nici
ziua, nici noaptea. În fiecare zi el participa la utrenie, spovedea, slujea Liturghia cea de
devreme, după care era asaltat de diverși vizitatori. Se mai încuraja părintele Macarie,
dar simțea deja apropierea sfârșitului său. Acest lucru putea fi observat mai ales atunci
AN
când făcea parastasul la mormântul părintelui Ieronim. În aceste clipe, întreaga sa ființă
părea să fie transpusă în cealaltă viață, unde urma curând să se ducă și el.
Cu puțin înainte de moartea sa, părintele Macarie a dorit ca din timpul vieții sale
să fie ales un succesor, care, pentru o vreme, i-ar fi fost ajutorul său în gestionarea
EV
enormei gospodării mănăstirești. Din rândul fraților au fost desemnați mai mulți
stareți, care, în opinia tuturor, ar fi vrednici să dețină înaltul și responsabilul post de
egumen. Dintre aceștia, prin tragere la sorți a fost ales părintele Andrei (Verevkin),
care a fost confirmat ca ajutor al părintelui Macarie, după moartea sa devenind egumen
al mănăstirii.
RA
Cu o lună înainte de moartea sa, părintele Macarie a început să simtă o anumită

slăbiciune. Doctorii i-au explicat că acest lucru se datorează oboselii sale excesive,
sfătuindu-l să se nevoiască mai puțin și să se odihnească mai mult în chilia sa. Părintele
Macarie ascultă sfatul doctorului și al fraților, plecând o zi sau două pe săptămână la schitul
ITU
favorit al mănăstirii, Krumița. Acolo putea să se odihnească liniștit, departe de agitata

activitate monahală. Dar era destul să se întoarcă la Russik, că, involuntar, începea din
nou obișnuita sa activitate.
Greu îi era părintelui Macarie să se lipsească, la insistența medicilor, de slujirea
Liturghiei cele de devreme; ziua în care nu o săvârșea era pentru el o zi pierdută, o zi
ED
de tristețe, o zi de neîmpăcare duhovnicească. De îndată ce părintele egumen se simțea

oarecum mai bine, nici un fel de rugăminți sau convingeri ale fraților nu acționau asupra
lui. El de cu seară anunța, precum că mâine va sluji. Liturghia o făcea așa bolnav și slăbit,
©
111
OS
la fel de lungă și în aceeași ordine ca înainte. Prescripțiile medicului el nu le prea urma,
ISM
predându-se pe sine în întregime Domnului Dumnezeu, zicând că dacă Domnul va voi, El
îi va prelungi viața, iar dacă nu, atunci nici un medic, nici o doctorie nu va fi în măsură să
amâne sfârșitul și să-i mai dăruiască măcar un minut de viață.
La 18 iulie 1889, în ajunul morții părintelui Macarie, în biserica Acoperământului se
făcea slujba în cinstea icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului Bogoliubski. Cu
EL
această icoană, mult cinstită de părintele Macarie, părinții lui l-au binecuvântat când a
plecat de acasă.
Deoarece pe data de 18 se făcea prăznuire în cinstea tuturor noilor martiri ai Bizanțului,
părintele egumen porunci ca prăznuirea în cinstea icoanei Maicii Domnului Bogoliubski să
GH
se facă în ziua următoare, 19 iulie. El însuși intenționa să săvârșească Sfânta Liturghie în
Biserica Adormirii Maicii Domnului. În seara zilei de 19 iulie, părintele Macarie petrecu
mult timp scriind scrisori și diverse documente, dormind doar două ore, ca întotdeauna
înainte de începerea utreniei. El se simțea bine, astfel încât a stat la utrenie, apoi începu
AN
Sfânta Liturghie cea de devreme.
Ca de obicei el făcu rugăciunea înainte de Liturghie, apoi începu o lungă proscomidie
și astfel, cu bine săvârși Sfânta Liturghie. Cu deosebită umilință și evlavie săvârși
el această ultimă jertfă fără de sânge, de parcă ar fi simțit că nu o va mai săvârși
EV
niciodată.
După încheierea Liturghiei, el împărți bucățelele de anafură celor prezenți în
biserică, apoi intră în altar unde, stând la fereastră, începu să citească rugăciunile de
mulțumire. Diaconul, care consuma în altar Darurile Sfinte a auzit brusc un geamăt
și, privind în direcția părintelui Macarie, a văzut că preotul se înclină nefiresc către
RA
pervazul ferestrei.
În acest moment câțiva slujitori ai bisericii au intrat în altar și, văzând această stare a
părintelui Macarie s-au apropiat, realizând că era într-o stare foarte gravă. L-au pus pe
un scaun, l-au dezbrăcat de veșminte, apoi l-au dus în chilie. Vestea tristă despre starea
ITU
de moarte a părintelui Macarie s-a răspândit repede în mănăstire. În chilia lui s-a adunat
aproape întreaga frăție. Ei încercau cumva să-l ajute, dar voia lui Dumnezeu era să-l
cheme la Sine pe neobositul Său ostenitor. La câteva ore după săvârșirea ultimei sale
Liturghii părintele Macarie a plecat în pace la Domnul.
Tristele și rarele bătăi de clopot vesteau mănăstirea și împrejurimile ei moartea unui
ED
mare nevoitor spre folosul rușilor din Muntele Athos.

În cea de-a patra zi după moartea sa, pe 23 iulie, în timpul sortării actelor din chilie,
a fost găsit și testamentul părintelui Macarie, scris cu propria sa mână.
©
112
OS
El a fost citit în prezența întregii comunități a mănăstirii. Testamentul are următorul
ISM
conținut: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Iubiți în Domnul, Părinți
și frați! Astăzi vă las vouă ultimul cuvânt, în ziua când Domnul a poruncit să părăsesc
această viață vremelnică și să trec la veșnicie. Dar, copiii mei cei de-a pururea iubiți,
înainte de a ajunge sufletul meu la înfricoșătorul Scaun de judecată al lui Hristos, cu
umilință vă rog: iertați-mi toate câte v-am greșit, treceți cu vederea toate neajunsurile
EL
mele, precum și eu pe voi toți vă iert și vă dezleg, și mai înălțați, mai ales acum, rugăciuni
fierbinți către Domnul, ca să câștig și eu milă de la El. Căci dacă eu, cu ajutorul lui
Dumnezeu, am încercat întotdeauna să-mi fac datoria după puterile mele, punându-mi
nădejdea în Cel Care pe toate le plinește, cu toate acestea înțeleg pe deplin faptul că nu am
GH
fost la înălțimea poziției grelei și anevoioasei mele datorii și nici a marelui meu predecesor,
binecuvântatul și vrednicul de pomenire părinte Ieronim. În plus, dacă cel drept, așa cum
spune Sfânta Scriptură, abia se mântuiește, atunci unde voi fi eu, cel mult păcătos? Și
dacă cineva nu este drept înaintea lui Dumnezeu chiar dacă a trăit doar o singură zi pe
AN
pământ, atunci ce voi putea spune eu, cel care am trăit nu doar o singură zi, ci zeci de ani
aflându-mă în nenumărate griji?
Amintiți-vă acum, iubiții mei copii, și de grija mea, și de mulțimea suferințelor pe care
le-am îndurat pentru binele și mântuirea voastră, acoperind astfel slăbiciunile mele cu
EV
fierbintea voastră dragoste și completând cele lipsă în mine prin propria voastră vrednicie,
demnă de a voastră chemare sfântă. Iar pentru dragostea voastră pentru mine va avea
milă și mă va primi și pe mine Domnul. Mă rog vouă tuturor să luați aminte că acum,
mai presus de toate, am nevoie de rugăciunile voastre. Nu mă părăsiți și nu mă uitați în
rugăciunile voastre, ca să nu lepede dragostea voastră pentru mine Dumnezeul Iubirii, ci
RA
să mă miluiască și pe mine și vouă să vă răsplătească cu bunătatea Sa pentru dragostea

voastră fiiască.
De dragul binelui vostru, vă cer și vă îndemn să pomeniți neîncetat numele
binefăcătorilor, înscrise în condicile mănăstirii, ca o datorie sfântă. Căci pentru neglijarea
ITU
acestei datorii a noastre vom da răspuns înaintea Domnului. Să ne amintim de-a pururi
de binefăcătorii noștri și de ajutorul lor în nevoile mănăstirii, deoarece bunătatea lor,
săvârșită cu evlavie, sprijină și completează nevoile noastre, mai ales în vremurile grele
pentru mănăstire. Acest lucru nu trebuie să-l uităm niciodată și să plătim, așa cum am
făgăduit, cu rugăciune pentru mila lor.
ED
Viitorul mănăstirii nu ne este nouă cunoscut, el fiind întru totul în mâinile Domnului.
De asemenea, să nu uităm că mulți își aduc jertfa lor după putință la mănăstire, din
puținul lor, adesea chiar limitându-și propriile nevoi. Mare păcat vom avea dacă nu le vom
©
113
OS
respecta încrederea. Să luați aminte la această sfântă datorie, căci pentru ea ni se va cere
ISM
socoteală în Ziua Judecății Domnului.
Așa precum în zilele mele cele pământești v-am cerut și v-am îndemnat, în mod
repetat, ca pentru porunca lui Hristos și pentru folosul vostru, atât cel vremelnic, cât și cel
veșnic, să păstrați pacea dintre voi, dragostea frățească reciprocă, îngăduința unul față de
celălalt, evitând orice neînțelegeri și dezbinări, tot astfel și acum, deși fără cuvinte, prin
EL
acest legământ în scris, cu lacrimi părintești vă reamintesc, vă rog și vă îndemn să păstrați
pacea, iubirea și unitatea frățească; nu vă îngrijiți de propria persoană, ca nu din cauza
iubirii de sine cea urâtă de Dumnezeu, să uitați de binele comun și de cinstea mănăstirii
și a fraților. Unde-i pace și dragoste, acolo este Dumnezeu, și acolo unde este Dumnezeu,
GH
toate sunt bune. Pacea și buna înțelegere sunt zidul de nepătruns și bunăstarea fiecărei
obști monahale. Însă prin neînțelegeri lăuntrice, se va prăbuși orice casă și orice obște
monahală.
Vă cer și vă îndemn, iubiți frați, să păstrați rânduiala vieții de obște stabilită din timpuri
AN
străvechi, să vă mărturisiți în mod constant și să vă descoperiți sincer toate gândurile
voastre față de stareț sau de duhovnic, ca să vă învredniciți a vă împărtăși cu Sfintele și
de Viață dătătoarele Taine. Aceasta menține ordinea duhovnicească și cea sufletească a
fiecăruia în parte. Nu încălcați această rânduială de mântuire, pe care am moștenit-o de
EV
la înaintașii noștri părinți.

Și încă un îndemn, din toată inima mea, pentru voi, părinți și frați! Porțile mănăstirii
să nu le închideți niciodată pentru săraci și pentru toți cei care au nevoie de ajutor. Domnul
Însuși ne-a încredințat pe noi că El va da din belșug mănăstirii toate bunătățile pentru
neînchiderea porților sale și pentru milostenia făcută celor care au nevoie de ea. Acest
RA
lucru să-l păstrați neschimbat, neîmpuținând milostenia nici după mine.

Vă încredințez, ca întotdeauna, acoperământului, mijlocirii și milei Împărătesei Cerului,
Preabinecuvântatei Maici a Domnului nostru Iisus Hristos, Adevăratului Dumnezeu,
dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea
ITU
în vecii vecilor. Amin.

Egumen al mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, Arhimandritul Macarie”40.
Apreciind contribuția celor doi mari asceți, părintele Ieronim și părintele Macarie,
și evaluând procesul de renaștere și dezvoltare a monahismului rus în Muntele Athos,
în anul 1908, la douăzeci de ani de la moartea părintelui Macarie, părintele Denasie
ED
(Iușcov) scria: „În pace se odihnesc acum, până la slăvita zi a Domnului, cei doi mari
40
Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre viața și nevoința egumenului Mănăstirii ru-
se Sfântul Pantelimon, a arhimandritului Macarie (Sușkin). St. Petersburg, 1895, pag. 367.
©
114
OS
stâlpi ai monahismului rusesc în îndepărtata străinătate, ieroschimonahul Ieronim și
ISM
schiarhimandritul Macarie. Meritele lor sunt de neprețuit atât față de Biserică, cât și
față de Rusia. Ei au întemeiat și au consolidat cuibul cel puternic al monahismului rus,
au ridicat și înnobilat însuși monahismul, astfel încât monahismului athonit chinovial rus
poate servi drept exemplu pentru toate celelalte mănăstiri de acest tip.
Cu ce mare putere duhovnicească au fost înzestrați acești doi mari stareți! Câte lupte,
EL
peste puterile lor, aproape supranaturale, au trebuit să îndure: unul prin sădirea, iar
celălalt prin dezvoltarea și afirmarea acestei «cetăți athonite a lui Hristos», mănăstirea
rusească Sf. Pantelimon. În general, tot ce vedem în îmbunătățirea internă și externă a
Mănăstirii Sf. Pantelimon: frumusețea, bunătatea, curățenia și sfințenia, toate acestea
GH
sunt roadele aprigii nevoințe ale ieroschimonahului Ieronim și ale schiarhimandritului
Macarie”.
Meritele părintelui Macarie față de Biserică și față de societate au fost apreciate în
mod corespunzător de către ierarhia duhovnicească și de către autoritățile civile. În anul
AN
1882 egumenului Macarie i-a fost acordat
de către sultanul turc ordinul „Medjidie”41.
Iar la 7 ianuarie 1889 i-a fost acordat de
Sfântul Sinod al Imperiului Rus ordinul Sf.
EV
Ana de gradul al doilea42.

Viața sfântă a părintelui Macarie a fost
confirmată de numeroasele minunate arătări
ale lui43 fraților mănăstirii, înregistrate în
cărți deosebite ale mănăstirii.
RA
ITU
ED
41
42
AMRPA. Doc.nr. 3979.
43
AMRPA. Doc. nr. 518, 3978, 3894.
©
OS
ISM
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin)
Ieroschimonahul Serghie44 s-a născut la
EL
27 august 1814 în numeroasa familie a lui
Avdie Vesnin, diaconul bisericii din satul
Pișcialsk, județul Oriol, gubernia Vyatka.
La botez a fost numit Simeon. Băiatul a
GH
devenit un favorit nu numai al tatălui și al
mamei sale, ci și al celor șase frați și două
surori. În special era iubit de fratele său mai
mare, Dimitrie. Această iubire, care mai
AN
târziu s-a alăturat celei mai sincere prietenii
a făcut legături strânse între cei doi frați.
Neobositul lucrător în gospodărie,
diaconul Avdie găsea timp să-i învețe pe
EV
copiii săi să citească și să scrie, și singur,

fără ajutor din afară, îi pregătea pentru
admiterea la seminar. Dar principalul
subiect al studiilor sale cu copiii a fost
acela de a insufla în ei o credință tare în
RA
Dumnezeu, frica de Dumnezeu și o evlavie

sinceră.
Modul patriarhal de viață din casa părinților săi, evlavia profundă a tatălui și a mamei,
convorbirea adesea de seară numai pe teme duhovnicești, citirea cu voce tare a Scripturilor
ITU
și viețile sfinților au avut un impact foarte mare asupra dezvoltării lui Simeon. Și se poate
spune că starea de spirit a minții și a inimii sale spre viață contemplativă, ascetică a
fost formată în el încă din primii ani ai copilăriei. „Încă din copilărie − spunea părintele
Serghie mai târziu, − mă preocupa ideea de a călători la locurile sfinte. Îmi amintesc că
de multe ori, mai ales pe timp de noapte, cu lacrimi Îl imploram pe Dumnezeu să mă mute
ED
44
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Viața ieroschimonahului athonit Serghie. Sfântul Munte
Athos, 1864. Vezi de asemenea și: Shevelkin I. Amintiri despre viața ieroschimonahului athonit Serghie
/ Lectură edificatoare. 1864, nr. 12, vol. 3, pag. 279-318.
©
116
OS
la locurile sfinte, și noaptea am visat că, într-un anumit loc minunat, necunoscut pentru
ISM
mine, mă mângâiau niște sfinți” .
În al unsprezecelea an al vieții sale Simeon a fost trimis la Vyatka pentru a studia la o
școală teologică și, în ciuda faptului că el cu greu, timp de aproape doi ani, s-a obișnuit cu
noile condiții de trai, în cele din urmă a devenit unul dintre cei mai buni elevi.
În al treilea an de studii Simeon a fost lovit de o durere cumplită: în interval de
câteva luni el a pierdut, unul după altul, pe tatăl său, pe fratele și pe mult iubita sa mamă!
EL
Pierderea grea i-a afectat foarte mult inima lui sensibilă.
Dar el a continuat să studieze cu râvnă și cu o responsabilitate și mai mare, nu din
cauza fricii de pedeapsă, ci din motive de respect pentru memoria părinților săi care i-au
GH
dorit tot binele. Fiind foarte pasionat de literatură, începu să citească tot ce îi cădea în
mână, încercând și el singur să scrie și chiar să compună poezii.
În al cincisprezecelea an, Simeon, ca un elev excelent și demn de încredere a fost
transferat la seminar, unde i se deschisese un nou tărâm. Seminaristul Vesnin a devenit
în curând unul dintre cei mai buni studenți și, în special, a atras atenția profesorului
AN
de literatură, care, întrezărind talentul său literar, începu să se ocupe de el cu multă
dragoste, încercând să-i dezvolte darul lui Dumnezeu de a-și expune gândurile simplu
și expresiv.
La vârsta de douăzeci de ani Simeon a absolvit seminarul, și începu să viețuiască în
EV
casa fratelui său, părintele Dimitrie, din satul Kruglișki. „La începutul unei noi vieți,
cerând lui Dumnezeu și Maicii Domnului, − își amintea mai târziu părintele Serghie,
− să-mi aranjeze viața cu folos sufletesc și să-mi conducă pașii pe calea adevărului și
dreptății, − odată am adormit, și am avut un vis, în care eu zburam dinspre apus spre
răsărit, iar în urma mea era un întuneric smoală, beznă și hățișuri de nepătruns, astfel
RA
încât întregul vest părea a fi într-o stare de amorțeală, lipsită de viață, pe când spre
est se vedea o lumină. Am simtit că, ieșind din hățișul întunecat, mă apropiam grăbit
de biserica mea de acasă − era, de fapt, biserica unde am fost eu botezat și unde am
primit pecetea, titlul și numele de creștin. Veselia inimii, bucuria sufletului și fericirea cu
ITU
adevărat cerească ce mi-au cuprins toată firea, nu le pot exprima. Întorcându-mi privirea

spre vest am simțit că scăpasem dintr-un loc așa de înfricoșător... Cu multă bucurie și
smerenie am intrat în biserica îndrăgită”.
Acest vis Simeon l-a luat drept semn de la Dumnezeu pentru a merge la mănăstire.
Dar rudele sale gândeau altfel, și, la insistențele lor, Simeon începu să caute pentru sine
ED
un loc potrivit de păstor duhovnicesc, iar părinților săi le oferi prilejul de a-i găsi o viitoare
parteneră de viață. În anul 1834, Simeon se căsători cu fiica preotului Alexei Niconov,
Anna, pe care o îndrăgi foarte mult.
©
117
OS
Câteva luni mai târziu părintele Simeon a primit un loc de preot în satul Ațveje, care
ISM
se afla doar la câteva verste de satul Kruglyșki.
Deci, se pare, toate îl avantajau pe Simeon: mireasa − după inima și sufletul său, locul
− aproape de fratele și prietenul său. Îi rămânea doar să trăiască și să-I mulțumească
Domnului! Dar el, care părea fericit, nu gândea așa. Visele din copilărie și starea de
spirit pozitivă prezentă a sufletului său însetau și căutau nu această fericire deșartă și
trecătoare, ele tindeau nu spre calea pe care a fost adus aproape forțat, ci spre undeva
EL
departe-departe! Dar lucrul s-a săvârșit, și cuvântul său l-a dat spre folosul rudelor. A
trebuit să-și accepte soarta. Visele și dorințele, Simeon le ascunse în adâncul inimii sale.
Doar după doi ani de viață de familie fericită, părintele Simeon și-a pierdut iubita soție,
GH
care a murit imediat după nașterea fiicei sale. Și un an mai târziu, muri și micuța fiică.
Nesfârșită a fost durerea părintelui Simeon. Extrem de amară a fost pierderea soției și a
fiicei sale, dar el curând se întări cu duhul și se supuse voii lui Dumnezeu, văzând în toate
cele petrecute voința cu totul aparte a lui Dumnezeu. „Inima mea, − zicea el atunci, − a
murit pentru plăcerile acestei lumi, dând, desigur, răspuns la chemarea harului ceresc, și
AN
călătoria spre locurile sfinte văzându-o ca singura mângâiere”.
Din 1838 părintele Simeon își începu pelerinajul la locurile sfinte ale Rusiei fără a
părăsi gândul viețuirii monahale într-o mănăstire liniștită. În august 1839, în biserica de
pe lângă Casa Arhierească din Viatsk, în cel de-al 25-lea an de viață părintele Simeon
EV
a fost tuns în monahism cu numele Serafim. Ceva asemănător unui văl căzu de pe ochii
sufletului părintelui Serafim, și legăturile, în care se părea să fi fost înfășurat până acum,
au căzut de la sine. Și numai atunci a simțit că monahismul era scopul real al vieții sale,
iar calea pe care el a mers înainte de tundere a fost doar o etapă pregătitoare pentru acest
lucru.
RA
În iulie 1843, părintele Serafim purcede la realizarea visului său de demult, de a vizita
Palestina și Muntele Athos. La 10 octombrie, el își atinge scopul mult dorit, ajungând
la Sfântul Munte! Cu adâncă evlavie și admirație el sărută pământul sfânt, pe care l-a
atins piciorul dumnezeiesc al Împărătesei Cerului, și cu lacrimi pline de umilință mulțumi
ITU
Domnului și Preacuratei Maicii Sale că l-au învrednicit să ajungă într-un loc atât de sfânt,
după care sufletul lui tânjea încă din copilărie!
Părintele Serafim se opri la Russik. Aici, și egumenul Gherasim și duhovnicul Ieronim,
dimpreună cu toți frații, chiar din prima zi, începură să privească la el ca la un om marcat
de pecetea deosebită a lui Dumnezeu. Părintele Ieronim scria despre primele impresii ale
ED
întâlnirii sale cu părintele Serafim: „Fără să cunoaștem evenimentele și încercările amare

din viața oaspetelui nostru am fost foarte surprinși de faptul că un preot atât de tânăr să
fi dobândit deja atâtea virtuți monastice, crezând noi că este vreun ucenic al unui stareț
experimentat, care a studiat și a înțeles desăvârșit viața monahală”.
©
118
OS
ISM
EL
GH
AN
Chilia Sfinților Cosma și Damian de la Russik pe vremea părintelui Serghie, astăzi dărâmată.
EV
Părintele Serafim a cutreierat aproape întregul Athos, familiarizându-se cu viața

călugărilor athoniți, ceea ce l-a și determinat să rămână aici pentru totdeauna. El începu
să-l convingă pe egumenul Gherasim ca să-l numere și pe el printre fii săi duhovnicești.
În 23 martie 1844, în Marea Joi a Săptămânii Patimilor, în cel de-al treizecilea an al
vieții sale, părintele Serafim primi marele chip îngeresc - schima cu numele Serghie. Din
RA
acel moment deveni și el un adevărat viețuitor al Muntelui Sfânt.

Începând cu anul 1845, revista Farul iluminării și educației moderne din Sankt
Petersburg începu să publice primele lui scrisori de la Athos, care au atras atenția
publicului. După care, părintele Serghie porni la cercetarea mai îndeaproape a operelor
ITU
literare pentru a le dedica exclusiv în beneficiul Mănăstirii Sfântului Pantelimon, care

l-a adăpostit. Toți frații erau uimiți de perseverența și puterea de muncă ale părintelui
Serghie. Prezent fiind la toate slujbele lungi monahale, nu părea niciodată să se simtă
obosit, neglija odihna necesară, găsind timp și pentru vasta corespondență cu frații și
prietenii săi din Rusia, și pentru scrierea și traducerea din greacă a diverse articole despre
ED
minuni și lucruri minunate din Muntele Athos.

Dorind să pună în ordine și să pregătească pentru tipărire o carte specială, care
însuma scrisorile sale despre Sfântul Munte Athos, în anul 1847 părintele Serghie plecă
în Rusia. El a vizitat orașele Moscova și Sankt Petersburg și peste tot a fost întâmpinat
©
119
OS
ca un scriitor celebru. Faima sa literară a crescut mai ales după apariția cărții sale despre
ISM
Athos „Scrisorile unui athonit”.
Mulți nobili ruși care doreau să-l cunoască îl invitau la ei sau chiar ei înșiși veneau la
dânsul. Pretutindeni era primit cu afecțiune și bunătate deosebită. Dragostea generală
manifestată pentru părintele Serghie i-a ajutat foarte mult să adune din Moscova și
Petersburg un ajutor financiar considerabil pentru Russik, ceea ce a fost extrem de
important pentru mănăstirea în renaștere.
EL
În martie 1851, părintele Serghie s-a întors la Athos, unde toți frații mănăstirii l-au
întâmpinat solemn, ca pe un frate iubit și respectat, care s-a întors acasă după patru ani
de despărțire.
GH
La dorința și cererea părintelui Serghie, al cărui suflet și inimă năzuiau către o viață
mai singuratică, prin decizia soborului stărețesc, a fost construită special pentru el o chilie
cu o bisericuță, în locul ales de părintele însuși încă înainte de plecarea sa în Rusia. Cu
ajutorul binefăcătorului Cozma Beliaev, care a donat o sumă suficientă pentru aceasta,
chilia a fost construită în foarte scurt timp, iar bisericuța a fost sfințită în numele Sfinților
AN
fără de arginți Cosma și Damian.
După ce se așeză în chilia Sfinților Cosma și Damian părintele Serghie se dedică în
întregime faptelor ascetice și căutărilor literare. În doar trei ani, datorită capacității sale
enorme de muncă, deveni autorul următoarelor cărți:
EV
1) „Ghidul Sfântului Munte Athos și indicele altarelor ei și al altor puncte de interes,

cu 31 de vederi ale mănăstirilor și schiturilor și cu harta Athos-ului”. Această carte a fost
publicată în anul 1854 în Sankt Petersburg;
2) „Patericul athonit, sau biografiile sfinților care au strălucit pe Muntele Sfânt
Athonit”. Această carte a rămas neterminată, fiind finisată mai târziu de părintele Azarie
RA
(Popțov);
3) „Poeziile unui athonit, adunate după moartea sa și dedicate iubitorilor și binefăcătorilor
Sfântului Munte Athos”, care au fost publicate la Sankt Petersburg în anul 1862;
4) „Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos”. Această
ITU
lucrare a fost tipărită la Sankt Petersburg în anul 1854;

5) „Acatistul Sfântului Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon”. Traducerea din limba
greacă a fost publicată pentru prima dată la Sankt Petersburg în anul 1861;
6) „Descrierea Mănăstirii Esfigmenu − „Înălțarea Domnului”;
7) „Notițe palestiniene”;
ED
8) „Călugări ruși din Muntele Athos din secolele X-XIX”, în care biografiile au fost
aduse de părintele Serghei până în secolul al XVI-lea.
Ultimele trei lucrări, dimpreună cu altele, au fost publicate în anul 1865 la Sankt
Petersburg într-o ediție în patru volume „Culegere de scrieri și scrisori ale unui athonit
©
120
OS
Ieromonahul Аrsenie (Мinin)
către prietenii săi despre Sfântul Munte
ISM
Athos, Palestina și locurile sfinte rusești”.
În ciuda multiplelor sale preocupări,
părintele Serghie a fost, înainte de toate,
și un narator de vază. După cum scria
Episcopul Porfirie: „Serghie a fost un poet,
nu un istoric sau un arheolog. Graiul său
EL
era pur rusesc, plăcut și atrăgător”45.
Anume plasticitatea cuvântului său a
trezit în inima a mii de credincioși interesul
GH
față de Athos. Mulți, convinși de puterea
cuvântului său au luat calea călugăriei, iar alții jertfeau cu bucurie bunurile lor pentru
mănăstirile din Athos. Aspra viață ascetică și intensele preocupări literare au afectat
foarte mult sănătatea deja șubredă a părintelui Serghie. Cu un an înainte de moartea
sa, el a avut o viziune, că Domnul îl va chema în curând la Sine. De atunci el începu să
AN
se pregătească în mod serios pentru moarte. În acel timp începu războiul din Crimeea și
părintele Serghie își dori să meargă în Rusia pentru perioada operațiunilor militare dar,
prin voia lui Dumnezeu, nu și-a putut realiza planul. S-a smerit pe sine întâmpinându-și
ceasul morții în chilia sa pustnicească. Cu puțin înainte de moartea sa el scria: „Doamne!
EV
Pomenește-mă întru Împărăția Ta! Pomenește, Doamne, pe toți prietenii și pe toți dușmanii
mei, căci toți suntem oameni, iar slăbiciunea și neputința sunt parte din inima și mintea
noastră. De aceea, Doamne, iartă-ne pe toți și ne miluiește și ne mântuiește, căci Tu
Singur ești fără de păcat, Bun și Mult milostiv. Amin. Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!
Slavă Împărătesei Cerești pentru toate”.
RA
ITU

Numele lumesc al părintelui Arsenie era Alexandru. Părinții lui erau oamenii evlavioși,
Ioan și Alexandra Minin, negustori veniți din provincia Novotorjsk, gubernia Tver,
și viețuind în gubernia Kazan, districtul Mamadîșsk, la o moară, unde făceau comerț
ED
cu cereale și pâine. Aici, în luna august a anului 1824, s-a născut și viitorul părinte
Arsenie. Alexandru a fost cel de-al treilea fiu. Ei erau șapte copii − cinci fii și două
fiice. Dintre aceștia au ales calea monahală fratele lui, Ioan, care a devenit călugăr în
45
Porfirie (Uspenski), Episcop. Istoria Athos-ului: In 2 vol. M., 2007, pag. 1013.
©
121
OS
pustia Sarovului, și sora lui Ecaterina, care,
ISM
după moartea soțului ei, s-a închinoviat
împreună cu fiica ei Olga în mănăstirea
Zverin-Pokrovsky din Novgorod.
În anul 1857, la vârsta de 33 de ani,
Alexandru Ivanovici Minin a plecat ca
pelerin la Ierusalim. Pelerinii care l-au
EL
însoțit au dorit să viziteze și Sfântul Munte
Athos. Frumusețea naturii Athos-ului
l-a cucerit pe Alexandru Ivanovici și el
GH
a decis să rămână aici pentru totdeauna.
„Îi mulțumesc Domnului Dumnezeu, −
exclamă el din plinătatea bucuriei sale
duhovnicești −, că m-a învrednicit să intru
în rândul celor aleși de Preacurata Sa Maică
AN
și cer mijlocirea și mila ei de maică, ca să
mă primească și pe mine, cel păcătos”.
Prima ascultare a lui Alexandru
Ivanovici a fost la bucătărie, apoi a măturat
EV
coridoarele, a cărat fân, a cules măsline,

făcând totul cu multă strădanie. Mai
târziu a primit ascultare potrivit educației și aptitudinilor sale, adică a fost transferat
la un birou. În această ascultare se dezvăluiră imediat experiența și priceperea sa. Dar
Alexandru Ivanovici, în smerenia sa, chiar și în această ascultare, continua zilnic să măture
RA
coridoarele, săvârșind acest lucru până la hirotonia sa ca ieromonah. Duhovnicul său era
părintele Ieronim, după sfatul căruia se îndeletnicea cu Rugăciunea lui Iisus, în smerită
învinuire de sine și cu gândul mereu la moarte. Mai târziu se învrednici de binecuvântatul
dar al lacrimilor.
ITU
Un an și jumătate mai târziu Alexandru Ivanovici a fost tuns în mantie cu numele

Arsenie. El își continuă ascultarea sa la birou, dar în același timp nu pierdea nici cel
mai mic prilej de a-și spori înlăuntrul său, prin harul lui Dumnezeu, dragostea față de
Dumnezeu și de semeni.
Este cu neputință să trecem cu vederea fapta cu totul dezinteresatei sale iubiri față
ED
de grav bolnavul schimonah Neofit, a cărui viață el a și scris-o pe scurt. Începând să-i
slujească acestui suferind ca novice, el a continuat să facă aceasta și atunci când a devenit
monah îngrijindu-l până la moartea acestuia. Când acest virtuos stareț a căzut complet la
pat în chilia sa, totul în jur umplându-se cu un miros greu din cauza putrezirii trupului,
©
122
OS
părintele Arsenie îi era mereu aproape îngrijindu-se cu multă sârguință de bolnav. Pentru
ISM
o astfel de slujire dezinteresată a celui în suferință, Domnul i-a dat părintelui Arsenie
o mare mângâiere. La moartea acestui stareț, pe când citea la Psaltire, cât și în timpul
slujbei de înmormântare a celui adormit, părintele Arsenie simți, din abundență, o bună
mireasmă care venea de la trupul ascetului care a suferit pentru Hristos. Această mireasmă
a fost simțită, într-o măsură mai mică, și de către frați.
Dăruindu-se pe sine întru totul Domnului Dumnezeu, călugărul începător nu voia ca
EL
cele lumești să-l împiedice de la lucrarea mântuirii sale, astfel încât suma de bani provenită
din vânzarea fabricii, primită de la rudele sale, a donat-o imediat mănăstirii. El a îndrăgit
Sfântul Munte Athos din toată inima sa, voind să-și sfârșească viața pământească aici.
GH
Dar Dumnezeu a judecat altfel.
În anul 1861, din cauza lipsei fondurilor în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon
de la Athos, a fost îngăduită, la nivel înalt, colectarea de donații voluntare în toată Rusia.
În acest scop stareții mănăstirii l-au ales pe părintele Arsenie. La 8 iulie 1861 el a fost
hirotonit ierodiacon, iar pe 11 iulie − ieromonah. Un an mai târziu, pe 28 august 1862,
AN
părintele Arsenie a mers în Rusia, supunându-se ascultării date. El a luat cu el o Cruce,
care conținea o părticică din Lemnul Dătător de Viață, o părticică din piatra Sfântului
Mormânt al Domnului, precum și părticele din cinstitele moaște ale Sfântului Pantelimon
și ale multor altor sfinți. În plus, Părintele Arsenie primi și o icoană făcătoare de minuni
EV
a Împărătesei Cerului Tihvinska, de dimensiuni mici.

Grea și supărătoare a fost ascultarea încredințată părintelui Arsenie. Dar el, cu toată
conștiința sa, punând voința lui Dumnezeu mai presus de toate dorințele, îndoielile și
neînțelegerile sale, pe deplin, ca un rob smerit și ascultător s-a supus ei, deși era foarte
nefericit că se desparte de locul său iubit din singurătate. Întotdeauna energic și activ, el
RA
și-a dedicat toată energia noii sale ascultări.

Timp de patru ani a călătorit prin aproape toată Rusia. Râvna poporului rus față de
sfințenie îl inspira nespus de mult pe părintele Arsenie, iar el, ne simțind oboseala, mergea
tot mai departe și mai departe. Și Domnul, Cel bogat în milă, răsplăti cu prisosință truda
ITU
robului Său credincios. De la sfințeniile aduse de el de la Athos, prin harul lui Dumnezeu,
peste tot a început să izvorască, pentru cei care se atingeau de ele cu credință tare și cu
rugăciune fierbinte, un izvor bogat de vindecări trupești și sufletești. Aceste minunate
tămăduiri, care se săvârșeau în diferite locuri, au fost documentate și, ulterior, publicate
de părintele Arsenie într-o carte separată. O asemenea nespusă milă a lui Dumnezeu,
ED
în mod firesc, pretutindeni a aprins focul râvnei în inimile oamenilor pentru înmulțirea
donațiilor voluntare spre Sfântul Munte Athos. Părintele Arsenie, umilit de toate aceste
minuni săvârșite, exclamă: „Marea milă a lui Dumnezeu ne adumbrește, Domnul pare să
fie binevoitor față de neputincioasa noastră trudă!”
©
123
OS
În mod deosebit au fost proslăvite aceste sfințenii în capitala Rusiei, Moscova, când
ISM
se aflau în Mănăstirea Bogoyavlensk, unde veneau mulți pelerini, adunându-se astfel tot
mai multe donații pentru Muntele Athos. Aceasta l-a determinat pe părintele Arsenie
să recomande stareților de la Russik înființarea unui așezământ permanent la Moscova.
Curând, stareții Russik-ului s-au adresat Preafericitului și Sfântului Sinod cu o cerere
în vederea înființării la Moscova, la Mănăstirea Bogoyavlensk, a unui paraclis în cinstea
Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Cu ajutorul unor oameni influenți li
EL
s-a acordat permisiunea de a construi un paraclis lângă porțile Vladimirsk de la Kremlin.
„Slujitorul lui Dumnezeu a îndrăgit mult Moscova, − spunea părintele Arsenie, încântat
de o astfel de decizie −, în dorința de a rămâne acolo pentru mai mult timp. Slavă și
GH
mulțumire Domnului!” Toate grijile pentru construirea paraclisului au fost puse pe umerii
părintelui Arsenie el îndreptățind pe deplin încrederea stareților. Fațada paraclisului avea
un aspect elegant, iar interiorul ei a fost înfrumusețat cu icoane trimise din Athos. Aici
a fost pusă și icoana Maicii Domnului Tihvinska, iar în stânga ei − o icoană a Sfântului
Mare Mucenic Panteleimon cu o părticică din sfintele sale moaște. Paraclisul a fost în mod
AN
solemn deschis și sfințit la începutul anului 1873 de către episcopul de Dmitrovsk, Leonid
(Krasnopevtov), dimpreună cu părintele Arsenie.
„Iată că și noi, acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem rezidenți permanenți ai
Moscovei”, − spunea bucuros părintele Arsenie.
EV
− Oare puteam noi, înainte vreme, măcar să ne gândim la asta? Părintele Arsenie
rândui ca la paraclis, la vremea potrivită, să se facă slujbe și să se citească acatiste.
Pentru moscoviți și oaspeții capitalei acest paraclis deveni unul dintre cele mai preferate
locașuri de rugăciune și odihnă duhovnicească.
Părintele Arsenie nu s-a limitat doar la a se îngriji de paraclis. Lucrarea iubirii
RA
creștine sincere, dezinteresate, el o considera a fi mai presus de toate celelalte fapte. „Mai
ales lucrarea iubirii nu ar trebui să o lăsăm”, − spunea el. − De postit cum se cuvine
− nu postim. De rugat sincer − nu ne rugăm. Atâta ne-a mai rămas pentru moștenirea
Împărăției Cerurilor − lucrarea iubirii. Și cu acest lucru să ne grăbim, căci viața noastră
ITU
este scurtă”.
În timpul călătoriilor sale prin Rusia, cât și la noul paraclis de la Moscova, chilia
părintelui Arsenie era întotdeauna plină de credincioși. El încerca, pe cât era cu putință,
să-i mulțumească pe toți, să vorbească cu toată lumea: pe unul îl îndruma, pe altul îl
mângâia și ziua întreagă nu avea nici un moment de răgaz. „Lucrarea lui Dumnezeu
ED
trebuie făcută fără amânare”, − spunea el de obicei, și această regulă a ținut-o până la
sfârșitul vieții, uneori uitând complet de mâncare și de odihna trupului.
În jurul părintelui Arsenie, un ascet cu viață profund și strict duhovnicească, în
mod constant se adunau mulți oameni sincer devotați lui, dornici de sfaturi duhovnicești
©
124
OS
pentru rezolvarea diferitelor probleme și nelămuriri duhovnicești. Părintele Arsenie avea
ISM
capacitatea de a recunoaște imediat persoana care venise la el pentru ajutor duhovnicesc
și, prin urmare, putea să-i dea fiecăruia vindecarea duhovnicească trebuincioasă. Mai
târziu, când părintele Arsenie se afla deja la Athos, fii săi duhovnicești ruși au continuat
să comunice cu el prin scrisori. După părintele Ieronim și părintele Macarie, el avea cea
mai mare corespondență cu lumea.
Părintele Arsenie, în ciuda preocupărilor sale, a scris multe scrisori pline de învățătură,
EL
a alcătuit scrieri moral-duhovnicești, a fost inițiatorul activității editoriale a mănăstirii. El
a putut ca din creațiile patristice să alcătuiască cărți și broșuri foarte ziditoare. În anul
1866 el publică cartea intitulată „Dialog despre rugăciune”, în anul 1868 îi apare cartea
GH
„Cele de trebuință”, iar în anul 1876 se tipărește cartea intitulată „Mărgăritare, sau
maxime alese de suflet mântuitoare, călăuzitoare către fericirea veșnică, cu adăugirea
unor convorbiri destinate exclusiv mănăstirilor de maici”.
Părintele Arsenie a alcătuit biografiile unora dintre asceții contemporani lui, care
ulterior au fost publicate de mănăstire în cartea intitulată „Asceți athoniți contemporani”.
AN
A scris și multe articole de conținut duhovnicesc, care au fost publicate în diferite reviste
ale Rusiei acelei vremi, a fost și întemeietorul editurii de periodice a Russik-ului, numită
mai întâi „Cugetări pilduitoare”, iar apoi „Convorbiri pilduitoare”.
În anul 1870 părintele Arsenie a vizitat orașul sfânt al Ierusalimului și, potrivit
EV
impresiilor călătoriei sale a compus un „Ghid al orașului sfânt al Ierusalimului...”, publicat

în anul 1872. După moartea părintelui Arsenie, mănăstirea a publicat o colecție de scrisori,
intitulată „Scrisorile adormitului întru Domnul stareț athonit, ieroschimonahului Arsenie
Minin către diferite persoane, cu adăugarea de gânduri și note asupra diferitelor subiecte
de credință și moralitate”.
RA
După deschiderea și sfințirea paraclisului din Moscova, părintele Arsenie rugă pe

stareții lui să-i dea dezlegare de la ascultarea sa de la paraclis și să-l lase să se întoarcă la
Athos, după care tânjea constant sufletul său. În plus, vederea și picioarele sale au început
să-i slăbească. Dar Domnul, Care le știe pe toate, judecă altfel. Stareții nu numai că nu
ITU
l-au eliberat de ascultarea de la paraclis, ci i-au dat una nouă, chiar mai grea și într-un
colț mai îndepărtat al Rusiei. El primi poruncă să găsească în Caucaz un loc în care ar
putea fi construită o mănăstire, care ar trebui să fie un fel de model desăvârșit al Russik-
ului în Rusia, unde să fie respectate aceleași tradiții monahale.
Această sarcină era în deplină concordanță cu aspirațiile duhovnicești ale Părintelui
ED
Arsenie, a cărui activitate s-a desfășurat întotdeauna în smerită ascultare față de stareții
săi și în lucrarea virtuții iubirii. El găsi în curând un loc foarte potrivit pentru mănăstire, și
anume în satul Anakopiya, aproape de Suhumi, unde se afla o biserică ruinată a Sfântului
apostol Simon Zelotul. La propunerea părintelui Arsenie, în anul 1875, stareții athoniți
©
125
OS
de la Russik au depus o petiție adresată Alteței Sale Imperiale, Marelui Duce Mihail
ISM
Nikolaevici, guvernatorul Caucazului, pentru transformarea acestei biserici într-o nouă
mănăstire, numită Noul Athos, închinată Sfântului Simon Zelotul. Această petiție, spre
negrăita bucurie a părintelui Arsenie, a fost încununată de succes.
În termen de un an de zile, cu ajutorul binefăcătorilor, el reuși deja să facă în mănăstire
o nouă biserică, închinată Acoperământului Maicii Domnului, precum și să construiască
chilii pentru câțiva frați trimiși la el din Muntele Athos. De asemenea, a fost posibilă
EL
deschiderea unei școli pentru băieții băștinașilor de acolo, care s-au adunat în număr de
până la 20 de persoane. În ciuda faptului că ridicarea mănăstirii din Caucaz cerea sforțări
supraomenești din partea părintelui Arsenie, el nu a părăsit nici vechea sa ascultare de
GH
la paraclisul athonit din Moscova. Toată lumea era uimită de energia și entuziasmul său.
Preotul Nicolai Voinov nota, că „focul duhovnicesc ardea cu flacără vie în sufletul său,
care licărea în ochii lui ageri și pătrunzători”.
În timpul războiului ruso-turc, când Societatea Crucii Roșii a fost deschisă sub
ocrotirea Împărătesei Maria Alexandrovna, părintele Arsenie a devenit imediat membru
AN
al acesteia. El a participat activ la construirea infirmeriei de la Devicie Pole, pentru care
a primit recunoștință din partea împărătesei. Cu toate acestea părintele Arsenie nu se
opri aici. El a organizat un adăpost pentru soldații răniți în casa de pe Polyanka, donată
anterior Mănăstirii Russik de familia Sușkin, niște rudenii ale egumenului Macarie, astfel
EV
arătându-se un bun patriot și un bun, iubitor și dezinteresat creștin.

Nimeni nu a auzit vreodată din gura lui vreun cuvânt deșert. Părintele Arsenie era
mereu tăcut și îngândurat, cei prezenți simțind că face o rugăciune în inima lui și nu
îndrăzneau să-l distragă prin convorbiri.
Părintele Arsenie era de o smerenie uimitoare. El se considera pe sine cel dintâi dintre
RA
păcătoși. Era foarte stânjenitor pentru el faptul că, datorită diferitelor sale activități
departe de Sfântul Munte Athos, nu reușea să îndeplinească cu exactitate statutul vieții
monahale. Această abatere el încerca să o întregească prin lucrarea iubirii creștine.
Duhul este tare, dar trupul este slab. Sănătatea părintelui Arsenie, împovărat cu
ITU
multe și grele ascultări, se zdruncină și, la începutul toamnei anului 1879, la Petersburg,
împiedicându-se, a căzut și și-a zdrobit piciorul, astfel încât a fost silit să se supună unui
tratament timp îndelungat.
În timpul șederii sale în Sfântul Munte, în 1878, părintele Arsenie a avut o presimțire,
că nu va mai vedea iubitul său Athos. După plecarea din Athos, la sfârșitul prăznuirii
ED
Acoperământului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în chilia lui au găsit o scrisoare

împachetată, cu mențiunea: „Vă rog să o deschideți și să o citiți după moartea mea.
Ieromonah Arsenie”. După moartea sa, conform dorinței sale, scrisoarea a fost deschisă
©
126
OS
de către stareți. Și ce se afla în ea? Era testamentul său duhovnicesc, scris de mâna
ISM
părintelui Arsenie.
Iată conținutul acestui testament:
„Sfințiți părinți, părinte duhovnic Ieronim și părinte egumen Macarie! Binecuvântați
în numele Domnului! Când veți deschide această scrisoare eu nu voi mai fi pe pământ.
Dumnezeu știe care dintre voi va supraviețui. A Lui este puterea sfântă!
Vă cer în toate binecuvântarea și dezlegarea cea părintească. Prin harul lui Dumnezeu,
EL
nu am și nici nu am avut vreun secret față de voi. Aceasta m-a ajutat foarte mult pe calea
vieții mele neputincioase. Vă păstrez în inima mea ca pe cei dintâi binefăcători ai mei de
pe pământ. Prin mila lui Dumnezeu, m-ați învățat să-L cunosc pe Dumnezeu, să-L iubesc
GH
pe El și pe Preacurata Sa Maică și să mă căiesc pentru păcatele mele.
Fără îndoială că aș fi putut fi mai de folos și pentru mănăstire și pentru sufletul meu,
dar neputința mea și iubirea de sine m-au aplecat spre neglijență și lenevire. Mânia, din
ispita diavolului, și alte patimi ale mele vă sunt cunoscute, de aceea vă cer în tot ceea ce
am greșit iertare și dezlegare. În ultimul timp am fost mângâiat cu o bunăvoință și milă
AN
deosebite din partea Cereștii noastre Stăpâne, deși nevrednic fiind; dar pun mare nădejde
în milostivirea și mijlocirea ei de maică. Nădăjduiesc că nu voi fi lipsit de sfintele voastre
rugăciuni părintești. Iertați-mă pentru mica mea scrisoare. Mă pregătesc de plecare în
Caucaz. În timp, poate voi mai scrie ceva.
EV
Nevrednicul Vostru ascultător, ieromonahul Arsenie. 2 octombrie 1878. Seara. Sfântul

Athos”.
La 15 noiembrie anul 1879, slăbit de multe neputințe și dureri mari la piciorul bolnav, se
îmbolnăvi și de pneumonie acută. Iar la 17 noiembrie, după citirea rugăciunii de dezlegare
a sufletului, pe la ora două după-amiaza, el s-a odihnit liniștit în Domnul. La data de 19
RA
noiembrie, părintele Arsenie a fost îngropat în Mănăstirea Alexievsky din Moscova. Pe

crucea mormântului său au fost scrise cuvintele înțeleptul Solomon: „Ajungând curând
la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu,
pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutății...”, „... ca răutatea să
ITU
nu-i schimbe mintea sa, înșelăciunea să nu-i amăgească sufletul” (Cartea Înțelepciunii lui
Solomon, 4, 13-14; 4, 11).
ED
©
OS
ISM
Schimonahul Nicodim (Sanin)
Numele lumesc al părintelui Nicodim46 este Nikolai Ivanovici Sanin. El s-a născut în
EL
orașul Sâcevka, gubernia Smolensk, într-o familie de târgoveți de mărturisire ortodoxă
și a fost căsătorit.
Din copilărie a trăit în oraș împreună cu părinții săi, fiind angajat în comerțul cu
amănuntul, apoi s-a mutat la Petersburg, unde a lucrat ca lustruitor de dușumele. Treptat,
GH
el însuși deveni maistru, formându-și propriul său artel. Făcea bani buni, dar nu era
fericit în viața sa de familie. Nu a trăit în armonie cu soția lui, pentru că ea nu a păzit
credincioșia față de soțul ei.
Acest lucru îl mâhnea mult pe Sanin. De necaz, el însuși uneori se deda întru totul
AN
unui mod nesăbuit de viață, dar conștiința sa nu-l lăsa în pace, insuflându-i că în necaz
și strâmtorări trebuie mai degrabă să caute alinare la Dumnezeu, și că, mai devreme sau
mai târziu, nu va scăpa nici de moarte și nici de Judecata lui Dumnezeu. Aceste mustrări
de conștiință, puțin câte puțin, l-au determinat pe Sanin să-și îndrepte propria viață. El
EV
a început să se gândească din ce în ce mai des la moarte și la Judecata lui Dumnezeu,

fiindu-i teamă să nu moară fără pocăință, ceea ce l-a determinat să facă fapte bune. El a
început să dea cu mărinimie milostenie, să meargă la biserică, să citească cărți sfinte, să
viziteze locurile sfinte. De asemenea a fost și la Ierusalim.
După întoarcerea din Țara Sfântă a hotărât, în cele din urmă, să părăsească această
RA
lume și să se retragă în Sfântul Munte Athos pentru a-și petrece restul zilelor în pocăință.
Din acest moment și cu soția sa se petrecu o schimbare uimitoare: lăsând vechiul său mod
de viață, ea începu să se ocupe de mântuirea sufletului, iar când Nicolae îi ceru să-l lase
să meargă la mănăstire, ea nu se împotrivi, ba chiar dori să-i urmeze pilda, să meargă și
ITU
ea la o mănăstire.
Hotărât să se dedice vieții monahale, Nikolai sosi în anul 1844 la Russik, unde a fost
primit în rândul frățimii ruse. Ca părinte duhovnicesc el l-a avut pe ieroschimonahul
Ieronim (Solomențov), care l-a călăuzit spre scopul dorit − mântuirea sufletului.
La început, el îndeplinea toate ascultările cu multă râvnă și stăruință, dar nu acorda
ED
nici o atenție stării sale interioare.
Biografia a fost scrisă în conformitate cu înregistrările duhovnicului Ieronim (Solomențov). Vezi:

46

©
128
OS
Când duhovnicul îi arătă că, odată cu exersarea trupului în ascultarea cea exterioară
ISM
este necesară și exersarea minții în ascultarea cea interioară a conștiinței, atunci Nicolai
deveni mai atent la sine, iar prin primirea monahismului cu numele Nicodim, el începu să
viețuiască și mai sever, cu înfrânarea limbii și a poftelor. Duhovnicul, văzându-i hotărâta
și sincera lui ascultare, simplitatea lui, îl apropie mai mult de sine.
Luând binecuvântare de la părintele egumen, duhovnicul l-a luat pe Nicodim ca
să-i fie ucenic de chilie. În afară de această ascultare părintele Nicodim îndeplinea în
EL
același timp și funcția de econom, veșmântar, trezitor la slujbe și arhondar (gostinnic).
Deși avea atâtea ascultări, legate mai mult de factori externi, el s-a dovedit a fi și un
ascet vrednic. Împlinirea acestor sarcini nu l-a împiedicat de la îmbunătățirea vieții sale
GH
duhovnicești. Toate greutățile apărute pe parcurs erau învinse de el prin credința sa
evanghelică curată, ca a unui copil, și prin ascultare. El era de fel cu totul simplu și
neinițiat în Sfânta Scriptură, dar și înzestrat cu atât de mari virtuți, care și într-o viață
retrasă, de mare nevoință, nu pot fi dobândite întotdeauna chiar și de adevărații asceți.
Cei experimentați cunosc bine diferența dintre lupta dusă în apropierea ispitelor și
AN
departe de ele. Una este să învingi patimile în singurătate, și cu totul alta este să lupți cu
ele în viața de obște. Una este să-ți păstrezi pacea lăuntrică stând în chilie cu rucodelia în
mâini, și cu totul altceva este a fi mereu în mișcare, spre înfăptuirea diferitelor ascultări
în obște. Ultimii, necesită o atenție specială.
EV
Părintele Nicodim, primind cele patru ascultări diferite a întâmpinat la început mari
greutăți din cauza obiceiurilor sale anterioare lumești. Dar cum putea să le înfrângă?
Când era în lume își permitea să mănânce, să bea, și să doarmă mult și să vorbească cât
poftește. Neștiind ce să facă, el ceru sfat duhovnicului, cum să procedeze în acest caz, de
unde să înceapă. Duhovnicul l-a sfătuit să înceapă cu împlinirea poruncii: „Fără de sfat
RA
nimic să nu faci; și după ce faci, să nu-ți pară rău” (Sirah, 32, 20), adică despre toate
să-l întrebe pe duhovnic − atât în cele rele, cât și în cele bune. Și dacă i-ar veni vreodată
ideea de a face ceva bun contrar obiceiurilor lui rele lumești, să nu o pună în aplicare până
nu o va descoperi mai întâi duhovnicului, și să-și dezrădăcineze obișnuințele nu dintr-o
ITU
dată, ci încetul cu încetul, și numai după sfatul duhovnicului. Din acel moment părintele
Nicodim îi vorbea duhovnicului despre toate și nu făcea nimic fără sfatul său. El putea
spune despre sine: „Gata am fost și nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale” (Psalmi,
118, 60), pentru că tot ce îi spunea duhovnicul era primit de el cu credință neclintită și,
prin urmare, era puternic spre îndeplinirea celor poruncite.
ED
În viața lumească părintelui Nicodim i-a plăcut să bea, astfel încât duhovnicul, cu
multă înțelegere față de neputința sa, îi îngădui să folosească puțin vin și în mănăstire. Dar
chiar și puținul acesta oarecum îi dăuna, pentru că el și așa avea tulburări de pronunție și
©
129
OS
mai era și gângav, încât cu greu întreținea o discuție cu alții. Iar când consuma un pic de
ISM
vin roșu, atunci îi era și mai greu să vorbească.
Odată, ieșind din trapeză, duhovnicul îl văzu pe părintele Nicodim ca de obicei
bâlbâindu-se pe când vorbea cu un prieten, și i-a spus: „părinte Nicodim, ți-am spus că
nu-ți este de folos să bei la trapeză vin în mod egal cu ceilalți, ci să consumi de două ori mai
puțin, pentru că și fără vin abia de te înțelegi vorbind cu pelerinii, iar aceia, necunoscând
motivul se smintesc, crezând că ești beat”. Părintele Nicodim, făcând închinăciune, a zis:
EL
„Iertați-mă părinte, de când mi-ați poruncit, eu așa și fac: beau vin, spre deosebire de alții,
de două ori mai puțin, dar și asta mă împiedică, și aș dori să nu-l beau deloc, dar nu am
îndrăznit să o fac singur. De acum înainte, oare mă veți binecuvânta, părinte, ca să las
GH
vinul cu totul? «Duhovnicul i-a răspuns: «Domnul să binecuvânteze». Din acel moment,
părintele Nicodim nu a mai băut nimic amețitor până la moartea sa.
Diferitele și de loc ușoarele lui ascultări cereau adesea lămuriri cu duhovnicul, care
și stabili un timp anumit în acest scop, și anume seara, după vecernie. Atunci, de obicei,
dezvăluia duhovnicului tot ce avea asupra conștiinței sale și-l întreba ceea ce avea nevoie.
AN
Părintele Nicodim nu avea deloc timp liber pentru rugăciune, datorită numeroaselor
sale ascultări. Cu toate acestea, orice timp liber, el cu multă sârguință îl petrecea în
rugăciune. Adesea se întâmpla să se roage până la ultimele sale puteri, astfel încât, făcând
o închinăciune până la pământ, adormea în această poziție, amuzându-se atunci, când se
EV
trezea într-o astfel de poziție de rugăciune. Îi plăcea foarte mult o astfel de rugăciune.
Frații, fără să știe motivul tăcerii sale, ziceau: „Părintele nostru Nicodim, cu vârsta, a
surzit și a amuțit”. Însă alții au înțeles așezarea lui duhovnicească. Mai ales părintele
Serghie (Vesnin) și părintele Grigorie (Lisianski). Acesta din urmă îl respecta foarte
mult pe părintele Nicodim, zicând adesea, că este un stareț cum rar poți afla, atât prin
RA
ascultare și răbdare, cât și prin tăcere.

Părintele Nicodim se evidenția prin dragostea și atenția sa față de frați: în ciuda
îndeletnicirilor sale, el avea grijă de frații bolnavi și slabi, fiind adesea văzut la patul
vreunui frate grav bolnav, alinându-l cu simpla lui dragoste din inimă.
ITU
Unul dintre tăcuții ruși, care locuia la Kapsala*, pe nume Anastasie, venea uneori la
mănăstirea rusească, la duhovnic, pentru mărturisire. Părintele Nicodim primi poruncă
să-l primească pe acesta. Odată duhovnicul îi spuse părintelui Nicodim să-i acorde o
deosebită atenție acestui stareț și să-l mângâie pe cât posibil, pentru că acesta a ajuns
la o înaltă trăire duhovnicească și va fi în măsură să ajute mănăstirea cu rugăciunile
ED
sale în desăvârșirea vieții duhovnicești. Auzind acestea, părintele Nicodim și-a plecat
capul spre piept și, după o clipă de tăcere, închinându-se până la pământ, a întrebat cu
smerenie: „Aș putea, părinte, să aflu și eu, în ce constă această înaltă trăire duhovnicească
a părintelui Anastasie?” Duhovnicul i-a răspuns: „Da, este cu putință să afli și de folos
©
130
OS
îți va fi dezvăluirea virtuților lui pentru îmbărbătarea ta”. Atunci duhovnicul i-a vorbit
ISM
despre faptele părintelui Anastasie, despre postul și blândețea lui, despre faptul că el, de
câțiva ani, cu sârguință se nevoia spre lacrimi, pentru care silință Dumnezeu l-a înzestrat
cu marele dar al lacrimilor după voia sa, și atunci când voiește, plânge și iarăși plânge,
toate acestea fiindu-i date pentru ascultarea de duhovnic, fără sfatul căruia nu face nimic.
Auzind toate acestea, părintele Nicodim mult s-a minunat și, atras de marele dar al
lacrimilor libere, a căzut la picioarele duhovnicului, întrebându-l cu teamă:
EL
− Pot și eu, părinte, să năzuiesc spre aceasta?
− De ce nu? − răspunse duhovnicul.
− Și cât timp va trebui să aștept? − întrebă părintele Nicodim.
GH
− Ce-i cu lipsa asta de credință? − răspunse duhovnicul.
− Ți-am spus și mai înainte, că a duce la îndeplinire ascultările primite nu împiedică
urcușul spre desăvârșirea creștină; dar prin puțina noastră credință noi defăimăm Harul
lui Dumnezeu, care este atotputernic și atoatecuprinzător, și, prin urmare, fără îndoială,
poate și în cazul îndeplinirii unor ascultări împrăștiate și zbuciumate să dăruiască ceea ce
AN
cu credință cerem de la Dumnezeu. Crezi tu, că Domnul îți poate da acest dar?
La aceste cuvinte, părintele Nicodim, cu lacrimi, din nou plecându-se până la pământ,
a spus:
− Cred, părinte, că Domnul este puternic și poate să-mi dea acest dar, cu sfintele tale
EV
rugăciuni.
La care duhovnicul i-a răspuns:
− Dacă crezi, Dumnezeu te va binecuvânta, după cuvântul său: „Cereți și vi se va da;
căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Și, dându-i binecuvântare, îl
lăsă să plece. Din acest moment, părintele Nicodim se nevoia să plângă în fiecare zi, fără
RA
a ține seamă de piedicile pe care le întâmpina.

Cunoscând din experiență că felurimea mâncărurilor usucă izvorul lacrimilor, pentru a
birui acest obstacol a lăsat mai întâi dulciurile, apoi a început să se abțină și de la hrana
obișnuită, iar vinerea nu mânca nimic. Dormea pe pământ și, în loc de pernă, avea o piatră
ITU
acoperită cu o cârpă. Pentru a nu fi biruit de multa vorbire și mânie ținea o piatră în gură.
Toate acestea le făcea cu sfatul duhovnicului, nedezvăluind nimănui nimic.
După amintita sa convorbire despre lacrimi cu duhovnicul său începu să sporească în el
frica de Dumnezeu. Părintele Nicodim vorbea tot mai des despre chinurile veșnice, uneori
exprimându-și teama la gândul cum va muri, cum va suferi batjocura diavolilor, cum îl
ED
vor reține demonii din cauza patimilor sale și pentru mulțimea de păcate săvârșite de el în
lume, adesea exclamând: „Mi-e frică de demoni, ca nu cumva să mă ducă la deznădejde în
ceasul morții. Se spune că ei, cu toată puterea, îl atacă pe om în ceasul morții, amintindu-i
toate păcatele, defăimându-l și țipând îngrozitor: „Al nostru este sufletul acesta, nouă ne
©
131
OS
aparține!“ Și așa mai departe. Ce ar trebui să fac atunci? Cum și cu ce să lupți împotriva
ISM
lor? Și cred că în acest moment, de frică și de groază, omul aflat pe moarte rămâne uimit
și încremenit”.
La aceste întrebări ale părintelui Nicodim, duhovnicul îi spuse următoarele: „Este
nevoie să ne îngrijim și să cugetăm din timp la aceasta. Mulți dintre sfinții părinți,
întreaga lor viață și-au petrecut-o în cugetarea morții, și chiar Cuvântul lui Dumnezeu ne
îndeamnă să ne amintim de sfârșitul nostru. Să luăm aminte și la cuvintele rugăciunii pe
EL
care cât mai des să o înălțăm către Domnul: «Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere,
neînfruntat, în pace, și răspuns bun la înfricoșata Judecată a lui Hristos, cerem de la Tine,
Părinte, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos». Orice păcat trebuie să-l mărturisim
GH
părintelui duhovnicesc întristându-ne pentru el, să plângem și să ne sfătuim cât mai des cu
duhovnicul, cum ar trebui să ne pregătim mai bine de moarte, cum să ne luptăm cu demonii
în înfricoșătorul ceas al morții, cum să ne împotrivim lor și să nu le ascultăm sfaturile,
nici să ne înfricoșăm de amenințările lor și să nu primim gândurile de deznădejde, pe care
ni le inspiră de obicei pe patul de moarte. Înainte de moarte demonii încearcă să ne aducă
AN
în suflet și în gând îndoiala mântuirii și neîncrederea în dobândirea milei lui Dumnezeu:
«Tu nu te vei mântui, Dumnezeu nu te va primi pe tine, cel mult păcătos, roade vrednice
de pocăință nu ai săvârșit, mărturisire curată a păcatelor tale nu ai făcut, multe chiar
uitându-le, deci vei merge în iad. Dumnezeu nu te va ierta, căci în înșelăciune viața
EV
ți-ai cheltuit, iar partea ta este iadul. Poate că ești predestinat pierzaniei». Acestea și
alte gânduri ca acestea ni le insuflă dușmanii noștri înainte de moarte și în ceasul morții
noastre, și, prin urmare, ar trebui din timp să ne învățăm a ne întări în credința că mare
este Domnul nostru Iisus Hristos și să punem în El toată nădejdea noastră. El pentru
noi S-a întrupat, a pătimit, sângele pe Cruce Și-a vărsat și a murit, și celor care cred în
RA
El și se pocăiesc de păcatele lor, le dăruiește iertare și viața veșnică. Acesta este temeiul
mântuirii noastre, pe care trebuie să ne sprijinim, mai ales în ceasul morții. Pe acest temei
să stăm tari, pentru a ne putea apăra și respinge atacurile vrăjmașilor noștri. Prin acest
temei să viețuim și să ne aflăm mângâierea, și chiar dacă cineva ar avea multe fapte bune,
ITU
să nu nădăjduiască în ele, pentru că Domnul Însuși a spus: «Așa și voi, când veți face
toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce
eram datori să facem» (Luca 17, 10). Oricât de mari ar fi păcatele noastre nu trebuie să
deznădăjduim că vom primi mila lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că nu există nici un păcat care să poată covârși mila
ED
lui Dumnezeu. Deznădejdea vine din mândrie, pentru că, stăpânit de ea, omul dă vina pe
Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu este pricina păcatelor sale, că El l-ar fi zidit cu înclinare
spre păcat, și, prin urmare, nu se smerește, nu-și cere iertare de la Dumnezeu, ci se
mânie pe Dumnezeu. Iar cel ce se încrede în mila lui Dumnezeu, acela nu-și îndreptățește
©
132
OS
mulțimea păcatelor sale cele grele, ci se căiește, asemenea tâlharului de pe cruce și
ISM
vameșului, rugându-se și cerând iertare. Dacă cineva va primi în minte gândul vrăjmașilor,
precum că pentru el nu este mântuire sau că va fi judecat sau părăsit de Dumnezeu sau
că este predestinat pierzaniei, atunci sufletul acestuia îl vor răpi diavolii, pentru că prin
deznădejde s-a lepădat de răscumpărarea lui și a pângărit mila lui Dumnezeu și, asemenea
lui Cain, și-a socotit păcatele mai presus decât mila lui Dumnezeu.
Dar, după cum s-a menționat deja, nu trebuie să plecăm urechea la aceste sfaturi
EL
demonice și să nu le credem, ci, cu numele lui Dumnezeu, să le stârpim, să ne împotrivim
lor și, cu putere multă, să le alungăm, deoarece pentru aceasta ne-a dat nouă Creatorul
mânia, ca să ne înfuriem pe diavoli, nu pe oameni. Iar demonilor să le răspundem acestea:
GH
«Deși eu sunt mult păcătos, dar de mântuirea mea nu deznădăjduiesc, căci mă încred în
mila lui Dumnezeu. Unuia Dumnezeului meu I-am greșit, Lui mă și pocăiesc. El este
singurul meu Judecător, nu voi, demoni blestemați. Ce aveți cu mine? Voi sunteți depărtați
de Dumnezeu și căzuți de la El, nu aveți nici un drept să mă tiranisiți, voi singuri sunteți
AN
osândiți la pierzanie veșnică și nu vreau să vă aud blestemaților. Dumnezeu este puterea
mea, Dumnezeu este Mântuitorul meu, întreaga mea nădejde este la mila Lui, de frica
voastră nu mă voi teme și nici nu mă voi tulbura, chiar dacă ați afla înmiit mai multe
păcatele mele, căci eu nici atunci nu voi primi de la voi sfatul deznădăjduirii, ci mai degrabă
EV
voi nădăjdui în negrăita milă a lui Dumnezeu, în rugăciunile Maicii Domnului, ale sfinților
îngeri și ale sfinților lui Dumnezeu, cărora le cer ajutorul».
Bine este a ne menține întreaga noastră viață, până la sfârșitul ei, între frica lui
Dumnezeu și nădejde, așa cum spunea apostolul: «În toate pătimind necaz, dar ne fiind
striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți» (2 Corinteni 4, 8) și în toată vremea să nădăjduim
RA
în mila lui Dumnezeu, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu pe aceștia îi fericește: «Fericiți
toți cei ce nădăjduiesc în El» (Psalmul 2, 12).
Iată, părinte Nicodim, ți-am spus pe scurt cum să te pregătești pentru plecarea din
această lume și cum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trebuie acționat corect înainte
ITU
de moarte și chiar în ceasul morții. Ai înțeles acum ce este bine de făcut, dar împlinirea
acestui sfat trebuie iarăși lăsată la milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu. Pe El trebuie
să-L rugăm ca toate acestea să le împlinească și să ne dăruiască în acel ceas înfricoșător
credință tare, nădejde și îndrăzneala cea bună. Și acest lucru trebuie înfăptuit din timp.
Și ia aminte că, fără ajutorul harului, nu putem fi în siguranță nicio singură clipă, și nici
ED
măcar a cugeta binele sau a ni-l dori, fără de har nu putem. De aceea și Biserica se roagă
lui Dumnezeu mai ales noaptea: «Învrednicește-ne, Doamne, în noaptea aceasta, fără de
păcat să mă păzim noi». De asemenea, și ziua, și seara, și dimineața și la amiază. Mai mult
decât atât, trebuie să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu ca să ne învrednicească a trece cu
©
133
OS
îndrăzneală de porțile morții și de încercările diavolești și a ajunge în Împărăția Cerească
ISM
mult dorită”.
Părintele Nicodim urma cu credincioșie sfatul duhovnicului, iar din pricina lacrimilor
dese ochii lui erau mereu roșii. Duhovnicul îl întreba uneori dacă are lacrimi și plânge.
Părintele Nicodim îi răspundea că da, plânge. Frații, îngrijorați de el, ziceau că acesta vede
și aude prost din cauza bătrâneții și, ca urmare, unii din milă, îl rugau pe duhovnic, ca să-l
mai mângâie pe părinte, ca să se liniștească. Duhovnicul, chemându-l la sine, l-a întrebat
EL
dacă suferă cumva de vedere sau de auz. Părintele Nicodim i-a răspuns că nu are nimic și
că este sănătos. Duhovnicul, privind în ochii lui și observând roșeața în ei, îl întrebă:
− De ce-ți sunt atunci ochii foarte roșii și par a fi inflamați și fără gene? Plângi de
multe ori?
GH
Părintele Nicodim a răspuns:
− Plâng.
− Cât de des plângi? − întrebă din nou duhovnicul.
Părintele Nicodim, cu capul înclinat în piept, repetă același răspuns, cu un zâmbet:
AN
− Plâng.
Atunci duhovnicul i-a spus:
− În calitate de duhovnic trebuie să știu cât de des plângi: peste o zi, în fiecare zi sau
de mai multe ori pe zi, pentru că dușmanii noștri cei vicleni știu să ne înșele și cu cele bune.
La această întrebare, părintele Nicodim, fără să-și schimbe poziția, ba chiar și cu un
EV
zâmbet mai larg a răspuns:

− Plâng, părinte, ori de câte ori voiesc.
Duhovnicul l-a întrebat:
− De cât timp ai aceasta?
RA
Părintele Nicodim a răspuns:

− De doi ani și jumătate, de atunci de când am vorbit cu tine, părinte, despre acest dar
al lui Dumnezeu, și după ce cu închinăciune ți-am cerut binecuvântarea pentru dobândirea
acestui dar de la Dumnezeu. Până în acel moment, al binecuvântării tale, eu timp de trei
ani mă sileam cu greutate pe mine însumi la lacrimi în fiecare zi.
ITU
La care duhovnicul îi zise:

− Vezi, că ai primit acest dar prin credință pentru ascultare, nu pentru vredniciile tale
și să știi că orice dar de la Dumnezeu poate fi păstrat doar prin smerenie. Ferește-te de
înălțarea cugetului. Nu judeca pe nimeni, ci mai degrabă învinuiește-te pe tine însuți. Și
alții au acest dar, dar se socotesc a fi mai netrebnici decât toți.
ED
După această convorbire, duhovnicul a vrut să-l elibereze pe părintele Nicodim de

multele și anevoioasele lui ascultări, astfel încât el să poată trăi liniștit, în rugăciune și
lacrimi, în chilia sa. Dar Dumnezeu a rânduit altfel, ca părintele Nicodim, să treacă direct
de la ostenicioasa lui ascultare în veșnicie.
©
134
OS
Schimonahul Pantelimon (Оvsianikov)
Curând, părintele Nicodim se îmbolnăvi.
ISM
Boala lui a durat 40 de zile. Înainte de
moartea sa, timp de câteva zile, el tot citea o
notiță care se afla sub perna lui. Apropiindu-
se de moarte el citea această notiță de
mai multe ori pe zi și, în pace, se odihni
liniștit în Domnul. După moarte, a fost
EL
găsită notița, care avea următorul conținut:
„Am încredere în mila lui Dumnezeu, în
bunătatea lui Hristos, El este Judecătorul
meu și nu voi; blestemaților, ce aveți cu
GH
mine? Lui i-am greșit, Lui mă și pocăiesc, iar voi nu aveți niciun loc întru mine, diavoli
vicleni. Plecați de la mine la tatăl vostru, Satana”.
Părintele Nicodim era mic de statură, cu fața plăcută, avea chelie, barba-i era lungă
și deasă, încărunțită, vorbea repede și bâlbâit, dar în biserică cânta și citea fără piedică.
AN
Când slujea duhovnicul său Liturghia cea de dimineață, el aproape întotdeauna cânta de
unul singur. Părintele Nicodim a murit în anul 1853, viețuind în mănăstire timp de opt ani.
EV

Schimonahul Pantelimon47 (în lume, Grigorie Petrovici Ovsianikov) provenea dintr-o
familie de țărani din gubernia Voronej. A venit la Russik în anul 1841, unde a fost tuns
RA
în schimă. Ascultarea a avut-o în atelierul de pictură. A pictat vechea trapeză. Unde a

învățat arta iconografiei și cum a decis să devină călugăr, nu ne este cunoscut. Se pare
că a purces spre Athos după o întâlnire la Odessa cu ieroschimonahul Serghie (Vesnin),
care, în scrisori, îl numește prieten al său apropiat. „Mulți prieteni buni și dragi îmi rămân
aici, − scria părintele Serghie, − și mai dureros este că unul dintre ei este aproape la
ITU
ultima suflare, și că acesta este chiar acela cu care mi-am împărtășit bucuria și tristețea,
suferințele inimii mele, libertatea poetică cea fără de griji și o parte din călătoriile mele
prin Athos”. Într-o altă scrisoare, scria despre el așa: „Printre prietenii mei de aici, la
sosirea mea nu l-am mai aflat pe cel mai bun prieten al vieții mele la Athos, de care m-am
legat sufletește și cu care am împărtășit bucuria și tristețea, și ostenicioasele sale nevoințe.
ED
Acest prieten al meu a fost un bun pictor, numele său în monahism fiind Pantelimon. M-am
mâhnit nespus de mult când a ajuns la mine vestea, pe când mă aflam în Smyrna, în drum
47
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Ieroschimonahul Serghie (Vesnin). Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 212, 227.
©
135
OS
spre Ierusalim, că prietenul meu a murit. Nu știam cum a fost clipa plecării lui la Domnul, ce
ISM
a simțit el atunci când se apropia de ultimele clipe ale vieții sale și cum și-a dat ultima suflare,
de aceea eram îngrijorat de soarta lui de dincolo de mormânt. Dar acum am aflat acest lucru
și mulțumesc lui Dumnezeu că prietenul meu s-a învrednicit de moarte creștinească.
La plecarea mea din Sfântul Munte spre Palestina l-am lăsat pe pictor în cea mai
dificilă stare: era grav bolnav și nu se putea ridica din pat. Când ne-am despărțit m-a
îmbrățișat, în nădejdea de a ne reîntâlni. Puteam ști noi atunci că întâlnirea va fi de acum
EL
în veșnicie? După plecarea mea, doar o săptămână a mai suferit prietenul meu din cauza
bolii, luptându-se cu moartea.
Duhovnicul, văzând că era aproape de moarte, i-a propus să primească tunderea în
schimă. Bolnavul primi aceasta cu multă bucurie. După tundere câteva zile la rând a fost
GH
împărtășit cu Sfintele Taine, inclusiv și în ultima sa zi de viață. Când a fost întrebat dacă
ar dori să asculte acatistul Maicii Domnului, el răspunse: „Cu bucurie!”. Și un călugăr
începu să citească. După fiecare icos și condac, cu voce stinsă cânta: „Aliluia” și „Bucură-
te, Mireasa nenuntită”. Când a treia oară a fost citit ultimul condac al Acatistului: „O,
AN
Preacântată Maică, care ai născut pe Cuvântul, Cel mai Sfânt decât toți sfinții...”, el cântă
de trei ori „Aliluia”, și cu această cântare îngerească sufletul lui a zburat la cer, unde veșnic
se cântă lui Dumnezeu „Aliluia”. În acest moment, unul dintre frați, urmărind mișcările
muribundului, văzu că atunci când a cântat pentru ultima oară, o mișcare convulsivă
apăru pe fața lui. Pantelimon se întoarse spre stânga, ca și cum îl deranja ceva, dar în
EV
același moment el își întoarse privirea spre dreapta, privi cu umilință în sus și cu un
zâmbet ceresc pe buze, își dădu ultima sa suflare.
Prietenul meu cel adormit a trăit în Sfântul Munte timp de trei ani și ceva. L-am
întâlnit în Rusia în anul 1840, când am călătorit la Odessa, dar acolo ne-am despărțit
și abia în anul 1843 m-am întâlnit din nou cu el în Russik. Dumnezeu știe dacă vreunul
RA
dintre athoniții ruși a trecut printr-o astfel de luptă a minții, printr-o astfel de tulburare
de suflet, ca acest tânăr pictor. Cu adevărat, pentru vrăjmașul el a fost de nesuferit. De
câteva ori a încercat el să părăsească Russik-ul, unde se înfrânge voința proprie și se
înăbușă poftele, ca să trăiască undeva la libertate, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit.
ITU
Vise înfricoșătoare de două ori îl opriră pe prietenul meu de la plecarea lui din Russik.
Desigur, dacă ar fi fost până la urmă înșelat de dorința de a dobândi o libertate imaginară,
dușmanul l-ar fi zdrobit. Însuși jurămintele monahale pictorul le-a depus convins într-un
mod aparte de niște vizitatori tainici, și după îndelunga insistență din partea duhovnicului
de a primi haina monahală. Odată Grigorie, după obositoarea muncă de a picta în trapeză,
ED
adormi. Și visă că era acolo, în trapeză, lucrând la fresca unui perete. În trapeză, afară de
el, nu mai era nimeni. Brusc, Grigorie auzi cum ușa se deschise în liniște și intră cineva.
S-a uitat scurt, dar fără a acorda o atenție deosebită vizitatorilor, își continuă lucrul. Între
timp se apropiară de el două persoane: primul dintre ei, un stareț respectabil, cu înfățișare
©
136
OS
plăcută, iar al doilea, un tânăr frumos, în veșmânt antic elen. Stăteau în tăcere − unul
ISM
de-a dreapta și celălalt de-a stângă pictorului, privind atent mișcarea mâinii lui ostenite.
În cele din urmă, starețul, întinzându-și mâna spre umărul lui Gregorie, îl întrebă scurt:
− „Încă n-ai fost tuns”? Grigorie îl privi cu atenție pe stareț și se jenă. Chipul starețului
îl uimi pe Grigorie. În trăsăturile lui, el recunoscu chipul Sfântului Mitrofan din Voronej.
„Nu încă, − răspunse în locul lui Grigorie tânărul necunoscut, și continuă el cu dragoste,
− și cât nu îi spun lui Grigorie că ar trebui să primească chipul îngeresc, el tot nu ascultă.
EL
Dar ar trebui să se tundă”.
Aceste cuvinte ale tânărului, rostite cu o voce plină de iubire și de milostivire, i-au zguduit
foarte mult inima pictorului. Apoi se trezi și, în ciuda faptului că era deja miezul nopții și toată
lumea adormise, alergă la duhovnic și-l trezi. Duhovnicul nu a fost deloc mirat de această
GH
vizită nocturnă a artistului, cunoscând bine atacul constant și ispitele grele pe care demonul le
îndrepta adesea asupra lui, astfel că era gata să-i deschidă ușa lui Grigorie în orice moment.
Numai că de această dată, cuvintele lui Grigore l-au surprins foarte mult pe duhovnic.
Fiind până atunci încăpățânat și de neînduplecat, pictorul, izbucnind în lacrimi, căzu la
AN
picioarele duhovnicului cerându-i cu umilință tunderea. – Și pentru ce, așa dintr-o dată?
− întrebă el.
− Pentru numele lui Dumnezeu, tundeți-mă − implora cu lacrimi în ochi Grigorie și,
liniștindu-se un pic, îi povesti visul lui.
− Bine! − răspunse acela cu un zâmbet, după ce îl ascultă pe Grigorie.
EV
−Vezi, Sfântul Pantelimon însuși suferă din cauza îndârjirii și amânării tunderii tale.
Astfel, Grigorie a fost tuns, cu numele de Pantelimon, în credința că însuși Sfântul
Pantelimon a intervenit cu totul special în soarta pictorului, care avea o simplitate
copilărească și o bunătate a sufletului față de toți.
Odată cu moartea prietenului meu, mănăstirea a fost văduvită de un fiu iubit, dar a
RA
pierdut foarte mult și prin faptul că luă sfârșit aici și pictura. După terminarea lucrărilor
în trapeză, regretatul pictor începu o nouă pictură murală în catedrală, dar Dumnezeu l-a
chemat la mănăstirea Sa cea Cerească. Așa a fost viața și moartea celui mai bun prieten al
meu din Muntele Athos, de la care am luat lecții de desen și pictură, cu care mă bucuram să
ITU
lucrez împreună în trapeză și să cântăm cântarea lui preferată: „Rugăciune Dumnezeului

vieții mele, spune-voi lui Dumnezeu: „Sprijinitorul meu ești Tu, pentru ce m-ai uitat?”
Vocea lui blândă se revărsa peste trapeza spațioasă și încremenea în adâncurile colțurilor
sale, sub forma unei cruci. Doar fețele tăcute ale sfinților, pictate pe pereți în poziție
verticală, ascultau melodia noastră, pentru că ne plăcea atât de mult să rămânem în
ED
singurătate completă, astfel ca nimenea să nu ne tulbure îndeletnicirea noastră... Să mă

învrednicească Împărăteasa Cerului de bucuria întâlnirii cu prietenul meu acolo, unde nu
este nici durere, nici suspin, ci viață veșnică și bucurie nesfârșită! Veșnica lui pomenire!”
Părintele Pantelimon a plecat la Domnul la 9 septembrie în anul 1844.
©
137
OS
ISM
Schimonahul Ghenadie
Schimonahul Ghenadie48 era din gubernia Vologda, din părinți țărani. În Sfântul Munte
EL
el a sosit împreună cu ieroschimonahul Serghie (Vesnin) după călătoria sa la Ierusalim.
Iată cum descrie moartea lui, părintele Serghie, în scrisorile sale: „Când Grigorie (așa
era numele lui lumesc) a sosit pentru prima dată la Russik, i-a plăcut foarte mult aici.
Cu toate acestea stareții noștri nu l-au primit din cauza lipsei de chilii libere, întrucât nu
GH
aveau absolut nici un loc pentru a fi găzduit.
Cu multă mâhnire tânărul Grigorie s-a dus de la noi și a intrat în Schitul Kavsokalivia
pentru o scurtă perioadă de timp. Deci, peste noapte, o dată pentru totdeauna, Russik-ul nostru
pașnic l-a atras pe el pentru totdeauna. Sărmanul Grigorie tânjea după noi, mâhnindu-se
AN
cu duhul. În cele din urmă, neputându-și stăpâni chemarea sufletului care-l îndemna la
înalte fapte de ascultare și la acțiuni mai hotărâte, dorind ceva mai mult decât tăcerea
skitică, unde se plictisea din lipsa activității, el, cel obișnuit cu munca țărănească, veni
din nou la noi și mărturisi cu umilință că nu poate trăi nicăieri în Sfântul Munte decât în
EV
Russik.
Dar ce puteam noi să facem? Îl compătimeam doar pentru situația sa, ne fiind în stare
să facem mai mult nimic, pentru că nu era nici o speranță să intre în mănăstirea noastră.
Din fericire pentru Grigorie viețuia încă pe atunci la noi un pelerin orb. L-am sfătuit
atunci să meargă și să-l roage pe acesta ca să intervină la gheronda și la duhovnic, fiind
RA
noi convinși că celui orb nu-i vor refuza cererea. Așa a și fost. Grigorie a rămas în Russik,
de dragul orbului, și a primit ascultarea de a ajuta la tencuirea pereților din Catedrala Sf.
Pantelimon.
Cu mult zel și râvnă, noul începător își începu munca și modul său strict de viață. Nici
ITU
măcar nu voia să poarte sandale în picioare, în ciuda faptului că trebuia să meargă mereu
pe marmura și granitul rece cu care erau pavate podelele tuturor clădirilor monahale.
În virtutea atenției mele deosebite față de Grigorie cel ascultător, odată prietenește
i-am spus că aici podelele sunt cam reci și periculoase pentru picioarele sale deculțe. „Nu-i
nimic, − răspunse el modest, − sunt obișnuit cu de toate”.
ED
Temerile mele nu au fost în zadar. La sfârșitul lucrărilor de tencuială din catedrală

Grigorie a răcit și a căzut la pat. Primul lucru pe care superiorii monahali îl fac în astfel de
48
Athonitului. M., 2006.
©
138
OS
Schimonahul Ghenadie
cazuri este cel de salvare a sufletului celui
ISM
bolnav, pe care imediat îl tund în marea
schimă și-l împărtășesc în fiecare zi. Acesta
a fost și cazul cu Grigorie, care, cu toate
acestea, după două săptămâni se ridică și
începu să meargă, dar, din păcate, mâncă
un pepene verde rece și din nou căzu cu
EL
febră la pat, fapt care în curând l-a pus în
mormânt.
Aproximativ două săptămâni a suferit
GH
tânărul Grigorie și, în cele din urmă, a cerut schima, după care primi și Sfânta Împărtășanie.
Acest lucru s-a întâmplat în postul Adormirii Maicii Domnului. Întrucât Ghenadie (numele
dat în schimă lui Grigore) era epuizat și într-o stare disperată, o parte din frații noștri,
care se pregăteau să meargă la sărbătoarea patronală de la Iviru, ținută pe 15 august, au
AN
venit să-și ia rămas bun de la cel bolnav.
− Pentru numele lui Dumnezeu, − a spus Ghenadie cu voce slabă, − pentru numele
lui Dumnezeu, cereți acolo, în Iviru, Împărătesei Cerului, ca să nu mă fac bine, ci să mor...
Călugării, cuprinși de emoție, l-au lăsat pe minunatul lor frate... În ajunul morții sale,
pe 14 august, duhovnicul l-a vizitat pe Ghenadie și a observat că era deja cuprins de
EV
slăbiciunea morții. La vederea duhovnicului său el se învioră puțin.

− Părinte, spuse el cu o voce întreruptă, te rog să mă miruiești.
− Pentru ce? − întrebă duhovnicul cu un zâmbet ușor. − Vrei să mai trăiești încă?
− Nu știu, − răspunse Ghenadie cu îndoială în voce. – Nu știu acum ce e mai bine
RA
pentru mine, părinte, să trăiesc sau să mor? – întrebă el duhovnicul.

− Bineînțeles, e mai bine să mori, − remarcă el. − Tocmai ai primit schima sfântă și
împărtășirea Sfintelor Taine, deci îți rămâne doar să mergi la Dumnezeu, în rai.
− Binecuvântează, părinte! Voi muri! − spuse hotărât și bucuros Ghenadie.
− Dumnezeu să binecuvânteze! − răspunse duhovnicul. − Cu Dumnezeu, în rai!
ITU
Și în dimineața următoare, în ziua Adormirii Maicii Domnului (anul 1845), după Sfânta
Liturghie, într-adevăr și-a încheiat viața sa pământească minunatul schimonah Ghenadie,
sufletul său zburând liniștit în locuințele cerești.
ED
©
OS
ISM
Schimonahul Grigorie (Lisianski)
Schimonahul Grigorie (în lume, Iurie Iurievici Lisianski) s-a născut în orașul Sankt
EL
Petersburg. El a fost fiul unui celebru comandant naval, căpitanul de prim rang Iurie
Fedorovici Lisianski (1773-1837), participant la prima circumnavigație a navelor din flota
rusă, sub comanda lui I.F. Kruzenstern. Iuri Iurievici, la dorința tatălui său, primi o
educație militară bună și deveni și el ofițer, însă cariera militară nu l-a atras deloc. Prin
GH
aceasta, el a adus doar un omagiu prestigiului tatălui său, căutând însă orice prilej de a
părăsi serviciul militar și de a-și dedica viața slujirii lui Dumnezeu. Acest prilej l-a avut
numai după moartea vestitului său părinte.
În anul 1843 el a demisionat plecând imediat în orașul sfânt al Ierusalimului. După ce
AN
se închină la locurile sfinte ale Ierusalimului Iurie Iurievici a plecat spre Athos. În anul
1844 el păși pe mult doritul pământ athonit îndreptându-se spre mănăstirea rusească Sf.
Pantelimon. Acolo a căzut la picioarele părintelui Ieronim și s-a mărturisit timp îndelungat.
Părintele Ieronim, văzându-i pocăința sinceră și profundă l-a primit în mănăstire.
EV
Curând a fost tuns în mantie, cu numele Grigorie. Ascultarea și-o făcea la zidirea
bisericii Sfântului Mitrofan. „El era foarte râvnitor la ascultare, − scria părintele Seleuchie
(Trofimov), îi plăcea mult să cânte în cor, vocea lui fiind foarte plăcută. Își tăia complet
voia, nu făcea nimic fără binecuvântare; dacă se întâmpla la masă să mănânce ceva în
plus, sau să bea apă fără de vreme, întotdeauna recunoștea aceasta și își cerea iertare. În
RA
general era foarte bun și respectuos cu toți frații”49.

Rugăciunea neîncetată a lui Iisus era principala lucrare lăuntrică a părintelui Grigorie,
curățindu-și inima prin rugăciune și tot prin ea întărindu-se în dragoste. În repetate
rânduri se învrednici de viziuni minunate. Există o descriere a cazului când, în contemplația
adâncă a rugăciunii părintele Grigore a văzut un foc, care-l înconjura din toate părțile dar
ITU
nu-l ardea. Înspăimântat de acest Mângâietor, Grigorie și-a acoperit fața cu mâinile...50.
În anul 1850 părintele Grigorie a fost tuns în schimă. În ciuda mângâierii primite
de la Domnul, părintele Grigorie nu a încetat a vărsa amare lacrimi de pocăință, cerând
să i se trimită o boală specială, astfel încât, prin suferințele fizice, să-și poată curăți
conștiința. Multmilostivul Dumnezeu a auzit rugăciunea robului său, și părintele Grigorie
ED
se îmbolnăvi grav bolnav de tuberculoză. Boala a fost atât de severă încât căzu la pat,
49
Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și
despre călătoria sa la locurile sfinte. St. Petersburg, 1860, pag. 24.
50
©
140
OS
Schimonahul Grigorie (Lisianski)
scuipând sânge, fiind chinuit de febră mare. Atunci,
ISM
duhovnicul porunci părintelui Nicodim (Sanin) să
îngrijească de bolnav și să nu-l piardă din vedere,
astfel încât să nu moară nesupravegheat.
Părintele Nicodim îl respecta și-l iubea foarte
mult pe părintele Grigorie pentru viața sa monahală
exemplară și pentru dragostea lui, voind să-l
EL
slujească până la sfârșitul vieții sale. Dar el era
tulburat de faptul că, datorită ascultării sale trebuia
adesea să-l părăsească pe bolnav, și temându-
GH
se ca în timpul absenței sale acesta să nu moară.
Din această încurcătură însă, l-a scos pe părintele
Nicodim previziunea părintelui Grigorie.
Părintele Nicodim a venit la părintele Grigore și, explicându-i dificultatea situației,
i-a cerut să-i spună când va muri. Părintele Grigorie, cu aceeași simplitate și încredere,
AN
îi răspunse: „Nu-ți face griji, părintele meu, când voi muri, atunci îți voi spune ție despre
asta». Și, într-adevăr, după câteva zile, i-a spus părintelui Nicodim, care sta lângă el:
„Iată, părinte, voi muri curând”. Părintele Nicodim l-a întrebat de unde știe aceasta.
Bolnavul i-a răspuns: „Nu vezi, părintele meu, că au venit doi după mine și mi-au spus:
EV
„Să mergem acasă”. Părintele Nicodim începu în grabă să-l întrebe: «Unde sunt ei, unde
sunt? Nu-i văd». Părintele Grigorie, făcând semn cu mâna, i-a zis: „Taci, taci, îți voi spune
eu acolo”. După aceste cuvinte și-a încheiat cu pacea viața sa suferindă51. Prin pocăință,
rugăciune neîncetată și suferință părintele Grigorie și-a spălat păcatele sale, reușind să-și
înmoaie inima astfel încât în ea să sălășluiască Iubirea Dumnezeiască. Părintele Grigore
RA
a răposat la 2 februarie în anul 1852.

Se spune că mai rar copiii oamenilor celebri devin și ei, la rândul lor, celebri. În cazul
nostru vedem că numele lui Lisianski-tatăl este înscris în istoria Rusiei cu litere mari,
iar Lisianski-fiul este trecut cu vederea chiar și de biografii tatălui său. Dar aceasta este
ITU
o judecată superficială! Este foarte dificil să comparăm faptele cu adevărat vrednice ale
tatălui cu nemăsurata smerenie și iubirea de nevăzut a fiului. Ei au acționat în diferite
domenii ale vieții omenești: primul, în cel material, pământesc, cel de-al doilea, în cel
duhovnicesc, ceresc. Și dacă primul a primit slavă și cinste de la oameni, cel de-al doilea
și-a primit cununa de la Domnul. Prima cinstire este văzută, cea de a doua cinstire este
ED
nevăzută. Prima este vremelnică, iar cea de a doua este veșnică. Mulți dintre oameni știu
cum să obțină rezultate asemănătore celor ale lui Lisianski-tatăl, dar aproape nimeni nu
știe câte eforturi supraomenești sunt necesare pentru a dobândi ceea ce a câștigat fiul său.
51
©
141
OS
ISM
Schiegumenul Partenie (Аgheev)
Schiegumenul Partenie52 (în lume, Petru Savici Agheev) s-a născut la 14 noiembrie
EL
1806 în orașul Iași, în Moldova. Foarte devreme a rămas orfan, dar curând a fost adoptat
de oameni buni. Ulterior, el își amintea despre părinții săi adoptivi: „Deși molipsiți de
schismă, ei erau, totuși, cu multă frică de Dumnezeu, plini de har și foarte ospitalieri. Casa
noastră a fost întotdeauna deschisă străinilor și cerșetorilor, pentru aceasta Domnul nu i-a
GH
lăsat să piară în schismă. La bătrânețe, ei s-au unit cu Sfânta Biserică... Ei m-au învățat
frica de Dumnezeu, din copilărie au știut să-mi distragă atenția inimii de la toate ispitele
lumești, mi-au vorbit despre viața monahală singuratică, mereu amintindu-mi despre ea
și zicând cu lacrimi: „Oh, binecuvântați sunt aceia, care au părăsit această lume deșartă
AN
și s-au lăsat de toate grijile pământești, s-au retras la loc liniștit și tăcut în mănăstiri și
pustietăți, munți și păduri, și s-au afierosit pe sine slujirii Singurului Dumnezeu adevărat,
Domnului Dumnezeului lor, Căruia Îi cântă ziua și noaptea”.
Părintele Partenie s-a dovedit a fi un ucenic vrednic al credincioșilor săi părinți,
EV
arătând de la o vârstă fragedă dorința sa pentru viața monahală. Abia după ce își primi
pașaportul, el porni într-o călătorie prin mănăstirile rusești. Despre ceea ce căuta în
timpul călătoriei sale, el scria mai târziu: „Cum să-mi petrec neîntinat viața și cum să-mi
îmblânzesc tinerețea neînfrânată? Cum să-mi petrec periculoșii ani ai tinereții? Cum să
trec înot marea învolburată a vieții, plină de tot felul de pericole, sufletești și trupești?
RA
Cum să ajung la limanul cel liniștit și fără de tulburare al nepătimirii și cum să dobândesc
desăvârșita dragoste pentru Domnul și pentru aproapele meu? Cum să înving patimile, să
mă unesc cu Dumnezeu și să moștenesc Împărăția Cerurilor?”
Năzuind către aceste sfinte scopuri, el a cercetat aproape toate mănăstirile din Rusia
ITU
și, în cele din urmă, s-a oprit la Mănăstirea Belokrinițk din Bucovina, unde a fost tuns
în călugărie cu numele Paisie. Dar visul lui era acela de a vizita Muntele Athos și, dacă
va fi voia lui Dumnezeu, să rămână acolo pentru totdeauna. Astfel, el părăsește această
mănăstire îndreptându-se spre sud, spre ținta către care tindea.
Pe drum, îmbolnăvindu-se, a trebuit să rămână o lungă perioadă de timp la schitul
ED
rascolnicilor Manuilovsk din Moldova, la o distanță de 100 de verste de orașul Iași, lângă
orașul Fălticeni. Aici Domnul îl învrednici să se elibereze de jugul rascolnicismului, care
52
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călători-
ei... Partea 1-4. M., 1855-1856.
©
142
OS
îi apăsa de mult timp cugetul, făcându-l să sufere. Eliberat și însetat de izvorul curat al
ISM
Ortodoxiei, el, dimpreună cu prietenii săi recent convertiți, au mers la mănăstirea ortodoxă
Neamț, moștenire a marelui stareț Paisie (Velicicovsky).
Aici, întărindu-se în credința cea adevărată, au mers în Rusia pentru a se familiariza
cu învățătura și viața de zi cu zi a Bisericii Ortodoxe Ruse. În iulie 1837 au ajuns la
Mănăstirea Pecerska din Kiev. Iată cum descrie părintele Partenie noile sale impresii: „Pe
tot parcursul timpului pe care l-am petrecut în Kiev, în fiecare zi am vizitat locuri sfinte,
EL
peșteri și am sărutat moaștele sfinților lui Dumnezeu. Și o făceam nu ca înainte, când
eram în schismă, trist, întunecat și sumbru, ci luminos, vesel și cu multă bucurie. Ni se
părea totul minunat și plăcut, umilindu-ne până la lacrimi”.
GH
Din Kiev, părintele Partenie a mers la Nijny Novgorod, în Mănăstirea Visocovsky,
unde a trăit sub îndrumarea marelui stareț Timon. Îndeajuns de pregătiți, părintele
Partenie cu tovarășii săi s-au întors în Moldova, în mănăstirea ortodoxă Vorona, unde
a primit taina mirungerii. Iată felul în care părintele Partenie își reamintea mai târziu
AN
acestea: „Arhimandritul ne-a poruncit tuturor să ne scoatem hainele noastre monahale
schismatice, după care am fost îmbrăcați în haina de începători. Duhovnicul ne-a spovedit
pe fiecare în parte, cercetând cugetul fiecăruia, întrebând când și de cine au fost botezați.
Apoi șapte zile am petrecut în post și rugăciune, blestemând toate ereziile și schismele. A
opta zi, noi toți cei zece am fost uniți cu Sfânta Soborniceasca și Apostoleasca Biserică a
EV
lui Hristos: unii au fost botezați din nou, alții au fost doar unși cu sfântul mir. După care
cu toții ne-am împărtășit cu Sfintele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos... apoi
ne-au declarat pe noi ascultători, numărându-ne în rândul frățimii”.
Bucuria părintelui Partenie a fost nemărginită. Dar vechiul vis pentru Athos nu l-a
RA
părăsit. Curând, el s-a hotărât să meargă la Sfântul Munte. Și, în cele din urmă, pe 8
noiembrie 1839, a ajuns la mult doritul Athos.
A locuit în chilia starețului Arsenie. Apoi, cu binecuvântarea lui, s-a nevoit pentru
o vreme singur. După care, veni la starețul Ieronim (Solomențov), viețuind în chilia
prorocului Ilie a Mănăstirii Stavronikita, unde, cu binecuvântarea duhovnicului său
ITU
Arsenie, a fost tuns în mantie cu numele Pamvo.

El l-a îndrăgit foarte mult pe noul său stareț, Ieronim. Iată ce scrie el despre dânsul:
„Și l-a iubit sufletul meu, socotind ca o mare pierdere dacă nu-l vedeam câteva ore la rând
sau dacă nu auzeam vreun cuvânt de folos de la el... Și mi-am propus să nu mă despart de
ED
el niciodată, până la moarte”. La 20 octombrie 1840, dimpreună cu părintele Ieronim, el

se mută la Russik.
În anul 1841 a fost tuns în schimă cu numele Partenie în Mănăstirea rusească Sf.
Pantelimon. El a fost tuns de către duhovnicul său Ieronim, luat fiind sub mantie de
©
143
OS
egumenul Gherasim. „O, ce bucurie de negrăit mi-a inundat sufletul, − spunea părintele
ISM
Partenie,− pentru că m-am învrednicit a primi îngerescul chip monahal în grădina
Împărătesei Cerului la Sfântul Munte Athos, în marea mănăstire rusească a Sfântului
Mare Mucenic Pantelimon!»
Dar bucuria părintelui Partenie nu a durat mult. Iată cum descrie noua întorsătură
din viața lui: „Se vede că Împăratul Cerului nu voiește ca noi să ne bucurăm în această
viață scurtă. Cu adevărat «... că prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui
EL
Dumnezeu» (Fapte 14, 22). M-am îndulcit de traiul în grădina Împărătesei Cerului timp
de un an și jumătate, părându-mi-se a fi stat doar o singură zi. În acel an și jumătate,
în fiecare zi, bucuria mea sporea. Dar când am ajuns la preaplinul bucuriei mele, când
GH
viețuirea mea aici mi se părea un rai, când primăvara veselă veni și soarele roșu străluci,
atunci, deodată, se lăsă un nor negru, de unde nici nu mă așteptam, din care lovi un
trăsnet puternic, care puțin de nu m-a omorât”53.
De la duhovnicul său, părintele Ieronim, părintele Partenie primi binecuvântarea de a
AN
merge în Rusia pentru a strânge donații în folosul mănăstirii. La 8 aprilie 1841, după un
an și jumătate de viețuire în Muntele Athos, a fost nevoit, urmând poruncii, să părăsească
grădina Maicii Domnului. Abia peste trei ani a revenit. În 1845 a vizitat Ierusalimul.
Impresiile și experiențele sale în timpul șederii sale la Athos și în timpul călătoriei în
Rusia și la Ierusalim le-a descris în cartea sa „Povestea pelerinajului și călătoriei în
EV
Rusia, Moldova, Turcia și Țara Sfântă”, care a fost publicată în 4 volume, în 1855 și
1856. Această carte reprezintă un izvor bogat pentru istoria Athosului, a mănăstirilor
rusești și pentru biografiile multor călugări ai Sfântului Munte.
În mai 1846 părintele Partenie s-a întors la Athos, ne mai aflându-l în viață pe
RA
întâiul său duhovnic, părintele Arsenie. După ce a mai stat acolo timp de șase luni, cu
binecuvântarea stareților mănăstirii, el a plecat din nou în Rusia, pentru a strânge donații.
Încă din 1853, pe când se afla în Rusia, el era considerat colectorul oficial al Russik-ului,
după cum reiese din scrisoarea sa, trimisă din schitul Ghetsimani la 13 martie 1853, în
care comunică despre trimiterea de bani la mănăstire54. Iar în scrisoarea din 18 februarie
ITU
1856 el scrie despre sine după cum urmează: „Deja sunt în al doilea an de preoție, locuiesc
la Moscova, în casa Mitropolitului Filaret al Moscovei și slujesc cu el la biserica de pe
lângă casa mitropolitană, cât și la alte biserici parohiale, fac ascultare apostolică și sunt
angajat în tipărirea și vânzarea de cărți despre mulțimea călătoriilor mele, ceea ce nu-mi
ED
dă odihnă nici ziua, nici noaptea. Chilia mea este totdeauna plină de vizitatori. Cu toate
acestea, deși mă aflu într-un cerc larg de cunoștințe, nu adun nimic din cele vremelnice,
53
Partenie (Agheev), călugăr. Legenda pribegiei și a călătoriei ... Partea a 2-a. M., 1855, pag. 233.
54
©
144
OS
în afară de cărți și icoane, pentru a îndeplini întocmai porunca părintelui Arsenie de a nu
ISM
cere nimic de la nimeni. Locuiesc aici ca un străin în țară străină, dar, dacă aș putea și
aș avea aripi, aș zbura spre Sfântul Munte Athos. Dar încă nu-mi pierd nădejdea pentru
a-mi sfârși ultimele zile ale vieții mele în Muntele Athos și, mai presus de toate, Îl rog
pe Domnul Dumnezeul meu, ca El să-mi rânduiască viața după voia Lui sfântă și să-mi
ajute a mă nevoi în folosul Bisericii Sale Sfinte și al Patriei și pentru mântuirea tuturor
sufletelor”55.
EL
La Moscova părintele Partenie avu prilejul să-și publice lucrările sale anterioare,
scriind și alte lucrări noi. Destul de repede au fost publicate două lucrări importante ale
lui, terminate încă la Tomsk. În primul rând este vorba de „Povestea vieții și lucrării
GH
adormitului întru Domnul starețul Daniil, care s-a nevoit în țara Siberiei, în gubernia
Eniseisk, în orașul Acinsk, care a murit în Mănăstirea Nașterii Domnului din Eniseisk la
15 aprilie 1843, joi, a patra zi de Paști, în prezența egumenei Evghenia” (M., 1855, s. a.),
terminată la 28 iunie 1854, înainte de plecarea din Tomsk. În al doilea rând au apărut
AN
două ediții ale cărții „Povestea pelerinajului și călătoriei în Rusia, Moldova, Turcia și
Țara Sfântă” (M., 1855; ed. a 2-a M., 1856.), terminată în mai 1849.
Tot în acești ani au fost publicate separat trei extrase din ea: „Amintiri ale monahului
athonit Partenie despre convorbirea cu bezpopovții sectei Pomoriane în 1825” (M., 1856),
„Amintiri ale monahului athonit Partenie despre vizita în Sfântul Munte Athos a Alteței
EV
Sale Marele Kneaz Konstantin Nikolaevici în 1845” (M., 1856), „Luminatul praznic la
Ierusalim” (M., 1856). În plus, în primii 3 ani ai șederii sale la Moscova, părintele Partenie
a scris și publicat „Cartea despre Providența Dumnezeiască, cum Ea, prin Creștinism,
duce la mântuire, iar pe cei neortodocși îi defaimă prin propriile lor fapte” (M., 1857).
RA
În 1856, părintele Partenie a scris «Autobiografia», care, pe de o parte, într-o formă

mai concisă repetă celebra «Povestea pelerinajului și a călătoriei...”, iar, pe de altă parte,
este continuarea ei. Cu excepția mai multor capitole a fost tipărită în 1898-1901, adică la
20 de ani de la adormirea părintelui Partenie. Scrise în 1855, „Legenda skopților” și așa-
numita „Grădină de flori” se pregătesc pentru publicare pentru prima dată56.
ITU
În iunie 1856, părintele Partenie a fost numit de către preasfințitul Filaret al Moscovei
stareț la Mănăstirea Sf. Nicolae din Berliucovsk57, iar din 1858 a fost numit stareț la
Mănăstirea Schimbarea la Față din Guslițk58, care, sub conducerea sa energică, aproape
de la zero a crescut rapid devenind mănăstire imensă. „Pentru strădaniile sale și pentru
ED
55
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 6-8.
56
Levșina J.L. Materiale despre schiegumenul Partenie (Agheev) în Departamentul de cercetare ști-
ințifică al manuscriselor din Biblioteca de Stat a Rusiei (in presă), pag 4.
57
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 10-12.
58
AMRPA. Doc. nr. 3681, pag. 40-42.
©
145
OS
construirea într-o perioadă scurtă a Mănăstirii Schimbarea la Față din Guslițk, părintele
ISM
Partenie a primit Crucea Pectorală de aur, care i-a fost atribuită personal de către
Mitropolitul Filaret. În ziua pomenirii Sfântului Serghie de Radonej, 25 septembrie 1863,
ieromonahul Partenie a fost ridicat de către Mitropolitul Moscovei și al Kolomnei Filaret
la rangul de egumen”59. Construcția mănăstirii de Guslițk a fost etapa finală a nevoințelor
părintelui Partenie pentru binele Bisericii Ortodoxe, a fost „întruchiparea puternicelor
rugăciuni ale stareților Sfântului Munte Athos”.
EL
Trimițându-l pe părintele Partenie în Rusia, starețul-duhovnic al Sfântului Munte
Athos, Arsenie, i-a spus: „Domnul va fi ajutorul tău, și El va interveni; tu, însă, pe toate
să le rabzi cu mulțumire și fără de cârtire. Și să nu-ți pui nădejdea în nimic stricăcios și
GH
trecător, nici în bani, nici în oameni; ci să nădăjduiești numai în Unul Dumnezeu și El
toate faptele tale le va săvârși și îndrepta”. ”Părintele Partenie, prin întreaga sa viață, s-a
străduit să transpună aceste cuvinte ale starețului în viață, încercând să slujească multora
în dobândirea credinței ortodoxe prin lucrarea sa, prin cărțile și talentul său scriitoricesc,
AN
precum și prin exemplu propriu”60.
În ciuda multelor griji ale egumeniei sale, el a continuat să comunice cu stareții
Russik-ului până la sfârșitul vieții sale. În 1871 el scria părintelui Ieronim: „De îndată
ce-mi amintesc de viața mea acolo, cu voi și de comportarea ta față de mine, nu-mi pot
stăpâni lacrimile”61.
EV
În iunie 1872, el a fost transferat, pentru a se odihni, în Schitul Ghetsimani al Sfintei

Treimi din Lavra Sf. Serghie, unde a și adormit la 17 mai 1878.
RA
ITU
ED
59
Partenie (Agheev), monah. Autobiografia. M., 2009, pag. 243.
60
Partenie (Agheev), monah. Autobiografia. M., 2009, pag. 244.
61
©
146
OS
Schimonahul Seleuchie (Тrofimov)
ISM
Schimonahul Seleuchie62 (în lume, Stepan Trifonovici Trofimov) s-a născut în orașul
EL
Svistov, gubernia Basarabia, într-o familie destul de bogată. Când băiatul avea doi ani
familia lui a suferit o nenorocire: focul le-a ars casa, întreaga familie rămânând în cămașă
pe stradă. După acest necaz, familia a fost nevoită să cerșească, părinții au murit în
curând și băiatul a rămas, dimpreună cu sora sa, în grija bunicii lor.
GH
În timpul războiului ruso-turc din 1829, el a fost adoptat de către ofițerul rus Pavel
Andreievici Scvorțov. De vreme ce acesta era militar, băiatul era silit să împartă cu el toate
greutățile serviciului militar: mutații dese și rătăciri dintr-un loc în altul, participarea la
operațiuni militare, într-o zi băiatul fiind chiar rănit.
AN
Ofițerul găsi un tutore pentru băiat, care-i dădu cunoștințele elementare. Curând îl
adoptă un alt ofițer, colonelul Ilie Eremeievici A., originar din satul Sofronovo, județul
Rylsk. Stepan își găsi în sfârșit un loc de trai permanent. Din ce în ce mai matur, el începu
să-l ajute pe tatăl său adoptiv în gospodărie, reușind destul de mult în acest sens.
EV
La un moment dat, din cauza problemelor comerciale, el a locuit împreună cu tatăl lui
adoptiv la Sankt Petersburg. Tânărul Stepan a fost atras de viața unui oraș mare și a
început să viziteze instituțiile de divertisment. Odată, la Petersburg, se dădea spectacolul
teatral „Înfricoșătoarea Judecată” (la Maslenița). Stepan merse și el la acest spectacol,
dar când văzu derularea scenei sfinte într-un loc indecent, se indignă mult de prostia
RA
teatrului și chiar fugi de acolo. La câteva minute după ieșirea sa teatrul era în flăcări,
fiind cuprins de incendiu.
Curând după aceea el căzu grav bolnav, fiind epuizat timp de două luni. Odată, fiind
complet doborât de boală, el văzu și auzi cum doi tineri au venit la el, l-au luat de mână și
ITU
i-au spus: „Urmează-ne!” Bolnavului i s-a părut că nu simte nici o durere, s-a ridicat în
picioare, și-a întors privirea spre patul său și a văzut că trupul său i-a rămas acolo...
Atunci el a înțeles că a părăsit viața pământească și trebuie să se prezinte într-o altă
lume. În tinerii veniți la el recunoscu pe Îngeri și, însoțit de ei, a mers mult timp prin locuri
extrem de anevoioase și întunecoase. În cele din urmă auzi zgomotul unei lave ca de foc, al
ED
unui strigăt și urlet omenesc. Cu frică și cutremur văzu ceva ca niște cuptoare, cu un vârtej
62
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului
athonit Seleuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte. St. Petersburg, 1860; Serghie
(Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale Athonitului. M., 2006, pag. 267.
©
147
OS
de foc violent, în mijlocul flăcărilor auzind
ISM
gemetele oamenilor chinuiți. Dar cuptoarele
erau închise ermetic și numai focul se vedea
prin crăpăturile lor. Apoi tinerii au început
să-i explice pentru ce păcat a fost pregătit
acest loc înfocat. În cele din urmă i-au
arătat o pedeapsă teribilă, tot prin flăcări
EL
și chinuri mari, pentru cei care aleargă la
înveselitoarele și nelegiuitele distracții,
zicând tremurândului Stepan: „Dacă nu te
GH
vei lăsa de păcatele și obiceiurile vieți tale
dinainte, acesta va fi locul tău...”
Nefericitul, văzându-și înflăcărata
locuință pentru veșnicie, tremura ca frunza
AN de plop și nu putea să spună nici un cuvânt.
După care unul dintre Îngeri scoase din
flăcări un om, și Stepan văzu că sărmanul
de el era negru ca tăciunele, ars și legat din
cap până în picioare, astfel că-i era groază
EV
să-l privească în această stare. Atunci cei doi Îngeri i-au dezlegat celui în chinuri cătușele,
și, ca niște solzi, căzu de pe el toată negreața. Acest om deveni curat și strălucitor ca un
Înger, cu o frumoasă și negrăită strălucire paradiasică în ochi. Dumnezeu știe de unde
Îngerii au luat haine, asemenea porfirei regale, strălucitoare ca și lumina, și l-au îmbrăcat
RA
pe cel suferind... Între timp, Stepan, văzând toate acestea, rămase nedumerit, admirând
și uimindu-se de taina minunii transformării acestui om, până atunci ars și înnegrit, ca
un tăciune...
− Ce însemnează toate acestea? – întrebă el în cele din urmă pe Îngeri. − Pentru
numele lui Dumnezeu, explicați-mi și spuneți-mi.
ITU
− Acest suflet, − răspunse unul dintre Îngeri − a fost foarte păcătos, și prin urmare,
despărțit fiind de Dumnezeu; după faptele sale era sortit să ardă veșnic în acest foc. Între
timp, părinții acestui păcătos, după moartea sa, au făcut multă milostenie întru pomenirea
lui, l-au pomenit la Sfintele Liturghii și Parastase, iar pentru rugăciunile părinților și
ED
mijlocirea Bisericii, Dumnezeu S-a milostivit, izbăvind acest suflet de chinul cel veșnic și
acum se va înfățișa înaintea feții Domnului său, bucurându-se dimpreună cu sfinții Lui în
veci. Iar tu, − continuă Îngerul – întoarce-te din nou în trupul tău și, dacă vrei să scapi
de muncile gheenei, îndreptează-ți viața și nu mai păcătui.
©
148
OS
Cu aceste cuvinte, vedenia lui se sfârși. Stepan, trezit ca dintr-un vis, văzu că familia
ISM
îl plângea, pregătindu-i trupul pentru înmormântare.
Din acest moment Stepan se hotărî în inima sa să meargă la mănăstire. Dar în cale
îi apăru o piedică. Mulțumit de capacitățile sale de târgoveț, tatăl său voi să-l însoare,
ca să-l lase moștenitor averii sale. Tânărul îl tot ruga pe tatăl său să amâne căsătoria.
Dar, în cele din urmă, l-au convins, iar tatăl său hotărî ziua logodnei. Toate rudele s-au
adunat, au adus și mireasa, o frumusețe de fată din partea locului, dar de îndată ce ea
EL
încercă să se apropie de Stepan el brusc se îngrozi: i se părea foarte urâtă și parcă avea
coarne. Atunci el strigă: „Nu este voia lui Dumnezeu să mă căsătoresc în țară străină!”
− și, alergând, se închise în camera lui. Tatăl său veni la el încercând să-l convingă și
GH
promițându-i multe bogății, ba chiar toată averea lui, dar Stepan, cu lacrimi, îl ruga: „Nu
vreau nimic, părintele meu. La ce-mi trebuie mie avere! În veacul ce va să fie nu va mai fi
nevoie de toate acestea. Vreau să merg la călugărie!”
Tatăl său se mânie și începu să strige la el: «Ce fel de călugăr vei fi tu?» Dar Stepan
AN
rămânea neclintit, spunând: «Vedeți și voi, că nu este voia lui Dumnezeu să mă căsătoresc.
Eu însumi am vrut să am o familie, dar este cu neputință să merg împotriva voinței lui
Dumnezeu”. Tatăl, văzând stăruința fiului său, cedă de data aceasta.
Stepan cerceta adesea Mănăstirea Sofronov din apropiere. Viața monahală strictă îl
atrăgea pe tânărul iubitor de Dumnezeu. Odată a mers acolo împreună cu tatăl său, care,
EV
văzând sufletul lui Stepan atras de toate cele din jur, îl întrebă: «Ei, Stepanușka, văd că
îți cam place această mănăstire!” Stepan răspunse: „Da, părintele meu, Ilie Eremeievici,
cu adevărat îmi place mult locul acesta și te implor să mă lași aici, ca să mă rog și pentru
voi și pentru mine, păcătosul, ca Bunul Dumnezeu să-mi ierte păcatele”.
RA
În ciuda faptului că tatăl său îi ironiză răspunsul, în acel moment Stepan hotărî, în cele
din urmă, să-și închine viața lui Dumnezeu. Acest fapt l-a înfuriat pe tatăl său adoptiv,
care l-a bătut atât de tare, încât Stepan a stat la pat nemișcat o săptămână întreagă,
urmările acestei bătăi chinuindu-l pentru tot restul vieții: suferea de dureri de cap, părul
îi cădea și adeseori i se întuneca în fața ochilor.
ITU
După însănătoșire, Stepan părăsi casa părintească, pe tatăl său vitreg, și merse să
rătăcească prin mănăstirile Rusiei, până când îi veni gândul de a vizita locurile sfinte ale
Răsăritului. Cu ajutorul oamenilor buni, el reuși să strângă suma de bani necesară pentru
călătorie și plecă la Constantinopol, în Cipru, la Ierusalim. Setea sufletului lui pentru cele
ED
sfinte se potoli prin vizitarea a numeroase altare creștine. Iată cu cât entuziasm descrie el
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim: „În Duminica Floriilor eram la Mormântul
Domnului unde se împărțeau ramuri de finic atât de frumoase, încât uitai de tot și de
toate. După utrenie au început să se adune preoții de la bisericile din jur, ieromonahi,
©
149
OS
arhimandriți, episcopi, arhiepiscopi și mitropoliți. Întreaga biserică strălucea de lumini,
ISM
fiind cu neputință a număra mulțimea de candele aprinse. Și lume era atât de multă, încât
unii se urcase în vârful iconostasului, și chiar mai sus. Eu, păcătosul de mine, plângeam
de bucurie, văzând o priveliște atât de solemnă, gândind în sinea mea: „Și acum, oare ce
va fi?”: Deodată văd cum era condus Patriarhul, însoțit de dulcea cântare „Axion estin“
(„Cuvine-se cu adevărat”). Dragii mei cititori, mintea mea nu este în stare să vă poată
pe deplin transmite ceea ce am simțit eu atunci, când mitropoliții, arhiepiscopii și toți
EL
ceilalți, îmbrăcați în veșminte, înconjurară, în două rânduri Sfântul Mormânt cântând:
«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!» Dumnezeule! Ce a fost atunci în
sufletul meu... «Așa este, oare, și în ceruri?”− gândi eu. O atât de covârșitoare bucurie
GH
este cu neputință de descris! Doresc ca toți creștinii ortodocși să fie martorii unei asemenea
celebrări și trăiri praznicale”.
Din Ierusalim Stepan a mers la Sfântul Munte Athos și în iunie 1844 a ajuns la
limanul mănăstirii ruse Sf. Pantelimon, care l-a impresionat atât de mult, încât a decis
AN
să rămână aici pentru totdeauna. Dar Russik-ul era încă sărac și neamenajat, nefiind în
stare să primească noi membri. De aceea, duhovnicul Ieronim îl binecuvântă să rămână
undeva, într-una din chilii.
Stepan se statornici într-o chilie a Mănăstirii Iviru, la starețul Tobit, unde a trăit
vreme de șase luni, apoi s-a mutat la frații Korenev, care aveau propria lor colibă. Aici
EV
el făcea ascultarea de bucătar, cocea pâine și prescuri. În această chilie, la sărbătoarea

Nașterii lui Hristos, a fost tuns în mantie cu numele Silvestru.
„O, ce bucurie a fost aceasta, − spunea el, − atunci când vechea mea dorință s-a
îndeplinit, primind, chiar în ziua Nașterii lui Hristos, chipul îngeresc. Stepan a fost numit
RA
Silvestru! Cât de ușor mă simt, ca și cum aș fi aruncat o grea povară de păcate. Nu există
niciun cuvânt în stare de a descrie acea desfătare dulce!” Curând, murind starețul chiliei,
părintele Filip, călugării rămași fără duhovnic s-au mutat la Russik. Printre ei se număra
și părintele Silvestru. El a fost primit în rândul fraților, fiind trimis cu ascultarea la chilia
starețului Hariton, numită „Izvorul de viață dătător”, unde se nevoia ca bucătar și brutar.
ITU
Șase luni mai târziu i s-a dat ascultarea de grădinar-viticultor. A lucrat în podgoriile
chiliilor mănăstirii: Troițkaia (a Sfintei Treimi), Gheorghievskaia (a Sfântului Gheorghe)
și altele.
La 1 octombrie 1849, stareții mănăstirii l-au binecuvântat pe părintele Silvestru, ca
ED
împreună cu alți doi călugări să meargă în Rusia pentru a strânge donații. Despre aceasta
el scria: „Această propunere neașteptată m-a speriat foarte mult. Neștiind ce să răspund,
încercam să scap de ea, dar încercările mele au fost zadarnice”.
©
150
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sf. Gheorghe cea depărtată în vremea părintelui Seleuchie. Astăzi în întregime dărâmată.
Stareții Russik-ului deja trimiseseră, cu o misiune asemănătoare pe părintele Partenie

(Agheev) în Rusia, dar atunci această misiune nu a avut succes, iar mănăstirea avea o
mare nevoie de mijloace. De aceea, a fost făcută o nouă încercare și, slavă lui Dumnezeu,
de această dată încercarea a avut succes. Un rol deosebit în această lucrare l-a jucat
RA
publicarea scrierii „Scrisorile unui călugăr athonit”, a părintelui Serghie (Vesnin). Acest
lucru este confirmat și de părintele Silvestru în memoriile sale.
Fiind foarte entuziasmat de primele succese, el începu să lucreze cu mai mare râvnă.
Trecând aproape prin întreaga Rusie peste tot avu un mare succes. Iată cum își descrie
șederea în orașul Stary Oskol: „Apoi am venit la Stary Oskol (gubernia Kursk). O, ce
ITU
bucurie! În toate casele eram întâmpinat și primit ca și o rudă a lor. Iar ospitalitatea,
dragostea și virtutea locuitorilor acestui oraș nu sunt în stare să le descriu”. Aflând o
asemenea bunăvoință în aproape toate orașele rusești, părintele Silvestru a strâns o sumă
de patru mii de ruble în argint. Dar achiziția sa principală a fost icoana Maicii Domnului
„Semnul“, o copie exactă a originalului, primită în dar de la Mănăstirea Kursk Znamensky,
ED
și pe care el o îmbrăcă într-o îmbrăcăminte de argint aurit, cu diamante și pietre prețioase.

În drum spre casă el se întâlni cu Mihail Ivanovici Sușkin, viitorul stareț al lui Russik-ului,
care mergea într-o călătorie la locurile sfinte ale Orientului și împreună au mers la Odessa
și de acolo la Constantinopol.
©
152
OS
La Athos părintele Silvestru sosi în ajunul unui nou an, 1851. Iată descrierea acelui
ISM
moment: „Când am ajuns la mal am luat icoana Maicii Domnului, pe care am încadrat-o la
Kursk într-o îmbrăcăminte de argint aurit, cu diamante și pietre prețioase. Când ne-am
apropiat de porți, de îndată toate clopotele au început să tragă, și arhimandritul (starețul
nostru), duhovnicul și toți frații ne-au întâmpinat. I-am dat icoana lui gheronda (starețului),
am căzut la picioarele lui, iar el m-a binecuvântat și m-a sărutat pe cap. Și duhovnicul,
părintele Ieronim, m-a binecuvântat, zicându-mi: „Îți mulțumim, părinte Silvestru, pentru
EL
osteneala ta; nu aștepta de la noi răsplată, ci mai degrabă de la Împărăteasa Cerului!”
În Postul Mare părintele Silvestru a fost tuns în schimă cu numele monahal de Seleuchie,
primind o nouă ascultare, acea de a sparge rocile de piatră cu ajutorul prafului de pușcă.
GH
După lungi încercări, el primi binecuvântarea să viețuiască în chilia Gheorghievskaia* (cea
îndepărtată), care era complet ruinată. Cu multă trudă și efort, părintele Seleuchie reuși
să-și refacă chilia: „Mi-am făcut un mic bârlog − cum scria el mai târziu − (chilioară)
după înălțimea mea, astfel încât în ea poți să intri numai dacă te apleci. Lumina zilei
AN
pătrunde în ea printr-o ferestruică mică. Pentru vizitatori există o altă chilie. Domnul
ne-a ajutat să reparăm iconostasul, să tencuim biserica și să reparăm chilia”.
Dar nu a putut prea mult timp să se bucure de viața pustnicească. În 1857 a fost
binecuvântat din nou să meargă în Rusia pentru colectarea de donații, de data aceasta
împreună cu ieromonahul Macarie (Semîkin)63. Părintele Seleuchie încercă să se opună
EV
plecării sale, dar duhovnicul Ieronim îi spuse: „Noi suntem creați a trăi nu numai pentru
noi înșine; trebuie să ne nevoim și pentru alții. Și tu poți fi multora de mare folos”.
El făcu atunci necondiționat ascultare de iubitul său duhovnic. Și de această dată
misiunea părintelui a avut succes. Prin viața sa sfântă și prin simplitate, el cu ușurință
RA
reuși să atragă o mulțime de oameni iubitori de Dumnezeu, fiind din nou de mare folos
mănăstirii. În timpul acestei călătorii el începu să-și scrie memoriile care sub denumirea
„Povestea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și despre pelerinajul la locurile
sfinte, cu o descriere detaliată a slujbei de pe 1 octombrie de la Russik și povestiri pe scurt
despre câțiva stareți de la mănăstirea rusească din Muntele Athos”, au fost editate în 1860.
ITU
63
Ieroschimonahul Macarie (în lume, Maxim Ermilovici Semîkin) - fiul unui fost comerciant din ora-
șul Stary Oskol, gubernia Kursk. Fiul schimonahului Ghenadie și fratele monahului Artemie. A sosit la
Athos în anul 1838 și a intrat în schitul Ilinsky. În anul 1839 a plecat în țară, apoi în anul 1840 s-a în-
tors la Muntele Athos și a intrat în Russik; a fost tuns în schimă în anul 1841, în același an fiind hiroto-
ED
nit ierodiacon, iar în anul 1844 a fost hirotonit ieromonah. Ascultarea și-a făcut-o ca legător de cărți, în
Rusia ocupându-se de colectarea donațiilor. La cererea sa, pe digul din Krumița a fost amenajat un hotel
cu biserică, închinată Sfântului Petru, Mitropolitul Moscovei și Sfântului Tihon, Episcopul de Zadonsk.
I s-a acordat bederniță în anul 1876. A răposat la 31 august în anul 1879, în vârstă de 62 de ani. Între
anii 1861-1863 a scris scrisori duhovnicului său Ieronim din Rusia în timpul strângerii de fonduri (vezi
AMRPA. Doc. nt. 1215 1217).
©
153
OS
De asemenea, în arhiva mănăstirii s-au
ISM
păstrat și scrisorile64 sale trimise starețului
Ieronim din diferite orașe din Rusia, și care
subliniază sinceritatea și devotamentul lui
față de cauza mănăstirii. În aceste scrisori
s-a păstrat amintirea multor creștini
adevărați, care cu mare bucurie au ajutat
EL
Mănăstirea Sfântul Pantelimon în procesul
de restaurare.
În 1862 părintele Seleuchie se întoarce
GH
la mănăstirea sa, care, și prin eforturile
sale, era deja suficient consolidată material. Stareții recunoscători nu l-au mai deranjat
mai mult, și el, până în ziua morții lui, timp de 17 ani, a trăit și s-a nevoit de unul singur în
chilia Sfântului Gheorghe, pe care frații, datorită vieții sfinte a părintelui, o mai numeau
AN
și chilia lui Seleuchie. În nevoința sa, părintele a ajuns la cel mai înalt nivel de desăvârșire
duhovnicească, a gustat din dulceața rugăciunii minții, prin aceasta fiind de mare ajutor
pentru mulți călugări începători. În ultimii ani ai vieții sale el a împărțit cu generozitate și
confraților săi și mirenilor acele daruri duhovnicești, pe care le-a primit pentru smerenie
și ascultare. Schimonahul Seleuchie a răposat pe 5 septembrie 1879, moartea lui fiind
EV
pașnică și liniștită.
RA
Preacuviosul Тimotei de la Valaam

Timotei65 (în lume, Timotei Nicolaevici, numele lui este necunoscut) era originar din
orașul Ustiug, gubernia Vologda, fiu al unui țăran sărac. În tinerețe a trăit în Sankt
ITU
Petersburg. Văzând deșertăciunea și neașezarea acestei lumi și-a părăsit casa, părinții,
rudele, bunurile și a mers la Mănăstirea Valaam, aflată pe insula Valaam, unde a fost
tuns în mantie cu numele de Tihon. Timp de douăzeci de ani părintele Tihon s-a nevoit
la Valaam și, în cele din urmă, ne voind ca prin convorbiri deșarte să fie distras de la
AMRPA. Doc. nr. 1215, 1216.

ED
64
65
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahu-
lui athonit Seleuchie... St. Petersburg, 1860. Anexe, pag. 21; Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Biografia
Athonitului, scrisorile sale către prietenii săi despre Sfântul Munte Athos, care încă nu au fost publicate,
și notițe de chilie. St. Petersburg, 1873, pag. 59; Partenie (Agheev), monah. Legenda pribegiei și a călă-
toriei... Partea a 4-a. M., 1856, pag. 270; Pelerinul rusesc. 2001, nr. 23, pag. 47.
©
154
OS
rugăciunea lui Iisus, pe care cu greu o dobândise prin ostenitoarea nevoință a ascultării, a
ISM
hotărât să se dedea tăcerii. Din acest motiv el se prefăcu, precum că limba lui ar fi suferit
un accident vascular. La toate întrebările superiorilor și ale fraților săi, el nu dădea nici
un răspuns, ci își arăta prin semne incapacitatea de a comunica, apoi, treptat, se întări în
nevoința sa de tăcere.
Celebrul scriitor duhovnicesc rus Andrei Nicolaevici Muraviev în renumita sa carte
„Călătorie prin locurile sfinte din Rusia”, care descrie pelerinajul său la Valaam din anul
EL
1830, scria despre părintele Timotei astfel: „A doua zi, înainte de Liturghie, am văzut la
moaștele Sfinților (Serghie și Gherman) un călugăr slăbit care, se părea, abia se ținea pe
picioare. Mi s-a spus că este un tăcut, care timp de opt ani făcuse un jurământ de tăcere,
vorbind doar la mărturisire cu duhovnicul. Motivul unei asemenea grele încercări, care
GH
depășea strictul statut monahal, nu este cunoscut”. Cu toate acestea se zvonea că părintele
Tihon, mai degrabă din pricina lumii decât a bolii a tăcut, dar nimeni nu a fost în stare
să-i dezlege limba lui nici prin convingere, nici prin dibăcie, nici prin încercare, cu excepția
unor cazuri speciale când el, fără nicio rugăminte din partea celorlalți, își deschidea gura,
AN
din care zburau cuvinte de mângâiere și ziditoare. Dar acest lucru se întâmpla atât de rar
și atât de tainic, încât aveau parte de el doar cei care se bucurau de o specială încredere
din partea lui, sau cei care se aflau în vreun pericol sau în strâmtorări disperate.
Au trecut mai bine de cincisprezece ani, iar pentru smeritul și tăcutul Tihon nimic nu
s-a schimbat. El își dorea și chiar se aștepta ca asceticile sale oase să fie așezate nicăieri
EV
altundeva decât la Valaam, dar Domnul a judecat contrar voinței și aspirațiilor lui.
Starețul Mănăstirii Valaam îl trimise la așezământul din Sankt Petersburg. Ascultătorul
Tihon nu găsi niciun motiv ca să refuze noua sa viață. Mai ales că aceasta o cerea însăși
smerenia și făgăduințele monahale. El plecă fără tragere de inimă la Petersburg, unde
rămase timp de doi ani și jumătate, fără să-și schimbe modul de viață și fără să renunțe
RA
la tăcere. El a rămas pentru toți tăcut, cu excepția câtorva, ceea ce, în mod natural,
i-au atras o mulțime de oameni curioși. În cele din urmă, vestea despre viața sa ascetică
deosebită se răspândi astfel încât el deveni o minune pentru mulți. Chiar și copiii știau că
acest sărman călugăr nu are limbă.
ITU
„Adesea, − spunea mai târziu părintele Tihon în Muntele Athos, − la paraclis veneau în
vizită și mulți nobili dimpreună cu copilașii lor. Și acești mici și drăgălași îngerași, alergau
în grabă până la părinții lor, arătând cu mânuțele spre mine, exclamând cu simplitate și
cu un sentiment cordial: „Mamă, mamă, acest sărman călugăr nu are limbă!” Această
trăsătură a caracterului de bunătate și blândețe a copiilor involuntar îl încânta pe părintele
ED
Tihon. El zâmbea privind la minunații copilași, binecuvântând în taină milostivirea inimii

lor îngerești.
Cu toate acestea, indiferent cât de puternic era părintele Tihon în faptele sale, viața
în capitală i se părea a fi o cruce prea grea. Și cu lacrimi înălța rugăciuni fierbinți către
©
155
OS
Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoarea cerând să-l ajute să plece din capitală.
ISM
Dorința sa el o mărturisi cu sinceritate duhovnicului de la Lavra Alexandru Nevsky,
destoinicului părinte Melchisedec, cerându-i sfatul și rugăciunile sale. Și Mângâietoarea
tuturor nu-l părăsi în această situație grea. Deodată îi veni în gând părintelui Tihon ca sa
ceară învoirea să meargă spre închinare la Ierusalim. Acest gând îl descoperi părintelui
Melchisedec, care l-a binecuvântat și chiar a mijlocit pentru el la Mitropolitul Serafim,
cerând trimiterea părintelui Tihon în străinătate.
EL
Se poate spune că nu mergea, ci mai degrabă zbura părintele Tihon de la Sankt
Petersburg la Moscova. Aici, pentru prima dată el începu pe față să-L laude pe Dumnezeu
cu gura lui și să vorbească despre toate și cu toți cei cunoscuți și apropiați. La Kiev și
GH
peste tot, unde ajungea, își deschidea buzele sale, dând învățături și dulci mângâieri celor
care aveau nevoie de ele, izvorâte din riguroasa și amara experiență ascetică săvârșită
prin simplitatea minții și a inimii sale.
Pregătindu-se de drum părintele Tihon nu avea nici un ban. Dar acest lucru nu-l
AN
deranja deloc. Pentru că avea credință tare în Providența Părintească Cerească (după
moartea părintelui Timotei, în cartea sa de rugăciune s-a găsit o bucățică de hârtie, pe
care scria: „Am făgăduit să nu iau niciun medicament pentru lecuire și să nu iau de la
nimeni nimic»), cunoscuții săi i-au umplut punga pentru călătorie, pe care el, cu mila sa
pentru săraci a deșertat-o rapid, astfel încât, ajuns la Athos, nu avea la el decât o jumătate
EV
de imperial în buzunar.
Mănăstirea rusă l-a primit cu dragoste. Conform dorinței sale, i s-a dat o chilie
pustnicească (îndepărtată) în numele Sfântului Gheorghe, Purtătorul de Biruințe, în care
s-a și mutat cel tăcut. În schimă, pe care părintele Tihon a primit-o la scurt timp după
RA
sosirea sa de la Ierusalim, el a fost numit Timotei.

Chilia sa era situată la sud-est de Schitul Xenofon, la poalele unuia dintre dealurile
pustii. Acolo părintele Timotei a pus începutul tăcerii sale athonite, în care s-a nevoit
mai bine de trei ani. De dormit dormea, de regulă, pe o stasidie, un fel de scaun înalt, pe
brațele căreia te poți sprijini stând în picioare. Numai în cazuri extreme, datorită bolii,
ITU
părintele Timotei dormea pe pat, întotdeauna așezat și foarte puțin. Numai Dumnezeu
știa și cunoștea faptele lui pustnicești. Picioarele lui erau umflate de la statul constant la
rugăciune. Pielea tălpilor era ca de cămilă, așa că nu avea nevoie nici de sandale. Dacă
cineva ar fi voit cu tot dinadinsul să-l încalțe, atunci era nevoie să-i coasă o pereche de
ED
încălțări, pentru că pantofii obișnuiți nu se potriveau pe picioarele lui umflate și, uneori
puroinde, la care îți era milă să privești, mai ales atunci când erau pline de răni.
Părintele Serghie (Vesnin) în scrisorile sale scria: „Datorită dragostei mele deosebite
pentru acest minunat pustnic, mă bucur și eu de reciprocitatea sentimentelor sale și
©
156
OS
afecțiunea sa părintească, astfel încât întotdeauna și în orice moment îmi permite să vin
ISM
la el în pustie. Din acest motiv i-am auzit uneori plânsul amar, nemângâiatele lacrimi și
suferința inimii lui. Care este motivul tristeții sale? Care este motivul lacrimilor sale?
Aceasta o știe numai Dumnezeu și inima părintelui Timotei care, spre zidirea mea și spre
mângâierea neputinciosului meu suflet, aflat sub povara nevoințelor mele monahale, mi-a
mărturisit că este cu tot trupul său în curățenia întregii înțelepciuni. Uneori, în marea
mea neputință, începeam să mă plâng părintelui Timotei de multa mea lene și neatenție la
EL
rugăciune. Iar el, cu un oftat greu, spunea: „Ei, frate, frate! Când Îl iubim sincer pe Dumnezeu
crede-mă, nu mai avem timp de lene. Lenea la rugăciune înseamnă lipsă de iubire față de
Dumnezeu. Fii răbdător, copile, mult răbdător, − adăuga el cu un zâmbet. − De nu vei
GH
suferi, victimă demonului vei fi. Și eu simțeam mereu o inexplicabilă plăcere în convorbirile
cu părintele Timotei. Necăutând la înaltele sale concepte despre ascetism, în special ale vieții
contemplative, la adânca sa experiență, el uneori, cu o simplitate copilărească, mă întreba:
„Spune-mi, te rog, ce înseamnă teologia, pe care voi o învățați. Sunt atât de prost, încât nu
AN
știu nimic. Nu sunt un om de știință, sunt un fiu de țăran cărăuș. Ah, dacă aș cunoaște ceva
din teologia ta”. Încercam întotdeauna, cu simțire, să-i răspund la copilăreasca lui întrebare.
Părintele Timotei asculta, cu un zâmbet ușor și cu privirea în jos, și tăcea”.
Ca ascultător în chilia sa stareții îl binecuvântaseră pe părintele Partenie (Agheev),
care scria despre părintele Timotei: „Am fost trimis să-i slujesc lui, și m-am învrednicit să
EV
fiu martor la viața și faptele sale. Am stat cu el timp de șase luni și niciodată nu l-am văzut
întins pe pat, ci doar așezat, și atunci foarte puțin, numai în timpul mesei. Mereu stătea
în picioare, deși avea picioarele bolnave și umflate, dar nu se uita la aceasta. În fiecare
noapte, de cu seară, era în biserică la rugăciune stând nemișcat până se crăpa de ziuă.
RA
Aceasta era nevoința lui! Chilie pentru sine nu avea, ci biserica îi slujea în loc de chilie. În
timpul zilei citea o parte din Apostol și o parte din Evanghelie, apoi urma acatistul Maicii
Domnului. Apoi era ocupat cu rucodelia. Hrana lui era numai de post. După masă, intra
în biserică, se așeza într-o strană și ațipea timp de o oră, aceasta fiind toată odihna pe
care el i-o îngăduia neputinciosului său trup. Apoi se ridica făcându-și pravila monahală:
ITU
trei sute de metanii, o mie trei sute de închinăciuni și rugăciunea, pe care o citea nu cu
buzele, ci cu inima și cu cugetul său. Acestea i-au fost viața și nevoințele, încât nu puteam
să-l privesc fără lacrimi. Eu, blestematul, nu numai că nu-l puteam imita în nimic, ci nici
să-l privesc fără frică nu eram în stare. Dar totuși, îmi doream să viețuiesc cu el și să-l
ED
slujesc până la moarte. Crezând, în sinea mea, că pentru sfintele lui rugăciuni, Domnul
va ierta și păcatele mele cele grele și va avea milă de sufletul meu blestemat; dar, pentru
mulțimea păcatelor mele, nu am fost vrednic a-mi împlini dorința de a sluji în continuare
acestui mare stareț”.
©
157
OS
Nu a stat prea mult timp părintele Timotei la chilia Sfântului Gheorghe pentru că
ISM
aceasta necesita multe griji și preocupări, de care el se dezobișnuise demult, distrăgându-i
mintea și cugetul de la rugăciune. Astfel stând lucrurile el se gândi să meargă la mănăstire,
unde se predă cu desăvârșire lui Dumnezeu, retrăgându-se într-o zăvorâre profundă
și arătându-se în mijlocul fraților doar sâmbăta pentru primirea Sfintelor Taine ale lui
Hristos.
Când starețul Timotei veni la Sfântul Munte Athos, duhovnicul Ieronim îl binecuvântă
EL
să vorbească cu toată lumea și, celui ce va cere, să-i dea povețe. Toate convorbirile și
povețele sale erau numai despre felul cum să încerce fiecare prin nevoință să dobândească
rugăciunea minții, să-și înnoiască omul cel lăuntric, să-și curețe inima sa de gândurile
GH
și ispitele vrăjmașului. El întotdeauna spunea că monahul de aceea este numit ostaș al
Împăratului Ceresc, pentru că duce război nu cu trupul și cu sângele și nici cu oamenii, ci
cu începătoriile întunericului veacului acestuia, cu duhurile rele, care neîncetat luptă cu
cugetul nostru, săgetând și rănind inima noastră. Nu stă în putința noastră a le interzice să
AN
tragă cu săgețile lor veninoase, dar în voința noastră stă a ne opune continuu, respingând
săgețile, adică gândurile, prin neîncetata Rugăciune a lui Iisus. Dacă se întâmplă ca ei să
ne rănească grav, atunci ar trebui cât mai degrabă rana să o înfățișăm doctorului, adică
părintelui duhovnicesc, pentru vindecarea ei cu lacrimi și pocăință.
El mai spunea adesea: „Ocară este pentru un oștean a se numi pe sine oștean, dacă
EV
nu îndeplinește întocmai slujba împărătească. Mai mult decât atât, va fi chiar pedepsit.
La fel ocară și defăimare va fi înaintea Împăratului Ceresc și nouă, călugărilor, care
nu ne-am nevoit a ne curăți omul nostru cel lăuntric, nu am lucrat rugăciunea minții,
care curăță inima noastră și alungă de la noi toate gândurile insuflate de vrăjmaș și ne
RA
unește cu Dumnezeu Însuși. Ce îndreptățire vom aduce noi, călugării, dacă lăsând lumea,
eliberându-ne de grijile lumești, retrăgându-ne în pustie, lepădându-ne de noi înșine și
parcurgând jumătate de drum, vom renunța să mergem până la capăt pentru a ne atinge
scopul nostru? Iar adevăratul nostru scop este să ne curățim omul nostru cel lăuntric, să
iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul nostru, să ne unim și să
ITU
vorbim cu El neîncetat prin rugăciune. Când vom ajunge la o astfel de adevărată stare
monahală, îndulcindu-ne inima și cugetul cu numele Preadulcelui Domnului nostru Iisus
Hristos, atunci, dimpreună cu El, vom putea învinge ispitele. Și nu numai că le vom învinge
ci chiar le vom omorî. Iar fără rugăciunea neîncetată a inimii nu este cu putință a învinge
ED
patimile, a ne curăța inima și a ne uni cu Dumnezeu. Rugăciunea minții este începutul și

izvorul tuturor virtuților. Și apostolul spune, că „vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea
mea, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă” (1 Corinteni 14, 19).
Și Însuși Domnul Mântuitorul nostru a spus: „Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este
©
158
OS
înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Și iarăși: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea
ISM
pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Cât de nefericiți vom fi atunci, când nu vom afla în noi Împărăția Cerurilor? Cât
de nefericiți vom fi noi atunci când nu vom fi în stare să ne curățim inima de patimi și
de gânduri necurate? Cât de nemângâiați vom fi atunci când cu ochii sufletului nostru
nu-L vom vedea pe Dumnezeu? Iată câte taine de negrăit ne descoperă Domnul și câtă
milă revarsă asupra noastră, iar noi nici măcar nu încercăm să ne curățim inima și nici
EL
nu ne nevoim la binefăcătoarea rugăciune a minții! Căci «Împărăția cerurilor se ia prin
stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Aceasta este lucrarea noastră,
a călugărilor, care am părăsit lumea și grija cea lumească și toată deșertăciunea. Lumea,
GH
adică cei ce iubesc lumea, nu ating, nu încap și nici nu pot să atingă toate acestea, deoarece
sunt mereu în vârtejul grijilor lumești, având mintea legată de lume și de toate plăcerile ei”.
Părintele Timotei nu le interzicea fraților să intre la el, dar, ținând cont de schimnicia
sa, îi primea în vizită doar în caz de mare nevoie, pentru a-și dezvălui înaintea lui gândurile
AN
și cugetarea și pentru a primi sfaturi ziditoare de suflet. Mâncarea îi era adusă la chilie.
Chilia lui din mănăstire se afla sus, la etaj, deasupra closetului, și era plină de ploșnițe.
Nu avea nici pat, nici așternut. În loc de pat, avea un jilț, iar deasupra capului era așezată
Psaltirea. Când se așeza în jilț, ținea în poală un ciot, cu două găuri scobite în el, în care
erau niște boabe oleaginoase. El lua câte o boabă și o muta dintr-o gaură în alta zicând
EV
rugăciunea lui Iisus.

Schimonahul Seleuchie (Trofimov) își amintește: „Minunat a fost starețul! Am vorbit
de multe ori cu el. Odată, în chilie, îi spun: «Părinte Timotei, binecuvântează-mă să
îndepărtez de pe pereții chiliei tale ploșnițele». Și el mi-a răspuns: «Nu, părinte, ploșnițele
RA
sunt folositoare pentru mine; picioarele mele miros greu, iar ploșnițele sug din ele sângele
rău». Iar noi nu putem suporta nici cea mai neînsemnată durere, nici chiar mușcătura unui
purice. Părintele Timotei a fost un martir de bună voie”.
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin) nici în mănăstire nu a întrerupt cu el comunicarea
duhovnicească. El scria: „Odată, discutam cu părintele nostru pustnic Timotei despre
ITU
însușirile adevăratei umilințe, și printre alte observații asupra acestui subiect important,
el spuse: „Pentru a atinge desăvârșirea și întreaga înălțime a smereniei evanghelice, omul
însuși trebuie să se obișnuiască a gândi și a crede, că el este mai rău nu numai decât
dobitocul, ci și decât demonul...” − „Ai milă, părinte, − i-am răspuns − e prea din
ED
cale-afară, aceasta nu este compatibil cu conceptele despre înalta demnitate a sufletului

nostru. Că sunt mai rău decât dobitocul, este adevărat, dar mai rău decât demonul, −
cred că, a spune astfel despre om, care a fost răscumpărat prin sângele cel de neprețuit
al Dumnezeului-om, nu numai că este rău, ci chiar și cu păcat”. „După mândria voastră
©
159
OS
științifică, poate fi și așa, − răspunse, cu un zâmbet, părintele Timotei, iar după neștiința
ISM
noastră monahală, acesta este un adevăr de netăgăduit, confirmat de Evanghelie. Ești tu
de acord, − continuă el, − cu cuvintele Scripturii: «... Oricine săvârșește păcatul este rob
păcatului» (Ioan 8, 34), deci, implicit și diavolului, care se numește cap al tuturor relelor,
stăpânitor al întunericului acestei lumi, adică al nelegiuirii? Și poate fi sluga mai mare
decât stăpânul său? Judecă singur. Și sub alt aspect suntem mai răi decât demonul. Și
anume: pentru el nu s-a vărsat neprețuitul sânge al Dumnezeului-om și nu există pentru el
EL
Jertfă de răscumpărare. În vreme ce noi, cu toții, am fost răscumpărați cu prețul sângelui
Domnului, primind de la Domnul toate mijloacele pentru iertare și moștenirea Împărăției
Cerurilor. Deci, suntem noi, oare, mai buni decât demonii, dacă toate aceste lucruri sunt
GH
lăsate, desigur. Negreșit, suntem mult mai răi decât ei și mai nerecunoscători Domnului,
Celui atât de binevoitor față de noi!...”.
Părintele Timotei a răposat pe 13 august 1848. Reamintind faptele sale anevoioase,
părintele Partenie (Ageev) adaugă: „Dar cum a fost sfârșitul lui! Aproape o lună întreagă,
AN
el se împărtăși zilnic cu Sfintele Taine, murind în liniște și pace. Osemintele lui, după
dezgropare, erau galbene ca ceara. Și eu aveam un oscior al lui în sertar și, așa cum
obișnuiam, adesea deschideam sertarul, de unde venea o mireasmă de negrăit”66.
EV
Schiarhimandritul Мihail (Кozlov)

RA
Schiarhimandritul Mihail67 (în lume, Macarie Kuzmici Kozlov) s-a născut în anul 1826
în orașul Sîcevka, gubernia Smolensk din părinți ortodocși de rit vechi, sau staroobreadțî.
De la vârsta de opt ani a învățat carte, începând curând să citească Psaltirea și alte cărți
ITU
duhovnicești. Dar necazul lui a fost faptul că părinții îl îndrumau în credința lor, cea de rit
vechi, de la vârsta de 10 ani, silindu-l să-și lase studiile și să se ocupe de afaceri. Băiatul
însă era dornic de carte, adesea rugându-și părinții să-l trimită la școală. Aceștia însă îi
spuneau cu mânie: «La ce-ți mai trebuie școală?! Ai învățat destul, știi să scrii și să citești.
Ce altceva mai vrei?”.
ED
66
Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Seleuchie despre viața sa și
despre călătoria sa în locurile sfinte. St. Petersburg, 1860, Anexe, pag. 22.
67
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Mihail (Kozlov), schiarhimandrit. Scrisori către prietenii din
Athos. M., 1864; Gânduri ziditoare de suflet, 1884, ed. A 2-a. M., 1901, pag. 169.
©
160
OS
Abia după moartea tatălui său, mama a fost de acord să-l de la școala profesională
ISM
raională Sîcevsk, dar au intervenit rudele lor, staroobreadțî, și băiatul iar a fost forțat
să lase școala. Între timp Macarie încercă singur să studieze Legea lui Dumnezeu,
gramatica, retorica, logica și alte științe. Dragostea lui de lectură și de cărți o foloseau
vechi-credincioșii în timpul slujbelor lor, cerându-i să citească catisme și canoane, iar
uneori, din cauza lipsei de oameni cărturari, chiar Apostolul și Evanghelia.
Devenind adult, tânărul Macarie pricepea din ce în ce mai mult falsitatea rătăcirilor
EL
staroobreadților. În special îndoielile lui s-au adeverit atunci când a descoperit existența
mai multor comunități de staroobreadți, care se dușmăneau și se blestemau reciproc.
Atunci tânărul căutător al adevărului se întrebă: „În care dintre aceste secte este Sfânta
GH
Biserică?” Și adesea cugetând la aceasta, a fost cuprins de o profundă întristare. El începu
să se roage în taina inimii sale lui Dumnezeu: «Doamne, arată-mi calea cea adevărată, și
pe ea voi merge”.
În cele din urmă, când împlini vârsta de 18 ani, într-o noapte cu lună din ianuarie
AN
1844, rugându-se stăruitor lui Dumnezeu și punându-și în El toată nădejdea, el părăsi
casa părintească și porni să rătăcească prin Rusia. Mai întâi a ajuns la Moscova și de acolo
plecă în multe alte orașe. În timpul călătoriei sale, bănuielile cu privire la starea deplorabilă
a credinței staroobreadților s-au întărit. În anul 1846 el ajunge la Mănăstirea Klimovsk
-Pokrovsky, despe care staroobreadți spuneau că este însăși „rădăcina cucerniciei“.
EV
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și printr-un eveniment trist i-a deschis în cele din urmă
ochii, să înțeleagă că închipuiții staroobreadți nu țin în niciun fel de adevărata Biserică
a lui Hristos, nu au niciun fel de sfinte taine, ci se află într-o deplină rătăcire, abătându-
se de la calea cea adevărată. El asistă aici la moartea năprasnică, fără de mărturisire și
RA
fără de împărtășire, a unui călugăr staroobreadeț. Tot aici i se descoperi că toate tainele
staroobreadților sunt închipuite și născocite. Părăsind mănăstirea, el plecă la Kiev, la
Lavra Pecerska, se închină la toate sfințeniile și, simțind din plin prezența harului lui
Dumnezeu, luă hotărârea de a se întoarce la adevărata Biserică Ortodoxă.
Pentru ajutor, el se adresă arhiepiscopului ortodox de Rjev, Matei Alexandrovici,
ITU
dezvăluindu-i intenția de a se întoarce la credința ortodoxă. Părintele Matei îi primi

pocăința, vestindu-i că a fost primit în sânul Bisericii lui Hristos. Cu toate acestea Macarie
se considera pe sine a fi întinat de erezie, cerând insistent mirungerea pe care el nu a
primit-o la botez. În acest scop, el pleacă la Lavra Troițe-Serghiev, unde, pe 8 noiembrie
ED
1846, prin sfânta mirungere a fost definitiv unit cu Sfânta Biserica Ortodoxă.
După aceasta Macarie a mai stat câțiva ani în casa părintească și numai după moartea
mamei porni să-și realizeze visul de a deveni călugăr. Până în 1854, cu binecuvântarea
Preasfințitului Timotei, Episcopul de Smolensk și Dorogobujsk, el își îndeplini îndatoririle
©
161
OS
misionare, având convorbiri religioase cu staroobreadții din diferite sate ale județului
ISM
Sicevsk.
În 1854, din proprie dorință, el intră în mănăstirea edinoverților din eparhia Cernigov,
unde până în 1856 se îndeletnicește cu diverse ascultări clericale. De aici își îndreaptă pașii spre
Sfântul Munte Athos, unde sosi la 15 aprilie 1857. Merge la Mănăstirea rusă Sf. Pantelimon,
unde un an mai târziu, pe 21 martie 1858, a fost tuns în mantie cu numele Meletie.
De acum părintele Meletie scrie amintiri despre aflarea sa în schismă și despre
EL
întoarcerea sa la ortodoxie, editate de două ori în Rusia68 sub titlul „Scrisori către prietenii
de la Athos”. Părintele Meletie ținea și un jurnal, care este o excelentă sursă pentru
istoria mănăstirii și a întregului Athos, precum și pentru studierea biografiilor unor asceți
GH
deosebiți din acea vreme69.
În anul 1860, călugărul Meletie, cu înalta permisiune și binecuvântare a Sfântului
Sinod, plecă în Rusia pentru colectarea donațiilor. Îndeplinind cu succes această ascultare,
patru ani mai târziu el se întoarse la mănăstire. Aici, prin mila lui Dumnezeu, i se întâmplă
AN
un eveniment, care i-a fost o lecție pentru toată viață. Acest incident el îl consemnează în
jurnalul său, ca la persoana a treia, acolu unde citim următoarele: „Un monah [este vorba
de el însuși, arhimandritul Mihail (Kozlov)] a fost trimis de mănăstire în Rusia pentru a
strânge donații. Terminându-și ascultarea se înapoie la Russik. Însă vrăjmașul, urâtorul
a tot binele, reuși să-i pângărească ascultarea printr-o meșteșugire, sugerându-i gândul
EV
că el, probabil, nu va putea conviețui în mănăstire, trebuind să plece în altă parte. Și

atunci, ar fi bine să dosească o parte din banii colectați. El plecă urechea la acest viclean
sfat al șarpelui, păstrându-și suma de două mii de ruble, deși conștiința lui îl împiedica să
facă acest lucru. Dar vrăjmașul, cu îngăduința lui Dumnezeu, și pe cei înțelepți îi poate
RA
înșela, cauza tuturor relelor pentru un călugăr fiind nerușinarea.

De vreme ce el prin ticăloșia sa a pângărit sfânta obște, Providența Divină, pentru a
menține curăția desăvârșită a obștii, nu-l lăsă fără de înțelepțire. Și toate s-au întâmplat
după cum urmează. După ce primi gândul diabolic de a reține banii pentru a-i folosi atunci
când va părăsi mănăstirea, viața lui se tulbură mult, devenind neglijent în toate și foarte
ITU
abătut. Odată se afla la chilia Sfinților fără de arginți, în vizită la ieromonahul Macarie.
Seara, plimbându-se în împrejurimile chiliei, îi apăru înainte o momâie uriașă, care cu un
deget lung de trei arșini îl amenința furios, zicându-i: „De ce ai ascuns banii mănăstirii,
dă-i înapoi la mănăstire, că te omor!”
ED
Călugărul s-a speriat rău de tot de această înfricoșătoare namilă, alergă în grabă la
mănăstire și, fără întârziere, se pocăi de păcatul său. Înapoind banii ascunși, el povesti
68
AMRPA. Doc. nr. 513 – autograful părintelui Meletie.
69
©
162
OS
totul în amănunt despre vedenia îngrozitoare pe care o trăise. Din acel moment el începu
ISM
să audă vocile demonilor, zi și noapte, care nu-i dădeau defel odihnă și mereu îl amenințau,
îl blestemau, îl ocărau, lăudându-se că-l vor distruge. Înfricoșat, el începu să se roage
mult și să postească, să se pocăiască de toate păcatele sale, plângând cu amar și simțind
că mulțime de demoni au intrat în el, spunându-i fără de încetare că „al nostru ești,
și în zadar acum te rogi și postești”. „În zadar te opui nouă”, − ziceau ei, − căci în
curând te vom distruge și te vom duce în iad”. Și cu mare furie îl certau cu cele mai urâte
EL
cuvinte, îl înjurau și-l blestemau, îi chinuiau măruntaiele, îi umflau burta, bântuindu-l zi și
noapte, lipsindu-l de somn și de poftă de mâncare, ca să-i epuizeze trupul și să-l omoare,
spunându-i: „S-a terminat, te vom ucide în curând».
GH
El, săracul, din cauza acestor primejdii, veni în mare frică și descurajare, spunând
totul în detaliu părinților săi duhovnicești (părintelui Ieronim și părintelui Macarie), care
se rugau pentru el și-l sprijineau cu sfaturile lor, zicându-i să nu dea crezare demonilor, să
nu deznădăjduiască de mântuirea sa, să nu se teamă de ei, ci să se împotrivească lor cu
AN
mult curaj și să-i blesteme, pentru că această ispită a fost îngăduită de Dumnezeu pentru
înțelepțirea sa. Și că toate acestea au fost îngăduite ca să fie de învățătură și pentru alții,
care ar îndrăzni să păgubească cumva mănăstirea. Și că toate vor trece și el se va vindeca
și, prin urmare, să nu creadă că va muri curând.
Dar totuși călugărul cerea insistent să fie tuns în schimă. Duhovnicul îi porunci să se
EV
pregătească pentru primirea schimei. Cu o săptămână înainte de tundere el suferi mult

de la demoni, care îl atacau cu înverșunare și cu mare furie. Duhovnicii îl spovedeau,
iar frații se rugau de zor pentru el depănând metanierul. Sâmbătă, când veni la biserică
pentru tundere în schimă și împărtășirea cu Sfintele Taine, demonii îi umflară burta,
RA
strigând: „Nu te vom lăsa să fii tuns în schimă și nici să te împărtășești cu Sfintele Taine,
ci imediat te vom sugruma și te vom rupe în bucăți...”. Îi răvășeau măruntaiele și tot
lăuntrul lui, țipând: „Nu, nu, nu, nu vom ieși!” Epuizat, el leșină. Și când tunderea începu,
atunci demonii au ieșit din el și pântecele lui a început să scadă. Când tunderea luă sfârșit,
demonii, care ieșiseră din lăuntrul lui, strigau: „S-a dus truda noastră, nu am reușit să-l
ITU
distrugem!“ Iar când s-a împărtășit cu Sfintele Taine, atunci demonii l-au părăsit definitiv,
iar el nu le mai auzea vocile. Primind o lecție atât de dură pentru încălcarea regulilor vieții
de obște prin cădere, el deveni mult mai atent la viața sa”70.
Părintele Meletie a fost tuns în schimă la 29 octombrie 1866, cu numele de Mihail.
ED
După care, timp de șase ani, făcu ascultare în funcția de supraveghetor (blagocin) al
mănăstirii.
70
©
163
OS
În 1872, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh al Constantinopolului
ISM
Antim, el a fost trimis de către stareții Mănăstirii Sf. Pantelimon în Rusia la rascolnicii-
nekrasovți, care locuiau în Sciția, în satul Maynos de pe Dunăre, pentru a purta conversații
religioase cu ei spre înțelepțire și întoarcere la Sfânta Biserică Ortodoxă. Apoi, la invitația
scrisă a Înaltpreasfințitului Antonie, Arhiepiscop de Kazan și Sviajsk, la 12 iulie 1874 a
fost trimis de către starețul Mănăstirii ruse Sf. Pantelimon la Casa Arhierească din Kazan.
La 14 septembrie a aceluiași an, în Catedrala Buna Vestire din Kazan, Arhiepiscopul
EL
Antonie l-a hirotonit ierodiacon, iar la 20 octombrie l-a hirotonit ieromonah.
La 27 noiembrie 1874, prin ordin eparhial, a fost mutat de la Casa Arhierească din
Kazan la Mănăstirea Bogorodițk (Născătoarei de Dumnezeu) din Sviajsk, cu titlul de
GH
misionar pentru convertirea rascolnicilor la Ortodoxie. La 15 decembrie 1875 a fost
distins cu bederniță. Prin decretul Sfântului Sinod din 4 ianuarie 1879 numărul 16, el
a fost numit, la recomandarea Înalt Preasfințitului Veniamin, Arhiepiscop de Irkuțsk și
Nercinsk, stareț la Mănăstirea Sfânta Treime (Troițky) din Selenghinsk și șef al Misiunii
AN
antirascolinice din Zabaicalsk. La 28 ianuarie 1879 a fost ridicat la rangul de arhimandrit
de către Arhiepiscopul Antonie în Catedrala din Kazan.
Slujirea arhimandritului Mihail în mănăstirea din Selenghinsk a durat aproape cinci ani.
În tot acest răstimp el a lucrat neobosit, reușind să facă multe pentru lumea rascolnicilor,
să-i convingă pe aceștia de calea greșită a înstrăinării lor de Sfânta Biserică, străduindu-se,
EV
cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i îndrume pe calea adevărului.

Din păcate, el nu a putut găsi aici colaboratori de încredere și competenți într-o
chestiune atât de dificilă. Pretutindeni trebuia să acționeze de unul singur, deși adesea
invita spre colaborare și preoți edinoverți și preoți ortodocși, ca martori ai adevăratei
RA
învățături. Potrivit statisticilor date de guvernatorul militar, în eparhia Zabaikalsk erau

mai mult de 25 de mii de rascolnici în acea vreme, în mare parte fiind bespopovți, evacuați
din Vyatka sub împărăteasa Ecaterina a II-a. Alte două mii de bespopovți trăiau separat
de aceștia.
Părintele Mihail vizita toate satele în care trăiau staroobreadții și edinoverții, mai
ITU
întâi pentru a identifica locul unde urma să se efectueze introducerea unei singure credințe
și construirea bisericilor lui Dumnezeu, iar apoi în mod special pentru dialoguri cu
staroobreadții pe subiectele divergente existente între ei și Biserica Ortodoxă. Pe parcursul
anului au fost aproximativ 50 de astfel de dialoguri, ale căror conținut a fost publicat în
„Monitorul eparhial din Ircuțsk“ fiind deosebit de instructive atât pentru staroobreadți
ED
în vederea convingerii lor pentru unirea cu Biserica lui Hristos, cât și, în general, pentru
iubitorii de evlavie în încălzirea sentimentului lor creștin de dragoste pentru cei izbăviți.
Marea majoritate a staroobreadților, cu excepția, desigur, a conducătorilor lor interesați,
era de acord cu argumentele celui ce propovăduia adevărul, dar a face individual pasul
©
164
OS
decisiv pentru a păși pe calea adevărului, fiecare dintre ei se temea, deoarece acest lucru
ISM
ar fi însemnat, după cum declara misionarul, să cazi victimă răzbunării, de care au parte,
de obicei, zeloșii adepți ai adevărului din partea instigatorilor discordiei. Părintele Mihail
punea mult la inimă toate aceste tulburări și tiranii existente între staroobreadți, arzând
de dorința de a-i cerceta pe interlocutorii săi șovăitori, dar starea lui de sănătate gravă nu
i-a permis să o îndeplinească.
În lumea staroobreadților a rămas, totuși, un monument vizibil al preocupării sale de
EL
a aduce oile ascultătoare la pajiștea Sfântei Biserici, și anume Mănăstirea Intrării Maicii
Domnului în biserică din Borohovsky, construită prin strădaniile sale pline de trezvie.
Cel mai important lucru în activitatea binecuvântatului propovăduitor este vocea
GH
adevărului care emană din scrierile sale, începând cu scrisorile către prietenii din Sfântul
Munte Athos până la monografia „Căutător al rugăciunii neîncetate” și convorbirile cu
staroobreadții. În ele strălucește duhul ascetului sfințit prin har, și se reflectă toate etapele
ascensiunii sale de la schisma dăunătoare la calea mântuirii, când el, întărit de puterea
AN
harului Duhului lui Dumnezeu, a putut deveni o călăuză și pentru alții.
Cu mare râvnă arhimandritul Mihail se îngriji și de îmbunătățirea Mănăstirii Selenga,
care i-a fost încredințată. Aici au fost construite numeroase clădiri și biserica principală.
În stabilirea interioară a rânduielii monahale și a slujbelor, el a păstrat, pe cât posibil,
statutul athonit și rânduiala altor mănăstiri exemplare. Legătura duhovnicească cu Athos-ul
EV
și cu duhovnicii lui iubiți, părintele Ieronim, părintele Macarie și părintele Arsenie, el a

menținut-o până la sfârșitul vieții sale, ca dovadă fiind imensa corespondență cu ei71.
Iată ce scria el părintelui său duhovnicesc, egumenului Macarie la 8 iulie 1883, cu șase
luni înainte de moartea sa: „Mie, celui neputincios, mi-au încredințat atât de multe treburi,
RA
câte n-am făcut nici în anii tinereții. Îndeplinind, vrând-nevrând, sarcinile încredințate
mie, de multe ori mă gândesc dacă nu va fi zadarnică munca mea și fără de folos pentru
sufletul meu păcătos. Cred că veți fi de acord cu mine, că mie mi-ar fi mai de folos să-mi
plâng păcatele mele cele grele, decât să îndrum pe alții, să slujesc la Sfântul altar sau
să-i ocârmuiesc pe alții. Totuși, la bătrânețe, viața mea a luat o formă cu totul diferită”72.
ITU
Răspunsul la aceste cuvinte smerite ale marelui stareț nu poate fi decât unul singur:
nu, eforturile sale nu au fost în zadar, deoarece a ajutat mii de oameni să-L găsească pe
adevăratul Dumnezeu, să-și găsească pacea sufletească și să se întoarcă în sânul Bisericii
Ortodoxe, astfel îndeplinind datoria iubirii creștine.
ED
Arhimandritul Mihail a murit ca un drept. Cu 15 ani înainte de moartea sa, fiind încă
la Muntele Athos, în timpul unei boli grave, a auzit o voce în revelația sa, precum că el
71
72
AMPRA. Doc. nr. 1378, pag. 289.
©
165
OS
va trebui să ajungă în Siberia, va mai viețui încă 15 ani, după care Domnul îi va cere
ISM
sufletul lui. Și iată veni timpul plecării sale. Iar el nu ascundea, ci vorbea multora, chiar
și medicilor care-l tratau, despre această limită de neînlăturat a vieții sale, arătată de sus.
Așa și s-a întâmplat. Boala nu ceda îngrijirilor medicale. El se îngriji să i se facă toate cele
de trebuință pentru plecarea sa, făcându-i-se de două ori sfântul maslu, apoi se mărturisi
și se împărtăși cu Sfintele Taine. Moartea lui a fost atât de liniștită, încât cei care stăteau
lângă el nici nu au observat cum părintele lor arhimandrit și-a dat ultima suflare. S-a
EL
întâmplat aceasta la praznicul celor Trei Ierarhi (30 ianuarie 1884), la ora două după-
amiaza, după cinci luni de suferință grea, pe care a răbdat-o ca un adevărat ascet.
Slujba de înmormântare a săvârșit-o episcopul Meletie de Selenginsky, sosit în acel
GH
moment, ca și cum ar fi fost în mod intenționat, de la Chita pe drumul spre Irkuțk. El
avu un semn cu privire la moartea arhimandritului. Sosind în mănăstire a doua zi după
moartea starețului, adus deja din chilie în biserică, după miezul nopții, pe 1 februarie,
Vlădika, într-un somn ușor, auzi cum călugării interpretau cântarea slujbei de Paști și,
AN
trezindu-se, simți o stare de bucurie, luând aceasta drept semn de triumf și biruință a
ascetului decedat asupra vrăjmașilor mântuirii.
Arhimandritul Mihail a fost îngropat în spatele altarului bisericii mănăstirești Sfânta
Treime. Avea vârsta de 58 de ani.
EV
RA
Schimonahul Serafim (Коmarov)

Schimonahul Serafim73 (în lume, Simeon Maximovici Komarov) provenea dintr-o
familie de țărani din Iaroslav. El a fost chemat pentru serviciul militar, ajungând la rang
ITU
de căpitan, iar după demisie a trăit în Sankt Petersburg, ocupându-se de afaceri, lucru pe
care l-a făcut foarte bine, devenind negustor al celei de-a treia bresle. A adunat o mare
avere, așa că a avut și un hotel propriu. I-a făcut parteneri în afacerea sa și pe propriii săi
frați, care, cu vremea, au devenit chiar coproprietari.
ED
El a fost un om credincios, cu frică de Dumnezeu, folosindu-și averea pentru fapte

bune, înzestrând cu generozitate multe mănăstiri, printre care se numără și mănăstirea
73
Athonitului. M., 2006, pag. 267.
©
166
OS
rusă athonită. Singura lui fiică, Elena, a fost crescută în credință și în dragoste față de
ISM
Dumnezeu. În 1843, soția lui a murit, și el se hotărăște să părăsească lumea pentru
totdeauna și să se afierosească în întregime lui Dumnezeu.
Afacerea sa a predat-o fraților săi, iar fiica sa, care visa și ea la monahism, a intrat în
Mănăstirea Staroladojsky, unde a fost tunsă curând cu numele Ermionia.
După plecarea tatălui ei la Muntele Athos, ea se afla în legătură duhovnicească
constantă cu el și cu alți stareți ai Russik-ului, fapt despre care mărturisesc scrisorile sale
EL
către Russik74.
La sfârșitul anului 1843 Simeon Maximovici veni la Athos ca pelerin. Starețul Ieronim
îl primi cu bucurie pe fostul său binefăcător aflând despre intenția sa de a deveni călugăr.
GH
Dar Simeon Maximovici văzând lipsa acută de fonduri în mănăstire a înțeles că poate fi
de folos mănăstirii și în alt mod. De aceea, el se întoarse în Rusia folosind toate mijloacele
rămase pentru susținerea Russik-ului. De asemenea, la această lucrare s-au alăturat în
mod activ și rudele sale.
AN
Prin râvna sa, a fost finalizată în cele din urmă biserica Sfântului Mitrofan, au fost
cumpărate două iconostase, unul pentru această biserică și altul pentru Biserica Adormirii
Maicii Domnului. Pe propria cheltuială, lângă mănăstire, a construit Chilia Troițkaia
(Sfânta Treime)*.
Iată cum descrie părintele Serghie (Vesnin) sfințirea bisericii Sfântului Mitrofan:
EV
„De curând, a fost sfințită biserica rusească Sfântul Mitrofan. Sfințirea a fost săvârșită
de către Mitropolitul Adrianopolului Grigorie, locuitor într-una din mănăstirile de aici,
și anume Vatopedu. Pentru inima fraților ruși a fost extrem de emoționant acest rar și
se poate spune singurul eveniment de acest gen (sfințirea Bisericii Sfântului Mitrofan
RA
pe înălțimile sfinte ale Muntelui Athos). Recunoștința mănăstirii ruse față de Domnul
Dumnezeu pentru Pronia Sa părintească față de ea a fost mărturisită prin privegherea
de toată noaptea în această minunată zi a sfințirii, care a durat opt ore. Iar recunoștința
față de Rusia pentru atenția și participarea sa la soarta acestei mănăstiri s-a manifestat
în rugăciuni fierbinți pentru sănătatea Imperatorului Nicolae Pavlovici și a întregii sale
ITU
familii, cât și pentru mântuirea tuturor, în special a binefăcătorilor mănăstirii ruse.

Trecuseră șase ani de când a fost pusă piatra de temelie a bisericii Sfântului Mitrofan,
noul făcător de minuni. În acest timp, ea se ridica încet și anevoios, jenată de împrejurările
externe. Și probabil, până în ziua de azi nu ar fi fost ea atât de frumos împodobită în
ED
interior dacă Dumnezeu nu ar fi trimis aici, mai presus de aspirațiile unui închinător, pe
negustorul Simeon Maximovici Komarov din Sankt Petersburg care, mișcat de starea
precară a mănăstirii rusești, părăsind Sfântul Munte Athos a făcut jurământul de a
74
©
167
OS
dărui un iconostas noii biserici a Sfântului
ISM
Mitrofan și a o înfrumuseța pe dinlăuntru
pe cheltuiala proprie, ceea ce a și făcut cât
se poate de bine.
Trei ani mai târziu, la 1 septembrie
1846, el veni la Sfântul Munte cu iconostasul
gata, făcut în Rusia, supraveghind singur și
EL
lucrările de finisare a bisericii, astfel încât
până la 23 noiembrie biserica Sfântului
Mitrofan era deja împodobită cu iconostas
GH
și cu vase de mult preț. Mulți curioși s-au
îngrămădit în biserică. Grecii se bucurau de
râvna Rusiei spre înfrumusețarea bisericilor
lui Dumnezeu, iar inimile rușilor erau pline
AN de sentimente de entuziasm inexplicabile.
Binecuvântările pentru Rusia și pentru
suveranul ei, cât și simțămintele de recunoștință sinceră față de dl Komarov nu aveau
sfârșit... Procesiunea a fost cu adevărat emoționantă! În ziua de sărbătorire a Sfântului lui
Hristos Mitrofan urma să se sfințească biserica și mănăstirea rusă. Cunoscând importanța
EV
și înțelegând cât de rare sunt astfel de evenimente, mănăstirea a considerat a fi nepotrivită

săvârșirea acestei sfințiri fără episcop. Ca urmare a fost invitat în prealabil bătrânul
Mitropolit de Adrianopol Grigorie, care a sosit cu opt zile înainte de sfințirea bisericii. În
acest timp, vizitând adesea nouă biserică rusească și admirând prețioasele sale ornamente, el
RA
binecuvânta numele Rusiei și al Suveranului său Monarh și, întorcându-se spre dl Komarov,
arăta spre icoanele sfinților apoi către cer, datorită neputinței de a explica în limba rusă
binecuvântările sale sincere pentru ca răsplata donațiilor sale să o afle acolo, în cer!
La 22 noiembrie, când totul era pregătit pentru sfințire, la ora patru după-amiază, în
noua biserică a început Vecernia mică, după care moaștele Sfântului Panteleimon, aduse
ITU
aici din timp, au fost duse de către Înaltpreasfințitul înapoi, la locul lor, în catedrala greacă.
Până la ora șase seara fraților li s-a dat răgaz de odihnă, pentru reînnoirea și întărirea
puterilor în vederea participării la privegherea de toată noaptea, care a început după
apusul soarelui și a durat, așa cum am spus, timp de opt ore. Rușii, grecii și toți cei care
au venit la această sărbătoare a rușilor (erau aproximativ 500 de persoane), s-au adunat
ED
pentru privegherea de toată noaptea în noua biserică. Cântarea a fost comună: începeau
rușii, apoi continuau grecii și invers. După vecernie grecii s-au retras la catedrala lor,
pentru utrenie, dar Preasfințitul a rămas cu noi, și pentru el, de fapt, s-a citit atunci, în
limba greacă, viața Sfântului lui Hristos Mitrofan.
©
168
OS
După citirea primei catisme de la utrenie în limba rusă a fost rostit un cuvânt, care
ISM
exprima în special mulțumirea fraților ruși față de Domnul Dumnezeu, și recunoștința
lor față de Rusia, precum și semnificația istorică de origine primară și de demnitate
creștinească a bisericilor, întemeiate prin cuvintele apostolului Petru, care încă de pe Tabor
propuse să facă trei colibe, ceea ce ne indică faptul închinării sfintelor biserici nu numai
Domnului Dumnezeu, ci și sfinților Săi. De acest lucru a fost complet străină Biserica
Vechiului Testament, care se limita strict la închinarea către Singurul Dumnezeu, și
EL
atunci numai în templul din Ierusalim.
Apoi începu sfințirea, care a durat până în zori. Adâncul întunericului, îngânat de
cântările slujbei de noapte, dădeau un sentiment de adâncă umilință întregii ceremonii de
GH
sfințire. Aceasta a fost subliniată îndeosebi de înconjurarea de trei ori a bisericii, făcută
de către toți frații înainte de a începe sfințirea. Toți frațiii mănăstirii dimpreună cu cei
prezenți, ținând lumânări și făclii aprinse în mâini, mai bine zis întreaga procesiune,
înecată în lumina lor strălucitoare, amintea grăitor de Israelul din vechime, condus
AN
de un stâlp de foc în noapte spre îndepărtata Țară a Făgăduinței. Sunetul clopotelor
completa impresia de solemnitate a praznicului rusesc, ducându-ne involuntar gândul la
îndepărtata și draga noastră patrie. Liturghia, care a început după sfințire, s-a încheiat la
ora nouă dimineața, și, prin urmare, întreaga slujbă a acestui mare praznic rusesc a durat
cincisprezece ore, încât, epuizat, Preasfințitul Grigorie, pe brațe a fost dus din biserică în
EV
chilia pentru oaspeți.

Masa, atât în ziua praznicului, cât și în ajun, a fost oferită de binefăcătorul bisericii
rusești, dl Komarov, care, personal, împărtășea bucuria noastră. La trapeză, bătrânul
didaskal* grec, arhimandritul Procopie ținu un scurt cuvânt, referindu-se în special la
RA
împrejurările dificile ale situației actuale a mănăstirii rusești și exprimând recunoștința,

în numele întregii frății, domnului Komarov, al cărui toast încheie această masă nu
savuroasă, ci mai degrabă plăcută.
După trapeză, întreaga frăție dimpreună cu starețul s-au retras în biserica rusă nou-
sfințită, unde, după o scurtă elogiere, s-a cântat «Mulți ani trăiască!» Împăratului și
ITU
Înaltei sale familii, Sfântului Sinod, tuturor iubitorilor și binefăcătorilor mănăstirii ruse
și, în cele din urmă, dlui Komarov. Ecoul cântării, trepidând bolțile luminoase ale bisericii,
răsuna în depărtare, reverberând, desigur, și în ceruri!
La ieșirea din biserică, dl Komarov primi felicitări din partea tuturor pentru sfârșitul
ED
fericit al sărbătorii. Apoi, în camera de oaspeți, la un pahar de vin, elogierile în cinstea

Împăratului au continuat, iar convorbirile smerite ale frăției înveselite au durat aproape
până la prânz. Până seara, solemnitatea sărbătorii a fost înlocuită de seninătatea obișnuită
a vieții monahale. Numai ceaiul rusesc ne aminti de triumful și semnificația ultimei zile.
©
169
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sfânta Treime în anii ’70, secolul XIX. Astăzi în întregime dărâmată.
Așa s-a săvârșit sfințirea bisericii ruse a Sfântului Mitrofan! Pentru aceasta am lăudat pe
Domnul Dumnezeu, și cu sinceră recunoștințăL-am rugat pentru Rusia, cerând din inimă
RA
să-i dea slavă, putere și tărie, și pentru Împăratul nostru, să-I dăruiască mulți-mulți ani!
Iar Simeon Maximovici Komarov purta deja haină monahală, fiind numit Serafim.
La început, când dl Komarov a venit aici cu iconostasul, înainte de sfințirea bisericii, la
întrebarea fraților, dacă va rămâne să trăiască cu ei, de obicei răspundea:
ITU
„Să așteptăm sfințirea bisericii. Și după ce-mi voi împlini complet făgăduința, atunci
voi vedea care va fi voia Sfântului Mitrofan cu mine... Acum nu pot presupune nimic”.
Sfințirea bisericii Sfântului Mitrofan avu loc pe 23 noiembrie, iar pe 5 decembrie
Simeon Maximovici Komarov primi chipul îngeresc. Astfel, folosindu-și toată averea la
înfrumusețarea sfântului lăcaș, acum prin sine însuși înfrumuseța frăția noastră rusească.
ED
Părintele Serafim este un călugăr deosebit!

Părintele Serafim a fost o persoană foarte sociabilă, cu experiență în afacerile economice,
fiind foarte îndrăgit de toți cei care ne vizitau. Avea un mare respect pentru starețul
©
170
OS
Ieronim75. Cu binecuvântarea sa, el făcea greaua ascultare de econom al mănăstirii,
ISM
reușind mult în acest sens.
Părintele Serafim dărui mănăstirii o icoană scumpă pentru el și pentru familia sa,
a Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu, după cum mărturisește părintele Mina
(Budanov): “În partea dreaptă a bisericii Acoperământului Maicii Domnului, pe cea de a
patra coloană de la altar, se afla o icoană a Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu și a
altor sfinți. În forma ei fără ferecătură, această icoană a aparținut schimonahului Serafim
EL
Komarov, fiind foarte posibil, icoana lor de familie, pentru că numele său în lume a fost
Simeon76”.
În 1852 părintele Ieronim îl binecuvântă pe părintele Serafim să meargă în Rusia
GH
pentru a aduna donații. Acesta nu voi să-l refuze pe iubitul său duhovnic, întorcându-se
din nou în lume, pe care, credea el, o părăsise pentru totdeauna. În Rusia a locuit la fiica
sa, în mănăstirea Sfântului Nicolae din Staroladojsk, de acolo efectuând plecări pentru
treburile sale. El suferea foarte mult pentru despărțirea sa de Athos și de părintele său
AN
duhovnicesc. Iată ce scria el părintelui Ieronim la 11 ianuarie 1853: „Înaltpreacuvioase
părinte Ieronim, bunul meu călăuzitor și părinte duhovnicesc, binecuvântează... Dacă
Domnul mă va ajuta să-mi termin toată treaba, nici măcar o zi nu voi mai rămâne [aici],
mi-e dor, tare mi-e dor...”77.
Deși vechile sale legături și cunoștințe l-au ajutat să colecteze rapid fonduri
EV
impresionante, din cauza războiului din Crimeea, părintele Serafim reuși să se întoarcă
în mănăstirea dragă inimii sale abia la
sfârșitul anului 1855.
Întorcându-se în cele din urmă la
RA
mănăstire, părintele Serafim se așeză

în chilia Sfintei Treimi, construită de el,
petrecându-și ultimii nouă ani ai vieții
sale în însingurare, pocăință, rugăciune și
post. Întotdeauna s-a bucurat de dragostea
ITU
nemărginită și de respectul întregii frății.

Părintele Serafim a răposat la 12 aprilie
1864.
ED
75
76
AMRPA. Doc. nr. 112, pag 47.
77
©
171
OS
ISM
Schimonahul Pancratie
Schimonahul Pancratie78, în lume Paramon, provenea dintr-o familie de țărani. Locul
EL
nașterii sale este necunoscut. În 1838 veni la Athos și intră în Mănăstirea rusească
Sfântul Pantelimon, unde a fost tuns în schimă cu numele de Pancratie.
„A fost un stareț rar, − scrie părintele Seleuchie (Trofimov), și o fire mult răbdătoare.
Dragostea lui era absolut copilăroasă. Când cineva venea la el sărea imediat din pat,
GH
exclamând: «Drăguță!» (aceasta era vorba lui) − și apoi te îmbrățișa binevoitor. Apoi îl așeza
pe oaspete și începea să-l trateze cu tot ce avea. Eu obișnuiam să-l rog ca să se liniștească
și să se așeze, zicându-i: „Părinte Pancratie, stai jos, căci te dor picioarele”. „Nu-i nimic,
părinte, − răspunse el, − când vine cineva la mine, uit că mă dor picioarele”. Odată i-am
AN
cerut să-mi arate piciorul bolnav, și el îl descoperi. Dar când m-am uitat, am rămas trăznit!
Piciorul era putrezit și plin de viermi. Adesea aplica pe rană comprese cu vodcă tare.
Din cauza durerii insuportabile, părintele Pancratie se împărtășea des cu Sfintele
Taine. În ajunul morții sale am venit la el din pustia mea. Oh, cât de fericit a fost!
EV
„Drăguță! Ce bine e că ai venit”, − se bucură el. − Te rog, stai pe bancă. Aseară am

avut-o oaspete pe Măicuța Domnului, a stat iaca tot pe banca asta.
L-am întrebat:
− Și ce ți-a spus?
− Mi-a mulțumit pentru suferința mea și mi-a spus: „Iată, pentru tine e pregătită
RA
odihna veșnică”.
Părintele Serghie, înainte de moartea sa, s-a învrednicit să-l vadă pe părintele Pancratie
într-un palat frumos în mijlocul unor grădini minunate.
Părintele Pancratie a fost dulgher și lucra foarte mult. Mie mi-a făcut o masă cu sertare.
ITU
Îmi amintesc de multe ori de el. Simplitatea lui era absolut copilărească. A murit în pace.
Oasele lui sunt galbene și parfumate.
Nevoința părintelui Pancratie este descrisă în scrisorile părintelui Serghie (Vesnin).
Iată un fragment al uneia dintre ele: „Cu uimire privesc aici la schivnicul rus Pancratie, care
de șase ani suferă atât de mult de răni îngrozitoare la picioare, încât inima îți sângerează
ED
când vezi cum suferă asemenea lui Iov.

78
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 185; Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Se-
leuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte... St. Petersburg, 1860, pag. 25.
©
172
OS
Părintele Pangratie în lume a stat pe lângă stăpân, la conac. Copil încă fiind, nemiloasa
ISM
stăpână, într-o toamnă târzie, când pământul era înghețat și acoperit de zăpadă, îl fugări
la treabă cu picioarele goale... Paramon păștea pe atunci gâștele și rațele stăpânului,
alergând după ele desculț. A făcut-o chiar până la tinerețe și, prin urmare, suferea grav,
având o sănătate precară. Se părea că crunta lui stăpână era gata să-i sugă tot sângele
din el. Bietul băiat ne mai putând suferi fugi în taină de la stăpâna sa, voind să meargă în
străinătate, apoi trecu Dunărea, unde rămase să slujească la o familie de ruși, care și ei
EL
fugiseră în străinătate.
Venirea lui Pancratie la Athos a fost foarte ciudată. El avea un prieten devotat, dintre
maloroși, care, din anumite motive își puse ștreangul. Sensibilul Pancratie a suferit foarte
GH
mult pierderea bunului său prieten. El se ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru iertarea
nefericitului și, văzând deșertăciunea acestei lumi, o părăsi, mergând la Sfântul Munte.
Aici, în Russik, el găsi mult dorita pace sufletească, în ciuda faptului că piciorul îi putrezise
din cauza rănilor sale, care erau rezultatul unei răceli. Cu toate acestea, indiferent cât de
AN
teribile erau suferințele părintelui Pancratie, el se veselea adesea înlăuntrul său, zicându-mi:
− Crede-mă, sunt de acord să putrezesc cu tot trupul meu, numai mă rog lui
Dumnezeu să mă izbăvească de suferința sufletească, care este de nesuportat”. Oh! Dacă
se îmbolnăvește sufletul, e nevoie mare! Acesta este chinul iadului. Și rănile mele, fie ele și
de zeci de ori mai multe, nimic nu sunt. Mă bucur mult în boala mea, pentru că Dumnezeu
EV
mă mângâie în suferință. Cu cât durerea este mai mare, cu atât mai bucuros sunt, pentru
că nădejdea fericirii cerești mă mângâie, nădejdea de a împărăți în ceruri este întotdeauna
cu mine. Și în ceruri este minunat!
− De unde știi asta? l-am întrebat odată.
RA
− Iartă-mă − răspunse el − la o astfel de întrebare nu ar trebui să-ți răspund sincer,

dar îmi pare rău pentru tine și pentru suferința inimii tale, și vreau să te mângâi puțin cu
povestea mea. Ai văzut cum mă chinuiesc uneori: durerea este insuportabilă! Dar ceea ce
se întâmplă cu mine știe numai ea, − spuse părintele Pancratie punându-și tainic mâna la
inimă. − Îți amintești cum cândva, de durere, mă frământam pe patul meu și chiar mi-a
ITU
ieșit un murmur din gură?”. Dar durerea s-a potolit, eu m-am liniștit, și despărțindu-mă
de voi m-a furat un somn dulce. Nu-mi amintesc cât am dormit, dar am avut o vedenie...
Eu chiar și acum, când îmi amintesc acea viziune, simt în inima mea o plăcere cerească
inexplicabilă și sunt fericit să fiu mereu bolnav, doar pentru a se repeta încă o dată viziunea
ED
de neuitat. Așa de bine mi-a fost atunci!

− Și ce-ai văzut? − l-am întrebat pe părintele.
− Când am ațipit, un tânăr de o frumusețea îngerească veni la mine și mă întrebă: „Te
doare, Pancratie” − „Acuma nu, − am răspuns – slavă lui Dumnezeu!” − „Ai răbdare,
©
173
OS
− a continuat tânărul, − vei fi în curând liber, deoarece te-a cumpărat Domnul, și foarte
ISM
scump...” − „Cum, din nou sunt cumpărat?” − „Da, ești cumpărat, − i-a răspuns cu un
zâmbet tânărul, − pentru tine s-a plătit scump, și Stăpânul tău cere să vii la El. Vrei să
vii cu mine?”
Eu am fost de acord. Mergeam prin niște locuri periculoase. Câini sălbatici imenși,
aruncându-se, erau gata să mă înghită, dar un singur cuvânt al tânărului − și ... zburau
de la noi ca un vârtej. În cele din urmă am ieșit într-un câmp larg, limpede și luminos, care
EL
nu părea să se termine. „Acum ești în siguranță”, − spuse tânărul, − mergi la Stăpânul,
Care, vezi, stă mai departe”.
M-am uitat și am văzut trei oameni așezați unul lângă celălalt. Surprins de frumusețea
GH
locului am mers cu bucurie înainte, iar oamenii cei necunoscuți înveșmântați cu o minunată
îmbrăcăminte m-au întâmpinat și m-au îmbrățișat. Chiar și multe fețe frumoase în decorul
regal alb am văzut. Ei m-au salutat cu smerenie și în tăcere mi-au arătat în depărtare un
loc, unde stăteau trei străini.
AN
Când m-am apropiat de oamenii care stăteau, doi s-au ridicat și au mers deoparte, în
timp ce al treilea părea să mă aștepte. Cu o bucurie liniștită dar și cu un fel de cutremur,
m-am apropiat de străin.
− Îți place aici? – mă întrebă cu blândețe Necunoscutul.
M-am uitat la fața Lui. Ea strălucea de lumină! O măreție împărătească Îl deosebea pe
EV
noul meu Stăpân de oamenii obișnuiți. Am căzut în tăcere la picioarele Lui și le-am sărutat
cu smerenie. Picioarele Lui erau străpunse de răni. După aceea mi-am încrucișat mâinile
pe piept, cerându-i îngăduința de a-mi apropia buzele mele cele păcătoase de dreapta Lui.
Fără niciun cuvânt, El mi-o întinse. Și pe mâinile Sale erau aceleași răni profunde. De
RA
câteva ori sărutând mâna dreaptă a Străinului, L-am privit cu o bucurie negrăită. Chipul
noului meu Stăpân era surprinzător de frumos. Îmi insufla blândețe și milă, având un
zâmbet de dragoste binevoitoare pe buzele Lui, iar privirea exprima pacea desăvârșită a
inimii.
− Te-am cumpărat de la stăpâna ta. Și acum ești pentru totdeauna al Meu”, − spuse
ITU
Străinul. − Îmi era milă să văd suferințele tale, plânsul tău de copil ajungea la Mine
atunci când Mi te plângeai de stăpâna ta, care te-a chinuit cu frig și foame, și acum ești
liber pentru totdeauna. Pentru suferința ta, uite ce Ți-am pregătit ție”, − adăugă Străinul
arătând în depărtare. Era foarte luminos acolo: grădini frumoase în plină floare, și o casă
ED
superbă strălucea sub copacii edenului. − Este a ta, − a continuat Necunoscutul, − dar
încă nu este gata, mai rabdă puțin. Când va veni clipa odihnei tale veșnice, Eu te voi lua
la Mine. Cât mai stai aici, privește la frumusețile acestui loc, și rabdă până la vremea
cuvenită: „... iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui!” (Matei 10, 22).
©
174
OS
„Dumnezeule! − am exclamat eu cu bucurie, − nu merit eu această milă!” M-am
ISM
aruncat la picioare Lui, le-am sărutat, dar când m-am sculat, nu era nimeni și nimic în
fața mea. M-am trezit. Toaca suna în mănăstire, chemând la utrenie. M-am ridicat liniștit
din pat la rugăciune. Îmi era foarte ușor și bine, iar ceea ce simțeam în inimă este o taină
a mea. Mii de ani de suferință i-aș da pentru repetarea acestei viedenii. Atât de bine a fost!
Odată, la sărbătoarea Sfântului Pantelimon, după Liturghie, când se făcea sfânta
aghiasmă, părintele Pancratie m-a surprins cu răspunsul la întrebarea mea:
EL
− Cum o mai duci, părinte. Te tulbură rău boala?
− Ce boală? – protestă el, privindu-mă întrebător. − Asta? − continuă el, arătând
spre piciorul înfășurat cu o pânză groasă. − Am uitat să mă și gândesc la ea!
GH
− Atunci de ce plângi? − l-am întrebat.
− Oh! Cum să nu plâng! − spuse el cu un suspin. − Dacă după toate greșelile mele și
nenumăratele mele păcate, Domnul mă trimite în rai, ce voi face?”
− Ce să faci? Să te desfătezi! − i-am răspuns, râzând.
− Și dacă nu e pe merit? − oftă sărmanul . − Probabil că și în rai vei plânge, dacă vei
AN
fi pus acolo unde nu meriți să fii. Iar cu lacrimi, de ce desfătare poate fi vorba?!
− În rai! Măcar de ne-ar lăsa să intrăm acolo, − am remarcat eu cu un zâmbet. −
Ciudat mai ești, părinte! Oamenii un veac se luptă, plâng și se roagă pentru a dobândi
raiul și tu plângi că vei nimeri în rai!
EV
Râzând, m-am ridicat și l-am lăsat pe cel fericit, care plângea pentru rai. Într-una din
zilele de suferință ale părintelui Pancratie boala devenise atât de insuportabilă, încât își
pierdu prezența de spirit și căzu într-o stare de inconștiență.
Cu un sentiment de dragoste frățească l-am înconjurat pe cel în suferință, ne-am rugat
pentru el, simțind multă milă pentru el. Despre starea gravă a părintelui Pancratie a fost
RA
anunțat egumenul care porunci citirea în întregime a Evangheliei deasupra bolnavului și

ungerea lui cu sfântul mir.
După prima ungere cu ulei sfințit el își veni în fire, apoi se cufundă într-un somn
liniștit. În aceeași zi el își reveni și, fiind încă epuizat, ne spuse despre viziunea pe care a
ITU
avut-o în momentele de uitare de sine. Se părea că niște namile îl amenințau cu tortura

și cu gheena de foc. La întrebarea, de ce-l amenință, i-au răspuns: „Pentru că te-ai rugat
pentru cel spânzurat. Și boala ta de azi este o pedeapsă pentru rugăciunile tale, cu care ai
întristat măreția lui Dumnezeu și nici mângâiere nu ai dat celui blestemat, pentru care nu
există nici jertfă de ispășire, nici iertare în veci”.
ED
De atunci, părintele Pancratie rămase în aceeași stare de boală, rugând pe Domnul nu

pentru sănătate, ci pentru a-i trimite duhul răbdării, pentru a-și putea purta cu vrednicie
crucea suferinței sale.
Schimonahul Pancratie a răposat în anul 1853.
©
175
OS
ISM
Schimonahul Мacarie
Schimonahul Macarie79 (în lume, Mihail) s-a născut în Elisavetgrad în anul 1772. A
EL
primit educația primară în Corpul Cadeților. Mai târziu deveni un grenadier excelent. A
participat la operațiuni militare în Olanda, sub Alkmaar și Geldern. De acolo s-a mutat în
Scoția, unde, pe neașteptate îmbogățindu-se, nu mai voi să slujească în armată, scoțându-
și pașaport german. Cunoscând bine franceza și germana, el realiză mari succese în
GH
comerț și, dorind extinderea relațiilor sale comerciale, sosi în Sankt Petersburg, iar de
acolo plecă la Ekaterinoslavl, unde a fost demascat pentru impostură de unul dintre foștii
săi colegi cadeți. La toate interogatoriile autorităților, stâlcind limba rusă și amestecând-o
cu germană, el se dădea drept un german natural, cu cetățenie rusească. Dar din cauza
AN
unor dovezi incontestabile împotriva lui, el a fost exilat cu slujba în regimentele de linie
periferice (în regiunea Kuban).
Iată însă că providența lui Dumnezeu nu binevoi a-l scuti de vină doar prin devotamentul
îndeplinirii slujbei sale, ci îi arătă calea suferinței spre ispășirea greșelilor sale săvârșite
EV
în viața lui liberă anterioară. Odată, el, dimpreună cu alte cinci persoane, păzeau lanțul
frontal, făcând ocol terenului, când dintr-odată un grup de cerchezi, înarmați până-n dinți,
s-au năpustit asupra lor și i-au capturat. Mihail ajunse ca prizonier pe mâna cneazului
Moradin (de lângă Anapa), fiind dus de el în tabăra sa din munți, de unde curând a fost
cumpărat de către un cerchez bogat, Aitik Sumaysky (Sumay este numele așezării), care
RA
și-l însuși ca rob.

Ne putem imagina cât de greu i-a fost în captivitate acestui sărman rus care, până
atunci, dusese o viață fără de griji. Dar în această situație era cu neputință să întreprinzi
ceva. Nu avea nicio șansă de scăpare și numai gândul de evadare oarecum îi alina inima.
ITU
Mihail se hotărî cu orice preț să fugă în munți. În cele din urmă evadarea avu succes, dar,
din nefericire, căzu iar în captivitate, iar aici au început suferințele sale pentru credință.
Mihail era silit să renunțe la creștinism, dar el suportă cu tărie toate chinurile, reușind
din nou să fugă. De data aceasta el se îndreptă în direcția sudică, ascunzându-se în munții
sălbatici din Anatolia. Dar curând a fost prins de turci și, împreună cu un maloros, a fost
ED
79
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale
Athonitului. M., 2006, pag. 174; Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Se-
leuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte... St. Petersburg, 1860, pag. 191.
©
176
OS
revândut, la un bazar din Trapezunda, unui Pașa turc. Și aici a fost forțat să se lepede de
ISM
Hristos, dar Mihail rămase neînduplecat.
Prizonieratul și suferința l-au întărit mult, suportând cu tărie nenumăratele chinuri,
apoi din nou reuși să fugă de la chinuitorul său. Dar, ca și mai înainte, Mihail căzu în
mâinile necredincioșilor, fiind dus la Iskilip, la mai marele cetății. Aici, deasemeni viața lui
nu era deloc ușoară. Munca grea îl istovea pe sărmanul prizonier, pierzându-și răbdarea
din cauza silirii lui constante de a primi islamul, astfel încât nu-l lăsa gândul unei noi
EL
încercări de a scăpa de suferință. Acest gând se întări atunci când confidentul pașei, un
tânăr epuizat de cruzimea stăpânului său, și-a dat acordul de a fugi împreună cu el.
Ei s-au înțeles să fugă cu primul prilej favorabil. Când veni un astfel de moment,
GH
îl părăsiră pe pașă, furând de la el pistoale, arme și tocuri primite din Mecca, de la
mormântul lui Mohammed. Drumul i-a dus către țărmurile Mării Negre. O zi și o noapte
au fugit și doar a doua noapte, obosiți, au picat într-un somn adânc. Ei au dormit mult
și dulce și mare le-a fost uimirea și groaza, când, trezindu-se în zorii zilei, s-au văzut
AN
înconjurați din toate părțile de slujitorii Pașei!
Bătrâna mamă a acestuia, care practica vrăjitoria, i-a descoperit fiului fuga robilor,
arătându-i chiar și locul unde se aflau. Înfuriat, acesta trimise imediat patruzeci de oameni
în urmărire, care i-au ajuns din urmă pe fugari. Începu lupta. Șapte turci și chiar și un
creștin au căzut răpuși de mâna lui Mihail, dar în cele din urmă fugarii au fost din nou prinși.
EV
Atunci, începu distracția pentru teribilul Pașă! În furia sa, el porunci ca vinovații să fie
bătuți la tălpi fără milă. Și au fost bătuți până când pielea se desprinse de pe ele. Doar o
singură cale exista de a scăpa de suferință, lepădarea de credința în Hristos, însă Mihail
era gata mai degrabă să moară decât să se lepede de pecetea botezului creștin.
RA
Tiranii nu încetau să inventeze noi și noi torturi, dar pronia lui Dumnezeu tot amâna
sfârșitul vieții lui Mihail, oferindu-i posibilitatea unei pocăințe sincere și de durată pentru
toate rătăcirile și greșelile sale.
În cele din urmă, Pașa, isprăvind cu tortura și chinul, porunci să-l spânzure pe Mihail.
Încă câteva clipe și sufletul lui Mihail, în slava suferinței, ar fi fost dus înaintea Tronului
ITU
Domnului Iisus Hristos, dar, necunoscute sunt căile Domnului! Chiar în momentul când
l-au ridicat cu ștreangul de gât, în curte intră în fugă un pici, fiul Pașei, strigând cu voce
tare: „Tată, dăruiește-mi mie pe acest necredincios!“ Pașa privi cu drag la fiul său iubit:
„Să fie al tău! “ Porunci călăului să-l elibereze pe spânzurat, și trupul lui Mihail se prăbuși
ED
la pământ... Un geamăt înăbușit îi scăpă din piept, și Pașa, văzând că este încă în viață,
porunci să-l ridice iar cu tălpile în sus, la care să-i mai dea câteva lovituri puternice.
Sub supravegherea copilului, după groaznica tortură, el își mai reveni puțin. Noua
slujire a lui Mihail consta în faptul de a-l duce în fiecare zi pe băiat la școală, la mullah.
©
177
OS
Micul turc, care încă habar nu avea de plăcerile năravului brutal, se comporta cu sclavul
ISM
său cu blândețe, spunându-i cu un zâmbet de copil: „Tu ești robul meu!”
Timpul trecea. Mihail era calm, dar inima îi tremura la fiecare gând despre o noua
suferință. Puterea lui slăbea, dar duhul rămânea neschimbat în tărie. Își propunea, cu
ajutorul lui Dumnezeu, să reziste la toate chinurile și până la ultima sa suflare să rămână
credincios Domnului său... Pașa se gândi să-l căsătorească pe Mihail, năzuind ca aceasta
să-l facă să uite de împărăția cerească făgăduită creștinilor, astfel atrăgându-l la islam.
EL
Mihail își dădea bine seama de pericolul situației sale. Prin urmare, toate propunerile
Pașei au fost respinse de el cu fermitate.
„Nu voiesc nimic din toate acestea!” Mai bine mor, decât să renunț la credința mea!
GH
− Atunci mori, câine ce ești! − urlă Pașa. − Abdulah! Întinde-l pe samarul de acolo!
Și într-o clipă trupul lui Mihail a fost întins pe șaua mare de povară, unde rămase răstignit
în chinuri timp de o zi. Membrele îi erau amorțite, întreg corpul se descompunea și, în cele
din urmă, neputând să mai suporte chinurile durerii, strigă cu disperare:
AN
− Lăsați-mă jos și faceți tot ce doriți. Mă predau voinței voastre!
Abia reuși să pronunțe aceste cuvinte, că Pașa cu toți apropiații lui îl înconjurară,
mângâindu-l și încurajându-l. Din acel moment arginții nu-i mai lipseau din punga lui
Mihail. Turcii nu-l lăsau nicio clipă pe noul lor confrate, înconjurându-l cu multă grijă
și atenție. L-au învățat și limba turcă, intenționând ca la apropiata sărbătoare Kurban-
EV
bairam să-i facă circumcizia, aducându-l la credința lor. Însă, Mihail, de formă dându-și
cuvântul că va aparține lui Mohamed, de fapt în adâncul inimii sale era al Dumnezeului său.
El nu voia să-și schimbe credința, dar slăbiciunea și neputința firii îl siliseră la făgăduința
inconștientă de a renunța la ea. Voia din nou să fugă, în vreme ce tot orașul vorbea deja
RA
despre lepădarea lui de credință.

Puținii credincioși creștini care locuiau în acest oraș așteptau cu înfrigurare nelegiuita
sărbătoare în timpul căreia urma să se facă circumcizia fratelui lor.
Mihail rătăcea trist prin oraș, gândindu-se cum să facă să scape de această mare
năpastă. În curând, un vis minunat îi confirmă și mai mult gândul de a fugi. În vis îi
ITU
apăru Sfântul Nicolae, care, arătându-i calea de izbăvire dintr-o moarte sigură, îi spuse
lui Mihail: „Nu te teme! Credința noastră este mai curată decât lacrima și mai frumoasă
decât soarele. Să crezi în Hristos și nu vei pieri în veci! Nu te teme, fugi! Eu în taină voi
fi lângă tine și nu te voi părăsi!”
ED
La scurt timp după acest vis, Mihail, rătăcind prin bazar, întâlni un vechi cunoscut, un
negustor creștin.
− Ce este, fiule? − întrebă compătimitor bătrânul. − Te-ai lepădat de credința ta?
Înfricoșător lucru este aceasta!
©
178
OS
− Și ce ar trebui să fac? − replică Mihail cu un oftat de disperare. − Nu pot suporta
ISM
chinul!
− Ce ar trebui să faci? − Să fugi!
Atunci bunul bătrân începu să-i explice lui Mihail drumul spre Marea Neagră, unde
sunt ruși și unde putea fără teamă să viețuiască. Bătrânul îi trasă pe o foaie de hârtie
drumul pe care urma să-l parcurgă și, dându-i-o în mare taină, adăugă: „Uite, ai grijă de
această foaie. Dacă te înhață cumva, întâi rupe-o pe aceasta în mici bucățele și nu o da în
EL
mâinile necredincioșilor, altfel sunt pierdut!”
În aceeași noapte, spărgând peretele în camera lui, care dădea către stradă, Mihail fugi
de crudul său asupritor. Tainic, noaptea, ajunse în orașul Baphire, unde întâmplător dădu
GH
de doi ruși rascolnici care locuiau aici, și rămase să stea în așezarea lor de la Marea Neagră.
Acolo, deja în liniște și pace, își începu sărmanul pătimitor noua sa viață, îndeletnicindu-
se cu pescuitul dimpreună cu compatrioții săi ruși.
Ce altceva își mai putea dori el într-o viață atît de îndestulată? S-ar părea că nimic mai
AN
mult. Dar nu, el nu se mulțumi cu atât! Căci adesea inima, cu toate plăcerile pământești,
te chinuiește dacă nu are hrană necesară pentru ea, dacă nu are mângâierea harului, dacă
nu are o simțire vrednică de viața veșnică. Oricât de adânc ar dormi conștiința, există
totuși puternice zguduiri în ea, când rămânem complet dezamăgiți chiar și de cele mai
modeste și nevinovate plăceri. Așa a fost și cu pătimitorul nostru. Sângele vărsat de el,
EV
cu voie sau fără voie, tulbura sufletul sărmanului Mihail atât de mult, încât își vedea viața
sa într-o stare jalnică. Inima lui se cutremura gândindu-se la Judecata ce va să vină a lui
Dumnezeu. Sufletul nu se mulțumea cu prezentul, iar conștiința, cu un oftat adânc, îi tot
amintea greșelile din trecut. În această frământare el hotărî să plece la Muntele Athos, ca
RA
acolo să-și plângă păcatele sale și cu schima să-și acopere mișcările criminale ale inimii
și faptele, demne de multe lacrimi de pocăință sufletească și de groaznica pedeapsă a
dreptății cerești.
Mihail, ajungând la Sfântul Munte în 1826, se dedă pe sine la aspră pocăință. Aici a trăit
timp de 15 ani în chilia unui stareț aspru, unde a fost tuns în schimă cu numele Macarie.
ITU
Schima l-a transfigurat. Din fostul vagabond, el se transformă într-un călugăr smerit.
În 1839, împreună cu părintele său Pavel, s-a mutat la mănăstirea rusească Sfântul
Panteleimon. La această vreme el era deja destul de bătrân, dar încă plin de har. Urmările
torturii și ale suferinței au afectat întreaga lui ființă. El umbla cu greu, uneori plângea,
ED
povestind cu tristețe despre rătăcirile tinereții sale.

Iată ce scria părintele Seleuchie (Trofimov) despre ultimele sale zile: „Era un stareț
iscusit și eu adesea vorbeam cu el. De câte ori se întâmpla să vin la el, mereu stătea
în picioare la rugăciune. În perete avea ceva de genul unui dulap, cu două scânduri pe
©
179
OS
laturi, sprijinindu-se ca să nu cadă în timpul
ISM
rugăciunii. Acesta era felul în care starețul
se ruga lui Dumnezeu. Mâncarea lui era un
fel de papară (terci) din pesmeți, căci pâine
nu putea să mănânce, pentru că nu avea
niciun dinte. Avea aproximativ 100 de ani.
Și cum se mai nevoia!”
EL
Data exactă a morții părintelui Macarie
nu este cunoscută.
GH
AN
Schimonahul Neofit (Vasiliev)
Schimonahul Neofit80 (în lume, Nichita Vasilievici Vasiliev) s-a născut în anul 1807
EV
într-o familie de țărani din gubernia Vyatka. În serviciul militar a ajuns la rangul
de subofițer. Dând 25 de ani din viața sa împăratului pământesc, intră apoi în rândul
biruitoarei oști a Împăratului Ceresc, săvârșindu-și cu vitejie slujba rânduită lui de sus, pe
câmpul vieții sale duhovnicești. Pentru început, timp de 12 ani a fost slujitor la Catedrala
Kazansk din Sankt Petersburg, după care hotărî să meargă în Răsărit. În 1844 ajungând
RA
în Sfântul Munte Athos, el alese mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon ca loc al vieții
sale ascetice. Îndeplinind toate ascultările monahale cu multă râvnă și smerenie, în ultimii
ani ai vieții sale el îndeplinea funcția de ecclesiarh*, îngrijindu-se de rânduiala și podoaba
bisericească. Era și un rugător sârguincios.
ITU
În anul 1845, Nichita Vasilievici a fost tuns în mantie cu numele Nicon. Iată cum scrie
despre el părintele Seleuchie (Trofimov): „Era foarte râvnitor pentru slujire, se nevoia cu
asprime; era slab și uscățiv la chip, ca și cum ar fi fost un mort viu. Adesea se împărtășea
cu Sfintele Taine”.
Dușmanul neamului omenesc nu suferea viața lui plăcută și dorind să-i înfrâneze râvna,
ED
îi provoca adesea tulburări. Când istovitul călugăr mergea noaptea la culcare, atunci duhul
80
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Arsenie (Minin), ieromonah. Asceții athoniți contemporani:
ed. A 10-a. M., 1900, pag. 29; Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit Se-
leuchie despre viața sa și despre călătoria sa în locurile sfinte... St. Petersburg, 1860, Anexe, pag. 27.
©
180
OS
Schimonahul Neofit (Vasiliev)
răutății îl îmbrâncea de pe pat la podea. La început, părintelui Neofit îi era foarte frică de
ISM
astfel de atacuri ale neprietenului, dar, întărit de harul lui Dumnezeu, curajosul luptător nu
mai dădu atenție răutării demonice, ci își continuă faptele de post și rugăciune.
În anul 1848 a fost tuns în schimă cu numele Neofit.
La sfârșitul vieții sale, pentru o mai mare răsplătire a sa în veșnicie, Domnul îi îngădui
o boală gravă. Timp de câteva luni a stat pe spate nemișcat, suferind de dureri înfiorătoare
la picioare, care erau rezultatul îndelungatelor sale rugăciuni în picioare. Dar, în ciuda
EL
acestei stări chinuitoare, el mulțumea neîncetat Domnului. Fiind țintuit la pat trupul lui
putrezea, emanând un miros greu.
Avea grijă de el un poslușnic, mai târziu ieromonahul Arsenie (Minin), care, pentru
GH
rugăciunile starețului nu știa de oboseală la ascultările sale și nici nu ațipea în timpul
utreniei, când se ruga folosind metanierul, în timp ce la rugăciunea în biserică, în lipsa
părintelui Neofit, el era puternic atacat de somn.
Când a murit mult nevoitorul părinte Neofit, după obicei, a fost dus la biserica Sfântului
Dimitrie. Acolo poslușnicul său, luându-și rămas bun de la el, s-a aplecat să-l sărute, dar
AN
dintr-o dată simți o mireasmă neobișnuită. Întrebând pe duhovnicul său Ieronim despre
acest lucru, primi următorul răspuns: „Aceasta este semnul de mulțumire pentru tine de
la cel răposat”81.
Înainte de moartea sa părintele Neofit s-a învrednicit de împărtășirea zilnică cu Sfintele
EV
Taine a lui Hristos. Apropiindu-se de clipa morții sale binecuvântate și vorbind despre
mântuirea sufletului, printre altele a spus:
„Aș vrea să mai trăiesc ca să-i mai slujesc
pe frați”. Din aceste cuvinte se poate vedea
dragostea lui pentru frați, devotamentul lui
RA
pentru aproapele, săvârșind întotdeauna

cele spuse: „Purtați-vă sarcinile unii
altora și așa veți împlini legea lui Hristos”
(Galateni 6, 2).
ITU
Pe durata bolii sale îndelungate și grele,

părintele Neofit, asemenea lui Iov, nu a
cârtit niciodată, ci tot timpul I-a mulțumit
lui Dumnezeu, plecând în pace din viața cea
pământească pe 13 iulie 1858. Din trupul lui, când a fost dus la biserică, ieși o mireasmă
ED
plăcută, simțită nu numai de părintele Arsenie ci și de alți frați, ceea ce a fost o dovadă
de netăgăduit a milei lui Dumnezeu față de el, care a fost dezvăluită. Această mireasmă a
fost pentru el, încă de pe pământ, o răsplată pentru răbdarea și virtutea lui.
81
©
181
OS
ISM
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)
Schimonahul Gavriil82 (în lume, Gheorghe Arcadievici Sedlețki) s-a născut în anul1845
EL
în orașul Dorogobuj din gubernia Smolensk. Părinții săi erau nobili, având ocazia să-l dea
pe băiat la școală. Dar tânărul Gheorghe, cu toată inima sa, tânjea pentru viața monahală.
Dragostea de Dumnezeu i-a copleșit sufletul său tânăr.
La vârsta de 15 ani, tăinuindu-se de părinții săi, fugi de acasă intrând în Mănăstirea
GH
Beloberejnaya. Stareții de acolo la început n-au vrut să-l primească la mănăstire, dar,
văzându-i râvna si nestăvilita dragoste pentru monahism, în cele din urmă au fost de
acord. Când Gheorghe împlini 18 ani a fost tuns rasofor cu numele Paisie.
El a fost nepotul Preasfințitului Policarp (Radkevici), Episcop de Orel, ale cărui recomandări
AN
și sprijin l-au ajutat pe tânărul ascet să-și îndeplinească visul de a deveni călugăr.
El avea și un alt vis, să viziteze locurile sfinte ale Ierusalimului și Muntele Athos, pe
care în curând reuși să și le îndeplinească. Sosind în 1865 în Muntele Athos a fost fascinat
de chipul vieții monahale de aici și a hotărât să rămână pentru totdeauna în grădina
EV
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Iată cum descrie viața monahului Paisie părintele său duhovnicesc, ieroschimonahul
Ieronim: „Sosind la Athos, el mai întâi s-a oprit la Mănăstirea Hilandar. Apoi a mers și la
alte mănăstiri și chilii rugându-se să fie primit și el undeva, dar de peste tot era respins din
cauza tinereții și constituției sale slabe. Astfel el a ajuns și la mănăstirea noastră. Venind
RA
la mine m-a întrebat dacă pot să-l primesc în mănăstire pentru viețuire permanentă. La
care eu i-am răspuns:
− Ca oaspete sau ca închinător poți să rămâi la noi un an și chiar și doi, dar să te
primesc permanent nu pot, fiind tu încă foarte tânăr și firav. Ce vei face tu aici? − l-am
ITU
întrebat. – Nicicum nu vei putea suporta nevoințele de aici, nu vei putea sta la privegherea
de noapte care durează zece ore și, desigur, nu vei putea posti și a te nevoi alături de noi.
Mă întreb la ce ai venit tu aici. Nu există mântuire și în Rusia? Mântuirea o poți afla
oriunde. Acolo unde omul se nevoiește a îndeplini voia lui Dumnezeu, acolo se va și mântui.
La cele spuse de mine, Paisie răspunse cu un zâmbet ușor:
ED
− Am citit, părinte, în cărți, că Sfântul Munte Athos este Grădina Maicii Domnului
și că Ea, în mod special, se îngrijește de mântuirea viețuitorilor ei. Întrucât o iubesc pe
82
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Arsenie (Minin), ieromonah. Asceți athoniți contemporani:
ed. A 10-a. M., 1900.
©
182
OS
Maica lui Dumnezeu și am credință față de Ea, nădăjduiesc că aici mai degrab mă pot
ISM
mântui decât în Rusia.

− Și cum tu, − l-am întrebat − așa de tânăr, firav și de delicată educație, fără niciun
fel de mijloace, ai îndrăznit a te porni într-o astfel de călătorie îndelungată în străinătate,
într-un regat barbar, fără ca să cunoști în prealabil starea dezastruoasă a acestei regiuni,
și încă hotărât a rămâne aici pentru totdeauna?
− Iartă-mă, părinte, − răspunse el, − am auzit și am citit despre toate acestea, și
EL
totuși am mers la Athos cu multă bucurie ca la o primitoare casă părintească, încurajat de
credința și încrederea în ocrotirea și ajutorul Maicii Domnului, iar Ea, Preabinecuvântata
Ocrotitoarea mea, m-a ajutat în toate nevoile mele. De îndată ce mă rog Ei cu sârguință,
GH
degrab primesc cele cerute. Cea mai mare piedică în calea realizării scopului meu am
avut-o la Orel, din partea unchiului meu, Preasfințitul Policarp, care vroia să mă țină
acasă, însă eu nu am fost de acord.
Deși o iarnă întreagă m-a tot ținut, încercând să mă convingă în orice mod cu putință,
AN
dându-mi greaua ascultare de a săpa grădina, pământul fiind înghețat, ca să mă intimideze
și să-mi arate practic că eu nu voi fi în stare să suport povara nevoințelor din Sfântul
Munte Athos, atât de necesare pentru mine acolo, eu însă, cu ajutorul Maicii Domnului,
am depășit toate încercările lui. În cele din urmă a decis să mă lase să merg la Muntele
Athos și mi-a oferit scrisori de recomandare prietenilor săi athoniți, pentru că el însuși a
EV
fost aici, dar nădăjduindu-mă în ajutorul Maicii lui Dumnezeu am respins propunerea lui.
La care mi-a spus: „Vai, câtă mândrie ai!” Dar de drum mi-a dat cinci ruble. Eu, însă,
la bani nici măcar nu gândeam. Până la Odessa am mers pe jos, singur. De cerșit nu am
cerșit, însă peste tot cei iubitori de Dumnezeu mă hrăneau și-mi ofereau singuri și bani.
RA
Când auzeau că drumul meu este spre Sfântul Munte Athos, ei, foarte surprinși, ziceau:
„Ah, ce tânăr ești și atât de departe mergi să te mântuiești”. După care îmi ofereau și
bani. Astfel, pe drumul spre Odessa, mi s-au dat 50 de ruble, pe care până la Athos nu am
reușit să le cheltuiesc. Și iată că Maica Domnului nu m-a dezamăgit în credința mea față
de Ea, ajutându-mi să-mi îndeplinesc dorința. Cred și acum cu toată inima și nădăjduiesc
ITU
că nu mă va lăsa nici aici. În Rusia eu nu mă mai întorc, iar dacă voi nu mă primiți, atunci
voi trăi cu voi cel puțin ca un închinător, pentru că mie, părinte, aici toate îmi sunt dragi.
Și dacă mă îmbolnăvesc, cred că nu mă veți lăsa să mor fără de tundere, așa cum este
obiceiul la voi.
ED
După această explicație i s-a permis să trăiască într-un hotel printre închinători. Dar,
după șase luni, văzându-i buna dispoziție, toți părinții l-au îndrăgit, mijlocind pentru
el ca să fie primit în obște. Astfel el a fost primit să locuiască în afara mănăstirii, în
chilia Sfinților de la Pecerska, sub supravegherea pictorului ieromonah, părintele Vasile
©
183
OS
(Seleznev). Acolo se îndeletnici cu scrierea de scrisori și a altor hârtii monahale, având
ISM
grijă și de biserică. O dată pe săptămână participa la privegherea de noapte a mănăstirii
și, ca de obicei, o dată la două săptămâni se împărtășea cu Sfintele Taine.
Într-o zi veni la mine pentru mărturisire și-mi spuse:
− Sfinte Părinte! Am o mare dorință de a deveni martir, binecuvântează-mă să merg
la Tesalonic sau la Smirna ca să sufăr pentru Hristos. Îmi doresc nespus de mult aceasta.
Inima mea arde zi și noapte îndemnându-mă să-mi pun viața pentru Hristos.
EL
Auzind acest lucru, eu, mirat, l-am întrebat:
− De unde ți-a venit în minte un gând atât de ciudat? Pentu ce toate acestea?
− Pentru că, − a răspuns el, − în primul rând, prin aceasta pot mai lesne a-mi mântui
GH
sufletul, și, în al doilea rând, mă voi număra în veșnicie în rândul martirilor, care în
Împărăția lui Dumnezeu sunt cei mai proslăviți. De aceea și vreau să fiu martir.
Eu, însă, i-am adus multe argumente din Scripturi, convingându-l că fiecare creștin,
mai ales călugăr, ar trebui să fie mereu gata, dacă este necesar, să-și jertfească viața pentru
Dumnezeu, dar să mergem de voia noastră la ispită nu ne este îngăduit. Dimpotrivă, avem
AN
poruncă să ne rugăm ca să nu fim duși în ispită.
Și tu, − i-am zis, − îndrăznești să te arunci în ispita muceniciei fără a fi nevoie de
așa ceva. Dorința ta este de înțeles, dar înfăptuirea ei nu este lucru plăcut lui Dumnezeu,
fiind un pericol și pentru mântuirea ta din cauza firii noastre celei neputincioase. Adu-ți
EV
aminte de pilda apostolului Petru. Și, în plus, au existat mulți nefericiți care au îndrăznit
fără chemare de sus pentru o cauză atât de mare și nu au putut suporta chinul, căzând de
la Hristos. Aceasta cu ușurință se poate întâmpla și cu tine.
Dar el nu se liniști deloc la îndemnurile mele. După discuția noastră cu el, mai bine de
un an gândul la martiriu nu l-a părăsit. El nu înțelegea că este atras de martiriu nu din
RA
dragoste față de Dumnezeu, ci prin iubire de sine, pentru a se proslăvi, întrecând pe alții.
Această dorință s-a născut în el dintr-o neînțelegere a esenței jertfirii de sine. Dar când
l-am îndemnat, ca prin propria sa experiență, în lucruri mici și chiar nesemnificative să se
convingă de dificultățile jertfirii de sine sau de tăiere a voinței, atunci el a înțeles că anume
ITU
tăierea voii este adevărata mucenicie.

Și iată cum a fost. Văzând că el nu urmează îndemnurilor mele, năzuind încă la
mucenicie, i-am spus:
− Dacă tu nu crezi că ascultarea este o adevărată mucenicie, așa cum mărturisesc
sfinții părinți purtători de Dumnezeu, atunci încearcă singur în faptă și te vei convinge de
ED
adevăr. Dacă vrei cu adevărat să devii martir și să intri în rândul lor, atunci te voi ajuta în
această chestiune și îți voi arăta cele mai lesne și mai potrivite soluții pentru asta. Dacă
nu te vei lepăda să porți aceste cruci, adică de necazurile cele dinlăuntru și cele din afară,
atunci vei deveni chiar un mare mucenic.
©
184
OS
Iată, deci, ți se pun în față patru cruci ale ascultării celei dinafară: 1) să mergi la biserică
ISM
la începutul fiecărei slujbe și să stai acolo până la sfârșitul acesteia; 2) să ai grijă de biserica
noastră mică; 3) să te ocupi de transcriere; 4) o dată în săptămână să vii la Russik.
Dacă vei îndeplini toate acestea conștiincios, cu multă atenție, fără de lene și cârtire,
atunci însemnează că tu porți patru cruci. Printre crucile cele dinafară se numără și
batjocorirea, reproșul, înșelăciunea, clevetirea. Dacă în astfel de cazuri nu plătești răul cu
rău, atunci porți și aceste cruci. Iar crucea cea lăuntrică, sau cea de taină, sunt gândurile
EL
și poftele noastre. De exemplu, dacă tu de îndulcești cu gânduri viclene: de furie, de
desfrânare, de mândrie sau de deșertăciune, atunci tu nu porți greutatea acestei tainice
cruci, ci respingându-o și îndulcindu-te de aceste gânduri nu mai poți avea răbdarea și
GH
curajul de a te lupta cu ele. Lupta cu gândurile viclene este și ea un fel de mucenicie. Iată
tu voiești să suferi pentru Hristos, ca turcii pentru credință să-ți taie capul, dar nu știi
că și prin lucruri mici poți să te faci mucenic, pentru că și lucrările mici, săvârșite de noi
pentru numele lui Dumnezeu, se fac mari. Dacă ți-aș da cea mai mică poruncă, chiar cea
AN
mai neînsemnată, iar tu din nepăsare ai neglija-o, atunci ea ți se va părea teribil de grea
și chiar imposibilă, refuzându-o.
La care Paisie răspunse:
− Sunt gata pentru orice. Doar, poate, încă nu mă înțeleg eu pe mine însumi. Voiesc
să împlinesc tot ceea ce-mi vei porunci, numai să fiu asemenea cu martirii. Încercați-mă,
EV
îndrumați-mă după cum vă este voia, părinte.

− Ei bine, − i-am zis eu, − vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, urcușul către
mucenicie de jos în sus, ca pe o scară, și nu de sus în jos, așa cum voiai tu. Acum ascultă
și întreabă, după care treci la treabă. Martirii au postit, iar tu de patru ori pe zi mănânci.
RA
Deci de acum înainte, mâncare să guști de două ori pe zi. Martirii nu știau deloc de ceai,
iar tu îl bei de două ori pe zi, câte șase − șapte cești, acuma fiind destul să bei o dată pe
zi și doar trei cești. Martirii dormeau puțin, dar tu dormi opt ore pe zi. Îți sunt destule și
șase ore. Martirii vegheau cu sârguință, iar tu mereu dormitezi la slujbe în biserică. Fii
bun și te silește a nu mai dormita în biserică. Martirii îndurau grele suferințe, iar tu de
ITU
dragul cununii muceniciei să înduri măcar înțepăturile de purici și de ploșnițe, astfel încât
atunci când te vor pișca să nu te scarpini.
La aceste cuvinte, Paisie zâmbind cu amar, spuse:
− Râdeți de mine, părinte, ca de un copil prostuț. Este cu putință să dobândești
ED
mucenicia prin astfel de fapte neînsemnate?

− Ei bine, să vedem, i-am spus, − dacă poți îndeplini cel puțin aceste mici lucruri. Dar
nu uita ce ți-am spus de la bun început, că principalul instrument comun pentru mucenicie
este acela de a nu fugi de necazuri, ci a le suporta cu bunăvoință. Te lauzi cu credința în
©
185
OS
ajutorul Născătoarei de Dumnezeu și dacă credința ta este adevărată, atunci cere de la Ea
ISM
darul faptei mucenicești ca să câștigi cununa muceniciei. Căci aceasta depinde mai mult
de credință, iar credința pe toate le poate. Dar ia aminte, dacă ți se va da cumva prilej de
mucenicie sau vreo boală grea, atunci să le rabzi cu tărie pe toate, să nu ai teamă. Căci
cunosc unii oameni care-și cerșesc o cruce, apoi încep să cârtească. Deci, vezi, să nu ți
se întâmple și ție asemenea. Iar prin prisma acestor neînsemnate porunci ale mele îți vei
vedea slăbiciunea și vei uita și de mucenicie.
EL
− Dacă chiar nu voi putea îndeplini toate acestea, − spuse Paisie, − atunci,
evident, că nu voi fi bun la nimic. Eu însă nădăjduiesc să le fac pe toate cu rugăciunile și
binecuvântarea ta, părinte.
GH
Și făcând închinăciune până la pământ, primi binecuvântarea și se retrase.
Din acest moment Paisie purcese la înfăptuirea poruncii. O ținu așa mai mult de un
an, apoi începu să slăbească: uneori era învins de somn fără folos, alteori bea ceai fără
socoteală sau mânca prea mult, adesea se plângea de somnolență în biserică. Iar porunca
de a tăcea la masă el nu a putut-o ține mai mult de o lună, din moment ce îi plăcea să
AN
vorbească. Într-o zi veni la mine și-mi zise:
− Părinte, multe din poruncile tale, chiar dacă nu desăvârșit, eu le fac, dar nu pot
împlini una singură, cea pe care o consideram total neînsemnată. Fă ce vrei cu mine, mi-e
rușine, dar cu toată străduința mea, nu pot face nimic. Te rog, scutește-mă de ea.
EV
− Și care este acea poruncă atât de grea pentru tine, încât nu poți să o faci?
Iar el răspunse:
− Porunca cu înțepătura de purici, pentru care să nu mă scarpin, ci să o rabd pentru
Domnul. Orice aș face, oricât m-aș încuraja, cu toate acestea nu pot suporta. Nu pot
deloc să îndeplinesc această poruncă. De fapt, să vezi cum se întâmplă. Parcă diavolul
RA
îl învață pe acest blestemat purice. Se așează și mult timp stă într-un singur loc, apoi
mușcă astfel de parcă ți-ar înfige ace. Rabd cât rabd, apoi scarpin acel loc, după care mă
mustră conștiința că am călcat porunca. Uneori mă înfurii atât de tare pe acești nemiloși
persecutori, încât încep a-i ocărî.
ITU
Eu, însă, zâmbind, i-am spus, că martirii au răbdat cu mult mai mult.
− Nu de la purici, − protestă Paisie. − Mi se pare că pe purici nimeni nu-i poate
îndura, − adăugă el. – Te torturează, blestemații, de te nimicesc. Ai avut dreptate,
părinte, spunându-mi că experiența este cel mai bun învățător, iar eu necunoscând acest
lucru, am râs de poruncile tale, de care mereu îmi aminteai și mă întrebai.
ED
− Da, − i-am răspuns lui, − și acum te voi întreba: de ce nu păzești cu strictețe

poruncile?
− Pentru că, − răspunse el, − nu cunoșteam în practică cele spuse în Scriptură:
„..căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Și iată, puțina mea experiență mi-a
©
186
OS
arătat că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu pot face nimic bun. Iar dorința mea de mucenicie
ISM
nu este altceva decât o ispită sau o râvnă fără de rațiune. Despre ce mucenicie poate fi
vorba pentru mine, netrebnicul! De m-aș învrednici să mă număr măcar printre cei din
urmă cuvioși. Acum am părăsit gândul de mucenicie. Mă văd neputincios în toate poruncile
lui Dumnezeu și ale stareților, sprijinit fiind numai de nădejdea la Maica Domnului și la
rugăciunile tale, părinte.
− Ceea ce era de așteptat, − am concluzionat eu. − Mulțumesc lui Dumnezeu că te-a
EL
înțelepțit.
De-a lungul timpului, Paisie a început să-mi ceară tunderea în schimă. L-am refuzat
din cauza tinereții și pentru că a trăit foarte puțin în mănăstire, doar doi ani. Dar el mă
GH
ruga adesea, subliniind că sunt și tineri călugări care au primit de mult tunderea. I-am
explicat că aceasta s-a făcut din cauza bolii lor grave, crezându-se că vor muri.
− Dacă te îmbolnăvești cumva grav și tu, atunci te vom tunde, i-am spus eu.
La care el mă întrebă:
AN
− De voi cere Maicii Domnului să mijlocească pentru mine o boală gravă, pentru a fi
mai degrabă tuns în schimă, nu va fi aceasta un păcat?”
I-am spus că nu este un păcat, pentru că și unii sfinți și-au cerut boala.
− Dar ești tu sigur că Maica Domnului îți va împlini cererea? − l-am întrebat eu. − Nu
cumva iarăși duhul aroganței te îndeamnă la aceasta? În acest caz, nu vei obține ceea ce ceri.
EV
La aceste cuvinte el se tulbură cu duhul și zise, oarecum entuziasmat:

− Sunt sigur, absolut sigur că dacă o voi implora îmi va trimite boala.
− Ei bine, dacă este așa cum zici, − i-am spus eu, − atunci roagă-te de acum încolo
la Maica Domnului, altfel nu te putem tunde înainte de vreme, nu numai în schimă, ci nici
RA
în mantie, pentru că sunt mulți care au venit la Russik înaintea ta, dar încă nu au primit
tunderea.
În mănăstirea noastră este obiceiul de a săvârși tunderea în Postul Mare. În scurt timp
Paisie al nostru se îmbolnăvi, bucurându-se de boala sa și gândindu-se că, poate, venise
deja momentul să fie tuns. Dar boala i-a trecut, el s-a însănătoșit și astfel dorința nu i s-a
ITU
împlinit. Mult timp a regretat el acest lucru. Apoi, punându-și iarăși toată nădejdea în
Maica lui Dumnezeu aștepta ca Ea, mai devreme sau mai târziu, să-i împlinească dorința,
care totuși, spre surprinderea multora, într-adevăr se împlini în scurt timp într-un chip
minunat.
ED
Și s-a întâmplat după cum urmează. La 15 iunie 1867, duminica, la ieșirea din biserică
după o slujbă cam lungă, părintele Paisie, în discuția cu câțiva stareți cârti, zicând că
slujbele sunt mai lungi din cauza adăugirii de noi rugăciuni pentru binefăcători. Stareții,
auzind această cârtire a lui, s-au supărat. La fel s-au tulburat și ceilalți frați, fiind în
©
187
OS
nedumerire. Pentru a-i potoli pe frați l-am chemat pe Paisie, și de față cu toți l-am mustrat
ISM
pentru nedreptatea sa, spunându-i că din moment ce el nu vrea să se roage nici chiar
pentru marii binefăcători ai mănăstirii noastre, ar trebui să o părăsească și să se retragă
oriunde vrea el. Paisie se smeri, își ceru iertare, zicând că a făcut-o în mod neintenționat,
apoi veni în chilia mea rugându-mă să nu-l dau afară din mănăstire, ci pentru vina lui
să-i dau orice fel de canon. I-am spus: „Te-am mustrat pentru ca să-i liniștesc pe frați,
dar de fapt nu intenționez să te dau afară din mănăstire. Dar din moment ce mi-ai cerut
EL
în repetate rânduri să te binecuvântez pentru a vedea Athosul, acum, cred, este timpul
potrivit. Du-te și vizitează mănăstirile și schiturile pe care încă nu le-ai văzut, și să ajungi
și pe vârful Muntelui Athos, iar de ziua pomenirii sfinților apostoli să te întorci înapoi la
GH
Russik. Între timp, frățimea se va liniști, iar eu voi spune stareților că te-ai îndreptat și
că ești din nou admis la Russik”.
Luând binecuvântare, Paisie pornit în aceeași zi la drum. Vizitând unele mănăstiri
și chilii, de unul singur, fără însoțitor, se urcă și pe vârful muntelui Athos, un lucru
AN
considerat aici destul de periculos. Ziua se plecă spre seară, muntele era acoperit de nori
și el nu se putea bucura de frumusețea naturii înconjurătoare, pe care o iubea foarte mult.
De aceea a decis să rămână acolo peste noapte, gândindu-se că poate dimineața norii vor
dispărea și atunci se va bucura de vederea frumuseților întregului munte Athos. Nu știa că
pe timp noros este periculos să rămâi noaptea pe munte. Când s-a întunecat de-a binelea,
EV
temerarul nostru pelerin a intrat în biserică, s-a rugat înaintea icoanelor, a cercetat altarul
și, șezând de-a stânga, începu să facă rugăciunile de seară cu metanierul.
Între timp norii s-au îngroșat și mai mult pornindu-se un vânt puternic, cu fulgere și
tunete. Paisie nu și-a pierdut prezența de spirit, ci sta vesel și se ruga. Furtuna se înteți și
mai mult. Fulgerul pătrunse printr-o gaură în biserică, făcând rotocoale. Paisie se lipi de
RA
perete, gândindu-se că nu-l va atinge, dar, dintr-o dată, simți o lovitură în cap, scăpând
metanierul din mâini. I-a găurit scufia, i-a ars și părul și haina, care atârna în zdrențe, și
tot trupul său a fost ars. Dar cu toate astea, simțea că poate să coboare din munte, așa că
se grăbi să se retragă de acolo. Cu mare greutate coborî muntele până la Biserica Maica
ITU
Domnului, unde, din fericire, găsi doi stareți ruși adăpostindu-se acolo de vreme rea.
Aceștia l-au ajutat să ajungă la vechiul schit al starețului Gheorghe, postitorul, care l-a
adus pe Paisie la mănăstirea noastră cu o barcă. Toți părinții îl priveau ca pe o minune,
toți au fost surprinși cum de nu a murit în această situație, pentru că întregul său trup era
vătămat atât în exterior,
cât și în interior. Numai fața și mâinile i-au rămas curate, fiind
ED
cu totul acoperit de răni.

Când l-am vizitat pentru prima oară, el, văzându-mă, a zis:
− Acum, părinte, nădăjduiesc să vă milostiviți spre mine și să mă tundeți cât mai
curând în schimă.
©
188
OS
Iar eu i-am răspuns:
ISM
− Întradevăr, acuma vedem cu toții că aceasta este voința lui Dumnezeu și, prin
urmare, nu există nimic care să amâne tunderea ta în schimă.
Apoi mi-a povestit cum i s-au întâmplat toate. La întrebarea mea cum de s-a încumetat
să petreacă noaptea pe vârful Muntelui Athos pe timp noros, el a răspuns că nu știa nimic
despre pericol. Fiind examinat de medici, s-a constatat că fulgerul îi afectă chiar și toate
măruntaiele. Doctorul care slujise cândva pe lângă Marele Duce Alexei Alexandrovici,
EL
spuse cu hotărâre: «Acest pacient nu va trăi mult». Ca urmare, Paisie a fost imediat tuns
în schimă, cu numele Gavriil.
După tundere a mai trăit timp de două săptămâni. Odată am venit să-l vizitez. El mă
GH
văzu, se bucură și, fixându-mă cu privirea, spuse abia deslușit:
− Părintele, dragul meu părinte, a venit la mine!”
M-am apropiat de el și, binecuvântându-l, i-am spus:
− Vezi tu, copilule al lui Hristos, ai cerut cu credință Domnului și Maicii lui Dumnezeu
mucenicia și schima, și toate acestea ți s-au dat. Înțelegi tu oare pe deplin toate cele
AN
întâmplate și ești tu mulțumit pentru ceea ce ai primit în chip minunat?
Și el răspunse:
− Și încă cum! Înțeleg, părinte, înțeleg și mulțumesc. Dar problema este că nu mai pot
suferi această grea mucenicie, durerea mă termină.
EV
I-am spus:
− Nu deznădăjdui, căci acest lucru este bun pentru tine. Prin aceasta vei fi un
adevărat mucenic. La urma urmei, tu singur ai voit și ai cerut mucenicia sau suferința de
la Dumnezeu și de la Maica Domnului.
− Ah, părinte, nu știam că va fi atât de dureros și de cumplit, răspunse Gavriil. −
RA
Când încep să-mi jupoaie pielea, am dureri insuportabile și, pierzându-mi răbdarea, urlu
fără încetare, și așa zi de zi.
− Cum adică, cine-ți jupoaie pielea?”− l-am întrebat mirat.
− Păi, doctorul, − răspunse el.
ITU
M-am întors la doctor și l-am întrebat:

− Se face așa ceva?
− Păi, el nici piele nu are, − răspunse medicul. − Cert este, că bandajele se lipesc de
cruste și când le schimbăm, cel puțin o dată pe zi, atunci ele cu greu se dezlipesc.
I-am zis atunci doctorului, că prin aceasta bolnavul își pierde răbdarea, cârtind, și
ED
poate ar fi mai bine să nu-l mai chinuiască. Atunci și Gavriil ceru să nu-l mai necăjească
cu schimbrea pansamentelor, pe care nu mai avea puteri să o suporte.
Din acel moment el deveni mai calm, stând întins tot timpul pe spate. Se împărtășea în
fiecare zi, slăbea rapid. Frații îl vizitau continuu.
©
189
OS
În ziua morții sale, pe 27 iunie, dimineața, l-am vizitat și eu pe Gavriil. Deși aparent
părea foarte slăbit, vorbea însă clar și vioi. Cu o oră înainte de moartea sa, veni la el părintele
ISM
Macarie, duhovnicul. Văzându-l, Gavriil i-a zis: “Mă simt mult mai rău, cred că voi muri curând,
te rog să-mi citești rugăciunea de dezlegare a sufletului”. Părintele Macarie îi citi rugăciunea
de dezlegare, îl binecuvântă și zise: „Părinte
Gavriil, dacă vei afla milă la Dumnezeu,
pomenește-mă și pe mine înaintea Lui”. El îi
EL
răspunse: „Eu pe tine te rog, părinte, să faci
rugăciuni pentru mine ca să am îndrăzneală
la Dumnezeu, atunci te pot pomeni și eu pe
tine”. Zicând acestea, și-a dat în pace sufletul
GH
său”. Era ziua de 27 iunie 1867. După ceva
timp, unul din stareții mănăstirii se învrednici
o dată să vadă sufletul lui în mâinile îngerilor
și să audă: „Acest suflet este moștenitor al
desfătării cerești”.
AN
EV
Schimonahul Iustin
Schimonahul Iustin83 s-a născut în anul 1785 în orașul Kineșma, gubernia Kostroma.
Din tinerețe a fost foarte evlavios. Deși a fost căsătorit de tânăr, având și copii, în inima
RA
lui iubitoare de Dumnezeu încolți sămânța vredniciei, maturizându-se vizibil de-a lungul
anilor.
Remarcându-se prin caracterul său cuviincios, prin râvnă față de Biserică, ca un
om al lui Dumnezeu, el se bucura de respect între oameni, dobândind, încă din tinerețe,
ITU
experiența înțeleaptă a stareților. Astfel, în fapte de evlavie decurse viața sa până la

vârsta de 40 de ani, când, în anul 1825, Harul lui Dumnezeu se manifestă în el într-un
mod evident pentru toți. În Taganrog, în timpul muncii sale la câmp, părintele Iustin văzu
cum, tăind cerul în direcția orașului Taganrog, cobora un copac ramificat de foc. Și asta
s-a repetat de mai multe ori: ba se ridica în sus, ba se lăsa în jos. Acest fenomen neobișnuit
ED
îl văzu nu numai el, ci și cei vreo treizeci de lucrători dintre localnici, care erau acolo.
Părintele Iustin tâlcui această minune a fi drept un semn de moarte a stăpânului lor. El,
83
Biografia a fost scrisă în conformitate cu înregistrările părintelui Partenie (Zabloțky). Vezi: AMR-
PA. Doc. nr. 4066.
©
190
OS
Schimonahul Iustin
spre mirarea tuturor, prezise exact momentul și locul morții acestuia. Și stăpânul într-
ISM
adevăr muri, toată lumea convingându-se că prezicerea părintelui Iustin a fost adevărată.
Din acel moment, părintele Iustin, în căutarea unei vieți retrase, cu permisiunea
stăpânei sale, a văduvei stăpânului decedat, își făcu o colibă în pădurea din apropiere. În
această colibă, ferit complet de lume, în multă nevoință și luptă cu propria sa conștiință își
petrecu următorii 35 de ani ai vieții sale.
Cu mulțumire față de Dumnezeu pentru toate, el, zi și noapte, se afla în rugăciune, în
EL
nevoință pentru curățirea inimii sale și în lupta cu patimile și cu poftele, dar mai ales în
luptă împotriva năvălirilor demonice, căutând mântuirea sufletului său.
Într-o bună zi, părintele Iustin stătea la rugăciune, admirând natura înconjurătoare
GH
și slăvind pe Ziditorul a toate. Pe neașteptate apăru de undeva un roi de albine. Zburând
mai întâi pe deasupra capului său, fără ca să-l atingă, roiul făcu de câteva ori și înconjurul
colibei, după care coborî spre fereastră. Aici albinile începură să-și construiască cuibul,
muncind de zor, dar ciudat era faptul că, în mișcarea lor, nu se auzea nici un zumzet,
absolut nici un zgomot.
AN
Mai târziu părintele Iustin își amintea: „Ieșind din colibă, se întâmpla să mă apropii
de geamul, unde se adăposti roiul, și atunci dragele mele albinuțele zburau în jurul capului
meu, îmi acopereau întregul meu corp, circulând liber în toate direcțiile, iar eu le mângâiam
cu mâna, mângâindu-mă și ele în felul lor. Apoi le cântam cântări sfinte, iar când începeam
EV
să cânt «Cuvine-se cu adevărat», albinele începeau și ele un zumzet plăcut, încântător. Și

erau ele niște albine cu totul deosebite, neobișnuit de mari.
Într-o astfel de încântare duhovnicească și mulțumire față de Dumnezeu, Care pe toate
le rânduiește, am petrecut eu multe zile, preocupat numai de lupta mea pentru mântuire.
Dar la un moment dat observ că albinele mele au început să se agite. Apoi, treptat, una
RA
câte una, au zburat de la fereastra mea. Fiind în nedumerire, am ieșit din chilie, văzând,
spre marele meu regret, roiul care, trecând în zbor pe deasupra capului meu dispăru din
vedere.
Peste trei zile după aceea stăpânul locului mi-a mutat coliba de lemn în sat, făcând din
ITU
ea baie, iar pe mine m-a pus țârcovnic la biserică. Dar eu nu am fost în stare să îndeplinesc
această datorie cu atenția cuvenită, și, prin urmare, am cerut un pașaport și m-am dus la
Muntele Athos”84. Toate acestea s-au întâmplat în anul 1859.
La Athos, părintele Iustin intră în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde
a viețuit timp de nouă ani, până la moartea sa binecuvântată, în fapte de nevoință
ED
monahicească. În tot acest răstimp el niciodată nu a ieșit din curtea mănăstirii. Numai
la sfârșitul zilelor sale el merse să se închine și să se roage la sfintele moaște din Athos.
84
©
191
OS
Și iată, starețul, în vârstă de 82 de ani, bătrân și neputincios, cu binecuvântarea
ISM
părintelui său duhovnicesc Ieronim, necunoscând nici locul, nici limba greacă, călăuzit de
Unul Dumnezeu, porni pe jos la drum. La întoarcerea sa el povestea că peste tot, oriunde a
mers, a fost primit binevoitor. Dar apropiindu-se de izvorul cuviosului Atanasie, din cauza
neputinței sale bătrânești se îmbolnăvi. Un trecător întâmplător prezent aici, constată că
bătrânul era pe moarte, dar el, adunându-și ultimile lui puteri se târî până la izvor, unde la
porunca Născătoarei de Dumnezeu stropindu-se din belșug cu apa de izvor, simți imediat
EL
o întărire în organism, încât pe drum îl ajunse din urmă pe acel trecător ocazional.
Amândoi i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut. Dar acolo, la izvor,
se mai întâmplă totuși ceva, aparent nesemnificativ, care ne arată în ce măsură iubitorul
GH
de oameni Dumnezeu îndeplinește dorințele aleșilor Săi. Părintele Iustin luă de la izvor
într-o sticluță din apa care l-a vindecat. Apropiindu-se de mănăstire a observat că vasul,
fiind crăpat, apa se prelingea prin crăpătură. Cu multă mâhnire și cu părere de rău că nu
a putut păstra această apă, starețul reveni la chilia sa. Aici însă, surprins, văzu că acea
AN
crăpătură a vasului de sticlă dispăruse, prin porunca Domnului, iar apa din el timp de
trei ani nu se împuțină, cu toate că până la moartea sa starețul împărți din această apă
binecuvântată tuturor.
În 1868 starețul Iustin începu să slăbească în mod evident, iar în cele din urmă, la
25 noiembrie se stinse ca o lumânare, lăsând în inima fraților o amintire veșnică despre
EV
sine. Iată ce scria în jurnalul său, în ziua morții starețului, arhimandritul Mihail (Kozlov):
„S-a distins prin extremă simplitate. Viața și-a petrecut-o în înfrânare, cu multă râvnă în
monahism. El spunea că niciodată nu a primit niciun fel de tratament, niciodată nu a donat
sânge, iar administrarea medicamentelor, chiar a celor mai nesemnificative, o considera a
fi un păcat, zicând: «Dacă va fi voia lui Dumnezeu să fiu sănătos, El mă va vindeca Singur,
RA
fără niciun fel de medicamente. Iar dacă va

binevoi să fiu bolnav sau să mor, atunci să
se facă voia Lui cea sfântă».
Părintele Iustin era înalt, robust, cu
ITU
părul și barba cărunte. Fața lui era curată

și plăcută. Pentru simplitatea sa l-am
respectat mult pe acest stareț vizitându-l
adesea la chilia lui. Înainte de moarte, el se
îmbolnăvi, începu treptat să slăbească, nu
ED
avea poftă de mâncare, doar asta fiind toată

boala lui”85.
85
©
192
OS
Schimonahul Iustin
ISM
Моnahul Claudiu (Моșkov)
Monahul Claudiu (în lume, Codrat Ivanovici Moșkov), fiul unui țăran ortodox, s-a
EL
născut în orașul Nicolaev, gubernia Herson. La vârsta de 20 de ani el ceru părinților săi
binecuvântarea pentru a merge la mănăstire, pe care o și primi de la ei. Apoi, în 1864, s-a
dus la Ierusalim și a trăit acolo timp de trei ani la Misiunea rusească, făcând ascultarea
GH
de psalt în biserică.
Fiind împovărat de agitația orașului, el părăsi Ierusalimul și merse la Athos. Acolo
intră la Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde trecu prin diferitele ascultări:
arhondaric, cântăreț în cor, scrib de condicare, apoi a fost trimis la Constantinopol, la
AN
așezământul mănăstirii.
Trecând cu bine toate încercările în ascultările sale, Codrat Ivanovici, înainte de
plecarea lui în 1871 la Constantinopol a fost tuns în mantie cu numele Claudiu. În 1873,
la întoarcerea sa din Constantinopol, cu binecuvântarea stareților, a făcut ascultare ca
și cântăreț de strană, iar în timpul liber dintre slujbe scria numele pentru pomenire în
EV
condicar. Astfel el trăi liniștit și calm, continuând să-și îndeplinească ascultarea monahală
până la începutul anului 1876.
După aceea el căzu într-o mare ispită, pe care o descrie părintele său duhovnicesc,
ieroschimonahul Ieronim: „La 25 ianuarie 1876 în mănăstire se făcea slujba de priveghere
RA
a Sfântului Grigorie Teologul. La cântările și rugăciunile către Sfântul Grigorie se mai

adăugă și slujba Presfintei Născătoare de Dumnezeu în cinstea sărbătoririi, în aceeași zi,
a icoanei Ei făcătoare de minuni „Potolește întristările noastre”. În timpul privegherii,
atunci când la vecernie pe stihoavne se cântau stihirile Maicii Domnului, cântăreții, după
obicei, stăteau în mijlocul bisericii. În spatele cântăreților stăteau pelerinii, dintre care
ITU
unul era îndrăcit. Și iată că acesta, fără de veste, urlă atât de tare, încât sperie pe mulți
dintre cei prezenți în biserică. Părintele Claudiu, așa cum ne spuse mai târziu, se sperie
atât de tare încât mai nu căzu la pământ. Speriat de această întâmplare, el apoi nici în
chilie nu-și putea găsi liniștea. Și atunci el își puse întrebarea: „Dacă eu m-am înfricoșat
ED
atât de mult de urletul furios al acestui om îndrăcit, atunci ce va fi cu mine în ceasul

morții, când mulțime de duhuri rele și înfricoșătoare vor începe să țipe și să urle?”.
Astfel de gânduri l-au făcut să cugete la întreaga sa viață, începând să-și plângă cu
amar păcatele sale. Aceasta a durat două săptămâni. El plângea neîncetat. Apoi, treptat,
©
193
OS
începu să se liniștească, în același timp observând cum un har, în mod clar și distinct, îl
ISM
povățuia cum să se roage și ce să citească.
Odată el veni la duhovnicul său și-l întrebă despre acest har. Este el de la Dumnezeu
sau nu și dacă trebuie să asculte de el sau nu? Duhovnicul i-a răspuns că aceasta poate fi
atât de la Dumnezeu, cât și de la vrăjmașul și că trebuie să i-a seama cu strictețe la sine
și să descopere totul duhovnicului, pentru că și ispita la început întotdeauna pare a avea
intenții bune și este atât de subtilă, încât este cu neputință pentru cei neexperimentați să
EL
o înțeleagă.
Părintele Claudiu puse la îndoială puterea duhovnicească a părintelui Ieronim. Diavolul
i-a dat gândul că el singur mai bine decât duhovnicul se poate descurca în toate astea.
GH
Și atunci când îndoiala prinde rădăcini în inima ascetului, atunci el începe să privească
de sus la părintele său duhovnicesc. Vrăjmașul îi insuflă că părintele duhovnicesc, fiind
inferior lui duhovnicește, nu este în stare să-i înțeleagă problemele sale complexe. Dacă
ascetul începe să creadă în astfel de gânduri, atunci se rupe legătura duhovnicească dintre
el și duhovnic, rămânând fără de ocrotirea harului. Neîncrederea față de duhovnic este în
AN
cele din urmă o neîncredere față de Dumnezeu. Și nu are importanță dacă duhovnicul se
află sau nu se află la un nivel duhovnicesc înalt. Importantă în legătura dintre duhovnic
și ucenic este încrederea. Dacă ascetul, din dragoste față de Dumnezeu, își pune toată
încrederea în duhovnic, Dumnezeu nu va îngădui niciodată ca duhovnicul să greșească în
EV
ceea ce-l privește pe el, indiferent de nivelul duhovnicesc la care se află duhovnicul. Mai
degrabă, dimpotrivă, numai printr-un astfel de duhovnic El va descoperi voia Lui ascetului.
Dar dacă această încredere nu este clară sau chiar lipsește, ascetul se îndepărtează de
Dumnezeu și cade în ispită. Ispititorul îi strecoară un gând nou, precum că undeva există
un duhovnic foarte bun, pe care el trebuie să-l caute, și ascetul pornește într-o nesfârșită
RA
căutare a unui stareț înduhovnicit, care se termină numai în momentul morții sale.
Monahul Claudiu era înșelat de gândul că ar fi vrednic de preoție și că, în curând,
va fi hirotonit ieromonah. El nu a dezvăluit acest gând duhovnicului său, deoarece un
alt cuget îl convinse că acest duhovnic nu putea înțelege ceea ce se întâmplă cu el. După
ITU
aproximativ două săptămâni el a fost trimis pentru ascultare la Constantinopol, dar,

crezând gândurilor sale, încercă din răsputeri să rămână în mănăstire. I s-a spus despre
noua sa ascultare sâmbătă, 13 martie, iar în noaptea spre 14 martie urma să sosească
vaporul cu care trebuia să meargă la Constantinopol. Dar Claudiu motivă prin faptul că
a fost anunțat prea târziu despre acest lucru și că n-a avut timp să se pregătească de
ED
plecare. Stareții îl binecuvântară să rămână în mănăstire până va veni alt vapor, fără să
bănuiască intenția sa.
A doua zi, în noaptea de 14 spre 15 martie, târziu, înainte de miezul nopții, părintele
Claudiu dădu buzna în chilia părintelui egumen descoperindu-i că a fost atât de înspăimântat
©
194
OS
Schimonahul Iustin
în chilia sa de niște arătări înfricoșătoare, încât de frică și emoție, simțea o strângere în
ISM
piept, cerând să fie îmbrăcat în schima mare. Părintele egumen l-a liniștit cum a putut
rânduind să fie noaptea cineva lângă el. Cu binecuvântarea egumenului, părintele Claudiu
petrecu noaptea aceasta la arhondaric având pe cineva alături și fiind și lumina aprinsă.
Nu a putut să meargă în pat, ci a stat într-un scaun balansoar, făcut special pentru bolnavi.
Dimineața egumenul îi spuse duhovnicului despre această întâmplare. Duhovnicul l-a
chemat pe părintele Claudiu și i-a spus: „Te-ai plâns de înfricoșare, dar motivul nu l-ai
EL
arătat. Ce te-a speriat atât de tare? Ar trebui să povestești totul în amănunt, altfel vei pieri”.
Apoi el descrise în detaliu tot ceea ce i s-a întâmplat, explicând că atunci când începuse să
se încreadă în gândul care-l stăpânea, atunci acest gând îi porunci să săvârșească lucruri
GH
îndoielnice. De exemplu, mai întâi a fost forțat să se roage lui Dumnezeu, apoi primi
poruncă să umble prin chilie și, sărind în sus, să cânte troparul „David juca din răsputeri
înaintea Domnului”.
„Eu, − spuse părintele Claudiu, − îndoindu-mă, am întrebat de ce era necesar să
fac acest lucru. Gândul mi-a răspuns că este necesar să-i arăt ascultare, după care mi-a
AN
făgăduit că voi primi daruri mari de la Dumnezeu. I-am spus că mă îndoiesc, conștiința
mea îmi spune să merg să întreb pe duhovnic.
La aceasta mi s-a spus că atunci când Dumnezeu Însuși îți poruncește, în acest caz nu
ai nevoie de duhovnic. Și pentru a mă asigura că toate acestea sunt de la Dumnezeu, mi
EV
se vor arăta semne și minuni:

„Privește acest zid, acum într-o clipită nu va mai fi acolo”, − mi-a spus gândul. Mă
uit − și nu văd niciun zid. „Uită-te la tavan, nici el nu va mai fi acolo. Mă uit − nu-i nici
tavanul. Uită-te la podea, și vezi cu scândurile se vor mișca. Mă uit la podea − toate
scândurile se mișcă. Apoi gândul îmi spune: „Acum tu nu trebuie să te îndoiești, ridică-te
RA
și te roagă înaintea icoanei Maicii Domnului”. Și când am început să mă rog, dintr-o dată
am văzut cum lângă icoană apăru o mica pată roz, care în curând se transformă într-
un buchet de flori, răspândind în toată chilia un parfum minunat, iar din icoană ieșeau
niște raze de lumină care îmi luminau fața. În acest moment, gândul îmi spune: „Înghite,
ITU
înghite, acestea sunt darurile lui Dumnezeu”. Și le-am înghițit. Apoi el spune: „Sărută
icoana”. Și când am sărutat icoana, din ea ieși o mână spre binecuvântare. Atunci gândul
mi-a spus: „Acum, Mântuitorul va veni și te va împărtăși, astfel încât să nu mai ai nevoie
de Împărtășanie”. Și întradevăr, cineva în chipul Mântuitorului intră și mă împărtăși cu
un amestec de culoare albă, dar, când am făcut închinăciune, în loc de picioare am văzut
ED
niște labe; atunci, venind în mare frică și cutremur, am zbughit-o din chilie și am fugit la
egumen”.
Duhovnicul îl întrebă: „De ce te-ai învoit la această vedenie, când știi că este păgubitoare
de suflet? În afară de asta, ți s-a spus să descopri totul în detaliu, și bune și rele”. La care
©
195
OS
el răspunse: „Nestăvilita dorință de a mă apropia de Dumnezeu și de a primi nădejdea
ISM
mântuirii m-a făcut să procedez astfel. Dar acum mi-am înțeles greșeala și am început să
mă tem că voi pieri, pentru că am ascultat de diavoli și m-am plecat lor”.
Atunci duhovnicul îi spuse: „Dacă ești pe deplin conștient de greșeala ta și consideri că
toate acestea nu sunt decât o ispită, căindu-te, atunci vei primi iertare de la Dumnezeu”.
Spunându-i ca pe viitor să nu mai primească și nici să nu creadă unor astfel de gânduri, ci
să întrebe despre ele și cu îndrăzneală să le descopere, îi citi rugăciunea de dezlegare și-l
EL
lăsă să plece.
Din acel moment părintele Claudiu s-a liniștit complet, dar apăsarea din pieptul său
nu trecea, ci se intensifica. De aceea el a fost transferat într-un spital, unde a stat o
GH
săptămână, adeseori împărtășindu-se cu Sfintele Taine, murind în pace pe 23 martie
1876, seara86.
AN
Моnahul Аzarie (Popțov)
Monahul Azarie87 (în lume, Alexandr Ivanovici Popțov) s-a născut în orașul Vyatka.
EV
După ce a absolvit teologia la Seminarul de la Vyatka și a primit titlul de profesor, a fost

o vreme profesor de limba greacă într-una din școlile spirituale raionale. În seminarul
Vyatka, el îl cunoscu pe părintele athonit Serghie (Vesnin), care făcu o impresie deosebită
asupra lui. Citindu-i cu mult interes cartea despre Athos, el însuși visa să ajungă cândva
în Grădina Maicii lui Dumnezeu. În cele din urmă, visul său s-a împlinit, iar când a sosit
RA
la Athos, la 3 noiembrie 1851, a intrat în Russik, unde la 17 decembrie 1852 a fost tuns
în mantie. Ascultarea i-a fost cea de secretar la consulatul rus din Solun, cântăreț în corul
mănăstirii și bibliotecar.
Părintele Azarie atrase asupra sa atenția părintelui Ieronim prin profunda sa inteligență,
ITU
unită cu înțelepciune și un inepuizabil simț viu al umorului. Poate fi numit și întemeietor al

bibliotecii Russik-ului. Înainte de el, biblioteca avea doar câteva sute de manuscrise vechi
și acte grecești, cu el începând reorganizarea bibliotecii și creșterea fondului de carte.
Începu și sistematizarea materialului de arhivă disponibil, ridicând problema construirii
unei noi clădiri pentru biblioteca mănăstirii. Astfel părintele Azarie reușește să pună în
ED
86
87
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Dmitrievsky A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre via-
ța și nevoința egumenului mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Macarie (Sușkin). St. Pe-
tersburg, 1895, pag. 136.
©
196
OS
Моnahul Аzarie (Popțov)
ordine biblioteca mănăstirii, achiziționând un număr mare de cărți, atât contemporane,
ISM
cât și vechi și stabilind legături cu multe edituri din perioada respectivă.
Părintele Azarie, datorită perseverenței și muncii asidue, se obișnui degrab cu viața
mănăstirii, împlicându-se în toate problemele ei și devenind, se poate spune, mâna dreaptă
a părintelui Ieronim și a părintelui Macarie. Orice lucru, într-un fel sau altul legat de
mănăstire, nu începea înainte ca stareții să se consulte cu părintele Azarie. Nici un act
mănăstiresc nu era trecut cu vederea de privirea sa ageră, iar sfaturile lui aveau greutate
EL
în ochii stareților.
Un rol important îi reveni părintelui Azarie în mănăstire în timpul luptei dintre ruși
și greci pentru drepturile asupra mănăstirii. Părintele Azarie, se poate spune, de unul
GH
singur a luat această luptă pe umerii săi puternici.
Pe lângă vasta și complexa corespondență oficială, părintele Azarie găsi timp și pentru
a scrie eseuri istorice despre mănăstire pentru ziare.
Lui îi aparțin articolele publicate în unele ziare din Constantinopol, din Atena și din
AN
Rusia88. Sub pseudonimul „Iubitor al Adevărului”, aceste articole au fost publicate în anul
1874 în trei limbi (rusă, greacă și franceză) într-o singură carte, intitulată „Referitor la
problema mănăstirii Athonite Sfântul Pantelimon”89. Liniștita prezentare a faptelor și
clara viziune a problemei au contribuit mult la rezolvarea pozitivă a disputei greco-ruse.
Lui, de asemenea, îi aparține și ideea publicării tuturor documentelor vechi ale mănăstirii
EV
în traducere rusă. Astfel, în anul 1873 apăru cartea, intitulată „Documentele mănăstirii
ruse Sfântul Panteleimon”. Până în prezent ea reprezintă principala sursă pentru studierea
istoriei mănăstirii. Această carte a fost apreciată de marele expert în antichitățile
Athonite, Episcopul Porfirie (Uspenski)90. În anul 1876, părintele Azarie publică cartea
RA
„Treisprezece scrisori ale Patriarhului Grigorie”, în care include, în traducere proprie,

scrisorile Sfântului Mucenic Grigorie al V-lea, Patriarhul Constantinopolului, ucis cu
cruzime de turci în anul 1821.
Nu au fost trecute cu vederea meritele părintelui Azarie nici în cercurile științifice
din Rusia. El a fost primit în rândul membrilor corespondenți al Societății Arheologice
ITU
Bisericești de pe lângă Academia Teologică de la Kiev.

88
Conversație la domiciliu. 1874. Nr. 32-44, pag. 837-839, 859-863, 876-880, 896-903, 922-925,
997-1001, 1022-1024, 1037-1041, 1064-1067, 1104-1107, 1138-1143. Retipărit în traducere rusă din
ziarul „Byzantis” (1874 iulie - septembrie); Moskovskaya Vedomosti. 1874, nr. 218, 221-224, 226, 227,
ED
229, 233-236, 239, 241, 244, 254, 264, 271, 277. Unii cercetători atribuie în mod eronat aceste articole
arhimandritului Arsenie (Ivașcenko): vezi Spassky A. A. Preasfințitul Arsenie (Ivașcenko) și lucrările
sale despre bizantologie / Tempus bizantin. 1903. Vol. 10, ed. ¾, pag. 671.
89
Cu privire la chestiunea Mănăstirii Sfântului Pantelimon. Articole din „Liubiteli Istinâ (Iubitorul
de Adevăr)”. Sankt Petersburg, 1875.
90
Porfirie (Uspenski), episcop. Istoria Athos-ului. M., 2007, pag. 2014.
©
197
OS
Părintelui Azarie îi aparțin și alte câteva lucrări care nu și-au pierdut valoarea până
ISM
în prezent. Printre acestea se numără «Acoperământul de sus peste Athos» și «Patericul
athonit». S-au păstrat, în manuscris, și unele dintre notițele sale cu caracter duhovnicesc
și științific91. Despre înțelegerea lui clară a locului unde i-a fost rânduit să-și ducă lupta sa
duhovnicească, ne mărturisesc cuvintele scrise în prefața cărții „Acoperământul de sus
peste Athos”: „Sfântul Munte Athos, destinat prin nemincinoasa făgăduință a cuvintelor
evanghelice Preasfintei Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Maria, a
EL
fost, este, și va fi până la sfârșitul veacului subiectul iubirii sale și al gingașei sale îngrijiri de
toți cei care și-au închinat viața lucrării ascetice. Nenumărate experiențe au îndreptățit și
îndreptățesc făgăduința ei Dumnezeiască. Cu grija de maică, supraveghind Sfântul Munte
Athos ca pe o moștenire a Sa, Născătoarea de Dumnezeu uneori în mod explicit și simțit
GH
vine în ajutorul celor care i-l cer. Câteodată, prin semne extraordinare ale Divinului feței
Sale de pe sfintele icoane, își arată negrăita Sa milă și mijlocire maiestuoasă, revărsându-
și în chip nevăzut și tainic harul darurilor sale asupra celor ce și-au ales a purta crucea
monahală aici, în locul făgăduit Ei, peste care stăpânește ca o Împărăteasă a cerului și a
AN
pământului”92.
Viața lui duhovnicească este legată în chip de nezdruncinat de părintele său duhovnicesc
Ieronim, cu care a avut o relație strânsă, atât pe plan omenesc, cât și duhovnicesc, după
cum reiese din numeroasele sale scrisori adresate părintelui Ieronim din Constantinopol93,
EV
unde a trăit o lungă perioadă de timp.

Părintele Azarie era un adevărat fiu al mănăstirii sale. El era îngrijorat de cel mai
neînsemnat lucru, care se referea la treburile mănăstirii. Iată ce scria el într-una din
scrisorile sale: „Să nu-mi spună cineva că sunt îngrijorat de lucruri minore. Minore! Dar
și munții sunt compuși din nisip, nu din munți. Deci cum putem disprețui noi și bănuții! Și
RA
mi se pare că la fel ar trebui să mulțumim lui Dumnezeu și binefăcătorilor noștri pentru

tot, chiar și pentru cea mai mica sumă. La urma urmei nu avem venituri mari, de milioane.
Deci de ce ar trebui să renunțăm la mărunțiș? Mi se pare că ar trebui ca orice sumă,
mare sau mică, să fie cu grijă pusă în vistieria noastră de obște”94. Grija lui neobosită
ITU
pentru starea materială a mănăstirii poate fi văzută din scrisorile95 sale către economul
mănăstirii, ieroschimonahul Pavel (Durnev)96.
91
92
Azarie (Popțov), monah. Acoperământul Muntelui Athos. Sankt Petersburg, 1860. Cuvânt înainte,
pag. 1.
ED
93
94
95
96
Ieroschimonahul Pavel (în lume, Petru Mihailovici Durnev) – fost țăran din volostea Novosotensk,
județul Ostrojsk, gubernia Voronej. S-a născut în anul 1833. Ajuns la Athos, a intrat în Russik la 25 au-
gust 1857, a fost tuns în mantie la 18 februarie anul 1858, în schimă - la 24 martie 1882. Ascultarea și-a
©
198
OS
Schimonahul Маtei (Оlișansky)
În pofida nivelului său intelectual și
ISM
duhovnicesc ridicat, părintele Azarie era
foarte smerit și blând. În repetate rânduri i
s-a propus hirotonirea întru episcop, dar el
a refuzat mereu, considerându-se nevrednic
de o slujire atât de înaltă.
Fiecărui om pe care îl întâlnea în calea
EL
sa îi făcea plecăciune până la pământ și-i
săruta și mâna, explicând acest lucru prin
faptul că fiecare om este biserică a lui
GH
Dumnezeu.
Unul dintre multele merite ale părintelui Azarie a fost și faptul pregătirii de către el
a unui urmaș vrednic, pe ucenicul său, părintele Matei (Olșansky), cu care a corespondat
mult în timpul șederii sale în Constantinopol97.
AN
Monahul Azarie a adormit pe 4 aprilie 1878, datorită unei inflamații de stomac.
EV

Schimonahul Matei98 (în lume, Mihail Pavlovici Olișanski) s-a născut pe 5 noiembrie
RA
1840 într-o familie de negustori din orașul Cupiansk, gubernia Harkov. După absolvirea
studiilor, el participă pentru o vreme la activitatea de negoț a tatălui său. Odată cu
dezvoltarea generală a puterilor și aptitudinilor sale duhovnicești, în inima tânărului
Mihail din ce în ce mai mult se înrădăcina și se dezvolta sentimentul religios. Prea puțin
îl preocupa pe el viața negustorească a orașului cu interesele sale comerciale. În inima lui
ITU
făcut-o ca și econom și casier la metocurile din Constantinopol și Moscova. A fost hirotonit ierodiacon pe
23 noiembrie anul 1863 și ieromonah pe 30 septembrie anul 1867. A răposat la 5 decembrie în anul 1895.
97
98
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Interlocutorul edificator. M., 1912, pag. 112. A se vedea, de
ED
asemenea: Dmitrievski A.A. Nestemata rusă de pe Sfântul Munte Athos /Relatări ale Societății Ortodo-
xe Palestiniene. 1912. Vol. 23. Ediție 1, pag. 122-141; monahul Matei, bibliotecar la Mănăstirea Sfântul
Pantelimon din Muntele Athos / Țercovnie Vedomosti. 1912, nr. 4. Pag. 133-134; monahul Matei, biblio-
tecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos și secretar al mănăstirii / Monahul rus, 1912,
ed. a 54-a, martie, pag. 62; Loparev D.S. Schimonahul Matei (bibliotecar al Russik-ului) / Periodice bi-
zantine, 1913. v. 20. secț. 3, pag. 355-358.
©
199
OS
ardea dorința să părăsească toată deșertăciunea acestei lumi și să meargă la mănăstire,
ISM
pentru ca în tăcere monahală să se dedice pe deplin slujirii lui Dumnezeu. În acest scop
alese Mănăstirea Optina.
Și iată, lăsând, după cuvântul Mântuitorului, casa, părinții și toată dulceața acestei
lumi, Mihail, în vârstă de 19 ani, se retrage într-un schit al Mănăstirii Optina. Aici, sub
îndrumarea marelui stareț, ieroschimonahului Macarie, el primi primele sale lecții despre
viața monahală. Aceste lecții au fost deosebit de importante și necesare pentru tânărul
EL
novice: l-au învățat răbdarea, umilința, ascultarea și atenția sporită față de sine, virtuți
care mai târziu au devenit principalele trăsături ale caracterului său.
Aproximativ trei ani s-a aflat în Optina îndeplinind diferite ascultări. Moartea starețului
GH
Macarie (în anul 1860) tulbură cursul vieții sale pașnice. Mihail începu să se gândească
din ce în ce mai mult la Athos. Monahismul athonit cu tradițiile sale milenare, cu idealurile
unei vieți extrem de contemplative, i-a atras atenția de mult timp. În Athos, departe de
lume, în tăcere, visa să-și zidească propria mântuire. Acolo, călugării de nimenea știuți
AN
săvârșeau fapte ascetice înalte, suindu-se la cel mai înalt grad de desăvârșire creștină.
Acolo, în sărăcie totală a celor de dinafară, predomina mulțumirea duhovnicească și
cu flacără vie ardea iubirea curată față de Dumnezeu și de oameni. Acolo, cu râvnă și
splendoare se săvârșeau lungile slujbe bisericești. Într-un cuvânt, Athos-ul era tot ceea
ce-și dorea mai mult. Visa să guste din această viață, să învețe cele de trebuință de la
EV
înțelepții stareți, care erau la vremea aceea destui în Athos. Hotărârea plecării a fost
luată rapid. Luând binecuvântare de la starețul mănăstirii, părintele Ambrozie, el porni
la drum.
Mihail avea 22 de ani când a sosit la Athos și s-a alăturat fraților Mănăstirii Sfântul
RA
Mare Mucenic Pantelimon. Curând, mintea ageră și trezvia constantă a tânărului novice
au atras atenția stareților mănăstirii. El a fost trimis la școala locală greacă din Kareya
pentru a studia limba greacă. În anul 1865, Mihail a fost tuns în monahism cu numele
Matei. Iar doi ani mai târziu a fost trimis la biserica ambasadei din Constantinopol ca și
cântăreț.
ITU
Dorința de a cânta s-a dezvoltat la el devreme. La Optina a cântat în cor și a fost

canonarh. Și aici, în Muntele Athos, această înclinație a avut-o până la moartea sa. Uneori,
deja fiind un stareț cinstit, deschidea notele cântărilor și de unul singur cânta în chilia sa
dogmatice.
ED
Având ascultarea de cântăreț la ambasadă, părintele Matei nu și-a abandonat lucrările

de auto-educație. Lua lecții de limba turcă, de franceză, a studiat minuțios limba greacă,
cea veche și cea nouă, completându-și în același timp și cunoștințele în materiile pentru
învățământul general.
©
200
OS
În anul 1873 el a fost chemat din
ISM
nou la mănăstire, fiind numit ajutor de
bibliotecar, adică locțiitor al părintelui
Azaria, cu care de mult timp avea o strânsă
legătură duhovnicească. În anul următor
a fost trimis din nou la Constantinopol,
în cazul procesului greco-rus, aflându-se
EL
acolo până la sfârșitul anului 1875. Din
anul 1878, părintele Matei, după moartea
bibliotecarului, a cinstitului stareț Azaria,
GH
îndeplini funcția de bibliotecar și gramatei
(secretar) al mănăstirii. Această numire era
în concordanță cu înclinația lui. În bibliotecă
își petrecea tot timpul său, citind și studiind
AN
mult. Treizeci și trei de ani a fost responsabil
de biblioteca mănăstirii, lucrând mult în
această perioadă de timp la extinderea și
îmbogățirea ei, înscriindu-o, datorită iubirii
sale de carte și a supravegherii atente, în
EV
rândul celor mai bune biblioteci de la Athos

− alături de ale celor de la Vatoped și de
la Marea Lavră. Pentru a înțelege mai bine volumul de muncă depus de către părintele
Matei și dragostea sa față de cărți, trebuie să ținem seama de faptul că numărul de cărți
RA
și manuscrise din bibliotecă, în perioada activității sale, s-a dublat, atingând cifra de peste
20.000 de volume. El avu grijă și de literatura actuală, colecționând tot ce era folositor
pentru mănăstire.
Părintele Matei nu numai că a adus biblioteca într-o rânduială desăvârșită, îmbogățind-o
cu multe exemplare valoroase de manuscrise grecești și slave, care sunt de o mare valoare
ITU
științifică, ci prin ostenelile sale însăși vechea clădire a bibliotecii a fost renovată și extinsă
prin adăugarea unui nou etaj. Era un adevărat iubitor de antichități. Prin strădania sa a fost
achiziționată și, ulterior, semnificativ extinsă cu noi exemplare rare, o colecție numismatică
pe lângă biblioteca mănăstirii. De multă răbdare și timp a avut nevoie părintele pentru
ED
determinarea valorii fiecărei monede vechi în parte sau a valorii istorice sau științifice a
fiecărei foi îngălbenite de pergament. Ca un cunoscător al scrierilor bizantine, arheolog și
paleograf cu experiență, părintele Matei era de mare folos tinerilor savanți care veneau la
Muntele Athos pentru cercetări.
©
201
OS
Pe toți cei care vizitau Sfântul Munte în scopuri științifice, părintele Matei îi primea
ISM
binevoitor, oferindu-le sfaturi și ajutorul necesar. Deținând o varietate de informații în
multe domenii ale cunoașterii, în el era gata și dorința de a împărtăși aceste informații
cu orice persoană care căuta comunicarea cu el. Având o memorie imensă, el însuși era o
bogată bibliotecă vie care putea fi folosită de toată lumea. El oferea întotdeauna o primire
călduroasă și un cuvânt încurajator. Prin simplitatea comunicării, blândețea și delicatețea
sa era un interlocutor plăcut. El a corespondat cu marii orientaliști ruși ai vremii, cum ar
EL
fi I.S. Palmov, A.A. Dmitrievsky, N.F. Krasnosielțev, I.E. Troițky, A.I. Almazov, V.M.
Istrin, E.K. Redin, N.P. Kondakov, A.S. Pavlov, P.A. Syrku și alții, ale căror scrisori sunt
păstrate în arhivele mănăstirii99. El a întreținut corespondențe și cu vestiții oameni de
GH
știință francezi Emile Legrand100 și Louis Petit101.
Meritele părintelui Matei pentru știință au fost apreciate în mod corespunzător de toți
cei care erau interesați de istoria Orientului Creștin la acel moment. El a fost o autoritate
recunoscută pentru Institutul Arheologic Rus din Constantinopol, al cărui colaborator a
AN
fost din 1896. A fost apreciat după merit și în Occident: Academia de Științe din Paris
i-a trimis o diplomă în anul 1902, conferindu-i rangul de membru. Societatea ateniană
istorică și etnografică îl considera drept un membru activ al ei încă din 1895.
Nu-i era străină părintelui Matei nici lucrarea monahală. El a fost un adevărat purtător
al celor mai bune rânduieli monahale, reușind să combine ascetismul său cu activitatea
EV
practică. Mai întâi de toate el a fost un adevărat ascultător al părinților săi duhovnicești
Ieronim și Macarie. Fiind în ascultare la Constantinopol, el nu a întrerupt legătura
duhovnicească cu părintele Macarie, corespondând în mod constant cu el102.
După moartea stareților, părinte duhovnicesc îi deveni ieroschimonahul Agatodor
RA
(Budanov) și, în ciuda tinereții relative a noului său duhovnic, părintele Matei arătă un
devotament nelimitat față de el până la moartea sa, după cum reiese din corespondența sa
extinsă cu el103.
În ultimii zece ani părintele Matei nu a părăsit niciodată chilia sa, ceea ce îi oferi ocazia
de a-și cerceta propriul suflet, de a privi mai atent în adâncurile sale ascunse, de a se
ITU
angaja în realizarea unui ideal moral. Cunoștea toate nuanțele luptei pe care vrăjmașul
o duce cu fiecare creștin adevărat. El cunoștea bogăția sufletului omenesc cu mișcarea
neîncetată a simțurilor și cu adâncimile întunecate ale patimilor. Iar chipul luminos al
ED
99
Vezi AMRPA. Număr inventar 38.
100
101
102
103
©
202
OS
Ieromonahul Vasile (Seleznev)
părintelui Matei, care i-a atras pe mulți, nu a fost altceva decât rodul unei munci neobosite
ISM
de 50 de ani asupra sinelui său.
Pe la mijlocul lunii august 1911, părintele Matei se îmbolnăvi. La început, el nu dădu
nici o importanță acestui lucru, explicând totul printr-o ușoară răceală. Dar trecu ceva
timp și nu exista nici o îmbunătățire. Doctorul chemat nu găsi nimic serios. Între timp,
în absența simptomelor severe, puterea lui se diminuă, trupul îi slăbi, părintele Matei
topindu-se văzând cu ochii. Pe 27 august, el a fost tuns în marea schimă cu numele de
EL
Matei. El a murit însoțit de toate binecuvântările Sfintei Biserici, înconjurat de dragostea
și îngrijirea tuturor. Până la ultima suflare
el șoptea rugăciuni și era în plină conștiință.
În noaptea de 3 septembrie, starețul se
GH
învrednici de ultima sa împărtășanie cu
Sfintele Taine ale lui Hristos, dându-și
apoi liniștit și pașnic sufletul în mâinile
Domnului. A doua zi după Sfânta Liturghie
AN
și după săvârșirea slujbei de înmormântare,
numeroși frați au petrecut trupul părintelui
Matei, sincer iubit și respectat de toți, până
la locul odihnei veșnice.
EV
Ieromonahul Vasile (Seleznev)

RA
Ieromonahul Vasile (în lume, Vladimir Dmitrievici Seleznev) se trăgea din orașul
Voronej. El a intrat în Mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon în anul 1851, unde a fost
tuns în mantie în anul 1852. El se apropie degrabă de duhovnicul Ieronim, devenind unul
dintre cei mai buni ucenici ai lui, fapt pentru care Dumnezeu l-a înzestrat cu multe daruri
ITU
duhovnicești. El a fost hirotonit ierodiacon la 3 iulie 1856 și ieromonah, la 8 septembrie

1857. Ieromonahul Vasile avea ascultarea de pictor de icoane, fiind înzestrat cu acest dar.
El a organizat primul atelier de pictură în mănăstire, unde a adunat mai mulți pictori de
icoane talentați. Unele dintre icoanele pe care le-a pictat au fost trimise în Rusia, multe
dintre ele devenind acolo făcătoare de minuni104. O serie de icoane, pictate de el, au fost
ED
oferite în dar unor persoane suspuse.

În anul 1867 schimonahul Vasile a pictat pentru Biserica Sfântul Panteleimon o
icoană a Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, care a devenit foarte vestită pentru multele
AMRPA. Doc.nr. 321, pag. 355.
104
©
203
OS
minuni săvârșite la această sfântă icoană.
ISM
Icoana, pusă într-un chivot mare aurit, se
află la coloana din dreapta, opusă scaunului
episcopal. Este pictată pe bază de zinc. Are
ferecătura de argint-aurit, bătută cu pietre
scumpe105.
Pe lângă pictură, el mai avea și
EL
ascultarea de cântăreț, fiind cel de-al
doilea tenor. El era foarte îndrăgit de frați.
Iată ce scrie despre el părintele Seleuchie
(Trofimov): „Neprețuitul pictor era plin de
GH
toate talentele: el a fost pictor, citeț, cantor, canonarh, fiind foarte simplu și îi iubea pe toți.
Dumnezeu l-a ajutat să picteze jumătate din catedrală [a Sfântului Panteleimon], și ar fi
terminat-o, probabil, pe toată, dacă nu se întâmpla cu el nenorocirea: prăbușindu-se de pe
vârful schelei, se răni grav, fiind bolnav pentru o lungă perioadă de timp. Acum slujește
AN
mai des. Și cu câtă umilință slujește, cât de bine citește! Deosebit de remarcabili sunt ochii
mari și pătrunzători ai părintelui Vasile”.
După căderea de pe schele în 1875, stareții i-au dat părintelui Vasile binecuvântarea să
călătorească în Rusia pentru tratament, unde a trăit la un așezământ din Moscova timp de
un an, adesea corespondând cu stareții Ieronim și Macarie. Boala și deșertăciunea acestei
EV
lumi îi provocau gânduri triste. „Când mă gândesc la moarte, − scria el, −involuntar sunt
cuprins de teama de a nu fi pregătit pentru întâmpinarea ei și de frica de a nu merge în
locul de chinuri, mai ales în clipele când vărs lacrimi amare pentru păcatele mele și pentru
nepăsarea mea... și-ți spun sincer, ca unui adevărat părinte al meu duhovnicesc: cu cât mai
mult plâng pentru neajunsurile, păcatele și patimile mele, renunțând la ele, cu atât mai
RA
mult sufer din cauza lor. Cu cât încerc mai mult să mă liniștesc, cu atât mai mult mă simt
zdrobit și deznădăjduit. Plângi, blestematule, dar
nu în zadar, ci pentru păcatele tale și pentru vina
față de aproapele tău, pentru moartea ta!”106.
ITU
Părintele Vasile a răposat pe 27 noiembrie

1878, de idropică. Trei ani mai târziu, după
obiceiul athonit, rămășițele lui au fost descoperite
și când au adus părintelui Ieronim craniul său
de culoare galbenă-aurie, el l-a sărutat și a spus:
ED
„Noi, iată, îl mai judecam uneori, iar Domnul a

binevoit întru el”.
105
106
©
204
OS
Ieroschimonahul Iezechiel (Slivkin)
ISM
EL
Ieroschimonahul Iezechiel (în lume, Ignatie Vasilevici Slivkin) s-a născut în anul 1810
într-o familie de țărani din satul Likinki, gubernia Tula. Numele mamei sale era Mavra
GH
Feodorovna. Tatăl său, Vasile, fugi de la stăpânii săi în Basarabia, la Chișinău. Dar
curând a murit acolo, lăsând orfani patru copii: doi băieți, Ignatie și Serghei, și două fete,
Eudochia și Irina.
Mamei sale, deși era o femeie tânără, de numai 30 de ani, îi era foarte greu să întrețină
patru copii într-o țară străină. Ignatie, fiind cel mai mare, încerca cu tot ce-i sta în putință
AN
să o ajute pe mama sa. Uneori era nevoit să facă și munci mai grele. Curând, mama sa
se căsători, iar asprul tată vitreg îi trata cu multă cruzime pe copii, mai ales pe Ignatie.
Stâlcit în bătăi, băiatul își găsi alinarea în rugăciune. El credea cu tărie că răul va fi
învins, că dragostea lui Dumnezeu este atotputernică și că dacă nu ar fi fost păcatele sale,
EV
atunci ajutorul de la Dumnezeu ar fi venit imediat.

Tatăl său vitreg l-a dat pe Ignatie în slujba unui boier local, Mihail Petrovici Ivancin-
Pisarev, care, prin mila lui Dumnezeu, s-a dovedit a fi un om foarte bun și credincios.
Aflând despre situația grea a familiei lui Ignatie, el începu să-i ajute în toate felurile
cu putință. Adesea îi invita la el și pe ceilalți membri ai familiei lui Ignatie, oferindu-le
RA
dulciuri și alte bunătăți. În timpul unei asemenea întâlniri el i-a spus mamei lui Ignatie:
„Acest fiu al tău s-a născut fericit, el trebuie să slujească Împăratului Ceresc”. Atuncea
oaspeții nu au înțeles despre ce vorbea gazda, dar mai târziu, părintele Iezechiel, deja fiind
călugăr, și-a adus aminte de profeția stăpânului său.
ITU
După trei ani de slujire la stăpân, Ignatie a fost trimis la Moscova, ca și ucenic la iscusitul
meșter tâmplar Nikanor Grigorievici Suharev. Și din nou, prin harul lui Dumnezeu, noul
stăpân se dovedi a fi un om bun și grijuliu. Atelierul său se afla în apropierea Mănăstirii
Vysocopetrovski, iar tânărul Ignatie adesea mergea acolo, având prilejul să-i mulțumească
lui Dumnezeu pentru soarta sa.
ED
Meșterul avu grijă ca Ignatie să urmeze studiile primare, cumpărându-i un Abecedar și

contribuind în orice mod la instruirea sa. În mănăstire, Ignatie se întâlni cu Ieromonahul
Ieremia, care deveni primul său ghid pe calea mântuirii sufletului. Părintele Iezechiel
scria mai târziu: „Toată viața mea la Moscova a decurs în prietenie cu călugării, pe care
©
205
OS
i-am iubit atât de mult, ca și pe îngerii lui
ISM
Dumnezeu”107.
În acele timpuri în inima lui se născu
dorința de a deveni el însuși călugăr. Și când
ucenicia lui se încheie, el își îndreptă pașii
spre Lavra Sfântului Serghie de Radonej, la
moaștele Sfântului Serghie, pentru a primi
EL
binecuvântare pentru monahism. Aici se
întâlni cu un călugăr din Muntele Athos,
care îi vorbi despre moștenirea Maicii
Domnului, iar harul îl întări pe Ignatie în
GH
intenția sa de a deveni călugăr.
Astfel el hotărî în inima sa să se
nevoiască la Athos. Întorcându-se acasă,
începu să-l roage pe stăpânul său să-l
AN
lase să meargă la mănăstire. Dumnezeu
auzi rugăciunile lui Ignatie, și stăpânul îi
îngădui să plece. După multe încercări și
ispite, Ignatie ajunse la Odessa, dar oficialii
nu i-au eliberat pașaportul pentru a călători
EV
la Sfântul Munte Athos. Apoi, la sfatul unui

stareț, Ignatie porni într-acolo pe uscat,
oprindu-se pe cale prin mănăstiri.
Astfel ajunse el la Mănăstirea Neamț, unde, din cauza lipsei de bani pentru a-și continua
RA
călătoria, rămase un timp. Din moment ce era un dulgher bun, a fost foarte folositor
pentru mănăstire, efectuând diferite lucrări. Doar doi ani mai târziu reuși să-și continue
călătoria.
În august 1832 a ajuns la Sfântul Munte. Mai întâi a trăit în Mănăstirea Zografu și, cinci
luni mai târziu, s-a mutat la Schitul Sfântul Ilie. Aici el a fost primit de ieroschimonahul
ITU
Pavel, egumenul schitului, care l-a iubit foarte mult, devenindu-i și părinte duhovnicesc.
Ignatie îndeplinea ascultarea de dulgher și, un an mai târziu, a fost tuns în mantie cu
numele Israel. În anul 1835 a fost hirotonit ierodiacon.
În acel timp, dușmanul omenirii aduse peste el un cumplit război trupesc atât de
ED
grav, încât se lupta cu patima zi și noapte. Pe lângă aceasta diavolul, atunci când se scula
noaptea la rugăciune, îi dădea așa de mare frică, încât el nu putea nici să se însemneze
cu semnul, nici să facă închinăciuni, ci putea doar să-și înalțe mâinile către cer și astfel,
107
©
206
OS
stând în picioare în chipul crucii, căuta ajutor de la Domnul Dumnezeu și de la Preacurata
ISM
Maica sa, rostind Rugăciunea lui Iisus, și numai după aceea putea face închinăciuni. După
starea îndelungată la rugăciune, se culca și, abia ațipind, diavolul începea să-l apese din
greu, trezindu-se înfricoșat. „Este adevărat, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu, − scria
el mai târziu, − îngăduindu-i să-și bată joc de mine, păcătosul, pentru smerirea mea și
folosul meu duhovnicesc“108.
Părintele Pavel, văzând multele virtuți duhovnicești ale părintelui Israel, hotărî să-l
EL
facă locțiitor al său, dar diavolul porni împotriva acestei intenții pe câțiva dintre frați, care
spuseră că Părintele Iezechiel nu este vrednic de această funcție, tocmai din motiv că este
un nou-hirotonit și că citește prost la slujbe.
GH
Părintele Pavel făcea tot ce-i sta în putință pentru a-l învăța practica liturgică și a-i
sugera priceperea de conducere a schitului. Nu-l lăsa să se afle în lenevire nici o clipă.
„Imediat ce părăsesc biserica, − scria părintele Israel, − mă și trimite imediat în chilie.
Scopul lui principal era să mă lumineze și să mă ridice cât mai curând posibil la un nivel
AN
spiritual mai înalt”109.
În special părintele Pavel era îngrijorat atunci când părintele Israel citea foarte prost
în timpul slujbelor. Părintele Israel înțelegea bine acest lucru și încerca din răsputeri
să citească mai bine, dar fără succes. Aceasta a continuat până când el cu lacrimi și
închinăciuni, se rugă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru ajutor. Toată noaptea
EV
el se rugă. Și numai dimineața, căzând din epuizare pe podea, adormi.

În dimineața următoare se întâmplă minunea. La slujbă el trebuia să citească canonul.
Și ca și cum l-ar fi schimbat cineva a început să citească atât de expresiv și clar că
toată lumea a fost surprinsă. Cel mai surprins a fost părintele Pavel. Când a aflat de
RA
cele întâmplate noaptea părintelui Israel, i-a mulțumit Maicii Domnului pentru mila și
îngrijirea ei de maică.
La puțin timp după aceea, Dumnezeu îngădui o nouă ispită învățătorului și ucenicului
său. În mănăstire exista o discordie între maloroși și velicoroși, și de dragul păstrării
păcii între frați, părintele Pavel hotărî să părăsească schitul și stăreția și cu un grup de
ITU
călugări velicoroși să se retragă în câteva chilii mai mici. Părintele Israel se stabili în
chilia Intrării maicii Domnului în Biserică a Mănăstirii Stavronikita. Curând, Maica lui
Dumnezeu îi mângâie pe călugării ruși aflați în dificultate, aranjând astfel încât aceștia
au fost invitați nu la un schit sau la o chilie, ci întro-o mare mănăstire rusească, cea a
ED
Sfântului mare Mucenic Pantelimon.
108
109
©
207
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia „Izvorul Tămăduirii” în vremea părintelui Iezechil. Astăzi în întregime distrusă.
Părintele Pavel cu mai mulți călugări ruși s-a stabilit la Russik, dar după 8 luni a
murit. Și apoi din nou în Russik se puse problema alegerii unui superior al călugărilor ruși.
Părintele Israel a fost unul dintre candidații la acest post, dar el realiză cu smerenie că nu
RA
avea suficiente daruri duhovnicești pentru a-și asuma o astfel de responsabilitate imensă.
Apoi el însuși luă inițiativa, cerând să devină păstor al rușilor în Russik părintele Ieronim
(Solomențov), a cărui candidatură a fost aprobată de părintele Arsenie. Părintele Ieronim
îi deveni noul duhovnic, pe care l-a iubit cu toată inima. „Față de părintele Ieronim”, −
ITU
scria el, − aveam o iubire nemărginită, văzând în el multe daruri duhovnicești”110.

Părintele Israel reuși să-l convingă pe părintele Ieronim (Solomențov) să devină
părinte duhovnicesc al rușilor. Astfel, cu binecuvântarea părintelui Arsenie, călugării
ruși de la Russik au dobândit un nou duhovnic. La acea vreme părintelui Israel îi apăru
în vis fostul său părinte duhovnicesc, Pavel, care-l îndemnă să se alăture călugărilor
ED
ruși în Russik. Cugetând la aceasta, el găsi de cuviință să împlinească binecuvântarea

părintelui său duhovnicesc adormit. În curând a fost hirotonit ieromonah și o lună mai
110
©
208
OS
târziu, împreună cu părintele Ieronim a fost tuns în schimă și numit Iezechiel. Din acel
ISM
moment el deveni mâna dreaptă a părintelui Ieronim, în mod egal împărtășind toate grijile
pentru restaurarea mănăstirii.
În anul 1843 a fost trimis la Dunăre, unde mănăstirea se îndeletnicea cu pescuitul
și prepararea peștelui și unde erau întotdeauna până la zece frați, care aveau nevoie
de călăuzire duhovnicească și aceasta a fost noua ascultare a părintelui Iezechiel. Și
aici potrivnicul din nou porni pe frații săi neputincioși împotriva lui, din care pricină
EL
îndureratul părinte Iezechiel se gândea chiar să părăsească mănăstirea. Atunci în vis îi
apăru icoana Adormirii Maicii Domnului și o voce din ea i-a spus: „Mi-ai făgăduit să rabzi
toate încercările, și acum te arăți neputincios?111”.
GH
Căutând mângâiere, părintele Iezechiel merse la Lavra Pecerska din Kiev, unde se
întâlni cu schimonahia Eufrosinia, care i-a spus: „De ce ai venit aici, unde-s multe ispite,
părăsind Sfântul Munte Athos, pleacă înapoi cât mai curând cu putință”. Aceasta l-a
convins pe părintele Iezechiel că este în ispită și că trebuie să se întoarcă imediat în
AN
mănăstirea sa. Ceea ce a și făcut.
Dar curând dușmanul din nou se porni împotriva lui, strecurându-i gândul să se mute
la schitul nou creat al Sfântului Andrei. În schit a fost acceptat cu bucurie și după moartea
părintelui Varsanufie (Vavilov) a fost chiar numit econom. Dar conștiința îl chinuia, pentru
că și-a părăsit mănăstirea și duhovnicul său.
EV
Și iată că în vis avu o astfel de vedenie. „Mi se părea că mă aflu într-o mănăstire
rusească, − scria mai târziu părintele Iezechiel, − unde creștea un copac verde, înfrunzit
și încărcat de fructe. Înaintea copacului ședea părintele Ieronim, pe care l-am întrebat:
„Pot să mănânc și eu din aceste fructe?” El mi-a răspuns: „Poți, dacă tu singur voiești”.
RA
Și am înțeles prin această vedenie că m-am lipsit de aceste fructe, pentru că nu am voit să
mă nevoiesc în această mănăstire”.
El a mai avut și o altă viziune: „Văd cum frații duc o cruce mare, o duc cu mare greu
și mă invită să-i ajut, dar eu am refuzat complet să îi ajut”. A treia viziune: „Se făcea
de parcă aș fi trecut de pe o navă mai mare pe o navă mai mică”112. După toate aceste
ITU
viziuni părintele Iezechiel înțelese că dușmanul l-a înșelat și s-a întors la Russik, a căzut
la picioarele părintelui Ieronim și și-a cerut iertare. Milostivul părinte Ieronim l-a iertat și
l-a primit înapoi în mănăstire ca pe un frate.
Părintele Iezechiel își plângea neîncetat greșelile sale și, din moment ce avea darul
ED
lacrimilor, plângea mereu și pentru neputințele și păcatele sale. Pentru pocăința sa sinceră,
Domnul l-a învrednicit de multe viziuni, înzestrându-l și cu darul dragostei nemărginite
111
112
©
209
OS
pentru aproapele. Acest dar a fost atât de puternic, încât mereu dorea să slujească pe
ISM
orice frate și chiar să-și dea viața pentru oarecari dintre ei. Frații i-au simțit și i-au văzut
dragostea, răspunzându-i și ei în aceeași măsură.
Dușmanul neamului omenesc, pizmuind o astfel de stare duhovnicească a părintelui
Iezechiel, se răzvrăti din nou împotriva ascetului. Odată, părintele Iezechiel mijloci pentru
un călugăr din mănăstire pentru a i se da o chilie și, primind refuz, și chiar și reproș, din
partea stareților, părăsi din nou mănăstirea și se stabili de data aceasta în Mănăstirea
EL
Zografu. Dar milostivul Dumnezeu nici acum nu l-a lăsat pe rătăcitul ascet, venindu-i în
ajutor. Părintele Iezechiel a fost cuprins de remușcare și de o plictiseală atât de puternică,
încât neputând să o suporte a părăsit Mănăstirea Zografu.
Neîndrăznind să se întoarcă în mănăstirea lui natală, părintele Iezechiel porni să
GH
călătorească în Rusia, spre deșertul Sarov. Dar nici aici Domnul nu l-a părăsit. Prin
voia lui Dumnezeu, în Odessa, el își asumă rolul unui involuntar apărător al intereselor
mănăstirii și, reușind în acest sens, aceasta i-a adus curajul de a se întoarce din nou la
mănăstirea rusă.
AN
În plus, Domnul îi trimise un schimnic, care-i spuse o istorioară din „Patericul din
vechime”. Esența căreia este după cum urmează: „Era un călugăr care nu putea sta prea
mult timp într-o mănăstire. Se muta de la una la alta, mereu îndreptățindu-se. Odată, după
ce se hotărî să se mute într-o altă mănăstire, își împacheta lucrurile și dintr-o dată văzu
EV
un demon, care-și aduna și el lucrurile. Surprins, călugărul îl întrebă: „Ce faci acolo?” −
„Îmi împachetez lucrurile, căci și eu mă mut”, − răspunse demonul. „Și unde te muți?”-
întrebă călugărul”. − „Unde vei fi tu, acolo voi fi și eu”, − răspunse demonul”.
„Iată deci, − spuse bătrânul călugăr lui Iezechiel, − oriunde am merge, demonul ne
urmează întotdeauna. Dacă nu ne smerim, nu ne tăiem voința noastră, nu putem scăpa
RA
de el. Călugării din vechime spuneau: atunci când o persoană intră pentru prima dată în
mănăstirie, este voia lui Dumnezeu, când decide să meargă la altă mănăstire este voința
lui. Iar când decide să meargă la a treia mănăstire este voia diavolului”.
Această istorisire a starețului deschise în cele din urmă ochii lui Iezechiel asupra
rătăcirilor sale și el, întorcându-se la Athos, căzu cu lacrimi la picioarele părintelui Ieronim
ITU
și-i ceru iertare. Păstorul cel bun iertă din nou pe oaia cea rătăcită, aducând-o înapoi în
ograda mănăstirii.
Stareții mănăstirii l-au binecuvântat pe părintele Iezechiel să trăiască în chilia „Izvorul
dătător de viață”*, care era aproape distrusă, din moment ce nu era nimeni care să aibă
grijă de ea. Părintele Iezechiel începu cu multă râvnă să restaureze chilia, fiindu-i de
ED
mare folos iscusințele profesionale ale dulgheriei. Mai întâi a reparat biserica: iconostasul,
altarul, jertfelnicul și alte laturi ale bisericii. Pe toate le-a făcut cu mâna sa.
În această chilie a petrecut exact 20 de ani de viață monahală. Dumnezeu l-a mângâiat
cu darul plânsului neîncetat, ochii lui fiind mereu umezi și roșii. Părintele Iezechiel
©
210
OS
Ieroschimonahul Damian (Vyukov)
deținea arta rugăciunii lui Iisus, care
ISM
curgea în inima lui fără încetare. El a fost,
de asemenea, foarte râvnitor pentru slujbe,
nelipsind niciodată nici de la polunoșniță,
nici de la utrenie, slujind aproape în fiecare
zi Sfânta Liturghie. Avea la el cinstitul cap
al ieroschimonahului Serghie (Vesnin), care
EL
răspândea un miros de bună mireasmă și
din care izvora mir. Părintele Iezechiel a
adormit la 23 iunie 1884.
GH
AN
Ieroschimonahul Damian (Vyukov)
Ieroschimonahul Damian (în lume, Dimitrie Nicolaievici Vyukov) s-a născut în anul
EV
1832 în orașul Zaraisk gubernia Ryazan, într-o familie de comercianți înstăriți. Tânărul
Dimitrie, citind cartea despre viața duhovnicească la Sfântul Munte Athos, care “din
întâmplare» nimeri în mâinile sale, rămase atât de adânc impresionat de cele citite, încât
nu mai putea să se gândească la nimic altceva decât la Muntele Athos. El hotărî să devină
călugăr athonit, dar pentru a-și îndeplini hotărârea a trebuit să treacă prin multe greutăți.
RA
Părinții și rudele îl vedeau ca moștenitor al afacerii tatălui său, opunându-se cu fermitate

acestei atitudini a tânărului Dimitrie. În mod deosebit se opunea deciziei sale tatăl său,
care ba prin amenințări, ba prin diferite șiretlicuri încerca să-l descurajeze pe fiul său în
intenția sa. Numai după moartea tatălui său Dimitrie reuși să-și îndeplinească visul. El
ITU
și-a negat cu hotărâre toate drepturile la moștenirea tatălui său și s-a dus imediat la Athos.
În anul 1862, Dimitrie Nicolaevici sosi la Athos și intră în mănăstirea rusească
Sfântul Pantelimon. Din primele zile de ședere în mănăstire, el s-a încredințat pe sine pe
deplin părintelui Macarie (Sușkin), îndeplinind cu rigurozitate toate poruncile sale, atât
cele duhovnicești, cât și cele practice. În anul 1865 părintele Macarie l-a tuns în mantie
ED
cu numele Dositei. Ucenicul își îndrăgi mult părintele său duhovnicesc, ascultându-l în
toate și rămânându-i cel mai bun ucenic până la moartea sa, și starețul, la rândul lui, îi
răspundea cu o dragoste reciprocă paternă. Adesea, când părintele Macarie era întrebat
„cum putem să ne mântuim”, el răspundea: „Urmați exemplul părintelui Dositei și vă veți
©
211
OS
mântui”. Toată lumea era uimită de acest sfat, pentru că părintele Dositei era încă un
ISM
novice și, în plus, avea o astfel de ascultare, care, la prima vedere, nu era deloc potrivită
pentru viața ascetică.
În primii zece ani părintele Dositei făcu ascultare în magazinul de icoane. Putem spune
că el a fost primul care a organizat un astfel de magazin într-o mănăstire, care în timpul
său și ulterior deveni o sursă de venit suficient de mare pentru mănăstire. În acest scop el
a amenajat o cameră, având grijă și de aprovizionarea permanentă cu icoane și alte obiecte
EL
ale călugărilor athoniți. În mod evident, dacă e cu binecuvântare nu contează ce facem,
important este modul în care facem ascultarea. Dacă facem totul întru slava lui Dumnezeu,
cu iubire față de frați și cu rugăciunea în inimă, atunci Domnul ne va da, pentru rugăciunea
GH
stareților noștri, puterea harului pentru a îndeplini cu vrednicie orice ascultare.
La 2 februarie anul 1873, părintele Dositei a fost hirotonit ierodiacon, iar la 1 ianuarie
1879 a fost hirotonit ieromonah. După hirotonirea în ierodiacon, părintele Macarie hotărî
să-și trimită ucenicul său credincios în cel mai important loc de atunci, la metocul de la
Moscova, unde părintele Dositei urma să fie unul dintre principalii ajutori ai părintelui
AN
Arsenie (Minin). După ce a fost hirotonit preot, el a devenit duhovnicul frățimii mănăstirii,
făcând această ascultare timp de aproape 10 ani.
Greu i-a fost să se despartă de starețul său, dar era conștient de importanța ascultării
și, fără murmur, continuă să-și îndeplinească noua sa sarcină. Iată ce scria el părinților
EV
Ieronim și Macarie după binecuvântarea lor pentru ascultarea de duhovnic: „Cad la picioarele
sfințiilor voastre și vă cer rugăciunile și binecuvântările voastre părintești. Am primit
scrisoarea voastră. Vă aduc fiiască mulțumire pentru părinteștile povețe și îndemnuri.
V-am scris, și acum vă scriu, având aceleași convingeri despre sine, că mă aflu într-o
astfel de stare duhovnicească, în care nu sunt capabil să iau asupra mea responsabilitatea
RA
de duhovnic al frățimii, și, prin urmare, vă rog să încredințați această ascultare unor frați
mai vrednici și mai înțelegători. Dar întrucât sfințiile voastre mă binecuvântați ca să nu
renunț la această ascultare, atunci să fie voia lui Dumnezeu și a voastră, cinstiți părinți.
Voi continua ascultarea cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile voastre părintești.
ITU
Eu însă am nevoie doar de binecuvântarea și rugăciunea voastră, astfel încât Domnul să-mi
ajute mie, neputinciosului, să înfăptuiesc fără de cârtire ascultarea încredințată mie, ca să
dobândesc iertarea păcatelor mele și izbăvirea de chinurile veșnice”113. Fiecare pas al său
el îl coordona cu părintele său Macarie, cu care a purtat o corespondență permanentă114.
O influență duhovnicească imensă a avut-o părintele Dositei asupra părintelui Aristoclie
ED
(Amvrosiev), cu care s-a nevoit împreună la metoc din 1883. El a fost duhovnicul părintelui
Aristoclie și a avut o influență benefică asupra viziunii sale.
113
114
AMRPA. Doc. nr. 629, 1055, 1705.
©
212
OS
Schimonahul Panteleimon (Prohorov)
La începutul anului 1888, părintele
ISM
Dositei se îmbolnăvi de o boală incurabilă,
de cihotcă, fiind nevoit să renunțe la
ascultarea sa de la Moscova, întorcându-se
la Athos. Aici, la 27 mai 1888, a fost tuns
în schimă mare cu numele Damian, dar
starea lui se înrăutățea zi de zi. Părintele
EL
Macarie binecuvântă ca să-l trimită la
Constantinopol pentru a fi tratat într-un
spital rusesc, dar Dumnezeu l-a chemat la
GH
sine pe credinciosul Său ascultător, care cu
umilință deplină urmă chemării.
Părintele Damian a adormit la Constantinopol, la 18 august în anul 1888. Părintele
Macarie porunci să nu-l îngroape în Constantinopol, ci să-l aducă la Athos, ceea ce s-a și
făcut. Părintele Damian a fost îngropat în cimitirul mănăstirii.
AN
EV

Schimonahul Panteleimon115 (în lume, Petru Savelievici Prohorov) a fost fiul unui țăran
din satul Starye Kostyci din județul Syzran, gubernia Simbirsk. S-a născut în anul 1811.
Din copilăria sa cea mai timpurie, băiatului îi plăcea mult să meargă la biserica lui Dumnezeu
RA
și să învețe rugăciuni din cuvintele mamei sale și ale altor oameni. Îi plăcea în mod deosebit
să asculte citirea din cărțile sfinte, mai ales din viețile sfinților. El însuși nu știa să citească.
Tânărul iubea singurătatea și atunci când cei de o vârstă cu el se jucau zgomotos în
curte, el se ascundea în pod sau sub pat și se ruga acolo cu naivitatea sa copilărească. Îl
ITU
ruga pe Dumnezeu să vină repede și să le rânduiască pe toate: cerea ca frații și surorile

să nu se îmbolnăvească, ca bunicii să nu moară, să fie numai zile cu soare și să fie mereu
bucurie nesfârșită. El simțea cu un sentiment aparte că Dumnezeu Tatăl îl aude și el,
mulțumit, adormea cu această conștiință plină de bucurie.
Așa treceau orele și rudele lui speriate îl căutau peste tot pe băiat. Și când îl găseau îl
ED
pedepseau aspru. Dar el nu mai putea trăi fără această convorbire cu Domnul și din nou
căuta întâlnirea cu El.
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Biografia întemeietorului obștei de maici Kostycevsk din
115
Smolensc, a starețului Petru Saveliev Prohorov (în schimă, Panteleimon). Simbirsk, 1889.
©
213
OS
Tatăl său, Savelie, de îndată ce băiatul împlini 17 ani îl căsători fără a-i cere
ISM
consimțământul, chiar împotriva voinței sale, ceea ce i-a provocat apoi multe necazuri.
Petru se supuse voinței tatălui său și nu-l contrazise. Asta a fost în 1829. Din acel moment,
atât în timpul vieții tatălui său, cât și după moartea acestuia, el a fost un familist exemplar
și un om harnic. În același timp, nu și-a schimbat obiceiul de a se izola și de a vorbi cu
Domnul.
Petru era un râvnitor enoriaș al bisericii sale din sat. Dragostea lui pentru Dumnezeu
EL
creștea pe zi ce trece și toată deșertăciunea lumii deveni treptat de nesuportat pentru el.
Se scula în fiecare noapte la rugăciune, rugând fierbinte pe Dumnezeu să-l învrednicească
de o viață însingurată de sihastru, ca să se pocăiască și să se pătrundă de dragostea lui
GH
Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu îi trimise o boală atât de grea, încât, văzându-l așa slăbit
și chinuit, soția lui a fost de acord să-l lase să meargă la mănăstire. Înainte de plecarea
sa la Athos, el merse la boieroaica Soplyakova, care avea o icoană făcătoare de minuni
a Maicii lui Dumnezeu din Smolensk și pe care Petru i-o ceru pentru drum, dar ea l-a
refuzat. După aceasta, icoana a căzut brusc pe podea. Același lucru se întâmplă din nou
AN
noaptea și în dimineața următoarei zile. Stăpâna a considerat acest lucru ca un semn de la
Dumnezeu și i-a dat icoana lui Petru. În timpul călătoriei sale el ținea icoana în rucsacul
de pe spate. Când ajungea la un nou loc sau începea o nouă cale, o scotea din rucsac, o
punea înaintea lui și se ruga. Astfel începea el și își termina toate treburile.
EV
Viața ascetică a călugărilor din Muntele Athos, unde în acea vreme în mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon trăiau mulți călugări, îl atrăgea pe Petru de mult
timp. Dar nu curând reuși el să ajungă la Athos. Datorită unor confuzii politice, plecarea
cetățenilor ruși în posesiunile turcești era limitată la acel moment și, prin urmare, Petru
a petrecut aproximativ trei ani în Odessa la metoc, colectând donații pentru mănăstire. El
RA
era foarte energic atât în colectarea

de donații, cât și în râvna pentru rugăciune, post și
neagonisire. Mai marele metocului din Odessa, după trei ani de încercări, l-a tuns rasofor,
numindu-l Pahomie.
Sosind la Athos în Mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon, părintele Pahomie își
ITU
începu stricta sa viață monahală. La biserică venea întotdeauna primul și pleca ultimul,
mânca puțin și cumpătat, asculta cu mult drag citirea vieților sfinților la trapeză, era
extrem de îngăduitor cu toți frații și își îndeplinea în tăcere ascultarea.
Avea un vis: să reușească a păstra în inima sa slujba bisericească chiar și atunci când
ea se încheia în biserică. El dorea ca slujba în inima lui să continue și când mănâncă și
ED
când face ascultare, într-un cuvânt, continuu. Într-o mănăstire aglomerată acest lucru nu
era ușor de realizat, dar el a încercat să reducă la minim comunicarea cu frații, necesară
pentru viața monahală. Pe el îl mâhnea și-l surprindea faptul, cum unii dintre frați, ieșind
din biserică de la slujbă, unde stăteau cu multă evlavie, cu o ușurință de necrezut se dedau
©
214
OS
vorbirii zadarnice, de îndată pierzându-și evlavia anterioară. El se străduia ca în orice fel
ISM
să fugă în chilia sa, pentru a nu participa la astfel de convorbiri.
Curând a fost tuns în mantie cu numele Panteleimon, sporindu-și și mai mult nevoințele
sale monahale. Duhovnicul Ieronim l-a binecuvântat pentru rugăciunea continua în inimă,
unde, de fapt, era și locul sufletului său. Dormea doar trei ore pe zi, încercând să zică în
mod continuu Rugăciunea lui Iisus: în biserică, în chilie, în timpul ascultării sau la trapeză.
După șapte ani de astfel de nevoință, părintele Ieronim, simțind în mod clar starea lui
EL
duhovnicească, îl binecuvântă pe părintele Panteleimon pentru o viață de nevoință într-o
chilie retrasă, în singurătate deplină. Fericirea părintelui Panteleimon nu avea margini.
În cele din urmă se împlini visul său de însingurare totală cu Dumnezeu și de înfățișare
GH
permanentă înaintea Creatorului.
Dar providența lui Dumnezeu față de El era alta. Un an mai târziu el a fost chemat
de la chilia sa de către părintele Ieronim, care i-a spus: „Mergi, copile al lui Dumnezeu,
în Rusia ca să întorci la credință pe rascolnici. Aici ca tine sunt mulți, dar acolo nu sunt!
Locul unde vei rămâne va fi spre mântuire și pentru tine și pentru mulți alții. Acolo vei
AN
construi o nouă mănăstire, unde îți vei sfârși zilele”.
Profund nedumerit, părintele Panteleimon a ascultat porunca starețului său iubit și
în anul 1849 s-a întors în Rusia. Aici, la marginea satului său natal, Stary Kostyci, și-a
construit o chilie-bordei și s-a închis acolo. El nu primea pe nimeni și nu răspundea nimănui,
EV
cu excepția duhovnicului său, care venea la el să-l mărturisească și să-l împărtășească cu

Sfintele Taine. În chilie i se aducea pâine nedospită și un urcior cu apă.
La început, hrană îi aducea preoteasa, apoi, urmându-i pilda ei, au început și alții
să-i aducă hrană, lăsând-o în taină pe o fereastră mică în tindă. Timp de douăzeci de
ani se nevoi ca zăvorât părintele Panteleimon în chilia sa, părăsind-o numai înainte de
RA
sărbătoarea Bunei Vestiri, când mergea pentru a se mărturisi și a se împărtăși cu Sfintele

Taine la biserica parohială. În chilia lui era o piatră mare de granit plat, pe care el stătea
la rugăciune și care, de la starea prelungită la rugăciune și îngenuncherea frecventă,
deveni neagră și, de fapt, lustruită.
ITU
Pe această piatră, toată noaptea, până dimineața, fără a adormi, stătea în rugăciune,
făcând metanii. În toată perioada minunatelor sale nevoințe, din 1840 până în1880, el
nu a avut nici pat, nici așternut. Nimeni nu l-a văzut vreodată să se culce. Dar l-au găsit
adesea la miezul nopții în picioare, rezemat cu spatele de sobă și sprijinindu-se de cârje.
De aceea, mulți credeau și chiar susțineau, că el niciodată nu s-a culcat să doarmă. Numai
ED
când a ajuns la o vârstă foarte înaintată, neputința îl sili să se culce pe pat, care însă era
format din scânduri goale. La cap, în loc de pernă avea o piatră acoperită cu un rucsac din
piele. El nu mânca în fiecare zi. Miercurea și vinerea nu gusta nimic, iar în celelalte zile
mânca pâine nedospită. Apă bea din fântână.
©
215
OS
Faima faptelor starețului Panteleimon se răspândi în întreaga regiune și oamenii au
ISM
început să vină la el din toate părțile, căutând mângâiere și sprijin duhovnicesc. Abia după
douăzeci de ani de singurătate și nevoință, în 1869, ascetul deschise ușa chiliei sale și, cu
o uimitoare îngăduință, cu negrăită simplitate copilărească și blândețe, primi pe toți cei
care aveau nevoie de ajutorul său. Mulți preoți, precum și oameni învățați, care l-au văzut
și au vorbit cu el, spuneau: „În el se sălășluiește cu adevărat harul lui Dumnezeu”. Mulți
bolnavi, posedați, demonizați au primit vindecare de la el.
EL
Preocuparea deosebită însă a starețului a fost lupta împotriva rascolniciei. Această
luptă nu era exprimată prin puterea predicării, ci în dovada vieții sale creștine înalte.
Văzându-i viața sa îmbunătățită, iubirea nemărginită față de oameni și vindecarea
GH
minunată a suferinței, rascolnicii se întorceau imediat de la rătăcirile lor. La întoarcerea
acasă, ei răspândeau vestea cea bună despre zăvorât și, după exemplul lor, tot mai mulți
oameni veneau la Părinte Panteleimon, întorcându-se la credința ortodoxă.
Recunoscători, oamenii au început să jertfească cu generozitate mijloace bănești
AN
părintelui Panteleimon, care hotărî să ridice în locul său de nevoințe o mănăstire, dar
înainte de realizarea planului său plecă la Ierusalim pentru a se încredința în privința
hotărârii sale. „Nouă luni, − povesti el mai târziu, − și zi și noapte m-am rugat la Sfântul
Mormânt. În ultima noapte, spre dimineață, am ațipit și am visat că un Înger al Domnului
a coborât la mine și mi-a dat o viță cu struguri. Erau trei ciorchini mari, alungiți. Unul
EV
l-am mâncat eu și doi i-am dat mitropolitului. În acea zi, am fost tuns în schimă și numit
Panteleimon”.
După întoarcerea de la Ierusalim, părintele Panteleimon începu construcția mănăstirii.
Nimic nu-l putea opri: nici piedicile, nici pizma, nici înșelăciunea. El a mers ferm la scopul
RA
propus. Mulți se întrebau cum acest țăran necărturar, fără nici un fel de mijloace, a putut
pune în funcțiune un așezământ atât de dificil. Dar Harul lui Dumnezeu face minuni, îl
preschimbă pe om complet.
Părintele Panteleimon a călătorit la Sankt Petersburg de șapte ori pentru treburile
mănăstirii și a fost prezentat și împăratului. De asemenea, a vizitat și Mănăstirea de
ITU
maici Diveevo, după chipul căreia intenționa să-și zidească noua sa mănăstire. Unul dintre
motivele intenției sale de a crea în ea o obște de femei a fost dorința sa de a așeza acolo pe
fosta lui soție și pe fiicele sale, fapt ulterior realizat.
La început a construit o biserică de lemn în cinstea icoanei Maicii Domnului din Smolensk,
ED
sfințită în anul 1869. După aceasta, mănăstirea, în ciuda numeroaselor piedici, începu să
crească rapid. Multe fete și văduve doreau să intre în noua mănăstire, stabilindu-se inițial
în clădirile construite lângă biserică. Starețul le-a dat un regulament, și comunitatea își
începu obișnuita viață monahală.
©
216
OS
Schimonahul Grigorie (Krupcenkov)
Oficial, noua mănăstire a fost recunoscută de autorități abia la 15 decembrie 1883, cu
ISM
câteva zile înainte de moartea starețului. Îndelungatele piedici, nedreptatea, acuzațiile
false, înșelăciunile, întâlnite pe calea rostuirii mănăstirii, părintele Panteleimon le îndura
cu multă răbdare și cu o uimitoare blândețe de copil. El nu a învinuit pe nimeni pentru
eșecurile sale, era binevoitor cu toți, primindu-i pe toți cei care căutau la el mângâiere și
alinare. Primind primele știri despre aprobarea comunității de către autorități, el exclamă:
„Acum, slavă și mulțumită lui Dumnezeu, eu pot merge la odihnă, plecând definitiv de la
EL
voi”. Câteva zile mai târziu a simțit apropierea morții. Și cu două săptămâni înainte de
moartea sa a început să le spună tuturor: „În curând vă voi părăsi”.
Schimonahul Panteleimon a adormit la 3 ianuarie 1884. Înainte de moartea sa, bătrânul
GH
a început să se însemneze repede cu semnul crucii. Între timp, mâna îi slăbea din ce în
ce mai mult. Când și-a făcut o ultimă cruce, mâna îi căzu neputincioasă pe cap și imediat
adormi somnul veșnic al celor neprihăniți. Moartea lui a fost liniștită și senină, ca un
somn liniștit. Astfel ucenicul athonit a pus în Rusia temeliile unei mănăstiri care a devenit
AN
limanul mântuirii pentru mulți creștini.
EV

RA
Schimonahul Grigorie116 (în lume, Gherasim Nicolaevici Krupcenkov) s-a născut în anul
1828 în gubernia Kursk, într-o familie de țărani. Din copilărie a arătat un talent muzical
rar, la dezvoltarea căruia a contribuit moșierul său − un mare cunoscător și iubitor de
cântec și muzică. Aptitudinile muzicale și le-a dezvoltat în corul și orchestra stăpânului său.
De-a lungul timpului, stăpânul l-a făcut pe el mai mare și dirijor, apoi, pentru strădaniile
ITU
sale, după ce corul și orchestra au fost aduse într-o întocmire exemplară, l-a eliberat.
Gherasim s-a mutat la Stary Oskol, unde și-a continuat activitatea muzicală. Aici
dădea lecții de muzică, conducea corurile a numeroase biserici parohiale. Fiind atras de
dorința comună a tineretului local, care la începutul anilor ’50 primea monahismul în
ED
Muntele Athos, Gherasim a hotărât să părăsească și el această lume deșartă și să caute
116
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Dmitrievsky A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre
viața și nevoința egumenului Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Makarie (Sușkin). SPb.,
1895, pag. 150.
©
217
OS
satisfacție sufletului său artistic într-o
ISM
lume ideală, într-o viață ascetică, unde
domnește armonia, iar disonanța devine
abia perceptibilă sau complet neauzibilă.
Pe drumul spre Athos, în Odessa,
Gherasim se întâlni cu Mihail Sușkin,
viitorul egumen Macarie, care aștepta,
EL
de asemenea, permisiunea de a călători la
Athos. Aici, în așteptarea permisiunii de
a călători în străinătate, Gherasim a făcut
GH
un cor foarte bun din colegii săi pelerini.
Sub conducerea sa, acest cor, pe corabia
plutind pe apele de smarald ale Bosforului,
în prezența părintelui Serghie (Vesnin)
AN Sviatogorețul, salută Constantinopolul
cu sunetele puternice ale imnului rusesc
național „Doamne, apără-l pe Țar”.
Coriștii l-au însoțit pe părintele Serghie
până la Mănăstirea Sfântul Panteleimon.
EV
La malul Sfântului Munte Athos, scopul

călătoriei sale, Gherasim cântă cu un
entuziasm extraordinar ultimul său cântec la chitară, un instrument pe care îl stăpânea
perfect și pe care nu-l lăsa nici în timpul pelerinajelor sale; aici, însă, în fața tuturor, a
RA
rupt-o și a aruncat-o în mare, hotărât să nu mai țină în mână niciun instrument muzical,
cu toate că era foarte pasionat de vioară și de clarinet-piston. Făcând toate acestea, zise:
„cânta-voi Dumnezeului meu, până ce voi fi”. Și această hotărâre nu și-a schimbat-o până
la moartea sa.
Părintele Ieronim, un mare iubitor și cunoscător al cântării bisericești, a apreciat
ITU
imediat talentele noului venit și i-a poruncit să organizeze un cor de călugări ruși. De
acum încolo, până la sfârșitul vieții, Gherasim s-a supus ascultării de protopsalt și dirijor,
profesor de cântare bisericească. În anul 1853 a fost tuns în mantie și numit Grigorie, iar
în anul 1855 a fost tuns în schimă cu același nume.
ED
Încă de la începutul vieții sale în mănăstire, părintele Grigorie cu dragoste și pasiune

se dărui activității sale preferate, cheltuindu-și pentru ea toată bogăția duhovnicească
și fizică și obținând rezultate remarcabile. Din reprezentanți ai țărănimii și ai clasei de
mijloc, care constituiau contingentul principal al călugărilor ruși de la Mănăstirea Sfântul
©
218
OS
Panteleimon, el formă un cor muzical disciplinat, cu voci bogate, de care se minunau nu
ISM
numai pelerinii, ci chiar și cunoscătorii de muzică și canto ajunși pe Muntele Athos. Prin
cântarea sa, corul a câștigat simpatia și admirația de la rușii și străinii de rang înalt și
chiar de la unele persoane regale, care au vizitat Athos-ul.
În acel timp, procurorul șef [al Sfântului Sinod] trimite la Athos pe asistentul său,
Kersky Serghei Vladimirovici, care ajunge aici la 21 noiembrie 1886. Trei zile a petrecut
în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, apoi a călătorit în Sfântul Munte. Raportul său către
EL
K.P. Pobedonosțev este una dintre cele mai interesante și obiective mărturii despre viața
mănăstirii în acea perioadă.
Iată ce scria Serghei Vladimirovici despre mănăstirea rusă: „Ei cântă atât de sensibil
GH
și înălțător, încât o astfel de cântare, cred eu, poate mișca chiar și inimile împietrite,
umplând de o bucurie cerească nedescrisă sufletele oamenilor. Da, nicăieri nu se slăvește
Domnul atât de solemn și vrednic de măreția lui Dumnezeu, ca în Mănăstirea Sfântul
Pantelimon”117.
AN
Părintele Grigorie a înregistrat și a pus pe voci o mulțime de melodii ale așa-numitelor
cântece athonite, făcând multe transcrieri și simplificări în piesele celor mai cunoscuți
compozitori ruși ai muzicii duhovnicești. Tradițiile întemeiate de părintele Grigore au
dăinuit mult timp în Athos și au fost susținute de ucenicii săi dirijori.
În ultimii ani ai vieții sale, acest om
EV
modest și bogat în talente a trăit, înconjurat

de iubirea frăției, în chilia de la Krumița,
venind la mănăstire, în sobor, doar la
hramul bisericii, în timpul căruia toți se
RA
îndulceau de o exemplară cântare athonită

dirijată de el.
Părintele Grigorie a adormit pe 20 iulie
în anul 1890.
ITU
ED
117
Troițki P.V. Rușii de la Muntele Athos. Sec. 19-20. M., 2003, pag. 304.
©
219
OS
ISM
Ieroschimonahul Аgatodor (Budanov)
Ieroschimonahul Agatodor este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai
EL
mănăstirii ruse Sfântul Panteleimon. Un ucenic vrednic al stareților Ieronim și Macarie,
care vreme de 30 de ani a susținut tradițiile duhovnicești rânduite de ei în mănăstire. Este
greu să-i apreciezi rolul în procesul de menținere a continuității spirituale în mănăstire.
El a încercat în mod intenționat și consecvent să transmită ucenicilor săi experiența
GH
duhovnicească dobândită de la renumiții săi stareți.
Ieroschimonahul Agatodor (în lume, Alexandru Ivanovici Budanov) s-a născut în
familia unui industriaș și comerciant bogat din Moscova, la 18 ianuarie 1845. Tatăl său,
Ivan Petrovici Budanov, deținea (împreună cu fratele său Stepan Petrovici) o fabrică în
AN
zona de după pichetul Serpuhov, în apropiere de Mănăstirea Danilov. În anul 1849 tatăl
său a cumpărat o casă în Malaya Ordynka, în parohia Sfintei Mare Mucenițe Ecaterina,
unde întreaga familie mergea să se închine în timpul sărbătorilor.
La vârsta de cinci ani Alexandru a învățat să citească, și la șase ani stătea deja în
EV
corul bisericii parohiale Sfânta Ecaterina, unde cânta, citea și ajuta paraclisierul, dând
cădelnița. De la vârsta de opt ani Alexandru a fost dat să studieze mai întâi la școala
orășenească, apoi într-o școală germană, unde toți elevii vorbeau între ei în germană. În
această școală, în afară de rusă, se predau limbile franceză, engleză și germană. Tatăl
voia să-și pregătească fiii pentru comerț, dar Dumnezeu a judecat altfel.
RA
Lui Ivan Petrovici îi plăcea mult să citească seara în familie din Sfânta Scriptură și
din Minei, ceea ce se reflecta în sufletele copiilor săi. În familia Budanovilor, în afara
tatălui și a mamei, erau trei fii și o fiică. Datorită faptului că familia ducea o viață profund
creștinească, toți copiii au manifestat o dorință timpurie pentru monahism.
ITU
Când Alexandru avea 18 ani, mama lui, Stepanida, a murit de cihotcă, iar un an mai
târziu, muri și tatăl său. Copiii au rămas orfani. După moartea lui Ivan Budanov afacerea
comercială a fost lichidată în curând.
În anul 1868, fratele său mai mare, Petru (mai târziu ieromonahul Uriil), le spune că
pleacă la Athos pentru primirea monahismului. Cu el a dorit să meargă și fratele mai mic,
ED
Alexandru. Cel mijlociu, Mihail (mai târziu ieromonahul Mina), spuse că va veni și el la ei
dacă vor reuși să se stabilească acolo. După un timp el se alătură fraților săi.
Rugându-se mai întâi pe la locurile sfinte natale, călătorii au mers apoi la Sfântul
Munte, unde au ajuns în siguranță la 14 aprilie 1869. Oprindu-se în mănăstirea rusească
©
220
OS
a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, ei
ISM
au fost în curând primiți în rândul frățimii
sub oblăduirea duhovnicească a starețului
Ieronim. Tânărul novice Alexandru era
fericit să aibă ca îndrumător un stareț atât
de experimentat. Ulterior, el își reamintea de
acest lucru: „L-am rugat pe Domnul să-mi
EL
trimită un îndrumător potrivit voinței Sale
sfinte. Și acest lucru s-a împlinit, pentru că
Domnul mi-a rânduit doi minunați stareți,
GH
pe părinții Ieronim și Macarie”118.
Viitorul celor doi frați a evoluat în mod
diferit: cel mare și-a ales viața de pustnic,
așezându-se în pustia Noua Thebaidă,
AN
care aparținea mănăstirii; celui mai mic
Dumnezeu îi rândui să se nevoiască în
mănăstire. Doi ani mai târziu, începătorul
Alexandru a fost tuns în mantie cu numele
Agatodor, apoi în anul 1873 a fost trimis
EV
cântăreț la biserica ambasadei ruse din

Constantinopol, unde a rămas până în anul
1877. După ce s-a întors la mănăstire, la scurt timp după încheierea războiului ruso-turc,
a trebuit să se întoarcă la Țarigrad, la biserica ambasadei în calitate corist. A revenit la
RA
Sfântul Munte abia în anul 1882.

Din acest moment și până la moartea starețului Macarie, el s-a aflat sub îndrumarea
lui duhovnicească directă. Starețul îi făgăduise, ca pentru desăvărșita sa ascultarea să-L
roage pe Dumnezeu ca să-și trimită asupra lui harul Său, iar tânărul novice se încredință
întru totul duhovnicului său, îndeplinind fără cârtire toate poruncile sale, fapt pentru care
ITU
Dumnezeu l-a învrednicit cu adevărat de binecuvântarea Lui.

Ulterior, el scria despre experiența sa de comunicare cu duhovnicul: „Cad în ispită doar
cei care se încred în propria cugetare. De aceea nimeni, fără binecuvântarea starețului
său, cu care trebuie să fie foarte sincer, nu ar trebui să înceapă niciun lucru, nici să se
ED
încreadă închipuirilor sale, ci să-i dezvăluie lui absolut totul. Este necesar a urma părerii
și îndemnului lui, lăsând totul, fără îndoială, la judecata lui... Cel ce este călăuzit de
îndrumările starețului, care face totul cu binecuvântarea lui, neprimind niciun gând din
118
©
221
OS
afară fără ca să-l întrebe, nu poate, fiind păzit de binecuvântarea starețului, să cadă în
ISM
ispită, evitând cu ușurință cursele înșelăciunii vrăjmașului, indiferent de modul perfid
în care acestea sunt ascunse, întrucât ținând pravila data de stareț, de a nu te încrede
în tine fără să întrebi pe cel superior ție, atunci cum te poate înșela diavolul? Acesta,
din smerenie, se socotește pe sine nevrednic de orice fel de povățuire din partea lui
Dumnezeu, întrebând despre toate pe stareț. Dacă va fi într-adevăr ceva de la Dumnezeu,
el va considera aceasta ca dar datorită rugăciunilor starețului său, și nu pentru vrednicia
EL
sa, evitând astfel părerea de sine. Iar cel care lucrează fără binecuvântare, chiar dacă face
și lucruri bune, cu ușurință poate cădea în ispită, iar tăinuind aceasta de stareț, el se poate
sminti rău și, fiind înșelat de diavol (prin lumină falsă, prin bună mireasmă, vedenii, în
GH
vis și aievea, prin interzicerea de a-I dezvălui cele întâmplate starețului), își poate pierde
complet rațiunea, rămânând pentru totdeauna pierdut”119.
La 21 noiembrie 1882 părintele Agatodor a fost hirotonit ierodiacon, iar la 10 aprilie
anul următor a fost hirotonit ieromonah. Din acel moment și-a început activitatea ca
antiprosop și apoi ca duhovnic. Învățând perfect limba greacă, el își îndeplini cu succes
AN
ascultarea responsabilă în Kinotită.
După ce a lucrat în Kareia aproximativ 10 ani, părintele Agatodor îmbolnăvindu-se
(de bronșită) a trebuit să părăsească această ascultare pentru totdeauna. Dar meritul
principal al părintelui Agatodor a fost cel al duhovniciei. Ca duhovnic era neîntrecut.
EV
Întotdeauna atent, binevoitor, el reuși să atragă inimile multor călugări, și a celor începători
și a stareților încărunțiți. Ușa chiliei lui era întotdeauna deschisă pentru cei care doreau
să-și spele conștiința prin taina pocăinței. Cei mâhniți, cei împovărați găseau în el un
părinte grijuliu și atent, încât nimeni nu pleca de la el nealinat sau nemulțumit. Cei mai
mulți dintre fiii săi duhovnicești își iubeau cu adevărat starețul, fiind gata să meargă
RA
pentru această dragoste la orice jertfă. Dragostea și grija lui părintească pentru fii săi
duhovnicești poate fi observată din corespondența lui cu ei120.
Iată cum îi îndruma pe fiii săi: „Scopul vieții noastre este să ne pregătim, să ne
desăvârșim prin virtuți pentru viața veșnică, ca să-L slăvim de-a pururi pe Domnul
ITU
dimpreună cu îngerii și cu toți sfinții. Sufletul nostru este întotdeauna atras de bunătatea
nesfârșită − de Dumnezeu − căci numai în El, cu gândul mereu la El aflăm mângâierea.
Pentru a avea mereu mintea și inima la El sfinții părinți poruncesc să păstrăm în minte
Rugăciunea lui Iisus, privind cu atenție asupra inimii, astfel încât să nu apară în ea
gânduri viclene, pentru că vrăjmașul, mai ales în aceste momente, seamănă în ea tot răul,
ED
ca să pângăreasca sfânta convorbire cu Dumnezeu − rugăciunea. Dar ea, rugăciunea, nu

trebuie în nici un caz întreruptă, fiind puntea de legătură a sufletului nostru cu Domnul
119
120
AMRPA. Inventarul nr. 40, dosar nr. 28.
©
222
OS
încă de aici, de pe pământ, astfel încât, unit cu El, să trăiască veșnic în comuniune cu
ISM
Dumnezeu.
Ce fericire și desfătare sunt făgăduite omului! Dar cum să facem ca să putem merge fără
piedici pe această cale? Deși la o mai grabnică desăvârșire a virtuților contribuie zăvorârea,
tăcerea, însingurarea, totuși, cu ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru poate fi dobândit
pretutindeni. Viața Sfântului Teodor Studitul și a Sfântului Simeon Noul Teolog ne slujesc
drept dovadă. Ei și în viața de obște s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu. Sfântul
EL
Simeon a scris chiar și o pravilă de rugăciune. De asemenea, și asceții contemporani: Paisie
(Velicicovski), ucenicul lui, Teodor, episcopul Ignatie (Briancianinov) și stareții de la Optina:
Leon, Macarie, Ambrozie, Iosif și mulți alții, s-au învrednicit de daruri mari de la Domnul,
GH
aceasta arătând că pentru Dumnezeu nu există piedici în calea desăvârșirii oamenilor care
s-au predat Lui în toate și Îl iubesc din toată inima, și pe care El îi întărește și în viața
zbuciumată. Este necesară doar neabătuta lucrare [în rugăciunea continuă a lui Iisus], pentru
care Domnul oferă darurile Sale. Pentru că rugăciunea și, în general, toate îndeletnicirile
AN
duhovnicești sunt, înainte de toate, o lucrare, și răsplata ei este harul. Se spune în Sfânta
Scriptură, că Domnul dă rugăciune (harul) celui care se roagă (pentru lucrarea sa)”121.
La 30 martie 1888, părintele Agatodor a fost tuns în schimă.
În ultimii ani părintele Agatodor trecu printr-o grea încercare. Involuntar, el a fost
inițiatorul apariției la Athos a disputei despre numele lui Dumnezeu. Acest lucru și-l
EV
amintea mai târziu: „Părintele Ilarion122 [autorul cărții „În Munții Caucazului”] mi-a
cerut, în scris, să aflu de la asceții locali, angajați în Rugăciunea lui Iisus, care sunt
punctele lor de vedere asupra cărții sale, voind totodată să afle și părerea părintelui
Hrisant123 viețuitor al Schitului Sfântul Ilie. Acesta din urmă dădu răspuns părintelui
RA
Ilarion printr-o recenzie completă a cărții sale. La rugămintea părintelui Hrisant, eu
121
122
Schimonahul Ilarion (în lume, Ivan Ivanovici Domracev) s-a născut în anul 1845, de talie medie, cu
părul blond și ochii cenușii. Fost profesor rural din gubernia Vyatka. A sosit la Athos și a intrat în Russik
ITU
pe 9 august în anul 1872. Tuns în mantie la 10 martie în anul 1877, cu numele Ianuarie. Ascultarea și-a
făcut-o la cancelarie la metocul din Constantinopol; în Mănăstirea Noul Athos a fost eclesiarh. În anul
1891 a scris scrisori de la Mănăstirea Simon Zelotul din Noul Athos egumenului Andrei (vezi arhivele
MRPA, doc. nr. 1169 și 1180). S-a zăvorât în pustie pe 31 decembrie 1897. La 12 aprilie 1903 a plecat
spre Rusia, în Caucaz. A fost tuns în schimă. Este autorul cărții „Pe munții din Caucaz”, a cărei primă
ediție a fost publicată în anul 1907. A fost cartea de referință a imeabojnicilor. Între anii 1903-1909 a
ED
scris scrisori ieroschimonahului Agatodor (Budanov) (vezi arhiva MRPA, doc. nr. 1723). A răposat la 1
martie 1916 în Caucaz.
123
Ieromonahul Hrisant (în lume, Cristofor Ivanovici Potapiev, el este și Minaev) - un fost nobil. S-a
născut în anul 1833, a slujit în Departamentul funciar din Moscova. Din anul 1864 este monah la schitul
Ilinsky. Este unul dintre primii care a criticat cartea monahului Ilarion „Pe munții din Caucaz”. A răposat
pe 25 august în anul 1916. Între anii 1882-1885 a scris scrisori din Constantinopol schimonahului Na-
©
223
OS
am expediat această recenzie părintelui Ilarion, pentru că părintele Hrisant, necunoscând
ISM
adresa lui, mi-a trimis mie recenzia pentru expediere, spunând că ea este scrisă la cererea
lui [părintelui Ilarion] și este adresată lui personal, nu pentru publicare”124.
Această recenzie îl indignă mult pe părintele Ilarion, care și începu să promoveze în
mod activ ideile sale, angajând în dispută cu privire la numele lui Dumnezeru mai mulți
călugări athoniți, ceea ce în cele din urmă a condus la formarea ereziei legate de numele lui
Dumnezeu. La cererea susținătorilor acestei erezii, care la un moment dat au luat puterea
EL
în mănăstire, părintele Agatodor a fost scos din mănăstire și trimis în Tebaida, unde a
suferit multe necazuri de la alții. Dar el nu a condamnat pe nimeni pentru necazul său, ci,
dimpotrivă, I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru încercările pe care I le-a trimis.
GH
„Cât este de încurajator și binefăcător, − scria el, − atunci când poți să te vezi pe
sineți mai în adânc, silit fiind de vreo împrejurare [încercare]. Atunci sufletul se va umili
și se va privi pe sine nefățărit. Fiecare firicel de praf este văzut pe conștiință. Deși nu
este prea plăcut acest lucru, dar după aceea se simte ușurarea. Sufletul se împacă atât cu
Dumnezeu, cât și cu oamenii, care înainte păreau atât de nedrepți, iar acum sunt amabili
AN
și îngăduitori față de mine. Deci ar trebui să fie așa întotdeauna, dar mândria împiedică.
Iar atunci când ești forțat să o scuturi (mândria) și să te smerești, atunci vine bucuria și
lumina în suflet, iar ea (mândria) revine, în mod normal, la starea ei inerentă.
Mândria întunecă totul. Fără ajutorul lui Dumnezeu este cu neputință pentru om să
EV
iasă din această stare. Și iată, Domnul îi vine în ajutor, îngăduindu-i vreo ispită, eroare
sau necaz, și atunci ca un văl îi cade de pe ochi, omul se smerește, și în mod clar le vede pe
toate, și cel mai important, se vede pe el însuși: sărac, nechibzuit și păcătos. Apoi va striga
către Domnul cu smerenie pentru iertare și ajutorul Lui. Prin urmare, necazurile, ispitele
și bolile sunt ca un plasture vindecător, care cicatrizează rănile mândriei și ale deznădejdii.
RA
Pentru a rămâne în rânduială, trebuie mereu să te învinuiești pe sineți, rugându-

te: «Dă-mi, Doamne, să-mi văd greșelile mele!» Căci mândria ne tulbură ochii noștri
duhovnicești, și noi, ca niște orbi, în mod constant ne poticnim”125.
După îndepărtarea ereticilor din Athos, părintele Agatodor și-a reluat poziția de
ITU
antiprosop. După moartea părintelui Matei, bibliotecarul, părintele Agatodor a trebuit

să-l înlocuiască, devenind și el bibliotecar.
În august 1920, starețul, se pare, se îmbolnăvi de friguri. Timpul trecea, iar boala
periodic ba slăbea, ba se amplifica și în cele din urmă, la 4 octombrie, a fost nevoit să
meargă la spital. La 6 octombrie i s-a făcut Sfântul Maslu. După care starea lui începu să
ED
tanael (Kobelev) (vezi arhiva MRPA, Doc. nr. 1344). În anul 1895 a scris o scrisoare ieroschimonahului
Agatodor (Budanov) (vezi arhiva MRPA, Doc. nr. 1796).
124
125
©
224
OS
Ieroschimonahul Mina (Budanov)
se îmbunătățească, dar pe 13-14 noiembrie
ISM
starea lui se înrăutăți din nou... La 17
noiembrie, dimineața, el se împărtăși cu
Sfintele Taine ale lui Hristos, după care, în
momentul când i se pansau rănile (escarele)
brusc se simți foarte rău, trăgând să moară.
La ora 6 după-amiaza, după 50 de ani
EL
de viață monahală, sufletul său a trecut
în veșnicie. Părintele Agatodor a lăsat
un manuscris de șase sute de pagini cu o
GH
descriere detaliată a experienței sale duhovnicești, a cărui publicare ar împodobi orice
colecție de lucrări patristice126.
AN
Ieroschimonahul Mina (Budanov)
Ieroschmonahul Mina (în lume, Mihail Ivanovici Budanov) s-a născut la 30 septembrie
EV
1840 în familia unui industriaș și comerciant prosper din Moscova. Tatăl său, Ivan
Petrovici Budanov, deținea (împreună cu fratele său Stepan Petrovici) o fabrică în spatele
avanpostului Serpukhov, nu departe de Mănăstirea Danilov. Despre familia Budanovilor
s-a spus deja în biografia fratelui său Alexandru, mai târziu ieroschimonahul Agatodor.
Când au murit părinții lor, Mihail avea 23 de ani și toate grijile, legate de familie, au
RA
căzut pe umerii lui. El a condus fabrica tatălui său, dar în curând ea a fost vândută. Mihail
a fost nevoit să lucreze în calitate de funcționar. În curând, sora lor se căsători și toți cei
trei frați au primit libertate deplină în realizarea visului lor, de a deveni călugări în Athos.
În anul 1868, fratele mai mare, Petru, anunță că a hotărât să meargă la Athos și să
ITU
intre într-o mănăstire de acolo. Mezinul Alexandru hotărî, de asemenea, să meargă cu

el, dar, din cauza sănătății precare, se îndoi în hotărârea sa, întrebându-l pe Mihail ce ar
trebui să facă. Acesta îi spuse: „Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune”. „La
auzul acestor cuvinte, − își amintea părintele Agatodor, − căzu o piatră de pe inima mea
și, încrezându-mă în puterea atotputernică a lui Dumnezeu, nu m-am mai îngrijorat”127.
ED
Frații au plecat la Athos, iar Mihail a făgăduit că se va alătura lor după soluționarea
tuturor chestiunilor legate de proprietate.
126
127
©
225
OS
În anul 1872 el într-adevăr veni la Athos
ISM
și se alătură fraților săi. Stareții mănăstirii
l-au primit cu dragoste pe Mihail, dându-i
ascultare la trapeză. La 15 februarie
1874 el a fost tuns în mantie cu numele de
Mina. Curând a fost trimis la așezământul
mănăstirii din Moscova, unde a participat
EL
activ la construirea Paraclisului Sf. Mare
Mucenic Panteleimon de la Poarta Vladimir.
După încheierea războiului ruso-turc,
GH
el s-a întors la Athos. „Curios prin fire,
foarte inteligent și bun grămătic, părintele
Mina a fost pentru o lungă perioadă de
timp secretarul personal al egumenului
Macarie. Prin punctualitatea sa, el reuși
AN
să înregistreze fiecare hârtie de ieșire și de
intrare a egumenului într-un jurnal, special
conceput pentru acest scop, unde, în plus,
nimereau și alte documente, scrisori, și chiar
EV
articole din ziare, într-un fel sau altul legate

de istoria mănăstirii. Astfel s-a adunat o
colecție bogată de materiale privind istoricul mănăstirii, care, în cazul unei atitudini mai
neglijente, s-ar fi pierdut definitiv”128.
Părintele Mina a scris cartea „Precizarea specificului slujbelor bisericești din Muntele
RA
Athos”, care a fost publicată la Moscova. El a lăsat, de asemenea, mai multe volume în
manuscris cu diverse conținuturi. Ele cuprindeau informații despre istoria mănăstirii, o
descriere a mănăstirii, o descriere a bisericilor mănăstirești și multe altele129. El a fost
primul în mănăstire care a început înregistrarea sistematică a fraților, a înființat așa-
ITU
numitele monahologii130 și, prin urmare, a contribuit la păstrarea informațiilor despre

viețuitorii mănăstirii. Părintele Mina avea o memorie extraordinară, cunoștea pe toți
kelioții și frații, multora dintre ei alcătuindu-le o scurtă biografie.
Părintele Mina a fost hirotonit ierodiacon la 10 februarie, iar la 14 septembrie 1882 a
fost hirotonit ieromonah. Iată ce a scria el cu acest prilej fratelui său, părintelui Agatodor:
ED
128
Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre viața și nevoința egumenului Mănăstirii
ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Macarie (Sușkin). SPb., 1895, pag. 7.
129
AMRPA. Doc. nr. 27, 29, 30, 31, 471.
130
AMRPA. Doc. nr. 11, 16, 17, 18, 19, 56.
©
226
OS
Ieromonahul Alexie (Proskurnin)
„Eu, cu totul neașteptat pentru mine, la 14
ISM
septembrie am fost hirotonit preot... Așa se
vede, a binevoit Domnul Dumnezeu, căci eu
nu am căutat, nu am voit și mi-a fost frică
să primesc un rang atât de mare, pentru că
sunt o fire slabă și neputincioasă, iar a fi
săvârșitor al Sfintelor și Marilor Taine, este o
EL
responsabilitate enormă. Pentru ele trebuind
a da răspuns înaintea Domnului. Te rog, fă
rugăciune pentru mine, ca Domnul să mă
GH
întărească și să mă învrednicească a sta cu vrednicie înaintea Sfântului Altar spre slava
lui Dumnezeu. Mi se învârte capul și mă gândesc dacă nu cumva acesta este un vis?”131.
Părintele Mina purta corespondență nu numai cu fratele său, Agatodor, ci și cu alți
călugări din mănăstire132. Îi plăcea foarte mult să slujească panihida, pomenind mulțime
de nume, dar se văzu că nu-i plăcea să-l pomenească pe împăratul Petru I. El suferea cu
AN
picioarele, dar slujea destul de des. În ciuda durerii de picioare, el mergea să slujească și
la Vechiul Russik și la alte chilii ale mănăstirii. La 4 aprilie 1884 părintele Mina a fost
tuns în schimă. Ieroschimonahul Mina a adormit pe 3 decembrie 1888.
EV
RA

Ieroschimonahul Alexie133 (în lume, Alexandru Iacovlevici Proskurnin) s-a născut în
anul 1843 în orașul Lebedyansk, gubernia Tambov. El era fiul unui negustor al celei de-a
doua bresle. Nu este cunoscută viața lui înainte de a intra în mănăstire. În anul 1869, a
ITU
venit la Athos și a fost primit la Mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon, unde, doi ani
mai târziu, a fost tuns în mantie cu numele Alexie.
De la începutul căii sale monastice a trecut prin ascultarea de arhondar*. El era foarte
ospitalier și atent cu fiecare oaspete al mănăstirii, gata să servească orice persoană,
ED
131
132
AMRPA. Doc. nr. 606, 1353, 1523, 1752.
133
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre via-
ța și nevoința egumenului Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Macarie (Sușkin). SPb.,
1895, pag. 220.
©
227
OS
alergând cu bucurie oriunde ar fi fost trimis,
ISM
gata să îndeplinească orice rugăminte și
cerere. În smerenia sa, el asculta fără de
cârtire și de cei bătrâni, și de cei mai tineri,
și de frați, și de oaspeți, și de ierarhi, și
de străini. Toți erau uimiți de dorința sa
constantă de a sluji pe toți cu bucurie.
EL
„Eram mereu uimit, − scria părintele
Alexie, − când o vedeam pe mama mea
împovărată de grijile familiei și multa muncă
GH
în jurul casei. Și ea reușea să le facă pe toate
având grijă și de copii. Uneori se părea că
iată-iată va cădea de oboseală, dar nu, ea
continua să-și îndeplinească mai departe
AN munca deloc ușoară. În același timp, pe fața
ei se putea citi bucuria și fericirea.
Abia acum, în mănăstire, mi-am dat
seama de ce ea nu obosea și de ce era atât de
fericită. Ea își făcea treaba pentru cei dragi
EV
sufletului ei, pentru soț și copii. Numai

slujirea cu dragoste poate fi pentru om ușoară și fericită. Doar iubind, poți face ascultarea
astfel, ca ea să nu-ți devină povară. Doar prin iubire poți simți că ierarhia nu pare a fi un
tiran. Numai prin iubire poți înțelege că slujirea oamenilor aduce roade duhovnicești și
RA
satisfacție lăuntrică profundă.

Dacă gândurile noastre sunt fixate numai pe împlinirea ascultării față de superiorii
monahali, neobservând nevoia fratelui de lângă noi, atunci slujim demonului lingușirii.
Numai atunci când îi slujim pe toți la fel, cu aceeași credincioșie, numai atunci îndeplinim
porunca Domnului «să vă iubiți unul pe altul» (Ioan 13, 34) și ne putem numi adevărați
ITU
creștini”134.
Curând viața părintelui Alexie se schimbă brusc. Stareții, văzându-l mereu gata pentru
ascultare deplină, văzând devotamentul lui fără margini față de mănăstire, caracterul plin
de viață și aptitudinile sale organizatorice, l-au binecuvântat să organizeze un așezămănt
ED
al mănăstirii în orașul Tesalonic. El a trebuit să rezolve o sarcină dificilă, deoarece

administrația turcă a orașului împiedica în orice mod apariția unor biserici și mănăstiri
creștine în oraș. Datorită faptului că acest caz trebuia hotărât în capitala imperiului turc,
134
©
228
OS
părintele Alexie petrecu câțiva ani în Constantinopol. Toate întrebările le coordona cu
ISM
stareții mănăstirii, fapt evidențiat de corespondența lui enormă cu starețul Macarie135.
În ciuda numeroaselor piedici, în cele din urmă reuși să aibă succes. În acest răstimp
părintele Alexie a fost hirotonit ierodiacon și el începu organizarea Bisericii Sfântul
Dimitrie la așezământul din Tesalonic.
Dar în curând începu războiul ruso-turc, și necazurile unul după altul căzură asupra
așezământului de la Tesalonic. La 29 august 1877 turcii au pus la cale acolo un pogrom
EL
groaznic și părintele Alexie cu ceilalți frați au fost puși în închisoare. El a fost acuzat de
spionaj pentru Imperiul Rus, fapt pentru care era amenințat cu pedeapsa cu moartea. Dar
nu au existat dovezi din partea turcilor. Era evident că părintele Alexie dimpreună cu
GH
celalți frați erau persecutați doar pentru că erau ruși. Turcii i-ar fi căsăpit treptat pe toți,
dacă nu ar fi fost actul eroic al schimonahului Glicherie (Nikitin), care, după arestarea
părintelui Alexie, veni la Tesalonic și făcu mare zarvă, implicând în problema eliberării
prizonierilor chiar și pe consulul francez. După aceea, guvernul turc a fost nevoit să se
AN
comporte cumva mai „civilizat” cu prizonierii. Părintele Alexie, dimpreună cu ceilalți
frați au apărut în fața instanței, prin decizia căreia au fost duși la Constantinopol pentru
procedurile ulterioare.
În Constantinopol, prizonierii erau ținuți în condiții înfricoșătoare. În fiecare celulă
erau câte 50 de prizonieri. Umezeală, întuneric, miros greu, păduchi, ploșnițe și tot felul
EV
de necurății... Hrana lor era doar pâine și apă. Nu se știe ce s-ar fi întâmplat cu prizonierii
dacă nu ar fi intervenit Patriarhul Ecumenic. După lungi negocieri ale Patriarhiei cu turcii,
părintele Alexie dimpreună cu ceilalți frați au fost eliberați. Pe tot parcursul detenției,
părintele Alexie îi întărea pe toți duhovnicește, rostind pe de rost toate slujbele și zicând,
RA
pe rând, cu voce tare, Rugăciunea lui Iisus, ușurând astfel condițiile insuportabile de
detenție.
Foștii deținuți s-au întors în mănăstirea lor dorită. Egumenul Macarie i-a mulțumit
părintelui Alexie pentru curajul de care a dat dovadă și pentru sprijinirea tovarășilor săi,
fiind în curând hirotonit ieromonah.
ITU
Numai după încheierea războiului ruso-turc, părintele Alexie a putut să se întoarcă la

așezământul din Tesalonic. El a trăit aici până în anul 1885, după care a fost trimis de
stareți mai întâi la așezământul din Sankt Petersburg, apoi la Mănăstirea Simon Zelotul
din Noul Athos pentru a face ascultarea de duhovnic. În această ascultare sfântă el a
ED
excelat, câștigând respectul și dragostea nu numai a călugărilor, ci și a laicilor, care aveau o

legătură cu mănăstirea. Faima înaltei sale vieți duhovnicești ajunse și la exarhul Georgiei,
arhiepiscopul Flavian (Gorodețky), la insistența căruia părintele Alexie a fost transferat
135
©
229
OS
ca stareț la Mănăstirea Sfântul Sava din apropierea orașului Ahalțyhe (Georgia) și ridicat
ISM
la rangul de arhimandrit. Aceasta avu loc pe 3 septembrie 1900.
El porni energic la restaurarea acestei vechi mănăstiri, dar gândul la Athos nu-l părăsi
niciodată. Iată ce scria egumenului Andrei (Verevkin) adevăratul ascultător în scrisoarea
sa din 21 mai 1903: „Bineînțeles, pot fi întrebat, dacă tânjesc după tăcerea Athos-ului...
Dar, tainice [necunoscute] sunt căile Domnului. Nu mi-a fost dat să mă bucur de ea
(de această liniște)... Toată viața mi-am petrecut-o în mijlocul zgomotului și larmei din
EL
Constantinopol, Tesalonic, Sankt Petersburg și Noul Athos. Deosebit de greu mi-a fost
ca duhovnic.
Bineînțeles că îmi amintesc de dulceața mierii, căci după ce o mănânci pe săturate îi
GH
păstrezi amintirea gustului. Este de neconceput a cunoaște voia lui Dumnezeu cu noi și
nici a ști menirea noastră. Poate că într-o zi mă voi întoarce la Athos, pentru a-mi odihni
oasele în pământul Sfântului Munte, fiindcă oriunde mergi și oriunde ajungi, Athos-ul și
mănăstirea unde te-ai născut duhovnicește îți apar mereu în minte. Dar să se facă voia lui
Dumnezeu! Vroiam să fug de la Safara la Athos, dar soarta mi-a aranjat altfel căile”136.
AN
În anul1903, părintele Alexie a fost transferat ca stareț la Mănăstirea Sfinților Apostoli
Petru și Pavel din Saransk. În noua mănăstire părintele Alexie a fost întâmpinat de o mică
obște. „Conform datelor din anul 1895, această obște avea un stareț, cinci ieromonahi, doi
ierodiaconi, trei novici și nouă începători. Adică împreună cu cei care încă nu au primit
EV
tunderea erau 20 de persoane. În anul 1907, numărul lor a fost redus la 11 călugări
și novici, iar prin 1912 majoritatea călugărlor au părăsit Saransk-ul, mergând la alte
mănăstiri. Prin decizia Sinodului, Mănăstirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel a fost dată
maicilor-călugărițe”137.
Motivul acestei sărăciri a Mănăstirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, probabil se
RA
află în statutul social și politic al Rusiei la vremea respectivă. Revoluția din 1905, din
păcate, a schimbat foarte mult starea de spirit a oamenilor de rând. Majoritatea oamenilor
erau stăpâniți de o psihoză ciudată: oamenii au încetat să se teamă de Dumnezeu, au
pierdut orice prețuire și frică de Dumnezeu, nu mai apreciază viața omenească, lucru
ITU
bine confirmat de scrisoarea părintelui Alexie din 23 aprilie 1908. „La așa dezastru, −
scria el , − a ajuns viața în mănăstirile din Rusia, încât este cu neputință a gestiona și
mănăstirea, și frații. Am fost starețul mai multor mănăstiri, dar din cauza împrejurărilor,
am refuzat această funcție. Este cu neputință. De curând, chiar m-au lovit cu ceva în cap
și abia mi-am revenit. Și în mănăstirea unde mă aflu sunt multe probleme. Aș fugi fără să
ED
mă uit în urmă, dar încotro, nu știu...”138.
136
137
Bahmustov S. Mănăstirile din Mordovia. Saransk, 2000, pag. 168.
138
©
230
OS
Schimonahul Glicherie (Nikitin)
În anul 1912, după închiderea Mănăstirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Samara,
ISM
părintele Alexie, prin hotărârea Sfântului Sinod, primi învoirea de a se întoarce la Athos.
Veni momentul să-și realizeze vechiul său vis, dar a putut ajunge doar până la Mănăstirea
Noul Athos, răpus fiind de o boală gravă, care-l împiedicâ să-și continue călătoria. Aici a
și murit. Data exactă a morții sale nu este stabilită. Dar, după toate aparențele, a murit
în timpul primului război mondial, când comunicarea dintre Noul Athos și Rusia a încetat
complet, ceea ce explică lipsa de informații despre moartea sa.
EL
GH
Schimonahul Glicherie (Nikitin)
Schimonahul Glicherie139 (în lume, Grigorie Petrovici Nikitin) a fost un țăran din
AN
districtului Gorodișcensky din gubernia Penza. S-a născut în anul 1822. Era de talie
medie, cu părul de culoare deschisă, ochii cenușii. Despre viața sa în lume nu este
cunoscut nimic, știm doar că atunci când avea 53 de ani el s-a hotărât să devină călugăr.
În anul 1875, Grigorie Petrovici a venit la Muntele Athos și a intrat în Mănăstirea Sfântul
EV
Pantelimon, unde a fost tuns în mantie la 14 octombrie în anul 1876 cu numele Glycherie.
La început el a făcut ascultare la spital, îngrijind de bolnavi. Apoi a lucrat la grădină.
După tundere a fost trimis la Kalamaria, unde erau terenurile agricole ale mănăstirii.
Odată cu declanșarea războiului ruso-turc au început persecuțiile și asuprirea rușilor de
pe teritoriul Imperiului turc. Așezământul mănăstirii din Tesalonic a fost devastat, iar
RA
frații au fost arestați.

Imediat după ce părinții au fost arestați, de la metocul Kalamaria sosi aici călugărul
Glicherie. Aflând despre cele întâmplate la așezământ, el ceru sfatul mitropolitului
tesalonicean Ioachim (mai târziu, Patriarhul Constantinopolului Ioachim III), care îi
spuse părintelui Glicherie să plece de aici cât mai grabnic posibil, astfel încât el însuși să
ITU
nu împărtășească năpasta care a căzut pe frații săi.

Fiecare om are cel puțin o șansă în viață pentru a-și dovedi sinceritatea credinței față
de Dumnezeu, pentru a-și arăta dragostea pentru El și pentru aproapele, dar de multe ori
tocmai în acest moment critic nu ne putem ridica deasupra propriilor slăbiciuni, ratând
cel mai important moment al vieții. Și după aceea, chiar dacă vom excela în asceză și
ED
chiar dacă vom scrie cărți voluminoase despre dragoste și bună-cuviință, meritul nostru
139
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Dmitrievski A. Rușii de la Muntele Athos. Eseu despre via-
ța și nevoința egumenului Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Macarie (Sușkin). SPb.,
1895, pag. 223.
©
231
OS
înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor va fi nesemnificativ. Toate aceste acțiuni vor fi doar
ISM
mizerabilile noastre deducții, dar nu rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu, pentru că
harul lui Dumnezeu se dă doar celor care sunt în orice clipă gata „să-și pună sufletul
pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Părintele Glicherie, după un astfel de sfat al ierarhului, putea să se întoarcă cu conștiința
împăcată la Kalamaria, dar nu a ratat ocazia dată de Dumnezeu de a-și arăta iubirea față
de frații săi. Sufletul său creștin nu s-a mulțumit cu cuvântul mitropolitului. Nu-și putea
EL
lăsa confrații aflați în necaz și, în ciuda faptului că exista un pericol de moarte începu să
caute modalități de a-i ajuta.
La sfatul unor binevoitori greci, el a mers la consulul francez pentru a-i spune tot
GH
ce s-a întâmplat cu așezământul rusesc. Consulul l-a primit cu bunăvoință și, aflând
împrejurările cazului, intră imediat la pașa, guvernatorul orașului, pentru explicații. Pașa
îi aduse la cunoștință consulului motivul întemnițării părinților athoniți. El i-a spus că
monahii așezământului mănăstiresc sunt suspectați de guvernul turc de spionaj în folosul
Rusiei și că vor fi trimiși la Constantinopol către autoritățile superioare. Din răspunsul
AN
pașalei, primit de la consul, părintele Glicherie înțelese că pentru eliberarea părinților nu
există nici o nădejde.
Atunci el hotărî ca, prin intermediul reprezentantului athonit (epitropului*), să obțină
de la pașă posibilitatea unei întrevederi cu prizonierii. Dar, când epitropul dimpreună
EV
cu părintele Glicherie au venit la pașă, acesta îl întrebă pe părinte dacă nu cumva el s-a
plâns consulului francez. Primind un răspuns afirmativ, pașa îl întrebă cu asprime: „Nu
cunoști stăpânirea locală, de te adresezi unei alte stăpâniri? Cine te-a învățat să procedezi
astfel?” Părintele Glicherie i-a răspuns că nu-și mai amintește cine i-a dat sfatul, însă
consulului s-a adresat, speriat fiind de soarta fraților săi, pe care voia să-i ajute. Pașa
RA
îl amenință că îl va întemnița dacă nu-i va spune numele celui care-i dăduse sfatul. Dar
părintele Glicherie ținea morțiș că nu-și amintește numele sfătuitorului, astfel a fost și el
întemnițat. Toate acestea s-au întâmplat la 3 septembrie 1877.
În închisoare el a fost supus unor grele încercări, fiind bătut cu biciul, batjocorit și
ITU
chinuit cu foamea... Starețul însă nu a trădat pe nimeni. Pentru toți era clar că îl aștepta
moartea. Nimeni la vârsta lui nu putea suporta astfel de torturi. Dar Dumnezeu nu l-a
părăsit pe slujitorul Său credincios, trimițându-i ajutor prin oameni milostivi, care l-au
convins pe același consul francez să intervină pentru eliberarea părintelui Glicherie. Două
luni mai târziu, după multe chinuri și torturi, a fost eliberat.
ED
După eliberare, părintele Glicherie s-a întors la locul ascultării sale. Ultimii săi ani
i-a petrecut în Mănăstirea Sfântului Panteleimon. La 28 martie 1881 a fost tuns în
schimă.
©
232
OS
Ieroschimonahul Mihail (Savițki)
Nu are nici un rost să-i descriem nevoințele monahale, care, bineînțeles, au fost
ISM
nenumărate. El era deja de pe pământ asemenea îngerilor, pentru că a dat dovadă de cel
mai înalt grad de virtute omenească pe pământ, cea de a-și pune viața pentru aproapele.
Vom cita aici una din scrisorile sale, din 5 iunie 1889, pe care starețul în vârstă
de 67 de ani i-a trimis-o părintelui său duhovnicesc, arhimandritului Macarie. Această
scrisoare ne arată smerita lui cugetare, care, fără îndoială, a stat la baza faptei sale,
neîngăduindu-i să se înalțe cu mintea chiar și după evenimentele descrise mai sus. Iată ce
EL
scria el: „Preacuvioșia voastră, cinstite părinte egumen, binecuvântați. Cu sinceră dragoste
fiiască, cad cu umilință la picioarele Sfinției voastre, din inimă cerându-Vă părinteasca
binecuvântare și rugăciunile întru ajutor mie, celui nevrednic și păcătos cu trupul și cu
GH
sufletul. Apoi voiesc să Vă spun cât de mult îmi doresc să ajung să Vă vorbesc personal și
să-mi mărturisesc toate păcatele mele și frământările duhovnicești. Prin urmare, Vă rog
cu umilință, părinte, să-mi îngăduiți a veni la mănăstire pentru un timp.
Cu sinceră dragoste, bunăvoință și devotament, Vă rămân cel mai mic dintre ucenici,
nevrednicul și păcătosul fiu, schimonahul Glicherie”140.
AN
Schimonahul Glicherie a adormit la 20 mai 1892.
EV

RA
Ieroschimonahul Mihail141 (în lume, Mihail Ivanovici Savițki) s-a născut în anul 1827
în orașul Porecye gubernia Smolensk. Părinții lui au aparținut clasei comercianților. În
afară de Mihail mai aveau încă doi fii și două fiice. Ei erau oameni temători de Dumnezeu
crescându-și copiii în frica de Dumnezeu.
ITU
Mihail, de mic copil, era foarte liniștit și serios, ceea ce-i bucura mult pe părinții săi,
socotind acestea drept calități ale unui viitor om de afaceri. După absolvirea școlii a
trebuit să ia parte la afacerile comerciale ale tatălui său.
Într-adevăr, după ce și-a terminat studiile, a început să-l ajute pe tatăl său. Curând,
după ce se despărți de el, se mută în Pskov, devenind comerciant independent. Afacerea
ED
lui a înflorit. Dar nu la comerț cugeta inima tânărului Mihail. Scânteia dragostei pentru
Dumnezeu și oameni, aruncată în inima lui prin adevărata educație creștină, prin citirea
140
141
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Interlocutorul edificator, anul 1911. M., 1911, pag. 152.
©
233
OS
Cuvântului lui Dumnezeu și a Sfinților
ISM
Părinți, nu se stinse, ci, odată cu vârsta, mai
mult se aprindea, ducându-l, în cele din urmă,
cu gândul la monahism. O viață evlavioasă
în lume nu-l mulțumea pe tânărul Mihail,
sufletul lui dorind înalta desăvârșire. Și cu
cât mai mult se dăruia nevoințelor ascetice,
EL
cu atât mai mult se întărea în dorința sa de
a ieși din lume și a se preda complet voii lui
Dumnezeu în călugărie. În sfârșit, visul său
GH
se împlini: el își vându afacerea, împărțind
o parte din bani săracilor, iar cu altă parte
făcând donații la diferite mănăstiri.
Înainte de plecarea sa la mănăstire,
Mihail hotărî să facă un ultim serviciu
AN
împăratului său pământesc, Țarului
Alexandru al II-lea. El a aflat întâmplător
despre atacul iminent al teroriștilor asupra
Țarului și a decis să-l avertizeze. Iată ce
EV
povesti el, ulterior, cu privire la aceasta

ieroschimonahului Vladimir (Colesnikov), care a înregistrat povestirea lui în jurnalul său:
„S-au întâmplat toate la Sankt Petersburg. La 22 iulie 1860 el se afla în apropiere de
palat, pe unde trebuia să treacă țarul. Poliția, în schimbul unui dar, îl lăsă să stea cât
mai aproape, crezând că vrea doar să-l vadă mai bine pe suveran. Și părintele Mihail
RA
(la acel moment fiind încă negustor) îi întinse o scrisoare. Dar împăratul, fără să se uite
la ea porunci să o dea ordonanței sale. Părintele Mihail o înmână însă Marelui Kneaz
Konstantin Nicolaevici. La 29 iulie a fost dus la șeful jandarmilor Timașev și închis în
cetatea Petropavlovsk. A rămas în cetate până pe 29 august. De multe ori a fost chemat
ITU
și interogat, dar el nedumerit întreba de ce este reținut ca un criminal. În cele din urmă,
Timașev îi spuse că Țarul dorea să-i mulțumească, dar nu știa cum, și-l întreabă despre
recompensă. Părintele Mihail i-a răspuns că nu dorește nicio recompensă, pentru că nu
are nevoie de nimic, fiind deja pe cale să se călugărească, și că a adus în atenția Țarului
informația despre conspiratori de dragul loialității față de jurământ.
ED
Timașev i-a transmis suveranului cuvintele părintelui Mihail. Atunci împăratul dori
ca măcar să-l încredințeze sprijinului Mitropolitului Filaret al Moscovei, părintele Mihail
căzând de acord. La Mitropolitul Filaret el a fost condus de către un colonel de jandarmi
cu o hârtie semnată chiar de împărat. Filaret l-a primit binevoitor, îndrumându-l către
©
234
OS
Mănăstirea Ciudov și poruncindu-i să se prezinte la el o dată pe săptămână. L-a încredințat
ISM
apoi unor profesori de teologie spre instruire, dorind cât mai curând să-l aducă la treapta
preoției. Dar părintele Mihail evită acest lucru”142. Nu a stat prea mult timp tânărul
novice în această veche mănăstire. Inima lui tânjea după Athos. Povestirile pelerinilor,
auzite în copilărie, pătrunseră adânc în sufletul său.
Și în anul 1861, poslușnicul Mihail, luând permisiunea superiorilor săi pentru un
pelerinaj la Ierusalim, porni la drum. Apoi merse la Athos. Frumusețea deosebită a
EL
Muntelui Athos, strictul regulament al Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Panteleimon,
unde el se opri, și minunatele slujbe bisericești atât de mult uimiră sufletul său, încât el
hotărî să rămână aici pentru totdeauna. Un simțământ tainic îi spunea că aici este locul
GH
nevoințelor sale în viața monahală.
Acceptat în rândul fraților mănăstirii, Mihail purcese la înfăptuirea cu râvnă a
ascultărilor primite. Viața sa lăuntrică se forma și se maturiza sub conducerea vestitului
stareț-duhovnic, ieroschimonahul Ieronim.
Zi de zi, tânărul călugăr se obișnuia cu viața monahală, călăuzit în amănunțime
AN
de învățăturile înțelepte ale starețului Ieronim. Inteligent, înzestrat din fire cu darul
cuvântului, Mihail Savițki începu în curând să se evidențieze atât prin darurile sale, cât
și prin sporirea sa duhovnicească rapidă. În anul 1862, cu binecuvântarea părintelui
Ieronim, a fost tuns în mantie cu numele Malachia. Curând, pe 21 noiembrie 1863, a fost
EV
hirotonit ierodiacon, iar pe 23 noiembrie 1863 a fost hirotonit ieromonah.

Apoi, ieromonahul Malachia, după o ședere relativ scurtă în mănăstire, urma să meargă
din nou în lume, dar acum deja ca nevoitor al mănăstirii. El primi binecuvântarea, în lipsa
resurselor mănăstirii, a colectării în Rusia a donațiilor voluntare, precum și procurării de
produse, vital necesare pentru mănăstire. Pentru părintele Malachia începu o nouă viață,
RA
destul de dificilă. Obișnuit să pună voia lui Dumnezeu mai presus de toate dorințele sale,
el cu smerenie urmă poruncii părintelui egumen și a duhovnicului său.
Întotdeauna energic și activ, părintele Malachia și-a dăruit întreaga sa putere noii sale
ascultări. Aproape 40 de ani a trebuit să se nevoiască în acest domeniu. El a întemeiat două
ITU
metocuri ale Russik-ului, la Rostov-pe-Don și Taganrog. A pus temeliile unei fabrici de

prelucrare a peștelui în Chumbura, unde peștele era preparat nu numai pentru mănăstire,
ci pentru întregul Athos.
Împovărată cu multe griji, ascultarea lui nu îi era totuși o piedică spre îmbunătățirea
vieții sale duhovnicești. Părintele Malachia vedea în ascultarea sa nu numai partea
ED
materială, ci, mai degrabă, pe cea spirituală. În călătoriile sale prin Rusia el vedea un
mijloc de a semăna Cuvântul lui Dumnezeu în țarina sufletului iubitului său popor.
142
©
235
OS
Nemulțumindu-se doar cu împărțirea de pliante și broșuri mănăstirești în Rostov, unde
ISM
de obicei locuia, părintele Malachia trimitea un număr mare de ediții ale mănăstirii în
diferite locuri din Rusia: în bibliotecile școlare, în azile, în armată... Astfel, în timpul
războiului cu Japonia, el a trimis prizonierilor ruși din Orientul Îndepărtat cărți și broșuri
valorând o sumă considerabilă. Unii dintre fiii săi duhovnicești mireni, văzând energia lui
neobosită și zelul misionar fierbinte, adunau fonduri substanțiale în mod special pentru
difuzarea publicațiilor religioase și morale în popor.
EL
În încercarea de a dezvolta în popor un sentiment religios profund și dragostea pentru
patrie, părintele Malachia nu refuza nimănui sfatul și îndrumarea pe calea zidirii sufletești.
Pătruns de o credință fermă în Dumnezeu, sinceritate și participare caldă, cuvântul său
GH
avea o influență puternică asupra ascultătorilor.
Servind drept întăritor moral pentru alții, părintele Malachia își găsea sprijin
duhovnicesc pentru sine atât în corespondența personală cu stareții mănăstirii143, cât și în
vizitele anuale la Muntele Athos.
În timpul scurtelor sale șederi în Muntele Athos, se bucura de liniștea și pacea de
AN
acolo fiind absorbit de plăcuta atmosferă a mănăstirii, slujind, în același timp, fraților, ca
exemplu în respectarea cu exactitate a regulamentului monastic. La biserică venea primul
și pleca de acolo ultimul.
Fiind un excelent citeț, părintele Malachia adesea îi mângâia pe frați, la privegherile de
EV
noapte, cu citirea expresivă a învățăturilor. Citea într-un limbaj ferm, răspicat, subliniind
locurile principale, ceea ce arăta înțelegerea lui profundă a semnificației celor citite.
Dar în mod deosebit părintele Malachia iubea să slujească Sfânta Liturghie, care la
el avea o durată semnificativă. Când făcea proscomidia, el însuși, fără diacon, pomenea
mulțime de nume. În pomelnicul său el scria, de obicei, numele tuturor binefăcătorilor
RA
mănăstirii (necăutând la faptul că ele erau mereu pomenite, conform regulamentului

mănăstirii), ale fraților și, în general, ale celor care aveau vreo legătură cu el. Din cauza
mulțimii numelor, slujba dura 5-6 ore. Pentru a săvârși o astfel de Liturghie îndelungată,
i-a fost dat un paraclis special, în care slujea împreună cu cei doi ucenici de chilie ai săi,
ITU
care îl ajutau și în calitate de cântăreț și de citeț.

Credința fermă în Pronia lui Dumnezeu era semnul distinctiv al caracterului părintelui
Malachia. Chilia lui se distingea prin simplitate, la fel și hainele lui, care nu se deosebeau
de ale celorlalți frați. O sutană ponosită era obișnuita sa îmbrăcăminte.
La 7 aprilie 1881 părintele Malachia a fost tuns în schimă cu numele Mihail.
ED
Părintele Mihail rămase credincios modului său de viață și în afara mănăstirii. La fel
ca și în mănăstire, încerca să urmeze întru totul regulamentul liturgic monahal, adică fără
să omită slujbele bisericești, rugăciunile la chilie și altele. La vremea cuvenită, potrivit
143 AMRPA. Doc . nr. 1015, 1049, 1071, 1222, 1381, 1561, 1710.
©
236
OS
regulamentului, el încerca să citească cu atenție pravila bisericească. Indiferent dacă
ISM
călătorea cu trenul sau se hurduca în trăsură, când venea ceasul, el deschidea cartea și
începea, adesea cu voce tare, să citească vecernia, ceasurile și așa mai departe. Când
trebuia citită Sfânta Evanghelie, dacă călătorea cu trăsura, poruncea să oprească și, stând
în picioare, citea textul cuvenit din Sfânta Evanghelie.
Viețuind în metocul din Rostov, utrenia o citea toată de unul singur, clar și fără grabă.
Fiind un excelent cunoscător al tipicului bisericesc, el cerea și de la ceilalți o atitudine precisă
EL
și atentă față de împlinirea lucrării lui Dumnezeu. Frăția care i-a fost lui încredințată la
metocurile din Rostov, Taganrog și Chembura, unde a fost stareț, era mulțumită de el, în
ciuda faptului că cerea o ascultare strictă de la subordonații săi, nu-i plăcea să repete a
GH
doua oară porunca și nici să-și schimbe cuvântul.
Profitând de atenția binevoitoare a unor persoane de rang înalt, cărora li se adresa
pentru rezolvarea problemelor mănăstirii, Părintele Mihail nu a urmărit niciodată interese
personale. Tot ce a făcut el în domeniul filantropiei, a luptei împotriva schismei și a
AN
sectarismului, prin distribuirea în popor a pliantelor mănăstirii noastre, părintele Mihail
considera a fi meritul mănăstirii.
Când Sfântul Sinod hotărî să-i confere o cruce pectorală, părintele Mihail întrebă
mănăstirea, dacă ar putea accepta distincția propusă. Și numai cu binecuvântarea
părintelui egumen și-a pus crucea pectorală, pe care, totuși, niciodată nu a purtat-o în
EV
mănăstire.
Cu cinci sau șase ani înainte de moartea sa, părintele Mihail a locuit permanent în
Athos. În tot acest timp a fost stareț la catedrală. El a fost interesat de orice problemă
privind puritatea mărturisirii ortodoxe. În biblioteca mănăstirii se păstrează manuscrisul
RA
său, fiind un răspuns la articolul Sfântului Ioan de Kronstadt despre Crucea lui Hristos144.
Până la moartea sa, el nu a încetat să participe la îndrumarea spirituală a fraților
mănăstirii. Dar înaintând în vârstă, el nu mai putea fi la fel de activ, cum și-ar fi dorit,
să participe la treburile mănăstirii. Avea deja 80 de ani, puterile-i scădeau, apropiindu-se
ITU
sfârșitul vieții pământești.

Cu toate acestea, în ciuda neputinței sale, el participa la toate slujbele bisericești,
adesea citind învățăturile. Citirea, însă, nu mai era la fel de clară și răspicată ca înainte.
Era greu de imaginat că citește un stareț în vârstă de 80 de ani. Numai slăbirea vederii,
din cauza unei intervenții chirurgicale pentru cataractă, îl sili să renunțe la îndeletnicirea
ED
sa preferată de zidire a sufletelor fraților prin citirea scrierilor patristice.

Credința sa profundă în ajutorul binecuvântat al Sfântului Mare Mucenic Pantelimon
în suferință nu l-a părăsit niciodată. Și sfântul patron al mănăstirii i-a arătat în mod
144 BMRPA. Doc. nr. 41925.
©
237
OS
repetat mila lui, ridicându-l de pe patul de boală. Suferința lui înainte de moarte a fost
ISM
boala idropicii, ale cărei prime semne au apărut cu 3-4 luni înainte de sfârșitul său. Boala
multă vreme nu păru a fi de natură periculoasă. Dar, până la sfârșitul anului 1910, deveni
evident mai puternică. El încetă deja să părăsească chilia. Toate slujbele i le citea ucenicul
de chilie.
În ajunul morții sale, pe 25 ianuarie, în timpul privegerii de noapte în cinstea Sfântului
EL
Grigorie Teologul, la cererea părintelui Mihail, i s-a făcut sfântul maslu. După care s-a
împărtășit cu Sfintele Taine ale lui Hristos, luându-și rămas bun de la frați. La 26 ianuarie
el încă vorbea cu cei din jur, binecuvântând pe chilielnic pentru citirea utreniei, iar în
timpul citirii ceasurilor, la 8.30 dimineața, bizantină, el cu pace și-a dat duhul în mâinile
GH
Domnului.
După obiceiul Sfântului Munte, îngroparea celui adormit se face (după săvârșirea
Slujbei de înmormântare), în prima sau a doua zi după moarte. Prin urmare, în aceeași
zi corpul celui decedat a fost dus la Catedrala Sfântului Pantelimon, unde, după vecernie,
AN
Mitropolitul Nil (fostul Karpatski și
Kasski), asistat de arhimandritul Misail
și de mulți ieromonahi au săvârșit slujba
de înmormântare. După care, trupul celui
EV
adormit a fost dus, pe mâini, de către

sfințiții slujitori, la mormântul pregătit din
timp în cimitirul mănăstirii. Tristul dangăt
de clopote, asociat cu cântarea „Sfinte
RA
Dumnezeule...” îl însoțeau pe cel răposat la

locul de veșnică odihnă.
ITU
ED
©
OS
Ieroschimonahul Panteleimon (Kurbatov)
ISM
Ieroschimonahul Panteleimon145 a fost
EL
fiul unui profesor, secretarul guberniei,
Mihail Onisimovici Kurbatov. S-a născut în
anul 1839 în orașul Kazan. Numele mamei
sale a fost Alexandra. După absolvirea Școlii
GH
Militare din Kazan, Petru Kurbatov a intrat
în serviciul departamentului comisariatului,
unde a slujit timp de trei ani. La vârsta de
nouăsprezece ani el a hotărât să părăsească
AN
lumea înșelătoare și deșartă și să-și pună
tinerele puteri în slujba lui Dumnezeu.
Pentru a-și testa fermitatea intenției, Petru
s-a dus la Valaam și acolo, sub îndrumarea
EV
înțeleaptă a egumenului Damaschin a pus

temelia vieții sale noi.
Dar nu reuși să trăiască prea mult timp
la Valaam, acest Athos al nordului. Era
atras de un alt Athos, care din cele mai
RA
vechi timpuri este renumit ca centrul vieții

monahale a întregii lumi ortodoxe.
Și iată, cu binecuvântarea părintelui
egumen, ascultătorul Petru merse la
ITU
Ierusalim, astfel încât pe drumul de întoarcere de acolo să viziteze și Athos-ul. La sfârșitul

anului 1859, după ce se închină la locurile sfinte ale Palestinei, Kurbatov sosi la Sfântul
Munte, intrând în rândul frățimii Mănăstirii Sfântul Panteleimon. În acest moment avea
20 de ani.
Cea mai înfloritoare perioadă din viața sa, dimineața vieții sale pământești, el o
ED
închină lui Dumnezeu, ca o jertfă curată și neîntinată. Viața este deosebit de atractivă
mai ales la tinerețe. În această perioadă fericită, puterile tinere sunt în fierbere. Mintea
caută cunoaștere. Credința este fierbinte și înflăcărată. Inima este sensibilă la tot ce
145
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Interlocutorul edificator, anul 1911. M., 1911, pag. 312.
©
239
OS
este frumos, arde cu râvnă pentru binele, iubirea aproapelui, este pregătită pentru toate
ISM
necazurile și lipsurile de dragul scopului dorit. Dar nici dușmanul mântuirii nu doarme,
ridicând furtuna patimilor asupra tânărului ascet, captivându-i mintea cu diverse idei
despre fericirea iluzorie a lumii. Este nevoie de multă dragoste pentru Dumnezeu, de tărie
morală, pentru a rezista tuturor capcanelor vrăjmașului. De toate acestea doar harul lui
Dumnezeu și rugăciunile stareților mănăstirii reușiră să-l salveze pe tânărul călugăr de
la ispitele și bârfelile duhului răutății. Într-o astfel de perioadă din viața sa, Petru veni la
EL
Russik, căutând acolo mântuire și tăcere.
Având capacitatea să citească și să cânte, el a fost pus în ascultarea la cor. În același
timp, slujea și în cancelarie. Dezvoltându-se fizic, Petru, sub îndrumarea înțeleaptă a
GH
stareților mănăstirii, se maturiza și duhovnicește. În anul 1862 el a fost tuns rasofor cu
numele Tihon.
Părintele Tihon era extrem de prietenos cu oamenii, foarte atent și gata oricând să vină
în ajutorul oricărei persoane. În fiecare zi el cerceta pe frații bolnavi, îngrijindu-se de ei.
AN
„Doamne, ce este dragostea mea pentru oameni față de mila Ta cea de negrăit, −
scria el. Nu sunt sigur dacă sunt capabil de iubire. Da, aici în mănăstire, prin harul Tău,
am prilejul să slujesc fraților. Și eu, păcătosul, fac asta cu cea mai mare bucurie. Dar aici
manifestarea atenției față de ceilalți este ca o datorie. Oare cum aș acționa eu în situații
de urgență, când va fi pusă problema vieții și a morții? Nu sunt încrezător în forțele mele,
EV
eu, netrebnicul, simt că Te voi trăda. Întărește-mă, Doamne. Învață-mă dragostea Ta”146.
Părintele Tihon și-a compus un canon special pentru dobândirea iubirii și, cu
binecuvântarea duhovnicului, îl citea zilnic înainte de culcare, cerându-I Domnului să-i
dea virtutea iubirii. Astfel au trecut șapte ani din viața sa pașnică monahală. În anul 1866
RA
a fost tuns în mantie, fiind numit Pamvo, iar doi ani mai târziu a fost hirotonit diacon de
către Episcopul Alexandru (Pavlovici) de Poltava în timpul vizitei sale în Muntele Athos,
la Russik. Au trecut încă cinci ani, și ierodiaconul Pamvo a fost hirotonit ieromonah
(în anul 1873), iar trei ani mai târziu, primind schima, a fost numit Panteleimon. El a
considerat drept un dar special al lui Dumnezeu și o cinste de a purta numele Sfântului
ITU
Panteleimon chiar în mănăstirea închinată lui, cu lacrimi în ochi mulțumind lui Dumnezeu
și cerându-I să-i ofere posibilitatea de a-I mulțumi.
Pe neașteptate, în anul 1877 egumenul Macarie îl chemă la sine binecuvântându-l să
meargă la Noul Athos pentru a ajuta la construirea unei noi mănăstiri. El, ca un adevărat
ED
ascultător, a pornit imediat la drum. Dar părintele Panteleimon era încă pe drum, când
a izbucnit războiul ruso-turc din 1877-1878. Nava nu putea acosta în portul Suhumi,
deoarece turcii erau deja acolo. De aceea s-a dus la Azov.
146
©
240
OS
Aici, părintele Panteleimon, pentru a-și îndeplini trebuințele bisericești și a acorda
ISM
asistență duhovnicească răniților de pe poziția Maura-Kryukov-Dar, s-a alăturat Societății
Crucii Roșii. El a lucrat la Spitalul Crucii Roșii ca simplu sanitar și a salvat mulți soldați
răniți, scoțându-i direct de pe câmpul de luptă.
La spital era iubit de toată lumea, atât de răniți cât și de angajați. El a trebuit să suporte
multe necazuri, dar a adus și destul folos. În orice moment al zilei și al nopții el venea
la cei grav bolnavi și răniți, încercând, pe cât posibil, să le ușureze suferința. Cuvântul
EL
Evangheliei, ieșit din inima sa compătimitoare și înfierbântată de dragoste, acționa asupra
sufletului ascultătorilor ca un leac miraculos.
Multe suferințe a alinat el, multe lacrimi a șters cu cuvântul iubirii și al compătimirii.
GH
Cu încredere copilărească i se adresau lui soldații în toate suferințele și greutățile lor
duhovnicești și trupești, aflându-se mângâiați, încurajați, împăcați cu Dumnezeu și cu
oamenii.
Câtă prezență de spirit a trebuit să dovedească părintele Pantelimon la vederea tuturor
AN
ororilor războiului, a acelor suferințe inumane, care sunt în mod inevitabil legate de el,
obligat fiind să rămână calm și să mângâie, astfel, pe alții. Într-o noapte, purtând pe
umerii săi un soldat rus rănit, el se împiedică de ceva moale și, uitându-se atent, văzu
un rănit. Era un turc. Un proiectil i-a rupt piciorul. Rănitul, probabil, după ce și-a legat
EV
piciorul cu centura, a căzut fără cunoștință. Dar gemetele intermitente dovedeau că era
încă în viață.
Părintele Panteleimon își făcu semnul crucii și, potrivindu-și pe umeri „povara”,
continuă drumul. Atunci, deodată soldatul rus pe care îl căra în spate îi spuse: „Părinte,
lasă-mă pe mine până când vei reveni, căci eu voi mai trăi, dar acesta, sărmanul, nu
RA
mai are mult, du-l pe el la spital”. − „Păi, e un turc!” − zise părintele Panteleimon. Și
dintr-o dată a fost cuprins de groază, simți că plesnește de rușine și, lăsând pe rănit la
pământ, el strigă cu disperare: „Doamne,
iartă-mă! Iată și lăudata mea dragoste!”
ITU
Apoi se apropie de soldatul rus i se închină

până la pământ și, luându-i mâna, începu
să i-o sărute: „Îți mulțumesc, frate, tu ești
un om sfânt, iar eu nu sunt vrednic să fiu
nici slujitorul tău. Mi-ai deschis ochii la
ED
nimicnicia și mândria mea. Iartă-mă pe

mine, păcătosul”. Soldatul tăcea uimit.
După aceea părintele Panteleimon reveni la
turcul rănit și-l duse la spital.
©
241
OS
Serviciul plin de râvnă al părintelui Panteleimon nu a rămas fără recompensă. La
ISM
sfârșitul campaniei i s-a acordat Ordinul Sfânta Ana, gradul trei.
Revenind la Athos, părintele Panteleimon s-a dăruit vieții de pocăință timp de 32 de
ani. Fiecărui călugăr sau laic întâlnit îi cerea iertare, plângându-și mereu păcatele sale.
El adeseori slujea la diferite trebuințe. În ultimii ani ai vieții sale, vederea a început să-i
scadă considerabil, trebuind să lase slujirea preoțească și să se retragă la odihnă.
Opt ani părintele Panteleimon a trăit în pace, aproape complet lipsit de vedere, nepărăsind
EL
niciodată încăperea rânduită lui în azilul mănăstirii. Într-o zi, un pelerin, aflând despre
viața sa trecută, a întrebat cu surprindere: „Cum a putut Domnul să pedepsească cu orbirea
pe un stareț care s-a nevoit atâta pentru El?” Auzind acestea părintele Panteleimon i-a
GH
răspuns: „Orbirea mea nu este o pedeapsă, ci o răsplată. Fiind orb pentru lume, Îl pot
vedea mereu pe Domnul. Fără a fi distras de nimic, pot fi cu Dumnezeul iubirii neîncetat.
Aceasta este cea mai mare răsplată pe care aș fi dorit să o primesc. Mulțumesc Ție,
Doamne, pentru toate!”
Gândul la Dumnezeu și rugăciunea erau singurele mângâieri ale starețului și nu voia
AN
nimic mai mult. Părintele Panteleimon a adormit la 12 martie 1911. Moartea lui a fost
liniștită și pașnică. Tot ce a făcut timp de 52 de ani a fost spre slava lui Dumnezeu și în
folosul mănăstirii.
EV
Schiarhimandritul Paisie (Balabanov)

RA
Schiarhimandritul Paisie147 (în lume, Vasilie Filipovici Balabanov) s-a născut în anul
1832 în satul Cameno-Ozerny al Detașamentului de cazaci Nejinsk din districtul Elețki,
gubernia Orenburg. Mama lui se numea Ecaterina. Părinții săi erau creștini ortodocși
evlavioși și, în măsura în care puteau, îi învățau și pe copiii lor. Mai apoi, părintele Paisie
ITU
își amintea mereu cu drag învățăturile mamei sale: „Voi, copii, chiar dacă vă jucați, dar
de Dumnezeu să nu uitați. Să ziceți cât mai des Rugăciunea lui Iisus și «Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, bucură-te!»”. El toată viața se strădui să-i urmeze sfatul.
Tânărul Vasile, la fel ca toți cei de vârsta lui, a fost biruit de plăcerile lumești, căzând
ED
în multe păcate, fapt pentru care harul botezului îl părăsi, el fiind atras de diavolul la
147
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Paisie (Balabanov), schiarhimandrit. Înțelepțirea celor ră-
tăciți și mărturisirea celor întorși de la rătăcire. Sankt Petersburg, 1876; Dmitrievski A. Rușii de la Mun-
tele Athos. Eseu despre viața și nevoința egumenului Mănăstirii ruse Sfântul Panteleimon, arhimandritul
Macarie (Sușkin). Sankt Petersburg, 1895, pag. 143.
©
242
OS
învățătura eretică. S-a alăturat sectei Hlystovsk. Părinții evlavioși, văzând o schimbare
ISM
ciudată în comportamentul lui Vasile au hotărât să-l căsătorească, dar aceasta doar
pentru un timp îl distrase de la iluzii. Dușmanul neamului omenesc din ce în ce mai mult
îl îndepărta de adevăr.
Entuziasmatul și sensibilul Vasile reuși în curând să facă progrese în această sectă
mai mult decât oricine altcineva. El și-a părăsit soția, rătăcind în jurul cartierului, desculț,
devenind chiar un „profet”. Din fericire, bunul Dumnezeu nu-l lăsă să piară în această
EL
rătăcire, și Vasile, înțelegându-și greșeala, se pocăi și se întoarse în sânul Bisericii celei
adevărate. Mai târziu, el își amintea: «După aceea, am început să trăiesc în mijlocul
familiei mele. Conștiința mea, deși spălată prin pocăință, nu-și găsea pacea în sufletul
GH
meu cel păcătos. Era necesar să dobândesc roade vrednice de pocăință. Nu am încetat să-
mi plâng periculoasa mea rătăcire și vinovăția mea de a fi fost cauza rătăcirii multora. Îmi
era rușine de mine, nimic nu mă putea mângâia. M-am gândit că doar atunci voi câștiga
pacea în suflet, când voi părăsi viața lumească cu toată deșertăciunea ei, retrăgându-
mă la o mănăstire, ca să-mi plâng până la sfârșitul vieții grelele mele păcate”. Pentru
AN
îndeplinirea acestui plan soția lui era un „obstacol”, care acum nu se îndepărta de el nici
cu un singur pas. A mai trăit în familie încă patru ani. Soția lui se îmbolnăvi: au început
să o doară picioarele. Apoi îl chemă și-i spuse: „Iată, vindecă-mi mai întâi picioarele, apoi
eu nu te voi mai reține, lăsându-te să mergi cu Dumnezeu la mănăstire”.
EV
Auzind aceasta, Vasile izbucni în lacrimi amare, alergând cu fierbinte rugăciune către
Mijlocitoarea tuturor creștinilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. El o ruga să-i
vindece soția. „Dacă, Stăpână Doamnă, − spunea el în rugăciune, − este voia Domnului
și a Ta să plec din această lume și să merg la mănăstire, atunci Te rog, adeverește-mi
credința și nădejdea, Doamna mea, prin vindecarea soției mele bolnave”. Și se întâmplă o
RA
minune: soția lui s-a vindecat complet și l-a lăsat să meargă la mănăstire.
În anul 1866 Vasile sosi la Athos intrând în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic
Pantelimon. Trei ani mai târziu a fost tuns în mantie cu numele Vasian. Ascultarea a avut-o
mai întâi la bucătărie, iar mai târziu la metocul din Constantinopol, unde, din anul 1876,
ITU
după ce a fost tuns în schimă cu numele Paisie, a fost stareț, oferind mulțime de servicii
mănăstirii.
Mai bine de douăzeci de ani părintele Paisie a fost starețul acestui metoc al mănăstirii.
Semi-învățat, dar posedând, prin firea sa, un intelect extraordinar, o forță de voință de
invidiat și un caracter stăruitor, părintele Paisie a fost un nevoitor foarte energic și neobosit
ED
al mănăstirii sale. Metocul pe care îl supraveghea era un model pentru alte așezăminte
rusești, Andreevsky și Ilyinsky, atrăgând mereu un număr mare de închinători ruși.
Pentru ei, părintele Paisie era întotdeauna un bun povestitor, un predicator, un înainte-
văzător, exercitând o influență extraordinară asupra pelerinilor nu numai cu aceste talente,
©
243
OS
ci și cu constanta dezvăluire a păcatelor și patimilor lor lumești. Numele său era foarte
ISM
popular printre pelerinii care, sub influența povestirilor sale despre Athos, schimbau
adeseori direcția pelerinajului lor, mergând la Athos contrar intențiilor inițiale ale lor,
doar pentru a verifica autenticitatea povestirilor părintelui Paisie. Și numai pentru acest
motiv, părintele Paisie a reușit să atragă mulți binefăcători în mănăstirea sa.
Datorită firii sale sociabile era primit cu ospitalitate la Ambasada Rusiei din
Constantinopol. Trebuie remarcat faptul că de multe ori părintelui Paisie i se solicita
EL
sfatul în cazuri deosebit de importante. Prin urmare, părintele Paisie găsea întotdeauna
sprijin din partea stareților săi, părinții Ieronim și Macarie, care îl iubeau din toată inima,
și cu care păstra o corespondență constantă148 și fără sfatul lor nu făcea nimic.
GH
Părintele Paisie a jucat un rol imens în procesul disputelor greco-ruse, atrăgând atenția
asupra acestei probleme a multor oameni importanți. Părintele Ioasaf (Donskov) scria în
scrisoarea sa către părintele Macarie: „Vă voi spune, părinte Macarie, câteva cuvinte
despre părintele Paisie. Aici, în Constantinopol, el este respectat de toți, atât de înalți
oficiali, cât și de cerșetori. Cei sosiți aici, în primul rând întreabă de părintele Paisie, iar
AN
când se întâlnesc cu el, îi cer binecuvântarea. Bineînțeles, el nu binecuvântează, dar ei
oricum îi sărută mâinile... La început i se aruncă la picioare, apoi îi sărută mâinile și își
mărturisesc păcatele. Iar la mine la mărturisire vin după aceasta. Presupun, părinte, că
pentru folosul sfintei mănăstiri părintele Paisie ar trebui să fie hirotonit ca ieromonah.
EV
Lăsați-l să se ocupe doar de mărturisire. Aici nu ar fi mai prejos decât părintele Iona de la
Kiev. Prin urmare îndrăznesc să Vă rog, părinte, să-l hirotoniți pe părintele Paisie. Sunt
sigur că nu veți regreta”149.
Poate că părintele Macarie ar fi primit sfatul părintelui Ioasaf și l-ar fi hirotonit pe
părintele Paisie, dar interveni aci dușmanul a tot binele, și părintele Paisie a trebuit să
RA
treacă printr-o altă încercare serioasă.

Încă în anul 1866, pe drumul către Athos, într-o viziune de vis, diavolul i se arătă și-i
spuse: «Deși vei ajunge la Athos, dar eu nu-ți voi da odihnă nici acolo». Din păcate, așa
se și întâmplă. Acest călugăr athonit foarte folositor mănăstirii nu era străin aspirației
ITU
pentru predică și lucrare misionară. Această dorință l-a dus la ispită.

Dumnezeu le trimite călugărilor un har special. Desigur, noi, călugării, suntem obiectul
unei protecții speciale și a ocrotirii Maicii Domnului. Dar aceasta se petrece cu condiția să
ne păstrăm râvna inițială pentru lucrarea monahală și să nu lăsăm să se stingă focul iubirii
în inimile noastre. În caz contrar, pierdem harul dat nouă și lucrarea noastră monahală
ED
devine o viață de rutină. Iar noi ne slăbănogim. Iar pentru a ne îndreptăți și pentru a crea
impresia de activitate, ne aruncăm în prăpastia grijilor deșarte, căutând în loc de har
148
AMRPA. Doc. nr. 751, 901.
149
©
244
OS
slava lumească. Anume într-o astfel de stare, vrăjmașul neamului omenesc ne înșeală cel
ISM
mai ușor. El treptat ne sugerează subtil părerea de sine, precum că ne-am căit deja destul
și nu mai avem nevoie de o mărturisire a gândurilor, că suntem de acum mereu pregătiți
să îndrumăm și să-i învățăm pe alții. În cele din urmă, noi credem în astfel de gânduri și
ne punem chiar mai presus de duhovnicul nostru. Mărturisirea noastră, dintr-un gângurit
copilăresc naiv în fața părintelui duhovnic, se transformă într-un «raționament serios
al unui om matur» sau, chiar în tăcere. După aceasta, vrăjmașul ia stăpânire asupra
EL
noastră, până când, din nou, prin Harul lui Dumnezeu, ne dăm seama de greșeala noastră
și începem să ne pocăim.
Entuziasmat de promisiunea onorurilor și demnității de arhimandrit din partea
GH
liderului cazac N.I. Așinov, care la acel moment locuia în Constantinopol, părintele Paisie,
la bătrânețe, uitând de făgăduința de a-și plânge păcatele în mănăstire tot restul vieții
sale, părăsi Constantinopolul și mănăstirea rusească de la Athos. După hirotonirea sa
ca arhimandrit în Lavra Alexandru Nevsky din Sankt Petersburg, el se aventură a-și
lega soarta lui cu cea a aventurierului sus-menționat, mergând cu el la Abisinia pentru
AN
a aranja o misiune, devenind stareț acolo. Toate astea s-au încheiat cu un eșec complet.
Abisinia era atunci sub protecția francezilor, cărora nu le era pe plac activitatea cazacilor
și misionarilor ruși. Ei au devastat misiunea, iar părintele Paisie împreună cu toți ceilalți
colaboratori au trebuit să se întoarcă în Rusia150.
EV
Când un călugăr pleacă voluntar din mănăstire, el încalcă jurământul pe care l-a dat
lui Dumnezeu ca să nu părăsească mănăstirea pentru tot restul vieții sale. Prin evadarea
sa, el își provoacă mari pagube sie însuși, apoi pricinuiește mare durere părintelui său
duhovnicesc. Ne putem imagina durerea mamei pe care o părăsesc copiii ei sau durerea
tatălui căruia îi moare copilul, dar puțini știu cât de mare este durerea părintelui
RA
duhovnicesc pe care-l părăsește fiul său duhovnicesc. Această durere este incomparabil
mai grea decât toate celelalte, deoarece este asociată cu o cunoaștere profundă a ceea ce
s-a întâmplat. Doar părintele duhovnicesc cunoaște adevărata cauză a căderii fiului său
− biruința diavolului asupra lui. Numai părintele duhovnicesc cunoaște toate urmările a
ITU
ceea ce s-a întâmplat copilului său. Numai el știe cât de grea și de durată va fi lupta fiului
său pentru a scăpa din ghearele ispititorului.
Monahul pleacă, rupe toate firele care-l țin în legătură cu duhovnicul, iar părintele
duhovnicesc, cunoscând adevărata esență a celor întâmplate până la sfârșitul vieții sale
rămâne alături de înșelatul său fiu duhovnicesc, rugându-se neîncetat pentru el. De câte
ED
nopți nedormite, de câte lacrimi amare, de câte metanii are nevoie duhovnicul pentru ca
Domnul să-i întoarcă fiul duhovnicesc la calea adevărului? Unul Dumnezeu știe! Uneori,
și întreaga lui viață nu este de ajuns pentru a-și recăpăta copilul. Prin urmare, durerea
150
Nikolaeva L. Misiunea abisiniană a arhimandritului Paisie și a lui N.I. Așinov. Odessa, 1889.
©
245
OS
unui duhovnic, care știe totul, întreaga esență a ceea ce s-a întâmplat, este incomparabil
ISM
mai grea decât durerea cea mai gravă a unei mame sau a unui tată.
Ultimii ani ai vieții sale părintele Paisie i-a petrecut mai întâi în deșertul Sarov, apoi
în Mănăstirea Pechersky din Nijegorodsk. Aici, timp de 10 ani, el a avut prilejul ca în
singurătate și umilință să-și continue pocăința începută în Muntele Athos și să plângă
pentru păcatele și greșelile sale.
Părintele Paisie a adormit în anul 1907.
EL
GH
Schiegumenul Partenie (Zaboloțky)
Schiegumenul Partenie (în lume, Petru Alexandrovici Zaboloțky) s-a născut în gubernia
AN
Poltava, fiind fiul unui preot151. La sfârșitul seminarului nu a vrut să se căsătorească și să
primească preoția.
În anul 1860, Petru veni la Athos intrând în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon,
unde a făcut ascultare ca secretar și cântăreț, având o voce bună și cunoscând notația
EV
muzicală. Curând el se îmbolnăvi grav, iar stareții l-au tuns în schimă cu numele de
Partenie. Cu toate acestea, după tunderea sa, el se recuperă pe deplin.
De vreme ce părintele Partenie era un excelent cântăreț, stareții l-au trimis la
Constantinopol, la biserica ambasadei. Mănăstirea fiind încă în restaurare, stareții, prin
urmare, căutau sprijinul din partea oficialilor ruși, trimițând astfel la ascultare în biserica
RA
ambasadei pe cei mai buni călugări.

În anul 1870 el se întoarse la mănăstire, iar stareții l-au binecuvântat să meargă în
metocul monahal Krumița, care era în facere, nefiind încă populat. Acolo a trăit într-o
colibă în pustiu.
ITU
Părintele Partenie a adunat și a scris toate evenimentele minunate, care au avut

loc în Muntele Athos în trecut și în prezent152. Motivul pentru aceasta a fost viziunea
miraculoasă din anul 1863, când i s-a arătat Maica lui Dumnezeu în timpul prăznuirii
Cinstitului Ei Acoperământ, pe care o descrie după cum urmează: „Începu privegherea...
De la bun început am simțit înlăuntrul meu o ușurință, o bucurie duhovnicească. Această
ED
stare nu continua tot timpul în aceeași măsură. Când a început cântarea psalmilor de
laudă, a măririlor către Stăpâna... din nou am fost cuprins de un sentiment de negrăită
151
152
©
246
OS
Schiegumenul Partenie (Zaboloțky)
bucurie, pe care o simțisem și mai înainte. Apoi din nou dispăru. Când începu Acatistul...
ISM
văd: în aer stă Împărăteasa Cerului, Maica lui Dumnezeu! În îmbrăcămintea Sa simplă,
exact așa cum arată în icoana Sfântului Ei Acoperământ. Stătea în fața noastră ținând în
mâinile Sale omoforul, asemenea unui prosop lung de o albeață neobișnuită. Acest omofor
era de o finețe uimitoare, aproape transparent. Mijlocul lui era atât de aplecat, încât se
puteau vedea crucile de aur pe el.
La laude, eu m-am îndoit de realitatea viziunii, mai ales că la cântarea a 9-a din canon
EL
nu s-a mai repetat. Apoi, deși nu la fel de clar ca prima oară, dar am văzut-O din nou pe
Preasfânta, în același loc.
Apoi am simțit acțiunea puternică a harului lui Dumnezeu. În întreaga mea ființă,
GH
într-un flux rapid, se revărsa o putere de negrăit. Eram ca refăcut. Slăbiciunea mi-a
dispărut. Am simțit o puternică revărsare de tărie, am devenit puternic, viguros. Mă
simțeam mai mult decât oricând ușor și liber, cu o deosebită plăcere și bucurie continuând
să cânt slujba. Cu multă plăcere am rămas și la slujba de sfințire a apei, pentru că mă
simțeam foarte plin de viață.
AN
Revărsarea acestei vigori s-a repetat cu mine până seara. Doar amintirea celor văzute
îmi umple inima cu o stare dulce de bucurie. Nu îmi ajung cuvintele pentru a reda pe deplin
starea mea de atunci... Cu toate acestea, eram neîncetat conștient de toată nevrednicia
și de neputința mea... Nu puteam, judecând după păcatele mele, să mă învrednicesc de o
EV
asemenea milă, vărsată peste mine de Maica lui Dumnezeu. Bucură-te, Bucuria noastră,
acoperă-ne cu cinstitul Tău omofor”153.
În anul 1876 părintele Partenie a fost trimis la Noul Athos ca profesor de religie la
școala deschisă pe lângă Mănăstirea Sfântului Simon Zilotul de la Noul Athos. Dar un
an mai târziu, cu prilejul începutului războiului ruso-turc din 1877-1878, a fost nevoit
RA
să meargă în patria sa. Acolo a fost hirotonit la început ierodiacon, apoi ieromonah, fiind
numit stareț al Mănăstirii Makarevsky din orașul Pereyaslavl și ridicat apoi la rangul de
egumen.
În afară de conducerea mănăstirii
ITU
părintelui Partenie i-a fost încredințată

și funcția de blagocin (proiestos) al
tuturor mănăstirilor din eparhia Poltava.
A desfășurat aici și o amplă activitate
educativă. În arhiva Russik-ului s-au
ED
păstrat câteva dintre predicile sale, rostite

în timpul sărbătorilor bisericești154.
153
154
©
247
OS
În timpul șederii sale în Rusia părintele Partenie nu a încetat să comunice cu părintele
ISM
său duhovnicesc, starețul Macarie. Într-o scrisoare a sa din 30 decembrie 1882, el îi
scria: „M-aș bucura să evadez la Muntele Athos, dar arhiereul nu-mi permite, necătând la
cererile mele, orale și în scris”155. De asemenea el coresponda intens și cu alți monahi156,
mai ales cu bibliotecarul mănăstirii, părintele Matei (Olșansky)157.
În anul 1883 părintele Partenie primi totuși permisiunea Sfântului Sinod și, fără a mai
zăbovi măcar o zi, porni spre Athos. Întorcându-se la Sfântul Munte, el se așeză mai întâi
EL
la Kapsala. Curând însă, se întoarse la Russik. Apoi stareții l-au trimis cu ascultarea la
chilia Trei Ierarhi* a mănăstirii, care era la cinci verste nord-vest de mănăstire. Acolo el a
trăit zăvorât doisprezece ani, până la moartea sa binecuvântată. Dumnezeu l-a învrednicit
GH
de multe viziuni minunate.
Revenind la Athos, el și-a continuat fosta sa preocupare, adunând diferite evenimente
miraculoase, pe care le-a înregistrat cu sârguință, făcând un serviciu minunat mănăstirii.
În plus, el a adunat în mod constant fapte interesante din viața locuitorilor contemporani
ai mănăstirii, biografiile multora dintre aceștia fiind scrise de el și publicate ulterior în
AN
cărțile despre asceții athoniți. Ele sunt incluse și în ediția noastră.
Părintele Partenie a adormit la 13 mai 1894.
EV
Schimonahul Serafim (Kalmikov)

Schimonahul Serafim (în lume, Serghei Pavlovici Kalmikov) s-a născut în anul 1809
RA
în localitatea Lebediansky din gubernia Tambov. Despre viața sa înainte de a intra în

mănăstire nimic nu este cunoscut, dar, după scrisorile sale, putem spune cu încredere că
a primit o educație bună.
Părintele Serafim a sosit la Athos și a intrat în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon
ITU
în anul 1869. Avea deja 60 de ani. Dar, în ciuda acestui fapt, prin devotamentul și blândețea
lui a atras imediat atenția stareților mănăstirii. Un an mai târziu, a fost tuns rasofor cu
numele Serafim. Apoi i s-a încredințat una dintre cele mai dificile ascultări, să meargă în
Rusia pentru a colecta donații.
Probabil această decizie se datora poziției sale înalte pe care o avea în societate chiar
ED
înainte de a intra în mănăstire. Aceasta o confirmă și marea ușurință cu care reuși el să

155
Idem.
156
AMRPA. Doc. nr. 1409, 1493, 1700, 1703.
157
©
248
OS
Schimonahul Serafim (Kalmikov)
atragă mulți oameni evlavioși, sensibili la problemele Russik-ului și, în curând, să adune
ISM
mijloacele atât de necesare mănăstirii.
Iată ce scrie el despre reușitele sale în această problemă părintelui Macarie: „Binefăcătorii
noștri din toată inima fac donații pentru mănăstire, la fel de minunat, dacă nu chiar mai
bine, primindu-mă și pe mine”158.
Deja în anul 1870 prin străduința sa a fost construită la Krumița o chilie cu biserica
Sfinților Zosima și Savatie de la Solovăț*. Construcția bisericii a fost marcată de câteva
EL
revelații miraculoase.
În anul 1868 Athos-ul a fost vizitat de Preasfințitul Alexandru, episcopul de Poltava.
Trecând pe la prisacă, care se afla pe locul bisericii actuale, episcopul spuse: „În acest
GH
loc trebuie construită o biserică a făcătorilor de minuni de la Solovăț”. Dar i s-a spus că
pentru așa ceva nu există mijloace.
Au trecut doar doi ani. Odată, într-o conversație dintre ieroschimonahul Anatolie
(Durnev)159 și Serafim, veni vorba despre motivul pentru care încă nu a fost împlinită
dorința episcopului. Câteva zile mai târziu, părintele Serafim, într-un vis, văzu doi cinstiți
AN
stareți apropiindu-se de el, care s-au așezat lângă el, unul de o parte și altul de cealaltă
parte. Părintele Serafim îi întrebă:
− Cine sunteți voi, cinstiți părinți?
Ei au răspuns:
EV
− Suntem Zosima și Savatie din Solovăț.

− Și de ce v-ați așezat lângă mine? − întrebă părintele Serafim.
− Voim să-ți arătăm locul, unde va trebui pus altarul bisericii noastre, − spuseră ei,
ducându-l imediat la grămada de lemne de chiparos, unde au început să marcheze locul
bisericii, mai întâi de o parte, apoi de cealaltă parte, arătând cu mâna și zicând:
RA
− Aici trebuie să fie altarul nostru.

Apoi s-au făcut nevăzuți și părintele Serafim se trezi.
După aceea părintele Serafim începu să se îngrijească de construcția bisericii, găsind
chiar și binefăcători pentru acest scop. Doi ani mai târziu, biserica a fost sfințită160.
ITU
În anul 1879, părintele Serafim a fost tuns în mantie și binecuvântat să trăiască la

Krumița, în chilia Sfântului Zosima, pe care el singur a construit-o. Aici, cu el, se mai
nevoia un călugăr, care, părăsind lumea de dragul mănăstirii, a întâmpinat mari piedici
158
ED
159
Ieroschimonahul Anatolie (în lume, Alexandru Dmitrievici Durnev), din breasla comercianților din
orașul Stary Oskol, gubernia Kursk. S-a născut în anul 1829. A intrat la Russik în martie 1852, tuns în
mantie în 1855, apoi în schimă din cauza bolii. Ascultarea a făcut-o la Krumița, în brutăria mănăstirii.
Hirotonit ierodiacon la 8 septembrie 1857 și ieromonah la 21 noiembrie 1857. A răposat la 9 martie în
anul 1888.
160
©
249
OS
din partea părinților săi. Nu voiau să-l lase să plece. Atunci el începu să se roage fierbinte,
ISM
zi de zi, la icoana Maicii Domnului din Kazan, și părinții, în cele din urmă, îl lăsă să plece,
binecuvântându-l să meargă la Muntele Athos.
Atunci el făcu o promisiune că, dacă va locui în Muntele Athos, atunci va construi acolo
o biserică în cinstea Icoanei Maicii Domnului din Kazan, oricât de mică ar fi. Și iată că au
trecut mai mult de 20 de ani de atunci și el încă nu își împlinise făgăduința.
Odată părintele Serafim îl întrebă:
EL
− Și când crezi că îți vei împlini promisiunea de a construi biserica în cinstea icoanei
Maicii Domnului din Kazan?
Călugărul răspunse:
− Mă gândesc să renunț la această idee.
GH
Iar părintele Serafim zise:
− Cum poți să renunți la aceasta, adică să o părăsești pe Maica lui Dumnezeu? Vezi,
că va trebui să dai răspuns pentru asta mai târziu.
Și călugărul îl întrebă:
AN
− Dar ce pot eu să fac?
− Iată ce vom face, − răspunse părintele Serafim. Vom lua două bilețele. Pe unul îl
lăsăm gol, iar pe celălalt vom scrie „a se construi biserica”.
Așa au și făcut. Părintele Serafim a mers în biserică, la icoana Maicii Domnului din
Kazan și, făcând trei închinăciuni cu cuvintele: „Împărăteasa Cerului, să se facă a Ta
EV
voie,” − puse în fața ei bilețelele. Au tras la sorți o dată, a doua și a treia oară, mereu
scoțând bilețelul cu cuvintele „a se construi”.
În aceeași noapte părintele Serafim văzu în vis, ca și cum de la biserica Sfinților
Zosima și Savatie și de la icoana Maicii Domnului din Kazan, aflată în această biserică, se
răspândea o lumină deosebită. El merse acolo, în biserică, închinându-se până la pământ
RA
înaintea icoanei, iar Împărăteasa Cerului îi întinse o mână pentru a o săruta cu cuvintele:
− Vino în casa Mea”.
Părintele Serafim răspunse:
− Maica lui Dumnezeu, eu nu știu unde e casa Ta.
ITU
Ea spuse:
− O vei găsi.
Și în acest moment apăru Sfântul Ioan Evanghelistul. Părintele Serafim îl rugă să-i
explice ce voia să zică Maica Domnului, invitându-l pe el în casa Ei, pentru că nu știe unde
să meargă. Sfântul Apostol îi răspunse: „Tu nu știi, dar eu știu. Vino cu mine... „− și în
ED
acest moment se trezi161.

Deci, părintele Serafim din nou începu să lucreze cu sârguință pentru a ridica o
biserică în cinstea icoanei Maicii Domnului din Kazan. Găsi și oameni gata să contribuie
161
©
250
OS
Schiarhimandritul Andrei (Verevkin)
la această cauză, el însuși muncind foarte
ISM
mult la construcția bisericii. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, reuși să o ducă la bun sfârșit. În
anul 1882 biserica a fost sfințită. Anume în
această biserică, la 2 aprilie 1897 el a fost
tuns în schimă.
După care părintele Serafim mai trăi încă
EL
patru ani, slujind cu multă dăruire mănăstirii
timp de 30 de ani. La 22 octombrie 1900,
duminică, în ziua prăznuirii icoanei Maicii
Domnului din Kazan, și-a dat în pace sufletul
GH
său în mâinile Domnului său iubit. Domnul
l-a învrednicit să moară exact în aceeași zi în care se sărbătorea icoana Maicii Domnului
din Kazan, la construirea bisericii în cinstea acestei icoane el se nevoise atât de mult.
AN
EV
Schiarhimandritul Andrei (Verevkin) în rangul său de egumen a fost succesorul

schiarhimandritului Macarie, căci părintele Ieronim, prin viziunea lui profetică, se îngriji
nu numai de moștenitorul său, ci depuse toate ostenelile ca, în viitor, după schiarhimandritul
Macarie, rangul de egumen să nimerească în mâini bune.
RA
Schiarhimandritul Andrei162 (în lume, Alexei Ivanovici Verevkin) s-a născut în anul
1834 în județul Starobelsky, gubernia Harkov, într-o familie de țărani creștini ortodocși.
Tatăl său, Ioan Cornilovici, fierar de profesie, a murit la vârsta de 70 de ani, iar mama sa,
Aculina Efimovna, a trăit 97 de ani.
ITU
Băiatul a învățat să scrie și să citească din copilărie, de la propriul său tată, care
nu numai că era iubitor de carte, ci avea și o râvnă deosebită pentru citirea Scripturii și
cântarea bisericească. De la vârsta de 7 ani Alexei a fost dat la o școală de stat. Iar la
vârsta de 14 ani, în 1846, a fost luat de la părinții săi și trimis în districtul Borovo din
gubernia Voronej, la o fermă de cai de stat din Khrenov. Aici, într-un spital, Alexei și-a
ED
162
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Interlocutorul edificator pentru anul 1903. M., 1903, pag.
365; Interlocutorul edificator pentru anul 1904. M., 1904, pag. 241; Dmitrievski A. Rușii de la Muntele
Athos. Eseu despre viața și nevoința egumenului Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, arhimandritul Ma-
carie (Sușkin). St. Petersburg, 1895, pag. 355.
©
251
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
însușit profesia de felcer, îngrijind de bolnavi. După terminarea studiilor, în anul 1851,
ISM
tânărul felcer a fost trimis în satul Usman din districtul Voronej, unde a slujit până în
anul 1860.
Din moment ce satul Usman nu era departe de oraș (doar 15 verste), Alexei mergea
adesea la Voronej. Aici, de multe ori rămânea la slujbe în Mănăstirea Sfântului Mare
Făcător de Minuni Mitrofan, închinându-se sfintelor lui moaște.
La acea vreme avea aproape 30 de ani și el, ca orice tânăr, își petrecea viața în lupta
EL
cu mulțime de ispite. Era luptat de gânduri diferite, și mai ales trupești. Unele dintre ele
îi sugerau să se căsătorească legitim, altele, însă, îi stârneau teama de viața familială.
Deci, o lungă perioadă de timp el a fost în dificultate, neștiind ce fel de viață să-și aleagă.
GH
În cele din urmă, prin Pronia dumnezeiască, Alexei făcu cunoștință cu familia unor
oameni binecredincioși, Șaganov, care locuiau în propria lor casă în apropierea Mănăstirii
Pokrovsky din Voronej. Adesea, în convorbirile lor, aceștia îl întrebau ce fel de viață ar voi
să urmeze. Dacă vrea să se căsătorească, ei făgăduiau să-i găsească o mireasă, iar dacă
nu vrea să se căsătorească, atunci îl sfătuiau să-și petreacă viața în înfrânare și evlavie.
AN
El le-a răspuns că ar fi mai potrivit să trăiască necăsătorit. La care ei l-au sfătuit să intre
în mănăstire. Iar pentru a afla voința lui Dumnezeu să tragă la sorți. Așa au și făcut.
Rugându-se lui Dumnezeu, au scris două bilețele... a căzut pentru a duce o viață de celibat
și a merge la mănăstire. Printre altele, domnul Șaganov spuse (ca și cum ar fi profețit) că
EV
va trăi în Muntele Athos.

Astfel, Alexei, mulțumind binefăcătorilor săi începu să se gândească la cum ar putea
să plece mai curând la mănăstire. În acel moment, avea deja 12 ani de slujbă. Pentru a se
pensiona, avea nevoie să mai slujească încă 8 ani. El ceru autorităților să-l transfere în
provincia Harkov, mai aproape de părinții săi. Șefii, în mod surprinzător, l-au transferat
RA
imediat în satul Evsugska, județul Starobelsk, care era la 20 de verste depărtare de locul
său natal.
Aici, Alexei, trecu printr-o întâmplare extraordinară, care-l îndreptă în cele din urmă
către viața monahală. Căci iubitorul de oameni Dumnezeu, mereu ne cheamă la Sine și în
ITU
mod constant bate la ușa inimii noastre, dar noi din păcate, preocupați de grijile lumești,
nu prea auzim această chemare. Iar multmilostivul Dumnezeul, care voiește mântuirea
noastră, ne trimite niște încercări, astfel încât prin suferință să ne întoarcem la adevăr
și să venim la pocăință. Dar chiar și atunci, în astfel de împrejurări extraordinare, rar
ajunge până la noi adevăratul sens, motivul acestor încercări. De cele mai multe ori totul
ED
se întâmplă invers, căci ne înțelegând rostul acestor încercări, cârtim față de Dumnezeu.
În mod repetat, tânărul Alexei a fost încercat de Domnul, fiind în primejdie, fără de
scăpare, de a se îneca în râu și în lac. Dar scăpând cu viață din aceste situații critice, el
totuși încă nu auzea chemarea lui Dumnezeu. Și iată cum, într-o iarnă, prin îngăduința lui
©
253
OS
Dumnezeu, căzu accidental din căruță, fiind zdrobit aproape de moarte. Domnul, însă, îi
ISM
dădu gândul să-l cheme în ajutor pe Sfântul Nicolae. Și nu termină bine rugăciunea către
Sfântul, că simți cum a fost salvat de la moarte, alegându-se doar cu o contuzie puternică.
În cele din urmă el înțelese tâlcul acestui semn din urmă, făcând făgăduință înaintea
lui Dumnezeu, că dacă îi va da șansa de a se face bine, el va merge la mănăstire. Acest
lucru s-a întâmplat în anul 1860. Iar în anul 1863, Domnul îl ajută să-și îndeplinească
jurământul.
EL
În anul 1861, din cauza bolii, autoritățile îl concediară din serviciu. După care el ceru
imediat părinților să-i dea binecuvântarea de a merge la Muntele Athos.
De la pelerinii care au vizitat Muntele Athos, el auzi că există acolo multe mănăstiri și
GH
slujbele sunt deosebite, durează toată noaptea, de seară până dimineață... Părinții nu l-au
reținut, ci i-au dat binecuvântare să plece. Cu părinții săi a rămas fratele mai mic, Andrei,
care a fost și el de acord ca fratele său să meargă la mănăstire.
În drum spre Athos, el trecu prin Kiev, vizitând Lavra Pecerska și alte mănăstiri. Prin
pronia lui Dumnezeu, el întâlni aici un pelerin, Serghie din gubernia Tambov (viitorul
AN
schimnic Serafim (Kalmykov) de la Russik), împreună cu care Alexei porni mai departe,
spre Muntele Sfânt.
În Odessa, după ce au primit pașapoarte străine, călătorii, lăsându-se în voia lui
Dumnezeu și cu rugăciuni către Împărăteasa Cerului, s-au urcat pe vapor. Cu ajutorul lui
EV
Dumnezeu, la 3 septembrie 1863, ei au ajuns în siguranță la Athos.

Aici, Alexei ceru imediat să fie primit ca frate. La cererea stareților ruși, părintele
ieroschimonah Ieronim și părintele Macarie, egumenul Gherasim hotărî să-l primească în
rândul fraților. Fiind îmbrăcat în haina monahală, noul ascultător îi povesti în amănunt
părintelui Macarie toată viața sa. El îi spuse, de asemenea, și despre faptul cum la
RA
Kiev părintele Iona insista ca el să rămână la Mănăstirea Glinskaya, refuzând să-i dea
binecuvântare ca să meargă la Athos. Această situație neprevăzută îl tulburase mult.
Însă tovarășul său de drum l-a sfătuit să se adreseze pentru ajutor unui alt duhovnic,
starețului Vassian din Pecerska, astfel fiind depășit ultimul obstacol în calea spre Athos.
ITU
La toate acestea, părintele Macarie îi zise, ca și cum ar fi pus ultimul punct în toate ispitele
lui Alexei: „Te-au adus aici Pronia lui Dumnezeu și rugăciunile Maicii lui Dumnezeu”.
Numai atunci Alexei se liniști și, potrivit îndrumărilor stareților, își începu ascultarea
în mănăstire. Opt luni mai târziu, prin binecuvântarea lor, a fost trimis la Krumița, unde
se aflau podgoriile și plantațiile de măslini ale mănăstirii. Acolo a fost în ascultare timp
ED
de aproximativ 10 ani, fiind tuns și în mantie cu numele Andrei, și cinci ani mai târziu, la
27 iulie 1868, la porunca bătrânilor, a fost hirotonit ierodiacon.
El a fost hirotonit de episcopul rus Alexandru, care se afla în Muntele Athos în trecere
spre Ierusalim. La vremea aceea, în mănăstire, era deja gata pentru sfințire noua biserică,
©
254
OS
închinată Sfântului Alexandru Nevsky. Și stareții l-au rugat pe episcopul Alexandru să
ISM
le sfințească această biserică și, în același timp, să-l hirotonească pe părintele Andrei ca
ieromonah, ceea ce s-a și săvârșit la 28 iulie 1868.
În anul 1873 stareții l-au trimis la ascultare la Moscova. Acolo Ieromonahul Arsenie
(Minin) începuse construirea unui paraclis pe lângă Mănăstirea Bogoiavlensky, pe strada
Nikolskaya. El a adus la Moscova și o părticică din moaștele Sfântului Pantelimon, care
apoi, până în anul 1918, a rămas în această capelă. Părintele Andrei s-a aflat în ascultare
EL
la acest paraclis timp de șase ani și jumătate. Apoi, la cererea sa, stareții l-au binecuvântat
să se întoarcă la Athos, unde a ajuns în anul 1879. În curând, cu binecuvântarea stareților,
a fost numit duhovnic al fraților, iar în anul 1889 a fost ales, prin vot, stareț.
GH
Părintele Macarie îl aprecia mult și-l respecta pe părintele Andrei pentru natura lui
cucernică și blândă, pentru continua dispoziție de rugăciune în tăcere, pentru dragostea
lui de slujbe, dorind, potrivit voinței părintelui său Ieronim, a-l face succesorul său. Cu
toate acestea, voind mai degrab să se facă cunoscută Providența Divină celor care gândesc
lumește, el hotărî să nu-l numească în această funcție direct, prin cuvânt, ci să organizeze
AN
alegeri prin tragere la sorți dintr-un anumit număr de candidați, pe care el însuși i-a
selectat. Printre acești candidați, aleși de părintele Macarie, au fost: arhimandritul Ieron
(Nosov), părintele Ilarion (Kucin), părintele Pavel (Durnev), părintele Rafael (Truhin)163,
părintele Natanail (Kobelev), părintele Mihail (Savițky), părintele Andrei (Verevkin) și
EV
părintele Visarion (Rastorguev). Numele lor au fost scrise pe niște bilețele de hârtie,
plasate într-un fost chivot al moaștelor Sfântului Pantelimon, pe care l-au pus pe altarul
din Catedrala Pokrovsky.
A treia zi, după Sfânta Liturghie, cel mai în vârstă viețuitor al mănăstirii, monahul
Abel164, cu binecuvântarea părintelui Macarie, a scos unul dintre cele șase bilețele din
RA
chivot. Numele alesului a fost anunțat cu voce tare pentru întreaga frățime.
163
Schiarhimandritul Rafael (în lume, Nicolai Ioanovici Truhin), fost nobil din provincia Viatka, fost
funcționar la cancelaria fabricii de armament din Ijevsk. S-a născut în anul 1844. La Athos a intrat în
ITU
Russik pe 10 octombrie 1867; tuns rasofor la 25 martie 1868, în mantie la 28 martie 1869, în schimă la
13 august 1877. Ascultarea: la cancelarie, regent, riznicnâi, sosudohraniteli, blagocin. A mers cu o misi-
une importantă către ambasadorul N.P. Ignatiev și către Patriarhul Ecumenic Ioachim al II-lea. În anul
1878, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, a fost numit duhovnic. A fost hirotonit ierodiacon pe 23 noiem-
brie 1872 și ieromonah la 28 septembrie în anul 1875. A fost distins cu bederniță în anul 1883 și numit
epitrop pe 29 iunie 1889. La invitația Sfântului Sinod și cu binecuvântarea stareților mănăstirii, a plecat
ED
în Rusia în 1890, fiind primit în pustia Sarov, unde a devenit egumen. Apoi, în 1894-1899 a fost șeful
Misiunii duhovnicești din Ierusalim. După care a fost mutat egumen la Mănăstirea Krasnoholmsk din
Episcopia Tver, unde a și răposat la 21 iunie în anul 1901.
164
Ieroschimonahul Abel (în lume, Alexandru Antonovici Șcerbinin) - fost târgoveț din orașul Tula.
S-a născut în anul 1828. De talie medie, avea părul negru și ochii căprui. Calea sa în monahism și-a în-
ceput-o în Mănăstirea Sretenski din Moscova, unde a fost tuns rasofor cu numele Alexandru. A sosit la
©
255
OS
În acea zi, părintele Andrei se ruga în liniște în altar, fiind absolut sigur că sorțul nu
ISM
poate să cadă asupra lui, ca fiind ultimul și cel mai neînsemnat în rândul unor candidați
atât de renumiți.
„Andrei! Ieromonahul Andrei a fost ales!” − Aceste cuvinte l-au lovit ca un trăsnet pe
părintele Andrei. Și căzând în genunchi la pământ în fața egumenului Macarie, cu lacrimi
îi cerea să-l elibereze de această ascultare. Dar marele egumen nici măcar nu se gândea
să facă acest lucru, bucurându-se de împlinirea voii lui Dumnezeu și a voinței răposatului
EL
stareț-duhovnic Ieronim. „Nu noi te-am ales, ci Însuși Domnul Dumnezeu! Și nu te poți
opune voinței lui Dumnezeu”, − răspunse egumenul.
Încă la alegerea părintelui Andrei ca duhovnic, părintele Ieronim, înainte de moartea
GH
sa, într-un mod discret, i-l arătă părintelui Macarie ca un viitor ajutor al său, apoi chiar și
ca succesor. „Experiența sfinților părinți, − scria părintele Ieronim într-una din scrisorile
sale, − arată că egumenul trebuie să aibă lângă el un prieten credincios, un sfătuitor
duhovnicesc, spiritual, imparțial, judicios. Și acolo unde nu este așa, cârmuirea sufletelor
este dezastruoasă”165.
AN
Și într-adevăr, marii stareți nu s-au înșelat în alegerea lor. Părintele Andrei a fost un
vrednic continuator al tuturor eforturilor lor, păzitor și întăritor al tradiției lor duhovnicești.
Anume el a fost acela care a statornicit pomenirea anuală de două ori a celor doi mari
predecesori, Ieronim și Macarie, în ziua numelui (onomastică) și în ziua adormirii lor,
EV
fapt despre care până în prezent ne amintește o tăbliță din cupru aflată lângă altarul
Catedralei Pocrovsky.
Temeiul vieții spirituale el îl vedea, ca și marii săi predecesori, în ascultarea neîndoielnică
față de îndrumătorul duhovnicesc. El considera că tăierea voinței, dezbrăcarea de omul
cel vechi este fapta asupra căreia un novice trebuie să-și îndrepteze toate puterile, este
RA
virtutea care atrage mila lui Dumnezeu și dă toate darurile, este lucrarea prin care
săvârșitorilor ei li se dăruiește adevărata rugăciune. Și acolo unde nu există așa ceva totul
este neîntemeiat, îndoielnic și primejdios.
Arhimandritul Andrei a fost stareț al mănăstirii timp de 14 ani și 4 luni. Timp într-ade-
ITU
văr considerabil, dacă luăm în calcul și numărul de călugări mereu în creștere, și nevoile
lor permanente, și durata slujbelor, și, conjugat cu titlul de egumen, funcția de duhovnic
superior. Mărturisirea săptămânală a majorității fraților, corespondența foarte extinsă cu
binefăcătorii și cu cei aflați în ascultare la diferite așezăminte și metocuri atât în Muntele
Athos cât și în afara lui, primirea neîncetată a fraților cu tot felul de nevoi și cereri, iar,
ED
Athos și a intrat în Russik în anul 1860; a fost tuns în schimă în anul 1862. A avut ascultarea de croitor
în chilia Troițka din mănăstire. A fost hirotonit ierodiacon la 26 septembrie 1862 și ieromonah la 1 oc-
tombrie 1862. A răposat pe 9 noiembrie în anul 1896.
165
Din scrisoarea egumenei Maximila din anul 1869 (Marea Strajă, pag. 186).
©
256
OS
uneori, și a străinilor și a pustnicilor săraci – toate acestea reprezintă lista incompletă a
ISM
tuturor treburilor zilnice pe care ar trebui să le îndeplinească egumenul mănăstirii. În
plus, părintele arhimandrit, după exemplul egumenului Macarie, săvârșea aproape zilnic
Sfânta Liturghie, cea de devreme, în biserica-paraclis închinată Sfântului Serghie de
Radonej, situată în apropierea chiliei egumenului.
Obișnuit să-și petreacă cea mai mare parte a timpului în chilie, mai ales în rangul de
egumen, a fost silit să ducă o viață aproape sedentară. Ocazional, cu un mic vaporaș al
EL
mănăstirii, vizita metocul Krumița, aflat la hotarul Athos-ului, cu mulțimea sa de podgorii
și măslini, și de acolo mergea spre noul schit numit Noua Tebaidă, unde, pe o întindere
foarte mare, viețuiau aproape 250 de monahi, care se nevoiau și în obște, și în pustie, și
GH
în colibe separate, și în mici chilii.
O dată pe an, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință
(23 aprilie) și la sărbătoarea în cinstea Maicii Domnului, pentru minunata icoană a ei „În
suferințe și dureri Mângâietoare” (19 noiembrie), el vizita Mănăstirea bulgară Zografu și
Schitul rusesc Andreevsky. Numai de câteva ori a vizitat Schitul Uspensky din Xylurgu,
AN
aflat sub jurisdicția mănăstirii, și Schitul Ilyinsky.
El nu a ieșit niciodată la plimbare în afara porților mănăstirii, nu numai de când a
devenit egumen, ci și mai înainte, ceea ce, desigur, ar fi putut să facă dacă voia. Însă știa
bine că unui călugăr nu i se cuvine a merge dincolo de poarta mănăstirii fără a fi nevoie,
EV
și el respecta cu strictețe această rânduială patristică.

Într-o zi, în anul 1882, un tânăr novice, spunându-i pe unde a fost, îi zise că l-a vizitat
și pe arhidiaconul Luchian (Roev). Părintele Andrei, cu un ușor zâmbet, îi spuse: „Eu nici
măcar calea spre el nu o cunosc”, − cu toate că distanța de la mănăstire până la coliba
starețului Luchian putea fi parcursă în doar cincisprezece minute.
RA
Dacă se și întâmpla părintelui egumen să meargă pe jos, o făcea doar în caz de absolută
necesitate, de la metocul Krumița la mănăstire și înapoi. Dar acest lucru îl făcea destul
de rar.
Cu puțin înainte de moartea sa a trebuit să meargă pe mare cu un vapor al mănăstirii
ITU
până la Mănăstirea greacă Vatoped, și el făcu următoarea remarcă tovarășilor săi de

drum: „Treizeci și cinci de ani sunt de când am fost aici pentru prima dată, și iată acum
merg a doua oară”.
După moartea părintelui Macarie, părintele Andrei cu mult entuziasm binecuvântă
continuarea editării cărților, care ulterior s-a extins din ce în ce mai mult. Când zăvorâtul
ED
în pustia Vâșinsk, episcopul Teofan († 1894) află despre această grijă a părintelui
Andrei, aprobă în mod corespunzător acest lucru, binecuvântând ca toată moștenirea sa
literară după moartea sa să fie transmisă pentru publicare la mănăstirea rusă a Sfântului
Pantelimon.
©
257
OS
Statutul mănăstirii ruse, ca și casă de obște pentru toți călugării ruși din Muntele
ISM
Athos, anume în timpul egumeniei părintelui Andrei a atins o înălțime maximă. Iar
înaltul și cinstitul titlu de egumen al tuturor rușilor athoniți, dobândit prin meritele sale
de egumenul Macarie, s-a răsfrânt și asupra succesorului său, și nu numai prin moștenire,
ci și prin meritul său de adevărat părinte iubitor de fii. Unitatea și coeziunea Athos-ului
rusesc, creșterea neașteptată a dezvoltării spirituale, au fost motivul unei bucurii sincere a
EL
celor cu multă simpatie față de orice cauză bună. Altora, însă, le insufla teamă. Neprietenul
pregătea noi ispite...
Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Ioachim, care după primul său patriarhat
(1878-1884) a locuit în Muntele Athos timp de aproape doisprezece ani (1889-1901), era
GH
foarte binevoitor față de părintele Andrei. Dovada reală a acestui fapt a fost faptul oferirii
de către Patriarh egumenului Andrei a unei panaghii cu imaginea răstignirii Domnului
nostru Iisus Hristos pe ea. Această panagie a devenit de atunci un atribut indispensabil al
întronizării egumenului în Mănăstirea Sfântului Pantelimon.
AN
Lui i s-au acordat, de asemenea, și cele mai înalte premii de stat: Împăratul Nikolai
Alexandrovici i-a înmânat o cruce pectorală de aur din propriul său cabinet, ordinul Sfânta
Ana de gradul II și ordinul Sfântul Vladimir de gradul IV; Regele sârb Alexandru I, care
a vizitat Athos-ul și mănăstirea rusă în martie 1896, i-a acordat ordinul Sfântul Sava de
EV
gradul al III-lea. Chiar și sultanul turc Abdul-Hamid i-a acordat ordinul Medzhidiye de
gradul II cu o stea.
Părintele Andrei se deosebea printr-un caracter iubitor de pace, indulgent, cu adevărat
binevoitor, încrezător, în mod constant își dorea să facă totul pentru toți, doar pentru a le
RA
aduce pacea, mângâierea și alinarea. Față de vizitatorii mănăstirii el a fost întotdeauna

cu adevărat iubitor.
Tuturor celor în nevoi le era ca și un părinte, în egală măsură slujind atât celor
vârstnici, cât și celor mai tineri, voind ca nimeni să nu rămână mâhnit și neajutorat. Nu
refuza nimănui nimic. Adesea încuraja pe noii veniți și pe cei mai timizi, întrebându-i: „Mai
ITU
aveți nevoie de altceva? Poate că duce-ți lipsă de ceva?” Și tot așa, până când vizitatorul
căpăta toate cele necesare și chiar și mai puțin necesare.
Iată ce scria părintele Agatodor (Budanov) despre egumenul Andrei: „...El nu era
implicat în partea economică a mănăstirii, fiind mai degrabă un om duhovnicesc, nu din
ED
această lume”. El era simplu și încrezător ca un copil. Nu știa ce-i aceea zgârcenie. Și nici
nu prea credea că există răul, considerându-i pe toți ca fiind îngeri pământești. Dădea cu
mână generoasă în dreapta și în stânga... Și Domnul îi trimitea din abundență de toate.
Și în ciuda distribuirii fără socoteală a banilor și a lucrurilor, anual pentru mănăstire
©
258
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
îi rămânea suma de 100 de mii de ruble. Amiralul Skrydlov, care a vizitat mănăstirea,
ISM
spunea cu uimire despre el: „N-am văzut niciodată un om atât de bun în viața mea”166.
Anume în timpul stăreției arhimandritului Andrei, cu putin timp înainte de moartea sa,
mănăstirea s-a învrednicit de vizita Maicii lui Dumnezeu.
Generozitatea și iubirea de săraci a părintelui Andrei nu erau pe placul tuturor. Mai
ales se tulburau de aceasta frații economi, care considerau virtutea starețului lor o mare
EL
risipă. Dar Maica lui Dumnezeu făcu de rușine pe cârtitori, susținând mănăstirea în
această virtute și mângâind pe neprihănitul stareț-egumen. S-au întâmplat toate într-un mod
uimitor. Protat-ul trimise o scrisoare către mănăstire, prin care se interzicea împărțirea
milosteniilor în zilele de duminică la Porțile Sfinte. Pentru examinarea acestei scrisori
GH
a fost convocat un consiliu duhovnicesc. Opiniile pe această temă au fost împărțite.
Majoritatea părinților au socotit că este cu neputință să se renunțe la milostenie, căci astfel
se încalcă binecuvântările părinților Ieronim și Macarie. Nemulțumiții, însă, folosindu-se
de scrisoare, au cerut imediata încetare a risipei de bunuri.
AN
După ce-i ascultă pe toți, părintele Andrei spuse că, din moment ce Maica lui Dumnezeu
este Egumenă aici, trebuie să O rugăm pe Ea ca să aranjeze cum știe mai bine totul.
Iar împărțirea milosteniilor duminica, părintele Andrei, în ciuda interzicerii, de dragul
ostenitorilor săraci, care nu știau nimic despre această scrisoare, a poruncit să se facă în
EV
continuare.
Și iată că într-o duminică, în timpul împărțirii milosteniei, schimonahul Gavriil făcu
o fotografie. Și, o, minune! După developarea peliculei, pe fotografie apăru chipul smerit
al Maicii Domnului, care primea din mâna părintelui Alipie bucățica Sa de pâine. După
RA
această evidentă minune, părintele egumen a considerat problema încheiată. Milostenia

nu a fost abandonată. Împărțirea ei continuând chiar și în cele mai grele timpuri ale
mănăstirii, fiind iarăși mărturisită de o nouă minune.
După izbucnirea primului război mondial și întreruperea legăturilor cu Patria,
ITU
mănăstirile ruse athonite, ba chiar și mănăstirile grecești, au căzut în sărăcie mare. Mai
ales nu era suficientă mâncare. Călugării erau foarte săraci. În special, ostenitorii pustnici
rătăcitori. Călugărul Serghie (Tokarev) era pe atunci responsabil de distribuirea rațiilor
de făină pustnicilor săraci. Având o inimă bună și văzând situația grea a acestora, el nu
putea refuza multora dintre ei cererea de a suplimenta, cât de puțin, rația de făină, deși
ED
cantitatea de făină care urma să fie împărțită era fixă. Și iată că odată, mulțime mare de
călugări săraci își așteptau smeriți rația. Cantitatea de făină era pe sfârșite. Mulți dintre
166
©
260
OS
ei au primit una sau două mâini de făină în plus. În grabă, părintele Serghie nu se uită
ISM
câtă făină a mai rămas în ladă după împărțirea ei celor nevoiași. Când ultimul călugăr-
pustnic își primi partea sa, părintele Serghie privi înăuntrul lăzilor, așteptând să le vadă
goale. Dar ele s-au dovedit a fi pline, exact așa cum fuseseră la început167.
Părintele Andrei avea darul citirii clare și expresive, și ceea ce este mai important, din
inimă, în timpul slujbelor. Când citea, de exemplu, în sărbători sau la privegheri cuvântul
EL
de învățătură, el începea mai întâi pe un ton obișnuit, apoi treptat pătrundea în esența
citirii, de parcă ar fi citit propriul său cuvânt, nu din carte.
Purtând în lume numele Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, anual, la 17 martie,
în ziua pomenirii acestui Sfânt, precum și în ziua pomenirii Sfântului Iosif cel Frumos
GH
el singur citea viețile lor, întotdeauna de la început până la sfârșit, cu deosebită emoție,
din toată inima sa, cu lacrimi, astfel încât sentimentul său profund era transmis tuturor
ascultătorilor. Mulți dintre pelerini, prezenți la astfel de citiri ale părintelui în biserică,
plângeau, memorând pentru întreaga viață cele auzite.
AN
Până a fi ales egumen el îndeplinea îndatorirea de canonarh, în special la slujbele
marilor praznice și la privegherile de noapte. Dar el făcea acest lucru nu pentru că ar
fi avut funcția de canonarh, ci era invitat datorită minunatului său dar al citirii clare,
expresive și a săvârșirii cu multă căldură a slujbelor.
EV
În ceea ce privește destoinicia îndeplinirii îndatoririlor monahale, Părintele Andrei a

fost un călugăr adevărat și pilduitor pe tot parcursul vieții în monahism. Rugător și retras,
în simplitatea sa el niciodată nu căuta să vadă ce fac alții, cum sunt ei, ci mai degrabă
căuta să se vadă pe sine însuși, astfel încât el să fie corect și cinstit înaintea lui Dumnezeu
și recunoscător Lui pentru toată negrăita milă față de el. Iar când a devenit egumen,
RA
atunci, cu toată responsabilitatea, ca un păstor adevărat se îngriji în mod statornic de

creșterea duhovnicească, îndrumarea și prosperitatea turmei încredințate lui. El demasca
neîndoielnic greșelile, chemând pe toți la salvatorul optimism și la atenție duhovnicească.
S-au păstrat multe dintre îndemnurile, cuvintele și predicile adresate fraților. Testamentul
ITU
său, scris înainte de moarte, a fost foarte scurt și la obiect, în puține cuvinte, întrucât
multele sale învățături mântuitoare de suflet el le-a spus în timpul vieții sale, care, adunate
împreună, ar constitui nemuritorul său legământ către frații tuturor generațiilor viitoare.
Iată unul din cuvintele marelui păstor, care nu și-a pierdut actualitatea până în ziua de
ED
astăzi: „Iubiți în Domnul, părinți și frați! Luați aminte la mântuirea voastră, la cinul pe
care îl purtați, la jurămintele sfinte ale chipului îngeresc monahal. Luați aminte, pentru ce
ați părăsit lumea și toate cele pământești, primind chipul monahal îngeresc. Luați aminte
167
©
261
OS
la jurămintele voastre către Domnul, pentru care vom da răspuns la Înfricoșătoarea
ISM
Judecată a lui Dumnezeu. Dacă noi aici vom urma obiceiurilor lumești păcătoase și
patimilor, nu ne vom comporta așa cum se cuvine unui călugăr, atunci nici cinul nostru,
nici îmbrăcămintea noastră, nici jurămintele nu ne vor fi de folos, ci mai curând ne vor
osândi.
Cel mai mult îngrădește mântuitoarea atenție asupra conștiinței proprii și alungă din
inimă frica și dragostea pentru Dumnezeu pălăvrăgeala, adunarea fraților pe coridoare,
EL
vizitarea reciprocă în chilie, vorba deșartă, amintirile despre cele lumești și altele. Prin
urmare, nimeni nu are nici o binecuvântare să intre în chilia fratelui pentru vorbărie, și
după Pavecerniță nu există nicio excepție de la această regulă pentru nimeni, fie călugăr
GH
sau ieromonah, în afară de duhovnic, la care numai pentru mărturisire este binecuvântat
a intra în orice moment. Vizitarea chiliilor și pălăvrăgeala între frați sunt strict interzise,
iar cei neascultători, care fără frică încalcă porunca părintească, să se înfricoșeze de
judecata lui Dumnezeu, căci au promis înaintea altarului sfânt al Domnului să renunțe la
AN
voința proprie și să facă ascultare de părinții duhovnicești.
Căutați mântuirea și viața cea veșnică și fericirea cea fără de sfârșit, căci pentru
aceasta ne-a adunat pe toți aici Pronia Dumnezeiască!
Binecuvântarea lui Dumnezeu și Ocrotirea Împărătesei Cerului să fie cu voi cu
EV
toți. De-a pururea rugător pentru voi, egumenul Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon,
arhimandritul Andrei”.
În ceea ce privește râvna îndeplinirii îndatoririlor monahale, părintele Andrei a fost
toată viața sa un adevărat și pilduitor călugăr. În ultimii ani, din cauza unor boli frecvente
și a scăderii puterilor sale, el mergea tot mai rar la slujbe, iar la trapeză venea numai la
RA
sărbători.
În ultimele luni din viața lui, epuizat deja, el încă se mai străduia să săvârșească
Sfânta Liturghie. Astfel, cu ultimele sale puteri, el făcu slujba în ziua aflării sfintelor
moaște ale Preacuviosului Serafim de Sarov, noul Sfânt al lui Dumnezeu, pe care cu greu
ITU
o duse la bun sfârșit.

La 15 august, părintele Andrei a slujit ultima sa Liturghie în Biserica Adormirii Maicii
Domnului. Este demn de remarcat faptul că în această biserică a slujit ultima sa Liturghie
și predecesorul său, părintele Macarie.
ED
Părintele Andrei a adormit după o lungă suferință, pe 30 octombrie 1903.

Din testamentul duhovnicesc al părintelui arhimandrit Andrei, aflăm următoarele:
„..Deși sunt cel mai păcătos și mai nevrednic decât toți, totuși nădăjduiesc a primi de la
Domnul mântuirea, atât pentru mine, cât și pentru voi toți. De aceea, vă cer și vă îndemn,
©
262
OS
Schimonahul Ilarion
cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să căutați mântuirea, să vă amintiți de jurămintele pe
ISM
care le-ați dat Domnului Dumnezeu în timpul tunderii, primind chipul îngeresc. Să vă
amintiți mereu cum ați făgăduit înaintea Sfântului Altar al Domnului, înaintea îngerilor
și a oamenilor, renunțarea la propria voință și ascultarea de părinții duhovnicești și, în
general, de toți mai marii. Prin îndeplinirea pravilei bisericești și a celei de la chilie, prin
sfânta ascultare și prin viețuirea cu frica de Dumnezeu ne vom câștiga mântuirea noastră
EL
veșnică.
Pe lângă aceasta, vă îndemn să vă rugați
cu râvnă Domnului Dumnezeu pentru ctitori
și binefăcători, care, prin îndemnul lui
GH
Dumnezeu, și-au adus obolul necesar pentru
viața noastră. Suntem obligați, din partea
noastră, să ne amintim de binefacerile lor
și să ne rugăm pentru ei din toată puterea
AN
noastră. Iar pentru această dragoste nu ne
va lăsa nici pe noi Preabunul Dumnezeu cu
mila Lui cea mare și bogată nici în această
viață și nici în cea viitoare. Amin”.
EV
Schimonahul Ilarion
RA
Schimonahul Ilarion provenea dintr-o familie de târgoveți dintr-un oraș rusesc. S-a
născut în anul 1811. Locul nașterii lui este necunoscut. Viețuind la Muntele Athos, el
ascundea cu multă grijă trecutul său, considerând că cel ce s-a călugărit a și murit pentru
lume, și tot ce-a fost cu el înainte de tundere absolut nimic nu mai contează. Este cunoscut
ITU
numai faptul că el, la începutul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea a plecat din Rusia
la Ierusalim ca pelerin, iar Țara Sfântă l-a atras atât de mult încât a rămas într-una din
mănăstirile de acolo (nu se știe exact în care), unde a fost tuns în mantie cu numele Ilarion.
Mai bine de 50 de ani el s-a nevoit în Ierusalim, uimind pe toată lumea cu viața sa
ascetică strictă. De-a lungul vieții sale monahale nu a mâncat nimic de dulce, nici chiar
ED
ulei vegetal, nemaivorbind de băuturi alcoolice, de care fugea ca de foc. Avea deja mai
mult de 70 de ani când a aflat de la călugării athoniți, veniți spre închinare la Ierusalim,
că mănăstirea rusă a construit un schit special pentru pustnici. Și atunci starețul a decis
să meargă la Athos, unde și-a și sfârșit calea monahală.
©
263
OS
La Athos el a sosit în anul 1886, intrând în schitul pustnicesc al mănăstirii ruse

Sfântul Panteleimon numit Noua Thebaidă, unde a fost tuns în schimă. Ultimii 12 ani ai
ISM
vieții sale părintele Ilarion i-a petrecut într-o colibă mică, la o jumătate de verstă spre
est de Krumița. El a dus un mod de viață strict, nu primea la el absolut pe nimeni, nici
ușa măcar nu o deschidea, ci doar o dată pe săptămână ajungea la metoc (Krumița) și se
împărtășea cu Sfintele Taine. După sfânta împărtășanie, imediat, fără să vadă pe nimeni
și fără să vorbească cu cineva, mergea la locul său în pustie.
EL
Pravila sa de chilie era după cum urmează: în fiecare zi citea pavecernița mare, apoi
făcea 60 de ațe cu metanierul, după care se odihnea, apoi iarăși mai trăgea încă 16 ațe
la metanier, ca și canon schimonahal; dormea doar trei ore, după care se scula, citea
ceasurile și bea un ceai; mânca o dată pe zi, după care săvârșea vecernia și din nou
GH
pavecernița. În ciuda vârstei sale de 90 de ani, el nu și-a abandonat pravila postirii și
nu a participat niciodată la mese comune. Toată lumea a fost uimită de faptele sale și,
slăvind pe Dumnezeu, ziceau că o astfel de măsură de ascetism se dă omului numai prin
binecuvântarea specială a lui Dumnezeu.
AN
Apare întrebarea firească: care este folosul de la nevoințele și desăvârșirea
duhovnicească a ascetului, prin ce este el folositor lumii și cum se manifestă dragostea
creștină dată lui de Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare este unul: nevoitorul,
desăvârșindu-și viața duhovnicească, atrage astfel pe pământ harul lui Dumnezeu și, prin
urmare, aduce o mare contribuție la energia totală a binelui, care se opune energiei răului.
EV
Această energie a binelui este la fel de necesară pentru sufletul omului ca și oxigenul
pentru trupul său. Fără ea, oamenii s-ar fi transformat de mult timp în fiare, nu ar fi
existat nici duhovnicie, nici cultură, nici știință. Harul lui Dumnezeu nu este vizibil, nu
este tangibil, dar fără el omenirea nu poate face nimic, iar harul este „produs” numai de
oameni sfinți. De aceea Domnul ne și îndeamnă: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl
RA
vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Dar ce înseamnă să fii desăvârșit? Dacă
luăm în considerare faptul, în ce context a fost făcută de către Domnul această chemare, și
anume, după cuvintele: „...iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,
faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să
fiți fii ai Tatălui vostru Celui din ceruri...” (Matei 5, 44-45), este evident că cel care caută
ITU
să-L iubească pe Hristos este desăvârșit. Nu poate fi considerat desăvârșit acela care,
nedorind să dea repaos și odihnă trupului său se înlănțuiește de perete și nu doarme cu
săptămânile, iar dragoste nu are și nici măcar nu o caută. Dar cu certitudine sfânt este
acela care nu doarme timp de săptămâni, chinuit de gândul suferinței altor oameni, dispus
chiar cu propria sa viață să ajute oricărei ființe zidite de Dumnezeu: și pe prieteni și pe
ED
dușmani; și pe cei apropiați și pe cei străini; și pe cei buni și pe cei răi; și pe cei albi și pe cei
negri, fără a-i alege după oarecari criterii. Dar la un așa nivel de dragoste și compătimire
se poate ajunge doar printr-o extremă nevoință, care duce la izbăvirea de egoism și de
nevoile trupești.
©
264
OS
Schimonahul Ilarion
Din orice parte am aborda descrierea mijloacelor pentru atingerea scopului vieții
ISM
duhovnicești, vom ajunge, în orice caz, la un rezultat universal al reflectării asupra lor
a sfinților părinți: fără iubire, jertfelnicia este cu neputință și nefolositoare, iar fără
jertfelnicie dragostea este de neatins. Cu alte cuvinte dragostea este atât scopul, cât
și mijlocul vieții duhovnicești, iar jertfelnicia este doar un mijloc de desăvârșire în
dragoste.
Dar noi uneori idealizăm aceste mijloace uitând complet de obiectivul principal. Uneori
EL
niște mijloace exterioare obișnuite de desăvârșire a ascetului ne bucură, ne încântă, iar noi
le imităm orbește, fără a ne stabili ca scop de a atinge dragostea lui Hristos. Adevărații
asceții numai pentru acest scop trăiesc și se nevoiesc: postul, privegherea, rugăciunea –
toate sunt îndreptate doar spre acest scop mult dorit. Prin aceasta ei aduc mari beneficii
GH
lor înșiși și întregii omeniri, lucrând la chemarea harului lui Dumnezeu, a acestei energii
puternice a binelui, asupra întregii lumi. Ei dobândesc în același timp îndrăzneală înaintea
Domnului și-I cer mila pentru noi toți, cei încă aflați în robia păcatului și a răului, ca să
ne putem și noi desăvârși în dragoste și a nu pierde putința participării la fericirea cea
AN
veșnică.
Părintele Ilarion a adormit în vârstă de 90 de ani, la 21 octombrie 1901, în ziua
numelui său, și a fost îngropat în ziua de prăznuire a hramului metocului Krumița, cea
de cinstire a icoanei Maicii Domnului
din Kazan. Chiar în ziua de sâmbătă, 20
EV
octombrie, el se împărtăși cu Sfintele Taine

ale lui Hristos, cerând să fie dus la coliba lui,
spunând să nu vină la el nimeni până mâine.
Dar când au venit la el duminică dimineața,
pe 21 octombrie, în ziua lui onomastică, l-au
RA
găsit deja mort, într-o poziție semi-șezândă

pe pat, cu fața liniștită, cu ochii închiși,
și chiar cu degetele de la mâna dreaptă
pregătite pentru a se însemna cu semnul
ITU
sfintei cruci168.
ED
168
©
265
OS
ISM
Schimonahul Arcadie (Lyubovikov)
Schimonahul Arcadie169 (în lume Alexei Alexeevici Lyubovikov) s-a născut în anul
EL
1830 în satul Svyatopolye, județul Glazovsky din gubernia Vyatka, în familia preotului
Alexei Lyubovikov și a soției sale, Irina. Băiatul a primit numele de Alexie la botezul sfânt
în cinstea Sfântului Alexie, Mitropolitul Moscovei.
GH
Potrivit unui anumit obicei, larg răspândit în Rusia de atunci, tatăl său, preotul, își
pregătea fiul pentru slujire duhovnicească. Fiul Alexei anume în acest scop a absolvit mai
întâi școala teologică din Glazovsky, apoi a intrat la Seminarul Teologic din Vyatka, unde
mai mulți ani la rând se pregăti pentru a urma preoția, socotind a fi succesorul tatălui
AN
său. Dar, așa cum spune proverbul, „omul gândește, dar Dumnezeu rânduiește”. La fel
găsim și la sfântul rege și profet David, în care sălășluia și prin care vorbea Duhul Sfânt,
precum că de la Domnul pașii omului (căile vieții) se îndreptează (Ps. 36, 23). Și pentru
tânărul Alexei a fost de sus rânduită nu calea cea aleasă de cucernicul său părinte, pe care
EV
el însuși o urma, ci o cu totul altă cale a vieții sale.

În anul 1847, cu binecuvântarea stareților mănăstirii, a egumenului Gherasim și a
duhovnicului ieroschimonah Ieronim, a mers în Rusia de la Muntele Athos binecunoscutul
ulterior în tot Sfântul Munte aghiorit, pe atunci încă ieromonahul Serafim, și mai târziu
ieroschimonahul Serghie (Vesnin). A călătorit pentru a-și publica lucrările literare. Fiind
RA
originar din județul Orel, din gubernia Vyatka și elev al Seminarului Teologic Vyatka,
părintele Serghie vizită mai întâi locurile sale natale. Acolo el a stat mai întâi în Vyatka,
în casa episcopală de la țară, apoi în Orlov, la Mănăstirea Spassky, unde, până la plecarea
sa la Muntele Athos, a fost trezorier, după care, în satul Pischalsk, printre rudele sale.
ITU
Aflându-se în Vyatka el a vizitat, bineînțeles, și Seminarul Teologic local. Iar aici, unul
dintre seminariști își exprimă dorința de a-l urma la Sfântul Munte Athos. Tânărul
seminarist fiind chiar Alexey Lyubovikov. Dar, din moment ce părintele Serafim încă urma
să-și termine treburile, și chiar să efectueze o mulțime de alte însărcinări importante, el,
ED
prin urmare, nu putea pleca în curând la Muntele Athos. Cu toate acestea, probabil, a fost
convenit între ei, ca părintele Serghie să-și ducă la bun sfârșit treburile, iar Alexei, între
timp, să-și continuie studiile la seminar.
169
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Interlocutorul edificator pentru anul 1909. M., 1909, pag. 149.
©
266
OS
Aceasta a continuat până la sfârșitul anului 1850. În ianuarie 1851, Alexei, după ce
ISM
primi un pașaport străin, își luă rămas bun pentru totdeauna de la visele sale din copilărie,
de la patria sa dragă și, îndrumat de rugăciunile părinților săi, de binecuvântările rudelor
și ale prietenilor, își îndreptă pașii către Sfântul Munte Athos. Nu cunoaștem locul unde
s-a întâlnit cu părintele Serghie, dar știm cu siguranță că împreună au mers prin Odesa și
Constantinopol și în luna martie a aceluiași an au ajuns la Athos, la mănăstire.
EL
Tânărul seminarist Alexei a fost primit în rândul frățimii sfintei mănăstiri și numit
chilielnic la aghioritul Serafim.
În anul următor, 1852, poslușnicul Alexei a fost tuns în mantie cu numele Arcadie, în
cinstea Sfântului Arcadie, fiul Cuvioșilor Xenofont și Maria. Curând după aceea a avut o
GH
viziune minunată, care timp de mulți ani i-a determinat întreaga sa stare duhovnicească.
„Odată s-a întâmplat, − își amintea el, − că la scurt timp după tundere, am uitat de
ziua pomenirii fostului meu Sfânt ocrotitor, ceea ce a și contribuit parțial la săvârșirea
slujbei lui în biserică pentru ziua următoare. În dimineața zilei cu pricina, fiind la Utrenie
AN
în biserica Pocrovsk, în timpul citirii primei catisme, am fost cuprins de un somn foarte
ușor. Se făcea că eram în Kremlinul de la Moscova, lângă biserica principală a Mănăstirii
Ciudov. Urcându-mă pe scările pridvorului, prin ușile larg deschise vedeam biserica plină
de oameni care se rugau, punând continuu lumânări înaintea sfintelor icoane, și mai ales
EV
înaintea icoanei Sfântului Alexie. Acest lucru m-a surprins. Este, parcă, o zi obișnuită,
m-am gândit eu, de ce sunt aici atât de mulți oameni și mai pun și atât de multe lumânări?
Nedumerit, am întrebat pe cel ce stătea lângă mine: «Este vreo sărbătoare astăzi, cumva?»
El clătină din cap și zise: «Și încă mai e și călugăr!» Ți-ai uitat ocrotitorul, rugătorul
RA
pentru tine de la Sfântul Botez? Află, deci, și reține că astăzi este pomenirea Sfântului
lui Dumnezeu Alexie, Făcătorul de Minuni al Întregii Rusii, ale cărui sfinte moaște se
odihnesc aici!» Auzind acest reproș m-am trezit imediat și, într-adevăr, s-a dovedit a fi
ziua sfântului meu ocrotitor”170.
La 17 decembrie 1853, ieroschimonahul Serghie (Vesnin) în pace a adormit în Domnul.
ITU
Astfel încât boala binefăcătorului și învățătorului său duhovnicesc în viața monahală, cât
și plecarea lui din viață, avu, probabil, un puternic efect asupra tânărului călugăr Arcadie.
El se îmbolnăvi grav. Și de vreme ce la Russik, cei grav bolnavi, chiar și cei tineri, primeau
tunderea în schima sfântă, tot astfel și părintele Arcadie, în același decembrie 1853, a fost
ED
tuns în marele chip îngeresc sub același nume.

Dar lui nu i-a fost sortit să moară, ci urma să mai trăiască mulți ani și să se nevoiască din
greu aici în Athos. El se făcu bine și, lucru minunat, după aceea, pe parcursul următorilor
170
©
267
OS
55 de ani de viață, nu a mai avut nicio boală deosebită, pentru care ar fi trebuit să meargă
ISM
la spital.
Toată viața sa în mănăstire a fost destul de liniștită și aproape zăvorâtă. La început,
el, așa cum s-a menționat mai sus, îl ajuta pe părintele Serghie la transcrierea lucrărilor
și scrisorilor sale. Apoi a fost pentru o lungă perioadă de timp la cancelarie, înscriind cu
litere slavone bisericești numele fraților și ale binefăcătorilor în pomelnicele bisericești
EL
pentru pomenire. El a fost, de asemenea, angajat și în copierea de manuscrise vechi
liturgice. Ulterior, i s-a încredințat traducerea din greacă în slavonă bisericească a
unor slujbe, canoane, tropare și condace. În plus, el singur a compus slujbe speciale de
priveghere în cinstea icoanelor Făcătoare de Minuni ale Maicii Domnului „Ierusalima”,
GH
„Izbăvitoarea”, „Bucuria și Mângâierea”171. De asemenea, el a mai compus și slujba în
cinstea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Panteleimon, prăznuit pe 26 iulie, împreună
cu Polieleul slujbei Sfântului Mucenic Ermolae, ca părinte duhovnicesc și învățător al
Sfântului Pantelimon; slujba cu canon de Înainteprăznuire a Acoperământului Preasfintei
AN
de Dumnezeu Născătoare, pentru data de 30 septembrie; opt canoane (după numărul
celor opt glasuri) pentru Înainteprăznuirea Acoperământului Preasfintei de Dumnezeu
Născătoare, care se citesc la cele opt slujbe de Înainteprăznuire, cu mărire săvârșite în
biserica Pocrovsky a mănăstirii în fiecare zi după vecernie, de la 22 septembrie până la
EV
29 septembrie. Apoi a tradus din greacă în slavonă slujbele complete de priveghere pentru
toți noii mucenici care au pătimit în Răsărit, a căror pomenire de obște este sărbătorită
în a doua duminică a postului Sfinților Petru și Pavel; pentru toți sfinții fără de arginți, a
căror pomenire în mănăstire se face în duminica cea mai apropiată de 1 noiembrie; pentru
Sfânta Cuvioasa Euvula, mama Sfântului Pantelimon, a cărei pomenire în mănăstire
RA
este sărbătorită în a patra duminică a Postului Mare, împreună cu pomenirea Sfântului

Ioan Scărarul; slujba cu Polieleu a Sfinților Cuvioși Mucenici Iulian și Vasilisa și a celor
dimpreună cu ei 10 mii de călugări și o mie de călugărițe, care pentru Hristos au pătimit
în anul 303, în timpul domniei lui Dioclețian (pomenirea lor se face la 8 ianuarie); pentru
ITU
Sfântul Ioan Rusul, noul mărturisitor, care a trăit și a murit în robie în Turcia în jurul
anului 1730; pentru Sfântul Noul Cuvios Mucenic Pahomie Rusul, aflat în robie împreună
cu Sfântul Ioan, care a pătimit din partea turcilor; pentru Sfântul Nou Mucenic Nichita,
ieromonahul Mănăstirii Pantelimon, care a pătimit pentru Hristos de la turci la 4 aprilie
1808; pentru Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei; pentru Sfântul Nou
ED
Mucenic Pavel din Peloponez, care s-a nevoit în mănăstire și a pătimit pentru Hristos de la
turci în patria sa la 22 mai în anul 1818; pentru Sfântul Modest, Patriarhul Ierusalimului.
171
BMRPA. Doc. nr. 40584.
©
268
OS
Tot de el, presupunem, a fost tradusă din limba greacă, iar mai târziu, în 1871, publicată
ISM
în Sankt Petersburg slujba de priveghere a noilor mucenici athoniți: Eufimie, Ignatie și
Acachie, care au pătimit pentru Hristos de la turci în secolul al XIX-lea; opt canoane
pentru pomenirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, scrise de către Sfântul Cuviosul
Iosif Imnograful, care se citesc în cele două biserici din mănăstire, după Vecernie, cu opt
zile înainte de Înainteprăznuirea pomenirii Sfântului Pantelimon, începând de la 18 iulie.
EL
În afară de aceste slujbe complete, el a mai scris și a tradus din limba greacă mai multe
tropare și condace.
Starețul Arcadie a fost de la început un angajat permanent al publicației „Convorbiri
folositoare de suflet”, editată de mănăstire. Lui îi aparțin multe articole și vieți ale sfinților,
GH
traduse din limba greacă, precum și multe articole editoriale în „Convorbiri folositoare de
suflet”, sub titlul „Lecții din cuvântul harului”, care constau în extrase pe diverse subiecte
din Sfânta Scriptură.
El avea uneori însărcinarea să scrie răspunsuri la scrisorile binefăcătorilor cu privire
AN
la anumite întrebări speciale și, în general, dificile, precum și să scrie scrisori către oameni
importanți și discursuri în împrejurări deosebit de importante.
El a corespondat foarte mult cu părintele său duhovnicesc, starețul Macarie172, când
acela se afla la Constantinopol în timpul disputelor ruso-grecești, oferindu-i sfaturi
EV
utile pentru încheierea cu succes a acestui caz. A colaborat îndeaproape cu bibliotecarul

mănăstirii, părintele Matei (Olșansky)173, și cu părintele duhovnic Agatodor (Budanov)174
în privința problemelor de editare și îmbogățire a bibliotecii mănăstirii.
Starețul Arcadie, în pofida unei astfel
RA
de activități intense, a dus totuși un mod

de viață liniștit și modest. De-a lungul
multor săi ani de viață în mănăstire, a
rămas cu umilul titlu al unui simplu călugăr,
ITU
refuzând să fie hirotonit ca ieromonah, ceea

ce de nenumărate ori îi propuneau stareții
mănăstirii.
În vara lui 1909 el începu să boleasacă,
dar se ținea încă tare. În cele din urmă, din
ED
ce în ce mai epuizat, a fost silit să meargă
172
173
174
AMRPA. Doc .nr. 1767.
©
269
OS
la spital. Nu avea nici o boală deosebită, ci doar o slăbiciune generală bătrânească și
ISM
o lipsă totală a apetitului. Apoi, după cum era obiceiul, a fost împărtășit de mai multe
ori cu Sfintele Taine ale lui Hristos. La începutul privegherii de la 20 octombrie, întru
pomenirea Sfântulului Mare Mucenic Artemie, lui i s-a făcut Sfântul maslu. Marți, 21
octombrie, a fost pentru ultima oară împărtășit cu Sfintele Taine ale lui Hristos și, după
prânz, a plecat pașnic la Domnul.
La 22 octombrie, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului de la Kazan, pentru
EL
proslăvirea căreia starețul s-a nevoit mult în viața sa, avu loc slujba de înmormântare a
adormitului. Așa a plecat dintre noi cinstitul și smeritul schimonah Arcadie, un adevărat
și devotat stareț al mănăstirii.
GH
Ieroschimonahul Visarion (Rastorguev)
AN
Ieroschimonahul Visarion (în lume, Vasilie Iacovlevici Rastorguev) s-a născut în anul
1834 în orașul Voronej. Numele mamei sale era Maria. El provenea dintr-o familie de
târgoveți, părinții lui dându-i o bună educație primară, sperând să meargă la gimnaziu și
să obțină o profesie bună.
EV
Dar tânărul Vasilie era preocupat de un altfel de gând: visa încă din copilărie să-și dedice
viața slujirii lui Dumnezeu și căuta modalitatea de a intra în mănăstire. Nu se știe cum a
reușit să primească binecuvântarea părinților săi pentru acest lucru, dar rămâne faptul că
băiatul în vârstă de 18 ani se afla deja din anul 1862 în Muntele Athos, cerând a fi primit
în Mănăstirea rusă Sfântul Panteleimon. Stareții, văzând dragostea lui nemărginită față
RA
de Dumnezeu și râvna sa deosebită pentru monahism, l-au acceptat și i-au dat ascultarea
de arhondar.
La 6 martie 1864 el a fost deja tuns în mantie și numit Vladimir. În ascultarea
de arhondar a mai rămas încă cinci ani, iar după aceea, cu binecuvântarea stareților
mănăstirii, începu viața lui rătăcitoare pe la așezămintele mănăstirii. Fapt este că în
ITU
ascultarea de arhondar el s-a arătat ca un bun organizator și executant punctual, ceea

ce, îndeosebi, i-a determinat pe stareți să-l trimită la așezămintele mănăstirii pentru
o mai bună organizare a treburilor acolo. Părintele Vladimir peste tot, oriunde a fost
trimis, făcea lucru foarte atent, fiind un exemplu pentru mulți. Iată cum îl caracterizează
părintele Vladimir (Colesnikov): „...un om de treabă, care aproape toată viața sa s-a aflat
ED
în afara mănăstirii. A fost stareț la așezămintele din Constantinopol, Odessa și Sankt

Petersburg. A locuit la Moscova. Era un om calm, evlavios, care vorbea și făcea totul în
liniște, neieșind cu nimic în evidență”175.
175
©
270
OS
Ieroschimonahul Visarion (Rastorguev)
Părintele Vladimir a fost cu adevărat atât de modest și de blând, încât nu a fost niciodată
ISM
fotografiat. În ciuda modestiei sale, el a fost cel care a pus începutul deschiderii metocului
(așezământului) mănăstirii din Sankt Petersburg. El a fost cel care a adus problemele
așezământului din Odessa într-o astfel de ordine, încât nu mai era necesară intervenția
celor din lume, ceea ce se practica pe scară largă mai înainte. El a ajutat, de asemenea, și
la dezvoltarea noii mănăstiri a Sfântului Apostol Simon Zilotul din Caucaz.
Numeroasele scrisori trimise din diferite locuri către stareții mănăstirii176 mărturisesc
EL
dragostea lui față de mănăstire și marea responsabilitate pentru problemele ei, prin care îi
informează în cele mai mici detalii despre toate treburile actuale și despre planurile viitoare.
Pentru a ne da mai bine seama de sârguința și efortul său, vom prezenta un fragment
GH
dintr-o scrisoare din data de 14 februarie 1889, în care el comunică părintelui său
duhovnicesc, egumenului Macarie, despre îndeplinirea ascultării dată lui de stareții
mănăstirii, în vederea transmiterii, în semn de recunoștință, arhiepiscopului Nicandru
de Herson și Odessa a unei icoane a Maicii Domnului din Iversk. „Sărbătoarea icoanei
Maicii Domnului din Iversk, în 12 februarie, − scria el, − a fost prăznuită solemn.”
AN
Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Înaltpreasfințitul Nicandru, Arhiepiscop de Herson și
Odessa, dimpreună cu doi arhimandriți, starețul mănăstirii Inochentie și arhimandritul-
econom Arsenie, și cu noi − trei ieromonahi. Cântăreții noștri au cântat privegherea
de toată noaptea și Liturghia cea de devreme, iar la Liturghia cea târzie a cântat corul
EV
Înaltpreasfințitului Nicandru. Cu el era întreaga sa suită − doi diaconi și doi ipodiaconi.

Dintre înaltele personalități au fost prezenți Vladimir Carlovici Sabler, Serghei Vasilevici
Kersky, Lermontov și alți binefăcători ai noștri. De asemenea s-a servit și o masă decentă,
de care Vladimir Carlovici a rămas nemulțumit. El ne-a sfătuit ca în continare să nu mai
dăm mese de prânz, ci să ne limităm la o gustare și la un ceai, cu ceea ce noi, probabil, vom
RA
fi de acord, dacă vom avea binecuvântarea Voastră. Acum, însă, am făcut așa cum ne-ați
poruncit. Toată lumea a luat masa împreună cu vlădica și, se pare, cu toții au fost mulțumiți.
A doua zi am dus vlădicăi icoana Maicii Domnului din Iversc, înmânându-i-o. Icoana este
bine împodobită, cu un cadru de argint. La aceasta am adăugat și cuvintele de recunoștință
ITU
care ne-ați poruncit să le rostim. Vlădika a primit icoana și a spus că ea va merge la o

instituție de caritate, anunțând despre aceasta public. Iar el personal nu are nevoie de nimic.
Asta va fi după voia lui. Slavă Domnului că am reușit să Vă îndeplinim porunca»177.
Dacă luăm în considerare faptul că sus-numitul Vladimir Carlovici Sabler nu era nimeni
altul decât procuratorul-șef al Sfântului Sinod, adică cel mai înalt șef al ieromonahului
ED
Visarion, cazul cu masa de prânz ne arată scopul lui de executare exactă a poruncii
egumenului. Cineva poate argumenta că executarea este o virtute lumească și se potrivește
176
AMRPA. Doc. nr. 699, 861, 1023, 1147, 1383, 1433, 1509.
177
©
271
OS
mai mult unor oameni de afaceri decât monahilor, adică celor care au părăsit cele din lume.
Dar, privind mai adânc problema, vom vedea lucrurile cu totul altfel: chiar și atunci când
ISM
doar doi oameni trăiesc împreună, nu mai pot fi evitate grijile lumești. Și într-o mănăstire
grijile privind menținerea viețuirii de aici nu sunt deloc mai puține, decât în orice altă
comunitate umană. În astfel de împrejurări, numai neclintita ascultare de conducerea
mănăstirii și exacta executare pot oferi călugărului pacea și liniștea duhovnicească,
necesare pentru comuniunea cu Dumnezeu. În Russik, cândva viețuiau până la două mii
EL
de călugări! Iar călugărilor care asigurau activitatea vitală a acestei instituții uriașe,
adesea le venea foarte greu. Iar unul dintre acești asceți a fost părintele Visarion.
Stareții i-au apreciat foarte mult devotamentul și sârguința. În anul 1873 el a fost
hirotonit ierodiacon, apoi și ieromonah. În anul 1887, părintele Macarie l-a tuns în schimă
GH
cu numele Visarion. În anul 1889, părintele Macarie l-a propus drept unul dintre candidații
la postul de stareț și viitor egumen, dar tragerea la sorți a voit altfel. Ultimii săi 10 ani de
viață, părintele Visarion i-a trăit în Muntele Athos la fel de liniștit și smerit, întocmai cum
se nevoia pentru mănăstire și mai înainte, în afara ei. În obște era foarte tăcut, evitând,
pe cât posibil, orice comunicare și conversație. Având mare respect față de el, nimeni
AN
nici nu îndrăznea să-i deranjeze tăcuta sa
comunicare cu Dumnezeu.
Părintele Visarion a adormit la 4
decembrie 1907. Moartea lui a fost extrem
EV
de pașnică și liniștită. În dimineața zilei de

4 decembrie, el însuși s-a dus la altar să se
împărtășească și la ora cinci a simțit dintr-o
dată o împunsătură puternică, așa cum i-a
spus el doctorului, părintelui Vichentie, care
RA
a alergat la egumen și, după ce s-a întors,

l-a găsit pe părintele Visarion deja mort.
ITU
ED
©
OS
Ieroschimonahul Aristocle (Amvrosiev)
ISM
Ieroschimonahul Aristocle (în lume,
EL
Alexey Alexeevici Amvrosiev) s-a născut în
anul 1848. A fost un nobil din Orenburg.
În anul 1879 a intrat în Mănăstirea rusă
Sfântul Pantelimon.
GH
La 11 martie 1880 Alexei Amvrosiev
a depus făgăduințele monahale, fiind tuns
cu numele Aristocle, în cinstea Sfântului
Mucenic Aristocle (sărbătorit la 20 iunie).
AN
La 2 decembrie 1884 a fost hirotonit
ierodiacon, iar la 12 decembrie al aceluiași
an a fost hirotonit ca ieromonah. La 12
februarie 1886 a primit schima, fără a-și
EV
schimba numele. În tot acest răstimp el face

ascultare la magazinul de icoane.
În anul 1887 ieroschimonahul Aristocle
a sosit la Moscova pentru ascultare
la Paraclisul Sfântului Mare Mucenic
RA
Pantelimon. Ieromonahul Aristocle s-a

ocupat de construirea metocului athonit din
Moscova, pe Bolșaya Polyanka. Clădirea cu
trei etaje s-a păstrat până în prezent. În ea, prin grija starețului, a fost amenajată o biserică
ITU
în cinstea icoanei Maicii Domnului „Grabnic ascultătoarea”. În aceeași clădire se afla și

chilia ieroschimonahului Aristocle, în care primea vizitatori. Avea mulți fii duhovnicești,
datorită cărora s-au păstrat informații valoroase despre cuvioasa lui viață.
În anii 1891-1894, ieroschimonahul Aristocle a fost starețul paraclisului athonit de
la Moscova, a cărui semnificație pentru întărirea spirituală a poporului a fost extrem de
ED
mare. O mulțime de ortodocși se adunau aici.

O preocupare importantă a starețului a fost peregrinarea cu sfințeniile aduse de la
Muntele Athos pe la bolnavi și pe la oamenii aflați în nevoi, pe la casele lor. Între 1895-1909,
starețul din nou se afla în ascultare la Sfântul Munte Athos. În anul 1895 a fost econom.
©
273
OS
Începând cu anul 1900, a fost unul dintre duhovnicii numeroșilor frați ai mănăstirii. Din
ISM
1909 până în 1918, până la moartea sa, el din nou este stareț al paraclisului athonit de la
Moscova.
În total, el a petrecut în acest post 12 ani, în tot acest răstimp purtând o corespondență
constantă cu stareții mănăstirii. Este uimitor cât de scrupulos și cu câtă atenție relata el
ceea ce se întâmpla în activitatea sa. El chiar a inventat un formular special, împărțit în
șapte părți, corespunzător celor șapte zile ale săptămânii, în care înscria toate evenimentele
EL
petrecute în ziua respectivă. La sfârșitul săptămânii, formularul era trimis la Athos.
Astfel, toate rapoartele sale adunate însumează mai mult de două mii de pagini.
Părintele Aristocle a fost un nevoitor neobosit în domeniul îndrumării duhovnicești, și
GH
până în ultimele zile ale vieții sale pământești a slujit cauza salvării celor suferinzi, bolnavi
și împovărați de greutățile vieții cotidiene. El a fost un stareț cu experiență, înzestrat cu
darul viziunii și al facerii de minuni. Iubirea lui jertfelnică evanghelică atrăgea sufletele
celor mai înăspriți păcătoși. De la el se răspândea harul care îmblânzea sufletele tuturor
AN
celor care-și pierduseră sensul vieții. Uneori primea și câte o sută de oameni pe zi. Și după
prima întâlnire și convorbire cu starețul, pelerinii nu mai pierdeau legătura cu el.
Pentru dragostea sa jertfelnică față de ceilalți, pentru sfințenia vieții sale, Domnul l-a
învrednicit de darul facerii de minuni. Iată doar câteva mărturii ale martorilor oculari ai
acestui dar.
EV
Odată, o fiică duhovnicească a starețului Aristocle se îmbolnăvi grav, paralizându-i

picioarele. Atunci starețul veni la ea să o viziteze și să o aline. A stat ceva timp la ea
și, pregătindu-se deja să plece, el o binecuvântă, spunând: „Ei bine, scumpa mea fiică, e
timpul să plec, iar tu nu te mâhni, ci te roagă și-I mulțumește Domnului. Eu iată plec și
RA
când voi ieși, tu să vii la fereastră și să-mi faci din mână, tu mie și eu ție”. Ea, jenată, i-a
spus: „Părinte, dar eu nu mă pot ridica, iar tu-mi spui: vino și fă-mi din mână”. Starețul
a zâmbit și i-a răspuns: „Nu-i nimic, fă totuși din mână.”
Și numai ce starețul ieși pe ușă, că ea simți putere în picioarele sale și se ridică. Ea, care
încă nu-și credea ochilor, se duse la fereastră și când părintele ajunse afară, întorcându-se, îi
ITU
făcu ei semn cu mâna, iar ea îl salută pe el. Toate rudele bolnavei au fost șocate de această
minune a lui Dumnezeu, care s-a făcut prin rugăciunea starețului.
Dar iată și mărturia vindecării unui băiat orb din naștere. La sfatul medicilor locali,
o tânără mama cu fiul său orb au mers la Moscova. Fiul bolnav a fost arătat celor mai
ED
buni doctori și a fost stabilită ziua operației, însă mama nu se putea nicidecum hotărî la
aceasta. Trecând în drumul său pe lângă Paraclisul Marelui Mucenic Pantelimon, văzu
acolo adunați mulți oameni. După ce a aflat de la oameni despre stareț, despre darul lui de
a face minuni, ea se hotărî să meargă la el împreună cu fiul ei și să-i spună necazul.
©
274
OS
Văzând-o intrând în biserică, părintele privi la ea cu multă atenție, continuând să-i
ISM
miruiască pe ceilalți. Oamenii se apropiau pe rând. Când se apropie și această femeie,
părintele mirui mai întâi ochii băiatului, în formă de cruce, apoi și fruntea mamei și,
privind la ea, o întrebă: „Cine este soțul tău?” Și fără a primi un răspuns, spuse: „Satana
însuși!”
Și femeia îi povesti întreaga ei viață. După ce ascultă totul în tăcere, părintele o
binecuvântă și îi spuse: „Sfatul meu este să nu faci operația, ci în toate zilele în care vei
EL
sta aici la Moscova, să vii aici, la paraclis, cu băiatul pentru rugăciune, iar la anul viitor
să vii din nou cu fiul tău la mine. După care vei veni la mine și cu soțul tău”. Ei nu-i venea
să creadă tot ceea ce i se întâmpla.
GH
În anul următor ea veni din nou la preot cu fiul ei, așa cum i-a spus el. Femeia povesti
că s-au întâmplat întocmai toate, așa cum a zis părintele Aristocle. Locuind la Moscova
timp de câteva luni, ea în fiecare zi mergea la paraclis pentru moleben, iar preotul de
fiecare dată miruia ochii băiatului în formă de cruce. Înainte de plecarea ei spre casă,
părintele a uns cu mir ochii băiatului și, binecuvântându-l, a zis: „Domnul știe cine și de
AN
ce are nevoie”.
Și iată această femeie veni la el cu soțul ei și cu băiatul, dar nu mai era orb, ci avea ochii
deschiși, de un albastru ca cerul. Iar când soțul ei a fost adus la preot era ținut de câțiva
bărbați, căci sărea atât de tare în sus, căzând apoi la podea și urlând, încât era îngrozitor
EV
să-l privești. Dacă nu ar fi fost rugăciunea părintelui, probabil că nu ar fi supraviețuit.

Ultima dată când a sărit, el căzu jos ca un om mort. Timp îndelungat nu-și putea reveni,
dar în sfârșit se ridică, aruncându-se plângând la picioarele părintelui.
Femeia povesti atunci despre minunata tămăduire a fiului ei. «Într-o dimineață, după
citirea, ca de obicei, a acatistului la Icoana Maicii Domnului „Grabnic ascultătoarea”,
RA
voiam să mai citesc și acatistul Marelui Mucenic Panteleimon, când, dintr-o dată, am
auzit: „Mamă, mamă, vino repede la mine!” Alerg repede la fiul meu și, o, minune! Băiatul
meu stă pe pat, cu ochii larg deschiși, mă privește și-mi zice: „Mamă, eu te văd, te văd,
mamă! Și iată am venit cu toții la tine, părinte”.
ITU
Despre darul viziunii părintelui aflăm și din numeroasele relatări care au fost
înregistrate cu amănunte.
Monahul Aristocle s-a sfârșit în pace pe 24 august (6 septembrie), în anul 1918, în
chilia sa din Polyanka. A aruncat o ultimă privire la mult îndrăgita lui icoană „Grabnic
ascultătoarea”, s-a însemnat de trei ori cu semnul crucii și în pace și-a dat sufletul său în
ED
mâinile lui Dumnezeu.

Trupul său a fost îngropat în subsolul bisericii în numele icoanei Maicii Domnului
„Grabnic ascultătoarea”, la ridicarea căreia el mult s-a nevoit. Și totuși, în anul 1923,
pentru a salva mormântul de necinstire, sicriul cu trupul starețului, așa cum a prezis
©
275
OS
el însuși, a fost transferat la cimitirul
ISM
Danilovsk.
După moartea starețului Aristocle
minunile nu au încetat până în prezent.
În anul 2001, Comisia Sinodală pentru
canonizarea Sfinților Bisericii Ortodoxe
Ruse, care a studiat materialele prezentate
EL
cu privire la starețul ieroschimonah
Aristocle, a hotărât că nu există piedici
pentru canonizarea ieroschimonahului
GH
Aristocle ca sfânt local al eparhiei Moscovei.
În anul 2004, prin mila lui Dumnezeu și
cu rugăciunile starețului, au fost dobândite
și sfintele lui moaște, iar în curând avu loc
și canonizarea.
AN
La 24 august (6 septembrie), în Cate-
drala Adormirii Maicii Domnului de la
Kremlinul din Moscova, Patriarhul Mosco-
vei și al Întregii Rusii, Alexei al II-lea citi
EV
„Hotărârea canonizării Sfântului Cuviosului

Aristocle Athonitul”.
RA
Ieroschidiaconul Tihon (von Rambach)

ITU
Ieroschidiaconul Tihon (în lume, Constantin Constantinovici von Rambach) s-a născut
la 13 aprilie anul 1853 la Moscova. Nu știm nimic despre viața lui înainte de a intra
în mănăstire, cu excepția faptului că era profesor la domiciliu, iar fratele său, Nicolai
Constantinovich von Rambach, era doctor la curtea imperială, el însoțind pe moștenitorul
la tron și viitorul împărat Nicolae al II-lea în timpul călătoriilor sale prin lume178.
ED
În anul 1882, la vârsta de 29 de ani, Constantin veni la Athos, intrând în Mănăstirea

Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde la 12 august a aceluiași an a fost tuns rasofor,
iar un an mai târziu, pe 8 septembrie 1883, a fost tuns în mantie și încă peste trei ani,
178
ARPMA. Doc. nr. 3909.
©
276
OS
Ieroschidiaconul Tihon (von Rambach)
la 5 martie 1886, a fost tuns în schimă.
ISM
În același an, pe 14 iunie, a fost hirotonit
ierodiacon.
Părintele Tihon a câștigat încă de la
început încrederea și dragostea stareților.
El a fost secretarul personal al egumenului
Macarie, mult timp fiind și responsabil de
EL
cancelaria mănăstirii, unde totul era pus
de el în cea mai perfectă ordine. Era însă
iubit nu numai pentru calitățile sale de bun
GH
funcționar, ci mai ales pentru înalta sa viață
duhovnicească.
Foarte zgârcit în aprecierea confraților
săi, părintele Flegont (Lebedev), îl carac-
teriza pe părintele Tihon astfel: „A fost
AN
un mare ascet”179. Și părintele Vladimir
(Kolesnikov), la fel în puține cuvinte, scrie
despre părintele Tihon următoarele: „Un
devotat și minunat ascet, fost secretar al
EV
egumenului Macarie, s-a nevoit mult...

fără îndoială, că va primi milă de la
Dumnezeu”180.
Părintele Tihon în scrisoarea sa către părintele său duhovnicesc Macarie scria: „Cât de
dorită este, cât de scumpă este, ce sursă de mângâiere, de încurajare și pace sufletească
RA
este păstrarea în minte și în inimă a Domnului. Chiar și pentru scurt timp, te face să
reînviezi. Și dacă ne-am aminti mereu de El și am păstra această unire, cu adevărat am
putea gusta din viața cea veșnică și din pacea, pe care nimeni nu ar fi în stare să ne-o
tulbure. Și iată anume acest lucru, părinte, eu nu-l pot dobândi și nici păstra. Ce păcat,
ITU
părinte!”181.
Dar se vede că, în urma rugăciunilor starețului său, el primi mai apoi de la Domnul
darul rugăciunii neîncetate. „Tot ceea ce fac eu, − scria el mai târziu în jurnalul său,
− toată atenția, străduința și datoria, este ca neîncetat să-mi îndreptez cugetul și inima
ED
către Domnul și către harul Său”182.

179
AMRPA. Doc. nr. 242, pag.189.
180
181
182
©
277
OS
Mintea omenească în sine nu se poate opri asupra unui singur lucru, doar o inimă
ISM
iubitoare o poate face să acorde atenție obiectului iubirii. De aceea, dacă vrem, cu ajutorul
lui Dumnezeu, să dobândim obiceiul unei amintiri constante a lui Dumnezeu, atunci mai
întâi trebuie să învățăm să iubim. Scopul nostru este Dumnezeu și dragostea, iar mijlocul
dobândirii lor este, de asemenea, dragostea. „Eu sunt Alfa și Omega” (Apoc. 1, 8), − zice
Domnul, făcându-ne clar să înțelegem, că fără de El nu putem face nimic. El este mijlocul și El
este și scopul. „Ca să aparții Domnului, să-L cauți neîncetat, să trăiești în El, să te afli mereu
EL
în fața Lui, − scria părintele Tihon, − trebuie să renunți la împrăștiere și rătăciri zadarnice,
să nu te depărtezi de Dumnezeu și de învățătura Lui. În acest sens, singurul efort este a
ține mereu gândul la Domnul. Acest gând include rugăciunea către Domnul, citirea despre
GH
Domnul, nevoința pentru Domnul, facerea de bine în numele Domnului. Acest raționament,
împreună cu pocăința sinceră, este cel mai sigur angajament al unirii cu Domnul”183. Să ne
dea Dumnezeu puterea de a făuri dragostea, pentru a fi întotdeauna cu Domnul!
Pentru îndrumarea spirituală, părintele Tihon a fost infinit recunoscător părintelui
său duhovnicesc, egumenului Macarie. El scria: „Cât de fericite și cât de însuflețitoare
AN
duhovnicește au fost pentru mine chiar și scurtele conversații față către față cu tine,
părintele meu. Cât aș vrea să mă îndulcesc mai mult de astfel de conversații, să-mi bucur
inima la nesfârșit. Uneori, îndelung privind în urma ta, părinte, ardeam de dorința să
te ajung, să mă agăț și să mă țin strâns de rasa ta, dar, ce era de făcut, trebuia să mă
EV
smeresc. Marea bunăvoință și milă duhovnicească a ta nici nu știu cum să o apreciez,

părinte”184. Nu există nicio îndoială că strânsa legătură duhovnicească dintre duhovnic și
ucenic a stat la baza revigorării sufletului, care caută unirea cu Dumnezeu.
Părintele Tihon a adormit pe 15 ianuarie 1898.
RA
Schimonahul Israel (Merzlikin)

ITU
Schimonahul Israel185 (în lume, Iacov Iovlevici Merzlikin) s-a născut într-o familie
țărănească în anul 1812 într-unul din satele din județul Borisoglebsky din gubernia
Tambov. Avea 20 de ani, când s-a dus la Sarov ca pelerin, la vestitul ascet Sfânt Serafim.
Vroia să-l consulte pe marele bătrân despre intenția sa de a deveni călugăr.
Starețul, văzător cu duhul, îl primi cu bunăvoință și, la întrebarea lui Iacov, dacă e voia
ED
lui Dumnezeu de a deveni călugăr, răspunse: „Vei deveni călugăr atunci când vei învăța să
183
184
185
Descrierea vieții se bazează pe materialele AMRPA. Vezi: Doc. nr. 1, pag. 87; nr. 11, pag. 65.
©
278
OS
Schimonahul Israel (Merzlikin)
iubești!” Apoi Iacov întrebă: „Și când va fi asta?” Bătrânul îi răspunse evaziv: „Roagă-te,
ISM
și Maica Domnului îți va spune”.
Mâhnit de acest vag răspuns, Iacov se întoarse acasă. Calea lui era prin pădurile dese
din Tambov. Și deși el era aici ca acasă, cufundat însă în gândurile lui, nu observă cum se
rătăci. Era periculos să-și petreacă noaptea în pădure. Apoi, disperând să mai găsească
calea, tocmai voia să urce într-un copac și să petreacă noaptea acolo, când dintr-o dată
văzu o colibă mică
printre copaci, ca o chilie de pustnic. Ajungând până la chilie, a bătut
EL
la ușă, care se deschise aproape imediat, și o călugăriță apăru în ea. L-a invitat pe oaspete
în chilie, l-a așezat jos, i-a spălat picioarele, l-a hrănit și i-a arătat colțul unde să se poată
odihni peste noapte.
GH
În uimire extremă, Iacov nu putea să rostească niciun cuvânt, observând doar că
pustnica monahie avea o față neobișnuit de luminoasă, pe care el o privea cu adâncă
evlavie. Iacov, obosit fiind, adormi repede, iar dimineața, când se trezi, el descoperi uimit
că se afla sub un stejar uriaș, că nu era nicio chilie și nicio călugăriță. El și-a dat seama că
I s-a arătat Maica lui Dumnezeu, care l-a binecuvântat să construiască în acest loc pustiu
AN
un adăpost pentru pelerinii care mergeau la Sarov.
Cu mâinile goale, fără niciun fel de mijloace, Iacov începu să-și pună în aplicare planul.
Lucrarea mergea surprinzător de repede. Doi ani mai târziu, nu numai casa a fost gata, ci
și un mic paraclis a fost construit în cinstea Acoperământului Maicii Domnului. Toți cei
EV
cărora li se adresa îl ajutau cu bucurie în această lucrare.

Deci, chiar din clipa finalizării construcției, în următorii 40 de ani, în această casă de
oaspeți Iacov primea pelerinii pe timp de noapte și, după cum Născătoarea de Dumnezeu
l-a ajutat pe el (spălându-i picioarele și hrănindu-l), la fel și el slujea celor care veneau la
el, indiferent de origine și vârstă.
RA
Despre ospitalitatea și dragostea sa toată lumea din împrejurimi vorbea cu mare

admirație. Cu toate acestea, el niciodată nu renunță la intenția inițială de a deveni călugăr.
Dar fiind plin de îngrijorări în privința
celorlalți, viața l-a silit să amâne pentru o
ITU
perioadă nedeterminată realizarea acestui

scop.
După o astfel de slujire oamenilor, timp
de 40 de ani, într-o noapte frumoasă în vis
îi apăru din nou Maica Domnului, dar acum
ED
în îmbrăcămintea Ei de egumenă, în umbra

unui munte minunat și-i spuse: „Acum
este timpul să îmbraci chipul îngeresc și să
slujești celor ocrotiți de Mine”. Trezindu-se,
©
279
OS
Iacov alergă la părintele său duhovnicesc și, după ce-i povestit visul, primi următoarea
ISM
explicație. “Este timpul să mergi la Athos, − spuse duhovnicul, − în moștenirea Maicii
Domnului și să primești chipul îngeresc acolo”.
Iacov Iovlevici sosi la Athos în anul 1871, intrând în Russik. Starețul Macarie, după ce-i
ascultă mărturisirea, îl trimise la ascultare în via din apropiera chiliei Sfânta Treime, și după
patru ani de nevoință l-a tuns în schimă cu numele de Israel. După tundere, până la sfârșitul
vieții sale, el a făcut ascultarea de arhondar într-o casă de găzduire din Vechiul Russik, în
EL
care-și aflau adăpostul mulți ostenitori aflați în pădurile din jurul Russik-ului. Experiența
anterioară de iubitoare primire a pelerinilor îi prinse acum foarte bine, săvârșind cu mult
drag și dăruire acestă ascultare. Timp de 25 de ani, părintele Israel a fost aproape singura
GH
mângâiere pentru sutele de ostenitori, pentru care ei îl iubeau și îl cinsteau. Iată ce scrie
despre el părintele Vladimir (Colesnikov): „Era un stareț curat cu inima, bun și milos cu
ostenitorii“186.
Pe părintele Israel îl cunoștea personal și Siluan Athonitul. În memoriile sale, el scria:
„Acolo [în Russik-ul Vechi] se afla părintele Israel, cel care a văzut-O pe Maica Domnului.
AN
Era foarte bătrân, iar când trăia încă în Rusia, a mers la Sfântul Serafim de Sarov,
pe care l-a prins încă în viață. Locuia părintele Israel în aceea casă unde sunt acum
grădinile. Acum acolo a crescut multă iarbă, pe care noi am cosit-o. Odată am mers la el.
Stătea așezat pe o bancă, sub un stejar verde, mic de statură, uscățiv, cu metanierul în
EV
mână. Eu, pe atunci tânăr călugăr, m-am apropiat de el, i-am făcut o smerită plecăciune,
zicându-i: «Binecuvântează, părinte». El cu multă blândețe răspunse: «Dumnezeu să te
binecuvânteze, copil al lui Hristos». Eu zic iarăși: «Ce bine că ești singur, părinte, căci cu
ușurință te poți îndeletnici cu rugăciunea minții». La care el răspunse: «Rugăciunea nu
este proastă, noi suntem cei proști». M-am rușinat și nu am mai îndrăznit să-l deranjez
RA
mai mult, dar nici tâlcul cuvintelor sale nu l-am înțeles. Apoi, mai târziu, mi-am dat seama
că «noi suntem cei proști», pentru că a trăi și a ne nevoi pentru Dumnezeu cum se cuvine
nu suntem în stare”187. Desigur, Cuviosul Siluan nu-l avea în vedere pe părintele Israel,
care tocmai el știa exact cum să se nevoiască pentru Domnul.
ITU
Părintele Israel a adormit la 29 decembrie 1900.

ED
186
187
Sofronie (Saharov), arhimandrit. Starețul Siluan Athonitul. M., 1996, pag. 390.
©
280
OS
Monahul Irineu (Canatnikov)
ISM
Monahul Irineu (în lume, Ivan Iefimovici Canatnikov) s-a născut în anul 1850 într-o
EL
familie de țărani din satul Trofimovka, județul Macarevsky, gubernia Nijni Novgorod. În
tinerețe a trăit și a studiat în orașul Vasilysursk, la bunica lui, văduvă, care era servitoare
în casă boierească și se bucura acolo de încredere deplină și respect. Băiatul, fiind foarte
capabil, școala primară a absolvit-o ca premiant, dar părinții nu i-au permis să intre la
GH
gimnaziu. Ei voiau ca el să înceapă afacerile comerciale cât mai curând posibil și l-au dat
unui comerciant ca ucenic. Aici îl apăsa din greu atmosfera din jurul lui: comerț, magazin,
veșnică tulburare...
Băiatul era foarte mâhnit că nu a avut prilejul să-și continue studiile, încercând să
AN
învețe câte ceva de sinestătător. Era îndrăgostit de lectură. Iată ce scria Ivan, la vârsta de
15 ani, în jurnalul său: „Nu știu, spre folos sau spre pagubă, atât de puternic s-a dezvoltat
în mine pasiunea pentru lectură, căci se pare a fi un torent furios, pe care nu sunt în stare
să-l opresc. Mă trec fiorii atunci când văd o carte bună sau chiar mai puțin bună. Datorită
EV
cărților, mă înfrânez și de la fapte nevrednice, fiindu-mi frică să nu pier din cauza lor. Și
care ar fi motivul unei pasiuni atât de excesive pentru citire? Eu cred că motivul ar fi lipsa
de cărți. Foamea sporește atunci când nu ai ce mânca… Am citit undeva că lectura trebuie
făcută cu discernământ, căci cel care citește totul de-a valma poate fi comparat cu un
câine care mănâncă tot ceea ce i se aruncă. Și cum ar putea fi înfrânată această pasiune?
RA
Din nou, rugându-ne Domnului, Care poate împlini tot ce-I cerem. Fără de El, sunt mort,
cu sufletul și cu trupul”188.
Însă doar lectura nu satisfăcea mintea ageră a tânărului și inima sa fierbinte. În mod
limpede simțea un fel de inferioritate în lectură, o anumită subevaluare. Sufletul său aspira
ITU
către desăvârșire, ideal, absolut. Și era sigur că va găsi ceea ce căuta. Și el L-a aflat pe
Domnul Dumnezeul și Creatorul său. L-a găsit nu în cărți, ci în inima lui.
„Ah, dac-aș avea mereu ochii deschiși ca să fiu în toate cu multă băgare de seamă,
− scria Ivan la cei 15 ani ai săi. − La Tine mi-e nădejdea, Ziditorul meu. Doar Tu mă
poți mântui. Deschide-mi ochii, ca să văd și să cunosc mâna Ta. Dă-mi să înțeleg că prin
ED
încercări îl faci pe om fericit. Tu Singurul, Preabunule, îl iubești pe om cu adevărat și-i

dorești tot binele”189.
188
189
©
281
OS
Bunica, văzând stinghereala lui Ivan
ISM
față de afaceri, insistă pe lângă stăpânul
ei ca să-l ajute pe băiat. Acesta reuși să-l
facă funcționar asistent în biroul consiliului
local, întucât era un bun cărturar. Dar și
aici sufletul său continua să tânjească
după Domnul. Numai în biserică își găsea
EL
alinarea, numai în timpul slujbei uita de
viața sa monotonă și deșartă, încolțindu-i
treptat gândul să renunțe la tot și la toate
GH
și să se dedea slujirii Bisericii. El își dădea
bine seama că în lume este cu neputință să
scapi de patimi.
La 15 ianuarie anul 1868, chiar înainte
de a intra în mănăstire, el scria: „Este
AN
nostim să vezi cum cel mut voiește să
vorbească mult, cum cel slab voiește a se
arăta puternic, și cum cel mic de statură
voiește să pară înalt. Faptele mele sunt
EV
ridicole și nebunești. Sufletul meu suferă

groaznic! Niciodată, se pare, el nu a fost
atât de neputincios și rănit ca acum. Vezi-te
pe tine, suflete al meu, cu ce te mândrești?
Ce este bun în tine, în afara nenumăratelor
RA
patimi? Iar tu te mândrești și te înalți. Și, în loc să-I mulțumești Domnului pentru mila
și îndurarea Sa, pentru că El Însuși îndepărtează cauza multor păcate ale tale, încerci să
fii un guraliv, un chimval răsunător, ceea este vrednic de pedeapsă. Nu te amăgi că ești
mai bun decât alții, nu-i crede vrăjmașului tău, căci astfel călătorești pe calea pierzării”190.
ITU
După o astfel de concluzie, Ivan găsi curaj și în 1868, când avea doar 18 ani, părăsi lumea
pentru totdeauna.
Începutul monahismului Ivan l-a pus în schitul Ghetsimani din Lavra Sfânta Treime
a Sfântului Serghie de Radonej, unde în anul 1871 a fost tuns rasofor cu numele Irineu.
În mănăstire, la acea vreme, trăiau călugări care au vizitat Muntele Athos. Povestirile
ED
lor despre moștenirea Maicii lui Dumnezeu au pătruns adânc în sufletul părintelui
Irineu și el începu să se gândească să meargă la Sfântul Munte ca să-și continue viața
monahală.
190
©
282
OS
În cele din urmă apăru prilejul și el
ISM
porni în călătoria mult dorită. Părintele
Irineu sosi la Athos la 6 martie anul 1874,
cerând să fie primit în mănăstirea rusească
a Sfântului Pantelimon. Stareții, văzând
intenția sa sinceră de a sluji lui Dumnezeu și
oamenilor, l-au acceptat. Aici, pe 24 martie
EL
1876, a fost tuns în mantie. Ascultarea o
făcea la cancelarie. Era pisarul așa-numitei
cancelarii superioare, care era implicată în
GH
corespondența cu filantropii și donatorii.
Mănăstirea îi datorează mult pentru truda sa în comunicare cu binefăcătorii. El ținea
chiar și un registru special pentru fiecare oraș rusesc, unde a înregistrat scrisorile fiecărui
donator al mănăstirii. Astfel au fost colectate treptat informații importante despre toți
donatorii. Datorită strădaniei sale, noi, viețuitorii contemporani, chiar și peste mai bine
AN
de o sută de ani avem ocazia de a obține informații despre binefăcătorii noștri decedați,
înălțând către Domnul umilele noastre rugăciuni pentru ei.
Părintele Irineu a fost un călugăr model, care îndrăgea mult slujbele bisericești și
aproape întotdeauna plângea de emoție la auzul cântărilor bisericești. El se smerea
EV
mereu înaintea oamenilor, considerându-se pe sine cel mai mare păcătos, în mod constant
umilindu-se. „În ceea ce privește versurile, pe care le-am scris mai înainte, − relata el
părintelui Agatodor (Budanov), − s-ar putea să fi fost chiar minunate, dar eu pricep în
privința lor cam tot atât cât pricepe porcu-n portocale”191.
Părintele Irineu a adormit pe 15 ianuarie în anul 1898.
RA
ITU
ED
191
©
283
OS
ISM
Schimonahul Meletie (Cotelnițky)
Schimonahul Meletie192 (în lume, Vasilie Nikolaevich Cotelnițky) s-a născut în anul
EL
1826 în județul Vyazemsky din gubernia Smolensk, în familia unui nobil. El a primit
educația primară acasă, având profesori la domiciliu. Și de la vârsta de 14 ani a studiat
la școala militară. Dragostea pentru Dumnezeu în inima lui a fost sădită de mama sa. Îi
era teamă că fiul ei, hotărât pentru serviciul militar, poate deveni un soldat necioplit și,
GH
prin urmare, încercă să-l crească în duhul Sfintei Scripturi, luându-l mereu la slujbele
bisericești. Și strădaniile ei nu au fost în zadar. În inima tânărului Vasile începu să
încolțească un sentiment uimitor și minunat de prețuire pentru iubitul Creator, pe care el
l-a păstrat și dezvoltat până la moarte.
AN
La sfârșitul școlii militare, Vasilie a fost trimis la Regimentul de Infanterie Butyrsky, dar
el deja avea intenția fermă, ca după perioada de slujire prevăzută de lege, să se retragă din
armată și să intre în mănăstire. Dar începu războiul din Crimeea. Aici Vasilie și-a manifestat
curajul în timpul apărării orașului Sevastopol, unde a fost grav rănit, dar a supraviețuit.
EV
Pentru curajul său i s-a acordat ordinul Sfântului Gheorghe și ordinul Sfânta Ana.
După război, cu el s-a întâmplat ceva care i-a schimbat toate planurile. În anul 1859,
când avea deja rangul de căpitan, regimentul său a fost repartizat în orașul Korsun,
gubernia Simbirsk. Aici, în timpul său liber, el vizita familia unui moșier, a nobilului
Vasilie Alexandrovici Sabinin, descendent din vechea familie a kneazului Sabana din
RA
Kazan. Moșia lui Sabinin, satul Zimnenko, se întindea în apropierea orașului Korsun,
așa că Vasilie Nicolaevici adesea vizita familia sa, care se distingea printr-o evlavie
extraordinară.
Într-o seară, cu un anumit prilej, se adunară mulți oaspeți, rude și cetățeni de cinste în
casa lui Sabinin. A fost invitat și Vasilie Nicolaevici. În acea seară, când toți oaspeții și
ITU
gazdele se veseleau, el rămase singur cu fiica gazdelor, Nadejda, cu care discută îndelung
despre credință și despre Dumnezeu. Nadejda, suferind de o boală incurabilă și căzând în
deznădejde, i se plângea lui Vasilie Nicolaevici de soarta sa, nedumerită întrebându-se,
de ce Domnul o pedepsise astfel, încât din cauza bolii nu va putea deveni niciodată mamă.
Vasilie Nicolaievici, însă, încercă să o convingă că boala ne este îngăduită de Tatăl Cel
ED
iubitor numai pentru a ne învăța să iubim în clipele grele ale vieții, și numai Unul Domnul
știe care sunt condițiile cele mai potrivite pentru aceasta.
192
Descrierea vieții se bazează pe materialele de arhivă: AMRPA. Doc. nr. 51, pag 75; 315, pag. 49;
518, pag. 786.
©
284
OS
Dar, în disperarea ei, fata nu voia nici să-i audă explicațiile. În acel moment, plin de
ISM
un sentiment de compasiune creștină adevărată, Vasilie Nicolaievici ceru mâna Nadejdei.
Ea, deși înțelese bine că el făcea aceasta din milă, totuși și-a dat consimțământul de a se
căsători, astfel încât toți oaspeții, și în special părinții, au fost extrem de multumiți. În
același timp, în prezența tuturor invitaților, părinții Nadejdei i-au binecuvântat pe tineri
cu icoana Maicii Domnului din Kazan, considerată ocrotitoarea familiei, fiind moștenită de
EL
la strămoșii lor încă din timpul kneazului tătar Sabana din Kazan, contemporan al țarului
Ivan Vasilievici Groznîi.
Legenda familiei despre originea icoanei spune că kneazul Sabana, înfruntându-se cu
țarul Ivan cel Groaznic, nu-i ceda orașul Kazan, pentru care a fost pedepsit de Dumnezeu
GH
cu orbirea. Nimeni nu-și mai amintea cât timp fusese el orb, dar este bine cunoscut faptul
vindecării sale. S-a întâmplat astfel: Sabana cel orb avu o viziune, prin care în vis îi
apăru icoana Maicii Domnului din Kazan, din care auzi o voce: „Dacă vei primi credința
ortodoxă și te vei boteza, atunci eu te voi vindeca”. Kneazul a făgăduit să accepte credința
AN
creștină, primind imediat și vindecarea orbirii sale, începând să vadă ca și mai înainte.
Fără de întârziere a primit și Sfântul Botez.
După botez, el își dori să aibă în casa lui o icoană a Maicii Domnului care i s-a arătat în
vis și al cărei glas l-a auzit. Icoana pe care el o văzuse în vis era de fapt icoana făcătoare
EV
de minuni din Kazan, aflată în mănăstirea de maici din acest oraș. De pe ea s-a făcut o
copie exactă, numită icoană de analog. După cucerirea Kazanului, Sabana i-a cerut țarului
Ivan cel Groaznic permisiunea de a lua această icoană de analog în casa lui. Țarul i-a
îngăduit să ia icoana.
RA
Anume această sfântă icoană a fost moștenită de la Sabana, din generație în generație,
ajungând și la Vasilie Alexandrovici, cu care i-a binecuvântat pe tinerii însurăței Vasilie
și Nadejda. În curând ei se căsătoriră, ducând o viață liniștită de familie, bucurându-se
de prezența în casa lor a acestei icoane sfinte. Din cauza bolii soției sale Nadejda, ei nu
aveau copii.
ITU
Mai târziu, când regimentul Butyrsky a fost transferat în altă locație, se mută și
Vasilie Nicolaevici dimpreună cu soția sa, însoțind regimentul și icoana sfântă. În anul
1877 izbucni războiul ruso-turc. Printr-un ordin al superiorilor lui, Vasilie Nicolaevich,
deja în gradul de locotenent-colonel, a fost numit șef al celui de-al 7-lea Spital din Sankt
ED
Petersburg, fiind trimis la locul operațiunilor militare din Turcia. Soția lui a mers împreună
cu el ca soră de caritate.
La sosirea în Turcia spitalul a fost plasat în apropiere de orașul Plevna. Vasilie
Nicolaevici și soția sa Nadejda își îndeplineau conștiincios îndatoririle, îngrijindu-se cu
©
285
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
multă dragoste și milă creștină adevărată de soldații răniți. Icoana sfântă, nedespărțita lor
ISM
însoțitoare, a fost așezată într-o cameră specială, înaintea ei arzând necontenit o candelă.
Toți militarii aveau mare evlavie la această sfântă icoană, rugându-se cu sârguință
Împărătesei Cerului, predându-și viața în mâinile Ei, cerându-I mijlocirea și ajutorul Ei
milostiv.
Rugăciunile soldaților nu au fost trecute cu vederea. Stăpâna lumii nu le-a înșelat
EL
nădejdea, arătându-le iubirea sa maternă, mijlocirea și ajutorul. Adeseori, tâlharii turci,
cunoscuți pentru atrocitățile lor, încercau să devasteze spitalul cu tot cu răniți. Dar nu
au reușit niciodată să-și realizeze planurile. De câte ori îl atacau, de fiecare dată erau
loviți în chip uimitor de o putere inexplicabilă. Iar cei capturați ulterior de soldații ruși
GH
povesteau că în timpul atacului, vedeau spitalul înconjurat de o lumină de foc care-i orbea,
făcându-i ca în grabă și foarte uimiți să se retragă. Rușii, auzind aceste relatări, se rugau
și mai înflăcărat Împărătesei Cerului, cu lacrimi mulțumindu-I pentru ocrotire, ajutor și
mijlocire.
AN
După cucerirea Plevnei în armată începu să bântuie tifosul, din cauza căruia mulți au
murit. Se îmbolnăvi de tifos și Nadejda, soția lui Vasilie Nicolaevici. În ceasul morții, fiind
pe deplin conștientă, Nadejda întoarse privirea spre icoana sfântă a Maicii Domnului din
Kazan, cerând de la Împărăteasa Cerului mijlocire pentru sufletul ei înaintea Domnului.
EV
Cu o credință de copil se adresă ea în rugăciune către Maica Domnului, cerându-I ocrotirea

ei maternă. Ea s-a rugat pentru sine și pentru soțul ei, Vasilie, care se afla în acel moment
lângă ea. Ea o mai rugă pe Maica Domnului să fie martoră a testamentului ei de moarte.
Întorcându-se către soțul ei, cu voce stinsă, îi spuse: „Vasile! Când se va sfârși războiul,
RA
nu căuta să te mai legi cu o a doua căsătorie, ci să-ți îndeplinești făgăduința făcută lui
Dumnezeu, mergând la călugărie”. Spunând aceasta, muri în pace.
Războiul luă sfârșit și Vasile Nicolaevici se întoarse la Sankt Petersburg, unde depuse
o cerere de demisie, pe care a primit-o în curând împreună cu pensia completă, atribuită
lui în funcție de rang, chiar dacă intenția sa de a merge la mănăstire provocă indignarea
ITU
tuturor superiorilor săi.

După ce se eliberă de îndatoririle sale, el își aminti de timpul tinereții, cu toate
răstălmăcirile și răsturnările care au avut loc în viața lui, dar prin care se apropia totuși,
pe nesimțite, de îndeplinirea dorinței sale de a deveni călugăr.
ED
Cu un sentiment deosebit de respect și recunoștință se ruga el înaintea icoanei Maicii

Domnului, amintindu-și de propunerea sa inițială de căsătorie cu bolnava Nadejda, pe
care se părea că o făcuse oarecum cam nesăbuit. Și, într-adevăr, cu totul surprinzătoare
a fost propunerea lui. La urma urmei știa că Nadejda era bolnavă și, în ciuda acestui fapt,
©
287
OS
de undeva îi veni ideea de a se uni cu ea prin căsătorie. Acum el mulțumea Domnului și
ISM
Preacuratei Maicii Sale pentru că au ajutat-o pe Nadejda să-și găsească cale unei noi vieți,
cu nădejde în Domnul. Și lui însuși i-au fost toate acestea de folos, deoarece, dobândind un
minunat prieten și partener în viață, el își păzi și sufletul său de moartea care îl amenința
printr-o viață desfrânată, pe care o duceau în acel timp cea mai mare parte a bărbaților
militari.
EL
Minunate și de neînțeles sunt lucrurile Tale, Doamne! Sub acoperământul căsătoriei,
și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în chip pașnic, iar acum, la sfârșitul zilelor
sale, este liber și calea către viața monahală este deschisă. Slavă lui Dumnezeu pentru
toate! Acuma îi rămânea doar un singur lucru, să-și realizeze planul de a intra într-o
GH
mănăstire din Sankt Petersburg. La aceasta îl sfătui însuși Mitropolitul Isidor, pe care
Vasilie Nicolaievici îl cunoștea personal. Dar sufletul său nu tânjea după mănăstirile
locale, astfel că nu fu de acord cu propunerea Mitropolitului.
La sfatul marelui stareț, ieromonahul Teodosie, ascet al Mănăstirii Iuryevsky din
AN
gubernia Novgorod, el plecă la Muntele Athos, luând și icoana Maicii Domnului din
Kazan. Ajungând în siguranță în Muntele Athos, el s-a oprit la schitul Sfântului Andrei,
unde a fost primit în rândul frățimii. În anul 1882, cu permisiunea și binecuvântarea
arhimandritului Teodoret, Vasilie Nicolaevici a fost tuns în chipul îngeresc (în mantie) cu
EV
numele Mina.
Câțiva ani, părintele Mina a trăit în Schitul Sfântul Andrei, dar apoi s-a îmbolnăvit
de tifos. El a fost trimis la Constantinopol pentru tratament. Sfânta icoană a rămas la
Athos. La sosirea în Constantinopol, părintele Mina a fost plasat într-un spital rus, numit
RA
Nicolaevski. Cu toate acestea, îngrijirea și metodele de tratament pe care medicii i le-au

aplicat, nu erau eficiente pentru boala sa gravă. Potrivit medicilor, lui îi rămase să trăiască
foarte puțin. Chiar și ora morții sale a fost numită.
Simțurile sale tot mai slabe deja contemplau apropierea morții, puterile îi slăbeau din
ce în ce mai mult, intrând în agonia morții, care se apropia cu pași repezi. Nu se putea
ITU
ruga, dar, simțind apropierea morții, pentru care nu era încă pregătit, ofta și se ruga
Maicii Domnului să-i mai dea puțin timp ca să se pocăiască.
În starea sa de agonie, prin mijlocirea Stăpânei Lumii, el se învrednici de mila lui
Dumnezeu. Pe peretele din fața patului său el văzu o icoană a Precuratului Chip al Maicii
ED
Domnului, care era preînchipuită șezând, în toată splendoarea și măreția slavei Sale. Pe
Preacuratul cap al Fecioarei era o coroană împărătească, împodobită și strălucindă cu
diamante. Pruncul Dumnezeiesc, Iisus Hristos, stătea pe genunchii Preacuratei Maicii
Sale, pe partea stângă, sprijinit de brațul pe jumătate îndoit al Stăpânei. În mâna dreaptă,
©
288
OS
Maica Domnului ținea globul pământesc (semnul autocrației și al puterii). Pruncul Divin
ISM
Hristos în mâna dreaptă ținea un sceptru regal, iar cu mâna stângă, cu degetul arătător
ridicat în sus, exprima în mod simbolic voința Sa Dumnezeiască de a ne da bunătățile
cerești ca și cum ar fi spus: „Pocăiți-vă! Și căutați Împărăția lui Dumnezeu!”
Privind acest Chip Preacurat, părintele Mina părea să fi uitat de clipa iminentă a morții.
În acest timp el observă o schimbare în imaginea fenomenului: în mâna stângă a Maicii
EL
lui Dumnezeu, în locul globului pământesc văzu un potir, în care Preacurata Stăpână își
afundă mâna dreaptă și, înmuind degetele în sânge, le trecu apoi peste haina sa de pe
Preacuratul ei piept. Ca răspuns la muta lui întrebare: „Cum să ne mântuim?” − Ea scrise
cu majuscule cuvintele „cu inima”. Apoi, întorcându-se spre el, cu dragostea maternă îi
GH
spuse: „Ți se dă vreme de pocăință, iar icoana Mea să o dai acolo unde îți voi arăta Eu“.
După aceste cuvinte viziunea a încetat, și el se simți vindecat, imediat ridicându-se de pe
pat și vestind tuturor că este bine.
Prin vindecarea lui, părintele Mina îi îngrozi pe toți angajații spitalului, în special pe
AN
medici. Cei care dintre ei credeau în Dumnezeu, Îi dădeau slavă. Aduceau mulțumiri și
Împărătesei Cerului pentru vindecarea miraculoasă, dată prin mijlocirea Ei. Curând după
aceea, părintele Mina părăsi Constantinopolul plecând la Athos, dar nu în Schitul Sfântul
Andrei, ci în Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon, unde, prin mila lui Dumnezeu și cu
EV
binecuvântarea Împărătesei Cerești, și-a găsit refugiul final.

Prin intermediul ambasadorului rus la Constantinopol, dl Nelidov și la cererea lui, el
primi binecuvântarea egumenului Andrei (Verevchin) de ședere în Noua Tebaidă, unde
a și donat icoana sfântă a Maicii Domnului din Kazan, în biserica Sfinților Preacuvioși
RA
Athoniți, spre mângâierea sa și a frăției din Tebaida. Iar icoana Maicii Domnului din
viziunea lui pe peretele spitalului din Constantinopol a fost pictată de ieromonahul
Uriil (Budanov), fratele părintelui Agatodor (Budanov). Părintele Uriil, ca un pictor cu
experiență, imediat și-a dat seama că ceea ce a văzut părintele Mina semăna leit cu icoana,
care la acel moment se afla la Moscova, în Catedrala Hristos Mântuitorul. Această icoană
ITU
sfântă este numită „Îndrumătoarea”.

La 18 martie 1898, părintele Mina a fost tuns în schimă cu numele Meletie. Recunoscător
lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a primit pe tot parcursul vieții sale,
părintele Meletie cu toată puterea sa a încercat să fie un călugăr model și ascet. Și el
ED
reuși să îndeplinească toate regulile monahale cu o disciplină militară, iubind foarte mult
slujbele bisericești.
Iată ce scrie părintele Meletie, în vârstă de 70 de ani, părintelui duhovnic Andrei
(Verevkin), felicitându-l de Crăciun: „Iată toți sunt fericiți și se bucură, dar eu, ticălosul,
©
289
OS
rămân scufundat în păcatele mele, fără ca să mă îngrijesc a-mi îndeplini canonul
ISM
schimonahal, uneori, din pricina bolii, și de cele mai multe ori, din lene. Te rog, sfinte
părinte, cu lacrimi te implor, ajută-mă cu rugăciunile tale sfinte să scap de lenea care
m-a cuprins, și să pun început bun mântuirii trupului și a sufletului meu, care zace
în amorțeală. Cred cu adevărat că, dacă mă vei ajuta cu rugăciunile tale iubitoare
către Domnul, atunci voi putea și eu păși pe calea strâmtă și spinoasă, oferită tuturor
EL
celor dornici de mântuire de Însuși Domnul Nostru Iisus Hristos pentru rugăciunile
Preacuratei Maicii sale”193.
Iar acest lucru îl scrie un stareț, al cărui trup purta urmele numeroaselor răni militare!
Într-o altă scrisoare, el recunoaște că motivul pentru lenea sa este trecutul său militar:
GH
„Ca de obicei, mi s-au deschis rănile mele, dar în acest an parcă mai dureros ca altădată,
încât nici nu-mi permit să ies la aer curat, căci la orice mișcare ele sângerează”194.
Toți frații îl iubeau pe părintele Meletie. El era foarte delicat cu toți, întreținând
adesea convorbiri ziditoare. De asemenea, el ajuta și financiar mănăstirea. Pensia
AN
militară de 350 de ruble, pe care a primit-o până la sfârșitul vieții sale, o dădea în
întregime la mănăstire.
Părintele Meletie, la apropierea sfârșitului căii sale pământești, scria următoarele:
„Sfânta icoană «Îndrumătoarea», pictată pentru mine, să-mi fie până la moarte spre
EV
mângâiere și să-mi amintească de timpul acordat pentru pocăință. După moartea mea,
această icoană sfântă va fi dată, în folosul
mănăstirii, la aceeași biserică a Sfinților
Cuvioși Athoniți”.
Părintele Meletie a răposat la 26
RA
septembrie în anul 1905. La 25 septembrie,

la începutul privegherii, s-a simțit rău, iar
la ora două de noapte, în 26 septembrie, s-a
dus la Domnul. El a murit liniștit, senin,
bolnav fiind doar timp de o săptămână
ITU
înainte de moartea sa. L-au înmormântat pe

26 septembrie, după Vecernie, în prezența
întregii frățimi din Tebaida.
ED
193
194
Idem, pag. 9.
©
290
OS
Schiarhimandritul Ioasaf (Donskov)
ISM
Schiarhimandritul Ioasaf (Donskov)
Schiarhimandritul Ioasaf (în lume, Iacov Petrovici Donskov) s-a născut în anul 1816 în
EL
familia unui cazac din orașul Uralsk, gubernia Orenburg. Iacov nu a urmat calea tatălui
său și nu a devenit un militar, ci a intrat la seminarul teologic, după care a devenit preot
în sat. După moartea soției sale a intrat în mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae din
Uralsk, unde a fost tuns în mantie cu numele Ioanichie. Mai târziu a devenit stareț al
GH
acestei mănăstiri și aproape 20 de ani a supravegheat-o. La vârsta de 62 de ani, părintele
Ioanichie își lăsă stăreția, punându-o pe umerii ucenicului său, hotărând să-și petreacă
restul vieții la Muntele Athos.
În anul 1878, părintele Ioanichie sosi la Athos, unde părinții Mănăstirii Sfântul
AN
Pantelimon l-au primit cu bucurie pe binecunoscutul de pe atunci în Rusia stareț în rândul
frățimii. La 29 martie 1879, părintele Ioanichie a fost tuns în schimă cu numele de Ioasaf.
Stareții mănăstirii i-au rânduit una dintre cele mai dificile ascultări, cea de duhovnic la
Vechiul Russik, renumit în tot Athosul prin asprimea regulamentului monahal. Frații
EV
Vechiului Russik l-au primit cu mare entuziasm pe noul lor părinte duhovnicesc, priceput
în toate aspectele vieții spirituale.
În anul 1882, stareții mănăstirii l-au rugat pe părintele Ioasaf ca să meargă la Noul
Athos pentru îndrumarea duhovnicească a frăției de acolo, ceea ce smeritul ascultător
acceptă fără cârtire, cu toate că sufletul său rămânea la muntele Athos. Modul în care
RA
el a avut grijă de bunăstarea și îmbunătățirea statutului Mănăstirii Sfântului Simon

Zelotul, poate fi bine văzut din scrisoarea, trimisă în aprilie 1884 părintelui Macarie.
Iată ce scrie el: „Mă grăbesc să Vă informez despre un eveniment plin de bucurie pentru
noi. Egumenului nostru (ieromonahul Ieron (Nosov), la solicitarea mea, i s-a acordat o
ITU
cruce pectorală... Pentru beneficiul noului nostru lăcaș, consider că este necesar să i se dea
părintelui Ieron și o mitră, la fel cum are și egumenul Mănăstirii Mihailovsk. Așa că Vă cer
din nou binecuvântarea ca să fac pentru aceasta cerere, dar părintele Ieron să nu știe”195.
Trei ani mai târziu, în 1885, cu binecuvântarea părintelui Macarie, părintele Ioasaf a
fost trimis pentru ajutor spiritual la așezământul mănăstirii din Constantinopol. Despre
ED
profunda lui smerenie ne mărturisește scrisoarea din 20 decembrie 1885: „Am ajuns
cu bine în Constantinopol și am primit ascultarea de duhovnic al fraților slujitori și al
pelerinilor care vin la așezământul mănăstirii încredințate vouă, pe care, cu harul lui
195
©
291
OS
Dumnezeu și cu rugăciunile voastre sfinte,
ISM
în măsura posibilităților mele, voi încerca să
o îndeplinesc. Pentru a mă spovedi și eu, așa
cum cere îndatorirea sfântă, l-am rugat pe
părintele Protasie să fie duhovnicul meu. Dar
el a refuzat, motivând că nu are pentru aceasta
binecuvântare din partea părintelui egumen.
EL
Din pricina aceasta, Vă rog, preasfințite
părinte, să-l îndemnați pe părintele Protasie
ca să mă mărturisească”196.
Dragostea părintelui Ioasaf față de
GH
confrații săi se manifestă pe deplin și aici.
El, la fel precum la Noul Athos se îngrijea
în taină de părintele Ieron, și aici făcea
tot posibilul să-l ajute în totul pe părintele
AN
Paisie (Balabanov). Iată un fragment din
scrisoarea sa către părintele Macarie: „Eu
aș crede, părinte, că pentru folosul sfintei
mănăstiri, părintele Paisie trebuie hirotonit
ieromonah. Să se ocupe măcar numai de
EV
spovedanie, și în asta nu i-ar fi mai prejos,

cred, părintelui Iona de la Kiev. De aceea,
îndrăznesc, părinte, să Vă cer a-l hirotoni pe părintele Paisie ca ieromonah, și Vă asigur
că nu vă veți căi”197.
După plecarea părintelui Paisie în Rusia, părintele Ioasaf a fost numit stareț al
RA
așezământului (metoc) din Constantinopol. Forfota vieții metropolitane îl deprima pe

adevăratul călugăr. El sârguincios își îndeplinea ascultarea sa, dar cu greu suporta grijile
vieții mănăstirești de zi cu zi, care în nici un fel nu contribuiau la săvârșirea pravilei
monastice. Iată ce scrie un stareț în vârstă de 70 de ani, care și-a petrecut cei 40 de ani de
ITU
viața monahală în focul neîncetatelor ispite, în mărturisirea sa, trimisă părintelui Macarie
la 10 septembrie anul 1886: „Eu, multpăcătosul, duc aici o viața departe de cea monahală.
Părinte, iartă-mă pe mine, multpăcătosul, mă căiesc, că la mâncare nu am înfrânare,
judec și vorbesc în deșert...”198. Smeritul stareț nu a spus niciun cuvânt despre faptul că
este „neînfrânat” la mâncare, deoarece este obligat să ospăteze la nesfârșit vizitatorii
ED
196
197
198
©
292
OS
Schimonahul Serafim (Kovalișcenkov)
demnitari și că „judecă” și „vorbește în deșert”,
ISM
deoarece discută cu aceiași oaspeți diferite
treburi, referitoare la interesele mănăstirii.
În cele din urmă, Milostivul Dumnezeu a
auzit strigarea sufletului credinciosului Său
slujitor. Frații Russik-ului au început să-l
îndemne insistent pe părintele Macarie ca
EL
să-l aducă înapoi la mănăstire pe părintele
Ioasaf. Clarvăzătorul stareț Macarie a fost
de acord și în anul 1888, părintele Ioasaf
GH
s-a întors la Muntele Athos, spre bucuria
fraților Vechiului Russik. Acolo a fost numit din nou duhovnic. Din acel moment, Domnul
i-a dat încă șase ani de viață pentru a se bucura de singurătate cu Dumnezeu. Înarmat cu
rugăciunea neîncetată a lui Iisus și cu smerenie sinceră, el a atins un nivel foarte înalt de
așezare duhovnicească, ajutând astfel mii de oameni să-și găsească calea spre mântuire.
AN
Părintele Ioasaf, pentru meritele sale în slujirea Bisericii Ortodoxe, prin decretul
împăratului rus, a primit Ordinul Sfintei Anna în gradul al III-lea.
Părintele Ioasaf a repauzat la 12 octombrie în anul 1894.
EV

Schimonahul Serafim (în lume, Simeon Petrovici Kovalișcenkov) s-a născut în anul
RA
1821, în familia unui negustor bogat din orașul Biryuch, gubernia Voronej. Simeon a
primit educația gimnazială, devenind mâna dreaptă a tatălui său. La vârsta de 20 de ani
a fost căsătorit cu fiica unui alt comerciant din Biryuch, iar din această căsătorie s-au
născut trei fii și o fiică. După moartea tatălui său, întreaga activitate comercială a trecut
ITU
la Simeon Petrovici, pe care a extins-o cu îndemânare și a gestionat-o inteligent. El se

bucura de o mare autoritate în rândul locuitorilor orașului Biryuch, așa că a fost numit
capul orașului. Simeon Petrovici avea de toate. Lumește vorbind, el era un om foarte fericit:
avea o familie minunată, era foarte bogat, se bucura de respect și de putere în orașul său
natal. Și părea că nimic nu ar putea zdruncina această fericire. Dar Dumnezeu a judecat
ED
altfel, chemându-l la fericirea supremă, în comparație cu care fericirea pământească nu

înseamnă nimic.
În anul 1867, soția lui brusc se îmbolnăvi. El nu și-a cruțat nici puterea, nici mijloacele
ca să o ajute, dar starea ei se înrăutăți. Când toate mijloacele au fost încercate, disperat,
©
293
OS
Simeon Petrovici veni în cele din urmă la biserică. De fapt, așa se întâmplă adesea, venim
ISM
la Dumnezeu când nu mai avem altundeva să mergem. Dar suntem noi oare cinstiți atunci
față de Dumnezeu? La urma urmei, venim la El într-un astfel de moment, doar pentru a
cere ceea ce voim noi, fără să ne gândim, dacă ceea ce cerem este și voia lui Dumnezeu.
Judecând lumește, spunem: dacă Dumnezeu este un Tată iubitor, El trebuie să ne ajute, să
ne dea ceea ce avem nevoie acum. Dar judecata lui Dumnezeu este cu totul alta. Cu totul
alta este și cugetarea Lui despre fericirea noastră. Care constă nu în asigurarea fericirii
EL
noastre pământești, ci în folosirea oricărui mijloc pentru a ne salva sufletul și a ne asigura
fericirea veșnică, cea fără de sfârșit. Și oricât de mult L-am ruga pe Domnul, nu vom izbuti
a îndepărta purtarea Sa de grijă dumnezeiască față de noi. Pentru că anume dragostea
GH
Lui nemărginită, dornică de mântuirea noastră, face ca Dumnezeu să fie „neînduplecat”.
De aceea, binecuvântat este omul care în toate împrejurările vieții sale poate spune din
inimă: „Facă-se voia Ta cu mine, Doamne!” Oricât de îndurerați ne-am simți în necazurile
noastre, aceasta este singura și cea mai sigură cale de salvare a sufletului, lăsată de
multmilostivul Dumnezeu! Dar, din păcate, a primi și, chiar mai presus de toate, a înțelege
AN
acest lucru este mai presus de conștiința omenească. Deși există excepții rare. Despre una
dintre ele vom vorbi în această biografie.
Simeon Petrovici veni la biserică nu pentru a cere lui Dumnezeu sănătate soției sale, ci
ca să se pocăiască sincer pentru păcatele sale și să afle voința lui Dumnezeu. Domnul i-a
EV
deschis ochii sufletului, și el își văzu întreaga sa viața, dându-și seama că în realitate totul a
fost nedrept, chiar grav. El înțelese că fericirea lui nu a fost decât o înșelăciune, că el a slujit
toată viața exclusiv deșertăciunii și mândriei sale. Părinții purtători de Dumnezeu spun că
pocăința deschide calea către Dumnezeu, iar smerenia duce către El. Simeon Petrovici a
ales anume această cale și nu a greșit. Dumnezeu a rânduit ca soția sa să moară în pace,
RA
îndrumată fiind de rugăciunea Bisericii și de Sfintele Daruri ale lui Hristos. Ultimele sale
cuvinte au fost cele de recunoștință pentru mila de a muri împăcată cu Dumnezeu.
După moartea soției sale, Simeon Petrovici și-a vândut toată averea, o mică parte a
dat-o unor oameni buni pentru a asigura viitorul fiicei sale și restul a împărțit-o săracilor.
ITU
El i-a luat pe toți trei fii ai săi, care erau deja mari, și au purces către Athos spre a rămâne
acolo pentru totdeauna într-o mănăstire.
În anul 1869, împreună cu fiii săi au intrat în Schitul Andreevsky, dar încercările hotă-
rârii sale ferme de a urma calea mântuirii nu s-au sfârșit prin aceasta. Dintr-o dată, cei doi
fii mai mari s-au îmbolnăvit, căci se pare, se molipsiseră încă de acasă, de la mama lor, iar
ED
un an mai târziu i-a și îngropat. Chiar și această durere de nesuportat nu i-a zdrobit lui
Simeon Petrovici credința, spunând un ferm „da” atunci când egumenul mănăstirii îi pro-
puse tunderea în monahism. El a fost tuns în mantie cu numele Andrei. Curând a fost nevoit
să se despartă și de fiul său mai mic, care a fost chemat pentru serviciul militar din Rusia.
©
294
OS
Părintele Andrei nu putea să trăiască lângă mormintele fiilor săi și a cerut binecuvântarea
ISM
starețului mănăstirii să meargă la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, ceea ce s-a și
întâmplat în anul 1876. O nouă etapă a vieții sale monahale de 30 de ani începu, în care el
nu mai sluji mândriei sale, ci lui Dumnezeu și oamenilor, nevoindu-se în lucrarea dragostei
creștine și pregătindu-se, pas cu pas, a păși pe calea către Iubitorul de oameni Dumnezeu.
La 14 martie 1878 a fost tuns în schimă cu numele de Serafim.
În anul 1878, părintele Serafim a fost trimis la Moscova de ascultare, mai întâi pentru
EL
supravegherea casei Polyanska, apoi pentru administrarea construcției unui nou paraclis
mănăstiresc la poarta Vladimir.
Ținea în permanență corespondență cu părinții săi duhovnicești, părintele Ieronim și
egumenul Macarie199. A revenit la Athos șase ani mai târziu, în anul 1884. În acest răstimp,
GH
fiica sa devenind adultă hotărî să urmeze pilda tatălui său, intrând în mănăstire. Ea a devenit
călugăriță în Mănăstirea Pocrovski din Kiev,
cu numele Evdochia, păstrând în același timp
legături duhovnicești strânse cu tatăl ei, cu
care coresponda permanent. Toate scrisorile
AN
ei s-au păstrat în arhivele mănăstirii200.
Din anul 1884 până la moartea sa,
părintele Serafim și-a făcut ascultarea la
cancelaria mănăstirii. El se deosebea prin
EV
smerenie și deplină încredințare în voia

lui Dumnezeu. Îndatoririle monastice le
împlinea întocmai, fiind și foarte râvnitor
pentru slujbele bisericești. Părintele Serafim
a răposat pe 20 noiembrie în anul 1899.
RA
ITU
ED
199
200
©
295
OS
ISM
Schiarhidiaconul Luchian (Roev)
Schiarhidiaсonul Luchian (în lume, Lev Grigorievici Roev) s-a născut în anul 1834
EL
într-o familie mic-burgheză din orașul Azov, gubernia Ecaterinoslav. Numele mamei sale
a fost Evdochia. Nu știm nimic despre nevoințele vieții lumești ale părintelui Luchian, dar
scrisorile sale indică faptul că el a primit o educație bună.
În anul 1851 el sosi la Athos, intrând în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon.
GH
Avea pe atunci 17 ani și duhovnicul Ieronim i-a dat ascultarea de chilielnic. În anul 1854
a fost tuns în mantie cu numele Luchian.
Părintele Ieronim adeseori se retrăgea în diferite chilii ale mănăstirii și aproape timp
de 15 ani, oriunde ar fi mers, era mereu însoțit de chilielnicul său Luchian, care avu
AN
norocul să fie în permanență lângă acest sfânt om, pe care îl iubea și-l aprecia. Și frații îl
invidiau pe părintele Luchian cu invidie „albă”.
EV
RA
ITU
ED
Coliba „Sfântul Luchian” în vremea părintelui Luchian. Astăzi dărâmată în întregime.

©
OS
Schiarhidiaconul Luchian (Roev)
În anul 1865, părintele Luchian a fost
ISM
hirotonit ierodiacon. Curând după aceea,
stareții mănăstirii au decis să instaleze
o tipografie în mănăstire, alegându-l pe
părintele Luchian să studieze procesul
de tipărire, având în vedere că avea darul
desenului și a pictat și icoane. În acest scop
EL
el a fost trimis la Constantinopol.
Prima sa însărcinare a fost de a pregăti
un album foto de la Muntele Athos,
GH
pe care stareții doreau să-l transmită
ambasadorului conte Nicolai Ignatiev,
ctitorului și binefăcătorului mănăstirii,
pentru a fi prezentat familiei imperiale. Iată
cum descrie el stareților cum vedea el că
AN
ar trebui să arate acest album. „Albumul
Măriei Sale trebuie să fie cât mai elegant.
În acest scop, avem nevoie de un gravor
bun, care ar putea sculpta în lemn și în os,
EV
pe partea din față a albumului, imaginea

Sfântului Munte Athos, în jurul căreia să fie
amplasat un rococo simplu (de exemplu, împletituri sau ghirlande), în colțuri − bordură.
În mijloc să se afle Muntele, iar sub munte, o cruce. Deasupra crucii va fi scris titlul
albumului (circular)”201.
RA
Părintele Luchian își însuși și tehnica de imprimare și, achiziționând echipamentul

necesar, el reveni la mănăstire. Aici a organizat o tipografie unde în cea mai mare parte
se tipăreau icoane și mici pliante cu conținut duhovnicesc, precum și diverse litografii.
Părintele Luchian a transmis cunoștințele sale mai multor frați, care au continuat lucrarea
ITU
sa până la începutul Primului război mondial.

În anul 1885, muri părintele duhovnicesc Ieronim, un suflet foarte drag părintelui
Luchian. Aceasta a fost o pierdere foarte grea pentru el. După aceea, părintele Luchian îl
rugă pe părintele Macarie să-l binecuvânteze spre a-și construi o mică chilie lângă mănăstire,
unde să se poată retrage pentru rugăciune. După 34 de ani de muncă dezinteresată în folosul
ED
mănăstirii, el voia să continue să slujească mănăstirii prin rugăciune, desăvârșindu-se treptat

duhovnicește. Părintele Macarie îl binecuvântă, și el își construi în grădina de măslini, în
partea de sud-est a mănăstirii, o mică colibă, în care a trăit zăvorât mai bine de 30 de ani,
201
©
297
OS
frații numindu-o coliba lui Luchian. Aici urmă el acea pravila monahală, pe care o făcea
ISM
cuviosul său stareț atunci când se retrăgea prin chilii, care includea postul aspru îmbinat
cu rugăciunea neîncetată a lui Iisus.
Când pântecele nu este îmbuibat de bucate, rugăciunea se dovedește a fi mai profundă
și mai duhovnicească. Părintele Luchian nu gătea niciodată nimic, ci folosea numai legume
proaspete presărate cu sare și măsline. Cu o salată mânca pesmeții înmuiați în apă pe
EL
care-i primea de la mănăstire. Aceasta era toată mâncarea lui. Și niciodată nu a folosit
vin sau alte băuturi alcoolice.
Pravila lui de rugăciune începea cu pavecernița mare, pe care el o știa pe de rost, după
care stătea pe o bancă și făcea rugăciunea lui Iisus − 60 de metaniere (ațe). Apoi se
GH
odihnea trei ore. Sculându-se dimineața, lua din nou metanierul și rostea rugăciunea lui
Iisus (30 de ațe). Apoi lua prânzul. Prânzul împreună cu gătitul nu-i luau mai mult de o
jumătate de oră. Chiar în timpul mesei, el nu înceta rugăciunea lui Iisus. Apoi se așeza la
rucodelie, adică pictarea icoanelor. Părintele Luchian a pictat pentru mănăstire o mulțime
AN
de icoane, precum și vederi din Muntele Athos, care erau foarte solicitate de pelerinii
vizitatori. În timpul rucodeliei, el nu întrerupea rugăciunea lui Iisus. După patru ore de
pictură, se odihnea doar o oră. După odihnă, două ore le dedica micii sale grădini, de unde
se hrănea, iar după aceea toată pravila începea din nou.
EV
În primii 15 ani, el nu a avut nici chilielnic, nici ascultător. Mai târziu, la insistența
stareților mănăstirii, el căzu de acord să aibă un singur chilielnic, dar candidații la această
ascultare nu au putut suporta viața lui strictă. Nu s-au putut menține nici măcar trei luni
și au fugit. Unul dintre acești ascultători a fost viitorul pustnic, ieroschimonahul Teodosie
RA
(Haritonov), care a rezistat la el timp de un an și jumătate.

La 13 august anul 1910 părintele Luchian a fost tuns în schimă, după care, la cererea
Consiliului Stareților, începu să primească la
el vizitatori, călugări însetați de convorbiri
ITU
duhovnicești cu el și înalți oaspeți. În

mănăstire se bucura de o mare autoritate,
și fără consultarea cu el nu începea nici o
activitate în mănăstire.
Ieroschidiaconul Luchian a răposat la
ED
4 iulie în anul 1916, slujind mănăstirea

trupește și duhovnicește timp de 65 de ani.
El a murit în coliba sa, așezat pe un scaun,
liniștit, de parcă ar fi adormit. Poslușnicul
©
298
OS
Schiarhimandritul Nifon (Cetverikov)
de alături nici nu a observat când și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Apropiindu-se de
ISM
el, începu să-l întrebe despre masă, fără să-și dea seama imediat că a murit.
EL
Schiarhimandritul Nifon (în lume, Nicolai
GH
Vasilevici Cetverikov) s-a născut în anul
1842 în orașul Premysl din gubernia Kaluga,
în familia târgoveților Vasile și Pelagia
Cetverikov. Când părintele Nifon avea 15 ani,
el a mers împreună cu mama sa la un renumit
AN
nebun pentru Hristos ca să poată afla ceva
despre el însuși și despre mântuirea lui. Când
au ajuns la el, acesta se ridică în picioare,
începu să se roage și bălmăjii ceva, care nu
EV
putea fi înțeles și, în cele din urmă, spuse:

„Lipește ceara!”. Și băiatul începu să lipească
ceara pe pereți. Apoi porunci: „Tămâiază!”.
Nicolai începu să tămâieze. Apoi ceru: «Să-
mi dai banii!». El i-a dat ceva bani, iar acela
RA
zise: «Să mi-i dai pe toți!». Și i-a dat. Acesta

a luat banii și a plecat...
Mai târziu, când a ajuns la Athos, a
înțeles ceea ce voia să-i spună acel nebun
ITU
pentru Hristos. Părintele Nifon veni aici

într-o biserică grecească, unde grecii
cântau și citeau. El însă, neînțelegând nimic, a fost făcut, prin urmare, ecclesiarh și punea
lumânări. Iar fiind hirotonit preot, a trebuit să tămâieze. Când a fost primit la Russik,
stareții i-au poruncit să dea toți banii, fără să-și lase nimic pentru el”202.
ED
În tinerețe, îmbolnăvindu-se, lui Nicolai i se făcu sfântul maslu și el văzu aevea pe

Împărăteasa Cerului, care, arătând cu mâna spre Athos, îi porunci să meargă la Muntele
Sfânt.
202
©
299
OS
În Muntele Athos el sosi în anul 1870, intrând în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic
ISM
Pantelimon, unde a fost tuns în mantie în anul 1873. Ascultarea și-a făcut-o mai întâi
în atelierul de ceasornicărie, ca asistent al ceasornicarului. Era un ascultător foarte de
ispravă. În plus față de această ascultare, cu binecuvântarea starețului Macarie, a fost și
paracliser la Liturghiile de devreme, pe care părintele Macarie le slujea aproape zilnic.
La 15 august anul 1880, părintele Nifon a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 23 noiembrie
a aceluiași an, a fost hirotonit ieromonah. În anul 1881, stareții l-au binecuvântat pentru
EL
ascultarea la așezământul mănăstirii din Constantinopol. Acest lucru deveni pentru el
o adevărată încercare, fiindu-i greu să se despartă de iubitul său părinte duhovnicesc.
Dar el credea cu tărie, că pentru îndeplinirea ascultării va primi harul lui Dumnezeu, că
GH
duhovnicul se va ruga în mod special pentru el, astfel încât legătura duhovnicescă dintre
ei nu va fi întreruptă. El nu a întrerupt nici comunicarea scrisă cu stareții, ceea ce a fost
o mare mângâiere pentru el. El scria scrisori părintelui Macarie și părintelui Ieronim203.
Au trecut, deci, cinci ani, după care a fost trimis la Mănăstirea Noul Athos, închinată
Sfântului Simon Zelotul. Rezultatul aflării părintelui la această mănăstire a fost cartea sa,
AN
lansată în anul 1889 cu titlul „Abhazia cu mănăstirea ei Noul Athos, închinată Sfântului
Simon Zelotul“, fiind o completare a lucrării cu același nume a arhimandritului Leonid
(Ravelin)204. Lucrarea de 138 de pagini a savantului părinte arhimandrit, părintele Nifon
a transformat-o într-o carte de 339 de pagini cu numeroase ilustrații și hărți, făcând un
EV
serviciu de neprețuit atât pentru Russik, cât și pentru Mănăstirea Sfântului Simon Zelotul.
În anul 1886, părintele Nifon a fost binecuvântat să se întoarcă la Athos, unde făcea
ascultarea de părinte duhovnicesc al fraților.
Pe la 1886 sau 1887, pe când locuia într-o chilie de lângă paraclisul Sfântului
Dimitrie, într-o noapte, moțăind, el văzu intrând în chilia sa o maiestuoasă și strălucitoare
RA
Doamnă (Maica lui Dumnezeu), zicându-i: „Spune-i părintelui Macarie (egumenului) să

nu închidă porțile mănăstirii pentru cei săraci, căci Eu am destul aur și argint”. Spunând
aceasta, începu să se îndepărteze din chilie. El trezindu-se, simți, chiar și după plecarea
Împărătesei Cerului, prezența Ei recentă și o strălucire continuă. Nesigur de realitatea
ITU
celor întâmplate, el se plimbă puțin prin chilie, se rugă și ațipi din nou. Și iarăși i se
arătă aceeași viziune și auzi aceleași cuvinte. Se gândi: „Nu este cumva o uneltire a
vrăjmașului?” Și adormi din nou. Dar și pentru a treia oară a văzut și a auzit la fel. Și,
trezindu-se, din nou, ca și celelalte dăți, văzu păruta strălucire continuă. Cu toate acestea,
părintele Nifon se jenă a-i spune părintelui Macarie viziunea. Dar, în mod surprinzător,
ED
mai târziu, în testamentul său, părintele Macarie anume aceste cuvinte, pe care le-a auzit
203
AMRPA. Doc. nr. 788, 1177.
204
Leonid (Kavelin), arhimandrit. Abhazia cu mănăstirea sa Simon Zelotul din Noul Athos. M.,
1885.
©
300
OS
părintele Nifon în vedenie, le folosi când scrise despre necesitatea de a continua milostenia:
ISM
„Să nu se închidă nicicând porțile mănăstirii”205.
La 11 februarie 1896 părintele Nifon, prin tragere la sorți, a fost ales, dintre cei patru
candidați, ca stareț. Pe 17 februarie 1896 el a fost tuns în schimă.
După moartea egumenului Andrei, la 3 noiembrie 1903, el a fost ridicat la rang
de egumen, iar la 8 noiembrie 1904 − la rang de arhimandrit. Pentru meritele sale în
slujirea Bisericii, la 18 februarie 1896 părintele Nifon a primit o bederniță, iar la 28 iunie
EL
1898 i-a fost înmânată o cruce pectorală. Egumen al Russik-ului părintele Nifon a fost
mai puțin de doi ani și nu a reușit să facă nimic deosebit.
Părintele Nifon a răposat la 24 octombrie 1905. Duminică, 23 octombrie, era încă destul
GH
de sănătos și activ. A doua zi, în timpul utreniei, ca de obicei, citea cei șase psalmi, apoi
a umblat prin biserică, supraveghind toate și pregătindu-se să slujească Sfânta Liturghie
în catedrala Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Când cu o jumătate de oră înainte de
Liturghie, adică la ora 12 dimineața, după ora bizantină, veni după el ierodiaconul de rând
și părintele Nifon îi spuse:
AN
„E ceva în neregulă cu stomacul meu”, − dar totuși a mers să slujească. Venind la
catedrală, el, înainte de a se trage clopotele, făcu chiar și proscomidia, pomenind pe toți
cei înscriși în pomelnicul bisericesc și în pomelnicul lui propriu.
Liturghia începu în mod obișnuit. După ce se citi Sfânta Evanghelie, părintele Nifon,
EV
probabil simțindu-se foarte rău, și slăbind din ce în ce mai mult, nemaifiind capabil să
continue și să termine slujba, se dezbrăcă de veșminte, intră în chilia sa și se întinse
pe pat. Imediat apăru în chilia sa doctorul monahal, părintele Vichentie, care făcu tot
ce-i stătea în puteri pentru a-i ușura suferința. În timpul Vecerniei, la cererea celui
suferind, duhovnicul frăției, părintele Agatodor, aduse Sfintele Daruri de rezervă și citi
RA
rugăciunile de împărtășanie pentru cel grav bolnav. Părintele egumen, ridicându-se de pe

pat, se spovedi pe scurt duhovnicului, care
stătea înaintea lui cu Darurile Sfinte, apoi
se împărtăși. Părintele Agatodor citi și
ITU
rugăciunile de mulțumire pentru Sfânta

Împărtășanie. Bolnavul îi mulțumi și-i ceru
să i se citească canonul de rugăciunea al
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la
ieșirea sufletului, ceea ce părintele Agatodor
ED
a săvârșit imediat.
La propunerea de a trimite pe cineva
după un medic grec de la Vatoped, părintele
205
©
301
OS
Nifon spuse: „Nu, nu este nevoie, oricum nu mă va mai prinde în viață, însă, faceți, totuși,
ISM
cum voiți”. Desigur, s-a trimis după medic. Boala se întețea. Și la ora 12 dimineața a
murit liniștit și pașnic. Prin urmare, de la începutul bolii și până la plecarea lui din această
lume trecu doar o singură zi.
EL
Ieroschimonahul Pantelimon (Șiliaev)
GH
Ieroschimonahul Pantelimon (în lume, Andrei Matveievici Șiliaev) s-a născut în anul
1842 în familia unui negustor din orașul Elabuga, gubernia Vyatka. Avea două surori și
un frate, Emelian. Acesta din urmă a făcut ulterior o avere, a devenit comerciant al celei
de-a doua bresle și a fost un binefăcător al Mănăstirii Sfântul Pantelimon din Athos. A
primit educația primară în Perm, după care a intrat la gimnaziu în Sankt Petersburg, unde
AN
a studiat în clasele de profesori și scribi. Mai multe despre viața sa din lume nu știm nimic.
În anul 1866, Andrei Matveievici, în vârstă de 24 de ani, veni la Athos, cerând să
fie primit ca ascultător în Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon. Stareții mănăstirii l-au
acceptat cu bucurie, dându-i ascultare la cancelarie, deoarece era un excelent caligraf.
EV
La 12 martie anul 1869, Andrei Matveievici a fost tuns în mantie cu numele Amos, iar
pe 14 septembrie același an a fost hirotonit ierodiacon. În acest timp el deveni gestionarul
cancelariei, îndeplinind sârguincios această ascultare până în anul 1881.
În anul 1880, părintele Amos a fost tuns în schimă cu numele Pantelimon, iar în anul
următor, pe 8 septembrie, a fost hirotonit ieromonah. La scurt timp după aceea, printr-o
RA
decizie a Consiliului Stareților, primi binecuvântarea să meargă la Noul Athos pentru a

fi acolo părinte duhovnicesc. I-a fost foarte greu să se despartă de stareții săi dragi de la
Athos, dar, amintindu-și de îndrumările părintelui Arsenie (Minin), care, printre altele,
zicea, că un călugăr ar trebui să fie ca și cuiul, care stă exact acolo unde-l bați, se smeri și
ITU
plecă să-și îndeplineasca noua sa ascultare, fără a bănui că nu se va mai întoarce niciodată
la mănăstirea sa din Muntele Athos.
Părintele Pantelimon a corespondat în mod constant cu stareții săi, duhovnicul Ieronim
și egumenul Macarie. Trimitea două scrisori într-un singur plic, fiecăruia câte una206.
Amintirile despre Athos nu-l părăseau însă. Deja la un an după sosirea sa la Noul Athos,
ED
el scria o petiție către duhovnicul Ieronim, cerând să se întoarcă acasă, la mănăstirea lui
nativă. La Noul Athos a fost și duhovnic, și profesor de religie la școala de pe lângă
mănăstire. În afară de aceasta, el conducea și activitatea editorială a Mănăstirii Sfântul
206
©
302
OS
Arhimandritul Misail (Sapeghin)
Pantelimon. La recomandarea sa, publicația monahală „Convorbiri duhovnicești” primi
ISM
forma sa finală.
Sosirea părintelui Pantelimon la Noul Athos a coincis cu asasinarea de către teroriști a
Țarului-Eliberator Alexandru al II-lea. Iată ce scria el cu această ocazie duhovnicului său
Ieronim: „Iată, nu mai este iubitul nostru suveran! Vrăjmașii Crucii și ai Patriei noastre
și-au atins scopul. Dar Patria noastră se bazează pe credința ortodoxă, pe care porțile
iadului nu o vor birui!”
EL
Cu binecuvântarea Sfântului Sinod, pe 3 aprilie 1887, părintele Pantelimon intră în
Mănăstirea Uspensky a eparhiei Sukhumi, unde a fost și duhovnic, și econom. Aici a
rămas doar un an, dar ajutorul său pentru mănăstirea în renaștere a fost uriaș, deoarece
GH
avea deja o vastă experiență în organizarea treburilor mănăstirești începute de la zero,
dobândită în Mănăstirea Sfântului Simon Zelotul.
Pentru meritele sale, episcopul Ghenadie de Sukhumi îi înmână părintelui Pantelimon
o bederniță. După aceea, din porunca aceluiași episcop, se întoarse din nou la mănăstirea
Noul Athos, unde a trăit din mai 1888 până în anul 1890. La 20 aprilie 1891, prin decretul
AN
consistoriului duhovnicesc din Kazan, el a fost rânduit la Mănăstirea Raifa Bogorodițkaya
din eparhia Kazan, unde a devenit în curând egumen.
Părintele Pantelimon a răposat în septembrie 1902.
EV

RA
Arhimandritul Misail207 (în lume, Mihail Grigorievici Sapeghin) s-a născut în anul
1852 într-o familie țărănească din satul Ijevsk, județul Spassky din gubernia Ryazan.
Mama lui se numea Anastasia. Țăranii, eliberați de către Țarul-Eliberator din iobăgie, și-au
căpătat dreptul la educație, copiii țăranilor analfabeți mergând la școlile rurale. Într-una din
ITU
aceste școli primi educația primară și tânărul Mihail. La vârsta de 22 de ani s-a hotărât
să devină călugăr, fapt pentru care a primit binecuvântarea părinților săi.
La Athos Mihail sosi în anul 1874 și intră în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic
Pantelimon. Dar a fost imediat trimis înapoi în Rusia ca ascultător la părintele Mihail
(Savițky), care a organizat o fabrică de pește în Chumburg. Acolo s-a nevoit el timp de
ED
cinci ani. Apoi s-a întors din nou la Athos și la 7 martie 1879 a fost tuns în mantie și
207
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Verin S. Arhimandritul Misail, egumenul Mănăstirii ru-
sești Sfântul Pantelimon din Athos / Calendarul rusesc ortodox pentru anul 1931. Vladimirovka, 1930.
pag. 66-69.
©
303
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
numit Misail. După tunderea sa a primit ascultarea de ajutor al părintelui Tihon (von
ISM
Rambah) la cancelarie. În cele din urmă se împlini dorința sa de a fi cât mai aproape
de stareții mănăstirii, părinții Ieronim și Macarie, care, la rândul lor, l-au îndrăgit și ei
pe părintele Misail. La 9 martie anul 1885 a fost hirotonit diacon, iar la 6 octombrie
1885 a fost hirotonit ca ieromonah. După moartea părintelui Macarie, părintele Misail
primi binecuvântarea să cârmuiască așezământul mănăstiresc (metoc, gospodărie) din
Constantinopol, apoi și pe cel din Odessa, unde a rămas până la alegerea sa ca egumen în
EL
anul 1905.
La 29 mai 1905, părintele Misail, prin tragere la sorți, a fost ales stareț, iar după
moartea egumenului Nifon (Cetverikov), la 13 noiembrie a aceluiași an, în ziua Sfântului
GH
Ioan Gură de Aur, părintele Misail a fost ridicat la rangul de arhimandrit de către
Preasfințitul Dositei, fiind aprobat de Protat în funcția de egumen, în care s-a nevoit
timp de aproape 35 de ani. Grea cruce căzu pe umerii egumenului Misail. Toată perioada
egumeniei sale a fost pentru el o nevoință continuă.
Imediat după ce a preluat conducerea mănăstirii a venit un mare potop, distrugând
AN
multe clădiri și cauzând pierderi imense. Apoi începu mișcarea pentru numele Domnului
(imeabojnicescoe dvijenie), care a provocat mari daune mănăstirii și multe necazuri tuturor,
în special egumenului. Nu a fost bine uitată această nenorocire, că urmă o alta, începu
războiul mondial, apoi prăbușirea Patriei, care a subminat în cele din urmă bunăstarea
EV
materială a mănăstirii.
E nevoie de o credință foarte puternică în Providența lui Dumnezeu pentru a nu
cădea în deznădejde în astfel de grele încercări. Toate aceste nenorociri cereau, din partea
părintelui egumen, eforturi incredibile, griji extraordinare și multă energie pentru a găsi
mijloace de existență a numeroasei frății (la începutul egumeniei sale numărul fraților
RA
erau de 1700 de persoane, iar până la sfârșitul egumeniei sale rămaseră doar 500 de
persoane).
De la începutul egumeniei sale și până la 16 noiembrie 1934, când a fost paralizat, ne
mai ieșind niciodată din chilia sa, el nu a lipsit de la nicio slujbă, cu excepția unor cazuri
ITU
extreme sau a bolii grave. El considera ziua pierdută dacă nu slujea Sfânta Liturghie.
Fiind întotdeauna și în toate punctual, el era primul la biserică, unde cu voce sonoră și
puternică citea cei șase psalmi la utrenie, iar în zilele de sărbătoare citea cuvântul de
învățătură. Știind bine că lenea este mama tuturor relelor, Misail urmărea cu strictețe, ca
nimeni „să nu stea fără treabă în chilie”, ci fiecare să-și facă conștiincios ascultarea pentru
ED
binele întregii obști monahale. Preocupările părintelui Misail cu privire la îmbunătățirea

externă a mănăstirii țineau, în mare, de construcția de noi clădiri și biserici.
Ca om, dar în același timp ca și călugăr, părintele Misail îmbina în sine multe virtuți.
El se remarca prin bunătate, dragoste, indulgență și smerenie. Răbdarea și bunăvoința lui
©
305
OS
erau, însă, uluitoare. El înțelegea viața monahală numai în sensul ei sublim, ca o dorință
ISM
constantă de desăvârșire întru sine în duhul iubirii creștine pentru slujirea aproapelui.
În ceea ce privește frăția monahală, fii săi duhovnicești, el și-a manifestat mereu grija
sa părintească. Toate slăbiciunile fiilor săi duhovnicești le suporta cu multă răbdare,
îndreptându-le cu duhul blândeții. Neprihănirea, sinceritatea, smerenia și simțul tactului
înnăscut, involuntar îi predispunea la ascultare față de el pe toți cei cu care se confrunta.
Văzându-l pe părintele, scriitorul Boris Zaițev scria despre el: „Părintele Misail și-a
EL
păstrat o adâncă simplitate și tărie populară, căreia îi este străină orice fandoseală. La fel
de încrezător și cu aceeași tărie slujește, citește hexapsalmii, îți întinde să-i săruți mâna,
face și el închinăciuni până la pământ, ascultă cum i se cântă „Mulți ani trăiască!”208.
GH
Iată cum descrie întâlnirea cu el și scriitorul Vl. Maevsky: „Părintele egumen vă
așteaptă deja! − spuse starețul. − Din chilia sa el nu iese nicăieri, oaspeți dragi, însă
primește cu dragoste și bucurie... N-ai ce să-i faci..., aceasta se vede a fi voia Domnului.
Căci nu poate părăsi scaunul cu rotile... Paralizie! Și vârsta înaintată, peste optzeci de
ani... Dar mintea egumenul nostru o are încă destul de limpede. Dă, Doamne, un astfel de
AN
cap luminat și pentru fiecare dintre noi, chiar și pentru cei tineri. Dar, zic, convingeți-vă
singuri...”
Părintele Ioanichie avea dreptate.
Nu a durat mai mult de o jumătate de oră și am plecat de la arhimandritul Misail
EV
fascinat de impresiile minunate, pe care le-am primit după vizitarea acestui uimitor cinstit
stareț.
Vestitul egumen, starețul Misail, în vârstă de 80 de ani, a fost ales de către frați stareț
pe viață al mănăstirii. Acest om remarcabil și înțelept, acest părinte purtător de grijă al
numeroasei comunități monastice care se afla în supunerea sa, se bucura de mare respect
RA
și cinstire în tot Muntele Athos.

... Încă foarte tânăr fiind, el veni la Athos, mânat de o credință tare și înflăcărată,
intrând în Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Apoi începu urmarea unei îndelungi și
persistente școli monahale sub supravegherea strictă a stareților cu experiență, care-l
ITU
ridicau treptat pe tânărul călugăr la o înălțime duhovnicească de neînțeles pentru omul

lumesc, ce-i deschidea calea spre fapte mari. A trecut prin multe ascultări, dintre care cea
mai importantă a fost îndelungata stăreție în Constantinopol, la așezământul (metocul)
monahal. Anume această ascultare i-a dat o mare experiență de viață, lărgindu-i mult
orizonturile.
ED
În general, în ciuda absenței aproape absolută a oricărei educații școlare, părintele Misail
nu numai că era înzestrat din fire cu o minte ageră, ci și cu o abilitate de comportament
cu cei mai diverși reprezentanți ai societății. El avea în conversație un mare tact natural,
208
Zaițev B. Athos. Paris, 1928, pag. 37.
©
306
OS
înțelepciune lumească și inventivitate. Uneori, doar o ușoară timiditate putea fi văzută la
ISM
acest remarcabil monah, dar răspunsurile sale erau întotdeauna exacte și inteligente. El
nu spunea nimic nefolositor și, în general, era reținut, manifestând o adevărată demnitate
monastică și o modestie rară.
Anii au trecut. Din tânărul călugăr a crescut un iluminat și destoinic stareț, slăvit
pentru viața sa aspră, fiind un model de adevărată viață ascetică pentru alți călugări... Și
veni vremea, când frăția însăși, cu iubire și respect, îl alese ca egumen al lor pe părintele
EL
Misail. Dar aceasta a fost pentru el cea mai dificilă ascultare din nesfârșitul șir de ascultări,
pe care le făcea el însuși fiind în subordinea egumenului.
... Era nevoie de enormă voință, de experiență și înțelepciune pentru responsabilitatea
GH
de a menține bunăstarea mănăstirii, prestigiul și înălțimea puterii duhovnicești. Și astfel
de calități le avea îndeajuns părintele Misail, în ciuda vârstei sale și a dezvoltării, la
sfârșitul vieții sale, a diferitelor boli, care l-au legat pe cinstitul stareț de un scaun сu
rotile. Dar această împrejurare nu-l împiedică să mă primească cu extremă politețe și
AN
dragoste părintească și să mă facă a mă desfăta de o discuție interesantă cu el și de
îndrumări părintești, pline de înțelepciune și limpezime duhovnicească...
În chipul părintelui egumen Misail era ceva patriarhal, ceva de la un călugăr ideal
de pe vremuri. Fără a intra în amănuntele vieții administrative și economice a imensei
EV
mănăstiri, părintele Misail avea darul de a-și alege buni asistenți, cărora le încredința
pe toate. În același timp, el iubea și întotdeauna susținea pe frații cu studii, încercând să
le acorde o ascultare corespunzătoare. Era un om al păcii. Binecuvântata pace, radiinda
limpezime a duhului, blândețea și răbdarea reprezintă trăsăturile distinctive ale acestei
persoane neobișnuite, cu adevărat sfinte și binecuvântate...
RA
„Dobândește pacea și mii de oameni în jurul tău se vor mântui”, de aceste cuvinte
ale Sfântului Serafim din Sarov ne amintitim gândindu-ne la părintele Misail. Și ca rod
al acestei vieți sfinte, părintele Misail se învrednici și de darurile Sfântului Duh, cel al
purtării de grijă și al clarviziunii, dar, mai presus de toate, darul dragostei părintești.
ITU
Timpul trecea. Și eu ascultam cu mare și aleasă satisfacție glasul gros al unui stareț
înțelept, care nu înceta a mă desfăta cu darul nesfârșit de scump al învățăturilor sale
părintești, umplându-mi întreg sufletul meu cu cele mai bune simțăminte.
Părintele Misail captiva în mod involuntar pe toți cei din jurul lui datorită calităților
sale bogate duhovnicești, a căror influență era în mare parte confirmată de impozanța
ED
externă a figurii sale impunătoare. Acest minunat stareț era ca o descriere alegorică reală
a falnicului duh al vechii Rusii, al acelei „Sfinte Rusii“ pe care am menționat-o mai sus. El
era înalt, lat în umeri și fizic puternic. Iar aceste trăsături erau uluitoare, chiar și atunci
când acest stareț gigant stătea în fotoliul lui adânc, țintuit de o boală gravă.
©
307
OS
Și, în același timp, fiecare vizitator era impresionat de afecțiunea și bunătatea, aproape
ISM
de copil, a părintelui Misail. În ea, în această afecțiune delicată de copil, din nou se părea
că vezi Sfânta Rusie, cu calda ei lumină și cu extraordinare posibilități”209.
Atmosfera din chilia părintelui Misail era una dintre cele mai simple și nici în haine nu
se deosebea de restul fraților. Lua masa, de regulă, la trapeza de obște. Ușile chiliei sale
erau deschise de dimineață devreme până noaptea târziu. Veneau la el continuu frații cu
nevoi diferite, apoi călugări de la alte mănăstiri și pustnici pentru ajutor. Pe toți trebuia
EL
să-i asculte, să dea porunci, să ofere ajutor spiritual și material. Și așa a continuat timp
de 35 de ani! Arareori părintele egumen părăsea mănăstirea. A vizitat ocazional metocul
Krumița, aflat la 30 de verste de mănăstire, pentru a cerceta frații de acolo, pentru a da
GH
binecuvântare celor care muncesc acolo, pentru a-i mângâia pe cei mâhniți și a-i încuraja
pe cei slabi. Necătând la extrema sărăcie materială a mănăstirii, părintele Misail continuă
să mențină vechile tradiții de îndrumare spirituală a poporului rus. Toți cei din emigrația
rusă, care au vizitat Muntele Athos, au rămas pentru totdeauna impresionați de chipul
AN
minunat al binecuvântatului stareț egumen al Mănăstirii Sfântului Pantelimon.
Iată ce scria despre întâlnirea sa cu părintele Misail în anul 1931 ieromonahul Serafim
din misiunea Vladimirovskaya: „E destul să-l vezi o singură dată pe acest sfânt stareț,
ca să-l iubești cu o puternică dragoste fiiască. Pe cine nu a încălzit, pe cine nu a liniștit
EV
și a înălțat zâmbetul lui senin? «Înger în trup» îi zic fii săi duhovnicești. Și nimănui în
Athos nu i se potrivește atât de bine acest nume, ca părintelui Misail. O întruchipare mai
desăvârșită a nerăutății și a iubirii sfinte pentru Hristos nu mi-a fost dat să văd. Vreme
de 26 de ani, părintele Misail a condus mănăstirea în duhul acestei mari iubiri. Și cu toate
că a trebuit să îndure multe dureri și necazuri, chipul lui rămânea mereu plin de pace,
RA
blândețe și bunătate îngerească.

Din păcate anii treceau și părintele Misail, se pare, începu să slăbească. A fost necesar
să i se lase doar săvârșirea zilnică a Sfintei Liturghii, deoarece medicii i-au interzis să
vorbească cu voce tare, el însă era ne lipsit de la toate slujbele, oricât de lungi, și sta până
ITU
la capăt...
Cu bunăvoință m-a primit în modesta sa cameră de primire părintele arhimandrit. M-a
întrebat despre misiunea noastră, vorbind cu dragoste și respect profund despre scrierile
arhimandritului Vitalie, lucrarea misionară și ecleziastică pe care el o supraveghează de
multă vreme, fiind de acord să binecuvânteze locuința noastră misionară din Vladimir, în
ED
Carpați”210.
209
Maevski V. Povestiri athonite. Paris, 1950. pag. 30.
210
Serafim, ieromonah. În Sfântul Athos în zilele de Paști din anul 1931 / Calendarul rusesc ortodox
pentru anul 1932. Vladimirovka, 1931, pag. 46.
©
308
OS
Dar iată și amintirea lui S. Verin, pe atunci încă student la Institutul Teologic din
ISM
Belgrad: „Îmi amintesc că în anul 1923, fiind încă student, am ajuns de Paști la Sfântul
Munte Athos. Eram ca și în rai. De parcă nu ar fi fost niciodată o revoluție. Întreaga
viață a vechii mănăstiri rusești s-a păstrat în toată frumusețea sa diafană: biserici uriașe
cu minunate picturi, icoane în veșminte grele de argint, candelabre strălucitoare. Și
toate acestea menținute în uimitoare ordine și curățenie de către septuagenarii eclesiarhi
(călugări paracliseri), care doresc a ține pasul cu mai marele lor, egumenul. Am vizitat, de
EL
jur împrejur, toate imensele clădiri monahale. Apoi am stat mult timp în sala de recepție
a «arhondaricului regal» (hotel pentru oaspeții de onoare). Acesta este pe drept cuvânt un
muzeu de frumusețe spirituală a vechii Mari Rusii. Toate zidurile sunt decorate cu imagini
GH
fotografice pitorești ale evenimentelor cele mai interesante din viața spirituală rusă din
ultima vreme. Portrete de suverani, ierarhi eminenți, imagini ale unor mănăstiri, biserici,
etc., care te afundă în fosta, nu chiar atât de îndepărtata, iar acum, probabil, pentru
totdeauna pierduta atmosferă bisericească din Rusia...
În sfârșit, am intrat și în magazinul de icoane al mănăstirii. Doamne, câte cărți
AN
frumoase, creații patristice! Ochii noștri, ai sărmanilor teologi, care nu mai văzuseră atât
de multă literatură duhovnicească, s-au aprins. Toți ar fi cumpărat cu drag cele văzute,
dar în buzunar nu aveam decât 500-1000 de dinari. Iar bunul stareț Metodie, monahul
vânzător, chemă pe părintele egumen, zicându-i: «Au dat năvală în magazinul meu
EV
studenții teologi. Sunt înfometați de carte. Cu mare sete și le doresc, dar nu au cu ce să le

cumpere». Părintele Misail clătină din cap și zise: «Suntem și noi săraci, părinte Metodie...
Dar, fă totuși așa, ca să nu dăm piatră în loc de pâine. Rânduiește cumva lucrurile, părinte
Metodie...» Și ne-a fost acordată o reducere de 75%! Adică, aproape în dar am dobândit
multe cărți patristice frumoase. Aceasta, desigur, este doar un firicel de nisip din marea
RA
virtuților acestui minunat stareț.

Dar iată un episod din acele vremuri. După ce bolșevicii au distrus Paraclisul Iverska
de la Moscova, emigranții ruși au ridicat o copie exactă a acesteia în Belgrad. Se dorea
și o nouă copie exactă a icoanei făcătoarei de minuni a Maicii lui Dumnezeu Ivirita. Nu
ITU
era, însă, atât de ușor a cere călugărilor greci din mănăstirea Ivirului permisiunea de a
face aceasta, pentru că era necesară mișcarea din loc a icoanei originale. Și iată, pentru
obținerea acestei permisiuni, părintele Misail, în vârstă de 78 de ani, porni într-o lungă
călătorie de-a lungul traseelor muntoase,
pe catâr, la Mănăstirea Iviru. Și nu în zadar.
Unui astfel de petiționar, stareții ivirieni nu au îndrăznit să-i refuze, făcându-se copia
ED
icoanei. Acum ea se află la Belgrad, alături de o altă icoană sfântă a Bisericii noastre din
străinătate, numită Icoana Maicii Domnului Znamenskaya din Kursk”211.
211
Verin S. Arhimandritul Misail, egumenul Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Muntele Athos /
Calendar rusesc ortodox pentru anul 1931. Vladimirovka, 1930, pag. 66-69.
©
309
OS
Îi iubea și îl aprecia mult pe egumen și cuviosul Siluan Athonitul. Unul din episoadele
ISM
comunicării lor, cu comentariile sale, ni l-a lăsat părintele Sofronie (Saharov): „Starețul
Siluan discuta cu starețul arhimandrit Misail, bărbat duhovnicesc, față de care Dumnezeu
era binevoitor și îl ocrotea.
Părintele Siluan îl întrebă pe egumen:
− Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?
− Primul meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu, − spuse
EL
starețul, și oricine va face aceasta, harul lui Dumnezeu se va odihni peste el, iar dacă
cineva se va împotrivi mie, atunci, ca un om, eu voi da înapoi”.
Cuvântul egumenului Misail are următoarea semnificație: un părinte duhovnicesc,
GH
când este întrebat, prin rugăciune cere povățuire de la Dumnezeu, dar ca om, dă răspuns
în măsura credinței sale, după cuvântul apostolului Pavel: „... crezut-am, de aceea am și
grăit” (2 Cor 4, 13), dar „în parte cunoaștem și în parte prorocim” (1 Corinteni 13, 9).
În năzuința de a nu greși el însuși, dând sfaturi și îndrumări, știe că va sta la Judecata lui
AN
Dumnezeu, și, prin urmare, atunci când întâlnește replică sau o anume împotrivire lăuntrică
din partea celui care întreabă, renunță să mai înalțe prin cuvânt, nu mai îndrăznește să
întărească acest cuvânt ca expresie a voii lui Dumnezeu, ci „ca un om, se retrage”.
Cunoașterea acestui fapt a fost foarte clar exprimată în viața egumenului Misail.
EV
Odată el chemă la sine pe un monah începător, părintele S., dându-i o ascultare grea și
complicată. Ascultătorul primi cu smerenie ascultarea și, făcând închinăciunea cuvenită,
merse către ușă. Deodată, egumenul îl strigă, iar novicele se opri. Înclinându-și capul spre
piept, egumenul cu pace, dar ferm îi spuse: „Părinte S., ia aminte: Dumnezeu nu judecă
de două ori, astfel încât atunci când faci ceva din ascultare față de mine, eu voi fi judecat
RA
de Dumnezeu, iar tu vei fi liber de răspuns”.

Ori de câte ori cineva se opunea, chiar și într-o mică măsură, poruncii egumenului
Misail, atunci acest nevoitor curajos, în ciuda postului său administrativ, răspundea de
obicei: „Ei bine, fă cum vrei” și apoi nu mai repeta cuvântul.
ITU
De ce proceda astfel? Pentru că, pe de o parte, Duhul lui Dumnezeu nu suferă

constrângerea și nici disputa, iar pe de altă parte, voia lui Dumnezeu este un lucru
prea mare. În cuvântul părintelui duhovnicesc, care întotdeauna poartă în sine pecetea
relativității, ea nu încape, nu poate primi expresia perfectă și numai cel care percepe
cuvântul ca plăcut lui Dumnezeu, fără a-l expune judecății sale, așa cum se spune adesea,
ED
„fără comentarii”, numai acela a găsit calea cea dreaptă, căci el crede cu adevărat că „..la
Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26)212.
212
©
310
OS
Meritul părintelui Misail față de mănăstire nu poate fi estimat. Toți frații au remarcat
ISM
cu mare recunoștință importanța și amploarea eforturilor și strădaniilor sale. Dar cea
mai mare provocare, așa cum s-a spus mai sus, a fost pentru părintele Misail confruntarea
dintre călugării mănăstirii din cauza controversei în jurul numelui lui Dumnezeu.
Părintele Misail, care voia să împăciuiască părțile opuse, la început cedă părtașilor noii
doctrine, aceștia fiind porniți foarte agresiv. El credea că cedarea făcută îi va liniști și
EL
că disputa nu va trece dincolo de discutarea metodelor rugăciunii lui Iisus. În acest scop,
el a mers la Mănăstirea Noua Tebaidă, unde trăia majoritatea imeabojnicilor, fiind de
acord să primască apelul lor cu formulările, propuse de către imeaslavți. Dar mai târziu,
când în proces s-a inclus și părintele Antonie (Bulatovici), iar simpla dispută a escaladat
GH
într-o opoziție dogmatică, părintele Misail a luat o poziție hotărâtă, stând în apărarea
purității credinței ortodoxe. La Paștile anului 1912 egumenul Misail a trimis un mesaj
la schitul Tebaida, în care el îndemna pe călugări: „...să lase ciorovăiala periculoasă
dintre ei și disputa cu privire la prea dulcele și mântuitorul Nume al Domnului nostru
AN
Iisus Hristos”.
„Dacă cineva va îndrăzni să inițieze după aceasta vre-o dispută sau certuri, să facă
adunări, să adune semnături, atunci aceștia − dacă e călugăr − să fie opriți de la Sfânta
Împărtășanie cu Sfintele Taine timp de trei ani, iar dacă este preot, să fie oprit de la slujire
EV
timp de trei ani”, − scria egumenul Misail. − „Și dacă cineva îndrăznește să-i zică cuiva
«eretic», acela să fie oprit de la Sfânta Împărtășanie cu Tainele lui Hristos timp de un an...
Duhovnicilor le este strict interzis a intra în discuții despre întrebări dogmatice cu fiii lor
duhovnicești”.
RA
La 20 august anul 1912 adversarii imeaslavinicilor din Mănăstirea Sfântului Pantelimon

în frunte cu egumenul Misail au întocmit „Actul despre necuviincioșia închinării la numele
lui «Iisus»”, care conținea un punct, inacceptabil pentru imeaslavți, precum că nu se cuvine
a ne închina numelui lui Dumnezeu: „Noi credem și mărturisim că Domnul nostru Iisus
Hristos este adevăratul Dumnezeu... în două ființe, ne unite, nedespărțite, neschimbate,
ITU
inseparabil legate. Prin urmare, atunci când pronunțăm Presfântul și Dumnezeiescul Lui
Nume, adică Iisus Hristos, atunci ne imaginăm prezența invizibilă a Însuși Domnului
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea de a doua Persoană a Preasfintei
Treimii, ne despărțind Numele Lui de ființă și ne amestecând-o, urmând ca întru El, după
ED
cuvântul apostolului, să fim mântuiți, dar Îl cinstim pe El și ne închinăm Lui, Domnului

Dumnezeu Însuși”.
Ferma sa poziție părintele Misail și-o confirmă la 9 iulie 1913, când, după Sfânta
Liturghie, în prezența consulului și a întregii frății monahale, a citit mesajul Sinodului
©
311
OS
despre condamnarea învățăturii imeaslavilor. După citirea mesajului, călugărul Irineu
ISM
(liderul imeaslavilor) întrebă starețul: „Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Preadulcele
Nume «Iisus» este Dumnezeu sau nu?” Iar egumenul răspunse: „Numele «Iisus» nu este
Dumnezeu!”
Astfel, el respingând, în cele din urmă, erezia imeabojnicilor. Din păcate, imeaslavții
nu s-au smerit și nu și-au plecat capetele în fața egumenului lor, ținându-se ferm de noua
lor doctrină, care a condus la îndepărtarea lor de la Athos. Acest incident i-a provocat cea
EL
mai adâncă rană părintelui Misail, suferind la fiecare amintire a acestor zile și rugându-se
neîncetat pentru fiii săi rătăciți.
Meritele părintelui Misail pentru Biserică au fost pe bună dreptate recunoscute atât de
GH
conducerea clericală, cât și de cea laică.
În septembrie 1900 el a fost decorat de către Patriarhul Constantinopolului cu cruce
și bederniță, primind și titlul de protopresviter și singhel. La 14 octombrie 1913, de
patriarhul Constantinopolului, Gherman,
AN cu ocazia izbăvirii mănăstirii de învățăturile
eretice, el a fost distins cu crucea pectorală
de aur. În mai 1916 a fost decorat cu Ordinul
Sfintei Anna de gradul I pentru râvna sa în
EV
ajutorarea soldaților.
Părintele Misail a răposat în ziua de
duminică, la ora 10.30, la 22 ianuarie în
anul 1940.
RA
ITU
ED
©
OS
Schimonahul Trifilie (Malkov)
ISM
Schimonahul Trifilie (Malkov)
Schimonahul Trifilie (în lume, Trofim Naumovici Malkov) s-a născut în anul 1830
EL
într-o familie țărănească din satul Starița, județul Chernoyarsky, gubernia Astrakhan.
Când Trofim avea 18 ani, el își părăsi familia și se mută în orașul Ostrog, unde a reușit
treptat să strângă o avere suficientă pentru a deveni comerciant. După 20 de ani de muncă,
el avea deja propriul său comerț și o fabrică de prelucrare a peștelui. Trofim Naumovici a
GH
fost căsătorit și a avut copii.
Odată, în casa lui din Ostrog, el s-a întâlnit cu un călugăr athonit, părintele Timon
(Șcherbatov) care, în numele mănăstirii sale a venit să strângă donații. Conversația cu
el i-a făcut o impresie deosebită lui Trofim Naumovici. Dar el era atât de mult prins în
AN
vâltoarea afacerilor sale lumești, încât nu avu timp să se gândească mai profund la ceea
ce discutase cu minunatul stareț.
„Într-o zi, după o ceartă cu soția, − își amintea mai târziu părintele Trifilie, − pentru
a mă liniști, am decis să merg la artel pe jos. Gânduri negre îmi tulburau mintea, iar
EV
sufletul era în învălmășeală și disperare totală. Și dintr-o dată, nu știu cum, m-am trezit
chiar lângă zidurile bisericii. M-am simțit jenat și rușinat. Deși eram credincios, nu mă
deosebeam însă printr-o evlavie specială. Cu toate acestea, îmi dădeam bine seama că de
acum aici nu-mi mai este de fel locul. Însă, nu știu de ce, m-am însemnat cu semnul crucii,
am sărutat zidul bisericii și mi-am continuat drumul la muncă.
RA
Ziua, ca toate zilele mele de lucru, a fost încărcată de griji: ordine, dispute, înțelegeri,
convingeri, blesteme, strigăte − și așa mai departe, fără sfârșit. Și toate astea de dragul
banilor, de dragul profitului. Numai noaptea târziu, când reușeam în cele din urmă să
rămân singur și să reflectez la întâmplările care s-au petrecut în acea zi, îmi apărea brusc
ITU
în inimă o stare abia perceptibilă, dar incredibil de plăcută. Nu puteam înțelege motivul
acestei stări. Ziua petrecută îngrozitor nu-mi dădea niciun motiv pentru asta. Dar numai
ce mi-am amintit de neobișnuita întâmplare de lângă zidurile bisericii, că imediat inima
mea se umplu de o bucurie de nedescris. Nu am simțit așa ceva niciodată. Aveam o dorință
irezistibilă să cad în genunchi și să plâng, ceea ce am și făcut”213.
ED
Trofim Naumovici deveni binefăcătorul Russik-ului, nevoindu-se din greu pentru a

strânge donații împreună cu părintele Timon (Șcherbatov)214. După ce toți copiii lui s-au
213
214
©
313
OS
aranjat, fiii s-au însurat, fiicele s-au măritat, el se gândi să părăsească lumea aceasta
ISM
deșartă și să-și închine viața lui Dumnezeu.
În anul 1886, împreună cu studentul Auxentie Stadnițky, viitorul episcop Arsenie,
Trofim Naumovici a sosit ca pelerin la Athos. Aici, în mănăstirea Sfântului Mare Mucenic
Pantelimon, avu loc schimbarea lui finală. Iată cum descrie aceasta episcopul Arsenie:
„Astăzi, în timpul prânzului, l-am văzut pe vechiul meu prieten Naumovici. Nu l-am
recunoscut imediat, fiind îmbrăcat cu o rasă monahală, peste care avea legat un șorț de
EL
bucătar, și cu culion pe cap. El ne servea mâncarea.
− Bună, Egorici! − mă salută el.
− Ce e cu dumneata, Trofim Naumovici? Te faci călugăr?
GH
− Da, acuma sunt în ascultare monahală. Vreau să văd ce fel e viața asta, de mănăstire.
Dacă tot trăiești, pe toate trebuie să le încerci. Ieri am mers la părintele Macarie și i-am
spus: „Părinte, binecuvântează-mă la vreo ascultare monahală. Vreau să experimentez
totul. Voi face ascultare în toate, apoi mă voi întoarce acasă, dar de acum voi ști cum
este această viață monahală”. Părintele Macarie a râs, dar m-a binecuvântat mai întâi la
AN
această ascultare, de bucătar. Trebuie, Egorici, de încercat totul.
Iar eu am observat că el se jena și de mine și de ceilalți frați, care stăteau la masă,
ferindu-se parcă de ceva. Și într-adevăr el se simțea foarte jenat, căci până de curând fiind
el însuși stăpân, i se slujea, iar acum îi slujea el pe alții”215.
EV
Cea de-a doua zi, vlădica o descrie astfel: „Astăzi la prânz nu l-am mai văzut pe Trofim
Naumici. Mi s-a spus că el a renunțat deja la această ascultare. Cam degrab, gândi eu, își
experimentă el ascultarea monahală. După masă m-am culcat să mă odihnesc puțin. Doar
cât am ațipit, și am auzit pe cineva bătând pe ușă. O deschid, și... Naumici apăru în fața
RA
mea. Deja fără rasă, fără șorț și fără culion..., într-un cuvânt, fostul Naumici, dar parcă
oarecum zdrobit și posomorât.
− Da unde-i haina monahală? − îl întreb.
− Ce era să fac? Iată, vezi, mâinile mi s-au umflat butuc. Și asta numai după o zi de
muncă. Dar dacă ar fi fost o lună sau un an? La urma urmei, pare a fi bine în ascultarea
ITU
de bucătar. Mâncăruri și băuturi nenumărate. Dar câtă muncă, vai și amar! Oricine
vine, pune-i dinainte. El lasă dezordine, iar tu strânge după el. S-ar părea că-i treabă
ușoară: pune dinainte, spală și gata. Așa am gândit și eu la început. Ieri, după cină, am
mers la culcare și deodată simt niște împunsături în degete, din ce în ce mai puternice,
ED
încât toată noaptea n-am dormit. Mă uit dimineața, toată mâna mi-e umflată. Mă duc la
medicul mănăstirii. El mi-a uns-o cu ceva și parcă mi-a mai slăbit durerea. Las-o-ncolo de
ascultare monahală! La ce-mi trebuie mie! Eu n-am lucrat niciodată în viața mea. Acasă
215
Arsenie (Stadnițky), arhiepiscop. Jurnalul unui student pelerin la Athos. Kiev, 1886, pag. 155.
©
314
OS
Schimonahul Xenofont (Viazemsky)
am un artel cu 50 de lucrători și eu să muncesc aici! Am mers astăzi la părintele Macarie,
ISM
după Liturghie, și i-am spus: «Părinte, îl voi scuipa în ochi pe cel care spune că viața de
călugăr e ușoară». Celui ce va voi să meargă la Athos să se călugărească, îi voi spune: «Fă
stânga-mprejur, fratele meu, și ia-o mai bine direct spre Siberia. Îți va fi mult mai bine
decât călugărilor din Muntele Athos». Părintele Macarie râse, zicând: «La ce-ți trebuie ție
ascultare monahală, frate Naumici? Trăiește și tu ca toți nobilii»”.
După patru ani de ascultare la bucătărie, și anume la 26 martie 1890, Trofim
EL
Naumici a fost tuns rasofor cu numele Trofim, un an mai târziu, la 3 aprilie 1891 a fost
tuns în mantie cu numele Trifilie, iar doi ani mai târziu, la 5 martie 1893 a fost tuns
în schimă, după care, înainte de moartea sa, a avut ascultarea de a citi necontenit la
GH
Psaltire. Iată ce scrie despre el părintele Vladimir (Colesnikov): „În viața lui, plină de
evlavie, își căuta mântuirea, aproape la fiecare slujbă plângea, mai ales atunci când se
citeau viețile sfinților”216. Iată cum harul lui Dumnezeu l-a chemat la nevoința monahală,
transformându-l dintr-un muritor obișnuit într-un chip îngeresc.
Părintele Trifilie a răposat la 22 septembrie în anul 1901.
AN
EV

Schimonahul Xenofont (în lume, Constantin Alexandrovici Viazemsky) s-a născut în
anul 1852 în orașul Starița, gubernia Tver. El provenea dintr-o veche familie princiară.
Tatăl său, Alexandru Viazemski, a fost general, veteran al războiului din Crimeea.
RA
Proprietatea tatălui său era în satul Dubna, gubernia Tver. Trebuie spus că el a avut
un rol imens în educația lui Constantin. Când a murit, acesta din urmă fiind de 15 ani,
aceasta a fost cea mai mare durere pentru Constantin, așa cum va scrie el în jurnalul său.
Însă mentor principal i-a fost mama lui − o franțuzoaică născută în Rusia, despre care
ITU
el scria: „Ea, se poate spune, de una singură m-a crescut. Îi datorez, în principal, faptul că
există ceva puțin bun și în mine. Ea m-a călăuzit pe calea adevărului. Ea a fost adevăratul
meu mentor... Dacă tatăl meu m-a învățat ce este onoarea și ce se potrivește unui prinț
rus, atunci mama m-a învățat ce este dragostea pentru aproapele și ce se potrivește unui
creștin”217. „Eu cred în Dumnezeu pentru că ea a crezut în El. Și-l iubesc pe Hristos,
ED
pentru că ea L-a iubit... Ea de multe ori se ruga îndelung, ținea toate posturile, îi plăcea
să citească cărți duhovnicești, ne povestea episoade diferite din Sfânta Scriptură, care, pe
216
217
©
315
OS
buzele ei, căpătau o nuanță duhovnicească cu totul aparte. Nu am fost niciodată obligați
ISM
să mergem la biserică, dar văzând cât de râvnitoare era mama pentru slujbe, ne duceam
singuri, de bună voie. După sfatul ei, ascultam mai atent cântările bisericești și multe din
cele ce am auzit când eram copil mi-au picat în suflet”218. Un astfel de mentor scump, spre
marea lui durere, tânărul de 15 ani, Constantin, pierdu la trei luni după moartea tatălui
său. Ea nu a putut supraviețui morții iubitului ei soț.
Custodia băiatului a luat-o unchiul din partea tatălui său, care avu grijă de educația
EL
lui. Constantin intră pentru început într-o școală de pregătire, apoi în Corpul de Cadeți
din Petersburg. Tânărul era foarte visător și curios, ceea ce i-a și determinat preocupările
viitoare. El dedică mult timp creației literare.
GH
„Am scris foarte mult, − își aminti el mai târziu, − proză și poezii au ieșit de sub
condeiul meu: romane, povești, drame, comedii, poezii, fabule și așa mai departe. Cu toate
acestea, nici una dintre lucrările mele nu a fost publicată... Cenzura nu-mi accepta operele...
Majoritatea lucrărilor mele le-am citit oamenilor foarte competenți în această problemă
și foarte zgârciți la laude, și anume lui L.N. Tolstoi și profesorului Buslaev. Amândoi,
AN
mai presus de așteptarea mea, au aprobat cele citite și m-au sfătuit să le tipăresc”219. Dar
lucrările lui Constantin Viazemsky nici așa nu au văzut lumina tiparului. Și soarta lor
nu ne este cunoscută. Doar o mică parte dintre ele au rămas în arhiva Russik-ului după
moartea sa220.
EV
De asemenea a studiat cu mult interes și științele naturale, fiind foarte pasionat de

natură. Constantin scria: „Mulți oameni iubesc natura. Încă și mai mulți susțin că o
iubesc, rămânând, însă, indiferenți față de ea. Dar a iubi așa cum am iubit eu natura în
tinerețe este complet nefiresc. Și nu am întâlnit niciodată pe cineva care să o iubească
RA
așa cum o iubesc eu. Păduri, râuri, dealuri, stânci, mlaștini, flori, gândaci, nori, stele,
șerpi, păsări, roci, mușchi, fructe, legume, arbuști, broaște, ouă, cuiburi, lacuri... − toate
acestea trezeau în mine o admirație nedescrisă... Eram gata să suport orice greutăți, doar
ca să pot admira chiar și un neînsemnat colțișor de natură”221.
În scopul de a observa natura în diferite părți ale lumii, el începu să călătorească prin
ITU
lume, dar mai mult pe uscat, nu pe mare. Timp de șapte ani a călătorit în jurul Rusiei.
Apoi a călătorit în toată China, India și Europa. Interesat exclusiv de natură, el observa
cu atenție diverse plante, înregistrând rezultatele observațiilor sale. Note cu privire la
călătoriile sale Constantin Alexandrovici le tipări în revista „Panorama Rusă”.
ED
218
219
Idem, pag. 77-79.
220
Unele dintre lucrările sale literare neterminate și traducerile din limba franceză sunt stocate în ar-
hivele din Russik. Vezi: AMRPA. Doc. nr. 4170.
221
Idem, pag. 100.
©
316
OS
Adunând o mare cantitate de material
ISM
în domeniul botanicii, el avu ocazia să-l
proceseze și să-l sistematizeze științific,
aducând, prin urmare, mare folos științei.
Acest folos avea o mai mare pondere și
pentru faptul că Constantin Alexandrovici
avea în acel timp o viziune neobișnuită și
EL
foarte progresivă a relației dintre știință și
religie. În acel moment, opinia dominantă
era că aceste două domenii ale vieții
GH
umane erau absolut incompatibile și se
excludeau reciproc. Iar el le-a înțeles ca
sfere complementare ale unui întreg. Iată
cum a formulat mai târziu ideea sa despre
aceasta: „Oamenii cred că știința este
AN
contrară religiei. Aceasta este o prostie.
Domeniile lor sunt foarte diferite, dar la o
vedere corectă a problemei este clar că ele
nu se pot ciocni. Căci una se îngrijește de
EV
cele pământești, materiale, iar cealaltă se

îngrijește de cele cerești, duhovnicești. Una
este rodul minții, cealaltă al inimii. Una examinează condițiile externe, care ne înconjoară,
și cealaltă acordă o atenție exclusivă vieții interioare. Și ambele sunt necesare pentru om,
și tot ambele îl deosebesc pe om de animal”222.
RA
Știința este o înțelegere progresivă a esenței materiale a creației Creatorului, iar

religia este o comunicare directă cu Creatorul, deci sunt două părți ale aceleiași monede
− universul − și una fără de alta nu dau o idee completă a creației și a Creatorului. „Dacă
cineva ar întreba: ce este mai util pentru om, știința sau religia, − continuă Constantin
ITU
Alexandrovici, − ar trebui să-i răspundem, că ambele sunt necesare pentru o viață

inteligentă. Este ca și cum cineva ar fi întrebat: ce este mai util pentru o persoană, să
mănânce sau să bea? Pentru sănătate, ambele sunt necesare”223.
Mai târziu, când el deveni călugăr, poziția sa în ceea ce privește știința și-a formulat-o
într-o scrisoare către părintele său duhovnic Agatodor (Budanov), după cum urmează:
ED
„Anume știința m-a condus la Hristos. Doar datorită iubirii mele față de știință, am
devenit un creștin conștient. Numai mulțumită preocupării mele constante pentru știință,
222
BMRPA. Doc. nr. 33293, pag 36.
223
Idem, pag. 38.
©
317
OS
m-am convins de deșertăciunea vieții lumești, hotărând să o părăsesc și să mă retrag
ISM
la o mănăstire. Doar iubirea de iluminare și muncă mintală a făcut să nu devin ateu.
Numai știința m-a convins de adevărul învățăturii lui Hristos. Doar datorită lucrărilor
mele științifice nu am devenit un urmaș al lui Tolstoi. Numai prin știință am fost convins
de superioritatea Ortodoxiei față de alte credințe. Știința este viața mea, pentru că doar
ea m-a adus la Dumnezeu”224.
Cu astfel de vederi și atitudini progresive, Constantin Alexandrovici ar fi avut, fără
EL
îndoială, un mare succes, dar a avut o patimă care l-a ruinat pe omul de știință din el și
care i-a adus viața în pragul colapsului. Este vorba de patima curviei. Deși era căsătorit
cu o căsătorie legală, patima curviei l-a atras, provocându-i necazuri care i-au distrus
GH
viața. El nu numai că nu a adus niciun folos, prin activitatea sa științifică, ci și-a adus și
sufletul într-o stare catastrofică. Devastat și distrus sufletește, stătea el în ianuarie 1897
la sicriul soției sale, simțindu-și marea sa vină față de cea decedată și față de întreaga
lume. Avea 45 de ani.
La 12 aprilie 1897, Constantin Alexandrovici veni la Athos și ceru să fie primit
AN
poslușnic în Mănăstirea rusească Sfântul Panteleimon. Egumenul Andrei îl primi, dându-i
ascultarea de bibliotecar asistent. Curând a fost tuns rasofor și numit Ciprian.
Adânca pocăință, plânsul pentru vina lui înaintea lui Dumnezeu și a oameniilor erau
ocupația lui exclusivă în următorii șase ani petrecuți în mănăstire. „Nu prin propria mea
EV
voință am venit la Sfântul munte Athos, − scrie el în mărturisirea sa − Domnul m-a

chemat. După legile omenești ar fi trebuit să merg în Siberia, la munca silnică, iar Domnul
m-a trimis la Sfântul Munte, învrednicindu-mă a intra în turma Sa cea aleasă”225. „Scriu
această mărturisire pentru a mă defăima pe mine însumi, ca să-mi fie mie spre judecată,
iar celor care vor citi spre învățătură, ca să vadă cum să nu trăiască și ce să nu imite. O
RA
mai scriu și pentru zidirea fraților iubiți, care cu bunăvoire m-au primit în mijlocul lor și
care mă înconjoară cu multă dragoste și respect, de care eu nu sunt vrednic. Las să vadă
și ei cum a trăit Ciprian, care li se pare acum smerit și evlavios, în realitate fiind un om cu
totul păcătos. Să vadă cum toată viața mea Domnul Iisus Hristos mă chema la pocăință,
ITU
avertizându-mă neobosit, în tot felul cu putință, iar eu, necăutând la clarul și neîncetatul
Lui ajutor, șovăiam în credință, ca valurile mării, săvârșind lucruri netrebnice înaintea
Domnului. Acum nimic din această viață pământească nu mă mai atrage și aștept moartea
ca o mângâiere și eliberare din durere. Va fi oare așa? Nu mă așteaptă oare cea mai rea
soartă în viața de apoi? Despre aceasta doar Dumnezeu Cel veșnic știe. Cred că, în ciuda
ED
nevredniciei mele, El este în putere să mă mântuiască”226.
224
225
226
©
318
OS
Unii oameni își scriu amintirile-memorii
ISM
de mândrie, dorind să se proslăvească. Alții
din cauza pasiunii pentru scriere, mânați
de inspirație. Iar alții din cauza plictiselii,
încercând să scape de „eul” său. Dar rareori
cineva îndrăznește să scrie din dorința
pocăinței, intenționat osândindu-se pe sine.
EL
Părintele Ciprian nu s-a speriat și a scris o
mărturisire despre sine zdrobitoare, tăindu-
și cea mai mică oportunitate pentru respect
GH
și recunoaștere viitoare. Printr-o asemenea
condamnare nemiloasă, el s-a rupt complet de trecutul său păcătos, apărând cu sufletul
plângând și umilit înaintea milostivului Dumnezeu.
La 17 martie 1900, părintele Ciprian a fost tuns în schimă cu numele Xenofont. După
aceea el a trăit încă trei ani, dar nu se socotea vrednic să trăiască, așteptând moartea
AN
ca pe o milă a lui Dumnezeu. „Cea mai mare milă a lui Dumnezeu, − scria el, − este că
El a creat moartea, adică a stabilit limita vieții pământești a omului! Ce s-ar întâmpla
dacă viața noastră pământească cu toate imperfecțiunile ei ar fi nesfârșită? Ce groază ar
fi, e teribil chiar să gândești. De ce am voi să prevedem agonia iadului, e destul doar să
EV
ne continuăm veșnic viața noastră muritoare, cu toată sărăcia noastră duhovnicească,

cu lumea crudă din jurul nostru, în condițiile teribile în care suntem, și poftim − iadul:
înfricoșător, șocant și îngrozitor”227.
La 5 septembrie 1903, părintele Xenofont a murit din cauza unui atac de cord.
RA
ITU
ED
227
BMRPA. Doc. nr. 33293, pag. 17.
©
319
OS
ISM
Schiarhimandritul Ieron (Nosov)
Schiarhimandritul Ieron228 (în lume,
EL
Ivan Nosov229 s-a născut în anul 1829 într-o
familie de țărani din satul Lohodomovo,
provincia Kontievsky județul Buysk, guber-
nia Kostroma. Numele mamei sale era
GH
Epistimia. Despre anii copilăriei și despre
educația inițială cunoaștem foarte puțin.
Știm doar că, la sfârșitul școlii băiatul a fost
trimis de către părinți la Sankt Petersburg
AN
în slujba unui prieten comerciant. Cinstea
și sârguința tânărului Nosov i-au do-
bândit mai târziu o asemenea încredere
a stăpânului, încât acesta voia să-i dea în
EV
căsătorie unica lui fiică, și, în același timp,

să-i predea acestuia și afacerea sa destul
de prosperă. Soarta părea să-i fi zâmbit lui
Ivan Vasilievici, dar el în loc de bogăție a
ales sărăcia lui Hristos.
RA
Trebuie remarcat faptul că manifestarea

minunată a Providenței lui Dumnezeu în
viața sa a fost evidentă chiar și în tinerețe.
Când era copil încă, în casa părinților săi venea un om al lui Dumnezeu, nebunul Ivanușka.
ITU
Odată acesta a fost întrebat: „Știi, Vania vrea să meargă la Muntele Athos să se facă
monah, tu ce crezi despre asta?” „Va fi în Muntele Athos, va fi și în Caucaz, unde va
construi biserici, mori, clădiri, va fi, va fi, numaidecât va fi!” − răspunse binecuvântatul.
Aceste cuvinte ale lui păreau neînțelese, dar mai târziu s-au adeverit întocmai.
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Interlocutorul edificator pentru anul 1912. M., 1912, pag.
ED
228
396. Vezi de asemenea: Bronzov A.A. Arhimandritul Ieron, starețul Mănăstirii Sfântului Simeon Zilotul
din Noul Athos / Lecturi creștine. 1913, nr. 3, pag. 325-349; nr. 4, pag 458-468; nr 5, pag. 630-649;
nr. 6, pag. 747-768.
229
Acesta este numele său conform monahologului mănăstirii, deși unii autori consideră că numele lui
nu este Nosov, ci Vasiliev. Vezi: Către Lumină, nr. 16. pag. 89.
©
320
OS
Profeția celui nebun pentru Hristos pătrunse adânc în sufletul băiatului, amintindu-și
ISM
de ea și pe când era în Sankt Petersburg. Căci pe tânărul Ivan nu-l lăsa, însă, nici gândul
la monahism. În cele din urmă se hotărî să lase lumea și «toate cele ale ei”. Părăsind Sankt
Petersburg-ul el sosi, în anul 1862, în Muntele Athos, unde se alătură obștii Mănăstirii
Sfântului Pantelimon.
Viața în Athos la vremea aceea amintea de vremurile de demult ale monahismului.
Alături de ceilalți, începătorul frate Ivan trecea prin grele ascultări în mănăstire. După
EL
lungile slujbe bisericești, el trebuia să mai îndeplinească diferite lucrări monahale. Iată
cum, mai târziu, el însuși vorbea despre modul său inițial de viață în mănăstire: „Intrând
în mănăstire, am fost dat de ascultare la bucătărie. La început, imitând pe stareț și pe
GH
alți frați nevoitori la bucătărie, mă sculam noaptea și tiptil mergeam la bucătărie ca să
mai strâng câte ceva, să fac curat și când ajungeam acolo, uimit, dădeam peste stareț sau
peste alți frați călugări. Desigur, încercam să spun că, iată, am ieșit un pic din cauză că
nu pot să dorm. Iată așa învățam, unul de la altul, lucrarea neîntreruptă”. La trei ani după
sosire, ascultătorul Ivan a fost tuns în mantie, primind numele de Ieron.
AN
Aflarea în Muntele Athos sub îndrumarea părintelui duhovnicesc Ieronim, pravila și
modul de viață al fraților săi și, în sfârșit, îndeplinirea necondiționată a ascultărilor au
avut o influență puternică asupra formării, caracterului și desăvârșirii morale a părintelui
Ieron. Aici și-a pus temelia vieții sale monahale, care, prin harul lui Dumnezeu, i-a creat
EV
mai târziu starețului acel chip moral, care involuntar atrăgea pe toți la sine.
La 26 septembrie 1867 monahul Ieron a fost hirotonit diacon și numit ajutor de econom.
În acest rang el a participat activ la lucrările de renovare de la Nagorny Russik. La 25
martie 1875, părintele Ieron a fost hirotonit ieromonah. La acea vreme, Mănăstirea Sfântul
Pantelimon începu organizarea unei noi mănăstiri în Caucaz, unde părintele Ieron, ca un
RA
constructor cu experiență, a fost trimis de stareții Macarie și Ieronim pentru a-l ajuta pe
ieromonahul Arsenie, responsabil de înființarea noii mănăstiri. Din acest moment, restul
vieții părintelui Ieron a decurs la Noul Athos.
Pe tot parcursul șederii sale în Caucaz, el a vizitat doar de două ori Athos-ul, în anul
ITU
1880, când a fost ales egumen al Mănăstirii Noul Athos, și în anul 1889, la pomenirea de
40 de zile a răposatului arhimandrit Macarie. Aceasta a fost ultima lui vizită în Patria sa
duhovnicească.
În timpul cârmuirii sale de 37 de ani a Mănăstirii Noul Athos cu hramul Sfântului
Simon Zelotul, părintele Ieron a arătat în mod clar cât de bine a fost pregătit prin viața
ED
sa la Muntele Athos, sub îndrumarea stareților, pentru importanta și dificila sa funcție de

stareț și îndrumător al fraților mănăstirii. Într-un timp scurt, el reuși să pună o temelie
solidă pentru amenajarea interioară și exterioară a Mănăstirii Noul Athos. Gestionând
mănăstirea la îndemnul stareților athoniți, el acorda atenția principală nu atât frumuseții
©
321
OS
exterioare a acesteia, cât zidirii interioare duhovnicești a fraților și strictei respectări
ISM
a slujbelor bisericești și a pravilei monahale conform statutului Mănăstirii Sfântului
Pantelimon din Muntele Athos, sub oblăduirea căreia se afla Mănăstirea Sfântului Simon
Zelotul. Experiența duhovnicească a starețului și ordinea stabilită de el, în curând începu
să atragă evlavioși pelerini la mănăstire, făcându-o pe larg cunoscută printre oamenii
simpli credincioși ruși.
Cu încredere deplină în ajutorul rugăciunilor stareților săi, care l-au trimis aici,
EL
părintele Ieron începu crearea mănăstirii. Zeci de ani a lucrat la această cauză sfântă
cu acea nemaipomenită râvnă și experiență, care caracterizează întreaga sa activitate,
conducând mănăstirea la acea stare înfloritoare în care era la momentul morții sale.
GH
Este evident că principala sa sursă de inspirație duhovnicească a fost Athos-ul, și anume
stareții, care l-au crescut și cu care nu a întrerupt comunicarea duhovnicească și spre
cele de folos, după cum reiese din miile de pagini de scrisori pe care le-a trimis lor230. Cu
binecuvântarea vestiților săi stareți, la 2 mai anul 1880 părintele Ieron a fost tuns în
schimă.
AN
Încercând înrădăcinarea duhului monahal între frați, a acelui duh în care s-a format
el însuși în Muntele Athos, adică al smereniei, al blândeții, al curăției gândirii și al păcii,
întrucât și cele mai mărețe fapte fără dragoste și smerenie sinceră nu folosesc la nimic unui
călugăr, părintele Ieron îi învăța pe cei care veneau la el în căutarea hranei duhovnicești,
EV
că „trebuie să trăiești cu frații în pace și în dragoste. Chiar dacă cineva te-a jignit, − taci,
rabdă, astfel încât nici tu nu te vei tulbura și pe cel tulburat, prin răbdare și smerenie, cu
ajutorul lui Dumnezeu, mai bine decât cu orice cuvinte, îl vei înmuia. Uneori e foarte greu
să faci asta. Este foarte greu să înduri! Imediat te atacă gândurile: «Și de ce mi-a spus mie
asta, sunt eu așa?» Cu siguranță este necesar a depăși aceste gânduri, a nu ceda dorinței
RA
de a răspunde celui ce te-a jignit. Iar dacă vei îndura, atunci mare bucurie vei avea că
nu ai aruncat acele cuvinte otrăvitoare și jignitoare. Prin urmare, de aceea și suntem
călugări, pentru că am făgăduit a răbda pentru Domnul toate necazurile și a le purta cu
recunoștință. Astfel, în niciun fel nu putem noi îndrăzni a face astfel de fapte monahale
ITU
rușinoase, ca să jignim pe cineva prin cuvânt sau faptă”.

Preîntâmpinând săvârșirea păcatului osândirii, părintele Ieron povesti următorul caz
bun de luat aminte: „Într-un mic orășel din propria mea țară era un slujbaș bețivan,
care aproape mereu era beat. Trăia în acel moment, în același oraș, și un negustor, care
niciodată nu a băut, având un comportament exemplar și ducând un mod de viață pilduitor,
ED
distingându-se prin capacitatea sa de a face afaceri bune. Într-o bună dimineață slujbașul
beat își împleticea pașii spre biroul său, drumul lui trecând tocmai pe lângă dugheana
negustorului bogat. De îndată ce cherchelitul funcționar de birou se apropie de dugheana
230
AMRPA. Doc. nr. 1079, 1191, 1198, 1208, 1373, 1761.
©
322
OS
târgovețului, acesta începu să-l insulte cu ocări: «Dobitocule, chiar de dimineață ai luat-o
ISM
cu băutura!» − Și, cu aceste cuvinte, chiar și scuipă în urma nefericitului slujbaș. Desigur,
rău procedează omul atunci când, chiar de dimineața, în loc să-și înceapă ziua prin a-L
slăvi pe Creatorul său, se îmbată, cufundându-se într-o stare inconștientă, anormală.
Dar și târgovețul, în mândria sa, procedă necugetat și cu păcat, îndrăznind a-și asuma
dreptul, care aparține doar Domnului, de a judeca pe aproapele. Nu trecu prea mult timp,
și iată că târgovețul, în urma unor eșecuri majore, începu să bea de mama focului. Era
EL
atât de dependent de băutură, încât deveni un bețivan notoriu. Activitatea sa comercială,
cu o astfel de viață dezordonată, se clătină, mergând apoi din rău în mai rău, astfel încât se
prăbuși complet. Mai ieri bogat și respectat, târgovețul deveni aproape ultimul sărac din
GH
oraș, un cerșetor, care chiar și bănuții adunați din milă îi dădea pe băutură. Să ne ferească
Dumnezeu pe noi pe toți de păcatul grav al judecății!”
Conform regulamentului mănăstirii, fiecare dintre frați trebuia neapărat să participe la
slujbele bisericești, după care fiecare mergea la ascultarea sa. „Munca, − zicea părintele
Ieron, − este singurul mijloc de scăpare a omului de multe păcate și de însușirea unor
AN
anumite gânduri, pe care primindu-le, nu mai ai decât doar un pas până la săvârșirea
păcatului însuși”.
Dar nu se poate spune că în lucrarea exterioară părintele Ieron vedea scopul și menirea
lucrării monahale. „Ține minte, − îndruma el, − că toată activitatea ta (ascultarea) nu
EV
este decât o osteneală, iar prima ta grijă monahală este ca să nu-ți reproșeze conștiința
că nu ți-ai îndeplinit îndatoririle tale monahale prioritare, făcând astfel tot posibilul ca
să-ți îndeplinești ascultarea înainte de toate”. „Noi, călugării, − îi avertiza el cu privire
la săvârșirea lucrurilor străine, − trebuie să ne îngrijim mai întâi de acoperișul nostru,
apoi de cel străin. În caz contrar, când va ploua și va fi vreme rea, unde vei merge? Un
RA
acoperiș străin, deși pus de tine, nu te va acoperi întotdeauna. Ia aminte și vezi, că tot ceea
ce faci din proprie voință, chiar dacă ar fi ceva de câteva ori mai greu decât ascultarea,
realizezi cu ușurință, iar dacă doar gândești să pui în aplicare porunca egumenului, atunci
nu ai forțe suficiente. Prin urmare, cuiva foarte, foarte mult nu-i place când călugărul
ITU
îndeplinește ascultarea dată cu binecuvântare, când prin aceasta face ascultare totală față
de egumen. Și acest cineva − diavolul − încearcă prin toate căile viclene și măgulitoare
să împiedice îndeplinirea poruncii, ca să-l lase pe călugăr fără de plată pentru nevoința
ascultării. Și pentru voința de sine, chiar dacă ai lucrat toată ziua, nu există nicio plată,
deoarece este samovolnicie, nesupunere, neascultare!”
ED
Regulile stabilite de părintele Ieron, desigur, nu ar fi avut puterea obligativității pentru

frați, dacă el însuși, prin viața lui, nu ar fi arătat exemplul îndeplinirii acestor ascultări.
Viața lui a servit într-adevăr ca un model pentru toți. Nu pierdea nicio slujbă bisericească
în mănăstire, toate începând și încheindu-se în prezența sa. Nu neglija să meargă la
©
323
OS
trapeză împreună cu frații, deși la cină aproape că nu gusta nimic. În general, atitudinea
ISM
sa față de călugări, caracterizată printr-o adâncă umilință, blândețe, toleranță și iubire,
servi drept un exemplu instructiv pentru frați în relațiile lor reciproce pe calea unei vieți
monahale adevărate. Sub îndrumarea unui astfel de înțelept și cu experiență începător
în viața duhovnicească, la umbra unei atât de bine amenajate mănăstiri, firește că s-au
adunat mulți doritori a se afierosi pe sine nevoințelor monahale, astfel încât numărul
călugărilor din mănăstire, la începutul primului război mondial, a crescut până la 500 de
EL
persoane.
O descriere corectă a metodei de conducere a mănăstirii de către părintele Ieron a
dat-o părintele Trifon (Upornikov), trimis de stareții mănăstirii athonite la Mănăstirea
GH
Noul Athos pentru inspecție: „Cu privire la gestionarea și însărcinările părintelui Ieron,
am auzit o mulțime de păreri contradictorii, dar punctul său de vedere s-a dovedit a fi cel
adevărat, spre deosebire de cele auzite. Eu am văzut că părintele Ieron cu adevărat este
ales de Dumnezeu pentru săvârșirea acestei lucrări, pe care el o înfăptuiește fiind vrednic
de rangul său. Simpla lui comportare față de toți frații și exemplul său de smerenie sunt
AN
demne de admirație. El, în prezența mea, în mod repetat ceru sfatul și părerea fraților,
chiar și celor mai tineri, încât am fost chiar foarte surprins de această smerenie”231.
Numeroși pelerini de toate rangurile și stările sociale, care vizitau Mănăstirea Sfântului
Simon Zelotul, adesea căutau sfatul și ajutorul înțeleptului stareț, despre a cărui viață
EV
evlavioasă și bunătate a inimii se răspândise rapid vestea. Cu aceeași dragoste primea el

pe fiecare dintre cei care cereau de la el îndrumări pentru folosul sufletesc. Acces liber la
el avea toată lumea. Pe lângă ajutor duhovnicesc, el oferea adeseori celor în nevoi și ajutor
material. Amintirea despre el ca de un om foarte bun și blajin s-a păstrat pentru o lungă
perioadă de timp atât în inima localnicilor, abhazi și georgieni, cât și a vizitatorilor care
RA
s-au folosit de ajutorul lui. Avea o relație prietenoasă cu preoții locali. Deosebit de strânsă
a fost legătura lui cu arhiepiscopul Gabriel (Kikodze) și cu blagocinul eparhiei Suhumi,
protopopul David Machavariani, cu care întreținea o permanentă corespondență și pe care
îi aprecia și respecta foarte mult.
ITU
Între timp, sub povara bătrâneții, a lucrării permanente și a ostenelilor monahale

puterile neobositului stareț începură să scadă. La urma urmei, de aproape patru decenii
se nevoia în rânduirea și conducerea Mănăstirii Noul Athos. În aprilie 1912, pe muntele
Iberic în apropierea mănăstirii, unde, sub supravegherea sa personală, se construia o nouă
biserică, a prins o răceală puternică, care-i slăbi definitiv puterile. Din acest motiv el a decis
ED
să ceară demisia din postul de stareț. Pe data de 5 mai a fost emis un decret al Sfântului
Sinod, potrivit căruia părintele Ieron rămânea în mănăstire ca părinte duhovnicesc al
frăției, în locul său fiind aprobat stareț ieromonahul Ilarion (Kuchin), care pe data de
231
©
324
OS
11 iunie a fost ridicat la rangul de arhimandrit de către preasfințitul Andrei, Episcop de
ISM
Suhumi.
Predând toate îndatoririle monahale noului stareț, părintele Ieron începu a se pregăti
pentru trecerea la veșnicie. «Pe voi, fraților, vă rog, − scria părintele Ieronim în cuvântul
său înainte de moarte, − mai înainte de toate, să aveți dragoste și frică de Dumnezeu; nu
căutați pe căi necinstite și prin intrigi clandestine titluri și putere; ascultați de mai marii
voștri, rânduiți de Dumnezeu, și respectați pe stareți. Umblarea după titluri și putere nu
EL
va duce la bine. Urmați calea cea dreaptă, pentru ca întotdeauna conștiința să vă fie curată
și să nu vă reproșeze nimic. Numai atunci vă va fi ușor sufletul”232.
Ultimele puteri îl părăseau pe stareț. El nu mai ieșea nicăieri. Cu aproximativ două
GH
săptămâni înainte de moarte, pofta de mâncare îi dispăru, așa că nu mai gusta aproape
nimic. Numai uneori putea bea o jumătate de ceașcă de ceai și puțin lapte de migdale. În
acest timp, Episcopul Andrei de Suhumi era în vacanță, și starețul pe moarte așteptă cu
nerăbdare întoarcerea lui, adesea întrebând pe cei din jur despre vremea sosirii acestuia.
Cu puțin timp înainte de moartea sa, părintele Ieron zilnic se împărtășea cu Sfintele
AN
Taine ale lui Hristos, refuzând chiar și laptele de migdale, folosind uneori doar aghiasmă.
Când la primele ore ale dimineții de 13 călugărul-felcer, care se afla în permanență lângă
părintele Ieron, îi spuse că Episcopul Andrei a ajuns la mănăstire, el însemnându-se cu
semnul crucii, repetă voios: „Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție, Doamne!”
EV
Preasfințitul nu ezită a-l vizita imediat pe cel bolnav. După primele salutări reciproce,
părintele Ieron îl rugă pe Episcop să-i citească rugăciunea de dezlegare. Călugărul-felcer,
cu puțin timp în urmă, la întrebarea părintelui Ieron cu privire la starea sănătății sale,
îi spuse sincer că și cele mai puternice medicamente îi sunt deja inutile și nu-l mai ajută.
Preasfințitul, după ce vorbi între patru ochi cu starețul, îi citi canonul de despărțire a
RA
sufletului de trup și rugăciunea de dezlegare. După terminarea Liturghiei cea de devreme,

vlădica plecă la Suhumi. Următoarele două zile părintele Ieron se află într-o stare
semiconștientă, dar se vedea că duhul lui ardea în rugăciune, pentru că, din când în când,
el cu fierbinte evlavie se însemna cu semnul sfintei cruci.
ITU
În dimineața zilei de 14 august el se împărtăși cu Sfintele Taine, iar seara ascultă

Acatistul Împărătesei Cerului. Și pe când în mănăstire se făcea privegherea pentru
prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, pe la al unsprezecelea ceas al nopții, el, presimțind
apropierea sfârșitului său, ceru săvârșirea pentru el a Sfintei Liturghii celei de devreme
în biserica Uspensky, cu care comunica o ferestruică din chilia lui. Dar spunându-i-se
ED
că nu este încă miezul nopții, și prin urmare, Liturghia nu poate fi săvârșită, i se oferi
împărtășirea cu Sfintele Taine uscate, el fiind de acord. Înainte de aceasta (la cererea lui)
a fost îmbrăcat în schima mare și epitrahil. Împărtășindu-se cu Sfintele Taine, părintele
232
Către Lumină, nr. 16, 1997, pag. 99.
©
325
OS
Ieronim luă un pic de anaforă, înmuiată în apă sfințită, însemnându-se cu semnul sfintei
ISM
cruci, apoi ceru să i se scoată epitrahilul și se întinse pe patul lui. Duhovnicul începu să-i
citească rugăciunea de mulțumire după Sfânta Împărtășanie, dar nu reuși bine să zică
„Acum slobozește pe robului Tău, Stăpâne...” că starețul care se ridicase puțin, acum
fiind pe moarte, cu o voce slabă, abia auzită, ceru să fie din nou așezat pe pat. În această
poziție, cu fața spre răsărit și ochii ațintiți spre sfânta cruce, pe care o ținea în mâinile
sale duhovnicul său, părintele Ieron liniștit, în pace adormi în Domnul cu somnul veșnic al
EL
celor drepți. „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui” (Psalmi 115, 6).
Iar în catedrală, la privegherea de toată noaptea, în acest moment se cânta, de asemenea,
„Acum slobozește...”.
GH
Pe 17 august, în mănăstire se săvârși slujba de înmormântare de către preasfințitul
Andrei de Suhumi. A doua zi, Liturghia începu la ora șase dimineața, fiind săvârșită
tot de vlădica Andrei dimpreună cu mulți clerici, prezenți fiind numeroși fii duhovnicești
ai adormitului și mulți locuitori din împrejurimi. La Liturghie preotul dintr-o parohie
învecinată cu mănăstirea rosti un cuvânt dedicat memoriei repauzatului părinte Ieron
AN
ca mare ctitor material și duhovnicesc al mănăstirii, calitate de o semnificație profundă
pentru credincioșii ortodocși ruși și pentru populația locală. Înainte de înmormântare, un
cuvânt rosti și Episcopul. Apoi, în numele întregii frății, un ultim cuvânt de rămas bun
rosti noul stareț al mănăstirii, arhimandritul Ilarion. Starețul a fost înmormântat lângă
EV
zidurile Bisericii Sfântului Apostol Simon.

RA
ITU
ED
©
OS
Ieroschidiaconul Lazăr (Deminsky)
ISM
Ieroschidiaconul Lazăr (în lume, Alexandru Ilici Deminsky) s-a născut în anul 1830 în
EL
gubernia Ryazan. De la o vârstă fragedă, el visa să-și dedice viața slujirii lui Dumnezeu
într-o mănăstire. În anul 1866, Alexandru Ilici intră în Mănăstirea Vyșensk, unde deveni
în curând chilielnicul preasfințitului Teofan (Govorov), aflat aici în zăvorâre. A fost tuns
în mantie cu numele Apollo, apoi a fost hirotonit ierodiacon. El a transcris personal
GH
multe lucrări ale preasfințitului, ajutându-i la pregătirea pentru editare a cărților sale.
Preasfințitul știa bine despre năzuința părintelui Apollo către o viață în tăcere și despre
dorința sa tainică de a se nevoi la Athos.
În anul 1873, el îl binecuvântă pe părintele Apollo pentru o viață de pustnic în Muntele
AN
Sfânt. Părintele Apollo plecă imediat la Athos, așezându-se acolo într-o colibă părăsită de
lângă chilia Înălțării Sfintei Cruci*, în care se nevoi zăvorât timp de 10 ani. În tot acest
răstimp, rugăciunea lui Iisus era mângâierea lui. Mâncarea lui era ceapa sălbatică, nucile
și pesmeții. Nu și-a făcut o grădină de legume. Și nici nu avea unde să o facă, deoarece
coliba sa se afla pe un teren stâncos.
EV
Părintele Apollo era extrem de mulțumit de starea sa. În cele din urmă, visul său se împlini,
căci, fără răspândire, el putea să stea înaintea Creatorului său, Domnul, înmuindu-și tot mai
mult inima cu rugăciune neîncetată pentru primirea harului. Totul ar fi mers așa până la
moartea sa, dacă un eveniment nu i-ar fi schimbat viața.
RA
În anul 1883, la rugămintea vecinului său, a pustnicului în vârstă de 92 de ani care

trăia într-o colibă la o distanță de o milă și jumătate de la el, scrise o scrisoare către
egumenul Macarie al Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon, cu rugămintea starețului
neputincios de a-i ajuta să repare instalația de alimentare cu apă. După aceea începu să
se lege corespondența dintre părintele Apollo și părintele Macarie. Amândoi au simțit
ITU
apropierea uimitoare a unuia față de celălalt prin duhovniceasca înrudire, ceea ce a dus la
propunerea părintelui Macarie de a se muta în vechiul Nagorny Russik. Părintele Apollo
a considerat acest lucru voia lui Dumnezeu și căzu de acord, mai ales pentru că dorea cu
adevărat să fie mai aproape de marele stareț.
La începutul anului 1884 el se mută la Nagorny Russik, iar în anul 1905, după moartea
ED
părintelui Ciprian233, ctitorul bisericii în cinstea Icoanei Maicii Domnului de la Poceaev, se

233
Schimonahul Ciprian (în lume, Konon Alexeevici Biriukov) - originar din gubernia Moscova. A so-
sit la Athos în anul 1870. Pustnic, a locuit la Kapsala, în chilia Sfântul Dimitrie de la Mănăstirea Panto-
krator. Ctitorul bisericii Poceaev de la Vechiul Russik. A răposat la 1 iunie în anul 1905.
©
327
OS
stabili lângă această biserică, unde pe 30 martie a aceluiași an egumenul Macarie l-a tuns
ISM
în schimă cu numele de Lazăr.
Din acest moment, între părintele Lazăr și părintele Macarie s-au stabilit cele mai
apropiate relații duhovnicești. Părintele Lazăr nu-și putea imagina viața fără conducerea
duhovnicească a egumenului tuturor athoniților ruși. Vom reda un fragment dintr-o
scrisoare a părintelui Macarie adresată părintelui Lazăr, care arată în mod clar grija
părintească a starețului față de fiul său duhovnicesc: „Vă voi spune câteva cuvinte
EL
despre înșelăciunea minții, care, așa cum îmi relatați, întețindu-se, aproape că Vă duce
la «disperare», ceea ce e și de așteptat. Dar să Vă amintiți de cele ce Vi s-au spus la ușile
Sfântului Altar al Domnului: «Ci cunoaște că mai ales de acum înainte te vor întâmpina
GH
pe tine nevoințe și mai mari în lupta cea împotriva lui; dar nu va avea tărie asupra ta
nicidecum, aflându-te pe tine îngrădit cu credință tare și cu dragoste către povățuitorul
tău». Deci ați fost avertizat de aceasta în numele a Însuși Aceluia Care v-a primit, ca
nu cumva să Vi se tulbure inima și să nu Vi se înfricoșeze sufletul. Căci, de fapt, în
neputința Voastră sunteți puternic prin puterea Celui Care Vă acoperă, Care apoi cu
AN
pace vă făgăduiește și mângâierea prin următoarele: «Acela știind de dorința ta, și către
acest gând al tău adăugând puterea Sa spre împlinirea poruncilor Lui, să te primească
și să te îmbrățișeze, și să te apere, și să ți se facă ție zid tare în fața vrăjmașului, piatră
de răbdare, pricină de mângâiere, dătător de tărie, dăruitor de bun suflet, ajutător și
EV
îmbărbătare întru nevoințe; să fie cu tine împreună culcându-Se și împreună sculându-Se

cu tine, îndulcind și veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Său Duh». Deci, cu astfel
de binevoitoare învățături este îndrumat ostașul lui Hristos în nevoința jertfei sale celei
fără de sânge. Atrageți atenția în textul de mai sus, mai ales pentru întărirea duhului
Vostru, la cuvintele: «Către acest gând al tău adăugând puterea Sa». A Voastră este doar
RA
propunerea, iar puterea de înfăptuire vine de la Începătorul nevoințelor, Hristos”234.

Părintele Lazăr îi răspunse scumpului său stareț în felul următor: „Vă mulțumesc din
inimă, preacinstite părinte, pentru toate: aveți grijă de mine, hrăniți-mă și răbdați-mă,
precum face o mamă cu copilul ei drag”235.
ITU
Părintele Lazăr a trăit timp de aproape 20 de ani în apropierea bisericii în cinstea

Icoanei Maicii Domnului de la Poceaev, făcând mari eforturi pentru a-și mântui sufletul
și, în același timp, fiind și îndrumătorul și mângâietorul multor frați care trăiau în Vechiul
Russik. El singur și-a întocmit pravila zilnică, pe care a urmat-o întreaga sa viață, și pe
care o atârnase pe ușa chiliei sale. Iată cum arată această pravilă:
ED
1. A fi chiar și în cele mai neînsemnate lucruri corect și nepărtinitor.

2. A nu înșela pe nimeni niciodată, nici chiar în glumă.
234
235
Idem, pag. 15.
©
328
OS
3. A fi dezinteresat până la cel mai mic
ISM
lucru.
4. A căuta prilejul de a fi de folos cuiva.
5. În toate necazurile, a mă judeca cu
tărie pe mine însumi, fiind îngăduitor față
de ceilalți.
6. A nu râde și a nu glumi niciodată pe
EL
seama cuiva.
7. A nu vorbi niciodată de bine despre
sine, uitând de eul propriu și îngrijindu-mă
GH
pentru alții.
8. Mai mult a tăcea, decât a vorbi, a-i
asculta pe alții și a evita discuțiile.
9. A fugi, cât mai mult cu putință, de
trândăvie.
AN
10. A nu te aprinde, dar dacă simți că
mânia te cuprinde, fiind greu a o înfrunta,
apoi taci imediat și, dacă poți, pleacă.
Cu binecuvântarea părintelui Macarie,
EV
părintele Lazăr în Postul Mare avea

un canon special, astfel încât în fiecare
săptămână citea, de trei ori, în întregime Psaltirea și Evanghelia, zilnic alternându-le,
adică, în fiecare zi citea câte zece Catisme și câte 40 de capitole din Evanghelie. Tot restul
timpului el făcea rugăciunea lui Iisus cu metanierul. Dormea trei ore. În afara Postului
RA
Mare, el făcea următoarea pravilă: 100 de metaniere pe zi. De grădinărit nu se ocupa și

nici ascultare nu avea, iar hrana i-o aduceau frații de la Vechiul Russik.
Ieroschidiaconul Lazăr a adormit la 13 august în anul 1903, în ajunul sărbătorii
Adormirii Maicii Domnului. În a doua zi după Liturghia praznicului, toți frații din Vechiul
ITU
Russik l-au petrecut pe ultimul drum pe mult respectatul de toți stareț.

ED
©
OS
ISM
Schimonahul Benedict (Matveev)
Schimonahul Benedict (în lume, Vasilie Matveievici Matveev) s-a născut în anul
EL
1830 într-o familie de țărani din satul Dolmatovka, județul Yajelbițk, ținutul Valdai,
gubernia Novgorod. Tatăl lui Vasilie muri când acesta avea 3 ani. Mama sa a fost o femeie
credincioasă, crescându-și fiul în duhul dragostei de Dumnezeu și de aproapele. De la o
vârstă fragedă Vasilie începu să viseze a-și dedica viața lui Dumnezeu, dar stăpânul la
GH
care el lucra, nu voia să-l lase să plece. Însă milostivul Dumnezeu i-a auzit rugăciunile
sale înflăcărate, ajutându-l în realizarea visului său. Într-o zi, mezinul stăpânului său
se îmbolnăvi atât de grav, încât medicii refuzau să-l trateze, crezând că va muri curând.
Disperat, stăpânul hotărî să meargă la un vraci ca să-i ceară ajutorul. În drum spre
AN
vraci el discuta cu tânărul vizitiu (acesta era Vasilie), care-i zise: „Stăpâne, de ce voiești
să-l mâhnești pe Dumnezeu, n-ai tu destule necazuri pe cap? Vindecătorii sunt slugi ai
diavolului, iar tu trebuie să te rogi lui Dumnezeu Cel adevărat și, dacă va fi voia Lui cea
sfântă, se va face bine fiul tău”. Surprins și jenat, stăpânul îi răspunse: „Nu știu eu să mă
EV
rog, și păcătos sunt fără de măsură, așa că Domnul nu are cum să mă audă, dar, iată, dacă
L-ai ruga tu să-l tămăduiască pe fiul meu, pe tine te va asculta, căci tu parcă voiești să te
faci călugăr”. Atunci Vasilie opri caii și, îngenunchind în mijlocul câmpului și închizând
ochii, începu să se roage fierbinte lui Dumnezeu. Stăpânul, văzând cât de nevinovat și
simplu făcu el aceasta, după o oarecare ezitare, îngenunche lângă el, rugându-se. După un
RA
timp, stăpânul izbucni în lacrimi și simți cum ceva îi cutremură inima lui, preschimbându-o,
el voind să stea și să se roage cât mai mult cu putință. Îi era frică să-și deschidă ochii
pentru ca această senzație să nu dispară. „Să mergem, stăpâne, este timpul să mergem
acasă”, − auzi el vocea lui Vasilie, care îl scoase din această stare. El se ridică și amândoi
ITU
porniră spre casă, unde au aflat că bolnavul este mai bine, începând să se însănătoșeze. A
doua zi, stăpânul îi dădu liber lui Vasilie.
La vârsta de 20 de ani, el intră în una din mănăstirile din eparhia Novgorodului, unde
a fost tuns în mantie cu numele Benedict. Timp de 35 de ani a trăit și s-a nevoit în această
mănăstire, fiind pildă de ascultare și smerenie. În anul 1886 avu prilejul să-și realizeze
ED
vechiul său vis de a vizita locurile sfinte ale Ierusalimului. Pe drumul de întoarcere de la
Ierusalim, pe 11 octombrie al aceluiași an, a ajuns și la Athos.
Athos-ul l-a încântat și el hotărându-se să rămână aici pentru totdeauna, ca urmare,
ceru să fie primit în Mănăstirea Sfântului Pantelimon. Dar stareții mănăstirii l-au refuzat
©
330
OS
pe motiv că nu avea binecuvântarea egumenului său de a rămâne la Athos. Părintele Benedict
ISM
începu corespondența cu mănăstirea sa, dar cazul a durat aproape trei ani. Mănăstirea sa de
naștere nu voia să piardă un astfel de stareț. În tot acest timp, cât a durat corespondența, el
trăi într-o colibă părăsită, pe care a reparat-o singur. În cele din urmă, sosi din Rusia știrea
despre acordul egumenului, el fiind primit la Russik la 1 octombrie 1889.
Părintele Agatodor (Budanov) deveni duhovnicul său și, deși ei erau aproape de aceiași
vârstă, Părintele Benedict, cu deplină smerenie urma toate poruncile îndrumătorului său.
EL
Cu binecuvântarea acestuia, el îndeplini ascultarea de grădinar timp de patru ani. La 11
martie 1893 a fost tuns în schimă, după care a fost trimis la ascultare la chilia Sfântului
Gheorghe (Cea de aproape)*.
GH
Toți frații l-au îndrăgit imediat pe tăcutul și smeritul stareț. Iată cum îl caracterizează
părintele Vladimir (Colesnikov): „Simplu și cuvios, râvnitor la fapte bune”236. Viața lui
ascetică i-a atras și pe alți asceți, care doreau să-și împărtășească cu el experiența. S-a
păstrat o înregistrare a convorbirilor sale duhovnicești cu părintele Leon (Voscresenski),
care se nevoia într-o mică colibă din apropierea chiliei Sfântului Gheorghe, și care, ulterior,
AN
înregistrase această conversație: „Într-o noapte de iulie, în grădina chiliei Sfântului
Gheorghe, se întâlniră doi schimonahi, Benedict (Matveev) și Leon (Voscresenski). Se
salutară monahicește, așezându-se pe iarba de sub un măslin pentru a respira aerul curat
și înmiresmat al Athos-ului. Luna naviga încet pe cer, luminând cu razele ei grădina.
EV
Ambii aveau multă pace sufletească. Au vorbit despre mila lui Dumnezeu față de oamenii
păcătoși și despre negrăita Lui bunătate mai ales față de noi, călugării.
Părintele Benedict povesti o întâmplare din viața sa trecută, spunând că au trecut de
atunci cam vreo cincizeci de ani. El avea pe atunci șapte ani. Locuia în satul Dolmatovka,
județul Valdai, gubernia Novgorod. Avea un prieten, un orfan de opt ani, al cărui nume îl
RA
uitase. Acest băiat nu era din satul lor și mergea din casă în casă. Toată lumea îl iubea,
pentru că el recita poezii despre Sfântul Gheorghe și despre alți Sfinți ai lui Dumnezeu. Și
el ca răsplată primea ba o plăcintă, ba o cămășuță etc.
Odată copiii din sat se adunară la joacă pe uliță, și el le spuse că, dacă noi vom posti
ITU
și ne vom ruga toată noaptea (era tocmai ajunul Schimbării la Față), atunci vom vedea
pe Domnul, pe apostoli, soarele jucându-se și pământul cutremurându-se. Doi băieți de
cincisprezece ani și-au exprimat neîncrederea în cuvintele sale, dar el asigura pe toată
lumea despre adevărul cuvintelor sale, spunând că văzuse astfel de lucruri de mai multe
ori. L-au crezut. Și cincisprezece la număr au postit toată ziua.
ED
Seara, pe ascuns de cei maturi, cu toții s-au adunat într-un loc ales din timp și începură
să se roage, fiecare cum știa mai bine. Unii făceau metanii, alții făceau închinăciuni până
la pământ, rostind rugăciunea cu aceste cuvinte: «Doamne, arată-Te nouă, arată-ne nouă
236
©
331
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Fotografia Chiliei Sfântului Gheorghe în vremea părintelui Benedict.

Astăzi în întregime dărâmată.
o vedenie». S-au rugat mult timp. Vârsta lor era cuprinsă între 7 și 8 ani, doar doi dintre
ei aveau câte 15 ani.
RA
Se rugau ei în direcția dintre est și sud. Dintr-o dată se auzi un tunet puternic,
pământul se cutremură și, de frică, cu toții au căzut la pământ. Dar când și-au ridicat de
jos capul, au văzut spre est un soare jucăuș, care se mișca dinspre dreapta spre stânga.
Apoi începu să se miște soarele de sus în jos, apărând pe el o cruce imensă și luminoasă.
ITU
Dinspre vest se auzi un zgomot. Întorcându-și ochii la acest zgomot, băieții au văzut un
drum larg, roșu-deschis, care se întindea de-a lungul cerului spre est. Se părea că se ridică
în sus. Pe el mergea o mulțime de oameni. Toți acești oameni erau în haine de lumină.
Și, în cele din urmă, spre est se deschise o vedere nepătrunsă de mintea omenească, care
nu poate fi descrisă în cuvinte. Și băieții L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos stând pe
ED
preaslăvitul Său Tron. În mâinile sale ținea un sceptru cu o cruce în vârf. În jurul Lui,
în nemărginită slavă, în haine albe și luminoase, se aflau cei 12 ucenici-apostoli. Această
vedenie era asemănătoare cu descrierea Cinei celei de Taină. Dar ea transmitea o imagine
incomparabil mai mărită.
©
332
OS
Când totul se sfârși, copiii cu bucurie mare începură să se îmbrățișeze unul pe altul.
ISM
Judecând după povestirile comune ale tuturor, era evident că toți au văzut același lucru.
Cât despre cei doi, care aveau vârsta de cincisprezece ani și care se îndoise la început, ei
nu au văzut nimic, cu excepția faptului că au auzit doar zgomotul și au simțit scuturarea
pământului. Unul dintre ei abia se trezi după cutremur, fiind fără cunoștință tot timpul,
iar fața lui a fost ușor arsă. Ei nu crezuseră celor spuse despre vedenie. Așa și mila lui
Dumnezeu, se manifestă numai atunci când ai credință în El sinceră ca a unui copil”.
EL
„Da, adevărat este, − căzu de acord părintele Leon, − dar atunci cum vom dovedi
celor care se îndoiesc că mila lui Dumnezeu se manifestă în mod clar, dacă nu le este dat
să vadă?“ „Da, aceasta este cea mai grea întrebare, iar disputa dintre noi, credincioșii,
GH
și cei îndoielnici durează de când e lumea. Și astăzi oamenii de știință se contrazic cu
noi, precum că nu văd nimic, niciun fel de minune a lui Dumnezeu. Iar noi știm că nu le
este dat să vadă. Ei cred doar în ceea ce văd. Prin urmare, părinte Leon, disputa dintre
noi este lipsită de sens. Prin cuvinte, noi nu
AN
putem dovedi nimic unul altuia. Singurul
lucru pe care noi, credincioșii, îl putem
face este să încercăm să trăim în așa fel,
încât să dovedim existența lui Dumnezeu
prin sfințenia noastră. Asupra lor numai
EV
sfințenia noastră poate acționa, și atunci

este cu putință ca Dumnezeul Cel milostiv să
îi poată întoarce într-un fel la credință”237.
Părintele Benedict a răposat la 25 iunie
RA
în anul 1904.
ITU
ED
237
©
333
OS
ISM
Schimonahul Varsanufie (Iuganov)
Schimonahul Varsanufie (în lume, Vasilie Alexeevici Iuganov) s-a născut în anul 1838
EL
într-un sat din regiunea Don. El a fost fiul unui diacon de biserică rurală. Tatăl îl pregătea
pentru preoție și-l învăța din copilărie cu viața bisericească, dar Dumnezeu hotărî altfel
a-l aduce la Biserica Lui. Începu războiul din Crimeea, și în anul 1855, în vârstă de 17
de ani, Vasilie a fost chemat în armată. El s-a arătat a fi un ostaș foarte curajos, ceea ce
GH
îi atrase atenția superiorilor săi. După războiul din Crimeea, el a fost silit să participe la
operațiunile militare în reprimarea revoltei din Polonia. Aici se petrecu o întâmplare cu el,
pe care o povesti mai târziu:
„În anul 1859 mă aflam cu serviciul militar în Polonia. Pe când eram la Varșovia,
AN
m-am îmbolnăvit. Această boală se agravă într-o asemenea măsură, încât scuipam un
amestec de sânge și puroi. Nu puteam nici să beau, nici să mănânc, nici cald, nici rece,
din cauza durerii mari din piept. În această stare am plecat din Varșovia, pe calea ferată,
până la Berdichev, iar de la Berdichev, cu trăsura până acasă la Don. Trebuia să trec
EV
prin Kiev. Ajungând la Kiev, m-am dus direct la Mănăstirea Pecerska. Acolo m-am oprit,
voind ca să postesc câteva zile și, pocăindu-mă de păcatele mele, să mă împărtășesc cu
Sfintele a lui Hristos Taine.
Pentru a mă pregăti de împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, mă gândeam că
ar trebui să postesc cel puțin o săptămână. Așa am și făcut.
RA
La vremea aceea aveam o dorință deosebită de rugăciune, cu lacrimi și multă căință

pentru păcatele mele. Nu voiam să mor, deși știam că cihotca era o boală incurabilă.
Aveam o rană în piept, pe care, așa cum îmi spuneau doctorii, nu o poți cârpi. Dar totuși,
eu credeam cu tărie că poți scăpa cu mila lui Dumnezeu și de ea. Și, prin urmare, mi-am
ITU
pus toată nădejdea în mila lui Dumnezeu și a Împărătesei Cerului. Am început să mă rog
cu sârguință și cu lacrimi către Ea, să O rog pentru ajutor și pentru mijlocire. Să O rog
ca Ea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să mijlocească la Fiul Ei și Domnul nostru
Iisus Hristos, ca să mai trăiesc ceva timp în această lume.
Așa m-am rugat eu Maicii Domnului, cerând milă și mijlocire pentru un păcătos ca mine,
ED
ca Domnul să mă binecuvânteze să mai trăiesc. Sâmbătă, m-am împărtășit cu Sfintele

Taine ale lui Hristos și, ieșind din biserică, am mers în camera mea, unde în grabă mi-am
desfăcut chekmen-ul* (haina), pentru că simțeam o durere puternică în piept, m-am culcat
pe pat, cu fața în sus, și imediat am ațipit. Când am adormit, am văzut, ca în aer, deasupra
©
334
OS
pieptului meu, că apăru într-un chivot de argint cu ferecătură tot de argint chipul Maicii
ISM
lui Dumnezeu. Razele de lumină de pe acest chip cădeau direct pe pieptul meu, în locul
cel bolnav, pe rana mea. Și din razele de pe piept, chiar pe rană, se formă, dintr-un fir de
argint, o cruce de trei verșoace* (centimetri) mărime, care pătrunse în rana mea...
Când m-am trezit, m-am sculat și imediat începu o tuse neobișnuită, cu scuipături și
dureri. Cu tusea ieși un fel de ghem de sânge cu puroi și imediat am simțit o ușurare în
piept, o bucurie în inimă și aproape că nu mai simțeam nicio durere, făcându-mă atât de
EL
sănătos, încât am uitat complet de boală. Pieptul meu s-a înzdrăvenit, ca și cum nu ar fi
bolit niciodată”238.
Această întâmplare schimbă complet viața lui Vasilie Alekseevici. El înțelese minunea
GH
care i s-a întâmplat ca pe o chemare a Domnului și hotărî să părăsească lumea aceasta
deșartă și să se predea complet lui Dumnezeu. Dar această a lui hotărâre a trebuit să o
amâne pentru aproape 30 de ani. El era legat de datoria militară și își putea realiza visul
numai după demiterea sa din slujba militară.
După război, la recomandarea conducerii militare a fost primit la o școală militară
AN
care se afla în Moscova. Imediat după absolvire se căsători și trăi împreună cu soția sa
în diferite garnizoane. A participat la războiul ruso-turc, unde a fost promovat la rang de
colonel, pentru curajul său primind numeroase ordine. Vasile Alekseevici ar fi rămas în
continuare în funcția sa de militar, dacă nu ar fi fost înțelegerea soției sale care, deși era
EV
o femeie foarte necredincioasă, cunoscând năzuințele tainice ale sufletului soțului ei, căzu
de acord să-l lase să meargă la mănăstire.
În anul 1888 Vasile Alekseevici sosi la Athos și intră în Mănăstirea Sfântului Mare
Mucenic Pantelimon. Doi ani mai târziu, pe 21 martie 1890, a fost tuns rasofor cu numele
Varsanufie și peste alți patru ani, pe 8 aprilie 1894, a fost tuns în mantie. Ascultarea
RA
părintelui Varsanufie era la cancelaria mănăstirii. Toți erau uimiți de smerenia și blândețea
sa. Căci omul care timp de 30 de ani a comandat și a dat ordine, care a văzut multă
cruzime și sânge, era acum gata să îndeplinească orice ascultare, orice cerere din partea
fraților săi călugări.
ITU
Pentru smerenia sa Domnul L-a învrednicit pe părintele Varsanufie de o nouă minunată

vedenie, pe care a descris-o mai târziu în felul următor: „În vara anului 1893 am venit
de la biserică, după Pavecerniță, în sărăcăcioasa mea chilie. M-am rugat lui Dumnezeu și
m-am așezat pe pat cu intenția de a mă odihni și a dormi până la clopotul de dimineață.
După ce m-am așezat pe pat, imediat îmi veni gândul, că, iată, de atâta vreme viețuiesc în
ED
mănăstire (timp de șapte ani), în fiecare zi merg la biserica lui Dumnezeu, săptămânal mă
spovedesc și mă împărtășesc cu Sfintele lui Hristos Taine, câștigând astfel o răsplată de
la Preaînaltul Creator, iar soția mea, L., la biserică nu merge, nu se roagă lui Dumnezeu,
238
©
335
OS
trăiește îngrozitor, nerușinat și chiar defăimător. Ce o așteaptă pe ea? Bineînțeles, chinul
ISM
veșnic, focul nestins, viermele neadormit, iadul într-un cuvânt și nimic mai mult! Oh, vai
și amar ce o așteaptă, nefericita, în viața de apoi pentru viețuirea ei năprasnică și rea. Cu
aceste gânduri m-am culcat și în curând am adormit. Și ce să văd: dintr-o dată străluci
chilia mea, făcându-se în ea lumină ca și ziua, se deschise ușa și intră un tânăr de înălțime
medie, cu părul blond, ondulat, îmbrăcat foarte decent: o cămașă albastră, cu brâu de
aceeași culoare, pantaloni albi... El mă ia de mâna mea cea dreaptă și-mi spune: «Vino,
EL
să-ți arăt locul tău». M-am ridicat și l-am urmat.
Am ieșit din chilie... Imediat ce am ieșit, ni s-a deschis în față un câmp verde, fără
drum, pe care mergeam, chiar prin iarba verde și moale, presărată cu flori de diferite
GH
culori și cu un miros plăcut. Mergeam oarecum în sus, înălțându-ne spre cer. În cele
din urmă am ajuns în vârful unui munte. Când am urcat pe munte, soarele strălucea la
răsărit. Înainte de aceasta soarele nu se vedea, dar totuși era foarte luminos în jur. M-am
uitat direct la soare și ochii nu mi-au orbit.
De pe vârful acestui munte se vedea o câmpie frumoasă, pe care creștea iarbă înaltă și
AN
flori. Se mai vedeau copaci și tufișuri, prin care zburau, din ram în ram, mici păsărele. Și
numai cântarea frumoasă a acestor păsărele tulbura liniștea. Spre marea mea mirare, o
văd pe soția mea în mijlocul acestei întinse câmpii, stând singură-singurică pe un scaun, și
mai mult nimeni în jur. Șezând, ea se bucură de aerul înmiresmat și de cântatul păsărelelor
EV
din paradis. Ținând brațele încrucișate peste piept, cu bucurie privea spre răsărit. Era
îmbrăcată într-o bluză bine cunoscută mie. Și toate hainele ei păreau decente.
Am văzut-o de departe, pentru că locul era drept. Când am trecut pe lângă ea, m-am
uitat involuntar și la mine însumi. Și ce să văd? Eram îmbrăcat într-o uniformă militară
purtată, ruptă la subsuori, cu pantaloni zdrențuiți și cizme rupte și murdare. Mi-a fost
RA
rușine să trec pe lângă soția mea în așa hal fără de hal. Nu m-a văzut niciodată așa. Ce
mă fac acum? Dacă am putea cumva să o ocolim într-un fel, s-o luăm în altă parte, fără
să fi fost văzuți de ea și să scap de rușine. Doar am gândit așa, că îndrumătorul meu mi-a
înțeles intenția, m-a privit și, ca și cum ar fi zâmbit ușor, a luat-o spre dreapta, așa că am
ITU
trecut pe lângă ea fără ca să ne vadă. Ea privea cu atenție spre răsărit. Ca și cum aștepta
pe cineva de acolo.
Am mers de-a lungul acestei frumoase câmpii timp îndelungat. În cele din urmă, ne-am
pomenit într-un loc pustiu, cu pământuri secetoase, nisipoase, pietroase și foarte nearătoase.
Ne-am apropiat de o pivniță mare, din fontă, cu o ușă imensă tot din fontă, de care atârna
ED
un lacăt mare. Ușa avea și încuietoare internă. Însoțitorul meu a deschis mai întâi lacătul
exterior și apoi cel interior. Ușile s-au deschis. Împreună am intrat într-o încăpere mică,
unde era o altă ușă, cu aceleași încuietori. Însoțitorul meu a descuiat și această ușă.
Deschizându-o, el apucă cu mâna stângă colțul superior de fier al ușii, abia trăgându-l
©
336
OS
din cauza greutății mari, iar cu mâna dreaptă în tăcere îmi arătă să intru, pășind peste
ISM
un prag foarte înalt. Până în ultima clipă, m-am gândit că mă va urma înăuntru, dar am
greșit. De îndată ce am trecut pragul, el, uitându-se la ușa semi-deschisă și ținându-o cu
mâna stângă, mi-a spus: «Acesta este locul tău». Și cu aceste cuvinte închise ușa. Am
auzit doar: clic, clic și ușa s-a încuiat, iar eu, nefericitul, am rămas în această pivniță
misterioasă, cu pereții și ușa din fontă.
Apoi am simțit un miros greu, insuportabil. Am auzit un vuiet teribil, țipete îngrozitoare,
EL
am văzut fumul, din cauza căruia nu puteam respira. Mi-am acoperit fața cu mâinile și am
izbucnit în lacrimi amare la cuvintele: «acesta este locul tău». Văzând situația mea fără
scăpare în acest întuneric, plin de miros greu, am vărsat multe lacrimi timp îndelungat.
GH
După ce m-am săturat de plâns, am început să cercetez această pivniță, gândindu-mă că
poate că există vreo cale de ieșire din ea. Voind totodată să aflu ce e cu vuietul ce se aude
și de unde vine fumul. Am zărit că în jos duce o scară, iar la capătul ei stâng, era o gaură
mare, din care uneori ieșeau limbi de foc și nori de fum. Am îndrăznit cu grijă să cobor
până la gaură și m-am uitat înăuntru. Acolo am văzut un cuptor uriaș, arzând fără sfârșit,
AN
și mulți oameni în ea. Unii ședeau, alții stăteau culcați, iar alții în picioare. Și toți acești
oameni nefericiți strigau cu diferite voci despre insuportabilele suferințe. De la urletul lor
din acest cuptor venea vuietul cela îngrozitor. M-am gândit în sinea mea: înseamnă că mă
aflu pe pragul acestui cuptor.
EV
M-am urcat din nou pe scară și lângă ușă, pe partea dreaptă, văd o ferestruică rotundă
de cupru de dimensiuni foarte mici, cam cât o monetă, prin care răzbătea la mine lumina.
M-am uitat prin ea și din nou am văzut-o pe soția mea, așezată în același loc, în care se
afla când trecusem pe lângă ea. Mi-am imaginat satisfacția ei. Iar eu, nefericitul, sunt în
iad. Iar ea nu știe asta. Și am izbucnit din nou în lacrimi, regretând că nu m-am arătat
RA
ei când am trecut pe alături. Dacă i-aș fi vorbit, probabil că s-ar fi apropiat de ferestruica
aceasta să mă aline măcar cu ceva. Sau poate că ar fi deschis într-un fel ușa de la pivniță
și m-ar fi eliberat din această închisoare.
Iată unde m-au dus visele. Iată câștigul
ITU
meu pentru viața cea de după moarte. Și este

mult mai bine să te socotești mai rău decât
orice făptură. Singur Creatorul cunoaște
viața noastră cea de după moarte. Așa că
m-am trezit. Și nu știu dacă am părăsit
ED
pivnița sau nu!”239.

Părintele Varsanufie astfel comentă
viziunea sa: „Deci, iată soția mea stă acum
239
©
337
OS
în această curățenie, într-o bluză decentă, în frumoasa câmpie, bucurându-se de aerul
ISM
plăcut și de cântatul păsărilor de paradis. Iar eu, visătorul blestemat, unde mă aflu? În
întunericul fără fund! Aici este locul meu. Acum, de ce mergeam îmbrăcat în vechea mea
uniformă militară. Și ce însemnează uniforma militară zdrențuită și cum a ajuns pe mine.
Îmi amintesc că odată, când eram tânăr, i-am dăruit-o prietenului meu... i-am trimis-o,
mai bine zis, prin cineva. Adică, prietene, i-a și primește ceea ce mie nu-mi mai trebuiește.
Și iată, în această uniformă zdrențuită, m-am și văzut îmbrăcat.
EL
Acum, și despre bluza în care era soția mea. Vreau să spun că ea a dăruit-o unei bătrâne
sărmane. Se întâmplară toate cam așa. Ea avea o bluză purtată. Într-o zi a spălat-o, a
uscat-o, a călcat-o cu fierul de călcat și a mai și înfrumusețat-o cu dantelă. În acel moment,
GH
când le-a terminat pe toate, trecu pe alături o bătrâna cerșetoare, care ceru milostenie și,
dacă se poate, și ceva haine sau vreo rochie veche. Soția o întrebă: „Aveți cumva și tineri
în casă?” Ea i-a răspuns că are o nepoată, care va fi curând mireasă. Atunci soția mea
luă o desagă și puse în ea această bluză, mai adăugând și niște lenjerie de corp, ciorapi,
cizmulițe, apoi a dat-o bătrânei, spunându-i: „Iată toate acestea sunt pentru nepoata ta”.
AN
Bătrâna a fost foarte bucuroasă, i-a mulțumit și a plecat240.
La 12 februarie 1896 părintele Varsanufie a fost tuns în schimă. După aceea a trăit
încă nouă ani în mănăstire, petrecându-și viața în pocăință și smerenie. El mereu era plin
de bucurie duhovnicească când participa la slujbele din biserică. Toată lumea îi vedea
EV
privirea plină de entuziasm, îndreptată spre altar, ca și cum ar fi așteptat cu nerăbdare

ieșirea de acolo a Domnului său mult iubit. Doar Dumnezeu știe de câte ori se va fi
învrednicit de această viziune.
Părintele Varsanufie a repauzat la 8 mai în anul 1905.
RA
ITU
ED
240
Idem, pag. 275.
©
338
OS
Schiarhimandritul Ioasaf (Zavadsky)
ISM
Schiarhimandritul Ioasaf (Zavadsky)
Schiarhimandritul Ioasaf (în lume, Egor
EL
Zavadsky) s-a născut în anul 1865 într-o
familie țărănească din satul Nikolayevka
din ținutul Slonovsk, județul Novooscolsky,
gubernia Kursk. El primi educația primară
GH
într-o școală rurală. Apoi a intrat la
Seminarul Teologic din Kursk, pregătindu-se
să devină preot, dar fără să se căsătorească,
voind să devină călugăr. Ca loc de viitoare
AN
viețuire el alese Muntele Athos.
În anul 1889, Egor, în vârstă de 24 de
ani, sosi la Athos și intră în Mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Ca
EV
părinte duhovnicesc l-a avut pe părintele

Agatodor (Budanov), de care a fost ulterior
legat cu legături duhovnicești apropiate. La
31 martie 1890, Egor a fost tuns rasofor cu
numele Ioasaf, iar un an mai târziu, pe 5 aprilie 1891, a fost tuns în mantie. Ascultarea
RA
lui era la cancelaria mănăstirii, fiind ajutorul părintelui Tihon (von Rambach).
Duhovnicul Agatodor stimula creșterea duhovnicească a părintelui Ioasaf prin constante
încercări ale umilinței sale. Iar părintele Ioasaf, cu înțelepciune, primea îndrumările și
învățăturile starețului său. La 11 mai 1895 a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 17 februarie
ITU
1896 a fost tuns în schimă. Patru ani mai târziu, la 27 iulie 1899, a fost hirotonit ieromonah.
Imediat după tunderea sa a fost trimis la metocul de la Moscova, unde a petrecut, făcând
ascultare, un an întreg, participând activ la activitatea de editare a mănăstirii.
În anul 1900 părintele Ioasaf reveni la Athos. Anume în acest timp el scrise eseul
„Cu privire la diferența dintre credință și știință”, care ne oferă o bună oportunitate de a
ED
înțelege nivelul duhovnicesc de atunci al părintelui Ioasaf. Iată ce spune el, reflectând cu
privire la problema relației dintre credință și știință: „În ciuda diferenței între domeniile
credinței și științei, ele, cu toate acestea, ar trebui să fie unite în scop. Problema diferenței
dintre credință și știință a fost rezolvată și de apostolul Pavel numai în sensul delimitării
©
339
OS
domeniilor uneia și ale celeilalte. În ceea ce privește scopul lor, acest învățător al
ISM
neamurilor i-a dat o direcție generală: cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea lumii. Nu
poate fi altfel, pentru că dacă permitem diferențe între scopurile credinței și ale științei,
atunci viața omenirii nu ar avea nici un sens. Pentru ce este creat omul? Pentru a fi în
veci fericit cu Dumnezeu. Dar în ce constă această fericire? Un răspuns direct și fără
echivoc ar trebuie să fie următoarea afirmație: «în viața veșnică». Dar ne vom pune o altă
întrebare: cum se va plini această viață veșnică, care ar trebui să fie realitatea ei? La
EL
această întrebare răspunsul L-a dat Domnul Însuși: «...să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis» (Ioan 17, 3; Luca 20, 35-
36). Din aceste cuvinte ale Domnului înțelegem în ce va consta activitatea omenească în
veacul ce va să vină. Aceasta va consta în cunoașterea veșnică a tainicului Dumnezeu și
GH
în aceeași veșnică slăvire a măreției Sale. Dar această activitate trebuie să înceapă aici, pe
pământ. Iar știința servește acest scop. Căci ce este știința? Știința este cunoaștere. A cui?
A tot ce există în lume și în natură. Apostolul Pavel spune: «... ceea ce se poate cunoaște
despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor: cele nevăzute
AN
ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere
și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare» (Romani 1, 19-20). Iată scopul
principal al frumuseții și armoniei lumii! Iată acel domeniu, în care funcționează mintea
umană! Dar este departe acest domeniu de domeniul credinței? Nu, deloc! Este complet unul
cu domeniul științei, astfel încât nu există nici măcar un spațiu între ele. Așa precum despre
EV
proprietățile unui trandafir ne mărturisesc două proprietăți diferite ale noastre: vederea
și mirosul, la fel și despre proprietățile Unicului Dumnezeu avem o mărturie prin două
căi − credință și știință. Căci obiectul științei este Dumnezeu, iar obiectul credinței este
același Dumnezeu. Singura diferență este că știința îl cunoaște pe Dumnezeu din făpturile
Sale iar credința din Adevărul Sfintei Scripturi. Se pare că scopul uneia și al celeilalte este
RA
cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și apropierea omenirii față de El spre mântuire”241.

Părintele Ioasaf credea cu tărie că aceste două domenii ale activității omenești −
teologia și știința − cândva, la un anumit nivel de dezvoltare a acestora, se vor intersecta,
transformându-se într-o singură disciplină. „Cum poate omul să-L cunoască pe Dumnezeu?
ITU
− se întreabă el însuși, și tot el răspunde. − Dumnezeu, în bunătatea Lui, chemând pe om

la viață și ne voind, din dragoste pentru el, ca omul să rămână în necunoașterea Creatorului
său, i-a deschis trei căi, care să-l conducă la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Aceste căi
sunt următoarele: înțelepciunea sufletului, pacea veșnică și Sfânta Scriptură. Toate aceste căi
sunt diferite tipuri ale Revelației lui Dumnezeu în lumea creată de El, care se și compensează
ED
reciproc”242. Potrivit convingerii profunde a părintelui Ioasaf, sporirea treptată a omului în

cunoașterea duhovnicească și materială îl conduce la înțelegerea firii Dumnezeiești.
241
242
Idem, pag. 29-30.
©
340
OS
Ieroschimonahul Nicodim (Naumov)
Părintele Ioasaf ieșea în evidență prin strictețea vieții monahale. Întreaga pravilă
ISM
monahală o îndeplinea cu exactitate. Era mereu sincer și atent față de frați.
La 30 iunie 1905, părintele Ioasaf, la invitația Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
stareților mănăstirii, plecă în Rusia pentru a îndeplini îndatoririle de duhovnic în Mănăstirea
Pechersky din Nijni Novgorod. Ulterior, deveni stareț al Mănăstirii Sfânta Treime din
Ostrovoezersk, eparhia Nijni Novgorod. Părintele Ioasaf a introdus în această mănăstire
tipicul athonit de slujire și pomenire a binefăcătorilor. Soarta ulterioară a părintelui Ioasaf
EL
noi nu o cunoaștem.
GH
Ieroschimonahul Nicodim (Naumov)
Ieroschimonahul Nicodim (în lume, Nico-
AN
lai Vasilievici Naumov) s-a născut în anul
1854 într-o familie de țărani într-unul din
satele din județul Sapojcovsky din gubernia
Ryazan. Numele mamei sale era Vera.
EV
Care a fost viața lui înainte de a intra în

mănăstire, nu știm. Dar, potrivit scrisorilor
sale, se poate considera că a primit o bună
educație, iar în anii 1877-1878 a participat,
ca simplu soldat, la Războiul ruso-turc.
RA
În anul 1883, Nicolai Vasilievici deveni

începător la așezământul din Odessa al
Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din
Athos. Un an mai târziu, a fost transferat la
Vechiul Athos, unde, la 30 mai 1885, a fost
ITU
tuns rasofor cu numele Nicodim.

Bucuria lui nu avea sfârșit, pentru că
s-a învrednicit de binecuvântarea părintelui
Ieronim pentru tundere, și pentru că a fost
tuns de însuși părintele Macarie. Căci la
ED
doar cinci luni după aceea, părintele Ieronim

a murit. În mantie părintele Nicodim a fost
tuns în 17 martie 1888. După aceea, a fost trimis la Noul Athos și de acolo la metocul
Noului Athos din Sankt Petersburg.
©
341
OS
Era dificil pentru el să se mântuiască într-un oraș zgomotos, dar, cu rugăciunile
ISM
starețului, își găsi refugiu în biserică, unde în mod constant se săvârșeau diferite slujbe
și trebuințe, fiind nevoie de cântăreți. „Acum îmi îndeplinesc ascultarea la cliros, − scrie
el părintelui său duhovnicesc egumenului Macarie, − mă aflu mereu în biserică și nu am
absolut nici un timp să mai fac o altă ascultare. Nu comunic cu publicul, fug de asta, știu
doar biserica, chilia și trapeza”243.
În timpul cât s-a aflat el în Sankt Petersburg a fost terminat așezământul Noul Athos.
EL
Despre frumusețea bisericii așezământului părintele Nicodim scria părintelui Macarie
următoarele: „Atât de benefic acționează (splendoarea) ei asupra sufletului, produce astfel
de impresii religioase, încât vizitatorii fără să vrea exclamă: «Da, toate acestea s-au făcut
GH
prin harul lui Dumnezeu!». Și totul este făcut cu cuvioșie, atât de grațios și modest,
pătruns de har, încât cuprinde de admirație inima fiecărui credincios. Slavă lui Dumnezeu,
acum rămâne să mulțumim Domnului și să-L preaslăvim pentru aceasta”244.
Mai târziu, părintele Nicodim a fost transferat la așezământul din Odessa, iar în anul
1890 a fost binecuvântat să se întoarcă la Athos. Un an mai târziu, la 24 iunie 1891, a
AN
fost hirotonit ierodiacon, începându-și ascultarea sa în cancelarie. La 28 iulie 1897 a fost
hirotonit preot, iar la 13 martie 1898 a fost tuns în schimă. Curând după aceea, el a fost
rânduit stareț la chilia Blagoveșcensk* (Bunei Vestiri), unde mănăstirea avea podgorii.
Părintele Nicodim îndrăgea foarte mult munca fizică și-și petrecea aproape tot timpul
EV
liber de la slujbe în podgorii. Frații chiliei lucrau cu plăcere împreună cu el. El binecuvântă
pe frați, ca în timpul lucrului, pe rând, cu voce tare, să rostească rugăciunea lui Iisus, astfel
încât lucrarea și rugăciunea să meargă simultan. Pentru râvnă, sinceritate și simplitate,
frații îl îndrăgeau foarte mult.
În anul 1905 a fost transferat la mănăstire, unde deveni duhovnic, fiind ajutorul
RA
principalului duhovnic al frățimii, părintele Agatodor (Budanov). Toată lumea l-a îndrăgit
și aici. Lui i se încredințau și pe el îl iubeau nu numai frații mănăstirii, ci și vețuitorii
altor mănăstiri, schituri, chilii și colibe rusești, chiar și ostenitorii. Părintele Flegont
(Lebedev), în memoriile sale, îl caracterizează astfel: „Era întotdeauna blând, înțelept
ITU
în cuvânt, de toți iubit; la înmormântarea sa a fost un număr fără precedent de călugări,

pustnici și pelerini”245. Și părintele Vladimir (Colesnikov) scrie despre el după cum ur-
mează: „Părintele Nicodim inspiră simpatie întregii frățimi, aproape jumătate din ea se măr-
turisește la el. El atrage pelerinii cu convorbirile sale și prin politețea sa, bucurându-se de
mult respect. După moartea sa, mulți l-au regretat și chiar l-au plâns... el fiind singurul
ED
dintre mărturisitorii noștri, căruia te puteai adresa liber. Înmormântarea a fost solemnă...
243
244
Idem, pag. 8.
245
©
342
OS
Ieroschimonahul Arsenie (Vorvulev)
participând egumenul și până la 20 de ieromonahi, numeroși frați. S-a nevoit mult, râvnitor
ISM
fiind în toate până de curând. A fost o persoană inteligentă, cu educație”246.
Părintele Nicodim a adormit la 30 martie 1908. Când a murit avea doar 54 de ani,
douăzeci și cinci dintre care i-a dat slujirii lui Dumnezeu și oamenilor, fiind în ascultare la
mănăstire.
EL
GH
Ieroschimonahul Arsenie (Vorvulev)
Ieroschimonahul Arsenie (în lume, Alexandru Kozmici Vorvulev) s-a născut în anul
1835 într-o familie țărănească din satul Borisovka, județul Graivoronsky, gubernia Kursk.
AN
Numele mamei sale a fost Anna. Vorvulevii erau slujitori ai contelui Șeremetiev. Având o
voce bună, Alexandru a fost ales să cânte la paraclisul contelui și de la vârsta de opt ani a
fost trimis la Sankt Petersburg, unde a rămas până la vârsta de 18 ani.
Apoi s-a întors acasă, unde a petrecut patru ani cu părinții săi, înainte de a deveni
EV
începător în Mănăstirea Akhtyrsky a eparhiei din Harkov. Fiind foarte liniștit, iubitor de
pace, el dobândi degrab simpatia frățimii. Curând a fost tuns în mantie și numit Anatolie.
După ce a trăit cinci ani în Mănăstirea Akhtyrsky, Părintele Anatolie a fost transferat la
Casa Episcopală din Harkov, unde a fost hirotonit ca ieromonah. După 15 ani de slujire
la Casa Episcopală, dovedindu-se a fi un modest și vrednic ieromonah, a fost transferat
RA
la noua mănăstire a Sfântului Dimitrie din Rosneansk, aceeași eparhie. Aici a ocupat
posturi de răspundere: regent, econom, blagocin, casier, până la plecarea sa, în 1888, în
pelerinaj la Ierusalim.
După Ierusalim, părintele Anatolie a vizitat Athos-ul, unde a sosit cu o jumătate de
ITU
an înainte de moartea starețului Macarie. În timpul primei mărturisiri el a fost uimit

de profunzimea contemplației duhovnicești a starețului Macarie, l-a care s-a spovedit.
Petrecând toată noaptea în rugăciune, a doua zi dimineață a mers la starețul Macarie,
rugându-l ca să-l primească în rândul fraților din mănăstire. „Părinte Anatolie, dacă te
accept, − a zis părintele Macarie, − atunci nu vei putea să ocupi astfel de posturi înalte,
ED
pe care le-ai avut în mănăstirea ta, și va trebui ca timp de cinci ani să faci cele mai de
jos ascultări, trecând astfel prin perioada de probă. Ești gata pentru asta?” Părintele
Anatolie a căzut imediat de acord, fiind primit în rândul frățimii din Russik.
246
©
343
OS
Cu șase luni înainte de moartea starețului mănăstirii, el făcea ascultarea ca vurdunary*
ISM
− îngrijitor de catâri, care era considerată drept cea mai grea ascultare la Athos. Înainte
de moartea părintelui Macarie, el, ca toți frații, a venit să-și ia rămas bun de la egumen.
Sărutându-i mâna și cerându-i binecuvântare, el auzi următoarea binecuvântare a marelui
stareț: „De acum încolo zilnic vei pomeni pe frații adormiți la proscomidie, și, la urmă,
să nu uiți și de mine”. De atunci, timp de 20 de ani, ascultarea părintelui Anatolie a
EL
fost slujirea zilnică la Liturghie în micul paraclis al Sfântului Dimitrie, unde pomenea la
proscomidie toți frații răposați ai mănăstirii.
La 29 martie 1894, el primi chipul îngeresc (schima) cu numele Arsenie. Iubitor de
GH
nevoințe, cuviosul părinte Arsenie până de curând, în ciuda celor 75 de ani ai săi, rămase
credincios vrednicei de laudă vieți pustnicești. În rugăciune era veghetor, în înfrânare era
constant. Părintele Vladimir (Colesnikov) scrie despre el după cum urmează: „Slujea zilnic
Liturghia, pomenind la proscomidie toate numele din sinodicul frăției. Slujea astfel, încât
AN
Liturghia dura întotdeauna aproximativ trei ore. Ducea o viață foarte duhovnicească.
Lucrător al rugăciunii lui Iisus, mare postitor”247.
Însăși moartea lui a fost, de fapt, ca o cunună a ascultării. Într-o seară, după ce a
mers să cerceteze și să mângâie pe un frate bolnav, a alunecat, a căzut de pe scări și s-a
EV
lovit grav, a mers la spital și nu s-a mai ridicat

din pat. A murit liniștit, în pace, creștinește,
binecuvântat de tainele Sfintei Biserici.
Părintele Arsenie a răposat pe 26 septembrie
RA
1910. În arhivele mănăstirii se păstrează

notițele memorabile și scrisorile sale, adresate
unor persoane necunoscute, care sunt o dovadă
în plus a înaltei vieți duhovnicești a părintelui
ITU
Arsenie248.
ED
247
248
©
344
OS
Schiarhimandritul Trifon (Upornikov)
ISM
Schiarhimandritul Trifon249 (în lume,
EL
Timotei Marcelovici Upornikov) s-a născut
în anul 1837 în familia unui liber cazac din
satul Bukanovskaya, regiunea Don.
La vârsta de douăzeci și șase de ani, în
GH
anul 1863, el sosi la Athos și se alătură
frățimii Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon.
Cu dragoste și umilință îndeplinind diferitele
ascultări, fratele Timotei era un model de
AN
sârguință. Trei ani mai târziu a fost tuns
în mantie cu numele Trifon. Ascultarea
și-o făcea ca simplu marinar pe vaporul
mănăstirii, iar între navigări cânta în cor.
EV
Prin obișnuite lucrări monastice, nevăzut

pentru lume, sub îndrumarea înțeleaptă
a stareților mănăstirii, se formă viața
lăuntrică a monahului Trifon. Cu fiecare
an el reuși tot mai mult în desăvârșirea
RA
creștină a duhului său, pregătindu-se treptat

pentru activitatea pe care era destinat să o
îndeplinească mai târziu. Părintele Trifon
a fost hirotonit diacon în 28 septembrie 1875, și preot − la 20 martie 1876, după care a
ITU
fost trimis la un așezământ al Russik-ului de la Moscova, unde a rămas timp de trei ani.
După care, stareții l-au binecuvântat a fi duhovnic al fraților de pe o navă a mănăstirii,
cu care el mergea adesea în Rusia. În timpul uneia dintre aceste călătorii el se întâlnit pe
navă cu Marele Kneaz Constantin Nicolaevici, căruia i-au pătruns adânc în suflet cugetele
duhovnicești ale părintelui Trifon. Acest lucru a jucat un rol imens în viitoarea soartă a
ED
duhovnicului navei.
În anul 1885, ieromonahul Trifon, printr-o dispoziție a Sfântului Sinod a fost chemat
de la Muntele Athos și numit duhovnic al Alteței Sale Imperiale Marele Kneaz Constantin
249
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Interlocutorul edificator pentru anul 1911. M., 1911, pag. 150.
©
345
OS
Nicolaevici și paroh al bisericii din Orianda în Crimeea, unde a slujit până la moartea
ISM
Marelui Kneaz. Câștigând faima de păstor bun, părintele Trifon a fost apoi invitat de către
P.I. Golubinsky în postul de paroh al Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Gurzuf, în
care, cu binecuvântarea autorităților eparhiale, a slujit 16 ani, îndrumându-și turma cu
cuvântul, cu exemplu personal și cu dragoste. Delicat, blând, sensibil, el câștigă în curând
simpatia enoriașilor săi, care a fost exprimată prin înmânarea unei cruci pectorale de aur.
EL
Slujirea îndelungată a părintelui Trifon în Gurzuf a fost apreciată de Sfântul Sinod,
prin decretul căruia, din 17 iunie 1907, a fost ridicat la rang de arhimandrit de către
episcopul Alexie de Taurida, în Mănăstirea Sfântului Gheorghe.
În ciuda lungii sale despărțiri, el nu și-a încetat niciodată corespondența cu mai marii
GH
săi duhovnicești, părinții Ieronim și Macarie, iar după moartea lor cu egumenul Andrei,
egumenul Nifon și egumenul Misail250, încercând să dobândească de la ei măcar o parte
din experiența duhovnicească athonită, pe care o considera cea mai mare realizare în
viața monahală. Această experiență de înfăptuire a sfințeniei el încercă să o transmită
AN
enoriașilor și fiilor săi duhovnicești.
Dar, tinzând mereu către patria sa spirituală − Athos, el își exprimă în repetate
rânduri dorința de a părăsi parohia din Gurzuf, spre a-și sfârși zilele lui în mănăstirea sa
de metanie din Muntele Athos. Odată, pe când avea deja picioarele bolnave, îi scrise cu
EV
amărăciune starețului Andrei: „Îmi amintesc întotdeauna mănăstirea mea de metanie și

toate faptele care se săvârșesc în ea. Dar sunt tulburat de boala picioarelor și de faptul că
nu mai pot fi de folos acolo, pentru că este aproape cu neputință să stau trei ore în picioare.
Aceasta mă și smerește. Vă asigur că în sufletul meu, întotdeauna și în toate, cum am
RA
fost, așa am și rămas același recunoscător și binevoitor fiu duhovnicesc și nu-mi pierd
nădejdea de a mă întoarce din nou la sfânta mănăstire”251.
Stareții athoniți așteptau cu nerăbdare întoarcerea părintelui Trifon. Iată ce-i scria lui
egumenul Andrei, în anul 1901, cu șapte ani înainte de a se întoarce la Athos: „Preacuvioase
ITU
părinte Trifon, îmi scrieți că tot așteaptați decretul de numire a unui alt preot în locul
Dumneavoastră. Dacă acest lucru a avut loc sau va avea loc în curând, atunci vă rugăm să
veniți la mănăstirea noastră de îndată ce vă terminați treburile. Sunteți așteptat să veniți
la noi, fără nici o îndoială”252.
În cele din urmă, Domnul împlini dorința inimii părintelui Trifon și binecuvântarea
ED
stareților mănăstirii. În august 1908, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului,

250
AMRPA. Doc. nr. 614, 755, 904, 990, 1054, 1536, 3678.
251
252
©
346
OS
părintele Trifon sluji ultima Ligurie și-și luă rămas bun de la enoriașii bisericii sale, iar în
ISM
septembrie sosi deja la Athos.
Obosit de aflarea sa în lume, părintele arhimandrit primi binecuvântarea ca restul
zilelor sale să le petreacă în liniștea tăcerii, stabilindu-se într-una din chiliile din apropierea
mănăstirii.
Părintele Trifon avea un caracter blând, modest, reținut în toate253. El era complet
EL
străin de lăcomia banilor. Toți banii pe care foștii săi fii duhovnicești i i-au dăruit la
plecare (fiind vorba de opt mii de ruble), i-a donat la construirea unei biserici de spital la
Krumița.
Au trecut doi ani de viață însingurată. Părintele Trifon, în tot acest răstimp, în zilele
GH
de sâmbătă și duminică venea la mănăstire, unde avea propria sa chilie. Mulți dintre
frați năzuiau să obțină cel puțin o părticică din enorma experiență pe care o dobândise în
timpul celor 47 de ani de viață monahală. El primea la sine cu bucurie pe toți cei dornici
de învățăturile sale. Ușile chiliei sale erau deschise zi și noapte. Dar nu pentru mult timp
AN
frații mănăstirii au reușit să se bucure de sfatul său înțelept și de grija lui părintească.
Nimeni nu se aștepta ca el să moară în curând. Sănătatea lui, în ciuda vârstei sale, era
bună și nimeni nu și-ar fi putut închipui moartea lui grabnică.
În august 1910, el se îmbolnăvi, acuzând o criză de fiere. Boala, în ciuda eforturilor
EV
medicului, nu a răspuns la tratament. Pe

zi ce trecea bolnavul se simțea mai rău și
mai rău. Cu puțin înainte de moartea sa,
părintele arhimandrit și-a dorit să fie tuns
în schimă, lucru care s-a și făcut.
RA
Binecuvântat cu Sfintele Taine ale

Bisericii, părintele Trifon cu pace adormi
în Domnul pe 31 octombrie 1910. Părintele
Trifon a lăsat un jurnal254 și un număr mare
ITU
de scrisori255, în care descrie viața parohială

din Gurzuf în mod pitoresc.
ED
253
254
AMRPA. Doc . nr. 475; nr. 4084.
255
AMRPA. Doc . nr. 614, 904, 990, 1059, 1536, 3678.
©
347
OS
ISM
Schimonahul Leon (Voskresensky)
Schimonahul Leon (în lume, Leonid
EL
Andreevici Voscresensky) s-a născut în
anul 1862 într-o familie de nobili din județul
Makarievsky, gubernia Nijni Novgorod.
Mama lui se numea Ecaterina. El primi o
GH
educație bună, lucrând la guvernul județean.
Aici a devenit chiar cetățean de onoare al
orașului Makarievsk.
Dar se vede că Providența lui Dumnezeu
AN îl pregătea pentru un alt tărâm, ceea
ce dovedește o întâmplare din viața lui
lumească. Iată cum el însuși își reamintea
acest lucru mai târziu: „Locuiam în Nijni
Novgorod. Și iată că de la țară veni la mine
EV
în vizită mama mea. Auzise că aici în oraș

există o fată bătrână pe nume Muza, care
avea, chipurile, darul clarviziunii. Prin
curiozitatea sa feminină înnăscută, ea o
găsi pe această Muză, îi aduse niște mere și
RA
o întrebă despre soarta viitoare a copiilor ei.

Revenind de la ea mi-a spus că a fost la Muza. Spunea că era acolo o mulțime de oameni
iar Muza le răspundea la întrebări. Pe unii îi certa pentru viața lor depravată, în timp ce
pe alții îi alunga, neprimind de la ei niciun dar. «Eu, − continuă mama, − am întrebat-o
ITU
despre Mașa (sora mea, care a murit mai târziu la prima ei naștere), dacă ar trebui să
o căsătoresc. Ea mi-a răspuns scurt: în curând o vei da după un băiețandru». I-am spus
mamei mele ceva de genul, că această femeie este demonizată. Se zvonea că în tinerețe
ea se îndrăgostise de un bărbat, care nu a luat-o în căsătorie. Și ea, rămânând fată mare,
copleșită de durere, se îndrăci. De fapt, eu personal nu am văzut-o pe Muza niciodată și
ED
nici împrejurările adevărate ale vieții ei nu le știam.

La scurt timp după aceea, dezamăgit de viața pe care o duceam în lume, prin mila
lui Dumnezeu și a Împărătesei Cerului am hotărât să părăsesc lumea și să slujesc lui
Dumnezeu, fapt pentru care am mers acasă la țară pentru a-mi lua rămas bun de la
©
348
OS
Schimonahul Leon (Voskresensky)
familia mea. La sosirea mea, am găsit acolo, în familie, un tânăr, cu care au și căsătorit-o
ISM
pe sora mea. Le-am explicat părinților mei că vreau să merg pentru mântuirea sufletului
meu la Athos. În acest moment, mama îmi spune: «Îți amintești cum am mers la Muza?»
Ea adevăr mi-a grăit despre Mașa, că în curând se va căsători cu un băiețandru! Dar și
despre tine mi-a spus atunci. Numai că nu ți-am descoperit aceasta. Ea a spus că fiul cel
mai mare va merge la călugărie, și iată tu acuma pleci. Am fost surprins de acest fapt,
lăudând pe Dumnezeu pentru toate milele Sale”256.
EL
Slavă Domnului, că Leonid plecă urechea la chemarea Domnului, și la vârsta de 26
de ani veni la Athos. Toate acestea se întâmplau în anul 1888. Aici intră imediat în
Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde i s-a dat ascultarea de trapezar*.
Pe 15 martie 1890 a fost tuns în mantie și numit Leon și cinci ani mai târziu, pe 23 martie
GH
1895 a fost tuns în schima mare. În acest timp el a fost trimis la ascultare mai întâi la
Noul Athos, apoi la așezământul din Moscova, de unde trimitea scrisori părinților săi
duhovnicești, egumenului Andrei și părintelui Agatodor (Budanov)257. El a fost în mod
special atașat de acesta din urmă și, revenind la Athos în anul 1897, până la moartea sa
AN
avu o legătură duhovnicească apropiată cu el.
Până în anul 1906 părintele Leon și-a făcut ascultarea de scrib în cancelarie, deoarece
avea un scris frumos, lizibil, caligrafic, astfel că i s-a dat posibilitatea de a copia vechile
manuscrise din biblioteca mănăstirii.
În anul 1906 viața părintelui Leon suferi mari schimbări. Duhovnicul său, părintele
EV
Agatodor, îl binecuvântă să trăiască într-o colibă de pustnic în apropierea mănăstirii,

ducând o viață zăvorâtă. În același timp a trebuit să păzească și grădina de măslini. Bucuria
părintelui Leon era nemărginită. Deoarece în toți cei 18 ani ai șederii sale în mănăstire
și până în acest moment nu a trecut o zi, în
RA
care să nu se fi gândit la zăvorâre pentru

Dumnezeu, dar nu îndrăzni să o ceară,
așteptând să se facă voia lui Dumnezeu.
Iată ce scria el în jurnalul său: „Am început
să simt, din când în când, că mă apasă o
ITU
greutate pe suflet, că vreau să fiu singur,

să nu vorbesc cu nimeni. Simțeam dorința
de izolare, măcar câteva săptămâni, ca să
nu vorbesc cu nimeni, gustând din tăcerea
deplină. Aceste gânduri le-am mărturisit
ED
părintelui Agatodor și el le-a aprobat”258.

256
257
AMRPA. Doc. nr. 1183, 1758.
258
©
349
OS
Noua sa viață cu Domnul părintele Leon o folosi pentru desăvârșirea de sine. „Este
ISM
aproape cu neputință să trăiești viața creștină desăvârșită aici, pe pământ, fiind neputincios
și încărcat de păcate, − scria el. − Și totuși mulți au râvnit la ea, au încercat-o și au
trăit-o, avântându-se în luptă fără a se cruța pe sine și cu multă trezvie. Ceea ce mie
îmi lipsește cu desăvârșire. Și ce am a face? Cu siguranță ar trebui să strig: Doamne,
Doamne, privește din înălțime și vezi neputința și sărăcia mea, ajută-Mă și mă mântuiește
pe mine, păcătosul robul Tău”259.
EL
Scopul vieții sale zăvorâte părintele Leon îl înțelegea astfel: „Adevărata tăcere constă
în lepădarea de sine, săvârșită înlăuntrul omului, în duhul lui, în dorința de a sluji lui
Dumnezeu. Cunoașterea statornică de sine duce la neîntrerupta lucrare a pocăinței, a
GH
lacrimilor și a cunoașterii nimicniciei sale. Cunoașterea de sine este cea mai prețioasă
cunoaștere. Ea duce la o cunoaștere vie și trăită a lui Dumnezeu, duce la o adevărată și
cinstită ocârmuire și stăpânire de sine. Scopul omului este să fie vas și instrument al lui
Dumnezeu. Este necesar să căutăm smerenia, prin care se dobândește iertarea păcatelor
și vindecarea patimilor”260.
AN
Prin post și priveghere de zi cu zi, înfruntându-și neputințele cele trupești, prin
neîncetata rugăciune a lui Iisus și prin trezvie desăvârșindu-și lumea sa lăuntrică, părintele
Leon, cu ajutorul lui Dumnezeu, atinse nivelul înalt al desăvârșirii creștine. În viața sa
ascetică de zi cu zi el se ghida cu strictețe după învățăturile marelui Isaac Sirul, care scria:
EV
„Cel mai mare bine pentru un om al lui Dumnezeu în această lume este rugăciunea curată,
și dacă el nu moare față de ceilalți și nu rămâne de unul singur cu el însuși și nu se luptă
în tăcere, fiind ca un mort în mormânt, nu va putea ajunge la ea, pentru că rugăciunea
curată cere lepădarea de toate”. „Pentru a dobândi rugăciunea, − scria părintele Leon,
repetând pe marele său sfânt patron ceresc, − este necesar a te lepăda de toate, urcând pe
RA
crucea jertfirii de sine; dă-ți duhul, sufletul și trupul în mâna lui Dumnezeu, și primește
de la El sfânta rugăciune, care, conform învățăturii apostolului, este lucrarea Duhului Sfânt
în om. Altarul pe care se aduce jertfă de rugăciune lui Dumnezeu este smerenia. Iar jertfa
atentă este rugăciune topită în pocăință. Rodul adevăratei rugăciuni este pacea sfântă a
ITU
sufletului; este legătura cu tăcuta și pașnica bucurie, străină de starea de visare, părere de
sine și impulsiva cugetare; este dragostea pentru aproapele, fără a face diferență între buni
și răi, vrednici și nevrednici, din care va străluci dragostea cea curată pentru Dumnezeu”261.
Fără îndoială că părintele Leon, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunsese la o astfel de
iubire, după cum reiese din numeroasele sale însemnări262, care, cu siguranță, merită să
ED
259
260
Idem, pag. 95.
261
Idem, pag. 92.
262
BMRPA. Doc. nr. 33167, 33175, 33212, 33253, 33267.
©
350
OS
Ieroschimonahul Mihail (Fomicev)
fie publicate. Iată doar un fragment din multele și minunatele sale concluzii duhovnicești:
ISM
„Evident, că la baza creării lumii și a omului a stat nu numai imensa putere a voinței lui
Dumnezeu, ci, de asemenea, și bogăția continuă a iubirii lui Dumnezeu. Prin urmare, în
cazul în care omul nu-și poate îndeplini scopul său în lume, adică nu poate reda prin sine
chipul viu al lui Dumnezeu și prin asta făcând lumea cu adevărat părtașă a desăvârșirii
Dumnezeiești, atunci viața omului, la fel ca și existența întregii lumi, fără îndoială, nu are
nici un sens. Iată sarcina pentru tot restul vieții mele!”263.
EL
Înfăptuindu-și pe deplin sarcina stabilită, starețul Leon, la vârsta de 52 de ani, a
răposat în Domnul la 9 martie 1914.
GH
Ieroschimonahul Mihail (Fomicev)
Ieroschimonahul Mihail (în lume, Petru
AN
Semenovici Fomicev) s-a născut în anul 1852
într-o familie de țărani dintr-un sat din județul
Bejețky, gubernia Tver. Mama lui se numea
Iuliana.
El a primit educația primară într-o școală
EV
rurală. Băiatul avea o voce frumoasă, așa că era

înscris în corul bisericii din sat. Comunicarea
constantă cu slujitorii bisericii nu a trecut fără
urmă. Tânărul Petru gândea adesea despre sensul
RA
și scopul vieții omului în această lume și a ajuns,

în cele din urmă, la concluzia că cel mai bun lucru
pe care îl poate face omul în această lume este
să încerce să se asemene lui Hristos. De atunci
începu să se gândească la intrarea în mănăstire.
ITU
În anul 1876, Petru Semionovici veni la Muntele

Athos și intră în Mănăstirea rusească a Sfântului
Pantelimon, unde la 28 noiembrie 1878 a fost
tuns în mantie cu numele Patrichie. Ascultarea, la
fel ca mulți călugări începători din Russik, el și-o
ED
făcea la Krumița, la podgoriile mănăstirii, dar după tundere a fost transferat la spitalul
mănăstirii, unde a fost asistent de felcer. În același timp a cântat în cor, având o voce de bas.
263
©
351
OS
Din anul 1890, părintele Patrichie, în calitate de cântăreț, a fost trimis la metocul
ISM
din Moscova și de acolo la Sankt Petersburg, unde devine regent la metocul Noul Athos
și organizează un cor. În anul 1895 părintele Patrichie a fost hirotonit ierodiacon, apoi
ieromonah și a fost numit duhovnic al metocului din Sankt Petersburg. Despre activitățile
sale putem judeca din scrisorile sale264 către stareții mănăstirii.
În metocul din Sankt Petersburg, în calitate de duhovnic el câștigă o mare autoritate,
EL
nu numai din partea călugărilor metocului, ci și a multor enoriași, printre care erau și
reprezentanți ai înaltei societăți. Iată ce scrie despre el, în jurnalul său, părintele Vladimir
(Colesnikov): „În metocul Noul Athos din Sankt Petersburg [părintele Mihail] primi o
cruce sinodală și un odor cu pietre de la admiratori, se pare, de la Kneazul Iusupov, unde
GH
a slujit mulți ani. Întorcându-se de la Petersburg a dat la Russik șapte mii de ruble, care
i-au fost dăruite. Simplul și naivul suflet rusesc! În Petersburg a fost iubit și respectat. În
anul 1905 a fost înregistrat ca și candidat pentru stăreție”265.
El a refuzat stăreția, dar până la moartea sa a rămas Stareț în Sobor. La 8 aprilie
AN
1908 părintele Patrichie a fost tuns în
schimă cu numele de Mihail. În ultimii cinci
ani de ședere la mănăstire, părintele Mihail
a dus un mod de viață pustnicesc, ne cerând
EV
niciun fel de privilegiu, deși avea dreptul să

facă acest lucru. Mai degrabă, dimpotrivă,
încerca în orice mod să rămână în umbră,
neobservat, ne voind să iasă cumva în
evidență din rândul fraților.
RA
Părintele Mihail a răposat în liniște și

pace la 15 februarie 1910.
ITU
ED
264
AMRPA. Doc . nr. 637, 722, 767, 1143.
265
©
352
OS
Ieroschimonahul Isidor (Molcianov)
ISM
Ieroschimonahul Isidor (Molcianov)
Ieroschimonahul Isidor (în lume, Ivan Dimitrievici Molcianov) s-a născut în anul 1847
EL
într-o familie de țărani din satul Velikaya Mihailovka, județul Novooskolsky, gubernia
Kursk. Nu știm nimic despre viața lui înainte de a veni la Athos. Nu știm nici cum a ajuns
la gândul de a îmbrățișa monahismul, cum s-a hotărât să realizeze acest plan. Se poate
GH
doar presupune că bătaia îndelungată a Domnului la ușa inimii lui a fost în cele din urmă
auzită, și la vârsta de 34 de ani, în anul 1872, Ivan hotărî să-și dedice întreaga sa viață
pentru cauza înțelegerii iubirii lui Dumnezeu, venind la Muntele Athos.
Ivan a fost de îndată trimis pentru ascultare la Krumița, unde a trăit între viile și
livezile de măslini ale mănăstirii până în anul 1881. Acolo, la Krumița, a făcut ascultarea
AN
și în atelierul de cizmărie, ajungând să stăpânească perfect meseria de cizmar. În același
timp, în 1875 a fost tuns rasofor cu numele Isidor, iar la 24 martie 1876 a fost tuns în
mantie. Părintele Isidor avea o voce bună, de bas, motiv pentru care, printre altele, făcea
și ascultarea de cântăreț la cor.
EV
Pe 14 septembrie 1882 părintele Isidor a fost hirotonit ierodiacon, primind

binecuvântarea să meargă la Noul Athos, unde-și îndeplini ascultarea de cizmar. Părintele
Isidor tânjea mult după Athos, scriind despre aceasta stareților mănăstirii: „Foarte mult
îmi doresc să merg la Sfântul Munte Athos, aș zbura către Voi, dar, zic, să se facă voia
RA
voastră părintească”266.
Părintele Isidor nu putea pe atunci nici măcar să bănuiască că nu va mai vedea
niciodată Athos-ul, urmând, prin providența lui Dumnezeu, să se nevoiască întru slava lui
Dumnezeu în Rusia. În septembrie 1889, părintele Isidor a fost tuns în schimă, primind
ITU
o nouă ascultare în Mănăstirea rusă Noul Athos unde se strădui din răsputeri să-l ajute
pe egumenul Ieron în extinderea posibilităților de sprijin material pentru Mănăstirea
Sfântului Simon Zilotul, participând activ la toate eforturile economice ale mănăstirii. La
25 mai 1892, părintele Isidor a fost hirotonit ieromonah.
Activitatea exterioară pentru binele mănăstirii nu împiedica dezvoltarea duhovnicească
ED
lăuntrică a părintelui Isidor. Dimpotrivă, cu cât mai mult se îngrijea pentru binele
mănăstirii, cu atât mai mult simțea cum îl inundă harul lui Dumnezeu, care-l întraripa și
mai mult la nevoințele sale.
266
©
353
OS
Părintele Isidor îndrăgea foarte mult slujbele bisericești, având minunatul dar de la
ISM
Dumnezeu de a se detașa complet de preocupările și nenumăratele griji ale acestei vieți
tumultoase, preschimbându-se într-un înflăcărat rugător.
În anul 1895, părintelui Isidor îi reveni marea responsabilitate de a fi duhovnicul fraților.
Cu frică și evlavie începu el această ascultare și timp de șapte ani a fost mângâietorul
și părintele duhovnicesc al confraților săi. Pentru devotamentul său față de mănăstire
și smerenia sa era mult apreciat și iubit de toată lumea. El a atras asupra sa și atenția
EL
ierarhiei. La 1 iulie anul 1902, la cererea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea stareților
mănăstirii, a fost numit egumen al Mănăstirii Schimbarea la Față din Saratov.
Timp de 30 de ani, părintele Isidor a slujit cu devotament Mănăstirii rusești Sfântul
GH
Pantelimon și Mănăstirii Sfântului Simon Zilotul, acum fiind nevoit să-și părăsească
mănăstirea iubită și să slujească Bisericii Mamă pe un alt tărâm. El, cu durere în inimă,
se smeri înaintea voii lui Dumnezeu și plecă la noua sa ascultare.
Mănăstirea Schimbarea la Față din Saratov nu era pe atunci foarte mare, fiind locuită
de doar 26 de călugări. Părintele Isidor, cu energia sa caracteristică, începu consolidarea
AN
mănăstirii atât material, cât și duhovnicește și ar fi reușit multe, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit.
Părintele Isidor a răposat la 6 aprilie 1914, în săptămâna Paștelui. Moartea lui a
fost cu adevărat moartea unui drept. Fiind bolnav, nu putea să meargă la biserică, așa
că în Lunea Sfântă l-au împărtășit cu Sfintele taine în chilie, după care el cântă cu voce
EV
tare rugăciunile Paștelui. Prevăzându-și moartea, el l-a trimis pe chilielnicul său la

cimitir, spunându-i să se întoarcă în 40 de minute. Dar acela a întârziat câteva minute și
întorcându-se, l-a găsit pe stareț îngenuncheat, cu brațele încrucișate. Ne primind niciun
răspuns la întrebarea sa, el îl atinse ușor și văzu că părintele Isidor deja murise267.
RA
ITU
ED
267
©
354
OS
Ieroschimonahul Teotehn (Galkin)
ISM
Ieroschimonahul Teotehn (Galkin)
Ieroschimonahul Teotehn (în lume,
EL
Fiodor Alexandrovici Galkin) s-a născut în
anul 1851 în orașul Iaroslavl într-o familie
de comercianți înstăriți. Mama lui se numea
Parascheva. Dându-i o educație decentă,
GH
părinții lui îl pregăteau pentru afacerile
comerciale, dar sufletul lui Fiodor tindea
către Domnul. Nu-și putea imagina viața
în afara Bisericii, dar nici nu putea să se
AN
opună voinței părinților săi. Fiodor căzu de
acord să se ocupe de afacerile tatălui său, cu
condiția ca să nu fie silit să se căsătorească.
În virtutea acestei promisiuni reuși să
EV
reziste în tumultul vieții comerciale până la

vârsta de 30 de ani. Ne mai având putere a
îndura, el le-a spus cu fermitate părinților
că pleacă la Athos pentru a-și dedica viața
lui Dumnezeu.
RA
Fiodor sosi la Athos și în anul 1881

intră în Mănăstirea rusească a Sfântului
Pantelimon. La 11 martie 1883 a fost tuns
în mantie cu numele Teotehn. Prima lui ascultare a fost cea de ajutor de pisar la cancelarie.
ITU
La 6 octombrie 1885 a fost hirotonit ierodiacon, iar la 12 iunie 1886 a fost hirotonit
ieromonah.
Curând după aceea, părintele Teotehn a trebuit să se despartă pentru mult timp de
Athos. El a fost trimis să îndeplinească ascultarea la așezământul din Moscova, unde a stat
timp de șase ani. În tot acest timp, împlinindu-și impecabil ascultarea, el nu a renunțat la
ED
nădejdea de a reveni pentru totdeauna la Athos. Îl deprima viața zgomotoasă a orașului, de

unde fugise odinioară. Strigătul sufletului său obosit de agitație este redat de următoarele
cuvinte: „Binecuvântați să merg la Athos, − scria el părintelui egumen Andrei. Aștept
cu nerăbdare răspunsul cu binecuvântarea. Am stat aici ceva timp, dar mai mult nu pot,
©
355
OS
căci suntem cu toții neputincioși, aș vrea să mai trăiesc puțin în mănăstire. Iar voi mă tot
ISM
îndepărtați de ea. Ce rău v-am făcut? Iertați-mă, vă rog, pe mine păcătosul!”268.
În ciuda suferinței sufletului, părintele Teotehn era conștient de faptul că ascultarea
este baza vieții duhovnicești, că fără ea nu este cu putință sporirea duhovnicească, că
este imposibil a câștiga harul dincolo de ascultare, că năzuințele și dorințele noastre nu
coincid întotdeauna cu voia lui Dumnezeu. Prin urmare, el primi cu vrednicie și smerenie
neașteptata veste de la Athos despre noua lui numire în afara mănăstirii sale de metanie.
EL
În anul 1896 părintele Teotehn a fost transferat la așezământul din Odessa, unde
deveni în curând stareț, aflându-se în această ascultare de răspundere până în anul 1910.
În tot acest timp el a vizitat de câteva ori Athosul, fiind aici, deși numai pentru un scurt
GH
timp, paraclisier.
Dar în mare parte comunicarea lui cu Athos-ul era limitată la corespondența cu
călugării din mănăstire269.
Din această imensă corespondență se poate vedea cu câtă dragoste și devotament față
de mănăstire își îndeplinea îndatoririle sale. Iar îndatoriri avea mai mult decât suficiente.
AN
Prin Odessa treceau aproape toate resursele materiale necesare pentru satisfacerea
nevoilor mănăstirii, așa că trebuia să fie și stareț, și econom, și duhovnic în același timp.
Înțelegând cât de esențială era pentru mănăstire ascultarea sa, își îndeplinea îndatoririle
sale fără a-și cruța puterile.
EV
Părintele Teotehn nu uita nici de nevoile duhovnicești ale ascultătorilor săi. El a fost
mereu cu ei grijuliu părintește și prietenos frățește. Dar mai întâi de toate el era călugăr și
nu uita niciodată de îndatoririle sale monahale. Adevărata lui viață începea după Vecernie,
când totul în jur se potolea. În ciuda oboselii, el se ridica din patul său din chilie pentru
a se îndeletnici în inima sa cu rugăciunea lui Iisus, făcând metanii. Și asta dura trei
RA
ore. Timp în care sufletul său sălta până

la ceruri, simțind că-l desparte de lumea
cerească doar un hotar abia perceptibil. El
simțea în mod clar suflarea acestei alte lumi,
ITU
dar, în același timp, uita complet de grijile

și agitațiile lumii pământești. În aceste ore
el trăia numai pentru Dumnezeu și numai
prin Dumnezeu. A doua zi era doar din nou
în așteptarea acestei trăiri. Prin urmare,
ED
forfota zilnică nu-l atingea deloc și nu-i

influența starea lui lăuntrică. El încerca să
268
269
AMRPA. Doc. nr. 656, 1024, 1043, 1044, 1047, 1048, 1534.
©
356
OS
Ieroschimonahul Avramie (Lojnikov-Jdanov)
păstreze rugăciunea și în timpul conversațiilor pline de agitație cu lucrătorii portuari, și
ISM
în timpul spovedaniilor emoționale ale mirenilor, și în timpul convorbirilor duhovnicești cu
frații. Oriunde și peste tot cu el era Mângâietorul său − Domnul Iisus Hristos. La orice
pas se gândea numai la El, încercând să-I placă lui Dumnezeu și oamenilor.
În anul 1910, prin decizia Consiliului Stareților mănăstirii, părintele Teotehn a fost în
cele din urmă rechemat la Athos. La această veste i se păru că s-a născut din nou și, plin
de recunoștință față de milostivul Dumnezeu, reveni imediat la mănăstirea sa de metanie,
EL
unde primi ascultarea de paraclisier. Timp de patru ani s-a bucurat el de viața ascetică
athonită.
Părintele Teotehn a răposat la 1 noiembrie 1914. Moartea lui a fost în pace și cu
GH
adevărat creștinească.
AN
Ieroschimonahul Avramie (în lume, Alexandru Alexeevici Lojnikov-Jdanov) s-a născut
în anul 1847 într-o familie de meseriași din Mihailov, gubernia Ryazan. Date exacte cu
EV
privire la viața sa de până la mănăstire nu avem, dar putem presupune aproape sigur că
el a primit o educație bună și a dobândit calificarea de constructor.
În anul 1875, la vârsta de 26 de ani, Alexandru Alexeevici a intrat în Mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, devenind imediat mâna dreaptă a stareților Ieronim
și Macarie, mai ales în problemele de construcție. Pe atunci mănăstirea se dezvolta în mod
RA
activ, și tânărul, competent în materie de construcție, era mai binevenit decât oricând.
Peste doi ani a fost tuns rasofor și numit Ignatie, iar peste încă doi ani a fost tuns în
mantie și numit Augustalie. Data exactă a hirotoniei sale nu se știe, dar este cunoscut faptul
că în anul 1885 el era deja ieromonah. În acest an, mănăstirea, la inițiativa duhovnicului
ITU
Ieronim și sub îndrumarea egumenului Macarie, începu construcția mănăstirii pentru

călugării care aveau nevoie de o viață pustnicească, sub numele de „Noua Tebaidă”. Ambii
stareți au decis să încredințeze această lucrare părintelui Augustalie, și el nu a dat de
rușine încrederea iubiților săi stareți. În doar cinci ani, principalele clădiri ale mănăstirii
au fost deja ridicate și sfințite. Frații athoniți, până la sfârșitul vieții l-au numit pe părintele
ED
Augustalie constructorul mănăstirii „Noua Tebaidă”, dar el a fost nu numai constructor,

ci, în același timp, și stareț al mănăstirii, și duhovnic al tuturor fraților.
Iată cum îl caracterizează părintele Vladimir (Colesnikov): „A fost un energic și viguros
constructor, și stareț, și părinte duhovnicesc, și colector, și binefăcător. Începând cu anul
©
357
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Fotografia Chiliei Sfinților Trei Ierarhi în vremea părintelui Arsenie. Astăzi în întregime dărâmată.
1883, el a lucrat neobosit pentru mănăstire, construind corpuri de chilii, aranjând grădini
de legume, găsind și trăgând apă din abundență, nevoindu-se și singur și dimpreună cu
RA
frații, reușind să atragă în schit oamenii potriviți cu mijloace, ajutând la construirea

colibelor pentru cei săraci”270. Pentru marile sale fapte, atât spirituale, cât și fizice, spre
binele mănăstirii, la 9 decembrie 1895 a fost tuns în schimă cu numele Avramie, iar la 25
ianuarie 1898 a fost distins cu bederniță.
ITU
În anul 1896 părintele Avramie se îmbolnăvi grav de hidropică. Simțindu-se foarte rău,
se retrase din activitatea sa, viețuind aproape doi ani într-o chilie a mănăstirii, închinată
SfințilorTrei Ierarhi*, unde prin minune s-a vindecat de boala lui. Acesta a fost singurul
caz din istoria mănăstirii, când un bolnav de hidropică rămase în viață. Toți au fost
uimiți de acest lucru, mai ales că boala, în cazul părintelui Avramie, ajunseră în ultimul
ED
stadiu. Ce s-a întâmplat de fapt în chilia Sfinților Trei Ierarhi? Putem acum doar ghici.
Părintele Avramie nu a spus nimănui despre detaliile șederii sale acolo. Știind însă bine
că el nu a inventat vreun medicament pentru a se vindeca de această boală, putem doar
270
©
358
OS
presupune că Domnul a auzit mulțimea de rugăciuni ale stareților și fraților mănăstirii
ISM
pentru însănătoșirea părintelui Avramie, cu atât mai mult cu cât pentru el se rugau nu
numai stareții și frații mănăstirii, ci întreg schitul Noua Tebaidă și sute de pustnici.
Milostivul Dumnezeu ne trimite boala pentru a ne încerca tăria credinței noastre și
a ne proba intensitatea iubirii noastre pentru El, cât și pentru unitatea noastră în iubirea
frățească. Ridicând o rugăciune sinceră pentru fratele care suferă, nu numai că îl ajutăm,
dar și singuri sporim în dragoste, ne apropiem duhovnicește, formând o familie creștină,
EL
care este Biserica, al cărei cap este Domnul Iisus Hristos.
După minunata sa vindecare, părintele Avramie se întoarse la mănăstire și cu aceeași
energie începu să lucreze pentru binele ei. În anul 1905, stareții mănăstirii i-au propus
să devină starețul Vechiului Russik. Toți frații s-au bucurat de această numire, deoarece
GH
cunoscând caracterul neobosit al părintelui Avramie, ei nădăjduiau că se va urni din loc
construcția Bisericii Sfântului Pantelimon, care începuse de treizeci de ani în Vechiul
Russik. Fapt este că această biserică a fost pornită în anul 1871, dar din cauza lipsei
de fonduri, construirea ei a fost suspendată, reluarea ei fiind amânată în mod constant.
AN
Așa că frații nu s-au bucurat în zadar. Într-adevăr, părintele Avramie a convins întregul
Sobor al Stareților mănăstirii să continue construirea bisericii, preluând foarte curând și
energic problema. Timp de cinci ani a lucrat neobosit la construirea acestui lăcaș. Această
construcție a fost deosebit de dificilă odată cu izbucnirea Primului război mondial. Dar,
cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele Avramie a adus lucrarea până într-o astfel de etapă,
EV
încât, după moartea sa, rămaseră de făcut doar unele mici lucruri pentru finalizarea
completă a construcției bisericii. Biserica a fost sfințită în anul 1920, în ziua sărbătoririi
Marelui Mucenic Pantelimon, de către Mitropolitul Antonie (Hrapovițky). Dacă nu ar fi
existat eforturile și sârguincioasa lucrare a părintelui Avramie, această frumoasă biserică
ar fi fost încă și astăzi în ruine.
RA
Pentru nevoințele sale părintele Avramie se învrednici a primi de la milostivul

Dumnezeu un har special, fapt despre care în chip minunat ne relatează în însemnările
sale Sfântul Siluan Athonitul: „În Postul Mare, la Vecernie, în Vechiul Russik, i-a îngăduit
Domnul unui călugăr a-l vedea pe ieroschimonahul Avramie în chipul lui Hristos. Starețul-
ITU
duhovnic, purtând epitrahil, spovedea, când în încăpere intră acel călugăr. El îl văzu pe
duhovnic, acest stareț cu păr cărunt, având chipul unui tânăr. Chipul lui era strălucitor
și semăna cu al lui Hristos”271. Faptul că monahul în cauză era însuși Sfântul Siluan, el
recunoscu în altă parte a scrierii sale: „Domnul mi-a dat să văd în Vechiul Russik, în timpul
mărturisirii, pe ieromonahul-duhovnic în chipul lui Hristos. Chipul lui era strălucitor,
ED
tânăr și frumos, ca a unui copil, cu toate că părul lui era alb de căruntețe“272.
Părintele Avramie a răposat la 17 martie 1915.
271
Sofronie (Saharov), arhimandrit. Starețul Siluan Athonitul. Moscova, 1996, pag. 346.
272
Idem, pag. 333.
©
359
OS
ISM
Ieromonahul Paisie (Platonov)
Ieromonahul Paisie (în lume, Petru
EL
Vasilevici Platonov) s-a născut în anul 1850
în familia unor negustori din orașul Orel.
Mama lui se numea Tatiana. Petru a primit
GH
o educație bună, a studiat limba greacă
și germană. Părinții se așteptau ca el să
moștenească afacerea tatălui său, dar Petru
avea propriile sale planuri pentru viitorul său.
AN Încă pe când studia la gimnaziu, el se hotărî
să-și dedice viața slujirii lui Dumnezeu.
Conflictul cu părinții se ivi atunci când
aceștia hotărâră să-l căsătorescă pe Petru,
EV
la cei 18 ani ai săi. El opuse rezistență, dar a

fost căsătorit cu forța. Atunci Petru se gândi
că dacă nu va lua imediat măsuri radicale,
visele lui nu se vor mai împlini. A doua zi
după nuntă el fugi de acasă, dispărând sub un
RA
nume fals într-una din mănăstirile rusești.

Timp de trei ani s-a ascuns, dar când simți
că taina sa va fi dezvăluită, porni curând spre Athos.
La Athos el sosi în anul 1871, intrând în Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon, unde
ITU
stareții l-au mângâiat și l-au întărit în hotărârea de a deveni călugăr. Doi ani mai târziu
a fost tuns rasofor cu numele Paisie, și un an mai târziu a fost tuns în mantie. Prima
sa ascultare părintele Paisie a făcut-o la Vechiul Russik, în gospodăria din Solun, la
arhondaricul mănăstirii. În anul 1884 a fost hirotonit ierodiacon, apoi și ieromonah. Ca
ED
arhondar superior, el era nevoit să comunice cu oaspeții de rang înalt. Și se bucura de o

mare prețuire printre ei, fiind o persoană foarte cultivată și politicoasă. Printre vizitatori
a fost și contele Heiden, care a rămas uimit de primirea cordială și ospitalitatea fără limite
a părintelui Paisie. El a jucat un rol decisiv în viitoarea soartă a părintelui Paisie.
©
360
OS
Ieromonahul Paisie (Platonov)
În anul 1886, cu binecuvântarea egumenului Macarie, părintele Paisie a plecat la Noul
ISM
Athos ca părinte duhovnicesc în Mănăstirea Sfântului Simon Zelotul. În ciuda despărțirii
de părintele său duhovnicesc, el păstră în scris contactul cu el, primind sfaturi înțelepte
pentru mântuirea sufletului său273. Petrecând aici o perioadă de doi ani, el câștigă dragostea
și respectul atât din partea fraților, cât și a enoriașilor mănăstirii. La acea vreme trăia
în Suhumi Episcopul Ghenadie (Pavlinsky), care, de asemenea, îl îndrăgi foarte mult pe
acest educat și amabil părinte Paisie, și, cu binecuvântarea stareților mănăstirii, și-l luă
EL
ca ajutor al său.
În anul 1889, murind episcopul Ghenadie, părintele Paisie urma să se întoarcă la
Vechiul Athos. Dar contele Heiden, care îl cunoștea, îi vorbise despre el procurorului-șef
GH
al Sfântului Sinod, W. Sabler, care era în căutarea unui cleric, vorbitor de germană, pentru
a sluji în biserica de familie a contelui german ortodox Adlerberg. Deci, prin decretul
procurorului-șef, părintele Paisie a fost trimis în Bavaria pentru a sluji în biserica de la
conacul contelui. Exact nouă ani a petrecut el pe pământ german. Acolo, în afară de slujirea
în biserică, se mai îngrijea și de starea duhovnicească a familiei contelui, participând la
AN
toate misiunile duhovnicești austriece. Aceasta a continuat până la moartea contelui, când
părintele Paisie a fost eliberat de îndatoririle sale de slujire în biserica de familie, după
care a mers imediat la Athos, de care îi era foarte dor.
În anul 1898, părintele Paisie sosi la Russik, fiind întâmpinat cu bucurie de către
EV
egumenul Andrei și întreaga frăție a mănăstirii. Deci, după 12 ani de despărțire, el s-a
întors din nou în locuința sa de baștină și nu a mai părăsit-o niciodată. Cei nouăsprezece
ani din viață care îi mai rămaseră, părintele Paisie îi petrecu aparent în mod imperceptibil,
ducând o viață extrem de modestă. Lui, celui umil și blând, nu-i plăcea să vorbească despre
trecutul său, astfel încât nimeni nu-și putea da seama că a trecut prin multe vicisitudini
RA
ale vieții. Dacă la început, după întoarcere, frații încă se mai interesau de trecutul său,
apoi treptat toată lumea a uitat de tăcutul stareț, care se mișca aproape ca o umbră: nu
comunica cu nimeni, nu avea relații strânse cu nimeni. Cu toate acestea, cu Cel Veșnic, el
avea o relație foarte strânsă, Îl iubea nemărginit și considera pierdută orice clipă petrecută
ITU
fără El. Multmilostivul Dumnezeu răspundea, de asemenea, la devotamentul starețului,

trimițându-i o astfel de boală care-i permitea părintelui Paisie să-și dedice în întregime
viața comunicării în rugăciune cu Creatorul său. Starețului îi paralizară picioarele și în
ultimii zece ani nu a putut părăsi chilia.
Părintele Paisie a răposat la 19 septembrie 1917.
ED
273
AMRPA. Doc. nr. 647, 1138.
©
361
OS
ISM
Ieroschidiaconul Sisoe (Savcenko)
Ieroschidiaconul Sisoe (în lume, Nikolai Evstafievici Savchenko) s-a născut în anul
EL
1842 într-o familie mic-burgheză din orașul Eisk, regiunea Kuban. Din copilărie a fost
crescut în duhul credinței creștine, L-a iubit pe Domnul cu simplitate copilărească, dorind
să-și dedice viața slujirii Bisericii lui Hristos. După ce absolvi seminarul, ne voind să se
căsătorească, merse la mănăstire, având vârsta de 18 ani. Curând a fost tuns în mantie
GH
cu numele de Trifilie, iar trei ani mai târziu a fost hirotonit ierodiacon. El a trăit în
această mănăstire (din păcate, nu se știe în care) exact 25 de ani, după care, din motive
necunoscute, a decis să meargă și să-și continue viața ascetică la Muntele Athos.
În anul 1885 părintele Trifilie sosi la Athos, cerând starețului Macarie să îl primească
AN
la Noua Tebaidă ca pustnic. Părintele Macarie îl binecuvântă imediat pe părintele Trifilie
să intre în mănăstire, unde în anul 1888 a fost tuns în schimă cu numele Sisoe. A locuit
acolo într-o colibă îndepărtată, ca pustnic și zăvorât, timp de 35 de ani.
În primii șase ani părintele Trifilie a stat în desăvârșită zăvorâre, ne mai comunicând
EV
cu nimeni, venind doar o singură dată pe lună la biserica schitului pentru a se împărtăși
cu Sfintele Taine ale lui Hristos, apoi din nou dispărea, mergând la coliba sa. Cu ce s-a
hrănit el în tot acest timp, știe doar Dumnezeu. Și nu se știe cât ar fi stat el în desăvârșită
zăvorâre, dacă nu l-ar fi silit o întâmplare, fiind nevoit să accepte și un ucenic. La acea
vreme chiliile pustnicești erau obiectul interesului a diferite tipuri de hoți. Și într-o zi
RA
aceștia au atacat și coliba părintelui Sisoe. Acest incident l-a determinat să primească un
ascultător.
Iată cum descrie el aceasta în scrisoarea adresată egumenului Andrei (Verevkin):
„Aduc mare mulțumire Domnului, Care m-a păzit. Vă este cunoscut deja faptul că m-au
ITU
călcat hoții, care mi-au lăsat ca amintire despre ei ușa stricată, încercând cu forța să
intră pe ea. Dar i-a împiedicat vecinul, lucru pentru care mai nu a suferit și el. Și faptul
că am băut paharul fricii, la amenințarea cu iataganul* scos din teacă, nu-l voi uita până
la mormânt. A binevoit Dumnezeu în providența Sa să mă apere întru slava Lui. Dar au
trecut toate, slavă și mulțumire lui Dumnezeu. Pentru viitor, însă, îmi dă de știre și mă
ED
avertizează că a sta de unul singur devine periculos. Deși nădejdea în Domnul rămâne
neclintită, e bine să fim și prudenți. A doua zi după cele petrecute, veni la mine un frate,
având și o scrisoare-recomandare de la un stareț-ascet, în care acesta din urmă scria că
este cu putință ca acest frate să fie plăcut Domnului și mie de folos în conviețuire. Am
©
362
OS
rămas foarte surprins de venirea acestuia, chiar la momentul potrivit. Astfel am fost
ISM
salvat, fiindu-mi trimis și fratele pentru odihna mea. Nu este aceasta oare Purtarea de
grijă de sus? Deci, aducându-Vă la cunoștință cele întâmplate, cu smerenie Vă rog ca,
întru numele Domnului Cel înviat, să-l binecuvântați pe acest frate pentru a sta împreună
cu mine, dacă va fi în măsură să accepte modul meu de viață, mai ales acum, în starea
mult prea tulbure a mea”274.
Părintele egumen îi binecuvântă pentru viețuirea în comun. Astfel starețul și cu
EL
ucenicul său începură a se nevoi împreună, trăind laolaltă întru slava lui Dumnezeu timp
de douăzeci și șase de ani.
Neîntrerupta rugăciune a lui Iisus era principala lor ocupație. Fie în colibă, fie în timpul
GH
rucodeliei, fie în grădina de legume, ei niciodată nu-și întrerupeau pravila de rugăciune.
Iar pravila părintelui Sisoe era următoarea: nimic nu trebuie să-l abată pe călugăr
de la Domnul, căci atunci când mâinile lucrează, inima trebuie să se roage; când inima
obosește, mintea trebuie să cugete la Domnul; când mintea obosește, ochii trebuie să
citească Sfânta Scriptură, apoi iarăși, totul de la început. Numai astfel este cu putință
AN
înmuierea inimii împietrite a omului căzut. Se spune că picătura scobește piatra, însă
nimeni nu a văzut ca o singură picătură căzută pe piatră să o poată deteriora într-un fel.
Și nu doar una, ci chiar milioane de picături nu pot răzbate tăria pietrii, dar constanta,
neobosita și dirijata lucrare a apei într-o mie de ani poate într-adevăr face o gaură în
EV
piatră. La fel este și cu inima noastră de piatră. Numai neîncetata aflare lângă Dumnezeu
poate restabili blândețea și capacitatea inimii de a iubi.
Adesea ne întrebăm de ce nici pravila de rugăciune zilnică, nici participarea la slujbe
nu ne aduc rezultate duhovnicești vizibile. Acest lucru se datorează faptului că între aceste
lucrări Dumnezeiești ne relaxăm, permițând iarăși întărirea inimii noastre înmuiate. Și
RA
așa batem pasul pe loc, dar cel mai adesea facem un pas înainte și doi pași înapoi.
Despre înălțimea duhovnicească a părintelui Sisoe ne mărturisește părintele Denasie
(Iușkov):
„Nu departe de Tebaida se nevoiește un cuvios stareț, pe care l-am vizitat cu puțin
ITU
timp înainte. El m-a cinstit prin convorbirile sale multfolositoare de multe ori. I-am cerut
bătrânului să-mi spună ceva pentru folosul sufletului meu păcătos, și el, în profunzimea
înțelepciunii sale, mă alină cu învățăturile sale. Iată una dintre aceste învățături ziditoare
de suflet:
− Iată acum este vreme bine primită, iată acum este ziua mântuirii!. Acum! Când este
ED
în mâinile noastre și nu după, nu mâine, așa cum noi, adesea ispitiți de vrăjmașul sau de
natura noastră stricată, ne spunem, mai corect, ne înșelăm atunci, când conștiința strigă:
până când? Dumnezeu este milostiv... El ne iubește, El a suferit pentru noi... Și dacă a
274
©
363
OS
suferit, atunci trebuie să suferim și noi împreună cu El ca să intrăm în slava Lui. El este
ISM
milostiv, dar este și drept. El miluiește, îndelung rabdă, așteptând să ne întoarcem la El
cu toată inima”.
Starețul, făcând o pauză, se adânci parcă în gândurile sale, apoi continuă: „Ah! Dragoste
Dumnezeiască, cât de imensă, nemăsurată și nedescoperită ești! Iisuse Hristoase! El Și-a
dat viața pentru noi... Iar nouă nu ne rămâne decât să ne întoarcem la El cu o adâncă
pocăință a vinovăției noastre, și El ne va ierta. Dacă Îl vom căuta, Îl vom găsi. El ca un
EL
Iubitor de oameni Se va arăta nouă și va fi cu noi, dacă nu ne vom răci din nou prin reaua
nesimțire... dacă vom încerca în toate să urmăm sfintelor Lui porunci, cuprinse în Sfânta
Evanghelie, adesea potrivnice pentru păcătoasa noastră minte omenească... Mai presus de
GH
puterile noastre El nu ne cere nimic, și poruncile Lui nu sunt grele. Și să nu crezi cumva
că, de vreme ce te afli în Muntele Athos, vei ajunge în rai. Nu, de la noi se cere mai mult
decât de la mireni. Nu ne facem griji cu privire la familii, nici de cumpărări, nici de vânzări.
De toate acestea am scăpat, dar am făcut un jurământ de ascultare Domnului Însuși, ca
să îndeplinim voia Lui cea sfântă și să ascultăm de stareții și de frații mănăstirii, în cazul
AN
în care nu ne cer ceva contrar voinței Dumnezeiești”.
− Dar ce-i de făcut, părinte, − l-am întrebat eu, − că fără tăcere, spun sfinții părinți,
nu se poate dobândi pocăința, iar la noi, știți bine, este mulțime mare, forfotă și alergătură
la ascultări, de ți se învârte uneori și capul și nu mai știi de tine.
EV
− Da, în afara pocăinței, nu există altă cale spre cer. Într-adevăr, liniștea tăcerii dă
naștere la faptă, iar fapta aduce plânsul, lacrimile, și după ele urmează rugăciunea. Dar,
de fapt, ce vă rămâne de făcut? Doar pustia? Dar celor nepregătiți pentru ea, nu le este
potrivită. Pustia, tăcerea sunt cu adevărat mai fructuoase și mai convenabile pentru a
aduce pocăință și zdrobire de inimă, dar am spus deja că nu este pentru toată lumea.
RA
Uneori, demonii, văzând folosul pe care-l primim în viața de obște, ne împing la fapte
exagerate de tăcere, șoptindu-ne: „Fiți dumnezei!”. Nu urzesc ei zi și noapte diferite curse
pentru noi? Și dacă nu reușesc să ne învingă mai întâi prin patimi, atunci ei, ucigașii
neamului omenesc, încep să acționeze cu subțirime, ispitindu-ne cu dorința de a săvărși
ITU
cele mai înalte fapte. Se întâmplă ca în lupta cu un ascet, ei, viclenii, pentru a-l înșela, fug
de la dânsul cu un strigăt disperat că au fost chipurile învinși. Și acesta, nesăbuitul, ca un
leu ce răcnește se avântă în urma lor, crezând în mândria sa că i-a biruit pe ei, spurcații.
Dar, de fapt, el însuși este cel învins de demonul înaltei cugetări, de aceea, întotdeauna
mi-a fost greu să sfătuiesc pe cineva să părăsească mănăstirea, în afară de cazul în care
ED
există binecuvântate pricini și ispite. Rabdă, și mucenic vei fi!

− Părinte, − am continuat eu, − mi-a spus unul dintre călugării noștri, că atunci
când a fost primit ca novice în rândul frățimii de către părintele Ieronim, acesta, dându-i
binecuvântarea, i-a spus pe un ton expresiv, că pentru mântuire ar trebui să se îngrijească,
©
364
OS
înainte de toate, a dobândi rugăciunea inimii. Trecând apoi suficient timp, după tunderea
ISM
sa, când părintele veni la el, felicitându-l pentru primirea slăvitului chip îngeresc, din nou
repetă aceeași îndrumare de a dobândi rugăciune inimii. Apoi, înainte de a pleca spre
veșnicie, a treia oară, și mai stăruitor, i-a spus același lucru.
− Într-adevăr, este adevărat, − spuse bătrânul, − deși ceea ce i-a spus putea fi o
preocupare deosebită a lui față de acea persoană, totuși acest lucru poate fi de folos pentru
toți, în special pentru noi, călugării. Aceasta este calea necesară și cea mai sigură de a
EL
dobândi Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru încă de aici, de pe pământ, și apoi și
fericirea veșnică.
− Cum așa, sfinte părinte, − am continuat eu, − mulți dintre călugări și mireni, fără
a avea nici măcar o închipuire despre rugăciunea minții, oare nu sunt izbăviți de chinul
GH
veșnic și dăruiți de Domnul cu toate bucuriile cerești? Și sfinția ta, părinte, știi bine
cum în Sfânta Evanghelie sunt mângâiați și cerșetorii, și cei ce plâng, și cei blânzi, și cei
milostivi, dar nu se spune nimic acolo despre înțeleapta rugăciune a inimii.
− Una este să fii miluit, și cu totul altceva este să fii sfințit. Una este să fii rob, și
AN
cu totul altceva este să fii prieten-părtaș la taină. Una este să stai cu frică la ușă, și cu
totul altceva este să intri liber și cu îndrăzneală în cămara cea dinlăuntru a Stăpânului.
Iar călugărului, chiar și prin tundere, rugăciunea lui Iisus îi revine drept datorie. Căci
la tundere, când primește metanierul, i se spune: „Primește, frate, sabia duhovnicească,
EV
care este cuvântul lui Dumnezeu. Rămâi mereu în rugăciunea lui Iisus. Să ai mereu
numele Domnului Iisus în minte, în inimă, în gândire și pe buzele tale, spunând neîncetat:
«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul»”.
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, care s-a învrednicit a dobândi această rugăciune,
sfătuia în mod constant pe toți călugării să ducă o viață atentă și să lucreze rugăciunea lui
RA
Iisus. El a fost vizitat o dată de un tânăr, care-și terminase de curând cursul la seminarul
teologic (mai târziu, arhimandritul Nicon), descoperindu-i starețului intenția sa de a
deveni călugăr. La care starețul îl îndrumă
cu învățături ziditoare de suflet, lăsându-i
ca testament și îndemnul de a practica
ITU
rugăciunea lui Iisus. Vorbind despre ea, el

adăugă că rugăciunea exterioară nu este
suficientă. Dumnezeu ia aminte la cuget și,
prin urmare, acei călugări, care nu unesc
rugăciunea exterioară cu cea lăuntrică,
ED
nu sunt de fapt călugări, ci negru tăciune

sunt275.
275
Interlocutorul edificator, pentru anul 1890. M., 1890, pag. 315.
©
365
OS
Trăind o viață monahală de 57 de ani, părintele Sisoe, în vârstă de 75 de ani, a răposat în
ISM
Domnul pe 17 aprilie 1917, în coliba sa, unde a și fost îngropat. Trei ani mai târziu, osemintele lui
au fost dezgropate, iar cinstitul său cap de culoare galbenă ca ceara a fost dus în chilia părintelui
Denasie (Iușkov), care-l cinstea mult, unde a fost ținut până la moartea acestuia din urmă.
Ieroschimonahul Vladimir (Colesnikov)
EL
Ieroschimonahul Vladimir (în lume,
Vasile Vasilevici Colesnikov) s-a născut la
GH
27 iulie 1851 în satul Ciudovo, gubernia
Novgorod. Tatăl său Vasile și mama
Evdochia au murit de cihotcă în anul 1858,
la interval de doar trei luni. Vasile, de șapte
ani, sora sa Ecaterina, de patru ani (care mai
AN
târziu a devenit călugăriță la Mănăstirea
Acoperământul Maicii Domnului din
Novgorod) și fratele Victor, de doi, au rămas
în grija bunicii sale Matrona și a mătușii
EV
sale, sora tatălui său.

Bunicul lui, Timotei, a murit înainte
de moartea părinților lui Vasile, dar el a
reușit să joace un rol important în formarea
unei viziuni asupra lumii cu adevărat
RA
creștină a băiatului. Iată cum, mai târziu,

părintele Vladimir, își amintește de primul
său învățător: „Bunicul meu a fost foarte
religios, m-a iubit mult și de la patru ani mă
ITU
purta cu el la biserică, la cor, unde îi plăcea să cânte”276.

Mai târziu, ca urmare, băiatul simți nevoia lăuntrică de a face pravila rugăciunii.
Mătușa lui a fost prima care l-a învățat pe Vasile carte. Apoi, cu trecerea timpului, tânărul
Vasile îndrăgi mult lectura, citind cu sete zile în șir. „Într-o zi − scrie el în jurnalul său,
− răsfoind o cartea cu imaginea Judecății de Apoi, mă gândeam la chinurile veșnice și la
ED
dorința de a scăpa de ele, și nu numai eu, ci și toată lumea, în special cei apropiați mie. Și
atunci, mi se pare, rugându-mă lui Dumnezeu, am făcut făgăduința să nu mă căsătoresc,
să nu beau vodcă și să nu fumez. Despre monahism nu aveam nicio idee, și până la vârstă
276
©
366
OS
Ieroschimonahul Vladimir (Colesnikov)
de 20 de ani nici nu gândeam măcar să fiu călugăr. Dorința mea era să trăiesc cucernic și
ISM
să mă mântuiesc”277.
Până la vârsta de douăzeci de ani, Vasile a locuit cu fratele bunicului său la Sankt
Petersburg, unde acesta era angajat în micul comerț. Tânărul mergea la școala elementară,
iar mai târziu deveni ajutorul unui prieten de afaceri al bunicului său, comerciantului Ivan
Maximov. Înainte de intrarea în mănăstire, a lucrat în biroul unei fabrici de textile a unui
oarecare Constantin Ilici, care a jucat un rol hotărâtor pentru Vasile în luarea hotărârii de
EL
a deveni călugăr. Acest om era foarte credincios. El sesiză imediat năzuințele duhovnicești
ale noului său funcționar, și, aflându-se în pelerinaj în Muntele Athos, îi adresă o scrisoare
lui Vasile, propunându-i să vină și el la Athos. „Toate acestea m-au surprins foarte mult,
GH
− scria părintele Vladimir în memoriile sale, − și dintr-o dată mi-a venit o dorință
puternică de a merge încolo”278.
Dar nu a putut imediat să meargă la Athos. La început a mers la metocul Russik-ului
din Moscova, unde în acel moment trăia marele stareț Arsenie (Minin). Vasile a avut
norocul să-i fie pisar (scrib) aici, la Moscova, și mai târziu la Athos, aproape până la
AN
moartea starețului în anul 1879.
La 1 iunie 1874, veni în cele din urmă la Athos și el, așa cum s-a spus mai sus, fiind
imediat rânduit la cancelaria părintelui Arsenie. La 6 aprilie 1874, părintele Arsenie îl
tunse rasofor, iar la 3 mai în același an a fost tuns în mantie.
EV
Ucenicul îl însoțea pe starețul Arsenie pretutindeni, oriunde ar fi mers el, și la Moscova,

unde urmărea construcția paraclisului, și la Noul Athos, unde urma să aleagă un loc
pentru construirea unei noi mănăstiri, și în multe alte locuri.
După moartea părintelui Arsenie, părintele Vladimir s-a stabilit definitiv în mănăstire
și nu a părăsit-o până la sfârșitul vieții sale, cu excepția prilejului unei vizite la Ierusalim
RA
în anul 1901. La 12 decembrie 1884 a fost hirotonit ierodiacon, iar la 16 aprilie 1888 a
fost hirotonit ieromonah.
Ascultarea părintelui Vladimir consta în organizarea activității editoriale a mănăstirii.
În acest domeniu a muncit din greu și a adus mari beneficii. El a fost organizatorul publicării
ITU
mai multor cărți, redactor-compilator al seriei „Convorbiri edificatoare (mântuitoare de

suflete)”, în care rubrica „Cronicile Athonite” aparținea exclusiv stiloului lui, cu excepția
câtorva ediții din perioada anilor 1911-1915. El a fost redactorul și editorul scrisorilor
părintelui Arsenie (Minin). Era angajat nu numai în editarea de cărți, ci și în organizarea
distribuției lor în toată Rusia. În plus, părintele Vladimir era o persoană foarte vigilentă
ED
și atentă, descriind în detaliu viața mănăstirii, lăsând și un vast jurnal al său279 și o
277
278
Idem, pag. 27.
279
AMRPA. Doc. nr. 294-332; 505-510.
©
367
OS
corespondență cu diverse persoane (dintre care una a fost nepoata ieroschimonahului
ISM
Arsenie (Minin) monahia Olga (Șilova) din Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnulu
din Novgorod, care a murit la 30 decembrie 1892280.
În ciuda eforturilor sale enorme în folosul mănăstirii, părintele Vladimir nu a putut
să scape de ispită, idealizându-l pe părintele său duhovnicesc. El a fost atât de atașat de
părintele Arsenie (Minin), încât, după moartea sa, nu a putut să accepte pe nimeni ca
îndrumător duhovnicesc, ceea ce a dus la retragerea lui în sine și pentru mult timp a fost
EL
cuprins de duhul neascultării. Nici pe egumeni, nici pe duhovnicii mănăstirii nu și-i putea
apropia ca pe părintele Arsenie. El pe toți îi compara cu părintele, respingându-i.
Am vorbit deja mai sus despre răul subestimării rolului duhovnicului în viața ascetului,
GH
dar supraestimarea personalității duhovniculuii este, de asemenea, destul de periculoasă.
Această boală, așa-numita starețomanie, este una dintre formele de trufie. Cu toții ne
căutăm niște îndrumători duhovnicești deosebiți, renumiți, cu multă experiență. Mândria
noastră ne dictează: trăim doar o dată, ne și mântuim numai o dată, așa că trebuie să
avem grijă să găsim cea mai bună călăuză în această problemă. Dar sporirea noastră
AN
duhovnicească nu depinde de nivelul duhovnicesc al duhovnicului nostru, ci numai de
smerenia noastră. Dumnezeu ne dă harul nu pentru că am găsit cel mai bun povățuitor,
ci numai pentru că am decis să renunțăm la sinele nostrum, la „eul“ nostru, supunându-ne
pe deplin voinței lui Dumnezeu și cu umilință acceptând duhovnicul binecuvântat de
EV
Dumnezeu, chiar dacă el nu corespunde închipuirilor noastre despre duhovnic.

Este deosebit de dificil să ne smerim în această privință mai ales noi, cei bine educați și
citiți. La urma urmei, nu fiecare duhovnic are studii superioare și noi ne jenăm, considerând
a fi sub demnitatea noastră a accepta sfatul unei persoane mai puțin educate decât noi.
Dar Dumnezeu anume prin acest om Își arată voința Sa, anume el este călăuza Duhului
RA
Sfânt, el este cel hirotonit de apostoli și, la fel ca ei, are binecuvântarea de a ne face
cunoscută voia lui Dumnezeu, în ciuda nivelului lui de inteligență și educație. Trebuie doar
să ne smerim și să ne deschidem inimile pentru a accepta voia lui Dumnezeu. Iar căutarea
unor duhovnici speciali este doar o scuză și o îngăduință făcută mândriei noastre.
ITU
Spre sfârșitul vieții sale, părintele Vladimir și-a dat seama de greșeala sa și s-a pocăit
părintelui Agatodor (Budanov). Sufletul său îndată se împăcă și se liniști. Spre mângâierea
sa, Domnul Cel milostiv l-a învrednicit de o viziune asupra destinului viitor al Patriei sale
iubite, Rusia. „Am avut un vis uimitor, − scria el în jurnalul său din septembrie anul
1917, − din care, trezindu-mă, nu-mi puteam reveni și nici a înțelege, de a fost vis sau nu.
ED
Am văzut mai întâi cum ziua călătoream împreună cu părintele Savin pe un drum larg,
într-o căruță, din care noi am coborât, iar caii au mers mai departe. Și am mers noi pe jos
până într-un oraș mare, cum ar fi Moscova, am intrat în el, pe străzi văzând multă lume.
280
©
368
OS
Schimonahul Vladislav (Popov)
Dintr-o dată, ziua în amiaza mare începu să se întunece, apoi mai mult și mai mult, crezând
ISM
pentru început că este eclipsă, dar nu, lumea înaintează prin întuneric, își scot căciulile, și
cineva zise: «Se întâmplă un lucru uimitor!». Și se părea că au început să se aprindă niște
luminițe, dar privind la cer, am deslușit în adâncimea lui mișcarea unor figuri luminoase,
care, apropiindu-se, deveneau din ce în ce mai clare, văzând apoi că acesta era un număr
nesfârșit de puteri cerești, care se apropiau de pământ. Și atunci m-am convins pe deplin
că aceasta este cea de-a Doua Venire a lui Hristos”.
EL
Domnul a făcut cunoscut robului Său credincios că un pericol mare se abate asupra
patriei sale. Părintele Vladimir era foarte
îngrijorat de soarta Rusiei. Toată viața
lui, fără încetare, pomenea în rugăciunile
GH
sale familia imperială și mai ales pe țarul
Alexandru al II-lea, față de care simțea
un sentiment de recunoștință nemărginită,
deoarece credea că datorită acțiunilor sale,
AN
el, fiu de țărani săraci, a putut să beneficieze
de educație și de libertatea de a dispune de
viața sa.
Părintele Vladimir a răposat la 10
EV
decembrie 1918.
RA

Schimonahul Vladislav (în lume, Vasile Nicolaievici Popov) s-a născut în anul 1849
în familia nobililor Nicolai și Daria Popov din orașul Jizdra, gubernia Kaluga. Vasile a
primit o educație bună. A studiat mai întâi la gimnaziul din Kaluga, după care a absolvit
ITU
Universitatea Imperială din Moscova. A lucrat la Moscova la editura lui I. Efimov, unde
i-a fost încredințată redactarea cărților publicate de Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon.
Acesta a fost momentul decisiv în viitoarea soartă a lui Vasile.
Comunicând mult cu călugării de la așezământul moscovit al Russik-ului, el a fost
ED
impresionat de profunzimea duhovniciei și a evlaviei lor. În mod deosebit a fost impresionat

de marele stareț Arsenie (Minin), a cărui înaltă viață duhovnicească încânta pe toți cei care
îl cunoșteau. După multe reflecții, Vasile decise să-și dedice complet viața lui Dumnezeu,
mai ales că nu era împovărat de legături de familie.
©
369
OS
În anul 1881 el sosi la Athos și intră în
ISM
Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon.
Aici a stat doar patru ani, îndeplinind
ascultarea la magazinul de cărți din
mănăstire.
La 12 februarie 1885 el a fost tuns în
mantie, după care stareții l-au binecuvântat
EL
să se întoarcă din nou în Rusia, încre-
dințându-i conducerea activității editoriale
a mănăstirii de la Moscova.
GH
Și el cu multă râvnă începu activitatea
editorială a mănăstirii, pe care a condus-o
cu mare succes timp de aproape 30 de
ani. Nenumărate cărți au fost compilate și
editate de el. A colaborat îndeaproape cu
AN
părintele Vladimir (Colesnikov), responsabil
de activitatea editorială a mănăstirii
(Russik), și cu bibliotecarul, părintele Matei
(Olșansky), cu care avea o corespondență
EV
constantă281. El nu începea nicio lucrare fără

sfatul stareților, după cum o demonstrează miile de scrisori trimise la mănăstire pe numele
egumenilor Macarie, Andrei și Misail282. Studiind aceste scrisori, poate fi reconstituită în
detaliu istoria activității editoriale a mănăstirii.
După treizeci de ani de despărțire, Dumnezeu i-a rânduit să se întoarcă în mănăstirea sa
RA
natală. Aceasta a fost cu adevărat providența lui Dumnezeu, întrucât el a sosit la Athos în
vara anului 1914, iar o lună mai târziu începu primul război mondial și toate comunicările
cu Rusia au încetat complet. Părintele Vladislav a slujit încă trei ani mănăstirii, îndeplinind
ascultarea de paraclisier și casier. La 24 februarie 1917 a fost tuns în schimă.
ITU
Necătând la activitatea sa externă, părintele Vladislav era în permanență preocupat

de sporirea sa lăuntrică. Munca intelectuală nu-l împiedica în niciun fel să mențină o stare
constantă de rugăciune a duhului. Călăuzit încă de la Athos de stareții Ieronim și Macarie
pentru o trezie lăuntrică constantă, el încerca să respingă orice cugetare, bună sau rea,
ținându-și mintea doar la Domnul, adesea cugetând la cuvintele Scripturii. El alegea un
ED
anumit subiect, și, căutând frazele și cuvintele potrivite lui în Sfintele Scripturi, îl citea
de la început până la sfârșit. Și așa făcea de nenumărate ori. Și dacă la început îi apăreau
281
282
©
370
OS
o mulțime de întrebări și nelămuriri, apoi
ISM
treptat Cuvântul lui Dumnezeu îi deveni
foarte apropiat, mai bine zis, fiindu-i sursă
vie a adevărului. Cu timpul, toate cugetele
au intrat pe făgașul învățăturii evanghelice
și aceasta îi aducea o bucurie duhovnicească
de nedescris.
EL
Nu lăsa părintele Vladislav nici îndelet-
nicirile externe. În timpul cât a stat la
metocul de la Moscova, nu a lipsit niciodată
GH
de la slujbe, deși, fiind mereu ocupat cu
multe treburi, ar fi putut fi scutit. Nu a părăsit niciodată metocul, deși avea multe legături
și cunoștințe cu oameni proeminenți din oraș. El comunica exclusiv prin poștă sau prin
curier cu toți autorii, redactorii, finanțatori și editorii.
Ajuns la Muntele Athos, viața ascetică deveni obiectivul principal al părintelui Vladislav.
AN
Acum, eliberat de numeroasele preocupări ale editurii, el se concentră mai mult asupra
problemei propriei desăvârșiri. Frații mănăstirii l-au îndrăgit mult pe acest stareț simplu
și umil. Citind cărțile publicate de mănăstire, ei simțeau în ele o părticică din sufletul
părintelui Vladislav, investit în aceste cărți, cu recunoștință rugându-se pentru el.
EV
Părintele Vladislav a răposat la 31 iulie 1918. Iată ce scria în jurnalul său, în ziua
morții sale, părintele Vladimir (Colesnikov): „Frumos a trăit, frumos și viața și-a sfârșit;
pe tot parcursul vieții sale a avut o conduită monahicească ordonată, cumpătată și
liniștită, vorbea puțin și la obiect, îndeplinea totul cu exactitate, nu lipsea de la slujbele
bisericești”283.
RA
ITU
ED
283
©
371
OS
ISM
Ieromonahul Ilarie (Sapojnikov)
Ieromonahul Ilarie (în lume, Ioachim
EL
Ivanovici Sapojnikov) s-a născut în anul
1840 în orașul Tver, în familia unui negustor
bogat. Mama lui se numea Alexandra. Până
la vârsta de 14 ani, Ioachim și-a petrecut
GH
viața obișnuită între rudele sale, avea o
natură liniștită și îi plăcea singurătatea.
Pentru viața sa monahală a fost
determinat de următorul caz. Într-o seară,
AN
când toată lumea dormea, el într-un fel nu
putea să doarmă. Culcat fiind între frații și
sora lui, se uită la peretele tencuit din față.
Dintr-o dată văzu că pe acest perete coboară
EV
o umbră și, puțin câte puțin, începu să apară

imaginea Judecății de Apoi a lui Dumnezeu
atât de clar, precum este pictată pe icoane.
Mult timp privi el înspăimântat, văzând pe
cei drepți întru slava lui Dumnezeu și pe
RA
cei păcătoși mergând în iezerul de foc. Apoi

văzu brusc ieșind din acest iezer un monstru
în chip de taur... Această vedenie l-a făcut
pe băiatul speriat să se ascundă sub plapumă.
ITU
Timp îndelungat a fost impresionat de ceea ce a văzut. Datorită acestei vedenii, tânărul
Ioachim a devenit mai predispus spre viața evlavioasă. A început să se retragă de la
jocurile copilărești, voind să cunoască mai îndeaproape viața călugărilor.
Mai târziu, când Ioachim crescu, el se întâlni cu un meseriaș-asamblor de la Russik, un
om cucernic, care de la numeroasele mătănii avea chiar și un cucui în frunte. Discuțiile cu
ED
el, foarte simple, înclinau sufletul tânărului la evlavie, iar după ce a citit cartea „Scrisorile
unui Svyatogoreț”, a rămas surprins de jertfa de sine a călugărilor care trăiau în Muntele
Sfânt. Mai presus de toate a fost uimit de faptul că privegherile și slujbele bisericești sunt
atât de lungi.
©
372
OS
Toate acestea l-au fascinat și totodată l-au împiedicat să ia decizia de a merge imediat
ISM
la Athos. Dar într-o zi, în timp ce stătea culcat în camera lui, începu să cugete la cât de
multă nevoință trebuie pentru mântuirea noastră. În acel moment, el văzu cum ușa din
camera lui se deschise și pe ea intră un om. Fața lui strălucea de un har Dumnezeiesc
aparte. Apropiindu-se de el, acesta se așeză pe pat și, brusc, în brațele lui apăru însuși
Ioachim, doar că așa, foarte micuț, trupul însă rămânându-i nemișcat, neînsuflețit. În
brațele Îngerului, Ioachim nu se părea a fi trupesc, ci mai mult parcă transparent, deși
EL
avea totuși chipul unui bărbat. Îngerul, ținându-l în brațe, se întoarse spre sufletul lui
Ioachim și-i spuse: „Vezi acest trup zăcând, care nu poate face nici o mișcare? Nu are
rost să-i porți de grijă. El trebuie să rămână așa cum îl vezi, fără suflet și fără mișcare,
GH
și nici nu merită a fi jelit. Ți-e teamă să-ți pui trupul la nevoință, dar el este trecător și
putreziciune, iar tu ești veșnic”.
A mai spus și multe alte cuvinte, pe care Ioachim nu le-a reținut. La sfârșitul acestei
conversații, Îngerul se aplecă din nou spre trup și dispăru. După această vedenie Ioachim
a mers la biserică, a stat la utrenie și la Liturghie și s-a rugat fierbinte, luând decizia de a
AN
merge la Athos dimpreună cu acel meșter-asamblor amintit mai sus. Cea ce a și făcut284.
În anul 1862 ajunse în Athos și intră în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon.
La 6 martie 1864 Ioachim a fost tuns în mantie cu numele Ilarie. Din copilărie el avea
înclinație spre desen și, aflând despre acest lucru, părintele Ieronim i-a dat ascultare în
EV
atelierul de pictură a icoanelor sub îndrumarea părintelui Vasile (Seleznev), unde părintele
Ilarie își însuși curând această artă. La 26 septembrie 1871 a fost hirotonit ierodiacon, iar
pe 21 noiembrie 1875 a fost hirotonit ieromonah.
Părintele Ilarie a fost un adevărat ascultător, în adevăratul sens al cuvântului. Iată
cum îl caracterizează părintele Vladimir (Colesnikov): „Ca un sincer ucenic al răposaților
RA
vestiților stareți (Ieronim și Macarie), el era cu adevărat în duhul rugăciunii monahale,

fugea de orice păcat sau de judecată a aproapelui, încerca să fie mereu într-o stare
de pace a sufletului. Toată viața s-a nevoit aproape zilnic. Avea un caracter simplu și
binevoitor. Îndrăgea mult convorbirile cu pustnicii”285. Era iubit de toți pentru dragostea
ITU
și bunătatea lui.
Din anul 1902 până în 1910 a fost starețul Vechiului Russik, apoi starețul Chiliei
icoanei Maicii lui Dumnezeu Pochayevskaya*. Părintele Ilarie s-a învrednicit de mai multe
vedenii, în special a Maicii lui Dumnezeu, multe dintre ele fiind descrise286. Astfel, în anul
1863, la sărbătoarea Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la Vecernie,
ED
părintele Ilarie, făcând intrarea alături de alți 24 de slujitori ieromonahi și ierodiaconi, iar
284
AMRPA. Doc. nr.518, pag. 528-530.
285
286
AMRPA. Doc. nr.518, pag. 530-539.
©
373
OS
corul după stihiră începând să cânte: „Lumină lină”, văzu dintr-o dată lăsându-se peste
ISM
ușile împărătești un nor de o frumusețe negrăită. Coborând tot mai jos și mai jos, norul
intră în altar, iar părintele Ilarie își dădu seama că se pogorî Împărăteasa Cerului. A
izbucnit imediat în lacrimi, simțind în sufletul său o desfătare duhovnicească neobișnuită.
Când, uimit de această vedenie, el ridică din nou ochii, nu mai văzu nimic.
Odată, în timp ce stătea la cor, făcea cu sârguință rugăciunea lui Iisus. Din umilință
începu să simtă acțiunea ei de la minte la inimă. Și o lumină, provenind parcă de la niște
EL
nori transparenți, îi lumină fața, ceea ce l-a condus la o încântare de nedescris. Dar el,
fiind încă lipsit de experiență în privința acestui subiect, a fost înspăimântat de această
lucrare.
GH
Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Ioan Teologul, părintele Ilarie, fiind într-un mare
necaz, se ruga stăruitor propovăduitorului iubirii, și dintr-o dată, în timpul acestei
rugăciuni, văzu că Ioan Teologul, așa cum este pictat pe icoane, se apropie de el, îl încinse
cu un orar, repetându-i de câteva ori: „Rabdă, rabdă, rabdă!”
Altă dată, când de ziua Sfântului Mitrofan Liturghia în biserică o săvârșea Arhiepiscopul
AN
Pantelimon (Ianinsky), care apoi a locuit în Mănăstirea Simonopetra, unde a și primit
schima cu numele de Simon, în timpul hirotoniei ca preot a unui chiliot, la cuvintele
episcopului peste cel îngenunchiat „harul lui Dumnezeu...” − dintr-o dată, părintele Ilarie
văzu că acoperișul bisericii se deschise și Duhul Sfânt coborî din înălțimile cerului. El
EV
văzu și toată oștirea cerească, fețele Îngerilor, mulți Sfinți, care, de asemenea, coborau în
altar spre Preasfințitul slujitor.
„La 7 mai 1878 am avut în vis o vedenie îngrozitoare și înfricoșătoare, − scrie
părintele Ilarie în memoriile sale, − dar ce o fi însemnat asta? Nu știu! Dumnezeu știe!
Cred că viziunea a fost pentru delăsarea mea, cel care în lene și nesimțire îmi petrec viața,
RA
ca măcar un pic să vin în frica de Dumnezeu și să mă îngrijesc de viața mea de apoi. Era o
zi de sâmbătă și eu, venind în chilie după Liturghie, obosit din cauza neputințelor mele am
voit să mă odihnesc puțin. Dintr-o dată m-am văzut pe mine în mănăstire, înconjurat de o
mare adunare de popor, nu numai călugări, ci și chilioți, pustnici și alții. Și se părea că mă
ITU
aflu la arhondaricul corpului grecesc, unde se află chilia răposatului gheronda. Din acest
arhondaric se vedea vârful Muntelui Athos și întinderea mării cu insulele sale îndepărtate.
Și cineva era cu mine... Dar dintr-o dată am fost uimit de o viziune înfricoșătoare și
luminoasă, maiestuoasă, provenind din înălțimea nemăsurată a estului. Un nor mare,
luminos și alungit cobora în mijlocul Sfântului Munte Athos, adică peste mănăstirile sale.
ED
Ziua era sumbră, soarele era acoperit de nori. Și, de îndată ce acest mare nor luminos
a coborât sub orizont, am văzut stând pe el pe Preabinecuvântata Stăpâna noastră și
Pururea Fecioara Maria, Împărăteasa Cerului și a pământului, cu brațele întinse, pe care
ținea un omofor luminos. De ambele părți era înconjurată de mulțime de îngeri. Era într-un
©
374
OS
chip asemănător cu cel pictat pe icoana Sfântului Acoperământ. Rochia ei cea de deasupra
ISM
era de culoare roșie, iar cea dedesubt era de culoare albastră. Ochii ei erau îndreptați în
rugăciune către cer. Ea era în întregime înconjurată de lumina cerească.
Văzând această pogorâre în rugăciune, eram ferm convins că Ea, Preabinecuvântata,
a coborât pentru noi. Văzând această măreție și voind parcă să mă conving de adevărul
ei, cu multă frică și cutremur, am alergat în grabă în piața din apropierea Catedralei
Sfântului Pantelimon pentru a spune și altora despre această nemaipomenită viziune.
EL
Dar când am ajuns în piață, am constatat că și ei priveau la această viziune, cu lacrimi,
îngroziți, căzând la pământ. Apoi m-am întors din nou la arhondaric, ca să mai pot vedea
și altceva, dar am văzut doar o lumină care izvora din mijlocul întregii cuprinderi a
GH
Muntelui Athos.
Am continuat să privesc la această lumină... Dar brusc străluci o nouă lumină, mai
puternică, dinspre sud-est. Peste Athos, deasupra mării, am văzut o viziune îngrozitoare
și înfricoșătoare. Din cer cobora un colosal nor luminos. Împreună cu el, cumulat, coborau
AN
și alți nori, aproape atingând marea. Și acest nor radiant, cu raze ce izvorau din el, ilumina
întregul cer. Norul deveni ca de foc. Vedenia era atât de groaznică, încât nu puteam nici să
țip, nici să fug. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii de mare frică, căci lumina din acest
nor era mai puternică decât soarele, pe care se vedea Domnul cu brațele întinse. Părul
EV
capului Lui era alb de la lumina ce radia, barba la fel albă, mare, la capăt ușor bifurcată.
Îmbrăcămintea, în formă de felon, de culoare verde-deschis, iar partea de desubt a ei, de
culoare albastră-liliachie.
Maiestuoasa vedenie părea a fi deasupra spațiului maritim față-n față cu Mănăstirea
Xyropotam. La dreapta, deasupra ei, din stânga mănăstirii noastre, se vedea chipul enorm
RA
al unui Arhanghel, asemănător cu cel al Arhanghelului Gavriil. El, ca cel mai înalt slujitor
al Tainelor lui Dumnezeu, avea o îmbrăcăminte lungă de culoare albă, încins cruciș cu o
curea de aur, și strălucea de o frumusețe nemaiîntâlnită, plină de bunătate. Aripile lui erau
de pene multicolore. Stătea nemișcat de-a dreapta Domnului său. Iar în partea stângă a
ITU
lui, era o mulțime de îngeri cerești. Și sub chipul Domnului, precum și sub norul purtător
de lumină, pe care El stătea, se întrezăreau căpșoare cu aripi, așa cum sunt preînchipuiți
heruvimii, care păreau să susțină acest nor.
Dintr-o dată, ca și cum dinspre mare, apăru un diavol teribil, șarpele cel vechi, și se urcă,
cu mare frică și cutremur, pe un nor mai jos, înaintea Domnului. Era înalt, înspăimântător
ED
la vedere, încovoiat, cu totul negru și cu coarne pe cap. Aripile erau golașe, fără pene,
acoperite doar cu piele neagră, ca la un liliac. Se părea că Îl ruga ceva pe Domnul.
Apoi toată marea se agită, clocotind parcă. Din această viziune teribilă și luminoasă,
valurile străluceau asemenea flăcărilor. În depărtare, se vedeau niște corăbii, două sau
©
375
OS
trei, care și ele au fost cuprinse de flăcări. Sfintele porți ale mănăstirii păreau închise din
ISM
interior. Toate acestea aduceau o frică inexplicabilă...
Cu greu am ajuns în curtea mănăstirii. Văzând pe unii dintre frații noștri, abia puteam
să vorbesc cu ei. Mă întrebam dacă nu este cumva acesta sfârșitul a toate. Și m-am grăbit
să intru în Biserica Acoperământului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ca acolo să
mor. În acest moment m-am trezit într-o mare frică, ca și cum toate astea s-ar fi întâmplat
cu mine în viața reală. M-am văzut în chilia mea, inima bătându-mi cu mare spaimă.
EL
Îi mulțumesc Domnului Dumnezeu, că încă, în marea mila Sa, ne mai rabdă păcatele
noastre! După ce m-am mai liniștit, am mers să-mi fac rucodelia, dar teama și amintirea
celor întâmplate încă nu mă părăsise, nici chiar până la privegherea de noapte. Și îmi stă
GH
în minte și acum.
Notă: Trebuie să spun că, din 12 aprilie 1877, a fost declanșat războiul Rusiei cu
Turcia, dar prin harul lui Dumnezeu și mijlocirea Împărătesei Cerului, noi am rămas
întregi și nevătămați”287.
Trăind timp de 56 de ani în Muntele Athos, părintele Ilarie a răposat în Domnul
AN
la 24 ianuarie 1918 și, ca și stareț al Bisericii Pochaevska, a fost îngropat în spatele
altarului ei.
EV
RA
ITU
ED
287
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 530-539.
©
376
OS
Ieroschidiaconul Teodosie (Nicolsky)
ISM
Ieroschidiaconul Teodosie (Nicolsky)
Ieroschidiaconul Teodosie (în lume, Fiodor Vasilevici Nicolsky) s-a născut la 13 iunie
EL
1841 în orașul Tula, în familia preotului Vasile Stepanovici și a soției sale, Ecaterina
Fiodorovna. Și-a petrecut copilăria în satul Ryhotka, gubernia Tula. A studiat la seminarul
teologic din Tula, în clasa filozofică, dar din cauza bolii nu și-a putut finaliza studiile.
GH
După recuperare, luând binecuvântare de la părinții săi, a intrat în Lavra Adormirii
Maicii Domnului din Pociaev, unde a fost tuns monah și hirotonit cu numele Teofan. După
aproape 25 de ani de viețuire în Lavră, s-a hotărât să meargă la Athos ca să-și continue
acolo nevoințele sale ascetice.
În anul 1886, părintele Teofan sosi în Muntele Athos, intrând în Mănăstirea
AN
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde la 15 septembrie 1888 a fost tuns în schimă
cu numele Teodosie. Ascultarea și-a făcut-o la Vechiul Russik, fiind deosebit de strictă în
reglementarea ei.
Părintele Teodosie se bucură mult de faptul că părintele Macarie îi rânduise acest loc
EV
pentru ascultare, pentru că râvnea un model aspru de ascetism, prin care el nădăjduia
să dobândească curățirea inimii și să câștige evlavie. „Omul se naște în lume, − scrie el
în jurnalul său, − ca să trăiască după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în adevărul
și sfințenia Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a dobândi mântuirea veșnică și viața
raiului în Împărăția Cerească cu Domnul nostru Iisus Hristos, și a scăpa de chinul cel
RA
veșnic al iadului, pregătit diavolului și îngerilor lui, precum și tuturor păcătoșilor, care nu
se căiesc și care vor fi chinuiți acolo veșnic!
Veșnicia și iadul sunt de nepătruns pentru mintea omului în timpul vieții sale pe pământ,
dar Împărăția Cerurilor, după Evanghelie, există în lăuntrul nostru! În «Filocalie», la sfinții
părinții ai Bisericii Ortodoxe citim că iadul este mai presus de orice chin de pe pământ. De
ITU
aceea reînvie și dragostea celui bogat din iad pentru frații săi, așa cum vedem din parabola
Evangheliei. Iar lipsa de credință în Dumnezeu Cel în Trei ipostasuri și într-Una Sfântă
Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos este deja o hula împotriva Duhului
Sfânt, care, după Evanghelie, nu se va ierta nici în viața aceasta deșartă de pe pământ,
nici în cea viitoare, de după moarte! Pentru că Biserica lui Dumnezeu ne învață ca să
ED
fim sfinți și desăvârșiți, precum sfânt este Domnul nostru Iisus Hristos, Care a dăruit
neamului omenesc biruință asupra morții prin Crucea Lui Dătătoare de Viață «... Dacă
vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să-Mi urmeze
Mie»(Matei 16, 24), «Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară» (Matei 11, 30).
©
377
OS
Și într-adevăr, orice credincios, care năzuiește la o viață cucernică, e apt a crede pur
ISM
și simplu, că viața prin cruce în numele Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos
este vrednică de viața veșnică și de binecuvântările pregătite fiecărui ascet evlavios după
moarte, așa cum vedem noi, păcătoșii, din viețile sfinților bărbați și ale femeilor sfinte,
precum și ale multor creștini ortodocși, care au trăit pe pământ, întru slava lui Dumnezeu
și după poruncile Evangheliei, în dragoste de Dumnezeu și de aproapele. Toți sfinții,
bărbați și femei, care au trăit pe pământ și s-au nevoit în credincioșie și smerenie, dăinuiesc
EL
în Împărăția cerurilor. Mulți dintre ei, evident, s-au ostenit în cinul călugăresc, iar unii,
tainic, viețuind în lume. Dar Atotștiutorul și Atotputernicul Dumnezeu și Proniatorul
mântuirii noastre, pe bună dreptate Cunoscătorul inimilor noastre încă de pe pământ, le-a
GH
răsplătit pentru viața lor creștină sfântă, dându-le harul Său, iar după moarte Biserica
noastră i-a proslăvit prin rugăciuni, cântări, canoane, trecându-i pe toți cei care au
trăit în neprihănire și înțelepciunea adevărului lui Hristos, după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, în rândul sfinților, pentru toate minunile cu care și-au însemnat viața
întru slava lui Dumnezeu cu o dragoste sinceră pentru Dumnezeu și aproapele, potrivit
AN
Evangheliei. Acesta este singurul scop al vieții omenești și cauza pentru care a fost făcut
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”288.
Judecând după însemnările lui din jurnal, având un astfel de scop măreț, părintele
Teodosie căuta din ce în ce mai severe forme de ascetism, dar aici îl pândea vrăjmașul, care
EV
caută să-l omoare pe om. Vicleanul îl ispiti prin faptul că undeva există un regulament și mai
strict și o duhovnicie mai înaltă. Și a fost prins de viclenia diavolului. Se hotărî să meargă la
Mănăstirea Esfigmen, care într-adevăr era renumită pentru regulamentul său strict.
Astfel, la 14 ianuarie 1895, el părăsi Vechiul Russic și intră în Mănăstirea Esfigmen.
Dar experimentatul stareț și-a dat seama rapid că a fost prins în plasa diabolică și s-a
RA
întors imediat la Russik. Îngenunchind în fața starețului Andrei, ceru iertare și milă.
Părintele Andrei, desigur, l-a iertat și i-a rânduit să viețuiască în Noua Tebaidă, unde, în
pocăință și rugăciune, părintele Teodosie și-a petrecut restul zilelor vieții sale. Zăvorât în
chilia sa, el se predă complet rugăciunii. Experiențele și gândurile sale el în mod constant
ITU
le înregistra. Aceste note sunt stocate în arhivele mănăstirii și oferă dovezi inestimabile
ale unei concrete experiențe spirituale unice289. Părintele Teodosie coresponda cu egumenii
Andrei și Misail290.
Doar o singură dată părăsi el chilia. În anul 1902, cu binecuvântarea egumenului,
părintele Teodosie plecă la Ierusalim să se închine altarelor creștine. Iată ce scria de acolo
ED
egumenului Andrei: „În plan ascetic, în această călătorie am suferit pagube considerabile
288
289
290
AMRPA. Doc. nr. 1318, 1501.
©
378
OS
Ieroschimonahul Veronic (Camensky)
din toate punctele de vedere, ceea ce a devenit evident atunci când am comparat pravila
ISM
vieții monahale de la Muntele Athos cu cea din afara lui în timpul călătoriei. Dar cred
că nu s-a întâmplat acest eveniment fără Providența lui Dumnezeu, astfel încât eu să-l
pot compara cu viața în colibă de la Tebaida. Acum știu sigur, că mai am multe de făcut
pentru a dobândi desăvârșirea și virtutea. S-a dovedit din experiență că eu încă nici nu
m-am apropiat de ele. Deci, foarte rău îmi pare că a trebuit să-mi întrerup nevoințele mele
din Tebaida, așa că încerc prin orice mod cu putință să revin la Muntele Athos”291. După
EL
această călătorie, el nu a mai părăsit niciodată coliba lui din Tebaida, prin multe nevoințe
croindu-și drumul său spre Împărăția Cerurilor.
Abia peste 20 de ani de zăvorâre, din cauza unei boli grave, își părăsi coliba și se mută
GH
la spitalul mănăstirii, unde, pe 28 octombrie 1918, a răposat în Domnul.
AN
Ieroschimonahul Veronic (Camensky)
Ieroschimonahul Veronic (în lume, Vasile Grigorevici Camensky) s-a născut la 30 iulie
EV
1846 în orașul Tula. El a fost fiul diaconului Grigore și a soției sale Ana, oameni foarte
cinstiți și evlavioși. Fiul l-au crescut în frica lui Dumnezeu. De aceea Vasile, din copilărie,
și-a legat soarta de Biserică. În ciuda faptului că a fost student la seminarul teologic din
Tula, Vasile nu a devenit preot din motive necunoscute, dar gândul de a deveni călugăr nu
RA
l-a lăsat niciodată.

În iunie 1872, Vasile, în vârstă de douăzeci și șase de ani, sosi la Athos, intrând în
mănăstirea rusească a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde stareții i-au dat ascultare
la trapeză și cântăreț în cor. La 5 ianuarie 1875 Vasile a fost tuns în mantie cu numele
ITU
Veronic, iar pe 28 martie 1881 a fost tuns în schimă cu același nume.

Stareții, văzând marea sa iubire pentru slujbele bisericești și râvna în îndeplinirea
pravilei monahale, la 26 iulie 1883 l-au hirotonit ierodiacon și o lună mai târziu, pe 30
iulie, ieromonah. În acest moment se formau metocurile de la Moscova și Sankt Petersburg,
unde era mare nevoie de un cunoscător al tipicului slujbelor Dumnezeiești. Prin urmare,
ED
părintele Veronic a primit binecuvântarea să meargă acolo. Aici a petrecut aproape doi
ani, dar legătura cu părintele său duhovnicesc, egumenul Macarie, nu a întrerupt-o.
291
©
379
OS
Iată ce scrie el în scrisoarea sa către
ISM
părintele egumen: „Încă mai continui
să trăiesc prost. Da, chiar și sfinția ta
părinte știi, că dacă nici la Sfântul Athos
nu am trăit ca un călugăr, atunci ce să mai
vorbim despre traiul în lumea zbuciumată?
Neîncetat păcătosul meu sufletul este asuprit
EL
de diferite ispite și patimi. Te rog, părinte,
pentru numele lui Dumnezeu, roagă-te
pentru păcătosul Veronic, ca să aibă milă
GH
de el milostivul Dumnezeu. Întotdeauna am
fost sigur de rugăciunile tale pentru mine,
dar evidenta mea nevoie duhovnicească mă
face să vă deranjez chiar până la moartea
mea. Pentru întreaga mea viață am nevoie
AN
de rugăciunile tale părintești și voi avea
nevoie până la sfârșit.
Despre slăbiciunile mele duhovnicești și
fizice eu ți-am scris și tu mi-ai iertat totul.
EV
Aceasta a făcut-o dragostea ta părintească.

Eu însă, netrebnicul, prea puțin fac ca
să scot veninul din cuibul șarpelui, aflat
înlăuntrul meu.
Am scris doar câteva cuvinte despre
RA
patimile mele, dar, te asigur, părinte, că în sufletul meu ele sunt o mulțime nenumărată.
Petru Damaschin vorbește de aproximativ trei sute de astfel de patimi, deci cum să nu te
rog pe tine și pe toți frații să mă pomeniți și pe mine în rugăciunile voastre”292.
O asemenea pocăință profundă cu zdrobire de inimă era caracteristică întregii vieți a
părintelui Veronic, chiar și atunci când devenise deja duhovnicul altor călugări. Pentru
ITU
aceasta, milostivul Dumnezeu l-a mângâiat cu multe virtuți, în special cu darul lacrimilor
neîncetate. El plângea din orice motiv, chiar dacă cineva i se plângea de vreme rea. Cu
lacrimi el într-atât și-a curățit inima lui, încât ea a fost complet umplută de dragoste. Era
de felul său întru totul fără de răutate și calm. Cu suflet pașnic și liniștit, înălța el în inima
lui slavă lui Dumnezeu. Într-adevăr calea mântuirii începe cu pocăința.
ED
În anul 1886, părintele Veronic se întoarse din nou la Athos și fiind rânduit ca psalmist
în Vechiul Russic a trăit acolo în fapte continue de post și rugăciune.
292
ARPMA. Doc. nr. 634, pag. 8-10.
©
380
OS
Ieroschimonahul Anastasie (Modzalevsky)
În anul 1901 părintele Veronic a fost
ISM
numit duhovnic al mănăstirii, fiind ajutorul
părintelui Agatodor (Budanov). Timp de 18
ani a dus această grea ascultare, săvârșind-o
impecabil. Frații l-au iubit mult pe starețul
care plângea mereu, deschizându-și lui fără
jenă sufletul. A te căi în fața celuia, care el
EL
însuși era modelul pocăinței, era foarte ușor
pentru toată lumea, care era atrasă de el.
Părintele Veronic nu numai că primea pocăința
fiilor săi duhovnicești, ci îi și îndruma cu drag,
GH
ascultându-i și înregistrându-le toate viziunile
și visele lor neobișnuite293. El le cerea tuturor
un singur lucru, să se iubească unul pe altul. În același timp, el era foarte înțelegător față
de neputințele omului. „Domnul, care ne vorbește în Evanghelie despre iubire, – scrie el
într-una din scrisorile sale, a spus: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca
AN
sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi» (Ioan 15, 13). Dacă o astfel de iubire este
considerată de Domnul ca model și desăvârșire a oricărei alte iubiri duhovnicești sau, mai
exact, temelia întregii legi duhovnicești a lui Dumnezeu, atunci ce ar trebui să spun despre
mine, cel mai neputincios și cel mai rău decât toți? Căci chiar și verhovnicul apostol Petru,
EV
când stătea cu Domnul la cina cea de taină, se uita la învățătorul și la Domnul său, dar nu
putea să-și dea seama că se va lepăda de trei ori de El. Aceasta este neputința omului”294.
Făcând mereu fapte de dragoste și cerând de la alții același lucru, părintele Veronic nu
a osândit niciodată pe nimeni pentru neputințele lor.
Părintele Veronic a adormit în Domnul la 4 decembrie în anul 1919.
RA

ITU
Ieroschimonahul Anastasie (în lume, Alexandru Nicolaevici Modzalevsky) s-a născut

în anul 1850 într-o familie nobilă din districtul Gdovsk, gubernia Sankt Petersburg.
Numele mamei sale a fost Olga. Nu știm nimic despre viața lui înainte de a intra în
mănăstire, cu excepția faptului că el a primit o educație universitară și s-a angajat în
ED
activități pedagogice. La vârsta de 35 de ani, el hotărăște să părăsească lumea și să-și

dedice întreaga viață slujirii lui Dumnezeu.
293
294
©
381
OS
În anul 1885, Alexandru Nicolaevici
ISM
sosi la Athos, intrând în Mănăstirea Sfân-
tului Mare Mucenic Pantelimon, unde
în anul următor, pe 6 august, a fost tuns
rasofor și numit Anastasie, iar pe 19 martie
1887 a fost tuns în mantie. Ascultarea și-a
făcut-o la cancelarie, unde se desfășura
EL
o corespondență intensă cu donatorii și
binefăcătorii mănăstirii. La 8 noiembrie
1890 a fost hirotonit ierodiacon, iar la 14
GH
aprilie 1896 a fost hirotonit ieromonah.
În tot acest timp, sub îndrumarea
stareților, prin pocăință și umilință, a
încercat să obțină curățirea sufletului său.
Rugăciunea lui Iisus a fost principala sa
AN
armă pentru desăvârșirea sufletului său.
Astfel a petrecut 15 ani în nevoință și
smerenie. Părintele Anastasie încercă să
compare experiența pedagogică anterioară
EV
cu noua experiență a vieții duhovnicești,

descoperind o adâncă prăpastie între ele.
El văzu mulțimea de greșeli a educației
lumești: „Motive, greșeli, desigur, pot fi
multe, – concluzionă el după îndelungă cugetare, – dar cea mai importantă dintre ele, în
RA
observația și concluzia mea, este lipsa și, uneori, absența completă a educației spirituale,
morale și religioase. Părinții acestor copii, făcând eforturi pentru educația lor externă, își
pun toată nădejdea doar în manual și profesori, dar uită de ceea ce este cel mai important:
a căuta ajutor de la Domnul, care a spus: «...căci fără Mine nu puteți face nimic» (Ioan
ITU
15, 5). Ei uită că soarta, prosperitatea, fericirea și nefericirea, toate depind doar de El.
Uită de porunca Domnului: «Lăsați copiii să vină la Mine» (Marcu 10, 14), ca de la El,
izvorul tuturor bunătăților, să primească harul «spre ajutor la timp potrivit» (Evrei 4, 16)
pe drumul vieții”295.
Ajungând la această concluzie, părintele Anastasie hotărî, cu binecuvântarea
ED
egumenului Andrei, să scrie o carte, care a fost editată de mănăstire în anul 1902 cu
295
Anastasie (Modzalevsky), Ieroschimonah. Pedagogia duhovnicească și morală, sau sfaturi pentru
părinți și îndrumători, cum să sădim în copii moralitatea și credința. M., 1902, pag. 4.
©
382
OS
titlul: „Pedagogia duhovnicească și morală, sau sfaturi pentru părinți și îndrumători,
ISM
cum să sădim în copii moralitatea și credința”. În această carte, părintele Anastasie își
împărtăși unele observații cu cititorii.
Fascinați de realizările științifice și progresele rapide ale civilizației, oamenii au început
să urmărească numai cunoașterea, dar cantitatea de cunoștințe acumulate nu-l poate face
pe om fericit. Acest lucru presupune ca el să știe cum să iubească sincer și cu credincioșie.
Dar nu poți iubi fără credință în Dumnezeu, fără curățire lăuntrică și fără o îmbunătățire
EL
constantă. De aceea, pentru a fi fericit, omul, dimpreună cu cunoașterea, are nevoie de
credința vie în Dumnezeu. Și o astfel de credință trebuie să fie educată din pruncie.
Omul necredincios, indiferent de nivelul său înalt de morală și educație, se iubește
GH
mai presus de toate pe sine însuși. Și o astfel de dragoste egoistă nu aduce adevărata
fericire. Numai dragostea creștină, dezinteresată, care este cu putință celui credincios,
este garantul fericirii sale. Rolul părinților în zămislirea sămânței de credință în copil este
imens.
Părintele Anastasie se adresează tuturor părinților chibzuiți cu aceste cuvinte: „Mare
AN
și sfântă este datoria voastră. Înaltă este poziția voastră în lume. Copilul vostru este
binecuvântarea lui Dumnezeu. Mare este bucuria voastră de a vă vedea copiii născuți
crescând, dar mare este și grija voastră față de ei, mari sunt și nevoințele voastre pentru
educația și direcționarea lor pe calea cea bună. Nu e suficient dacă copiii voștri vor crește
EV
fizic puternici și sănătoși. Nu e de ajuns nici dacă ei vor crește foarte inteligenți și bine
educați, asta încă nu este totul. Important este, în primul rând, ca pruncii voștri să
crească cu calități duhovnicești bune, astfel încât aceștia să aibă dezvoltat simțământul de
conștiință, milă, blândețe și dragoste − calități necesare fiecărei persoane spre atingerea
scopului ființei.
RA
Bucuria voastră sunt copiii. Beneficiul și bunăstarea societății, precum și a statului în

ansamblu, cât și fericirea personală a copiilor voștri depind exclusiv de buna și completa
lor educație, iar a vă aprofunda în această temeinică problemă urmând obiceiurile de
modă nouă ale lumii, care în chip egoist urmăresc doar vremelnica și iluzoria fericire, în
ITU
realizarea căreia nu este cruțată nici conștiința, nici onoarea, nici moralitatea, este mai
mult decât lipsit de sens. Pentru că ce le va folosi părinților și copiilor lor, dacă acestia din
urmă, prin buna lor educație externă și dezvoltare trupească și intelectuală «vor câștiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl vor pierde?» (Matei 16, 26)”296.
Examinând diferite moduri de educare duhovnicească și morală a copiilor, părintele
ED
Anastasie evidențiază două dintre ele, principale: exemplul personal al vieții în credință
296
părinți și îndrumători, cum să sădim în copii moralitatea și credința. M., 1902, pag. 8-10.
©
383
OS
al părinților și rugăciunea părinților pentru
ISM
copiii lor. Fără un exemplu personal de
evlavie, toate eforturile pedagogice sunt
inutile. Copilul este un observator apropiat
și nu poate fi înșelat. Dacă simte și vede
diferența dintre ceea ce îi cer părinții și
modul în care se comportă ei înșiși, atunci
EL
toate eforturile celor din urmă sunt lipsite de
sens. Credința este împodobită cu cuvinte,
dar la baza ei stă exemplul personal.
GH
Dar și fără rugăciune este cu neputință a realiza ceva, deoarece „de la Domnul pașii
omului se îndreptează…” (Psalmi 36, 23). Prin urmare, părintele Anastasie îi îndeamnă
pe părinți: „Să-și întărească îndeajuns ostenelile și grija, ca prin ele să atragă mila lui
Dumnezeu. Aici este nevoie de lucrarea rugăciunii cu credință și nădejde în ajutorul lui
Dumnezeu”.
AN
„Să știți, − spune părintele Anastasie, − că indiferent cât de bune ar fi manualele
pe care le folosesc copii, indiferent cât de pricepuți ar fi educatorii copiilor voștri, toate
acestea nu le pot aduce acea fericire adevărată spre care ar trebui să tindă creștinii.
De aceea să cerem cu sârguință Domnului ca El Însuși să semene sămânța cea bună în
EV
inimile viei lui Hristos”297.

Pe lângă această lucrare, părintele Anastasie a mai compilat și informații despre
bisericile mănăstirii, a descris tipurile de ascultare, a remarcat particularitățile slujbelor
divine athonite, a introdus o evidență clară a sumelor donate pentru pomenire etc.298 El
a mai întocmit, de asemenea, cronica mănăstirii din 1890 până în 1916299, fiind o sursă
RA
excelentă pentru studierea istoriei mănăstirii în această perioadă.

Dintre calitățile personale ale părintelui Anastasie este deosebit de important să
menționăm modestia sa de necrezut. Reprezentant al unei faimoase familii nobiliare, în
niciun fel nu-și arăta obârșia sa, ci, dimpotrivă, încerca tot timpul să se înjosească în fața
altor oameni. Pentru aceasta toată lumea l-a iubit și l-a respectat.
ITU
La 5 decembrie 1908, părintele Anastasie a fost tuns în schimă. După aceea, el deveni
și mai închis în sine. Toate gândurile sale le îndrepta spre Domnul și inima lui era plină
doar de rugăciunea neîncetată către Dumnezeu.
Viețuind în mănăstire timp de 35 de ani, părintele Anastasie, la vârsta de 70 de ani,
s-a odihnit în Domnul la 15 noiembrie în anul 1920.
ED
297
părinți și îndrumători, cum să sădim în copii moralitatea și credința. M., 1902, pag. 11-12.
298
299
©
384
OS
Arhimandritul Ilarion (Cucin)
ISM
Arhimandritul Ilarion (Cucin)
Arhimandritul Ilarion (în lume, Ivan Petrovici Cucin) s-a născut în anul 1842 în
EL
familia unui târgoveț din orașul Kașira, gubernia Tula. Mama lui se numea Anastasia.
A studiat la gimnaziul din orașul Tula, după care a lucrat în biroul uneia dintre fabricile
din Tula. Dar viața lumească nu l-a atras pe Ivan. El își dorea o viață mai înaltă și mai
GH
curată decât munca zilnică a unui funcționar. Ivan știa că acest lucru este cu putință
numai dacă va putea să renunțe la el însuși, la poziția sa în societate și să-și dăruiască
viața lui Dumnezeu.
În anul 1868, la vârsta de 26 de ani, a mers la Athos intrând în Mănăstirea rusească
Sfântul Pantelimon. Doi ani mai târziu a fost tuns rasofor cu numele Ilarion și în anul
AN
1871 a fost tuns în mantie. Prima ascultare a fost cea de arhondar. Timp de aproape opt
ani el a slujit cu devotament credincioșilor și fraților, arătând ospitalitatea lui Avraam.
Stareții i-au apreciat foarte mult potențialul duhovnicesc și intelectual, pregătindu-l pentru
rezolvarea a mai multe probleme serioase în viitor.
EV
La 26 septembrie 1876 el a fost hirotonit ierodiacon. Curând după aceea, părintele

Ilarion a fost trimis la așezământul din Constantinopol, unde era nevoie de organizatori
calificați. Părintele Ilarion s-a descurcat perfect cu sarcina primită. El a înființat un
sistem de primire și trimitere a pelerinilor din Rusia și Ierusalim la Athos, care a dăinuit
mult după el. După ce a îndeplinit această sarcină s-a întors din nou la mănăstire, unde
RA
stareții i-au dat cea mai importantă ascultare, cea de mai mare al economilor. Și aici
părintele Ilarion și-a arătat cele mai bune calități: o planificare clară a muncii și o atitudine
minuțioasă față de fiecare detaliu și lucru neînsemnat, ceea ce a mărit marele respect al
stareților față de el. Iar când egumenul Mănăstirii Noul Athos, părintele Ieron, începu să
ceară insistent ajutor în construcția și organizarea mănăstirii, aceștia și-au oprit alegerea
ITU
lor asupra părintelui llarion.

Din anul 1883 el deveni econom la Noul Athos. Principala trăsătură distinctivă a
părintelui Ilarion a fost nu numai ascultarea extrem de precisă, ci și raportarea extrem de
precisă pe care a stabilit-o în mănăstire. Impresionant, de asemenea, este și interesul său
față de toate detaliile și dorința de a avea o opinie exactă a stareților despre aceste detalii.
ED
Scrisorile sale către Părintele Macarie sunt o descriere detaliată a tuturor lucrărilor care
aveau loc în noua mănăstire300.
300
AMRPA. Doc. nr. 700, 748, 779, 1114, 1198, 1208, 1246, 1348, 1511, 1760.
©
385
OS
Părintele Ilarion a fost activ nu numai
ISM
în mănăstire, ci și în afara ei. Prin râvna
lui a fost construit metocul Noului Athos
din Sankt Petersburg. Iată ce scrie despre
aceasta părintele Nicodim (Naumov): „Atât
de bine este construită biserica noastră,
și-i atât de încăpătoare, maiestuoasă și
EL
frumoasă, încât chiar și înaltei societăți din
Sankt Petersburg (adică, celebrităților) îi
place. Cu un simțământ de imensă bucurie
GH
duhovnicească, toată lumea așteaptă
cu nerăbdare sfințirea ei. În zilele de
sărbătoare vine mulțime de lume, care
vizitează biserica. Toți o privesc cu adânc
respect și bucurie, dar, de asemenea, și
AN
cu mirare, spunând cu glas tare că nici în
Moscova, nici în Sankt Petersburg nu a fost
și nici nu este o biserică mai frumoasă decât
această catedrală. Un colonel din Sankt
EV
Petersburg, complet necunoscut nouă, a

fost atât de fascinat de splendoarea bisericii
noastre, încât s-a nevoit a-l căuta pe constructor (părintele Ilarion) și, aflându-l, îi mulțumi
din suflet și-l îmbrățișă cu recunoștință. Pretutindeni, și la construcție și la alte treburi,
părintele Ilarion este nelipsit, așa să-l ajute Bunul Dumnezeu”301.
RA
Pe 14 ianuarie 1897, părintele Ilarion a fost ales stareț al Mănăstirii Simon Zelotul,
fiind confirmat în acest post printr-un decret al Sfântului Sinod. În această calitate a
continuat să-i slujească dezinteresat pe frați și să înmulțească bunăstarea materială și
duhovnicească a mănăstirii. Pentru faptele sale, el își merită dragostea întregii obști și
ITU
mai ales iubirea părintească a părintelui Ieron.

Simțind apropierea sfârșitului său, părintele Ieron lăsă drept succesor al său la
conducerea mănăstirii pe apropiatul său ajutor, părintele Ilarion. Arătând către el,
starețul le-a spus fraților: „Las pe acest mare nevoitor ca succesor al meu, cinstiți-l și îl
respectați, căci el s-a nevoit mai mult decât mine. Sunt aprig și uneori nu mă pot stăpâni:
ED
pot striga la careva sau a-i reproșa, dacă-i cunosc vreo vină. El însă, părintele Ilarion,
cu mărinimia și răbdarea sa, face totul calm, fiind în stare să liniștească pe oricare”.
301
©
386
OS
Ieroschimonahul Andrei (Jekov)
„Preasfințite, − continuă părintele, adresându-se Episcopului Andrei de Suhumi, prezent
ISM
și el atunci, − vă rog să numiți în locul meu pe acest trudnic, care a lucrat din greu, fiind
totodată capabil să se îngrijească de toate și să facă tot ce este necesar pentru mănăstire.
Mântuiește-l, Doamne, pentru ascultarea sa!”302. La 11 iunie 1912 părintele Ilarion, la
dorința părintelui Ieron, a fost numit stareț al Mănăstirii Noul Athos și ridicat la rangul
de arhimandrit de către Preasfințitul Andrei, Episcop de Suhumi.
Contemporanii l-au cinstit pe părinteleIe Ilarion ca pe un vrednic stareț duhovnicesc,
EL
de la care poți învăța multe. Profesorul A. Bronzov scria: „Părintele Ieron și părintele
Ilarion, actualul egumen al Noului Athos... sunt în fruntea unei întregi cohorte de
cârmuitori și călăuze ale călugărilor”. Și Sfântul Tihon, Patriarhul Moscovei, într-una
GH
din convorbirile sale cu Arhiepiscopul Gheorghe Golubțov, l-a numit pe părintele egumen
Ilarion „adevărat rob al lui Dumnezeu”.
Arhimandritul Ilarion a fost stareț în Mănăstirea Noul Athos până la închiderea sa
în anul 1924. În ziua de închidere a mănăstirii, el a slujit ultima priveghere de noapte
și Sfânta Liturghie, după care a fost arestat și a doua zi a fost dus la Suhumi. Curând,
AN
părintele Ilarion a fost eliberat303.
Părintele Ilarion a răposat la 8 martie în anul 1931 în Suhumi, aflându-se în exil,
în satul Mayak, în casa unei femei ruse. A fost îngropat la cimitirul Mayak din orașul
Suhumi.
EV
RA
Ieroschimonahul Andrei (Jekov)

Ieroschimonahul Andrei (în lume, Andrei Stepanovici Jekov) s-a născut în anul 1865
într-un sat din județului Odesa, gubernia Herson. Mama lui se numea Parascheva. Despre
ITU
viața sa în lume nu știm nimic. Se poate presupune doar că el a primit o educație decentă
și, de la o vârstă fragedă, intenționa să devină călugăr.
În anul 1888, la vârsta de 23 de ani, Andrei Stepanovici sosi la Athos, intrând în
Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde a fost tuns rasofor la 8 aprilie
1889, cu numele Andrei, iar la 6 iunie 1891 a fost tuns în mantie. Prima ascultare a
ED
făcut-o la chilia Sfântului Dimitrie*, unde mănăstirea avea o grădină mare de măslini.
302
Către Lumină, nr. 16, 1997, pag. 103.
303
Idem, pag. 103.
©
387
OS
La 27 iulie 1897, părintele Andrei a
ISM
fost hirotonit ierodiacon și binecuvântat
să meargă în Rusia ca ajutor al părintelui
Mihail (Savițky) la Ciumbura.
Acolo a viețuit el aproape doi ani. Din
anul 1899 până în 1906, cu binecuvântarea
stareților mănăstirii, a fost trimis la Solun,
EL
la dispoziția consulului general rus, unde a
participat activ la construcția spitalului rus
din Solun.
GH
În anul 1907 s-a întors la Athos,
primind ascultarea de eclesiarh. La 5 iulie
1908 a fost hirotonit ieromonah și trimis ca
duhovnic al fraților din metocul Cassandra*.
La 26 septembrie 1910 părintele Andrei a
AN
fost tuns în schimă.
În ciuda vieții lui active în afară, părintele
Andrei a fost și un călugăr foarte adunat în
așezarea lăuntrică. „Ca om, − scria despre
EV
el părintele Denasie (Iușkov), − se bucura

de dragostea fraților pentru caracterul
său sincer și sociabil304. În sociabilitatea
sa el ascundea deplina sa concentrare în
Dumnezeu. În toate împrejurările făcea
RA
rugăciunea lui Iisus. Unii, care știau despre

rugăciunea lui lăuntrică neîncetată, cu mirare îl întrebau de ce nu fuge de oameni ca
să se dedice numai rugăciunii? Și el le răspunse: «Nu pot fugi de cei pe care-i iubesc,
iar rugăciunea, cred că mi s-a dăruit mie, păcătosului, anume pentru dragostea față de
ITU
oameni»”.
La 5 august 1917, într-un incendiu a ars etajul superior al metocului din Solun cu tot
cu biserica, iar stareții l-au trimis pe părintele Andrei să restaureze gospodăria, lucru la
care s-a descurcat bine. Totul a fost reparat în curând, fapt pentru care a primit o cruce
pectorală de aur.
ED
În același timp părintele Andrei, cu binecuvântarea egumenului Misail, începu,

dimpreună cu părinții Simeon (Bulatov) și Theodoret (Constantinov), să coopereze în mod
304
AMRPA. Doc. 154, pag. 69.
©
388
OS
Schimonahul Vichentie (Glotov)
activ cu cea de-a doilea Divizie de infanterie
ISM
specială rusă, care a participat la luptele
din partea Antantei pe frontul macedonean.
Părintele Andrei nu numai că se îngrijea
duhovnicește de soldații ruși, ci îi ajuta și ca
asistent la spital pe răniți. În spitalul rusesc
din Solun și-au vindecat rănile lor nu numai
EL
soldații care au luptat împotriva germanilor
pe frontul macedonean, ci ulterior și răniți
din Rusia, afectați de războiul civil fratricid.
GH
Teribile zvonuri din patria mamă, aduse
de răniți și refugiați, îl tulburară mult pe părintele Andrei. „Vom ajunge noi, oare, la zile
senine și când va fi asta? – scria Părintele Andrei în scrisoarea sa din 25 februarie 1920
egumenului Misail. – Să nădăjduim că Domnul va avea milă de mult îndurerata noastră
patrie și vor veni și zile luminate, dar atâta timp cât Patria noastră încă mai suferă și
AN
poporul fuge din ea nu de bine, să nădăjduim la mila lui Dumnezeu și să credem cu tărie
că Domnul nu ne va lăsa pe noi”305.
Într-unul din bombardamentele avioanelor germane asupra orașului Solun, părintele
Andrei a fost rănit la picior și a stat timp de trei luni în spitalul rusesc, pe care l-a construit
EV
el însuși. Pe 7 martie 1918, părintelui Andrei, dimpreună cu părinții Simeon (Bulatov) și

Teodoret (Constantinov), pentru îndeplinire sârguincioasă a îndatoririlor lor, li s-a atribuit
de către Șeful Diviziei, Dl. Taranovski, Ordinul Sfintei Ana gradul al III-lea.
Părintele Andrei a răposat la Solun, în data de 27 februarie în anul 1921, la spital, de
tuberculoză.
RA
ITU

Schimonahul Vichentie (în lume, Vasile Iosifovici Glotov) s-a născut în anul 1850
într-o familie de țărani săraci din satul Ilinsk, județul Iaransk gubernia Vyatka. Mama
lui se numea Fecla. De la o vârstă fragedă, Vasile a mers regulat la biserica din sat.
ED
Era aproape de casa lui și îi plăcea să meargă adesea în ea, mai ales când nu era nimeni
acolo. El stătea într-un colț al bisericii, lângă icoana Maicii Domnului, și nu se putea
305
©
389
OS
sătura de duhul tainic al bisericii cufundate
ISM
în tăcere. Îi plăcea totul aici: mirosul,
tainica lumină slabă, strălucirea aurului și
a argintului și lumina candelelor aprinse
din fața icoanelor. Preotul nu numai că nu-l
împiedica pe băiat să rămână în biserică, ci,
EL
dimpotrivă, cu toată puterea lui, îi încuraja
râvna pentru credință. El îi încredința să
aprindă cădelnița, să pună lumânări, să facă
curat în altar. Băiatul, bucuros, îndeplinea
GH
toate aceste sarcini. Singurul său vis era să
ajungă preot.
Dar pronia lui Dumnezeu dispuse altfel.
Când a împlinit vârsta de 12 ani, părinții
AN
lui l-au dat într-o școală specială, unde
erau pregătiți viitorii felceri, sperând că,
prin această profesie, băiatul va reuși să-
și asigure viitoarea sa viață. La început, el
EV
se întristă foarte mult, dar îndrumătorul și

prietenul său mai mare, preotul, îl mângâie
spunându-i: „Vroiai să devii doctor al
sufletelor omenești și Dumnezeu te-a binecuvântat să devii doctor al trupurilor omenești.
Smerește-te, fă ascultare de părinți și, cine știe, poate Dumnezeu Cel milostiv și primul
RA
lucru va rândui să-l îndeplinești”.

Vasile s-a smerit și a mers la școală, unde a fost unul dintre cei mai buni elevi. Chiar a
îndrăgit și profesia de felcer. Îi făcea o mare plăcere să ajute la îngrijirea bolnavilor.
După patru ani de pregătire, Vasile a fost repartizat la un spital raional ca felcer
ITU
începător. El începu cu entuziasm să-și îndeplinească îndatoririle, fiind întotdeauna gata

să-i ajute pe bolnavi. Și ar fi fost toate bune, dar nu-l părăsea gândul, legat de dorința de
a înțelege Acel tainic Duh Dumnezeiesc, a Cărui prezență atât de aproape o simțise el
în copilărie în biserica sa din sat. El și aici, în Iaransk, mergea permanent la biserica lui
Dumnezeu, în care găsi o mare mângâiere.
ED
Odată, în timpul unei slujbe, un călugăr se apropie de el și-i ceru ajutorul. Avea o
rană deschisă la picior și avea nevoie de un bandaj. Vasile, bineînțeles, imediat merse cu
el într-o încăpere alăturată bisericii și, deschizându-și geanta, în care întotdeauna purta
©
390
OS
cu el tot ce avea nevoie, își începu treaba.
ISM
Călugărul a intrat în vorbă cu Vasile și s-a
dovedit că el venise de la Athos pentru a
colecta donații. La sfârșitul conversației,
acesta adăugă: „Așa, unul ca tine, ne-ar
trebui și nouă în Muntele Athos, căci nu are
cine să aibă grijă de noi”. Aceste cuvinte au
EL
pătruns atât de adânc în inima lui Vasile,
încât nu mai putea să scape de gândul că
Athosul are nevoie de el, iar el are nevoie
GH
de Athos. Acest gând a jucat un rol decisiv în aranjarea destinului său viitor. În cele din
urmă, el luă hotărârea, fără ezitare, de a merge la Sfântul Munte.
În anul 1869, Vasile, în vârstă de 19 ani, sosi la Athos și intră în Mănăstirea Sfântului
Mare Mucenic Pantelimon. Stareții i-au dat ascultare în farmacie ca asistent al medicului,
AN
schimonahului Evloghie306, unde a rămas până la tunderea lui în mantie în anul 1873 cu
numele Vichentie. După tundere, stareții l-au transferat ca felcer la spitalul mănăstirii.
Iar după moartea în 1909 a părintelui Evloghie, el însuși deveni medic superior.
Părintele Vichentie se bucura de dragostea și respectul imens al fraților307. El era
EV
întotdeauna gata să ajute pe oricine. Nici ziua, nici noaptea, nici în timpul slujbelor sau
al ascultării, el nu refuza niciodată nimănui ajutorul său. Și așa a continuat pe parcursul
celor 52 de ani de trai permanent în mănăstire. Nu numai frații monahi ai mănăstirii sale,
ci și călugări de pe tot cuprinsul Athos-ului îi cereau ajutorul. Și dacă ne gândim că în acel
timp doar călugări ruși viețuiau în Muntele Athos până la cinci mii, plus aproape două mii
RA
de muncitori și pelerini, ne putem imagina ce mare osteneală a trebuit să îndeplinească

părintele Vichentie. Necăutând la faptul că avea un grup mare de asistenți, el însuși slujea
fiecărui suferind. Și nici cei în suferință nu se încredeau decât în părintele Vichentie.
Pentru că îl considerau un făcător de minuni și un sfânt. Încrederea în părintele Vichentie
ITU
creștea și din cauza faptului că el era un adevărat ascet lucrător al rugăciunii lui Iisus.
Bolnavii simțeau că în practica sa medicală el nu se baza atât de mult pe calificarea sa ca
doctor, ci pe ajutorul Dumnezeului Cel Milostiv. El se ruga neîncetat pentru toți pacienții
săi și ei vedeau în chipul lui plin de farmec strălucirea unui duh lăuntric aparte.
ED
306
Schimonahul Evloghie, grec de origine din eparhia de Drama (Turcia), satul Predtorian. S-a năs-
cut în anul 1839. A intrat la Russik în anul 1861. A fost tuns în schimă. Ascultarea și-a petrecut-o ca
doctor, medic și vindecător. A fost șeful farmaciei. A răposat la 30 martie 1909.
307
©
391
OS
Părintele Vichente a răposat la 19 octombrie în anul 1921. La înmormântare au fost
ISM
mulți frați, care au venit să-și ia un ultim rămas bun de la adormit. Aceștia s-au adunat
din tot muntele Athos pentru a-l conduce pe părintele Vikentie pe ultimul său drum.
EL
Schiarhimandritul Simeon (Bulatov)
GH
Schiarhimandritul Simeon (în lume, Dimitrie Dimitrievici Bulatov) s-a născut în
anul 1856 într-o familie țărănească din satul Spasskoe din județul Totemsky, gubernia
Vologda. Mama lui se numea Alexandra.
În anul 1887, Dimitrie Dimitrievici la vârsta de 31 de ani sosi la Athos, intrând în
AN
Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde la 22 martie 1889 a fost tuns în
mantie și numit Serafim. Prima lui ascultare a fost la magazinul mănăstirii.
Părintele Serafim avea un caracter incredibil de optimist și activ. Nu exista ceva cu
neputință pentru el. Îi plăcea adesea să spună: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, totul este cu
EV
putință”. Și într-adevăr, oriunde era trimis, totul începea, parcă, din nou, totul reînvia și
se dinamiza. În același timp, se ținea departe de orice voință de sine și neascultare. Orice
activitate el și-o coordona cu egumenul și cu alte persoane responsabile ale mănăstirii,
fapt evidențiat prin corespondența308 sa cu îndrumătorii mănăstirii.
Stareții, văzând caracterul său neobosit, îl trimiteau pe părintele Serafim acolo unde
RA
ceva nu mergea sau nimeni altul nu vroia să meargă în acel loc. Frații l-au îndrăgit mult
pe acest stareț vesel, ei înșiși aprinzându-se de entuziasm văzând perseverența lui în
realizarea planurilor sale. Părintele Serafim a fost un mare ascet, petrecându-și toată
viața în post aspru, ne gustând niciodată ceva de dulce. Aproape de sfârșitul vieții trupul
ITU
său era doar piele și os, dar caracterul său neobosit rămânea același.
La 25 ianuarie 1897 părintele Serafim a fost hirotonit ierodiacon, fiind apoi trimis
pentru o scurtă durată de timp la așezământul din Constantinopol. La 3 octombrie 1901
a fost hirotonit ieromonah și, la scurt timp după aceea, a fost transferat la Careia* la
kunak*, unde a slujit în biserica Sfântului Gheorghe. Din anul 1907 el deveni starețul
ED
metocului Solun. Din 1911 a fost binecuvântat ca stareț la Noua Tebaidă. Din anul 1916,
părintele Serafim a devenit din nou stareț al metocului Solun.
308
AMRPA. Doc. nr. 848, 936, 937, 939, 945, 952, 1426, 1518.
©
392
OS
Schiarhimandritul Simeon (Bulatov)
Din 6 februarie 1917 până la 1 decembrie
ISM
1920, cu binecuvântarea egumenului Misail,
el s-a aflat cu armata rusă pe frontul din
Tesalonic, unde a fost duhovnicul armatei
ruse, săvârșind toate slujbele de trebuință.
El a însoțit soldații ruși pe toate fronturile. A
EL
călătorit cu ei chiar până în Africa și cu toată
puterea lui îi întărea și-i susținea pe soldații
epuizați de îndelungatul război. Putem spune
că el a fost singura lor mângâiere. Soldații,
GH
văzând înaltul patriotism și optimismul fără
margini a acestui firav și vlăguit preot, și ei
înșiși se umpleau de nădejde. La 17 martie
1918, pentru destoinicia în îndeplinirea
AN
îndatoririlor sale, părintele Serafim
dimpreună cu părintele Andrei (Jekov) și
părintele Teodoret (Constantinov) au fost
distinși cu ordinul Sfânta Ana, gradul al
EV
III-lea, înmânat de către comandantul

celei de-a doua divizii speciale de infanterie
Taranovsky, în Vereya (Grecia).
La 17 martie 1920, pentru participarea
sa la operațiunile militare pe frontul macedonean și curajul și dragostea pentru soldați,
RA
părintele Serafim a fost ridicat la rang de arhimandrit de către Mitropolitul Platon,

înmânându-i-se și o cruce pectorală de aur.
La 19 decembrie 1920, părintele Serafim se întoarce, în sfârșit, la Russik, dar de
odihnă și de liniște nu a avut parte, fiind numit de egumenul Misail stareț al metocului
ITU
din Constantinopol. Acesta era cel mai dificil loc de slujire din acel moment, deoarece
exista pericolul exproprierii proprietății gospodăriei de către noul guvern turc. În plus,
Constantinopolul era plin de refugiați din Rusia, fiind necesar a-i întări duhovnicește și
a-i ajuta și financiar. Pentru rezolvarea acestor sarcini dificile, potrivit era doar un singur
candidat, părintele Serafim.
ED
Patru ani a locuit în Constantinopol, unde în anul 1923 a fost tuns în schimă cu numele
Simeon. Epuizat de post continuu și de multe încercări în timpul campaniilor militare,
trupul părintelui Simeon nu mai era capabil să reziste bolii. Pe la sfârșitul lui 1923 el
©
393
OS
se îmbolnăvi foarte grav. Visul lui de a muri în Muntele Athos și a-și lăsa oasele sale în
ISM
pământul athonit nu s-a împlinit, în schimb sufletul său, curățat prin multe osteneli în
folosul mănăstirii și al oamenilor, în pace s-a sălășluit în Împărăția Cerurilor.
Părintele Simeon a răposat la Constantinopol la 5 ianuarie în anul 1924.
EL
GH
Schimonahul Denasie (Iușkov)
Schimonahul Denasie (în lume, Dimitrie Ivanovici Iușkov) provine din orașul Sarapul,
AN
gubernia Vyatka. Mama lui se numea Faina. El s-a născut în anul 1859.
În anul 1882, la vârsta de 23 de ani, el sosi la Athos și intră în mănăstirea rusă
a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde a fost tuns în mantie la 15 martie 1885.
Ascultarea o avea la cancelarie și la bibliotecă.
În anul 1889, cu puțin înainte de moartea sa, egumenul Macarie l-a binecuvântat
EV
pe părintele Denasie să cutreiere în jurul Athosului și să înregistreze tot ceea ce el va

considera important și deosebit. De atunci, aproape până la moartea sa, mai bine de 30
de ani, părintele Denasie, cu toată străduința posibilă, a împlinit această binecuvântare
a bătrânului. Ca urmare a muncii sale neobosite avem o sursă excelentă de studiere a
RA
modului de viață athonit al acelor timpuri. Observațiile sale el le-a însumat într-o serie
de articole în „Convorbiri duhovnicești” sub titlul: „Însemnările unui călugăr rus athonit
despre călătoria sa prin mănăstirile Sfântului Munte”.
Părintele Denasie este, de asemenea, și autorul mai multor cărți. Pentru cartea sa
„Povestire despre convertirea la ortodoxie în Muntele Athos a unui uniat ugrorus, despre
ITU
ruși, ortodoxie și uniație în Rusia carpatică înainte și acum”, tipărită la Kaluga în anul
1913, a primit personal recunoștința împăratului Nicolae al II-lea.
Printre altele, părintele Denasie în ziarul „Țerkovnye Vedomosti” a tipărit articole sub
pseudonimul „Svjatogoreț”, a fost redactorul ediției „Convorbiri duhovnicești” și a scris
cronica mănăstirii din 1918 până în 1927309. El a corespondat cu părintele bibliotecar
ED
Matei (Olșanski)310, cu redactorul-șef al „Convorbirilor duhovnicești” părintele Vladimir
309
310
©
394
OS
(Colesnikov)311 și cu prințul Dimitrie
ISM
Golițyn-Muravlin312. El a fost un adversar
activ al doctrinei imebojnicilor, legată de
numele Domnului, pentru care în anul 1914
Sfântul Sinod i-a oferit o icoană cu chipul
Mântuitorului.
Despre viața duhovnicească a părintelui
EL
Denasie putem afla din însuși înregistrările
sale. „Unde, dacă nu aici, în osuar, − scria
el, în timp ce se afla în cripta unei mănăstiri,
GH
− văzând rămășițele pământești ale celor
repauzați și crucile de deasupra mormintelor,
este mai cu cale a vorbi despre veșnicie. Aici,
de la sine, fără niciun fel de efort, apare, se
desfășoară și se soluționează problema morții
AN
și a vieții veacului ce va să vină.
Veșnicie! Cât de des ne gândim noi la
tine? Credem noi, oare, că veșnicia este un
vast ocean, care nu are limite? Ne punem
EV
noi oare întrebarea: pentru ce am fost

creați? Care este menirea noastră? Ce ne așteaptă dincolo, când vom părăsi această lume
cu toate făgăduințele ei de felurite plăceri și bucurii? Cu toate acestea, însă, ea nu ne
dă nimic, decât numai îngâmfare, înfrângere și slăbirea duhului, și goliciunea inimii. Ce
este veșnicia, care ne așteaptă în viitor? Nu este ea pentru noi, în existența noastră, o
RA
continuare nesfârșită a vieții, care a început odată și care nu se va sfârși niciodată? Nu

este ea deja moștenirea noastră chiar acum, în acest minut, pe care îl trăim ca pe unul
dintre momentele care nu va mai avea sfârșit și în care noi facem încă un pas pe calea spre
eternitate? Va veni timpul, când nu vom mai calcula, ca și acum, fiecare minut de existență,
ITU
ci doar vom trăi, vom trăi veșnic. Dar această viață nesfârșită va fi doar o continuare fără
de sfârșit a existenței noastre, numai că într-o formă oarecum diferită. Noi, chiar noi cei
care existăm acum aici, vom trăi acolo veșnic. Și ce? Păi, prin natura noastră suntem deja
veșnici și eternitatea este mult mai aproape de noi decât credem. Este chiar în noi.
Ce facem cu noi înșine, când uităm despre ceea ce ne așteaptă pe noi. Nu luăm nici un
ED
fel de măsuri pentru a ne pregăti pentru viitor. Dimpotrivă, ucidem cu cruzime germenii
311
312
©
395
OS
a tot ceea ce am putea lua cu noi la cer! Ne răpim noi înșine fericirea! Noi înșine suntem
ISM
mizerabilii sinucigași ai sufletelor noastre! Căci înaintea noastră se va deschide lumea
fericirii veșnice, iar în fața ochilor noștri, în toată ființa lor, se vor desfăta frații și surorile
noastre, știuți și neștiuți, care la judecată s-au dovedit a fi demni de desfătarea veșnică.
Iar noi ne vom chinui în muncile iadului. Imaginați-vă că această fericire, pe care o vom
pierde, va dura veșnic. Ce pierdere imensă pentru noi! Imaginați-vă, că și chinul, pe care-l
EL
vor moșteni cei nevrednici cerului, tot veșnic va fi. Ce agonisire înfricoșătoare! Pentru
vecie! Unde nu vor mai exista ore, zile, luni, ani, veacuri, milenii. Ci va fi doar eterna
fericire sau neîncetatul chin, fără de sfârșit. Ceea ce numim acum o clipă, va deveni ca o
mie de ani. Și o mie de ani va fi mai mică în raport cu eternitatea, decât este acum clipa
GH
în raport cu miile de ani, pentru că veșnicia este o extindere continuă a aceleași stări a
noastră și a tot ceea ce ne va înconjura.
Veșnic! Cântăriți: ce urmează acestui cuvânt? Apoi, întrebați-vă conștiința, propriul
vostru sens al vieții: dacă viitorul nostru merită atenție, dacă avem nevoie de pregătire
AN
intensă pentru viața veacului ce va să fie!”313
„Invidie, iubire de sine și pofta de putere − pe cine nu l-au păgubit și nu-l vor păgubi
ele? − scrie părintele Denasie. − Acestea sunt cele mai dăunătoare patimi. Ele i-au
izgonit pe strămoșii noștri din rai. Și încă mai împiedică întoarcerea lor acolo. Dar și aici,
EV
pe pământ, în țara de pribegie, în țara de chin și suferințe, cei care le-au acceptat, sunt
chinuiți de ele înainte de timp, în chip asemănător chinurilor viitoare din iad. Dușmanul
mântuirii omului dintotdeauna, anticipând sfârșitul iminent al tiraniei sale asupra creației
lui Dumnezeu care caută să-și ia locul în binecuvântata veșnicie, de unde au căzut îngerii
cei mândri și răzvrătiți, tremură, se frământă și se tulbură, încercând din răsputeri să
RA
atragă după sine «spre peire» (Apocalipsa 17, 8) întreaga omenire și chiar și pe cei aleși
ai lui Dumnezeu (Matei 24, 24, Marcu 13, 22)”314.
„Când am ajuns aici, în Muntele Sfânt, pentru prima oară ca și un simplu pelerin, −scria
părintele Denasie fiind în Mănăstirea Iviron, − stând în fața icoanei Preacuratei, se întâmplă
ITU
cu mine ceva extraordinar. Eram foarte obosit de lunga călătorie, dar închinându-mă în
fața icoanei, m-am simțit brusc ușurat. Ca și cum nu ar fi existat oboseala. A dispărut
imediat. Mi sa părut că dintr-o dată am devenit neobișnuit de ușor. Bucuria mi-a umplut
apoi «... toate cele din lăuntrul meu» (Psalmul 102, 1). La fel s-a întâmplat cu mine și
la Vatoped, stând înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului «Izvorâtoarea
ED
de mir», aflată permanent acolo, la chelărie*, adică în depozitul de provizii al mănăstirii.
313
314
©
396
OS
Același sentiment de bucurie, mângâiere și pace mă încerca de fiecare dată, când ieșeam
ISM
din paraclisul Icoanei Maicii Domnului de la Iviron”315.
„De la Iviron spre munte, − scrie în notițele sale părintele Denasie, − la o distanță
de mai mult de jumătate de oră de mers pe jos, se află schitul Mănăstirii Iviron, închinat
Sfântului Ioan Botezătorul. În drum spre acest schit se poate intra și chiar opri într-
un sărman adăpost al leproșilor. Despre acești nenorociți, foarte puțini oameni știu,
doar din auzite. Nu toată lumea, probabil, îndrăznește să-i viziteze, fiindu-le frică și de
EL
cuvântul «lepros», ca și cum acesta ar fi echivalent cu cuvintele «demonizat», «hoț» sau
«vrăjitor». Deși sunt nefericiți, ei sunt totuși frații noștri întru Hristos, demni de milă,
compasiune și potențială bunăvoință. M-am gândit și la pericolul infectării, dar mi-am
GH
dorit cu orice preț să-i vizitez și să-i văd personal pe acești sărmani, cu tot cu lepra
lor. Vizitarea acestor suferinzi, în opinia mea, atrage și binecuvântarea lui Dumnezeu
asupra vizitatorilor datorită legământului Mântuitorului, Care a zis: «... bolnav am fost
și M-ați cercetat» (Matei 25, 36.). Acești leproși trăiesc fără speranță de vindecare,
AN
respinși oarecum de societate, printre aceiași suferinzi plictisitori ca și ei. Binecuvântat
este cel care aduce bucurie și lumină în mijlocul necazului și întunericului sufletelor lor!
Binecuvântat este cel care aduce acestor suferinzi cuvântul mângâierii și al dragostei
frățești! Acești oameni sunt suferinzi. Ei sunt acum aproape complet lipsiți de mângâiere,
EV
dar cu timpul, se simt ca niște morți și îngropați... Doar un singur lucru nu a fost luat
de la ei și niciodată de nimeni nu poate fi luat: pacea conștiinței, care face mai mult
decât toate comorile pământului și decât însăși diademele regești. Și fericit este acel
suferind, care stăpânește această lumină interioară. Se poate presupune că suferind
trupește, asemenea mucenicilor, cu conștiința lor curată și în această lume deșartă, ei
RA
pot ajunge la astfel de stări duhovnicești, care nu numai mirenilor, ci chiar și călugărilor
și pustnicilor le sunt necunoscute și străine”316.
„În depărtare se zărește îngrijita clădire a chiliei Sfântului Artemie, − scrie în
continuare părintele Denasie, − iluminată de razele soarelui, care a apărut la orizont, a
ITU
soarelui care vestește o nouă zi, o nouă milă a lui Dumnezeu pentru toată creația Sa și
pentru om.
O, câtă bucurie este ca omul să se afle în astfel de împrejurări și să citească în cartea
naturii despre înțelepciunea lui Dumnezeu și mila Lui față de om. Din păcate, omul este
atât de obișnuit cu mila și binefacerile de fiecare clipă ale lui Dumnezeu, încât nici nu
ED
le mai observă. Adesea nu numai că uită să-I mulțumească pentru ele Creatorului și
315
316
Interlocutorul edificator, pentru anul 1896. M., 1896, pag. 317; Interlocutorul edificator, pentru
anul 1897. M., 1897, pag. 22.
©
397
OS
Binefăcătorului, dar nici măcar nu are idee despre aceste binefaceri. Dar și mai grav și
ISM
mai dureros este faptul că oamenii iscusiți în înțelepciunea pământească, de multe ori
filosofează despre aceasta complet greșit, la fel ca păgânii din vechime, aducând laudă
nu lui Dumnezeu, ci unor legi și cauze naturale. Măcar de s-ar gândi la un singur lucru:
dacă există cumva vreo mașinuță, cât de mică ar fi, care să se pună în mișcare singură,
să funcționeze în mod corespunzător și continuu, fără a avea nevoie de motor și de ajutor
secundar? Nu, nu există și nici nu poate să existe. Tot ceea ce vedem noi: pământul și tot
EL
ce este pe el; apa și tot ce este în ea; cerul și miriadele de stele, luna și soarele − aceste
neînsuflețite și împreună vii obiecte, care întotdeauna îndeplinesc voința Creatorului lor,
− nu au ele oare un Motor? Dacă o persoană inteligentă cu ajutorul minții sale inventive,
GH
cu generozitate data lui de către Creator, va inventa ceva nou, atunci cine va fi lăudat
și răsplătit: artistul sau arta, afirmând că ea s-a făcut singură? Este lăudată arta, dar
onoarea și premiile sunt acordate inventatorului, adică creatorului de artă. În același mod,
văzând cu ochii trupești frumoasa creatură și toată minunata și înțeleapta combinație a
forțelor naturii, cât și cununa frumoasei creaturi − omul, se cuvine a te uimi și cinsti,
AN
aducând zi și noapte laudă și mulțumire Atotînțeleptului Creator a tuturor făpturilor,
având întotdeauna grijă să cunoști și să faci voia Lui cea sfântă, foarte viu și limpede
spusă omului în Evanghelie și pe larg tâlcuită și redată de către sfinții Apostoli, sfinții
părinți și învățători de Dumnezeu înțelepțiți ai Bisericii în scrierile și lucrările lor”317.
EV
„Și am ieșit eu pe o terasă, − își împărtășește impresiile sale părintele Denasie de

pe vârful Muntelui Athos, − să admir priveliștea minunată din toate cele patru laturi.
Aici, între cer și pământ, mintea omenească fără să vrea, de la sine, fără nici un efort, se
purifică în mod firesc, se limpezește. Și vederea lui devine mai curată și mai clară. La fel
RA
e și în viața duhovnicească: cu cât mai mult omul renunță la zbuciumatele și zadarnicile

sale fapte lumești, cu atât duhul său, insuflat de Creatorul, se înalță deasupra întregii
lumi, care, potrivit Scripturii, «zace în puterea celui rău» și neabătut se îndreaptă către
Vinovatul de existența și fericirea sa. Senzația interioară a minții înnoite și eliberate de
forfota lumească, aici, pe acest vârf înalt de munte, nu poate fi explicată în cuvinte, nici
ITU
nu poate fi descrisă cu peniță și cerneală, ci poate fi doar înțeleasă, și numai în parte, de

însăși simțitorul.
Oriunde te uiți este fermecător, frumos, încântător. În depărtare, pe câteva sute de
verste, se întinde în toate cele trei direcții marea, cu o mulțime de insule parcă plutitoare
pe ea, văzute în diferite direcții. Și țărmurile continentului, dispărând în depărtare, par
ED
să se unească cu cerul. Din păcate, norii acoperă aproape întregul Munte Sfânt și gonind
continuu de-a lungul țărmului și înconjurând conul montan, mă ascund complet de Univers.
317
©
398
OS
Pentru a mă bucura mai mult de vederea
ISM
din toate cele patru laturi, am urcat în cupola
bisericii și m-am așezat lângă cruce. Peste
suprafața mării, ca și cum ar fi fost chiar
pe mare, se vedeau pe ici pe colo, ca niște
bucăți mari de hârtie albă, norii. Navele,
corăbiile și bărcile plutitoare pe mare,
EL
păreau foarte mici, asemenea unor puncte
fixe albe și negre. Din când în când creasta
muntelui se lumina, lăsând să se vadă unele
mănăstiri, schituri, chilii și colibe, care
GH
imediat se ascundeau din nou. Îndepărtatul Olimp, cu creasta sa albă, se vedea de aici ca
un gigant, care se înalță din adâncurile mării”318.
Profund îl indignau pe părintele Denasie îndoielile unor oameni referitor la adevărul
vizitării Muntelui Athos de către Maica Domnului. „Unii oameni de știință, − scria el, − nu
AN
au încredere în tradiția locală athonită cu privire la vizita la Athos a Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu în zilele vieții sale pământești, și, în consecință, a înălțării Ei până la vârf.
O minte iscoditoare, uneori ajunge până la aceea că tratează în felul său propriu în opere
întregi chiar și despre crearea lumii văzute, despre originea și soarta omului, ajungând,
în cele din urmă, să vorbească confuz, că și el însuși coboară din maimuță. Într-acolo le
EV
este drumul! Deși, în realitate, ne pare foarte rău pentru ei. Dar există multe milioane de
credincioși adevărați și, desigur, există mulți care vor să creadă și mulți care se îndoiesc.
Dar să se gândească și cei ce neagă credința și cei ce se îmdoiesc: este oare o simplă
coincidență faptul că această mică peninsulă, aproximativ de 80 de mile lungime și 20
de mile lățime, timp de mai bine de o mie de ani (dacă nu de o mie și jumătate) aparține
RA
doar călugărilor ortodocși? Este oare o simplă coincidență faptul că, fiind sub stăpânirea
turcilor − acești pătimași musulmani, − este protejată de ei în intimitatea propriei sale
autoguvernări monastice și este inaccesibilă pentru sexul feminin? Și să fi fost aceasta,
să zicem, doar din timpul ultimului război de eliberare din 1877-1878. Dar știm bine că
ITU
în toată vremea, mai bine de cinci sute de ani de la subordonarea Athos-ului turcilor,
întotdeauna, și mai ales în zilele de demult, atunci când ei despotic și brutal distrugeau
averile creștinilor și-i ucideau, înjunghiindu-i ca pe niște oi, a fost la fel”319. Răspunsul la
aceste întrebări ale tuturor crestinilor ortodocși, ca și ale părintelui Denasie este unul:
totul se explică doar prin ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu!
ED
Părintele Denasie a răposat la 14 iunie în anul 1928, fiind cu două zile înainte de
moartea sa tuns în schimă.
318
319
©
399
OS
ISM
Preacuviosul Mucenic Ilarion (Gromov)
Preacuviosul Mucenic Ilarion (în lume,
EL
Ivan Andreevici Gromov) s-a născut în
anul 1867 într-o familie de țărani din satul
Cruișev, județul Coblukovo din gubernia
GH
Tver.
La 16 ianuarie 1895 el sosi la Athos,
fiind admis în Mănăstirea rusească Sfântul
Pantelimon. În același an, pe 30 noiembrie,
a fost tuns rasofor cu numele Ioan, iar pe
AN
2 aprilie 1902, a fost tuns în mantie cu
numele Ilarion. Ascultarea și-a făcut-o la
metocul din Odessa, iar în mănăstirea de
metanie se nevoia la depozitul de cărți. Din
EV
anul 1908 își începe ascultarea la metocul

de la Moscova. Iar din anul 1910 până în
anul 1912 a locuit din nou în mănăstire. În
anul 1912 a fost iarăși trimis la Moscova.
Acolo, după plecarea la Athos a părintelui
RA
Vladislav (Popov), ocupația principală a

părintelui Ilarion a fost activitatea editorială
a mănăstirii. În plus, odată cu izbucnirea
Primului Război Mondial, la metoc a fost
ITU
deschisă o infirmerie pentru răniți, unde a trebuit să lucreze și părintele Ilarion.

Iată ce scrie el egumenului Misail pe 5 mai 1915: „Mi-au luat și mie de la metoc patru
ucenici, fără de care îmi vine foarte greu. Acum trebuie să mă implic aproape în toate.
Mai am și infirmeria, și mulți sunt cei care vin la noi pentru pansament de la alte patru
infirmerii. Și trebuie avut grijă de toate”320.
ED
După moartea, în anul 1918, a părintelui Aristocle (Amvrosiev), părintele Ilarion a

condus metocul din Moscova. În ciuda momentelor grele, el a avut o relație strânsă cu
320
©
400
OS
Preacuviosul Mucenic Ilarion (Gromov)
stareții mănăstirii. Din anul 1913 până în anul 1929 i-a scris constant scrisori de la
ISM
Moscova părintelui Misail321.
La 9 noiembrie 1920 părintele Ilarion a fost hirotonit mai întâi ierodiacon la Moscova,
de către Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Sfântul Tihon, apoi și ieromonah. Dar
în curând guvernul bolșevic a pornit ofensiva împotriva clerului și a Bisericii. Metocul
a fost distrus. Iată cum descrie el acest fapt în scrisoarea sa către egumenul Misail
din 21 decembrie 1922: „Părinte! Suplimentar vă trimit această scrisoare, aducându-
EL
vă la cunoștință despre marele necaz, care s-a abătut asupra noastră, și anume faptul
că ne-a fost confiscat metocul, acum fiind trecut în subordinea gospodăriei comunale a
Academiei Miniere a studenților. Noi temporar am primit un loc de adăpost în sediul unui
GH
fost ospiciu. Au luat totul din biserică, precum și din mormânt. Doar sicriul [părintelui
Aristocle (Amvrosiev). - Compilat.] a mai rămas în cripta care este sigilată. Noi încercăm
să transportăm trupul starețului la vreun cimitir al mănăstirilor din Moscova. Într-un
cuvânt, odată cu închiderea bisericii, am fost lipsiți de mângâiere duhovnicească.
Dragă Părinte! Grea și amară este viața noastră. Nu există cuvinte care să exprime
AN
durerea ce ne-a cuprins. Noi, copiii voștri, suntem aici ca niște orfani, prinși de soarta
mării furtunoase a vieții. Scopul și năzuința întregii frății, încredințate mie, este de a ne
întoarce la sfânta mănăstire”322.
Însă părintele Ilarion dimpreună cu frații nu au mai putut pleca în străinătate. În
EV
schimb preocuparea sa în obținerea pașapoartelor străine pentru sine și pentru frați a atras
atenția autorităților. Și începu persecuția lui. Pentru început, părintele Ilarion reuși să
evite arestarea. În anul 1922 el slujea ca preot complinitor în Biserica Sfântului Grigorie
Taumaturgul din Moscova. Dar persecuția clerului se intensifică și părintele Ilarion a fost
nevoit să se ascundă. El a fost adăpostit acasă de viitorul martir Nicolai Alexandrovici
RA
Rein, unde părintele Ilarion săvârșea slujbele dumnezeiești323.

În anul 1932, părintele Ilarion a fost totuși arestat și acuzat de „agitație anti-sovietică”,
fiind condamnat la trei ani de deportare în Ținutul nordic îndepărtat (Arhangelsk). „În
anul 1934 el se întoarce la Moscova, unde din nou a primit refuzul eliberării unui pașaport
ITU
și el se mută cu traiul în satul Novye Petușki (acum or. Petușki) din regiunea Vladimir.
Părintele Ilarion venea adesea la Moscova pentru a se îngriji de fiii săi duhovnicești,
săvârșind în taină și slujbe în casele lor, în special în apartamentul Sfântului Mucenic
diacon Ioan Hrenov. Material era ajutat de către fiul său duhovnicesc Nicolai Rein”324.
ED
321
322
323
Damaschin (Orlovski), egumen. Mucenici, mărturisitori și asceți ai evlaviei Bisericii Ortodoxe Ruse
din secolul al XX-lea. Vol. V. Tula, 2001, pag. 302.
324
Enciclopedia ortodoxă. Vol. 22. Moscova, 2009, pag. 154.
©
401
OS
Părintele Ilarion a fost arestat din nou la 27 august 1937. De data aceasta a fost
ISM
condamnat la moarte și împușcat în data de 11 octombrie 1937 în Butovo325. Numele
părintelui Ilarion, prin hotărârea Sfântului Sinod din 7 mai 2003, a fost inclus în Soborul
Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei.
EL
Preacuviosul Mucenic Iona (Sankov)
GH
Preacuviosul Mucenic Iona326 (în lume, Ivan Andreevici Sankov) s-a născut la 20
iulie 1879327 într-o familie de târgoveți credincioși din satul Solcino, județul Alpatievsk,
gubernia Ryazan. Tatăl său, Andrei Nichitici Sankov, se îndeletnicea cu comercializarea
cerealelor la Moscova, unde împreună cu el trăia întreaga familie. În anul 1890, când Ivan
AN
era în vârstă de unsprezece ani, mama lui se îmbolnăvi grav și, la sfatul medicilor, plecă
înapoi în satul natal Solcino, unde familia avea o casă și un mic teren. L-a luat și pe Ivan
cu ea.
La Solcino Ivan absolvi două clase, apoi mama sa murind, s-a întors la Moscova la
EV
tatăl său. Aici și-a terminat studiile, ocupându-se și el cu comerțul. Dar inima tânărului
credincios nu era aplecată nici spre comerț, nici spre viața de familie. În familia lor exista o
tradiție*, conform căreia unul dintre copii trebuia să-și dedice viața slujirii lui Dumnezeu,
devenind pentru toate rudeniile sale un deosebit rugător. De aceea Ivan își dorea mult să
meargă la Athos și să se călugărească. Și tatăl său i-a dat cu bucurie consimțământul și
RA
binecuvântarea părintească.
În anul 1897, când tânărul împlinise optsprezece ani, a mers la Athos și a intrat începător
în Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Aici, în această renumită și străveche mănăstire a
făcut, conform cuvintelor sale, școala duhovnicească. Aici, pe 17 aprilie 1899 a fost tuns
ITU
rasofor cu numele Iona și pe 12 martie 1902 a fost tuns în mantie. La 5 iunie 1905 a
fost hirotonit ierodiacon și la 14 septembrie 1913 a fost hirotonit ieromonah. Ascultarea
părintelui Iona era la cancelarie, iar din anul 1914 a mers la metocul din Constantinopol.
325
Rusia - Athos: Un mileniu al unității duhovnicești / Materialele Conferinței Internationale Științi-
ED
fic-Teologice. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 68.

326
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Damaschin (Orlovski) egumen. Mucenici, mărturisitori și
asceți ai evlaviei Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XX-lea. Vol. VII. Tver, 2002, pag. 97.
327
În monahologul mănăstirii anul nașterii este indicat 1879, dar egumenul Damaschin consideră că
anul nașterii sale este 1873.
©
402
OS
La 1 martie 1914 Ieromonahul Iona a
ISM
fost trimis la metocul Mănăstirii Sfântului
Pantelimon din Constantinopol, unde a
slujit până la izbucnirea războiului turc cu
Rusia. În iulie 1914, când toți cetățenii
ruși au fost expulzați din Constantinopol,
a plecat de acolo cu trenul, împreună cu
EL
angajații consulatului rus, și părintele Iona.
În timpul șederii sale la Constantinopol,
el scria scrisori părintelui egumen Misail,
menținând o legătură spirituală cu el328.
GH
După sosirea sa în Rusia a fost rânduit
la metocul Mănăstirii Sfântului Pantelimon
din Odessa, slujind aici până la închiderea
metocului de către puterea celor nelegiuiți
AN
în anul 1923. Rămas fără biserică, părintele
Iona s-a mutat la Biserica Buna Vestire din
Odessa, unde a slujit până în anul 1927, când
autoritățile au închis și această biserică.
Apoi părintele Iona a început să slujească în
EV
Biserica Tuturor Sfinților din cimitir, care

și ea a fost la rândul ei închisă în anul 1930.
În același an, părintele Iona primi o scrisoare din locurile sale natale, în care
cunoscuții îi scriau că în satul Alpatevo, aflat la câțiva kilometri de satul Solcino, a murit
preotul, ei invitându-l să slujească în această biserică. Părintele Iona plecă imediat spre
RA
locurile natale, fiind trimis de ierarhie la biserica din satul Alpatevo, unde a slujit până
la arestarea sa.
La sfârșitul anului 1937, în legătură cu represaliile în masă împotriva Bisericii
Ortodoxe Ruse, ofițerii NKVD i-au interogat pe președintele consiliului sătesc și pe
ITU
președintele gospodăriei colective din Alpatevo, precum și pe niște martori la datorie, cu

privire la activitatea părintelui Iona. Aceștia au arătat că în anul 1937 s-a ridicat problema
închiderii bisericii și transformării ei* în școală. Cu această ocazie, a fost convocată
o ședință. Aflând despre acest lucru preotul i-a informat pe credincioși despre cele ce
se întâmplă. Aceștia s-au dus imediat la ședință, împiedicând închiderea bisericii, astfel
ED
tulburând ședința însăși. Martorii mincinoși spuseră, că preotul zilnic discută cu femeile,
mai ales cu văduvele, și că ele se adună la el în căsuța parohială de lângă biserica în care
328
©
403
OS
el trăiește. Ei au mai arătat, de asemenea, că preotul a spus precum că anul trecut a fost
ISM
o recoltă proastă și că acesta a fost un lucru rău pentru agricultorii colectivi. Iar în acest
an recolta e mai bună, dar acest lucru este, de asemenea, rău pentru agricultorii colectivi,
pentru că toată recolta va fi mâncată de șoareci și lor nu le va mai rămâne nimic. Când a
fost întrebat părintele Iona: de ce stă seara pe întuneric și nu aprinde lumina? El a răspuns
că primește kerosen doar o singură sticlă pe an.
Una dintre femei a arătat că, deși ea însăși nu auzise conversațiile dintre preot și
EL
credincioși, pentru că de îndată ce ea se apropia, aceștia încetau imediat conversația,
totuși a văzut că datorită îndemnului lui, gazda casei unde ea închiriase o cameră le
impune copiilor săi să se roage lui Dumnezeu.
O altă martoră arătă că, într-o zi preotul, chipurile, ținând enoriașilor o predică
GH
în biserică, spuse cuvinte de ocară la adresa autorităților locale, care intenționează să
închidă biserica, îndemnând pe credincioși să se înscrie în rândul celor douăzeci (adică
a grupului de rezistență) și astfel să apere biserica și să împiedice închiderea acesteia.
De asemenea, el veni și la ea acasă, încercând să-l convingă pe soțul ei ca să se alăture
AN
consiliului bisericii. În acest context, el critica puterea sovietică, spunând că este nevoit să
plătească o taxă de o mie de ruble, în timp ce oamenii nu merg la biserică. Și în curând,
probabil, o vor închide. Și iată atunci oamenii se vor strânge, tânguindu-se, numai că
autoritățile sovietice nu vor mai deschide biserica. Martora a mai arătat, de asemenea, că,
deși părintele Iona a înscris-o și pe ea în rândul celor douăzeci de membri, ea însă declară
EV
că nu aparține acestui grup și semnătura nu și-a pus-o. Și toate acestea le face preotul
împotriva autorităților, ca să împiedice închiderea bisericii.
La 24 februarie 1938 părintele Iona a fost arestat și închis în orașul Kolomna. Când
a fost arestat, preotul a primit un mandat de arestare și i s-a cerut să-l semneze, dar
el a refuzat să-și pună semnătura. În aceeași zi, anchetatorul îl interogă pe preot. Iată
RA
textul interogatoriului: − Printre hârtiile dumitale a fost găsită o notiță, pe care scrie:
„Spunea despre venirea lui Antihrist, mai întâi în colectiv, apoi întruchipat într-o singură
persoană”. Spuneți-mi, cine este acela care spunea și cum poate fi înțeles conținutul
notiței dvs.? − întrebă anchetatorul.
ITU
− Această notiță este scrisă de mine, copiată din Biblie, dar ceea ce înseamnă aceste
cuvinte, a le tâlcui eu nu pot. Eu însumi am devenit interesat de aceste cuvinte și le-am
copiat, − răspunse părintele Iona.
− Sunteți acuzat de propagandă contrarevoluționară în rândul populației* și răspândirea
calomniei contrarevoluționare împotriva liderilor de partid și de guvern, precum și de
ED
declarația de nemulțumire față de sistemul existent.

− În propagandă contrarevoluționară și difuzarea de calomnie contrarevoluționară
împotriva sistemului existent eu nu am fost implicat, și nu mă recunosc vinovat de asta,
− spuse preotul.
©
404
OS
După interogarea preotului, anchetatorul
ISM
întrebă din nou martorii. Unul dintre
ei arătă că l-a văzut pe preot vorbind
cu starostele bisericii în prezența altor
credincioși, ale căror nume nu le știe. Și
starostele a spus că în curând vor avea
loc alegerile și ar fi bine să existe și o
EL
candidatură din partea credincioșilor, dar
părintele Iona l-a întrerupt, spunându-i că
organizația noastră nu este înregistrată și
că nu ne va fi acceptată nici o candidatură.
GH
La care, starostele a spus că, dacă oamenii
noștri nu vor fi aleși, atunci biserica noastră
poate fi închisă. Martorul a mai arătat, de
asemenea, că preotul ar fi spus: „Constituția
AN
este doar o hârtie și nu există în ea nicio
egalitate. De la unii se ia o taxă de treizeci
de ruble, și de la preot se ia două mii, iar
constituția afirmă că toți sunt egali. Și cum
să înțelegem atunci, cine cu cine este egal. Impozitul a fost impus pentru a închide biserica.
EV
Ar trebui să înțelegeți acest lucru și, dacă este așa, atunci se cuvine să nu permiteți să se
închidă biserica și să strângeți banii”.
După interogarea martorilor, anchetatorul începu din nou să pună întrebări preotului,
care în acel moment se afla deja a treia lună în stare de arest în închisoare.
− Recunoașteți a fi vinovat de faptul provocării în rândul agricultorilor din satul
RA
Alpatevo a campaniei contrarevoluționare împotriva sistemului existent și răspândirii

calomniei contrarevoluționare josnice împotriva liderilor de partid și de guvern? În luna
iulie a anului 1937 ați organizat femeile pentru a se opune închiderii bisericii. Confirmați
acest lucru? − întrebă anchetatorul.
− Nu mă recunosc vinovat de acuzațiile aduse împotriva mea în agitație
ITU
contrarevoluționară. De asemenea, nu a existat nicio agitație din partea mea în rândul

femeilor în iulie 1937 împotriva închiderii* bisericii ...
La 7 iunie 1938, troica NKVD l-a condamnat pe părintele Iona la moarte prin
împușcare. După decizia* troicii, părintele Iona a fost transportat la închisoarea Tagansky
din Moscova. Pe 13 iunie, fotograful închisorii i-a făcut fotografia. Ieromonahul Iona
ED
(Sankov) a fost împușcat la 4 iulie 1938 și îngropat într-un mormânt comun la poligonul
Butovo de lângă Moscova329.
329
Rusia - Athos: Un mileniu al unității duhovnicești / Materialele Conferinței Internaționale Științi-
©
405
OS
ISM
Preacuviosul Mucenic Donact (Kalașnicenko)
Preacuviosul Mucenic Donact (329) (în lume, Grigore Ianuarevici Kalașnicenko) s-a
EL
născut în anul 1882 într-o familie de țărani din satul Samorodki, comuna Tașlișky, județul
Cercask, gubernia Kiev.
La 6 aprilie 1904 tânărul în vârstă de 18 de ani veni la Muntele Athos, fiind admis la
GH
Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde pe 6 aprilie 1905 a fost tuns rasofor cu
AN
EV
RA
ITU
Metocul Krumița pe vremea părintelui Donact
numele Dometian, iar pe 21 martie 1908 a fost tuns în mantie cu numele Donact. Prima
ED
sa ascultare și-a făcut-o la Krumița în podgoriile mănăstirii, după care a fost transferat la
spitalul mănăstirii, unde a fost mai întâi sanitar, apoi asistent de felcer.
În anul 1914, cu puțin înainte de război, părintele Donact a fost trimis cu ascultarea
la metocul din Moscova. După izbucnirea primului război mondial, el nu s-a mai putut
©
406
OS
Preacuviosul Mucenic Ioan (Laba) și Preacuviosul Mucenic Ilarion (Țurikov)
întoarce înapoi la Athos. Un timp, prin binecuvântarea starețului Misail, a trăit la metocul
ISM
din Moscova, unde la 29 iunie 1928 a fost hirotonit ierodiacon. Din anul 1923 a slujit în
Mănăstirea Pokrovsky din Moscova. În anul 1929 a fost condamnat de bolșevici timp de
trei ani în lagărele de muncă forțată. Întorcându-se din exil, s-a așezat în orașul Vladimir,
unde a fost hirotonit ieromonah. A slujit în Biserica Nașterii Domnului din Vladimir (anii
1933-1935), apoi s-a mutat în regiunea Moscovei.
Curând, părintele Donact a fost din nou arestat și, pe acuzații false, a fost condamnat
EL
la moarte și împușcat pe 15 decembrie 1937 la Butovo330.
GH
Preacuviosul Mucenic Ioan (Laba)
AN
și Preacuviosul Mucenic Ilarion (Țurikov)
Preacuviosul Mucenic Ioan (în lume, Filip Ivanovici Laba), fost țăran din satul Serebri,
EV
județul Gaysinsky, gubernia Kameneț-Podolsk, s-a născut în anul 1869.

În anul 1895, la vârsta de 26 de ani, Filip Ivanovici sosi la Athos cu dorința de a-și afierosi
viața lui Dumnezeu. El a intrat în schitul pustnicesc a Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon
numit Noua Tebaidă, unde la 20 martie 1896 a fost tuns rasofor cu numele Filip, și la 4
februarie 1898 a fost tuns în mantie și numit Flavian. La 16 iunie 1901, părintele Flavian
RA
a fost hirotonit ierodiacon, iar la 25 ianuarie 1910 a fost hirotonit ieromonah. Ascultarea
pentru început a avut-o la trapeza schitului, apoi în spitalul schitului, îngrijindu-se de
călugării bolnavi. După hirotonire, a condus biblioteca schitului.
În acest timp la Athos începu să se aprindă disputa asupra numelui lui Dumnezeu*.
ITU
Cei mai mulți dintre adepții imeaslavților nu înțelegeau trăsăturile dogmatice ale acestei
doctrine *, ei considerând-o drept învățătură despre rugăciunea lui Iisus. Și din moment
ce rugăciunea lui Iisus era principala lucrare de rugăciune a tuturor călugărilor din Athos,
mulți rugători zeloși i s-au alăturat acestei doctrine. Printre ei era și părintele Flavian.
Preacuviosul Mucenic Ilarion (în lume, Irodion Fiodorovici Țurikov) s-a născut
ED
într-o familie de țărani în anul 1867 în comuna Gorodsk, județul Tocmaksk, regiunea
Semirecensk.
330
©
407
OS
Irodion Fiodorovici sosi la Athos pe 27
ISM
octombrie 1887, timp de cinci ani locuind
de unul singur ca pustnic într-o colibă
părăsită. La 15 martie 1892 el a fost primit
la Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon.
Un an mai târziu, pe 27 martie, a fost
tuns rasofor și numit Irodion, iar pe 3
EL
martie 1898 a fost tuns în mantie și numit
Irineu. Părintele Irineu a avut ascultare în
echipa de pompieri a mănăstirii, precum și
GH
la metocurile din Moscova și Odessa.
Având o voce bună, îndeplini, de
asemenea, și funcția de cântăreț.
Din anul 1910, părintele Irineu s-a întors
din nou la Athos, unde a jucat în curând un
AN
rol principal în disputa în desfășurare asupra
numelui lui Dumnezeu. Părintele Irineu încă
din vremea pustniciei sale a fost un zelos
lucrător al Rugăciunii lui Iisus, dobândind
EV
o mare experiență în aceasta, astfel încât

mulți dintre frații îl consultau cu privire la
metodele acestei rugăciuni. Probabil din
acest motiv, atunci când a izbucnit la Athos
disputa cu privire la numele lui Dumnezeu, părintele Irineu, vrând-nevrând, deveni capul
RA
apărătorilor noii doctrine. El nu a scris niciun fel de motive dogmatice pentru a-și apăra
învățătura, ci doar se călăuzi de experiența sa personală de a face rugăciunea lui Iisus.
Și din moment ce era un zelos lucrător al acesteia, deveni treptat liderul imeabojnicilor
(adoratorilor numelui), dirijând toate procesele neplăcute din mănăstire legate de acest caz.
ITU
Cum s-a putut întâmpla ca acest rugător și ascet să se dovedească a fi liderul schismei?
Aceasta nu poate avea decât o singură explicație: ispita rătăcirii. Dar cum a fost posibil ca
acest zelos lucrător al rugăciunii lui Iisus să cadă în rătăcire? Noi, călugării, putem cădea
cu ușurință în rătăcire, dacă în săvârșirea nevoințelor noastre fie și numai pentru o secundă
acceptăm gândul că, uneori, sursa de har primită nu este Însuși milostivul Dumnezeu,
ED
ci propriile noastre eforturi sau anumite forme ale ascetismului nostru. Acțiunea harului
este atât de puternică, încât amintirea despre el pentru orice ascet rămâne pe viață, chiar
dacă a durat doar câteva secunde. Și, din păcate, noi, aflându-ne sub influența unei astfel
de impresii puternice, tragem de multe ori dezastruoasa concluzie, precum că în cele
©
408
OS
Preacuviosul Mucenic Ioan (Laba) și Preacuviosul Mucenic Ilarion (Țurikov)
întâmplate este și meritul nostru sau că o oarecare formă de rugăciune, în care suntem
ISM
implicați, a asigurat fluxul de har. Anume această idee și această afirmație stau la baza
căderii în rătăcire, pentru că ele în principiu nu sunt adevărate. Singura sursă de har
este numai Unul Dumnezeu! Faptul că repetăm în mod constant numele Domnului nu ne
va da harul, dacă nu facem asta cu conștiința nimicniciei noastre totale și în ascultare
desăvârșită față de duhovnic. Și singurul Dumnezeu știe, când și de ce ne va trimite
El mângâierea harului. Prin urmare, orice formă de rugăciune, nicidecum nu reprezintă
EL
scopul ascetismului, ci doar mijloacele sale. Pentru cei mai mulți dintre imeabojnici, însă,
ea s-a transformat într-un scop, de aceea au și căzut în rătăcire.
Cum am putea cunoaște că ne aflăm în rătăcire? Când suntem cuprinși de duhul
GH
împotrivirii, acesta este un semn sigur de cădere în rătăcire. Indiferent de intențiile bune
pe care le urmărim, dacă mergem împotriva Bisericii-Mamă sau a ierarhiei ei, cu siguranță
suntem în rătăcire! Ceea ce arată în mod clar comportamentul imeabojnicilor (adoratorilor
numelui). De dragul ideii lor, ei s-au împotrivit tuturor.
Pentru învățătura imiabojnicilor părinții Flavian și Irineu, împreună cu sute de alți
AN
călugări, aderenți ai acestei doctrine, la 17 iulie 1913 au fost trimiși în Rusia cu vaporul
„Cihacev”.
În mod evident, pentru părinții Flavian și Irineu pierderea Athos-ului, lipsirea de
binecuvântarea Bisericii și excomunicarea de la Sfintele ei Taine au fost măsuri, care
EV
i-a dus la dezmeticire. Ei realizându-și greșelile, s-au pocăit în curând de fapta lor, iar
Biserica-Mamă i-a primit din nou la adăpostul său. Ambii au intrat în Mănăstirea Pocrovsk
din Moscova unde au fost tunși în schimă: părintele Flavian cu numele Ioan și părintele
Irineu cu numele Ilarion.
Mulți imeabojnici, la fel ca și părinții Flavian și Irineu, s-au pocăit și s-au întors la
RA
sânul Bisericii-Mamă, după cum reiese din corespondența331 enormă, purtată cu stareții
mănăstirii după ce au fost izgoniți din Muntele Athos. Probabil că majoritatea s-ar fi
întors din nou la Athos dacă nu ar fi fost războiul, care a început curând, ceea ce a
blocat toate drumurile spre Sfântul Munte. Dar Domnul Cel milostiv nu Și-a lăsat copiii
ITU
fără posibilitatea de mântuire. Pe mulți dintre foștii imeabojnicii care s-au pocăit, El
i-a învrednicit, pentru a-și îndrepta greșala, de cununa muceniciei. Printre ei au fost și
părinții Ioan și Ilarion.
Ei au devenit nedespărțiți împreună rugători, împărtășind până la moarte toată greutatea
persecuției bolșevice asupra Bisericii. Începând cu anul 1924, frații, persecutați de autorități,
ED
s-au mutat într-un cătun, numit Soleny, din regiunea Kuban, unde la 29 iunie 1924 au fost
arestați în baza acuzațiilor că au „mers împotriva puterii sovietice, ținându-se de vechea
331
©
409
OS
orânduire”332. Ei au fost condamnați la trei ani de exil în regiunea Narym. După eliberare,
ISM
Părintele Ioan, împreună cu părintele Ilarion, s-au stabilit în munți, într-o prisacă, în
Kârgâzstan, lângă orașul Frunze. În anul 1929 au fost din nou arestați și condamnați
la trei ani de exil în orașul Kizyl-Orda. După eliberare, s-au stabilit în orașul Mirzoyan
(acum Taraz, Kazahstan). Acolo au venit la ei surorile părintelui Ilarion, monahiile
Magdalena și Gavrilia. Împreună au organizat o mică mănăstire și „în taină săvârșeau
slujbe dumnezeiești și tunderi monahale, îndrumau și sfătuiau localnicii”333.
EL
La 24 iunie 1937 au fost din nou arestați și condamnați ca organizatori ai unei
mănăstiri secrete.
Părintele Ioan și părintele Ilarion au fost împușcați la 4 septembrie 1937 în regiunea
GH
Kazahstanului de Sud, lângă orașul Cymkent, în localitatea Lysaya Balka334. Părintele
Ilarion și Părintele Ioan au fost proslăviți de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din
anul 2000. AN
EV
Preacuviosul Mucenic Antipa (Kirilov)

Sfântul Mucenic Antipa (în lume, Antonie Petrovici Kirilov) s-a născut în anul 1872
RA
într-o familie de țărani din satul Bratkovo, județul Borisoglebskii, gubernia Tambov.
La 11 iunie 1898 Antonie Petrovici veni la Muntele Athos, intrând în Mănăstirea
rusească Sfântul Pantelimon, unde la 14 martie 1901 a fost tuns rasofor și numit Antipa,
iar la 5 martie 1903 a fost tuns în mantie. Părintele Antipa a îndeplinit diferite* ascultări: a
ITU
lucrat în grădină, a fost marinar pe nava mănăstirii, a lucrat într-un magazin de lumânări,
a fost corist în metocurile din Constantinopol, Moscova și Odesa.
Părintele Antipa, deși nu a fost el însuși un susținător al dogmelor imiabojnicilor, a
suferit grav pentru expulzarea fraților săi din Athos. Mâhnit și deprimat de cele întâmplate,
la 12 octombrie 1913 el părăsi metocul de la Odessa și intră în Mănăstirea Novospassky
ED
332
Enciclopedia ortodoxă. Vol. 22. M., 2009, pag. 155.
333
Idem.
334
©
410
OS
Preacuviosul Mucenic Antipa (Kirilov)
din Moscova, unde a trăit până în anul 1917.
ISM
După loviturile revoluționare din 1917 s-a
întors la locurile sale natale și până în anul
1929 a slujit ca și cântăreț într-o biserică
din eparhia Voronej. Apoi a fost hirotonit
ieromonah și a slujit ca preot într-un sat din
apropierea Moscovei.
EL
În anul 1933, părintele Antipa a scris o
scrisoare către părintele Misail, care a fost
aproape un miracol, și, probabil, a jucat
GH
un rol fatal în viața lui. Vom reda aici în
întregime această scurtă scrisoare, cu atât
mai mult, cu cât se pare că acesta este
singurul lucru care a rămas de la Sfântul
Cuvios Martir: „Înaltpreasfințite părinte
AN
arhimandrit, preacuvioase părinte egumen
dimpreună cu toți frații, binecuvântați!
Primiți de la mine, păcătosul, respectul
meu frățesc și închinăciunea mea până la
EV
pământ. Din tot sufletul Vă doresc toate

cele bune, mântuirea sufletului și pacea de
la Dumnezeu.
Mă aflu eu la mare depărtare de sfințiile
voastre și sufletul meu este întristat, pentru că de atâta amar de vreme nu V-am văzut. Prin
RA
mila lui Dumnezeu cu părintele Macarie335 în Polyanka mă văd foarte des, a îmbătrânit
și e neputincios, sărăcuțul, iar eu, păcătosul, din mila lui Dumnezeu slujesc ca preot la
parohie cam la 50 de verste de Moscova. Și pe cât pot, îl ajut din avutul meu și pe părintele
Macarie. Deci, preabunule părinte egumen, dacă nu mă defăimați pe mine, preapăcătosul,
ITU
335
Schimonahul Macarie (în lume, Mihail Dmitrievici Cirkov), fost funcționar al Districtului admi-
nistrativ, născut în satul Tihi Gor, comuna Kuracovsk, județul Elabujsk, gubernia Vyatka. Numele ma-
mei era Atanasia. S-a născut în anul 1854. Ajuns la Athos, a intrat în Russik în anul 1882. A fost tuns
rasofor la 25 martie 1884, în mantie - la 3 aprilie 1886, în schimă - la 18 februarie 1909. Ascultarea
a avut-o în cancelarie, din 1909 a fost casier la metocul din Moscova. Între 1909-1910 a scris scrisori
ED
schimonahului Matei (Olșansky) (vezi arhiva MRPA, doc. nr. 1527). În 1919 a fost arestat de bolșevici
și închis în temnița Taganskaya. Între 1930-1932 el a scris scrisori din Rusia egumenului Misail (vezi
arhiva MRPA, doc. nr. 877, 1241). Data decesului nu este stabilită. A fost îngropat pe teritoriul adiacent
Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Petușki (regiunea Moscovei). Pe mormântul lui există o cruce cu
inscripția „Călugărul Athonit Macarie”.
©
411
OS
atunci nu-mi pomeniți necuviința mea, ci-mi scrieți măcar două-trei cuvinte, spunându-mi
ISM
cine a fost ales stareț după părintele Iachint și câți dintre voi mai sunteți în viață.
Smeritul și păcătosul vostru ascultător ieromonahul Antipa Kirilov, fostul cântăreț.
Adresa:
Regiunea Moscova, ținutul Kolomna, județul Bronițky, satul Tatarințevo. Antipa
Kirilov.
EL
Vă cer rugăciunile voastre sfinte și aștept răspunsul vostru ca pe o mare mângâiere.
3 februarie 1933”336.
NKVD-ul l-a suspectat pe părintele Antipa de spionaj împotriva guvernului sovietic,
și începu persecuția împotriva lui. Până în anul 1937 a reușit să se ascundă de persecuție.
GH
În anul 1937 părintele Antipa a fost arestat și condamnat la moarte pentru agitație
antisovietică. A fost împușcat pe 13 martie 1938 în Butovo337.
AN
EV
Ieroschimonahul Adrian (Safonov)

Ieroschimonahul Adrian (în lume, Andrei Vasilevici Safonov) s-a născut în anul 1863
în familia lui Vasile* și a Evdochiei Safonov, mic-burghezi din provincia Kozlov, gubernia
RA
Tambov. Despre copilăria și tinerețea lui nu știm nimic, dar, judecând după scrisorile sale,
el a primit o educație decentă.
În anul 1889, la vârsta de 26 de ani, Andrei Vasilevici sosi la Athos intrând în
Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, unde la 2 martie 1890 a fost tuns rasofor cu
ITU
numele Adrian, și la 23 februarie 1895 a fost tuns în mantie cu același nume. În tot acest
răstimp el și-a petrecut ascultarea la grădina mănăstirii, iar după tunderea în mantie
a fost ajutorul economului, responsabil cu grădinăritul. La 26 ianuarie 1897 părintele
Adrian a fost hirotonit ierodiacon, iar la 30 septembrie 1900 a fost hirotonit ieromonah.
ED
După hirotonie stareții mănăstirii l-au trimis pe părintele Adrian ca stareț la metocul
336
337
©
412
OS
Ieroschimonahul Adrian (Safonov)
din Constantinopol, iar trei ani mai târziu a
ISM
fost numit stareț la metocul din Solun, unde
s-a aflat aproape până în anul 1916. După
care s-a întors din nou la mănăstire, unde
câtăva vreme a fost mai marele economilor.
Iar din anul 1923 până aproape de moarte,
EL
a fost antiprosop al mănăstirii la Careia. La
4 martie 1931 părintele Adrian a fost tuns
în schimă, fără a-și schimba numele.
GH
Principala trăsătură distinctivă a
părintelui Adrian a fost devotamentul
altruist față de mănăstire și dragostea
sinceră față de frații mănăstirii. Oriunde
AN
ar fi reprezentat el mănăstirea, întotdeauna
îi apăra cu râvnă interesele, îi promova
îndeletnicirile care erau avantajoase pentru
mănăstire. În același timp, oriunde și în toate
EV
se călăuzea direct după poruncile stareților

mănăstirii, orice detaliu convenindu-l cu ei.
Acest lucru este atestat în scrisorile sale din
Constantinopol338, Solun339 și Careia340.
Toate acestea reprezintă doar virtuțile
RA
din afară ale părintelui Adrian, care sunt

rezultatul lumii sale spirituale interioare,
adâncă precum un izvor în deșert. Datorită
adevăratei sale așezări duhovnicești, el a
ITU
primit de la Domnul darul sincerei și profundei pocăințe*. În mod statornic umilindu-se și

învinuindu-se pe sine, toată viața lui și-a deplâns neputința și nimicnicia sa, socotindu-se
nevrednic de nici cea mai neînsemnată atenție omenească*. El, acest postitor și lucrător
al Rugăciunii lui Iisus, în ziua tunderii sale în schimă s-a învrednicit a-L vedea pe Însăși
ED
Domnul, după care, până în ceasul morții sale, nu a mai vorbit cu nimeni, cu excepția
338
339
AMRPA. Doc. nr. 943, 945, 949.
340
©
413
OS
părintelui său duhovnicesc. Se zăvorâse în
ISM
chilia sa, consacrându-și restul vieții sale
unei și mai mari pocăințe. Părintele Adrian
a repauzat la 12 ianuarie în anul 1933.
EL
GH
Ieroschimonahul Teodorit (Constantinov)
AN
Ieroschimonahul Teodorit (în lume, Fiodor Semenovici Constantinov) s-a născut în
anul 1856 într-o familie de țărani din satul Pogojem, județul Timsky, gubernia Kursk.
Mama lui a fost numită Parascheva. Băiatul a primit educație primară la școala din sat,
iar la maturitate a fost chemat pentru serviciul militar, pe care l-a terminat în anul 1882
în gradul de subofițer. A participat la războiul ruso-turc din 1877-1878, unde s-a distins
EV
prin curaj deosebit, pentru care a primit numeroase distincții militare.

Dar principalul rezultat al participării sale la misiuni militare a fost transformarea
completă a lumii sale interioare. Masacrul, deprecierea vieții omenești, suferința fără
sens și cruzimea au determinat pe tânărul războinic să reflecteze asupra sensului vieții.
RA
Gândindu-se îndelung asupra acestor probleme, el a ajuns la concluzia că oamenii se

ucid reciproc pentru că au pierdut chipul lui Dumnezeu în sine. Păcatul a distrus în noi
capacitatea firească de a iubi, zidită de către Creatorul Însuși, și, prin urmare, noi, la fel
ca animalele, ne exterminăm reciproc. Greu îi era pe suflet lui Fiodor Semionovici și el, în
mijlocul împărăției urii deznădăjduite, hotărî ca prin orice mijloace cel puțin în el însuși
ITU
să restaureze chipul necunoscut al lui Dumnezeu.

În anul 1883, Fiodor Semionovici sosi la Athos, intrând în Mănăstirea Sfântului Mare
Mucenic Pantelimon. Stareții Ieronim și Macarie l-au trimis pentru ascultare la spitalul
mănăstirii. Înțelepții povățuitori de suflete omenești și-au dat seama imediat că sufletul
ED
tânărului poslușnic, rănit de cruzimea războiului, avea nevoie de slujire jertfelnică pentru
alții. Și, într-adevăr, Fiodor Semenovici s-a angajat pe deplin în serviciul de ajutorare* a
bolnavilor, găsind în aceasta o îndreptare pentru fostele sale acțiuni brutale silnice. La 21
septembrie 1885 el a fost tuns rasofor și numit Teodor, și la 24 februarie 1887 a fost tuns
©
414
OS
Ieroschimonahul Teodorit (Constantinov)
în mantie cu același nume. După tunderea
ISM
sa, a fost trimis la Noul Athos, unde a parti-
cipat activ la construcția mănăstirii de acolo.
În anul 1889, părintele Teodor a fost
trimis la metocul din Moscova, unde a
petrecut aproape douăzeci de ani. El a
fost mâna dreaptă a părintelui Aristocle
EL
(Amvrosiev), s-a ocupat de depozitul de la
paraclis, a vândut cărți, icoane și diverse
suveniruri asociate cu Athos-ul.
GH
Îndeplinindu-și conștiincios îndatoririle,
nu a încetat nici pentru o secundă să se
gândească la Athos. Sufletul său trăia cu
gândul mereu la Sfântul Munte, mai ales că
era foarte deprimat de obositoarea agitație a
AN
marelui oraș, de comunicarea zilnică cu sute
de persoane. În cele din urmă, neputând
rezista, l-a rugat pe starețul Andrei să-i
permită să se întoarcă la Athos. „Mi se-
EV
nvârte capul, − scria el la 25 iunie 1890,

abia de nu mi s-a întunecat mintea, pentru
că puterile mele fizice au slăbit complet, ne
mai vorbind de cele duhovnicești. Eu Vă tot rog, Vă tot rog, dar răspunsu-i unu: rabdă!”341.
Părintele Teodoret, în ciuda necazului, totuși a continuat să îndeplinească cu smerenie
RA
binecuvântarea părintelui său duhovnicesc și a condus în continuare treburile necesare

pentru mănăstire.
La 15 iulie 1894, părintele Teodor a fost hirotonit diacon, și la 10 mai 1897 a fost hirotonit
ieromonah. După hirotonire*, a continuat cu umilință să-și îndeplinească ascultarea grea
ITU
în Moscova. Milostivul Dumnezeu pentru ascultare și smerenie l-a învrednicit pe părintele

Teodor să fie martorul mai multor vedenii și împrejurări miraculoase. „În anul 1913, la
Moscova, în ziua de Paști, era rândul meu să merg la Zamoscvorecye cu sfintele moaște342,
− scrie el în scrisoarea sa. − Printre adresele unde trebuia să merg era Znamenka, acolo
fiind casa general-locotenentului Baturlin. Mă invitase la fiul său bolnav, Ioan, student
ED
în vârstă de 19 ani, soția generalului (soră dreaptă a Preasfințitului Trifon). Băiatul a

341
342
În capela Sfântului Mare Mucenic Pantelimon din Moscova exista o astfel de tradiție - de a umbla
cu sfintele moaște ale Sfântului Pantelimon la adrese concrete.
©
415
OS
prins o răceală în Săptămâna Patimilor și a contractat o pneumonie crupoasă. Mama
ISM
lui nu chemase medici, ci se adresă direct doctorului ceresc, Sfântului Mare Mucenic și
Tămăduitor Pantelimon, cerându-mi să fac un Acatist cu sfințirea apei și rugăciune către
Domnul Dumnezeu. Când am terminat totul, atunci l-am stropit cu aghiasmă și l-am uns
cu mir pe bolnav, apoi am luat racla cu sfintele moaște, cu care l-am însemnat pe cel care
ardea ca-n pară de febră în forma sfintei cruci, apoi am mers și la următoarele adrese. A
doua zi m-am interesat de sănătatea lui Ioan, și mi s-a spus cu mare bucurie că el este
EL
complet sănătos”343.
Aproape 30 de ani a fost nevoit părintele Teodor să facă ascultare monahală în afara
Muntelui Athos, și numai înainte de începerea primului război mondial a fost binecuvântat
să se întoarcă înapoi la mănăstire. Aici a fost numit duhovnic, viața sa duhovnicească
GH
decurgând așa cum își visa el de mult timp. Însă, la 1 martie anul 1917 egumenul Misail
îl numi stareț al metocului din Tesalonic și, în același timp, duhovnic al formațiunilor
militare rusești, care operau, la acel moment, pe frontul macedonean. Și astfel a trebuit
să împartă cu soldații toate greutățile vieții militare. Dar părintele Teodor a îndurat totul
AN
cu statornicie și liniște. La 17 martie 1918, pentru îndeplinirea sârguincioasă a sarcinilor
sale în armată, părintele Teodor, dimpreună cu părintele Andrei (Jekov) și părintele
Simeon (Bulatov), a fost distins cu ordinul Sfânta Ana de gradul al treilea, înmânat de
comandantul celei de-a doua divizii speciale de infanterie, domnul Taranovsky, în orașul
Berea (Grecia).
EV
În anul 1920 părintele Teodor s-a întors la mănăstire. Chiar în acest moment
muri duhovnicul principal al mănăstirii, părintele Agatodor (Budanov). Prin decizia
Soborului Stareților mănăstirii, Părintele Teodor a fost numit duhovnic principal și stareț
sobornicesc. La 6 mai 1922, părintele Teodor a fost tuns în schimă cu numele Teodoret.
Marea sa experiență de viață și duhovnicească l-a ajutat pe părintele Teodoret să fie un
RA
înțelept îndrumător al fraților. Pentru fiecare dintre ei el avea un sfat și o mângâiere

duhovnicească, fapt pentru care toată lumea l-a iubit și l-a respectat.
Părintele Teodoret a răposat la 6 noiembrie în anul 1933.
ITU
Ieromonahul Teofan (Serdobințev)

Ieromonahul Teofan (în lume, Fiodor Iacovlevici Serdobințev) s-a născut în anul 1870
ED
într-o familie de țărani din satul Mordovo-Karaysk, județul Balașov, gubernia Saratov.
Părinții săi au fost botezați de către țigani, care duceau un stil de viață sedentar, fiind
343
©
416
OS
Ieromonahul Teofan (Serdobințev)
angajați în agricultură. Părinții lui erau
ISM
oameni foarte evlavioși și își creșteau copiii
ca adevărați creștini în duhul dragostei și
smereniei.
Fiodor era un copil foarte talentat, avea
abilitatea de a desena, de a cânta și de a
învăța în general. El a fost cel mai bun
EL
elev la școala din sat, toată lumea crezând
că își va continua studiile în învățământul
superior. Dar Fiodor, de la o vârstă fragedă,
GH
și-a propus să-și dedice în întregime viața lui
Dumnezeu, ceea ce părinții lui au acceptat
cu bucurie.
În anul 1888, tănărul de 18 ani sosi
la Athos, fiind acceptat ca începător în
AN
Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon.
A fost imediat trimis pentru ascultare la
atelierul de pictură. La 1 martie 1895
Fiodor a fost tuns în mantie și numit Teofan.
EV
Părintele Teofan era foarte priceput în

ceea ce privește pictura de icoane. Icoanele
pe care le picta erau foarte căutate de pelerinii care veneau la Athos. Egumenul Macarie
din prima zi de admitere la ascultare l-a binecuvântat ca în timp ce picta icoane să spună
RA
rugăciunea lui Iisus. Și dacă rugăciunea nu va merge, să înceteze și pictura. De atunci,

părintele Teofan nu s-a abătut de la binecuvântarea marelui stareț și, ca rezultat, în
icoanele lui se simțea căldura, prezența harului. Frații știau despre asta și toți îl rugau să
le facă măcar o iconiță, cât de mică, iar părintele Teofan nu refuza pe nimeni. El s-a mai
îndeletnicit și cu fotografierea. Datorită eforturilor sale, dispunem acum de fotografii ale
ITU
multor stareți și asceți ai Athos-ului de demult.

La 15 august 1900, părintele Teofan a fost hirotonit ierodiacon și la 28 martie 1909
a fost hirotonit ieromonah. În acel timp, la metocul din Moscova părintele Aristocle
(Amvrosiev) amenaja în casa de pe Polyanka o mică bisericuță în cinstea icoanei Maicii
ED
Domnului „Grabnic ascultătoarea“, cerând să vină de la Athos părintele Teofan ca să o

picteze. Cu multă durere, părintele Teofan căzu de acord să părăsească Athos-ul. El plecă
cu nădejdea că în curând se va întoarce la locuința sa de metanie. Dar nu i-a fost dat să se
mai întoarcă acolo. La 1 noiembrie 1909, părintele Teofan începu pictura bisericuței din
©
417
OS
casa de pe Polyanka a metocului din Moscova. Izbucnirea războiului și lovitura de stat din
ISM
Rusia l-au împiedicat să se întoarcă la mănăstirea sa, deși a depus mult efort în acest sens.
Guvernul sovietic începu urmărirea lui. În anul 1927 a fost arestat. Prin decizia
instanței, el a fost deportat timp de doi ani în regiunea Narym din gubernia Tomsk. În
anul 1929 a fost eliberat, dar în curând a fost arestat din nou și deportat pentru încă trei
ani.
În anul 1930 el scrie o scrisoare starețului Misail, pe care o redăm în întregime,
EL
deoarece aceasta este singura scrisoare a părintelui Teofan, trimisă din exil, mai ales
pentru că arată în mod clar puterea duhului și voinței sale:
„Mult stimate părinte egumen, binecuvântați! Vă aduc la cunoștință că eu, ascultătorul
GH
Sfinției Voastre, nevrednicul monah Teofan, prin sfintele Voastre rugăciuni, am trecut cu
bine de primul meu exil încă din luna octombrie 1929, dar nu a fost cu putință să viețuiesc
în acea stare incertă, și nouă luni mai târziu am primit o notificare în care mi s-a adus la
cunoștință hotărârea de a mai viețui în Siberia încă trei ani. Doar că acum m-am mutat
cu 300 de verste mai la nord, deși tot în ținutul Narym, satul Kryvolutski, districtul
AN
Aleksandrovsk, regiunea Tomsk. Este aici cu mult mai în fundătură, decât în Kargaska,
oficiul poștal fiind cam la 70 de verste de satul nostru Kryvolutski. Dar mă bucur că am
fost rânduit să slujesc în biserica locală a Nașterii Domnului, în care timp îndelungat nu a
fost niciun preot, și eu din prima zi am început să săvârșesc toate slujbele necesare pentru
EV
credincioși. Am sosit aici pe 17/30 iunie. Blagocinul mi-a încredințat, dacă voi reuși, să
slujesc și la alte trei biserici vecine. Una dintre ele se află la o distanță de 60 de verste,
în satul Nicolsk, iar cealaltă la o distanță de 70 de verste, în direcție opusă, în satul
Alexandrovka. Eu voi sluji fără niciun salariu, ca să nu-i împovărez pe credincioși, ci doar
numai pentru ca să nu se sălbăticească fără de Tainele bisericești. Nu știu, cum mă va ajuta
RA
Domnul în această problemă? Iarna va trebui să merg într-acolo pe jos, pe un ger de -40
de grade! Deși natura și climatul sunt destul de aspre, eu mă bucur că până aici se întinde
Taigaua siberiană, plină de păduri de pin, care pentru locuitorii din zonă este ca mana
evreilor în deșertul Sinai. Cedrii dau rodul lor de nuci delicioase, din care în toamnă se
ITU
strâng sute de puduri, făcându-se bani buni. Și eu m-am învățat a face din rășina cedrilor
tămâie binemirositoare, ca la Athos, numai că fără ulei de trandafir. Și din moment ce nu
există în prezent tămâie străină în Rusia, tămâia mea este tocmai binevenită. Ea este aici
numită «tămâie de Siberia» și sunt foarte bucuros că lucrarea mea este de folos Bisericii!
Deci, și pentru următorul sezon voi rămâne în stațiunile din Siberia, care s-au dovedit
ED
a fi folositoare pentru temperamentul meu! Primul sezon, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am
depășit cu ușurință și cu optimism, în timp ce cel de-al doilea se pare a fi mai dificil. Dar cu
nădăjde în milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile voastre sfinte, mă avânt în această
încercare cu optimism!... Fac plecăciune până la pământ ție, sfințite părinte, și părintelui
©
418
OS
Schiarhidiaconul Ciprian (Ryjenkov)
stareț, și tuturor fraților, cerând cu smerenie sfintele Voastre rugăciuni și părintească
ISM
binecuvântare. Nevrednicul ieromonah Teofan Serodobințev. 1930 7/20 iulie”344.
Părintele Teofan, deși a trăit până la eliberarea sa din exil, s-a ales cu sănătatea
complet zdruncinată. Abia a putut ajunge la Moscova. Aici, în satul Petușki, lângă Biserica
Adormirii Maicii Domnului, trăiau câțiva frați de la metocul din Moscova, în frunte cu
schimonahul Macarie (Cirkov). Și ei l-au adăpostit. Era atât de bolnav, încât nu putea să
se deplaseze singur. O moarte timpurie l-a scăpat de chinul fizic și de o altă persecuție a
EL
autorităților.
Părintele Teofan a răposat la 8 noiembrie în anul 1933.
GH
AN
Schiarhidiaconul Ciprian (în lume, Codrat Grigorievici Ryjenkov) s-a născut în anul
1860 într-o familie de țărani din satul Velikaya Mihaylovka, județul Novooskolsky,
EV
gubernia Kursk. Numele mamei sale a fost Melania. Familia lor era profund religioasă,
iar copiii erau și ei foarte evlavioși, mai ales mezinul Codrat. Încă de copil îi plăcea să se
joace de-a călugărul, punând pe el un sac de pânză de in, încins cu o frânghie, și la gât
cu o cruce de lemn, astfel defilând prin sat, cu cântări improvizate, pe care le inventa el
însuși. Și avea el un mare dar al picturii, desenând cu cărbuni pe o scândură chipuri de
RA
sfinți. Monahii în genere în acest sat erau cinstiți în mod special. Căci numai din această
localitate în diferite mănăstiri de la Muntele Athos se nevoiau 40 (!) de persoane345 și
aproape fiecare familie avea cel puțin o rudă, alții chiar două sau trei, printre monahii
athoniți. La călugărie mergeau uneori și familii întregi. Prin urmare, nu este de mirare
ITU
faptul că jocul principal al copiilor mici din sat era jocul de-a călugării.
Dar Codrat nu se mulțumea doar cu jocurile copilărești, ci, fiind deja un tânăr de 15
ani, a decis să meargă la mănăstire. Și, fără să avertizeze pe nimeni, el și-a părăsit casa
și aproape pe jos a ajuns la Odessa, unde s-a tocmit cu un căpitan, care, pentru o anumită
sumă, l-a dus fără documente până la Athos.
ED
344
345
Campioana absolută a satelor care și-au trimis reprezentanți la Muntele Athos - viitorii călugări
(51 de persoane din anul 1850 până în anul 1914), este localitatea Tarcanovka din comuna Obodovskaya,
județul Olgopolsk, gubernia Kameneț-Podolsk.
©
419
OS
La Athos Codrat sosi în anul 1875 și
ISM
pentru început se așeză în chilia unuia
dintre sătenii săi. Dar un an mai târziu
ceru să fie primit în Mănăstirea rusească
Sfântul Pantelimon, unde a și fost acceptat.
Tatăl lui Codrat, după moartea soției sale, a
hotărât să meargă și el la Athos și să intre
EL
în mănăstire. Proprietatea sa a împărțit-o
între cei doi fii ai săi, și în anul 1876 s-a dus
la Athos și a intrat în Mănăstirea rusească
GH
Sfântul Pantelimon, unde a fost tuns curând
în mantie pe nume Gurie. Astfel, tatăl și
fiul erau din nou în aceeași familie, doar că
acum în familia frăției creștine.
AN La 29 martie 1876 Codrat a fost tuns
rasofor cu numele Ciprian și, pentru a nu
avea întâlniri dese cu tatăl său, care să-l
poată distrage de la viața duhovnicească,
stareții l-au trimis la ascultare în Vechiul
EV
Russik. Acolo, pe 2 aprilie 1886 a fost tuns

în mantie cu același nume. Părintele Ciprian
a scris poezii, s-a îndeletnicit cu pictura, a
fost și un excelent corist, având o minunată
RA
voce de bas. Frații* din Vechiul Russik l-au îndrăgit foarte mult pe acest tânăr iubitor
de frați. Credința lui era atât de plină de viață și în largul său, încât molipsea pe toți cu
optimismul său.
În special îl întări în credință pe părintele Ciprian o întâmplare care a avut loc cu
el la începutul căii sale monahale. Iată cum o descrie pe aceasta părintele Vladimir
ITU
(Colesnikov): „În anul 1875, sau 1876, la Vechiul Russik trăiau părinții Glycherie și
Ciprian (Ryjenkov), cântăreț, care acum este ierodiacon. A fost adus acolo un clopot de 40
sau 50 de puduri, pe care voiau să-l ridice pe un stâlp anume pregătit și neapărat în ajunul
sărbătorii praznicului de hram a Sfântului Sava. Dimineața, după masă, s-au adunat vreo
ED
treizeci de călugări dimpreună cu cei veniți la hram. Părintele Glycherie legă bine clopotul
cu frânghiile cu blocuri și au început să-l tragă în sus, dar deși s-au străduit mult, nu
l-au putut urni de la pământ. După aceste inutile încercări, toată lumea a mers la odihnă.
Lângă clopot au rămas doar cei doi, părintele Glicherie și părintele Ciprian, care, fiind mai
©
420
OS
tineri și mai zeloși, tot încercau să inventeze ceva pentru a ridica clopotul. Tot stând ei
ISM
așa și cugetând ce să mai facă, dintr-o dată se apropie de ei un stareț necunoscut, care-i
întrebă: «Ce faceți aici, copii mei?» Ei i-au răspuns: «Am încercat, iată, să ridicăm clopotul
pentru prăznuire, dar nu am reușit, și nici nu știm ce mai putem face». L-au întrebat și ei
cine este și dacă ar putea cumva să-i ajute. Starețul răspunse: «Sunt un pribeag, un sârb.
Haideți să încercăm, poate că îl ridicăm cumva, − spuse el, cerând părintelui Glycherie
și-l prindă bine cu funiile». Și în acea clipă părintele Glycherie simți parcă nădejdea că
EL
acest pribeag le poate fi de ajutor. A mers să-l fixeze. Starețul întrebă: «E gata?» Și,
primind un răspuns afirmativ, cei trei începu să-l ridice. Și ce să vezi!? Clopotul se ridică
ușor, aproape fără efort, până-n vârful stâlpului. Bătrânul ceru părintelui Glicherie să
GH
meargă repede ca să-l prindă bine acolo sus. Isprăvind treaba, părintele Glicherie, de
bucurie, începu grăbit să tragă clopotul, iar părintele Ciprian, uluit și el, alergă să tragă
și clopotele cele mici. Fericiți, au voit apoi să-l invite pe străin la masă, să guste din
ceea ce le trimisese Dumnezeu, dar el nu era de găsit nicăieri. Atunci au înțeles că s-a
AN
întâmplat o minune. Și privind apoi la icoana Sântului Sava, au recunoscut în ea chipul
musafirului pribeag”346.
După moartea tatălui său, schimonahul Gurie în 1890, părintele Ciprian a fost transferat
la Russik-ul de coastă, primind ascultarea de tipicar și cântăreț. La 5 iunie 1894 a fost
hirotonit diacon, iar la 15 august 1912 a fost hirotonit arhidiacon. În tot acest timp a fost
EV
diaconul principal al tuturor slujbelor dumnezeiești festive. Vocea lui frumoasă era foarte
îndrăgită de frați, mișcându-le sufletul atunci când rostea ecteniile. În ciuda acestui fapt,
în comportamentul părintelui Ciprian nu exista nici cea mai mică urmă de mândrie sau
mărire. Dimpotrivă, fiind atât de clar auzit în timpul slujbei, în comunicarea zilnică cu
RA
frații era modest și tăcut. Avea o dragoste nemărginită. El a iubit pe toată lumea în mod
egal, încercând să fie folositor tuturor.
Firește, pentru el schisma din cauza disputelor imeabojnicilor deveni o tragedie
personală. Ne fiind în stare să suporte discordia frățească, el ceru egumenului Misail
să-l lase să meargă în Rusia pentru o vreme. Cunoscând bine frământările interioare
ITU
ale părintelui Ciprian referitor la această discordie, starețul a fost de acord

cu plecarea lui.
Părintele Ciprian s-a stabilit în Mănăstirea Bizyukovsky și a trăit acolo până la
soluționarea finală* a problemei imeabojnicilor. În noiembrie 1913, s-a întors din nou în
ED
locuința sa de metanie, trăindu-și veacul în umilință și ascultare.

Părintele Ciprian a răposat la 20 noiembrie în anul 1936, la vârsta de 76 de ani,
dintre care 60 i-a petrecut la mănăstire, dând tuturor pilda iubirii și a evlaviei creștine
346
©
421
OS
adevărate*. Cititorului nostru drag îi vom înainta spre meditare o poezie a părintelui, care
ISM
în mod evident poate fi numită testamentul său duhovnicesc pentru noi toți, cei dornici de
mântuire:
La chilia din pustie ajungând, La picioarele Lui sfinte, aruncat și lăcrimând.

Văzui un monah la rugă stând În nevoință și treptat
EL
Pe o rogojină învechită, Pacea eu mi-am căpătat,
Săvârșind tăcut a sa molitvă. Și te-ndemn a încerca
Ușor fior de teamă, mă încătușează, A-mi scrie sfatul în inima ta:
Îndrăznind însă, îi cer: În mănăstire până la mormânt să viețuiești,
GH
Părinte, binecuvântează! Să plângi nemângâiat și să te smerești,
El semnul crucii-și făcu lin , Iertare de păcate de la Dumnezeu
(De dragoste Dumnezeiască plin)... Neîncetat să ceri sufletului tău.
Și mă blagoslovi smerit Fii blând, tăcut și generos,
AN
Întrebându-mă abia șoptit: Și mănăstirii de folos,
„Și cam la ce acum, copile, Fii plin de milă, bunătate,
Te silii să vii la mine?” Într-un cuvânt, monah în toate.
De cuvânt duhovnicesc eu însetat, Pe frații tăi nu-i iscodi
EV
Ca și cerbul la izvoare, către tine-am alergat, Și nici greșeala nu-ți dosi,

De Duhul Sfânt călăuzit, Ci din inimă, de fiecare dată,
Bucuros, că te-am găsit. Duhovnicului tău o arată.
„Știu de ce-ai venit la mine, Stai mereu în rugăciune,
Da, am apă vie pentru tine, Ferește-te de deșertăciune.
RA
Bând din ea, să nu-nsetezi, Fiule! Inamicul stă la pândă,

Sufletul să-ți întremezi. Ca în plasă să te prindă.
Și-n lumină sălășlui-ve-i, ca în vis Dobândind pacea și tăcerea,
Și vei viețui frumos, ca-n paradis, Bagi în dușman frica și durerea,
În inimă, mereu cu osanale Aduci Îngerilor desfătare
ITU
În tot restul vieții tale. Și Sfinților încântare.

Am îndurat și eu necazul, „Spre cine privirea-Mi voi îndrepta?”
Când în pustie-am poposit, − Domnul prin cuvintele Sale întreba:
Vrăjmașul nu-mi dădea răgazul, „Spre cel smerit și umilit cu duhul său,
Voindu-mi duhul pustiit. Care tremură la tot cuvântul Meu”.
ED
Mă-ncerca, ispititorul, făr-de milă, ne-ncetat, Cărți de suflet ziditoare

Către Domnul meu,în rugă, eu degrab am alergat Citește fără de-ncetare,
Copleșit, în rugăciune, mintea Sus eu avântând, Dar de cele cu grijă lumească,
©
422
OS
Ieroschimonahul Ioanichie (Cutirev)
Dumnezeu să te ferească, sufletul să ți-l păzească! Și Domnului încredințează-I a ta nevoință.
ISM
Monahului nu-s de folos Iubește-i pe vrăjmași ca pe niște frați,
Cuvintele lumești și de prisos, Și prigonitorii fie de tine iertați,
Care aduc de suflet boală, Pentru toți te roagă tu neîncetat,
Tulburare, zăpăceală. Pe milog nicicând să nu-l lași nemângâiat.
La laudă urechea nu pleca, De lucruri pământești sau de bogăție,
Ocara, însă, ca pe lapte-o bea, Te îndemn a nu te lega,
EL
Mereu să fii și surd și mut, Ci doar moartea, judecata, și rai, și-mpărăție
Cu cugetul să nu te-nalți prea mult. Să le ai mereu în fața ta.
Privirea înfrâneaz-o, că-i foc periculos, Dar fără fermă hotărâre
GH
Și ochii, fără treabă, să nu-i ridici de jos. Virtuți nu poți a dobândi,
Căci admirând cu sete tot ce e frumos, Ci prin credință neclintită,
Nu-i pentru călugăr ceva mai primejdios. Pe drumul bun poți reveni.
Cugetele rele și mai mult lumești, Și vei avea tu alinare
Chiar din rădăcină vezi să le stârpești. Și viața-n pace-ți vei trăi,
AN
Și prin rugăciunea minții neîncetat Cu cugetul făr-de mustrare
Ține-le departe chiar în mod constant. Ca-n cer părând a viețui”.
Să nu te lenevești nicicum la priveghere, Și primii eu apa vie,
Stai ferm, și pentru suflet te roagă cu putere, De la bătrânul cuvios,
EV
Și nu lăsa cel dulce somn a te cuprinde, Care în dragoste fierbinte,

Căci ușa inimii îndat el ți-o închide. Mă plecă spre un trai cu folos,
De vinuri și sicheră nicicum să nu te-atingi Spre spălarea obiceiului meu păcătos,
De bragă și tărie de asemenea să fugi, Arătându-mi vădit,
Să bei și să mănânci cu multă socotință Cum să-I plac lui Hristos.
RA
ITU

Ieroschimonahul Ioanichie (în lume, Ivan Grigorievici Cutirev) s-a născut în anul 1875
într-o familie de țărani din satul Gusi Cristalny, regiunea Zakoinevsk, județul Melenkovsky,
gubernia Vladimir. Despre viața sa înainte de a intra în mănăstire nu știm nimic.
ED
Ivan a fost primit în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon la 3 septembrie 1902,

unde a fost pus în ascultare la presa de tipărit a mănăstirii. Aici a lucrat până când tipărirea
s-a oprit în anul 1920. De la un simplu ajutor de tipograf a ajuns un bun specialist în acest
domeniu. El a depus mari eforturi pentru extinderea și modernizarea ei, dar primul război
©
423
OS
mondial care a izbucnit a distrus pentru
ISM
totdeauna planurile sale.
La 27 martie 1904 Ivan a fost tuns
rasofor cu numele Ioan, iar pe 22 martie
1907 a fost tuns în mantie cu numele
Ishirion. În plan duhovnicesc, el a fost la
fel de sârguincios ca și în ascultare. Era
EL
nelipsit de la slujbele bisericești, fiind
foarte simplu în relațiile cu frații. La 20
octombrie 1914, părintele Ishirion a fost
GH
hirotonit ierodiacon, iar la 1 februarie
1926 a fost hirotonit ieromonah. La acel
moment tipografia era deja închisă și
părintele Ishirion a fost numit blagocin.
După moartea starețului Ioachim
AN
(Cuznețov)347 la 31 mai 1927, în ziua
pogorârii Duhului Sfânt, părintele Ishirion
a fost ales din trei candidați prin tragere la
sorți ca nou stareț. Toți frații s-au bucurat
EV
de manifestarea în chip minunat a voii lui

Dumnezeu. Toată lumea l-a iubit foarte
mult și l-a respectat pentru modestia sa. Deosebitele sale calități omenești nu au rămas
neobservate nici de ierarhie. La 8 iunie 1927 el a fost distins cu o bederniță și cu o paliță,
iar pe 27 iulie același an a primit o cruce pectorală. Pe 17 aprilie 1929 a fost tuns în
RA
schimă cu numele Ioanichie.

La acea vreme, mănăstirea avea mari nevoi financiare și aproape în fiecare an călugării
erau trimiși pentru colectarea de ajutor material în Serbia, țară care era în acele vremuri
347
Ieroschimonahul Ioachim (în lume, Ivan Kononovici Cuznețov), fost țăran din satul Poozerie, co-
ITU
muna Lozjgolovsk, județul Gdovsk, gubernia St. Petersburg. Numele mamei era Agafia. S-a născut în
anul 1862. A venit la Muntele Athos și a intrat în Russik în anul 1888. A fost tuns rasofor cu numele Ioan
la 8 aprilie 1889, apoi în mantie cu numele Iachint la 29 mai 1890, și în schimă la 2 aprilie 1919. El a fost
hirotonit ierodiacon pe 12 octombrie 1896 și ieromonah pe 16 decembrie 1899. Ascultarea a avut-o în
cancelaria mănăstirii, apoi casier la metocul de la Moscova. La 31 mai 1909, prin tragere la sorți, a fost
ales stareț. La 15 iulie 1909 a fost distins cu cruce și bederniță. La 7 decembrie 1912 printr-un decret al
ED
Maiestății Sale Imperiale, Sfântul Sinod i-a acordat o cruce pectorală pentru eforturile lui în furnizarea
de ulei de măsline și trandafir pentru prepararea Sfântului Mir. La 14 octombrie 1913, Patriarhul Con-
stantinopolului Gherman i-a acordat o cruce pectorală de aur cu ocazia eliminării învățăturilor eretice.
În mai 1916 a fost decorat cu Ordinul Sfânta Anna de gradul al II-lea pentru sârguința sa față de nevoile
războiului. A răposat pe 16 ianuarie 1927.
©
424
OS
grele singurul adăpost pentru cei care erau forțați să părăsească Rusia. Călugării athoniți
ISM
însă apelau nu numai la ajutorul concetățenilor lor, ci și la guvernul și la Patriarhia Serbiei.
Unul dintre acești mesageri a fost și părintele Ioanichie. El a vizitat Belgradul în anul
1929, depunând mult efort la colectarea ajutorului pentru mănăstire.
După ce starețul Misail a fost lovit de paralizie, toată grija, legată de mănăstire, a
căzut pe umerii părintelui Ioanichie, el făcând față cu cinste acestei mari responsabilități.
EL
Iată cum îl descrie pe părintele Ioanichie scriitorul V. Mayevsky în timpul vizitei sale pe
Muntele Athos: „Interesantă și deosebită este personalitatea părintelui stareț Ioanichie de
la Mănăstirea Sfântului Pantelimon. În afară de înaltul său sentiment religios, de viața
sa monahală exemplară și de nevoință asiduă, el a fost de mare folos mănăstirii și prin
GH
rezistența de invidiat a convingerilor sale. Astfel, în timpul tulburării imeabojnicilor, el a
luat cu siguranță partea adversarilor acestei mișcări, întărind pe cei slabi și nehotărâți.
Și, ca un tipograf cu experiență, a oferit servicii semnificative părții potrivnice acestei
tulburări, cât și reprezentanților Sfântului Sinod, prin tipărirea de apeluri, adresări și
AN
îndemnuri”.
În continuare scriitorul remarcă: „Odată stăteam cu părintele stareț Ioanichie la un
ceai și discutam atât de prietenos și cu însuflețire, ca și cum am fi fost bine cunoscuți de
mulți ani. În același timp, îi ascultam cu multă satisfacție graiul lui nordic caracteristic,
EV
care-mi amintea de îndepărtata și scumpa mea Țară.

Părintele Ioanichie își păstră trăsăturile unui adevărat velicoros, în ciuda unei
îndelungate șederi în Athos, menținându-și graiul popular cu adevărat rus, care-mi părea
acum mai drag și mai fermecător... Și el, acest grai, curgea lin și dulce, cu un minunat
parfum al «accentului siberian», scânteind prin exacte vorbe populare și proverbe, uimind
RA
prin ingeniozitatea și inteligența lor, prin cunoașterea oamenilor și a vieții omenești.

Așa, de fapt, se vorbea odată în Rusia cea de odinioară. Probabil că așa vorbeau
boierii ruși și comercianții din Zamoskvorețk pe timpul domniei lui Alexei Mihailovici și a
lui Petru I. Și părintele Ioanichie, păstrător al acestui grai de-a lungul deceniilor, mi l-a
ITU
dăruit acum cu generozitate.

Timpul trecu rapid într-o conversație plăcută, și-mi părea rău să mă despart de această
minunată piatră nestemată rusească. Chipul lui reda râvna pentru slava lui Dumnezeu și
demnitatea monahismului rus din Muntele Athos, cu propria sa nevoință în viața monahală;
neabătuta grijă pentru respectarea strictă a tipicului și a pravilei mănăstirești; persistenta
ED
trudă pentru îndestularea nevoințelor materiale ale fraților.

Peste tot reușea să ajungă la timp, să viziteze și să se implice personal în toate... Cu
o astfel de înflăcărare, prin voia lui Dumnezeu, era firesc ca anume el să ia pe umerii săi
©
425
OS
puternici conducerea mănăstirii atunci când înțelepțitul de Dumnezeu stareț arhimandrit
ISM
Misail, epuizat de boală, a fost lipsit de capacitatea de a se mișca”348.
Părintele Ioanichie avea mare respect față de părintele egumen Misail. Chiar și atunci
când el era deja paralizat, fără de el nu și-a permis nici cea mai mică libertate în luarea
deciziilor. În anul 1929, în timpul șederii sale în Serbia, el scria adesea scrisori părintelui
Misail, descriindu-i detaliat ceea ce se întâmpla acolo349.
EL
Părintele Ioanichie a murit subit, având un atac de cord, pe 11 septembrie în anul
1937.
GH
AN
Schiarhimandritul Chiric (Maximov)
Schiarhimandritul Chiric este una dintre figurile centrale în istoria Mănăstirii Sfântului
EV
Pantelimon din Athos. El a intrat în mănăstire într-un moment în care egumenul Macarie
era încă în viață, reușind să ia multe lecții de cuvioșie și duhovnicie de la el. Dar principalul
lui conducător și îndrumător pe această cale a fost, totuși, părintele Agatodor (Budanov),
care i-a predat neschimbată bogata învățătură a marilor stareți, a părinților Ieronim și
RA
Macarie. Schiarhimandritul Chiric a fost nu numai un ucenic bun, ci a reușit să transmită

învățăturile stareților și ucenicilor săi.
Schiarhimandritul Chiric (în lume, Constantin Nikiforovici Maximov), s-a născut în
anul 1864 într-o familie de țărani din satul Vyșnehmelevoe, comuna Verhososenskoe,
județul Maloarhangelsk, gubernia Orel. Mama lui se numea Ecaterina. Băiatul încă din
ITU
copilărie era gânditor și sensibil. El, numai ochi și urechi, asculta povestirile mamei sale
despre Domnul Cel iubitor de oameni, visând să-I devină cândva slugă credincioasă. La
vremea cuvenită, Constantin a fost trimis să studieze în școala județeană, după care a
lucrat ca și conțopist în cancelaria administrației județene. Dar nu acest lucru era visul
lui, el gândind în mod constant cum să-și croiască drumul spre mănăstire. Părinții erau
ED
la început împotriva acestei intenții a fiului, dar entuziasmul și insistența lui Constantin
348
Maevski Vl. Povestiri athonite. Paris, 1950, pag. 27.
349
©
426
OS
le-au înmuiat inima și mai apoi și-au dat
ISM
consimțământul.
În anul 1886 Constantin sosi la Athos și
intră în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic
Pantelimon, unde i s-a dat ascultarea la
cancelaria mănăstirii. Timp de aproape trei
ani Constantin a avut șansa să comunice
EL
cu marele egumen Macarie. Nu a ratat nici
cel mai mic prilej de a ajunge la stareț,
mereu împresurat de griji și înconjurat de
GH
oameni, ca să-i mărturisească păcatele sau
să primească o binecuvântare.
La 15 iunie 1887 starețul Macarie l-a
tuns pe Constantin rasofor cu numele Chiric,
ceea ce l-a adus cu adevărat în culmea
AN
fericirii pe tânărul ascet. La 6 martie 1892
a fost tuns în mantie cu același nume. La
30 noiembrie 1894, părintele Chiric a fost
hirotonit ierodiacon, iar la 27 iulie 1898 a
EV
fost hirotonit ieromonah.

Din anul 1890, duhovnicul lui a fost
părintele Agatodor, căruia părintele Chiric
îi fu credincios până la moartea starețului. În jurnalul părintelui Agathodor, care se
păstrează în arhivele mănăstirii, pe prima pagină se află o însemnare a părintelui Chiric:
RA
„Am moștenit personal acest manuscris de la starețul Ieromonah Agatodor în timpul vieții
sale, cu puțin înainte de moartea Avvei”350, care indică o strânsă legătură duhovnicească
între acești doi asceți.
În anul 1899 părintele Chiric a fost trimis la metocul mănăstirii din Odesa, unde
ITU
mai întâi a făcut ascultare ca și casier, iar de la 29 octombrie 1905 a devenit stareț al
metocului. Pe parcursul celor cinci ani de slujire, părintele Chiric s-a dovedit a fi un
experimentat duhovnic, câștigând dragostea și respectul nu numai a fraților metocului din
Odesa, ci și a unui mare număr de închinători, care asediau zilnic metocul său. De mare
respect se bucura el și din partea nobilimii și a conducerii orașului. Chiar primarul din
ED
Odesa se mărturisi la el, cerându-i îndrumare duhovnicească. Și când stareții l-au chemat
pe părintele Chiric înapoi la mănăstire, el le-a cerut în scris să-l lase în Odesa.
350
©
427
OS
Pe lângă îndrumarea duhovnicească a oamenilor și orientarea practică a metocului,
ISM
părintele Chiric era implicat în activități sociale multilaterale. În timpul războiului ruso-
japonez din 1904-1905 a îndeplinit îndatoriri pastorale în Batalionul 4 pușcași, pentru
care a primit o cruce pectorală de aur și o bederniță. În anul 1909 a fost ales membru
activ al Societății Ortodoxe a Palestinei.
În anul 1910 stareții de la Russik au hotărât să-l cheme pe părintele Chiric la Athos,
unde a mers imediat și a trăit până în martie 1914, având ascultare ca duhovnic și casier. În
EL
această perioadă a vieții sale el dedică mult timp studierii istoriei mănăstirii și îmbogățirii
acesteia cu noi înregistrări de cronici351.
În martie 1914, prin hotărârea Soborului Stareților mănăstirii, părintele Chiric a fost
GH
numit din nou stareț al metocului din Odesa. Probabil, la baza acestei decizii au stat
numeroasele solicitări din partea locuitorilor Odesei de a le reda pe iubitul lor duhovnic.
În Odesa părintele Chiric a rămas până în anul 1920.
În acest moment dificil pentru Rusia, credinciosul ei fiu, părintele Chiric, nu a stat
departe de evenimentele curente, ci după putință s-a implicat în soarta Patriei. El a organizat
AN
o infirmerie pentru răniți în metoc, participând activ la îndrumarea duhovnicească a
soldaților și a superiorilor lor. Pentru activitatea sa spre binele Patriei și pentru râvna față
de nevoile războiului, prin decizia Sfântului Sinod, el primi în anul 1916 Ordinul Sfintei
Ana gradul III, fiind ridicat la rangul de arhimandrit. Conform rezoluției Societății Crucii
EV
Roșii din Rusia din 25 ianuarie 1916, el primi dreptul de a purta semnul Crucii Roșii,
înființat la 24 iunie 1899.
Părintele Chiric a părăsit Odesa împreună cu albgardiștii care se retrăgeau.
Întorcându-se la mănăstirea sa de metanie, părintele Chiric și-a preluat din nou
îndeplinirea îndatoririlor de duhovnic. Vremuri grele s-au abătut peste mănăstire, iar
RA
frații aveau nevoie de o personalitate deosebit de puternică, capabilă să-i sprijine. Anume
un astfel de duhovnic a devenit părintele Chiric. El inspira personal frăția pentru noi fapte
duhovnicești.
Situația materială dificilă l-a silit pe egumenul Misail să caute ajutor în Serbia frățească.
ITU
Cu binecuvântarea sa, părintele Chiric a mers acolo de mai multe ori pentru a strânge
donații pentru mănăstire. Ultima oară el a mers în Serbia în octombrie 1931, ducând noi
icoane pentru Biserica Iverskaya din Belgrad. De această dată, după ce trimise un mare
ajutor la mănăstire, părintele Chiric a fost reținut la Belgrad.
La cererea proeminenților reprezentanți ai emigrației ruse în Serbia, Patriarhul
ED
Sârb Barnaba l-a numit părinte duhovnicesc al Clerului din Belgrad. Sanctitatea Sa
Patriarhul, ucenicul Mitropolitului Antonie (Hrapovițky) de la Academia Teologică din
351
AMRPA. Doc . nr. 142, 154.
©
428
OS
Sankt Petersburg, nădăjduia că, la fel ca în secolele anterioare, duhovnicii ruși vor ajuta
ISM
la revigorarea adevăratului duh al monahismului. El a susținut mănăstirea ruso-sârbă
din vechea Mănăstire Milkovo, condusă de înțeleptul Arhimandrit Ambrozie (Kurganov),
de unde au provenit astfel de fii duhovnicești ai Avvei, ca: Sfântul Ioan de Shanghai,
starețul sârb Ava Tadeu Vitovnițky; Ierarhii: Antonie de San Francisco (Medvedev),
Leontie și Antonie ai Europei de Vest (Bartoșevici), Antonie de Los Angeles (Senkevici);
arhimandriți: Nikandru (Belyakov), Teofan (Șișmanov); egumenul Luca (Rodionov) și
EL
mulți alții...
Un rol important a jucat și sosirea în Serbia a soborului Mănăstirii Născătoarei
de Dumnezeu din Lesninsk (în jur de 60 de călugărițe), în frunte cu stareța
GH
Ekaterina (Efimovska), fiica duhovnicească a Sfântului Ioan de Kronstadt. Ele
au fost plasate în vechea Mănăstire Hopovo (la Fruska Gora), și de acolo au luat
naștere aproximativ 30 de noi mănăstiri sârbești de maici! Așa au fost împlinite
cuvintele profetice ale Sfântului Ioan de Kronstadt: „Ekaterinușca, multe noi roiuri
AN
vor ieși din stupul tău!”.
Și iată cum călugărul athonit, arhimandritul Chiric, deveni duhovnicul multor mănăstiri
sârbe, dar în primul rând a vetrei duhovnicești Lesnino-Hopovo.
La Belgrad el a fost găzduit de însuși întemeietorul și primul paroh al parohiei Sfintei
EV
Treimi din Belgrad, protopopul Petru Belovidov (domiciliat pe strada Krunskaya, nr. 20).
Aceasta i-a permis părintelui Chiric să scrie și să publice lucrările sale, deși el depunea
un real efort și prin călătoriile sale la multe mănăstiri sârbești și prin șederea repetată la
„lesnyanocek“ (așa erau dezmierdate maicile de către Sf. Ioan de Kronstadt), în Mănăstirea
Hopovo352.
RA
În același timp părintele Chiric era aproape singurul mângâietor al poporului rus
simplu, care își pierduse Patria și care avea nevoie de îndrumare și întărire într-o țară
străină.
Părintele Chiric până în ultimul moment al vieții sale nu s-a îndoit de renașterea
ITU
Rusiei. Ca dovadă prezentăm un fragment din scrisoarea sa, scrisă în februarie 1932: „De
curând am slujit cu Patriarhul Barnaba în Biserica Rusă, ca protos, după care a urmat
masa de prânz la parohul bisericii, protopopul Petru Belovidov. La masă erau prezenți și
Mitropolitul Antonie [Hrapovițky] și alți doi arhierei, care au slujit împreună cu Patriarhul.
Patriarhul a ținut un discurs cu putere multă, astfel încât tot poporul rus care se afla în
ED
sfânta biserică, plângea. El a asigurat că Rusia și Biserica Rusă nu s-au pierdut și nu se

vor pierde, ci se vor ridica cu mare slavă”. La masă el a spus literal următoarele: „Să nu
352
Potrivit martorului ocular al evenimentelor Andrei Vitalievici Tarasiev.
©
429
OS
credeți cumva că Biserica Rusă s-a pierdut, nu, va da Dumnezeu și Rusia, și Biserica vor
ISM
fi din nou în slavă mai mare decât înainte353.
Această predică vizionară a unui om sfânt a fost complet în ton cu starea de duh
și credință a părintelui Chiric, el încercând să-i transpună și pe alții la aceeași scară
emoțională. El nu numai că slujea zilnic în biserică și mărturisea sute de oameni, ci
alcătuia și multe cărți duhovnicești, care se bucurau de o mare popularitate printre
EL
emigranții ruși.
Părintele Chiric a răposat în Serbia, la Panciov, într-o infirmerie rusească, la 2
decembrie 1938 și a fost înmormântat lângă Biserica Iverskaya, într-un cimitir nou din
Belgrad. O parte din arhiva părintelui Chiric este păstrată în arhiva Russik-ului: scrisorile
GH
sale354, scrisorile lui către diverse persoane, documente personale și unele dintre creațiile
sale355.
AN
Preacuviosul Siluan (Antonov)
EV
Preacuviosul Siluan Athonitul356 (în lume, Simeon) s-a născut în anul 1866 în satul
Șovsk, județul Lebedinsky, gubernia Tambov în familia credincioșilor țărani Ion Antonov
și soția lui Solomonida.
RA
Părinții lui erau oameni harnici, blânzi și înțelepți, deși analfabeți. O familie mare
și prietenoasă, așa cum își amintea starețul mai târziu, care a trăit în lipsuri, dar
nevoiașilor nu le-au refuzat niciodată ajutorul, uneori împărțind cu ei tot ce aveau. În
special erau bineveniți în familie pelerinii. Tatăl vorbea cu ei despre Dumnezeu și despre
ITU
viața creștină, iar aceste conversații au lăsat o impresie puternică și asupra sufletului
receptiv al băiatului.
Din copilărie, Simeon lucra alături de cei vârstnici, în măsura posibilităților ajutându-l
pe tatăl său la câmp și pe frații săi în lucrările de construcție pe moșia boierului. Din
ED
353
354
AMRPA. Doc. nr. 664, 959, 1030, 1045, 1046, 1048, 1256, 1257, 1412, 1515.
355
ARPMA. Doc. nr. 495.
356
Descrierea vieții se bazează pe cartea: Sofronie (Saharov), ieromonah. Starețul Siluan. Salonic,
1994.
©
430
OS
acest motiv, se pare, că a fost obligat să
ISM
părăsească școala rurală, studiind doar
două ierni. Dar dorința de cunoaștere (care
îl caracteriza și pe tatăl său, „ce se tot
tânguia de bezna sa”) era caracteristică
și preacuviosului.
Viața cucernicei familii Antonov a fost
EL
strâns legată de biserică, a cărei frecventare
îi insufla lui Simeon încă din copilărie un
sentiment de cinstire a Cuvântului lui
GH
Dumnezeu, educându-l în duhul smereniei
creștine și a virtuții. În biserică el își însușea
învățătura Bisericii, învăța rugăciunile
ei adânci, asculta citirea „Vieții sfinților”.
Câțiva ani mai târziu, tânărul, iubindu-l pe
AN
Domnul din toată inima sa, voi să se retragă
în mănăstire și să primească tunderea în
Lavra Kiev-Pecerska. Dorința lui însă nu a
fost susținută de tatăl său, care a insistat ca fiul său să-și facă armata, după care să decidă
EV
ce ar trebui să facă.
Ascultând de cuvântul părintesc, Simeon s-a întors la viața sa obișnuită. Avea la acel
moment nouăsprezece ani. Intențiile sale evlavioase l-au lăsat în curând și el, ca mulți
dintre tovarășii săi, a cedat ispitelor lumești. Tânăr, frumos, puternic și, până la acel
RA
moment, deloc sărac, se bucura de viață și în agitația zgomotoasă a lumii începu să uite
prima chemare a lui Dumnezeu la slujirea monahală.
Dar Domnul l-a salvat de la scufundarea în abisul păcatului, îndemnându-l din nou
să părăsească forfota lumească și să pășească pe calea monahismului. Acest lucru s-a
întâmplat, după spusele starețului, în următoarele circumstanțe. Într-o zi, întorcându-se
ITU
acasă de la o petrecere, el a adormit și în vis se văzu ca și cum în sine înșiși, înlăuntrul

lui pătrunse un șarpe urât și puturos. Simțind dezgust, se trezi și în momentul trezirii
auzi cuvintele pronunțate de Însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Ai înghițit un
șarpe în vis, și te-ai îngrețoșat; la fel și eu nu mă simt bine să privesc la ceea ce faci tu”.
ED
Dându-și seama de păcatele sale, tânărul s-a pocăit cu hotărâre înaintea Domnului și a
mulțumit Maicii Domnului pentru bunătatea pe care i-a arătat-o. Acest eveniment a fost
crucial pentru alegerea căii sale viitoare. Dorința de a-și dedica viața lui Dumnezeu a
revenit din nou la el.
©
431
OS
Serviciul militar Simeon l-a făcut la Sankt Petersburg. El a fost un ostaș ascultător
ISM
și exemplar, credincios în relațiile sale cu tovarășii lui de serviciu militar, fapt pentru
care colegii săi îl iubeau. În armată, cu deosebită putere se manifestă darul sfatului său
înțelept, pe care urmându-l mulți și-au aflat pacea sufletească și prosperitatea. Intrând
în serviciul militar cu o credință vie și un sentiment profund de căință, Simeon nu a uitat
niciodată de Dumnezeu. Între timp în chip minunat a fost stabilit și locul viitoarelor sale
fapte monastice: Sfântul Munte Athos, unde a fost „chemat din întunericul păcatului
EL
la lumina adevărului lui Hristos de Însăși Preacurata”. El adesea se gândea la viața
monahală și, dorind cel puțin să ajute pe călugării mănăstirii, trimitea adesea la Athos
bani munciți de el. Despre stare lui lăuntrică în acea perioadă elocvent ne mărturisesc
GH
cuvintele colegilor lui: „Dar el este mereu cu mintea la Muntele Athos și la Judecata de
Apoi”.
Cu puțin înainte de sfârșitul serviciului militar, Simeon decide să ceară rugăciunile
și binecuvântările părintelui Ioan de Kronstadt. Negăsindu-l, el îi lasă o scrisorică cu
cuvintele: „Părinte, vreau să merg la călugărie, rugați-vă ca lumea să nu mă împiedice”.
AN
Chiar în ziua următoare el simți deja în jurul său „para iadului”, care „vuia” de atunci fără
încetare, oriunde s-ar fi aflat el.
Mulți ani mai târziu, în însemnările preacuviosului se putea citi: „O, mare părinte
Ioane, rugătorul nostru cel fierbinte! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că te-am văzut, și-ți
EV
mulțumesc și ție, sfinte și bunule păstor, căci pentru rugăciunile tale am părăsit lumea și
am ajuns la Sfântul Munte Athos, unde am văzut marea milă a lui Dumnezeu”.
După ce s-a întors din serviciul militar, Simeon a petrecut doar o săptămână acasă.
Adunând unele daruri pentru mănăstire și pregătind toate cele necesare pentru drum, el
și-a luat rămas bun de la toți și s-a dus la Athos. În toamna anului 1892 el sosi în Muntele
RA
Sfânt și, la 1 ianuarie 1893, a fost primit ca ascultător în Mănăstirea rusească Sfântul
Pantelimon. Toate acestea se întâmplau în perioada de înflorire a mănăstirii.
Viața starețului în mănăstire a fost foarte simplă, ne ieșind cu nimic în evidență.
Pentru început, ascultarea lui a fost munca grea de la moară, după care a urmat nevoința
ITU
sa ca econom, fiind apoi responsabil de ateliere, de magazia alimentară, iar în ultimii săi
ani – și de magazinul mănăstirii.
Trecând calea inițială a încercărilor monahale, la 23 februarie 1896 el a fost tuns în
mantie cu numele Siluan, iar la 10 martie 1911 a fiost tuns în schimă cu același nume.
Ucenici nu a avut și nici el nu era în ascultarea veunui stareț. „E greu să trăiești
ED
fără un stareț, - spunea el mai târziu. − Sufletul neexperimentat nu înțelege voia lui
Dumnezeu, și mulțime de dureri va încerca el înainte de a învăța smerenia”. El, la fel
ca majoritatea călugărilor, se forma într-o atmosferă de tradiție duhovnicească, comună
călugărilor de la Athos, petrecându-și zilele așa cum cerea modul vechi de secole de viață
©
432
OS
în mănăstire: neîncetata rugăciune a lui Iisus, lungi slujbe bisericești, post și priveghere,
ISM
deasa spovedanie și Sfânta Împărtășanie, citirea cărților duhovnicești și nevoința.
Din prima și până în ultima sa zi în mănăstire, părintele a fost chipul ascultării
desăvârșite. Pe egumen, pe duhovnic și pe oricare dintre frații mai mari el îi considera drept
mentorii săi cei mai buni. Dacă călugării și mirenii, credea el, ar asculta de duhovnicii și
păstorii lor fără cârtire, fără obiecții și fără rezistență lăuntrică, atunci ei nu și-ar pierde
mântuirea, și în întreaga Biserică ar fi plinătatea vieții.
EL
Viețuind patruzeci și șase de ani în mănăstirea de obște, ascetul nu a căutat niciodată
zăvorârea sau retragerea în pustie, considerând că fără binecuvântarea lui Dumnezeu,
ele sunt în sine doar mijloace ajutătoare, nu scop al vieții creștine. În același timp, el era
GH
departe de interesele lumii. Întotdeauna printre oameni, starețul își ferea inima și mintea
de la gânduri străine, le curăța de patimi pentru a sta în rugăciune înaintea lui Dumnezeu,
susținând că aceasta este calea cea mai scurtă spre mântuire. El nu a căutat martiriul, dar
prin întreaga sa viață a repetat experiența ascetică a Sfinților Părinți ai Bisericii. Și care,
totuși, a fost calea pentru preacuviosul?
AN
În conformitate cu obiceiurile athonite, ascultătorul aderă la viața mănăstirii prin
mărturisire. După ce a simțit bucuria de curățire a sufletului prin Taina Pocăinței și
eliberarea de povara păcatelor, Simeon imediat a fost atacat de gânduri despre revenirea
în lume și căsătorie. Conștiința că din nou a întristat-O pe Maica lui Dumnezeu, l-a
EV
șocat pe novice, descoperind că și aici, chiar în Muntele Sfânt, la limanul mântuirii, pot
exista tentații, și chiar moartea. Trezindu-se din căderea sa duhovnicescă, începu mult și
fierbinte să se roage, recurgând, în principal, la rugăciunea lui Iisus, care în curând s-a
sălășluit în inima lui, săvârșindu-se singură neîncetat. Acest dar l-a primit preacuviosul
de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pentru rugăciunile sale cu zdrobire de inimă în
RA
fața icoanei Ei, fiindu-i o temelie solidă a vieții sale duhovnicești.

Ascultătorul Simeon se îndeletnicea cu privegherea, postul și rugăciunea inimii, dar nu-l
slăbea nici lupta duhovnicească cu noile ispite: trufia și mândria. Ele, împiedicând sufletul
a „se angaja pe calea credinței”, ba-l înălțau pe Simeon „la cer”, trezindu-i sentimentul
ITU
de presupusă nepătimire − „acum ești un sfânt“, ba-l aruncau în prăpastia pierzării,

spunându-i: „Tu nu te vei mântui”. Atacurile diabolice sporeau, aducând un sentiment de
neputință, ducând pe Simeon la disperare. Și când crezu că „este cu neputință a-I implora
lui Dumnezeu mila“, Domnul în chip de nepătruns S-a arătat lui în timpul Vecerniei în
biserica profetului Ilie și l-a dus cu duhul în curțile Cerești. În acel moment, potrivit
ED
starețului, cu toată ființa sa a simțit cum harul martiriului îl umplea, cunoscând pe Domnul
prin Duhul Sfânt. De atunci, tot ce vedea în lume privea prin prisma experienței sufletului,
care L-a cunoscut pe Creatorul său. „Una este a crede în Dumnezeu, − spunea el, − și cu
totul alta este a cunoaște pe Dumnezeu”.
©
433
OS
Arătarea Domnului Iisus Hristos i-a adus începătorului bucuria Paștelui, a învierii,
ISM
sentimentul de trecere de la întunericul morții duhovnicești la negrăita lumină a vieții.
O dată gustând prin Duhul Sfânt din dragostea lui Dumnezeu, începi mai profund și mai
dureros a simți pierderea harului: „Cine l-a pierdut, acela neobosit, zi și noapte, va rămâne
în căutarea lui și va tinde spre el. Și îl pierdem pentru mândrie și deșertăciune, pentru ura
față de fratele, pentru osândirea fratelui, pentru invidie. Îl mai pierdem și pentru gânduri
deșarte, pentru alipirea de lucrurile pământești, pentru toate acestea harul părăsește
EL
sufletul, lăsându-l pustiit și trist, tânjind după Dumnezeu, la fel precum tânjea strămoșul
nostru Adam după izgonirea sa din Paradis”.
Starețul Siluan cugeta adesea la lucrarea monahală a Sfântului Serafim de Sarov,
GH
făcătorul de minuni, al cărui suflet, cunoscând pe Domnul, se străduia din răsputeri la noi
nevoințe de dragul dobândirii harului. „Sufletul care l-a cunoscut pe Domnul, − scria el
mai târziu – cu nimic nu poate fi mângâiat pe pământ, ci mereu caută pe Domnul și plânge
ca un copil mic, care și-a pierdut mama: sufletul meu tânjește după Tine și cu lacrimi în
ochi te caută pe Tine“.
AN
Cum să dobândești și se păstrezi harul, de ce și pentru ce părăsește el sufletul celui
credincios, iată întrebările deosebit de importante, care-l preocupau îndeosebi pe ascet.
Antrenat mereu în săvârșirea faptelor, el se abținea de la tot ce i-ar putea împiedica
dobândirea harului: dormea puțin, pe apucate, până la două ore pe zi, așezat pe scaun;
EV
postea cu strictețe, se înfrâna la mâncăruri, sfătuind și pe alții „să mănânce atât, ca după
masă să aibă dorință de rugăciune”; își tăia voința, crezând că acest lucru aduce sufletului
«un mare folos». Sufletul tânjește, se roagă, plânge, se luptă să păstreze harul, dar lumina
Dumnezeiască dacă se și întoarce, apoi pentru puțină vreme și apoi, ca și mai înainte, îl
părăsește din nou pe ascultător. „De aceea și suferim, − lămurește starețul, − pentru că
RA
nu avem smerenie. În sufletul smerit sălășluiește Duhul Sfânt, El dă sufletului libertate,

pace, dragoste, fericire”. Dobândirea duhului smereniei „este o întreagă știință, pe care
nu este deloc ușor s-o însușești”.
Au trecut 15 ani din clipa când i S-a arătat Domnul starețului. Și cugetul lui din
ITU
nou este umbrit de atacurile diabolice și de pierderea păcii din suflet. Cu timpul, aceste
suferințe s-au intensificat prin chinuitoarele lupte cu demonii, care-l îndepărtau noaptea
de rugăciunea lăuntrică neîncetată. Despre durerea sufletească, pe care el a trebuit să o
îndure, spunea mai târziu: „Dacă nu mi-ar fi dat Domnul întâi să cunosc cât de mult îl
iubește El pe om, nu aș fi putut suporta o astfel de suferință nici măcar o singură noapte,
ED
dar eu am avut mulțime de astfel de nopți”.

Într-una din acele nopți, în care, în ciuda tuturor eforturilor, rugăciunea nicicum nu
venea la el, cu zdrobire de inimă a strigat: „Doamne, Tu vezi, că vreau să mă rog Ție
cu minte curată, dar demonii nu mă lasă. Învață-mă ce trebuie să fac pentru ca ei să nu
©
434
OS
mă tiranizeze?” „Cei mândri astfel suferă mereu de la demoni”, − a fost răspunsul. −
ISM
„Doamne, învață-mă ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu?” Și din nou în
inimă-i veni răspunsul de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
După părerea starețului, Domnului i-a fost milă de el și l-a învățat cum trebuie să-și
smerească sufletul ca să fie de nebiruit pentru vrăjmaș. Și când se apropie gândurile
păcătoase, el se simte vrednic de chinul veșnic și coboară în iad, ca prin puterea focului
iadului să ardă orice patimă și cu rugăciune curată să se întoarcă către Domnul, nădăjduind
EL
în mântuitoarea dragoste a lui Hristos, evitând astfel deznădăjduirea. „Și prin asta, −
spunea preacuviosul, − sunt învinși vrăjmașii; iar când ies cu mintea mea din foc, atunci
cugetele prind din nou putere”. Această știință de a reînnoi în sine experiența reală a
GH
suferinței iadului de dragul curățirii sufletului de patimi nu a lăsat-o de atunci.
Revelația dată lui de Domnul a fost pentru părintele Siluan nu numai o extrem de
importantă indicație practică, ci a pus începutul unei noi etape în viața sa duhovnicească.
Treptat, în rugăciunea ascetului începe să aibă întâietate durerea pentru lumea care
nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Așa cum explica starețul, oamenii L-au uitat pe Domnul,
AN
Care i-a zidit, și-și caută libertatea fără să realizeze că în afara lui Dumnezeu, în afara
adevăratului Izvor de viață ea nu există și nici nu poate exista. Libertatea este numai în
Domnul, Care, prin mila Lui, dă harul Duhului Sfânt celor ce vin la El. În El, în Duhul
Sfânt, în cunoașterea Lui constă eliberarea de robia păcatului și de frica de moarte.
EV
Duhului Sfânt ne învață dragostea lui Dumnezeu și dă sufletului puterea de a jeli

chiar și pe cei care merg pe calea păcatului. „Unde nu este dragoste față de dușmani
și față de păcătoși, acolo nu există nici Duhul Domnului”. Este vorba despre dușmanii
credinței în Hristos. Starețul însuși împărțea oamenii nu în dușmani și prieteni, ci în cei
care-L cunosc pe Dumnezeu și în cei care încă nu L-au cunoscut. A salva cu adevărat
RA
creștinește pe cineva este posibil numai prin iubire. În dragostea pentru toți oamenii
starețul vedea asemănarea cu Domnul Iisus Hristos, Care „Și-a întins mâinile pe Cruce”
ca să-i adune la El pe toți. Dragostea lui Hristos nu poate îndura pieirea cuiva, și în
grija Lui pentru mântuirea tuturor cuprinde nu numai lumea celor vii de pe pământ, ci,
ITU
de asemenea, și a celor răposați care au pogorât la iad. Și precum sufletul tresaltă și

se bucură pentru salvarea oamenilor, la fel el plânge, se tânguiește și se roagă, văzând
pierzania lor.
„A ne ruga pentru oameni înseamnă a vărsa sânge”, − spunea starețul. Și el trăia
suferințele întregii lumi, uitând de sine însuși, și nu avea sfârșit rugăciunea sa, prin care
ED
cerea ca toate popoarele Pământului să-L cunoască pe Domnul prin Duhul Sfânt. El era
profund convins că dacă acest lucru s-ar săvârși și oamenii, părăsind patimile lor, din tot
sufletul L-ar căuta pe Dumnezeu, atunci s-ar schimba fața Pământului și soarta tuturor
oamenilor și întreaga lume s-ar preschimba doar „într-un ceas”.
©
435
OS
Întreaga lui viață a fost o rugăciune
ISM
din inimă până „la izvor de lacrimi”, o
excepțional de înaltă faptă de iubire pentru
Domnul. „Lumea-ntreagă se ține doar
prin rugăciune, afirma starețul, − iar
când rugăciunea va înceta, atunci lumea
EL
va pieri”. În această râvnă de rugăciune el
a atins o astfel de stare lăuntrică, în care
vedea clar cele ce se întâmplă și prevedea
viitorul omului, dezvăluindu-i cele mai
GH
adânci taine ale sufletului și îndemnându-i
pe toți să ia calea mântuitoare a pocăinței.
Rugăciunea neîncetată nu a lăsat-o
ascetul până în ultima clipă a vieții sale
AN
pământești.
La 11/24 septembrie anul 1938, starețul
schimonah Siluan a adormit în pace. Prin
viața sa ascetică el a arătat un exemplu
EV
minunat de blândețe, smerenie și dragoste

pentru aproapele.
Cincizeci de ani mai târziu, la prăznuirea
a 1000 de ani de la Încreștinarea Rusiei, starețul a fost canonizat de către Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. Cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei și al
RA
Întregii Rusii, Alexei al II-lea, numele Sfântului Siluan Afonski (Athonitul) a fost înscris
în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse la data de 11/24 septembrie. Cu toate acestea, cu
mult înainte de canonizarea oficială, pentru închinarea la cinstitul cap al preacuviosului,
păstrat în Biserica Acoperământului Maicii Domnului (Pocrovsk) a Mănăstirii athonite
ITU
Sfântul Pantelimon, veneau mulți pelerini, având credință în rugăciunea lui mijlocitoare
înaintea Domnului.
Vindecă sufletele credincioșilor și scrierile ascetului despre esența vieții creștine
și a nevoinței monahale, traduse în mai multe limbi și vestite pentru profunda
duhovnicie și înțelepciune a cuvântului conținut în ele. Cuvântul său este simplu
ED
și ziditor, dar ca să-l urmezi, trebuie să iei calea lepădării de sine și de supunere
din toată inima înaintea voii lui Dumnezeu, pe care a mers însuși sfântul stareț.
Fiind contemporanul nostru, fiu al Pământului Rus și al Biserica Ruse, el a depus
©
436
OS
Schimonahul Ambrozie (Bolotov)
mărturie despre adevărul mântuitor al Evangheliei, dat nouă tuturor de către
ISM
Domnul nostru Iisus Hristos, despre marea importanță a învățăturii Bisericii
Ortodoxe, confirmând astfel că într-o lume a valorilor trecătoare, neschimbate
și cu adevărat valoroase pentru toate timpurile sunt doar temeliile morale și
duhovnicești ale vieții omenești.
EL
GH
AN
Schimonahul Ambrozie (în lume,
Alexandru Vladimirovici Bolotov) a fost
un nobil ereditar din gubernia Tula. S-a
EV
născut în anul 1866 la Sankt Petersburg,

unde tatăl său era judecător. Mama lui se
numea Sofia. Alexandru a crescut la moșia
tatălui său, în lux și bogăție completă. Iată
RA
cum își amintește despre acele timpuri: „Îmi

amintesc cum mă răsfăța bunica cu cremă
de frișcă și biscuiți, cum înghițeam lacom
crema spumoasă, rozalie, cum mâncam
pufoasa, incredibil de albă, pâine de casă,
ITU
cum la prânz mă ghiftuiam cu plăcinte cu

ciuperci, cu crusta crocantă, cu pateuri
umplute cu ficat sau știucă și cu mult mărar,
cu drob de măruntaie, cu învârtite rumene,
ED
iar primăvara cu crapi în smântână. Și toate

acestea stropite cu cvas de casă din pesmeți
sau lămâie, cu chiseliță de prune și cu tot
felul de garnituri.
©
437
OS
Un fel de mâncare era înlocuit cu altul, rafinamentul bucătăriei aristocratice ajungea
ISM
la apogeu, iar atunci când se încâlceau gândurile și ochii involuntar se închideau de
o moleșeală dulce după un prânz delicios, fin și consistent, pe balcon se scotea o
tavă, încărcată cu roduri din propria grădină, se servea în ceșcuțe fine de porțelan
cafeaua aromată, se turna în pahare vișinată din sticle pântecoase, sau vin vechi
franțuzesc pentru desert, sau coniac dintr-o sticlă veche prăfuită, toate indicând
sfârșitul prânzului”357.
EL
După o astfel de minunată copilărie, Alexandru Vladimirovici a absolvit Facultatea
de Drept, a lucrat în Sankt Petersburg, la Ministerul Justiției, ca magistrat, apoi a
fost secretar al procurorului în Harkov, iar din anul 1894 și-a desfășurat activitatea
GH
la Cancelaria de Stat din Sankt Petersburg. În același an s-a căsătorit cu Stefanida
Sergheevna Tolstoi.
Începând din anul 1897 el a fost membru al Zemstvei din Novgorod, apoi Șef al
Zemstvei din Luban și Lider al nobilimii județene Novgorod. Din noiembrie 1905 a fost
AN
numit guvernator al orașului Perm. A ajuns până la funcția de consilier de stat.
Dar începu revoluția și Alexandru Vladimirovici a fost silit să emigreze în Europa.
Iată cum descrie el noua sa situație: „Sunt un refugiat care am pierdut tot: și familie,
cu excepția soției, și rudenii, și avere, și moșie, și Patria, și chiar nădejdea de a o vedea
EV
din nou. Sunt o ciobitură nenorocită a statalității rusești, a bogăției rusești și a fostei
puteri rusești”358. În curând suferi o altă nenorocire: în exilul din 1929, în București,
muri iubita sa soție. Nu aveau copii, și Alexandru Vladimirovici a rămas de unul singur.
Dar, spre cinstea lui, el nu a disperat și nici nu s-a înrăit pe toată lumea, ci dimpotrivă,
începu să caute cauza nefericirii sale înlăuntrul său. El a ajuns la concluzia că a pierdut
RA
totul prin propria sa vină, pentru că nu s-a luptat niciodată pentru fericirea sa. Pacea
este darul lui Dumnezeu, și în loc să ne îngrijim de ea cu sfială, noi o exploatăm fără
milă, și doar pierzându-o sau întinându-o cu noroiul păcatului nostru, suntem conștienți
de prețul ei, deja fiind prea târziu. Înțelepțit de experiența amară a vieții, toate puterile
ITU
sale lăuntrice Alexandru Vladimirovici le-a orientat spre dobândirea adevăratei fericiri
în Dumnezeu.
Există părerea că unii oameni, care au suferit în viața lumească un eșec și o prăbușire
a planurilor lor, se hotărăsc să meargă la mănăstire ca să-și poată trăi în liniște restul
vieții lor eșuate. Da, există asemenea oameni. Ușile Bisericii Mamă sunt deschise tuturor.
ED
Și dacă acești oameni vor reuși să se smerească, să renunțe la voința proprie și nu cad
357
Bolotov A. Sfânt și păcătos. Amintirile unui fost om. Paris, 1924, pag. 40-41.
358
Idem, pag. 7.
©
438
OS
pradă diavolului invidiei, ei se pot mântui.
ISM
Dar este, de asemenea, clar că, pentru
a avea reușită în viața duhovnicească
sunt necesare tocmai acele calități care
sunt necesare și pentru a obține succes în
viața lumească. Domnul ne-a prevenit că
EL
Împărăția cerurilor se ia prin stăruință și
cei ce se silesc pun mâna pe ea, iar silința
pe care noi o depunem pentru a o dobândi
nu este altceva decât: voința puternică,
GH
verticalitatea, chibzuința, prudența,
stăpânirea de sine, atenția, concentrarea
asupra obiectivului, etc. Prin urmare, cei
ce nu stăpânesc aceste calități în viața
AN
duhovnicească sunt sortiți eșecului, la fel
ca și în viața lumească. Alexandru Vladimirovici, care avea astfel de calități a luat
singura decizie corectă: să renunțe la voința proprie și în pocăință și auto-desăvârșire
să-și încheie calea vieții sale. A fost cea mai grea decizie a vieții sale, pentru că,
EV
obișnuit să comande toată viața și să ia decizii pentru alții, acum el însuși a devenit
un executor ascultător al instrucțiunilor altor persoane, dar el a fost capabil să-și
depășească orgoliul și de dragul lui Dumnezeu să-și plece capul în fața sorții. Înalta
demnitate morală a acestui gest este evidentă, mai ales dacă ne amintim de faptul
că sute de mii de emigranți ruși nu au fost în stare să procedeze la fel, renunțând la
RA
libertatea imaginară, ci mai degrab au ales să devină muzicieni angajați sau chelneri
în tavernele Europei.
La 7 noiembrie 1931 Alexandru Vladimirovici a intrat ca ascultător în Mănăstirea
rusească Sfântul Pantelimon, unde la 8 noiembrie 1931 a fost tuns rasofor cu numele
ITU
Ambrozie, la 27 martie 1937 a fost tuns în mantie, iar la 2 februarie 1938 în schimă. În
mănăstire a trăit timp de șapte ani, dar anume acești șapte ani au fost cei mai fericiți ani
din viața lui, pentru că aici el și-a căpătat pacea sufletului, nădejdea de mântuire și, cel
mai important, s-a dobândit pe el însuși.
Părintele Ambrozie, încă în lume fiind, a scris o carte a memoriilor sale, întitulată
ED
«Sfinți și păcătoși. Amintirile unui fost om», publicată la Paris în anul 1924. El a scris, de
asemenea, și cartea „Zile de Patimă și de Lumină la Athos”, publicată în Varșovia în anul
1929, în care descrie prima sa vizită la Muntele Athos.
©
439
OS
După moartea sa, în arhivele mănăstirii au rămas jurnalul său, scrisori de la diferiți
corespondenți și o serie de lucrări literare neterminate359. Înainte de intrarea sa în
ISM
mănăstire, în anii 1929-1930, el a scris scrisori arhimandritului Misail (Sapeghin), care
sunt, de asemenea, depuse în arhiva mănăstirii360.
Părintele Ambrose a răposat la 13 februarie în anul 1938.
EL
Schimonahul Onisifor (Ișcenko)
GH
Schimonahul Onisifor361 (în lume, Onisim
Carpovici Ișcenko) s-a născut în anul 1872
într-o familie de țărani din satul Rubansky,
județul Brațlav, gubernia Kameneț-Podolsk.
AN
Din copilărie a fost tăcut și umil. Îi plăcea să
rătăcească prin pădure și să admire natura,
venindu-i mereu unul și aceleași gând: dacă
natura pământească este atât de frumoasă,
EV
atunci cât de minunat ar trebui să fie raiul

lui Dumnezeu! Și cum poți câștiga viața în
rai? Cum poți dobândi harul lui Dumnezeu?
Răspunsurile la aceste întrebări băiatul nu le
putea afla, până când într-o seară bunica îi
RA
citi un episod din Sfânta Scriptură, în care

Domnul spunea: „...învățați-vă de la Mine, că
sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi
odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). El
ITU
a întrebat-o pe bunica, cum să învețe să fie

smerit, ca și Domnul. Ea la început s-a tulburat
puțin, dar apoi, adunându-și gândurile, i-a
spus: „Smerenia lui Hristos, nepoțele, poate
fi învățată numai în mănăstire, unde oamenii
ED
trăiesc imitând îngerii“.

359
AMRPA. Inventar nr. 15, dosar nr. 59.
360
361
Descrierea vieții se bazează pe materialele arhivelor MRPA: a se vedea doc.nr. 1, pag. 137; 12, pag. 323.
©
440
OS
Schimonahul Onisifor (Ișcenko)
Cuvintele bunicii au pătruns adânc în
ISM
sufletul băiatului, și de atunci el nu a încetat
a se gândi la mănăstire și la monahism.
Visul său, Onisim a reușit să și-l
realizeze la vârsta de douăzeci și patru de
ani. La 3 decembrie 1896 el veni la Muntele
Athos, fiind admis la Mănăstirea rusească
EL
Sfântul Pantelimon. Trei ani mai târziu, pe
12 martie 1899 a fost tuns rasofor și numit
Onisifor, și pe 15 martie 1902 a fost tuns în
GH
mantie cu același nume. În tot acest răstimp
a făcut ascultare în chilia Sfinților Cosma
și Damian și în Vechiul Russik. Acesta din urmă era renumit pentru caracterul strict al
regulamentului său.
Părintele Onisifor, cu toate că era încă tânăr și lipsit de experiență, cu smerenie a
AN
îndurat însă toate greutățile strictei vieți monahale. El a excelat prin ascultare absolută
față de toți frații, prin caracter umil și blând. În acest moment, împreună cu el la Vechiul
Russik trăia viitorul sfânt Siluan Athonitul, care astfel îl caracteriză pe tânărul ascet:
„Acesta pe mulți oameni i-a atras cu blândețea, smerenia și darul cuvântului. El a fost
EV
atât de blând și smerit încât chiar fără cuvinte, doar uitându-te la el te îndreptai, așa un
caracter de liniștit și bun avea”362.
La 11 decembrie 1918 părintele Onisifor a fost tuns în schimă cu același nume. După
care alți 20 de ani a trăit el în Vechiul Russik, în pustnicescul chip îngeresc, fiind un
exemplu de smerenie monahală și blândețe îngerească pentru toți frații mănăstirii. El
RA
mereu își amintea învățăturile părintelui său duhovnicesc, ieroschimonahului Agatodor

(Budanov): „Rugăciunea lui Iisus ar trebui să fie însoțită de multă smerenie, pentru că
fără smerenie rugăciunea va fi fariseică și rodul ei va fi mândria, judecata, îndreptățirea
de sine. Iar vrăjmașul nu se teme de o astfel de rugăciune și ușor te va duce în ispită,
astfel încât numai rugăciunea smerită este plăcută Domnului; rugăciunea vameșului este
ITU
primită de la un ascet, ea te apără de căderea în ispită”363.

Viața lăuntrică a unui călugăr, mai ales a unuia blând și tăcut, este asemenea unei
cărți închise, în care cei din afară nu pot afla conținutul ei. Dar din moment ce adevărata
smerenie este cu neputință fără dragoste, apoi chiar și cel mai tainic ascet nu va fi în stare
să ascundă înlăuntrul său pornirile acestei virtuți.
ED
Părintele Onisifor a răposat la 28 septembrie în anul 1938.
362
363
©
441
OS
ISM
Schimonahul Vivian (Obuhov)
Schimonahul Vivian (în lume, Vladimir Andreevci Obuhov), țăran din satul Borețkiy,
EL
județul Sapojcovsk, gubernia Riazan s-a născut în anul 1864. Părinții lui, Andrei și
Achilina, duceau o viață în credință și copii și-i creșteau tot în frică de Dumnezeu. Vladimir
avea doi frați mai mari. Când el avea 16 ani, părinții lui au murit. Iată cum își aminti el
GH
mai târziu viața sa la acea vreme: „Acasă eram angajat în munca țărănească dimpreună
cu frații mei. Nu mi-au plăcut petrecerile, dar, învățând totuși să citesc și să scriu, am
prins drag de citirea cărților duhovnicești. Mergeam și la biserica lui Dumnezeu. În păcat
trupesc, prin harul lui Dumnezeu, nu am căzut. Au încercat să mă și căsătorească, dar am
evitat această ispită, pentru că din tinerețea mea am voit să părăsesc lumea și să mă fac
AN
călugăr în Muntele Athos. Apoi m-am angajat la căile ferate caucaziene. Primeam acolo
un salariu bun, de 300 de ruble pe an, din care trimiteam bani fraților ca să plătească
impozite. În cursul celor 8 ani de serviciu le-am trimis 600 de ruble.
Neputând merge la biserică din cauza serviciului meu, adesea mă mâhneam și în cele
EV
din urmă mi-am părăsit slujba, voind a părăsi și întreaga lume și a merge la călugărie.
Când am ajuns acasă și familia mea a aflat că mi-am părăsit serviciul, atunci s-au repezit
la mine cu ocară. Iar eu i-am întrebat: «Cu ce v-am greșit, de mă certați așa? Luați aminte,
frate Alyoșka, și tu, frate Nicolae, că veți da răspuns la Judecata de Apoi a lui Dumnezeu,
aceasta nu va trece pentru voi prea ușor!» Și ei au râs de cuvintele mele.
RA
Înainte de sfârșitul serviciului meu, la stația Bataevsk, aproape de Rostov, am întâlnit

un bătrânel tainic, de înălțime medie, cu bărbuță albă, asemănător la chip cu Sfântul
Nicolae. Și l-am întrebat:
− Unde mergi?
ITU
El a răspuns:
− La Noul Athos.
L-am întrebat iarăși:
− Dar ai fost tu cumva și la Vechiul Athos?
− Am fost, − spuse el, − în anul 1887. Ce mai, frate, e raiul pe pământ acolo!
ED
− Și eu iată mă gândesc să plec din lume și să mă duc la Athos, dar nu reușesc.

Iar el îmi zice:
− Nu mai amâna atâta, mergi cât mai repede, Maica Domnului te va ajuta.
− Dar pe tine cum te cheamă, bunicule?
©
442
OS
− Nicolae, − răspunse el.
ISM
Pentru un moment mi-am întors privirea,
iar apoi când mă uit, bătrânul dispăruse.
I-am întrebat și pe paznici, dacă nu au văzut
cumva un bătrânel. Dar nimeni nu l-a văzut.
De atunci, am hotărât cu tărie să merg la
Athos; m-am pregătit de călătorie cam două
EL
săptămâni și, după ce mi-am luat rămas
bun de la rudele mele, am pornit imediat la
drum”364.
GH
În octombrie 1893 Vladimir sosi la
Athos. El vizită o bună parte din mănăstirile
Sfântului Munte pentru ca, în cele din
urmă, să ceară arhimandritului Andrei de
la Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon
AN
să fie primit în rândul fraților. Starețul
Andrei l-a primit și l-a trimis la ascultare
la Krumița, unde a fost mai întâi ajutor de
arhondar, după care s-a nevoit timp de trei ani în atelierul de tâmplărie. Apoi a fost
EV
transferat la pitărie, unde a lucrat timp de 10 ani. Pe 6 martie 1895 a fost tuns rasofor și
numit Vladimir, iar pe 11 martie 1898 a fost tuns în mantie și numit Vivian.
Conform descrierii părintelui Flegont (Lebedev), părintele Vivian „avea un chip plăcut
și foarte simplu; și în cuvânt era tot foarte simplu; șiretenia lăuntrică și exterioară a aceste
lumi nu o găseai în el, ci mai degrab era ca un adevărat copil”365. Părintelui Vivian îi
RA
plăcea să spună: „Pentru rugăciunile stareților duc un trai bun, îmi petrec timpul fără de
griji, sufletul mi se bucură, deși se mai întâmplă și necazuri, dar curând dispar”.
În simplitatea sa el adesea cugeta la moarte, la Judecata de Apoi, la iad, la Împărăția
Cerurilor, la suferințele Mântuitorului. Se mâhnea mult pentru păcatele sale și adesea, de
ITU
la rugăciune și cugetare, îi veneau lacrimile. În rugăciunile sale el întotdeauna Îl ruga pe

Domnul să-l învrednicească a vedea soarta oamenilor în viața cea de apoi. Și Dumnezeu
i-a auzit rugăciunea sufletului său simplu. Iată cum descrie el visul minunat pe care îl
văzuse: „În anul 1901, la sfârșitul lunii septembrie, nu-mi amintesc ziua, după ce am
ascultat în biserica Pavecernița, am venit în chilia mea. Mi-am făcut canonașul și m-am
ED
culcat pe pat, învelindu-mă cu o pătură. Nu mă gândeam la nimic deosebit și pe la ora trei

dimineața am adormit.
364
365
©
443
OS
În vis am văzut foarte clar că mă aflam în Krumița, în interiorul clădirilor, iar frații
ISM
erau toți la ascultările lor. Ziua era foarte luminoasă. Apoi deodată începu să se întunece
și am văzut cum stelele de pe cer cădeau multe-multe, așa cum ar cădea din cer zăpada
în timpul viscolului sau picăturile de ploaie. Și-i văd pe frați alergând de la ascultare în
chiliile lor, în lacrimi și în mare frică, cu gândul că a venit sfârșitul lumii.
Eu privesc la ei și-i liniștesc, zicând: să nu vă fie frică, doar erați fiecare la treabă. Ei
însă nu-mi acordau nicio atenție. Apoi totul în jur începu să se preschimbe: munții s-au
EL
mutat din loc, Krumița cu clădirile ei s-a făcut praf, via a dispărut și s-a format un câmp
uriaș; s-a auzit un tunet puternic, a fulgerat, apărând o lumină strălucitoare. Mare spaimă
a cuprins pe toată lumea, toți plângeau, iar mie într-un fel parcă nu-mi era prea frică.
GH
Dintr-o dată apăru un înger luminos, de înălțime medie, cu un chip frumos la vedere,
ca al unei fete, purtând o haină lungă, de culoare deschisă, ca a unui diacon, care veni la
mine și-mi spuse: «Volodya! Să mergem în ceruri». Și eu nu m-am sfiit deloc, ci de bună
voie l-am urmat în tăcere pe Înger în direcția spre sud. Și el îmi spune: «Volodya, îți voi
arăta ție mai întâi chinurile iadului». Eu am dat afirmativ din cap și noi ne-am întors spre
AN
vest. Și toți frații au rămas în loc, plângând nemângâiați.
Am început să coborâm undeva în jos. În jurul nostru era un întuneric de nepătruns.
În depărtare, s-au văzut niște lumini, cum ar fi niște ruguri arzânde, unele mai puternic,
altele abia vizibil. Îngerul mi-a zis: «Acestea sunt diferitele chinuri ale iadului».
EV
Puțin spre nord am văzut un râu de foc, care curgea într-o râpă adâncă și lată. Se
întindea el hăt în depărtare, că nici capătul nu i se vedea. Și stropi mari de la clocotul
râului zburau în sus și din nou cădeau în râu. Tremuram îngrozit, gândindu-mă să nu mă
trezesc și eu acolo.
Dar îngerul îmi spuse: «Volodya, aceste chinuri sunt pentru cei necredincioși». Apoi
RA
a continuat: «Volodya, iar acum să ne ridicăm la cer». Foarte curând am ajuns la cer.
Acolo am rămas uimit de o lumină extraordinară, care venea dinspre răsărit și care era
incomparabil mai strălucitoare decât soarele. Și am întrebat: «Sfinte înger, ce strălucire
este aceea ce se vede în munți?» Și îngerul mi-a răspuns: «Volodya, acesta este Ierusalimul
ITU
cel de sus. În El trăiește Însuși Domnul nostru Iisus Hristos».

Apropiindu-mă de Ierusalimul sfânt am simțit o bună mireasmă care se răspândea la
o distanță uriașă, ca un nor, în toată împrejurimea. Privii Ierusalimul. Am văzut câteva
biserici, de mărimea celor de la Pecerska din Kiev. Acoperișurile erau asemănătoare cu
niște cupolele strălucitoare. Pe biserici erau cruci, obișnuite, ca la bisericile noastre, dar
ED
numai că strălucinde. Aceste biserici sfinte erau aranjate în rânduri. Și câte rânduri și
biserici erau, nu știu. Din depărtare eu vedeam doar o mică parte din ele. Bisericile se
aflau în rânduri spre răsărit. Și sfârșitul lor nu-l puteai vedea. Între biserici erau străzi cu
lățimea de 100 de stânjeni. Ierusalimul avea 12 porți mari...
©
444
OS
Fiind cam la o verstă depărtare de Ierusalim, am văzut o nemaipomenită și neînchipuită
ISM
de mintea omenească înfățișare a Domnului stând la Judecata de Apoi.
Noi ne-am apropiat, stând cu Îngerul de-a dreapta Ierusalimului, care sta parcă în
aer, căci sub el nu era nimic, nicio temelie nu avea, pur și simplu stă în aer. Noi stăteam
pe pământ, asemănător cu pământul nostru, dar pe el nu se vedea nici iarbă, nici copaci.
O câmpie extraordinară se întindea înaintea ochilor noștri, de-a lungul căreia mergea o
nenumărată mulțime de oameni, întregul univers! Ei mergeau doar dinspre vest și sud,
EL
iar în partea de nord nu se vedea nimic, și toți se apropiau de noi. Eu stăteam înaintea
Tronului lui Dumnezeu, cam la 15 stânjeni, și priveam la Domnul nostru Iisus Hristos
șezând pe tron.
GH
Prestolul era cu totul de aur, strălucitor, mai mare decât ale noastre, care stau în
altar, iar pe prestol sta un tron, așa cum vedem în sfintele icoane, iar pe tron este așezat
Domnul și Dumnezeul nostru. În acel moment eram mulțumit cu duhul, nu simțeam frica.
De-a dreapta Domnului sta Împărăteasa Cerului, de înălțime medie, îmbrăcată în haine
aurite. Din păcate, pe Maica Domnului nu am văzut-o prea bine, toată atenția mea fiind
AN
concentrată asupra Domnului și a Ierusalimului. Eram foarte uimit de toate astea.
De-a dreapta Domnului, în spatele Împărătesei Cerului, stătea având un chip de o
frumusețe rară Arhanghelul lui Dumnezeu Mihail, dar ce purta sau dacă avea vreo armă,
nu știu. Dar la chip era foarte frumos. În spatele tronului Domnului stăteau o mulțime
EV
de puteri cerești − îngeri de tot felul. Păreau a fi la chip ca oamenii, dar toți în haine
diferite. Stăteau cu evlavie și cu frică. De-a stânga Domnului, se părea că stă Sfântul Ioan
Botezătorul... În fața tronului, puțin mai jos, stătea, probabil, în aer, Crucea de dimensiuni
mari. Din ea izvora o strălucire minunată. Pe partea dreaptă a Crucii atârna o hlamidă
roșie și o cunună de spini. Ce mai era acolo, nu am deslușit”366.
RA
Nu fiecare călugăr se învrednicește de vedenia Ierusalimului Celui de Sus. Evident,

acest lucru necesită o simplitate extremă și o încredere deplină în Dumnezeu. Naivitatea
și simplitatea copilărească a părintelui Vivian au devenit solul, în care Domnul a semănat
harul Său și unde mugurii virtuții au apărut și și-au dat din plin rodul.
ITU
Celebrul scriitor Vl. Majevski ne-a lăsat o minunată amintire despre părintele Vivian,
pe care l-a întâlnit în timpul șederii sale la Muntele Athos: „La câțiva pași de mine, cu
totul scăldat în razele de soare strălucitoare, se mocoșea un stareț bătrân într-o sutană de
pânză și cu o barbă căruntă atât de lungă, cum nu am mai întâlnit la Athos.
Era evident că bătrânul călugăr purta povara atâtor ani, încât nu-și prea putea permite
ED
să facă nicio treabă, ca să nu mai vorbim de cea pe care o făcea sub soarele arzător. El
prășea cu o sapă destul de grea în jurul butucului de viță de vie, osteneală care în zilele
366
AMRPA. Doc. nr. 518, pag. 808-849.
©
445
OS
fierbinți de vară necesită multă putere și perseverență chiar și de la cei tineri și viguroși.
ISM
Dar starețul cu barba lungă își continua lucrarea, fără să-și ridice capul măcar un minut,
astfel încât apariția mea pe orizontul lui liniștit încă îi rămăsese necunoscută.
− Să nu-l sperii cumva! − mă gândi eu, hotărând totuși să-l salut pe venerabilul
lucrător. Și foarte liniștit, astfel încît glasul meu să ajungă la urechile lui, am zis:
− Hristos a înviat, părinte!”
Bătrânul își ridică încet capul și apoi începu să se dezdoaie. Dar era clar că această
EL
dezdoire cauza mult efort oaselor sale. În cele din urmă bunicul meu cel cu barba lungă se
îndreptă de șale și, sprijinindu-se cu o mână pe coada sapei, iar alta punându-o streașină
la ochi, privi cu atenție spre mine, încercând să identifice persoana care pe neașteptate i-a
GH
întrerupt liniștea și deplina sa însingurare.
Am făcut câțiva pași, venind mai aproape de stareț, ca să mă vadă mai bine. Și, se pare,
că i-am făcut o impresie favorabilă, pentru că imediat am observat chipul lui luminat de
un zâmbet larg și niște ochi albaștri blânzi, care mă priveau de sub sprâncenele stufoase,
albe, încărunțite, la fel ca și părul și barba lui.
AN
− Cu adevărat! − se auzi răspunsul pașnic al călugărului. − Cu adevărat a înviat
Hristos! ... De unde ați apucat pe aici, domnule? Nu sunteți cumva rus?
− Rus... desigur, rus, părințele dragă!... Rus de-adevăratelea... am venit aici la voi din
Serbia, ca să mă rog.
EV
O sinceră bucurie străluci în ochii scumpului stareț, și el chiar aproape încetă a se

sprijini pe sapa grea, așa l-a însuflețit vestea că sunt rus și că am venit dintr-o țară
frățească.
− Milostive Stăpâne! − pronunță el. − Mare bucurie pentru mine că m-ați vizitat,
domnule! Și cum de v-ați dat seama că eu, păcătosul, sunt aici? Probabil, că ați auzit cum
RA
dădeam cu sapa... Că eu, parcă, abia zgândăream cu ea... Da, iaca, totuși ați auzit... ce
înseamnă urechi tinere... Cu adevărat Domnul Însuși v-a adus aici! Așa, vasăzică, rus
sunteți... O, Doamne, Multmilostive!
Și nu trecu niciun minut, că deja discutam cu starețul ca niște vechi prieteni, iar el,
ITU
însuflețit și strălucind de sinceră bucurie, îmi tot punea întrebări.

Părintele Vivian s-a dovedit că avea 86 de ani367. Vârsta lui era destul de respectabilă,
astfel încât, în condiții normale, orice lucrare era deja inutilă. Și totuși, acest stareț ramolit
și slab la sfârșitul anevoioasei sale vieți ascetice încă mai lucra în podgorii, la fel ca și un
obișnuit și sănătos călugăr lucrător. Și aceasta nu era pentru el o delectare voluntară, ci
ED
o ascultare monahală reală, necesară pentru existența altor frați și pentru bunăstarea
mănăstirii lor.
367
De fapt, părintele Vivian avea 76 de ani în acel moment.
©
446
OS
− N-ai ce face, domnule, în situația noastră de acum, vrednică de milă, când nu mai
ISM
sunt călugări tineri, ci au rămas doar stareții ramoliți, trebuie să lucrezi! − îmi spuse
oftând părintele Vivian, potrivind cu palma sa uscățivă o șuviță de păr cărunt, ieșită de
sub scufie.
− Pe lună ce trece, tot mai puțini și mai puțini rămânem noi, călugării ruși, pe Muntele
Athos. Seacă vasul nostru monahal rusesc... Nu-i mai lasă conducerea pe frații noștri
acum să vină la Muntele Athos, le-au închis toate căile de acces. Și nu numai pentru
EL
poporul rus au închis Sfântul Munte, ci în general pentru toți slavii... Nici chiar românilor
nu le permit. Deci, iată că nu mai există nici un flux de forțe noi în rândul frăției noastre...
Noi, bătrâni, ne sfârșim calea vieții păcătoase și nu are cine să ne înlocuiască...
GH
Bătrânul tăcu o clipă, apoi, cu tristețe arătând spre unealtă, continuă:
− Iată și cu muncă e o problemă... Totul trebuie să facem noi, bătrânii. Nu avem
lucrători tineri și sănătoși. Dar puterile ne scad, abia-abia ținând un instrument în mâini.
Ce să faci? Căci nu poate fi lăsată mănăstirea fără lucru. Iar viața merge înainte. Dacă nu
AN
sapi via, nu tai pădurea, nu ari câmpul, se pierde mănăstirea, se preface în pustie!
Vasăzică, cum putem, așa muncim, ca să nu ne prăpădim... Autoritățile ne-au impus
norme severe... dure... și, dacă va merge așa și mai departe, apoi se vor prăpădi mănăstirile
rusești din Muntele Athos. Și dacă nu vor exista călugări ruși, atunci ce fel de mănăstire
rusă va fi?
EV
Starețul tăcu în contemplarea sa tristă. Tăceam și eu, gândindu-mă la cuvintele sale

triste și adevărate.
− Și toate astea vin de acolo, domnule, din multîndurerata noastră Patrie-mamă...
Totul vine de acolo! − reluă părintele Vivian discursul după o pauză lungă. − Am auzit
RA
multe despre ceea ce s-a petrecut în Rusia... Au ajuns și până la noi tristele vești ...Ne
încearcă pe noi Atotputernicul Dumnezeu! Și n-ai ce face: a îngăduit totul pentru păcatele
noastre... a îngăduit, și, iată, câți ani sunt deacuma și nu voiește să ne miluiască... Și nimeni
nu știe, nimeni nu ne poate spune, pe când să așteptăm sfârșitul încercărilor noastre.
Apoi brusc starețul apucă cu o mână sapa, continuându-și lucrul și lovind cu ea
ITU
pământul cu atâta forță, încât involuntar mi-a atras atenția valul de energie care l-a
cuprins pe bătrân.
− Am uitat de Dumnezeu!... Acesta este motivul întregului dezastru teribil! spuse
cu încredere părintele Vivian. − Am uitat de poruncile DomnuluiI... De aceea și suferă
ED
atât de mult timp întregul popor, se zbuciumă ca-n iad, ne știind ce face, și ne văzând în
nimic nici începutul, nici sfârșitul! Stăpânitorul întunericului cutreieră Rusia, distrugând
biserici, ucigând păstorii lui Hristos, semănând necinste și desfrâu... Dar va veni odată și
la aceasta sfârșitul!.. Va veni! Va ajunge poporul rus la învierea sa... Va ajunge!
©
447
OS
Starețul îmi atinse ușor mâna cu degetele sale uscățive și spuse, abia auzit, în același
ISM
timp privindu-mă cu blânzii săi ochi albaștri:
− Credeți-mă, domnule, că va avea milă Domnul Dumnezeu de Mama noastră Rusia...
și va bate ceasul făgăduit, când se va trezi poporul din păcat și-și va veni în fire... Va veni,
va bate acest multașteptat ceas... Numai noi, păcătoșii, să ne rugăm cât mai fierbinte!... Și
dumneata de unde ești de loc din Rusia? Aveți și o soție, copilași?
EL
Eu, cât am putut, am răspuns la întrebările starețului Vivian, încercând să satisfac
curiozitatea lui pe deplin justificată și rezonabilă.
În conversația cu acest remarcabil stareț, timpul zbură pe neobservate. Și eu în curând
am uitat de intenția mea de a ajunge la schitul rusesc, ale cărui cupole de aur strălucitoare
GH
se zăreau în depărtare.
Starețul Vivian m-a condus cu grijă înapoi până la cărarea pe care am lăsat-o acum o
oră.
− De acilea nu e departe până la schit... O să ajungeți, căci soarele-i încă sus... Aș
AN
fi mers și eu, numai că rău tovarăș pot fi pentru un tânăr. Nu mă mai duc picioarele
cum trebuie. Dar nici lucrul nu-l pot lăsa, n-are cine face ascultare. Și fără trudă,
cum vor crește strugurii... Așa că mergeți de unul singur, dragul nostru oaspete,
mergeți cu Domnul... Pe cărărușa asta, așa, tot înainte până la schit, și nu o să vă
EV
rătăciți!
Luându-ne rămas bun, starețul mă întrebă câte ceva și despre Serbia, dând dovadă
de cunoașterea celor mai remarcabile evenimente care au tulburat în ultimii ani această
frumoasă și apropiată nouă țară.
− Va veni ceasul și toată lumea va păși pe calea cea adevărată a lui Hristos... Și se va
RA
împrăștia fumul, și se vor risipi vrăjmașii lui Dumnezeu!”

Am sărutat cu vădită evlavie mâna uscățivă și micuță, aproape ca de copil, a părintelui
Vivian și, după o scurtă perioadă de timp, m-am îndepărtat de el, lăsând în urmă un loc
minunat, care oferea o panoramă frumoasă, și pe starețul care în mod neașteptat apăru
ITU
în calea mea.
Intrând într-un nou coridor verde, care începea cam la două sute de metri de locul de
unde mi-am luat rămas bun de la părintele Vivian, m-am uitat înapoi și l-am mai văzut
o dată pe acest nevoitor rus, care și-a afierosit viața lui Dumnezeu, petrecând pe acest
pământ timp de aproape nouăzeci de ani.
ED
Starețul stătea pe un deal mic, învăluit în raze de soare, privind în urma mea și,
probabil, ne voind să plece, până nu voi dispărea eu din vedere. Și când m-am uitat înapoi,
el mă binecuvânta, însemnându-mă cu semnul sfintei cruci... Eu, la rândul meu, i-am
©
448
OS
făcut o plecăciune starețului, care mă binecuvânta, și cred că el la fel de bine a văzut
ISM
închinăciune mea, precum și eu l-am văzut clar însemnându-mă cu semnul crucii368.
„Spun oamenii, − scria părintele Vivian, − că prea mă preocupă Patria mea,
că nu se cuvine unui călugăr atât de mult să vorbească și să gândească despre țara
lui, ci este timpul ca toate gândurile să și le îndrepteze doar spre Dumnezeu. Acesta
ar fi un reproș corect, dacă iubirea de Patria-mamă ar fi ceva separat de dragostea
EL
lui Dumnezeu. Dar îmi iubesc Patria mea, pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu și,
dimpotrivă, numai pentru că-mi iubesc Patria mea, dragostea mea pentru Dumnezeu
este atât de puternică și de curată. Oricât de mult s-ar apropia omul de Dumnezeu,
poate el oare să-și uite mama? Oare mama sa bolnavă și în suferință nu-i va stoarce o
GH
picătură de lacrimi? Așa e și cu Patria: cine nu-și iubește mama, nu-și iubește Patria,
și care nu-și iubește Patria, nu poate să-L iubească pe Dumnezeu! Sunt sigur că
toate aceste iubiri sunt, în principiu, o singură iubire, o iubire Dumnezeiască, dăruită
de Dumnezeu. Această iubire este asemenea unui val de mare, care lovind țărmul,
AN
acoperă în mod egal toate pietrele: și cele albe și cele negre, și cele mari și cele mici,
și pe nici una nu o poate ocoli. La fel e și cu dragostea, dăruită de Dumnezeu, care
în mod egal îmbrățișează și pe mama, și patria, și pe fratele, și pe dușman, și pe
furnică și n-ai ce-i face. De aceea, eu nu cred omul care spune că Îl iubește numai pe
EV
Dumnezeu și nu varsă măcar o lacrimă, văzând nenorocirea Patriei sale. „Dacă zice
cineva: iubesc pe Dumnezeu!, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel
ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut,
nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20)369.
RA
Părintele Vivian a răposat la 22 septembrie în anul 1940, Dumnezeu izbăvindu-l a fi

martorul unui alt dezastru teribil, ce s-a abătut curând asupra Patriei sale iubite.
ITU
ED
368
Maievski Vl. Povestiri athonite. Paris, 1950, Pag. 62-68.
369
©
449
OS
ISM
Schimonahul Diadoh (Drujinin)
Schimonahul Diadoh (în lume, Dimitrie Mitrofanovici Drujinin) s-a născut în anul
EL
1866 într-o familie de meseriași din orașul Rostov, gubernia Iaroslavl. Părinții credincioși
l-au crescut pe băiat în credință și armonie. Lui Dimitrie îi plăcea să meargă la biserică,
așteptând cu nerăbdare sâmbătă seara, când toată familia mergea la biserică pentru
GH
rugăciune și mărturisire.
Când alți copii alergau gălăgios în jurul bisericii, el se dosea în cele mai ascunse colțuri
din interiorul bisericii, cu atenție observând ceea ce se petrece în jur. Era mai ales surprins
de faptul că aici, în interiorul bisericii, chiar și cei mai neastâmpărați dintre vecinii săi se
AN
comportau foarte liniștit, calm și umil. „Poate că le este frică sau se jenează de cineva −
gândi băiatul. − Dar de cine? De ce El nu poate fi văzut?” Astfel de întrebări îl frământau
pe viitorul ascet.
Mama-i spuse că există un Dumnezeu Atotputernic, care știe și vede totul. Dar de
ce nu Se arată El aici și de ce se tem de El, dacă El nu este aici? Și nu știa cui să pună
EV
aceste întrebări copilărești. Din nou, l-a ajutat mama sa, spunându-i că Dumnezeu este
chiar în inima lui! Dar Dimitrie avea acum o nouă nedumerire: cum poate Dumnezeu
Cel Atotputernic să încapă în inima sa? Și cum poate El să trăiască în același timp în
toate inimile deodată? Îi era stânjenitor să-și mai deranjeze mama, și se hotărî să pună
RA
aceste întrebări preotului, pe care toată lumea-l considera un bun cunoscător ale celor
ce țin de Domnul Dumnezeu. Preotul, după ce-l ascultă pe băiat, îi răspunse: „Copile,
Dumnezeu este un Duh, o putere nevăzută și poate fi peste tot în același timp, și dacă
tu Îl vei chema, El va veni în inima ta, numai tu să-L chemi cu tărie și să arunci din
inima tot ce e de prisos: aspirații, vise, jocuri și așa mai departe și atunci Dumnezeu Se
ITU
va sălășlui în inima ta”.

Întorcându-se acasă, Dimitrie a mers în camera lui și, stând într-un colț, începu să-L
roage pe Domnul să vină la el. A stat așa mult timp. În curând, fără să știe de ce începu
să-i curgă lacrimile și Dimitrie simți în inima sa ceva cu totul neobișnuit, incredibil de
ED
dulce și complet inexplicabil. A căzut în genunchi și a început să plângă și mai tare. Asta nu
era asemănător cu nimic din ceea ce experimentase el mai înainte, lacrimile fiind plăcute
și liniștitoare. Dimitrie vroia să spună ceva, dar îi scăpa de pe buze un singur cuvânt:
„Doamne!” Sufletul lui era plin de bucurie și pace și el simți în mod clar că Domnul Se sălășlui
©
450
OS
Schimonahul Diadoh (Drujinin)
într-adevăr în inima sa de copil. Dimitrie
ISM
ardea de dorință să-și împărtășească
bucuria cu mama sa și alergă în grabă în
camera ei.
Astfel, a trăi cu Dumnezeu, a trăi pentru
Dumnezeu deveni singurul gând al lui
Dimitrie pentru tot restul vieții sale. După
EL
ce absolvi gimnaziul, el voi imediat să intre
într-o mănăstire, dar totuși a trebuit să
treacă printr-o mulțime de încercări înainte
GH
ca această dorință să devină realitate.
Brusc, părinții lui au murit și numeroasa
familie rămase orfană. Rudele îi porunciră
lui Dimitrie, ca fiind el cel mai mare, să
aibă grijă de toți ceilalți frați mai mici,
AN
și el a fost nevoit să intre ca ucenic la un
croitor. Manifestând aici sârguință și talent,
Dimitrie însuși deveni în curând maistru,
asigurând prin munca sa hrana și studiul
EV
fraților și surorilor sale mai mici. Numai

atunci când cel mai mic dintre frații săi
împlini douăzeci de ani, el se întoarse la
gândul realizării vechiului său vis.
La 25 octombrie 1895 Dimitrie
RA
Mitrofanovici veni la Athos, fiind primit în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon.

Firește, a fost imediat pus la ascultare ca și croitor în atelierul de croitorie. Mai târziu a
devenit șeful acestui atelier, pe care l-a condus până la moartea sa.
La 1 aprilie 1899, Dimitrie Mitrofanovici a fost tuns în mantie cu numele Diadoh.
ITU
Primul său duhovnic a fost părintele Agatodor (Budanov), pe care tânărul călugăr îl
iubea foarte mult. Aflând despre experiența sa anterioară de comuniune cu Dumnezeu,
părintele Agatodor l-a binecuvântat să lucreze Rugăciunea lui Iisus. Părintele Diadoh
împlini cu bucurie această binecuvântare, mai ales că nu avea nevoie de eforturi
deosebite pentru a se concentra asupra rugăciunii. De când Domnul a intrat în inima sa
ED
copilărească, El nu a mai părăsit-o. Nu trebuia decât să fie atent și să-și urmărească cu

mintea inima sa.
Arhimandritul Sofronie (Saharov) în cartea sa „Starețul Siluan” astfel îl caracterizează
pe părintele Diadoh: „Timp de mulți ani, imensul atelier de croitorie al mănăstirii a
©
451
OS
fost condus de către părintele Diadoh, un
ISM
călugăr în toate exemplar, îngrijit până la
pedantism, iubitor de slujbele bisericești,
liniștit și generos în relațiile cu oameni,
care se bucura de respectul general”370.
Starea de spirit a părintelui Diadoh
EL
se dezvăluie într-una din scrisorile sale
către duhovnic: „A început sfântul post al
Crăciunului, care, nici nu ne vom da bine
seama cum ne va duce în pragul sfintelor
GH
sărbători, atât de dragi sufletului creștinesc.
Eu doar cugetând la sfintele sărbători,
îmi tresaltă sufletul de bucurie și așteptare, de aceea, având pentru sfinția Voastră o
sinceră dragoste duhovnicească, cu simplitate copilărească mă grăbesc să Vă urez toate
AN
cele bune în ajunul frumoaselor sărbători de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Harul lui
Dumnezeu, cu generozitate dăruit tuturor, mă mângâie, deși sunt nevrednic, și pe mine,
cel mult păcătos. Eu tresalt de bucurie, ca un copil, în vreme ce, pentru păcatele mele, s-ar
cuveni să plâng neîncetat; dar mie și viața mi se pare rai și viețuirea monahală nu o simt
EV
anevoioasă”371.
Părintele Diadoh a răposat la 30 aprilie în anul 1940.
RA
Ieroschimonahul Paladie (Cozlov)

ITU
Ieroschimonahul Paladie (în lume, Petru Matveevici Cozlov) s-a născut în anul 1843
într-o familie de țărani din satul Smișliaevka, comuna Certanovska, județul Senghileyevsk,
gubernia Simbirsk. Numele mamei sale a fost Ana. Despre viața sa înainte de a intra în
mănăstire nu știm nimic. Evident însă este faptul că el a primit o educație bună.
În anul 1879 Petru sosi la Athos, intrând ca începător în Mănăstirea rusească Sfântul
ED
Pantelimon. Prima lui ascultare a fost la brutărie, pe care o făcea cu plăcere. În ciuda muncii
370
371
©
452
OS
Ieroschimonahul Paladie (Cozlov)
grele, ambianța brutăriei îl predispunea la
ISM
rugăciune. Focul arzând din cuptor, mirosul
înmiresmat, mișcarea în tăcere a fraților,
toate acestea trezeau în el dorința de a se
ruga.
Pe 27 noiembrie 1882 Petru a fost tuns
în mantie cu numele Paladie.
EL
Un an mai târziu, pe 22 noiembrie,
a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 23
noiembrie 1896 a fost hirotonit ieromonah.
GH
După care începu activitatea intensă a
părintelui Paladie în afara mănăstirii,
însă în folosul ei. Mai întâi a fost trimis
în Rusia la Ciumbura, unde l-a ajutat pe
AN
părintele Mihail (Savițki), apoi la metocul
Mănăstirii Calamaria, iar din 1910 el era
deja la metocul din Odessa. Oriunde a
fost, el făcea totul numai prin ascultarea
EV
de părintele egumen, cu care coresponda

constant372.
În Odessa l-a prins începutul Primului război mondial.
În 1914 a fost repartizat de către Consistoriul duhovnicesc Herson într-un detașament
RA
medical al Crucii Roșii, a trecut prin război, a fost pe diferite fronturi, a salvat viețile
multor soldați răniți, a fost și el rănit, de multe ori privind moartea în ochi și nu a scăpat
nici chiar de necazul prizonieratului. Capturat de austrieci ca fiind sanitar, el a fost eliberat
peste 12 zile. După care a hotărât să se întoarcă la Muntele Athos. A mers aproape tot
ITU
drumul pe jos, din Austria până la Muntele Sfânt. În cele din urmă, în martie 1920, a
ajuns la locul lui de metanie. Pentru dragostea sa față de frați și pentru curajul său în
război, egumenul Misail i-a acordat părintelui Paladie o bederniță.
La 9 aprilie 1921 părintele Paladie a fost tuns în schimă și numit duhovnic
al mănăstirii. Vasta experiență a vieții practice și a desăvârșirii duhovnicești l-a
ED
ajutat pe părintele Paldie a fi, timp de aproape 20 de ani, un bun păstor al sufletelor
confraților săi. Toată lumea l-a iubit pentru profunda cunoaștere a sufletului omenesc
372
AMRPA. Doc. nr. 849, 934, 935, 1073, 1553.
©
453
OS
și compătimitoarea înțelegere a neputinței
ISM
umane.
Părintele Paladie a răposat la 26
decembrie în anul 1940.
EL
GH
Ieroschimonahul Vasoi (Gorborukov)
Ieroschimonahul Vasoi (în lume, Vladimir Cozmici Gorborukov) s-a născut în anul 1866
AN
într-o familie de țărani din satul Volotovo, comuna Novobezghinsk, județul Novooskolsky,
gubernia Kursk.
A ajuns la Athos la 7 noiembrie 1888, fiind primit în Russik la 21 martie 1889. La
11 martie 1892 a fost tuns rasofor, iar la 6 aprilie 1894 a fost tuns în mantie. La 28 mai
EV
1909 a fost hirotonit diacon, iar la 19 octombrie 1914 a fost hirotonit ieromonah.
Ascultarea și-a făcut-o la Krumița, în mănăstire, la farmacie, la cancelarie și la
metocurile din Constantinopol, Odessa și Moscova. După începerea Primului război
mondial a fost sanitar în detașamentul Crucii Roșii, iar în timpul războiul civil a făcut
RA
parte dintr-o unitate medicală a Armatei voluntare albgardiste. Pe front, printre soldați,
pentru simplitatea și dragostea lui dezinteresată, era iubit foarte mult. În unitatea sa,
el a fost aproape singura persoană, căreia orice soldat, epuizat de război, putea să-și
descarce sufletul. Părintele Vasoi, întreaga sa viață s-a rugat și s-a îngrijorat pentru
ITU
fiecare persoană, fie și numai o singură dată întâlnită de el. Împreună cu unitățile
armatei albgardiste în retragere el ajunse mai întâi pe teritoriul Poloniei și de acolo
aproape pe jos a ajuns la Muntele Athos. Părintele Vasoi a revenit la Russik pe data
de 9 aprilie 1923. La 13 martie 1925 a fost tuns în schimă.Tot restul vieții l-a trăit în
Vechiul Russik.
ED
Interesantă este povestirea despre întâlnirea părintelui Vasoi cu scriitorul Boris Zaițev,
pe care o găsim în cartea sa despre Athos. Iată ce scria el: „Părintele Vasoi veni din
grădină. Avea ochii plini de viață și veseli ca a unui viețuitor în natură, cu totul încărunțit
și foarte binevoitor. Era corpolent și într-un fel confortabil. Aflând că vin de la Paris, în
©
454
OS
Ieroschimonahul Vasoi (Gorborukov)
mod tainic m-a tras deoparte, întrebându-mă
ISM
despre o cunoștință comună, prietenul său.
Primind o veste bună, părintele Vasoi se
însenină la față și, bucuros din cale-afară,
se tot bătea cu palmele pe din lături, se
însemna cu semnul crucii și sălta de bucurie,
astfel încât pe tot parcusul scurtei noastre
EL
șederi la Russik el rămase într-o stare de
entuziasm.
− M-ai mângâiat, ah, nici nu-ți pot spune
GH
cât de mult m-ai mângâiat! − spuse el,
arătându-mi totodată modestele paraclise
ale Russik-ului, unde nu sunt nici cruci
din perle, nici potire de aur, nici miniaturi
prețioase pe Psaltiri.
AN
− Veniți, vă rog, încoace, să trecem pe
la racla Sfântului Sava...
Ne-am lăsat apoi duși într-un pridvor
scăldat de soare, ocupat în întregime de
EV
maci, iasomie și trandafiri puși la uscat, din

care părintele Vasoi făcea ceai.
− Asta-i gospodăria mea, ne mai alinăm
și noi...
O aromă dulce și delicată persista în jur. Petalele roșii rubinii de mac și cele purpurii
RA
de trandafiri, veștejindu-se la soarele athonit, toate păreau a se transforma în cele mai

suple umbre ale creaturilor lui Dumnezeu, în suflete semitransparente, păstrând totuși o
picătură din parfumul sfânt.
Părintele Vasoi, amintindu-și din nou ceva, râse vesel, ochii lui verzi strălucind de
ITU
bucurie.
− E ca și sărbătoare pentru mine acum, așa m-ați bucurat, cu adevărat m-ați bucurat!
Și părintele Vasoi, florarul și, se pare, apicultorul Russik-ului, acest suflet simplu și
curat, m-a dus la vechiul turn, unul din principalele locuri sfinte ale mănăstirii, de unde
cândva prințul sârb Sava, mai târziu sfânt preaslăvit, și-a aruncat hainele sale împărătești
ED
trimișilor tatălui său, refuzând să se întoarcă la palat și alegând calea cea sinceră a
părintelui Vasoi”373.
373
©
455
OS
Această poveste simplă arată cum
ISM
se îngrijora părintele Vasoi de prietenii
lui, pentru care se ruga neîncetat. El nu
aștepta recunoștință și recompensă pentru
rugăciunile sale, ci se mulțumea cu simplele
vești bune despre cei pentru care se ruga.
Cea mai mare răsplată pentru rugăciune
EL
este reala conștiință a faptului că se face
voia lui Dumnezeu. Nimic nu-i unește pe
oameni ca rugăciunea reciprocă. Chiar și
GH
cel mai înverșunat dușman în inima noastră
se transformă în mod miraculos într-o persoană apropiată, dacă ne străduim să ne rugăm
pentru el cu toată seriozitatea. În acest caz, Dumnezeu Însuși ne împacă, El realizează
o schimbare cu neputință pentru om. Prin urmare, afirmațiile unora precum că este
imposibil a te ruga pentru dușmani, sunt neîntemeiate. Ceea ce este cu neputință la om,
AN
este cu putință la Domnul. Trebuie doar să ne hotărâm a începe o astfel de rugăciune, iar
restul îl va face Domnul.
Părintele Vasoi a răposat la 2 septembrie în anul 1942.
EV
Schimonahul Spiridon (Pocvala)

RA
Schimonahul Spiridon (în lume, Spiridon Feodosievici Pocvala) s-a născut în anul 1858
într-o familie de țărani din satul Bolșoi Tocmak, județul Berdyansk, gubernia Tavricesk.
Tatăl său Feodosie a murit pe 26 iulie 1892. El a fost un om foarte credincios, încercând
ITU
toată viața sa să facă ceea ce era plăcut lui Dumnezeu, crescându-și și copiii în evlavie.
Spiridon din copilărie l-a imitat pe tatăl său, însoțindu-l întotdeauna la biserică. Crescând,
el a descoperit tatălui său că își dorește să-și afierosească viața lui Dumnezeu, cerându-i
binecuvântarea să meargă la mănăstire. Încântat la culme, tatăl a fost de acord imediat,
dar Spiridon avea și datoria serviciului militar și numai după încheierea acestuia a fost cu
ED
putință să-și realizeze visul.

Spiridon Feodosievici sosi la Athos la 30 ianuarie 1889, intrând în Mănăstirea rusească
a Sfântului Pantelimon. El a fost trimis imediat la ascultare la Krumița, unde mulți dintre
frați lucrau în podgorii. La 18 martie 1892 a fost tuns rasofor și numit Serapion, iar la 15
©
456
OS
Schimonahul Spiridon (Pocvala)
martie 1894 a fost tuns în mantie cu același
ISM
nume, și la 15 noiembrie 1919 a fost tuns în
schimă cu numele Spiridon.
După tunderea în mantie părintele
Spiridon și-a făcut ascultarea la cheiul
din Krumița, apoi din 1909 până în 1939
a fost econom șef. Această ascultare era
EL
considerată drept cea mai responsabilă și mai
dificilă. Plantațiile întinse de vii și livezile
extinse de măslini cereau nu numai abilități
GH
organizatorice sporite, dar, de asemenea, și
o minte flexibilă, spiritual pricepută, pentru
ca și în beneficiul sufletului să dirijeze cu
îndemânare forța de muncă, care consta
în principal din călugări începători. Și
AN
părintele Spiridon s-a descurcat perfect cu
această sarcină, astfel încât nu numai lucrul
sporea în mâinile lui, ci și oamenii erau pe
deplin mulțumiți de el. Cât a fost el econom
EV
la Krumița, mănăstirea nu a primit nicio

plângere cu privire la conducerea metocului
de la călugării care lucrau acolo, ceea ce reprezenta un contrast puternic cu alte perioade
ale vieții metocului.
Părintele Spiridon cunoștea chiar și cele mai mici nevoi ale fraților din subordinea sa.
RA
Citind jurnalul lui374, te minunezi cu câtă dragoste părintească se îngrijea el de fiecare

frate în parte. El nu avea favoriți sau prieteni foarte apropiați, îi iubea pe toți în mod egal,
cu adevărat, ca pe niște copii ai lui Dumnezeu. Iar frații, la rândul lor, l-au îndrăgit mult
pe mentorul priceput, harnic și foarte subtil din punct de vedere duhovnicesc.
ITU
Această idilă a durat exact treizeci de ani! În tot acest timp părintele a fost economul
și adevăratul părinte duhovnicesc al călugărilor din Krumița. Iată ce scrie despre el
părintele Sofronie (Saharov), care l-a cunoscut personal: „Printre frații mănăstirii a fost
și un remarcabil ascet, schimonahul Spiridon, care a trăit în mănăstire o jumătate de
secol. Prin firea sa era un om cu trup și suflet solid, puternic și foarte muncitor. Era un
ED
adevărat călugăr, puternic în faptă. Din primii ani de viață monahală, el a iubit rugăciunea
lui Iisus, și a rămas întotdeauna în această lucrare, care necesită o răbdare excepțională,
374
©
457
OS
atenție și auto-reținere. Ca cei mai mulți
ISM
dintre călugării de la Sfântul Munte,
părintele Spiridon era foarte simplu,
aproape analfabet, dar foarte înțelept. Din
experiența îndelungată a rugăciuni minții,
el a căpătat o înțelegere clară a puterilor
omenești, a proprietăților sufletului. El știa
EL
bine că rugăciunea minții are nevoie de o
minte liberă de orice impresii, și cu tărie și
credință profundă ducea această nevoință de neînțeles pentru majoritatea oamenilor.
GH
Ascultarea părintelui Spiridon era estul de ostenitoare: el a fost economul metocului,
numit Krumița... Ultimii trei sau patru ani ai vieții sale i-a petrecut în spitalul mănăstirii,
pentru că suferea mult de reumatism, care i-a desfigurat articulațiile la mâini și la picioare
și l-a lipsit de capacitatea de a lucra”375.
Părintele Spiridon a răposat la 8 august în anul 1942, slujind cu credincioșie mănăstirii
AN
și fraților timp de 52 de ani, mereu fiind cu Dumnezeu.
EV
Ieroschimonahul Serghie (Tiutin)

Ieroschimonahul Serghie (în lume, Serghei Nicolaevici Tiutin) s-a născut în anul 1869
RA
în satul Staro-Kosticevsky, județul Syzran, gubernia Simbirsk. Numele mamei sale a fost
Evdochia. Serghei a absolvit o facultate pedagogică, devenind profesor la o școală din
Staro-Kosticevsky. A lucrat în această funcție aproape 20 de ani. A fost foarte iubit și
respectat pentru simpatia și dragostea lui față de copiii. Pentru meritele sale în educație a
primit personal titlul de cetățean onorific.
ITU
Dar, în ciuda tuturor acestor succese ale lui Serghei Nikolaevici, sufletul lui era ca și
cum se afla închis într-o cușcă, voind ceva mai mult, mai înălțător, mai frumos, încercând
mereu să scape din cadrul vieții lumești cenușii. Prin urmare, Serghei Nicolaevici se
gândi la intrarea în mănăstire. Dar el reuși să-și îndeplinească planul doar atunci când
soția lui muri de tuberculoză.
ED
La 12 august 1910 el a intrat în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Muntele

Athos, unde la 29 februarie 1912 a fost tuns rasofor și numit Serghie, iar la 21 martie 1914
375
©
458
OS
Ieroschimonahul Serghie (Tiutin)
a fost tuns în mantie cu numele Smaragd, și
ISM
la 9 martie 1927 a fost tuns în schimă cu
numele Serghie. La 28 iulie 1922 părintele
Serghie a fost hirotonit ierodiacon, iar la 30
aprilie 1930, ieromonah.
Din primele zile ale șederii sale în
mănăstire, părintele Serghie era la ascultare
EL
în cancelarie. De la 25 noiembrie 1928 până
la 1 ianuarie 1937 el a slujit ca antiprosop
în Careia, iar din 1937 până la moarte a
GH
fost casierul mănăstirii.
Scriitorul Vl. Maievski își amintește
astfel întâlnirea sa cu părintele Serghie în
Careia: „Părintele Iliodor m-a dus la konak-ul
Mănăstirii Sfântul Pantelimon din Careia,
AN
direct la antiprosop, la ieroschimonahul
Serghie. Bătrânul ospitalier m-a primit cu
cordialitate, imediat înconjurându-mă cu o
adevărată grijă părintească, oferindu-mi
EV
informațiile necesare.
Aici m-am spălat, m-am schimbat și m-am odihnit. Apoi, la o ceașcă de ceai, m-am
bucurat mult de o conversație interesantă cu părintele Serghie, care era în toate privințele
un om extrem de cultivat și un călugăr foarte bun.
Judecățile lui înțelepte despre viață, îndrumarea lui părintească și mângâierea din
RA
inimă pentru întreaga viață s-au împlântat în mintea și sufletul meu, umplându-l de
recunoștință pentru acest om minunat și călugăr exemplar”376.
Părintele Serghie reprezenta mănăstirea în Kenotită la un moment în care se petreceau
schimbări majore în stilul de viață al călugărilor de la Muntele Athos: se adopta un nou
ITU
regulament al Athos-ului, se petrecea schimbarea relațiilor cu noul guvern grec. Toate

acestea necesitau o muncă grea constantă și din partea părintelui Serghie. Este meritul
său faptul că tinerii sosiți între anii 1925-1927 din Carpații Rusiei, dornici să rămână
în Russik, nu au fost dați afară din Muntele Athos. El a fost în stare să dovedească
că acești tineri sunt cu adevărat ortodocși, fapt despre care Sfântul Sinod se îndoia. În
ED
discursul său cu privire la acest subiect la ședința Sinodului părintele Serghie a spus:
„Toată Europa știe că secole de-a rândul ugro-rușii s-au luptat pentru Ortodoxie și numai
376
Maievski Vl. Povestiri athonite. Paris, 1950, pag. 49.
©
459
OS
prin violență au fost obligați să pomenească
ISM
numele Papei la slujbe, și de îndată ce au
fost eliberați de puterea austriacă, imediat
au revenit la Ortodoxie. Ei s-au luptat timp
de o sută de ani pentru Ortodoxie, și astfel
de oameni nu pot să nu cunoască dogmele.
Patriarhia [Ecumenică] ar trebui să se
EL
bucure de faptul că un milion și jumătate
până la două milioane de uniați s-au convertit
la Ortodoxie”377. Perseverența părintelui
GH
Serghie în această chestiune a fost un succes, iar Sinodul a refuzat să-i expulzeze pe
carpato-ruși din Athos.
Părintele Serghie a fost în primul rând un adevărat călugăr ascet. Incredibilul dezinteres
a fost caracteristica sa distinctivă. În chilia sa nu era vreun lucru în două exemplare. Avea
doar o singură sutană, un scaun, o pătură etc. De îndată ce primea în dar un lucru pe care
AN
îl avea deja, el imediat îl dădea unui alt frate sau îl atârna de ușa ruholnei*.
Părintele Serghie a fost un mare iubitor al rugăciunii lui Iisus. A lucra rugăciunea era
principala lui ocupație și mângâiere. Înainte de moartea sa, când se îmbolnăvi grav și nu
mai putea merge la biserică, el stând așezat în chilia sa făcea neîncetat rugăciunea lui
EV
Iisus și, așa cum a spus chilielnicul său, ultimele sale cuvinte au fost „Iisuse Hristoase ...”
Părintele Serghie a răposat la 13 octombrie în anul 1942.
RA
Schiarhimandritul Alexie (Chireevsky)

ITU
Schiarhimandritul Alexie (în lume, Vladimir Leonidovici Chireevsky) a fost

reprezentantul unei faimoase familii de nobili, nepotul celebrilor frați slavofili Chireevsky.
S-a născut în anul 1870 în gubernia Orel, unde tatăl său avea o moșie mare. Vladimir
Leonidovici, înainte de a intra în mănăstire, la vârsta de 26 de ani, a reușit să-și facă și
ED
serviciul militar, rămânând locotenent în rezervă, să studieze la universitate și la Academia

Teologică și să învețe mai multe limbi europene.
377
©
460
OS
Schiarhimandritul Alexie (Chireevsky)
La 22 octombrie 1896 Vladimir
ISM
Leonidovici vine la Muntele Athos și
cere imediat să fie primit ascultător la
Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon,
unde a fost primit cu bucurie. Un an mai
târziu, la 17 martie, a fost tuns în mantie
cu numele Alexie și la 17 martie 1903 a fost
EL
tuns în schimă cu același nume. La 7 iunie
1901 a fost hirotonit diacon, iar trei zile mai
târziu, ieromonah.
GH
Părintele Alexie și-a făcut ascultarea mai
întâi în bibliotecă, fiind asistent al părintelui
Matei (Olșansky); din 23 septembrie 1903 a
fost trimis la Noua Tebaidă; din anul 1910 a
fost starețul metocului din Constantinopol378;
AN
din anul 1914 a fost duhovnic la metocul din
Odessa; din august 1917 revine din nou în
mănăstire și se stabilește în Noua Tebaidă,
ducând acolo un mod de viață eremit.
EV
Părintele Alexie a fost unul dintre

oponenții activi ai doctrinei imeabojnicilor.
A publicat numeroase articole despre această problemă în „Țercovnie Vedomosti”, pentru
care i s-a acordat de către Sfântul Sinod o cruce de aur pectorală.
La invitația reprezentanților Bisericii Ruse din exil și cu binecuvântarea stareților
RA
mănăstirii, la 25 noiembrie 1925 părintele Alexie a plecat la Paris, devenind stareț al unei
mănăstiri închinate Tuturor Sfinților de lângă Verdun, construită pe mormintele soldaților
ruși. Stareții mănăstirii au considerat că este necesar a avea un reprezentant într-unul din
centrele de emigrare din Rusia, de aceea, în ciuda cererilor repetate ale părintelui Alexie
ITU
de a se întoarce înapoi la mănăstire, ei au insistat asupra șederii sale acolo.

Iată ce scrie părintele Alexie în scrisoarea de răspuns starețului Misail la 4 aprilie
1929: „Anul trecut, întorcându-mă de la biserică, în Vinerea Mare, am primit scrisoarea
Sfinției Voastre, în care m-ați sfătuit să amân întoarcerea mea la Sfântul Munte Athos
până la sfârșitul tulburării din biserică [schisma Karlovci]. A fost o lovitură mare pentru
ED
mine! Cu ajutorul lui Dumnezeu, am depășit-o și acum sunt preocupat de viza mea. Potrivit
zvonurilor, Sfinția Voastră, Părinte, doriți personal întoarcerea mea. Cât de plăcut ar fi
378
©
461
OS
pentru mine acum, la Paște, să primesc de la sfinția voastră o scrisoare părintească cu
ISM
vestea că mi s-a acordat viza. Nu visez la nimic altceva, decât la tăcerea din Muntele
Athos în coliba mea din Tebaida. Cât ne-a mai rămas din această viață? Oare nici chiar
fiind pe moarte, apropiindu-ne de porțile morții, nu ne vom vedea?”379
La 26 aprilie 1937, la sfințirea bisericii din Schitul Tuturor Sfinților Ruși, părintele
Alexei a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Mai târziu, când a devenit evident faptul
EL
că emigrația rusă nu poate oferi un ajutor decent mănăstirii, părintele Alexie a făcut un
mare efort pentru a reveni la Athos. Dar fără succes. Deși conducerea mănăstirii de mai
multe ori a solicitat Sfintei Chinotite să îi permită să se întoarcă la mănăstire, ea nu i-a
dat permisiunea pentru întoarcerea sa, referindu-se la rangul lui de arhimandrit, primit
GH
în afara jurisdicției Patriarhului Ecumenic. Dar, în ciuda acestui fapt, părintele Alexie nu
a încetat niciodată să mențină o legătură duhovnicească cu Athos-ul și în mod constant a
corespondat cu staretul Misail380. De la 15 octombrie până la 26 noiembrie în anul 1937
el a vizitat Muntele Athos ca pelerin, ceea ce a fost o mare mângâiere pentru sufletul său,
AN
care tânjea după Athos.
Părintele Alexie a repauzat în anul 1945.
EV
RA
Schimonahul Nil (Garbari)

Schimonahul Nil (în lume, Narchis Evstafievici Garbari) s-a născut în anul 1863 în
satul Iascovți, județul Kremenețk, gubernia Volynsk. Numele mamei sale era Tatiana. Ea
ITU
a fost primul său profesor și mentor. Ea a aprins dragostea înflăcărată pentru Dumnezeu
în inima lui. Încă copil fiind, el visa la viața monahală, și când a împlinit 16 ani a plecat
de acasă, mergând pe la locurile sfinte ale Rusiei. La Kiev el s-a întâlnit cu niște călugări
din Athos și împreună cu ei în anul 1879 veni la Sfântul Munte.
La început el a trăit într-o colibă la Kapsala împreună cu un stareț rus, care l-a tuns
ED
în mantie cu numele Nil. După moartea starețului său în anul 1907 părintele Nil a intrat
în Noua Tebaidă, unde a fost tuns în schimă cu același nume. Aici, timp de aproape 25 de
379
380
AMRPA. Doc. nr.3679.
©
462
OS
Schimonahul Nil (Garbari)
ani el a trăit într-o colibă pustnicească, ducând o viață de strictă tăcere. Doar din când în
ISM
când îl mai deranjau vizitatorii săi.
Despre o astfel de vizită ne relatează scriitorul B. Zaițev: „Părintele Petru ne-a condus
la o colibă mică, adăpostită printre smochini.
− Aici viețuiește părintele Nil, − mi-a spus el. − Haideți să-i facem o vizită.
Din colibă ieși un bătrânel, cu un ancadrament de păr alb și pufos ca zăpada în jurul
cheliei capului său, înfășurat într-un fel de sul de stofă, împăciuit și oarecum surprins.
EL
Ochii săi uniform spălăciți, cu nuanță de veșnicie, lăcrimau ușor. Se sprijinea într-un
toiag.
− Este un om simplu, din țărani, − îmi șopti părintele V. De mulți ani se nevoiește
GH
aici singur. De vorbit nu prea vorbește, duce o viață de ascet...
Am intrat în coliba lui. Totul era extrem de sărăcăcios. Patul lui erau doar niște
scânduri aproape goale. În colțul de rugăciune se vedeau niște iconițe... Părintele Nil
arăta oarecum uimit, părându-i-se ciudat, de ce anume de el, om neremarcabil și retras,
se interesează vizitatorul venit de peste mări. Pe de o parte și eu eram jenat de faptul că
AN
dăm buzna în viața lui curată și înaltă. Dar, scopul scuză mijloacele. Căci vizita nu era
doar o simplă curiozitate!
Părintele Petru, netezindu-și barba sa brună și rară, îi zise:
− Părinte Nil, poate-l tratezi pe oaspete cu niscaiva smochine.
EV
Părintele Nil, ușor jenat, se grăbi să bâjbâie pe undeva prin întunericul unei cămări.
Noi am ieșit la aer.
− Și cum locuiește el aici?
Iar părintele Petru răspunse cu voce domoală:
− Așa și trăiește, pustnicește... de mai bine de treizeci de ani. Noaptea păzește podgoria
RA
mănăstirii de mistreți, să nu o distrugă... Ziua citește la Psaltire, își face canonul și se

roagă... ...Locul este izolat, numai bun pentru pustnicie.
Părintele Nil apăru din cămară și mai confuz, fără de smochine.
− Să nu bănuiți, domnul meu, că nu sunt ele chiar prea bune... Ce să-i faci...
ITU
− Haide, nu vă mai necăjiți, părinte. Îmi pare rău că v-am deranjat. La urma urmei,
noi nici n-am apucat să înfometăm.
Nu am stat prea mult timp la părintele Nil. Și când coliba lui dispăru după tufișuri,
părintele Petru râse binevoitor.
− Doamne, oare cu ce se hrănește acest om, este uimitor... Și noi, cei de la schit, nu ne
ED
omorâm cu mâncarea, dar el...”

− Adică?
− Păi, cel puțin cu smochinele astea. El le adună și le păstrează pentru un an întreg,
căci altceva aici nu mai este nimic! Nu tu pâine, nu tu cartofi. Iar smochinele iarna
©
463
OS
putrezesc. O duci la gură, iar ea e alunecoasă și cu un miros... Ce mai! Iar el le consumă
ISM
și este mereu sănătos, nimic de zis. Prin urmare, acuma el a mers în cămară și a căutat
pentru dumneata vreuna bună. Dar de unde!, dacă sunt de anul trecut, le mai poți păstra
cumva? Tot de la ele e și duhoarea din cămară, de nici nu poți intra în ea.
Vin eu la el odată și aud cum citește o catismă. O termină și începe alta. Zic, lasă să
o termine, să nu-l deranjez. Stau sub fereastră. Iar el, catismă după catismă... Am stat
EL
eu cât am stat... Dar vremea trece și să-l întrerup nu vreau... i-am lăsat un semn că am
fost la el și hai spre casă! Și uite așa: de mistreți păzește, la Psaltire citește, câte o mie de
mătănii în zi săvârșește”381.
În 29 noiembrie 1932, părintele Nil a căzut grav bolnav și a fost silit să renunțe la
GH
coliba sa și să se mute la Russik. Alți 13 ani i-au trebuit ca să lupte cu boala, dar tot
timpul a fost calm și echilibrat, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate aceste încercări.
Părintele Nil a răposat la 21 iulie în anul 1945.
AN
EV
Schimonahul Ioan (Popovici)

Schimonahul Ioan (în lume, Ivan Andreevici Popovici) s-a născut în anul 1904 într-o
familie de țărani (părinții săi, Andrei și Maria) din satul Gorincevo, provincia Maramureș
RA
din Rusia Subcarpatică, care, înainte de al doilea război mondial a făcut parte din Imperiul
Austro-Ungar, iar între cele două războaie mondiale făcea parte din Cehoslovacia. Rusia
Carpatică din cauza unor evenimente bine-cunoscute din Rusia a rămas unul dintre puținele
locuri în afara teritoriului Uniunii Sovietice, unde s-a păstrat neschimbată tradiția veche
a Rusiei pre-revoluționare. Anume aici se concentrau cele mai mari grupuri din primul val
ITU
de emigrare, dintre care mulți erau clerici.

Sub influența acestor slujitori ai bisericii, a oamenilor de cultură în această regiune
începu să se dezvolte în mod activ mișcarea națională și culturală rusă: se construiau
noi biserici, luau ființă misiuni duhovnicești, se reînnoiau mănăstiri. Rezultatul acestei
ED
activități a fost hotărârea unor tineri locali de a merge la Muntele Athos în Mănăstirea
rusească a Sfântului Pantelimon, care, în acele timpuri avea mare nevoie de oameni.
Printre acești tineri era și Ivan, în vârstă de 22 de ani.
381
Zaițev B. Athos. Paris, 1928, pag. 98-103.
©
464
OS
Ivan Popovici, împreună cu alți
ISM
compatrioți ai săi, a intrat în Russik la
4 august 1926, unde a primit una dintre
cele mai grele ascultări − să îngrijească
de tauri. Fapt este că mănăstirea avea
pe teritoriul sau o tăbăcărie, unde erau
EL
folosite materii prime proprii. Prin
urmare, mănăstirea ținea pe proprietățile
sale o turmă mare de tauri, de care
îngrijeau călugării puternici fizic. Ivan
GH
era un tânăr foarte puternic din punct de
vedere fizic, așa că a fost trimis la o astfel
de ascultare. La 24 martie 1928, Ivan a
fost tuns rasofor cu numele Iason.
AN
În acel timp, la Krumița s-a îmbolnăvit
grav apicultorul mănăstirii, și din cauza
faptului că nu aveau cu cine-l înlocui, imensa
gospodărie apicolă, cu imense cantități de
EV
miere era amenințată cu distrugerea. Dar

imediat și-au amintit că părintele Iason în tinerețe îl ajuta pe tatăl său la albinărit și atunci
a fost trimis imediat la Krumița ca ajutor de prisăcar. Acesta din urmă a murit curând, iar
părintele Iason a rămas singur. Ceea ce a fost o mare provocare pentru tânărul călugăr,
căci astfel a fost nevoit să înceapă o nouă viață pustnicească, încă necunoscută de el. De
RA
la mănăstire nu aveau de unde să-i dea vreun ajutor. Însă pentru rugăciunile stareților,
Dumnezeu nu l-a lăsat pe curajosul ascultător, astfel încât el nu numai că a făcut față cu
succes sarcinii încredințate, ci a atins și înalte culmi duhovnicești.
Timp de 20 de ani el de unul singur a furnizat fraților săi din mănăstire un produs
ITU
alimentar atât de necesar – mierea; în același timp, necruțându-se pe sine în fapte ascetice,
pas cu pas urca pe scara duhovnicească.
O amintire despre întâlnirea cu el ne-a lăsat scriitorul Vl. Maevski: „Cărărușa șerpuia
printre tufișurile dese... Și nici nu mi-am dat bine seama cum m-au dus pașii către acest
minunat colțișor de rai, care părea a se deschide în calea mea din întâmplare, pentru că de
ED
el, se pare, uitase și călugărul care mă însoțea.

− Tii, aici e prisaca de la Crumița! − se dumiri el, încercând să întrezărească ceva
după desișul verde al frunzișului. − Așa e ... ea este! Aici părintele Iason se mântuiește și
©
465
OS
de albinuțele lui Dumnezeu îngrijește... Deosebit călugăr... Dar acum veți vedea și singur!
ISM
− sfârși vorba tovarășul meu de drum, monahul Haralambie, cotind cu îndrăzneală de pe
cărăruie.
Peste doar câteva clipe el împinse cu mâna un mic clenci, invitându-mă să intru pe o
portiță îngustă, în spatele căreia se vedea o cărăruie, care trecea peste o văgăună adâncă,
dosită de arbuști și tufișuri de nepătruns. Și în jur, pe o mare întindere, nu se zărea nicio
locuință umană, atât de sălbatică se înfățișa vederea înconjurătoare.
EL
Ne-am apropiat de o căsuță mică, în care duceau două uși, una drept înainte, probabil,
în camera de zi, și alta pe terasă spre dreapta, într-o bisericuță mică, în care se vedeau
pâlpâind niște candele. Și eu, involuntar, imediat am intrat în această bisericuță miniaturală
GH
pentru a mă închina...
− Părinte Iason, ... părinte Jason! − strigă însoțitorulul meu, voind, probabil, de
la distanță să anunțe gazda despre sosirea noastră și ne îndrăznind să treacă hotarele
prisăcii, unde zumzăiau de zor albinele. − Lasă un pic lucrul, părinte Iason... Ți-am adus
AN
un oaspete... vino până aici!
Călugărul-prisăcar ne flutură de la distanță din mână, ca semn că vine imediat. În
curând figura lui, iluminată de soarele strălucitor, se apropie de chilie, unde noi îl așteptam
pe terasă. Cu o involuntară curiozitate îl așteptam pe acest stareț apicultor, o altfel de
întâlnire neputându-mi nici imagina... Cât de surprins am fost însă când pe terasă a urcat
EV
nu un stareț, ci un foarte tânăr călugăr, care în urmă cu doar câțiva ani a venit din Rusia
Subcarpatică în Muntele Athos ca un simplu mirean-pelerin, rămas apoi pentru tot restul
vieții sale ca monah la poalele Muntelui Sfânt.
Părintele Iason nu avea mai mult de treizeci de ani. Dar câtă seriozitate și înțelegere
RA
profundă emana din întreaga sa făptură modestă, îmbrăcată într-o dulamă veche! Și
această seriozitate într-un fel uimitor se împletea cu o naivitate copilărească, cu o afecțiune
sinceră în voce și cu capacitatea de a-ți aduce în suflet, fără niciun efort, liniștea și pacea,
ceea ce este rar de așteptat chiar și de la un bătrân într-un mediu laic.
Întreaga lui figură emana pace și bunăvoință. Și după două sau trei minute de conversație
ITU
cu el, am simțit că eram în întregime la cheremul acestui om tânăr, acestui călugăr liniștit
și smerit, în ciuda diferenței noastre semnificative de vârstă.
– Mă bucur, mult mă bucur, dragii mei oaspeți, că ați binevoit să-mi vizitați stupina,
– spuse încet părintele Iason, salutându-ne. − Aici e multă liniște... Nimeni nu se prea
arată pe aici... E departe de drum prisaca mea. Dar e mai bine pentru albine... Sunteți din
ED
Serbia, domnule? – întrebă el, privindu-mă cu ochii săi senini. – Minunată țară e Serbia,
ortodoxă... Cum o mai duc tânărul rege și Preafericitul Patriarh? Căci ei sunt scumpii
noștri ocrotitori și sprijinitori... Am și fotografiile lor. Mă rog și pentru ei lui Dumnezeu,
©
466
OS
ca El, Cel Prea Înalt, să le dea putere și tărie duhovnicească în marea lor lucrare întru
ISM
slava Bisericii noastre.
Eu abia reușeam să răspund la întrebările călugărului apicultor, încercând în același
timp a-i satisface curiozitatea lui destul de ușor de înțeles.
− Mă iertați pe mine, păcătosul? − zise amabila gazdă. − Sunteți osteniți de drum și
de arșiță, iar eu nu mai termin cu palavrageala... Imediat vă aduc niște cvas rece, și vă
EL
rog să stați un pic să vă odihniți.
Și el dispăru repede, apărând din nou cu un urcior plin de cvas rece.
− Un om rar! − remarcă tovarășul meu de drum. − Blând și harnic, adevărat călugăr
este părintele Iason... A venit din Carpați, dimpreună cu băștinașii săi, și a rămas...
GH
«Nu vreau, − zice el − să mă mai întorc în lume: adevărul este doar aici − și nicăieri
altundeva»... Ascultarea a făcut-o la un minunat stareț apicultor... A fost tuns și, iată, el
însuși a devenit apicultor după ce și-a îngropat starețul... Mai mult de o sută de stupi are
acum, cu care singur se descurcă. Toată ziua e la muncă și noaptea e în biserică... Foarte
AN
râvnitor ascet!
− La urma urmei, sunt carpatin, ortodox, rus..., − zise părintele Iason. − Niciodată
nu am fost la Moscova sau în Sankt Petersburg, dar Rusia o cinstesc ca pe patria mea
EV
cea iubită... Nu a rânduit Domnul să o văd − aceasta este voia Lui sfântă, dar a ne ruga
pentru voi toți și pentru Rusia-mamă, noi nu încetăm. Și va veni clipa... ea se va ridica din
morți... cum ar putea fi altfel?
− Cum v-ați obișnuit aici singur, părinte Iason? − l-am întrebat un pic mai târziu,
atunci când pe masă apăru un samovar mic, și pe o față de masă curată alături de miere
RA
erau puse niște bucăți de pâine neagră, delicioasă. − Nu tânjiți după locurile natale, după
Carpați, după rude și prieteni?
Tânărul călugăr zâmbi calm.
− De ce să tânjesc după toate... Dumnezeu este peste toate și peste ei toți, și
ITU
peste mine, păcătosul... Dacă știam că voi tânji după lume ca și călugăr, apoi nici nu
mă călugăream... Din voia mea, de fapt, am rămas aici... Și de ce aș tânji după lume?
Doar vedeți bine cât har avem aici... Și ce-i mai trebuie omului? Să muncească și
să se roage. Atunci nicio tânjire nu-i poate pătrunde în inimă... De muncă aici este
ED
suficient. Albinele cer îngrijire pe durata întregului an. Și Domnul îmi dă și tărie
fizică și milă duhovnicească... Iar albinuțele..., aceste minunate ființe ale Domnului,
de la ele putem învăța multe... Părintele Iason tăcu, privindu-mă cu un zâmbet liniștit
și blând.
©
467
OS
Iar eu nu am mai îndrăznit să-l deranjez
ISM
cu întrebări inutile despre viața și nevoințele
sale, înțelegând că acest tânăr călugăr avea
orizontul său clar și definit, care putea fi
doar invidiat”382.
La 14 februarie 1942 părintele Iason a
fost tuns în schimă cu numele Ioan. El a
EL
continuat fără de cârtire să-și facă ascultarea
de unul singur, lăudând și mulțumind lui
Dumnezeu în chilia sa pustnicească.
GH
Părintele Ioan a răposat la 30 aprilie
1951. Milostivul Dumnezeu care l-a învrednicit de multele Sale mângâieri, i-a mai adăugat
una: părintele Ioan s-a învrednicit să moară în mănăstirea lui iubită și printre frații săi în
Hristos. Însoțit de Preasfintele Daruri și de recunoscătorii frați ai mănăstirii, el a mers
AN
pe ultimul său drum.
EV
Ieroschimonahul Pinufrie (Erofeev)

RA
Ieroschimonahul Pinufrie (în lume, Polieuct Ivanovici Erofeev) s-a născut în anul 1866
într-o familie de țărani din satul Vyezdnovskoe, județul Arzamas, gubernia Nijegorodsk.
A absolvit școala sătească și gimnaziul. A vrut să intre la un Seminar Teologic, dar
nevoia familiei nu i-a permis să facă acest lucru. În ciuda greutăților lumești, el luă ferma
hotărâre de a se face călugăr cu întâiul prilej.
ITU
La 8 iunie 1891 Polieuct Ivanovici sosi la Athos, intrând în Mănăstirea rusească

Sfântul Pantelimon, unde la 27 martie 1893 a fost tuns rasofor și numit Polieuct, iar la
24 martie 1895 a fost tuns în mantie cu numele Pinufrie; apoi la 25 martie 1906 a fost
tuns în schimă. La 13 iulie 1914 părintele Pinufrie a fost hirotonit ierodiacon și la 14 iulie
1914, ieromonah.
ED
Părintele Pinufrie a avut ascultarea în magazinul de icoane la conacul din Careia,

apoi la metocurile din Constantinopol și Moscova, cât și în cancelaria mănăstirii. Din 3
382
Maievski Vl. Povestiri athonite. Paris, 1950, pag. 14-152.
©
468
OS
Ieroschimonahul Pinufrie (Erofeev)
ianuarie 1937 el a fost numit antiprosop la
ISM
Protata.
Corespondența părintelui Pinufrie cu
stareții mănăstirii383 reprezintă o dovadă
a devotamentului său fără margini față
de mănăstire și a dragostei sale pentru
frățime. Pentru serviciile deosebite făcute
EL
mănăstirii, la 20 februarie 1939 părintele
egumen i-a înmânat o cruce pectorală de
aur.
GH
O trăsătură caracteristică pentru
părintele Pinufrie era necurmata lui
pace lăuntrică și nesfârșita încredere în
Dumnezeu. Nimeni nu l-a văzut vreodată
supărat sau iritat. Îndeplinind ascultări cu
AN
responsabilități și comunicând cu oameni
de diferite caractere, el reuși să-și mențină
calmul. Chiar și atunci când vorbea cu
oamenii el continua să facă rugăciunea lui
EV
Iisus, și când a fost întrebat cum reușește

să aibă constant mintea la Dumnezeu în
timpul conversației cu oamenii, el răspundea astfel: „Orice conversație, chiar și de afaceri,
poate fi direcționată spre Dumnezeu, important fiind a ne stabili sarcina de a nu vorbi
nimic în afara lui Dumnezeu”.
RA
Iată ce își amintește despre părintele Pinufrie scriitorul B. Zaițev în scrierile sale:
„Alături de mine stă părintele Pinufrie, bărbat distins, cu părul negru, ușor grizonat, cu
ochi căprui, calm și stăpânit, cu un ușor dialect novgorodean în vorbire, apăsând mai mult
pe vocala O. Băgându-și mâna în apă, el trasa cu degetul niște linii imaginare și cu voce
ITU
blândă începu să cânte: «Hristos a înviat din mo-rți, cu moar-tea pre moar-te călcând, și
ce-lor din mor-min-te via-ță dă-ru-i-n-du-le!»”384. Într-un alt loc el scrie despre părintele:
„Conversația mea [cu epitropul Mănăstirii Marea Lavră] era în limba greacă, însă cu
ajutorul părintelui Pinufrie. Probabil, el îi explica cine sunt. «συγγραφέας, συγγραφέας
(scriitor)» – spuse impresionant părintele Pinufrie. Epitropul se uită indiferent la mine cu
ED
ochii săi mari și înroșiți și repetă: «Kαλά, καλά (bine)». Și mai auzeam adesea: «Όχι , Όχι
383
AMRPA. Doc. nr. 844, 963, 1265, 1333.
384
©
469
OS
(nu)», ceea ce era puțin amuzant. Probabil
ISM
că în discuție au trecut la treburile casnice și
au uitat de mine, spre satisfacția mea. Iar eu
admiram stăpânirea de sine, demnitatea și
aristocratismul tovarășului meu [părintelui
Pinufrie], care discuta cu epitropul fluent și
politicos, ca și cum era obișnuit cu marele
EL
saloane. Iată deci cum arată un tip puternic
și pur rusesc, plămădit în Bizanț, care a dat
naștere unei înălțimi deosebite a arhitecturii
GH
antice, a iconografiei ruse... Prin urmare,
cineva, asemenea părintelui Pinufrie, ar fi
putut fi un ambasador rus pe timpul lui Ioan al III-lea, un pictor Andrei Rubliov sau un
maestru Dionisie”385.
Părintele Pinufrie purta de grijă nu numai mănăstirii ruse din Muntele Athos, ci
AN
făcea tot posibilul să sprijine și noile centre ale Ortodoxiei care apăreau ca urmare a
activității emigranților ruși în Europa. Despre modul în care a avut el grijă de mănăstirile
rusești în afara Athos-ului, ne spune ieromonahul Serafim de la Mănăstirea Pocaev din
Vladimirovka. Iată ce scrie el: „Mare mângâiere a avut mănăstirea noastră din partea
EV
ieromonahului athonit Pinufrie. El ne-a adus o colecție de pietre și relicve sfinte din diferite
locuri din Palestina și Sinai, care fiind puse într-un splendid chivot, prevăzut cu inscripții
și fotografii adecvate, reprezintă acum podoaba bisericii noastre misionare”386.
Părintele Pinufrie a răposat pe 15 iulie 1953, viețuind în mănăstire timp de 62 de ani.
RA
Ieroschimonahul Visarion (Hlystov)

ITU
Ieroschimonahul Visarion (în lume, Viaceslav Ivanovici Hlystov) s-a născut în anul
1878 într-o familie de târgoveți din orașul Moscova. După ce absolvi Facultatea de Filosofie
a Universității Imperiale din Moscova, i se înfățișa un mare viitor în domeniul științei, dar
o întâlnire i-a schimbat întreaga viață. Odată el își însoți la Kronstadt un prieten, care de
ED
multă vreme intenționa să intre într-o mănăstire, și voia să primească și o binecuvântare

385
Zaițer B. Athos. Paris, pag. 167.
386
Serafim, ieromonah. La Sfântul Athos în Ziua Paștelui din 1931 / Calendarul Ortodox al Rusiei
©
470
OS
Ieroschimonahul Visarion (Hlystov)
de la părintele Ioan de Kronstadt. Întâlnirea
ISM
cu marele sfânt atât de mult l-a impresionat
pe Viaceslav Ivanovici, încât și el hotărî
să-și dedice viața lui Dumnezeu și să nu-l
mai preocupe reflecțiile filosofice, ci să pună
în aplicare iubirea creștină. Mai târziu, în
jurnalul său el își justifica decizia astfel:
EL
„În această epocă de experiență, când mii
de raționamente filosofice întunecă mintea
cititorului, fenomenul Dumnezeului-om este
GH
piatra pe care se sprijină cunoașterea lui
Dumnezeu. Evanghelia însăși experimental
afirmă persoana în realitatea comunicării
omenești cu Dumnezeirea. Dar această
comunicare este valabilă numai atunci
AN
când este pusă în aplicare în realitate, nu
mental”387.
La 21 noiembrie 1904 Viaceslav
Ivanovici veni la Athos, cerând să fie primit
EV
ca ascultător. El a fost acceptat și i s-a dat

ascultare la cancelarie. La 24 martie 1906
a fost tuns rasofor și numit Viaceslav, iar la
5 martie 1908 a fost tuns în mantie cu numele de Visarion. După care a colaborat activ
cu colectivul editorial al „Interlocutorului edificator”, iar în 1911-1914 scria articole la
RA
rubrica „Cronicile athonite”. În jurnalul său, el scria separat cronica mănăstirii388. După
moartea părintelui Matei (Olșanski) el a fost un timp bibliotecar, iar din 1920 a fost numit
casier al mănăstirii. La 12 martie 1931 părintele Visarion a fost tuns în schimă cu același
nume și după plecarea duhovnicului mănăstirii Kirik (Maximov) în Serbia, la sfârșitul
ITU
aceluiași an a fost ales de către Soborul Stareților ca părinte duhovnicesc al întregii

frățimi. Această grea ascultare în cea mai dificilă perioadă a mănăstirii, el a purtat-o cu
demnitate și cu dragoste creștină adevărată pentru oameni timp de 25 de ani.
Evenimentele istorice oribile din epoca respectivă și declinul ulterior al mănăstirii au
dat naștere unor atitudini pesimiste în rândul fraților. Părintele Visarion, ca duhovnic al
ED
mănăstirii a trebuit să efectueze o mulțime de lucrări explicative pentru a ridica duhul
387
388
©
471
OS
ascetismului în rândul fraților. Dacă sarcina unor stareți consta în menținerea materială
ISM
a mănăstirii, atunci pe umerii părintelui Visarion căzu sarcina de a întări nădejdea
zdruncinată în mila lui Dumnezeu. „Prin multe necazuri, − scrie el, − se cuvine nouă a intra
în Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru este necesar. Aceasta este legea duhovnicească.
Chiar și la intrarea în mănăstire trebuie respectat cu strictețe tipicul mănăstirii. Nici
exemplul rău al altora, nici tristețea, nu ar trebui să ne îndepărteze de la asta. Aceasta
înseamnă a zidi casa pe piatră, care atunci când va veni furtuna nu se va clinti; în caz
EL
contrar, sub influența necazurilor și a nenorocirilor, se poate întâmpla chiar plecarea din
mănăstire. Iar necazurile nu vor întârzia să vină, și atunci vom avea nevoie de o conștiință
deosebit de clară și prin ea îndrăzneală față de Dumnezeu. Într-un cuvânt − nici cu o iotă
să nu ne abatem de la regula generală sau să ne păsuim în ceva. Căci după aceea va fi foarte
GH
greu să corectezi obiceiurile proaste. Este mai bine să le preîntâmpini. Principalul lucru
al călugărului este rugăciunea. La ea trebuie să te gândești, să o dezvolți. Rugăciunea
nu trebuie înlocuită cu o altă nevoință, chiar dacă pare plauzibilă (spre exemplu, citirea
cărților duhovnicești). Totul este bine de făcut la timpul potrivit. Nu trebuie să te atașezi
AN
de nimic. Să nu fugi de ascultare, oricare ar fi ea. Domnul știe ce să trimită fiecăruia.
Trebuie îndurat totul cu răbdare. De vreme ce ne-am predat complet voinței lui Dumnezeu,
trebuie să acceptăm ceea ce ne este trimis cu recunoștință. Trebuie să păstrăm tăcerea și
să ne ascultăm mai mult pe noi înșine. Domnul nu va lăsa pe cel care i s-a încredințat Lui
cu toată dragostea. Cu cât mai îngrozitoare și mai aspră ne este viața, cu atât mai de folos
EV
ne este și pocăința. Nu în liniște și mângâiere se dobândește harul, ci mai ales în chin și

necazuri. Domnul a spus: cheamă-mă în necaz, și Eu te voi auzi curând. De la noi înșine,
noi nu putem aduce lui Dumnezeu nicio faptă bună, ci doar pocăința stă în voința noastră.
Să nu-L schimbăm pe Hristos pe desfătări trupești, pe slavă și cinste de la oameni. Nu
pentru asta am venit la mănăstire, nu pentru asta ne-am lăsat mamele și tot ce ne-a fost
RA
drag inimii noastre, nu pentru asta am abandonat fericirea personală lumească. Hristos
este tot − El este Alfa și Omega, pe El să-L căutăm, către El să tindem. Numai El singur
ne poate vindeca de profundele boli duhovnicești. Doar El singur poate învia sufletul
nostru mort. Fericirea unei persoane stă în conștiința că el trăiește, iubește și este iubit.
ITU
Mântuitorul dă această fericire într-o dimensiune nemăsurabilă. El dă viața veșnică, care

pentru credincioși începe aici pe pământ și continuă în veșnicie. El dă și dragostea veșnică,
pe care a arătat-o în practică, suferind pentru oameni.
Este de mare folos ca în timpul slujbelor lungi de noapte (privegheri) să cugetăm la
marea milă a lui Dumnezeu față de omenirea cazută, la întruparea Fiului lui Dumnezeu și
ED
la viața Sa pământească. Căci a avut loc marea minune a istoriei omenirii − Dumnezeu
S-a pogorât pe pământ în chip de simplu om! Dumnezeu este cu noi! Praf să se facă
înaintea unei asemenea smerenii a Creatorului omul cel mândru!”389.
389
BMRPA. Doc. nr. 33176, pag. 5-9.
©
472
OS
Ieroschimonahul Flegont (Lebedev)
Părintele Visarion reuși să mențină un înalt duh ascetic în mănăstire, principala armă
ISM
în această problemă fiind exemplul său personal. El rămânea întotdeauna absolut calm,
chiar și în cele mai dificile situații, iar chipul lui radia mereu de pace, dragoste și încredere
în viitoarea renaștere a mănăstirii.
Pentru meritele sale în întărirea unității frățești, pe 26 martie 1939 părintele Visarion
a fost distins de către părintele egumen cu bederniță și cu crucea pectorală de aur. El
a fost un mângâietor nu numai al fraților mănăstirii, ci și al multor emigranți laici din
EL
Rusia, cu care coresponda constant. S-au păstrat scrisorile primite de el de la diferite
persoane, de la prinți până la cei mai obișnuiți oameni, care căutau un sfat duhovnicesc și
mijlocire în rugăciune390.
GH
Părintele Vissarion a răposat la 29 decembrie 1954.
AN
EV
Ieroschimonahul Flegont (în lume, Fiodor Samuilovici Lebedev) s-a născut la 18

decembrie 1875 într-o familie de țărani din satul Micikovo, comuna Tatarkovsk, județul
Starițk, gubernia Tver. Părinții săi erau oameni foarte credincioși. Din 1884 până în 1888
RA
băiatul a studiat la școala de zemstvă*. Mai târziu, Fiodor a fost angajat ca funcționar la
Direcția comunală, apoi pe lângă șeful de zemstvă și comerț din St. Petersburg. În 1897
a intrat în serviciul militar în calitate de grefier pe lângă șeful militar județean. Apoi a
fost transferat la Sankt Petersburg, la sediul central al trupelor de cazaci, unde a rămas
până la sfârșitul serviciului militar în departamentul de contabilitate. Aici el avea mult
ITU
timp liber și așa a decis să studieze seral la cursurile de contabilitate, de unde a și primit
un certificat de studii corespunzător.
Dar această activitate era totuși pentru Fiodor una secundară. El din copilărie simțea
dorința de fapte duhovnicești, visând a se îndepărta cât mai mult de deșertăciunea
ED
lumească. Mai avea și o dorință deosebită de a călători la locurile sfinte și de a citi cărți
duhovnicești. În anul 1896 Fiodor a făcut prima sa călătorie în orașul Tver, la Moscova
și la Lavra Sfântului Serghie de Radonej. A vizitat și Mănăstirile Peșnoșsky și Hotkovsk,
390
AMRPA. Doc. nr. 2050, 3719.
©
473
OS
Noul Ierusalim și Volocolamsk. În timpul
ISM
serviciului militar la Starița, Fiodor a vizitat
Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului și
mănăstirea de maici Sfântul Pantelimon
din satul Conoplin. Iar la St. Petersburg,
fiind tot în serviciul militar, în mai 1900
a vizitat celebra Mănăstire Valaam,
EL
apoi a mers și la Kronstadt unde a luat
binecuvântarea cuviosului părinte protopop
Ioan (de Kronstadt), primind ulterior și
GH
binecuvântarea sa pentru a merge la viața
monahală.
La 16 noiembrie 1901 sfârșindu-și ser-
viciu militar, Fiodor ceru autorităților un
pașaport pentru o perioadă de cinci ani, fără a
AN
spune nimănui ceva, fără a-și anunța intenția
rudelor și prietenilor săi, iar la 6 decembrie
părăsi Sankt Petersburg-ul cu scopul de a
ajunge în orașul sfânt al Ierusalimului.
EV
În drum el vizită orașele Tver, Moscova și Lavra Sfântului Serghie cu toate schiturile
sale, rugându-se și închinându-se pe îndelete, negrăbindu-se nicăieri. Aici el primi de la
starețul ieroschimonah Varnaba binecuvântarea pentru continuarea călătoriei și intrarea
în monahism. La 18 decembrie Fiodor a mers la Kiev, la 4 ianuarie a sosit la Odessa,
unde a rămas până la 16 ianuarie, în așteptarea navei, la metocul Mănăstirii Sfântului
RA
Pantelimon. La 18 ianuarie pe nava „Cneazul“ el a ajuns în siguranță la Constantinopol,

unde a rămas timp de aproximativ o zi, vizitând obiectivele vechiului Bizanț. De la
Constantinopol, la 20 ianuarie, duminică seara, a ajuns la Sfântul Munte Athos, unde a
rămas în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, apoi câteva zile a călătorit prin Sfântul Munte.
ITU
A urcat chiar până în vârful lui, ce era acoperit cu zăpadă. La 3 februarie, duminică, cu o
fericită amintire despre Sfântul Munte, el plecă la Ierusalim.
La 11 februarie 1902, Fiodor sosi în orașul sfânt − Ierusalim, de mult timp râvnit
de el − și se opri la metocul rusesc din Palestina. În Ierusalim el a rămas până la
sărbătoarea Sfintei Treimi, vizitând locurile sfinte: a fost și la locul Bunei Vestiri și în
ED
orașul Nazaret, apoi pe Muntele Tabor și la Marea Galileii. Totul a mers bine. În Sâmbăta
Mare s-a învrednicit a primi la Sfântul Mormânt, prin Preafericitul Părinte Patriarh
Damian, lumina sfântă, sărbătorind apoi cu multă bucurie pe 14 aprilie, Învierea lui
Hristos.
©
474
OS
La 21 iunie 1902, împreună cu alți pelerini Fiodor sosi în orașul Bari, și de acolo la
ISM
23 iunie ajunge cu trenul la Roma. După ce a vizitat nenumăratele obiective din Italia,
întorcându-se cu trenul, el s-a oprit la Florența și Veneția, iar la 5 iulie sosi la Viena. Apoi
a călătorit la Budapesta, Belgrad și la 8 iulie sosi la Tesalonic, unde a rămas până la 13
iulie, în așteptarea pașaportului și a bagajului, reținute la granița turcă.
La 14 iulie 1902, duminică, după atâtea călătorii și impresii, mulțumind pentru toate
lui Dumnezeu, care i-a îndeplinit dorințele, Fiodor reveni la Muntele Athos sub ocrotirea
EL
Maicii Domnului. Aceasta a fost ultima sa călătorie. În următorii 53 de ani ai vieții sale, el
va călători numai în lumea sa interioară pe calea desăvârșirii creștine. El nu va mai părăsi
niciodată nu numai Sfântul Munte, ci nici propria mănăstire.
GH
Ajuns la Muntele Athos, Fiodor imediat ceru să fie primit ca ascultător.
Starețul Nifon (Cetverikov) l-a înscris în rândul frăției. Ascultarea o făcea pe
lângă ieroschimonahul Nicodim (Naumov), care se ocupa de pelerini și de vasta
corespondență din mănăstire. În Sâmbăta Mare, la 27 martie 1904, în Paraclisul
Intrării Maicii Domnului în Biserică el a fost tuns rasofor cu numele Teodor de către
AN
ieroschimonahul Arsenie (Vorvulev).
La 24 octombrie 1904 a primit o nouă ascultare − de a administra arhondaricul
pentru 50 de persoane. La 16 ianuarie 1906 părintele Teodor a fost numit la ascultarea
de pisar, unde a rămas până la 8 august 1920. La 22 iunie 1906 a fost tuns în mantie cu
EV
numele Flegont.
La 15 iulie 1914, în Catedrala Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon episcopul grec
Paisie l-a hirotonit pe părintele Flegont ierodiacon.
La 15 ianuarie 1922 a fost numit veșmântar.
La 27 iulie 1925 în catedrala Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon Mitropolitul grec
RA
Fotie, retras în Athos pentru o viață în isihie, l-a hirotonit ieromonah.

La 12 iulie 1929 a fost însărcinat cu gestionarea veșmântăriei Pokrovsky. La 11
februarie 1933 el a fost eliberat din ambele ascultări, fiind numit duhovnic al mănăstirii.
În același timp a fost numit și stareț sobornicesc. La 9 martie 1938 a fost tuns în schimă.
ITU
Îndeplinind toate ascultările cu precizie absolută și incredibilă acuratețe, părintele

Flegont și-a mai asumat făptuirea unei lucrări suplimentare: în tot timpul aflării sale la
mănăstire el a ținut un jurnal-cronică a mănăstirii, adăugând la text și numeroase imagini.
Rezultatul a 50 de ani de activitate au fost cele 50 de albume imense, care detaliază
istoria mănăstirii în această perioadă. Este greu de exprimat în cuvinte cât suntem de
ED
recunoscători noi, locuitorii actuali ai mănăstirii, părintelui Flegont pentru munca sa

titanică. Fără această activitate a lui nu am fi fost capabili să identificăm nouăzeci la
sută din fotografii și nu am fi avut date istorice despre multe dintre evenimentele din acea
vreme.
©
475
OS
Însă lucrarea principală a părintelui Flegont a fost totuși rugăciunea, încercând să-l
ISM
imite pe primul său îndrumător duhovnicesc, părintele Nicodim (Naumov), un lucrător
neobosit al rugăciunii neîncetate a lui Iisus. El folosea pentru rugăciune orice clipă din
zi sau noapte. Îi plăcea mai ales să se închidă într-o încăpere liniștită și să se roage.
Părintele iubea foarte mult și slujbele bisericești, el însuși slujind în altar înaintea
tronului lui Dumnezeu cu o rară evlavie, uitând complet de existența lumii din jurul
lui. El nu slujea pentru cei prezenți în biserică, ci parcă față către față stând înaintea
EL
Domnului. Manifestarea externă a unei astfel de slujiri din inimă a părintelui Flegont o
descrie în jurnalul său călugărul Ipatie (Fredericks): „Slujea tocmai bătrânul, dar încă
vigurosul părinte Flegont. Vocea lui era puternică și sonoră. Neobișnuită era pentru
GH
ureche vibrarea vocii lui cu o întreagă terție și aproape la fiecare cuvânt. Și fiecare
ectenie se termina nu cu un ton de vibrație scăzut, așa cum vorbește în mod normal
omul, ci cu unul înalt”391.
Părintele Flegont a răposat la 1 noiembrie în anul 1955.
AN
EV
Schiarhimandritul Justin (Solomatin)

Schiarhimandritul Justin (în lume, Ivan Semionovici Solomatin) s-a născut în anul
RA
1878 într-o familie de țărani din satul Studeneț, județul Pronsky, gubernia Ryazan.
Despre viața sa înainte de a intra în mănăstire nu știm nimic.
La 23 decembrie 1896 tânărul de 18 ani Ivan veni la Athos, fiind primit în Mănăstirea
rusească Sfântul Pantelimon. Stareții mănăstirii i-au rânduit ca ascultare să lucreze în
ITU
atelierul de argintărie, unde și-a perfecționat într-atât meseria, încât mai târziu a devenit
starețul acestui atelier, pe care l-a condus timp de 41 de ani, până când a fost ales egumen.
La 28 martie 1900 a fost tuns rasofor și numit Iacov, iar la 24 februarie 1906 a fost tuns
în mantie cu numele Justin.
Părintele Justin a condus o viață liniștită. El niciodată nu s-a evidențiat printre frați.
ED
Aproape întotdeauna tăcea, făcându-și ascultarea cu multă dăruire de sine. Și doar

duhovnicul său, părintele Agatodor (Budanov), cunoștea profunzimea sufletului său.
391
AMRPA. Doc. nr. 465. pag. 146.
©
476
OS
Schiarhimandritul Justin (Solomatin)
Niciun frate nu știa nimic despre viața sa din
ISM
trecut sau despre experiențele actuale. Cu
o rară stăpânire de sine își purta el crucea
monahală. Și dacă nu ar fi fost duhovnicul
său, el ar fi rămas neobservat de nimeni
printre frați. Dar părintele Agatodor știa
că fântâna acestui suflet este foarte adâncă,
EL
așa că la sfatul său, la 14 septembrie 1913
părintele Justin a fost hirotonit ierodiacon
de către episcopul Dositei. După moartea
GH
duhovnicului său Agatodor, îl avu ca
părinte duhovnicesc pe părintele Chiric
(Maximov), care de asemenea a apreciat în
mod corespunzător adâncimea sufletului
părintelui Justin, rugând pe egumen să-l
AN
hirotonească. La 8 mai 1924 Mitropolitul
Anthonie (Hrapovițky) l-a hirotonit pe
părintele Justin ieromonah.
La 12 decembrie 1937 a murit starețul
EV
Ioanichie (Cutirev), fiind rânduite noi alegeri de stareț al mănăstirii. Părintele Justin a
fost unul dintre cei trei candidați, fiind ales prin vot ca stareț al mănăstirii. Un an mai
târziu, și anume la 5 martie 1938, a fost tuns în schimă.
În 1940, după moartea egumenului Misail (Sapeghin), la 1 aprilie părintele Justin
a fost ridicat la rangul de egumen și arhimandrit de către mitropolitul Ierotei. La 17
RA
decembrie 1937 a primit bederniță, paliță și cruce pectorală.

Părintelui Justin i-a revenit o moștenire grea. Situația financiară a mănăstirii era
zdruncinată, resursele umane și ele în descreștere − toate acestea putând duce în curând
la sărăcirea totală a mănăstirii. Prin urmare, părintele Justin înțelegea că trebuie făcut
ITU
ceva. Dar nu exista practic nicio oportunitate de a schimba situația. Atunci părintele
Justin întreprinse un pas incredibil de curajos, încercând să stabilească contacte cu
Patriarhia Moscovei. Acest act a fost egal cu sinuciderea, dacă luăm în considerare
presiunea exercitată asupra mănăstirii din toate părțile, și de la ai săi și de la străini,
care se opuneau Uniunii Sovietice și considerau în mod greșit Patriarhia Moscovei ca
ED
parte a sistemului sovietic. Dar părintele Justin și-a depășit frica și a făcut pasul potrivit,
încercând să restabilească contactul cu Biserica și cu Patria sa natală. În mesajul său
adresat Preafericitului Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, Alexie I, egumenul
Justin scria:
©
477
OS
„Sanctitatea Voastră, preamilostive Arhipăstor și Părinte, binecuvântați! Mănăstirea
ISM
rusă a Sfântului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon din Sfântul Munte Athos, prin
prezenta, Vă transmite cele mai sincere și calde felicitări Presfinției Voastre cu ocazia
alegerii în cinstitul tron patriarhal al Moscovei și a solemnei desemnări ca Preafericit
Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii. Recenta restaurare a patriarhiei în Rusia,
alegerea pe tronul patriarhal mai întâi a vrednicului de pomenire predecesor al Sfinției
Voastre, a regretatului patriarh Serghie, iar acum și a Sfinției Voastre, ne-au umplut
EL
inimile noastre, ale ortodocșilor ruși, de sentimente de bucurie profundă și de recunoștință
față de Dumnezeu. Este încurajator să vedem că credința ortodoxă, ca și în cele mai vechi
timpuri, din nou strălucește în Sfânta Rusie, că în acei ani grei de război cu dușmanul
GH
cotropitor Sfânta Biserică Ortodoxă, în persoana Sanctității Sale Patriarhul Serghie și
a Sfinției Voastre a inspirat și a instruit (la fel ca în toate momente dificile ale istoriei
Rusiei) poporul rus credincios în cauza sfântă a apărării Patriei. Cu mare bucurie auzim
de pretutindeni că credința ortodoxă și Biserica din Rusia de astăzi au libertate deplină, iar
conducătorii statului rus au față de Biserica lui Hristos o atitudine corectă și binevoitoare.
AN
Ne bucurăm, de asemenea, că Biserica Ortodoxă Rusă și-a reluat locul de onoare cuvenit
printre celelalte Biserici autocefale și că la Moscova se discută și se rezolvă, spre binele
Ortodoxiei, cele mai importante probleme referitoare la Biserica Ortodoxă în ansamblu...
Cu ocazia acestei prime, după mulți ani de întrerupere, comunicări în scris cu Biserica
EV
Rusă, facem apel în numele mănăstirii noastre ruse Sfântul Pantelimon și a tuturor
călugărilor ruși athoniți către Sanctitatea Voastră cu următoarea cerere: sunt 30 de ani
de când Sfântul Munte Athos a trecut, fără consimțământul Rusiei, în puterea grecilor.
De atunci mănăstirea noastră și toată mănăstirile rusești din Athos au fost supuse unor
hărțuiri grave din partea guvernului grec... Mănăstirile negrecești din Sfântul Munte
RA
sunt condamnate la o sigură și rapidă dispariție, urmată de distrugerea totală a Sfântului

Munte ca o regiune specială autonomă monahală. În același timp suntem conștienți de
faptul că în necazurile noastre, în nenorocirea rușilor din îndepărtatul Munte Athos numai
Rusia ne poate ajuta. Prin urmare, noi implorăm pe Sfinția Voastră: să ne luați și pe noi
ITU
sub patronaj duhovnicesc...

Respectuos cerându-vă sfintele rugăciuni și binecuvântarea Sfinției Voastre, avem
onoarea de a vă fi ascultători și smeriți rugători ai Preafericirii Voastre.
Egumenul Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon de la Athos, arhimandritul Justin cu
toți frații întru Hristos”392.
ED
Ca urmare a acestei scrisori, presiunea asupra mănăstirii s-a intensificat atât din
partea guvernului grec, cât și din partea Protat-ului Athonit. Adevărul este că și micul
392
Troițki P.V. Rușii de la Muntele Athos. Secolul 19-20. M., 2003, pag. 95.
©
478
OS
Arhimandritul Spiridon (Maidacenko)
ajutor financiar al mănăstirii, venit din
ISM
partea reprezentanților bisericii ruse de
peste hotare, în semn de protest a încetat
aproape complet. Însă, ca urmare a
actului curajos al părintelui Justin a fost
posibilă restaurarea treptată a relațiilor cu
Patriarhia Moscovei, prin ale cărei mari
EL
eforturi mănăstirea rusă din Athos a fost
salvată. Rezultatele scrisorii părintelui
Justin nu s-au lăsat mult așteptate: deja la
GH
7 octombrie 1954 mănăstirea a fost vizitată
de către ambasadorul sovietic în Grecia, iar la 25 aprilie 1955 la Muntele Athos sosi
o delegație a Patriarhiei Moscovei, printre care era și Mitropolitul Nicodim (Rotov) și
episcopul Melchisedec. Deci, după 27 de ani de despărțire, a fost restabilită legătura
dintre mănăstirea rusă din Athos și Biserica Mamă din Rusia. Mare recunoștință și o
AN
închinăciune până la pământ pentru aceasta de la urmași înțeleptului și curajosului stareț!
Schiarhimandritul Justin a răposat la 3 august în anul 1958.
EV

RA
Arhimandritul Spiridon (în lume, Simeon Gordeevici Maydacenko) s-a născut în anul
1879 într-o familie de țărani din satul Firsovo-Maidanovo, comuna Plahteevsk, județul
Akkerman, gubernia Basarabiei. Mama lui se numea Parascheva. Dimpreună cu vărul
ITU
său din partea mamei sale, Naum, care mai târziu a devenit schimonahul Nichifor393,
Simeon încă de copil hotărâse să meargă la Muntele Athos și acolo să se facă călugăr, ceea
ce au și făcut amândoi.
393
Schimonahul Nichifor, în lume Naum Nestorovici Bobrov, un fost țăran din satul Telițkoe, județul
ED
Bender, gubernia Basarabiei. Numele mamei sale era Matrona. Este vărul, pe linie maternă, a părintelui
Spiridon (Maidacenko). S-a născut în anul 1880. A fost primit în Russik la 24 martie 1904. A fost tuns
rasofor cu numele Naum la 1 aprilie 1906, apoi în mantie cu numele Nichifor la 27 februarie 1909 și în
schimă la 28 martie 1935. Ascultarea a făcut-o la tăbăcărie, la spital, la magazin și din nou la tăbăcărie.
A răposat la 23 iulie 1953.
©
479
OS
La 18 martie 1902, Simeon Gordeevici
ISM
a fost primit la Mănăstirea rusă Sfântul
Pantelimon. La 27 martie 1904 a fost tuns
rasofor cu numele Spiridon, iar la 21 martie
1906 a fost tuns în mantie cu același nume.
Prima sa ascultare părintele Spiridon a
avut-o la dohiar − magaziile alimentare
EL
din mănăstire. Mai târziu, a fost econom la
metocurile din Constantinopol, Solun394 și
Kalamaria.
GH
La 19 septembrie 1927 părintele
Spiridon a fost hirotonit ierodiacon și trimis
ca stareț la metocul din Constantinopol.
Acestea au fost vremuri extrem de dificile
pentru metoc. Noile autorități turcești au
AN
creat multe obstacole pentru funcționarea
sa normală, forțând metocul să vândă
clădirea. Prin urmare, era nevoie de o
personalitate puternică, capabilă să reziste
EV
la toate trucurile oficialilor turci. Părintele

Spiridon s-a descurcat perfect cu această
sarcină, și datorită eforturilor sale metocul
până în ziua de azi își păstrează în posesie clădirea.
Părintele Spiridon se îngrijea nu numai de metocul Russik-ului, ci de toate metocurile
RA
mănăstirilor rusești de la Muntele Athos. El a reușit să unească eforturile tuturor asceților

ruși, aflați pe atunci în Constantinopol, în apărarea comună a drepturilor asupra proprietății
rusești din acest oraș. Părintele Spiridon a cooperat în mod activ cu starețul Metocului
Sfântul Andrei, arhimandritul Sofronie395. Părintele Spiridon a trebuit să apere metocul nu
ITU
numai de revendicarea turcilor, ci și de unii membri ai metocului care susțineau vânzarea

lui. Tot acest dificil proces este reflectat pe larg în corespondența sa cu starețul Misail396.
394
395
Arhimandritul Sofronie, în lume Simion Ivanovici Barinov, originar din gubernia Kazan, fiul unui
ED
negustor al celei de-a doua bresle. S-a născut în anul 1853. Din 1873 a trăit în schitul Andreevsky. El a
fost hirotonit diacon în 1884. A petrecut mulți ani în Constantinopol, avea o bibliotecă bogată, era iubitor
de antichități. A răposat la 22 iunie 1934. Între anii 1924 și 1927-30 a scris scrisori starețului Misail
(Sapeghin) din Constantinopol (vezi arhiva MRPA Doc. nr. 854, 858).
396
©
480
OS
La 28 august 1939 părintele Spiridon a fost hirotonit ieromonah și trimis la o altă
ISM
ascultare, nu mai puțin responsabilă, cea de antiprosop în Careia, unde a stat doi ani397.
După începutul celui de-al doilea război mondial și intrarea Turciei în război, starea de
lucruri în metocul din Constantinopol s-a înrăutățit din nou, stareții mănăstirii hotărând
să-l trimită iarăși acolo pe părintele Spiridon, unde el a și rămas până în anul 1955. Aici el
s-a dovedit din nou un diplomat subtil și un econom perfect. În anul 1947 pentru meritele
EL
sale în slujirea Bisericii părintele Spiridon a fost ridicat de către patriarhul Ecumenic la
rangul de arhimandrit.
Meritele părintelui Spiridon față de Biserică nu se limitează doar la faptele sale
exterioare. Înainte de toate el a fost un călugăr care a știut să îmbine cu multă dibăcie
GH
activitatea sa economică cu continua sa desăvârșire lăuntrică. Arma lui principală
a fost dintotdeauna rugăciunea lui Iisus, pe care a făcut-o mereu, în orice fel de
situații. Fiind un săvârșitor exact al tuturor poruncilor ierarhiei, el reuși totuși să
dobândească pacea lăuntrică în inima și în mintea lui, care îi permiteau să se roage
AN
în împrejurările cele mai nepotrivite: pe puntea zgomotoasă a navei, la recepțiile
aglomerate ale funcționarilor, în instanțele guvernamentale turce, etc. Pe deplin
încredințându-se providenței Dumnezeiești, cu mult calm el percepea ceea ce se
întâmplă în jurul lui, concentrându-se la rugăciune. O altă trăsătură distinctivă a
EV
lui a fost lipsa totală de răutate. În numeroasele sale scrisori Părintele Spiridon
niciodată pe nimeni nu a condamnat, cu toate că disputele cu diferitele părți ajungeau
la punctul de fierbere. El asculta cu un calm incredibil toate părțile și apoi insistent
continua să apere interesele mănăstirii, necondamnând pe nimeni.
RA
Ultimii doi ani din viața sa părintele Spiridon i-a petrecut în mănăstire. El a fost grav
bolnav, dar suporta boala cu mult curaj. Părintele Spiridon a răposat la 24 mai 1957 în
mănăstire și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
ITU
ED
397
AMRPA. Doc. nr.1336.
©
481
OS
ISM
Monahul Vlasie (Osipenko)
Monahul Vlasie (în lume, Vasilie Iacovlevici Osipenko) s-a născut în anul 1885 într-o
EL
familie de țărani din satul Alexandrovka, județul Slavianoserbsk, gubernia Ecaterinoslav.
Numele mamei sale a fost Matrona. În anul 1905 Vasile s-a căsătorit cu roaba lui Dumnezeu
Nadejda. Aveau o familie fericită. De la tatăl său Vasile a primit o bună și rentabilă
GH
gospodărie, astfel încât el și soția lui puteau duce un trai fără de griji. Ambii erau oameni
devotați, evlavioși, care mergeau regulat la biserică. Singura lor supărare era că nu aveau
copii, dar ei se consolau cu gândul lăsării în voia lui Dumnezeu. Idila vieții lor de familie
a fost distrusă de război.
Din primele zile ale primului război mondial Vasilie Iacovlevici a fost chemat pe front,
AN
și el, prin voia lui Dumnezeu, și-a luat rămas bun de la familie și de la patria sa. La început
el a luptat pe frontul de sud împotriva armatei austro-ungare, iar după începerea mișcării
albgardiste a fost soldat de rând în Armata Albă. În anul 1920, împreună cu rămășițele
unităților albgardiste el emigrează în Constantinopol, unde a și trăit în condiții foarte
EV
dificile următorii 12 ani, lucrând ca hamal în port.

În anul 1933 Vasilie Iacovlevici sosi la Muntele Athos și se stabili ca muncitor salariat
la Krumița, unde a trăit timp de nouă ani. În tot acest răstimp nu și-a pierdut nădejdea de
a se întoarce acasă în Rusia, la familia sa. Abia după ce a aflat despre moartea soției sale
în Rusia s-a hotărât să devină călugăr.
RA
La 14 aprilie 1942, Vasilie Iacovlevici intră ca ascultător la Russik, unde a fost tuns în
mantie la 18 martie 1944. Ascultarea a făcut-o din nou la Krumița, unde deja cunoștea
bine întreaga gospodărie de acolo. Între anii 1951-1953 el a fost trimis la arsanaua*
Franco Castro (debarcaderul metocului Krumița), un punct de importanță strategică
ITU
pentru mănăstire. Aici a trăit în deplină singurătate, servind ocazional navele și bărcile
care soseau. Iată ce scria el în jurnalul său la 16 octombrie 1952: „Astăzi m-am simțit
foarte rău: nu am gătit nimic, nici măcar un ceai nu mi-am făcut. Motivul este faptul
că am prins o răceală, și cu toate că am luat o chinină și o aspirină, stare mea nu s-a
îmbunătățit. În condițiile vieții mele de singurătate sunt nevoit să mă ridic din pat la
ED
orice chemare: «Pater Vlasie», «parakalo», și așa mai departe. Mulți îmi spun cum trebuie
să procedez, dar nu toți pot face ceea ce spun altora. Și la întrebarea mea: cine vrea să
vie în locul meu la arsana, ca să primească ascultarea mea, iar eu voi merge să fac alte
ascultări monahale, cum ar fi: îngrijirea catârilor, hrănirea porcilor, măturarea și spălarea
©
482
OS
Monahul Vlasie (Osipenko)
ISM
EL
GH
AN
Fotografia debarcaderului metocului Krumița în anii 80 ai secolului XIX.
coridoarelor, pregătirea ceaiului fierbinte și, în cele din urmă, curățirea closetelor, −
nimeni nu a fost de acord să mă înlocuiască”398.
EV
Curând însă visul lui deveni realitate, el fiind binecuvântat să trăiască în mănăstire.
Din august 1953 el a trecut la ascultare în mularne* (îngrijirea de mulari). Catârii au
devenit noii lui prieteni. Îi îndrăgea înainte de toate pentru tăcerea și răbdarea lor.
El considera că omul trebuie să învețe de la ei aceste două calități. Căci mularii posedă
RA
aceste excelente calități în afara cunoștinței lor, de aceea nu sunt sfinți. În schimb oamenii,
având mintea întreagă, nicidecum nu doresc să dobândească aceste minunate calități,
astfel încât nici ei nu sunt sfinți.
Părintele Vlasie imediat după călugărie
începu să țină un jurnal, prin care îl aflăm ca
ITU
fiind un narator atent și captivant. Cercetând

cele scrise în jurnal, putem reconstitui
istoria vieții de zi cu zi a mănăstirii în anii
’50 ai secolului XX.
Părintele Vlasie a răposat la 20 februarie
ED
în anul 1963.
398
AMRPA. Doc.nr. 346.
©
483
OS
ISM
Schimonahul Trofim (Cocin)
Schimonahul Trofim399 (în lume, Tihon Grigorievici Cocin) s-a născut în anul 1870
EL
într-o familie numeroasă de târgoveți din orașul Starobelsk, gubernia Harkov. Numele
mamei sale a fost Matrona. Tihon a fost mezinul familiei. Cel mai mare dintre ei, Pavel,
era cu 14 ani mai în vârstă decât Tihon, dar anume el a fost cel care a jucat un rol crucial în
GH
soarta fratelui său mai mic. Pavel a fost prin natură o persoană foarte blândă și iubitoare,
de mic copil a fost ascultător față de părinții săi și ducea un mod de viață bisericesc.
Chiar de la o vârstă fragedă el hotărâse să devină călugăr, dar la cererea părinților a
fost silit să se căsătorească. Viața de familie nu l-a împiedicat pe Pavel să continuie viața
sa bisericească. Mai mult, el a devenit în curând staroste al bisericii locale și aproape în
AN
fiecare zi era acolo, în biserică.
Micul Tihon îl însoțea mereu pe fratele său mai mare și se bucura mult de povestirile
sale despre sfinți și despre istoria Bisericii creștine. Astfel și el, la rândul lui, hotărî să se
facă călugăr, dar l-a împiedicat serviciul militar, după terminarea căruia, în anul 1900,
EV
reuși în sfârșit să-și realizeze vechiul său vis.

La 12 august 1900 Tihon veni la Muntele Athos, intrând în Mănăstirea rusă Sfântul
Pantelimon, unde la 12 aprilie 1902 a fost tuns rasofor și numit Trofim. În tot acest timp
a făcut ascultare la mularne, printre mulari. Această ascultare grea l-a întărit mult în
credință.
RA
Între anii 1904-1905 în timpul războiului ruso-japonez Tihon, făcându-și serviciul

militar, a luptat în Manciuria și a supraviețuit în mod miraculos. Ororile războiului și
pierderea tovarășilor dragi l-au întărit și mai mult în intenția sa de a-și dedica viața lui
Dumnezeu. După război s-a întors la mănăstirea sa de baștină și a trăit în chilia Sfinților
ITU
Cosma și Damian de la Vechiul Russik.

La 7 martie 1908 Tihon a fost tuns în mantie cu numele Trofim și aproape până la
începutul Primului Război Mondial a făcut ascultare pe o navă mare a mănăstirii, mergând
până în Rusia și înapoi și transportând încărcături pentru mănăstire.
În anul 1910 avu loc un eveniment deosebit de plăcut în viața sa: la Athos veni pentru
ED
a primi tunderea iubitul său frate și prieten Pavel, căruia de curând îi murise soția și el
399
Descrierea vieții se bazează pe materialele arhivelor MRPA: a se vedea Doc. nr. 1, pag. 175; nr.
13, pag. 43.
©
484
OS
Schimonahul Trofim (Cocin)
se hotărâ să-și îndeplinească vechea sa dorință de a se face călugăr. Curând el deveni
ISM
schimonahul Prohor și, ca și în copilărie și adolescență, deveni prietenul duhovnicesc și
mentorul părintelui Trofim. Dar principalii îndrumători duhovnicești ai părintelui Trofim
au fost, desigur, duhovnicul Agatodor (Budanov), iar după moartea sa, duhovnicul Chiric
(Maximov). Ei l-au crescut în duhul simplității, smereniei și iubirii.
După izbucnirea primului război mondial, părintele Trofim s-a stabilit în chilia Sfântului
Eftimie, unde și-a petrecut ultimii săi 40 de ani. Datorită eforturilor sale vigilente, chilia
EL
nu a încetat să ducă o viață duhovnicească pe măsură, furnizând totodată mănăstirii
toate legumele și fructele necesare. Ultimii 17 ani din viața sa a trăit acolo în deplină
singurătate, dar nu și-a pierdut răbdarea și demnitatea duhovnicească. „Nu sunt singur,
GH
− spunea el tuturor, − cu mine este Domnul și cine mă poate mângâia mai mult decât El”.
În anul 1944 a fost vizitat la chilia sa de călugărul Ipatie (Frederiks), care scria în
jurnalul său: „Cu cât îl cunosc mai îndeaproape, cu atât mai mult respect am pentru acest
stareț. Ce putere duhovnicească are acest monah! Cât de plăcut e să vorbești cu el, cât este
de rațional în învățăturile sale și cât de simplu este el în același timp”400.
AN
Căci simplitatea și nevinovăția erau principalele trăsături ale părintelui Trofim. Avea
și o deosebită trăsătură de caracter, căci știa să se bucure de succesele altora, iar invidia,
care distruge tot ce este bun în om, nu i-a atins niciodată inima sa curată.
Oameni de autoritate din lume susțin că invidia constituie baza progresului. În lume,
EV
poate că așa și este, dar în viața duhovnicească invidia este o adevărată frână.
Dacă, Doamne ferește, în inima unui ascet ar exista doar o frântură de invidie față de
cineva, atunci creșterea sa duhovnicească imediat va înceta, începând chiar să degenereze
duhovnicește. Dar dacă ascetul, văzând succesele confratelui său, simte o sinceră bucurie
în inima lui, atunci acesta este un semn sigur că el este pe calea cea bună. Invidia poate
RA
fi învinsă numai printr-o gândire pozitivă. Trebuie să ne amintim mereu că fiecare dintre
noi este o parte integrantă a unității Bisericii, care îndeplinește o anumită misiune primită
de la Dumnezeu. Prin urmare, este lipsit de sens ca o parte a întregului să o invidieze pe
cealaltă. Dimpotrivă, succesul uneia o îmbogățește pe cealaltă, deoarece este îmbogățit
ITU
întregul. Biserica este una prin rugăciune și toți membrii Bisericii trebuie să se sprijine
reciproc prin rugăciune, indiferent de abilitățile individuale ale fiecăruia. Și pentru
rugăciune nu este nevoie de talent, ci sunt suficiente doar dragostea și voința.
Părintele Trofim avea inima curată de orice invidie, fapt despre care ne-a lăsat o
mărturie excelentă arhimandritul Sofronie (Saharov), care scria: „Dintre vechii călugări
ED
ai mănăstirii schimonahul Trofim este cel mai remarcabil ascet, a cărui viață poate servi
drept bun exemplu pentru mulți. După moartea starețului [Siluan] i-am citit câteva din
400
©
485
OS
notițele lui... și [ele] au făcut o impresie
ISM
profundă asupra lui. Îmi amintesc întâlnirea
cu el în portul mic al mănăstirii. Oprindu-
mă, el mi-a spus: «Acum am văzut că
părintele Siluan a ajuns la măsura sfinților
părinți... Moartea lui m-a convins»”401.
La 14 aprilie 1937 părintele Trofim a
EL
fost tuns în schimă, veșmintele chipului
îngeresc doar evidențiind caracterul său
îngeresc. Frații aveau un respect deosebit
GH
față de vrednicul stareț, căutând să-i ceară părerea în orice situație. Simplu și deschis
pentru toată lumea, părintele Trofim nu a refuzat nimănui un sfat și o făcea cu o simplitate
atât de naivă, încât nimeni nu l-a suspectat vreodată de orgoliu sau mândrie. Dimpotrivă,
toată lumea știa și simțea că vorbește din dragoste și numai din experiența proprie.
Data morții părintelui Trofim nu a fost stabilită, dar sigur putem presupune că a murit
AN
între anii 1956 și 1958, întrucât din arhiva mănăstirii lipsesc statisticile privind decesele
anume din această perioadă.
EV
Episcopul Casian (Bezobrazov)

RA
Episcopul Casian (în lume, Serghei Sergheievici Bezobrazov) s-a născut în anul 1892
în Sankt Petersburg în familia senatorului Serghei Vladimirovici Bezobrazov și a soției
lui Vera Antonovna Arțimovici. În anul 1914 a absolvit Facultatea de Istorie și Filologie
ITU
de la Universitatea Imperială din Sankt Petersburg, unde a și fost angajat ca profesor. În

timpul revoluției a fost arestat și exilat în Turkestan. În anul 1922 s-a întors la Petrograd,
reușind să fugă dimpreună cu părinții săi în Serbia, apoi la Paris, unde a devenit profesor
la Institutul Teologic.
Serghei Sergheievici s-a căsătorit cu roaba lui Dumnezeu Liubov, care a murit în
ED
curând nelăsându-i niciun copil. După moartea soției, la 7 iunie 1932, el s-a hotărât
să devină călugăr. Astfel, în biserica metocului Sfântul Serghie din Paris, Mitropolitul
401
©
486
OS
Episcopul Casian (Bezobrazov)
Evloghie (Gheorghievski) l-a tuns în mantie
ISM
cu numele Casian. Tot acolo, la 10 iunie
1932 a fost hirotonit diacon, iar la 13 iunie
a aceluiași an – ieromonah; la 28 decembrie
1936 a fost ridicat la rangul de arhimandrit.
La 26 noiembrie 1940, părintele Casian
veni la Muntele Athos pentru a intra în
EL
rândul frățimii de la Mănăstirea Sfântul
Pantelimon, unde stareții l-au primit cu
bucurie. Ascultarea de bază a părintelui
GH
Casian era slujirea lui ca ieromonah de
rând în mănăstire. Toți frații se minunau
de hotărârea lui de a duce o viață strict
ascetică. Era imposibil să-l deosebești de
ceilalți frați. Mergea dimpreună cu toți la
AN
trapeză, făcea toate ascultările, stătea de
rând cu toții la slujbe, se îmbrăca ca toți
ceilalți. El a încetat să mai scrie lucrările
sale teologice și sub îndrumarea duhovnicului Visarion (Hlistov) s-a dedicat în întregime
EV
lucrării Rugăciunii lui Iisus. Totul mergea cât se poate de bine, până când s-a întâmplat o
nenorocire, care l-a făcut să-și schimbe din nou direcția vieții sale.
Sora lui, Olga, căsătorită cu doctorul Grigore Cebotarev, dimpreună cu fiul lor Alex
trăiau și lucrau în Pyrgi* (aproape de Athos). În august 1944 au fost uciși pentru jaf de
către arnăuți (turci botezați). Acest incident a fost o lovitură puternică pentru el. Părintele
RA
Casian nu mai putea sta aproape de acest loc tragic și la scurt timp după aceea, la 17 iulie
1946, plecă la Paris.
Astfel s-au încheiat cei șase ani de ședere a părintelui Casian la Athos. Pe de o parte,
acesta este un termen scurt pentru ascetism, dar șederea la Sfântul Munte a influențat
ITU
în mod decisiv viziunea părintelui Casian. Anume în Muntele Athos el a înțeles că lumea
duhovnicească și lumea pământească reprezintă două realități incompatibile, două lumi
paralel existente, cum ar fi focul și apa. Și orice încercare de a le uni este condamnată la
eșec.
În cartea sa „Împărăția lui Cezar în fața judecății din Noul Testament”, care a apărut la
ED
Paris în anul 1949, el scria: „De-a lungul căii sale istorice de secole, Biserica creștină, în
persoana purtătorilor conștiinței ei, nu numai că și-a realizat − iarăși și iarăși − dreptul
său de a judeca despre țara, cu care avea de a face, după demnitatea ei, dar a încercat să o
atragă la slujirea lui Hristos, să contribuie la pătrunderea luminii lui Hristos în instituțiile
©
487
OS
de stat, să insufle duhul Lui în toate formele de guvernare. Nici una dintre aceste încercări
ISM
nu a reușit. Strămoșii noștri − în secolul al XV-lea − au asistat la prăbușirea Imperiului
Bizantin. A treia Romă s-a prăbușit înaintea ochilor noștri. Și tragedia Rusiei, motivul
căderii ei a fost în primul rând pentru că a încercat să potrivească cele nepotrivite (a
corela incompatibilul): un stat totalitar cu ordinea creștină a vieții, împărăția lui Cezar cu
Împărăția lui Dumnezeu”402.
În ciuda unei astfel de experiențe triste a Bisericii, părintele Casian ne îndeamnă pe
EL
noi, creștinii, să nu depunem armele, ci să lucrăm neobosit întru slava lui Dumnezeu
în toate împrejurările și în toate sistemele guvernamentale. „Experiențele anterioare și
cunoașterea adevăratei naturi a statului, − conchide părintele Casian − nu ne permit să
GH
visăm la o putere creștină pe pământ. Dar calea activității creștine în stat ne este deschisă
și nouă, ba mai mult: ea este indicată pentru noi ca o datorie. După cuvântul apostolului (a
se vedea: 2 Petru 3, 12), transformările viitoare sunt pregătite de efortul nostru aici, pe
pământ. Și când în viziunea profetică a Vizionarului tainic a trâmbițat cel de-al șaptelea
înger, atunci „... s-au pornit în cer glasuri puternice, care ziceau: Împărăția lumii a ajuns
AN
a Domnului nostru și a Hristosului Său, și va împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 11,
15). Cele cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. Copacul sădit în pământ
îl face să crească Domnul, dar îl sădește și-l udă omul (vezi 1 Corinteni 3, 6-9). Către
Împărăția Slavei duce o cale lungă, care începe în împărăția lumească. Și harul divin
EV
încununează truda omului − împovărată, anevoioasă, nemulțumitoare − în împărăția

lumească și deasupra împărăției lumești”403.
La Paris părintele Casian a fost numit rector al Institutului Teologic Sfântul Serghie.
Curând el a publicat o monografie: „Hristos și prima generație creștină”, care a fost
publicată la Paris în anul 1950.
RA
La 15 iulie 1947 părintele Casian a fost hirotonit episcop de Catania (Sicilia). Vlădica
Casian a menținut constant legătura cu stareții mănăstirii. Între anii 1957-1964 a scris
scrisori egumenului Russik-ului404.
Episcopul Casian a răposat la 22 ianuarie / 4 februarie în anul 1965.
ITU
ED
402
Casian (Bezobrazov), episcop. Împărăția lui Cezar înaintea judecății din Noul Testament. Paris,
1949, pag. 49.
403
Idem, pag. 49-50.
404
©
488
OS
Arhiepiscopul Vasile (Krivoșein)
ISM
Arhiepiscopul Vasile (în lume, Vsevolod Alexandrovici Krivoșein) s-a născut în anul
EL
1900 într-o familie nobilă în satul Șatroșany, județul Buinsky, gubernia Simbirsk.
Bunicul lui Vsevolod a servit ca ofițer în Varșovia, unde în anul 1857 s-a născut tatăl
său, Alexandru Vasilevici.
GH
Mai târziu, el a cumpărat o proprietate în gubernia Simbirsk, fiind numărat printre
nobili. A fost căsătorit cu fiica unui profesor moscovit, Elena Karpova, care a murit la
Paris în anul 1942. Au avut trei fii – Igor, Vsevolod și Chiril. Înainte de Revoluția din
octombrie din 1917, Alexandru Vasilevici a deținut funcția de ministru al agriculturii în
Rusia. După revoluție s-a stabilit la Berlin, unde a murit pe 15 octombrie 1921, după care
AN
soția sa s-a mutat la Paris.
În timpul războiului civil Vsevolod Alexandrovici a participat la evenimentele militare
de partea Armatei Albgardiste, a fost rănit, din care cauză la o mână îi lipseau două
degete, ceea ce ulterior a fost mult timp o piedică în calea hirotonirii sale. După ce a fost
EV
rănit, el a plecat în străinătate și s-a alăturat familiei sale la Paris, unde a absolvit o
facultate, însușindu-și mai multe limbi europene.
La 2 octombrie 1925, Vsevolod Alexandrovici împreună cu prietenul său Serghei
Semenovici Saharov (viitorul arhimandrit Sofronie) au vizitat Athos-ul, făcând
următoarea inscriere în cartea de oaspeți a mănăstirii: „Pentru rusul ortodox, abandonat
RA
în profunzimea unui mediu duhovnicesc necunoscut, departe de duhul său, cu totul

încurajatoare și emoționantă este vizitarea Sfântului Munte Athos. Aici el se calmează de
zgomotul și agitația modernității, vede adevarata viață ortodoxă, frumoasele, ca nicăieri
în lume, slujbe Dumnezeiești. Să dea Bunul Dumnezeu ca toți rușii să ia cunoștință de
ITU
această mare sfințenie. Iar cei cărora Domnul le-a dat bucuria de a vizita personal Muntele
Sfânt, vor păstra de-a pururi o amintire sfântă și restauratoare de suflet despre călătoria
lor. Vsevolod Krivoșein”405. Doar o lună mai târziu, la 27 noiembrie 1925, el a intrat în
rândul frățimii Mănăstirii Sfântul Pantelimon, devenind parte a aceste „mari sfințenii”.
La 24 martie 1926, Vsevolod Alexandrovici a fost tuns rasofor cu numele Valentin și
ED
la 5 martie 1927 a fost tuns în mantie cu numele Vasilie. Primele sale ascultări au fost
în veșmântărie, la bibliotecă, ajutor de antiprosop al mănăstirii. La 8 februarie 1942
405
©
489
OS
a fost numit antiprosop în Careia, iar din
ISM
anul 1946 a fost casierul mănăstirii. Iată
cum îl caracterizează fostul baron, monahul
Ipatie (Fredericks): „Părintele Vasile este
unul dintre puținii călugări învățați. A
urmat Seile de la Hres la Paris, deține o
solidă autoeducație practică duhovnicească,
EL
asupra căreia a lucrat nouăsprezece ani
în Muntele Athos. Cu el poți vorbi despre
orice. El va înțelege totul și nu va condamna
GH
nimic. Fiu credincios al Bisericii Ortodoxe,
fără aroganță, fără vicleșug sau jonglerie
religioasă”406.
În timpul celor 22 de ani de ședere în
mănăstire, părintele Vasile a reușit să facă
AN
foarte multe lucruri: a tradus toate decretele
și hotărârile Patriarhului Ecumenic și ale Sfintei Chinotite; a răspuns la scrisorile
corespondenților greci și francezi; a scris eseuri istorice pentru edificarea unor anumite
evenimente și fapte istorice legate de mănăstire; a purtat negocieri cu toate părțile care se
EV
adresau mănăstirii, cum ar fi guvernul grec sau trupele de ocupație germane.

La 22 septembrie 1947 avu loc o eroare paradoxală și absurdă a justiției, care luă drept
bază a deciziei sale niște fapte goale și formale, ne ținând cont de motivația și situația reală,
care au generat aceste fapte. Părintele Vasilie împreună cu schimonahul Protoghen407
și monahul Veniamin408 au fost arestați pentru presupusa colaborare cu germanii. Da,
RA
406
407
Schimonahul Protoghen (în lume, Petru Alexeevici Ovcinnikov), fost țăran din satul Staromelavs-
koe județul Nijnedevitsky, gubenia Voronej. Numele mamei sale era Pelaghia. S-a născut în anul 1878.
Primit la Russik la 18 august 1905. Tuns rasofor cu numele Petru la 13 aprilie 1907, în mantie cu numele
ITU
Protoghen la 21martie 1908, iar în schimă pe 15 martie 1947. Ascultarea a făcut-o la Krumița, econom,
la Kassandra, iar din 6 mai 1939 a fos antiprosop și epistat la Careia, începând cu 1 ianuarie 1942 a
fost econom superior la mănăstire. La 26 septembrie 1947 el a fost închis în închisoarea de la Solun timp
de un an, pentru o pretinsă cooperare cu bulgarii. Și-a ispășit pedeapsa pe insula Zakynthos. S-a întors
la Russik pe 7 iunie 1950. A răposat la 1 martie 1951. Între anii 1915-1926 și 1938, el a scris scrisori
starețului Misail din Kassandra și Tesalonic (vezi arhiva MRPA Doc. nr. 944, 947, 951). Între 1938-
ED
1940 a scris scrisori părintelui său Iustin (Solomatin) (a se vedea arhivele MRPA, Doc. nr. 1440). Ca și
proestos, între anii 1939-1941, a scris din Careia scrisori către părintele său Misail (a se vedea arhiva
MRPA. Doc. nr. 1337).
408
Călugărul Veniamin (în lume, Victor Mihailovich Grigorovici), fost târgoveț din orașul Lugansk,
gubernia Ecaterinoslav. Numele mamei sale era Antonina. S-a născut în anul 1899. Fost participant la
©
490
OS
întradevăr, el a colaborat cu germanii și bulgarii, dar aceasta a făcut-o doar în scopul
ISM
asigurării condițiilor de viață necesare pentru mănăstire, și nu numai pentru mănăstirea
rusă, ci pentru toate mănăstirile din Muntele Athos. Dacă nu ar fi fost această „colaborare”,
departe de orice politică, atunci călugării din Athos ar fi fost amenințați cu foametea. Dar
toate acestea judecătorii nu le-au luat în considerare, și părintele Vasilie timp de doi ani
a fost exilat pe insula Macaronis, fiind lipsit și de cetățenie. După încheiera termenului de
pedeapsă, părintele Vasilie, în ciuda eforturilor depuse de superiorii mănăstirii, nu a mai
EL
putut să se întoarcă la Athos.
În februarie 1951 părintele Vasilie a plecat în Anglia, unde, la Londra, a fost hirotonit
ierodiacon, iar la 9 mai 1951 a fost hirotonit ieromonah. În aprilie 1957, cu binecuvântarea
GH
Preafericitului Partriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, Alexei I (Simansky) a fost ridicat
la rangul de arhimandrit, iar la 26 mai 1958 a fost numit cel de-al doilea vicar al Exarhului
Patriarhiei Moscovei în Europa de Vest, cu titlul de Episcop de Volokolamsk și cu șederea
la Paris. El a fost hirotonit mai târziu, în noiembrie 1959. În aprilie 1960, prin decretul
AN
patriarhului Alexie I el a fost numit episcop de Bruxelles și Belgia.
Deja ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Vladica Vasilie din nou a oferit un serviciu
mănăstirii sale, desfășurând negocieri active în numele Patriarhiei Moscovei, privind
completarea numărului frățimii cu novici veniți din Rusia, atât cu Patriarhia Ecumenică,
EV
cât și cu guvernul grec. În aprilie 1977 el vizitează Muntele Athos și mănăstirea lui de
metanie.
Vlădica Vasilie a răposat la 22 septembrie 1985 la Leningrad. A fost înmormântat la
cimitirul Sfântul Serafim din Sankt Petersburg. Ca Doctor în teologie, a scris multe cărți
și articole științifice. În arhiva mănăstirii se păstrează fondul său personal sub numărul
RA
25, format din următoarele dosare:

1) Scrisori către arhiepiscopul Vasilie (Krivoșein) de la mama sa (Elena Karpova) și
fratele său (Chiril) din perioada 1925-1950.
2) Scrisori către Arhiepiscopul Vasile (Krivoșein) de la diferite persoane (W. Majevski,
ITU
arhimandritul Sofronie (Saharov), A. Kartașov, M. Lot-Borodina ș. a.), din perioada

1934-1950.
3) Corespondența cu G.A. Dancev (8 scrisori lui și 27 de scrisori de la el) a arhiepiscopului
Vasilie (Krivoșein) pentru perioada 1929-1932, în limba franceză.
ED
Mișcarea albgardistă și Campania Siberiană. A intrat la Russik la 9 septembrie 1924, a fost tuns rasofor
la 15 aprilie 1926, în mantie la 8 martie 1941. Ascultarea și-a făcut-o îngrijind de mulari, pe corabia
mănăstirii și la cancelarie. La 26 septembrie 1947 el a fost închis în închisoarea de la Solun timp de un an,
pentru o pretinsă cooperare cu germanii. S-a întors la Russik pe 7 iunie 1950. A răposat la 18 ianuarie
1968.
©
491
OS
4) Scrisori către diferite persoane ale arhiepiscopului Vasilie (Krivoșein) pentru
ISM
perioada 1925-1948.
5) Rezumate și note bibliografice la diferite articole și eseuri Arhiepiscopul Basil
(Krivosheina) pentru anii 1925-1948.
6) Eseu împotriva noului calendar al arhiepiscopului Vasilie (Krivoșein), însoțit de
traducerea din decretele conciliare grecești; întru respingerea noii Pascalii.
7) Scurt istoric al arhiepiscopului Vasilie (Krivoșein) despre cetățenia călugărilor ruși
EL
athoniți încă din cele mai vechi timpuri până în anul 1946.
8) Eseul istoric-analitic al arhiepiscopului Vasilie (Krivoșein) cu privire la auto-
guvernarea în Athos din cele mai vechi timpuri până în anul 1940.
GH
9) Viața arhiepiscopului Veniamin (Novițky), scrisă de arhiepiscopul Vasilie (Krivoșein)
în anul 1977. Copie tipărită409.
AN
Schiarhimandritul Sofronie (Saharov)
Schiarhimandritul Sofronie (în lume, Serghei Semenovici Saharov) s-a născut la 22
EV
septembrie 1896 la Moscova într-o familie aristocrată. Numele mamei sale era Ecaterina.
Părinții lui Serghei erau oameni profund religioși și au jucat un rol decisiv în soarta
viitorului călugăr. Sergei Semenovici avea talent pentru desen, așa că a studiat la Academia
de Arte Frumoase, care după revoluție a fost redenumită ca Școala de pictură, sculptură
și arhitectură din Moscova. În 1921 el și-a terminat studiile și a plecat din Rusia spre
RA
Occident. Aici, la Paris, are loc convertirea sa completă la credință, ceea ce a condus la
faptul că, lăsând artele, el intră la Institutul Teologic Ortodox de pe lângă metocul Sfântul
Serghie din Paris.
În noiembrie 1925, împreună cu prietenul său Vsevolod Alexandrovici Krivoșein
ITU
(viitorul arhiepiscop Vasilie) Serghei Semenovici vizitează Athos-ul. Ambii prieteni

au rămas acolo ca ascultători în Mănăstirea rusă a Sfântului Pantelimon, unde la 24
martie 1926 Serghei a fost tuns rasofor și numit Sofronie, la 5 martie 1927 a fost tuns în
mantie, iar la 18 ianuarie 1935, în schimă. La 30 aprilie 1930 părintele Sofronie a fost
hirotonit ierodiacon de către episcopul sârb Nicolae (Velimirovici). Ascultarea a făcut-o la
ED
ceasornicărie, trezorerie, bibliotecă.

409
Ne propunem ca în cadrul acestei serii să publicăm o carte aparte cu toate aceste documente,
care dovedesc în mod clar contribuția inestimabilă a episcopului Vasile la istoria Mănăstirii rusești Sfân-
tul Pantelimon.
©
492
OS
Schiarhimandritul Sofronie (Saharov)
Din primele zile ale șederii sale în mănăstire, el a fost în strânsă prietenie cu preacuviosul
ISM
Siluan, pe care îl considera drept părintele său duhovnicesc și căruia i-a descoperit dorința
sa de a duce o viață de pustnic, în tăcere deplină. Potrivit mărturiei părintelui Flegont
(Lebedev), cuviosul Silvan i-ar fi prezis lui viața pustnicească410, iar părintele Sofronie a
scris două scrisori către Soborul Stareților cu rugămintea de a-l binecuvânta pentru viața
în tăcere. În prima sa scrisoare, el scria: „Având mare dorință pentru binecuvântarea pe
care am primit-o de la preacinstitul nostru părinte egumen arhimandritul Misail și de
EL
la preacinstitul duhovnic al frățimii ieroschimonahul Serghie [Tiutin] pentru a merge în
singurătate la pustie în conformitate cu pravila și cinul sfinților părinți, cu umilință Vă
cer să mă lăsați a merge în pace și cu binecuvântare, eliberându-mi un certificat de voie
GH
(eliberare)”411. Soborul Stareților, ne dorind să-l lase să plece prea departe de mănăstire,
i-a propus să se stabilească în coliba Sfântului Luchian, dar părintele Sofronie fiind dornic
să ducă o viață strict pustnicească, a scris și cea de-a doua scrisoare, cerând Soborului să
fie lăsat să meargă în îndepărtata pustie. „Nu treceți cu vederea această rugăminte a mea,
− scria el către Soborul Stareților, − nu o lăsați, Vă rog, fără răspuns, la fel ca pe cea
AN
anterioară. Suferă și tânjește inima mea în dorința de a realiza aspirațiile sufletului meu de
15 ani. În fața lui Dumnezeu Vă mărturisesc că eu nu caut nimic altceva, decât mântuirea
blestematului meu suflet, încărcat de păcate”412. Și stareții i-au acceptat cererea.
Părintele Sofronie părăsi mănăstirea, plecând în pustie pentru tăcere la 23 aprilie
EV
1939. El și-a găsit ca adăpost o colibă sărăcăcioasă, aproape distrusă, lângă Karulia,
primind și acordul Marei Lavre. „În singurătatea peșterii mele, − scria el mai târziu,
− mi-a fost dat privilegiul exclusiv de a mă preda rugăciunii celei fără de griji. Ea era
bucuria mea luni în șir. Înceta doar ziua, în timpul treburilor lumești, dar când se termina
ziua de lucru și începea noaptea, în tăcerea din peșteră, rugăciunea mă cuprindea din nou:
RA
iarăși mintea se curăța, păstrând doar conștiința groaznicului păcat imaterial, care trezea
în mine remușcări, rușine și chiar dezgustul față de sine... Mila lui Dumnezeu pentru
mine a fost exprimată în faptul că El mi-a dat un impuls puternic de căință, care m-a
captivat într-o rugăciune nesăbuită − o astfel de rugăciune, încât sufletul a uitat totul,
ITU
despre nimic neamintindu-și, irezistibil tinzând către Dumnezeul Cel nevăzut, neștiut, dar
cunoscut, de neajuns, dar aproape”413.
La 2 februarie 1941 la Mănăstirea Sfântului Pavel din Muntele Athos el a fost hirotonit
ieromonah. Vestea despre faptele sale duhovnicești s-a răspândit repede în Athos. Îi cereau
ED
410
AMRPA. Doc. nr 212, pag. 561.
411
412
Idem, pag. 3.
413
Sofronie (Saharov), arhimandrit. A-L vedea pe Dumnezeu așa cum este El. Essex, 1985, pag.
143-144.
©
493
OS
sfatul călugării de diferite naționalități, și
ISM
din moment ce el vorbea mai multe limbi, a
fost ușor să-i mângâie pe fiecare în propria
lui limbă. Astfel încât la zăvorâre completă
el nu a putut ajunge, trebuind să deschidă
din ce în ce mai des ușile colibei sale ca să
primească cât mai mulți oameni, în cele din
EL
urmă fiind de acord să meargă ca duhovnic
la mănăstirile din apropiere. „Am fost
duhovnicul Mănăstirilor Sfântului Pavel,
GH
Sfântului Grigorie, Simonopetra, Xenofon,
diverselor schituri și chilii”414. Mai târziu
a intrat în Schitul Sfântului Andrei. El
s-a mâhnit mult de nedreapta condamnare
de către guvernul grec a prietenului său,
AN
părintele Vasilie (Krivoșein), mai ales
că și el nu a rămas liber de suspiciune
nejustificată. Aparent, din acest motiv el
a decis să părăsească Athos-ul. În a doua
EV
jumătate a anului 1947 el plecă la Paris.

În total, părintele Sofronie a petrecut 22
de ani în Sfântul Munte. De la Paris el s-a
mutat în Anglia, unde în anul 1959 în ținutul Essex a întemeiat un lăcaș sfânt, închinat
Sfântului Ioan Botezătorul.
RA
Părintele Sofronie a repauzat la 11 iulie în anul 1993.

Părintele Sofronie a scris celebra carte, cunoscută în întreaga lume, despre părintele
său duhovnicesc Sfântul Siluan Athonitul, oferind un serviciu de neprețuit Mănăstirii ruse
Sfântul Pantelimon și întregii lumi creștine. El este și autorul a numeroase cărți înalt
ITU
duhovnicești, care pentru asceții moderni au devenit cărți de căpătâi.

În arhivele mănăstirii s-au păstrat trei scrisori415 ale părintelui către arhiepiscopul
Vasilie (Krivoșein), cu care el toată viața a fost prieten. Din Essex părintele Sofronie
a scris o scrisoare416 egumenului Russik-ului Iustin, care se păstrează cu grijă în seiful
arhivei mănăstirii. Toate aceste documente vor fi publicate în cadrul acestei serii.
ED
414
415
416
AMRPA. Doc. 1713.
©
494
OS
Schiarhimandritul Ilian (Sorokin)
ISM
Schiarhimandritul Ilian (în lume, Ivan
EL
Mihailovici Sorokin) s-a născut în anul
1885 într-o familie de mic-burghezi din
orașul Romano-Borisoglebsk, gubernia
GH
Iaroslavl. Numele mamei sale a fost Anna.
Ivan a primit o bună educație primară, așa
că părinții lui au hotărât ca el să-și continue
studiile. Dar din cauza unor circumstanțe
necunoscute, la vârsta de 16 ani el intră
AN
în Mănăstirea Glinskaya, unde a fost tuns
rasofor cu numele de Ioan. Mănăstirea
Glinskaya era pe atunci unul dintre vestitele
centre duhovnicești ale Rusiei. Cu toate
EV
acestea, după ce a citit scrisorile Athonitului,

părintele Ioan visează să meargă la Athos
și să-și continuie viața ascetică acolo.
La 25 august 1905 Ioan a pus într-
adevăr piciorul pe pământul sfânt al
RA
Muntelui Athos, fiind primit la Mănăstirea

rusă Sfântul Pantelimon, unde la 7 martie
1908 a fost tuns în mantie cu numele Ilian. Ascultarea părintele Ilian a făcut-o ca
arhondar, la cancelarie, iar în perioada anilor 1911-1914 la metocul din Constantinopol,
ITU
apoi în mănăstire ca și canonarh și veșmântar. La 25 noiembrie 1922, părintele Ilian a

fost tuns în schimă. La 2 februarie 1926 el a fost hirotonit ierodiacon.
Între anii 1932-1933 părintele Ilian a fost trimis în Serbia pentru colectarea de donații,
unde Mitropolitul Antonie (Hrapovițky) la 12 decembrie 1932 l-a hirotonit ieromonah.
În anul 1953 părintele Ilian a fost numit stareț al metocului din Constantinopol. Dar
ED
turcii nu au fost de acord cu candidatura sa, ne acordându-i permisiunea de a lua acest

post, astfel încât la 1 iulie s-a întors la Russik.
La 3 octombrie 1958 părintele Ilian a fost ales egumen al mănăstirii, fiind ridicat la
rangul de arhimandrit. În iunie 1962 în cadrul festivităților pentru aniversarea celor
©
495
OS
1000 de ani ai Athos-ului Patriarhia Moscovei i-a înmânat medalia Sfântul Vladimir
ISM
pentru slujirea Bisericii.
Mulți au remarcat excelentele calități omenești ale părinelui Ilian. Iată ce relatează
despre el scriitorul Anatolie Darov: „Ochii arhimandritul Ilian sunt foarte blânzi, iar când
nu sunt blânzi, sunt strict afectuoși. Ce vârstă are să spui e cam greu, dar să-l întrebi
este și mai greu. Există astfel de oameni: să le ceri − e cu putință, să-i întrebi − e cu
nevoință. Un fel de interdicție fină și subtilă se citea în ochii lui. Nu, aceasta nicidecum
EL
nu este îndepărtarea ascetică bruscă a părintelui Mihail (egumenul Schitului Sfântul
Andrei. - Comp.], nici copilăreasca și totodată înțeleapta naivitate a părintelui Nicolai
[egumenul Schitului Sfântul Ilie. - Comp.], ci este trist îngrijorătoarea, abia perceptibila
GH
înduhovnicire”417. Mai departe el scrie următoarele: „Părintele Ilian se epuizează total cu
slujbele. Dacă moare − un astfel de egumen nu poate fi găsit în întreaga lume...”418.
Părintele Ilian urma cu fermitate calea predecesorului său, părintele Iustin, în
vederea restaurării complete a relațiilor cu Patriarhia Moscovei. Iată un extras dintr-o
scrisoare a egumenului Ilian din 29 octombrie (11 noiembrie) 1959 adresată președintelui
AN
Departamentului pentru Relații Externe al Patriarhiei Moscovei, unde el expune
agravantele greutăți, trăite de frăția monahală rusă la Muntele Athos:
„Eminența Vostră!
În numele tuturor fraților mănăstirii noastre rusești a Sfântului Pantelimon din
EV
Muntele Athos vin către Dvs. și prin Dvs. către întreaga Biserică Ortodoxă Rusă −
Mama noastră, cu următoarea insistentă și fierbinte rugăminte.
Mănăstirea noastră, acest vechi patrimoniu rusesc, creat de munca și sacrificiul multor
generații de oameni credincioși ortodocși ruși, a ajuns la un declin complet, fiind amenințată
cu pustiirea și trecerea în mâini străine.
RA
Cauza principală a acestei situații dificile este descreșterea numărului frăției noastre
din cauza lipsei de noi călugări în obștea noastră monahală, așa cum am raportat deja
Patriarhiei Moscovei. Am rămas acum doar 50 de persoane. Cel mai tânăr dintre noi
are 54 de ani. Cei mai mulți dintre noi sunt bătrâni în vârstă de șaptezeci și optzeci de
ITU
ani. Numai sosirea imediată a noilor forțe tinere în rândul frățimii noastre poate salva
situația.
Nu avem de unde aștepta din altă parte întărire, decât din Patria noastră, Rusia. Și toată
nădejdea noastră pentru păstrarea mănăstirii o punem, după Dumnezeu și Preacurata
Născătoare de Dumnezeu și Sfântul Pantelimon, în Biserica noastră Ortodoxă Rusă, și în
ED
Patriarhia Moscovei.
417
Darov A. Țărmul unde «nu există omul» (Athos-ul modern și etern). New York, 1966, pag. 34.
418
Idem, pag. 75.
©
496
OS
Știm că Patriarhia Moscovei a cerut
ISM
Patriarhului Ecumenic, în jurisdicția
canonică a căruia se află mănăstirea
noastră, să permită sosirea a zece
persoane din Rusia pentru intrarea în
rândul frăției mănăstirii noastre. Suntem
EL
profund recunoscători Sfinției Sale,
Patriarhul Alexei și Dvs. pentru acest
pas binevoitor.
Dar mai știm că Patriarhul Ecumenic nu
GH
a găsit de cuviință să răspundă la scrisoarea
Dvs. Motivul pentru aceasta este presiunea exercitată asupra lui de către guvernul grec,
care este împotriva sosirii rușilor în Athos. O scuză formală de a nu răspunde − căci
Athos-ul se bucură de o binecunoscută autonomie bisericească, iar Patriarhul Ecumenic
AN
nu este prima instanță în astfel de chestiuni... Vă implorăm, pe Sanctitatea Voastră
Patriarhul Alexei și întreaga Biserică Ortodoxă Rusă, să ne ajutați cât mai grabnic. În
caz contrar, mănăstirea noastră este sortită pieirii.
Cerându-Vă sfintele rugăciuni arhierești și sfântă binecuvântare, rămânem ai voștri
EV
smeriți ascultători și rugători către Dumnezeu.

Egumenul arhimandrit Ilian cu toți frații întru Hristos”419.
Anume în timpul egumeniei părintelui Ilian au sosit primii călugări din Rusia, care în
cele din urmă au completat rândurile fraților mănăstirii. Bucuria starețului era nemărginită.
RA
Acum în inima sa, aproape cuprinsă de disperare, apăru nădejdea că mănăstirea rusă din
Muntele Athos nu va pieri, ci va sta ca un bastion al Ortodoxiei până la cea de a doua
venire a Domnului nostru Iisus Hristos.
La 5 ianuarie 1971, la vârsta de 88 de ani, egumenul schiarhimandrit Ilian s-a odihnit
ITU
în Domnul. „A fost un om de o mare înțelepciune și bunătate duhovnicească, un stareț

cum acum rar întâlnești”, − scria despre el fiul său duhovnicesc, arhiepiscopul Vasilie
(Krivoșein)420.
ED
419
420
Idem, pag. 117.
©
497
OS
ISM
Schimonahul Memnon (Tiurin)
La 29 martie 1967 în Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon a murit la vârsta de 90 de
EL
ani schimonahul Memnon421. Stareții vârstnici ai mănăstirii recunoșteau în unanimitate
că a plecat dintre ei ultimul mare stareț al Russik-ului, care a păstrat și înmulțit prețioasa
experiență a vieții duhovnicești a reînnoitorilor mănăstirii – stareții Arsenie, Ieronim și
GH
Macarie.
Părintele Memnon (în lume, Mihail Ivanovici Tiurin) s-a născut în anul 1878, într-o
familie de țărani din satul Sudnikovo, comuna Sinkovsky, județul Dmitrov, gubernia
Moscova. Mama lui se numea Parascheva. Mihail era cel mai mare copil din numeroasa
familie. Părinții lui erau oameni evlavioși și devotați, le plăcea să meargă la biserică și
AN
acasă adesea organizau seara întâlniri cu vecinii și rudele pentru o rugăciune comună sau
pentru citirea Sfintei Scripturi.
Astfel de seri erau pe placul tânărului Mihail. El se urca pe cuptor și de acolo sorbea cu
sete fiecare cuvânt rostit. Îl încânta mai ales simplitatea și profunzimea cuvintelor Sfintei
EV
Scripturi, iar unele expresii i se împlântau în memorie, cugetând apoi îndelung la ele. Una
din expresii i-a atras în mod deosebit atenția tânărului Mihail: „Fiți, dar, voi desăvârșiți,
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48). Dar ce înseamnă să fii
desăvârșit și sfânt? Cum poți deveni un sfânt? Aceste întrebări îl preocupau pe băiat.
Într-o zi, găsind un moment potrivit, Mihail îl întrebă pe preotul lor, de la biserica din
RA
sat, și iată ce răspuns a primit: „A fi sfânt − înseamnă a iubi pe toți oamenii așa cum ne
iubește pe noi Domnul; El pentru asta ne-a creat, ca noi în această lume să învățăm să
iubim și, treptat desăvârșindu-ne în dragostea frățească, să ajungem la nivelul iubirii lui
Hristos. Este un drum lung și foarte anevoios, este de fapt calea crucii, fără de care nu
ITU
putem intra în Împărăția cerurilor, care este împărăția iubirii. Prin fapte bune de zi cu
zi trebuie să ne învățăm inimile noastre a-l iubi pe aproapele, să le înmuiem împietrirea
prin rugăciune pentru ceilalți, și așa, pas cu pas, să urcăm pe scara desăvârșitei iubiri.
Vrăjmașul neamului omenesc prin toate mijloacele va pune piedici intenției noastre, dar,
înarmați cu credința în Hristos, cu ajutorul Lui vom îndeplini sarcina încredințată nouă.
ED
Cu Hristos către Hristos, cu iubire către Iubire − iată scopul și mijloacele noastre”.
421
Descrierea vieții se bazează pe materialele arhivelor MRPA: a se vedea Doc. nr.7, pag. 135; nr. 13,
pag. 89; nr. 72, pag. 2; nr. 70, pag 3; nr. 212, pag. 556.
©
498
OS
Sufletul tânărului Mihail se aprinse de
ISM
la aceste cuvinte ale preotului, îngrijindu-se
să facă mereu fapte bune. Pentru o astfel
de dragoste vecinii și sătenii l-au numit
„copilașul Domnului”, fapt pentru care
Mihail la început se jena, dar în adâncul
inimii lui se bucura că oamenii îl socotesc a
EL
fi din turma mică a lui Dumnezeu. Năzuința
tânărului de a-i plăcea lui Dumnezeu și
semenilor sporea odată cu vârsta și în cele
GH
din urmă a hotărât să-și dedice complet
viața slujirii lui Dumnezeu.
La 22 decembrie 1901 Mihail, în vârstă
de 23 de ani, veni la Muntele Athos, fiind
AN
primit în rândul fraților la Mănăstirea
rusă a Sfântului Pantelimon și trimis să
facă ascultare la trapeză. Aici Mihail cu
multă sârguință își făcea ascultarea. Îl
EV
bucura nespus de mult prilejul de a sluji

fraților. Ne simțind oboseala, el încerca să-i ajute pe toți.
În cea de-a treia lună de ședere în mănăstire, cu el s-a întâmplat un eveniment
semnificativ, care i-a schimbat radical lăuntrul său duhovniceasc. Era în Marțea luminată,
în timpul Sfintei Liturghii pascale de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului. El stătea
RA
în picioare în pridvorul bisericii, încercând să pătrundă cu mintea în mersul slujbei, fiind

complet cufundat în propria sa inimă. Numai numele sfânt al Domnului era prezent în
mintea sa. Și la vosglasul preotului: „Sus să avem inimile” el simți deodată o puternică
mișcare cerească în inima lui, care, în același timp, i-a dat o bucurie de nedescris. Mihail
ITU
nu a putut rezista harului care îl cuprinse și izbucni în plâns. Lacrimile-i curgeau șiroaie,
dar ele erau atât de dulci și de mângâietoare, încât Mihail se cutremură de dulceața
plăcerii. Mai târziu el nu-și putu aminti cât de mult a durat această experiență minunata
− o secundă, un minut sau zece minute, dar impresia celor trăite, cu toată prospețimea ei,
reînvia mereu în memoria lui chiar și atunci când avea deja vârsta de 80 de ani.
ED
După slujbă el alergă în grabă la părintele său duhovnicesc ieroschimonahul Agatodor

(Budanov), povestindu-i cele întâmplate. Iar înțeleptul stareț îi răspunse: „Tot ce ai simțit
tu este lucrarea harului lui Dumnezeu, și El te-a mângâiat nu pentru că ai fi meritat
©
499
OS
cumva, ci numai și numai din mare mila Sa, Dumnezeu voind ca să știi ce te așteaptă în
ISM
viitor, dacă vei sta neclintit în credință, nădejde și dragoste. Pentru cele trăite de tine,
fiule, va trebui să plătești cu mulți ani de nevoință grea, ca să le poți păstra veșnic”.
Pe 5 aprilie 1903 novicele Mihail a fost tuns rasofor și numit Memnon. El cu aceeași
râvnă continua să îndeplinească toate ascultările încredințate lui, dar înlăuntrul lui se
produseseră, totuși, schimbări puternice. După întâmplarea din biserică, el nu se putea
gândi la nimic altceva, decât la Domnul. Rugăciunea neîncetată a lui Iisus deveni singura
EL
sa lucrare interioară. Și deși trecuseră deja doi ani de atunci, i se părea că totul s-a
întâmplat chiar acum. Și nici mult așteptata și dorita tundere nu a fost pentru el un
eveniment în stare să eclipseze oarecum această minunată amintire.
GH
Și iată sosi o următoare Săptămână Luminată. Era în Marțea Luminată și monahul
rasofor Memnon stătea la Sfânta Liturghie în Biserica Sfinților Arhangheli. Inima lui, în
cugetare la Domnul, era prea plină de recunoștință pentru experiențele trăite în urmă cu
doi ani. Și iată în timpul când preotul exclamă : „Sus să avem inimile”, miracolul se repetă
din nou, dar de data aceasta mult mai puternic și mai clar, mult mai real. Ne mai putând
AN
sta în picioare, căzu în genunchi și izbucni în dulci lacrimi. În această stare fiind, șopti un
singur cuvânt: „Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!”
Desigur, părintele Memnon împărtăși de îndată bucuria lui cu duhovnicul, de această
dată întrebându-l: „Am înțeles că prima dată Domnul a voit să mă întărească în asceză,
EV
dar de ce El a venit din nou la mine, un începător, un nemernic, un păcătos lipsit de

experiență, de vreme ce eu cunosc mulți vrednici călugări, care nu s-au învrednicit de
această milă?” Și răspunsul duhovnicului a fost următorul: „Ai dreptate, ca să atragem
harul lui Dumnezeu, avem nevoie de o muncă îndelungată, intensă și grea de ascetism,
RA
dar pentru dragostea dezinteresată pentru oameni Dumnezeu și fără astfel de nevoințe
dă har. Când omul reușește să se depășească pe sine, să renunțe la egoismul propriu și să
se dedice slujirii aproapelui, atunci Domnul fără întârziere îi dă harul Său. Aceasta este
calea cea mai sigură, dar și extrem de dificilă către Dumnezeu − de a renunța la sine.
Îndrăznește, fiule, arzi de dragoste și vei învia pentru Dumnezeu. «... iar cine-și pierde
ITU
sufletul lui pentru Mine, îl va găsi» (Matei 10, 39) − ne-a spus Însuși Domnul”.
La 24 martie 1906 părintele Memnon a fost tuns în mantie, îndeplinind ascultarea de
eclesiarh în biserică. El împlinea cu bucurie această ascultare, mergând doar la trapeză, în
restul timpului aflându-se în biserică. Între slujbe părintele Memnon stătea așezat într-un
ED
colț întunecat al bisericii, sprijinindu-se pe stasidie și trăgând la metanier. El nu putea să

se bucure suficient de rugăciunea lui Iisus, nu putea să se gândescă la altceva − Domnul
era gândul lui, visul lui și rugăciunea lui. El nu simțea curgerea timpului și nici cele ce se
petreceau în jurul lui.
©
500
OS
Astfel decurse lunga lui viață monahală de 66 de ani, aparent monoton, dar înlăuntrul
ISM
său bogat și multilateral. Nu și-ar fi schimbat lucrarea sa nici pentru toate bogățiile lumii.
Această „monotonie” din nou a fost întreruptă, și iarăși în chip miraculos, atunci când
la 16 martie 1928 părintele Memnon a fost tuns în schimă. Deja îmbrăcat în schismă,
el stătea în picioare, în Săptămâna luminată, la Sfânta Liturghie din Biserica Sfântului
Acoperământ, când a mai avut încă o dată o altă întâlnire cu Dumnezeu. La vosglasul
EL
„Sus să avem inimile”, inima lui a fost inundată din nou de harul lui Dumnezeu. De data
aceasta totul era ca și cum nu el ar fi fost vizitat, ci el însuși s-a alăturat unei negrăite
puteri, care l-a cuprins în întregime. Din nou el căzu în genunchi și, plângând, începu să
vorbească: „Nu mă chinui, Dumnezeule, eu sunt un nemernic și un păcătos, nu am puterea
GH
de a îndura atâta har, infinit de mult Îți mulțumesc, dar nu mă mai cerceta, căci inima mea
nu poate suporta atâta bucurie și va plesni. Îți mulțumesc, Îți mulțumesc, Îți mulțumesc,
dar Te rog: nu mă mai cerceta”.
De această dată duhovnicul său i-a spus: „Părinte Memnon, Dumnezeu te-a cercetat
AN
de trei ori. Acum tu ai văzut duhovnicește Preasfânta Treime, iar credința ta a trecut în
cunoașterea faptului că ție ți se dă o mare responsabilitate, de o mie de ori mai mare, decât
unui simplu credincios. Cred că vei trăi o viață lungă, pe care trebuie să o dedici exclusiv
lucrării iubirii creștine”.
EV
Într-adevăr, părintele Memnon a trăit o viață lungă, și în ciuda multor poticniri și

greutăți în viața sa monahală, tot timpul el a fost ca o lumânare aprinsă, iluminând cu
dragostea sa totul în jurul lui. Și înarmat cu rugăciunea lui Iisus, a continuat toată viața
să se nevoiască în fapte de dragoste, fiind un exemplu pentru frați. Toată lumea îl iubea,
RA
la fel cum și el îi iubea pe toți. Viața lui era cu adevărat fericită, atât în formă cât și în
conținut. Fiind deja stareț, el adesea spunea: „Cu dragoste este atât de ușor a trăi, nu
trebuie pe nimeni să minți, sau să trădezi, sau să umilești, sau să judeci; cere cu dragoste
– și vei primi orice. De ce vă distrugeți prin păcătoasa viclenie, când puteți fi pur și simplu
ITU
fericiți: doar să iubiți dezinteresat și atunci toată lumea vă va iubi”.

ED
©
OS
ISM
Ieroschimonahul Serafim (Tecza)
Ieroschimonahul Serafim (în lume,
EL
Stepan Ivanovici Tecza) s-a născut în
anul 1901 într-o familie de țărani din
satul Berezovo, gubernia Maramureș
GH
(Cehoslovacia) Rusia Subcarpatică. Numele
mamei sale era Elena.
Stepan, împreună cu un mare grup de
conaționali ai săi veni la Muntele Athos și
la 15 august 1925 el intră în Mănăstirea
AN
Sfântul Pantelimon. La 24 martie 1928 a
fost tuns rasofor cu numele Serafim, iar la
21 august același an a fost tuns în mantie
cu același nume.
EV
La început a avut ascultare „la viței”.

Trebuia să ducă de cap taurii, care cărau
lemne din pădure până la digul mănăstirii.
Cu această muncă grea stareții îi încercau
pe noii veniți în mănăstire, văzând astfel
RA
dacă sunt potriviți pentru a purta greaua

nevoință monahală. Dar părintele Serafim
nu avea sănătatea prea bună, de aceea în
curând a fost trimis la atelierul de croitorie sub îndrumarea părintelui stareț Diadoh
ITU
[Drujinin]. Mai târziu, el a fost asistentul părintelui Toma422, șeful farmaciei și al
422
Schimonahul Toma (în lume, Teoctist Fiodorovici Nichitenko), fost țăran din satul Rovnoe, comu-
na Rovensk, județul Elisavetgrad, gubernia Herson. Numele mamei sale era Elena. Este fratele novicelui
Iacov. S-a născut în anul 1877. La Russik a fost primit la 28 iunie 1905. A fost tuns rasofor cu numele
de Teoctist la 10 aprilie 1907, apoi în mantie cu numele Toma la 4 aprilie 1908, după care în schimă, din
ED
cauza bolii, la 12 martie 1932. Ascultarea a avut-o la Krumița, la farmacie, a fost dentist și doctor. A ră-
posat la 14 august 1951. În 1946 el a scris o scrisoare cărtre Soborul Stareților despre starea spitalului
din mănăstire (a se vedea arhiva MRPA. Doc. nr. 3721). În cartea arhimandritului Sofronie (Saharov)
„Starețul Siluan Athonitul“ (M, 1996, pag. 219) citim: „Părintele Toma în lume nu a făcut studii, dar
toată viața nevoindu-se în spitalul mănăstirii a dobândit o experiență solidă și chiar cunoștințe teoretice.
©
502
OS
Ieroschimonahul Serafim (Tecza)
spitalului, iar după moartea acestuia a rămas în locul lui. În același timp el mai făcea
ISM
ascultare ca distribuitor de scrisori și ca responsabil de arhondaric. Având un caracter
blând și sociabil și fiind plin de compasiune pentru cei în nevoi, încercând să-i ajute și să-i
mângâie pe toți, parintele Serafim deveni cea mai apropiată persoană atât călugărilor, cât
și pelerinilor. O bucurie deosebită pentru Părintele Serafim erau vizitele pelerinilor ruși.
Cu multă bunăvoință îi primea în chilia sa, îi trata cu dulciuri, le aducea în dar tămâie,
EL
cărți, icoane. Adesea călătorea cu ei pe la mănăstirile din Muntele Athos, cu mulți dintre
ei întreținând apoi corespondență.
La 28 iulie 1940 părintele Serafim a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1959 − ieromonah.
Într-una din edițiile Patericului athonit citim despre el următoarele: „Dedic această carte
GH
luminatei memorii a regretatului ieroschimonah Serafim, decedat la 18/31 martie 1982
în Mănăstirea Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte”. Preotul Valerie Luchianov scria
despre părintele Serafim: „Binevoitorul părinte Serafim hotărî să ne însoțească la Dafni
și Careia. Toată lumea îl cunoaște și-l respectă pe acest ieromonah vesel, care, printre
AN
altele, vorbește fluent limba greacă. Întregul său chip monahal, vesel și însuflețit, pare a
se îmbina de minune cu modul de viață athonit și chiar cu ladșaftul* athonit”423.
Părintele Serafim, ca șef de farmacie, a adunat o mulțime de rețete homeopatice,
studiind efectele multor plante medicinale, care cresc în pădurile din Muntele Athos. El
EV
era întotdeauna gata să-i ajute pe frații suferinzi. Deja bătrân și slab, el stătea ore în șir
la capul vreunui frate bolnav, înălțând rugăciuni pentru el către Domnul. Frații glumeau
pe seama lui, zicând că inima lui iubitoare aduce mai mult folos bolnavilor decât plantele
medicinale pe care le oferă ca tratament.
RA
„Pe 25 octombrie 1972 Patriarhul Pimen i-a acordat o cruce pectorală în timpul vizitei
sale la Athos. La 27 ianuarie 1982 părintele Serafim a fost tuns în schimă. Dar în curând
o boală gravă l-a silit să se retragă la odihnă, care era neobișnuită și destul de dificilă
pentru un stareț mereu activ. Cu o lună înainte de moartea sa, starea lui de sănătate s-a
ITU
înrăutățit, și el a fost nevoit să meargă la spitalul din Tesalonic. Câteva zile mai târziu,
miercuri, 18/31 martie 1982, a plecat în pace la Domnul”424. Părintele Serafim a fost
îngropat în cimitirul mănăstirii.
ED
Acesta a fost un om înzestrat cu o intuiție medicală bogată, fiind foarte folositor mănăstirii, întrucât în
Muntele Athos nu există spitale adevărate și medici”.
423
Serafim, ieromonah. Athoniții / JPM (Jurnalul Patriarhiei Moscovei). 1982. № 7, pag. 57.
424
Serafim, ieromonah. Athoniții / JPM, 1982. № 7, pag. 57.
©
503
OS
ISM
Schiarhimandritul Gavriil (Legaci)
Schiarhimandritul Gavriil425 (în lume;
EL
Gheorghe Vasilevici Legaci) s-a născut
în anul 1901 în satul Kopașnevo, județul
Hustsk, gubernia Maramureș, situata în
GH
Rusia Carpatica, care între primul și cel
de-al doilea război mondial a aparținut
Cehoslovaciei. Mama lui se numea Maria.
„Bunicul lui l-a învățat să citească și să
scrie. Cu o memorie bună, într-un timp
AN
scurt el își însuși repede tot ceea ce îi putea
oferi educația la domiciliu”426.
La Athos, Gheorghe a mers împreună cu
un grup de tineri care voiau să intre în viața
EV
monahală. La 4 iunie 1924 a fost primit

în Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon,
unde la 24 martie 1926 a fost tuns rasofor
cu numele Gavriil, iar la 20 martie 1930
a fost tuns în mantie cu același nume.
RA
Prima ascultare a avut-o la repararea de

acoperișuri.
Pe atunci mulți călugări erau trimiși în Serbia pentru a colecta donații, printre ei
fiind și părintele Gavriil. El reuși să stabilească contacte cu Biserica Ortodoxă Sârbă,
ITU
obținând favoarea unora dintre reprezentanții săi. Acolo, în Serbia, la 22 iulie 1937 el a
fost hirotonit ierodiacon de către Sfântul Nicolae (Velimirovici), iar la 24 ianuarie 1949
la mănăstire a fost hirotonit ieromonah.
Revenind din Serbia în mănăstire, el și-a continuat ascultarea la reparația acoperișurilor.
„Cu un surprinzător curaj efectua el lucrările de reparație și vopsire a acoperișurilor.
ED
Autoritățile monahale îl trimiteau și la alte ascultări. Toți cei care îl cunoșteau vorbeau
425
Descrierea vieții se bazează pe cărțile: Troițky P.V. Rușii de la Muntele Athos. Secolul 19-20. M.,
2003; Iachimciuk I. Legătura istorică a Rusiei Carpatice cu Sfântul Munte Athos.
426
©
504
OS
Schiarhimandritul Gavriil (Legaci)
despre hărnicia sa deosebită. Dacă părintele
ISM
Gavriil nu era în biserică sau la rugăciune,
cu siguranță era undeva la muncă. El își
permitea doar puțină odihnă pe timp de
noapte. Mai mult de 50 de ani de viață în
mănăstire el nu a fost văzut stând la discuție
vreodată cu cineva. Părintele Gavriil iubea
EL
mult biserica. În fiecare zi, dimineața și
seara, venea la slujbă în biserică. Și dacă
nu era slujitor de rând, cânta sau citea la
GH
strană. El cunoștea excelent rânduiala slujbelor bisericești și, implicit, complicatul tipic
al Catedralei Sfântului Pantelimon, unde se îmbinau slujbele rusești cu cele grecești.
Părintele Gavriil slujea liber și în greacă, citind bine și Sfânta Evanghelie în această limbă.
Duhovnicește părintele era îndrumat de stareți cu viață înalt duhovnicească. Părintele
Gavriil era un monah rugător. Lucra neîncetat rugăciunea lui Iisus. În chilia sa noaptea
AN
aproape că nu folosea lumina: pravila de rugăciune la chilie și-o citea din memorie”427.
Din anul 1965 părintele Gavriil a fost starețul mănăstirii, la 9 aprilie 1971 a fost ales
egumen, iar din 26 aprilie a fost înscăunat și la 13 mai mitropolitul Nicodim (Rotov) l-a
ridicat la rangul de arhimandrit.
EV
Noul egumen a continuat linia predecesorului său, văzând salvarea mănăstirii doar
în consolidarea legăturilor cu Biserica Rusă. Într-o scrisoare către Patriarhul Moscovei
și al Întregii Rusii, Pimen, din 9 septembrie 1972 schiarhimandritul Gavriil scria:
„..Mănăstirea noastră se află într-o situație foarte dificilă, mai ales din cauza lipsei de
călugări. Cu timpul, numărul fraților treptat scade – cei bătrâni mor, iar tineri nu sunt.
RA
Această situație îi duce la deznădejde pe viețuitorii rămași.

Noi, cunoscând dragostea poporului rus pentru Sfântul Munte Athos, credem și
nădăjduim că Presfinția Voastră și întreaga Biserică Rusă veți lua toate măsurile posibile
pentru ca acest ungheraș rusesc (aproape ultimul pe Muntele Athos), cu toate sfințeniile
ITU
sale, să-și continue existența întru mângâierea fiecărui rus credincios în parte...”428.
La 4 iulie 1975, ca urmare a unei stări de boală, părintele Gavriil părăsi funcția
sa de egumen, până la moartea sa însă continuând să dea sfaturi noului egumen Abel
(Machedonov).
Părintele Gavriil a răposat la 26 iunie în anul 1977.
ED
427
Moartea schiarhimandritului Gavriil în mănăstirea rusă din Muntele Athos / JPM, 1978, nr. 6,
pag. 28-29.
428
©
505
OS
ISM
Ieroschidiaconul Dimitrie (Țubera)
Ieroschidiaconul Dimitrie (în lume,
EL
Dimitrie Ivanovici Țubera) a fost o
remarcabilă figură a Athos-ului rusesc.
S-a născut în anul 1905 în satul Kolodno,
GH
situat în fosta gubernie Maramureș
(Cehoslovacia) din Rusia Subcarpatică
(acum Transcarpatia, districtul Tiacevsk).
În anul 1928 tânărul Dimitrie a mers la
Muntele Athos și a fost primit la Mănăstirea
AN
rusească Sfântul Pantelimon, unde la 16
martie 1929 a fost tuns rasofor cu numele
David, iar la 22 martie 1930 a fost tuns în
mantie cu același nume. La 14 septembrie
EV
1941 a fost hirotonit ierodiacon de către

mitropolitul Ierotei.
Prima sa ascultare a avut-o în atelierul
de tâmplărie. În perioada 1934-1945 a
fost econom, iar între anii 1946-1956 −
RA
antiprosop; în perioada 1956-1972 − din

nou econom și din 20 septembrie 1972 −
din nou antiprosop în Careia.
Părintele David a fost sufletul mănăstirii.
ITU
Mănăstirea, sărăcită atât de resurse

omenești, cât și financiare, făcea mari eforturi pentru a menține nivelul cel mai elementar
al vieții. Timp de o jumătate de secol părintele David a stat aproape singur în apărarea
intereselor mănăstirii. „Cunoscând opt limbi diferite și la perfecție greaca, ierodiaconul
David timp de mai mulți ani a fost reprezentantul Mănăstirii Sfântului Pantelimon la
ED
Sfânta Chinotită din Sfântul Munte, fiind totodată și econom al mănăstirii ruse. Părintele
David poseda abilități administrative și diplomatice extraordinare și se bucura de o mare
autoritate în toate mănăstirile athonite. Toate acestea i-au permis să apere aproape de unul
singur cu succes interesele mănăstirii, astfel încât, în ciuda sărăcirii extreme a fraților,
©
506
OS
Schiarhimandritul Abel (Machedonov)
Mănăstirea Sfântul Pantelimon se bucura în continuare de respect pe Muntele Athos. În
ISM
timp ce mănăstirea nu primea nici un ajutor din afară, părintele David vreme de zeci de
ani reuși totuși să-i ofere toate cele necesare”429.
În iunie 1962, în timpul festivităților prilejuite de cei 1000 de ani ai Athos-ului,
Patriarhia Moscovei, pentru meritele sale față de Biserică, l-a decorat cu medalia Sfântul
Vladimir.
Din 1974 ierodiaconul David începu să călătorească în mod regulat în Uniunea
EL
Sovietică (în 1974, 1976, 1979, 1982), ceea ce a contribuit la consolidarea relațiilor dintre
mănăstirea rusă athonită și Biserica Ortodoxă Rusă. El a reușit chiar să facă imposibilul:
a primit o audiență la înalții oficiali ai guvernului sovietic, fiind în stare să-i intereseze de
GH
problemele mănăstirii.
La 2 ianuarie 1983 părintele David a fost tuns în schimă cu numele Dimitrie.
Ieroschidiaconul Dimitrie a adormit pe 12 iunie 1987, după ce a trăit în mănăstire
aproape 60 de ani.
AN
EV
Schiarhimandritul Abel (Machedonov)

Schiarhimandritul Abel (în lume, Nicolai Nicolaevici Machedonov) s-a născut la 1 iunie
RA
1927 într-o familie numeroasă de țărani din regiunea Ryazan. Părintele Abel își amintește
că „familia sa era foarte harnică, ortodoxă, cu tradiții. Mergeam la slujbe și în Mănăstirea
Sfântului Nicolae din Rodovițky și în Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul”430. Nicolai, la
fel ca toți copiii din acea vreme, a avut parte de o copilărie grea: foamete, lipsuri, război.
ITU
„În amintirile sale părintele Abel adesea revenea la imaginile luminoase ale copilăriei sale.
Pentru dragostea lui pentru Biserică și slujbe, pentru tăcere și însingurare în copilărie
era numit Colea-Monahul”431. La vârsta de 16 de ani el și-a pierdut părinții, singura lui
mângâiere fiind biserica. Ea deveni casa lui.
„Părintele Abel a avut șansa de a primi tunderea de la episcopul Dimitrie în
ED
Ranenburg, în biserica aflată pe locul fostei Mănăstiri a Sfinților Apostoli Petru și Pavel
429
430
Arhimandritul Abel. M., 2008, pag. 35.
431
Idem, pag. 42.
©
507
OS
din Ranenburg”432. Avea atunci doar 18
ISM
ani. Apoi a urmat hirotonirea în ierodiacon
(la 18 august 1945) și în ieromonah (la 8
octombrie 1947), slujind în diferite biserici
din regiunile Ryazan și Iaroslavl.
În anul 1970, la recomandarea prietenului
său din copilărie și împreună rugătorului
EL
arhiepiscopul Nicodim (Rotov), părintele
Abel pleacă la Muntele Athos pentru
întărirea rândurilor frățimii Mănăstirii
GH
rusești Sfântul Pantelimon. A intrat la
Russik pe 22 februarie 1970. Ascultare a
făcut în bibliotecă, în cancelarie; a fost și
paracliser la Catedrala Acoperământului
AN
Maicii Domnului.
La 13 martie 1971 părintele Abel a
fost ales egumen, iar la data de 23 martie
a aceluiași an a fost tuns în schimă, dar
EV
Sfânta Chinotită, din cauza faptului că el

a trăit puțin timp pe Muntele Athos, nu i-a
aprobat hotărârea . Părintele Abel a primit cu smerenie hotărârea Chinotitei, fiind
433
de acord cu alegerea unui nou stareț, a arhimandritului Gavriil (Legaci). Părintele

Abel a continuat să-și îndeplinească obișnuitele sale ascultări. În special el a căutat
RA
să întărească legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă pentru creșterea numărului de

călugări ai mănăstirii prin atragerea monahilor ruși. În acest scop în martie 1974 el
călătorește în Rusia pentru a duce tratative cu Patriarhia Moscovei, rezultatul fiind
un aflux regulat de călugări în mănăstire. În anul 1975 el se întoarce la mănăstire.
ITU
În acest timp, din cauza neputinței sale, bătrânul egumen Gavriil ceru Soborului
Stareților să-l elibereze din funcția de egumen și la 4 iulie 1975 avură loc noi alegeri,
părintele Abel fiind a doua oară ales egumen al mănăstirii. La 1 octombrie 1978
părintele Abel călătorește în Uniunea Sovietică la înmormântarea prietenului său
arhiepiscopul Nicodim (Rotov), nemaiputând apoi să se întoarcă la mănăstire. El
ED
devine rector onorific al catedralei din Ryazan și duhovnicul eparhiei Ryazan.
432
Idem, pag. 45.
433
AMRPA. Doc . nr. 194, 2727, 3313, 3728.
©
508
OS
Ieromonahul Antim (Goșciuk)
La 16 mai 1989, prin decizia Sfântului Sinod, arhimandritul Abel a fost numit stareț
ISM
al Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul din Ryazan, de curând revenită la Biserica-mamă.
De-a lungul anilor conducerii sale, în mănăstirea, aflată până de curând în ruine, a fost
reînviată viața monahală, au fost restaurate vechi lăcașuri și construite noi biserici,
au fost recuperate multe obiecte sfinte, toate acestea atrăgând numeroși pelerini. La
el începură să vină mulțime de oameni din aproape toate orașele patriei noastre, din
Europa, America, frați de la Muntele Athos − ruși și greci, care căutau îndrumare
EL
duhovnicească.
La 6 decembrie 2006, după o scurtă, dar severă boală, părintele Abel, în vârstă de
80 de ani, adormi în Domnul în propria mănăstire a Sfântului Ioan Teologul. „Mesajul
GH
privind moartea arhimandritului Abel (Machedonov)” Preafericitul Patriarh Alexei al II-lea
îl încheie cu cuvintele: „Dau ultimul sărut nou adormitului slujitor la altarul Domnului
în ziua despărțirii, și mă rog pentru odihna sufletului său în locașurile cerești. Cred că
pentru devotata sa slujire Bisericii și Patriei el va auzi de la Tatăl Ceresc multmilostiva
chemare: «... slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te
AN
voi pune; intră în bucuria Domnului tău» (Matei 25, 21)”434.
EV

Ieromonahul Antim (în lume, Nestor Goșciuk) s-a născut la Tașkent, la 6 noiembrie
RA
1964 din părinți credincioși, preotul Dimitrie și matușca Ana. După moartea soției,
părintele Dimitrie s-a călugărit cu numele Dorotei, fiind duhovnicul mănăstirii de maici
din Tașkent.
Nestor mai avea încă doi frați, care erau piloți. Nestor însuși a intrat și el la școala de
ITU
piloți, dar nu a trecut examenul medical. În familie era o atmosferă de evlavie și ascultare
necondiționată, după care Nestor s-a ghidat mai târziu de-a lungul vieții sale.
Drept exemplu de ascultare a lui Nestor de părinți poate servi următorul episod. După ce
Nestor nu a trecut examenul medical la școala de piloți din cauza gângăvirii sale înnăscute,
bunica, care-l adora și-și dorea cu orice preț ca acest de-al treilea ei nepot preferat să
ED
devină pilot, îi dădu o băutură de ierburi, care, credea ea cu tărie, îl va ajuta să scape
pentru totdeauna de acest defect al vorbirii. Tatăl lui Nestor, preotul, nu a aprobat această
434
O viață dedicată lui Dumnezeu. Fotobuklet. Ryazan, 2010.
©
509
OS
metodă de tratament. Deși el nu a interzis în
ISM
mod direct recurgerea la astfel de mijloace,
totuși bunica nu a reușit să-l convingă pe
Nestor să meargă împotriva voinței tatălui
său. După un astfel de eșec, bunica a făcut
un adevărat pogrom în casa ginerelui. Dar
Domnul l-a răsplătit în curând pe tânărul
EL
Nestor pentru ascultarea lui: în loc de școala
de zbor, el a intrat la Seminarul Teologic din
Moscova, unde în curând a intrat și fratele
GH
său mai mare, pilotul Ioan, care mai târziu,
după adoptarea preoției, a fost parohul uneia
dintre catedralele orașului Uglich.
La 1 iunie 1987 Nestor a fost tuns
monah cu numele Antim și o lună mai
AN
târziu a fost hirotonit ierodiacon al Lavrei
Sfântului Serghie. Un an mai târziu el a fost
transferat de la Lavră la recent deschisa
Mănăstire Danilov din Moscova, unde la 9
EV
iulie 1989 a fost hirotonit ieromonah.

Cu o dorință arzătoare de a sluji Fiului lui Dumnezeu în moștenirea pământească
a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ieromonahul Antim, la 18 iulie 1990, cu
binecuvântarea Patriarhului Pimen, sosi la Muntele Athos, unde după șase ani de ascultare
și nevoință a fost ales stareț sobornicesc al mănăstirii, primind și responsabile ascultări:
RA
arhondar, regent, econom, paracliser, antiprosop și epistat în Sfânta Kinotită a Sfântului

Munte Athos.
Trăsăturile sale de caracter distinctive, pentru care se bucura de respectul și iubirea
frăției athonire, au fost umilința și blândețea.
ITU
Trăind timp de șaptesprezece ani în mănăstire și făcându-și din plin datoria, părintele
Antim se sfârși curând, la vârsta de 44 de ani. „Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu”,
curățat fiind prin viață evlavioasă, pentru aceasta Domnul s-a grăbit să-l scoată „... din
mijlocul răutății” (Înțelepciunea 4, 13-14).
Mulți dintre frați, aflând de boala sa incurabilă (tumoare pe creier), se rugau lui Dumnezeu
ED
ca să moară ei în locul fratelui atât de trebuincios mănăstirii. Cu toate acestea, Domnul

a judecat altfel și a chemat pe alesul Său dintre oameni ca „pe o jertfă binemirositoare
de la locașurile pământești la locașurile cerești”, așa cum s-a exprimat la moartea sa
arhimandritul Mănăstirii vecine Xenofont.
©
510
OS
Deviza principală a vieții pământești a părintelui Antim a fost ascultarea. „Înaintea
ISM
duhovnicului, − spunea el − trebuie să strălucești, ca soarele”. Așa că el încerca în
fiecare zi să se mărturisească. Avea ca pravilă, în afară de obișnuitul canon de chilie, să
facă și câte 300 până la 500 de metanii, iar uneori și mai multe.
Fiecărei ascultări în parte el îi dădea importanță, făcându-le cu atâta responsabilitate,
de parcă simțea asupra sa privirea Dumnezeului Celui Viu.
EL
Despre viața lăuntrică a părintelui Antim aflăm din jurnalul său, pe care el l-a ținut
urmând exemplul Sfântului Ioan de Kronstadt, în orașul căruia el și-a făcut stagiul
militar și pe care-l „cinstea mult”, încercând în orice mod să-l imite în trezvie și atenție
la viața lui.
GH
Chiar și în pragul morții sale el încerca să fie „pe linie”, nepermițându-și relaxare
și ne lipsind de la slujbe. Suferind și abia deplasându-se, el până în ultima sa zi veni
fără întârziere la biserică, depășind cu greu urcușul înalt ce ducea spre Catedrala Sfintei
Adormiri, fiind un mare exemplu pentru frățime.
AN
Iată câteva fragmente din jurnalul părintelui Antim:435
1. Rugăciunea trebuie pusă pe primul loc, apoi să urmeze și toate celelalte, adică înainte
de toate să-ți potrivești ritmul lăuntric al rugăciunii. Și în acest ritm apoi să-ți săvârșești
EV
fapta ascultării.
(15 septembrie 1991)
***
2. O mulțime de ascultări: veșmântărie, arhondaricul, tipicar, îngrijirea starețului
RA
Ilarion. În plus, binecuvântarea de a-i însoți pe pelerini în mănăstire. Nădăjduiesc să mi

se socotească toate acestea ca și rugăciune.
3. A fost un grup foarte dificil de pelerini − foarte instabili și ambițioși. Ei slujesc
unde voiesc și cer rapid să-i servesc. Ieri am pregătit veșmintele pentru Catedrala Sfintei
ITU
Adormiri, iar ei au refuzat să mai slujească, azi am pus la loc veșmintele, iar ei se pregătesc
să slujească.
Domnul mă încearcă să vadă dacă sunt eu adevărat călugăr-ascultător, îmi încearcă
smerenia. Și unde e desăvârșirea noastră? Așa încât, cară veșmintele în simplitate și te
ED
vei mântui.
(9 septembrie 1991)
435
©
511
OS
***
ISM
5. În biserică se săvârșesc slujbele Dumnezeești și nu ar trebui să se permită ca intrigile
personale să fie o piedică. Dimpotrivă, trebuie să depunem toate eforturile pentru ca în
biserică toate să meargă strună, iar ecteniile, stihirile și troparele să se unească într-o
adevărată rugăciune, ridicată către Dumnezeu, către Maica Domnului și către toți sfinții...
M-am hotărât să nu vorbesc deloc în sobor, pentru că din acest motiv vine nesimțirea.
(9 noiembrie 1991)
EL
***
6. Când am început să vorbesc mult cu frații, am observat că se pierde conținutul
GH
muncii noastre și esența cântării – a cântării ca și rugăciune, nu doar de dragul cântării!
(29 octombrie 1992)
***
7. Primind ascultare, trebuie să o suporți cu toată responsabilitatea. Ești responsabil
AN
pentru asta înaintea lui Dumnezeu, a fraților și a oamenilor.
(3 noiembrie 1991)
***
EV
8. Samovolnicie în obște nu ar trebui să existe, chiar și cât de puțină și, aparent, bună.
(11 ianuarie 1992)
***
9. Alaltăieri, de ziua Îngerului meu ocrotitor din lume, a mucenicului Nestor, am hotărât
RA
să încep o viața ordonată. Am făcut 500 de metanii, îngrijindu-mă ziua întreagă de folosul
meu duhovnicesc.
(29 octombrie 1992)
ITU
***
10. Mi se pare că Soborul Stareților ar trebui să se distingă prin unanimitate și
ascultare față de egumen.
(5 aprilie 1994)
***
ED
11. Mănăstirea cu siguranță va suferi pierderi − atât fizic, cât și duhovnicește − din
cauza unei astfel de lipse de frați și a inegalei distribuții de ascultare. Ascultarea mea:
blagocin, regent, paraclisier, pădurar, ghid, stareț sobornicesc.
(12 octombrie 1996)
©
512
OS
***
ISM
12. Multă mâhnire este de la cârtitori, care, de fapt, nici nu fac nimic. Cât de bine ar fi
fără ei, dacă chiar am rămâne doar cinci persoane... Din ispitele de zi cu zi ne cunoaștem
pe noi înșine, în ce stare suntem.
(30 octombrie 1996)
***
13. Adevărat scria Preacuviosul Nil Athonitul, că monahii cei din urmă se vor îngriji
EL
de multe din cauza lipsei de credință și de nădejde în Pronia lui Dumnezeu.
(29 august 1997)
***
GH
14. Începutul rugăciunii o reprezintă cunoașterea de sine, a propriilor neputințe și
conștiința nevoii de un Mântuitor... Pentru a ne concentra înlăuntrul nostru avem nevoie
în primul rând de rugăciune. Apoi de conștientizarea propriei nebunii și a neputinței în
toate, apoi rugăciune, rugăciune și iar rugăciune, până ajungem la rugăciunea neîncetată.
Și numai atunci începi să te simți om.
AN
(29 august 1997)
***
15. Domnul este viața noastră. Năzuința către El să ne fie principala preocupare.
***
EV
16. Și brusc simți: ești mort în rugăciune, dar tu doar începe, și Domnul va da rugăciune
rugătorului.
***
17. Există multe căi de dobândire a harului, dar nu toate sunt potrivite locului, timpului
și vârstei noastre duhovnicești, în schimb smerenia, răbdarea și rugăciunea minții
RA
întotdeauna ne stau la îndemână.

***
18. Orice îndreptare a cuiva trebuie s-o începi cu îndreptarea de sine. Așa ne poruncește
Însăși Domnul, spunând: „Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea
ITU
să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Un frate din metoc se plângea că starețul,
chipurile nu are dragoste. Dar dacă l-ai fi întrebat pe acest frate: Îți iubești tu starețul și prin
ce se exprimă dragostea ta față de el? Căci iată Domnul ne-a poruncit să iubim chiar și pe
dușmanii noștri (Matei 5, 44). Cum deci mai putem noi vorbi despre iubire?
(18 aprilie 1998)
ED
***
19. Să învățăm a fi adevărați și sinceri atât cu lumea, cât și cu noi înșine, atât pe
dinafară, cât și pe dinlăuntru, și chiar și în gândire.
(18 aprilie 1998)
©
513
OS
***
ISM
20. Când poți, este bine să ții mintea la Judecata de Apoi.
(27 aprilie 1998)
***
21. Pravila de chilie trebuie făcută cu exactitate − și cantitativ, și calitativ (fără
împrăștiere și lenevire) – acesta este minimul care trebuie îndeplinit. Iar fapta de dragoste
pentru Dumnezeu este amintirea constantă a Lui, rugăciunea neîncetată pe tot parcursul
EL
zilei. De la pravila săvârșită fără băgare de seamă ne cuprinde mâhnirea și nesimțirea.
(13 iunie 1998)
***
GH
22. Necazurile ne smeresc, iar celor smeriți Domnul le dă harul Său. Cine nu voiește
să rabde necazurile, nu poate primi milă de la Dumnezeu. Necazuri sunt de tot felul: și
trupești, și duhovnicești. Darurile duhovnicești fără de necazuri înseamnă calea directă
spre înșelare. Pe măsura darurilor, Domnul trimite și necazurile... Iar eu gândeam cum să
scap de necazuri și să mă adâncesc în rugăciune. Periculos gând! Prin necazuri rugăciunea
AN
se curățește sau se adaugă, așa cum spune Psalmistul: „Că în smerenia noastră Și-a
adus aminte de noi Domnul...” (Psalmi 135, 23). Să ne bucurăm de necazuri, ca de niște
înaintemergători ai milostivirii Domnului.
(3 noiembrie 1998)
EV
***
23. Principala noastră preocupare ar trebui să fie ca Domnul să locuiască în inima
noastră, iar toate celelalte se vor face cu ajutorul și după voia Lui.
(3 noiembrie 1998)
RA
***
24. Cât de minunat este să ai un stareț în mănăstire (în persoana egumenului sau a
duhovnicului). Atunci înlăuntrul tău nu va exista nicicând îndoiala. Atunci pentru tine
toate devin una, nedespărțite: mănăstirea, tu, egumenul și... Domnul.
ITU
***
25. Adevărata ascultare nu este numai în cuvânt, ci și în duh, ca să îndeplinești nu
numai ceea ce ți s-a spus, ca un robot, dar și ceea ce nu ți s-a spus, iar starețul ar fi voit
să procedezi așa. Trebuie să simțiți duhul a ceea ce ți s-a spus.
ED
(3 noiembrie 1998)
***
26. Dacă voi fi eliberat de funcția administrativă, voi fi obligat să suport o altă cruce −
să rabd umilința, disprețul, etc., și toate acestea după merit, pentru că mi-am abandonat
©
514
OS
crucea din mândrie, lene, lașitate, și dacă nu voi putea duce și această cruce, atunci e
ISM
prăpădul.
***
27. Cred că ascultarea este rădăcina monahismului. Dacă nu-i ascultare, nu-i nici
monahism.
(17 decembrie 1999)
***
EL
28. Astăzi m-am rugat mult la slujba Marelui Canon din joia celei de-a cincea săptămâni.
Am dormit doar dimineață o oră, și mai mult nu m-am odihnit... Tare nu voiam să fac cele
trei închinăciuni la fiecare cântare a canonului (doream să dau mai multă atenție sensului
GH
cuvintelor, decât să mă agit). Dar la slujbă am făcut și închinăciuni odată cu rugăciunea
lui Iisus, și am auzit și canonul. Am făcut șapte ațe a câte 300.
(2003)
***
29. Necruțător m-au luptat niște gânduri necurate și de deznădăjduire, dar după 300
AN
de metanii, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul devine complet diferit.
***
31. Pentru a fi atent la toți cei din jur, trebuie ca noaptea să te rogi pentru fiecare
EV
aparte după numele său, și cu metanii.
***
32. Totul este de la Dumnezeu! Doamne, Tu le ai pe toate, dă-mi și mie cele de trebuință.
RA
***
33. Mulțumesc Domnului pentru nereușite, pentru nedesăvârșirea mea în toate. Această
conștientizare smerește sufletul, adună mintea. Reușita, însă, dimpotrivă, îl tulbură, îl
agită, ațâțându-l la mai multă nevoință, dar nu și la rugăciune. Totuși, dacă în timpul celei
ITU
de-a doua ne vom aminti de prima, iar în timpul primei vom ține în minte pe cea de a doua,
atunci le vom îndura pe ambele cu mult folos duhovnicesc.
***
34. Bine este să plângi pentru nevrednicia ta.
ED
Părintele Antim a răposat pe 13 februarie în anul 2008.

©
515
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
PA RT E A A DOUA
GH
AN
VIEȚILE STAREȚILOR ȘI NEVOITORILOR
CARE AU STRĂLUCIT ÎN SCHITUL
SFÂNTUL ANDREI
EV
DIN ATHOS
RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
Ieroschimonahul Visarion (Tolmacev) și Schimonahul Varsanufie (Vavilov)
ISM
Ieroschimonahul Visarion (Tolmacev)
și Schimonahul Varsanufie (Vavilov) 436
EL
Întemeietorul și primul ctitor al noului Schit cenobitic rus Sfântul Andrei din Muntele
Athos a fost ieroschimonahul Visarion (în lume, Vasile Tolmacev). El a fost fiul unor
părinți evlavioși, Maxim și Mavra Tolmacev. S-a născut în anul 1808. Tatăl său aparținea
GH
unei bresle de târgoveți moscoviți, trăgându-se dintr-o veche familie a Tolmacev-ilor.
Vasile mai avea doi frați, Ioan și Alexandru. El și-a petrecut copilăria în casa părintească,
fiind un copil foarte stăruitor la învățătură, liniștit, modest și respectuos, adică mângâiere
părinților.
AN
Ajutându-și părinții în activitate lor comercială, Vasile găsea întotdeauna timp pentru
citirea Sfintelor Scripturi și a altor cărți ziditoare de suflet. Îi era drag să meargă la sfânta
biserică, dând și o mână de ajutor preotului la slujbă în altar. Cu o atare stare sufletească,
tânărul Vasile căuta mângâiere nu în distracții, specifice vârstei și rangului său, ci în dese
EV
convorbiri cu oameni duhovnicești, în special cu arhimandritul Chiril, starețul metocului

Sfântului Nicolae a Mănăstirii Iviru din Muntele Athos, care pe atunci locuia la Moscova.
Povestirile acestui experimentat în viața duhovnicească stareț și ascet din Muntele Athos
Vasile le păstra ca pe o comoară de mare preț în inima sa iubitoare de Dumnezeu. În cele
din urmă, după multe cugetări și rugăciuni, de Dumnezeu luminatul și smeritul tânăr
RA
Vasile, în vârstă de 17 ani, hotărâ să părăsească această lume. Nu s-a lăsat ademenit nici
de bogăția tatălui său, nici de dragostea părintească, nici de tumultoasa viață a capitalei.
Inima lui era aprinsă de dragostea pentru Domnul, în numele Căruia le părăsi pe toate,
urmând cuvintele Evangheliei: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe
ITU
Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Tăinuindu-se de părinții săi, el hotărî să părăsească pentru totdeauna casa părintească,
descoperind aceasta doar mult iubitului său prieten Vasile Vavilov, care era cu 11 ani mai
mare decât el, având atunci vârsta de 28 de ani. Dar, în ciuda acestui fapt, prietenii își
ED
împărtășeau mereu gândurile și sentimentele lor, avându-și mereu sufletul deschis unul față
de altul. Ei erau atât de uniți în gând și în cuget, încât atunci când tânărul Tolmacev decise
436
Istorisirea vieții a fost întocmită după cartea: Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe.
Odessa, 1887, vol. 1, pag. 740.
©
519
OS
să părăsească lumea, Vavilov se hotărî și
ISM
el să-l urmeze. Vasile Vavilov provenea din
orașul Dmitriev, gubernia Oriol, dintr-o
familie de comercianți din Tula. El, la fel
ca și Tolmacev, avea părinți credincioși,
descendenți ai unei familii bogate. Tatăl
lui Vavilov, renumit comerciant, era la fel
EL
de bogat ca și tatăl lui Tolmacev. Cu toate
acestea, nimic nu a fost în stare să-i abată
de la ferma lor hotărâre. Pentru început, ei
GH
au ales de comun acord să meargă, pentru
a pune început nevoințelor lor monahale,
la binecunoscuta în acel timp mănăstire
de obște Beloberejsk din județul Briansk,
gubernia Oriol, condusă de înțeleptul și
AN
înduhovnicitul stareț ieromonah Moise,
cunoscut și ca un bun constructor, dar și ca
ascet cu viață strictă. Rugându-se, prietenii
porniră la drum, părăsind Moscova fără
EV
nicio părere de rău.

Calea de la Moscova până în gubernia
Oriol prietenii au parcurs-o cu bine. Ajunși la mănăstire, ei s-au dat drept pelerini. Au
mers la stareț pentru binecuvântare, dar nu i-au descoperit lui nimic despre ei, nici numele,
nici obârșia. Părintele îi primi cu toată dragostea și bunăvoința sa. El întrezări în ei
RA
viitorii mari asceți ai Bisericii Ruse. Prin urmare, aflând de intenția lor sinceră de a nu se
mai întoarce în lume, chiar ne știind cine și de unde sunt, îi primi ca lucrători vremelnici
la mănăstire. Pentru îndrumare duhovnicească starețul îi încredință pe acești doi prieteni
ieroschimonahului Serapion, stareț cu multă experiență în viața duhovnicească, care
ITU
ulterior a devenit starețul mănăstirii Odrinsk. Părintele Serapion îi îndrăgi mult pe acești
doi străini, așa precum și ei îl îndrăgiseră pe bătrân, relațiile dintre ei fiind destul de
sincere și apropiate. Tinerii își căutau mântuirea, iar bătrânul era suficient de înțelept
și vrednic. Ei își deschideau fără reținere sufletele înaintea destoinicului bătrân, iar el îi
călăuzea cu duhul blândeții și al răbdării.
ED
Lupta cu sine înșiși, pe care o duceau acești doi novici, poate fi știută doar de cei
care au trecut prin această experiență. De la un începător se cere modestie și smerenie,
ascultare și supunere, dobândirea duhului fecioriei, iar pentru realizarea tuturor acestor
©
520
OS
virtuți monahale e nevoie de atenție față de sine însuși și de încredere necondiționată față
ISM
de stareț. Mai este nevoie și de post, de multă muncă, neîncetata rugăciune și înstrăinare
completă de tot ceea ce este vicios și lumesc.
Tinerii asceți, înzestrați cu duhul înțelegerii, au realizat toate acestea și nu făceau
nimic fără blagoslovlenia bătrânului lor, nu ascundeau nimic de el, fiindu-i ascultători
în toate, conștientizând pe deplin că o astfel de luptă cu propria sa voință împletește
EL
călugărului cununa muceniciei celei fără de sânge, a muceniciei de bună voie, care ca și cu
o sabie cu două tăișuri îi taie clipă de clipă voința lui cea rea.
Cei doi Vasile, frați duhovnicești cu același nume, adesea erau angajați în citirea
Scripturilor, purtând discuții cu bătrânii cu experiență, printre care era și schimonahul
GH
athonit Simeon, care viețuia în Mănăstirea Beloberejsk. Toate acestea îi întărea în
neputințele lor, din ce în ce mai mult dezvoltând în ei virtutea și discernământul.
Mult timp ascunzând ei cine sunt, într-un sfârșit cei doi Vasilie și-au dezvăluit secretul
bătrânului lor iubitor și înțelept. Apoi și părinții din mănăstire au aflat despre scopul
AN
venirii lor în Mănăstirea Beloberejsk. După câteva luni de încercări, ieroschimonahul
Serapion a adus la cunoștința starețului mănăstirii starea lor duhovnicească, care nu a
ezitat a-i îmbrăca pe aceștia în haina de rasofor. Vasile Tolmacev, fizic fiind mai puternic,
a fost trimis la ascultare în bucătăria mănăstirii, iar Vasilie Vavilov, mai slab cu sănătatea
EV
a primit ascultarea în trapeză.

Ascultarea ei și-o îndeplineau cu multă osârdie, fiind smeriți și ascultători. Când la
urechea starețului mănăstirii a ajuns vestea că ambii au experiență în citirea și cântarea
bisericească, atunci i-a trimis să facă ascultare la strană. Mănăstirea Beloberejsk la acel
RA
moment era vizitată de o mulțime de pelerini din diferite părți ale Rusiei, în special de
la Moscova, și faima celor doi tineri asceți a ajuns până la locuitorii capitalei, precum și
până la cei din orașele Tula și Oriol. Au început să-i viziteze pe ei și rudele lor apropiate,
ademenindu-i cu beneficiile acestei lumi și îndemnându-i să părăsească mănăstirea.
ITU
Ajutorul material sub formă de bani, adus lor, diferitele daruri și bunurile de lux au început
să le slăbească duhul. Într-un cuvânt, potrivnicul, care nu doarme niciodată, începu să
le provoace o mulțime de necazuri lăuntrice. Și se luptau ei cu acestea din răsputeri, dar
neputința umană s-a făcut simțită, pe asceții noștri salvându-i doar încrederea lor deplină
în starețul Serapion. El știa totul despre ei. Căci tinerii nevoitori, ca niște copii ascultători
ED
de părinți, îl informau zilnic despre starea lor lăuntrică, mărturisind starețului și unul
altuia toate gândurile și toate păcatele, astfel, potrivit Scripturii, zidindu-se, întărindu-se
și înțelepțindu-se unul pe altul.
©
521
OS
Conștienți de pericolul care-i înconjura, ei au început tot mai insistent să se gândească
ISM
la Muntele Athos, unde Maica Domnului le-a făgăduit tuturor monahilor apărarea, unde
cu ajutorul ei s-a mai păstrat încă ascetismul în toată puterea cuvântului, unde printre
miile de călugări sunt și din cei care prin viața lor îi imită pe marii părinți egipteni, unde
obștea părinților athoniți îi poate ajuta să ajungă la înălțimile la care dintotdeauna au
râvnit inimile lor pline de dragoste. Dorința lor și-au spus-o starețului Serapion, care
EL
a adus-o la cunoștința starețului Mănăstirii Beloberejska. După multe și îndelungate
consfătuiri, înțelepții stareți, deși cu durere pentru ei, le-au dat binecuvântarea pentru
a părăsi Mănăstirea Beloberejsk, fiind conștienți de răul pe care-l aduc tinerilor asceți
vizitele frecvente ale familiilor lor. Și, întrevăzând în ei suficientă putere și înțelepciune
GH
duhovnicească pentru a atinge în cele din urmă desăvârșirea duhovnicească, chiar i-au
sfătuit să se grăbească a-și împlini dorința de a viețui în Muntele Athos.
În Mănăstirea Beloberejsk acești doi tineri au stat timp de patru ani, unde pentru
calitățile lor deosebite sufletești au fost tunși rasofori. Ascultând voia lui Dumnezeu,
AN
exprimată prin gura bătrânilor, și primind de la ei sfaturi și binecuvântare au mers
acasă, unde și-au luat rămas bun pentru totdeauna de la părinți, rude și prieteni, și-au
întocmit documentele necesare, au luat cu ei bani, câte cinci sute de ruble în asignații,
și însoțiți de rugăciunile și binecuvântările tuturor au ținut calea, prin Odessa, spre
EV
Constantinopol.
Pe drum s-au oprit la Kiev, au vizitat Lavra Pecerska din Kiev, s-au închinat la moaștele
sfinților din peșterile Lavrei. În Constantinopol s-au oprit la unul dintre metocurile athonite,
au vizitat orașul și toate locurile sale remarcabile, apoi s-au îndreptat spre Athos. Aсest
RA
lucru se întâmpla în anul 1829. Astfel s-au despărțit ei pentru totdeauna de patria lor,
Rusia, pe care au părăsit-o pentru a-și salva sufletul. Nava grecească, pe care au pornit
de la Constantinopol spre Sfântul Munte Athos, acostă cu bine la digul Mănăstirii Iviru,
numit digul lui Clement, unde de mult timp visa Vasile Tolmacev să ajungă.
ITU
Ajunși la Sfântul Munte, tinerii dornici de mântuire erau nespus de fericiți că Domnul
le-a îngăduit să vadă Muntele făgăduit, Marele Munte, pe care El l-a dat Preacuratei
Fecioare ca moștenire aleasă. Coborând de pe dig la 3 iunie 1829, ei s-au grăbit să-l
găsească pe vechiul lor cunoscut, arhimandritul Chiril de la Mănăstirea Sfântului Nicolae,
pe care aflându-l, cu multă bucurie i-au făcut închinăciune până la pământ, adică metanie
ED
după obiceiul athonit.

Și din nou a fost reînnoită bucuria din trecut, din nou au fost reluate pentru Vasile
Tolmacev încurajatoarele conversații cu arhimandritul Chiril, care i-a primit cu toată
©
522
OS
dragostea sa, fiindu-le mereu de un real ajutor și cu cuvântul și cu fapta. Mănăstirea
ISM
Iviru, care i-a primit cu căldură frățească, pentru a-și petrece viața lor în tăcere, le-a
dat chilia Sfântului Nicolae, situată în partea muntoasă de nord-est a Athos-ului. Acolo,
cu binecuvântarea stareților, s-au stabilit împreună, punând început vieții lor în tăcere
și nevoinței în rugăciune. Curând li s-a alăturat și un alt stareț iubitor de Dumnezeu
pe nume Ioasaf, care mai înainte s-a nevoit în Mănăstirea Pereyaslavl din gubernia
EL
Poltava, unde a fost duhovnic al fraților. Acest Ioasaf, originar din orașul Dmitriev,
gubernia Oriol, a fost tuns în Mănăstirea Neamț din Moldova Valahă, nevoindu-se
în viața duhovnicească sub îndrumarea ucenicilor marelui stareț Paisie Velicicovschi.
Tinerii asceți l-au acceptat cu bucurie pe acest stareț, tustrei urmându-și viața în izolare,
GH
mereu angajați în citirea Cuvântului lui Dumnezeu, care, după cuvântul apostolului
Pavel: „...e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde
până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic
este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evr. 4, 12). Acolo, în singurătate, au
AN
început să se pregătească pe deplin pentru a primi marele chip îngeresc, adică schima,
nevoindu-se după puteri: lucrau via și livada, făceau vin, au amenajat o vopsitorie pentru
vopsirea pânzei monahale, astfel dobândind mijloace de existență, și nu numai pentru
ei înșiși, ci și pentru mulți dintre frații bătrâni și neputincioși de la Muntele Athos.
EV
Ei, după cuvântul Sfântului Pavel, ziua lucrau, iar noaptea o petreceau în rugăciune și
psalmodiere.
Vasile Tolmacev avea un caracter simplu și sincer, era vesel, harnic și ingenios.
Vasilie Vavilov era un om învățat, distins și foarte harnic, avea darul cuvântului și al
RA
raționamentului, bazat pe o cunoaștere aprofundată a Scripturilor.

Din chilia Sfântului Nicolae toți cei trei asceți au trecut cu traiul într-o chilie tot a
Mănăstirii Iviru, numită Chilia Schimbării la Față. Dar numai șapte ani au trăit ei aici
împreună. Prin voia lui Dumnezeu, starețul și duhovnicul lor a fost chemat în Rusia, la
ITU
fostul său loc de duhovnic. Apoi, la sfatul unor încercați asceți, trecând prin multe încercări,
ei și-au găsit într-o adâncă și de nepătruns pustie un stareț pe nume Haralambie, faimos
pentru sfințenia vieții sale. El era de neam bulgar. 72 de ani a stat în pustia Lacu, într-o
râpă sălbatică, aparținând Mănăstirii Sfântului Pavel. Acest mare stareț al Sfântului
Munte Athos a atins un nivel înalt de desăvârșire: avea darul înainte vederii, precum și
ED
putere asupra duhurilor rele. Tinerii asceți l-au convins să nu-i lase pe calea spinoasă a
vieții monahale, și el, întrevăzând în ei mari virtuți, venea, în ciuda vârstei lui, adesea la
ei, călăuzindu-le faptele duhovnicești.
©
523
OS
Ducând sub îndrumarea lui duhovnicească o viață ascetică strictă, ambii au decis să
ISM
ia Sfânta schimă. Vasile Tolmacev a fost tuns în schimă, cu numele Visarion, naș fiindu-i
starețul Haralambie. Iar Vasile Vavilov a fost tuns în schimă, cu numele Varsanufie,
de către duhovnicul său, ieroschimonahul Arsenie, naș fiindu-i starețul Isidor, originar
din orașul Dmitriev, gubernia Oriol. Schimonahul Arsenie adesea discuta cu ei, el fiind
un vrednic stareț și cu fapte mari. Cu toții aveau o strânsă legătură duhovnicească,
EL
ducând o viață cu adevărat îngerească. Visarion și Varsanufie erau iscusiți în citirea
și cântarea slujbelor bisericești, ceea ce-i făcea fericiți, iar pentru smerenia lor s-au
învrednicit de mari daruri de la bunul Dumnezeu, care le-a primit nevoința lor și
rugăciunile fierbinți.
GH
În Chilia „Schimbării la Față” ei nu au stat prea mult timp. La sfatul starețului
Arsenie ei s-au mutat în cea de a treia chilie, mai comodă și mai largă, numită a Sfintei
Treimi, care se afla în cuprinsul Mănăstirii Stavronichita.
Între timp de ei s-au mai alăturat încă doi asceți, unul dintre ei fiind fiu de negustor din
AN
Belgorod, celălalt fiind din orașul Rostov. Primul a primit și tunderea la ei, cel de-al doilea
fiind și el de mare ajutor conaționalilor săi. Toți cinci viețuiau împreună. La scurt timp
după întemeierea chiliei lor pe pământul Mănăstirii Stavronichita, duhovnicul lor, starețul
Arsenie, a fost chemat pentru slujire ca egumen la Schitul Sfântului Ilie al maloroșilor,
EV
întemeiat de către sfântul Paisie Velicicovschi.

Părintele Arsenie era un stareț cu o viață duhovnicească foarte înaltă, prin care a
dobândit duhul clarviziunii și darul aducerii la calea adevărului pe cei necredincioși. Dar,
conștient fiind de neputința sa de a aduce mult râvnita pace și liniște în rândul frăției din
RA
Schitul Sfântului Ilie după incidentul dintre frați, el îi cheamă în ajutor pe Visarion și
Varsanufie. Din dragoste și respect față de duhovnicul lor, ei au acceptat să se nevoiască
cu toată dăruirea alături de el, sprijinindu-l în toate. La Chilia Sfintei Treimi, pe care nu
au părăsit-o definitiv, veneau în timpul lor liber.
ITU
Datorită eforturilor celor doi stareți, nevoințele egumenului Arsenie s-au ușurat cu
mult, însă neînțelegerile și nemulțumirea dintre frații maloroși și velicoroși (ucraineni
și ruși) nu au dispărut. De aceea Visarion și Varsanufie, cu sfatul și binecuvântarea
Părintelui Arsenie s-au gândit la întemeierea pe Muntele Athos a unui schit exclusiv pentru
velicoroși, lăsând Schitul Sfântului Ilie pentru maloroși. Compătimindu-și compatrioții,
ED
care nu aveau la acel moment niciun adăpost în Sfântul Munte, Visarion și Varsanufie erau
gata să facă orice sacrificiu pentru așezarea acestora. Atunci marii stareți și asceți din
Sfântul Munte, inclusiv arhimandritul Chiril de la Mănăstirea Iviru, i-au ales pe Visarion
©
524
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Vedere a chiliei originale a actualului schit Sfântul Andrei.

Fotografie din anii 60 ai secolului al XIX-lea.
și Varsanufie să înfăptuiască această mare lucrare, cerându-le și convingându-i să adune

pe toți compatrioții și să-i îndrume în continuare în mod separat. Părinții Visarion și
RA
Varsanufie nu au fost de acord să facă acest lucru, dar arhimandritul Chiril și duhovnicul
lor Arsenie i-au convins să accepte această nouă ascultare, încredințată lor de Dumnezeu.
Ei au ascultat de voia lui Dumnezeu, cerând în rugăciune ajutor de la Dumnezeu și
iluminare în aranjamentul acestei noi locuințe, care urma să devină în Sfântul Munte
ITU
Athos însuși începutul vieții duhovnicești pentru velicoroși.

Acum, principala preocupare a celor doi asceți deveni căutarea unei chilii libere, care
urma să fie transformată într-un schit rusesc aparte. Ei înșiși căutau pretutindeni o astfel
de chilie, dar de găsit nu găseau nicăieri. Între timp cei de la Mănăstirea Xenofont se
oferiră să cumpere chilia lor, Mănăstirea Iviru le oferi și ea chilia sa de de la Mogul*,
ED
Lavra Sfântului Atanasie le propuse chiliile de la Morfono* și Provata*, Vatoped-ul −

chilia numită „Ghiftatika” cu tot cu un teren întins, iar Mănăstirea Caracalu le propuse
Chilia Cinstitei Cruci.
©
525
OS
Stareții cugetau la aceste propuneri, se rugau, vizitând toate aceste chilii. Grija lor
ISM
însă era să țină cont și de viitor, luând în calcul nu doar mulțumirea lor de moment, ci și a
viitorilor locuitori ai chiliei, a fraților ruși, dornici a se mântui la Sfântul Munte Athos. Ca
niște stareți înțelepți, ei se îngrijiră și cu privire la alegerea climei, la abundența de apă și
aer curat, cât și la multe alte lucruri, astfel încât viitorii asceți să fie întru totul mulțumiți
și să nu cârtească asupra stareților întemeietori ai schitului. Având multă experiență de
EL
viață, ei au acționat atent și fără grabă.
Adesea ei treceau pe lângă Marea Chilie, numită Serai. Aceasta reprezenta un
frumos palat, în care și-au aflat odihna Patriarhii Ecumenici. Serai se afla la o milă
distanță de Careia. Această chilie era propriu-zis o Lavră a tuturor chiliilor athonite. Și
GH
era cu totul diferită de alte locuri prin măreția și frumusețea zonei, puritatea aerului și
dimensiunea sa. A fost întemeiată ca și chilie în secolul al XVII-lea de către patriarhul
Constantinopolului, Atanasie, care a murit în Rusia, pe drumul de întoarcere de la
Moscova la Muntele Athos, la 5 aprilie în anul 1654, în Mănăstirea Schimbării la Față,
AN
aflată în apropierea orașului Lubny din gubernia Poltava, unde se află și Sfintele lui
moaște. Ca urmare a morții Sfântului Atanasie, chilia Serai a rămas neterminată. Au
trecut mai bine de o sută de ani, până când un alt Patriarh Ecumenic, Serafim, retras
la Athos pentru liniște, alese să locuiască în aceeași chilie Serai. Și el a amenajat-o cu
EV
mijloacele unor persoane apropiate lui, construind o catedrală în formă de turn și o casă
alăturată acesteia, ambele în stil bizantin. În catedrală au încăput două biserici: una în
cinstea Acoperământului Maicii Domnului, iar cealaltă − în numele Sfântului Apostol
Andrei, Întâiul chemat.
RA
Însă doar doi ani Sanctitatea Sa Patriarhul Serafim reuși să se bucure de liniștea
Sfântului Munte. Din cauza războiului dintre Turcia și Rusia, Patriarhul a fost nevoit să
părăsească adăpostul său iubit. El spera să se întoarcă la Muntele Sfânt, dar în loc de
aceasta, cu îngăduința lui Dumnezeu, el muri în exil în aceeași mănăstire a Schimbării
ITU
la Față din Lubny, unde a murit și predecesorul său, Sanctitatea Sa Patriarhul Atanasie
Patelarie.
Ucenicul și succesorul chiliei Patriarhului Serafim, iubitul său arhidiacon, după
moartea Patriarhului a mers să viețuiască la Mănăstirea Vatopedu, chilia Serai devenind
astfel proprietatea ei. Discordia revoltei grecești a dus la declinul tuturor mănăstirilor din
ED
Athos, inclusiv și a luxoasei chilii Serai. Între timp, providența însăși pregătea acest loc în
scopuri deosebite, mai bine zis pentru asceții ruși, cărora le devenise scumpă și prin faptul
că în Rusia se odihneau moaștele sfinților ei întemeietori.
©
526
OS
Stareții Visarion și Varsanufie, care în smerenia lor pentru început nici nu îndrăzneau
ISM
să viziteze această chilie, prin pronia Dumnezeiască reușiră chiar să și o cumpere,
devenind proprietatea lor în anul 1841. Și iată cum se petrecură lucrurile: într-o dimineață,
rugându-se Domnului Dumnezeu, părintele Visarion îl trimise pe părintele Varsanufie la
Xenofont pentru o decizie finală cu privire la achiziționarea unei chilii. Când a ajuns în
dreptul Troiței de lângă Serai, aflată pe calea spre Careia, el își aruncă privirea spre
EL
Marea Chilie. Pe banca de lângă Troiță stătea un nebun pentru Hristos, de neam slav,
pe jumătate gol, numit Iani, care, sărind iute de pe bancă, merse în grabă la Varsanufie,
îl apucă de umeri și-l întoarse repede cu fața spre Serai, zicându-i într-o rusă stâlcită:
„Poftim Seraiul, schitul rușilor și al muscalilor”, după care, îngrădindu-i calea spre
GH
Xenofont, tot repeta aceleași cuvinte pentru trecători. Uimit, starețul Varsanufie se opri,
rămânând țintuit locului și întrebându-se ce să facă. Înțeleptul părinte hotărî să asculte
povața celui nebun pentru Hristos, care-i blocă calea spre Xenofont, și merse spre Careia,
centrul administrativ al Muntelui Athos. Acolo el mai întâi vorbi despre Serai cu starețul
AN
Isaia, care avea un magazin de vânzare cu amănuntul în Careia. De la el află că stareții
Mănăstirii Vatoped l-au chemat pe superiorul Serapion, poruncindu-i cu hotărâre să vândă
imediat chilia Serai, mâhniți fiind ei și de propunerea lui Serapion de a demola ultimul etaj
al chiliei cu tot cu vechea biserică a Sfântului Andrei, în timp redenumită de către greci
EV
în numele Sfântului Antonie cel Mare. În plus, ei nu aveau mijloacele necesare pentru a
menține și renova clădirile. Auzind toate acestea, Varsanufie s-a întors în grabă acasă,
spunându-i întreaga poveste părintelui Visarion. Amândoi s-au bucurat, nădăjduind să
cumpere chilia. Rugându-se din inimă Domnului, a doua zi dis-de-dimineață au mers la
RA
Mănăstirea Vatoped, luând cu ei ca mijlocitor și traducător pe părintele Ilarion, cel care

făcea culioane în Careia. Sosind acolo, toți au venit la catedrală, unde și-au anunțat dorința
de a cumpăra chilia Serai, scoasă la vânzare. Stareții din Sobor i-au cercetat pe cei veniți
din cap până-n picioare, cu curiozitate și neîncredere și au spus: „Părinte Visarion! Noi
ITU
nu putem vinde chilia altfel, decât cu condiția să nu demolăm etajul superior”. Ca răspuns,
Visarion a spus: „Eu altfel nici nu sunt de acord să o cumpăr, decât în scopul de a o reînnoi
complet”. Surprinși de răspunsul său, stareții l-au privit îndelung, zicându-i: „Veniți mâine
după răspuns, iar astăzi noi ne vom mai gândi la asta”. Seara Visarion a vizitat pe mulți
dintre bătrânii respectați din Vatoped, cerându-le acordul pentru vânzarea chiliei Serai.
ED
Adunându-se din nou a doua zi dimineață, stareții i-au zis: „Părinte Visarion, mergi la mai
marele chiliei Serai și negociază cu el prețul”. Visarion a mers de îndată la el, soluționând
problema cu privire la preț. De comun acord, Serai urma să fie vândut în cele din urmă
©
527
OS
lui Visarion, iar în anul 1841 s-a întocmit actul de vânzare a Chiliei Serai asceților
ISM
ruși. Actele de confirmare au fost întocmite pe numele celor trei proprietari: primul fiind
gheronda și egumenul Visarion, al doilea − ieroschimonahul Varsanufie, iar pentru cea
de a treia persoană au lăsat un spațiu gol. Deci, în ciuda lipsei de mijloace, cu ajutorul
și mijlocirea Bunului Dumnezeu s-a întâmplat acest minunat lucru! Serai, această mare
și faimoasă chilie din Muntele Athos, deveni proprietatea rușilor în persoana smeriților
EL
stareți moscoviți, a acestor dezinteresați nevoitori. Prezicerea nebunului pentru Hristos
Iani se împlini, și chilia, întemeiată și renovată de cei doi mari Patriarhi Ecumenici, care
cu voia lui Dumnezeu au murit în Rusia, deveni refugiul de rugăciune și liniște a rușilor.
Așa lucrează Pronia lui Dumnezeu!
GH
Achiziționarea Chiliei Serai pentru asceții ruși din Muntele Athos era edificatoare și
reconfortantă pentru o persoană atentă și credincioasă. Semnând actele de cumpărare,
stareții au început procedura de vânzare a propriei chilii, după care s-au mutat la Serai
cu intenția de a o reînnoi. Înainte de toate însă aveau o altă mare îngrijorare: nu știau
AN
cum vor putea să plătească banii către Vatoped! Dar situația s-a redresat în curând; Mult
milostivul Dumnezeu le-a ajutat: părintele Visarion primi de la fratele său credincios Ivan
Maximovici Tolmacev suma necesară spre a plăti pentru chilie. Astfel, locul ales și sfințit
de repausații în Rusia, Patriarhi Ecumenici, care dintotdeauna au primit ajutor din partea
EV
marilor țari ruși, a trecut de la greci în proprietatea rușilor.

Domnul, grabnic ajutător slujitorilor Săi, într-un moment dificil pentru stareți,
a trimis părintelui Visarion, egumenul Chiliei Serai, un musafir destul de înstărit.
Tocmai când aveau cea mai mare nevoie de bani sosi la Athos un închinător în vârstă
RA
pe nume Filip, venit din Rostov-pe-Don, care în evlavia sa, mânat de dragoste pentru
frații aflați în plină construcție, îi ajută atât cu substanțiale donații proprii, cât și ale
concetățenilor săi.
Totodată, este cu neputință să nu menționăm și pe un alt închinător, pe nume Ilie,
ITU
sosit ceva mai devreme la Muntele Athos din orașul Belgorod, care, de asemenea, a ajutat
la construcție și cu munca și cu donațiile proprii. Restaurarea marii chilii mergea cu
succes. Visarion a fost ales egumen al chiliei, faptele lui treptat înmulțindu-se și numele
lui devenind tot mai cunoscut în Muntele Athos.
În chilia deja renovată, până în anul 1842 erau doar cinci frați. În același an stareții au
ED
mai primit în rândul fraților încă doi nevoitori, foști târgoveți din orașul Sizran, gubernia
Simbirsk: vârstnicul Procopie și fiul său adoptiv Fiodor Crestovikov, în vârstă de 19
ani, care au contribuit material, dar și cu munca, la reconstruirea clădirilor din Serai.
©
528
OS
Rămânând sub îndrumarea părintelui Visarion au primit în curând tunderea din mâinile
ISM
lui: Procopie cu numele Pimen, iar tânărul Fiodor cu numele Teodoret.
Odată cu intrarea acestora în obștea schitului, la construcția din Serai au început să
vină și alți frați ruși. După renovarea și amenajarea chiliei lucrurile au evoluat neașteptat
de rapid, astfel încât într-un scurt timp aici s-a adunat o numeroasă familie de ruși, stareții
bucurându-se de respect și cinstire, numele lor fiind cunoscute și în Orient și în Rusia.
EL
Mulți îi căutau pe acești devotați și evlavioși asceți pentru sfat și mângâiere. Instruiți de
la o vârstă fragedă în pravila vieții monahale în Rusia, apoi la Athos, sub îndrumarea
înțelepților stareți-asceți, eu au dobândit acele virtuți duhovnicești, care-l fac pe călugăr
vrednic a-i conduce pe alții.
GH
Starețul Visarion săvârșea mari fapte tainice în chilia sa. Psaltirea și învățăturile
duhovnicești le citea întotdeauna în picioare. În cărțile „Filocalia” și cea a Sfântului Isaac
Sirul el a lipit sute de notițe referitoare la viața monahală. El neobosit studia scrierile sfinților
părinți și le urma. Adesea era cercetat de harul Duhului Sfânt, mai era și înainte văzător
AN
cu duhul, dar a interzis ucenicilor săi să spună ceva atâta timp cât este în viață, legând cu
această interdicție chiar și pe cel mai apropiat, după părintele Varsanufie, confrate, sus
amintitul monah Teodoret, ales de el ca cel de-al treilea proprietar al Chiliei Serai. Numai
după moartea sa aveau binecuvântarea să spună despre aparițiile pline de har, dăruite lui.
EV
Starețul Varsanufie îndrăgea mult citirea și slujbele bisericești. El a fost un om cult,

foarte blând și smerit, râvnitor în rugăciune, a avut darul cuvântului, a mângâiat pe frați
cu învățăturile sale, ajutându-i astfel în lucrarea lor duhovnicească. Acești doi stareți,
până la dobândirea Chiliei Serai supranumiți la Athos „beloberejții”, au fost rebotezați
RA
apoi „seraiții”.
Toți athoniții, mai ales grecii, îl iubeau pe părintele Visarion pentru simplitate,
bunătate, sociabilitate și sinceritate. Prin aceste calități el atrăgea asupra lui atenția
tuturor. Simplitatea lui era legată de înțelepciune, iar conversațiile lui aduceau întotdeauna
ITU
mare folos tuturor. El știa cum, cu cine, ce și când să vorbească.

Până la creșterea numărului de frați, stareții au lucrat din greu ei înșiși: singuri
săpau via, cultivau grădina, pe rând slujeau Sfânta Liturghie, citeau pravila, cântau,
fiind ambii înzestrați cu mare talent. Posteau cu multă strictețe, dar pentru prieteni și
cunoscuți, pentru cei săraci aveau întotdeauna pregătită masa și băuturi răcoritoare în
ED
casa de oaspeți, numită „arhondarik”. Nefiind bogați, ei erau cunoscuți ca atare în tot
Athosul pentru generozitatea lor. Refuzându-și lor întru totul, ei dădeau celorlalți tot ceea
ce le trimiteau rudele lor din Moscova, Tula și Orel.
©
529
OS
Unul dintre cei mai apropiați părtași la renovarea Chiliei Serai a fost sus numitul
ISM
schimonah Pimen, care, cunoscând foarte bine zidăria, a lucrat personal la construcția și
renovarea clădirilor. Când chilia a fost gata, unul câte unul au început să vină frații ruși.
În cele din urmă, proprietarii chiliei au început să se gândească și la faptul redenumirii ei
în schit, voind să o ridice la nivel de schit indepedent, reflectând mult la această problemă
și tot încercând să afle în ce mod ar putea începe această întreprindere. Starețul Visarion
EL
se gândea continuu la asta, rugându-se neîncetat. Alături de el se rugau și toți frații
pentru asta.
În cele din urmă, Domnul Însuși le-a arătat calea. Fratele părintelui Visarion, Ivan
Maximovici Tolmacev, prin intermediul unui paraclisier sinodal moscovit, în anul 1849
GH
reuși să-l roage pe bine-cunoscutul pentru evlavia și legăturile sale din St. Petersburg,
Andrei Nicolaevici Muraviev, care mergea atunci în pelerinaj la Athos, să treacă și pe la
Serai. Iubitorul de Dumnezeu Andrei Nicolaevici îi îndeplini cererea. Ajuns la Serai, el
făcu cunoștință cu mănăstirea și cu stareții săi, promițându-le să mijlocească pentru ei la
AN
cine trebuie. Și mijlocirea lui s-a încununat de succes.
În anul 1849 Chiliei Serai, numită până la acel timp lavră-chilie, i s-a aprobat de către
Vatoped, cu acordul Protatului din Careia, statutul de schit independent. De Dumnezeu
iubitorul Andrei Nicolaevici Muraviev prin participarea și ajutorul lui înțelept a lăsat
EV
fraților Chiliei Serai o veșnică amintire de recunoștință. De atunci, chilia a fost deja
redenumită în Schitul rusesc de obște athonit Sfântul Andrei. Marea inaugurare ce a urmat
s-a săvârșit la 22 octombrie în anul 1849. Mitropolitul de Adrianopol Grigorie, dimpreună
cu doi arhimandriți și trei protoegumeni, în prezența a numeroși călugări din diferite
RA
mănăstiri de la Muntele Athos, în timpul Sfintei Liturghii, l-a ridicat la rangul de egumen
pe părintele Visarion, înmânându-i dimpreună cu toiagul și o icoană a Maicii Domnului
„Mângâietoarea în necaz și întristare” pentru binecuvântarea mănăstirii. Această icoană
s-a aflat în chilia părintelui Visarion până la moartea sa. În ziua de deschidere a schitului,
ITU
clopotele au bătut continuu, bucuria fiind de nedescris. În bucuria acestei sărbătoriri, trei
zile la rând la trapeză era pusă masa pentru musafiri. Și pentru a-și exprima recunoștința
tuturor reprezentanților numeroaselor mănăstiri de pe Muntele Athos, stareții Visarion și
Varsanufie, dimpreună cu fratele lor Teodoret, au pregătit o masă bogată la trapeza din
Protatul Careii.
ED
După această sărbătorire, noul egumen a mers la Constantinopol pentru certificarea

noului statut, a noilor condiții și a altor acte la Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul
Sfântului Munte.
©
530
OS
Acolo el a avut parte de o primire
ISM
deosebită. Patriarhul Antim i-a înmânat,
în numele Sfântului Sinod, hrisovul, sau
gramata, cu semnătura și ștampila sa, întru
veșnica și indestructibila aprobare a acestui
nou schit rusesc. Fratele întru Hristos și
EL
ajutorul egumenului Visarion, Varsanufie,
a fost numit econom al schitului, părintele
Teodorit − blagocin, și părintele Nifon −
duhovnic.
GH
Cu toții s-au nevoit din greu, și
starețul Varsanufie, cu o stare mai
precară de sănătate, după deschiderea
schitului, se îmbolnăvi grav și la scurt
AN
timp după întoarcerea părintelui Visarion
de la Constantinopol muri. Când părintele
Visarion s-a întors din călătorie, i-a povestit
despre primirea făcută de către Patriarhul
EV
Ecumenic, și Varsanufie, examinând actele

semnate, s-a închinat și a sărutat sigiliul,
mulțumind lui Dumnezeu. La trei zile după aceea, el a plecat la Domnul, înainte de moarte
spunând cu lacrimi: „Îi mulțumesc Domnului Dumnezeului nostru că ne-a adus aici și cu
RA
mijloace modeste, cu trudă și griji ne-a ajutat să dobândim un adăpost pentru conaționalii
noștri, frații noștri ruși!” Aceasta se întâmpla la 14 martie în anul 1850.
Grav bolnav a fost părintele Varsanufie nu mai mult de o lună de zile. Timp în care
se împărtășea des cu Sfintele Taine. În cele din urmă ceru să i se facă Sfântul Maslu,
ITU
după care în pace și-a dat duhul în mâinile Domnului, în prezența fraților și a egumenului
Visarion.
Dragostea fraților îl susținea mult pe părintele Visarion pe anevoioasa cale de conducere
a obștii, alegându-l ca ajutor după moartea prietenului și confratelui său pe părintele
Teodoret, pe care ulterior l-a și numit succesor al său. Deja în 1852 părintele Teodoret
ED
primește o responsabilă ascultare, fiind trimis în Rusia pentru colectarea de donații pentru
schit. În această călătorie, prin rugăciunile stareților, părintele Teodoret face cunoștință
cu mulți renumiți boieri ruși. Astfel încât contele Șeremetiev, Tatiana Borisovna Potemkin,
©
531
OS
familia baronesei Rosen și mulți alții și-au alăturat eforturile lor zelului iubitorului de
ISM
Dumnezeu Andrei Nicolaevici Muraviev, toți împreună, și fiecare în parte, încercând să-l
ajute pe părintele Teodoret. Astfel, el a petrecut trei ani în Rusia, trimițând egumenului
său fondurile necesare pentru construirea schitului. Cu aceste fonduri părintele Visarion
reuși să construiască o biserică în numele Sfântului Petru, Mitropolitul Moscovei, ale
cărui moaște se odihnesc la Moscova, la Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Din acel
EL
moment, prin eforturile și grija părintelui Teodoret, schitul crescu din ce în ce mai mult.
Și obștea fraților se înmulți rapid, adăugându-se și mijloacele necesare. Se ridicau clădiri
noi, se plantau noi grădini și livezi, la toate acestea martor fiind starețul de Beloberejsk,
egumenul Visarion, care a ajuns să trăiască aceste zile mari și pline de bucurie. Aici el
GH
vărsa acum lacrimi nu de durere, ci de bucurie, lacrimi de recunoștință față de Dumnezeu,
lăsând ca testament ucenicilor săi să se iubească unii pe alții, să se roage unul pentru
altul. Rodul muncii sale el l-a lăsat moștenire fraților săi întru Hristos și în nădejdea unei
viitoare răsplătiri de la Domnul, cu multă încredere în mila Sa, bucurându-se cu duhul, își
AN
trăia ultimele zile ale vieții sale zbuciumate.
Încă 12 ani a mai trăit starețul Visarion după moartea prietenului său duhovnicesc
Varsanufie. Ziua de 26 aprilie 1862 a fost una foarte tristă pentru frații mănăstirii. Starețul
Visarion a murit după două zile de grea suferință la vârsta de 54 de ani. Perioada Postului
EV
Mare el a petrecut-o încă destul de vioi, supraveghind cu mare atenție toate lucrările
de isprăvnicie a schitului, ne lipsind nici de la cântarea bisericească, cu toate că frații îi
cerură să nu se ostenească exagerat. Duminica Luminată a lui Hristos a întâmpinat-o cu
trezvie, slujind timp de trei zile consecutiv, dar l-a prins o răceală puternică. În săptămâna
RA
Tomii a căzut la pat. Medicamentele nu-l ajutau. Frații îndurerați insistent cereau tuturor
părinților din mănăstirile athonite să se roage pentru însănătoșirea celui în suferință.
S-au rugat fierbinte pentru el toți asceții athoniți, dar voia Domnului a fost să-l cheme la
Sine. Sosi pentru el timpul de odihnă după realizarea unei mari lucrări, menite de Sus.
ITU
Simțind apropierea sfârșitului său, el a cerut să i se facă Sfântul Maslu, după care
zilnic se împărtăși cu Sfintele Taine. În ziua de 26 aprilie, după ce primi Trupul și Sângele
lui Hristos, vocea lui deveni slabă, dar destul de clară, aflându-se într-o pace totală a
duhului. Toți frații au observat că se apropie clipa trecerii lui în veșnicie, strângându-se
în jurul patului său. Și-a luat rămas bun de la fiecare în parte, binecuvântându-i. Ultimele
ED
cuvinte au fost adresate tuturor. I-a îndemnat să se roage și pentru el, și pentru frați,
și pentru binefăcătorii schitului. „Binecuvântat este Dumnezeu, − a spus el în cele din
urmă, − care v-a chemat în obștea noastră, a păcătoșilor, ca să urmați calea de nevoință
©
532
OS
ISM
EL
GH
și de mântuire a sufletului. Acum, plecând la El, la Tatăl nostru, eu vă încredințez pe voi,
copiii mei, Acoperământului mult milostivei Stăpânei întregului neam creștinesc, fierbinții
și grabnicei noastre mijlocitoare. Să miluiască și pe toți acei iubitori de Dumnezeu, care
ne-au sprijinit în lipsurile și nevoințele noastre. Pacea Domnului să fie cu voi cu toți”.
AN
Starețul îi binecuvântă pe frați și întorcându-și privirea spre icoana Maicii Domnului
„Mângâietoarea în necaz și întristare” din chilie, a zis: „Ea să vă fie bucurie și mângâiere
în necaz și întristare!” Apoi limba i se legă, fiind cu neputință a mai desluși ceva în
cuvintele sale.
EV
La ora două după-amiaza au început să-i citească rugăciunile de dezlegare a sufletului,

care începu să se despartă de trup. În pace, fără niciun sunet, și-a dat duhul său în
mâinile Domnului Dumnezeului nostru, părându-se că doar a adormit. Frații au căzut în
genunchi. Au început să plângă, nemângâiați fiind de pierderea unui atât de iubit, bun și
înțelept părinte, învățător și păstor.
RA
Frații au stat toată noaptea de veghe în jurul sicriului starețului, rugându-se și

plângând. La invitația mai marilor schitului, a doua zi, 27 aprilie, după amiază, s-au adunat
pentru săvârșirea slujbei de înmormântare a starețului Arhiepiscopul Chiril, Episcopul
Mănăstirii Vatoped, preoți și diaconi din Mănăstirea Russik, duhovnicul Ieronim, părintele
ITU
Macarie, părintele Paisie de la Schitul Sfântului Ilie și egumenul Mănăstirii Esfigmenu.

Cuvânt de rămas bun a rostit părintele Teodoret, zicând: „Odihnește-te în pace, bunule
și vrednicule stareț, următor destoinic al lui Avraam cel iubitor de străini, care ai alinat
sufletele tuturor vizitatorilor; prin asidua ta nevoință a fost ridicat primul mare schit
ED
rusesc la Athos; pomenit vei fi în acest loc în veci; și oricine va veni aici, va binecuvânta
rămășițele tale pământești. Dormi în pace până în ziua învierii și nu uita și de noi, copiii
tăi”. În ziua și ceasul morții starețului, mulți dintre pustnicii de la Athos au avut semne
minunate despre aceasta.
©
533
OS
ISM
Arhimandritul Teodoret (Krestovikov)
În familia țăranului Vasile Krestovikov
EL
și a soției sale, Ecaterina, din satul Surinsk,
gubernia Simbirsk, la 7 februarie 1822
se născu un fiu, Fiodor437, care mai târziu
GH
deveni arhimandritul Teodoret, egumen al
schitului de obște rusesc Sfântul Andrei
din Muntele Athos. Părinții lui Teodoret
au fost niște oameni simpli, dar temători
de Dumnezeu, evlavioși și virtuoși. Ei au
AN
încercat să-și crească fiul în credință și
frică de Dumnezeu. Fiodor a învățat în
casa părintească să citească, să scrie și
să socotească. Urmând exemplul vieții pă-
EV
rinților săi, se deprindea a trăi în evlavie și

virtute. Tatăl său, ocupat mai întâi cu mun-
ca la câmp în satul lor natal, se mută mai târ-
ziu cu traiul în orașul Sîzran, ocupându-se
deja cu comerțul, dar în scurt timp el lăsă
RA
toate aceste preocupări lumești, dedicân-

du-și viața slujirii lui Dumnezeu. În anul
1838 a mers să se închine la locurile sfinte
din Rusia și din Răsărit. Vizitând multe mănăstiri din Rusia, în sfârșit ajunse la Ierusalim,
ITU
în Sinai și la Athos. Mama părintelui Teodoret, rămânând singură cu fiul său, în absența
soțului, adună în casa sa copiii părinților săraci și pe orfani pentru a-i învăța carte, dar în
anul 1839 ea muri, fără ca să aștepte întoarcerea soțului ei.
Întors acasă, tatăl lui Teodoret făcu un azil în satul natal, începând astfel pregătirea
pentru viața monahală. Fiul se hotărî și el să-și urmeze tatăl. Împreună s-au gândit să
ED
meargă la Muntele Sfânt și să se călugărească. Când au început pregătirile pentru plecarea
437
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe.
Odessa, 1887, vol.1, pag. 812-834.
©
534
OS
la Muntele Athos, tatăl său se îmbolnăvi, murind în data de 4 decembrie 1840, lăsând cu
ISM
gură de moarte pe fiul său în grija prietenului său, starețului Procopie. Din acel moment,
părintele Teodoret nu s-a mai despărțit de stareț până la moartea acestuia. Împreună au
mers la locurile sfinte pentru închinare și tot împreună au mers și la Sfântul Munte Athos,
pe care l-au ales pentru viața lor ascetică.
În anul 1843 ei au ajuns la Sfântul Munte și au intrat în Chilia Serai, care de curând
trecuse în posesia asceților ruși, părintele Visarion (Tolmacev) și părintele Varsanufie
EL
(Vavilov). Stareții i-au primit cu bucurie pe acești doi ajutori, care s-au nevoit mult la
reconstrucția schitului, fiind în curând tunși în mantie, Procopie cu numele de Pimen și
Fiodor cu numele Teodoret. Acesta din urmă a fost inscris în omologul* schitului ca cel
GH
de-al treilea proprietar al chiliei, devenite în curând schit.
„Noul schit rusesc, în evoluția sa, trecu prin multe greutăți: neînțelegeri între frați,
opoziția răuvoitorilor, lipsa de fonduri. În ceea ce privește primele două puncte, ele puteau
fi învinse numai și numai prin smerenie. În ceea ce privește obținerea de fonduri, la Athos
AN
aceasta era practic imposibil. Schitul avea pământuri puține. Producția unor soiuri de ulei
sau pictura de icoane nu puteau aduce venituri suficiente, cu acestea îndeletnicindu-se
multe mănăstiri mari din Muntele Athos. Prin urmare, singura modalitate de a asigura
schitul rusesc cu tot ce era necesar, rămânea strângerea de fonduri în Rusia. Practica
EV
a arătat că folosirea unor persoane întâmplătoare pentru colectarea de donații nu era

deloc potrivită, deoarece nu puteai să aștepți de la ei mare sârguință și, în plus, banii
reprezentau o tentație pentru colecționari. Dar cel mai important era faptul că colectarea
de fonduri necesita permisiunea Sinodului, care, cel mai probabil, putea fi obținută numai
de un călugăr al schitului. În general, la acea vreme, era mult mai dificilă strângerea de
RA
fonduri pentru mănăstiri și biserici decât în zilele noastre. După încheierea unei anumite
colecte, hotărâte de Sinod, colectorul trebuia să predea Sinodului nu numai banii adunați,
ci și jurnalele de înregistrare, și numai după verificarea lor schitul putea obține tot ce i
se cuvenea. Permisiunea de colectare a fondurilor nu se dădea oricui. Oficialii sinodali
ITU
acordau deosebită atenție și individualității colectorului, iar în caz de dubii, urma refuzul.
Atitudinea față de mănăstirile athonite era una specială, astfel încât obținerea permisiunii
era mult mai dificilă decât pentru o mănăstire rusească din țară. Toate acestea lămuresc
asupra faptului că pentru colectare de fonduri în Rusia erau trimiși cei mai buni dintre
călugării schitului”438.
ED
Și stareții au optat pentru părintele Teodoret, care le-a îndreptățit pe deplin încrederea.
Prin eforturile sale a fost posibilă efectuarea lucrărilor de construcție și de împodobire a
438
Troițky P.V. Rușii la Athos. Secolele 19-20. M., 2003, pag. 206.
©
535
OS
schitului. În timpul celor trei ani (1852-1855) de ședere în Rusia, părintele Teodoret a
ISM
făcut cunoștință cu mulți boieri ruși eminenți. În tot acest răstimp părintele Teodoret
a ținut în mod constant legătura cu părintele său duhovnicesc Visarion, corespondând
cu el.
În anul 1862 muri starețul Visarion, potrivit legământului căruia egumen
al schitului a fost ales de către frați părintele Teodoret. Noul egumen, potrivit
legământului ctitorului decedat al schitului, în primul rând a procedat la construirea
EL
bisericii din cimitir, unde a fost rânduită citirea neîntreruptă a Psaltirii, făcută de patru
stareți-schimonahi special aleși. Pentru aceștia, potrivit legământului starețului, a
fost construit un corp de chilii.
GH
Datorită înaltelor calități duhovnicești, preocupărilor, grijii, eforturilor și rugăciunilor
părintelui Teodoret, schitul se extinse rapid. Dacă în momentul venirii sale în schit
erau doar 13 frați, apoi în ultimele zile ale egumeniei părintelui Teodoret numărul
lor a atins cifra de 250. După terminarea bisericii din cimitir și a corpului de chilii,
părintele Teodoret începu construcția în incinta schitului a unui corp de clădire, numit
AN
Bogorodicinii, cu o biserică închinată icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului
„Mângâietoarea în durere și suferință”, a unui corp de clădire pe lângă trapeză, cu
o biserică în numele Sfintei Treimi, precum și a unei trapeze (sală pentru 400 de
persoane), cu bucătării și alte compartimente necesare. Deasupra corpului de clădire
EV
de lângă trapeză a construit o clopotniță pentru clopotul care a fost donat de către
împărăteasa Maria Alexandrovna. Părintele Teodoret începu și construcția Catedralei
Sfântului Andrei, începută în anul 1866 de Alteța Sa Imperială Marele Duce Alexei
Alexandrovici. Pentru protejarea schitului, el a mai construit și un impunător zid de
RA
piatră sub forma unei cetăți. În plus, el a organizat în Constantinopol, Rostov-pe-Don și

Odessa metocuri pentru adăpostirea fără plată a pelerinilor care mergeau la Ierusalim și
Muntele Athos. Pe lângă metocul din Odessa a construit un ospiciu mare cu o minunată
biserică în incintă. A dobândit două case în Sankt Petersburg, al căror venit mergea
pentru acoperirea nevoilor schitului.
ITU
Credincios legământului stareților Visarion și Varsanufie, părintele Teodoret, luând

schitul sub conducerea și în grija sa, întreaga sa viață, toate puterile sufletești și trupești și
le-a dedicat slujirii atât călugărilor ruși care se nevoiau în Muntele Athos, cât și pelerinilor
ruși. În grija pentru mântuirea altora nu se temea de nicio muncă, nici de lipsuri și nici de
ED
greutăți.
Ca un adevărat ascet, renunțând la sine, el purta povara chivernisirii schitului, reușind,
potrivit Apostolului, „să se facă tuturor toate”. Adeseori el săvârși grele călătorii de la
Muntele Athos în Rusia, pentru a colecta donații întru ajutorarea schitului și amenajarea
©
536
OS
metocurilor sale din Rusia. Deși epuizat de boală, care l-a și dus în mormânt, el continua
ISM
să lucreze dezinteresat în folosul și pentru mântuirea altora. Cu doi ani înainte de
moarte, din cauza muncii pline de râvnă, puterile starețului au început să slăbească,
dar el încă nici nu gândea să-și părăsească activitatea. Deja bolnav, abia târându-și
picioarele de slăbiciune, în toamna anului 1886 el mai face o călătorie în Rusia pentru
a pune în ordine metocurile schitului. În aceeași toamnă, uitând de neputințele sale
trupești, el se îngriji foarte mult de amenajarea ospiciului din Odessa și a bisericii din
EL
incinta lui. Pe lângă grija pentru schit, părintele Teodoret era preocupat și de gândurile,
legate de educația și întărirea fiilor Bisericii în adevărurile credinței creștine, astfel că
la insistența și cererea sa către conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse, în anul 1887 schitul
GH
începe publicarea la Odessa a revistei duhovnicești „Călăuziri și mângâieri ale sfintei
credințe creștine”.
Părintele Teodoret nu se zgârcea la bani atunci când era vorba de înfăptuirea unor
lucrări de binefacere. Mulți indivizi, și chiar organizații s-au bucurat de ajutorul său generos.
El menținea strânse legături duhovnicești cu stareții Mănăstirii Sfântului Pantelimon, cu
AN
care purta corespondență439, vizitându-i adesea. Avea o legătură duhovnicească specială
cu duhovnicul Ieronim, pe care îl aprecia mult și cu care uneori petrecea ore în șir, vorbind
despre problemele de mântuire a sufletului.
Pentru munca sa neobosită și slujirea cu dăruire pentru mântuirea altora, precum și
EV
pentru înaltul său cuget, îmbinat cu o inimă simplă, bună și iubitoare, frații schitului încă
în timpul vieții i-au arătat părintelui Teodoret dragostea și recunoștința lor. În anul 1881,
întreaga obște, în semn de devotament, iubire și recunoștință, i-a adus în dar o Sfânta
Evanghelie.
Ultimele zile ale vieții sale pământești părintele Teodoret le petrecu, din rânduiala
RA
Dumnezeiască, la Odessa, prin care el, un tânăr de doar 19 ani, trecu în drum spre Sfântul
Munte Athos. Tot aici, la Odessa, într-o vilă suburbană, la 10 august în anul 1887, el se
odihni în pace de toate nevoințele sale.
Suferința trupească a părintelui Teodoret, care începuse de ceva timp, se intensifică în
ITU
special la începutul iernii 1886-1887. Acum el nu mai putea nici să meargă. Toată iarna,
primăvara și o parte din vara anului 1887 el suferi mult, treptat stingându-se și suportând
mari dureri. Dar în tot timpul suferinței sale smeritul stareț nu a cârtit, nici cuvânt de
nemulțumire nu a ieșit din gura lui. Duhul său era într-o stare de vie și luminată nădejde
în Domnul.
ED
În luna aprilie, simțind apropierea morții, el, cu acordul deplin și unanim al tuturor
fraților, numi ca egumen pe ucenicul său și duhovnicul tuturor fraților schitului,
439
©
537
OS
ieroschimonahul Teoclit. Din acel moment, el și-a concentrat puterile duhovnicești asupra
ISM
pregătirii pentru trecerea la viața veșnică. Liniștit și în pace, călăuzit de Sfânta Biserică,
s-a dus la Domnul în cel de-al 66-lea an al vieții sale.
A fost înmormântat la Odessa, în splendida biserică ridicată prin marea lui
nevoință.
EL
GH
Schimonahul Lavrentie (Jiliaev)
Schimonahul Lavrentie440 (în lume, Lev Vasilevici Jiliaev) s-a născut în anul 1830 în
satul Peresuhi, județul Maloarhangelsk, gubernia Oriol. Tatăl său, Vasile Platonovici,
AN
era un simplu țăran, mama sa, Maria Dmitrievna, fiind fiica unui preot. Băiatul era
foarte blând și amabil, toată lumea iubindu-l pentru caracterul său pilduitor. Niciodată
nu hoinărea pe străzi și nici jocurile nu i-au plăcut. Era foarte râvnitor la învățătură.
Din moment ce toți frații săi erau căsătoriți, el se oferi voluntar să îndeplinească datoria
EV
familiei față de patrie, făcând serviciul militar. Plecând, el îi spuse fratelui său mai mic,
Petru, să nu renunțe la intenția sa de a deveni călugăr, făgăduindu-i: „Roagă-te pentru
mine, iar eu după terminarea serviciului militar, dacă voi rămâne în viață, te voi găsi,
oriunde vei fi”.
În perioada anilor 1848-1853 Lev a făcut serviciul militar. Avea funcția de maistru-
RA
croitor. În locul unde era încartiruită unitatea lor, acolo își desfășura activitatea, cosând
și meșterind pentru toți. Lucra din dragoste și cu multă dăruire, voind să intre la toată
lumea în voie. De fumat nu fuma și nici vin nu bea, având și un comportament exemplar.
Ori de câte ori era posibil, nu rata prilejul de a merge la biserică.
ITU
Odată s-a rugat Domnului și Maicii Domnului să-i dezvăluie, la care sfânt al lui
Dumnezeu e mai bine să se roage. Și dintr-odată întâlnește pe drum un bătrân, care-i spuse:
„Te gândești cui să te rogi, pe ce sfânt să-l chemi în ajutor? Roagă-te drepților părinți
Ioachim și Ana!”. Lev voi să vorbească cu bătrânul, dar acesta dispăru brusc. Înțelegând
ce s-a întâmplat, îl cuprinse spaima, dar în inima lui radia o bucurie de nedescris, simțind
ED
un val de noi puteri, cu lacrimi și cutremur mulțumind Domnului.
Povestea vieții a fost alcătuită conform înregistrărilor ieroschimonahului Pantelimon (Șapojnikov).

440
AMRA. Doc. nr. 450.

©
538
OS
Schimonahul Lavrentie (Jiliaev)
După terminarea serviciului militar, Lev a intrat în Mănăstirea Optina, unde intrase
ISM
mai înainte și fratele său Petru, care fusese tuns călugăr cu numele Patermutie. Stareții
de la Optina l-au acceptat și pe Lev în rândul frăției. A avut mai multe ascultări. Dar cea
mai importantă a fost cea de îngrijire a ierodiaconului Metodie, care, paralizat fiind, zăcea
la pat de 24 de ani, putând spune doar: „Da, da, da, Doamne miluiește!”
Ascultarea era grea, dar Lev a împlinit-o cu râvnă și dragoste. Stareții Optinei voiau
EL
să-l tundă călugăr, dar izbucni războiul din Crimeea și Lev din nou a fost chemat pentru
serviciul militar. La plecare, el a zis stareților: „Dacă Dumnezeu vrea să fiu călugăr,
atunci voi fi după slujirea în armată, iar dacă îmi e sortit să-mi vărs sângele și să-mi
dau viața pe câmpul de luptă, eu nu refuz nici aceasta”. Tuns și fără barbă, îmbrăcat în
GH
uniformă militară, Lev merse la bătrânul său Metodie să-și ia rămas bun, iar acesta nu l-a
recunoscut. Și când Lev îl întrebă: „Nu mă recunoști, părinte? Sunt eu, ascultătorul tău
Lev și am venit să-mi iau rămas bun de la tine”, atunci Metodie îl recunoscu și începu să
plângă, căci îl îndrăgea foarte mult.
AN
De nenumărate ori Lev și-a privit moartea-n ochi, dar milostivul Dumnezeu l-a salvat
pe alesul Său. După terminarea războiului el se hotărî să meargă la Athos. În 1860 a
intrat în Schitul Sfântului Andrei, unde curând a fost tuns în mantie și numit Lavrentie.
Și aici ascultarea lui era croitoria. Dar ascultarea sa principală era să semene dragostea
EV
la fiecare pas. Devotamentul lui nu cunoștea limite. Toți frații mănăstirii se mirau de
covârșitoarea lui dragoste.
De trei ori părintelui Lavrentie i s-a arătat Maica Domnului: o dată în timpul citirii
psalmilor și de două ori în timpul privegherii de toată noaptea. Prima dată el a văzut-O pe
RA
Maica Domnului cu Pruncul Iisus. În amintirea acestei bucurii, el ceru unui monah pictor
de icoane să-i picteze o icoană după descrierea sa. Această icoană după moartea sa a fost
pusă într-o biserică de cimitir. În această primă viziune Maica Domnului îi spuse ceva lui
Lavrentie, el însă nu a povestit nimănui nimic, decât egumenului Teodoret. După aceea a
fost tuns în schimă cu același nume.
ITU
Părintele Lavrentie a răposat la 29 august 1866. Înainte de moartea sa a suferit foarte

mult de o boală gravă. În spital l-a vizitat egumenul, care i-a zis: „Lavrentie, ce stai întins,
ridică-te! Vino și ia binecuvântare!” Mereu fiind ascultător față de egumen, gata să sară
și-n foc și-n apă, el, chiar și epuizat de boală, sări în sus, luă binecuvântarea, apoi căzu
ED
imediat. După moartea sa, egumenul Teodoret le-a spus fraților: „A murit fratele nostru.
A trăit puțin, dar a servit drept pildă și aș vrea ca toți să fiți asemenea lui”.
Odată cu părintele Lavrentie muri și un alt călugăr, pe care l-a visat unul dintre frați,
care mătura coridorul. Decedatul trecând pe alături, fratele l-a întrebat:
©
539
OS
− Dar tu nu ai murit, frate?
ISM
El răspunse:
− Nu! Abia încep să trăiesc!
− Și cum îți este ție acolo?
− Slavă Domnului, e bine!
− Dar cum se află Lavrentie? Căci a avut aici o viață deosebită.
EL
− Oh, eu mai am mult până la Lavrentie, lui îi este neasemuit de bine.
GH
Ieroschimonahul Teoclit (Pozdneev)
AN
Ieroschimonahul Teoclit441 (în lume, Teodosie Andreevici Pozdneev) s-a născut la
Moscova, în anul 1833 din părinți credincioși, Andrei și Nadejda Pozdneev, țărani din
EV
satul Guriev, județul Efremovsk, gubernia Tula. Crescut în credință și bunăcuviință,

Teodosie din adolescența timpurie s-a simțit atras de viața monahală: vizita mănăstirile,
lua aminte la viața monahicească și cu cât mai mult cunoștea monahismul, cu atât mai
mare îi era și dorința de a se despărți de lume și de ispitele ei. Într-una din mănăstirile din
gubernia Moscovei, Teodosie a petrecut mai mulți ani. În cele din urmă, lăsând această
RA
mănăstire, în 1860 a mers la Athos, unde căuta să ajungă de mult timp. Aici el intră
în Schitul Sfântului Andrei. Sub îndrumarea înțeleaptă a părintelui Teodoret, Teodosie
începu drumul lung al nevoinței vieții monahale athonite. La 17 mai 1871 el a fost tuns în
mantie cu numele Teoclit, la 3 noiembrie a aceluiași an a fost hirotonit ierodiacon, iar la
ITU
23 septembrie 1873 a fost hirotonit ieromonah.

Părintele Teodoret, văzând că părintele Teoclit mai mult decât toți frații înainta în
viața duhovnicească, în anul 1878 îl numi părinte duhovnicesc al întregii frății. 10 ani se
nevoi el în această ascultare, dobândind dragostea tuturor fiilor săi duhovnicești pentru
înțelepciunea și smerenia sa. Atunci când egumenul Teodoret simți apropierea sfârșitului
ED
său, avu grijă ca din timpul vieții sale să-și aleagă un succesor pentru conducerea schitului.
441
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe.
Odessa, 1887, vol. 4, pag. 565.
©
540
OS
Ieroschimonahul Teoclit (Pozdneev)
Și el își îndreptă privirea către părintele
ISM
Teoclit, frații fiind întru totul de acord cu
alegerea lui. În curând avu loc alegerea și
acceptarea solemnă a părintelui Teoclit în
funcția de stareț al mănăstirii.
Părintele Teoclit continuă înfăptuirea
lucrărilor începute de părintele său
EL
Teodoret. El a renovat trapeza cu Biserica
Sfintei Treimi, arsă în martie 1887, reluând
și construirea în continuare a bisericii
GH
principale a Sfântului Andrei. În anul
1888, după asasinarea țarului Alexandru
al II-lea, la inițiativa părintelui Teoclit, s-a
decis construirea unei biserici în numele
Bunei Vestiri, cu paraclisele Sfântului
AN
proroc Osea și a preacuviosului Isidor
Pelusiotul, la Sankt Petersburg, pe un
teren-proprietate a schitului (în zona Peski,
pe strada Rojdestvenska, nr. 5, colț cu
EV
strada Degtiarnaya). Înalta permisiune pentru construirea acestei biserici a fost primită
la 11 mai 1889, după care începu imediat lucrările de construcție. Pentru deosebita lui
râvnă, la 1 aprilie 1890, în ziua de Paști, Sfântul Sinod i-a acordat părintelui Teoclit o
cruce pectorală.
Părintele Teoclit a răposat la 18 octombrie 1891. Doar patru ani a fost egumen al
RA
schitului, dar a lăsat o amintire bună despre el însuși ca și stareț cu înaltă viață ascetică
și părinte blând și iubitor. Despre vrednicia acestui egumen cel mai bine se poate judeca
după cuvintele testamentului său duhovnicesc: „Vă cer tuturor iertare și sfintele voastre
rugăciuni pentru mine. Ca să pot trece mai ușor de înfricoșătoarele încercări ale demonilor!
ITU
La rândul meu, și eu vă iert pe toți în toate, în cele ce mi-ați greșit. Totodată, iubindu-vă
din toată inima mea, țin să vă amintesc o poruncă a lui Hristos: să păstrați între voi,
fraților, pacea, dragoste și buna înțelegere; cu lacrimi și insistent vă îndemn să nu uitați
că vă aflați în locul unde nevăzut sălășluiește Maica Domnului Însăși. Și într-un astfel
ED
de loc sfânt, pot fi tolerate oare ura și neînțelegerea, meșteșugite de vrăjmașul neamului
omenesc?”442.
442
Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe. 1892, nr. 6. pag. 230-232.
©
541
OS
ISM
Schiarhimandritul Ilarion (Levițky)
Schiarhimandritul Ilarion (în lume, Iosif Stepanovici Levițky) era originar din orașul
EL
Moscova. Părinții săi, Stepan și Ecaterina, erau oameni destul de bogați, iar fiului i-a
fost oferită o educație adecvată. După moartea soției sale, tatăl lui, Iosif Stepanovici a
mers la mănăstire, devenind călugăr. Curând l-a urmat și fiul, care, primind călugăria,
GH
deveni mai târziu paraclisier sinodal și egumen al Mănăstirii Visoko-Petrovsky din
Moscova.
În anul 1884 părintele Ilarion veni la Athos, intrând în Schitul Sfântului Andrei.
Egumenul schitului, părintele Teodorit, apreciind calitățile înalt duhovnicești ale părintelui
AN
Ilarion, îl numi părinte duhovnicesc al schitului.
O amintire interesantă a întâlnirii cu părintele Ilarion ne-a lăsat părintele Denasie
(Iușkov). El scria: „Încă din 1884 în schit se nevoia arhimandritul Iosif, fost paracliser
sinodal și egumen al Mănăstirii Visoko-Petrovsky din Moscova, autor a mai multor
EV
lucrări. Aici a primit schima cu numele Ilarion. Regretatul părintele Teodorit voia să
și-l facă succesor, dar Vatoped-ul nu a fost de acord cu aceasta... Recent, el se nevoiește
ca duhovnic al schitului. Cu o lună înainte de moartea sa binecuvântată, am avut prilejul
să vizitez schitul lor. Mi-am exprimat dorința de a-l vedea pe părintele arhimandrit.
RA
Un călugăr mărinimos mă conduse, pe niște coridoare lungi, spre chilia lui. Când am
ajuns acolo, am bătut ușor la ușă, spunând în același timp obișnuita rugăciune în astfel
de cazuri. În același moment, cu cuvântul «amin», ușa se deschise, apărând în ea,
îmbrăcat în veșminte, părintele Ilarion, gata să meargă la slujbă, căci deja începea să
ITU
se tragă clopotul pentru vecernie. Părintele arhimandrit cu multă amabilitate, deși nu

mă cunoștea, mă rugă să intru «pentru un minut». Am intrat. Involuntar mi-a atras
atenția interiorul chiliei sale, care semăna cu o mică bisericuță. Podeaua era în întregime
așternută cu covor. Apoi în afară de niște icoane mari, îmbrăcate în veșmânt, nu am mai
putut vedea nimic, observând doar ceva îngrămădit de-a dreapta și de-a stânga chiliei,
ED
dar ce era nu am înțeles. Cu multă bunăvoință și cu un zâmbet plăcut, dar puțin grăbit,
părintele arhimandrit îmi puse câteva întrebări. Înțelegând că discuția cu mine va fi
de durată, el îmi propuse să revin după vecernie, sau să vină el la mine, în chilia mea,
©
542
OS
Schimonahul Inochentie (Sibiriakov)
întrebându-mă unde stau. Acum se grăbea,
ISM
căci începuse deja vecernia. Astfel ne-am și
despărțit”443.
După slujba vecerniei, părintele Ilarion
singur veni în chilia părintelui Denasie,
surprinzându-l mult. Conversația lor
a fost una de suflet, părintele Denasie
EL
convingându-se de profunda duhovnicie și
neprefăcuta simplitate a părintelui Ilarion.
Părintele Ilarion a răposat la 30 aprilie
GH
1891, având în jur de 60 de ani.
AN
EV
Schimonahul Inochentie444 (în lume, Inochentie Mihailovici Sibireacov) s-a născut la

30 octombrie 1860 în orașul Ircuțk în familia bogată a căutătorului de aur, siberianului
Mihail Alexandrovici Sibiriakov și a soției sale Varvara Constantinovna. A studiat inițial
la gimnaziul local, apoi la Universitatea din Stankt Petersburg, după absolvirea căreia
RA
a cheltuit mulți bani penru o călătorie educațională prin Europa, vizitând toate centrele
culturale importante. Din tinerețe, el se evidenția prin bunătatea lui extraordinară. În
studenție cu multă dragoste și compasiune ajuta pe toți colegii săi nevoiași.
După moartea tatălui său, Inochentie, dimpreună cu fratele său, primi o moștenire
ITU
imensă, câte un milion de ruble fiecare. În acea vreme, Inochentie Mihailovici conducea
o mare afacere minieră de aur, care se dezvolta cu succes. Dar o întâmplare îl făcu să se
gândească mai profund la sensul vieții. Fratele său mai mare, Alexandru Mihailovici,
descoperi înșelarea trădătoare a miresei sale, cu care urma să se căsătorească. Acest
ED
443
Denasie (Iușkov), schimonah. Însemnări ale unui călugăr rus athonit despre călătoriile sale prin
mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator. M., 1894. P. 300.
444
Povestirea vieții a fost întocmită după cărțile: Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe,
vol. 24. Odessa, 1910, pag. 509; Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe, vol.25. Odessa, 1911.
pag. 509.
©
543
OS
lucru l-a afectat în mare măsură nu numai
ISM
pe Alexandru Mihailovici, ci și pe fratele
său mai mic, Inochentie Mihailovici, care
hotărî să nu caute fericirea în bogății sau în
viața de familie, ci numai în Dumnezeu și în
binefacere.
Primul său pas în activitatea de
EL
binefacere a fost după cum urmează: când
fratele său (Alexandru Mihailovici, și el un
binefăcător nu mai puțin cunoscut) construia
GH
catedrala din Ircuțk, împrumută de la el,
pentru o anumită perioadă de timp, câteva
sute de mii de ruble. Venind să-i întoarcă
banii împrumutați, Inochentie, în bunătatea
sa nativă, nu a voit să-i ia, spunându-i: „Eu
AN
sunt fratele tău, să fie deci aceștia și obolul
meu pentru sfânta cauză”. De atunci, de
inima lui s-a atins scânteia harului divin
și el începu să-și aline durerea inimii sale
EV
prin lucrări de milostenie și filantropie,

recurgând la acea sursă de vindecare, la
care mereu au alergat în căutarea alinării suferințelor sufletești toți adevărații următori
ai lui Hristos. Astfel deveni el o figură publică cunoscută și unul dintre rarii filantropi
ruși. Prin însăși sufletul său arzând de iubire, prin toate grijile inimii sale sensibile la
RA
nenorocirile aproapelui său, prin toată avuția și poziția sa în societate, chiar și prin numele
său a fost indisolubil legat de Siberia, pe care a iubit-o și căreia i-a făcut atât de mult bine,
încât amintirea despre el mai dăinuie acolo până în prezent.
El nu și-a cruțat banii, generos înzestrând pe cei nevoiași. A donat sume mari
ITU
pentru promovarea studiilor științifice privind bogățiile naturale ale patriei și ale
poporului, pentru educație. Cu sprijinul său financiar au fost deschise Universitatea
din Tomsk și Departamentul Siberian de Est al Societății Geografice. El încuraja
diverse expediții locale, publicând lucrările cercetătorilor științifici. La inițiativa sa
în Acinsk a apărut în anul 1887 o bibliotecă publică. A contribuit la construirea
ED
multor biserici și școli.

Se implica în orice început bun și de folos tuturor, bucurându-se în acest sens de o mare
popularitate nu numai în Siberia, ci și în Rusia europeană. Văzând cât de greu trăiesc
muncitorii de la minele de aur, el alocă suma de 420.000 de ruble pentru crearea unui fond
©
544
OS
în numele tatălui său, M.A. Sibiriakov, pentru acordarea de îndemnizații muncitorilor în
ISM
caz de accidentare și alte nenorociri.
Cursurile superioare pentru femei au primit de la el în dar suma de 200.000 de ruble.
Iar profesorul Lesgaft reuși să înființeze cu ajutorul lui un laborator biologic în Sankt
Petersburg, primind un ajutor de 350.000 de ruble. În plus, a contribuit la publicarea unor
lucrări ale multor autori clasici și contemporani ruși.
Activitățile sale caritabile nu se limitară însă doar la aceste donații. La el aflau sprijin
EL
numeroase persoane publice, care se îngrijeau pentru deschiderea de școli și spitale publice,
biblioteci, săli de lectură și alte instituții similare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea Inochentie Mihailovici a mers într-o călătorie în
GH
jurul lumii. Scopul acestei călătorii era să vadă cu proprii săi ochi viața altor popoare și
să caute printre ele acea fericire, pe care fiecare o caută pe parcursul întregii vieți. Dar
căutarea lui a fost în zadar, întorcându-se dezamăgit în Rusia.
„Ce deșertăciune este viața omului, − spunea Sibiriakov, − ce nimicnicie sunt toate
cerințele sale, condiționate în exclusivitate de îmbogățire; cât de lacomă este omenirea
AN
în căutarea bogăției... Dar ce ne poate ea aduce, decât o tristă dezamăgire? Iată eu sunt
milionar și «fericirea» mea ar trebui să fie deplină, dar sunt eu oare fericit? Nu, nu sunt.
Toată bogăția mea, în comparație cu ceea ce-și dorește sufletul meu este un nimic, este
praf și cenușă. Între timp, întreaga omenire năzuiește numai și numai la bogăție”.
EV
„Sunt bogat. Cum a fost posibil una ca asta, − mă gândeam eu, − ca eu să dețin atâția
bani, cu care ar fi putut fi întreținuți o mie de oameni? Nu sunt oare aceste bogății, nimerite
întâmplător în mâinile mele, proprietatea altora? Și am constatat că este exact așa, că
milioanele mele sunt rezultatul muncii altor oameni, iar eu mă simt imoral, monopolizând
munca lor. Viața noastră este frumoasă atunci când toți cei din jur ne zâmbesc, dar dacă
RA
simți alături de tine sărăcia, tu însuți fiind bogat, atunci nu-ți pică bine deloc”.
„Cu ajutorul banilor mei, am văzut lumea creată de Dumnezeu, am văzut oameni de la
un capăt la altul al lumii. Le-am studiat viața de zi cu zi, prosperitatea lor morală, le-am
văzut toate bucuriile, fericirea și necazul. Dar ce s-a adăugat din toate acestea la fericirea
ITU
vieții mele personale? Mai mult decât nimic, am rămas cu același gol în inimă, cu aceeași
conștiință a nemulțumirii, cu aceeași durere a sufletului”.
„Lipsa fericirii în viață îmi apasă conștiința cu un sentiment inconștient de durere,
amărăciune și disperare. Așa mă simt eu acum, la întoarcerea mea în Rusia. Aici, ca și
în alte părți ale lumii, văd numai suferința oamenilor, numai chinurile umane, numai
ED
deșertăciune lumească. Ca și cum toată viața noastră numai asta și este, ca și cum
Domnul Dumnezeu ne-a creat pe noi toți numai pentru suferință în lume, și nu există
nicio mângâiere pentru un om, decât tristul sfârșit − moartea... Și eu cred că toate aceste
necazuri și chinuri, toate aceste suferințe sunt doar niște lucruri dobândite de om, dar
©
545
OS
nicidecum moștenirea lui Dumnezeu pentru noi pe pământ. Căci Împărăția lui Dumnezeu
ISM
este în noi, și noi prin toate acestea am neglijat-o, căzând în disperare, în mâhnire, în iadul
vieții. Da, omul este slab, neputincios și laș în a-și alege bunurile pământești, fericirea
personală!”
Din aceste afirmații ale lui Inochentie Mihailovici putem înțelege cum a pătruns
scânteia harului divin în inima tânărului milionar, care, în chip necunoscut pentru el
EL
însuși, tot mai mult și mai mult se sfințea.
În curând el începu să frecventeze tot mai des biserica lui Dumnezeu, îngrijindu-se
mult și de nevoile ei. Aici el găsi satisfacția în aspirațiile sale pentru ideea evanghelică
și ultimele zile ale vieții sale le-a dedicat întru totul realizării desăvârșirii creștine.
GH
Cam prin 1890 el sosi la Stankt Petersburg și se stabili temporar în apartamentul său
de pe strada Gorohovaia. Adesea Sibiriakov era văzut printre vizitatorii bisericilor și
mănăstirilor capitalei. Donațiile sale generoase mergeau în fluxul unei surse inepuizabile
pentru acoperirea nevoilor diferitelor mănăstiri și instituții de caritate. Casa în care trăia
AN
Sibiriakov devenise locul unde se adunau cei flămânzi și însetați. Nu pleca de la el nimeni
nemângâiat. Mulți au primit de la el asistență unică. Câți studenți, cu ajutorul lui financiar,
au absolvit studiile la Sankt Petersburg! Cât de multe fete sărace, datorită ajutorului său,
și-au aranjat destinul prin căsătorie legală! Câți oameni, ruinați de eșecuri, cu ajutorul lui,
EV
și-au preluat cinstita lor muncă anterioară!

Intrând într-o zi în Biserica Znamensky, a pus o rublă de argint pe caietul-registru al
unei călugărițe, care stătea în pridvorul bisericii adunând jertfă. Obișnuită să primească
doar mărunțiș, rămase atât de uimită de acest dar, încât chiar atunci, în prezența
RA
donatorului, căzu în genunchi în fața unei icoane a Preasfintei Fecioare, rugându-se și

mulțumind pentru darea făcută mănăstirii ei sărace. Aceasta l-a impresionat atât de mult
pe Sibiriakov, încât a rugat-o imediat pe călugăriță să-i dea adresa unde a poposit și să-i
spună de la ce mănăstire vine. Se dovedi că această călugăriță era tocmai din Mănăstirea
Uglici.
ITU
A doua zi Sibiriacov veni la adresa metocului unde se oprise în capitală călugărița,

dându-i toți banii pe care-i avea în buzunar, care însumau aproximativ 190.000 de ruble.
Călugărița se îngrozi la vederea acestei sume de bani. Atât de mulți bani n-a văzut în
viața ei, și bănuind a fi ceva în neregulă, ceva ce ea nu-și putea explica, din obișnuință, în
ED
simplitatea ei, nu a găsit nimic mai bun a face, decât să-l reclame la poliție.
Începu ancheta. Rudele lui Sibiriakov insistau asupra nebuniei sale. Dar instanța, care
a preluat dosarul, l-a recunoscut pe donator în deplină facultate mintală, aprobând pentru
Mănăstirea Uglici dreptul asupra sumei de 190.000 de ruble, donate de Sibiriakov.
©
546
OS
Procesul intentat de rude împotriva lui Inochentie Mihailovici, prin care era învinuit
ISM
că-și risipește capitalul fiind într-o stare anormală, a avut un efect puternic asupra lui.
Așa că hotărî să părăsească pentru totdeauna lumea aceasta deșartă și să plece cât mai
departe de hotarele Rusiei, voind să ajungă în refugiul liniștit al Sfântului Munte Athos,
unde, de fapt, și-a găsit fericirea vieții, pe care el a tot căutat-o peste tot în lume.
În anul 1894 a intrat în Metocul Sfântului Andrei din Sankt Petersburg, iar la 1
octombrie 1896 a fost tuns rasofor cu numele Inochentie și în aceeași zi a plecat spre
EL
Muntele Athos. Cu adevărat minunate sunt lucrurilele Tale, Doamne! Prin nemărginita
dragoste a lui Dumnezeu, prin taina de nepătruns a Providenței acest tânăr milionar a
fost scos din abisul lumii corupte și adus sub ocrotirea Împărătesei Cerești, în pământul
GH
moștenirii Ei. Prin el în deplină măsură s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: „Și
izbăvindu-vă de păcat, v-ați făcut robi ai dreptății” (Romani 6, 18). Și abia când sosi la
sfânta mănăstire, el înțelese pe deplin adevărul despre lumea care zace în păcat. Aici i se
descoperi clar falsitatea acestei lumi, înfrumusețată pe din afară, iar pe dinăuntru plină
de toată urâciunea și murdăria. În Sfântul Munte și-a dat seama că nicăieri, în afară de
AN
Dumnezeu, nu-și poate găsi pacea sufletească și că viața în mijlocul lumii nu este altceva
decât „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!” (Eclesiastul 1, 2).
Curând părintele Inochentie a fost tuns în mantie cu numele de Ioan, și după scurt
timp primi și sfântul chip îngeresc cu numele Inochentie. Primind schima, el a început să
EV
ducă o viață ascetică strictă, în post și tăcere. Iar frații se minunau, cum el, din copilărie
obișnuit cu mâncăruri fine, acum mănâncă hrana monahală, lipsită de finețe, fără a-și
afecta stomacul; cum el, din copilărie crescut într-o societate laică veselă, stă acum tot
timpul în chilie singur, vorbind numai cu Dumnezeu în rugăciune și bucurându-se de
citirea cărților de suflet ziditoare.
RA
Însă nu prea lungă a fost calea lui ascetică. Se vede că era deja copt pentru secerișul
ceresc. Și a binevoit Dumnezeu să-l mute în floarea vârstei într-o altă lume, mai bună „ca
răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înșelăciunea să nu-i amăgească sufletul” (Înțelepciunea
lui Solomon 4, 11). La cinci ani de la intrarea în schit, după o scurtă, dar cruntă boală, a
ITU
murit în pace în chilia de pe lângă Biserica Bunavestire a spitalului schitului la 6 noiembrie

în anul 1901, lăsând un chip desăvârșit de viață dezinteresată și ascetică.
Una dintre principalele sale binefaceri pentru Schitul Sfântului Andrei a fost
ajutorul lui financiar pentru construirea principalei biserici a schitului − Catedrala
Sfântului Andrei, care timp de 25 de ani a stat neterminată. El a dus de asemenea
ED
la bun sfârșit și corpul spitalului cu tot cu biserica închinată Sfântului Inochentie,

episcopul de Ircuțk.
©
547
OS
ISM
Schimonahul Andrei (Putilin)
Schimonahul Andrei445 (în lume, Alexandru Ivanovici Putilin) s-a născut la 17 august
EL
1829 din părinți nobili și foarte credincioși în orașul Friedrichsham, gubernia Viborg.
Încă de copil el el avea dragoste pentru rugăciune și tăcere, astfel încât încă de când
avea șapte ani, mama lui îi prezise că va fi călugăr. A studiat la Sankt Petersburg, a
GH
fost un timp cantonist, și-a petrecut serviciul militar ca ofițer, subordonat în domeniul
cancelăresc. A participat la două campanii militare - cea maghiară și cea de la Sevastopol.
Pentru ireproșabila executare a serviciului militar, în urma unui examen de promovare, a
fost propus pentru ridicarea la un rang civil, pe care el l-a refuzat. Din serviciul militar a
fost eliberat în anul 1860.
AN
Având o predispoziție de a sluji lui Dumnezeu încă din tinerețe, după demisie el a mers
în căutarea unei vieți monahale. Sosind la Kiev, pe 7 noiembrie 1860 a intrat în rândul
frăției Lavrei Pecerska, unde a viețuit până în anul 1867. După care a călătorit în jurul
Rusiei, iar la 20 iunie 1870 a plecat în străinătate pentru a se închina la locurile sfinte ale
EV
Răsăritului. După ce s-a închinat Sfântului Mormânt al Domnului la Ierusalim, a vizitat

și Sfântul Munte Athos, unde la 28 octombrie a aceluiași an intrat în Mănăstirea rusească
a Sfântului și Marelui Mucenic Pantelimon, de unde pe 19 iulie 1871 s-a mutat în Schitul
Sfântului Andrei.
La 19 aprilie 1872 părintele Andrei a primit binecuvântarea egumenului pentru mult
RA
râvnita faptă de tăcere absolută și apoi până la moartea sa, timp de aproape 34 ani, nu
și-a permis să schimbe niciun singur cuvânt cu nimeni, cu excepția doar a duhovnicului,
cu care vorbea strict doar cele mai necesare lucruri.
Orice nevoie a sa el o exprima în scris. În schimă a fost tuns la 28 martie 1874.
ITU
Locuia de unul singur într-o chilie separată cu o biserică închinată Adormirii Maicii
Domnului, care se afla în afara zidului schitului, unde în fiecare săptămână, în zilele de
miercuri și vineri, se săvârșea Sfânta Liturghie, la care starețul se împărtășea cu Sfintele
Taine. El avea binecuvântarea de la stareți pentru o nevoință specială de post, astfel încât
viața lui oarecum era diferită de cea a fraților din obște. Având o cugetare și experiență
ED
duhovnicească deosebite, a fost starețul multor călugări. La cererea fraților, le dădea
445
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe,
vol. 20.Odessa, 1906, pag. 531-534.
©
548
OS
Schimonahul Andrei (Putilin)
îndrumări scrise, în care se baza mai mult pe Sfânta Scriptură, umilindu-se pe sine însuși
ISM
și cerând iertare. De asemenea, el a scris și eseuri împotriva sectarilor446.
Fapta tăcerii, la prima vedere nu pare a fi deosebit de dificilă, dar dacă o pătrunzi cu
adevărat, prezintă o mulțime de obstacole în calea punerii ei în aplicare, noi având nevoie de
o mare putere de voință pentru a rezista. Mulți au încercat să-l imite pe părintele Andrei,
dar această faptă, aparent ușoară, devenea pentru aceștia o povară atât de insuportabilă,
EL
încât se lăsau de ea.
Starețul Andrei, deși fizic era puternic și obrajii îi avea întotdeauna rumeni, totuși
într-una din însemnările sale înainte de moarte scria: „Ceea ce am suferit în viața mea,
și, mai ales, în ultima vreme, unul Dumnezeu mi-e martor”. Aceasta arată faptul, cât de
GH
greu i-a fost lui să parcurgă propriul drum și să lupte împotriva vrăjmașilor mântuirii
noastre.
Iată cum descrie întâlnirea cu el Arhiepiscopul Arsenie (Stadnițky), pe atunci încă
student al Academiei Teologice, în călătoria sa la Athos: „Mi-am exprimat marea mea
AN
dorință de a-l vedea pe acest ascet. Cu mine a mers unul dintre bătrâni, avertizându-mă
că starețului nu-i plac deloc vizitele, mai ales cele lungi, așa că m-a rugat să nu stau prea
mult, pentru a nu-l tulbura. Chilia sa se afla în spatele mănăstirii, fiind complet separată.
La o ușoară bătaie în ușă și un obișnuit salut athonit, ușa chiliei se deschise, iar în fața
EV
mea apăru figura ascetului, care prin mimică ne invită să luăm un loc. Bătrânul care
venise cu mine m-a prezentat, spunându-i de dorința mea arzătoare de a-l vedea, fapt
pentru care l-am și deranjat. Preț de un minut am tăcut cu toții. El mă privea stăruitor,
încât mă simții intimidat, lăsându-mi în jos privirea. Apoi el luă o foaie de hârtie din fața
RA
lui și scrise:
− Unde vă faceți studiile?
− La Kiev, − i-am răspuns eu, − la academia teologică.
− Ce studiați?
− Diverse științe, dar mai ales cele teologice.
ITU
− Credeți?
− Cred.
− Harul lui Dumnezeu să fie cu dumneata și să vă ocrotească Împărăteasa Cerească,
− scrise el, dând hârtia la o parte, lăsând astfel să se înțeleagă că discuția luă sfârșit.
ED
Dar eu, uimit de fapta lui, am început să vorbesc despre anevoioasa lucrare a tăcerii și,
întâmplător sau nu, l-am întrebat despre motivul tăcerii sale. Fără să-mi răspundă direct
446
Povețe și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe, vol. 20. Odessa, 1906, pag. 434-440.
©
549
OS
la întrebare, el scrise: „Domnul nostru Iisus Hristos zice: «Vă spun că pentru orice cuvânt
ISM
deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele
tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit» (Matei 12, 36-37). La întrebarea
mea: «De cât timp se nevoiește?» − a răspuns, adică, a scris: «Unul Dumnezeu știe». Apoi
se ridică în picioare și-mi întinse două broșuri:. «Despre vindecările pline de har, săvârșite
înaintea icoanei Maicii Domnului Mângâiere în necazuri și dureri» și «Despre pericolele
EL
consumului de tutun». Am ieșit de acolo pătruns de un profund sentiment de respect
pentru ascet”447.
Părintele Andrei a răposat pe 15 februarie în anul 1906. La înmormântare a participat
întreaga obște a schitului, dimpreună cu egumenul Iosif. La 17 februarie i s-a făcut slujba
GH
de înmormântare în Catedrala Sfântului Andrei și, dându-i ultima sărutare, a fost îngropat
în cimitirul schitului.
AN
EV
Arhimandritul Iosif (Beliaev)

Arhimandritul Iosif448 (în lume, Ivan Ivanovici Beliaev) era dintr-o familie de târgoveții
din orașul Uglici, născut în anul 1845 în satul Nicolscoe, județul Uglici, gubernia Iaroslavl.
De la o vârstă fragedă el a slujit alături de unchiul său, comerciant la Moscova. Tânărul nu
RA
era pasionat de fel de înșelătoarele deșertăciuni ale vieții lumești. Fiind crescut în duhul
bisericii și al evlaviei creștine, el din tinerețile sale avea mare râvnă și dragoste pentru
viața monahală, de aceea și adolescența și-o petrecea în neîntinare și cinste. Odată, fiind
în vârstă de 16 de ani, fugi în taină de la rudele sale la schitul Ghetsimani de la Lavra
ITU
Sfântului Serghie, cu gând de a intra în monahism. Dar se pare că acest impuls a fost
prematur, astfel încât Domnul nu a voit să-l încununeze de succes, și el din nou reveni la
viața lumească.
În primăvara vieții sale, la vârsta de 22 de ani, el părăsi lumea, mergând la Sfântul
ED
Munte Athos, și aici, în Schitul Sfântului Andrei, a fost primit în rândul fraților. Aceasta
447
Arsenie (Stadnițky), arhiepiscop. Jurnalul unui student pelerin la Athos. Kiev 1886, pag. 80.
448
Povestirea vieții a fost întocmită după cărțile: Interlocutorul edificator. M., 1908, pag. 274; Povețe
și mângâieri ale sfintei credințe ortodoxe, vol. 22. Odessa, 1908, pag. 398.
©
550
OS
se întâmpla în anul 1867, când egumen al
ISM
schitului era părintele Teodoret. Timp de
nouă ani el a fost chilielnicul egumenului.
În anul 1870 a fost tuns în monahism cu
numele Iosif, în anul 1876 a fost hirotonit
ierodiacon, iar în 17 ianuarie 1881 −
ieromonah.
EL
Pentru început părintele Iosif a fost
cântăreț la strană, fiind, datorită vocii
sale frumoase și sonore, un bun canonarh;
GH
ulterior a fost gravor în litografie; fiind
hirotonit ieromonah, timp de zece ani a fost
veșmântar. În anul 1890 părintele Iosif
a fost numit stareț la metocul din Sankt
Petersburg, unde luă cu el și icoana făcătoare
AN
de minuni a Maicii Domnului „Mângâiere în
necazuri și dureri”.
La 18 octombrie 1891 muri cel de-al
treilea egumen al Schitului Sfântului
EV
Andrei, părintele Teoclit, în locul căruia

la 3 decembrie 1891 frații l-au ales în
unanimitate pe starețul metocului din Sankt Petersburg, părintele Iosif. În perioada
aflării sale la Sankt Petersburg el se bucură de dragostea și respectul tuturor datorită
aptitudinilor sale virtuoase și a vieți sale monahale cuvioase. Din partea Sfântului Sinod
RA
a primit o cruce pectorală.

În timpul șederii sale la Sankt Petersburg, Împărăteasa Cerească îngădui să se facă
nenumărate minuni de vindecare de la icoana Cinstitului Ei chip, pe care părintele Iosif, ca
martor ocular, le-a înregistrat personal, ulterior tipărindu-le într-o ediție athonită a cărții
ITU
„Descrierea minunilor săvârșite înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului

«Mângâiere în necazuri și dureri»”.
Părintele Iosif nu avea o pregătire specială, dar, fiind înzestrat cu o minte strălucitoare,
se implica uneori în lucrări literare. Astfel, el a alcătuit un Sinaxar pentru slujba „Tuturor
sfinților athoniți”, tipărită prin silința și cerința sa la tipografia sinodală din Sankt
ED
Petersburg, adăugând la ea câteva cântări lipsă în manuscrise. El a alcătuit și un tropar

pentru ocrotitorul său, Sfântul Cuvios Iosif, scriitorul de cântări. De asemenea, părintele
Iosif și-a scris autobiografia și a ținut și un jurnal. În plus, el se distinge prin iubirea sa
față de antichități și mai ales pentru literatura antică, manuscrise. De-a lungul vieții sale
©
551
OS
în Muntele Athos, necruțându-și banii, el încercă să achiziționeze icoane vechi, cărți și
ISM
manuscrise, adunându-le în număr mare.
Revenind la Athos, la 1 februarie 1892 părintele Iosif a fost oficial aprobat în funcția
de egumen de către autoritatea chiriarhală locală, adică a Mănăstirii grecești Vatoped,
care cârmuia pe atunci schitul, primind o bederniță și toiagul de egumen.
În aprilie 1894 părintele Iosif a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Marele lui merit
EL
întru folosul fraților, credincioșilor, pustnicilor săraci și al pelerinilor a fost construirea
Catedralei Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, cu două paraclise și o biserică, și
a unui corp de spital cu o biserică alături.
Această catedrală a fost începută în anul 1867, fiind pusă doar temelia și ridicați puțin
GH
pereții deasupra suprafeței pământului. Timp de douăzeci și cinci de ani acest fundament
a stat fără schimbare. În anul 1893 părintele Iosif se implică energic în finalizarea
construcției. S-au găsit și mijloace, și binefăcători. În anul 1900 s-a finalizat măreața
Catedrală, care la data de 16 iunie, exact după 33 de ani de la așezarea fundației ei, a
AN
fost sfințită de către Ioachim al III-lea, viitorul Patriarh al Constantinopolului, retras în
acel timp pentru liniște la Muntele Athos, dimpreună cu Preasfințitul Arsenie, viitorul
Arhiepiscop de Pscov, venit pentru închinare la Muntele Athos.
În timpul egumeniei sale părintele Iosif și-a câștigat pe bună dreptate dragostea sinceră
EV
și respectul profund al fraților. Prin firea sa, el era foarte blând și delicat, având mereu
inima deschisă către toți cei care-i cereau sfatul și ajutorul, cunoscuți sau necunoscuți.
Impecabila sinceritate, neostenita nevoință pentru binele comun erau principalele sale
trăsături de caracter. Mintea lui de bun organizator și gospodar în mare măsură a
RA
contribuit la amenajarea schitului. Iată cum îl caracterizează părintele Flegont (Lebedev):

„Foarte activ, milostiv și iubitor”449. Fără îndoială, că a muncit din greu pentru schitul
său. Anume în timpul egumeniei sale Schitul Sfântului Andrei și-a căpătat forma sa finală,
toate bisericile majore și corpurile de clădiri rezidențiale fiind finalizate. Astfel încât s-a
ITU
nevoit nu numai în Sfântului Munte, ci și în afara acestuia, terminând o frumoasă biserică

în curtea metocului din Sankt Petersburg și alte edificii.
Părintele Iosif a păstrat dintotdeauna o legătură duhovnicească continuă cu stareții
Mănăstirii ruse a Sfântului Pantelimon, purtând cu ei corespondență450 și adeseori
vizitându-i. Mulți chelioți și ostenitori s-au bucurat de ospitalitatea și îndrumarea sa
ED
duhovnicească.
449
450
AMRPA. Doc. 1267.
©
552
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Vedere modernă a Schitului Sfântul Andrei.
Părintele Iosif avea o nemărginită dragoste pentru slujbele bisericești. Slujea,

dimpreună cu un sobor de preoți, în toate sărbătorile și duminicile cu multă evlavie,
cu frică și cu cutremur. Vocea lui plăcută și frumoasă, aspectul reprezentativ și
RA
ținuta cuviincioasă în timpul slujbei aveau un efect deosebit de benefic asupra tuturor
închinătorilor. El a iubit splendoarea veșmintelor sfinte. Deseori slujea în timpul
săptămânii Liturghia cea de devreme. Locul preferat de slujire a lui era Catedrala de
jos, închinată sfântului său ocrotitor. După Liturghia cea de devreme, el întotdeauna
ITU
venea și la cea mai târzie, stând în biserică până la citirea Sfintei Evanghelii. La
privegherile lungi athonite el stătea până la sfârșit, ne ținând cont nici de căldură,
nici de înăbușeală. Întotdeauna mânca împreună cu frații, nepermițându-și niciodată
să mănânce în afara trapezei.
Cu câteva zile înainte de Postul Mare al anului 1908 părintele Iosif a contractat o
ED
gripă, care, probabil, i-a slăbit buna lui stare de sănătate. La aceasta însă s-a mai adăugat
și o pneumonie.
În dimineața zilei de 7 iulie el a voit să se împărtășească. După Liturghia cea de
devreme i s-a făcut și Sfântul Maslu.
©
553
OS
La ora nouă dimineața toți stareții
ISM
sobornicești au venit să-l viziteze pe
egumenul lor grav bolnav. Cel mai bătrân
dintre ei, ieroschimonahul Nicolae451, se
apropie de el și-i spuse: „Binecuvântează-
ne, părinte. Iată am venit să vă cerem
EL
un cuvânt de folos”. Peste câteva clipe
de tăcere, la cea de a treia rugăminte a
părintelui Nicolae, părintele începu să
vorbească în propoziții scurte, foarte
GH
încet la început, apoi mai deslușit: „Să
aveți pace între voi... Pace și dragoste să
aveți între voi... Nu căutați egumenia... Eu nu am căutat-o... m-a ales Împărăteasa
Cerească, așa cum tot Ea vă va alege un nou egumen ... Iar voi să-l ascultați... Tot
AN
ceea ce am primit de la înaintașii stareți ai noștri, regulamentul și pravila, voi să le
păstrați... În tot ce-am făptuit și am voit, Domnul și Preabinecuvântata Maica Sa
m-au ajutat... Nu uitați de pomelnicele binefăcătorilor... Faceți mereu milostenie cu
dărnicie celor săraci... Deși, uneori, eu mai cârteam, dar nu i-am lăsat niciodată în
EV
nevoințele lor... Fapt pentru care nici Domnul nu ne va lăsa pe noi... Vedeți și voi
cum sporește și prosperă acum schitul nostru, avem de toate din belșug... Și de acum
încolo Domnul nu ne va părăsi...”
Auzind cele spuse de egumen, toți cei prezenți la căpătâiul lui s-au mâhnit mult,
RA
plângând cu amar. Apoi el a chemat la sine pe câțiva dintre stareți, i-a îmbrățișat și
i-a sărutat pe fiecare, mulțumindu-le pentru nevoința și ascultarea lor. Unora le-a dat
scurte îndrumări. Apoi, obosit, tăcu. Peste doar câteva clipe în liniște și pace se odihni în
Domnul.
ITU
ED
451
Ieroschimonahul Nicolae (în lume, Nicolai Petrovici Lucovnikov), fost târgoveț din orașul Torjok,
gubernia Tver. Numele mamei sale era Agrippina. S-a născut în anul 1835. A locuit în Schitul Sfântului
Andrei. A răposat la 5 februarie în anul 1916.
©
554
OS
Arhimandritul Ieronim (Silin)
ISM
Arhimandritul Ieronim (în lume, Ivan Vasilevici Silin, tot el, Hamilin) s-a născut
EL
în anul 1866 într-o familie de țărani din satul Serbilovo, comuna Gavrilovsky, județul
Suzdal, gubernia Vladimir. Mama lui se numea Varvara. Ea a murit de tânără, iar tatăl
său, Vasile, un creștin foarte evlavios, a decis să ia calea călugăriei. Pentru aceasta el a
GH
mers la Muntele Athos și a intrat în Schitul Sfântului Andrei, unde a fost tuns în schimă
cu numele Barnaba.
Ivan a fost crescut de unchiul său, alături de numeroșii săi verișori. Se gândea adesea
la tatăl său, care-și petrecea viața departe de el, pe Muntele Athos, în inima lui tânără
treptat încolțind gândul de a se angaja și el pe aceeași cale. Planul însă putea să și-l
AN
realizeze numai după îndeplinirea serviciului militar.
În anul 1888, Ivan, în vârstă de 22 de ani, veni la Muntele Athos, intrând în Schitul
Sfântului Andrei, unde a trăit și tatăl său. Ivan a fost curând tuns rasofor cu numele
Ieronim. El făcea diverse ascultări în cadrul schitului, fiind în același timp și cântăreț,
EV
cântând bas. În anul 1890 împreună cu părintele Iosif (Beliaev) a fost trimis cu icoana
făcătoare de minuni la metocul din Sankt Petersburg. Și acolo părintele Ieronim avea
ascultarea de cântăreț. În anul 1896 a fost tuns în mantie cu același nume.
După tundere, cu binecuvântarea egumenului Iosif, părintele Ieronim a învățat mai
întâi la școala din Careia, apoi la cunoscuta Școală teologică Halki − cea mai înaltă școală
RA
religioasă în Est. În anul 1900 a fost hirotonit diacon, iar în anul 1905 − ieromonah.
După hirotonire a fost numit econom la metocul din Constantinopol, unde mai târziu a
devenit și stareț.
În anul 1908 muri părintele Iosif, starețul schitului. Frații mănăstirii l-au ales ca nou
ITU
egumen pe părintele Ieronim. Fiind respectat și iubit mult de frați, tânărul și eruditul
egumen trezi invidia dușmanului neamului omenesc, care în răutatea sa aduse peste schit
o mare și grea ispită – discordia, cauzată de învățăturile imeabojnicilor. Este bine cunoscut
faptul că principalul ideolog al acestei învățături a fost ieromonahul Antonie (Bulatovici)452
ED
452
Ieroschiomonahul Antonie (în lume, Alexandru Csaverevici Bulatovici), fiu de general, născut în
provincia Orel. A fost căpitan și a primit numeroase distincții pentru serviciul militar. În 1906 a demi-
sionat din armată. Ajuns la Athos, la 8 martie 190, a fost tuns în schimă. A fost hirotonit ieromonah
la 8 mai 1910. A devenit principalul apologet al doctrinei imeabojnicilor pe Athos. A scris multe artico-
le și cărți în apărarea acestei doctrini. Principalul său eseu pe această temă este „Apologia credinței în
©
555
OS
de la Schitul Sfântului Andrei, care anume
ISM
cu binecuvântarea părintelui Ieronim
începu studiul acestei doctrine, el însuși
devenind mai târziu pătimașul ei susținător.
Din cauza discordiei între frații, părintele
Ieronim a fost chiar nevoit să părăsească
temporar schitul, dar poziția sa fermă în
EL
apărarea Ortodoxiei și a unității Bisericii
a jucat un rol important în depășirea
acestei ispite grozave. După expulzarea
GH
imeabojnicilor din Muntele Athos, el s-a
întors la schit în calitate de egumen și cu
toată puterea lui încercă să restabilească
unitatea dintre frați. Pentru înfruntarea
ereziei imiabojnicilor, Patriarhul Ecumenic
AN
Gherman îi înmână o panaghie.
Mari eforturi a depus părintele Ieronim
și în vederea restabilirii bunului nume al
schitului. Cu binecuvântarea sa, „în speranța
EV
consolidării poziției Schitului Sfântului

Andrei în Rusia”, ieromonahul Pitirim,
egumenul metocului din Odessa, dimpreună cu ieromonahul Macarie reușesc să obțină
o Înaltă audiență. La 30 ianuarie 1914 ei fac o vizită la Palatul din Țarskoe Selo, fiind
RA
prezentați Majestății Sale Imperiale în prezența procuratorului șef al Sfântului Sinod Sabler.
Denumirea oficială a acestei audiențe fiind: „Înalta audiență, acordată reprezentanților
schitului de obște al Sfântului Andrei de la Muntele Athos pentru a aduce Majestății
Sale Imperiale mulțumirile schitului drept dovadă a încetării tulburărilor monahale în
ITU
Sfântul Munte și pentru a-i oferi Suveranului o veche icoană a Multmilostivului Domnului
nostru Iisus Hristos”. Aceasta a fost prima astfel de audiență din istoria mănăstirii.
O scurtă notă în revista schitului ne informează că această audiență a fost cauzată de
dorința arhimandritului Ieronim și a tuturor fraților de a-și exprima recunoștința față de
Împăratul rus, „prin a cărui voință schitul athonit al Sfântului Andrei a fost izbăvit de
ED
haos, discordie și devastare”.
Numele lui Dumnezeu în Numele lui Iisus”. Pentru învățătura sa a fost expulzat din Schitul Sfântului An-
drei, intrând în chilia Bunei Vestiri la starețul Partenie. Din februarie 1913 s-a aflat în Rusia, unde din
nou și-a apărat învățătura sa. A murit la 6 decembrie 1919 în Luțikov, fiind ucis de hoți.
©
556
OS
Suveranului i-a fost adusă în dar o veche icoană a Mântuitorului, pictură bizantină din
ISM
secolul al XV-lea (12 inchi lungime); Împărătesei − o copie a icoanei făcătoare de minuni
„Mângâietoare în dureri și necazuri” într-un suport din argint cu smalț și cartea „Apărătoare
Doamnă”, ediție a schitului; Țareviciului − un triptic „Mângâietoare în dureri și necazuri”
cu Sfântul Alexie din Moscova și Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat; Marei Ducese
Olga Nicolaevna − o icoană a Maicii Domnului din Kazan; Tatianei Nicolaevna − un
triptic cu o icoană a Maicii Domnului „Cuvine-se cu adevărat”, a Apostolului Andrei și
EL
a lui Alexandru Nevski; Mariei Nicolaevna − un triptic cu o icoană a Maicii Domnului
din Kazan, a Preacuviosului Serafim de Sarov și a lui Alexandru Nevsky; Anastasiei
Nicolaevna – o icoană a Maicii Domnului Kasperovskaya. În plus, au mai fost aduse de ei
GH
în dar: un album cu vederi de la schit, 36 de imagini cu o explicație la ele și un scurt istoric
al mănăstirii; un exemplar al ediției „Îndrumarea și mângâierea Sfintei credințe creștine”
pentru anul 1912; o cutioară de chiparos cu tămâie de Athos și pâine sfințită (anafură)453.
Veni anul 1914, și Schitul Sfântului Andrei nu a rămas indiferent față de soarta
Rusiei. Cu binecuvântarea părintelui Ieronim, în metocul din Odessa a fost înființat un
AN
lazaret cu 20 de locuri. „La 24 august 1914 înființarea lazaretului a fost convenită cu
comitetul Crucii Roșii, iar la 28 august acesta a fost deja sfințit. La 2 septembrie au
fost primiți primii răniți. În plus, schitul, prin procuratorul Sinodului, jertfește suma de
5.000 de ruble pentru nevoile Crucii Roșii și 5.000 de ruble Majestății Sale Imperiale
EV
pentru nevoile militare. În armata activă au fost expediate două milioane de broșuri și
pliante cu conținut religios și moral, precum și mii de exemplare ale Evangheliei, iconițe și
cruciulițe sfințite. La depozitul Majestății Imperiale au fost primite 30.000 de exemplare
a revistei Schitului Sfântului Andrei. În anul 1914 în lazaret au fost primiți 53 de răniți,
iar în anul 1915 - 131 de răniți. Pentru dotarea și întreținerea spitalului în anul 1914 s-a
RA
cheltuit suma de 34.000 de ruble, în 1915 - 6250 de ruble. Lazaretului i-a fost dat numele
Moștenitorului Țesarevici”454.
În ciuda activității aparente a Părintelui Ieronim, inima lui nu și-a putut recupera pe
deplin rănile adânci, provocate de plecarea unui mare număr de frați din cauza ereziei
ITU
imeabojnicilor. El suferea mult din cauza celor întâmplate, reproșându-și că nu a fost în

stare să împiedice această tulburare. Din schit au plecat cam 250 de viețuitori, aceasta
fiind o pierdere ireparabilă, astfel încât schitul nu și-a mai putut reveni după această
lovitură. În durerea sa, părintele Ieronim era sprijinit în mod constant de propriul său
tată − schimonahul Barnaba. Dar la 30 decembrie 1918 și acesta îl părăsi, bătrânul său
ED
tată murind. Ca un adevărat membru al Bisericii, părintele Ieronim a fost întotdeauna
453
Troițky P. V. Schitul Sântului Andrei și chiliile rusești din Athos. M., 2002, pag. 18.
454
Troițky P. V. Schitul Sântului Andrei și chiliile rusești din Athos. M., 2002, pag. 18-19.
©
557
OS
convins de corectitudinea expulzării
ISM
imeabojnicilor (adoratorilor de nume),
iar ca om, nu a putut depăși suferința
inimii sale pentru despărțirea de frați și
începutul declinului schitului natal.
La 10 ianuarie 1920 părintele Ieronim,
EL
aparent complet sănătos, muri de un atac de
cord în timp ce tăia lemne.
GH
Ieroschimonahul Evdochim (Evdochimov)
AN
Ieroschimonahul Evdochim (în lume, Grigore Evdochimov) era originar din satul
Turbiceva din apropierea orașului Dmitrov, gubernia Moscova. Numele mamei lui era
Nina. După moarte soțului și plecarea la mănăstire a singurului ei fiu, se călugări și
EV
ea, purtând numele Haralambia (a răposat în anul 1938). I-a urmat exemplul și sora
ei, Grigoria, care a intrat în mănăstire și a devenit călugărița Anastasia. Este ușor de
imaginat în ce familie evlavioasă a crescut Grigorie, devenind clară și decizia lui de a
deveni călugăr.
În anul 1906 Grigore sosi la Athos, intrând în Schitul Sfântului Andrei. La 21 martie
RA
1909 a fost tuns rasofor și numit Gherontie, iar la 15 februarie 1912 a fost tuns în mantie
cu numele Haralambie. În anul 1913 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1930 - ieromonah.
Ascultarea părintelui Haralambie era la legătorie de carte și la croitorie. În legătorie
de carte era desăvârșit, devenind cunoscut în întreg Athos-ul, învățându-i meserie și pe
călugării de la alte mănăstiri. El personal s-a ocupat de legătoria cărților pentru Mănăstirea
ITU
Sfântului Pantelimon, care cuprindeau albume foto, alcătuite de către părintele Flegont
(Lebedev). Dar, mai presus de toate, părintele era bine cunoscut și iubit la Athos pentru
bunătatea sa și pentru nemărginita dragoste pentru aproapele.
Iată cum își amintește despre părintele în memoriile sale un pelerin: „Apăru părintele
ED
Haralambie, vechiul meu prieten și amic, pe care l-am cunoscut într-o caracteristică
împrejurare athonită plină de iubire. Era în anul 1923. De Paște, student sărac fiind, am
hotărât din ultimii mei bănuți să merg dimpreună cu câțiva colegi la Muntele Athos. Am
ajuns acolo, îmbrăcat eu fiind într-un costum vechi și un pardesiu și mai ponosit, căci
©
558
OS
Ieroschimonahul Evdochim (Evdochimov)
banii abia îmi ajunseră pentru călătorie.
ISM
Și iată, după câte-mi amintesc, am intrat
noi într-o librărie de la Schitul Sfântului
Andrei. Am rămas cu totul uimiți în fața
mulțimii de comori duhovnicești. De toate
am fi cumpărat, problema însă fiind lipsa de
bani. Am dat și peste biografia starețului
EL
Ambrozie de la Optina, pe care-l cinsteam
în mod deosebit, și mi-au dat lacrimile în
neputința de a dobândi chiar și această carte
GH
destul de ieftină. Am tot răsfoit-o ceva timp,
după care oftând am pus-o la loc pe raft.
Așa am și plecat de la Muntele Athos fără
această carte.
Peste câteva săptămâni de la întoarcerea
AN
mea la Belgrad, prietenul și colegul meu
de la Facultatea de Teologie, în prezent
arhimandritul Sava (Sovetov), duhovnicul
mitropolitului Dionisie de Varșovia, primi
EV
un colet de la Athos, în care se afla cartea

«Viața starețului Ambrozie» cu următoarea inscripție: «La îndemnul prietenului meu,
ierodiaconul Haralambie, am cerut această carte de la vânzător (prăvăliaș) și vă rog să o
transmiteți studentului cu bărbiță, care atât de mult și-a dorit-o și nu a putut-o procura.
Ierodiaconul Agatanghel».
RA
Deci, reiese că ierodiaconul Haralambie se afla în acel moment în magazin, putând să

observe mâhnirea mea din imposibilitatea de a cumpăra cartea. Așa a început cunoștința
mea cu acest binevoitor și blând călugăr”455.
Părintele Haralambie era la Athos și ghidul multor invitați celebri. Scriitorul V.
ITU
Maievschi îl numește prieten al său și însoțitor456. El menținea de asemenea și legătura

duhovnicească cu mulți călugări athoniți, care-i căutau sfatul și mângâierea. Ierodiaconul
Ioanichie (Pogrebniakov), călugăr din chilia Belozerka, după moartea părintelui Haralambie
scria în jurnalul său: „În Schitul Sfântului Andrei a murit bunul meu amic ieromonahul
Haralambie, în schimă Evdochim. Bun a fost pentru mulți acest părinte”457.
ED
455
Serafim, ieromonah. La sfântul Athos în Ziua de Paști din anul 1931 / Calendarul rusesc ortodox
456
Maievsky V. Povestiri athonite. Paris, 1950, pag. 70.
457
©
559
OS
La 23 septembrie 1942 părintele Haralambie a fost tuns în schimă cu numele de
ISM
Evdochim. În acest timp el suferea deja de o boală gravă, aproape ne ieșind din chilie.
La 16 martie în anul 1943 părintele Eevdochim a murit de hidropică. Toți frații
Schitului Sfântului Andrei și mulți călugări din chiliile apropiate au venit să-l conducă pe
ultimul drum pe prietenul și îndrumătorul lor, un creștin adevărat, a cărui viață a fost un
exemplu strălucit de dragoste frățească.
EL
Schiarhimandritul Mitrofan (Șcerbakov)
GH
Schiarhimandritul Mitrofan (în lume,
Mihail Vasilevici Șcerbakov) s-a născut în
AN anul 1874 în gubernia Iaroslavl.
În Schitul Sfântului Andrei Mihail
Vasilevici a intrat în anul 1897, unde a fost
tuns în mantie cu numele Mitrofan. În anul
1908 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1910
EV
− ieromonah. Încă de la începutul ascezei

lui, el a fost în ascultare la biserică: ajutor
de veșmântar, paraclisier și veșmântar șef.
În perioada anilor 1911-1915 a fost starețul
RA
metocului din Sankt Petersburg. În timpul

primului război mondial el cu greu reveni la
Athos, unde a devenit duhovnic al fraților.
După moartea egumenului Ieronim a fost
ales egumen al schitului. Din 22 ianuarie
ITU
1920 el a fost confirmat în acest post de către

Patriarhul Constantinopolului, fiind ridicat la
rangul de arhimandrit. Curând după aceea,
a fost tuns în schimă cu același nume.
Părintele Mitrofan, alături de părintele Misail (Sapeghin), egumenul Russik-ului, era
ED
numit pilonul monahismului rus la Athos. Pentru modestia și blândețea sa, el dobândi
dragostea și respectul tuturor viețuitorilor din Athos. Iată cum îl descrie scriitorul V.
Maievschi: „Acest cumpătat și chibzuit monah cu chip ascetic mi-a făcut imediat o impresie
©
560
OS
Schiarhimandritul Mitrofan (Șcerbakov)
de neuitat, atât prin înfățișarea sa, cât și prin profundul său conținut lăuntric, descoperit
ISM
aproape de la primele fraze ale primei noastre conversații.
Egumenul Mitrofan, acest tipic călugăr ascetic, poate servi drept excelent model pentru
un bun pictor. El este înalt, subțire și slab, ceea ce, fără îndoială, este rezultatul viețuirii
sale în înfrânare și post. El are și fața ascetică slabă, care armonizează cu întreaga sa
figură, cu cei doi ochi inteligenți, pătrunzători, dar ușor triști. Părintele Mitrofan este
foarte bine instruit din punct de vedere duhovnicesc și are capacitatea rară de a înțelege
EL
cele mai profunde scrieri teologice. În același timp, el însuși este un călugăr cu o viață
înaltă și aspră.
Strict cu sine însuși și răbdător cu toți cei din jurul lui, acest egumen, la prima
GH
vedere, pare oarecum sobru. Dar cunoscându-l mai îndeaproape, el fascinează pozitiv
prin bunăvoință, simplitate și grijă paternă. Într-o conversație, părintele Mitrofan zâmbea
rar, dar dacă zâmbea, o făcea într-un mod atrăgător de blând. Și vocea lui, mereu calmă,
poseda, fără îndoială, o putere extraordinară de influențare morală.
Prin urmare, după prima noastră conversație și binecuvântare primită de la el, am
AN
plecat fascinat fiind de acest om rar, care, fără îndoială, a atins mari înălțimi duhovnicești,
complet nepătrunse și necunoscute oamenilor din această lume deșartă”458.
Pentru a completa acest frumos portret, vom cita și cuvintele Ieromonahului Serafim,
care a vizitat Muntele Athos la sfârșitul anilor douăzeci și, de asemenea, a fost surprins
EV
de simplitatea și dragostea părintelui Mitrofan: „Luă sfârșit slujba. Primul din strana sa
ieși un călugăr înalt și slab, și, sprijinindu-se ușor pe un mic toiag, se îndreptă spre ieșire.
Era de fapt egumenul Schitului Sfântului Andrei, arhimandritul Mitrofan. Este greu să
recunoști în acest modest și simplu călugăr, cu un ușor dialect iaroslav, pe egumenul
mărețului schit. Arhimandritul Mitrofan nu este bătrân cu vârsta ..., dar are propriul său
RA
talent − de a cuceri inimile prin modestie.

Se spune că, odată, la fel cum s-a întâmplat și cu mine, părintele Mitrofan se apropie
de un nou venit pelerin, care-i spuse că este foarte obosit și dorește să se odihnească.
Părintele arhimandrit, fără să spună un cuvânt, l-a dus la arhondarik și negăsind pe
ITU
nimeni acolo, a mers după apă clocotită, i-a făcut un ceai și l-a servit pe oaspete ca un
simplu ascultător, și doar a doua zi pelerinul a aflat cine i-a servit ceaiul. Mai presus de
toate este faptul că modestia părintelui arhimandrit Mitrofan nu este una artificială sau
elaborată, ci naturală, inerentă firii sale.
Întâlnirea mea cu scumpul părinte Mitrofan a fost la fel una caldă și sinceră. El m-a
ED
condus și pe mine, cel abia sosit, oaspete neașteptat și neinvitat, în camerele de la egumenie
pentru a mă trata cu un ceai. Și «camerele» constau în întregime dintr-o cameră de primire
458
©
561
OS
și o chilie mică, care servea drept dormitor,
ISM
cât și camera de servit un ceai”459.
Părintele Mitrofan, în ciuda blândeții
sale, era un excelent organizator și un atent
conducător, el trebuind să conducă schitul în
absența aproape completă de ajutor extern,
EL
astfel încât a fost necesară mobilizarea
tuturor forțelor sale interne pentru a
susține viața schitului, cu care s-a descurcat
GH
foarte bine. El a reușit să stabilească contacte cu reprezentanții emigrației rusești și prin
intermediul lor să organizeze un sprijin material pentru schit. Fraților le dădea personal
exemplu de hărnicie și neagonisire, lucrând în livadă și în grădină, la pregătirea lemnului
de foc și la descărcarea navelor. El se afla pretutindeni lângă copiii săi.
AN
Părintele Mitrofan a avut contact strâns cu stareții de la Russik, coordonându-și toate
acțiunile cu ei. El era foarte conștient de faptul că, împreună cu alte mănăstiri rusești, era
mai ușor a supraviețui timpurilor grele, de lipsuri și de declin. El a corespondat în mod
constant cu îndrumătorii Russik-ului, și nu numai referitor la chestiunile de importanță
EV
vitală, ci și la aspectele duhovnicești460.

Părintele Mitrofan a răposat la 9 martie în anul 1949.
RA
Schiarhimandritul Mihail (Dmitriev)

Schiarhimandritul Mihail (în lume, Mihail Dmitrievici Dmitriev) s-a născut în anul
ITU
1887 într-o familie de târgoveți din orașul Novorjev, gubernia Pscov. A terminat un
liceu, dar serviciul public nu l-a atras de fel, din copilărie visând să devină un om al lui
Dumnezeu, adică monah.
În anul 1911 el ajunge la Athos și intră la Schitul Sfântului Andrei, unde, în anul 1914
a fost tuns rasofor și numit Mina, iar în anul 1920 a fost tuns în mantie cu numele Mihail.
ED
459
Serafim, Ieromonah. La sfântul Athos în Ziua de Paști din anul 1931 / Calendarul rusesc ortodox
460
©
562
OS
Schiarhimandritul Mihail (Dmitriev)
Pe 16 august a aceluiași an a fost hirotonit ierodiacon, iar la 11 iunie 1942 − ieromonah.
ISM
Tot timpul șederii sale în Schitul Sfântului Andrei părintele Mihail a avut ascultarea
mai întâi ca ajutor de econom, apoi econom și casier. El a fost mâna dreaptă a egumenului
Mitrofan și datorită slujirii sale dezinteresate pentru binele comun, a fost cu mult ușurată
povara lipsurilor pentru frați în vremurile grele pentru schit. De asemenea, el a fost
responsabil și de bibliotecă, îngrijindu-se și de achiziționarea de cărți vechi pentru a
îmbogăți fondul de carte al bibliotecii schitului. Cu toate acestea, el era un om foarte
EL
modest, gândind despre sine a fi ultimul și mai rău dintre toți, considerându-se nevrednic
de cea mai mică laudă. Când în anul 1945 a fost tuns în schimă și starețul Mitrofan îi
dezvălui intenția să-l lase după sine egumen al schitului, el încercă prin toate mijloacele să
GH
evite această onoare. Din acest motiv, el ceru egumenului Mitrofan să-l lase să plece din
schit și la 22 februarie 1947 intră în Russik, înscriindu-se în rândul fraților din metocul
Krumița, făcând ascultare ca un nou poslușnic.
La 9 martie în anul 1949 muri egumenul Schitului Sfântului Andrei, părintele Mitrofan,
și frații aleseră în unanimitate ca nou egumen al schitului pe părintele Mihail. El a refuzat
AN
categoric această funcție, dar frații de la schit nu doreau să-și schimbe decizia, timp de șase
luni trimițând la Krumița delegație după delegație, cerând părintelui Mihail să primească
funcția de egumen. În final, văzând că aceasta este voia lui Dumnezeu, părintele Mihail
căzu de acord, și la 28 octombrie 1949 a fost așezat în scaunul de egumen, cel de-al
EV
șaptelea la număr și, din păcate, ultimul egumen rus al schitului Sfântului Andrei, fiind
ridicat la rangul de arhimandrit.
Părintele Mihail în personalitatea lui îmbina perfect erudiția și evlavia, intelectul său
îmbogățind credința sinceră în Dumnezeu, și, deopotrivă, credința în Dumnezeu întărind
inteligența lui profundă. Un portret interesant al părintelui Mihail ne-a fost lăsat de
RA
scriitorul Anatolie Darov. Iată ce scria el: „Întreg chipul starețului evocă lipsa totală de
atenție față de sine însuși, de parcă el nu locuiește pe pământ, ci doar pășește pe el pentru
a putea ajunge în altar, unde slujba o face de unul singur! Ajutorii săi, cei cinci călugări și
ieromonahi, sunt atât de bătrâni, încât uneori nici nu pot sta la slujba. Mai întâi de toate,
ITU
«ambii de loc suntem din Pscov». «Deci sunteți concetățeanul meu, − spuse părintele
Mihail. − Rușii cei din nord − sunt toți concetățeni. Îmi amintesc de Pscov, păi cum...
Patria... Ea și pentru călugăr rămâne mereu în putere și slavă. În copilărie, îmi amintesc,
cam greu mi se dădea învățătura... La acea vreme, în lumea întreagă oamenilor simpli li
se dădeau toate cu greu, nu ca acum. Într-o zi, chiar m-am și rugat. Și dintr-o dată m-am
ED
simțit mai bine. Și învățătura a mers mai ușor, chiar strălucit. De atunci am și crezut în
puterea rugăciunii»”.
Și cu câtă atenție mă întrebă el despre mine! Ca și cum nu eram doar un oaspete, ci
un mesager al celor mai dragi și apropiați prieteni ai lui. În discuția noastră am atins
©
563
OS
cele mai diverse probleme, chiar și cele mai neașteptate pentru un călugăr, și cele ușor de
ISM
înțeles pentru o persoană cu studii superioare, dar mai ales cele referitoare la educarea
copiilor, despre care eu nu știam nimic. Am vorbit și despre tipărirea cărților în Rusia,
ascultând o întreagă prelegere cu citate cu tot pe de rost. Ceea ce nu este de mirare,
căci părintele Mihail este un mare iubitor de carte și un colecționar pasionat. Noi, rușii,
am tratat întotdeauna cartea cu mare respect. Cronicarul spune: „Din cuvintele cărții
dobândim înțelepciune”. Mănăstirile noastre erau cândva primele școli și primele biblioteci.
EL
Cum e posibil a distruge apoi zidurile sfinte? „Iată, și Gorki, − încercă să-și amintească
părintele Mihail, încrețindu-și fruntea, − scria: «Cartea este, probabil, unul dintre cele
mai complicate și mai mari miracole făcute de către om». În schimb despre biblioteca sa,
GH
care arsese, vorbi doar printre altele, destul de sec... Și doar o adunase toată viața ...
Am ieșit în curte. În față se înălțau zidurile arse ale bibliotecii cu ferestre montate în cer.
Pe urmă am aflat cât de mult plâng după ea frații athoniți și că, chipurile, părintele Mihail
nu ar fi încercat să o salveze. Bineînțeles, puterea egumenului este mare. Și călugării de
80 de ani, toți ca unul, s-ar fi grăbit la îndemnul lui să se arunce în foc și în apă. Dar nu
AN
era apă. De aceea egumenul a și interzis salvarea trudei întregii sale vieți, ca și cum ar fi
spus: «Să ardă!»”461.
Într-adevăr, ziua de 17 iulie 1958 a fost cea mai groaznică zi din viața părintelui Mihail.
Noaptea, din motive necunoscute, izbucni un incendiu și biblioteca luă foc. Nu exista nicio
EV
posibilitate de a o salva din cauza instalației defecte, prin care apa nu ajungea în schit.
Iar obștea consta doar din câțiva bătrâni octogenari. A ars întreaga bibliotecă cu tot cu
arhivă. Aceasta fiind o pierdere ireparabilă nu numai pentru mănăstire, ci pentru întreaga
lume civilizată. Patrimoniul cultural de neprețuit dispăru în foc preț de câteva ore. În
acel moment, nimeni nu a înțeles amploarea tragediei atât de bine ca părintele Mihail. El
RA
știa personal fiecare exponat a bibliotecii în flăcări, el însuși le adunase, carte cu carte,
obiect cu obiect, iar acum toate acestea erau mistuite de flăcări. Unul Dumnezeu știe ce se
petrecea în inima lui în acest moment groaznic, și doar credința fermă în Providența lui
Dumnezeu nu a lăsat-o să plesnească.
ITU
Părintele Mihail întreținea legături permanente cu stareții de la Russik. Înainte de

incendiu, în perioada anilor 1957-1959, el îi scria adesea egumenului Iustin462. După
incendiu, însă, s-a închis complet și timp de șase ani nu a comunicat cu nimeni. Abia în iulie
1963 primi la schit o delegație a Patriarhiei Moscovei, condusă de Mitropolitul Nicodim
(Rotov), venită la Athos pentru a sărbători cea de-a 1000-a aniversare a Athos-ului.
ED
Părintele Mihail a răposat la 18 octombrie în anul 1965.
461
Darov A. Bereg - „fără autor” (Athosul modern și etern). New York, 1966, pag. 15.
462
©
564
OS
ISM
EL
PA RT E A A T R EI A
GH
AN
VIAȚA STAREȚILOR ȘI NEVOITORILOR
CARE AU STRĂLUCIT ÎN SCHITUL RUSESC
SFÂNTUL ILIE DIN ATHOS
EV
RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
Schiarhimandritul Paisie
ISM
Schiarhimandritul Paisie463 era de origine bulgar. Părinții lui s-au mutat de la Filippopol
EL
în orașul Chilia, din Basarabia, unde el s-a născut. Mai târziu s-au mutat la Chișinău. La
vârsta de 15 ani a intrat în Mănăstirea Dobruja, dar nu a stat acolo prea mult timp. Gavriil,
Mitropolitul Chișinăului și al Hotinului, în timpul unei vizite la mănăstire l-a văzut și i-a
GH
spus starețului să-l trimită imediat la mitropolie, unde începu activitatea părintelui Paisie
ca diacon pe lângă exarhul Gavriil. În anul 1825 a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul
1831 − ieromonah, fiind apoi numit stareț al Mănăstirii Suruceni.
În anul 1839 părintele Paisie ceru eliberarea din funcție de la autoritățile eparhiale și
plecă la Muntele Athos. Aici își cumpără o chilie în Schitul Kavsokalivia, unde se stabili
AN
dimpreună cu prietenul său, ierodiaconul numit tot Paisie. Vestea despre înalta duhovnicie
a părintelui Paisie se răspândi rapid în tot cuprinsul Athos-ului. Veneau la el după sfat
călugări din diferite mănăstiri, fiind cu toții uimiți de înțelepciunea și clarviziunea lui.
În vara anului 1841 frații de la Schitul Sfântului Ilie prin tragere la sorți l-au ales pe
EV
părintele Paisie ca egumen al lor, invitându-l la schit. Părintele Paisie în niciun caz nu
voi să se despartă de chilia sa din pustie, dându-le un refuz ferm. Atunci frații de la schit
a doua oară au tras la sorți, și a căzut din nou candidatura părintelui Paisie. Convinși de
faptul că Dumnezeu Însuși îl voiește egumen al schitului pe părintele Paisie au început
să-l convingă mai insistent, și în cele din urmă căzu de acord.
RA
În primul rând, el începu să pună în ordine biserica mănăstirii, finalizând construcția

Bisericii Sfântului Mitrofan, care în noiembrie 1842 a fost sfințită. În anul următor,
părintele Paisie cu ajutorul lui Dumnezeu construi o clădire nouă între Biserica Buna
Vestire și Biserica Sfântului Mitrofan. De asemenea, demolă și toate chiliile vechi din jurul
ITU
mănăstirii, construind un schit mai mare. Timp de șapte ani el reuși să reconstruiască
întregul schit.
În anul 1850 a fost finalizată reconstruirea schitului, sporind totodată și numărul
fraților. Cu toate acestea, părintele Paisie nu înceta a se nevoi personal în diverse ascultări,
fiind un exemplu pentru frați. Ziua lucra în grădină, săpând și plantând verdețuri, sau
ED
463
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Scurtă schiță a vieții adormitului în Domnul arhi-
mandrit Paisie, starețul Schitului rusesc al Sfântului Ilie de la Athos. M., 1872. Vezi de asemenea: Leo-
nid (Kavelin), arhimandrit. Arhimandritul Paisie, starețul Schitului rusesc al Sfântului Ilie de la Athos
/ Lecturi edificatoare, vol. 4. 1872, pag. 389-401.
©
567
OS
cărând pietre pentru împrejmuirea viei, iar noaptea îl ajuta pe bucătar, curățind ceapă,
ISM
cartofi, sfecla și toate cele necesare pentru gătit, sau tăia lemne și căra apă la bucătărie. El
stăpânea bine și meseria de croitor, cosând într-un atelier special al său haine pentru frați
și odăjdii pentru biserică. În timpul lucrului avea întotdeauna deschisă în fața sa o carte
ziditoare de suflet pentru citire. Purta haine simple și sărăcăcioase, astfel încât pelerinii,
văzându-l îmbrăcat aproape în zdrențe, nici nu concepeau că îl au în fața lor pe egumenul
EL
schitului.
Astfel într-o zi, unul dintre pelerinii ruși, care ajuta la cules la vie, dădu părintelui
Paisie un coș plin cu struguri, luându-i din mână coșul gol, și zicând: „Dă-mi, bătrâne,
coșul tău, și mergi de-l deșartă pe acesta cu struguri”. Când părintele Paisie se întoarse
GH
să ia coșul plin cu struguri, acesta îl recunoscu pe egumen și căzu la picioarele lui cerând
iertare pentru ignoranța sa.
Altă dată, când se săpa un izvor pentru a găsi apă, părintele Paisie săpa și căra pietre
de rând cu frații și cu alți muncitori. Această lucrare a durat aproape două luni. La vremea
AN
aceea, la schit veni un pelerin grec sărac ca să cerșească. Ajuns la poarta schitului, el
întrebă de egumen. Portarul i-a răspuns că acum el este la muncă, și l-a dus pe străin la
locul unde se desfășura lucrarea, arătându-i pe egumen. Acesta, văzându-l pe părintele
Paisie într-o sutană numai zdrențe, plină de noroi, se supără pe portar, crezând că l-a
EV
mințit, dar în imposibilitatea de a explica ceva în limba rusă, se gândi că este și acesta
un cerșetor ca și el, care a fost pus la muncă. Prin urmare, el însuși începu să lucreze
împreună cu ceilalți. Cărând cu targa pământ împreună cu un frate, el îi ceru acestuia
să i-l arate pe egumen. Fratele i-a arătat iarăși spre părintele Paisie. Grecul crezu că și
RA
acest călugăr își bate joc de el, pentru că niciun frate nu era îmbrăcat mai sărăcăcios decât
părintele egumen. Și așa cerșetorul, rămânând în nedumerire, a lucrat până la prânz. La
trapeză, văzând pe părintele Paisie stând pe locul din frunte îmbrăcat în haine călugărești,
nu-i venea să creadă că el este persoana de la locul de muncă îmbrăcat în zdrențe. Dar
ITU
când se apropie de el după masă ca să-i ceară milostenie, văzu sub rasă aceeași sutană
veche, din buzunarul căreia părintele Paisie scoase o monetă de argint și i-o înmână. El a
rămas foarte surprins de smerenia și simplitatea egumenului.
La 3 august 1868 părintele Paisie a fost ridicat la rangul de arhimandrit ca
recunoaștere a meritelor sale vădite ca stareț și părinte duhovnicesc. El a fost înzestrat
ED
cu mai mulți talanți de la Dumnezeu: fiind smerit și înțelept, se considera pe sine însuși
neștiutor și nepriceput, iar în situații dificile, fără a se baza pe raționamentul său,
deși era bogat în el, întotdeauna recurgea la sfatul prietenilor săi experimentați, în
©
568
OS
special a duhovnicului Ieronim de la Russik. Și în aceasta el își găsea marele său ajutor
ISM
duhovnicesc și mângâierea.
Venind odată la starețul Ieronim, părintele Paisie, întrebat de ce nu l-a vizitat de atâta
timp, răspunse: „Păi, am avut până acum mari necazuri. Și chiar dacă simțeam nevoia
de sfaturi, dar era cu neputință să părăsesc schitul. Împrejurările mele au fost dificile,
ajungând până la extrem, căci am fost atacat de frică. În această stare fiind, am venit la
EL
biserică și am stat în fața icoanei Maicii Domnului, cerându-i ajutorul, și am auzit o voce
de la icoană: „Nu te teme, Eu Îl port pe Cela, Care le poartă pe toate”.
Cu un an înainte de moartea sa, părintele Paisie vizită pentru ultima oară Russik-
ul, fiind prezent la sfințirea Bisericii Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei, din vechiul
GH
Russik, de la Pyrgi, și la punerea pietrei de temelie a Catedralei Sfântului Pantelimon, pe
care a pus-o chiar el cu mâna sa. Din Russik a plecat la Krumița, unde a petrecut în pustie
două săptămâni, mângâindu-se de adânca ei tăcere și slujind acolo în repetate rânduri. De
la Krumița reveni la Russik încă pentru o zi, în care dimpreună cu frații sărbători ziua
AN
onomastică a părintelui Ieronim. A doua zi de dimineață porni înapoi spre casă, spunând
tuturor: „Iertați-mă, fraților, căci se pare că eu nu voi mai vedea Russik-ul”. Și așa a și
fost. El se îmbolnăvi grav și în ultimele șase luni din viața sa nu părăsi chilia. Vizitându-l
în ultimele zile ale vieții sale, părintele Ieronim îl întrebă dacă își face slujba în timpul
EV
zilei în chilie. Și starețul i-a răspuns: „Nu. La începutul suferinței mele o săvârșeam, iar
acum, din neputință, când frații merg la biserică, eu fac în tăcere rugăciunea lui Iisus. În
slăbiciunea mea, adesea rostesc și rugăciunea Sfântului Eustratie (citită la miezonoptica
de sâmbătă): „«Cuvine-se a Te mări pe Tine, Doamne...» și așa mai departe. Ea mă
RA
mângâie”. Zicând acestea, el rosti rugăciunea cu mare expresivitate și emoție până la

sfârșit, zicând apoi și „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”.
Părintele Paisie a repausat la data de 5 septembrie în anul 1871. Înainte de
moarte el s-a împărtășit, rostind cu voce tremurândă: „Cred, Doamne, și mărturisesc!
ITU
Învrednicește-mă, Doamne, fără de osândă să mă împărtășesc... Pomenește-mă,

Doamne...” După împărtășirea cu Sfintele Taine, în ciuda durerii fizice, el se liniști.
Gemea ușor, abia auzit, în amestec cu cuvinte de rugăciune: „Doamne Iisuse,
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu...” Apoi își ridică mâinile ca pentru rugăciune,
lăsându-le apoi pe piept în formă de cruce. Și astfel își dădu sufletul. Ochii și gura
ED
erau închise și un zâmbet îi apăru pe buze.

©
569
OS
ISM
Ieroschimonahul Gavriil (Ceadaiev)
Ieroschimonahul Gavriil464 (în lume,
EL
Georghe Nikitici Ceadaev) era din gubernia
Tula. Înainte de venirea sa la Muntele Athos
el viețui în Lavra Pecerska din Kiev, unde a
GH
fost tuns în mantie cu numele de Ghervasie,
și tot acolo fiind hirotonit ieromonah. El a
fost duhovnicul mitropolitului Arsenie de
la Kiev, bucurându-se de faima unui ascet
AN
evlavios, iubitor de tăcere și singurătate.
Evident, că această năzuință a lui către
o viață solitară liniștită și atingerea unei
tăceri totale l-a condus la Sfântul Munte,
EV
unde foarte curând au aflat cu toții despre

viața sa ascetică, îndrăgindu-l mult.
Părintele Paisie însuși îl aprecia mult
pe părintele Ghervasie, recomandându-l ca
RA
succesor al său pentru funcția de egumen.

Candidatura sa pentru acest post fiind susținută și de consulul rus din Solun, faimosul
filozof Constantin Leontiev465. De aceea, părintele Ghervasie, în ciuda șederii sale relativ
scurte la Athos, nu mai mult de trei ani, a fost ales egumen. Funcție în care nu a stat prea
mult timp, căci vârsta lui înaintată și iubirea de tăcere l-au silit să părăsească schitul.
ITU
În anul 1873 el se stabili la Russik, unde a fost tuns în schima cu numele Gavriil. Aici a
trăit până la moartea sa într-o chilie separată a mănăstirii, menținând o strânsă legătură
duhovnicească cu egumenul Russik-ului, părintele Macarie. Ultimii doi ani ai vieții sale i-a
petrecut în metocul de la Constantinopol, pentru că o boală gravă l-a forțat să părăsească
ED
464
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Schitul rusesc al Sfântului Proroc Ilie de la Muntele
Athos. Odessa, 1913.
465
Dmitriyevsky A. Rușii la Athos. O schiță a vieții și activității arhimandritului Macarie Sușkin,
egumenul Mănăstirii rusești a Sfântului Pantelimon. Sankt Petersburg, 1895, pag. 242.
©
570
OS
Ieroschimonahul Andrei (Poltavski)
chilia sa de pustnic și să recurgă la ajutorul medicilor. Și de aici nu a încetat a coresponda
ISM
cu părintele Macarie, cerându-i sfatul duhovnicesc și sprijinul prin rugăciune în greaua
lui încercare466.
Părintele Gavriil a răposat la Constantinopol în data de 5 ianuarie în anul 1884.
EL
Ieroschimonahul Andrei (Poltavski)
GH
Ieroschimonahul Andrei (în lume Avramie Zaharovici Poltavski) s-a născut în orașul
Izmail, gubernia Basarabiei.
A ajuns la Muntele Athos în anul 1847 și a intrat în Schitul Sfântului Ilie. În anul 1858
AN
a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1863 − ieromonah.
În anul 1873, după ce părintele Gavriil se retrase la tăcere în pustie, egumen al schitului a
fost ales părintele Andrei. De la bun început el întâmpină o puternică rezistență din partea
unor călugări, care se considerau pe sine a fi vrednici de egumenie, dar sprijinindu-se pe
EV
majoritatea fraților, reuși să-și consolideze rapid poziția sa în schit. Părintele Andrei se
bucură și de susținerea stareților Ieronim și Macarie de la Russik, care scriau pizmuitorilor
noului egumen: „Dorința voastră cu privire la o schimbare este un lucru cu neputință de
realizat, din orice direcție am privi acest subiect”467. Părintele Ieronim sfătui pe egumenul
Andrei să-l ridice la o poziție înaltă în schit pe principalul său adversar, fostul econom,
RA
părintele Inochentie.
Părintele Andrei primi cu dragoste sfatul înțeleptului stareț, grăbindu-se a-l pune chiar
pe el judecător al neînțelegerilor în schit, iscate între el și părintele Inochentie. „Grija
părintească și plină de dragoste a sfinției voastre, − scria egumenul Andrei părintelui
ITU
Ieronim, − ne oferă, în lipsă noastră de experiență, prudență, și chiar mai mult, pacea
și înțelegerea prin ideea de a-l numi într-o funcție însemnată pe părintele Inochentie. Și
asta ca să ne păstrăm unitatea duhului în legătura de pace, dar vă mai cerem cu umilință
să luați măsuri în vederea cercetării și evaluării adevărului [situației, care avu loc în
schit]”468.
ED
466
AMRPA. Doc. nr. 785, 1347.
467
Dmitriyevsky A. Rușii la Athos. O schiță a vieții și activității arhimandritului Macarie Sușkin,
egumenul Mănăstirii rusești a Sfântului Pantelimon. Sankt Petersburg, 1895, pag. 245.
468
Idem, pag. 250.
©
571
OS
La acest apel al egumenului Andrei, părintele Ieronim dădu un răspuns detaliat, în
ISM
care din nou îi îndemna la reconciliere pentru binele comun al schitului. Părintele Andrei
ascultă cu umilință sfatul marelui stareț, întinzând o mână prietenească părintelui
Inochentie, dar o împăcare definitivă totuși nu avu loc. Părintele Inochentie râvnea la mai
mult decât o reconciliere simplă, prin urmare, părăsi schitul și plecă în Rusia, unde a și
murit la Kiev în anul 1878.
EL
Părintele Andrei, însă, pentru smerenia sa și dorința de împăcare, a fost mângâiat
de Domnul, fiind martorul unei minuni, confirmată prin semnătura personală a
stareților de la schit: „În ziua de 17 februarie a anului 1887, în joia celei de a doua
săptămâni a Postului Mare, după citirea Ceasurilor în biserica Sfântului proroc Ilie,
GH
în al treilea ceas din zi, noi, cei șapte semnatari, am văzut pe icoana Maicii Domnului
din Tihvin, aflată în spatele Sfintei Mese din altarul acestei bisericii, o urmă umedă și
clară de lacrimi, vărsate din ochiul drept al Maicii lui Dumnezeu, care, prelingându-
se, s-au oprit pe umărul chipului Ei. Și în ochiul stâng era o picătură mare de lacrimi,
AN
care în aproximativ 10 minute se prelinse pe obraz în jos. Apoi noi am șters bine cu
vată lacrimile, dând jos icoana și cercetând-o pe ambele părți. S-a dovedit a fi complet
uscată, după care am pus-o la loc și am plecat cu toții, încuind biserica, ca să nu intre
nimeni. Trei ore mai târziu, adică la șase și jumătate, de îndată ce trase clopotul
EV
pentru vecernie, am intrat în biserică și din nou am văzut pe chipul icoanei urme mai
puțin clare, deja uscate, de lacrimi ale Fecioarei, care se prelinseră de la ochiul drept
și se adunase pe obrazul drept și pe piept, ajungând până pe umăr, iar cele de la ochiul
stâng se prelinseră în jos, ajungând până la dreapta binecuvântătoare a Pruncului
Mântuitor, mai jos de care nu s-a prelins nici o picătură, în timp ce mânuța era toată
RA
udă de lacrimi, ca și cum în acel moment ar fi fost udată cu apă, iar lacrimile, spre
marea noastră uimire, au stat pe mânuța Lui dreaptă mai mult de o oră. În acest timp
am observat o picătură de lacrimi și în ochiul stâng, care peste un sfert de oră alunecă
pe chipul icoanei în jos până pe obraz, amândoi ochii fiind clar vizibil umezi de lacrimi.
ITU
Am șters din nou toate lacrimile de pe chip, după care nu am mai văzut apărând vreo
lacrimă pe icoană.
Întru adevărata mărturie a tuturor acestor lucruri, ne punem fiecare propria semnătură,
confirmată cu ștampila schitului nostru Sfântul Ilie, azi, 21 februarie anul 1877.
Semnat: ieroschimonahul Andrei, egumen al Schitului rusesc Sfântul Ilie; ieromonahul
ED
Paisie; ieroschimonahul Calist; ieromonahul Liberiu; ierodiaconul Teoctist; monahul

Manuel; monahul Gherasim”469.
469
©
572
OS
Ieroschimonahul Tobie
Acest fenomen minunat părintele Andrei l-a primit ca pe o chemare la pocăință. El a
ISM
regretat întotdeauna că nu a putut să se împace definitiv cu fratele său adversar, astfel
că, în 1878, părăsi sarcina sa de egumen, care a făcut obiectul dezbinării, și petrecu
restul vieții sale în tăcere, rugăciune și singurătate. După alegerea părintelui Tobie în
funcția de egumen, la 8 septembrie 1878 el se retrase la tăcere în chilia pustnicească a
Sfântului Tihon de Zadonsk din Kapsala, pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, unde a trăit
în deplină zăvorâre până la sfârșitul vieții sale. Data morții sale este necunoscută. Se pare
EL
că el a murit la sfârșitul secolului al XIX-lea.
GH
Ieroschimonahul Tobie
AN
Ieroschimonahul Tobie s-a născut în gubernia Harkov. Numele de familie nu ne este
cunoscut. Înainte de mutarea lui la Muntele Athos, a trăit în mănăstirea Akhtyrsk din
Harkov, unde a fost tuns călugăr și hirotonit ierodiacon. La Muntele Athos el a intrat
EV
în schitul Sfântului Ilie, unde a fost hirotonit ieromonah, apoi s-a retras la un schit din
Kavsokalivia, viețuind acolo zece ani în deplină zăvorâre. El reveni la Schitul Sfântului
Ilie la insistenta și convingătoarea rugăminte a fraților, unde la 8 septembrie 1878 a fost
ales ca egumen.
RA
În timpul egumeniei părintelui Tobie în afara porților mănăstirii a fost construită o

mică clădire cu două etaje, unde locuiau frații. Însă principala preocupare a lui rămânea
începerea unei noi biserici în schit. În iunie 1881, Marea Ducesă Alexandra (în monahism
− schimonahia Anastasia) vizită (înconjurându-l cu vaporul) Sfântul Munte Athos.
Părintele Tobie, egumenul schitului Sfântului Ilie, veni la Alteța Sa pentru a-i aduce
ITU
omagiul său. Atunci el îndrăzni să-i ceară să pună prima piatră la temelia viitoarei biserici
a schitului, la care Alteța sa căzu de acord. La 22 iunie ea trimise piatra cu o inscripție
corespunzătoare, încredințând contraamiralului Golovacev să o pună în numele ei la
temelia bisericii. Ceremonia de așezare a bisericii a fost săvârșită în aceeași zi. Necătând
la faptul că abia peste 33 de ani construcția bisericii a fost finalizată, fără îndoială că
ED
cinstea ridicării ei aparține părintelui Tobie. El a fost autorul designului arhitectural.

Această biserică până în prezent este una dintre cele mai minunate lăcașuri din Muntele
Athos, pe bună dreptate putând fi considerată drept bijuterie a arhitecturii mondiale.
©
573
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Biserica Catedralei Sfântului Proroc Ilie. Așa o văzu părintele Tobie. Fotografie din anul 1914.
Părintele Tobie, în mod tradițional, a colaborat activ cu stareții de la Russik, având un

RA
mare respect și dragoste de fiu pentru părintele Ieronim, cerându-i adesea, în scris470 sau
personal, sfatul în multe probleme dificile.
În ciuda activității sale privind îmbunătățirea schitului, după spusele Arhiepiscopului
Arsenie (Stadnițky), „părintele Tobie într-adevăr se simțea împovărat de atribuțiile sale,
ITU
cu multă dragoste amintindu-și de viața sa în singurătate, toate gândurile sale fiind

îndreptate spre pustie”471. Probabil, din acest motiv, în anul 1885 părintele Tobie lăsă
egumenia și se întoarse în Rusia, la Mănăstirea Akhtyrsk.
ED
470
AMRPA. Doc. nr. 1268, 1349.
471
Arsenie (Stadnițky), arhiepiscop. Jurnalul unui student pelerin la Athos. Kiev, 1886, pag. 80.
©
574
OS
Cuviosul schiarhimandrit Gavriil
ISM
Schiarhimandritul Gavriil472 s-a născut
EL
în anul 1849 în gubernia Kiev. La botez a
primit numele de Gheorghe. La vârsta de
12 ani el a rămas orfan și, prin urmare,
GH
nu a primit aproape nicio educație, fiind
silit să intre în slujba celor bogați. Curios
fiind din fire, el citea foarte mult, în special
viața sfinților, aceasta fiind pe atunci una
AN
dintre cele mai îndrăgite lecturi pentru
oamenii simpli din popor. O boală severă îl
determină să facă un jurământ în sensul că,
dacă se va face bine, va merge la Kiev să
EV
se închine locurilor sfinte. Însănătoșindu-se

prin mila lui Dumnezeu, el merse la Kiev,
vizitând mănăstiri, discutând cu monahi,
voind și el să îmbrățișeze călugăria. Curând
intră în Mănăstirea Sfântului Teofan, la
RA
vestitul pe atunci stareț Bonifatie. Sufletul

lui însă nu-și găsi aici odihna. După ce
vizită sfânta cetate a Ierusalimului, dori să
vadă și călugării care viețuiau în Muntele Athos. Aici îi plăcu mult și el intră în Schitul
ITU
Sfântului Ilie, egumen aici fiind arhimandritul Paisie.

În anul 1869, pe când avea doar 20 de ani, el a fost tuns călugăr cu numele Gavriil. În
1874 a fost hirotonit ierodiacon și în 1876 − ieromonah. În 1885, după ce ieroschimonahul
Tobie refuză egumenia (1879-1885), părintele Gavriil a fost ales și aprobat egumen al
schitului. În anul 1891 Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Neofit VIII îl ridică la
ED
rangul de arhimandrit, iar sultanul turc Abdul-Hamid al II-lea îi acordă Ordinul Megidia
de gradul II cu stea.
472
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Interlocutorul edificator. Anul 1902. M., 1902, pag. 147.
©
575
OS
„În schit părintele Gavriil avea mai multe ascultări importante: era trezorier, econom
ISM
și stareț al metocului din Constantinopol. Avea atât de multe treburi, încât abia reușea
să ajungă în chilia sa să-și odihnească puțin trupul obosit, apoi să meargă la slujbă,
după care din nou să preia grijile schitului. Părintele Gavriil ducea o viață duhovnicească
activă. Rugăciune neîncetată, înțelepciune duhovnicească, grijă părintească față de frați,
cordialitate − toate aceste calități surprinzător se îmbinau în el. Astfel, noul egumen,
EL
înzestrat cu mari daruri duhovnicești de la Dumnezeu, reuși cu multă îndemânare să
conducă viața schitului. El le vorbea fraților despre necesitatea respectării cu strictețe a
regulamentului monastic și a desăvârșirii lăuntrice.
Arhimandritul Gavriil munci mult pentru îmbunătățirea și prosperitatea mănăstirii,
GH
atât cea internă, cât și cea externă. După punerea primei pietre la temelia noii biserici
a schitului, trimise de Marea Ducesă Alexandra Petrovna, în călugărie − schimonahia
Anastasia, se stârni o gâlceavă a grecilor împotriva călugărilor ruși din Muntele Athos,
în general, și împotriva Schitului Sfântului Ilie, în particular. Părintele Gavriil, ca un
AN
bine cunoscut pacificator, care dobândise harul păcii de la Dumnezeu, reuși să pună capăt
conflictului în favoarea Schitului Sfântului Ilie.
Urma, deci, începerea construcției unei noi biserici, dar bani nu erau suficienți. La
cererea părintelui Gavriil și cu binecuvântarea Sfântului Sinod, schitul rusesc al Sfântului
EV
Ilie primi permisiunea colectării de donații pe întreg teritoriul Imperiului Rus.

La sfârșitul anului 1893 arhimandritul Gavriil, însoțit de frați, a ajuns în Rusia,
aducând și unele sfinte relicve de la Schitul Sfântului Ilie: icoana făcătoare de minuni a
Maicii Domnului „Cea care alăptează”, o părticică din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci a
RA
Domnului și piciorul stâng de la moaștele Sfântului Apostol Andrei. Cu binecuvântarea

Mitropoliților Paladie de Sankt Petersburg și Serghie de Moscova, a arhiepiscopilor din
diferite gubernii, aceste relicve au fost puse spre închinare creștinilor în bisericile din
capitală și din alte orașe.
ITU
Astfel, prin donațiile credincioșilor închinători la cele sfinte a fost posibilă începerea
construcției unor noi clădiri în schit. Sfințenia vieții părintelui Gavriil, puterea sa
duhovnicească îi atrăgea la sine atât pe călugări, cât și pe mireni. Prin urmare, în scurt
timp au apărut mijloace materiale necesare pentru construcții și pentru satisfacerea altor
nevoi.
ED
Părintele Gavriil, în grija sa pentru călugări și bunăstarea Schitului Sfântului Ilie,

nu uită nici de pelerinii ruși, care plecau din Rusia spre Țara Sfântă și la Muntele Athos,
manifestând grijă și față de aceștia. Astfel, în perioada anilor 1894-1896 la metocul din
©
576
OS
Odessa a schitului Sfântului Ilie a fost construită o splendidă biserică cu trei altare în stil
ISM
bizantin. La 22 decembrie 1896 Arhiepiscopul Iustin de Herson și Odessa a sfințit altarul
central al bisericii, închinat Maicii Domnului „Cea care alăptează”. La 23 decembrie a
fost sfințit altarul din dreapta, închinat Sfântului Proroc Ilie și la 24 decembrie s-a sfințit
altarul din stânga, închinat Arhanghelului Gavriil. S-au construit aici, de asemenea, și
multe încăperi pentru pelerini.
EL
În anul 1894 părintele Gavriil a pus în Schit temelia unui nou corp de locuințe, a cărui
construcție a fost finalizată în anul 1898. În anul următor, a început construcția temeliei
și a subsolului noii biserici.
Mulțimea de griji îl îndemna la drum, și în anul 1901, în ciuda stării sale de sănătate
GH
precare, arhimandritul Gavriil a fost nevoit să meargă în Rusia, la metocurile din Odessa,
Taganrog și Novo-Nikolaevsk pentru unele probleme de gospodărire, dar și de edificare
a fraților.
Înainte de plecarea sa de la Muntele Athos, starețul Gavriil, presimțindu-și apropierea
AN
sfârșitului, se adresă fraților cu următoarele cuvinte de despărțire: „Pacea mea v-o las
vouă, pacea mea v-o dau vouă... Dacă vom purta sarcinile unii altora, dacă vom păzi
între noi pacea, pe care ne-a poruncit s-o avem Iisus Hristos, apoi și milostivii noștri
binefăcători - adevărați fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe, ne uitații în rugăciune fii ai iubitei
EV
noastre Sfinte Rusii − nu ne vor lăsa fără ajutorul lor generos, prin care există și schitul
nostru cu mila Împărătesei Cerești”.
Vizitând pe cale metocurile din Constantinopol, Odessa și Taganrog, arhimandritul
Gavriil sosi în octombrie la Novo-Nikolaevsk. La 14 octombrie, după Sfânta Liturghie,
RA
se simți rău. A doua zi, starea lui de sănătate se înrăutăți. La 18 octombrie el se

împărtăși cu Sfintele lui Hristos Taine, iar pe 19 octombrie el trecu la cele veșnice,
acolo, unde își îndrepta mereu toate gândurile și dorințele sale. Acest lucru se întâmpla
în anul 1901.
ITU
Rămășitele pământești ale starețului au fost transferate la Odessa și înmormântate pe

2 noiembrie în cripta bisericii metocului Schitului Sfântului Ilie.
După revoluție, metocul Schitului Sfântului Ilie a fost imediat desființat.
La 23 octombrie 1994, în săptămâna a 18-a după Rusalii, în Catedrala Sfântului Ilie
avu loc slujba festivă de proslăvire a Sfântului Gavriil Athonitul473.
ED
473
Pelerinul rus. Anul 2001, nr. 23, pag. 8.
©
577
OS
ISM
Arhimandritul Maxim
Arhimandritul Maxim474 a fost egumenul
EL
mănăstirii Sfântului Ilie (Ilyinsky) din
anul 1901. Cu un an înainte de moartea sa,
egumenul anterior, părintele Gavriil, le-a
GH
propus fraților să-și aleagă un succesor care,
după moartea sa, ar putea să-l înlocuiască.
Și părintele Gavriil, întrebat fiind de frați
pe care dintre ei l-ar numi succesor, a arătat
spre părintele Maxim, toată lumea fiind de
AN
acord ca părintele Gavriil să fie cel care se
va îngriji în continuare de schit. Realizând
că acesta este voia lui Dumnezeu, frații,
imediat după moartea părintelui Gavriil,
EV
l-au rugat pe părintele Maxim să-și asume

conducerea schitului Sfântului Ilie, care
le-a ascultat stăruitoarea lor cerere. În pri-
măvara anului 1902, cu binecuvântarea patriarhului de Constantinopol Ioachim al III-lea,
părintele Maxim a fost ridicat la rangul de arhimandrit.
RA
Înainte de a-și însuși egumenia, Ieromonahul Maxim a dus o nevoință grea de slujire și
rugăciune. În perioada anilor 1893-1896 a colectat donații în Rusia, iar după întoarcerea
la Athos a deținut postul de trezorier.
Intrând în administrarea schitului cu un număr de 400 de frați, arhimandritul
ITU
Maxim a început imediat finalizarea catedralei. Între timp, schitul avea nevoie de spital.
Datorită conducerii sale înțelepte, spitalul a fost construit în trei ani. Și în 1907 s-a
purces la finalizarea definitivă a catedralei, până atunci, fiind ridicată doar temelia
ei. Părintele Maxim reuși să adune mijloacele financiare necesare pentru finalizarea
construcției. Acesta a fost visul părintelui Tobie, care nu reuși să ducă la bun sfârșit
ED
ceea ce a început.
474
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Schitul rusesc al Sfântului Proroc Ilie de la Muntele
Athos. Odessa, 1913.
©
578
OS
Arhimandritul Ioan (Ghetmanenko)
Această catedrală, așa cum am spus deja, este o podoabă a Athos-ului, sfințită la 20
ISM
iunie anul 1914, în ziua declanșării primului război mondial, ca și adeverire a faptului că
planurile lui Dumnezeu sunt independente de acțiunile umane și bune sunt toate. Ceea ce
oamenii au declanșat în această zi, a adus suferință imensă pentru întreaga omenire, iar
ceea ce Dumnezeu a sfințit în ziua aceasta, și până astăzi mângâie mii de inimi credincioase.
La sfârșitul anului 1914, părintele Maxim se îmbolnăvi grav , înțelegând a fi Providența
lui Dumnezeu în această privință. Până acum el împlini voința Lui, construind catedrala,
EL
iar acum sosi momentul îndeplinirii și a unei alte voințe a Lui – prin nevoința bolii să
se îngrijească de starea lui lăuntrică, duhovnicască. Părintele Maxim hotărâ să renunțe
la funcția sa de egumen, retrăgându-se într-o chilie pustnicească. Timp de cinci ani s-a
GH
luptat el cu boala sa, prin durerile fizice tot mai mult purificându-și sufletul pentru primirea
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Părintele Maxim a răposat la 11 iunie în anul 1919.
AN
Arhimandritul Ioan (Ghetmanenko)
Arhimandritul Ioan (în lume, Grigore
EV
Vasilevici Ghetmanenko) s-a născut în anul

1877 în gubernia Astrahan.
Grigore Vasilievici veni la Athos la
vârsta de 23 de ani, intrând în Schitul
Sfântului Ilie, unde a fost tuns în mantie
RA
în luna decembrie a aceluiași an. La 7 mai

1901 a fost hirotonit ierodiacon, apoi și
ieromonah.
În iulie anul 1914, când bolnavul egumen
ITU
Maxim hotărî să renunțe la responsabilitatea

conducerii schitului, frații l-au ales pe
părintele Ioan drept noul lor egumen. În
acel moment, aparent, schitul era în plină
floare: se sfințise de curând noua catedrală,
ED
toate celelalte clădiri erau finalizate, și noul

egumen ca și cum nu ar fi avut prea multe
griji. Dar, în realitate, starea schitului era
una foarte grea: din cauza construcției
©
579
OS
catedralei toate rezervele financiare au fost epuizate, ne mai existând alte noi venituri,
ISM
întrucât izbucnirea războiului duse la întreruperea tuturor contactelor cu Rusia, și, în
consecință, întrerupându-se fluxul de donații ale binefăcătorilor.
Părintele Ioan a fost nevoit să-și dezvăluie toate talentele organizatorice posibile
și imposibile pentru a întreține frăția în număr de 400 de persoane. El și-a dat seama
rapid că nu poate conta pe veniturile din afară, începând imediat munca de înființare a
noi grădini de legume și livezi, începând cu curățirea teritoriului din împrejurime. Prin
EL
organizarea cu îndemânare a părții economice a schitului, părintele Ioan reuși să asigure
fraților suficientă hrană, furnizând legume și fructe și altor multe chilii rusești mai mici.
Despre părintele Ioan în cartea sa despre Athos menționează scriitorul Vl. Maievski.
GH
Iată ce scrie el: „Cu umerii largi, voinic, de înălțime medie, cu fața zâmbitoare și ochi
inteligenți, mă întâmpină el în sala de oaspeți. Și dintr-o dată m-am simțit cuprins de
un sentiment de duioșie și dragoste, ca-n copilărie. M-am simțit ca acasă, în Rusia, pe
întinsele lanuri de grâne fremătânde ale Poltavei și Cernigovului...
Acesta era egumenul Schitului Sfântului Ilie, părintele arhimandrit Ioan, care m-a
AN
atras prin cordialitatea și bunăvoința sa. Om talentat, cu o minte profundă, căreia nu-i
este străină nici «agerimea de hohol (ucrainean)», care uneori neintenționat îi scapără
atunci, când vorbește despre problemele gospodărești... Căci rânduiala în incinta
schitului părintelui Ioan îi este mai presus de orice, nimic neputând fi ascuns de ochiul
EV
lui pătrunzător. Peste tot domnește ordinea: și în casa lui Dumnezeu, și în ateliere, și-n
livezi și vii”475.
Dar conducerea gospodăriei nu era, în fond, preocuparea principală a părintelui
Ioan, el mai întâi de toate fiind un adevărat ascet. Când găsea un pic de răgaz, mergea
la chilia pustnicească a părintelui său duhovnicesc, schimonahul Veniamin (Malyșev),
RA
înaintea căruia nu era egumen al schitului, ci un simplu ascultător, gata oricând să

îndeplinească toate poruncile lui duhovnicești. Pentru o asemenea smerenie și ascultare,
a fost înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri: cel al rugăciunii neîncetate a lui Iisus și
cel al lacrimilor.
ITU
Părintele Ioan a răposat în ziua de 25 iulie în anul 1952.

ED
475
Maievsky V. Povestiri athonite. Paris, 1950, pag. 135-138.
©
580
OS
Arhimandritul Nicolae
ISM
Arhimandritul Nicolae
Arhimandritul Nicolae s-a născut în anul 1879. Nu se știe însă locul unde s-a născut
EL
în Rusia și cum a trăit înainte de a intra în mănăstire.
Părintele Nicolae sosi la Athos în anul 1900, intrând în Schitul Sfântului Ilie, unde a
fost tuns călugăr și hirotonit ieromonah. Despre nevoințele sale în schit, nu se știe aproape
GH
nimic, în afară de faptul că în anul 1952, după moartea egumenului Ioan, a fost ales ca
nou egumen al Schitului sfântului Ilie. A trebuit să conducă schitul în epoca declinului său
total, atât material cât și spiritual. Până la moartea sa, în mănăstire rămaseră doar trei
călugări, astfel încât după el nu a mai fost ales un nou stareț.
Despre părintele Nicolae putem judeca doar după o scurtă relatare a scriitorului Anatolie
AN
Darov, unde este clar vizibilă poziția sa față de Patriarhia Moscovei. În ciuda rezistenței
multora față de restaurarea dialogului cu Biserica Rusă, el, la fel ca toți călugării ruși de
la Muntele Athos, păstra în inima lui nădejdea restabilirii rapide a relațiilor cu Patriarhia
Moscovei. „Așadar și nu a mai venit bietul Alexie [Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii]
EV
și, omenește vorbind, îmi este foarte milă de el, pentru că e bătrân și, se zvonește că e și
bolnav și se află în afara oricărei activități... De Athos ar avea mare nevoie!”476. Într-un
alt fragment al scriitorului aflăm despre strânsa legătură a părintelui Nicolae cu egumenii
altor două mănăstiri rusești, părintele Ilian (Sorokin)477 și părintele Mihail (Dmitriev):
„Ilian, Mihail și eu. Suntem împreună rudenii, însă cu toții suntem diferiți!”478.
RA
Părintele Nicolae a răposat la 17 aprilie în anul 1973. El a fost ultimul egumen rus al
Schitului Sfântului Ilie.
ITU
ED
476
477
În arhiva Russik-ului s-au păstrau scrisorile sale: AMRPA. Doc.nr. 3698.
478
©
581
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
ISM
EL
PA RT E A A PAT R A
GH
AN
VIAȚA STAREȚILOR ȘI NEVOITORILOR
CARE AU STRĂLUCIT ÎN DIVERSE MĂNĂSTIRI
RUSEȘTI DE PE MUNTELE ATHOS
EV
(CHILIOȚI, PUSTNICI, OSTENITORI)

RA
ITU
ED
©
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
OS
OS
Ieroschidiaconul Agapie
ISM
Ieroschidiaconul Agapie479 era din velicoroși. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea el
EL
intră în Schitul Sfântului Ilie, fiind tuns în mantie și hirotonit ierodiacon. Aproape 30 de
ani cu multă dragoste de frați în Hristos s-a nevoit în schit în diferite ascultări. Pentru
nemărginita lui dragoste pentru Dumnezeu și aproapele a fost numit Agapie (în grecește,
GH
dragoste).
În anul 1818 a fost tuns în schimă cu același nume, voind apoi să se nevoiască de unul
singur pentru Domnul Dumnezeu în pustie, în deplină tăcere. Primind binecuvântare de
la stareții schitului, el se așeză într-un pustiu îndepărtat, între munți, într-o pădure de
AN
nepătruns.
Părintele Agapie spunea că singurătatea reprezintă oglinda sufletului, că omul doar
rămânând unul la unu cu lumea sa interioară își poate aprecia cu adevărat starea sufletului
său, luând, prin urmare, măsuri de îmbunătățire a acesteia. Dar în singurătatea din chilie
EV
nu poți supraviețui decât prin respectarea a trei condiții: în primul rând, ascetul trebuie
negreșit să împartă toate experiențele și trăirile sale cu părintele său duhovnicesc; în al
doilea rând, el trebuie să se ghideze după o limpede și strictă pravilă a zilei, îndeplinită cu
exactitate, la minut; în al treilea rând, trebuie să-și țină neîncetat mintea la Dumnezeu,
RA
adică să-și amintească continuu de El: dacă se roagă, să se roage cu rugăciunea inimii,
dacă nu se roagă, să citească din Sfânta Scriptură și din alte cărți duhovnicești. Dacă
ascetul în pustie nu se roagă și nu citește, atunci gândul să și-l îndrepteze către Dumnezeu.
Și dacă nimic din cele de mai sus nu poate să facă, atunci să cânte cântări Dumnezeiești.
ITU
Cântarea cu voce tare este un remediu foarte bun împotriva deznădejdii. Și când se va
întoarce starea de rugăciune, atunci va reîncepe rugăciunea. Niciun minut fără Hristos
− iată principala nevoință a pustnicului. Și dacă el va putea în mod limpede să respecte
pravila de mai sus, atunci nu se va teme de niciun atac demonic. În cazul în care chiar
doar una dintre aceste condiții o va încălca, inamicul îl va răpune, ducându-l în mod vădit
ED
în ispită, sau el va înnebuni.
479
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Partenie (Agheev), călugăr. Legenda unui pelerinaj,
partea a 4-a, Moscova, 1856, pag. 285.
©
585
OS
Părintele Agapie venea la schit și își împărtășea în mod constant gândurile și observațiile
ISM
sale cu părintele său duhovnicesc. Se împărtășea cu Sfintele Taine în fiecare duminică și
în zilele de sărbătoare. În timpul unei astfel de vizite la schit, un novice îi spuse:
− Părinte Agapie, bine îți este ție în pustie, în singurătate, liniște și pace, nu ca noi în
această viață zbuciumată și tumultoasă din schit!
La care părintele Agapie răspunse:
− Da, pace și liniște, până nu vine vrăjmașul și te ia de gât, atunci, de groază, îți
EL
îngheață sângele în vene. Fără mila lui Dumnezeu, e cu neputință să supraviețuiești.
− Și de ce nouă, chilioților, el nu ni se arată așa? − întrebă acesta.
− Pentru că vrăjmașului îi este foarte frică de rugăciunile fraților din obște, și dacă
GH
nu i-ar fi fost îngăduit de Sus, el nu ar putea nici să se apropie de schit, − spuse părintele
Agapie.
− Atunci de ce nu vii din pustia ta la noi? − întrebă curios novicele.
− Mă aflu acolo prin voința Împăratului Ceresc. Și precum ostașul nu poate părăsi
câmpul de luptă, trimis fiind acolo de împăratul pământesc, la fel și noi, călugării-ostași ai
AN
duhului, nu putem părăsi locul pe care ni l-a arătat Domnul nostru − Împăratul Ceresc,
− spuse părintele Agapie.
Cu ispita lenevirii părintele Agapie se lupta cu ajutorul rugăciunii neîncetate și a
rucodeliei, prin care își câștiga și pâinea. Făcea linguri de lemn și sâmbăta le ducea în
EV
Careia să le vândă. Dar la început nu le cumpăra nimeni, fiind ele lucrate nu prea iscusit. Un
călugăr grec, văzând că el nu-și poate vinde rucodelia, din milă, cumpără câteva linguri,
apoi îl aduse la chilia sa, dându-i și ceva merinde: pâine, ulei și cereale, zicându-i să vină la
el în fiecare sâmbătă ca să-i aducă linguri, primind în locul lor alimente. Părintele Agapie
venea în fiecare sâmbătă, aducând linguri și primind merinde. Venind el o dată în chilia
RA
binefăcătorului său, văzu cu uimire cum lingurile sale ard în foc. Și el izbucni în plâns,
iar călugărul îi zise: „Nu plânge, noi cumpărăm lingurile tale nu pentru că avem nevoie de
ele, ci pentru că tu nu ai ce mânca”. În curând însă el învăță să facă lingurile astfel, încât
acestea se vindeau rapid pe piața din Careia.
ITU
La un moment dat, în Postul Mare, se îmbolnăvi și nu avea pe nimeni să aibă grijă de

el, decât pe Unul Dumnezeu. De mâncare nu mai avea nimic și nici din pustie nu putea
ieși. Veni sărbătoarea Sfântelor Paști, iar el se afla în nevoie extremă: nu avea nici pâine,
nici sănătate. La Athos există obiceiul ca frații pustnici să se adune la această mare
sărbătoare în mănăstiri, schituri și chilii bogate. În Sâmbăta Mare ei vin la Careia și se
ED
înțeleg cine și unde va sărbători.

Și iată că trei călugări greci s-au înțeles să sărbătorească Paștele într-o chilie, care
avea și biserică și preot. Seara, unul dintre acești călugări, dimpreună cu ucenicul său,
au pregătit bucate mai alese, un vin bun, și luând cu ei totul, s-au îndreptat spre chilia
©
586
OS
din timp stabilită, dar pe drum s-au rătăcit, hoinărind noaptea prin pădure. Aud ei din
ISM
depărtare clopotele trăgând, dar de ieșit la lumină nu pot și nici unde se află nu știu. Cu
chiu cu vai au ajuns într-o vale adâncă. Frânți de oboseală, nu puteau merge mai
departe și au stat să se odihnească. Deodată, de undeva de sub munte, ei auziră un
geamăt. Speriați, au strigat: „Cine-i acolo?” Dar nu primiră niciun răspuns, ci auzeau
doar pe cineva gemând și plângând. Coborând ceva mai jos, au găsit, prăbușit în
iarba deasă, un călugăr bolnav, întrebându-l: „De ce stai aici și nu mergi undeva să
EL
prăznuiești?” El le-a spus că este de ceva timp bolnav, și nu are nici nimic de mâncare,
fiind complet epuizat de foame și neputință. Acum însă el își părăsise chilia, voind să
ajungă undeva după ajutor, dar din neputință căzu la pământ, așteptându-și moartea.
GH
Ei l-au ridicat, zicându-i: „Du-ne la chilia ta, căci Domnul ți-a trimis mângâierea Sa
și vom face Paștele împreună”.
Au venit la chilie, au cântat, după putință, canonul de Paști și au citit ceasurile. Au
stat la masă împreună, întărind pe cel bolnav cu hrană și cu puțin vin, lăsându-i apoi lui
toate merindele. Cu lacrimi în ochi îi mulțumi el Domnului pentru ajutorul trimis și pentru
AN
negrăita Sa mângâiere.
A doua zi, mirați, călugării văzu că noaptea trecută ei se învârtiseră doar în jurul
chiliei părintelui. Ajunși la chilia unde urma să prăznuiască, au fost întrebați: „De ce
v-ați lăsat atât de mult așteptați?” Iar ei au spus toate cele întâmplate pe drum, amintind
EV
și de masa dragostei dimpreună cu fratele în suferință. Cu toții au dat slavă Împăratului

Ceresc, Domnului și Dumnezeului nostru, care săvârșește lucruri minunate și mângâie
pe slujitorii Săi credincioși, care se nevoiesc în pustie. După masă, părinții au luat tot ce
a mai rămas și au mers din nou la cel bolnav. I-au adus de mâncare pentru mai multe zile.
RA
Apoi, până la moartea lui, l-au tot vizitat și i-au adus cele de trebuință. Și a trăit liniștit
restul zilelor, fiind îndestulat cu toate cele necesare. Părintele Agapie a mai trăit câțiva
ani încă, sfârșindu-se în pace în jurul anului 1820.
ITU
ED
©
OS
ISM
Schimonahul Nicodim (Gonciarov)
Schimonahul Nicodim480 (în lume, Nicolai Afanasievici Gonciarov) s-a născut în orașul
EL
Stary Oskol, gubernia Kursk. Provenea dintr-o familie de târgoveți, primind o educație
primară decentă. Dar cunoștințele sale le folosea nu pentru a-și aranja viața în lume, ci
pentru a citi Dumnezeiasca Scriptura și cărțile sfinte.
GH
Din tinerețe, el părăsi grija cea lumească, casa, părinții, călătorind mult în întreg
cuprinsul Rusiei și viețuind în diferite mănăstiri rusești. Cu timpul, el deveni un mare
râvnitor al Bisericii lui Hristos, hotărând să meargă la Athos și acolo să-I slujească lui
Dumnezeu.
AN
Întorcându-se în orașul său natal ca să-și ia rămas bun de la familia sa, el îi convinse
pe cei doi frați ai săi să lase lumea aceasta deșartă cu toate ispitele ei, să-și ia crucea și
să-I urmeze lui Hristos pe calea vieții monahale. De asemenea, a convins și pe alte rude
și vecini să-L urmeze pe Hristos. Astfel, din orașul Stary Oskol au mers la Muntele Athos
EV
cincisprezece persoane, dintre care mulți au îmbrățișat viața monahală481. Unul dintre
aceștia a fost o rudă de-a lui, viitorul duhovnic al Russik-ului Ieronim (Solomențev), un
altul fiind fratele său, monahul Filip.
Ei au sosit la Athos pe 17 septembrie 1836. Din grupul care sosise, unii s-au întors
acasă, iar alții au mers la diferite mănăstiri. Frații Gonciarov au cumpărat chilia Sfinților
RA
Arhangheli de la Mănăstirea Stavronikita. Ei s-au încredințat duhovnicului Arsenie, fiind

tunși de el în schima mare, Nicolae fiind numit Nicodim, iar fratele său − Filip.
După doi ani de nevoință grea, sănătatea părintelui Nicodim a fost zdruncinată și el
căzu grav bolnav. El primi cu umilință și fără cârtire boala sa, considerând-o a fi voința lui
ITU
Dumnezeu, și suferi cu răbdare dureri insuportabile aproape un an de zile. În anul 1838

el muri.
Trei ani mai târziu, după obiceiul athonit, mormântul părintelui Nicodim a fost
descoperit. Osemintele, scoase pentru a fi spălate, s-au dovedit a fi galbene și parfumate.
ED
480
partea a 4-a, Moscova, 1856, pag. 257. Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Partenie (Agheev),
călugăr. Legenda unui pelerinaj, partea a 4-a, Moscova, 1856, pag. 192.
481
În total, din 1836 până în 1914 din orașul Stary Oskol la Athos au venit 37 de persoane.
©
588
OS
Schimonahul Nicodim (Gonciarov)
Le-au pus într-un coș și, ca de obicei, le-au adus la biserică pentru privegherea de noapte.
ISM
Prezent la aceasta era și starețul duhovnic Arsenie, care dimpreună cu părintele Ieronim,
se bucura cu bucurie duhovnicească, văzând că fiul său duhovnicesc adormit în Domnul
s-a învrednicit de mila lui Dumnezeu. Părintele Arsenie a trimis în grabă după fratele
părintelui Nicodim, monahul Filip, care locuia într-o chilie din apropiere. Venind el, a
plâns mult de bucurie.
EL
I-au făcut rânduiala parastasului, apoi au pus osemintele în mijlocul bisericii, dând și o
masă bogată. Seara începu privegherea. Când se cânta „Lăudați numele Domnului”, toată
lumea simți parfumul, răspândit în biserică și în curte, rămânând cu toții foarte surprinși.
Ei chiar au început să se întrebe unul pe celălalt în biserică, precum și în altar, de unde
GH
vine această mireasmă.
Starețul Ieronim se apropie cu o lumânare aprinsă de osemintele din mijlocul bisericii,
văzând cum din oasele uscate ale craniului, din locul unde au fost urechile, izvorau două
șuvițe de mir binemirositor. El opri cântarea, zicând tuturor: „Veniți, părinți și frați, și
AN
vedeți cu ochii voștri acest lucru minunat și slăviți pe Ziditorul cerului”.
Toți cei care au văzut aceasta s-au bucurat și L-au slăvit pe Dumnezeu, care face
minuni. Părintele Ieronim le zise fraților: „Sfințiți părinții, de ce oare a izvorât acest mir
binemirositor din oseminte uscate? De ce nu din alt loc, dar anume din urechi? Pentru că
EV
aceste urechi nu au încetat niciodată a asculta Cuvântul lui Dumnezeu și toate scripturile
duhovnicești. Cu toții știm cât de priceput cititor și cântăreț a fost acest vrednic de
pomenire binecuvântat părinte Nicodim, astfel încât un altul ca el, dintre rușii din Sfântul
Munte Athos, nu prea știm. Atât de mult i-a plăcut să asculte citirea Sfintei Scripturi,
RA
încât dacă cineva i-ar fi citit din ea zi și noapte, nu s-ar fi săturat niciodată. Și de aceea
știu acest lucru, pentru că suntem amândoi din aceeași localitate. Din tinerețea lui mi-a
fost prieten și frate duhovnicesc. Și împreună am părăsit lumea aceasta deșartă, cu toate
ispitele ei, câțiva ani buni călătorind și viețuind prin mănăstirile rusești, împreună venind
ITU
și la Sfântul Munte Athos, voind să trăim aici într-o singură chilie. Adesea se întâmpla
să-i citesc toată noaptea, el însuși spunându-mi: «Îmi place foarte mult să ascult Sfânta
Scriptură, încât dacă cineva mi-ar citi neîncetat, nu m-aș plictisi niciodată». Acum,
părinților, Domnul ne-a arătat în mod clar cât de folositor este a asculta Sfintele Scripturi,
încât chiar și din oseminte uscate, care au zăcut timp de trei ani în pământ, izvorăște mir
ED
cu miros de bună mireasmă. Dar părintele Nicodim nu a fost doar un ascultător, ci și un

bun lucrător, încercând să traducă în faptă cele auzite. Din acest motiv el și-a părăsit și
patria sa, Rusia slăvită, retrăgându-se în pustia acestui paradis liniștit ca să se nevoiască
©
589
OS
pentru Domnul Dumnezeul său fără vreo piedică a acestei lumi. Și noi, cinstiți părinți,
ISM
dacă vom imita pe acest vrednic de pomenire cuvios părinte Nicodim în ascultarea Sfintei
Scripturi și traducerea ei în faptă, ne vom învrednici de fericirea veșnică. Amin»”.
EL
Schimonahul Nicolae
GH
Din viața marelui stareț Arsenie aflăm că el, fiind în Lavra Pecerska de la Kiev, și-a
găsit un tovarăș pe nume Nichita, originar din gubernia Tula, care din acel moment și
până la moartea sa, mai mult de patruzeci de ani, i-a fost alături în toate ostenelile și
AN
necazurile sale. Luând ei binecuvântare de la făcătorii de minuni kieveni și rugându-se lor
au purces la drum482.
În Moldova, în Schitul Bălășeuca, ambii au fost tunși călugări, Alexei fiind numit Abel
și însoțitorul său Nichita − Nicandru. Nevoind ei să trăiască după propria lor voință,
EV
au hotărât să asculte unul de celălalt și să nu se despartă până la moarte. Și așa au și

făcut. Deși părintele Nicandru voia ca părintele Abel să-i fie lui păstor, pentru că era deja
ieromonah și duhovnic, acesta din urmă nu era de acord să fie el starețul. Și astfel rămase
să viețuiască ei frățește, unul în ascultare de celălalt.
Și la Muntele Athos ei au continuat să-și respecte înțelegerea, rămânând în ascultare
RA
unul față de celălalt. Ei nu numai că viețuiau împreună, ci și sporeau reciproc. Marele

stareț Arsenie, în nemărginita sa bunătate și iubire, îl influența în mod benefic pe părintele
Nicandru. Văzând marea lui dragoste pentru aproapele, părintele Nicandru se umilea cu
inima, căzând la picioarele lui și cu lacrimi cerând iertare pentru împietrirea inimii sale,
ITU
chiar dacă și el avea o inimă plină de har. Astfel binecuvântații stareți se întreceau în
dragoste și smerenie.
Curând amândoi au fost tunși în schima mare. Părintele Abel, duhovnicul, fiind numit
Arsenie, căci a fost tuns de către un schimonah cu numele Arsenie. Părintele Nicandru
a fost numit Nicolae, tuns fiind în schimă de însăși părintele Arsenie, care deveni stareț,
ED
iar Nicolae − ucenic.
482
©
590
OS
Schimonahul Nicolae
Ei viețuiau după pravila pustnicească, nepurtând grijă de cele pământești: nu aveau
ISM
nici livadă, nici grădină. Deși aveau în apropiere câțiva măslini, ei nu-i îngrijeau. Când
măslinele se coceau, părinții invitau pe vreun sărac, ca să și le culeagă.
Părinții nu acceptau pe nimeni cu ei spunând: „Nimeni nu poate trăi la un loc cu noi.
Noi de treizeci de ani suntem împreună și încă tot mai suntem ispitiți. Deși duhul este
viguros, trupul însă este neputincios, și dacă harul lui Dumnezeu nu ne-ar întări pe noi,
nu am fi în stare să facem nimic”.
EL
Din momentul sosirii lor la Sfântul Munte, părintele Nicolae mai trăi nouăsprezece
ani, iar părintele Arsenie - douăzeci și patru de ani. În tot acest timp, nu și-au permis să
guste pește, nici brânză, nici vin, nici ulei. Mâncarea lor erau pesmeții, înmuiați în apă, pe
GH
care îi cărau pe umerii lor la munte din Mănăstirea Iviron. Le plăceau și vinetele murate,
presărate cu piper roșu, și ardeiul roșu gras murat. Masa lor zilnică consta din pesmeți,
ardei și vinete murate, ceapă, dacă le-o aducea cineva. Măsline și smochine le ofereau
numai oaspeților. Mâncau întotdeauna o singură dată pe zi, la ora trei după-amiaza, iar
miercurea și vinerea nu gustau nimic.
AN
Pravila lor era după cum urmează: după trapeză și până la vecernie citeau în chilie
scrieri duhovnicești. Apoi cu multă atenție, cu zdrobire de inimă și lacrimi săvârșeau
vecernia, după care urma pavecernița cu canonul Născătoarei de Dumnezeu, apoi
rugăciunile înainte de somn. Întreaga noapte o petreceau în priveghere, în rugăciune și
EV
metanii. Uneori, când îi dobora somnul, dormeau, șezând, nu mai mult de o oră pe noapte.
Alteori, ca să nu-i prindă somnul, se plimbau prin chilie rugându-se. Ceas ei nu aveau, dar
știau întotdeauna cât este ora, pentru că auzeau bătând ceasul de la clopotnița Mănăstirii
Iviron.
La miezul nopții părinții mergeau în biserică la rugăciune, citind acolo miezonoptica,
RA
după care urma utrenia. După utrenie întotdeauna citeau acatistul Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu. Apoi se dedau tăcerii până în zori. Ziua se ocupau cu rucodelia − câte
zece linguri de fiecare, lucrând în locuri diferite. Nu conversau între ei niciodată, decât
numai în caz de necesitate, rămânând mereu în tăcere și păstrând rugăciunea neîncetată a
ITU
inimii. Apoi citeau ceasurile și rugăciuni către Maica Domnului, după care urma trapeza.
Și astfel petreceau ei zile și nopți, neîncetat în rugăciune și nevoință.
Când aveau vin și prescuri, starețul Arsenie săvârșea cu nespusă bucurie Sfânta
Liturghie, pe care, dacă ar fi fost cu putință, ar fi săvârșit-o în fiecare zi.
Și așa, împreună, cei doi stareți, slăbiți de îndelunga postire, slujeau Sfânta Liturghie:
ED
unul la altar, stând cu lacrimi înaintea tronului Sfintei Treimi, nefiind în stare a rosti
ecteniile de plâns, ci doar cu un oftat din inimă rugându-se, iar celălalt în strană stând,
înecându-se de plâns. Spre Liturghia lor Își îndrepta privirea Însuși Domnul, după
făgăduință: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriți, cu duhul
©
591
OS
umiliți și care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66, 2). Aici întreită cântare aduceau cei
ISM
ce erau cu totul lipsiți de grijile lumești. Aici, în mijlocul celor doi, se afla Însuși Domnul,
căci: „... unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor”
(Matei 18, 20).
Acești doi stareți îl iubeau atât de mult pe Domnul Dumnezeul lor, încât nu voiau să se
despartă de El nici pentru o clipă, îndulcindu-se mereu de convorbirea cu El în rugăciune
cu mintea, cu inima și cu buzele. Discutau între ei numai despre rugăciune sau despre
EL
dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, și dacă cineva începea să vorbească de
rău despre vreun frate, ei încetau imediat discuția. Pe aproapele îl iubeau mai mult decât
pe sine, ceea ce o și demonstrau în mod clar prin faptele lor. Au încercat întotdeauna să
GH
mângâie pe oricine venea la ei, să le aducă pacea în suflet, să nu plece de la ei neajutorați
și cu ochii în lacrimi. Nu de puține ori, dacă era nevoie, își puneau zălog și ultimele lor
cărți, pe care apoi, după cum le ajuta Dumnezeu, le răscumpărau. Alinau cu cuvântul și
durerile sufletești. Cei săraci găseau la ei ajutorare, cei mâhniți − alinare, cei străini −
adăpostire, cei căzuți în păcate − scăpare.
AN
În cele din urmă, neputincios fiind, părintele Nicolae ceru duhovnicului său să nu mai
îngăduie a fi deranjat în chilia sa de vizitatori. Cu un an înainte de moartea părintelui
Nicolae, amândoi au avut o revelație în vis. Părintele Nicolae auzi o voce, care-i spuse că
va trece marea cea învolburată și va ajunge la limanul cel lin. Și părintele Arsenie auzi
EV
o voce, spunându-i că se apropie de un oraș mare și frumos și că i se încheie călătoria.

Stareții și-au spus unul altuia revelația, înțelegând că este de la Dumnezeu și dându-și
seama că se apropie sfârșitul lor. Atunci ei au pus post peste post și lacrimi peste lacrimi,
pregătindu-se pentru plecare.
Cu șase luni înainte de moartea sa, părintele Nicolae și-a pierdut vederea. Și deși nu
RA
vedea nimic cu ochii trupești, vedea perfect cu cei duhovnicești. Căci Dumnezeu îi descoperi
lui pe bineplăcuții Săi de la Sfântul Munte Athos, care erau încă în viață, ceea ce a și
spus părintelui său Arsenie, temându-se ca nu cumva să cadă în vreo ispită diavolească.
Părintele Arsenie îi cerea să nu se încreadă în viziuni, ci doar să plângă înaintea lui
ITU
Dumnezeu și să ceară iertare pentru păcatele sale.

Părintele Nicolae din cauza bolii ajunse la neputință trupească, astfel încât nu mai
putea să meargă la biserică, ci se forța să stea mai mult așezat pe pat, ne voind în niciun
caz să stea culcat.
Sâmbăta sau duminica, când duhovnicul voia să slujească Liturghia, venea la el în
ED
chilie, zicând:
− Părinte Nicolae, ar trebui să slujim Liturghia.
El răspundea cu voce veselă:
− Slujește, părinte.
©
592
OS
Schimonahul Nicolae
Iar duhovnicul îi zicea:
ISM
− Cum să slujesc? Tu ești bolnav, și eu nu pot de unul singur.
Părintele Nicolae îi răspunse:
− Vin eu să te ajut.
Și se scula el de pe patul său și mergea în biserică, și citeau pravila, și săvârșeau Sfânta
Liturghie. Apoi părintele Nicolae se împărtășea cu Sfânt Trupul și Sângele lui Hristos,
lua cu el anaforă, pe care o mânca întreaga săptămână, ne mai trebuindu-i altă hrană.
EL
Astfel au viețuit ei timp de șase luni. În fiecare săptămână săvârșeau Sfânta Liturghie,
uneori chiar și de două ori. Deși citețul și cântărețul era bolnav și orb, mereu era gata
să-și îndeplinească ascultarea.
GH
Și în sâmbăta ce precede Săptămâna albă au slujit Liturghia, la care părintele Nicolae
se împărtăși cu Sfintele Taine. După Liturghie, el merse în chilia sa, și duhovnicul, după
ce sfârși totul în altar – în a sa. Curând însă părintele Nicolae veni în chilia duhovnicului
său și, căzând la picioarele lui, îi zise: „Iartă-mă, sfinte părinte, că am dat buzna, dar
trebuie să-ți spun ceva”. Duhovnicul îi răspunse: „Dumnezeu să te ierte, spune ce ai”.
AN
Atunci părintele Nicolae, plângând, îi zise: „Sfinte părinte, când am mers după Liturghie
în chilie și m-am așezat pe patul meu, brusc mi s-au deschis ochii și am început să văd
bine. Dintr-o dată, ușa chiliei mele se deschise, fiind învăluită de lumină. În chilie au
intrat trei persoane: doi tineri cu lumânări în mână, iar în mijlocul lor un bărbat în haine
EV
preoțești, strălucind în slava negrăită. S-au apropiat cu toții de mine. Și bărbatul în haine
preoțești îmi zise:
− Binecuvântează, părinte Nicolae.
Mie mi-a fost teamă și nu am răspuns nimic. El îmi zise iarăși:
RA
− Nu m-ai recunoscut cine sunt eu?

Atunci am luat îndrăzneală și i-am răspuns:
− Cu adevărat te-am recunoscut cine ești!
El întrebă din nou:
− Și cine sunt eu?
ITU
I-am răspuns:
− Tu ești părintele Anichit, prietenul și împreună călătorul nostru spre Ierusalim, dar
sunt trei ani de când ai murit.
Și el îmi zise:
ED
− Într-adevăr, părinte Nicolae, eu sunt. Vezi, de câtă slavă m-a învrednicit pe mine
Împăratul Ceresc Iisus Hristos. Și pe tine la fel te va învrednici. Peste patru zile vei fi
eliberat de toată mâhnirea și suferința, iar Domnul m-a trimis ca să te mângâi cu această
veste.
©
593
OS
Apoi brusc au dispărut ei din chilie și am rămas de unul singur, și s-au închis ochii mei,
ISM
inima însă mi s-a umplut de o bucurie negrăită.
Părintele Arsenie, auzind toate acestea, îi spuse:
− Ai grijă, părinte Nicolae, să nu fii ispitit, și nu crede celor văzute, ci mai degrab
încrede-te în Dumnezeu și cere mila Lui.
Părintele Nicolae îi răspunse:
− Sfinte Părinte, iartă-mă! Să se facă voia lui Dumnezeu cu mine. Dar inima mea se
EL
umplu de nespusă bucurie. Te rog, sfinte părinte, să slujești Liturghia în fiecare zi ca eu
să mă pot pregăti și să primesc înlăuntrul meu Sfânt Trupul și Sângele lui Hristos.
La care părintele duhovnic îi zise:
GH
− Ei bine, voi sluji cum voiești, numai să mă ajuți și tu.
După care părintele Nicolae merse în chilia sa.
Ei au săvârșit Sfânta Liturghie și duminică, și luni, și marți, părintele Nicolae
împărtășindu-se de fiecare dată, simțindu-se parcă mai bine. Miercuri, în Săptămâna albă,
au citit ceasurile, joi făcând din nou Liturghia, la care părintele Nicolae a citit și a cântat,
AN
iarăși împărtășindu-se cu Sfânt Trupul și Sângele lui Hristos.
După Liturghie, duhovnicul, după obicei, i-a dat anaforă, dar el nu a luat-o, ci doar a spus:
− Părinte, vino până în chilia mea.
Părintele duhovnic veni la el. Și părintele Nicolae se așeză pe patul lui, cu spatele
EV
rezemat de perete, când deodată fața lui începu să se schimbe, având obrajii îmbujorați.
Cu ochii ridicați spre cer, căzu parcă în extaz. Apoi își reveni și zise:
− Mulțumesc, sfinte părinte, că mi-ai răbdat toate slăbiciunile mele până în ceasul
plecării mele și m-ai adus până la poarta Împărăției Cerești.
Și duhovnicul îl întrebă:
RA
− Ce vezi, părinte Nicolae?

El răspunse:
− Văd, părinte, că au venit după mine cei trimiși, care au rupt zapisul greșelilor mele.
Deci, binecuvântează, părinte!
ITU
Iar duhovnicul îi răspunse:

− Dumnezeu să te binecuvânteze.
El zise:
− Binecuvântează-mă cu mâna ta, părinte”
Și duhovnicul îl binecuvântă cu mâna sa. El, luându-i mâna, i-o sărută și, ținând-o în
ED
mâinile sale, ridicându-și ochii spre cer, spuse cu voce stinsă:

− Doamne, primește în mâinile Tale duhul meu! − și imediat își dădu sufletul cel
care din tinerețile sale I-a slujit Lui cu credință și dragoste. Cu adevărat, „scumpă este
înaintea Domnului moartea cuvioșilor lui” (Ps. 115, 6).
©
594
OS
Ieroschimonahul Filip și schimonahul Isaac (Corenev)
Toate acestea se întâmplau în joia din Săptămâna albă, la 6 februarie în anul 1841.
ISM
Mulți frați ruși au venit la înmormântarea părintelui Nicolae, toți ucenicii părintelui
Arsenie. Și cu toții se mirau, văzându-l pe părintele Nicolae ca pe un om viu, neschimbat
la față, având mădularele moi, neînțepenite, ca ale unui om care doarme, iar din gura lui
venea un miros plăcut. Și frații s-au bucurat nespus de această priveliște, proslăvind pe
Dumnezeu. L-au înmormântat pe părintele în Săptămâna albă, mergând apoi fiecare la
locul său.
EL
GH
Ieroschimonahul Filip
și schimonahul Isaac (Corenev)
AN
Printre tinerii483, care în grup mare veniseră la Muntele Athos în anul 1836 în dorința
de a îmbrățișa viața monahală au fost și cei doi frați Corenev, Teodor și Vasile, și vărul
lor, Ioan. Toți trei proveneau din familia unor comercianți prosperi din orașul Stary
EV
Oskol, gubernia Kursk. Au crescut din copilărie într-o atmosferă de evlavie creștină
și respect, astfel încât imediat au răspuns apelului compatriotului lor, viitorul călugăr
Nicodim (Gonciarov), de a-și dedica viața celei mai înalte misiuni a omului − desăvârșirii
în Domnul. Împreună cu el au decis și ei să părăsească această lume trecătoare și deșartă
și să trăiască numai pentru Dumnezeu.
RA
Vasile Mihailovici Corenev intră la Mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon,

unde a fost tuns în mantie și numit Vitalie, mai târziu fiind tuns în schimă cu numele
Vasilid. El a trăit în Russik, fără a mai ieși cândva de acolo, până la moartea sa − la
30 martie 1873.
ITU
Fratele său Teodor Mihailovici Corenev dimpreună cu vărul lor Ioan Corenev
s-au sălășluit într-o chilie părăsită, ducând o viață sihăstrească sub supravegherea
duhovnicească a starețului Arsenie. Mai târziu starețul Arsenie îi tunse în mantie: pe
Tedor − cu numele Filip și pe Ioan − cu numele Isaac. Ambii pustnici au devenit cunoscuți
la Athos prin ascetismul lor strict. Iată cum le descrie viața lor părintele Serghie (Vesnin):
ED
„Chilia Corenevilor atrage atenția tuturor rușilor athoniți. Sunt doi veri, ambii de vârstă
mijlocie. Se numesc Filip și Isaac. Provin din orașul Stary Oskol, gubernia Kursk, dintr-o
483
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimo-
nahului athonit despre viața sa și despre rătăcirile sale pe la locurile sfinte. Sankt Petersburg, 1860, pag. 23.
©
595
OS
familie de comercianți. Viața lor decurge în multă liniște și pace în pustiul îndepărtat, la
ISM
umbra chiparoșilor parfumați. Lăsând totul pentru numele lui Dumnezeu, ei de mult timp
au primit tunderea, fiind acum angajați în muncă pe lângă chilie, îngrijind via și grădina.
În tăcerea de seară, ei se retrag în micile lor chilii, și numai Dumnezeu știe tainica lor
nevoință. Au și o bisericuță cu hramul Schimbării la Față, în care ei citesc întreaga slujbă
zilnică și, dacă întâmplător trece pe la ei vreun ieromonah, îl roagă să săvârșească Sfânta
Liturghie. Cel mai mare dintre ei, Isaac, se distinge prin simplitatea gândului și starea
EL
de spirit voioasă, iar Filip − prin maturitatea cugetului, prin tăria și măreția duhului.
Amândoi sunt înzestrați cu suflet îngeresc și cu sentimentul de ospitalitate ale lui Avraam.
Isaac și-a asumat partea administrativă și economică a viețuirii lor, ostenindu-se a procura
GH
toate cele necesare pentru viața lor retrasă, mergând adesea la Careia, iar Filip căutând
mereu de gospodărie muncește fără răgaz.
Chillia lor se află pe un deal înalt. Din partea de est se deschide vederea spre Monte
Santo, din partea de vest și de sud a chiliei umbresc înălțimile învecinate, iar la nord și
nord-vest se zăresc chiliile Schitului Sfântului Pantelimon și a Mănăstirilor Careia și
AN
Cutlumuș”484.
Și într-un alt loc el scrie: „Nu este nimic mai încântător, decât a sesiza în acești doi
chilioți unitatea duhului, stricta înfrânare, uimitoarea nevoință și desăvârșita tăcere. O
astfel de viață este de fapt o umbră sau, mai bine zis, o reflectare a înaltei pustnicii”485.
EV
Curând, ambii au fost tunși în schima mare, rămânând cu aceleași nume. După moartea
părintelui Arsenie, schimonahul Filip deveni el însuși starețul chiliei, împărtășind deja
experiențele sale spirituale cu novicii, care, la rândul lor, își iubeau nespus de mult
învățătorul. Iată ce scria despre el părintele Seleuchie (Trofimov), care i-a fost și el
ucenic: „Era un stareț foarte muncitor. Avea mare râvnă pentru biserică, cunoscând pe
RA
din afară toată pravila. Avea o voce plăcută și citea foarte clar. Eu însumi am trăit un timp
împreună cu el: ne sculam la miezul nopții și citeam miezonoptica. După prima catismă,
el citea cuvânt de învățătură; după cea de-a doua catismă − citeam canonul cu cântare,
apoi ceasurile”486.
ITU
Părintele Filip a răposat în perioada anilor 1848-1850. După el stareț deveni

schimonahul Isaac, care preferă o viață mai retrasă, astfel încât foștii săi ucenici merseră
pe la alte mănăstiri, iar părintele Isaac, rămânând singur, își ducea viața în desăvârșită
tăcere. Timp de zece ani nimeni nu i-a auzit glasul, decât numai duhovnicul său, părintele
Ieronim (Solomențev), care știa taina inimii lui. Părintele Isaac nu și-a încălcat pravila
ED
484
Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale athonitului. M., 2006, pag. 160.
485
Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale athonitului. M., 2006, pag. 160, 215.
486
Seleuchie (Trofimov), schimonah. Povestirea schimonahului athonit despre viața sa și despre rătă-
cirile sale pe la locurile sfinte. Sankt Petersburg, 1860, pag. 23.
©
596
OS
Schimonahul Pavel Ologul
tăcerii nici chiar cu fratele său, Vasilid, mulțumindu-se doar cu o ușoară închinăciune
ISM
atunci când din întâmplare îl întâlnea la Russik.
Părintele Isaac a răposat la 25 septembrie în anul 1860. Fiind perfect sănătos, așezat
pe veranda chiliei sale, adormi în pace întru Domnul. Dimineața, pustnicul vecin, care
trecea pe alături, văzu că starețul murise.
EL
Schimonahul Pavel Ologul
GH
Schimonahul Pavel487 era din velicoroși și trăia ca un pustnic în chilia Sfântului Ioan
Botezătorul pe pământurile Mănăstirii Stavronikita. Nu se știe nimic despre viața lui
din lume, decât doar că a trăit pe Muntele Athos de la începutul anilor 30 ai secolului al
XIX-lea, fiind un bine cunoscut și respectat ascet. Iată ce scrie despre el parintele Serghie
AN
(Vesnin): „Voind să ajungem în pustia lui Pavel monahul, numit Ologul, am luat-o pe
panta stâncilor de coastă spre chilia singuratică, aflată undeva sus, deasupra mării. Pustia
mănăstirii [Stavronikita] se întindea pe o distanță de doar două verste. Nu am înaintat
noi nici măcar un sfert de verstă, când ne ieși în cale însuși pustnicul Pavel. În zadar am
EV
încercat să-l convingem să nu se întoarcă cu noi înapoi la chilie, ci să meargă la mănăstire

pentru propriile sale nevoi. El în niciun caz nu a voit să ne lase să plecăm, considerând
primirea de străini drept manifestare deosebită a iubirii creștine, astfel venind noi cu toții
la chilia sa.
În modestele noastre conversații monahale înaintam repede de-a lungul traseului de
RA
munte... Fiecare dintre noi vorbea ceva din suflet pentru alinarea inimii ascetice. În cele
din urmă, am ajuns să discutăm și despre rugăciunea minții, despre importanța slujbelor
bisericești, care nu pot fi omise. Noi toți (eram trei la număr) aveam de spus ceva în acest
sens, fiecare judecând conform propriei convingeri. Am parcurs și restul drumului spre
ITU
chilia smeritului Pavel, care ne-a încântat pe drum cu povestirile sale... Cu adevărata sa
iubire de străini, cu multă dragoste și sinceră afecțiune, părintele Pavel ne convinse să
rămânem la el peste noapte.
Chilia pustnicului Pavel se află pe versantul nord-estic al Sfântului Munte și aparține
Mănăstirii Stavronikita. Din vest, este umbrită de o stâncă de dimensiuni considerabile,
ED
împânzită de un arbust mic înflorit. Zona pustiei lui Pavel este împrejmuită de un câmp de
487
©
597
OS
câțiva stânjeni, peste care cade umbra măslinilor ramificați. Mai sunt aici și câțiva piersici
ISM
și câțiva butuci de viță de vie. Nu departe de chilie, într-o stâncă, se află o peșteră adâncă,
săpată de natura însăși, de unde curge lin o șuviță de apă rece și cristalină. Chilia stă pe o
stâncă abruptă de coastă, în care lovește cu zgomot marea furioasă. Biserica din chilie are
hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Vederea de pe terasă este cea mai pitorească. Pavel
însuși este cunoscut printre ruși pentru stricta sa viață pustnicească, dar totodată și ca
un excelent meșter cioplitor de linguri, care constituie aici principalul obiect al negocierii
EL
monahale. Dimineața, după Sfânta Liturghie, Pavel ne-a tratat cu clătite rusești”488.
Părintele Pavel era recunoscut și ca un renumit ascet, viețuitor în singurătate, mereu
angajat în rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Și dacă cineva insista să-i fie poslușnic, el, în
GH
marea sa iubire, care-i umplea inima curățită prin rugăciune, nu-l putea refuza, oferindu-i
nu numai adăpost temporar, ci și domiciliu permanent în chilia sa.
Despre aceasta scrie și părintele Partenie (Agheev) în memoriile sale: „M-am dus la
părintele Pavel Ologul și i-am spus că vreau să stau cu el, în aceiași colibă”. El, foarte
bucuros, m-a adus în ea, zicând: „Iată, scumpul meu frate, trăiește, și rugându-te, pe
AN
Domnul slăvește”489. Necătând la nemărginita lui bunătate, milostivul Dumnezeu aranja
toate astfel, încât părintele Pavel rămânea mereu singur cu Dumnezeul său iubit, acestea
fiind cele mai fericite momente ale vieții sale. Frații athoniți știau bine cât de mult iubește
părintele Pavel viața sa de singurătate, încercând a-l tulbura cât mai puțin.
EV
Părintele Pavel a răposat cam pe la sfârșitul anilor 50 ai secolului al XIX-lea, data

exactă a morții sale fiind necunoscută.
RA
Ieroschimonahul Leontie
ITU
Părintele Leontie490 s-a născut în Malorosia. Mama sa a murit când el împlini un an,
și tatăl său îl dădu unui moldovean bogat, care nu avea copii. La vârsta de 22 de ani,
viitorul părinte Leontie fugi de la tutorele său, ascunzându-se în Mănăstirea Căldărușani,
situată la 20 de verste de București. Aici a trăit timp de șaisprezece ani, mergând apoi
la Sfântul Munte dimpreună cu prietenul său, călugărul Antonie, pe care mai târziu el
ED
488
Serghie (Vesnin), ieroschimonah. Lucrări și scrisori ale athonitului. M., 2006, pag. 320.
489
Partenie (Agheev), călugăr. Legenda unui pelerinaj, partea a 4-a, Moscova, 1856, pag. 160.
490
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Antonie (Athonitul), ieromonah. Viața asceților
athoniți îmbunătățiți ai secolului al XIX-lea. Jordanville, 1988, pag. 35.
©
598
OS
Ieroschimonahul Leontie
l-a tuns în schimă, astfel devenindu-i stareț. Ei s-au așezat în Schitul moldovenesc Lacu,
ISM
unde părintele Leontie trăi timp de 35 de ani, până la moartea sa.
Starețul Leontie povesti unuia dintre tovarășii săi: „La începutul călugăriei mele
starețul mă povățui astfel: să uiți tot ceea ce a fost în viața lumească până la tundere,
să-ți descoperi cu sinceritate gândurile și să ai ascultare desăvârșită. Pe frați să-i socotești
ca pe niște îngeri și să-i slujești ca pe Dumnezeu Însuși”. După care starețul îl sfătui cum
să-și păstreze cugetul curat de gânduri!
EL
Curând, părintele Leontie a fost hirotonit ierodiacon. Pravila lui la chilie era după cum
urmează: 300 de metanii pe zi cu rostirea rugăciunii lui Iisus, și în loc de închinăciuni
− citirea Sfintei Evanghelii. Metanii el făcea și la bătrânețe, acestea în neîncetata lui
GH
rugăciune fiind chiar de prisos. Dar bătrânul, atâta timp cât ce se simțea bine, nu voia să
renunțe la nevoința trupească.
− Unul, − zicea el, − poate face 1000 de metanii și nu simte oboseala, altul, însă, și
la 50 abia își trage sufletul. Dar e primit fiecăruia după putință!
− Iată noi, părinte, − spuse interlocutorul, − bem, mâncăm și dormim din destul, dar
AN
puterile noastre sunt limitate!
− Dacă nu veți da firii cele de trebuință, − remarcă bătrânul, − atunci veți slăbi și
mai mult. Cuviosul Paisie, cu care a vorbit Domnul Însuși, odată văzu un frate culcat la
pământ, epuizat fiind de un post de două zile. A rămas foarte surprins de aceasta, el însuși
EV
petrecând în post 60 de zile, fără ca să slăbească. Și Domnul i S-a arătat, zicându-i:

„Să nu cugeți astfel: tu prin harul Meu ai postit, iar el − prin neputincioasele sale
puteri!” − „Și care va fi plata lui? -întrebă Paisie” − „La fel ca și a ta!” − spuse Domnul.
Există și aici, în mănăstire, cei care postesc timp de două și trei zile sau chiar o
săptămână − și aceasta cu ajutorul harului! „Dacă voiești, − spune Sântul Antonie cel
RA
Mare, − a-l încerca pe unul cu renume de este cu adevărat om duhovnicesc, defaimă-l

și-l disprețuiește. Și dacă va răbda, atunci este cu adevărat om duhovnicesc, dacă nu,
atunci nu are nimic comun cu smerenia. Ori de câte ori cineva te defaimă și tu nu-ți pierzi
dragostea față de el, cu adevărat te afli pe calea Dumnezeiască!”
ITU
Când starețul avea nevoie să meargă undeva din chilia sa pentru propriile sale nevoi,
fie la schit, la mănăstire sau în altă parte, el făcea câteva metanii înaintea icoanei Maicii
Domnului, cerând ajutor ca să suporte fără cârtire orice i s-ar întâmpla în cale.
Astfel merse el odată la Careia, la un prieten bulgar, care îl primi cu dragoste,
invitându-l să se odihnească după drum în arhondaric, până el își va termina treburile.
ED
Starețul intră în arhondaric și, făcând după obicei o închinăciune, zise: „Binecuvântați!”
În acel moment acolo se afla un monah, care brusc, fără niciun motiv, se repezi mânios
spre părintele Leontie, certându-l. Nedumerit, starețul nu zicea decât: „Așa, părinte, așa.
Adevăr grăiești!” Acela înfuriat căuta un băț ca să-l lovească, dar ne găsind nimic potrivit
©
599
OS
în încăpere, ieși afară. Starețul rămase încremenit în așteptarea lui, zicându-și în sinea
ISM
sa: „Acuma, Leontie, vezi de ești gata să suferi!” Și începu să se roage Maicii Domnului,
cerându-i să-l întărească ca să poată suporta loviturile, fără ca să-și piardă răbdarea,
până acela va obosi să-l mai bată. Intră călugărul. Starețul aștepta să se repeadă la el,
acesta însă se repezi la picioarele părintelui Leontie, cerându-i iertare. Se dovedi că un
valah, care semăna mult la înfățișare cu starețul, îl jignise pe acest călugăr, care de aceea
îl și agresă pe starețul nevinovat. Căci ieșind afară în căutareaunui băț, se ciocni cu
EL
călugărul bulgar, care-l întrebă de duhovnicul Leontie. Și atunci el își înțelese greșeala.
Blândul stareț, văzând umilința și necazul călugărului, îi zise: „Dumnezeu să te ierte!
Dar îți cer să faci și un mic canon − 100 de metanii înaintea icoanei Maicii Domnului”.
GH
De îndată ce acesta începu să facă metanii, starețul, văzând sinceritatea pocăinței lui, îi
spuse: „Destul este!”
Astfel de cazuri au fost multe în viața bătrânului. „Dacă eu, − spunea starețul, − nu
aș fi fost gata din timp pentru orice umilință și bătaie, ce ar fi urmat? El mă înfrunta pe
mine, eu îi răspundeam la fel și... se ajungea la bătaie. Deci, întotdeauna trebuie să fii gata
AN
la orice!”
Părintele Leontie era un om instruit, chibzuit și binevoitor. Pe toți cei care veneau
să se mărturisească la el îi vindeca și-i mângâia cu cuvântul, astfel încât plecau de la el
înseninați.
EV
Despre faimosul părinte ascet georgian athonit Ilarion, părintele Leontie auzise
înainte de a veni la Sfântul Munte. Și ajuns acolo, în primul rând merse la el, însoțit de
un interpret. Acesta îl învăță pe părintele Leontie pravila lucrării rugăciunii minții și
comportamentul în urmarea acestei căi. Până la întâlnirea cu acest ascet, starețul nu
a fost angajat în lucrarea de rugăciune a minții, deși își dorea acest lucru, dar fără un
RA
îndrumător experimentat nu îndrăzni să înceapă. După această întâlnire, însă, el mereu

se adresa după sfat părintelui Ilarion, care, la rândul lui, uneori îl vizita și el. Părintele
Leontie deveni în timp un lucrător profund al rugăciunii minții, fiind apoi povățuitorul
părintelui moldovean Antipa, care s-a mutat mai târziu în Rusia și a murit în Mănăstirea
ITU
Valaam.
Într-o mănăstire tumultoasă și aglomerată, potrivit starețului, cu frați osebiți ca și
caracter, este dificil să-ți păstrezi atenția asupra ta, dar cel antrenat în ascultare desăvârșită
și în dezvăluirea constantă a gândurilor se poate salva.
Orice ai face, oriunde ai merge − să nu-ți lipsească rugăciunea lui Iisus. Însuși
ED
Mântuitorul nostru, trăind 33 de ani pe pământ, a făcut ascultare de Iosif și de Mama Sa.
Nimeni nu L-a văzut râzând, dar plângând a fost văzut de mai multe ori, arătându-ne și nouă
cum ar trebui să mergem pe calea mântuirii. Conștiința curățită însăși arată avantajul
trăirii interioare față de cea exterioară!
©
600
OS
Cuviosul Antipa de la Valaam (Luchian)
În lupta împotriva patimilor, starețul sfătuia: „Când ești tulburat de patima invidiei
ISM
față de fratele tău, caută în grabă și citește în cărțile duhovnicești despre această patimă,
la fel procedând și în cazul altor patimi. Astfel vei învăța cum să te aperi și să înfrunți
patimile. Omul ascultător și smerit reușește în mod neobservat să crească duhovnicește.
Dacă se întâmplă ca un tânăr călugăr să-ți vorbească despre frica de Dumnezeu sau, în
general, despre calea mântuirii, pe unul ca acesta să-l asculți și să și înfăptuiești. Iar dacă
un altul, cu barbă albă, chiar și duhovnic de ar fi, așa ca mine, învață contrariul și nu este
EL
de acord cu sfinții părinți, pe acesta să nu-l asculți!”
Starețul sfătuia să avem mereu gândul la moarte ca un mijloc de îmbunătățire
sufletească. Aceasta este calea pocăinței, altă cale nu există.
GH
Părintele Leontie fizic era destul de puternic, dar mai puternică era nădejdea lui în
Domnul, Ziditorul a toate. Ueori el căra în spate de la Russik sau din alte locuri îndepărtate
o traistă grea, plină cu pesmeți sau alte bunuri, pe care le împărțea celor săraci, bolnavi
și bătrâni. Păstra numai niște pesmeți sau orice altceva, care nu trebuia gătit.
Părintele Leontie a răposat în Domnul la 25 mai în anul 1876, fiind plâns de toți fiii
AN
săi duhovnicești și de cei care s-au folosit de sfaturile și mângâierea lui duhovnicească.
EV

RA
Cuviosul Antipa491 s-a născut în anul 1816 în Moldova, în satul Calapodești, Tecuci.
Părinții săi erau oameni săraci, dar foarte credincioși. Tatăl său, Gheorghe Luchian, era
diacon în biserica din sat, iar mama sa, Ecaterina, intrând mai târziu într-o mănăstire de
maici, muri în schimă cu numele Elisabeta.
ITU
Mult timp Gheorghe Luchian nu avuse copii. În cele din urmă, prin rugăciunile soției
sale, i se născu un fiu, Alexandru, în schimă numit Antipa. Nașterea viitorului ascet a
fost marcată de un semn Dumnezeiesc: maica sa l-a născut fără dureri, fiind apoi, până la
sfârșitul vieții sale, umbrit de harul lui Dumnezeu.
În copilărie, când păștea oile tatălui său, găsea prin pădure șerpi veninoși, pe care-i
ED
lua în mână, fără să pățească ceva, îngrozindu-i pe cei din jurul lui.
491
athoniți îmbunătățiți ai secolului al XIX-lea. Jordanville, 1988, pag. 43.
©
601
OS
Înzestrat de Dumnezeu cu mari daruri duhovnicești, Alexandru în copilărie era oarecum
ISM
lipsit de calități obișnuite, firești, fiind foarte simplu la minte și extrem de nepriceput.
Această dualitate a lui Alexandru făcea o impresie corespunzătoare asupra copiilor de
vârsta lui. Uneori ei, uimiți de manifestarea în el a ceva minunat, extraordinar, cădeau
în fața lui în genunchi de frică, alteori îl băteau pentru comportamentul său nepotrivit.
Mult timp, în ciuda străduinței sale, Alexandru nu reuși să învețe să citească și să scrie.
Văzându-l incapabil, profesorii îl sfătuiau chiar să părăsească școala și mai degrabă
EL
să-și însușească vreo meserie. Tânărul plângea cu amar. „Nu, − zicea el, − singura
mea dorință este să învăț să citesc și să scriu. Sunt gata să citesc până la moarte din
cărțile sfinte”. Străduința, munca și rugăciunea au prevalat în cele din urmă asupra firii,
GH
și în curând cărțile sfinte deveniră pentru viitorul părinte Antipa singura sursă de zidire
duhovnicească și cea mai dulce mângâiere.
Alexandru învăța încă la școală, când tatăl său muri, familia rămânând fără nădejde
și sprijin. El, ca un viitor susținător al familiei, a fost dat de mama sa să învețe meseria
legătoriei de carte. Îndurând fără cârtire greutățile în casa stăpânului cel fără de milă,
AN
sărmanul orfan cu ajutorul lui Dumnezeu își însuși rapid meseria legătoriei de carte,
întorcându-se în satul său. În timp și-a întocmit și o gospodărie, devenind astfel singura
mângâiere a mamei sale și întreținător al familiei.
Prosperitate deplină domnea în familia Luchian. Dar inima tânărului Alexandru nu
EV
găsea mângâiere în bunurile pământești. De multe ori, departe de toată lumea, în lacrimi,
Îl întreba pe Dumnezeu unde ar putea să-și găsească pacea sufletească: „... Arată-mi,
calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu” (Ps. 142, 8). În timpul uneia
dintre aceste conversații tainice, în al douăzecilea an al vieții sale, Alexandru fu brusc
RA
cuprins de o lumină, care-i umplu inima de o negrăită bucurie. Din ochii lui curgeau
șiroaie de lacrimi dulci. Astfel, înțelegând el această lumină a fi o chemare divină, exclamă
cu bucurie: „Doamne, mă voi face călugăr!”
Într-o noapte, Alexandru părăsi în liniște casa părintească și se îndreptă spre faimoasa
ITU
Mănăstire Neamț din Moldova. Acolo, în biserică, căzu înaintea icoanei făcătoare de
minuni a Maicii Domnului, vărsând multe lacrimi. Biserica era complet goală. Dintr-o
dată se auzi un zgomot, și perdeaua, care acoperea sfânta icoană se trase de la sine. În
umilință și mare bucurie sărută el icoana făcătoare de minuni a Împărătesei Cerești.
După mângâierea trăită în biserica lui Dumnezeu, părintele Antipa ieși cu mare
ED
tristețe din chilia starețului, care, în ciuda stăruințelor sale, refuză cu fermitate primirea
lui la Mănăstirea Neamț. El porni spre Țara Românească, unde a fost primit într-o mică
mănăstire. Mai mult de doi ani s-a nevoit aici în ascultări mănăstirești. Viața lui era plină
©
602
OS
de durere și greutăți. Nu i s-au dat nici haine monahale și nu avea nici chilie. Frânt de
ISM
oboseală, adormea el pe unde apuca: pe câmp, pe podeaua din bucătărie... O dată, după
ce adormi în fân, a fost în întregime acoperit de zăpadă. Pe jumătate înghețat, cu greu a
putut fi readus la viață.
Cu multă nevoință trupească, cu post și priveghere își împletea tânărul ostaș al lui
Hristos rugăciunea minții, pe care o învățase de la schimonahul Ghedeon, care timp de
EL
aproximativ 30 de ani s-a nevoit în singurătate în apropiere de mănăstirea lor. Viața
strictă, dezinteresată a părintelui Antipa era mult diferită de ordinea monahală generală din
mănăstire. Duhovnicul îl sfătui să meargă la Athos. Într-acolo năzuia și inima părintelui
Antipa, care chiar de la primii pași pe calea ascetismului, își descoperi discernământul
GH
duhovnicesc − semnul distinctiv al unui adevărat ascet. În nedumerire fiind, el voia să
audă vocea unui stareț experimentat în viața duhovnicească.
În acel moment, în Moldova, deosebit de renumit pentru înaltele sale fapte duhovnicești
era arhimandritul Dimitrie, starețul mănăstirii de la Brazi. Înainte de stăreție el petrecuse
AN
o viață strictă de pustnic într-o pădure deasă. Din întâmplare, el găsi ascuns în pământ
un vas plin cu monede de aur. În vas mai era și o notiță, în care era scris că banii aparțin
Mitropolitului Dositei al Moldovei, care i-a ascuns, aflând despre inevitabila sa moarte
martirică din mâinile turcilor. „Oricine va găsi acești bani, − scria în notiță, − acela
EV
va trebui să construiască o mănăstire și trei schituri. După finalizarea construcției

celui de-al treilea schit, vor fi aflate și moaștele mele”. Anunțând despre descoperirea
minunată pe Mitropolitul Moldovei, cu binecuvântarea acestuia, părintele Dimitrie
purcese cu râvnă la îndeplinirea ultimei voințe a Mitropolitului Dositei. Mai întâi a fost
RA
ridicată o splendidă mănăstire „Asemenea celei de la Neamț”, − zicea părintele Antipa.

Luă sfârșit și construcția celui de-al treilea schit, în curtea căruia părintele Dimitrie
porunci să se sape un mormânt pentru el însăși. La sfințirea bisericii din Schit, veni și
părintele Dimitrie. Frații i-au spus că mormântul, pe care poruncise el să-l sape, nu se
ITU
știe din ce motive se prăbușește. În prezența sa, frații au săpat mai în adânc și au dat
de chivotul cu moaștele binecuvântatului Mitropolit Dositei. „M-am învrednicit să văd
aceste sfinte moaște, − spunea părintele Antipa, − și să le sărut. De la ele ieșea un
miros de bună miresmă”.
Acestui părinte arhimandrit Dimitrie i se adresă părintele Antipa pentru sfat
ED
duhovnicesc. În general, părintele Dimitrie îi oprea pe cei dornici a merge la Muntele

Athos, dar de data aceasta, spre surprinderea tuturor, el căzu de acord să-l lase pe
părintele Antipa să plece la Sfântul Munte, spunând că până la plecare el însuși îl va tunde
©
603
OS
în călugărie. Astfel, în chipul monahului numit Alipie, însoțit de binecuvântarea marelui
ISM
stareț, părintele Antipa merse la Sfântul Munte, unde într-o chilie pustnicească se nevoiau
doi compatrioți ai săi moldoveni, ieroschimonahii Nifon și Nectarie. La ei își dori părintele
să intre ca ucenic. „Tu abia ai primit haina monahală, − îi spuseră încercații părinți, − și
ar trebui mai întâi să faci ascultare într-o mănăstire”.
Ascultând de sfatul lor, părintele Antipa intră în mănăstirea grecească Esfigmenu.
EL
Timp de patru ani a lucrat aici ca bucătar. Un an întreg s-a aflat el în pericolul celei mai
mari ispite a unui ascet: îl părăsise rugăciunea minții, și cu ea încetă toate mângâierile
harului. Și mintea, și inima lui erau pline de întuneric și de durere copleșitoare. Și
doar nădejdea în mijlocirea Maicii Domnului îl salvă atunci din disperare. În sfârșit,
GH
se încheie și perioada lui de încercare la ascultare în mănăstire, și stareții moldoveni
l-au primit pe fratele lor pentru fapte înalte în pustie. „Acum va trebui să îmbraci
schima, te voi tunde chiar eu”, − zise odată părintele Nifon părintelui Antipa. −
„Sunt gata să iau cu mare bucurie schima, dar mi-e teamă că nu mă vei lăsa să merg
AN
singur în pustie” − răspunse părintele Antipa. „Desigur, nu te voi lăsa”, − spuse
părintele Nifon.
La vreme aceea, părintele Nifon se gândea la înființarea la Athos a unui schit
moldovenesc cenobitic independent, știind bine că în realizarea acestei idei de mare folos
EV
îi va fi părintele Antipa, fapt pentru care el însuși a dorit să-l tundă în schima, astfel prin
legea duhovnicească legându-l de sine pentru totdeauna. Părintele Antipa înțelese scopul
starețului, care-l împovăra foarte mult.
În nedumerire, referitor la problema schimei, ambii, și starețul și ucenicul, au hotărât
RA
să ceară sfatul duhovnicului lor, schimonahului Eufimie, pustnic îmbunătățit. Părintele

Eufimie a fost de partea părintelui Antipa, și la sfatul lui, Antipa a fot tuns în schimă,
cu libertate deplină de a duce o viață solitară. Părintele Nifon cu nemulțumire îl lăsă pe
schimonah în pustie. Această nemulțumire a fost exprimată chiar și prin faptul că nu i-a
ITU
dat absolut nimic din cele necesare pentru amenajarea sa.

Cu mâinile goale intră părintele Antipa în coliba pustnicească dărăpănată, care era
absolut goală. În colțul din față găsi doar o icoană mică a Maicii Domnului, pe care nu
putea fi deslușit chipul Ei. Părintele Antipa rămase încântat de descoperirea ei. Simțea
că a găsit o comoară duhovnicească prețioasă. Imediat, luând cu el icoana sfântă, merse
ED
la un pustnic iconar, ierodiaconul Paisie, mutat aici, la Athos, din locurile sfinte Kievene,
cerându-i să-i spele icoana, însă cu mare atenție, ca să nu o deterioreze și nici să nu o
renoveze cu vopsele.
©
604
OS
Părintele Paisie nu a fost de acord să primească icoana cu astfel de condiții. Însă la
ISM
insistența părintelui Antipa, el decise să încerce în cele din urmă să o spele, deși era
conștient de inutilitatea unei astfel de încercări. După un timp, el îi înapoie părintelui
Antipa icoana complet înnoită, asigurându-l că ea se înnoi doar printr-o simplă spălare și
că acest fapt l-a impresionat și pe el. Astfel, în chip minunat ieși la lumină icoana Stăpânei
noastre, proslăvită ulterior prin multe semne și minuni. „Este făcătoare de minuni”, −
EL
mărturisea cu multă bucurie părintele Antipa, care nu se despărțea niciodată de ea.
Pentru părintele devenise imposibil să trăiască în coliba umedă și dărăpănată; bani
pentru reparația ei evident nu avea. Odată mergea el îngândurat pe cărările pustiei
Muntelui Athos. Dintr-o dată, îl opri un sihastru necunoscut. „Părinte, − zise el, − niște
GH
oameni buni mi-au dat cinci carboave și m-au rugat să le dau celui mai sărac pustnic.
Rugându-mă, am decis să dau acești bani primei persoane, pe care o voi întâlni în cale,
așa că, ia-i, te rog, căci sunt, se vede, ai tăi”.
Cu recunoștință, ca din mâna lui Dumnezeu, primi părintele Antipa banii din mâinile
AN
acestui străin. În curând chemă la el pe un sărac chiliot dulgher, ca să-i repare chilia.
Timp de patru zile lucrul a mers bine. În a cincea zi chiliotul se îmbolnăvi de holeră și,
epuizat, căzu în apropierea chiliei, având convulsii. Părintele Antipa era foarte îngrijorat,
dar nu avea putere să-l tragă pe cel bolnav în chilie. Dintr-un impuls inexplicabil, ca o
EV
unică speranță de mijlocire, el scoase icoana Maicii Domnului și o puse pe fața chiliotului
prăbușit la pământ, aproape fără de suflare. El însuși se retrase nu departe în pădure,
rugându-se fierbinte Domnului pentru vindecarea lui. Părintele Antipa se rugă îndelung.
Întorcându-se la coliba sa, cu uimire și cu mare bucurie văzu pe fratele complet sănătos și
RA
lucrând. „Icoana ta m-a vindecat, − spuse chiliotul părintelui Antipa, − este făcătoare de
minuni. Stăteam întins ca și mort, și dintr-o dată am simțit cum de la icoana Împărătesei
Cerești vine spre mine o adiere dulce și caldă, care, revigorându-mă, într-o clipită m-a
ridicat sănătos în picioare”.
ITU
Astfel, renovarea chiliei părintelui Antipa a fost terminată într-un timp foarte scurt,
viața lui continuând în liniște și pace. Paralel cu fapta rugăciunii, pustnicul se îndeletnicea
și cu rucodelia, făcând linguri de lemn, pe care le vindea în Careia ca să-și cumpere
de mâncare. Pentru sfaturi duhovnicești el apela la schimonahul Leontie, mare ascet
și duhovnic. Cu el dintotdeauna a avut o comunicare duhovnicească strânsă. Doar cu
ED
binecuvântarea lui părintele Antipa se hotăra să facă ceva.

Între timp, visul părintelui Nifon cu privire la înființarea unui schit moldovenesc începu
să se realizeze puțin câte puțin. În Moldova, la Iași, fusese amenajat deja un metoc, la
©
605
OS
Muntele Athos fiind deja achiziționat terenul, pe care începură să se înalțe rapid clădirile
ISM
schitului; și numărul de frați crescu. Atunci stareții moldoveni îl rugă pe părintele
Antipa să-i ajute în dezvoltarea ulterioară a schitului. Supunându-se sfatului părinților
duhovnicești, el căzu de acord. În curând a fost hirotonit ierodiacon, apoi și ieromonah,
primind ascultarea de chelar*.
Părintele Antipa, deși ocupa în schit o funcție nesemnificativă, pleda, în măsura
EL
puterilor sale, pentru păstrarea pravilei vieții de obște în schit. Odată părintele Nifon,
fiind deja egumen, dădu binecuvântare chelarului să pregătească la trapeză, pentru el și un
musafir al său, niște bucate aparte. Chelarul nu a făcut ce i s-a spus, și starețul, înfuriat,
îi porunci să facă închinăciuni. „Închinăciuni voi face cu bucurie, - răspunse chelarul, dar
GH
te rog să mă ierți, căci am făcut aceasta în scopul cel bun, ca să nu se smintească frații,
văzând că bunele reguli conform pravilei Sfinților Părinți, de tine inițiate, tot de tine sunt
și încălcate. Dacă egumenul va fi în toate un bun exemplu pentru toți, atunci și obștea
va fi fermă și sigură”. Mai târziu, când părintele Nifon se liniști complet, el îi mulțumi
AN
părintelui Antipa pentru înțeleapta sa râvnă.
Treburile pentru amenajarea schitului îl făcură pe părintele Nifon să plece timp de trei
ani în Moldova. Și în tot acest răstimp, conducerea obștii i-a fost încredințată părintelui
Antipa. Tot lui i-a fost acordat dreptul de a îndeplini îndatoririle de duhovnic, pentru care,
EV
conform obiceiului athonit, arhipăstorul îi citi, în biserică, o rugăciune deasupra capului,

înmânându-i și o gramată specială.
Odată cu întoarcerea părintelui Nifon la Sfântul Munte, pentru părintele Antipa sosi
timpul definitivei despărțirii de locul nevoințelor sale duhovnicești, de care se atașase
RA
cu tot sufletul lui, și pentru care tot restul vieții sale a păstrat o sinceră amintire. Căci
părintele Nifon îl numi econom la metocul din Iași.
Venit din atmosfera liniștită a Sfântului Munte Athos, el se trezi brusc în vâltoarea
multor griji într-un oraș plin de viață. Și părintele Antipa încercă, înainte de toate, să-și
ITU
respecte întrutotul pravila conform statutului athonit. Așa îi poruncise și părintele Nifon,
când îl trimisese la Iași. În toate ispitele, care din abundență îl înconjurau și-i atacau
sufletul din toate părțile, experimentatul ostaș ascet se înarma cu cea mai puternică armă
duhovnicească − postul. În mod constant, pentru două sau trei zile, uneori chiar și o
săptămână, el nu mânca și nu bea absolut nimic. Ducând el însăși o viață ascetică strictă,
ED
din tot sufletul său iubind sfânta credință, părintele Antipa cu orice prilej, necătând la
fața omului, cu râvnă denunța abaterile de la regulamentele bisericești stabilite. Această
râvnă a lui, îmbinată cu dragostea sa simplă și sinceră, adânc pătrunsă de experiență
©
606
OS
duhovnicească întru cuvânt, cu exemplul propriei sale vieți, atrase inimile tuturor, și
ISM
a oamenilor simpli și a demnitarilor. Cu toții îi primeau cu multă dragoste și credință
cuvântul, urmându-i sfatul. Se bucură el și de o favoare specială, acordată de către
Mitropolitul Moldovei. Acesta îl numi duhovnic la două mănăstiri de maici, adesea și el
discutând cu părintele despre cele duhovnicești. La rândul său, părintele Antipa avea
față de Mitropolit un sentiment de încredere fiiască, care, printre altele, se exprimă și în
EL
următoarele împrejurări.
În zilele ascetismului său pe Muntele Athos, din cauza postului prelungit, părintele
Antipa începu să simtă un gust amar în gură. În Moldova, doi ani mai târziu, această
amărăciune se transformă într-o dulceață neobișnuită. În nedumerire, pentru explicația
GH
acestui nou fenomen, părintele Antipa se adresă Mitropolitului. Arhiepiscopul îi explică
că sentimentul este rodul postului și al rugăciunii minții, este mângâierea plină de har
cu care Domnul încurajează pe cei care se nevoiesc pe calea mântuirii. „Despre aceasta
și Sfântul Isaac Sirul spune, − își încheie explicația preasfințitul, − că Însăși Domnul
AN
amărăciunea postului o transformă în dulceață de negrăit”.
Cu o atitudine excelentă față de părintele Antipa a tuturor celor care îl cunoșteau,
treburile în gestionarea metocului mergeau perfect. Fondurile pentru întreținerea
gospodăriei crescură semnificativ. Astfel, cu toată dăruirea slujea în folosul metocului
EV
moldovenesc părintele Antipa, răspunzând cu multă dragoste tuturor nevoilor duhovnicești

ale oamenilor care se îndreptau spre el pentru un sfat în problema mântuirii sufletului. Cu
toate acestea inima lui năzuia la pustia din Sfântul Munte Athos, adesea cerând insistent
părintelui Nifon să-i îngăduie întoarcerea sa la Athos.
RA
Dar altul era gândul părintelui Nifon. Văzând mare beneficiu din activitățile părintelui
Antipa pentru obștea schitului, dar conștientizând totodată nevoile urgente pentru
amenajarea schitului și lipsa de mijloace pentru aceasta, părintele Nifon decise să meargă
pentru strângerea de fonduri în Rusia, luându-l cu el și pe părintele Antipa. „Nu vrei să
ITU
mă lași la Athos, − zise părintele Antipa când auzi decizia starețului, − ci voiești să mă
iei în Rusia. Simt că de îndată ce vom trece granița, nu voi mai fi de-al nostru, ci voi deveni
rus”.
Ajunși în Rusia, se întâmplă că părintele Nifon se întoarse curând în Moldova, iar
părintele Antipa ne cunoscând nici o boabă de rusă, rămase aici, printre ruși, de unul
ED
singur. Îl găzdui, cu toată dragostea, ca și pe o rudă a sa, o familie de târgoveți bogați și

foarte credincioși. Într-o căsuță separată din grădină își petrecea el viața pustnicească,
dedicându-se aproape în întregime rugăciunii. Rareori și numai la o invitație specială ieșea
©
607
OS
din căsuță. Între timp colectarea de donații mergea foarte bine, ele fiind aduse și oferite
ISM
chiar aici, la căsuța lui. În curând, sălile mari ale casei târgovețului se umplură cu vase
scumpe, veșminte, donate de binefăcătorii moscoviți în favoarea schitului moldovenesc. În
total, cu clopote cu tot, se adunaseră obiecte în valoare de peste de 30 000 de ruble.
Trimițând toate acestea la Muntele Athos, părintele Antipa se mângâia la gândul
bucuriei părinților athoniți. La Moscova și Sankt Petersburg părintele Antipa adunase
EL
o sumă destul de mare de bani. Pentru a-i trimite la Athos, era nevoie să-i schimbe în
monede de aur. Între timp, conform ordinului Comandamentului Suprem, eliberarea
monezilor de aur din trezorerie era la acel moment interzisă. Pe de o parte, cunoscând
bine nevoile extreme ale stareților moldoveni, pe de altă parte − văzând obstacolele de
GH
netrecut, părintele Antipa apelă la ajutorul persoanelor influente. Când primi refuzul
tuturor, ne mai existând nicio speranță în ajutorul omenesc, el se aruncă înaintea icoanei
Maicii Domnului de la Athos, cerând mijlocirea Împărătesei Cerești. În timpul rugăciunii,
auzi parcă o voce de la icoană: „Aceasta este treabă de Mitropolit”. „Și aceasta nu a fost o
AN
voce, ci mai degrabă un gând, care-mi străfulgeră mintea”, − lămuri mai târziu părintele
Antipa. Și, într-adevăr, dincolo de toate așteptările, de fapt, doar în urma demersului
Preasfințitului [Mitropolitului Filaret], la indicația ministrului finanțelor, se făcu o excepție
pentru părintele Antipa, banii colectați de el fiind trimiși în aur la schitul moldovenesc de
EV
la Athos.
Așa de mare era succesul lucrării părintelui Antipa în colectarea donațiilor. Acest
succes se datora, în principal, faptului unui profund sentiment de încredere și sinceră
dragoste pentru părintele a tuturora celora care l-au cunoscut în Rusia, ca și al celor ce-l
RA
cunoscuseră în Moldova. Atât la Moscova, cât și la Sankt Petersburg, oameni evlavioși,

din toate clasele societății, apelau la el pentru îndrumare duhovnicească, ascultând și
urmând cu încredere orice cuvânt ziditor al lui.
Avea mulți ucenici. Totodată, se bucură și de atenția a doi Mitropoliți - Isidor de Sankt
ITU
Petersburg și Filaret de Moscova, care adesea discutau cu el despre viața duhovnicească.

Într-una dintre aceste conversații, la întrebarea: „De ce are cel mai mult nevoie cel care
practică rugăciunea minții?” − râvnitorul lucrător răspunse: „De răbdare”.
Preasfințitului Filaret de Moscova, părintele Antipa i-a fost prezentat de către părintele
Nifon, iar Preasfințitul Isidor de Sankt Petersburg îl cunoscu absolut întâmplător. Odată,
ED
sosind de la Moscova la Sankt Petersburg pentru a primi de la Sfântul Sinod registrul

(cartea) pentru colectare de donații, părintele Antipa a fost cazat, ca și pelerin, la Lavra
Alexandru Nevsky, în aceeași chilie cu un preot, care venise pentru trebuințele sale în
©
608
OS
capitală. În curând începu Postul Mare. Și părintele Antipa, ca de obicei, mergea la toate
ISM
slujbele bisericești din Lavră. În chilie săvârșind, ziua și noaptea, întreaga slujbă, în limba
moldovenească, făcându-și și pravila de schivnic. Apă și mâncare nu gusta aproape deloc,
astfel încât și ziua și noapte le petrecea numai în rugăciune. Trecu prima zi de post, apoi a
doua și a treia − toate... la fel! Nedumerit îl privea tovarășul său de cameră. La sfârșitul
săptămânii, mergând la Mitropolitul Isidor cu treburile sale, printre altele îi povesti și
EL
ceea ce în mod deosebit îl surprinse. Și Preasfințitul își îndreptă atenția către ascet. Mare
a fost sprijinul Arhiepiscopului acordat părintelui Antipa în diferite împrejurări ale vieții
sale, și mai ales în viitoarea lui mutare la Valaam.
În primul an al șederii sale în Rusia, odată cu deschiderea sezonului de navigare,
GH
părintele Antipa vizită Mănăstirea Valaam. Din tot sufletul său îndrăgi el atunci adâncul
pustiu al Valaamului, și de îndată ce încheie colecta de donații în folosul schitului
moldovenesc, cu binecuvântarea stareților moldoveni, la 6 noiembrie în anul 1865, sosi în
munții Valaamului. O chilie mică și retrasă din Schitul Tuturor Sfinților adăposti aici pe
AN
râvnitorul iubitor de tăcere și rugăciune.
Mare a fost nevoința de rugăciune a părintelui Antipa și în Sfântul Munte Athos, și
în larma orașelor din Moldova și Rusia, în mod necesar însă fiind ea acolo întreruptă
de rucodelie, făcută în scopul de a se întreține, de contactul cu oameni, atât pentru
EV
necesitățile mănăstirii, cât și pentru colectarea de donații. În singurătatea Valaamului,

însă, rugăciunea deveni unica și exclusiva sa ocupație. Ziua și noaptea el era în rugăciune.
Pe lângă obișnuitele slujbe de zi și de noapte, conform rânduielii bisericești, părintele
Antipa zilnic citea și două Acatiste ale Maicii Domnului: cel de obște și cel al Adormirii
RA
ei, făcând și 300 de metanii până la pământ cu rugăciune pentru mântuirea tuturor celor
adormiți.
Pomelnicul părintelui Antipa era impunător, el pomenind toți binefecătorii, chiar și
din anii trecuți, pe care îi cunoscuse, pomenirea tuturor durând mai bine de o oră. La
ITU
un anumit timp, între slujbe și închinăciuni, el făcea rugăciunea minții, acordându-i

practic tot timpul liber dintre rugăciunile de zi și de noapte. Când urma să slujească în
mănăstire, el făcea anterior în chilie slujba completă în limba moldovenească, așa cum
făcea și la schitul său, unde în fiecare sâmbătă se împărtășea cu Dumnezeieștile Taine
ale lui Hristos.
ED
Slujba în chilie părintele Antipa o săvârșea cu mare atenție, frații adesea fiind martori
la câte lacrimi amare vărsa el în timpul rugăciunii. Rugăciunea fiind pentru el atât de
dulce, încât își dorea să nu se mai sfârșească.
©
609
OS
În prima săptămână a Postului Mare, părintele Antipa nu mânca și nu bea absolut
ISM
nimic. La fel de strict ținea el postul lunea, miercurea și vinerea de peste an și în ajunul
sărbătorilor de Crăciun și Bobotează. În aceste două Ajunuri, chiar și pe patul de moarte,
când de febră mare i se uscă complet gura lui, el nu îndrăzni să-și aline suferința nici
cu o picătură de apă. Pentru postitor, era suficientă hrana pe care i-o aduceau o dată pe
săptămână, sâmbăta la prânz.
EL
Astfel se nevoia părintele Antipa în tot timpul anului la schit. Când venea însă la
mănăstire, se conforma regulilor obștei mănăstirești. De venit el venea la mănăstire
de trei ori pe an − la Crăciun, în Săptămâna Patimilor, în Săptămâna Luminată și în
Săptămână Cincizecimii.
GH
În plus față de aceste zile, mai venea la mănăstire și pentru convorbiri duhovnicești
cu persoane, apropiate lui, care-l vizitau la Valaam. Cu toate că aceste vizite îl împovărau
pe iubitorul de tăcere desăvârșită, întotdeauna răspundea la ele cu toată bunăvoința sa,
exprimându-și astfel profunda sa dragoste pentru aproapele, sentimentul subtil al evlaviei
AN
sale și teama de a nu mâhni pe cineva cu ceva.
Se întâmpla ca zile în șir pustnicul să se afle în compania femeilor, bând ceai și mâncând.
„Cum poți tu uni postul strict din schit cu astfel de întâlniri neașteptate?“ − nedumerit
îl întrebă unul dintre părinții de la Valaam. Și el răspunse cu cuvintele apostolului Pavel:
EV
„... în orice și în toate m-am învățat să fiu și sătul și flămând, și în belșug, și în lipsă”
(Filipeni 4, 12). „Părinte, tu ai discutat mult cu femeile. Chiar nu te împresurau gândurile
rele?” − întrebă unul din ucenicii săi devotați în ultimele zile ale vieții sale pământești.
„Niciodată! − îi răspunse părintele Antipa, care-și păstră nepătată curățenia fecioriei. −
RA
Nu pot veni astfel de gânduri unui părinte iubitor de fii. Cu atât mai mult, ele nu pot veni
unui părinte duhovnicesc. Singura mea dorință pentru fii mei duhovnicești a fost creșterea
lor duhovnicească și mântuirea sufletelor lor”.
Printre admiratorii părintelui Antipa se numărau și destui oameni înstăriți. La sugestia
ITU
sa, ei ofereau cu bucurie mijloace pentru nevoile mănăstirilor din Rusia și din Athos.
Înțelegând bine nevoile esențiale ale mănăstirilor, totuși părintele Antipa nu era de acord
сu entuziasmul lor în construcții excesive și de proporții. „Am văzut multe mănăstiri și în
Rusia, și în străinătate, − zicea el, − și peste tot construiesc și iar construiesc, uitând că
deșarte și lumești sunt toate aceste lucruri. Viața monahului este în biserică, lucrarea sa
ED
fiind pravila monahală”.

Necăutând nimic din cele pământești, întreg cugetul său adâncindu-l în Domnul,
părintele Antipa îndura cu bucurie toate necazurile, defăimările și reproșurile. Adânca sa
©
610
OS
umilință și smerenie îi îngăduise a-și păstra mereu pacea sufletească. El a trăit în sărăcie
ISM
deplină. Chilia sa era complet goală, nu avea nici pat, nici scaun. Într-un colț stătea o
măsuță, în loc de analog, și o bară de lemn cu o traversă, pe care, epuizat, în lupta cu
somnul se sprijinea în timpul privegherii de toată noaptea. Pe podea era așternută o bucată
de pâslă, pe care el stătea sau, frânt de oboseală, își îngăduia să se odihnească puțin.
Trăind într-o astfel de sărăcie, părintele Antipa cu toată dragostea răspundea nevoilor
EL
fraților, dacă avea un astfel de prilej. Îndrăgind din tot sufletul mănăstirea Valaam chiar
din prima zi a sosirii sale aici, părintele Antipa își păstră iubirea sa până la sfârșit. „Am
doar o singură comoară, − spunea el, − și aceasta este icoana făcătoare de minuni a
Maicii lui Dumnezeu. Nu o voi da nimănui, ci o voi lăsa doar Mănăstirii Valaam”.
GH
Timp de mulți ani ducând o viață strict ascetică, părintele Antipa nu și-a zdruncinat
defel sănătatea. În general, avea un corp sănătos și puternic. Medicamente nu folosea și nici
nu se adresa doctorilor în caz de boală. Primind orice boală ca din mâinile Domnului, tot
de la El aștepta și vindecarea. Judecând după aspectul său viguros, era greu de imaginat
AN
că în curând se va muta la cele veșnice. În decurs de un an, o tuse puternică îl istovi de
puteri, apropiindu-i sfârșitul.
În anul în care se îmbolnăvi, Săptămâna Patimilor și cea a Sfintelor Paști, părintele
Antipa le petrecu în mănăstire. În Marea Sâmbătă a mers la Sfânta Liturghie, după care
EV
spuse ucenicului său celui mai apropiat: „În timpul împărtășaniei, fiind în altar, am privit
prin ușile împărătești în biserică. Am văzut călugării împărtășindu-se și fețele unora
dintre ei străluceau ca soarele. Nu am văzut mai înainte așa ceva”.
În toamna aceluiași an părintele Antipa stătea în chilia sa la rugăciune. Deodată auzi
RA
un zgomot. Icoana Maicii Domnului de la Athos singură se mută din locul ei, celelalte
icoane din preajma ei căzând jos. Astfel, icoana Maicii Domnului pluti liniștit prin aer,
cam la doi metri, oprindu-se apoi pe pieptul părintelui Antipa. Starețul se înspăimântă. Cu
multă evlavie luă el icoana și o puse la loc. Cu lacrimi de umilință descoperi el acest fapt
ITU
minunat doar cu trei zile înainte de moartea sa.

Boala părintelui Antipa se agrava. La cererea lui, i se făcu Sfântul maslu, dar se
vedea clar cum treptat se stinge. Cu două zile înainte de moartea părintelui Antipa, în
biserica mănăstirii, la vecernie, dintr-o dată se auzi un zgomot. De fapt căzu jos pe podea
un bătrânel poslușnic, lovit de apoplexie. I s-a spus egumenului de cele întâmplate și el
ED
binecuvântă să fie stropit cu aghiasmă, crezându-l în comă, dar se dovedi că el murise

deja. În această noapte suferința părintelui Antipa se intensifică. Dimineață, se simți ceva
mai bine, și el întrebă pe ucenicii din jurul lui: „Cine a murit în mănăstire?” Din moment
©
611
OS
ce nimeni nu venise la schit din mănăstire, ucenicii i-au spus: „Nu a murit nimeni“. „Ba a
ISM
murit, − replică părintele Antipa, − un simplu bătrân a murit în biserică, și greu i-a fost,
sărmanul. Egumenul porunci să-i dea aghiasmă, dar... nu a ajutat... a murit”. Iar ucenicii
îl ascultau nedumeriți. In jurul orei 11 la schit veni duhovnicul, convingându-se atunci cu
toții că părintele Antipa, aflat în schit la o distanță de trei kilometri de mănăstire, vorbea
despre incident ca despre un fapt petrecut chiar înaintea ochilor lui.
EL
În ultima sa noapte, părintele Antipa adesea ridica mâinile la cer, chemând la sine pe
iubitul său duhovnic athonit Leontie: „Leontie, Leontie, unde ești, Leontie?“ − „Părinte,
dar cu cine vorbești? Nu este nimeni aici”, − îi zicea cheleinicul. Starețul îl privi îndelung,
bătându-l ușor cu degetul pe frunte.
GH
Dimineața, simțindu-si apropierea sfârșitului său și dorind să se împărtășească cu
Sfintele Taine, părintele Antipa ceru să se facă mai în grabă Sfânta Liturghie. În plină
conștiință părintele Antipa se învrednici de primirea Sfintelor Taine, după care căzu într-o
somnolență pașnică. Două ore mai târziu, ucenicul său apropiat începu să citească Acatistul
AN
Maicii Domnului, moment în care părintele Antipa, care întreaga sa viață înălțase zilnic
laude Împărătesei Cerești, adormi în pace. El a murit într-o zi de duminică, la 10 ianuarie
1882, la vârsta de 66 de ani.
EV
Schimonahul Gheorghe (Hagi)

RA
Starețul schimonah Gheorghe492, poreclit Gheorghe Hagi, s-a născut în anul 1809 în
Turcia, în satul Kermil din Cezareea Capadociei, aflată în Asia Mică. Părinții săi erau
înstăriți, purtând numele de Iordan și Maria. Din sfântul botez a fost numit Gavriil. În
ITU
adolescență a fost dat de părinți la școală să învețe carte. Dar cartea nu prea s-a prins de
micul Gavriil. În patru ani de școală, el nu învăță nici să scrie, nici să citească, ci abia își
însuși alfabetul. Pentru aceasta era pedepsit și de învățător la școală și de părinți acasă.
Temându-se de pedeapsă, îi era frică și de școală, și de casă, fugind din sat și petrecând
ED
492
Povestea vieții a fost întocmită după cartea: Denasie (Iușkov), schimonah. Însemnări ale unui călu-
găr rus athonit despre călătoriile sale prin mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator pentru
anul 1905.M., 1905, pag. 250. Vezi de asemenea: Viața părinteluii Gheorghe Hagi, mare ascet și postitor
de la Sfântul Munte Athos. Ediție a părintelui Partenie, starețul Mănăstirii Presfintei Născătoarei de
Dumnezeu de la Athos. Odessa, 1912.
©
612
OS
câte o lună și chiar mai mult în peșterile din apropierea satului, rămase acolo încă din
ISM
timpuri păgâne. Stătea ascuns până când era găsit de cineva dintre rudele sale.
De la mătușa sa, călugăriță, pe care o vizita uneori la mănăstire, el auzi că există
oameni sfinți, numiți sihaștri, care postesc și se roagă lui Dumnezeu. Astfel îi veni și
lui dorința să se refugieze într-o peșteră, să postească și să se roage lui Dumnezeu.
Ceea ce și făcu: se ruga îndelung, cât îl țineau puterile, apoi făcea închinăciuni până
la pământ; postea câte trei-patru zile, fără a gusta nimic, și când nu mai avea puteri,
EL
mânca legume din grădină sau fructe din pădure. Pâine nu vedea și nu gusta câte o
lună de zile.
Astfel încât de la o vârstă fragedă el îndrăgi viața pustnicească și postnicească. Cu
GH
toate acestea, se mâhnea că nu a reușit să învețe a citi și a scrie, în timp ce frații și tovarășii
lui puteau deja citi și scrie. Uneori, părinții, văzându-l mâhnit, îi ziceau: „Gavriile! Du-te
la biserică și roagă-te la Maica Domnului; Ea te va ajuta să înveți carte”. Atunci aceste
cuvinte nu aveau nicio influență asupra lui. Dar acum, trăind în peșteră, își dorea să
AN
meargă și să O roage pe Împărăteasa Cerească pentru aceasta. În biserica din parohia
lor era o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Și el, postind timp de trei zile și
făcând multe metanii, a mers la biserică, dar ca să nu fie văzut de familia sa, a ales să se
ducă noaptea. Deci, ajuns la biserică, el se opri în pridvor și căzu cu fața la pământ înaintea
EV
ușii bisericești, cu lacrimi implorând-o pe Maica lui Dumnezeu: „Dă-mi și mie, Împărăteasa
Cerului, Maica lui Dumnezeu, să învăț carte”. Fierbinte trebui să fi fost rugăciunea
tânărului Gavriil, căci strigarea din adâncul inimii sale îndurerate ajunse până la cer,
înaintea Preabinecuvântatei Stăpânei noastre, mai iute decât fulgerul. Dintr-o dată, ușa
RA
bisericii de fier se deschise de la sine, apărând în mijlocul ei o Femeie plină de har, care
îl luă de mână și-l duse la icoana Mântuitorului, zicându-I: „Fiul meu, dă-i acestui tânăr
Gavriil să învețe carte”. Cu aceste cuvinte Ea îl binecuvântă cu mâna Sa, dându-i-o să o
sărute. „Acuma tu, − spuse Ea − ai învățat carte“. Acestea fiind spuse, Ea intră prin ușa
de nord a altarului.
ITU
Văzând că Împărăteasa Cerului nu iese, Gavriil intră după Ea în altar. Dar nu O găsi
acolo. A mers să O caute și în jurul bisericii, dar nu era nici acolo. Sosi timpul slujbei,
și paracliserul veni și deschise ușa bisericii, unde îl găsi pe Gavriil. Uluit, se uită la el
întrebându-l: „Cum ai ajuns aici?!” Gavriil îi spuse tot ceea ce se întâmplase. Paraclisierul
ED
nu-l crezu, mergând el singur să caute Femeia de care-i vorbise. Înconjură și el biserica,
dar nu O găsi. Apoi, voind să verifice adevărul celor întâmplate, luă o carte și-i spuse:
„Ia, hai, citește, dacă zici că ți-a spus că de acum știi carte”. Gavriil luă cartea și începu
©
613
OS
să citească clar și răspicat. Atunci paracliserul zise: „Da, a fost chiar Maica Domnului, și
ISM
nu o Femeie”.
După toată această întâmplare, Gavriil alergă la școală. Profesorul îl întrebă lecția,
adică literele din alfabet, iar el începu să citească, nu pe silabe, ci iute și cursiv. Profesorul
rămase foarte surprins de succesul său extraordinar. Căci timp de patru ani el nu reușise
să citească astfel. Și Gavriil povesti cine l-a învățat carte. De atunci, și profesorul, și
EL
familia începură să-l trateze cu respect. După care îi duse și pe prietenii săi în peșterile
unde mai înainte se ascundea, și se jucau după cum urmează. De exemplu: construiau o
bisericuță, în care fiecare își săpa o chiliuță, făceau un fel de mănăstire − unul era preot,
altul diacon, altul econom, iar Gavriil era egumenul.
GH
Când Gavril avea vreo 14 ani, câțiva consăteni ai săi merse călare la Constantinopol,
luându-l și pe Gavriil cu ei. Trecând printr-un loc frumos și retras, el se gândi: „Aici,
în această pădure, probabil, că viețuiesc pustnici”. El părăsi pe tovarășii săi de drum,
mergând să-i caute. Dar, spre întristarea lui, nu găsi nici un pustnic, și, pierzând din
AN
vedere pe tovarășii săi, se rătăci în pădure. Gavriil se înspăimântă și începu să-l cheme în
ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, compatriotul său, care și el era din Capadocia.
Dintr-o dată, se arătă în depărtare un tânăr pe un cal alb, și , apropiindu-se de Gavriil,
îi spuse: „Ai pierdut cumva calea?” − „Da, am pierdut-o”, − zise Gavriil. Călărețul
EV
era într-o frumoasă îmbrăcăminte militară, și Gavriil nu îndrăzni să vorbească cu el.

„Urmează-mă”, − spuse el lui Gavriil și îl conduse până la drum, spre locul din care își
văzu tovarășii, pe care îi și ajunse din urmă.
La sosirea sa în Constantinopol, Gavriil se grăbi mai întâi să-și viziteze unchiul,
RA
care ocupa un post înalt la curtea sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839). În patria
sa el fusese angajat în livrarea de produse pentru trupele turcești. Oamenii invidioși l-au
denunțat, ca să-l distrugă. Denunțul acestora avu putere și el urma să-și piardă viața.
Pentru a evita moartea, el acceptă să primească credința mahomedană, după care câștigă
marea milă și încredere a sultanului, devenind unul dintre oamenii săi apropiați și locuind
ITU
în mod constant la palat.

Gavriil își dorea foarte mult să-l ajute pe unchiul său, să-l scoată din prăpastia pierzării
în care se prăbușise. Și Domnul l-a ajutat, reușind să întoarcă la creștinism nu numai
pe nobilul său unchi, ci împreună cu el și pe un preot și pe alți câțiva oameni, care se
ED
convertiseră la islam. Toți au devenit în taină din nou creștini ortodocși, rămânând încă
un timp la locurile lor de slujire.
Timp de un an, Gavriil se află în palatul sultanului împreună cu unchiul său, sfetnicul
sultanului. Sultanul îl observă pe băiat, întrebând pe unchiul său despre el. Apoi, sultanul
©
614
OS
Mahmud însuși discută multe lucruri cu Gavriil, îndrăgindu-l mult. Aflat la palat, Gavriil
ISM
nu căută a se bucura de plăcerile vieții luxoase. Mâncarea lui zilnică era o mână de orz
măcinat, fiert în apă cu sare. Sultanul află despre asta de la unchiul său, cunoscând, de
asemenea, că tânărul mai făcea zilnic și câte 500 de metanii. Cu multă admirație, sultanul
adesea își întreba apropiații săi: „Cine l-a învățat pe acest tânăr să postească și să se
roage astfel?”
EL
Despre acest sultan, binefăcător al creștinilor, se spunea că el însuși era în taină
creștin. Starețul Gheorghe Hagi spunea despre el: „Sultanul Mahmud a fost în taină
creștin. Prima virtute a lui a fost că, înainte de domnia sa, nu numai că nu s-a putut
construi vreo biserică nouă, ci nici nu s-a putut repara măcar vreuna dărăpănată. El a fost
GH
cel care a eliberat 2000 de firmane pentru construirea de noi biserici. După dărâmarea în
1821 a micii capele din Balukli, construită deasupra izvorului dătător de viață al Maicii
Domnului pe locul unei vechi biserici, locul acesta a fost confiscat de turci de la grecii
ortodocși. Sultanul Mahmud, la cererea Patriarhului Constanție I (1830-1834), înapoie
AN
acest loc creștinilor, permițându-le refacerea din temelie a vechii biserici, care a și fost
construită, dar, din lipsa de fonduri, pe o scară mai mică. În acest caz binecunoscuta
contesă Anna Alexeevna Orlova-Chesmenskaya donă 50.000 de piaștri. Sultanul ordonă
chiar distrugerea cimitirului mahomedan, aflat pe acest loc, dând pietrele funerare
EV
creștinilor pentru construcția bisericii. De asemenea, el donă bisericii două icoane mari:
una a Sfântului Ioan Botezătorul, pe care el îl cinstea în mod deosebit, și alta - a prorocului
Zaharia, și o cădelniță de argint.
Văzând slava cea deșartă a vieții lumești, tânărul Gavriil se rugă Maicii Domnului
RA
să-l elibereze de ea, arătându-i calea mântuirii. Într-o zi, la Sfânta Liturghie în Biserica
patriarhală, Gavriil cu lacrimi se ruga în fața icoanei Născătoarei de Dumnezeu, lucrată
în mozaic, aflată în spatele tronului patriarhal. Când Sfânta Liturghie se termină, el nu
ieși cu toată biserica, ci rămase, în sinceritatea sa tinerească, să se roage în continuare,
așteptând să primească o descoperire.
ITU
Împărăteasa Cerului, așa cum povesti apoi starețul, îi auzi rugăciunea, simțindu-i
durerea, și se întâmplară următoarele: i se păru ca Împărăteasa Cerului coborî din icoană,
înveșmântată într-o haină albă, și-l întrebă: „Ce voiești?” − „Vreau să mă mântuiesc”,
− răspunse Gavriil. Maica lui Dumnezeu, atunci îi spuse: „Când vei ieși din biserică, să
ED
mergi spre poarta cu felinare, pe chei, unde vei vedea un călugăr, cu care vei merge la
Athos”. Spunând aceasta, Ea intră din nou în icoana sa.
Gabriel se grăbi spre chei, unde văzu un călugăr cu un chip impunător: un stareț
postitor, cu barba albă și lungă. Acesta fiind egumenul sărăcăcioasei mănăstiri grecești de
©
615
OS
pe Muntele Athos, închinată Sfântului Nicolae, numită Grigoriu, în numele întemeietorului
ISM
său − Cuviosului Grigore, de neam slav-sârb. Numele acestui egumen era tot Grigore.
Gavril căzu la picioarele lui, rugând să-l ia cu el la Athos. Starețul athonit se uită la el și-i
zise: „Sfinții părinți, deopotrivă cu regulamentele Patriarhilor Constantinopolului, interzic
primirea la Athos nu numai a tinerilor, așa ca tine, ci chiar și a celor maturi, care nu au
barbă. Ceri tu aceasta, dar pe Athos nu vei ajunge până la vârsta majoratului”.
EL
Auzind refuzul starețului, Gavriil se mâhni, povestindu-i atunci cum o văzuse el pe
Maica lui Dumnezeu și ce-i spusese Ea, pentru a-l convinge să-l ia la Muntele Athos.
Starețul rămase pe gânduri, dar după o scurtă tăcere îi spuse din nou: „Nu, nu pot să te
iau. În tot Athosul nu avem niciun copil. Cum pot eu să te iau?” Și oricât insistă Gavriil,
GH
starețul nu se lăsă înduplecat ca să-l ia cu sine.
Astfel, Gavriil primi refuzul definitiv, starețul necătând la favorul primit de el din
partea Împărătesei Cerului, Stareța supremă a Sfântului Munte, care, desigur, putea trece
peste hotărârile omenești. Toate acestea se petreceau în prezența căpitanului navei cu
AN
care starețul Grigorie urma să ajungă la Athos. Plin de compasiune, căpitanul, văzând
dorința arzătoare a tânărului de a ajunge la Muntele Sfânt și auzind și refuzul egumenului
de a-l lua cu sine, în mila sa îl ajută să-și îndeplinească dorința lui, după cum urmează:
„Nava va pleca în curând la Muntele Athos, - îi spuse el, - mergi și te ascunde undeva, apoi
EV
când vom ieși în largul mării, să i te înfățișezi egumenului, și atunci, de voie de nevoie,
te va lua cu el”. Bucuros, Gavriil făcu așa. Nava ieși în largul mării, ducând cu ea și pe
tânărul Gavriil. Neîndrăznind să apară în fața egumenului în timpul călătoriei, el decise
să i se arate când vor fi ajuns la Muntele Athos. Astfel, Gavriil se apropie timid de bătrân
RA
și căzu la picioarele lui. Acesta tăcu. Gavriil rămase în nedumerire, păstrând în minte un
singur gând: Maica lui Dumnezeu m-a trimis la Athos. Ieșind la malul Muntelui Sfânt,
pe cheiul Mănăstirii Grigoriu, Gavriil intră prin porțile sfinte înlăuntrul mănăstirii, unde
egumen era acest stareț Grigorie. Asta se întâmpla în anul 1828. Aici egumenul nu numai
ITU
că nu voi a-l primi printre frați, ci nu dori nici ca acesta să apară în ochii lui. Gavriil
începu să-și verse mâhnirea, dacă nu tuturor, măcar unora dintre călugării mănăstirii,
care erau foarte numeroși. Frații îl rugau insistent pe stareț ca să-l primească pe tânăr în
mănăstire, și într-un sfârșit egumenul căzu de acord, dându-i ascultare la bucătărie.
Bucuria lui Gavriil era de nedescris. Se simțea ca și născut din nou de când fusese
ED
primit în mănăstire. La începutul vieții sale în mănăstirea Grigoriu, odată, povestea el,
la sărbătoarea de hram a Sfântului Nicolae, din cauza vremii neprielnice frații nu reuși
să prindă niciun pește pentru masa de sărbătoare. Și ce să vezi? Brusc, mai mulți pești se
©
616
OS
aruncară pe țărm chiar în ajunul sărbătorii. Frații au adunat peștii veniți în chip minunat,
ISM
care au fost îndeajuns pentru trapeza frățească.
După plecarea de la Constantinopol a tânărului Gavriil, unchiul său, revenit cu ajutorul
nepotului său în taină la creștinism, un an mai târziu părăsi palatul din Constantinopol.
Deghizat în haina unui sărac creștin grec, ajunse în Smirna, unde începu să slujească
pe lângă biserică, îndeplinind funcția de paracliser și paznic. După opt ani de viață în
EL
pocăință, muri în pace în Luminata Duminica a Învierii.
Doar două luni viețui tânărul Gavriil în Mănăstirea Grigoriu. Probabil că tinerețea,
cât și marile ispite pentru a fi fost acceptat aici ca și un bărbat fără de barbă, îl forță să
se retragă din mănăstire. El auzi că în Schitul Kavsokalivia viețuiește un experimentat
GH
stareț-duhovnic, și anume ieroschimonahul Neofit, poreclit Karamanli, un compatriot al
său, care se nevoia în chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință.
Așa că el plănui să meargă la acest stareț, cerându-i să-l primească la sine pentru a-și
mântui sufletul.
AN
Starețul Neofit îl primi pe compatriotul său Gavriil. Din dorința de a nu încălca
interdicțiile patriarhale și părintești, referitoare la admiterea la Athos a tinerilor și a
celor fără barbă, și de a-l feri de la barbariile turcilor, părintele Neofit îl adăposti pe
Gavriil în peștera preacuviosului Nifon. Aici Gavriil se nevoi neștiut de nimeni timp de
EV
trei sau patru ani.

La sfârșitul răscoalei grecești, starețul-duhovnic vându sau dărui cuiva chilia
sa din Schitul Kavsokalivia, cumpărându-și, în apropiere de lavră, o chilie goală a
Sfinților Apostoli de la Kerasia* . Aici se nevoiră ei timp de aproximativ trei sau
RA
patru ani. Tot aici, starețul Neofit avu o viziune, după care decise să stabilească
pentru ucenicii săi un „Statut de postire perfectă”, care prescria ca niciodată, sub nici
un pretext plauzibil să nu se mănânce nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici altceva de
acest fel; nici pește, nici ulei, nici vin, nici altceva de acest gen. Toate proviziile care
ITU
nu erau de post, au fost încărcate pe mulari și trimise la lavră. Apoi starețul cumpără
o altă chilie părăsită, închinată sfântului Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic. Aici,
la Kerasia, sau poate chiar și la Schitul Kavsokalivia, starețul Neofit îl tunse pe
Gavrii în Sfânta și marea schimă cu numele Gheorghe, in cinstea Marelui Mucenic
Gheorghe, originar din Capadocia.
ED
În conformitate cu legea țării sale, părintele Gheorghe nu avea dreptul să cunoască

și să vorbească limba greacă, ci numai limba cotropitorilor turci. Însă starețul Neofit îl
învăță pe el limba greacă la Athos.
©
617
OS
Se spune că timp de câțiva ani starețul nu-l lăsă pe Gavriil, mai târziu pe Gheorghe, să
ISM
intre mai în lăuntrul bisericii, adică până în mijlocul ei. El putea să stea numai în pridvor,
de unde asculta slujbele divine. Gheorghe, în simplitatea sa, era convins că starețul slujește
acolo dimpreună ci îngerii și, prin urmare, de acum nu-i permitea să intre înlăuntru.
Timp de doisprezece ani, Gheorghe, cu binecuvântarea și la porunca starețului, zilnic,
cu excepția iernilor aspre, mergea pe vârful Muntelui Athos, ca în biserica de acolo să
EL
îngrijească de candelele, care ardeau înaintea icoanelor Schimbării la Față a Domnului,
a Maicii Domnului și a Sfântului Atanasie Athonitul. Să le aprindă, dacă le găsea stinse,
și să le adauge ulei. Drumul dus întors de la Kerasia până acolo, fără vreo torbă în spate,
dura cam cinci ore. Această trudă timp de doisprezece ani este vrednică a fi numită faptă.
GH
Starețul, voind să-l smerească, îl alungă în timpul iernii din chilie. Afară ningea
și Gheorghe își făcu un culcuș, ferit de zăpadă, dar starețul văzând aceasta, înfuriat îl
distruse, zicând: „Ai hotărât să-ți construiești o chilie?!“ Astfel, Gheorghe petrecu afară
12 zile, ne mai fiind în stare nici să mănânce și abia scăpând cu viață.
AN
Starețul, văzându-l în această stare și speriat fiindcă a murit, se adresă în rugăciune
Sfântului Mina, zicând: „Tu m-ai izbăvit pe mine în tinerețe de batjocorirea turcilor, nu-l
lăsa acum nici pe ucenicul meu”. La rugăciunea fierbinte a starețului, Sfântul Mucenic
Mina i se arătă lui Gheorghe în slava cerească și, atingându-l, îi spuse: „Nu dormi, ridică-
EV
te, starețul se roagă pentru tine cu lacrimi înaintea icoanei mele; dacă vrei, te iau cu mine.
Domnul, văzând răbdarea ta, te învrednicește de muceniceasca slavă și tu vei fi cu mine,
care am îndurat mulțime de chinuri, trupul meu fiind tăiat în bucăți. Dar, de fapt, faci cum
îți este voia, te poți întoarce la viață din nou”. Și Gheorghe răspunse: „Nu am făcut nici un
RA
bine înainte lui Dumnezeu și doresc să trăiesc și să mă nevoiesc” – și merse la starețul lui,
care în acel moment se ruga în fața icoanei Sfântului Mina. Acela văzându-l pe Gheorghe
viu, îmbrățișă icoana Sfântului Mina și o sărută într-un adânc sentiment de recunoștință
pentru mila dăruită.
ITU
După astfel de încercări și fapte, părintele Gheorghe primi un har special de la Domnul.
Într-o zi, Gheorghe merse undeva și rătăci drumul. Atunci el se rugă Sfântului
Gheorghe să-i arate drumul. Sfântul lui Dumnezeu i se arătă în curând și-i dădu două
traiste cu mere, cu o aromă și un gust neobișnuit. Gheorghe mâncă câteva, și când ieși
la drum, povesti celor întâlniți în cale cum a primit aceste mere, pe care imediat i le-au
ED
sustras.
Cândva Gheorghe auzi o voce, care-i spuse că va fi părintele tinerilor, conducându-i la
Împărăția Cerurilor.
©
618
OS
Odată demonul, prin gura unui om asuprit de el, legat fiind de părintele, îi spuse că de nimic
ISM
nu se îngrijește mai mult, decât de ruperea legăturii de ascultare a ucenicului față de stareț,
și atunci ucenicul va face voia lui. Dar demonul spuse aceasta doar silit de puterea lui Hristos.
Altă dată, Gheorghe se gândi să facă slujba de priveghere fără stareț. Și îi apăru
demonul, care se repezi cu furie la el, slobozind pe gură pară de foc. Gheorghe se sperie
atât de tare, încât, iarnă fiind, fugi iute prin zăpadă în Careia, unde se afla starețul său,
EL
care, văzându-l, imediat și-a dat seama de motivul sosirii lui.
Odată demonii, pentru rezistența opusă lor, îl ridicară foarte sus pe Gheorghe,
amenințând să-l arunce de la înălțime ca să-l omoare, dar nu le-a fost îngăduit și fără de
vătămare l-au lăsat jos pe pământ.
GH
Cândva Gheorghe, ispitit fiind de demoni, plecă de la stareț. Diavolii îl ademeniră,
luând chip de îngeri. Dar Gheorghe observă în acțiunile lor o oarecare repezeală și grabă.
Ei îl sileau să se închine înaintea lor, făgăduindu-i să-i dea harul Duhului Sfânt, dar când
Gheorghe îl chemă pe stareț în rugăciune, toate imediat dispărură.
AN
Odată Gheorghe, făcând rucodelie, înghiți accidental un ac mare. Având credință la
Sfântul Mare Mucenic Mina, i se adresă cu rugăciune fierbinte. Sfântul îi apăru imediat
înainte și, băgându-și mâna în laringe, îi scoase acul.
Fiind în ascultare la stareț, lui Gheorghe i se înfățișă diavolul în chipul unui tânăr,
EV
ducând de căpăstru un catâr, invitându-l la el și promițându-i că el dimpreună cu tovarășii

lui vor să-l facă stareț, unde îi va fi foarte bine. Gheorghe însă recunoscu farmecul demonic,
și diavolul dispăru cu tot cu catârul său.
Când Gheorghe însuși călăuzea pe alții, avu o descoperire, precum că ucenicilor celor
RA
ascultători îngerul le șoptește la ureche, învățându-i cele de folos, iar pe cei neascultători
diavolul îi învață cele rele, încurcându-le gândurile lor.
Odată, a fost adus la Gheorghe un turc demonizat, care, prin rugăciunile lui, se izbăvi
de diavol și începu să vorbească în limba greacă, fără să o fi învățat vreodată. După
ITU
aceea, el viețui împreună cu Gheorghe timp de trei ani, și înainte de sfârșit se învrednici
de apariția Domnului.
Unul dintre ucenicii lui Gheorghe, Hristofor, trăi împreună cu el în ascultare completă
timp de trei ani. La moartea sa, el se învrednici a vedea pe sfinții părinți, pe alți sfinți
și îngeri, cerând starețului să-i trateze pe oaspeții care venise la el, cu smochine. Dar
ED
starețul îi răspunse că acești oaspeți nu au nevoie de o astfel de tratație.

Un alt ucenic al lui Gheorghe, fiind pe moarte, se învrednici de o viziune cerească: veniră
la el, în chip de îngeri, patru persoane, îmbrăcate în veșminte, încinși și încrucișați cu
©
619
OS
orarul, ca diaconii, zicându-i că au venit după el. Bolnavul răspunse că fără binecuvântarea
ISM
starețului său nu poate merge cu ei. Toate acestea el le spuse starețului, care, temându-se
să nu fie vreo ispită din partea duhurilor întunericului, care, după cuvintele apostolului
Pavel, se transformă în îngeri de lumină, îi zise: „Spune-le celor care vor veni după tine, că
nu ești încă gata. Lasă să vină peste două zile”. El așa și făcu. Frații, care erau prezenți,
auziră răspunsul lui, dar pe îngeri nu-i văzură. Iar cel suferind petrecu scurta perioadă
EL
de timp păsuită în rugăciune neîncetată. Și după aceste două zile, la aceeași oră, veniră
din nou la el cereștii oaspeți, despărțindu-i cu ușurință sufletul de trup și ducându-l în
cereștile locașuri. Odată Gheorghe avu o viziune a Născătoarei de Dumnezeu, de partea
dreaptă a Ei stând îngeri în chip de ostași, iar de-a stânga − demoni în chip de soldați
GH
turci. Înaintea Ei, la judecată, erau aduși călugării nepăsători din Athos. Și Ea le zise: „Nu
voi tolera în domeniul moștenirii mele astfel de călugări nepăsători”. După care „turcii” îi
băteau, iar trupurile lor le aruncau în aer.
Unul dintre deosebiții ucenici ai lui Gheorghe − Paisie, era fiul unui comerciant bogat,
AN
care veni la el în anii tinereții. La început, de îndată ce el veni la Gheorghe, a fost supus
la aspre ispitiri. Odată îl alungă pe el, și Paisie petrecu toată săptămâna în frig, așteptând
milă de la stareț. Viețuind câțiva ani la stareț, el se tulbură, voind a se întoarce din nou în
lume, dar Gheorghe alergă la rugăciune către Maica Domnului, iar ucenicul se învrednici
EV
a vedea sfinții îngeri, care duceau rugăciunea starețului către Maica lui Dumnezeu, scrisă
pe un pergament. Și Împărăteasa Cerului i-l dărui lui Gheorghe pe Paisie, care petrecu
șase ani în nevoință, în ascultare deplină și în desăvârșită liniște, învrednicindu-se în
clipa morții sale a-L vedea pe Domnul. Paisie avu o înțelegere cu starețul, ca să moară el
RA
înaintea acestuia. Starețul însă se îmbolnăvi grav, sufletul lui fiind deja dus de îngeri la
cer, arătându-i frumusețile de nedescris ale raiului. Deodată starețul văzu cum îngerul,
care-i purta sufletul, avu o dispută cu Paisie, care-i spuse că el avu o înțelegere cu starețul
ca să moară el înaintea lui. Și Paisie învinse. Starețul a fost readus la viață. Trezindu-se,
ITU
el se văzu pe patul de moarte, înconjurat de ucenicii, care-l plângeau.

Monahul Isaac, care se învrednici de preoție, trăi împreună cu Gheorghe timp de
douăzeci și cinci de ani. Se nevoia cu osârdie, având mare râvnă pentru rugăciune. Se
ruga mai mult noaptea, când alții dormeau. Psaltirea o știa pe de rost ... Dar mai târziu,
ispitit de vrăjmașul, începu să adune câte ceva tăinuindu-se de stareț, depozitând sub
ED
cheie în chilia sa, pentru care, cu îngăduința lui Dumnezeu, a fost lovit mortal de demoni.
Atunci starețul luă apă sfințită, îl stropi în cruce, și Isaac își veni în fire, aruncându-se
înaintea lui Gheorghe și implorându-l să-l izbăvească de demoni, aruncând din chilie tot ce
©
620
OS
păstra în secret. Viețuind plăcut lui Dumnezeu tot restul vieții sale, înainte de moarte se
ISM
învrednici de o vedenie îngerească.
Odată Gheorghe se învrednici a-l vedea pe Sfântul Nicolae, care-i spuse: „Eu miercurea
și vinerea nu am supt la sânul maicii mele, iar acum în Rusia nu se respectă postul, fapt
pentru care îi vor ajunge multe necazuri și nenorociri. Eu ajut foarte mult Rusia, dar ei
continuă să ducă o viață netrebnică”.
EL
Din convorbirile cu Gheorghe reiese că drept temelie a vieții ascetice el considera
ascultarea, socotind-o a fi cheia întregii mântuiri. Mai vorbea el și de necesitatea plângerii
zilnice a păcatelor proprii, fără de care nu este scăpare din plasa diavolului.
Prin 1870, Gheorghe începu a se mâhni, ne mai văzând (după părerea sa) la ucenicii
GH
săi un model de viață strictă și de ascultare desăvârșită, pe care o avuse cândva el față
de starețul lui. Și atunci îl lumină gândul de a-și lăsa pustia, spre a deveni un nebun
pentru numele lui Hristos. Cugetând el astfel, îngerul răpi întru bucurie sufletul său
la cer, unde se îndulci de vederea lăcașurilor din paradis. Îngerul însoțitor îl ducea în
AN
preajma multor corturi minunate, ca și cum ar fi voit a intra în ele, dar la bătaia în ușă
primeau răspuns că acesta este locul de odihnă al cutărui sfânt. Auzind el numele unor
mari sfinți, se gândi cu frică: „Se cuvine mie, vrednicului de milă, a locui în astfel de
palate minunate?”.
EV
Astfel, ocolind sălașurile din rai, pregătite pentru cei sfinți, ajunse el la un palat
splendid, iar când deschise ușa văzu acolo pe ucenicii săi și se bucură nespus. Și văzu și
locul, pregătit pentru el și pentru ucenicii săi, care erau încă în viață. Apoi, mergând mai
departe, văzu el și locul pregătit pentru frații athoniți de la alte mănăstiri, inclusiv pentru
RA
călugări ruși de la Mănăstirea Sfântului Pantelimon. Mângâiat de o astfel de viziune,

Gheorghe renunță la gândul de a deveni nebun pentru Hristos.
În această extraordinară călătorie cerească, Gheorghe văzu multe vii, unele foarte bine
îngrijite, în care lucrau monahii, iar altele, mai puțin îngrijite, năpădite de buruieni, care,
ITU
se vede, mărturiseau în chip grăitor despre diferita stare duhovnicească a călugărilor.

După moartea starețului său, Gheorghe Hagi însuși deveni stareț al chiliei sale de la
Kerasa, având până la treizeci de fii duhovnicești greci și devenind cunoscut nu numai
întregului Athos, ci chiar și aproape tuturor celor care vizitau Sfântul Munte, în special
celor care urcau la vârful Muntelui Athos, deoarece de aici, de la chilia lui din Kerasa,
ED
începea ascensiunea spre vârf. La el se opreau călătorii, mâncau câte ceva și își petreceau
noaptea, iar dimineața devreme, în zori, începeau urcușul pe Munte. La întoarcere, din nou
luau la el masa, și, de regulă, mai rămâneau pentru o noapte. De aceea toți îl cunoșteau,
©
621
OS
apreciindu-l în special pentru ospitalitatea sa avraamică. Toți care veneau la el primeau
ISM
mâncare gratuit, el neîntristându-se și nici regretând pentru aceasta câtuși de puțin.
Părintele Pantelimon (Sapojnikov)493 astfel descrie viața părintelui Gheorghe: „Cu
adevărat, Gheorghe Hagi trăiește după Evanghelie, ne purtând grija zilei de mâine. Viața
lui în multe privințe este deosebită, ca o uimire pentru mulți. Ucenicii săi sunt de-a dreptul
adevărați îngeri, starețul călăuzindu-i pe calea mântuirii cu multă asprime și severitate,
EL
cu multă jertfire de sine și tăiere a voinței proprii. Toți ucenicii săi sunt tineri, de aceea
pentru binele lor, spre evitarea privirilor curioase și indiscrete ale călătorilor, care adesea
îi vizitează, le poruncește să-și ungă, desigur discret, fețele cu funingine.
Și adeseori puteai întâlni la el frați nu doar pătați cu funingine și noroi, ci de-a dreptul
GH
negri sadea. Dar și Gheorghe Hagi însuși cu greu putea fi deosebit de cei care nu-l
cunoșteau printre ucenicii săi, mereu murdari și zdrențăroși, și chiar și printre lucrătorii
obișnuiți, atât de simplu și așezat se comportă el. Chilii frații nu au, puricii și ploșnițele
nu le stârpesc, cei frânți de oboseală pot dormi un pic în chiliile-încăperi pentru ucenici.
AN
Când frații sunt la ascultarea de obște, lucrând fie câte zece, câte cinci sau chiar numai
două persoane, atunci neapărat unul dintre ei rostește cu voce tare rugăciunea: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pre noi”, evitând astfel vorbirea în
deșert.
EV
Rucodelia lor este pictura, cu care, desigur, se îndeletnicesc câțiva dintre ei, majoritatea
însă făcând diverse ascultări dificile.
La chip starețul Gheorghe este nearătos și extrem de simplu, în conversație cu el însă
în mod clar făcându-se simțită înțelepciunea, experiența și profunda erudiție. Pentru orice
RA
necaz și încurcătură găsește soluție și cuvinte de mângâiere pentru cel mâhnit.

În timpul marilor probleme și neînțelegeri dintre frații ruși și greci, care au avut loc
în mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon în perioada anilor 1874-1875, părinții
duhovnicești ai mănăstirii, ieromonahul Ieronim și arhimandritul Macarie, îl rugară pe
ITU
493
Arhimandritul Pantelimon (în lume, Pavel Ivanovici Sapojnikov), fost țăran din gubernia Voronej.
A intrat la Russik în anul 1857. A fost tuns în mantie. Ascultarea i-a fost ca șef de cancelarie, apoi a locuit
în chilia Sfântului Gheorghe, cea din apropiere. La invitația sfântului Sinod și cu binecuvântarea stareți-
lor mănăstirii, în anul 1876 a mers în Rusia. A răposat în rang de arhimandrit în Mănăstirea Kirenski
din Tobolsk. Este autorul cărților: „Povestirea cercetării Muntelui Athos și a mănăstirii rusești de către
ED
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”; „Despre deschiderea și sfințirea Capelei athonite la Moscova”;

„Vizitarea Athosului de către arhiepiscopul rus Alexandru, fost episcop de Poltava”; „Scrisori din Athos
despre asceții athoniți moderni”. De asemenea, a lăsat și un jurnal (AMRPA, doc. nr 450). S-au păstrat
și copii ale înregistrărilor sale despre diferite fenomene miraculoase (AMRPA, doc. 524 (manuscris ori-
ginal) și nr. 518, pag. 648-728).
©
622
OS
starețul Gheorghe Hagi să vină la ei la mănăstire ca și mijlocitor în redobândirea păcii
ISM
dintre greci și ruși. Și starețul cu dragoste acceptă să vină la ei, petrecând acolo două luni
și încercând din răsputeri să-i împace.
În cele din urmă, nevăzând niciun succes, stareții ruși îi ceru părintelui Gheorghe să
se roage lui Dumnezeu ca să le descopere: „Dacă este voia Lui ca să se despartă rușii de
greci?” Starețul făcu „ascultare” și le îndeplini cererea, rugându-se Domnului, după care
EL
avu o revelație: el îl văzu pe economul principal al Russik-ului stând în mijlocul Catedralei
Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, având în față o cuvă mare de măsline
murate sau marinate, pe care el le împărțea: o cană rușilor, o cană grecilor. Spunându-le
starețul această vedenie, cu toții au ajuns la concluzia că nu există nici o binecuvântare a
GH
lui Dumnezeu pentru despărțirea rușilor de greci. Și, într-adevăr, rușii nu s-au despărțit
de greci. Apoi urmă și conflictul din Schitul rusesc al Sfântului Andrei, unde Gheorghe
Hagi din nou a fost implicat pentru împăcare. Și nu au fost în zadar ostenelile sale.
Pe toți doritorii el îi tundea în călugărie și, de regulă, chiar direct în schima mare,
AN
bazându-se pe faptul că Sfântului Pahomie cel Mare Îngerul îi arătă un singur chip de
monah, cel de schivnic.
Până în 1870, starețul Gheorghe avu ucenici aproape în exclusivitate greci și nici
măcar un singur rus. Și asta până când sosi din Rusia pentru închinare poslușnicul
EV
Petru Constantinovici Gvozdev de la Mănăstirea Sfântului Serghie, nu departe de Sankt

Petersburg, care deveni primul ucenic rus al schimonahului Gheorghe Hagi, care îl și
tunse în schimă cu numele Partenie. Fost târgoveț, părintele Partenie avea numeroase
cunoștințe și mai ales antreprenori activi. După ce-și anunță rudele și prietenii despre
RA
sosirea sa la Muntele Athos, despre primirea lui de către un stareț pustnic și despre
tunderea sa în schima mare cu numele de Partenie, începu să curgă din belșug izvorul
ofrandelor. Din acest moment, mulți alți ruși începu să vină la stareț, cerând, prin părintele
Partenie, a fi primiți de el în obște. Părintele Partenie învăță limba greacă și deveni un
ITU
mijlocitor râvnitor între cei ce veneau și stareț, care-i primi pe toți, fără deosebire, doar cu
condiția respectării unui post desăvârșit. Și rușii care veneau la el, erau de acord cu toate,
doar să se facă ucenici ai starețului Gheorghe Hagi.
În anul 1873 starețul hotărî să părăsească chilia de la Kerasa și să se mute pe domeniile
Mănăstirii Grigoriu. Locul acesta se afla pe un munte cu o biserică mică, în numele
ED
Sfântului Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan. În semn de recunoștință, Gheorghe Hagi

dimpreună cu părintele Partenie construi în grădina mănăstirii o bisericuță, închinată
Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. La noul lor loc de trai, ei construi un
©
623
OS
nou corp de clădire pentru frați, iar cu ajutorul comerciantului Alexandru Nichiforovici
ISM
Starikov din Petersburg în locul vechii biserici ridică una nouă, mare și spațioasă. Aici ei
au viețuit doar doi sau trei ani, fiind nevoiți să se retragă într-un alt loc. Atunci stareții
ruși le propuseră o chilie a mănăstirii lor, de asemenea în numele Sfântului Arhidiacon
Ștefan. Comerciantul milionar Efrem Nichiforovici Sivohin, cetățean de onoare din Sankt
Petersburg, le trimise o sumă de șase mii de ruble pentru a achita la mănăstire costul
EL
acestei chilii. La trecerea lor în noua chilie, în obște erau doar 12 frați ruși.
Neobositul părinte Partenie nu avea pic de răgaz. Obștea lor era în creștere. Începu
construcția de noi clădiri, ateliere, case pentru pelerini; luă amploare aprovizionarea
pelerinilor și binefăcătorilor din Rusia cu iconițe, ulei sfințit și alte diverse lucruri de mână
GH
ale pustnicilor athoniți. În cele din urmă se construi și corpul mare de clădire pentru frați.
Obștea ajunse la un număr de 50 de frați.
În anul 1883, din cauza unor anumite probleme, părinții Gheorghe și Partenie părăsiră
nu numai chilia, ci chiar și Sfântul Munte, retrăgându-se la Constantinopol. Împreună cu
AN
ei merseră mai mulți ucenici. În Constantinopol ei au arendat, la o sumă stabilită, pentru o
anumită perioadă de timp, o mănăstire părăsită, cu hramul Sfinților Mucenici Pantelimon
și Ermolae, învățătorul său. Aici au trăit ei mai bine de doi ani, până la moartea starețului.
După o lungă ședere la Athos, părintele Gheorghe se îmbolnăvi grav. Vreme de un an de
EV
zile a fost în mare neputință, nefiind în stare nici măcar să meargă. La doctori nu a mers și
nici doctorii nu a luat, în schimb postul nu l-a părăsit, păstrându-și până la moarte mintea
întreagă și cugetul curat. Pe cât putea, îi mângâia pe cei care veneau la el. Cunoscând
apropierea sfârșitului său, cu două zile înainte de moarte, el spuse fraților următoarele:
RA
„De fiecare dată văd în vis un magazin bogat, plin cu diverse lucruri prețioase, pe care
le dau, gratuit, de binecuvântare. Și oricât de mult aș da, lucrurile nu se împuținează”. În
cele din urmă, ostenind să mai împart, zic: „Doamne, când le împart eu toate astea, ca să
le termin?“ Și brusc îmi văzui magazinul complet pustiu, căci nimic nu rămase în el, decât
ITU
rasa mea.
El lăsă cuvânt să fie înmormântat lângă Biserica Izvorul Tămăduirii în apropiere de
Balikli, în mormântul fratelui său Anastasie, care a murit cu doi ani înainte de sosirea sa în
Constantinopol, adică în anul 1881. Fiind în mare neputință, în ajunul morții sale, seara,
precum chiar și în ziua și ceasul morții, starețul Gheorghe primi Sfânta Împărtășanie.
ED
Dând iertare și binecuvântare tuturor ucenicilor săi, starețul Gheorghe Hagi își dădu în
pace duhul său în mâinile Domnului. Era ziua de 17 decembrie a anului 1886.
©
624
OS
Ieroschimonahul Partenie (Gvozdev)
ISM
Părintele Partenie (in lume, Petru
EL
Constantinovici Gvozdev) s-a născut la
29 iunie 1840 la Petergof. La vârsta de
douăzeci și trei de ani intră el în Mănăstirea
GH
Sfântul Serghie, de unde șapte ani mai
târziu veni la Athos.
Starețul Mănăstirii Sfântul Serghie,
părintele Macarie, nu-l lăsa pe poslușnicul
său la Muntele Sfânt. Dar, după un timp, el
AN
muri, dispărând și piedica din drumul său
spre Athos. Părintele Partenie, însă, se necăji
la gândul că plecase fără binecuvântarea
egumenului Ignatie (Malișev), starețul
EV
Mănăstirii Sfântul Serghie, și a părintelui

stareț Macarie.
În timp ce corabia naviga spre Athos, el
ațipi. Și în vis i se arătă starețul Macarie,
la picioarele căruia căzu el în genunchi,
RA
cerând iertare că a plecat la Muntele Sfânt

fără binecuvântarea egumenului. Bătrânul nu i-a spus nimic ucenicului său, ci doar l-a
sărutat. Ceea ce însemna că l-a iertat pe viitorul călugăr athonit.
Poslușnicul Petru veni mai întâi la Russik, voind să rămână acolo, dar stareții nu l-au
ITU
acceptat imediat, binecuvântându-l să vadă și alte mănăstiri athonite. În acest moment,

ieromonahul Mănăstirii rusești Pantelimon (Sapojnikov), cel ce a lăsat notițele care au
stat la baza cărții ieromonahului Antonie Athonitul „Cuvioșii asceți athoniți ai secolului al
XIX-lea”, cu binecuvântarea starețului Ieronim, făcea o vizită pustnicilor athoniți. Marele
stareț rus îi ceruse să adune informații despre duhovnicul athonit, ieroschimonahul
ED
georgian Ilarion. Părintele Pantelimon ceru ca ajutor de la starețul moldovean Teofan,

care trăia la Kerasa, pe ucenicul său Visarion, care cunoștea bine greaca și, de asemenea,
pe mulți stareți de aici. Astfel, locul ucenicului părintelui Teofan îl ocupă pentru o vreme
Petru.
©
625
OS
Curând, starețul primi vestea precum că monahul rus Macarie, care locuia nu departe,
ISM
se îmbolnăvise grav, astfel că îl trimise la el pe Petru ca să-l ajute. Părintele Macarie
zăcea la pat. Veni ora mesei. Petru, care citise în viața lui multe cărți despre asceți, știa
că mulți dintre ei se hrăneau doar cu ierburi obișnuite. Văzând mulțime de ierburi în jurul
chiliei, nefericitul poslușnic hotărî să se alăture nevoințelor pustnicești, gătind un vas
plin de fiertură dintr-un mănunchi bun de ierburi, culese chiar de el. Dar nici nu înghiți
bine câteva linguri de fiertură, ca înaintea ochilor îi apăru o arătare înfricoșătoare. Din
EL
ispită demonică, lui Petru i se păru că arătarea stă în ușa chiliei, deși în realitate acolo
era fereastra, în spatele căreia se afla o prăpastie. Înspăimântat de arătare, el se grăbi să
iasă pe „ușă” și, spărgând geamul, căzu în prăpastie. Nu-și amintea cum a zburat, căci nu
GH
simți nimic. Dar, în mod surprinzător, căzând în abis, nu s-a zdrobit, ci și-a vătămat doar
picioarele, rămânând pentru toată viața șchiop.
Un monah rus, Pavel, care viețuia într-o chilie ceva mai sus, văzu în adâncurile
prăpastiei un om prăbușit, și îl anunță imediat pe părintele Macarie, care, nedumerit, se
întreba pe unde o fi poslușnicul lui. Dar când văzu el fiertura de ierburi, înțelese totul.
AN
Coborând în prăpastie, l-au adus pe Petru în brațe până la Gheorghe Hagi. Experimentatul
stareț îi dădu lui Petru să bea trei pahare de ulei de măsline la rând, pentru a opri acțiunea
poțiunii otrăvitoare. Petru însă era foarte slăbit. Starețul îl unse cu ulei sfințit, dar nu
există nicio îmbunătățire. Atunci, cu permisiunea părintelui Teofan, la care Petru era
EV
atunci poslușnic, el îl tunse în schima mare cu numele Partenie. I-au citit deasupra capului
și rugăciunea de dezlegare, părintele Gheorghe Hagi punându-i pe față icoana „Grabnic
ascultătoarea”, pe care a adus-o din biserica sa. Marea schimă, primită la Muntele Athos,
presupune ca la moarte trupul călugărului să fie pus în pământ athonit. Și se întâmplă
RA
o minune: schimonahul Partenie nu muri, ci în două luni deveni absolut sănătos. Icoana
i-a fost dată noului schimonah, el păstrând-o pentru tot restul vieții sale și cinstind-o ca
făcătoare de minuni.
De acum și până la moartea sa, locul schimonahului Partenie a fost aici, în pământul
athonit. Nu și-a ales el singur calea, ci Însuși Domnul l-a călăuzit spre Athos. Și astfel
ITU
deveni el singurul ucenic rus al marelui stareț. A trebuit să învețe și greaca. Treptat
începură să vină și alți ruși, care căutau stareți asemenea părintelui Gheorghe. Aici
trebuie remarcat faptul că în această chilie aveau cea mai strictă pravilă de pe Athos.
Ulei, vin, pește, brânză, ouă nu gustau nici măcar la Paște. Ispitele însă nu lipseau. Unii
ED
dintre stareți îl acuzau pe părintele Gheorghe de faptul că mulți dintre tinerii poslușnici
au murit, ne suportând prea strictele reguli494.
494
Troițky P. V. Schitul Sfântului Andrei și chiliile rusești din Athos. M., 2002, pag. 98.
©
626
OS
După moartea lui Gheorghe Hagi, în anul 1886, locul lui [de stareț] îl ocupă
ISM
schimonahul Partenie. În acel moment obștea lui Gheorghe Hagi, schimbând mai multe
locuri, se stabili în chilia Bunei Vestiri de lângă Careia, făcându-se binecunoscută pentru
editarea de carte și actele sale de caritate. Deschizând bine cunoscuta carte „Profețiile
postume ale Cuviosului Nil Athonitul”, citim că a fost publicată la chilia Bunei Vestiri a
starețului Partenie de pe Muntele Athos. Pentru prima oară cititorul rus văzu această
EL
carte mulțumită starețului athonit.
Descrierea vieții starețului Gheorghe Hagi a fost, de asemenea, alcătuită și publicată
de ucenicul său Partenie, care poate fi citită în cartea sus-menționată a ieromonahului
Antonie. Apropo, chiar și după moartea starețului, părintele Partenie dimpreună cu
GH
numeroșii săi frați, au păstrat cel mai riguros regulament athonit. Bolșevicul Semionov,
care vizită Muntele Athos înainte de revoluție, cu indignare nota în memoriile sale, publicate
în Rusia în scopul denigrării acestui cinstit de popor loc sfânt, că nici unul dintre cei tineri
nu suportă a viețui în chilia părintelui Partenie, căci astfel de chinuri prin înfometare pot
AN
să le îndure doar cei vârstnici.
Ca și în multe alte chilii athonite, și aici se îndeletniceau cu pictura icoanelor, care
deveniseră faimoase nu numai în Rusia, ci și în străinătate. Icoane pictate de frații de
la chilia Buna Vestire puteau fi găsite și în Berlin, și chiar în America. Arhiepiscopul
EV
de Riga aduse mulțumiri părintelui Partenie pentru icoanele trimise la Biserica Sfintei
Treimi din Zadvinsk.
Dărnicia părintelui Partenie deveni legendară. Nici unul dintre săracii și ostenitorii
athoniți nu plecau de la el fără „binecuvântare” − așa este numită la Muntele Athos
milostenia. Părintele Partenie primea zilnic și câte treizeci de scrisori de la săracii din
RA
Rusia, pe care nu le lăsa fără de răspuns.

„În curtea largă a schitului stă un grup de călugări săraci, pandahusi* (cei cu permisiune
specială de la Chinotită pentru a primi milostenie) bulgari, greci − cu toții asteptând
milostenie de la schimonahul Partenie... Cu naivitate extremă, pe care o au doar copiii
ITU
nevinovați și oamenii cu inima și cugetul curat, el caută orice modalitate pentru a hrăni
și adăpa pe cei flămânzi și însetați”, − scria unul dintre vizitatorii chiliei. „Să nu uitați
de cei săraci; amintiți-vă că celui ce dă, Domnul îi răsplătește îndoit; să mai rețineți, că
noi, chilioții săraci, depindem de orice împrejurare, iar voi, cei ce scrieți la ziare, să nu vă
ED
permiteți să scrieți neadevăruri” − acestea fiind cuvintele, spuse de schimonahul Partenie

la despărțire, care s-au întipărit în memoria unuia dintre pelerini.
Schimonahul Partenie era binecunoscut dincolo de granițele Athos-ului. Nu lăsă el
fără de atenție nici chiar misiunea japoneză, trimițând în Țara Soarelui Răsare patru
©
627
©
ED
ITU
RA
EV
AN
GH
EL
ISM
Chilia Bunei Vestiri de la începutul secolului al XX-lea.
OS
OS
icoane cu părticele de moaște, pentru care primi de la Preasfințitul Nicolae recunoștință
ISM
în scris.
Ca niște adevărați călugări ruși, părintele Partenie dimpreună cu frații săi s-au nevoit
din greu pe tărâmul propovăduirii evanghelice. În chilia Buna Vestire erau doi călugări
tătari − tată și fiu. Și părintele Partenie întrezări în cel mai tânăr, Ioachim Crasilnikov,
râvna pentru Dumnezeu, trimițându-l în Palestina ca să studieze limba arabă, pentru a-l
face misionar printre popoarele arabe. Dar Domnul hotărî altfel: Ioachim intră la cursurile
EL
misionare din Kazan și el rămase în Rusia pentru a propovădui în mijlocul propriului său.
Curând ieromonahul Ioan (acesta era numele lui monahal) organiză Schitul Kryașceno-
Tatarski în raza episcopiei de Kazan. Părintelui Ioan i-a fost dat să muncească din greu
GH
pentru educarea tătarilor. Este inutil a vorbi despre strânsa lui legătură cu starețul athonit.
Astfel, prin eforturile părintelui Partenie s-au tipărit douăzeci de mii de exemplare de
broșuri cu conținut religios în limba tătară. Frăția Ortodoxă Sfântul Vladimir din Berlin
l-a ales pe schimonahul Partenie ca membru al său de onoare.
AN
La începutul secolului al XX-lea părintele Partenie începu construcția încă a unei
biserici cu hramul Învierii lui Hristos.
Chilia lor deținea și multe sfințenii : icoana făcătoare de minuni „Grabnic ajutătoarea”,
părticele de sfinte moaște, precum și o Sfânta Evanghelie dăruită de Împărăteasa Maria
EV
Alexandrovna.
În încheiere, vom prezenta un fragment din descrierea chiliei Buna Vestire,
publicat în anul 1901: „De multe ori am avut ocazia să merg la Sfântul Munte. Sunt
bine familiarizat cu mănăstirile locale, cu statutul lor, cu ordinea internă și cu modul
de viață a obștii lor. Am petrecut în aceste mănăstiri uneori câteva zile, alteori,
RA
chiar săptămâni și, desigur, nu am putut să nu remarc multa și aspra lor nevoință,
deosebitele slujbe bisericești. Cu toate acestea, trebuie să mărturisesc că sufletul meu
își dorea altceva: multa agitație de aici mă determină să caut o viață mai liniștită,
care mi-ar oferi posibilitatea de a renunța la toate cele lumești, rămânând față către
ITU
față cu natura și cu Ziditorul ei Divin.

Sub influența unei astfel de stări de spirit, mi-am îndreptat privirea spre mănăstirile
de proporții mai mici, cunoscute la Athos sub numele de chilii. La întrebările mele asupra
acestui subiect, majoritatea călugărilor, cărora m-am adresat, de parcă s-ar fi înțeles între
ei, îmi indicau chilia Bunei Vestiri, cu starețul ei, părintele Partenie, spunându-mi că acolo
ED
voi găsi pace și liniște și voi vedea în frații de acolo modelul de înfăptuire a îndatoririlor
creștine”495.
495
©
629
OS
Părintele Partenie cu multă și evla-
ISM
vioasă râvnă aduna de pe întreg cuprinsul
Athos-ului diferite lucruri vechi. El
moșteni multe sfințenii de neprețuit.
Iată ce scrie despre aceasta părintele
Denasie (Iușkov): „Părintele Partenie,
care nu posedă bogății trecătoare, deține
EL
în schimb o avere de neprețuit, constând
dintr-o mulțime de părticele, mai mari și
mai mici, din sfintele moaște ale Sfinților
GH
Bineplăcuți lui Dumnezeu, moștenite de el
de la starețul său Gheorghe Hagi, care, la
rândul său, le moșteni de la niște pustnici și
de la doi patriarhi, cât și de la starețul său,
duhovnicul a multor mănăstiri, pustnicul
AN
Neofit Karamanli, care a trăit în Muntele
Athos 88 de ani, în total viețuind 106
ani”496.
Părintele Partenie a fost la început un
EV
zelos râvnitor al doctrinei imeabojnicilor, luptându-se înverșunat cu adversarii, și chiar

publicând pliante pe această temă, dar în anul 1913 el realiză pericolul distrugător al
discordiei dintre monahii ruși, respingând această doctrină.
O strânsă legătură duhovnicească avea părintele Partenie cu stareții de la Russik.
Anume lui îi reveni să spună un cuvânt de rămas bun la înmormântarea starețului Macarie
RA
(Sușkin). Și cu stareții ulteriori el menținu o strânsă relație duhovnicească, atât personală,

cât și în scris497.
Descrierea vieții părintelui Partenie nu va fi completă, dacă nu vom include și înfățișarea
unui foarte important și interesant eveniment, care avu loc în orașul Perm la începutul
ITU
acestui secol: la 21 iulie 2006 în acest oraș avu loc un incendiu, mistuind aproape un întreg
cartier. În mod miraculos, rămase neatinsă doar o singură casă, în timp ce de-a stânga și
de-a dreapta și din spate toate casele au ars din temelii. Nimeni nu-și putea da seama, cum
de focul nu a atins această casă. Oarecari explicații pentru acest fenomen nu existau, până
când în casa cu pricina se găsi o fotografie a schimonahului Partenie (Gvozdev), având
ED
pe verso următoarea menționare, făcută cu propria lui mână: „Ca amintire verișorului
496
mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator pentru anul 1895. M., 1895, pag. 248.
497
AMRPA. Doc. nr. 1302, 1405.
©
630
OS
Ieroschimonahul Chiril (Abramov)
meu A. Smolev. În casa unde va fi poza mea, hoții nu o vor călca și nici focul nu o va
ISM
devasta. Fiți milostivi față de cei sărmani. Athos. D. M. A. (probabil, sunt primele litere
din binecuvântarea: Dumnezeu Milostivul să vă apere). 25 martie 1910. Schimonahul
Partenie”.
Părintele Partenie a răposat la 28 decembrie 1917. Înmormântarea lui a fost una
solemnă: au fost prezenți episcopi, aproape toți superiorii de la Protata și numeroși
călugări.
EL
GH
AN
Ieroschimonahul Chiril498 (în lume, Capiton Ilarionovici Abramov) s-a născut la 26
februarie 1845 în satul Melehovsk, regiunea Donsk. Inițial a învățat la școala locală, apoi
și-a continuat studiile la școala din Novocerkask, pe care a absolvit-o în anul 1860, având
vârsta de 15 ani.
EV
Crescut și educat într-o familie profund religioasă, Capiton, înzestrat de Dumnezeu cu

calități strălucitoare, încă din copilărie era în căutarea hranei duhovnicești. Și în sufletul
său se născu foarte devreme dorința de a-și dedica viața lui Dumnezeu, îmbrățișând
monahismul. În gândurile și aspirațiile sale duhovnicești tânărul Capiton găsi sprijinul
tatălui său, care, și el însuși a decis să se facă monah, pentru aceasta voind să meargă la
RA
Sfântul Munte Athos.

Cu o nespusă bucurie află Capiton despre hotărârea tatălui său, rugându-l să-l ia cu el.
Muntele Athos, închinat Maicii Domnului, ca leagăn al monahismului ortodox cenobitic,
pentru mulți credincioși reprezenta un loc plin de har, unde este cu putință adevărata
ITU
realizare a învățăturii creștine.

Astfel vedeau acest loc și vârstnicul Abramov, și tânărul și vrednicul său fiu Capiton.
A vedea Muntele Athos, a trăi în el, a deveni călugăr și a participa la privegherile și
nevoințele athonite, devenise visul cel mai drag al tânărului Capiton.
În vârstă de 15 de ani, el, împreună cu propriul său tată, veni la Muntele Athos,
ED
ambii intrând în Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Starețul Ieronim cu bucurie îi acceptă
498
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Ieroschimonah Chirill, starețul mănăstirii Sfântului
Ioan Gură de Aur de pe Muntele Sfânt din Athos. M., 1915.
©
631
OS
și-i binecuvântă în petrecerea vieții monahale, orânduind fiecăruia ascultarea sa: tânărul
ISM
Capiton - la cliros, plus unele lucrări necesare în mănăstire, iar vârstnicul său tată - la
cancelarie, plus funcția de econom.
În curând însă cei doi Abramovi plecară de la Russik, mutându-se în chilia Sfântului
Vasile cel Mare, unde ambii au fost tunși în mantie, Capiton fiind numit Chiril și Ilarion
cu numele Irinarh. Tot aici, în 1865, Chiril a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah. Chilia
în care stăteau ei era una foarte săracă, dar Abramovii o îndrăgiră pentru viața de chilie
EL
strictă a locuitorilor săi, pentru desăvârșita ordine la slujbele bisericești și mai ales pentru
deosebit de înaltele calități ale egumenului ei – starețului Mitrofan, cunoscut în Muntele
Sfânt prin înțelepciunea, evlavia și faptele sale înalte. La scurt timp după aceea, părintele
GH
Irinarh depuse un jurământ de tăcere, retrăgându-se într-o chilie întunecată și izolată,
unde a trăit până la adormirea sa în pace, care se petrecu în anul 1880. Moartea iubitului
și scumpului său tată și mai mult întări în Chiril duhul rugăciunii, care în cele din urmă îl
călăuzi pe calea desăvârșitei slujiri lui Dumnezeu.
AN
În anul 1882, după moartea părintelui Mitrofan, starețul chiliei, părintele Chiril a fost
ales ca nou stareț. Dar pronia Dumnezeiască îngădui să vină asupra părintelui Chiril, în
noul său rang de stareț al chiliei, atâtea ispite, necazuri și suferințe, încât el a fost nevoit
să plece, căutând refugiu într-o nouă mănăstire.
EV
Din anul 1883 părintele Chiril deveni starețul chiliei Sfântului Ioan Hrisostom de
la Mănăstirea Hilandar. Noua mănăstire a fost extrem de neglijată, neavând nici clădiri
și nici oarecari condiții pentru viața călugărilor. Se pare că anume pentru amenajarea
acestei vechi mănăstiri trimise Domnul ascet mare și neobosit lucrător, care, cu zelul,
înțelepciunea și multa nevoința sa reuși să o readucă la viață. Printre multe alte clădiri, a
RA
fost ridicată și o nouă și maiestuoasă biserică în cinstea comemorării salvării miraculoase

a familiei regale în anul 1888. Gândul părintelui Chiril de a construi această biserică a fost
întâmpinat cu bucurie de mulți dintre admiratorii săi, atât în Rusia, cât și în rândul slavilor
din Balcani. Au existat numeroși donatori generoși, mari și mici, care cu sincere daruri
ITU
au răspuns la această cauză sfântă. Temelia bisericii a fost pusă pe 27 noiembrie 1888,
iar trei ani mai târziu a fost terminată. Sfințirea bisericii a avut loc la 13 noiembrie 1894.
Aceasta a fost una dintre cele mai impunătoare biserici ale Sfântului Munte, reprezentând
un monument prețios al comuniunii duhovnicești și de rugăciune al Sfântului Munte cu
Rusia.
ED
Părintele Chiril era însă, mai presus de toate, un ascet de înaltă duhovnicie. Iată cum
îl văzu pe părintele Chiril și pe viețuitorii chiliei sale unul dintre pelerini: „De înălțime
medie, subțire, el stătea nemișcat în toată măreția îmbrăcămintei sale monahale, cu o
©
632
OS
cruce strălucitoare pe piept (după 30 de ani
ISM
de preoție, purta bederniță, cruce și paliță)
și cu rugăciunea pe buze. Are privirea
adâncă, aprinsă, fixată asupra altarului
sfânt. În jurul lui, în mod evlavios, stau
ieromonahii, ierodiaconii și psalții-monahi,
care arată mai mult ca niște îngeri, decât ca
EL
oameni”499.
Părintele Chiril a fost, de asemenea,
unul dintre principalii inițiatori ai unificării
GH
oficiale a monahismului rus la Athos. La
inițiativa lui, în data de 14 mai 1896 a fost
înființată la Athos „Frăția mănăstirilor
athonite rusești întru comemorarea sfințitei
încoronări a Împăratului Nicolae al II-lea”.
AN
Tot prin ostenelile și lucrările sale a fost
întocmit și un regulament al frăției, care era
de folos din ce în ce mai mult monahismului
rus la Athos. Părintele Chiril organiză și
EV
o școală rusă la Constantinopol pentru

cetățenii ruși și slavi, cu un internat pentru
14 copii. La 19 decembrie 1902, în prezența ambasadorului rus și a multor alți demnitari,
avu loc sfințirea școlii, principalul tutore și administrator al ei devenind F.I. Uspenski,
directorul Institutului Arheologic rus din Constantinopol.
RA
Cunoscând înalta inteligență și extraordinara energie a părintelui Chiril, Mitropolitul

sârb Mihail decise a-i încredința marea și foarte dificila sarcină de renovare și înfrumusețare
a celebrului monument și altar ortodox sârb − Lavra Deceani, ctitorită de regii sârbi,
care sub jugul turcilor ajunse la o pustiire și ruinare completă. Și părintele Chiril luă
ITU
asupra sa uriașa și greaua îndatorire de renovare și înfrumusețare a acestui important

monument sârb. La 14 februarie 1903 Mitropolitul de Prizren, Nichifor dimpreună cu
părintele Kiril, starețul Mănăstirii Sfântului Ioan Hrisostom, au încheiat și semnat în
orașul Prizren contractul privind transferul Lavrei Decani mănăstirii athonite a Sfântului
Ioan Hrisostom, în vederea îmbunătățirii și renovării ei atât în exterior, cât, mai ales,
ED
în interior. Deci, începând din 1903, părintele Chiril deveni în același timp și starețul
Lavrei din Serbia. Necăutând la starea dezastruoasă a Lavrei, în care aceasta ajunse
499
Troițki P.V. Frăția chiliilor rusești, pag. 2.
©
633
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sfântului Ioan Teologul de la începutul secolului al XX-lea.
până în momentul trecerii sale în posesia părintelui Chiril și a fraților lui întru Hristos,
prin sârguință și zelul părintelui Chiril, cu sprijinul material al chiliei Sfântul Ioan
Hrisostom, Lavra începu rapid să reînvie, în vreme de 10 ani fiind complet restaurată
RA
și adusă la aceeași măreție. Lucrările de restaurare au necesitat mulți bani, așa că

părintele Chiril a recurs adesea la ajutorul binefăcătorilor din Rusia. În timpul uneia
dintre aceste călătorii în patria sa, el se îmbolnăvi grav, ne mai fiind în stare să revină
la locuința sa nativă.
ITU
Părintele Chiril a adormit în Domnul pe 15 februarie în anul 1915 la Moscova și a

fost înmormântat în cimitirul Bisericii Sfântului Acoperământ din Moscova (în Țarskoye
Selo), aparținând mănăstirii de maici Alekseevski.
ED
©
OS
Schimonahul Chiriac și ieromonahul Victor (Svinolupov)
ISM
Schimonahul Chiriac
și ieromonahul Victor (Svinolupov)
EL
Schimonahul Chiriac (în lume, Chiril Calinovici Svinolupov) era originar din satul
Svinuhi, județul Balașov, gubernia Saratov. Tânăr fiind, părinții l-au căsătorit împotriva
voinței lui. El se supuse voinței părinților, dar pentru familie el nu exista decât numai la
GH
suprafață, înlăuntrul său era doar cu Dumnezeu. Chiril visa la monahism, nădăjduind că
într-o bună zi visul său va deveni realitate. Într-adevăr, în al zecelea an de la căsătorie
soția lui muri la naștere, împreună cu copilul ei nou-născut, lăsându-l doar cu un fiu în
vârstă de 9 ani pe nume Vichentie. După această nenorocire, Chiril nu a mai așteptat
nici măcar o zi: pe băiat l-a lăsat la părinții săi, și-a vândut izba și a plecat la Muntele
AN
Athos.
În anul 1863 Chiril sosi la Athos, trei ani stând pe la diferite mănăstiri, tot căutând
să-și găsească un loc permanent de trai. În anul 1866 el cumpără cu suma de 1000 de
ruble o colibă, fără biserică, pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, unde un an mai târziu,
EV
cu propriile sale mâini, construi biserică nouă cu hramul Întâmpinării Domnului. Aici a
fost tuns în mantie cu numele Chiril, iar în 1869 a fost tuns în schimă cu numele Chiriac.
El a dus o viață monahală foarte strictă, a trăit singur și era pe cale să-și sfârșească viața
în tăcere și rugăciune. Dar în anul 1873 se întâmplă o minune: îl vizită fiul său Vichentie,
care avea deja 19 ani, hotărât și el să se facă călugăr. Bucuria părintelui Chiriac nu avea
RA
margini. El mulțumi lui Dumnezeu Cel Milostiv pentru o asemenea neașteptată mângâiere
și milă. În anul 1877 Vichentie a fost tuns în mantie cu numele Victor, în anul 1880 a
fost hirotonit ierodiacon, iar în 1886 − ieromonah. După moartea tatălui său, el deveni
starețul chiliei. Astfel, împreună în fapte și rugăciune, trăiau tatăl cu fiul, ajutându-se
ITU
reciproc a duce povara grea a ascetismului. În curând, mai mulți călugări ruși li s-au
alăturat, părintele Chiriac devenind duhovnicul lor.
În august 1891 părintele Chiriac muri, frații alegând pe părintele Victor ca nou stareț
al chiliei. Iată cum descrie situația acestei chilii părintele Denasie (Iușkov): „Pe partea
muntoasă a Kapsalei, sau cum se mai spune pe aici, «pe Kapsala» există o mulțime de
ED
locuri de mare sfințenie. Când urci pe panta abruptă de la Schitul Sfântul Ilie, pe o potecă
mică, până la vârful Kapsalei, după ce te abați un pic la stânga de pe cărarea principală
vei vedea o mică, dar bine întocmită colibă. În ea mai mult de treizeci de ani s-a nevoit
în post și rugăciune celebrul stareț Nicodim Aghioritul, care a murit la începutul acestui
©
635
OS
secol [XIX]. Nu departe de această colibă se află și chilia Întâmpinarea Domnului, în care
ISM
mai bine de 30 de ani s-au nevoit cei doi ruși, tată și fiu (după trup), schimonahul Chiriac
(decedat în august 1891), și fiul (și ucenicul) elevul său - ieromonahul Victor. În această
chilie a trăit o iarnă întreagă, când a fost în Sfântul Munte, faimosul stareț Ștefan, acum
trecut la cele veșnice, întemeietorul unei mănăstirii de călugări după regulamentul athonit
în apropierea orașului Vyatka, «pe Fileyka». Bisericuța din chilie este mică, dar curată,
iconostasul cu motive rusești și foarte îngrijit, pentru condițiile de pustie. În jurul chiliei,
EL
o mică suprafață este plantată cu viță-de-vie, smochini, nuci și alți pomi fructiferi, numai
că în număr mic. Există, de asemenea, și un dud mare”500.
După moartea tatălui său, părintele Victor, dimpreună cu alți patru frați, reuși cu
GH
bine să ducă la bun sfârșit ceea ce a început. El a făcut tot ce-i sta în putere pentru a
menține duhul de rugăciune în chilie. Slujea zilnic Liturghia, făcând, în plus, și pravila
pustnicească, stabilită de tatăl său. Nu se îngrijea de extinderea chiliei și de înmulțirea
fraților. Cinci frați fiind la număr, ei își duse cu demnitate până la sfârșit crucea viețuirii
în comun. Părintele Victor nu și-a părăsit niciodată chilia, deși uneori exista o mare
AN
nevoie pentru aceasta, dar el își punea toată încrederea în providența lui Dumnezeu și
nu-i păsa de cele lumești. Și, într-adevăr, Domnul îi mângâia atunci când aveau cea mai
mare nevoie: s-au găsit și donatori, au primit și ajutor material de la Russik, astfel încât,
fără a ceda gândurilor lumești și deșarte, puteau trăi în liniște și pace, dedicând tot timpul
EV
rugăciunii și desăvârșirii duhovnicești.

În anul 1904 părintele Victor a fost tuns în schimă cu același nume. Când a murit, nu
se știe, se pare că pe la sfârșitul anilor 20 ai secolului al XX-lea.
RA
Schimonahul Ioan (Garus)

ITU
Schimonahul Ioan501 (în lume, Ilie Garus) s-a născut în anul 1833 într-o familie de țărani
din regiunea Cernăuți, Bucovina. Tatăl său era moldovean, iar mama lui ucraineancă. Ilie
a fost căsătorit și a avut două fiice.
ED
500
mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator pentru anul 1891. M., 1891.
501
athoniți îmbunătățiți ai secolului al XIX-lea. Jordanville, 1988, pag. 158; Interlocutorul edificator pentru
anul 1894. M., 1894.
©
636
OS
Schimonahul Ioan (Garus)
Îndeletnicirea lui preferată era să citească Psaltirea, așa că toți îl respectau și, în caz
ISM
de deces, îl invitau să-i citească celui decedat. Curând el rămase văduv și, împreună cu
familia sa, se mută cu traiul în gubernia Kameneț-Podolsky. Aici el trăi o perioadă scurtă
de timp, plecând împreună cu tatăl său la Mănăstirea Schimbării la Față din apropierea
localității Bershad, iar pe fiicele sale le-a trimis la o mănăstire din Volynia.
Poslușnicul Ilie, după moartea părintelui său, decise să meargă la Athos. Luând foaia
de plecare, a mers la Odessa, unde și căzu grav bolnav. În această stare fiind, el făgădui:
EL
dacă se va face bine, va merge la Athos, se va face călugăr, nu va mânca nici brânză, nici
ouă, nici lapte, nici pește, nici ulei. Curând după aceea el se făcu bine și, după ce primi
permisiunea, plecă din Odessa spre Constantinopol și de acolo la Athos.
GH
Având marea dorință și râvnă de a imita pe vechii mari asceți în viața lor postnică și
pustnică, Ilie porni în călătorie prin Sfântul Munte, căutându-și un învățător duhovnicesc.
În acea vreme, pe Kerasa, în peștera unei stânci abrupte se nevoia în tăcere un sârb, cu
numele Pahomie, la care ajunse Ilie, rugându-l să-l ia ca ucenic. Părintele Pahomie aflând,
din povestirile sale, despre viața lui din trecut, văzând și râvna lui pentru o viață ascetică
AN
strictă, îl acceptă, cu timpul tunzându-l în schimă cu numele Ioan.
Tunzându-l în schimă, părintele Pahomie nu i-a scos postul pe care îl făgăduise înainte,
ci îi hărăzi să-l țină până la moarte. La un moment dat, părintele Pahomie, voind să-și
încerce ucenicul în tăierea voiei sale, îi porunci să mănânce tot ceea ce i se oferea, lucru
EV
pe care părintele Ioan l-a împlinit fără îndoială. Văzând această ascultare față de porunca
sa, părintele Pahomie îi permise din nou să țină pravila postului.
Șaisprezece ani a trăit el împreună cu starețul său, nevoindu-se în diferite fapte de
pocăință și înfrângere a cărnii. Când îi veni sfârșitul zilelor sale, starețul Pahomie adormi
în pace, lăsând părintelui Ioan ca moștenire ascetismul, pustnicia și postirea.
RA
Toată viața sa în Muntele Athos, asemeni starețului său, părintele Ioan a aspirat la cea
mai adâncă tăcere, la o distanță cât mai îndepărtată de locuințele altora. Din acest motiv,
el se muta adesea de la un loc la altul, dacă vedea vreun obstacol pentru tăcere.
La un moment dat el a locuit în diferite colibe la Kerasa, unde a avut trei sau patru
ITU
ucenici. De trei ori a locuit în pustia Noua Tebaidă, unde a construit patru colibe. Locuind
aici, deseori se adâncea în cele mai retrase locuri. În astfel de călătorii, el lua cu sine
pesmeți, un topor, o lopată, un târnăcop, un ceainic și un înveliș de pânză - toate puse într-
un sac și duse pe umeri. Obosit sau la apropierea nopții, el se oprea undeva într-o poieniță,
curăța locul, arunca învelișul de pânză peste ramurile copacului de deasupra capului său
ED
și astfel își amenaja un cort. În caz de lipsă de provizii sau de apă, nu era prea îngrijorat,
petrecând astfel câteva zile în șir.
Pravila de biserică el și-o făcea cu metanierul. Pentru canonul de la chilie el făcea
timp de două ore rugăciunea inimii. Tot restul timpului citea, cugeta la cele sfinte, însă
©
637
OS
cea mai mare parte a timpului o folosea la rugăciune. În chilie nu avea nici scaun, nici
ISM
pat, nimic. Nu se culca niciodată, ci întotdeauna dormea într-o poziție șezând pe podea
pe o bucată de pâslă. Carte nu prea știa , în schimb foarte clar și răspicat explica locurile
dificile din scrierile ascetice ale sfinților părinți și din Sfânta Scriptură. Uneori, cu ochiul
său lăuntric, el vedea uneltirile vrăjmașului atât de clar, de parcă ar fi fost aievea. De la
șederea continuă în rugăciune, el devenise foarte blând și răbdător.
Ucenicii care trăiau împreună cu el, trebuiau, de asemenea, să țină pravila postului,
EL
dându-le foarte rar dezlegare pentru ulei și vin. Părintele Ioan se împărtășea cu Sfintele
Taine după putință săptămânal. Un ucenic spunea că îl văzuse odată pe părintele Ioan,
care mergea spre chilia sa după Sfânta Împărtășanie, strălucind mai mult decât soarele.
GH
Acest ucenic abia peste un an și jumătate se hotărî să-i spună bătrânului cele văzute de
el, cerând să-i explice motivul pentru care s-au întâmplat toate. „Pentru ca tu, - răspunse
bătrânul, - să ai încredere în mine!” Părintele Ioan făcea zilnic privegherea, începând de
cu seară și terminând în ziua următoare. În acest timp el se afla în rugăciunea minții.
La sfârșitul vieții sale, părintele Ioan a părăsit Tebaida, intrând în cel mai adânc
AN
pustiu dintre Katunaki și Kerasa, deasupra mării. Dar aici el nu a trăit mult timp. Între
timp, în schitul Sfântului Vasile, de el își aminti părintele Barnaba, un foarte apropiat lui
stareț în duh. Chemându-l pe ucenicul său, părintele Barnaba l-a trimis ca să-l viziteze
pe părintele Ioan și să afle dacă acesta mai trăiește. Ajuns la el, ucenicul îl găsi abia viu.
EV
Când s-a întors la părintele Barnaba cu acest mesaj, el îl trimise de îndată la duhovnicul
rus, părintele Irodion, care locuia în același schit, dar nu l-a găsit acasă. De acolo, el
fugi la părintele Ignatie, duhovnicul bulgar de la Katunaki, dar, până ajunse acesta la
pustie, părintele Ioan, fără să mai aștepte, își dădu duhul în mâinile Domnului. Acest
lucru se întâmpla la 11 noiembrie în anul 1892. În acest loc imediat a fost îngropat.
RA
Întreaga lui viață din Athos el a lucrat continuu rugăciunea minții, atingând un nivel
înalt în această îndeletnicire. Cei apropiați lui spuneau că a fost învrednicit de numeroase
viziuni duhovnicești, mulți dintre asceți căutându-l pentru sfat.
ITU
ED
©
OS
Schimonahul Visarion (Kikodze)
ISM
Schimonahul Visarion (Kikodze)
Părintele Visarion502 s-a născut în anul 1807 în principatul Guriisc al regatului
EL
Georgian. La sfântul botez i s-a dat numele de Vasile.
Părinții lui − protopopul Maxim și soția sa Ana − au aparținut unei familii nobile,
Kikodze. Tatăl lui a slujit la curtea prințului suveran Guria Mamiya Gurieli, care a murit
GH
în anul 1810, la scurt timp după ce trecu, în mod voluntar, cu tot principatul său, sub
stăpânire rusească. La acel timp, educația tinerilor, atât cea laică cât și cea clericală,
începea de acasă, sub supravegherea părinților și a celor mai vârstnici din familie, și se
termină între pereții mănăstirii. Drept manuale serveau cărțile de slujbă bisericești și
scrierile patristice, care se aflau în biserici, dintre care majoritatea erau scrise de mână.
AN
O astfel de educație primi și Vasile: în primul rând acasă, sub supravegherea părinților
lui, apoi în Mănăstirea Namarnevi, aflată în districtul Lechkhumi, provincia Kutaisi, unde
locuia bunicul din partea tatălui său − fostul preot Gherasim, iar acum schimonahul
Gherasim. După moartea bunicului său, Vasile plecă imediat de acasă, mergând la Sfântul
EV
Munte Athos.
În anul 1835, în vârstă de 28 de ani, Vasile debarcă pe coasta Muntelui Athos. Intenția
lui a fost în primul rând de a-l vedea pe celebrul la acea vreme ascet georgian Benedict
(Kiotișvili)503, care trăia în mănăstirea Iberică ivirită.
Starețul s-a bucurat mult de sosirea lui, l-a primit cu amabilitate și i-a spus: „De mult
RA
timp îmi doream să-mi fac un ucenic cu care să trăiesc într-o chilie aparte, dar nu am
putut găsi nici un georgian”.
Astfel, părinte Benedict, luându-l ca ucenic pe Vasile, ceru el însuși de la stareții
mănăstirii ivirite binecuvântarea de a se retrage, pentru tăcere, la chilia Sfântului Ilie,
ITU
situată pe un deal înalt, vis-a-vis de mănăstire, dimpreună cu ucenicul său Vasile.

După aceea, părintele Benedict îl tunse pe Vasile în chipul îngeresc, adică în schimă,
numindu-l Visarion.
502
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Interlocutorul edificator pentru anul 1896. M., 1896,
p. 22.
ED
503
Ieroschimonahul Benedict (Kiotișvili), născut în Șorapansk, gubernia Kutais. În unele surse nume-
le lui este Magaradze. Fiul unui preot. A venit la Athos în anul 1816. A locuit în mănăstirea Iver, iar din
1834 − la chilia Sfântului Proroc Ilie. A răposat în anul 1862. A se vedea biografia sa în cărțile: Interlo-
cutorul edificator pentru anul 1896; Antonie (Athonitul), ieromonah. Viața asceților athoniți îmbunătățiți
ai secolului al XIX-lea. Jordanville, 1988; sau edițiile lavrei Sfântului Serghie, 2010.
©
639
OS
În jur de 30 de ani a trăit Visarion împreună cu starețul său și sub înțeleapta lui
ISM
îndrumare duhovnicească, urcând treptele ascetismului. Apoi, încă alți 30 de ani după
binecuvântata moarte a starețului său, care avu loc în anul 1862. Viața în smerenie și
nevoință a starețului Benedict era cunoscută numai de Dumnezeu- Atoatevăzătorul,
celor din afară neputând a li se descoperi, întrucât părintele a fost un mare iubitor
de tăcere profundă. După fericita plecare la cele veșnice a starețului său, părintele
Visarion, necunoscând bine nici greaca, nici rusa, nu intra în dialog aproape cu nimeni.
EL
Însă pentru cunoașterea stării duhovnicești a părintelui Visarion nu era nevoie de
conversații lungi cu el, deoarece avea o astfel de umilință și simplitate, încât adesea
devenea asemenea unui copil mic și era de ajuns ca să-l privești doar în ochi, ca să
GH
cunoști și să te pătrunzi de înălțimea duhului său. Este clar că inima lui a fost curățită
ca urmare a rugăciunii lungi și persistente. El se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus,
iar acest continuu exercițiu de invocare a ajutorului Preadulcelui Iisus regenerează
sufletul evlavioșilor asceți, făcându-le firea, de multe ori aprinsă de mânie, blândă și
smerită, asemenea unui prunc. Dar ei nu devin niște prunci obișnuiți, ci niște prunci în
AN
Hristos Iisus, așa cum spune Apostolul: „..Cu răutatea fiți prunci, iar cu mintea, fiți
desăvârșiți“ (1 Corinteni 14, 20).
La marile praznice mănăstirești părintele Visarion venea la mănăstirea ivirită și
ajuta celor de acolo, care-l invitau. De cele mai multe ori a fost invitat la chiliile unor
EV
stareți bătrâni ca să ajute ucenicilor la pregătirea și servirea mesei. Lucrătorii de pe la

mănăstiri, cunoscând bunătatea părintelui Visarion, care pe atunci încă nu era stareț,
mereu forfoteau în jurul chiliilor, unde era el de ajutor. Și când trecea el cu o tavă mare,
încărcată cu diferite gustări, era asaltat de câțiva oameni, care-i cereau să le dea și lor
ceva. Părintele Visarion, ca și cum nu le-ar fi dat nicio atenție, pe drum împărțea aproape
RA
jumătate din conținutul tăvii. Văzând acest lucru, ucenicii se plângeau la stareții lor de
această samavolnicie a bunului părinte Visarion. Aceștia însă, cunoscând simplitatea firii
lui, duceau doar discret degetul la buze, îndemnându-i astfel să tacă.
Uneori careva dintre călugări aducea vorba, în prezența lui, despre problemele din
ITU
mănăstirea ivirită, trecând involuntar și la judecarea stareților mai nemiloși, exprimându-

și nemulțumirea. De îndată ce auzea părintele Visarion aceste bârfe, niciodată scuzabile,
imediat încerca să-i oprească, „Nu, nu, stareții noștri sunt buni, foarte buni; ei ne hrănesc,
ne îmbracă, Dumnezeu să-i păzească!”
El nu purta niciodată haine, lenjerie sau pantofi noi. Și dacă se întâmpla că cineva din
ED
mănăstire îi dădea ceva lucruri noi, el le dăruia pe acestea unei alte persoane. El, în caz
de nevoie, se mulțumea și cu cele ponosite.
La sfârșitul vieții sale starețul a suferit timp de mai mulți ani de obișnuitul la Athos
reumatism: degetele la mâini le avea încovoiate, iar când stătea culcat, un braț trebuia să-l
©
640
OS
Schimonahul Grigorie (Ratiani)
țină mereu ridicat, prins într-o buclă agățată de tavan. Cu Sfintele Taine ale Trupului și
ISM
Sângelui lui Hristos starețul se împărtășea de fiecare dată, când era cu putință, întrucât
ucenicul său cel mai vârstnic, ieroschimonahul Hristofor, cel cu părul alb ca zăpada și
reumatic și el, săvârșea adesea Sfânta Liturghie, împărtășindu-și starețul.
În octombrie 1893 părintele Visarion căzu cu totul la pat, de unde nu s-a mai ridicat.
El era atât de slăbit, încât nu putea rosti complet nici rugăciunea lui Iisus, adică „Doamne,
EL
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul“, ci numai în șoaptă
mereu repeta: „Doamne ... Doamne ...“ (în georgiană: Upalo, Upalo − cu accent pe prima
și pe ultima literă).
Împărtășit cu Sfintele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, cu rugăciunea pe
GH
buze, părintele Visarion și-a dat în liniște și pace duhul în mâinile lui Dumnezeu la 9
octombrie în anul 1893.
A doua zi, 10 octombrie, i-a fost făcută înmormântarea, la care au participat doi
arhimandriți și proestoși* de onoare (greci) de la Mănăstirea Iviron și aproape întreaga
AN
frăție a chiliei georgiene a Sfântului Ioan Teologul.
Starețul Visarion a trăit în Muntele Athos 58 de ani, dintre care 27 de ani poslușnic
al starețului Benedict, și tot timpul într-un singur loc, numit chilia Sfântului Proroc
Ilie.
EV
RA

ITU
Schimonahul Grigorie504 (în lume, Gheorghe Ratiani) s-a născut în jurul anului 1820
într-o familie nobilă din provincia Kutaisi. Băiatul la botez a fost numit Gheorghe.
Despre viața lui Gheorghe Ratiani până aproape de vârsta de 35 de ani și despre felul
cum și unde a petrecut el acest timp, nu se știe nimic. Știm că nu a fost căsătorit. Se
poate presupune că toată această perioadă s-a aflat în sânul familiei sale, desăvârșindu-se
ED
în credința creștină, citind viețile sfinților și literatura patristică, apoi ajuns la vârsta
504
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Denasie (Iușkov), schimonah. Însemnări ale unui
călugăr rus athonit despre călătoriile sale prin mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator
pentru anul 1896. M., 1896, pag. 124-126.
©
641
OS
de 35 de ani a mers în taină la Ierusalim și de acolo la Sfântul Munte, pentru a intra în
ISM
mănăstire.
Fără să spună nimănui despre intenția sa și fără să se consulte cu nimeni, fără de mijloace
pentru a-și obține un pașaport, el plecă în taină de acasă, hotărât să ajungă la Ierusalim.
Dar tocmai în acest moment începu războiul din Crimeea, și trupele comandantului militar
turc Omar Pașa ocupă cea mai mare parte a Georgiei la o distanță de 50 de verste de
Tiflis. Toate drumurile către porturi au fost blocate și nu exista nicio cale de a părăsi
EL
Georgia. Dar Gheorghe căuta insistent căi de realizare a planului său și nu se temu să
se adreseze chiar și superiorilor turci. Când Omar Pașa poposi în Zugdidi, el imediat se
înfățișă la el cu rugămintea de a fi primit în audiență.
GH
Presupunând că necunoscutul georgian dorește să-i transmită ceva de importanță
deosebită, Pașa ordonă să fie adus. În acel moment, la Pașa în vizită erau doi demnitari
importanți: unul englez și unul francez. Gheorghe, prezentat fiind la Pașa, îi spuse că
dorește să viziteze Ierusalimul, dar nu deține mijloace necesare, de aceea îl roagă să-i
acorde posibilitatea de a merge acolo. Pașa, în dorința de a fi pe plac oaspeților, dădu
AN
ordin să îl trimită imediat la destinație cu vaporul. Dar nu se știe de ce natură a fost
ordinul acestui pașa, deoarece evenimentele ulterioare au contrazis duhul ordinului său.
Până la Trapezunt Gheorghe a ajuns cu bine, dar aici începură încercările lui. Pașa,
suspectându-l că ar fi spion, ordonă să fie aruncat în închisoare. Sărmanul nobil a fost
EV
aruncat într-o pivniță umedă, unde se vărsa cărbunele ars și unde nu era aer curat
necesar pentru respirația liberă. Apa, pâinea și pesmeții le primea tot aici. În acest loc
a fost ținut sau, mai degrabă, chinuit timp de șase luni. După șase luni de suferință în
această pivniță de cărbuni, el a fost trimis la Constantinopol, unde, din nou, a fost pus
RA
în închisoare împreună cu alți prizonieri de război ruși. Patriarhul grec, grecii bogați
și ambasadorul german trimiteau milostenie prizonierilor, iar ambasadorul german i-a
și vizitat personal, consolându-i. Dar condiția prizonierilor era absolut oribilă. Numai
după sfârșitul războiului au fost eliberați cu toții. A fost eliberat cu ei și Gheorghe, care
veni la Patriarhul Chiril al VII-lea de Amasia (1855-1860), cerând Sfinției Sale să-l
ITU
ajute să ajungă la Sfântul Munte Athos. Patriarhul l-a primit cu multă dragoste, dându-i
ocazia să plece la Athos.
Ajuns la Sfântul Munte, obosit și epuizat de captivitate, Gheorghe a mers la părintele
Benedict (Kiotișvili), care la acel moment trăia în chilia Prorocului Ilie dimpreună cu
părintele Visarion (Kikodze). El a fost adoptat de ei și, în curând, tuns în monahism cu
ED
numele Grigore.
Ca prizonier, Grigore vrând-nevrând se obișnui cu greutățile multiple, cu foamea, cu
frigul, și cu orice alt necaz asociat cu viața de prizonier, mai ales în mâinile turcilor, care-i
©
642
OS
considerau pe creștini a fi niște animale necurate. Devenind monah athonit și nevoindu-se sub
ISM
îndrumarea părintelui Benedict, cel aspru postitor și iubitor de tăcere, părintele Grigore
deveni unul dintre cei mai zeloși postitori și rugători.
Părintele Grigore avea unul dintre cele mai neprețuite daruri ale lui Dumnezeu − darul
lacrimilor. Pentru a se antrena în trezvie și în mai multă băgare de seamă față de sine
însuși, el se plimba noaptea în jurul mănăstirii, acesta fiind cel mai potrivit moment pentru
practicanții asceți. Căci anume noaptea, când toate, după oboseala zilei, se scufundă în
EL
somn, înduhovniciții asceți sunt treji, cercetând adâncul păcătoșeniei lor, adesea cu multe
lacrimi amare și tânguire strigând către Domnul Cel Milostiv după ajutor și iertare de
greșale, alteori, cu sentimente de recunoștință față de Domnul pentru nenumăratele Lui
GH
binefaceri trimise peste întreg neamul omenesc, peste el însuși și peste întreaga făptură,
vărsând izvoare de lacrimi dulci de recunoștință.
La fel simțea și retrăia și părintele Grigore nopțile sale de nesomn și trezie. Darul
plânsului este unul dintre cele mai prețioase daruri, dar, în același timp, el este primit
AN
de Binefăcător ca o jertfă a omului, care este răsplătită cu generozitate de Iubitorul
Dumnezeu.
Părintele Grigore în timpul vieții sale pe Athos nu a băut nici vin, nici rachiu (vodcă).
Niciodată el nu și-a îngăduit nimic în plus. Adesea, mai ales pe timp de noapte, el
EV
își biciuia trupul său, astfel încât să nu-i fie piedică în năzuințele sale duhovnicești,
dormea pe podeaua goală, și atunci foarte puțin. Cu toată această strictă nevoință, el
era suficient de puternic, adesea slujea călugărilor infirmi, făcând și ascultările mai
grele pentru ei.
Toate slujbele de zi și de noapte el le citea de unul singur, aflându-se mereu în frica
RA
de Dumnezeu. În mănăstirea sa (Iviron), la sfatul povățuitorului său duhovnicesc,

înțeleptului părinte ieromonah Teodosie (Eristavi), mergea foarte rar, doar la cele
douăsprezece Praznice Împărătești. Căci drumurile dese puteau atrage după sine și
unele cunoștințe nedorite cu călugări și pelerini, orice contact inutil cu oamenii fiind în
ITU
stare să dea hrană pentru bârfe și condamnări, ceea ce părintele Grigore considera a fi
un păcat de moarte.
În cele din urmă, după 35 de ani de asceză strictă, veni vremea ca părintele Grigore să se
retragă în veșnicia cea fără de vârstă. Sâmbătă seara, 6 ianuarie 1890, părintele Grigore
își dori să meargă la mănăstire. Acolo văzu pe toți frații, cerându-le binecuvântarea și
ED
rugăciunile lor sfinte. De acolo a mers la fostul Patriarh al Constantinopolului Ioachim al

III-lea (1878-1884), aflat la odihnă în Muntele Sfânt, aflat la mai puțin de o oră de mers pe
jos de la Mănăstirea Iviron. Ne găsindu-l pe Patriarh, părintele Grigore s-a întors acasă. A
©
643
OS
doua zi, duminică, în timpul Vecerniei, el a plâns mult. În curând se îmbolnăvi, petrecând
ISM
două zile într-o stare de inconștiență (leșin). Când se trezi, el ceru să fie mărturisit și
împărtășit cu Sfânt Trupul și Sângele lui Hristos. La dorința sa personală, duminică,
14 ianuarie, veni ca să-l viziteze părintele Teodosie, îndrumătorul său duhovnicesc de la
chilia georgiană a Sfântului Ioan Bogoslovul.
Părintele Teodosie, cunoscând din scrierile patristice și din povestirile altora, că
vrăjmașul mântuirii noastre pe parcursul întregii veți nu renunță la posibilitatea de a țese
EL
intrigi și de a pierde pe cei nevoitori, mai ales în ultimele lor clipe, pândindu-i ca să-i prindă
în plasele lui „de va fi cu putință”, „și pe cei aleși“ (Matei 24, 24; Marcu 13, 22), încercă
să-i ridice moralul și să-i reaprindă flacăra credinței și, arătând spre Sfânta Răstignire,
GH
zise: „Privește acum la Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul neamului
omenesc”. Epuizat, părintele Grigore privi cu umilință chipul Celui Răstignit pentru
păcatele lumii, și o rază de bucurie trecu pe fața lui. Acest lucru a arătat clar credința lui
vie și faptul conștiinței sale că pleacă în veșnicie cu nădejde la mila lui Dumnezeu. Astfel,
AN
spovedit și împărtășit, la 14 ianuarie în anul 1890 schimonahul Grigore își dădu în pace
duhul în mâinile lui Dumnezeu.
EV
Ieroschimonahul Evghenie (Durnovo)

RA
Ieroschimonahul Evghenie a fost fiul unui general, rudenie a Ministrului Afacerilor

Interne al Imperiului Rus, Ivan Nicolaevici Durnovo (1834-1903). Evghenie a fost militar,
și în gradul de locotenent a participat la apărarea orașului Sevastopol în perioada anilor
1853-1855. A fost un om foarte învățat, vorbea mai multe limbi.
ITU
După retragerea din armată, a intrat în Mănăstirea rusească Nicolo-Ugreshsk, unde

a fost tuns călugăr și hirotonit preot. Inițial a fost ucenicul și chilielnicul arhimandritului
Pimen, starețul Mănăstirii Nicolo-Ugreshsk, fiind apoi blagocin, tipicar și regent.
La Muntele Athos a ajuns pe la sfârșitul anului 1876, ca pelerin, dar izbucnirea
ED
războiului ruso-turc nu i-a permis să se întoarcă acasă. Se așeză cu traiul într-o colibă
pustnicească din Schitul Kavsokalivia. O scurtă istorie a vieții sale în Muntele Athos ne
dă părintele Denasie (Iușkov): „Recent, chiar acolo în Kavsokalivia, se nevoia în tăcere,
împreună cu ucenicul său, un anume părinte Evghenie, ieromonah de la Mănăstirea
©
644
OS
Ieroschimonahul Evghenie (Durnovo)
Ugreshsk, care de mai mulți ani locuia în Muntele Sfânt. Însă în urma unor neplăceri,
ISM
cauzate lumii sale duhovnicești, el vându chilia sa, iar întreaga sumă primită pentru ea
i-a fost furată de ucenicul său, care apoi a dispărut nu se știe unde. Acum [în 1889] el
rătăcește prin Kapsala. Stă într-o colibă mică, aflată într-un loc foarte nepopulat. Lângă
ea are un butuc de viță de vie, câțiva cireși și un smochin. În Athos el nu a liturghisit, ci
a trăit foarte modest”505. Ultimii ani ai vieții sale părintele Evghenie i-a petrecut în chilia
Sfinților Arhangheli la Kapsala.
EL
Părintele Evghenie a colaborat activ cu bibliotecarul Mănăstirii Sfântului Pantelimon,
părintele Matei, pe care l-a ajutat să adune cărți vechi și manuscrise, i-a dat sfaturi
cu privire la editare și a corespondat cu el506 pe chestiuni duhovnicești. Întru marea sa
GH
smerenie, el, într-una din scrisori se numește pe sine trândav, la care părintele Matei în
răspunsul său se arată a nu fi de acord cu aceasta. Apoi părintele Evghenie în scrisoarea
următoare explică ceea ce avea el în vedere: „Ba da, este pentru mine lucru demult
încercat; principalul motiv al acestei trândăvii fiind, însă, lipsa de capital monastic, adică:
de umilință binecuvântată, de deprinderi administrative, atât în lume, cât și în mănăstire,
AN
și, sincer vorbind, lipsa slujirii, căci cam greu îi vine unui preot, care nu slujește și, pe
deasupra, nevoit, la bătrânețe, să se ia la întrecere cu tinerii la ascultări... Eu însă nu
sunt stăpânit de căutări, mulțumesc lui Dumnezeu, deși în repetate rânduri, fiind aici, la
Muntele Athos, am primit invitația de a fi stareț în Rusia, dar, cunoscându-mi slăbiciunea
EV
și amintindu-mi de sfatul sfinților părinți (a Sfântului Varsanufie cel Mare) precum că cel
neputincios nu are altă cale de mântuire, decât fuga și smerenia, renunț la onoruri, găsind
mai cu cale a mă adăposti la umbra smeritei înțelepciuni”507.
Desigur, părintele Evghenie era departe de trândăvire, el făcându-și zilnic strictul
canon la chilie, pe lângă aceasta ocupându-se de grădina sa de legume și de gospodărie
RA
în general. Deși își ascundea cu multă grijă nevoințele sale, totuși despre strictețea vieții
sale existau multe zvonuri la Athos. Într-una din ultimele sale scrisori către părintele
Matei starețul scrie: „Desele boli și neputințe îmi amintesc de apropierea bătrâneții și
după ea, implicit, și a morții..., iar eu nu sunt încă gata pentru o întâlnire demnă cu
această nesuferită musafiră. Rugați-vă Maicii Domnului pentru neputinciosul anahoret, ca
ITU
să-mi dăruiască mie Domnul, prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, sfârșit creștinesc
și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată, căci de la El sunt toate”508.
Părintele Evghenie a murit la 25 ianuarie în anul 1893 în coliba sa și a fost îngropat
în cimitirul Schitului Sfântului Andrei.
ED
505
mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator pentru anul 1903. M.,1903, pag. 371.
506
507
AMRPA. Doc. nr. 1490, pag. 18-20.
508
AMRPA. Doc. nr. 1490, pag. 50-51.
©
645
OS
ISM
Ieroschimonahul Evghenie (Mordasov)
Ieroschimonahul Evghenie509 (în lume, Efim Ivanovici Mordasov) a fost un țăran din
EL
gubernia Stavropol. Încă de tânăr a intrat în Mănăstirea Sarov, unde a fost tuns călugăr
cu numele Eustratie. După ce a trăit în mănăstire timp de douăzeci și cinci de ani, a dorit
să meargă la Athos pentru o viață monahală mai riguroasă.
GH
În anul 1878 el sosi la Athos și se așeză într-o colibă pustnicească în Kapsala. Aici
a fost tuns în schimă cu numele Evghenie și hirotonit ca ieromonah. Curând el deveni
duhovnicul tuturor pustnicilor și ostenitorilor de la Kapsala. El era iubit de toți pentru
smerenie, simplitate, istețime și discernământ. Timp de 50 de ani de viață monahală, el
dobândi o mare experiență duhovnicească, pe care cu umilință a împărtășit-o fraților. El
AN
era mereu ocupat cu treburi: slujea, mărturisirea, alina și îndruma pe cei muribunzi. Cu
toții era la fel și toată lumea își găsea în el mângâierea. Ultimii ani ai vieții sale părintele
Evghenie i-a petrecut în chilia Sfântului Nicolae (Belozerska).
Părintele Vladimir (Kolesnikov) în jurnalul său relatează un episod interesant din
EV
viața părintelui Evghenie: „Într-o zi aici [în Belozerska], fiind el [părintele Evghenie] la
masa de prânz cu Patriarhul Ioachim [Patriarhul Ecumenic Ioachim III, de ceva timp
locuia în Muntele Athos], îi zise acestuia: Sunteți Patriarh de Constantinopol, Patriarh
Ecumenic, iar eu «... sunt patriarh de Kapsala»510. Patriarhul nu se ofensă, ci îl numi
«confrățior»(513). La prima vedere, îndrăzneața declarație a părintelui Evghenie nu a fost,
RA
de fapt, nimic altceva, decât o încercare a

părintelui Evghenie de a se smeri pe sine,
făcând haz de silita sa poziție de duhovnic
al pustnicilor de la Kapsala”.
ITU
Părintele Evghenie a murit pe 10 martie

(după alte surse, pe 2 ianuarie) anul 1898
la chilia Belozerska. Odată, părintele Petru
(Krutiko), starețul chiliei Belozerska,
invită pe Patriarhul Ioachim pentru a citi o
ED
rugăciune peste osemintele unor morți mai

509
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Alexandru, arhimandrit. Mănăstirea athonită rusă
a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, numită Belozerka. Kareia, 1912, pag. 26.
510
©
646
OS
Ieroschimonahul Teodosie (Eristavi)
de demult. Patriarhul își aminti de părintele Evghenie și întrebă: „Unde este confrățiorul
ISM
meu“. Ei i-au răspuns că deja au trecut doi ani și jumătate de la moartea sa. Atunci
patriarhul a binecuvântat să i se deschidă mormântul, deși nu trecuseră încă nici trei ani.
Au deschis mormântul și s-a dovedit că osemintele lui erau curate, de culoare galbenă. Și
Patriarhul a zis: „Întru înțelepțire a trăit acest om”511.
EL
GH
Ieroschimonahul Teodosie (în lume, Teodor Gheorghevici Eristavi) era originar din
provincia Kutaisi, descendent al unei familii princiare vechi georgiene. Unul dintre marii
AN
reprezentanți ai acestui neam, celebrul comandant georgian al secolului al X-lea Tornike
Eristavi, a fost întemeietorul Mănăstirii georgiene Iviron din Muntele Athos. Nu există
nicio îndoială că părintele Teodosie a fost un demn succesor al glorioasei tradiții al acestui
neam, ceea ce confirmă necunoscutul cronicar rus de la Mănăstirea Sfântului Pantelimon.
EV
El scrie: „Această personalitate strălucitoare merită nu doar o scurtă schiță biografică,

pe care ne-o propunem aici, ci o poveste a întregii lui vieți și, să dea Bunul Dumnezeu, ca
cineva din rândul multor lui sinceri admiratori, mai devreme sau mai târziu, să o scrie și
să o dezvăluie lumii”512. Iar binecunoscutul cercetător al Athos-ului P. V. Troițky astfel
adeverește spusele cronicarului: „Destoinic a împodobi istoria Athos-ului nu numai prin
RA
originea sa, ci și prin viața sa monahală”513.

Teodor Gheorghevici s-a născut într-o familie princiară georgiană din regiunea Racha.
A absolvit Gimnaziul din Kutaisi. În anul 1858 a intrat în Mănăstirea de călugări Gelati
cu hramul Nașterii Maicii Domnului, unde la 9 aprilie 1860 a fost tuns în mantie cu
ITU
numele Teodor. La 10 aprilie 1866 a fost hirotonit ierodiacon, iar la data de 25 decembrie
a aceluiași an − ieromonah de către Episcopul Gavriil (Kikodze) de Imeretia.
În anul 1880 părintele Teodor veni la Athos cu intenția de a rămâne acolo pentru
totdeauna. Dar aceasta nu era prima lui vizită la Athos, fapt despre care ne spune și
cronicarul necunoscut de la Russik: „Fiind încă poslușnic, apoi și ieromonah, dar încă
ED
destul de tânăr, el călători de două ori în cetatea sfântă a Ierusalimului pentru a se închina
511
512
513
Troițky P. V. Întâlniri athonite. M., 2002, pag. 53.
©
647
OS
la Sfântul Mormânt cel Dătător de Viață, cât și la alte locuri sfinte din Țara Sfântă, de
ISM
ambele ori ajungând și pe la Sfântul Munte Athos, astfel vizitându-l în persoană.
În anii șaptezeci ai secolului trecut [al XlX-lea] răposații stareți ruși ai mănăstirii
noastre, părintele Ieronim și părintele Macarie, îl împuterniciră pe ieromonahul Arsenie
(Minin), starețul paraclisului din Moscova, care aparținea mănăstirii athonite, să găsească
undeva în Caucaz, în fosta Ivirie sau în Georgia, un loc pentru construirea unei mănăstiri,
în caz de necesitate a unei strămutări de la Athos. Părintele Arsenie dimpreună cu alți
EL
câțiva călugări au mers în Caucaz, găsind acolo un loc potrivit, unde ulterior începu
construcția mănăstirii. Deci, părintele Arsenie mergea adesea cu treburi la Kutaisi, la
preasfințitul Gavriil (Kikodze), în eparhia căruia intra atunci și regiunea Suhumi, unde
GH
astăzi se află Mănăstirea Noul Athos, închinată Sfântului Simon Zlotul. Vizită părintele
Arsenie și Mănăstirile Motsametskom și Gaenatskom, unde îl întâlni pe părintele Teodor,
cu care în repetate rânduri a mers împreună la preasfințitul Gavriil. Astfel, părintele
Teodor luă și el parte atât la definirea locului pentru Mănăstirea Noul Athos, cât și la
AN
obținerea în acest sens a binecuvântării și dezlegării arhierești pentru amplasarea ei pe
locul fostei vechi biserici, închinate Sfântului Simon Zelotul sau Canaanitul. Părintele
Arsenie ținea legături strânse cu părintele Teodor, invitându-l chiar să viețuiască în noua
mănăstire, unde încă erau puțini monahi, domnind peste tot liniștea și pacea. Pentru
EV
început, părintele Teodor nu refuză trecerea în această mănăstire, însă mutarea propriu
zisă totuși nu a avut loc.
În anii șaptezeci, din Georgia, veni la Muntele Athos nobilului Vakhtang Barkalaja.
El a fost aici tuns în călugărie cu numele Benedict, după care achiziționă de la greci
o chilie veche cu o biserică antică, construind lângă ea una nouă, în numele Sântului
RA
Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. La părintele Benedict începură să vină spre a

viețui conaționalii săi georgieni, care-și doreau să devină monahi la Muntele Athos.
Părintele Benedict de multe ori vizită și Georgia și Imeretia. De fiecare dată trecând
și pe la Preasfințitul Gavriil, el îi îndemna pe toți să vină și la mănăstirea sa Noul-
ITU
Iviron. Într-una din aceste călătorii ale sale, Episcopul Gavriil se hotărî să meargă cu
părintele Teodor la Athos, cu ei împreună mergând și călugărul Gherasim [în schimă
Gheorghe], care provenea din nobilime. În mai 1881 au ajuns ei la Athos și au intrat în
rândul frăției chiliei georgiene a Sfântului Ioan Teologul, înființată de către părintele
Benedict514.
ED
Părintele Teodosie își câștigă în curând marea dragoste și respectul frăției chiliei
Sfântului Ioan Teologul, astfel încât peste zece ani părintele Denasie (Iușcov) scrie în
514
©
648
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia georgiană a Sfântului Ioan Teologul de pe timpul părintelui Teodosie.

Astăzi aproape complet distrusă.
notițele sale despre el deja ca despre duhovnicul acestei chilii: „Părintele Pahomie [călugăr
de la chilia Sfântului Ioan Teologul. - Comp.] anunțase pe starețul Teodor despre sosirea
RA
mea și că mă poate vizita. Până în acel moment, deși auzisem despre părintele Teodor o
mulțime de lucruri bune, dar personal nu-l văzusem încă niciodată. Câteva minute mai
târziu, ușa se deschise, lăsând să intre un călugăr înalt și slab, palid la față, cu ochi mari
și pătrunzători, cu barbă rară și alungită, ușor grizonată. După fața lui imediat ai fi putut
ITU
vedea în el un georgian, înzestrat în tinerețe cu frumusețe fizică. Acesta era părintele

Teodor. El se apropie de mine cu dragoste, și eu i-am făcut o închinăciune, cerându-i
iereasca lui binecuvântare. El mă binecuvântă, apoi mă salută monahicește, prin sărutarea
pe umeri, cu cuvintele: «Hristos a înviat!» − cerându-mi să iau un loc, el așezându-se în
fața mea pe un scaun lângă masă”515.
ED
Curând, părintele Teodor a fost tuns în schimă, fiind numit Teodosie. Prin viața sa
plină de cucernicie și înaltă duhovnicie el repede deveni faimos în întreg Athos-ul. Iată
515
©
649
OS
cum îl descrie pe el părintele Vladimir (Kolesnikov): „Fiind un vrednic lucrător..., starețul
ISM
este părinte duhovnicesc cu viață îmbunătățită, cinstit de mulți, dar foarte smerit și
grijuliu“516.
El se bucura și de respectul părintelui Denasie (Iușkov), care încerca întotdeauna
să capete îndrumări duhovnicești de la el, descriind virtuțile duhovnicești de
netăgăduit ale părintelui Teodosie. Cu admirație își amintește el un caz de manifestare
a uimitoarei ospitalități a smeritului stareț: „L-am rugat pe părintele Teodor [în
EL
schimă, părintele Teodosie] să-mi arate drumul spre Mănăstirea Iviron. Iar părintele
Teodor, amintindu-și, probabil, porunca Evanghelică a Dumnezeului-Om: «Iar de te
va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două» (Matei 5, 41), își exprimă personal
GH
dorința de a-mi fi ghid. Doar după ce am ajuns aproape de zidurile mănăstirii, noi
ne-am despărțit”517.
Părintele era mult cinstit și de pustnicii athoniți. Iată ce scria în anul 1909, după moartea
părintelui Teodosie, marele pustnic și schimonah Veniamin (Malișev) în scrisoarea sa
de răspuns către părintele Agatodor (Budanov), referitor la întrebarea despre înălțimea
AN
vieții duhovnicești a părintelui Ilarion (Kuzin): „Amintindu-mi de bogata (multilateral)
cugetare a răposatului părinte Teodosie georgianul, dau Laurii întâietății nu părintelui
Ilarion, ci răposatului părinte Teodosie”518.
Semnificativă este și poziția părintelui Teodosie în așa-numitul „caz georgian”. Deci,
EV
după cum s-a menționat mai sus, în anul 1869 la Muntele Athos veni ieromonahul
Benedict (Barkalaja), originar din provincia Kutaisi, care achiziționă de la Mănăstirea
Iviron o chilie părăsită, închinată Sfântului Ioan Teologul, începând cu sprijin financiar
din partea organizațiilor publice și de stat rusești și georgiene reconstrucția chiliei.
Un ajutor special în acest sens îl acordă și Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon de
RA
la Athos, și Schitul Sfântului Andrei. Cu un astfel de sprijin părintele Benedict reuși

în cel mai scurt timp nu numai să restaureze vechea clădire, ci să construiască și o
nouă biserică, adunând și un număr mare de frați (până la patruzeci). Toate acestea
nu fură pe placul stareților de la Mănăstirea Iviron, ei impunând diferite restricții în
ITU
dezvoltarea ulterioară a chiliei. Atunci părintele Benedict a hotărât să ia măsuri de

urgență: dobândind sprijinul Curții Imperiale ruse, a dat în judecată mănăstirea. Acest
proces a durat aproape patruzeci de ani și s-a încheiat cu consecințe catastrofale pentru
toți călugării georgieni care trăiau în Athos. În anul 1919 aproape toți au fost expulzați
din Athos.
ED
516
517
518
©
650
OS
Anume în acest caz, părintele Teodosie menținea o poziție specială: el fiind împotriva
ISM
căilor legale de soluționare a litigiilor cu mănăstirea ivirită, și propunând o altă cale,
duhovnicească, ceea ce a și realizat în măsura posibilităților. În ce consta sensul acestei
căi? Părintele Teodosie susținea că grecii sunt un popor credincios și singurul argument
pe care ei îl respectă și căruia se închină este sfințenia, drept exemplu părintele Teodosie
aducând înalta cinstire de către călugării greci a ieroschimonahului georgian Ilarion,
răposat în anul 1863. Prin urmare, în opinia părintelui Teodosie, călugării georgieni ar
EL
fi trebuit să se îngrijească nu de supremația juridică sau economică asupra mănăstirii
ivirite, ci mai degrabă de formarea unei frății înalt duhovnicești, a cărei sfințenie,
evlavie și moralitate creștină ar fi cauzat dorință călugărilor iviriți de a trata cu respect
GH
nevoințele lor.
Atâta timp cât părintele Teodosie a fost duhovnicul chiliei, el a încercat să conducă
pe această linie. Adevărat este faptul că el nu a putut obține respectul călugărilor
ivireni, în schimb el reuși să facă ceva mult mai important și mai semnificativ: multe
suflete încredințate lui, datorită tacticii sale mai sus-menționate, au evitat învrăjbirea și
AN
împietrirea, atingând sfințenia.
Urmând bine-cunoscutului proverb „Surcica nu sare departe de trunchi“ și voind a ne
imagina rânduiala vieții obștei monahale încredințate părintelui Teodosie, vom aduce un
exemplu de ospitalitate a părintelui Pahomie, chilielnicul părintelui Teodosie. „Curând,
EV
−scrie părintele Denasie (Iușkov), − veni la mine ca să-și exprime mulțumirea pentru
vizita făcută părintele Pahomie, chilielnicul duhovnicului frăției, ieromonahului Teodor, în
lume, prințul Teodor Gheorghevici Eristavi. Văzându-mă frânt de oboseală și plin tot de
praf, mai ales picioarele, părintele Pahomie înțelese a proceda după sfatul sfinților părinți,
adică a spăla picioarele călătorului. Ieșind din arhondaric, el se întoarse imediat cu un vas
RA
umplut cu apă și cu un prosop. Fără să spună un cuvânt, el puse jos vasul cu apă, alături
de mine, în tăcere voind a-mi spăla picioarele, care erau foarte murdare de praf.
Văzând toate acestea și realizând că acest lucru este pentru mine o prea mare cinste,
cu discreție am refuzat aceste servicii umile ale părintelui Pahomie. El ceru insistent să
ITU
nu-l refuz. Eu însă totuși am refuzat cu hotărâre un astfel de serviciu, pe care nu l-am mai
întâlnit în călătoria mea prin Sfântul Munte”519.
Care era starea de rugăciune în chilia părintelui Teodosie putem vedea din pilda dată
de părintele Denasie: „De rând era la biserică ieroschimonahul Iona520 [fiu duhovnicesc
ED
519
520
Ieroschimonah Iona (în lume, Iona Merabovici Khoștariya), un fost nobil din gubernia Kutaisi. El
a trăit în chilia Sfântului Ioan Teologul de la Mănăstirea Iver. A fost starețul chiliei. A răposat în anul
1919. Între anii 1882-1903 a scris scrisori egumenilor Macarie și Andrei (vezi arhivele MRPA, doc. nr.
©
651
OS
al părintelui Teodosie], descendent din nobilime. Și el slujea vecernia. Nu am putut să
ISM
nu observ că în tot timpul slujbei nu a privit decât numai în jos, undeva sub propriile lui
picioare, atât de concentrat și atent era el în timpul slujbei. Am rămas foarte impresionat
de aceasta”521. Și părintele Vladimir (Kolesnikov), fascinat de starea de rugăciune din
chilia georgiană, nota în jurnalul său: „Georgienii sunt cei mai buni călugări din Muntele
Athos”.
EL
Părintele Teodosie a purtat permanent corespondență cu stareții de la Russik, cerând
sfaturi cu privire la aspectele vieții duhovnicești și ajutor în a depăși greutățile lumești și
materiale522.
Părintele Teodosie a răposat la 25 mai în anul 1905.
GH
AN
Ieroschimonahul Partenie
EV
Ieroschimoahul Partenie s-a născut în gubernia Stavropol. În anul 1867, împreună

cu fratele său, ieromonahul Modest, veni la Athos și amândoi s-au așezat în chilia
Sfântului Mare Mucenic Artemie a Mănăstirii Marea Lavră. În anul 1877 părintele
Partenie deveni stareț al acestei chilii, în care trăiau aproximativ treizeci de frați ruși. Pe
teritoriul chiliei se afla și o veche biserică distrusă, având hramul Sfinților Arhangheli.
RA
Chilia avea un teren de pământ relativ mare. „Pământ, slavă Domnului, avem destul,
poate chiar și mai mult decât cei de la Schitul Sfântului Andrei”, − spunea părintele
Partenie pelerinilor.
Iată o caracterizare a starețului, făcută de pelerinii care s-au bucurat de ospitalitatea
ITU
lui: „Se spune că însuși părintele Partenie a contribuit în mod semnificativ la înflorirea
chiliei Sfântului Artemie, și, într-adevăr, este suficient să-i privești chipul lui inteligent,
ca să înțelegi cu ce putere este înzestrat acest om. El vine din Stavropol, și frații lui sunt
cei mai mulți de prin acele locuri.
ED
1307). În 1905 a scris o scrisoare Ieroschimonahului Agatodor (Budanov) (a se vedea arhivele MRPA,
doc. nr. 1764).
521
Idem, pag. 367.
522
AMRPA. Doc. nr. 1306, 1359, 1763, 4119.
©
652
OS
− Un stareț strict, − zicea despre el părintele Valentin, și era ciudat să auzi cuvântul
ISM
«stareț» aplicat încă tânărului părinte Partenie. − Pe toți frații îi ține ca în chinovie.
De-ar fi și la noi astfel toți chilioții... ”523.
Părintele Vladimir (Kolesnikov) îl descrie pe părintele Partenie astfel: „Un om
respectabil și un priceput gospodar. Chilia sa este aproape cea mai bine întreținută și
asigurată cu de toate cele necesare pentru pelerinii care călătoresc pe munte524.
Părintele Partenie a reușit să stabilească un adevărat duh de obște în chilia sa. Principiul
EL
egalității tuturor înaintea lui Dumnezeu era respectat de el în toate. Cu toții erau împreună
la slujbe, cu toții împreună la trapeză, cu toții împreună la ascultare, cu toții îmbrăcați la
fel. Părintele Partenie, în toate dificultățile, căuta sfatul părintelui Ieronim, duhovnicul
GH
Russik-ului. Dacă nu găsea timp să-l viziteze, îi scria scrisori525. Sfatul remarcabilului
stareț l-a ajutat să sădească în mica sa locuință duhul frăției și al dragostei creștine.
Părintele Denasie (Iușkov) astfel descrie simpla, dar prietenoasa viață a fraților
de la chilia Sfântului Artemie: „Mulți dintre frați erau implicați în ascultare: care la
grădină, care la livadă, care la vie, care la cosit iarba. Printre ei se număra și starețul
AN
Părtenie, care era un exemplu de sârguință. M-am apropiat de el cu un sentiment de
recunoștință.
«Dumnezeu să vă binecuvânteze», − îmi zise părintele, și cu această binecuvântare
plină de har și cu un sentiment de recunoștință pentru atenția acordată, m-am dus în calea
EV
mea”526.
La 10 august 1905 muri fratele părintelui Partenie, ieromonahul Modest. După
moartea fratelui său, cu care împreună, aproape nedespărțit, și-a petrecut întreaga
sa viață, părintele Partenie se întrista și plângea foarte mult. El ceru Domnului să
nu-l despartă de fratele său iubit și să-l ia și pe el. Și minunea s-a întâmplat: în a noua
RA
zi după moartea fratelui său, după Parastasul pentru sufletul fratelui său, părintele
Partenie se culcă puțin și adormi somnul de veci. Frații de la chilia Sfântului Artemie
s-au întristat foarte mult și au plâns pentru pierderea starețului lor iubit, însă arhiereul
(care a venit la înmormântare) le-a spus lor, în limba rusă, că nu trebuie să plângă, ci
ITU
să se bucure, mângâindu-i astfel. Părintele Partenie a răposat în Domnul pe 19 august

în anul 1905.
ED
523
Troițky P. V. Schitul Sfântului Andrei și chiliile rusești din Athos. M., 2002, pag. 47-48.
524
525
526
©
653
OS
ISM
Schimonahul Iosif (Harlamov)
Schimonahul Iosif (în lume, Alexandru Petrovici Harlamov) era originar din regiunea
EL
Don. A venit la Athos în anul 1874 și de atunci a trăit singur într-o colibă pustnicească
pe Karulia*. Rucodelia sa era cizmăria, după cum ne relatează părintele Denasie (Iușkov):
„Apropiindu-mă de kave* a lui Iosif, auzeam cum bate ciocanul lui, căci era cizmar, iar
GH
aici el cosea încălțăminte, în mare parte, la comandă pentru ruși și greci. Văzându-l prin
fereastră șezând, am rostit o rugăciune obișnuită. Auzind o voce cunoscută, părintele Iosif
se grăbi să-și scoată ochelarii și mă întâlni la ușă, invitându-mă cordial să intru. N-am
așteptat o invitație specială, ci am intrat, m-am închinat la sfintele icoane, cum stă bine
unui creștin când intră în casa unuia de aceeași credință cu el sau în chilia unui monah,
AN
apoi am făcut o închinăciune și stăpânului chiliei.
Părintele Iosif mă întâmpină cu sărutări pe umeri, zicând: «Hristos în mijlocul nostru».
La rândul meu, l-am sărutat și eu pe umeri, răspunzându-i: «Și este și va fi ...»”527.
Însă lucrarea principală a părintelui Iosif era rugăciunea lui Iisus, pe care o practica
EV
în mod continuu, zi și noapte, șezând și muncind, în biserică și pe drum ... continuu!

Un bun portret verbal al părintelui Iosif ne-a lăsat un consilier de stat, Ippolit Fiodorovici
Kraskovsky, care, pelerin fiind la Muntele Athos, se furișă în tăcere la coliba părintelui
Iosif. „Și se furișă el nu din viclenie sau din precauție, ci pentru că era desculț. Voind să
vadă tunelul carulian, prin care se livra hrana, el își aruncă privirea prin ușile deschise
RA
ale unei colibioare și... dărui lumii una dintre cele mai detaliate descrieri ale asceților
athoniți... El văzu un stareț cu părul cărunt, stând cu fața la fereastră pe un scaun mic.
Se pregătea cu toată grija pentru masă. Acesta era părintele Iosif, despre care veștile, se
pare, le absorbise timpul. Pe masă, înaintea bătrânului erau trei cești: masa lui constând
ITU
din trei feluri de mâncare. Concentrat, se uită el în ceașca din mijloc, în care înota un
pesmet. Îl încercă, dacă s-a înmuiat. A rămas mulțumit. Se ridică de pe scăunelul pe
care ședea, stând drept în picioare; fața lui severă, sfrijită, cu obrajii afundați și cu barbă
subțire, parțial de tip kalmuk, deveni chiar și mai severă, ochii strălucindu-i în golurile
încrețite. ...Își făcu cruce și începu rugăciunea înainte de masă, după care binecuvântă
ED
masa, gata fiind din nou să se așeze pe scăunelul lui... Când, brusc, descoperi că nu
527
©
654
OS
Ieroschimonahul Constantin (Semernikov)
era singur. Atunci Ippolit Fiodorovici părăsi locul de unde-l supraveghea pe bătrân. La
ISM
început, starețul rămase foarte surprins: de unde a putut apărea aici un om, după care se
arătă extrem de fericit, pentru că vizitatorii sunt extrem de rari aici.
«Deci, mă veți invita și la masă», − zise Ippolit Fiodorovici.
«Da, vă rog, iată scăunelul meu, căci eu voi sta și în picioare. Doar că masa mea constă
din bucate locale, de Karulia», − răspunse bătrânul. Vizitatorul privi în prima ceașcă,
făcută dintr-un dovleac. În ea erau două smochine cojite. Și aceste smochine nu erau mai
EL
mari decât o nucă. Privi și în a doua ceașcă − acolo era un pesmet înmuiat. Și al treilea
fel de mâncare nu se deosebea cu nimic de al doilea, cu excepția faptului că pesmetul a
fost pus la înmuiat recent și nu a avut timp să se înmoaie. Smochinele au fost dulci, chiar
GH
prea dulci, iar pesmeții ...ca pesmeții. De secară. Dar ... «De ce nu sărați puțin pesmeții?»,
− întrebă cercetătorul vieții de la Karulia. «Păi, sarea s-a terminat, nu mai este. Dar eu
deja și fără de sare m-am obișnuit. Pesmet cu smochine este foarte gustos, de parcă-i cu
zahăr». Și starețul, care ținea dieta de Karulia, avea la acel moment optzeci și șapte de
ani. Și-și trata el păcatele cu o asemenea dietă aici, pe Karulia, timp de aproape treizeci
AN
de ani. Așa a fost schimonahul Iosif, cazacul de pe Don.
Și s-a bucurat mult părintele Iosif de vizita mea. Cruciulițe și lingurițe din lemn de
chiparos mi-a dat, cu mâna lui sculptate dintr-un lemn oleaginos tare” − încheie povestirea
despre vizita la stareț corespondentul unui ziar moscovit. Și, așa cum se întâmplă de obicei
EV
atunci când întâlnești o persoană cu adevărat nevoiașă, nu ai bani. Ipolit Fiodorovici a fost
în măsură să dea bătrânului doar un „chiarik”, adică сincizeci de ruble, la fel ca și celorlalți
viețuitori din Karulia. Și au fost cu toții nespus de fericiți, așteptând cu prima ocazie să
cumpere niște ulei de candelă, de care nu mai aveau nici o picătură în toată Karulia528.
Data morții părintelui Iosif nu a fost stabilită.
RA
ITU

Ieroschimonahul Constantin (în lume, Conon Vukolevici Semernikov) provenea din
cazacii de pe Don, născut în anul 1842 în satul Kocetovsk. Timp de douăzeci de ani,
1861-1881, a fost în serviciul militar, a participat la reprimarea revoltei poloneze în 1863
ED
și în războiul ruso-turc din 1877-1878. El a fost printre oamenii curajoși, care au trecut
înot călare peste Dunăre, revărsată pe o întindere de paisprezece verste, ocupând coasta
528
©
655
OS
turcă în apropiere de Midge (potrivit altor surse, Michina). După cucerirea Plevnei, a fost
ISM
repartizat în componența convoiului care-l însoțea pe captivul Osman Pașa, faimos pentru
curajul său.
Părintele Constantin a fost distins cu mai multe ordine și medalii, primind și un
certificat, eliberat din ordin imperial, care-i dădea privilegii speciale în serviciul public și
militar.
Războiul, însă, s-a terminat, iar serviciul de stat pentru părintele Constantin nu era
EL
atrăgător. Și el merge la Muntele Athos, primind tunderea în călugărie la chilia Sfinților
Cuvioși Petru și Onufrie de la Mănăstirea Iviron. În anul 1887 el devine stareț al chiliei
Sfântului Ioan Gură de Aur în aceeași mănăstire. Toți banii săi el i-a folosit la amenajarea
GH
acestei chilii.
Dar calea glorioasă a fostului soldat încă nu se sfârși aici. Căci începe războiul ruso-
japonez. Părintele Constantin organizează din rândul călugărilor o unitate sanitară în
număr de 53 de persoane și, cu autorizarea Crucii Roșii, ajută soldații ruși pe câmpul
AN
de luptă. Serviciile sale sunt foarte apreciate de împărat. El este distins cu medalia
Sfântul Gheorghe cu inscripția „Pentru curaj”. Ulterior, este onorat să fie primit de însăși
Majestatea Sa. Împăratul îi înmână părintelui Constantin o cruce pectorală de aur din
biroul său.
EV
Iată ce scria ziarul „Statul Rus” (№ 84 din data de 22 aprilie 1906): „Starețul chiliei
Sfântului Ioan Gură de Aur de pe Muntele Athos, membru pe viață al societății ruse Crucea
Roșie, schimonahul Constantin Semernikov, organizatorul unității sanitare monahale
athonite, a fost onorat prin primirea de către Majestățile lor, Împăratul și Împărăteasa
Alexandra Feodorovna, la Țarskoye Selo, în Palatul Alexandru.
RA
Schimonahul Constantin a acționat cu unitatea sa de călugări alături de un detașament

de surori de caritate în numele Majestății sale Împărătesei Maria Feodorovna din cadrul
comunității caritabile Sfântul Gheorghe. La recepție, Împăratul găsi de cuviință să le
mulțumească, în numele schimonahului Constantin, și tuturor celorlalți călugări, care în
ITU
acest ultim război au participat pe teatrul de operațiuni în calitate de sanitari. Schimonahul

Constantin a avut fericirea de a vedea și copiii Majestăților sale Imperiale: pe moștenitorul
Țareviciul și Marele Duce Alexei Nicolaevici și pe Marele Ducese Olga Nicolaevna, Tatiana
Nicolaevna, Maria Nicolaevna și Anastasia Nicolaevna”.
Atmosfera din chilie [a părintelui Constantin] era în concordanță cu idealul vieții
ED
monahale chiar mai mult decât în multe alte mănăstiri celebre. Iată ce scrie un pelerin,
care vizită această chilie în anul 1909 și scrise un articol în revista „Mănăstirea” sub
pseudonimul „Un rus”: „... Viața în mănăstirile de pe Muntele Athos este incomparabil
©
656
OS
mai bună decât în mănăstirile

rusești. Mai
ISM
bună, nu în sens ca avere sau lux, ci este
mai unită, mai înduhovnicită frățește, unde
nu există obidă, suspiciune, ci trăiesc exact
ca oamenii însuflețiți de aceeași idee, care
nu încearcă să-și facă rău unul altuia, ci
mai degrabă caută să slujească și să fie de
EL
folos aproapelui”. Aceste rânduri autorul
le scrise anume după vizita acestei chilii și
conversația cu egumenul ei, ieromonahul
GH
Simeon.
În anul 1909 părintele Constantin
participă la Primul congres monahal din
Rusia. Numele lui este menționat pe lista
participanților la acest congres, în rândul
AN
deputaților cu drept de vot, apărând și
în fotografia participanților. Părintele
Constantin a fost, de fapt, singurul
reprezentant al călugărilor de la Athos la
EV
acest congres, cu excepția arhimandritului

Ieron, starețul Mănăstirii Simon Zelotul de
la Noul Athos.
La 26 august 1913 părintele Constantin se mută la cele veșnice. El a murit în spitalul
Schitului Sfântului Andrei. „Când procesiunea ajunse în dreptul pridvorului chiliei de la
RA
Careia, în mănăstire clopotul regal bătea scurt, vibrând în ritm de adâncă jale, vestind
prin dangătul său melodios apropierea trupului aceluia care era petrecut pe ultimul său
drum, și amintind totodată, asemenea unui glas de trâmbiță Dumnezeiască, de scurta și
trecătoarea noastră viață”, − citim în cartea „Ultimele zile de viață, moartea și îngroparea
ITU
părintelui schimonah Constantin (Semernikov), starețul chiliei Sfântului Ioan Gură de

Aur”529.
Părintele Constantin ne-a lăsat o carte cu descrierea nevoințelor sale, întitulată „Schiță
biografică a activităților sociale de datorie civică, a faptelor patriotice și strădaniei pentru
Credință, Țar și Patrie a schimonahului Constantin Semarnikov, starețul chiliei Sfântul
ED
Ioan Gură de Aur de la Athos, și ultima sa nevoință cu un grup de călugări athoniți“.

O biografie detaliată a părintelui Constantin este disponibilă și în cărțile: „Biografia
529
©
657
OS
schimonahului Constantin (Semernikov),
ISM
starețul Mănăstirii Sfântului Ioan Gură de
Aur de pe Muntele Athos”, „Ultimele zile
ale vieții pământești, moartea și îngroparea
schimonahului Constantin (Semernikov),
starețul chiliei Sfântului Ioan Gură de Aur”.
În perioada anilor 1905-1906 părintele
EL
Constantin a scris scrisori egumenului
Misail (Sapeghin) și ieroschimonahului
Agatodor (Budanov)530, în care relata în
GH
detaliu despre faptele și întâmplările sale.
AN
Ieroschimonahul Pantelimon (Vajenko)
Ieroschimonahul Pantelimon (în lume, Petru Ivanovici Vajenko) s-a născut în anul
EV
1849 în gubernia Kursk, atribuit ulterior la târgoveții din orașul Harkov. El a ajuns
pe Muntele Athos în anul 1878 și, la fel ca și celălalt Petru, ulterior părintele Partenie,
stareț al chiliei Buna Vestire, deveni ucenic al celebrului stareț Gheorghe Hagi, cunoscut
întregului Athos prin severitatea sa. De Gheorghe Hagi a fost tuns în mantie cu numele
Pantelimon, și apoi hirotonit ieromonah. Cu binecuvântarea părintelui Gheorghe el deveni
RA
starețul chiliei Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În anul 1896 el se mută spre a viețui la chilia Înălțării Sfintei Cruci, pe care o cumpărase
de la Mănăstirea Karakalu. Curând el a fost ales stareț al acestei chilii. Cu eforturi enorme,
depășind mulțimea de obstacole externe și interne, el reuși să readucă la viață această
ITU
chilie și să înmulțească și numărul de frați, unde conform datelor statistice din 1913,
viețuiau în jur de șaptezeci de persoane. În perioada postrevoluționară, viața aici, în chilia
Înălțării Sfintei Cruci, dăinui încă mult timp. Astfel, în amintirile călugărului athonit
Macarie citim: „Odată am poposit timp de câteva zile la chilia Înălțării Sfintei Cruci din
Provata, la starețul Lot... Chilia era confortabilă prin clădirile sale și avea și o biserică
ED
mică, închinată Înălțării Cinstitei și de Viață Dătătoarei Cruci. Într-o casă mică separată
era o bibliotecă bine aleasă, unde mi-am petrecut timpul în lectură. Prietenii mei erau
530
AMRPA. Doc. nr. 1326, 1754.
©
658
OS
Ieroschimonahul Pantelimon (Vajenko)
părinții ieroschimonahi Constantin, Meliton
ISM
și Filaret”531.
Și V. Majewski, care a vizitat cam în
același timp chilia Înălțării Sfintei Cruci, cu
drag își amintește de ospitalitatea părintelui
Filaret, de grijuliii schimonahul Dositei și
părintele Isaia și de severul îngrijitor al
EL
osuarului mănăstirii, părintele Meliton. El
a vizitat, de asemenea, și gospodăria chiliei,
susținută de munca neobosiților ei viețuitori.
GH
Și aveau ei acolo minunate podgorii, cu
cisterne pentru a colecta apa de ploaie, și
sere, și ateliere de lucru...
„Întotdeauna mă simt bine în toate chiliile
rusești. Dar totuși trebuie să recunosc
AN
faptul că o bucurie aparte și o pace îmi
umple sufletul atunci când mă aflu în chilia
Înălțării Sfintei Cruci, acolo unde natura
pitorească și priveliștile încântătoare se
EV
îmbină cu caracterul extrem de simpatic și

cu modul de viață a deosebiților ei locuitori”
− remarcă el în descrierea acestei chilii532.
Părintele Pantelimon era activ nu numai în materie de construire a propriei chilii, ci,
de asemenea, căuta să dobândească și alte proprietăți în afara granițelor Athos-ului, fapt
RA
pentru care a fost condamnat de către mulți. Dar binecunoscutul cercetător al Athos-ului,
P.V. Troițky, consideră această activitate destul de potrivită: „Da, părintele Pantelimon
a petrecut mult timp în Constantinopol, a construit acolo în anul 1900 un metoc al chiliei
sale. Da, el a dobândit în anul 1903, la opt mile depărtare de la Ierusalim, Mănăstirea
ITU
Faran a Sfântului Cuvios Hariton Mărturisitorul, pe care la momentul respectiv nu a

reușit să o cumpere nici chiar arhimandritul Antonin (Kapustin). El a populat-o cu frați
ruși, șapte la număr. Dar criticii și acuzatorii starețului uită să adauge că acest lucru a
fost realizat cu participarea consulatului rus, cu binecuvântarea Patriarhului Ierusalimului
Damian. La fel uitând și de faptul că, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
ED
al XX-lea, mulți călugări athoniți ruși și-au pregătit locuință departe de Muntele Athos. În
531
Troițky P. V. Schitul Sfântului Andrei și chiliile rusești din Athos. M., 2002, pag. 119-120.
532
Idem, pag. 45.
©
659
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Înălțării Sfintei Cruci la începutul secolului al XX-lea.
plus, achiziționarea terenului a fost o problemă importantă pentru a ține piept catolicilor,
foarte activi în acea perioadă în Țara Sfântă. Ieromonahul Pantelimon a fost membru
RA
activ al Societății Imperiale Palestiniene Ortodoxe. Dar asta nu este tot.

Athoniții ruși din această chilie demarează renașterea Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie
de lângă Beirut, în apropiere de locul unde Marele Mucenic Gheorghe a învins balaurul.
Mănăstirea fiind curând locuită de patruzeci de călugări ruși. Se planifica și extinderea
acestei mănăstiri. Astfel monahismul rus se extinde spre Est. Chilia Înălțării Sfintei
ITU
Cruci deținea metocuri în Ierusalim și în apropiere de Beirut. Scopul organizării acestor

metocuri era într-ajutorarea pelerinilor ruși”533.
Activitatea părintelui Pantelimon este remarcabilă și prin faptul că „el în patria sa, în
gubernia Harkov, cu ajutorul unei cunoștințe a sa apropiată, bine credinciosului Vasilie
Karpovici Podgornâi (în schimă, Ștefan), și cu binecuvântarea stareților Gheorghe Hagi
ED
și Partenie, a înființat o enormă comunitate de femei, în care erau adăpostite până la

șase sute de persoane. Persecuția care a început împotriva acestei comunități puternice
533
Troițky P. V. Schitul Sfântului Andrei și chiliile rusești din Athos M. 2002, pag. 118.
©
660
OS
Ieroschimonahul Arcadie (Panfilov)
și extinse l-a forțat pe părintelui Pantelimon să se retragă la Athos, iar părintele Ștefan
ISM
a fost calomniat de defăimători, fiind acuzat de sectarism și întemnițat în Mănăstirea
Sfântului Eftimie din Suzdal. Comunitatea a fost încredințată unei noi egumene speciale,
numite de superiorii duhovnicești. Mai târziu, când a fost dezvăluită nevinovăția părintelui
Ștefan, i s-a oferit eliberarea, dar el a refuzat și a rămas în Mănăstirea Suzdal, preferând
captivitatea în loc de libertate. Iar comunitatea întemeiată de el și de părintele Pantelimon
printr-un decret al Sfântului Sinod a fost ridicată la rang de mănăstire, numită „Mănăstirea
EL
chinovială de maici Sfânta Treime”534.
Părintele Pantelimon a adunat informații despre asceții contemporani ai Sfântului
Munte. Pe baza materialelor strânse de el, în anul 1883 protopopul G. Dyukov a publicat
GH
la Kiev o carte intitulată „Despre viața și nevoința stareților athoniți”. Citind această
carte, noi începem să înțelegem ce asceți a avut drept exemplu părintele Pantelimon și
spre ce ideal a tins el toată viața.
Părintele Pantelimon a răposat la 8 ianuarie în anul 1914.
AN
EV

Ieroschimonahul Arcadie (Panfilov) este de neam rus. Când și cum a ajuns la Athos,
RA
când a plecat la Domnul, nu se știe. Cu siguranță se poate spune numai că la sfârșitul

secolului al XIX-lea el figura pe lista pustnicilor de la Karulia, fiind considerat starețul
acestei obști535. Despre el, însă, a lăsat o amintire un pelerin care a vizitat în acel timp
Athos-ul, după care putem aprecia înalta duhovnicie a părintelui Arcadie. „El [pelerinul]
ITU
a făcut un pelerinaj împreună cu vechii credincioși, care voiau să-și dezvăluie îndoielile
călugărilor cu experiență în viața duhovnicească. Firește, pentru soluționarea problemelor
lor, ei au considerat posibil a se adresa doar călugărilor de la Muntele Athos, care, după cum
se poate presupune, deși cu un anumit grad de probabilitate, erau liberi de «prejudiciile lui
Nikon». Ei îl căutau în mod special pe un anumit stareț ascet, care trăia printre călugării
ED
ruși de la Karulia, pe care, așa cum au auzit ei, Domnul l-a înzestrat cu un har deosebit.
534
535
©
661
OS
La intrarea în pustia Karulia, vechii
ISM
credincioși de îndată i-au întrebat pe frați,
unde l-ar putea găsi pe părintele stareț. Și
în acel moment, starețul lucra în grădină,
săpând pământul pentru a sădi legume.
„Așteptați puțin până va ieși” − le-au
răspuns călugării. Pelerinii nerăbdători,
EL
privind în grădină, au văzut acolo un bătrân
umil, în haine ponosite și zdrențuite, care
lucra în sudoarea frunții. Pseudo-înțelepții
GH
străini nu voiau să creadă că acest sărman
bătrânel era starețul vizionar, pe care
doreau să-l vadă și să vorbească cu el. Ei
cerură din nou călugărilor să le arate unde
este starețul: «Am venit aici tocmai din
AN
Rusia ca să-l vedem, avem cu el o chestiune
foarte importantă». «Vi l-am arătat deja
pe starețul nostru, − le-au spus călugării,
− dacă nu credeți că acesta este el, atunci
EV
Starea actuală în Karulia faceți bine de-l întrebați singuri». Aceia

s-au pus pe așteptare, până când bătrânul
își va termina lucrarea. Preacuviosul (căci așa, nu fără motiv, îl numește naratorul) ieși
din grădină și călugării le-au zis: «Acesta este cel de care aveți nevoie».
Dar ambițioșii musafiri și-au întors fața de la el, zicând: «Am venit de departe pentru
RA
a vedea un profet, iar voi ne arătați un sărăntoc! Dar noi nu suntem atât de nebuni ca să
luăm pe acest bătrân cerșetor drept faimosul stareț de la Karulia (așa-l numeau pelerini
pe stareț), despre care am auzit atât de multe»”.
Starețul, acest Cuvios Serghie al timpurilor noastre, îi privi nedumerit și zise: „Scris
ITU
este: « ...voi, cei duhovnicești, îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând
seama la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită» (Galateni 6, 1)”. Și, fără să aștepte
închinăciune din partea celor nou veniți, lucrătorul lui Dumnezeu se apropie el singur de
ei și le făcu cu smerenie o plecăciune până la pământ. Căci cel înțelept și smerit se bucură
de defăimare și umilință la fel de mult, precum cel bogat și încrezut se bucură de onoruri
ED
și laude lumești! Apoi, vechii credincioși, văzând o astfel de bunăvoință a sărmanului

bătrânel, i-au vorbit despre necazul și mâhnirea lor. Precum că nicidecum nu reușesc a-l
vedea pe starețul pustiei. „Nu vă mâhniți, fraților, − zise cuviosul părinte, − milostiv
este Dumnezeu față de toți în acest loc. Și nimeni încă nu a plecat de aici întristat. Și vouă
©
662
OS
în curând El vă va arăta pe cel pe care îl căutați”. Începu să bată toaca și toată lumea a
ISM
mers în biserică la Vecernie.
Potrivit obiceiului athonit, călătorii noștri au fost treziți la miezul nopții pentru
Miezonoptică și Utrenie. La Karulia, slujba începe foarte devreme − la ora 12. După
Sfânta Liturghie, care s-a încheiat la ora 11 ziua, toți cei prezenți în biserică se apropiau
de stareț pentru binecuvântare. Uimiți, vechi-credincioșii se îmbulzeau pe lângă
călugări și pelerini, adunați în jurul starețului, încercând să-l zărească prin mulțime.
EL
Unul dintre ei, Liapihin, întrebă din nou pe unul dintre ostenitori: „Cine-i acest călugăr,
care binecuvântează pe cei care ies din biserică?” Lucrătorul se uită la el, fie cu mirare,
fie cu dispreț, și zise: „Păi, nu vi s-a spus că acesta este starețul pustiului, de care voi
GH
întrebați încă de ieri?”
În niciun fel chipul starețului nu se potrivea așteptărilor vechi-credincioșilor. Au auzit
multe despre faima lui și se așteptau să vadă un bărbat care te frapa imediat prin măreție
și strălucire. În fața lor, însă, stătea un om în zdrențe, de statură mică, slab și bolnăvicios.
AN
Fața lui suptă de multă nevoință, adesea udată de lacrimi, purta amprenta unei tristeți
obișnuite. Îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă mai degrabă semăna cu hainele unui cerșetor,
decât cu ale unui ieroschimonah, stareț al unei mănăstiri pustnicești, mai mult sau mai
puțin aglomerată. Cu toate acestea, starețul îi făcu în curând pe pelerini să uite de primele
lor impresii nefavorabile despre el, făcând totul și chiar mai mult decât așteptau ei de la el.
EV
El și-a dat sufletul său curat în întregime slujirii lui Dumnezeu și sfințenia vieții sale umile
și smerite, ca o rază de soare, a încălzit semințele de pe solul uscat, care au fost semănate
în inimile schismaticilor. Când starețul ieși din biserică, Liapihin îi spuse: „Păi, cu o astfel
de viață istovitoare și aspră poți chiar să și mori”.
RA
„Noi, robi ai lui Dumnezeu, în fiecare zi murim, dar trăim pentru Domnul“, − răspunse
cu umilință starețul. Atunci el îl întrebă: „Cu ce vă mai ocupați aici în afară de rugăciune?”
Starețul răspunse: „Noi ducem o luptă neîncetată nu împotriva cărnii și a sângelui, ci
împotriva patimilor și a duhurilor răutății”. Și el întrebă din nou: „Cu ce fel de arme luptați
ITU
împotriva lor?” − „Cu post, cu rugăciune neîncetată în inimă și cu cuvântul lui Dumnezeu
pe buze. Noi, − zise starețul, − așa cum a poruncit apostolul, avem mijlocul nostru încins
cu adevărul și suntem îmbrăcați cu platoșa dreptății (Efeseni 6, 14), sabia duhului în
gura noastră − cuvântul lui Dumnezeu. Suntem acoperiți de scutul puternic al credinței,
de care se zdrobesc toate săgețile arzătoare ale celui rău, cu sfânta cruce biruindu-l la
ED
fiecare pas și în orice moment. Prin această biruință nădăjduim să primim de la Hristos
Dumnezeu răsplată, pentru că Duhul Sfânt a grăit: «Celui ce biruiește îi voi da să șadă
cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul
Lui» (Apocalipsa 3, 21), pe tronul slavei − în ceruri. Iar sfiita voastră imaginație, care a
©
663
OS
îndrăgit întunericul, se vede, cu greu suportă lumina sfințeniei? Păcat că v-ați rupt de la
ISM
noi, și nici ai noștri nu ați fost!” Prin aceste ultime cuvinte starețul le-a cucerit inimile. Ei
și-au înțeles ignoranța și, auzind inspiratele lui cuvinte, au devenit și mai sinceri. „Da, pe
bună dreptate suntem noi, ignoranții, numiți schismatici, de parcă aș fi orb și nu aș vedea
cu cine vorbesc!” Astfel se întristă vechi-credinciosul scufundat în înșelăciune, implorând
pe stareț să-i dea iertare pentru înșelarea și neîncrederea lui, deschizându-și în fața lui
schismaticul său suflet536.
EL
GH
AN
Ieroschimonahul Gheorghe (Steblev)
Ieroschimonahul Gheorghe537 (în lume, Gurie Platonovici Steblev) s-a născut în satul
EV
Lenivke, județul Zmiyiv, gubernia Harkov.

În anul 1873, la vârsta de 17 ani, a ajuns la Athos și a intrat în rândul fraților de
la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, unde stareț era faimosul ieroschimonah Ieronim,
care l-a trimis, văzându-l așa tânăr, la Kapsala, în chilia celor Doisprezece Apostoli, sub
îndrumarea unui experimentat și bun stareț.
RA
Părintele Gheorghe atât de mult s-a atașat de viața pustnicească, încât nu-și mai dorea
să se întoarcă la mănăstire și s-a mutat la chilia Sfântului Sava cel Sfințit, care se afla în
apropiere de chilia celor Doisprezece Apostoli. În această chilie el a fost tuns călugăr și
în anul 1879 a fost hirotonit ierodiacon. După mutarea sa la Kerasia, în chilia Sfântului
ITU
Gheorghe din Marea Lavră, la starețul Veniamin (Pletnev)538, a fost tuns în schima mare
536
537
Povestirea vieții a fost întocmită după cărțile: Alexandru, arhimandrit. Mănăstirea athonită rusă
a Marelui Mucenic Gheorghe din Kerasia. Kareia, 1912.
538
Schimonahul Veniamin (în lume, Vasilie Romanovici Pletnev), fost târgoveț din orașul Harkov.
ED
A venit la Athos în 1857 ca și pelerin. Îmbolnăvindu-se grav, a fost tuns în schimă la schitul Sfântului
Ilie. Din 1885 a locuit în Kerasia, în chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Marea Lavră, pe care
a cumpărat-o cu 6000 de ruble. A fost starețul chiliei. A răposat la 25 noiembrie 1896. Vezi biografia
sa: Alexandru, arhimandrit. Mănăstirea athonită rusă a Marelui Mucenic Gheorghe din Kerasia. Ka-
reia, 1912.
©
664
OS
Ieroschimonahul Gheorghe (Steblev)
și la 2 septembrie 1884 a fost hirotonit
ISM
ieromonah. După moartea starețului
Veniamin, el deveni starețul chiliei.
Potrivit contemporanilor, părintele
Gheorghe a fost unul dintre proeminenții
asceți ai Sfântului Munte Athos. În chilia sa,
el menținea o strictă pravilă, el însuși fiind
EL
un exemplu de viață ascetică adevărată.
Conform descrierii părintelui Vladimir
(Kolesnikov), părintele Gheorghe „a fost
GH
un om de acțiune, cu multă inițiativă, care
a reușit de minune să amenajeze chilia și
să picteze noua biserică, pentru aceasta
invitând de la Moscova pe pictorul I.M.
Celyapov539. De multe ori am avut ocazia să
AN
beneficiez de calda și prietenoasa lui primire
atunci când călătoream spre vârful Muntelui
Athos”540.
Ridicarea iconostasului în noua biserică
EV
a fost vădită de o mare minune a Sfântului

Mare Mucenic Gheorghe. Atunci când din iconostasul vechi a fost scoasă icoana Marelui
Mucenic Gheorghe, părinții Veniamin și George au decis să nu o mai pună în noul iconostas,
ci să o plaseze pe partea din spate a clirosului. Și iată, când noul iconostas a fost gata pictat,
din motive cunoscute doar de Bunul Dumnezeu, stareții de la Marea Lavră au interzis a-l
RA
pune. Toate încercările de a convinge pe cei de la Marea Lavră a elimina interdicția au

fost în zadar. În cele din urmă, părintele Gheorghe a fost luminat de un gând: nu este
oare aceasta pedeapsa Sântului Gheorghe pentru faptul că s-a hotărât punerea icoanei
lui în alt loc? Atunci ambii călugări, părinții Veniamin și George, au făgăduit Sfântului
ITU
Gheorghe să-i lase icoana în același loc din iconostas. Curând au depus din nou o cerere,
la care Lavra, ca și cum îndemnată de cineva, fără nicio contradicție, cu dragoste a
permis amplasarea iconostasului. Deși iconostasul a fost realizat în conformitate cu
539
Ivan Maximovici Celyapov, originar din orașul Moscova. A devenit poslușnic în mănăstirea Sfân-
ED
tului Marelui Mucenic Pantelimon în anul 1872. Ascultarea sa a fost într-un atelier de pictură. A fost
trimis la Moscova pentru a studia pictura de icoane. Acolo el renunță la dorința de deveni călugăr și se
căsători. Biserica din chilia Sfântului Gheorghe din Kerasia a fost pictată de el în anul 1910, aceasta fiind
singura pictura de artă de pe Athos. El a pictat, de asemenea, biserici rusești în Ierusalim.
540
©
665
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sfântului Gheorghe din Kerasia. Fotografie de la începutul secolul al XX-lea
dimensiunile unei alte icoane, totuși, în chip miraculos, vechea icoană s-a potrivit de
RA
minune în acest loc.

În activitățile sale, părintele Gheorghe nu se limita doar la înfrumusețarea bisericii.
Timp de mai mulți ani au fost efectuate diverse construcții și reparații. În anul 1895
el construi pe malul mării, la o distanță de o oră și jumătate cale până la chilie, un dig
ITU
(debarcader), de la care construi și un drum până la chilie. Mulțumită drumului și digului,

apăru posibilitatea livrării, pe mare, pentru lăcaș, a produselor necesare.
Meritul principal al părintelui Gheorghe era nemărginita lui ospitalitate: el primea toți
pelerinii care urcau spre vârful muntelui și treceau prin chilia sa. El a renunțat complet la
„rezonabila“ prudență, mizând pe mila lui Dumnezeu. „Rugăciunile celor săraci, − scria
ED
el - și ale pelerinilor sunt puternice înaintea lui Dumnezeu. Aceste rugăciuni, venind din
adâncul sufletului, trec bariera care desparte cele pământești de cele cerești, și se înalță la
cer. Acești pribegi sunt frați mai mici ai lui Hristos, așa precum Mântuitorul Însuși spune:
«Străin am fost și M-ați primit». Căci cel ce primește pe străini și le ajută cu propriile
©
666
OS
Schimonahul Maxim
sale mijloace, nu se va lipsi de plata sa”541. Și, într-adevăr, oricât ar fi cheltuit părintele
ISM
Gheorghe cu musafirii, uneori ajungând chiar până la sărăcie, Dumnezeu foarte curând îi
dădea însutit prin noi donații.
Părintele Gheorghe a răposat în luna mai în anul 1915, în Tesalonic, unde a plecat
pentru tratament.
EL
GH
Schimonahul Maxim
Schimonahul Maxim542 este de neam rus. Unde s-a născut și cum a trăit înainte de a
AN
veni la Athos, nu se știe. La sfârșitul anilor 60 ai secolului al XIX-lea, el sosi la Athos și
intră în Schitul Sfântului Andrei. Pentru o lungă perioadă de timp − aproape 20 de ani
− a făcut ascultare ca și cheleinic al părintelui Teodoret (Krestovikov), care mai întâi îl
tunse în mantie, apoi în schimă cu numele Maxim.
EV
Fiind în Schitul Sfântului Andrei, părintele Maxim se gândea mereu să se retragă

undeva în pustie. „Părintele Teodoret, − scria el, − care s-a obișnuit cu mine și nu a
auzit niciodată vreo plângere de la frați pentru mine, cărora am încercat întotdeauna să le
satisfac toate cererile lor, nu a voit să mă lase să plec atâta timp cât este el în viață, uneori
chiar făcând haz pe seama mea, zicând: „Guralivule (asta era, de regulă, vorba lui), ce-ți
RA
mai lipsește, trăiește și te smerește și te roagă cât voiești, nimeni nu te oprește. Că, iată,
pustiu își dorește și ce fel de pustnic ești tu?“ Eu însă nu am deznădăjduit, ci punându-mi
toată nădejdea în Dumnezeu, cugetam la faptul că, dacă va fi voia Lui, El pe toate le va
aranja cât se poate mai bine. Între timp, în vară, i-am cerut binecuvântarea pentru a merge
ITU
prin Muntele Athos, prilej cu care tot cercetam locurile din pustiu, mai potrivite pentru
a mă stabili spre a viețui acolo, cercetând și pe pustnici despre viața lor în pustie, astfel
treptat familiarizându-mă cu ea. Unii dintre pustnici adeseori apelau la părintele Teodoret
în nevoile lor, strâns asociate cu viața pustnicească, și precum aproape întotdeauna se
ED
541
Alexandru, arhimandrit. Mănăstirea athonită rusă a Marelui Mucenic Gheorghe din Kerasia. Ka-
reia, 1912, pag. 34.
542
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Denasie (Iușkov), schimonah. Însemnări ale unui
călugăr rus athonit despre călătoriile sale prin mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator
pentru anul 1903. M., 1903, pag. 242.
©
667
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Schitul Kavsokalivia astăzi.
cerea și intermedierea mea, eu făceam tot posibilul pentru a le ajuta cerându-le în schimb
sfintele lor rugăciuni. La un moment dat, în Serai [Schitul Sfântului Andrei] se întâmplară
lucruri confuze. Iar eu, văzând că a sosit momentul potrivit, am cerut binecuvântare pentru
RA
aflarea unui loc tăcut, undeva în liniștea pustiului athonit. În trecerea mea frecventă prin
schitul nostru (adică, Kavsokalivia) niciodată nu m-am gândit și nici nu am avut dorința
de a mă stabili aici, dar atunci când în cele din urmă am început să caut liniștea și am venit
aici, mi-a plăcut foarte mult, împărtășind un sentiment de bucurie și atracție lăuntrică.
ITU
Când am aflat că se vinde o mică colibă lângă peștera Sfântului Acachie, care, în plus,
aparținea unuia dintre ucenicii săi, mi-am pus în gând să o dobândesc.
Bani nu aveam destui ca să o plătesc. Și iată, nu se știe de unde, vine la mine un stareț
și-mi dă câteva lire (de aur), zicând: „Tu, Maxime, ai acum nevoie de bani, iar la mine, iată,
stau în rezervă pentru cineva dintre cei foarte nevoiași, și acuma este clar că te așteptau
ED
pe tine, ia-i, te rog”. Bineînțeles că nu i-am refuzat, ci i-am primit cu mare bucurie și
deosebită recunoștință față de stareț pentru mila lui cea mare. La puțin timp după aceea
am primit o sumă de bani din Rusia, așa că, puțin câte puțin, mi-am plătit datoria.
©
668
OS
Schimonahul Maxim
Când am cumpărat această colibă, ea consta doar din compartimentul inferior. După
ISM
un timp, am scris rudelor despre necazurile mele, cerând ajutorul lor, și ei, treptat, mi-
au trimis o sumă considerabilă cu care am construit și compartimentul superior. După
aceasta nu am mai scris niciodată familiei mele și nu regret, căci nădejdea mi-am pus-o în
Domnul, care nu ne lasă să murim de foame. Stau aici de zece ani și nu am avut niciodată
vreo nevoie specială. Când se întâmplă să se termine rezervele de alimente, numai ce vezi
că cineva dintre cunoștințe, în special cei de la Schitul Sfântului Andrei, îți și trimite cele
EL
de trebuință. Iar cel ce voiește să trăiască în pustie, chiar și fără să știe a face rucodelie,
să nu-și facă griji ce va mânca și ce va bea sau cu ce se va îmbrăca, căci de toate va avea,
uneori, chiar și mai mult decât ar vrea. Nu vă îngrijiți (adică nu vă faceți griji): Dumnezeu
GH
nu vă va lăsa.
Într-adevăr, este bine să trăiești în tăcere în pustie, dar numai pentru cineva care are
pentru aceasta chemare pe termen lung. Și principalul lucru: neapărat totul ar trebui să
se întâmple sub îndrumarea unui stareț experimentat, altfel nu aș sfătui pe nimeni să
AN
încerce. Aici îmi place nespus de mult. O desăvârșită tăcere... Și o pace.. Căci schitul
nu are nimic prin moștenire de la întemeietorul său: nici asini, nici bărci, nimic. Mai
înainte, în Postul Mare, nici fum nu zăreai pe undeva. Ceea ce însemna că frații tot
postul se mulțumeau cu mâncarea uscată, fără a folosi ceva gătit la foc. Acuma, însă,
EV
mai vezi uneori și câte un fumuleț în Postul Mare, dar viața este încă complet tăcută și
lipsită de zgomot și griji.
O dată pe an îmi cumpăr grâu pentru tot anul, care este adus aici la un moment dat. Îl
duc la moara schitului să-l macine, dau pentru asta câțiva bănuți și apoi stau liniștit.
Atunci când există vreo întrunire a stareților schiteni pentru a rezolva oarecari
RA
probleme, eu, ne voind a mă amesteca în treburile lor și ne cunoscând nici greaca, niciodată
nu merg la astfel de adunări. La privegherile săptămânale și, uneori, la Liturghie, merg
la Kyriakon. La întoarcere, dacă cineva mă invită la o ceașcă de cafea, sau, uneori, chiar
și la trapeză, eu mereu refuz, ne dorind să-mi fac noi cunoștințe, astfel încât nici la mine
ITU
nu vine aproape nimeni. La Liturghie, cel mai adesea merg la părintele Ghedeon, aici, nu
departe de peștera Cuviosului Acachie. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Părintele Maxim primea provizii, iar în caz de necesitate, și bani pentru a-și cumpăra
cele de trebuință de la Schitul Sfântului Andrei, ai căruia stareți îl tratau cu multă
bunăvoință și milostivire. Și nu este surprinzătoare această milostivire, dacă ne amintim
ED
de viața lui acolo timp de 20 de ani și prețuirea lui de către frați.

Părintele Denasie scria despre el: „Cineva spuse că părintele Maxim nu are fapte de
înaltă viețuire, ci duce un mod de viață foarte modest și așezat, se poate spune ascetic,
ținându-se neabătut de pravila dată de către Înger Sfântului Pahomie cel Mare. Dar
©
669
OS
cunoștința mea mai apropiată de el și mărturiile celor de la schit vorbesc despre viața lui
ISM
cu totul minunată.
În curticica lui, care seamănă mai mult cu o mică grădină cu alei curate, există câțiva
butuci de viță-de-vie, un smochin umbros, care oferă așa-numitele boabe de vin, câțiva
smochini arăbești, sau cactuși. Aceste plante groase, cu frunze late, dau vara fructe
gustoase și răcoritoare, din care aici se prepara kvass-ul. Există, de asemenea, aici și alte
plante, inclusiv florale, și câțiva lămâi. Te poți plimba cu plăcere aici, printre verdeața de
EL
legume și flori, admirând sub umbra smochinului întinderea largă a mării, cu insulele ei
îndepărtate, mai ales pe vreme liniștită și senină”.
Apoi părintele Denasie continuă: „Pentru a spune ceva despre părintele Maxim, care
GH
merită o atenție specială pentru credința sa vie în Providența Divină, fără de care aproape
nimeni nu ar îndrăzni să trăiască în pustie, fără a avea mijloace de trai și fără a face
rucodelie, mă voi întoarce la vizita mea de anul trecut [1889] și la convorbirea cu el.
Atunci am venit la el cu un poslușnic de la Schitul Sfântului Ilie și cu un monah de la
Schitul Sfântului Andrei. Când am ajuns la stareț și am bătut la ușa încuiată, spunând
AN
după obicei rugăciunea monahală: «Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne
Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pre noi», el din interior răspunse:
«Amin».
«Binecuvântează, părinte Maxim!»- zise călugărul, care îl cunoștea. Starețul a deschis
EV
ușa și ne-a invitat cu drag înăuntru, propunând să ne scoatem gențile de voiaj și să le

lăsăm într-un hol mic, care înlocuia și bucătăria, cu tot cu cuptor pentru coacerea pâinii,
și depozitul de lemn de foc, mai bine zis de crengi de arbust. Strâmtorarea și curățenia
peste tot se observă chiar la prima vedere. Mai departe, prin ușa joasă, am intrat în
așa-zisa sală de așteptare, la fel de strâmtă, care servește pentru el și pentru musafiri
RA
drept trapeză. Fiind de statură mică, starețul poate sta liber în picioare înlăuntrul ei, dar
pentru o persoană de înălțime medie este imposibil să stea în picioare, fără ca să atingă
tavanul cu capul sau fără să se îndoaie. Scurte sunt și cele două canapele, care stau pe
ambele părți, înlocuind un pat pentru odihnă. Se pare că pe ele este imposibil chiar și
ITU
bătrânului să-și întindă picioarele în mod liber. Între ele, lângă fereastra mai mare, se
află o masă mică, acoperită cu o față de masă tricotată. Pe fereastră se află un ceas
deșteptător. În colț și pe pereți sunt sfinte icoane. Aceasta este întreaga atmosferă strictă
a locuinței starețului Maxim, care mi-a atras atenția în mod special prin strâmtorarea și
totodată îngrijirea ei.
ED
El însuși nu se știe din ce motiv purta un șorț albastru de pânză. Potrivit obiceiului
ospitalității rusești, starețul se oferi să pună samovarul și, deși la început am refuzat,
ca să nu-l deranjăm, totuși am acceptat să servim ceaiul. Părintele Maxim tot mișuna
în jurul samovarului și, curând, un mic samovar rusesc de cupru era deja pe masă. Noi
©
670
OS
Schimonahul Maxim
am scos din bagajele noastre zahăr și ceai. Părintele a pus ceaiul într-un ceainic mic,
ISM
peste care a turnat apă fiartă, punându-l deasupra pe samovar, ca să se opărească. Între
timp, el pregăti ceștile, le spălă, apoi ne invită să ne așezăm la masă. A tăiat pentru
doritori și câteva felii de pâine, coaptă de el însuși. După obiceiul locului, starețul rosti:
«Preasfântă Treime, miluiește-ne pre noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne,
iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele
Tău. Slavă Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor,
EL
amin. Doamne, miluiește (de trei ori). Binecuvântează». Și rugă pe unul dintre noi să
binecuvânteze mâncarea și băutura, dar noi l-am rugat pe el însuși, ca fiind mai în vârstă
și stăpân, să dea binecuvântare. El nu a refuzat, dar a binecuvântat masa nu ca și preot,
GH
ci obișnuit: «Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru, miluiește-ne pre noi», și noi am încheiat: «Amin».
După ceai, pe care l-am băut cu multă plăcere, așa cum se întâmplă adesea în călătorii,
odihniți și fericiți, i-am mulțumit starețului pentru ospitalitate, gata fiind să pornim la
drum. Dar generosul părinte zise: «Dar n-ați văzut încă toată casa mea, să mergem sus,
AN
la etaj». Din hol, o scară îngustă ne-a condus într-un coridor îngust, spre stânga apărând
trei uși, care duceau în trei încăperi mici, dintre care două nu erau închise. Am rămas
surprins văzând pretutindeni curățenie, pe pereți, pe podea, peste tot, și multă simplitate,
adică fără pompă. În colțul primei camere, care era, probabil, «cea de rugăciune», adică
EV
pentru săvârșirea pravilei de zi cu zi, erau câteva icoane în veșminte din folie și imagini
sfinte, înaintea cărora blând și molcom ardea o candelă. Pe rafturi se aflau câteva cărți.
Masa era acoperită cu o față de masă curată. La fel de curate și îngrijite erau și camerele
de alături, unde eu nici măcar nu am îndrăznit să intru, ca să nu murdăresc podeaua și
mai ales dintr-o anumită prețuire față de aceste încăperi, ca și când ar fi suflat un har din
RA
ele. Coridorul dă într-o frumoasă și mică terasă, căptușită cu piatră și înconjurată de un

perete mic și scund. De aici, e o priveliștea magnifică a schitului și a arhipelagului fără
margini, cu mai multe insule”543.
Despre credința sinceră în Dumnezeu și în binecuvântata Lui Providența a părintelui
ITU
Maxim ne mărturisește părintele Denasie: „Într-o duminică din Postul Mare, stând mai
întâi la priveghere, apoi și la Sfânta Liturghie, părintele reveni în chilia sa transpirat.
Din cauza oboselii, n-a mai stat să-și schimbe cămașa pe o alta uscată, ci s-a culcat să se
odihnească. Când s-a trezit, se simți foarte bolnav. Boala se dezvolta rapid, forțele i-au
scăzut, apetitul l-a pierdut. Apoi au urmat eșecuri în memorie, fapt pentru care stătea
ED
culcat mult timp fără să mănânce, întreținându-se numai cu ceai și apă. În cele din urmă,
543
©
671
OS
slăbi într-atât, încât nu putea nici să se miște. Acest lucru a fost adus la cunoștința celor
ISM
din Schitul Sfântului Andrei, unde a pus el început nevoințelor sale monahale. De acolo a
fost trimis cineva cu un catâr de rezervă și, imediat după Paști, a fost dus la Serai și plasat
într-un spital al fraților, unde s-a și recuperat în curând.
Boala sa părintele Maxim a îndurat-o cu foarte multă răbdare, văzând în aceasta o
mare milă de la Dumnezeu Atotțiitorul, care curățește sufletul prin neputință trupească, iar
recuperarea sa o atribuia nu atât ajutorului medical, cât milei Doctorului Ceresc al sufletelor
EL
și al trupurilor. La răbdare fără de cârtire în suferințe părintele Maxim îndemna pe toți cei
loviți de boală, sugerându-le că boala trupului este o deosebită cercetare a lui Dumnezeu,
care-i amintește călugărului despre boala sufletului său. Prin urmare, boala, conform gândirii
GH
părintelui Maxim, este timpul, în care bolnavul trebuie să-și verifice cu atenție sufletul și să
se pocăiască de păcatele sale. Cel mai bun remediu pentru vindecare, potrivit părintelui, nu
este medicamentul, ci rugăciunea adresată Doctorului sufletelor și al trupurilor”544.
Nu se știe când a murit părintele Maxim, dar este evident faptul că el s-a înfățișat
înaintea Creatorului său cu un suflet curat.
AN
EV
Schimonahul Chiril
Schimonahul Chiril provine din marea Rusie. Nu se știe locul unde s-a născut și nici ce
RA
fel de viață a avut înainte de a intra în Athos. Este cunoscut doar faptul că el a trăit aproape
o jumătate de secol într-o colibă pustnicească de lângă Schitul Kavsokalivia. Informații
despre viața sa din Muntele Athos, de asemenea nu s-au păstrat, cu excepția unor scurte
amintiri despre el ale părintelui Denasie (Iușkov), pe care le prezentăm aici: „Când cu mare
ITU
dificultate am ajuns la coliba părintelui Chiril, am bătut de mai multe ori la ușa încuiată.
Peste câteva minute am auzit pe cineva tușind, care, apropiindu-se timid de ușă, se opri.
Zărindu-l printr-o mică gaură, am spus: «Binecuvântează, Părinte!» Auzindu-mi vocea,
părintele Chiril a deschis ușa, zicând: «Dumnezeu să te binecuvânteze, intră, te rog».
Curtea mică a modestei colibe nu avea nimic deosebit. La etajul inferior al colibei se
ED
află două cămeruțe înguste, iar la cel superior este doar una singură, ceva mai mare.
544
©
672
OS
Schimonahul Chiril
Nici vorbă aici de o ordine specială, cum era, spre exemplu, la părintele Maxim, iar părintele
ISM
Chiril, la chip aparent bolnăvicios, purta o haină de blană ponosită. Cu toate acestea, eu nu am
fost frapat de această neglijență, întrucât îl cunoșteam ca și un călugăr foarte atent la viața sa
duhovnicească. Pe o măsuță mică se afla deschisă cartea cuviosului Simeon, Noul Teolog.
− Ce mai faceți? − mă întrebă părintele Chiril.
− Da, iată, cu rugăciunile sfinției voastre Domnul mă mai rabdă, iar păcatele se tot
adaugă și neputințele cresc și tot cresc.
EL
− Bine-ar fi dacă numai neputințele, − spuse el, − iar dacă noi patimile le numim
neputințe, atunci e cam urâtă treaba.
Într-adevăr, eu mă jenam să-i spun deschis părintelui cât de mult mă tiranizează
GH
patimile și pe mine, păcătosul, iar experimentatul pustnic cunoștea bine moderna auto-
înșelăciune, în care patimile sunt considerate neputințe, iar neputințele și deficiențele, ba
uneori chiar și înseși patimile, socotite fiind ca ceva normal pentru om.
Blajinul părinte Chiril văzând că am început să tușesc, mi-a oferit pâslarii lui (papuci
de pâslă) și chiar și o haină călduroasă de blană, dar cam veche și grea.
AN
Din conversațiile cu el, deși scurte, se putea intui că viața lui decurge în lepădare de
sine, cu uitare de sine, cu toate că el căuta să nu vorbească despre asta. Uneori spunea
el și despre greutățile vieții sale, dar se referea, în general, la greutățile vieții tuturor
creștinilor, care merg spre fericirea veșnică pe adevărata cale duhovnicească, și era destul
EV
să-și dea seama de cel mai mic involuntar semn de lașitate în cuvintele sale, că imediat
își auto-reproșa, zicând: «Da, deși m-am exprimat astfel, eu totuși nu cârtesc împotriva
Providenței lui Dumnezeu. Să se facă voia Lui. Altfel, ce e cu viața asta a noastră, dacă
suntem înconjurați numai de dezmierdări, de mângâiere și de slavă. Chiar aș zice că, dacă
în viața noastră, din chinovie sau din pustie, nu avem necazuri, boli și probleme diferite
RA
de la frați (în obște) și de la demoni (în pustie), atunci o astfel de cale a vieții este greșită
și absurdă, care nu duce pe cei ce merg pe ea la fericirea veșnică. După aceste indicii, ar
trebui să ne dăm seama: încotro mergem și unde vom ajunge. E vai de noi, dacă din toate
părțile suntem înconjurați de confortul unei vieți vremelnice și trecătoare și de slava de la
oameni, chiar și ne voită, împotriva voinței noastre. Iar dacă acestea toate le căutăm cu
ITU
tot dinadinsul, atunci chiar nu știu ce să spun despre viața de apoi a unor astfel de oameni
nefericiți. Vai de cei care se bucură de slava de la oameni, în special de la mireni, cărora
le place numai ceea ce este contrar poruncilor Evangheliei. Trebuie, neapărat trebuie să
avem grijă de noi înșine, până când avem în mâinile noastre această viață. Trebuie să
facem tot posibilul pentru a rezista tentațiilor pornite în luptă împotriva duhului nemuritor,
ED
care mereu tinde spre Cel Ce l-a creat»”545.
545
©
673
OS
Pentru a înțelege mai bine înălțimea duhovnicească a părintelui Chiril, vom prezenta
ISM
un fragment al scrisorii sale din 2 februarie 1909 către părintele Agatodor (Budanov):
„Să vorbim despre dragoste. Doar o simplă menționare a acestei frumoase virtuți creștine
provoacă în inimă un sentiment de pace și bucurie. Ce este dragostea? Dragostea este
înclinația și capacitatea unei ființe inteligente de a umple prin viața proprie viața altor
ființe similare și prin viețile altora a-și umple propria ei viață, și în această prelungire a
vieții a-și găsi satisfacția sau sentimentul de fericire. Din acest concept reiese că dragostea
EL
este legea de temelie a comunității umane. Nu putem fi fericiți numai prin faptul că suntem
iubiți, ci mai fericiți suntem dacă noi înșine iubim. Judecățile noastre unul despre celălalt
sunt aspre; diferența de opinie, ca ceva ireparabil, este recunoscută ca un motiv decisiv
GH
pentru separare; condamnarea nemiloasă a deficiențelor a devenit motivul lăsării unui
sentiment de amărăciune în inimile apropiaților noștri sau, uneori, chiar și de ură ascunsă.
Peste tot observăm că se cere dreptate, justiție și adevăr, dar nicăieri nu vom vedea
instrucțiuni sau cerințe de dragoste reciprocă unul pentru celălalt. Fiți una cu celălalt, nu
fiți egoiști, nu răspundeți cu rău pentru rău, nu vă îngrijiți de binele propriu în detrimentul
AN
altora. Învățați alfabetul iubirii, la fel precum copiii învață să citească și să scrie. Căci
literele acestui alfabet sunt poruncile iubirii: hrănește pe cel flămând, îmbracă pe cel gol,
cercetează pe cel bolnav, învață pe cel neștiutor”546.
Părintele Chiril a răposat în data de 27 decembrie în anul 1909.
EV
RA
Ieroschimonahul Ioan (Patalie)

Ieroschimonahul Ioan (Patalie) de naționalitate era grec, născut în gubernia Herson,
dar ca limbă și educație era rus.
ITU
Părintele Ioan a trăit în Muntele Athos începând cu anul 1857, fiind admis de duhovnicul
Ieronim la Krumița, iar din anul 1860 a trăit în mănăstire, fiind cântăreț în Catedrala
Sfântului Acoperămâmt. A fost tuns în mantie cu numele Casian.
Părintele Vladimir (Colesnikov) scrie despre el următoarele: „Din primii ani de viață
monahală el practica rugăciunea minții sub conducerea părintelui Ieronim. Îndrăgea
ED
mult lectura din sfinții părinți și conversațiile cu asceții athoniți. Era din fire simplu și
546
©
674
OS
Ieroschimonahul Ioan (Patalie)
sincer, se pare că a fost un ales special al lui
ISM
Dumnezeu”547.
În vremurile tulburi din perioada anilor
1874-1875 a mers în Rusia, dar la sfatul
și cu binecuvântarea Sfântului Ambrozie
de la Optina a revenit la Athos. A trăit la
diferite chilii: a Nașterii Sfintei Fecioare
EL
Maria, a Chipului Mântuitorului nefăcut
de mâini omenești, iar din anul 1900 a
viețuit în chilia Adormirii Maicii Domnului
GH
de la Mănăstirea Stavronikita, unde a
fost hirotonit ieromonah. După moartea
starețului chiliei, el a fost ales drept noul ei
stareț.
Din 1910 a locuit în Vechiul Russik,
AN
unde a fost tuns în schimă. El a fost
foarte respectat printre frații Mănăstirii
Sfântului Pantelimon, mulți considerându-l
îndrumător duhovnicesc. Iată un extras
EV
din jurnalul ieroschimonahului Vladimir

(Colesnikov): „Transcriu unele dintre
viziunile ieroschimonahului Ioan, care sunt uimitoare, minunate...
Odată, slujind, el observă lipsa unei părticele din Sfântul Agneț, spunându-i despre
aceasta duhovnicului, care-i explică că există tainici slujitori ai lui Dumnezeu, pe care-i
RA
împărtășesc Îngerii, și de aceea poate că dispar Sfintele Daruri.

Într-o marți, 13 septembrie anul 1911, el se afla la Sfânta Liturghie la Sfântul Serghie.
Stând el în picioare în pridvor, Îl vede în altar pe Mântuitorul slujind, și abia după un timp
începu să-l vadă slujind pe starețul Misail, dar înainte de asta nu știa că el slujește aici. Și
ITU
s-a întâmplat aceasta în ajunul unei calamități (inundații).

Părintele Iacov auzi de la ieromonahul Ioan Patalie despre un vis al acestuia (din martie
1913, cu două luni înainte de expulzarea din Athos a imeabojnicilor): el vede în piața dintre
mănăstire și corpul Schimbării la Față o mulțime mare de demoni. Îngrămădiți acolo, ei
s-au îndreptat spre poartă, dar brusc apăru Sfântul Pantelimon, care începu să-i alunge
ED
cu sabia, apoi din interiorul mănăstirii ieși Maica Domnului și alungă toți demonii”548.
547
AMRPA. Doc. 318, pag.102.
548
AMRPA. Doc. 318, pag. 119, 128, 146, 231, 322, 323, 325.
©
675
OS
În iunie anul 1913, deși nu împărtășea învățăturile imeabojnicilor, el se opuse expulzării
ISM
lor forțate de la Muntele Athos, despre care a declarat cu voce tare, pentru care a fost
scos din mănăstire. Ultimii ani ai vieții sale, părintele Ioan i-a petrecut în chilia Înălțării
Sfintei Cruci.
Părintele Ioan a răposat la spitalul din Russik pe 23 iulie în anul 1917.
EL
Schimonahul Ioan (Smirnov)
GH
Schimonahul Ioan (în lume, Petru Smirnov) s-a născut în gubernia Vladimir. A sosit
la Athos în anul 1880 și a intrat în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Dar, doi
ani mai târziu, el deveni poslușnicul unui stareț rus care trăia în chilia pustnicească a
AN
Sfântului Macarie Egipteanul, aflată în Schitul Sfântului Vasile cel Mare a Mănăstirii
Marea Lavră. Bătrânul l-a tuns în mantie cu numele Ioan, dar muri curând, părintele Ioan
rămânând singur. După aceea, timp de treizeci de ani a locuit aici în deplină zăvorâre.
În tot acest timp, îndeletnicirea sa era rugăciunea lui Iisus și rucodelia (făcea linguri de
EV
lemn), cu care își și asigura hrana. Uneori el, ca și majoritatea pustnicilor ruși, primea
ajutor material de la Russik549.
Părintele Ioan îi vedea pe frați doar o dată pe lună, când venea la schit pentru a lua
Sfânta Împărtășanie. Dar nici atunci el nu vorbea cu nimeni. Astfel treceau luni de zile
fără să rostească vre-un cuvânt, iar când era silit de situație să zică ceva, era cu neputință
RA
de a fi înțeles, pentru că corzile vocale slăbite nu produceau nici un sunet, așa că el nu

vorbea, ci mai degrabă hârâia. Doar arareori vizitatorii, care-l deranjau o dată sau de două
ori pe an, îl determinau să-și restabilească elasticitatea corzilor vocale și să le vorbească
despre lucruri duhovnicești.
ITU
Părintele Denasie astfel descrie una dintre întâlnirile sale cu părintele Ioan: „Venind
aici [la Schitul Sfântului Vasile cel Mare] am mers mai întâi la un prieten al meu pustnic
rus, părintele Ioan, care trăia în chilia Sfântului Macarie Egipteanul. Venind din Rusia,
părintele Ioan mai întâi a intrat în rândul frăției mănăstirii noastre, unde a primit
ascultare în atelierul de icoane. După un timp, fiind o persoană blândă și îngăduitoare,
ED
a fost trimis la paraclisul din Moscova, însă el a refuzat, temându-se ca nu cumva din
pricina neputințelor sale să nu cadă iarăși în capcanele vieții lumești, din care cu greu abia
549
AMRPMA. Doc. nr. 9, pag. 64.
©
676
OS
Schiegumenul Alexie (Oskolkov)
nu demult s-a smuls. Cerând binecuvântare de la starețul-duhovnic Ieronim, el merse să
ISM
călătorească în Sfântul Munte, ca să caute un alt loc, mai potrivit vechii lui dorințe de a
se nevoi în tăcere, găsind aici, în acest schit și în această chilie un călugăr rus, la care, cu
binecuvântarea părintelui Ieronim, intră ca ucenic.
Când am bătut la ușă, sunând și la clopoțelul atârnat de un șnur înăuntrul încăperii,
a ieșit părintele Ioan, care m-a întâmpinat bucuros, invitându-mă înăuntru. Intrând în
biserică, el a cântat „Cuvine-se cu adevărat”, timp în care eu m-am închinat la sfintele
EL
icoane. Biserica era foarte mică, simplă și sărăcăcioasă, însă foarte curată și îngrijită.
Părintele Ioan, după cum se vede, are o dragoste deosebită pentru Maica Domnului,
ceea ce mă sfătui și pe mine. „De fiecare dată, − spuse el, − când prin uneltirile diavolului
GH
încep să mă frământe oarecari tulburări sufletești, încep imediat să citesc acatistul Ei, și
lupta încetează”550.
Părintele Ioan a răposat în iulie în anul 1917. Ucenici nu a avut și chilia a rămas
mănăstirii. Ucenici el nu și-a făcut în mod conștient: în primul rând, nu a vrut să rupă
jurământul tăcerii, și în al doilea rând, se considera pe sine nedemn să-i învețe pe alții,
AN
iar când i-a fost reproșat faptul că nu-și împărtășește experiența sa duhovnicească, el a
răspuns: „Și ce aș putea eu să-i învăț? Tot ce am este darul Maicii Domnului și îngăduința
Dumnezeiască față de neputințele mele, iar eu nu am făcut nimic. Este oare cu putință a
impune unei persoane, care a găsit o comoară, să scrie o carte despre faptul, cum să fie
EV
aflată această comoară?”.

RA

ITU
Schiegumenul Alexie551 (în lume, Alexandru Zaharovici Oskolkov) s-a născut în anul
1834 într-o familie nobilă din gubernia Sankt Petersburg. După absolvirea în anul 1853
a unui curs în corpul doi cadet, a fost făcut ofițer de artilerie și la optsprezece ani și-a
început viața militară la Sevastopol, participând la războiul din Crimeea, care tocmai
ED
550
551
Povestirea vieții a fost întocmită după cartea: Teofan (Zăvorâtul), egumen. O mănăstire îndepărta-
tă la marginea Rusiei. Vladivostok, 2008. Fotografia este, de asemenea, luată din această carte.
©
677
OS
izbucnise, unde s-a dovedit a fi un ostaș
ISM
curajos. Apoi, la sfârșitul războiului, a slujit
în cadrul Direcției principale de artilerie și
la Districtul Institutului Tehnic. Lăsând
serviciul militar, Alexie Oskolkov devine
membru al Comisiei de verificare lituaniană
din județul Kobrin. După care deține deja
EL
funcția de important furnizor feroviar.
În urma unui neînțeles stres emoțional,
el își lichidează toate afacerile sale, își
GH
lasă casa, moșia și toate bunurile pe mâna
ispravnicului și în anul 1873 pleacă în
America. A stat în America preț de câțiva
ani, timp în care a călătorit aproape în
AN întreaga lume: a fost în America de Nord
și de Sud, în Mexic, în Venezuela, etc. Între
timp află despre războiul cu Turcia, și în
anul 1877 el ajunge în Balcani cu cererea de
EV
a fi acceptat în armata activă. Dar Plevna a

fost luată, războiul s-a terminat în curând,
și Oskolkov ajunge la Muntele Athos, unde
se ocupă de fotografie și pictură, devenind prieten foarte apropiat cu părintele Macarie,
starețul Mănăstirii rusești Sfântul Pantelimon și cu părintele Antonin (Kapustin), starețul
RA
Misiunii de la Ierusalim.
Aici, în Muntele Athos, Oskolkov își găsi pacea sufletească, pe care a căutat-o în
întreaga lume și în toate activitățile sale. Timp de câțiva ani Alexandru Zaharovici a fost
poslușnic la Russik, și la 22 februarie 1889 părintele Macarie îl tunse rasofor cu numele
ITU
Alexie.
În anul 1892 părintele Antonin îl invită să picteze (părintele Alexie a fost un mare
pictor) Biserica Sfântului Apostol Petru din Iope, în grădina Sfintei Tavita. Curând însă
el se mută în eparhia din Kamchatka cu misiunea de a construi o mănăstire. Motivul
fiind următorul: în anul 1893 Sfântul Sinod, potrivit rapoartelor Mitropolitului Paladie
ED
de Sankt Petersburg, a ridicat întrebarea înființării în regiunea Amur a unei mănăstiri

de călugări. Primul gând de întemeiere a mănăstirii îi veni Guvernatorului-General
al regiunii, Dukhovsky, care la numirea sa în această funcție, personal și-a exprimat
gândurile sale împăratului Alexandru al III-lea despre nevoia de a organiza o mănăstire.
©
678
OS
Împăratul a fost de acord, și Dukhovsky îl avea deja în minte pentru realizarea planului
ISM
pe Alexie (Oskolkov), pe care îl cunoștea personal din timpul călătoriei sale la Ierusalim.
Și iată cum, părintele Alexie primi invitația de la Dukhovsky. Arhimandritul
Antonin (starețul Misiunii de la Ierusalim) îi spuse părintelui Alexie că aceasta este
voia lui Dumnezeu, îndemnându-l insistent să meargă la Sankt Petersburg în subordinea
Mitropolitului Paladie. Inițial el era pe cale să refuze a primi hirotonia, dar apoi se predă
voinței lui Dumnezeu, fiind în curând făcut ieromonah și trimis în Extremul Orient.
EL
În regiunea Amur el a fost trimis în primul rând pentru a găsi un loc pentru viitoarea
mănăstire și, de asemenea, pentru a strânge fonduri de susținere a ei pe viitor. Conducerea
procesului de construire a mănăstirii i-a fost încredințată Preasfințitului episcop local
GH
Macarie.
Ca sprijinitor în această lucrare bună a fost invitat și Guvernatorul general al regiunii
Amur, general-locotenentul S.M. Dukhovsky. Ieromonahul Alexie sosi la Episcopia
Kamchatka pe 27 septembrie în anul 1893, fiind înscris, până la deschiderea mănăstirii,
în rândul personalului Casei Episcopale.
AN
Părintele Alexie, care a primit misiunea înființării mănăstirii din regiunea Amur,
provenea dintr-o veche familie de nobili Oskolkov din Veliky Novgorod, unde încă din anul
1375 Oskolkovii erau „persoane eminente“. Este remarcabil faptul că strămoșii părintelui
Alexie au fost pe timpuri angajați în afaceri în Siberia. Mai întâi ei au concurat cu celebrul
EV
Stroganov. Apoi, pe unul dintre strămoșii lui, Grigorie Afanasevici Oskolkov, îl întâlnim
deja la lacul Baical, unde împreună cu ieromonahul Macarie în anul 1681 întemeiază
Mănăstirea Posolski.
În anul 1713 Grigorie Oskolkov sosește cu o caravană la Beijing și-i cere lui Bogdîhan
permisiunea de a trimite la Beijing preoți ortodocși. Și cererea i-a fost acceptată.
RA
Sosind în eparhia Kamchatka, ieromonahul Alexie preluă în mod activ executarea

misiunii sale: colecta donații voluntare și căuta un loc pentru întemeierea mănăstirii,
întrebând oameni cu experiență despre un loc prielnic în toate privințele pentru viitoarea
mănăstire. Preasfințitul Macarie și guvernatorul Dukhovsky îi acordau părintelui Alexie
ITU
tot sprijinul. Locul pentru întemeierea mănăstirii părintele Alexie îl alese pe malul pitoresc
al lacului Petropavlovsk, situat aproximativ la patruzeci de mile de orașul Habarovsk, în
jos pe Amur. Lacul este adânc și îmbelșugat cu o mulțime de pești. Mănăstirea urma a fi
construită pe țărmul de nord al lacului.
Locul ales de părintele Alexie a fost unul dintre cele mai alese și potrivite, care
ED
corespundea tuturor condițiilor pentru înălțarea mănăstirii. Parcela menită pentru

mănăstire avea forma unui patrulater, cu o suprafață de aproximativ 30.000 de acri.
Principalele ramuri de activitate a mănăstirii erau inițial planificate a fi pescuitul și
creșterea bovinelor, precum și agricultura.
©
679
OS
Găsind deja un loc pentru mănăstire, părintele Alexie, cu permisiunea Sfântului Sinod
ISM
(decretul nr. 2295 din 25 mai 1894), părăsește regiunea Amur și merge timp de șase luni
în Ierusalim și la Sfântul Munte Athos pentru a invita călugări, care și-ar dori să intre în
slujba viitoarei mănăstiri de călugări din regiunea Amur.
Frații athoniți au reacționat cu multă înțelegere la cauza întemeierii noii mănăstiri
pe malul râului Amur: unele dintre mănăstirile athonite (Mănăstirea rusească Sfântul
EL
Pantelimon, Schitul rusesc Sfântul Andrei, Lavra Hilandar, Schitul Sfântului Prooroc Ilie
și altele) au adus în dar părintelui Alexie părticele din Lemnul Sfintei Cruci a Domnului și
din moaștele sfinților lui Dumnezeu. Sfântul Sinod, prin decretul nr. 3537 din 12 august
1894, îi permise părintelui Alexie să primească darul menționat mai sus, astfel încât,
GH
spre autentificarea părticelelor sfinte au fost eliberate și certificate de către mănăstiri.
Dar a merge cu părintele Alexie în regiunea Amur doritori nu s-au găsit. Atunci părintele
Alexie se adresă Înalt Preasfințitului Arhiepiscop Antonie al Finlandei și egumenului
de la Valaam cu rugămintea de a trimite în noua mănăstire de pe Amur călugări de la
AN
Valaam.
Și Sfântul Sinod, prin rezoluția sa din data de 28 octombrie, la 1 noiembrie anul 1894
decide: „1) a se întemeia în cadrul eparhiei Kamceatka, lângă lacul Petropavlovsk, la 40
de mile de orașul Habarovsk, o mănăstire de călugări cu un număr de frați, pe care va fi
EV
în stare să-i întrețină pe cheltuiala proprie; 2) a numi stareț al nou înființatei mănăstiri
pe ieromonahul Alexie (Oskolkov), cuprins în lista de state a Casei Episcopale Kamceatka,
ridicat fiind la rangul de egumen («Buletin Bisericesc», nr. 46, 1894)”.
Întorcându-se din nou în regiunea Amur și examinând mai îndeaproape și mai în detaliu
locul pentru mănăstire de pe lacul Petropavlovsk, părintele Alexie se convinse că locul nu
RA
era tocmai potrivit pentru mănăstire, fiind frecvent inundat de apele lacului. Studiind apoi
regiunea Iujno-Ussuriysk, în anul 1895 el alege locul, pe care astăzi se înalță mănăstirea,
închinată Sfintei Treimi și Sfântului Nicolae, acesta, fără îndoială fiind și meritul de
neprețuit al părintelui Alexie.
ITU
La locul de întemeiere a mănăstirii părintele Alexie sosi în august 1895, stabilindu-se

temporar în apartamentul fostului șef al stației de telegraf Tihmenevo. Telegraful în acel
timp (înainte de calea ferată) trecea parțial prin pădurile virgine din Taiga, parțial prin
locuri pustii, iar stațiile telegrafice constau din una sau două case.
ED
Prima preocupare a părintelui Alexie a fost de a construi o casă de locuit cât mai
curând posibil. Atunci Șeful ținutului, Dukhovsky, donă o casă, construită din lemn de
stejar fin, situată la o distanță de șase mile de izvoarele minerale. Angajând lucrători,
părintele Alexie mută această casă la locul viitoarei mănăstirii, adaptând-o și pentru
©
680
OS
biserică, și pentru trapeză, și pentru bucătărie, și pentru chilii, atât pentru sine, cât și
ISM
pentru viitorii frați.
Curând sosiră la părintele Alexie și ajutoarele, trimise lui de la Valaam, adică părintele
ieromonah Serghie și părintele ierodiacon Gherman, cu toții formând prima frăție a
mănăstirii în timpul stăreției egumenului Alexie. Ei înșiși săvârșeau slujbele bisericești și
tot ei, cu propriile lor mâini, făceau toate treburile: tăiau și cărau lemn pentru construcție
EL
și pentru foc; primăvara săpau în grădină și plantau legume, dând din sărăcia lor semințe,
răsad de varză și altele noilor veniți mai nevoiași; coseau spre a avea fân; găteau de
mâncare, și nu numai pentru sine și pentru cei câțiva lucrători angajați, ci pentru toți
credincioșii, care în zilele de duminică și sărbători veneau la biserica parohială de la o
GH
distanță de optzeci de mile.
Astfel, primii călugări ai mănăstirii au fost puși într-o situație dificilă, aproape fără de
ieșire, pentru că alimente nu aveau din destul, uneori ne ajungându-le nici chiar pâinea,
pe care trebuiau să o transporte tocmai de la Vladivostok și Nicolsk, iar a nu oferi masă
AN
pelerinilor era imposibil atât pentru datoria de ospitalitate monahală, cât și pentru faptul
că locuitorii din satele învecinate erau greu încercați de devastatoarele inundații, care au
avut loc în vara anului 1895.
EV
Mănăstirea simțea nevoia în toate. Și pâinea, și obiectele de primă necesitate, toate

trebuiau cumpărate. Pentru a coace singuri pâine, trebuia să apeleze la bucătăria șefului
stației de telegraf Tihmenevo. Și apoi pelerini din locuri mai îndepărtate nu prea veneau,
viețuitori permanenți printre călugări nu erau, deci nici oarecari donații nu se adunau.
Banii colectați mai înainte de părintele egumen erau pe sfârșite. Nevoia creștea din
RA
ce în ce mai mult. Nu exista nici o sursă de venit. A trebuit să se recurgă la măsuri

extreme: la împrumutul de bani de la companiile comerciale din orașul Vladivostok. Din
cauza construirii căii ferate Ussuriysk, prețurile pentru mâna de lucru erau foarte mari.
Cheltuielile urmau a fi și ele pe măsură, necesare atât pentru amenajarea mănăstirii,
ITU
cât și pentru primirea pelerinilor; iar angajații trebuiau plătiți cu 25-30 de ruble dintru
început. Și muncitorii erau uneori dintre oamenii nu de cea mai bună moralitate. Și în plus
la toate aceste greutăți, viețuitorii noii mănăstiri au fost loviți de o nenorocire complet
neprevăzută: în noaptea din ajunul primului hram al Mănăstirii Sfintei Treimi din anul
ED
1896, unul din lucrătorii angajați veni cu o bandă de criminali, constând din condamnați
fugari din Sahalin, care au comis un furt profanator, devastând fondurile mănăstirii.
Hoții, beneficiind de oboseala călugărilor și a pelerinilor de după o noapte lungă de
priveghere, au pătruns printr-o fereastră în biserică, unde, în căutare de bani, au smuls
©
681
OS
chiar și încuietorile de la racla cu moaștele sfinților, de care însă nu s-au atins. Nu este
ISM
prea greu de imaginat de câtă amărăciune și necaz au avut parte cu prilejul primului
hram al mănăstirii cei dintâi viețuitori ai ei. Căci nu s-a mai săvârșit nici slujba din ziua
Cincizecimii.
Starea materială a mănăstirii se înrăutăți tot mai mult și mai mult. Printre banii furați
era și suma de 1000 de ruble, luată prin împrumut de la casa de tranzacționare „I. I.
Churin & Ko”.
EL
Ca mângâiere, infractorii mai târziu au fost descoperiți și jumătate din bani au fost
găsiți și returnați.
Egumenul Alexie era conștient de faptul că ochii autorităților duhovnicești și
GH
civile, precum și ai societății, erau îndreptați spre el. Toți așteptau ca el să întemeieze
o mănăstire primitoare la marginea statului rus. Presa rusă („Moscovskie Novosti”,
„Buletin Bisericesc”, nr. 32, 1894 și altele) privea mănăstirea ca pe un centru duhovnicesc
și economic, care trebuia să-și asume un rol activ în colonizarea Siberiei.
AN
Confluența unor circumstanțe nefavorabile, lipsa de fonduri și de frați în mod repetat,
nu o dată îl forță pe vârstnicul de ani și neputinciosul stareț Alexie să se gândească serios
la problemele de orânduire a mănăstirii.
Simțind toată dificultatea servirii cauzei alese și ne mai bazându-se pe puterile sale
EV
bătrânești, părintele Alexie hotărî să ceară Sfântului Sinod și Preasfințitului local să-l
demită din funcție, ca să poată merge înapoi la Muntele Athos. Sfântul Sinod, ținând cont
de repetatele cereri ale părintelui Alexie, l-a demis din funcția de stareț și constructor al
mănăstirii. La 2 ianuarie 1897 părintele Alexie plecă la Athos.
La început, el a trăit în chilia Sântului Nicolae de la Mănăstirea Dionisiu, lângă Careia,
RA
apoi la Noua Tebaidă, în chilia Sfântului Ștefan de la Russik și chiar în Mănăstirea Russik.
În tot timpul absenței sale de la Athos părintele Alexie nu a întrerupt legătura cu
stareții de la Russik: în perioada anilor 1899-1900 a scris scrisori către bibliotecarul de
la Russik Matei (Olșansky), iar în perioada anilor 1904-1911) a scris scrisori stareților de
ITU
la Russik552, care reprezintă un bogat material pentru istoria Mănăstirii Sfânta Treime.
Noi însă vom atrage atenția dragilor noștri cititori asupra unei scrisori de pocăință a unui
stareț în vârstă de 85 de ani, care a trăit în ascetism timp de 30 de ani, de la 13 ianuarie
1909, adresată starețului Misail „Fie ca această scrisoare a mea să fie citită în liniște și
cu atenția cuvenită, în ciuda faptul că a fost scrisă de un om profund decăzut, întinat prin
ED
necurata, nelegiuita și păcătoasa sa viață. Conținutul său nu cuprinde reproșuri, tânguiri,

plângeri sau sfaturi, ci include descoperirea acelor sfinte și binecuvântate adevăruri, care
552
©
682
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sfântului Ștefan de pe timpul părintelui Alexie. Astăzi complet restaurată.
pot servi la mântuitoarea împăciuire a celor care doresc stabilirea păcii, armoniei și a
curatei și sfintei iubiri, care se dezvăluie din ce în ce mai clar prin binecuvântata dragoste
a iubitorului Dumnezeu.
RA
Da să nu pară ne la locul său că anume eu, cel înnegrit de păcate, îndrăznesc să intru
în discuție despre providența sfântă și milostivă a lui Dumnezeu!! Dar! Anume pentru
mine această îndrăzneala a mea, prin harul lui Dumnezeu, este firească și normală. Căci
eu aproape treizeci de ani (înainte de tundere. – Alcăt.), în depline puteri trupești, am
ITU
avut sufletul mort, de mine însumi ucis. Scufundându-mă mai adânc și mai adânc în
zbuciumatul vârtej al vieții lumii din afară, eu grabnic m-am arătat un zelos împlinitor a
voii înșelătorului diavol, și prin aceasta, ca și cum imperceptibil, dar, de asemenea, foarte
rapid depărtându-mă de Dumnezeu, de Sfânta Lui Biserică și de toate cele virtuoase
și sfinte. Mânia Satanică m-a dus la marginea pierzării. Am pierdut orice speranță de
ED
mântuire. Și iată, îndelung răbdătorul, Cel jignit de multe ori de nerecunoștința mea
pentru salvarea de la moarte, marele și nesfârșit iubitorul de oameni Dumnezeu din nou,
din nou îmi întinde o mână de ajutor, îmi insuflă nădejdea în posibilitatea de a mă feri de
©
683
OS
pierzanie și [mă ajută] să scap din strânsoarea diavolului. Și, în ciuda nebuneștii mele
ISM
neatenții la ajutorul Lui în eliberarea de iminentele nenorociri, El din nou Își arată dorința
de a mă primi sub acoperământul și ocrotirea Sa. (O, Doamne, cât de mult mă doare și
mi-e rușine să-mi amintesc despre cumplita, dobitoceasca și vicleana mea nesimțitire și
nerecunoștință. Și de-a pururi nu voi uita aceasta groaznică jignire adusă Ție, Binefăcătorul
și Ziditorul meu, de mine, cel mai netrebnic decât orice fiară, nemernicul robul Tău.) Și iată,
mijlocitoare în hotărârea Creatorului Dumnezeu am avut-O pe Preasfânta, Preacurata
EL
Fecioara Maria − acoperitoarea, îndrumătoarea, călăuzitoarea celor rătăciți, care și-au
pierdut discernământul și claritatea minții. Și Ea m-a primit într-un adevărat și liniștit
adăpost, depărtat (chiar și acum) de zbuciumul lumii exterioare și ocrotit de Ea însăși.
GH
În acest adăpost începu curățirea (Dan. 12, 10) mea, care, cu mila lui Dumnezeu și a Ei,
mai continuă încă, în nădejdea transformării mele din fiară în om. Aici, treptat, neîncetat
luminându-mă și înțelepțindu-mă pentru a înrădăcina înlăuntrul meu ceea ce eu singur
am distrus: smerenia, răbdarea, blândețea, iubirea și alte virtuți, care înfrumusețează și
înveselesc sufletele iubitorilor de Dumnezeu creștini, se petrec în lăuntrul meu schimbări,
AN
care contribuie la dezrădăcinarea dezastruoaselor, umilitoarelor și vicioaselor patimi,
altoite de satan: mândria, trufia, părerea de sine și altele. Toate acestea mă conduc la
cunoașterea adâncimii căderii mele și a pierderii Duhului viețuirii în Dumnezeu. Dar
amărăciunea unei astfel de cunoașteri este mântuitoare, căci pe calea cea strâmtă te duce
EV
la cunoașterea de sine însuși, la setea dragostei de Dumnezeu, la ascultarea de poruncile

Lui și, prin urmare, la dragostea pentru aproapele și la sincera dorință de bine tuturor și
de bucurie în Domnul”553. Să ne dea Dumnezeu și nouă, tuturor, o astfel de pocăință și de
cunoaștere!
Despre moartea părintelui Alexie nu se cunosc date exacte. Se pare, că el a răposat
RA
în chilia Sfântului Ștefan pe la sfârșitul anului 1919, în timpul unei epidemii de gripă −
„gripă spaniolă”.
ITU
ED
553
©
684
OS
Ieroschimonahul Nifont (Krasnov)
ISM
Ieroschimonahul Nifont (în lume, Pavel
EL
Krasnov) era originar din zona cazacilor
de pe Don (în alte surse − din provincia
Voronej). La vârsta de zece ani a mers
GH
ca frate (ucenic) într-una din mănăstirile
rusești. A fost chileinicul unui arhimandrit.
După șase ani de viață monahală, viitorul
călugăr athonit căzu grav bolnav. A petrecut
AN
doi ani la pat, iar acum era pe moarte. Dar
înainte de boală el făgăduise să viziteze
Ierusalimul, ca să se roage la Sfântul
Mormânt, apoi și la Muntele Athos. Și se
întâmplă o minune − tânărul se făcu bine,
EV
fiind tuns rasofor. Cinci luni mai târziu muri

egumenul mănăstirii, iar părintelui Nifont,
prin voia lui Dumnezeu, i se deschise drumul
spre Muntele Athos. La 30 octombrie, anul
RA
1872, tânărul călugăr intră în Schitul Sfântul

Ilie. Cu binecuvântarea părintelui Ieronim,
el merse curând la Karulia ca ucenic la un
stareț rus. Oricine a văzut vreodată Karulia,
chiar și într-o fotografie, își poate imagina
ITU
viața dificilă a călugărilor de acolo. Nu există

pământ, vara nu ai unde să te ascunzi de soarele arzător. Călugării trăiesc practic ca niște
zăvorâți, pentru că fiecare pas dincolo de chilie necesită eforturi mari. Părintele Nifont își
alege un pustnic aspru, în ideea tainică de a rămâne cu el până la moarte.
ED
Părintele Nifont se îndeletnicea cu rucodelia: făcea cruciulițe de chiparos. Principala

dificultate a viețuitorilor de la Karulia era necesitatea frecventelor deplasări la mănăstirea
Sfântului Pantelimon, de unde, în acea vreme, pustnicii puteau dobândi puținele lor
merinde. Pentru a ajunge la mănăstirea rusească, era necesar să traversezi aproape
©
685
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sfintei Treimi (Schitul din vechime) de la începutul secolului al XX-lea.
jumătate din peninsula Athos, de-a lungul drumurilor sale anevoioase. „Dar nimic nu-l
omora așa de mult precum mersul pe jos după provizii la Mănăstirea Sfântului Pantelimon
și la alte mănăstiri, când își arunca pe umeri o desagă grea, mai bine de două puduri
(unitate rusească de măsură pentru greutăți egală cu 16,38 kg.), încărcată cu cereale
RA
și pesmet, pe care o căra de-a lungul munților stâncoși și abrupți, presărați pe întreg
teritoriul Athosului. Acest lucru era împovărător, uneori ajungând să se prăbușească
aproape fără de simțire, mai ales vara, pe arșiță.
Pe lângă toate acestea, asprul său stareț îi mai reproșa că a adus provizii doar „de
ITU
doi bani”, iar bocancii pe care i-a rupt fac trei bani, neluând seama la ce drumuri sunt pe
Athos. În cele din urmă, el îl învăță să meargă desculț atât vara, pe căldură, cât și iarna,
pe frig. Toate acestea s-au răsfrânt ulterior asupra sănătății cuviosului ieromonah Nifont.
Dar cel mai dificil pentru tânărul frate erau chinurile mustrărilor de conștiință, că nu
și-a îndeplinit făgăduința de a vizita Ierusalimul și de a se închina la Sfântul Mormânt.
ED
Dar duhovnicul Ieronim, ascultând păsul călugărului, îl binecuvântă să-și îndeplinească

făgăduința. Pentru aceasta, tânărul se angajă ca și copist, lucrând timp de trei luni zi și
noapte și câștigând 800 de piaștri, adică 64 de ruble.
©
686
OS
Astfel, Nifont ajunge în cetatea sfântă, vizitând mănăstiri, închinându-se și sărutând
ISM
cele sfinte de acolo, după care se întoarce la Athos. Dar nu-l mai găsește pe starețul său în
viață. Cu binecuvântarea duhovnicului său, el intră în chilia Sfântului Nicolae Făcătorul
de Minuni a Mănăstirii Iversky. În anul 1881 a fost hirotonit mai întâi diacon, iar a doua
zi, pe 3 august, și ieromonah. Dar starețul chiliei, întrezărind marile daruri ale tânărului
ieromonah, îl binecuvântă să meargă pentru a restaura un schit părăsit al Mănăstirii
Hilandar. Părintele Nifont însă, insista că voiește să moară în chilia fostului său stareț, la
EL
care starețul îi spuse că acolo nu-și va putea îndeplini menirea sa, amintindu-i și pilda cu
talanții. Și, ca un adevărat ucenic, părintele Nifont merge să facă o nouă ascultare.
În data de 30 iulie a anului 1883, cu binecuvântarea starețului și cu permisiunea
mănăstirii, el se mută la Schitul Sfintei Treimi. Viața era destul de grea și aici. Principala
GH
dificultate era lipsa apei, care putea fi luată doar dintr-un izvor mare, care pornea de
jos, de sub muntele de lângă mănăstire. În plus, solul din jurul mănăstirii era pietros
și neuniform. Dar Dumnezeu nu lasă pe slujitorii Săi fără ajutor și, în curând, în jurul
lui încep să se adune frații. Alături de părintele Nifont vine să dea o mână de ajutor la
AN
renovarea schitului și călugărul rus Ghenadie. Curând, se alătură fraților și părintele
Atanasie, care a slujit timp de patruzeci și trei de ani ca preot în Rusia, iar la sfârșitul
vieții a venit la Athos. Părintele Nifont văzu imediat în bătrânul preot un duhovnic iscusit.
Și nu s-a înșelat. În timpul celor opt ani de ședere pe Muntele Athos acest nevoitor a
săvârșit zilnic Sfânta Liturghie. La cei optzeci și trei de ani ai săi, el făcea ascultare la fel
EV
ca cei tineri. La el, ca duhovnic, veneau toți pustnicii care locuiau în vecinătatea schitului.
Acesta s-a săvârșit la anul 1902.
În astfel de condiții, refacerea schitului era posibilă doar cu nădejdea în ajutorul lui
Dumnezeu, care nu a întârziat să vină. Ieromonahul athonit Agatanghel a donat două
mii de ruble, și în opt ani de zile schitul a fost pus în ordine. Mai mult decât atât, frații
RA
fac făgăduință lui Dumnezeu de a construi, pe cheltuiala binefăcătorilor ruși, o biserica

mai mare cu hramul Sfântul Nicolae, în memoria salvării minunate a Țarului Nicolae
Alexandrovici de la primejdia care-l amenința în orașul Otsu, Japonia. Prin această
intenție s-a vădit limpede dragostea monahismului rus athonit față de Țarul său, întrucât
ITU
aici, pe Muntele Athos, o astfel de construcție nu poate urmări niciun scop egoist. Aici nu
vei primi pentru aceasta nici premii, nici vreo atenție deosebită”554.
În paralel cu lucrarea de amenajare a schitului, părintele Nifont se îngrijea mult și de
nevoințele duhovnicești ale fraților, stabilind o diată (rânduială) chinovială strictă, dând
personal exemplu de respectare și îndeplinire a acesteia. El a fost întotdeauna primul și la
ED
închinare (la slujbe), și la ascultare. Frații chiliei îl îndrăgeau mult pe starețul lor, căutând
în toate să-i imite viața sfântă.
Părintele Nifont a răposat la 1 iunie anul 1920.
554
Troițky P. V. Schitul Sântului Andrei și chiliile rusești din Athos M. 2002, pag. 41-42.
©
687
OS
ISM
Ieroschimonahul Serafim (Mosyaghin)
Ieroschimonahul Serafim (în lume, Dionisie Dementevici Mosyaghin) era originar din
EL
satul Aksenovka, județul Mrovitsk, volostea Zaraisk, gubernia Ryazan.
În viața monahală a intrat din anul 1873. El a trăit într-una din mănăstirile din Rusia,
unde a fost tuns în mantie și numit Serafim.
GH
În anul 1881 el ajunge la Athos și intră în chilia Sfânta Treime a mănăstirii Stavronikita,
unde în anul 1883 a fost tuns în schimă cu același nume, iar în anul 1885 a fost hirotonit
ieromonah. Mai târziu a devenit starețul acestei chilii.
Părintelui Serafim îi aparține cartea „Dialogul starețului chiliei pustnicești Sfânta
Treime de la Sfântul Munte Athos, ieroschimonahul Serafim Mosyaghin, despre încercări”,
AN
în care împărtășește cu fiul său duhovnicesc gândurile sale, cu de-amănuntul, cu privire
la scopul nevoinței și esența pocăinței. Iată ce scrie el: „Vreau să vorbesc cu tine despre
o cale de neocolit, inevitabilă: despre trecerea la veșnicie, unde nu este nici sfârșit și nici
moarte; despre trecerea din această viață la soarta cea veșnică de după moarte (adică
EV
la viață). Creștinului îi sunt date două drumuri, fiecare dintre ele cu propria sa poartă:
cea a Raiului și cea a Iadului. Poarta Raiului e cea prin care trec sufletele drepților către
Domnul, și El le primește și le odihnește în nespusa și negrăita bucurie. Poarta Iadului e
cea prin care trec sufletele păcătoase și nepocăite, unde diavolului și slugilor, care fac voia
RA
lui, le sunt rânduite [veșnicele chinuri]”.

Principala condiție de trecere a sufletului uman prin porțile înguste ale Raiului părintele
Serafim o socotește prezența în suflet a iubirii creștine, iar motivul pedepsei lui o vede în
lipsa de iubire: „Deci, sufletul nu poate să se îndreptățească, zicând că a fost nemilostiv,
lipsit de dragoste si crud. Iar vrăjmașul îl ține pentru o vreme în închisoare, de unde el
ITU
nu-L poate vedea pe Dumnezeu; este chinuit, după cât îngăduie puterea lui Dumnezeu,
până când sufletul este răscumpărat prin rugăciunile Bisericii și prin milosteniile rudelor,
a prietenilor și a vecinilor, iertându-i-se păcatele. Dacă însă sufletul este într-atât de
păcătos și nesuferit în fața lui Dumnezeu, încât nu are nădejde de scăpare, atunci duhurile
înșelătoare așteaptă ultimul cuvânt al Domnului asupra celor vrednici de milă. Cei
ED
osândiți vor sta de-a stânga, și El le va zice: «... duceți-vă de la Mine, blestemaților, în
focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui» (Matei 25, 41). Atunci duhurile
înșelătoare aruncă imediat sufletul în beznă, acolo unde este plânsul și scrâșnirea dinților,
©
688
OS
Ieroschimonanul Petru (Krutikov)
în focul cel veșnic, de care și Satan se cutremură. O, frate! Oprește-te, ia aminte la tine
ISM
însuți, vezi-ți toate faptele tale. Te vor izbăvi ele oare de întunericul iadului?! Căci cât
trăiește omul pe pământ, păcătuiește, nesocotește poruncile lui Dumnezeu, nu are frică
de Dumnezeu, nu se teme de întunericul iadului”. Numai pocăința, sincera plângere a
nimicniciei și a neputinței proprii îl pot întoarce pe om la calea lui Dumnezeu: „Și dacă,
frate, vei muri fără pocăință, cum vei merge la Dumnezeu să dai răspuns? Cum vei merge
la Dumnezeu, dacă nu te-ai îndreptat prin pocăință și dacă te-ai pocăit, iarăși ai căzut
EL
în păcat?!”. Prin urmare, dacă pocăința nu este însoțită de fapte de iubire, atunci inima
împietrită nu poate scăpa de obișnuința păcatului. Numai prin pocăință și năzuința de a se
desăvârși în dragoste poate scăpa omul de o nouă cădere.
În concluzie, părintele Serafim sfătuiește pe toți cei care vor să scape de chinurile
GH
iadului, să încerce a trăi după porunca lui Hristos: „Să vă iubiți unul pe altul, precum
v-am iubit eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să-l pună
pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12-13).
Starețul Serafim a fost o întruchipare vie a poruncii dragostei Domnului. Toată viața lui
AN
și-a dedicat-o iubirii, de unde fără tăgadă credem că se bucură, văzându-L pe Dumnezeul
iubirii. Nu știm exact când el a părăsit această lume pământească. În listele din anul
1919 el încă figura ca și stareț al chiliei, după care nu a mai fost de găsit în ele. Dar oare
aceasta este esențial, cât de mult a durat viața sa pământească? Important e aceea că, prin
EV
lucrarea dragostei și-a păzit viața ce veșnică, alături de Dumnezeu.

RA

ITU
Ieroschimonahul Petru (în lume, Gheorghe Kondratievici Krutikov) era originar din
satul Romanovka, județul Balașov, gubernia Saratov. Tatăl său, Condrat era un om foarte
evlavios, iar pe fiii săi, Gheorghe și Nicolae, i-a crescut tot în dragoste de Dumnezeu
și de oameni. În anul 1878 soția lui a murit, și el hotărî să părăsească această lume,
ED
închinându-și viața lui Dumnezeu. Dezvăluindu-și intenția fiilor săi, Gheorghe, care era
de 20 de ani, și Nicolae, care avea 18 ani, spre marea lui surprindere, ambii au declarat
că voiesc și ei să se facă călugări. Condrat le zise că va merge el mai întâi el la Muntele
Athos și, așezându-se acolo, îi va chema și pe ei la sine.
©
689
OS
În anul 1882 Condrat sosi la Muntele
ISM
Athos și, căutând un loc pentru viețuire, îl
cunoscu pe ieromonahul Neofit (Bazov)555,
care și el veni cu un scop similar la Athos.
Împreună, plătind suma de 4000 de ruble,
au cumpărat chilia Sfântului Nicolae
(așa-numita „Belozerka”), care aparținea
EL
mănăstirii Hilandar. Stareț al chiliei deveni
părintele Neofit, iar Condrat, care a fost tuns
în schimă cu numele Antonie, deveni egumen.
GH
Curând, tatăl invită și pe fiii săi. În anul
1884, Gheorghe și Nicolae au ajuns la
Athos cu intenția de a rămâne aici pentru
totdeauna. Curând au fost tunși în mantie:
AN Gheorghe a fost numit Pantelimon, iar
Nicolae cu numele Nectarie.
În anul 1890 părintele Neofit cumpără o
nouă chilie a Sfinților Cosma și Damian de
la Mănăstirea Esfigmenu, unde s-a și mutat,
EV
astfel încât stareț la chilia Belozerka deveni

părintele Antonie, care a murit în perioada
anilor 1882-1889. După moartea sa, stareț rămase părintele Pantelimon. În anul 1900
el a fost tuns în schimă cu numele Petru, fiind hirotonit ieromonah. Din acest moment
RA
începe un lung și dificil drum de urcuș duhovnicesc al părintelui Petru, a cărui laudă
duhovnicească de sfârșit au fost cuvintele părintelui Flegont (Lebedev), foarte zgârcit în
a lăuda, care l-a numit: „Marele stareț”.
Pentru restaurarea și extinderea chiliei trebuiau o mulțime de bani și „părintele Petru
a fost nevoit să ceară ajutor din Rusia, scriind mai multe scrisori cu rugămintea de a fi
ITU
555
Ieroschimonahul Neofit (în lume, Nazarie Tedorovici Bazov), născut în satul Kolușkino, județul
Stepanovsk, regiunea Donsk. Sosit la Athos în 1879. Pustnic, a trăit în Chilia Sfântul Nicolae (Belozer-
ka) a Mănăstirii Hilandar, pe care dimpreună cu ieroschimonahul Antonie (Krutikov) a cumpărat-o în
anul 1882 cu 4000 de ruble. A fost starețul chiliei. În 1890, părintele Neofit a cumpărat o nouă chilie, a
ED
Sfinților Cosma și Damian, de la Mănăstirea Esfigmen cu 800 de lire, după care, pentru suma de 3000 de
lire turcești a primit de la mănăstire dreptul de a face din chilie un schit. Dar interveni Protata și Patri-
arhia Universală, care nu i-au permis întemeierea unui nou schit rusesc, mănăstirea reziliind contractul
cu părintele Neofit. La cererea Protatei, Mănăstirea Hilandar îl izgoni pe părintele din Chilia Belozerka,
timp de mai bine de douăzeci de ani locuind el în chilia celor Trei Ierarhi.
©
690
OS
ajutat, astfel încât [în ciuda numeroaselor dificultăți] chilia a fost ridicată. Chilia avea două
ISM
biserici: cea de sus, în cinstea Sfântului Nicolae și cea de jos, în numele Acoperământului
Maicii lui Dumnezeu. Dar chilia se tot extindea, iar înainte de război, starețul avu intenția
de a ridica o nouă biserică în amintirea întronizării întemeietorului Casei Romanov, țarului
Mihail [dar izbucnirea Primului Război Mondial a împiedicat punerea în aplicare a acestui
plan]. Astăzi, Belozerka este cea mai faimoasă chilie din Athos. De fapt, ea nici măcar nu
este chilie, ci mai degrabă o mănăstire mică, în care, în ciuda recentei restaurări grecești,
EL
stilul rusesc este clar prezent. Această chilie este renumită prin pictorii ei de icoane. Dar
și înainte era slăvită, după cum mărturisesc vechile icoane rusești, printre care se remarcă
icoana Maicii Domnului − Egumena Muntelui Athos. Descrierea chiliei ne reamintește că
GH
aici s-au păstrat o părticică din Sfânta și Cinstita Cruce și diverse părticele de moaște ale
sfinților. Pe timpul părintelui Petru, frăția chiliei număra 50 de călugări”556.
Despre rânduiala din chilie, stabilită de părintele Petru, ne putem bine da seama din
cele scrise în jurnalul ierodiaconului Ioanichie (Pogrebenov)557: „La 8 august (anul 1907)
AN
sosi din Rusia la Athos starețul nostru, ieroschimonahul Petru, pe care toți frații l-au
întâlnit cu mare bucurie. Înainte de sosirea lui, pregătirile pentru a fi întâmpinat mergeau
din plin: biserica a fost împodobită ca de Paști; pe drumul de la biserică până la poartă s-au
pus ramuri de laur; iar când starețul a ajuns la poarta chiliei, au început să tragă toate
clopotele, trăgându-se și salve de armă; intrând cu toții în biserică, s-a făcut o rugăciune
EV
de mulțumire Domnului pentru reușita călătorie a starețului. La sfârșitul rugăciunii de

mulțumire au luat cu toții binecuvântare de la stareț, urându-i bun venit”558.
Despre stareț se poate judeca după ucenicii săi, la fel ca despre un pom după rodul său.
Astfel, vom prezenta un fragment dintr-o scrisoare a părintelui Ipatie (Frederics), care în
RA
anul 1944 a vizitat chilia Belozerka, mărturisindu-se la ucenicul iubit al părintelui Petru,
ieromonahul Damian: „Am întrebat dacă aș putea să-l văd pe ieromonahul Damian. El
556
Troițky P. V. Schitul Sântului Andrei și chiliile rusești din Athos M. 2002, pag. 44-45.
557
Ierodiakon Ioanichie (în lume, Ivan Semenovici Pogrebenov, tot el și Tarasov), s-a născut în anul
ITU
1888 în satul Romanovka, județul Balașovsk, gubernia Saratov. A venit la Athos în 1906. A locuit în
Chilia Sfântul Nicolae (Belozerka) a Mănăstirii Hilandar. În august 1909 a plecat în Rusia pentru execu-
tarea serviciului militar. În februarie 1911 s-a întors la Athos, a trăit în aceeași chilie, ascultare având la
cancelarie. La 22 martie 1912 a fost tuns rasofor cu numele Iona și la 4 aprilie 1913 a fost tuns în mantie
cu numele Ioanichie. La 18 aprilie 1913 a fost hirotonit ierodiacon. În august 1914 a fost rechemat în țară
pebtru a fi recrutat în război, dar ajuns în Rusia, ca și cleric a fost eliberat din serviciul militar, însă din
ED
cauza războiului nu s-a putut întoarce la Athos. A trăit în diferite mănăstiri rusești, inclusiv și la metocul
Mănăstirii Belozersk din Odessa. Abia la 23 martie 1918 reuși să plece din Odessa pe un vapor, dimpre-
ună cu un grup de refugiați, pe 17 aprilie a aceluiași an ajungând la Athos. Din nou a locuit la Belozerka.
A răposat în anul 1960. În arhiva de la Russisk se păstrează jurnalul său (vezi AMRPA, doc. nr. 482).
558
©
691
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Belozerka. Începutul secolului al XX-lea.
tocmai ieșea pe ușă, în spatele celui pe care eu îl întrebasem. Mă privi cu blândețe, făcu o
închinăciune până la pământ și zise:
− Eu sunt, păcătosul Damian ... Voiți să vă citesc o rugăciune?
− Da, părinte, răspunsei eu. − Și aș mai vrea să mă mărturisesc.
RA
− Bine, bine, − zise în grabă starețul, închinându-se din nou. − Să mergem cu

binecuvântarea Domnului în chilia mea”.
Cel de-al doilea stareț dispăru undeva. Deschizând una dintre ușile laterale, părintele
Damian m-a adus într-un coridor luminos și, deschizând singura ușă pe partea stângă,
ITU
spuse:
− Vă rog, vă rog intrați, acesta-mi este adăpostul.
Chilia lui, cu cele două ferestre, este mică și sărăcăcioasă. În cele două colțuri de lângă
ferestre se află un analog și o mulțime de icoane, multe dintre ele vechi. Între ferestre e o
măsuță, iar de-a lungul unui perete se află un pat simplu, călugăresc, acoperit Dumnezeu
ED
știe cu ce. Cu aceeași smerită pioșenie, părintele Damian îmi împinge un scaun vechi:
− Care-ți este numele tău de sfânt?
− Dimitrie, − răspunsei eu.
©
692
OS
− Ia loc, ia loc, frate Dimitrie, − zise umil starețul.
ISM
Se vede că a fost cândva un călugăr uscățiv, cu părul maro închis și destul de înalt.
Acum, are barba grizonată, fața uscățivă, ochii mari, înfundați, privirea pătrunzătoare și,
totuși, nicidecum nu poți să-i dai cei șaptezeci de ani ai lui.
− Să ne rugăm, frate Dimitrie! - zise călugărul, punând crucea și Evanghelia pe analog
și îmbrăcând patrafirul. Îndelung ascult puțin cunoscutele mie cuvinte ale rugăciunii... În
cele din urmă, părintele Damian se opri pentru o clipă, înmânându-mi o foaie cu inscripția:
EL
„Scurtă mărturisire în fața unui duhovnic”. Apoi îmi acoperi capul cu epitrahilul, continuând
îndelung și din inimă să se roage, pronunțând clar fiecare cuvânt. Apoi mă privi în ochi
și zise, arătând spre foaie:
GH
− Citește-o cu glas tare, frate Dimitrie!
Citesc... Din nou mă privește în ochi, și cu mâna sa dreaptă starețul îmi strânge fruntea:
− Dar ce păcate mai deosebite ai, frate Dimitrie?
Și-i răspund:
AN
− Eu de mulți ani nu am fost să mă mărturisesc. − Ochii starețului se deschise larg,
iar mâna, cu care-mi strângea fruntea mea, și-o ridică la frunte, însemnându-se încet și
foarte pătruns cu semnul crucii:
− Cum așa, frate Dimitrie? Și cum se poate una ca asta? Și cam de ce?
Încerc să-i explic sentimentele mele, și aici trebuie să aduc vorba și de cel de-al doilea
EV
păcat, și mai mare. Din nou, mâna părintelui Damian, aflată pe fruntea mea, se ridică,
făcând semnul crucii.
− Mare este păcatul tău, frate Dimitrie, − spuse starețul, − dar nu dispera, cu toții
suntem oameni și toți suntem păcătoși, Unul Dumnezeu este fără de păcat; iată și sfântul
RA
(și el îi rosti numele) a fost, de asemenea, în același păcat, iar Dumnezeu cel milostiv nu
numai că l-a iertat, ci l-a socotit în rândul părtașilor săi ... Ai credință în El, frate Dimitrie,
și El te va ierta ... Cel mai mare lucru este să-ți deschizi înaintea Lui sufletul tău.
Și iarăși, acoperindu-mi capul cu epitrahilul, îmi citi rugăciunea de dezlegare.
− Părinte! − îi zic eu după mărturisire, mă simt cu desăvârșire înnoit. − Cu toate
ITU
acestea, o singură îndoială tulbură sufletul meu: păcate grele mi-ați dezlegat acum cu
puterea dată sfinției tale de Dumnezeu. Dar îngăduie oare Dumnezeu să mai repet aceste
păcate din nou? Ce ar trebui să fac pentru ca vechiul păcat să nu se întoarcă?
Ochii starețului duhovnic mă privi cu atâta blândețe și dragoste, încât eu m-am jenat
ED
involuntar.
− Frate Dimitrie, − cu voce calmă, dar, se pare, absolut convins de adevărul cuvintelor
sale, zise starețul, − mâine te vei împărtăși, și atunci vei vedea tu singur, ce putere se
naște în tine pentru a zdrobi ispita, care te-a copleșit până întru acest ceas!
©
693
OS
Și nu numai că nu pot să nu cred în aceste sincere cuvinte auzite pentru prima oară în
ISM
viață, ci sunt profund convins că altfel nici nu ar fi putut fi ... Și această forță s-a născut ...
Da! Fără îndoială! S-a născut!.. Și toate vechile mele interese și griji, toate gândurile mele
lumești și desfrânate, toate faptele mele cele nedemne sunt înlocuite aici, pe pământul
fertil al Sfântului Munte Athos, de noi aplecări, duhovnicești, de gânduri sănătoase, de
fapte folositoare pentru trup si suflet”559.
Părintele Petru era un oaspete frecvent la Russikon, având legături de prietenie și
EL
duhovnicești cu stareții mănăstirii Sfântului Pantelimon560. Mulți asceți athoniți cereau
vestitului stareț sfatul despre viața duhovnicească și despre mântuire.
Părintele Petru a murit pe 16 mai anul 1925, înconjurat de fii săi duhovnicești,
GH
recunoscători, întristați de pierderea scumpului lor părinte.
AN
Schimonahul Ilie (Aminsky)
EV
Schimonahul Ilie s-a născut în gubernia Kameneț-Podolsk. Acest instruit și înțelept

om, fost administrator al bunurilor lui Tereșcenko, care făcuse o mare avere, câștigând
faimă și respect în societate, hotărî brusc să renunțe la tot și să devină călugăr. Pentru ca
scumpul nostru cititor să-și poată mai bine imagina la ce a renunțat Ilie Aminsky, vom da
RA
un scurt inventar al avuției lui Tereșcenko pentru anul 1897, pe care el de unul singur o
administra: „Numărul animalelor de lucru de pe plantațiile de grâu și de sfeclă de zahăr
ale lui Tereșcenko constituie: 1.500 de boi și 600 de cai; inventarul de lucru cuprinde
2000 de mașini și unelte. În fiecare an se vinde grâu în valoare de peste 500 000 de ruble
[calculat la zi, în bani moderni, ar fi aproximativ 5 miliarde de dolari]. Sfecla de zahăr este
ITU
prelucrată la propria fabrică de zahăr”561.

Unii ar putea crede că, abandonând toate acestea, el și-a pierdut mințile, dar viața sa
ulterioară demonstrează cu exactitate că el era în deplinătatea facultăților mintale și în
bună memorie. Explicația acțiunii sale este una singură: mila lui Dumnezeu l-a întors cu
fața spre har, determinându-l să-și caute noua sa naștere de sus.
ED
559
560
561
Întreaga Rusie. Cartea rusă de industrie, comerț, agricultură și administrație. Vol. 2.M, 1897.
©
694
OS
Ilie sosi la Athos în anul 1904. După mărturisirea sa la părintele Agatodor (Budanov)
ISM
de la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon, el ceru binecuvântarea să trăiască nu în
mănăstire, ci în pădurea care aparținea mănăstirii. Deși unii de la conducerea mănăstirii
aveau deja planurile lor pentru el, văzând în ochii lui hotărârea, starețul Agatodor îi dădu
binecuvântarea să trăiască în pădure. El refuză cu totul orice condiții elementare pentru
viață, în următorii 30 de ani viețuind asemenea unui animal sălbatic în pădure. Nu avea
chilie, ci locuia sub o piatră; nu-și gătea de mâncare, ci se hrănea cu ierburi și fructe; nu
EL
și-a schimbat niciodată hainele, deși, zdrențuite, abia-i acopereau trupul; nu s-a spălat și
nu s-a lecuit niciodată, deși avea deja aproape 80 de ani; și, cel mai important lucru, nu
a vorbit niciodată. Dacă se întâmpla să se întâlnească cu oamenii, cădea în genunchi și,
GH
plecându-și capul la pământ, nu se îndrepta, până nu rămânea singur. Unica lui fotografie,
rămasă din Pronie Dumnezeiască, a fost făcută în anul 1919, sub presiunea poliției, la
cererea noilor autorități grecești. În același timp, părintele Agatodor l-a tuns în schimă
cu numele Ilie.
AN
Ar trebui remarcat faptul că la fel se nevoiau și mulți alți călugări ruși de la Athos, ei
fiind numiți siromahi. În continuare vom spune câteva cuvinte despre unii dintre aceștia.
Ieroschimonahul Metodie562, un fost călugăr al mănăstirii Solovki, a trăit la chilia Sfântului
Grigore*, adesea ascunzându-se de oameni sub o piatră uriașă în peșteră. Schimonahul
Sebastian, care a trăit în apropiere de Mănăstirea Vatopedu, într-o peșteră de lângă mare
EV
și, după spusele părintelui Seleuchie (Trofimov): „... trăia ca o pasăre, într-o desăvârșită
neagoniseală. În chilie nu avea nimic. Se hrănea din propria rucodelie și era mereu vesel
și bucuros. El nu purta grijă de cele pământești, ci în întregime era scufundat doar în
Dumnezeu”563. Schimonahul Teoclit a trăit într-o peșteră, săpată cu măiestrie într-o
RA
stâncă de coastă, având două despărțituri, loc în care, odată, încercă să-i facă o vizită
Marele Duce Alexei Alexandrovici, în timpul vizitei sale la Sfântul Munte, în iunie anul
1867. Călătorind prin Athos pe coastă, el atrase atenția asupra acestei peșteri, voind să
o viziteze, dar, din păcate, viețuitorul ei nu era acasă: plecase după pesmet la Russikon,
intrarea în peșteră fiind zăvorâtă564. Schimonahul Gavriil565, care-și avea coliba, construită
ITU
562
A intrat în Mănăstirea Solovăț, unde a fost tuns în mantie cu numele Moise, apoi hirotonit iero-
monah. La Athos a trăit pentru prima oară în Mănăstirea Xenofont. În anul 1842 a intrat în Mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, a restaurat biserica chiliei Sfântului Grigorie, unde a trăit până la
moartea sa. A răposat pe 3 februarie 1843.
563
Partenie (Agheev), călugăr. Legenda unui pelerinaj, partea a 4-a. Moscova, 1856, pag. 258.
ED
564
mănăstirile Sfântului Munte// Interlocutorul edificator pentru anul 1890. M., 1890, pag 116.
565
Schimonah Gavriil (în lume, Gavriil Ilarionovici Hodakov), fost târgoveț din orașul Sumy, guber-
nia Harkov. Numele mamei sale era Domnica. S-a născut în anul 1833. A ajuns la Athos și a intrat în
Russik în anul 1871. A trăit într-o chilie la Kapsala, unde a fost tuns în manție și în schimă. S-a mutat
©
695
OS
cu propriile sale mâini sub o piatră, nu
ISM
departe de chilia Sfântului Gheorghe, cea
de aproape, unde a trăit singur timp de
mai bine de 35 de ani. Călugărul Trofim566,
despre care părintele Vladimir (Kolesnikov)
scrie următoarele:
„Trăiește aproape în aer liber, în pădure:
EL
pune o scândură peste niște tufăriș, care-i
servește drept analog, iar alături de ea
doarme pe șezute. Are aici și un ulcior cu
GH
apă. Din lateral are improvizat un perete mic,
cu o gaură în el, prin care de-abia se poate
strecura înăuntru, șezând ca într-o cușcă,
în care nici să te răsucești, nici să te ridici;
AN pe acest perete sunt lipite icoane și niște
tablouri; în loc de masă, are tot o scândură,
pe care stă Biblia în slavonă; și scaunul îi este
tot dintr-o scândură. Această cușcă cu greu
o poți observa, dacă treci pe alături. În ea,
EV
însă, el citește cărți și se roagă, însemnând

uneori gândurile sale duhovnicești chiar
acolo, în aer liber, unde are o scândură în loc de masă. Vorbește foarte bine și, după cum se
poate observa, se roagă neîncetat, având o binecuvântată luminare”567.
RA
Și despre un alt schimonah, Gavriil568, același părinte Vladimir ne spune următoarele:

„Ducea o viață de pribegie și nu avea un adăpost, trăia undeva în pădure, în peșteri, și
așa se pare că a petrecut 50 de ani pe Muntele Athos de la războiul din Sevastopol. Capul
îl avea întotdeauna ras, cea mai mare parte a timpului o petrecea sub cerul liber, mânca
unde apuca. Adeseori putea fi întâlnit în pădure, era o fire liniștită, vorbea puțin, dar cu
ITU
la Russik la 1 august 1878. A avut ascultarea de canonarh, după care s-a nevoit sub o piatră. A răposat
la 26 iunie în anul 1916.
566
Schimonahul Trofim (în lume, Timotei Evdochimovici Kolomieț), fost ofițer de rezervă, născut în
anul 1861 în satul Bragineț, volostea Ozaryansk, județul Lohvitsky, gubernia Poltava. A sosit la Athos la
7 iunie 1889, intrând la Russik la 1 ianuarie 1890. La 8 martie 1893 a fost tuns rasofor, iar la 7 martie
ED
1895 a fost tuns în mantie. A răposat pe 7 septembrie în anul 1931.

567
568
Schimonahul Gavriil (în lume, Boris Filipovici Pucenkin), fost țăran din satul Erofeevka, volostea
Tambov, gubernia Tambov. Pustnicu. A răposat la spitalul schitului Sfântului Andrei la 18 septembrie
anul 1909 la vârsta de 85 de ani și a fost îngropat în cimitirul schitului.
©
696
OS
blândețe și cu tâlc. Hainele lui erau dintre cele mai sărăcăcioase și aproape întotdeauna
ISM
avea capul descoperit569.
Părintele Vladimir ne relatează, de asemenea, și despre schimonahul Zosima, care „ducea
o viață de rătăcitor în pădurea din jurul Vechiului Russikon, mereu desculț și în haine subțiri,
iar pe timp friguros de iarnă, mânca prin porturi (În rusă: кушал у порты. Textul poate fi,
după alții, o expresie: mânca ce găsea, nimicuri, te miri ce), nu vorbea cu nimeni nimic. În
ultimii ani, mergea atât de încovoiat, încât putea liber atinge pământul cu mâna”570.
EL
Schimonahul Veniamin571 și-a făcut singur o colibă pe o stâncă înaltă (stâlp), care
se află pe drumul spre Vechiul Russikon, în care a locuit timp de aproape 15 ani. Iar
Schimonahul Avachir572 a trăit în scorbura unui stejar, în care și-a făcut o mică colibioară.
Comparând viețile acestor pustnici cu viața pustnicească a părintelui Ilie, putem cu
GH
ușurință observa următoarele: în primul rând, el, spre deosebire de ceilalți, se coborâse
de bună voie în jos pe scara socială de la un nivel incomparabil mai înalt. Când nu ai
aproape nimic, este relativ ușor să pășești pe calea neagonisirii, dar este extrem de dificil
să renunți voluntar la faimă și avere. În al doilea rând, toți cei despre care s-a scris mai
AN
sus au încercat să-și creeze pentru sine cel puțin anumite condiții de viață, iar părintele
Ilie, conștient de menirea sa, deveni asemenea unei fiare din pădure: dacă ceilalți ar fi
putut fi măcar undeva vizitați, el însă putea fi întâlnit doar întâmplător în pădure.
Părintele Flegont (Lebedev), uimit de incredibila nevoință a părintelui Ilie, în ziua
morții sale cu multă reținere, dar convingător, notă în jurnalul său: „Mare ascet, care a trăit
EV
timp de 30 de ani sub o piatră”573. Nebunul nu poate să tacă timp de 30 de ani, nebunul nu
îngenunchează în așteptarea singurătății și nu poate să se forțeze să înghețe, atunci când
există o ocazie de a se încălzi gratuit, nu! Numai o persoană inteligentă poate săvârși astfel
de fapte. Singura întrebare este scopul acestor acțiuni. Și cine înțelege măreția scopului, nu
RA
569
570
571
Schimonahul Veniamin (în lume, Victor Vladimirovici Gorlov), fost țăran din județul Scigrovsk, gu-
bernia Kursk. El s-a născut în anul 1838, fiind de înălțime medie, păr roșcat, ochi cenușii. A venit la Athos
și a intrat în Russik în anul 1879. A fost tuns în mantie pe 15 decembrie 1883, în schimă − pe 15 aprilie
ITU
1888. Ascultarea a avut-o la Ciumbur, mai întâi la o moară veche, apoi într-un mic magazin de pâine, a
fost și gropar, ultimii 15 ani trăind în zăvorâre completă sub o piatră. A răposat la 26 aprilie în anul 1905.
572
Schimonahul Avachir (în lume, Artemie Semenovici Petrov-Kucerenko), fost țăran din județul
Pavlograd, gubernia Ecaterinoslav. Numele mamei sale era Tatiana. S-a născut în anul 1844. A ve-
nit la Athos în anul 1863. Până în 1870 el a locuit în chilia Sfintei Treimi a Mănăstirii Stavronichita,
la ierosimonahul Dorimedont, unde a fost tuns în mantie cu numele Averchie. După moartea părintelui
ED
său Dorimedont, intră în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, în Chilia Sfântului Gheorghe.
După anul 1876 s-a mutat chiar la Russik. A fost tuns în schimă la 4 aprilie 1878. Ca ascultare, a fost
navlositor și cântăreț. Ultimii ani din viața sa s-a nevoit într-o scorbură de stejar din pădurea de lângă
Vechiul Russik. A răposat la 18 ianuarie în anul 1916.
573
AMRPA. Doc. nr. 212, pag. 558; nr. 231, pag 670.
©
697
OS
poate decât să-și plece capul în fața acestui
ISM
adevărat ascet. Există faptă instinctivă,
există faptă pasională și, indiferent cât de
mari sunt, ele nu pot fi comparate cu fapta
rațională, inteligibilă. Da, a te arunca pe
„ambrazură”(deschizătură lăsată în zid,
pentru o eventuală fereastră sau pentru a
EL
se folosi în caz de război) pentru a-ți salva
prietenii, chiar dacă persoana e în reacție
emotivă, desigur, este o mare faptă, dar
mult mai mare este fapta de a îngheța, timp
GH
de treizeci de ani, sub o piatră de stâncă
pentru dragostea de Dumnezeu și de aproapele, fără a fi ispitit de „căldura” lumii. Dacă
prima faptă este încă posibil a o săvârși omul, atunci cea de-a doua nu poate fi făcută de
nicio ființă umană, decât dacă Însuși Creatorul este în mod clar prezent în ea.
AN
Lucrarea incredibilă a părintelui Ilie a pricinuit pizma unor oameni orbi duhovnicește, ei
făcând tot posibilul să-l oprească. Dar este imposibil să pui piedică harului, dumnezeiasca
dragostea Divină este atotputernică și nu poate fi biruită de cruzimea umană. Iată ce scrie
despre el în jurnalul său, 20 octombrie 1918, ieroschimonahul Vladimir (Kolesnikov):
„Astăzi, părintele Grigorie l-a întâlnit pe pustnicul Ilie, cel ce trăiește sub o piatră, fără
EV
niciun adăpost. L-a găsit mâncând niște castane. Mult a trebuit el să sufere de la unii,
care l-au socotit un eretic obraznic, la îndemnul cuiva alungându-l cu bătaie, iar odată l-au
bătut atât de grav, încât nu a putut merge și a zăcut într-o râpă de la Xiropotamu, stând
acolo timp de 14 zile fără hrană, până când a fost găsit de un kuradzhi de-al lor și l-au
RA
dus la Xiropotamu, unde doctorul i-a acordat ajutorul. Persecuția asupra lui continuă, dar
el tot sub piatră stă. Se mărturisește în fiecare săptămână la duhovnicul nostru, părintele
Ammun, și se împărtășește cu Sfintele Taine. El trăiește fără a deranja pe nimeni. La ce
bun atunci persecuția? Unul Dumnezeu știe”574.
Părintele Ilie a adormit în Domnul la 13 septembrie anul 1932, în vârstă de aproximativ
ITU
80 de ani, așezat sub o piatră. Pe parcursul celor 28 de ani, în timp ce el viețuia în pădure,
în Rusia au avut loc două revoluții, Rusia țaristă a dispărut, au luat sfârșit și Războiul
Mondial și Războiul Civil, iar el nu știa nimic despre aceasta, în schimb, a însușit cel
mai important lucru pentru un om: că lumea - este „deșertăciunea deșertăciunilor” și că
veșnicia este adevărata noastră Patrie. Iar când unii, ațâțați de propria mândrie, decideau
ED
de pe creasta tulburărilor istorice soarta altor oameni, undeva în mijlocul Europei, în

pădure, sub o piatră, ședea un om și se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea și a unora,
și a celorlalți.
574
©
698
OS
Schimonahul Veniamin (Malyșev)
ISM
Schimonahul Veniamin (Malyșev)
Schimonahul Veniamin (în lume, Vasile
EL
Antonovici Malyșev) s-a născut în anul
1865 într-o familie de țărani din județul
Orlovsk, gubernia Vyatka.
GH
În anul 1884, Vasile, în vârstă de 19
ani, plecă la Ierusalim și la Athos pentru
a se închina la altarele creștine. Ajuns la
Muntele Athos și văzând chipul unei înalte
AN
vieți monahale, a decis să rămână acolo
pentru totdeauna, intrând în Mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. La
12 aprilie anul 1886 el a fost tuns rasofor
și numit Veniamin. Ascultarea o avea la
EV
trapeză, la arhondaric de la Kareia. La 23

aprilie anul 1887 plecă în Rusia, intrând în
pustia Sfântului Tihon, dar în 1890 revine
la Athos, locuind în coliba unui pustnic de
RA
la Kaliagre*, unde în desăvârșită zăvorâre

a petrecut mai mult de 40 de ani, aici fiind
tuns în schimă cu același nume.
Părintele Flegont (Lebedev) în jurnalul
său îi numește „vestitul pustnic de la
ITU
Kaliagra”. Iar ieromonahul Serafim din

Vladimirovka scrie despre el după cum urmează: „Părintele Veniamin trăiește în Muntele
Sfânt timp de patruzeci de ani. Ascet riguros nevoitor, lucrător al rugăciunii lui Iisus, a
dobândit de la Dumnezeu o extraordinară pace a sufletului. Nimeni nu poate așa alina și
ED
vindeca durerea sufletească, ca fericitul stareț Veniamin ... Multe dureri și suferințe sunt
acum la Athos, și călugării aleargă să se destăinuie bunului părinte pustnic Veniamin ...
Părintele Veniamin are o viziune mai lucidă asupra viitorului Rusiei. El speră, totuși,
că Domnul „nu până în sfârșit se va iuți nici în veac se va mânia” (Psalmul 102). Și dacă
©
699
OS
Rusia nu se va salva, atunci toată lumea va pieri, și va veni sfârșitul lumii, căci nu va fi cui
ISM
transmite moștenirea „Împărăției” − a patra Romă nu va fi!575
Misiunea noii Rusii este să aducă lumii adevărata spiritualitate creștină.
Ea nu prin forța armelor sau prin trucuri diplomatice va căuta să răspândească influența
sa duhovnicească și culturală asupra lumii, ci prin dragoste, sfințenie și blândețe va putea
„câștiga” inimile tuturor oamenilor din lume. Nu există popor pe Pământ, care să fi avut
un suflet mai profund și mai subtil decât al rușilor, dar spiritualitatea noastră de excepție
EL
nu este un merit al rușilor, ci o binecuvântare a lui Dumnezeu și, prin urmare, având și o
mare responsabilitate în fața lui Dumnezeu și a lumii. Da, am pierdut imperiul, dar Rusia
renăscută va crea un nou imperiu, cel al iubirii creștine. Din adâncurile ei vine energia
GH
spirituală pozitivă și creatoare care, pe baza învățăturilor lui Hristos, va transforma
desăvârșit viitoarea civilizație umană576.
Fii duhovnicești ai părintelui Veniamin au fost mulți nevoitori athoniți. Printre ei,
starețul schitului Sfântului Ilie, părintele Ioan (Ghetmanenko), duhovnicul Russikon-ului,
AN
părintele Agatodor (Budanov)577 și mulți alții. El a fost unul dintre principalii luptător contra
învățăturii imiabojnicilor (E vorba de mișcarea Imiaslavie (lit. [cei ce] slăvesc numele,
iar Imiabojie, numele lui Dumnezeu), denunțată în 1913 de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe din Rusia, care a creat destule tulburări și după aceea în Biserica Rusă), dar
s-a opus confruntării deschise între frații athoniți, cerând fiilor săi duhovnicești să nu se
EV
angajeze în discursuri teologice cu imiaslavții și să nu se opună celor rătăciți, astfel încât

toți ucenicii săi au reușit să evite tentația de a participa la dezbateri pe această temă.
Începând cu 28 septembrie anul 1932, părintele Veniamin, deja grav bolnav, se afla
în spitalul de la Russikon. Părintele Sofronie (Saharov) scrie despre aceasta următoarele:
RA
„Cu puțin timp înainte de moartea sa, părintele Veniamin a ieșit din pustie și a venit la
Mănăstirea Sfântului Pantelimon. S-a îmbolnăvit de idropică și s-a dus la spital.
La scurt timp după sosirea sa, părintele Veniamin a fost la părintele Siluan, având o
conversație foarte lungă și foarte importantă. A doua zi a trebuit să-l vizităm în spital.
El era încă sub impresia conversației sale cu părintele Siluan și, cu un sentiment negrăit
ITU
de uimire și recunoștință, tot repeta: „Ce prieten mi-a dat mie Domnul! Știți cum a scos
la iveală totul din lăuntrul meu!.. Apoi mi-a dat trei porunci. Pe care le-a repetat de mai
multe ori, ca să nu le uit, și în cele din urmă a spus cu asprime, ca și cum ar fi bătut un
cui mare cu ciocanul: «Dacă nu faci cum îți spun eu, nu te vei mântui»”. Era evident că
ED
575
Serafim, Ieromonah. La Sfântul Munte Athos în ziua de Paști a anului 1931 / / Calendarul Ortodox
rus pentru anul 1932. Vladimirovka, 1931, pag. 46.
576
577
©
700
OS
Ieroschimonahul Melchisedec (Dimitrienko)
această întâlnire cu părintele Siluan pentru
ISM
părintele Veniamin a fost o mare revelație...
Am petrecut aproximativ o oră cu
părintele Veniamin, tot acest timp el fiind
foarte concentrat și nimic altceva nu putea
gândi, nici vorbi, decât doar tot repeta: „Ce
prieten mi-a dat mie Domnul!”
EL
Astfel, abia la sfârșitul vieții sale a putut
afla el cine era Siluan. Înainte, îl trata chiar
dacă prietenos, nu cu multă importanță, ci
doar ca pe un călugăr bun, dar „mai tânăr”578.
GH
Părintele Veniamin a răposat la 2 martie în anul 1933 în spitalul de la Russikon și a
fost îngropat în cimitirul mănăstirii.
AN
EV
Ieroschimonahul Melchisedec (în lume, Maxim Damianovici Dimitrienko) s-a născut în

anul 1862 într-un sat din județul Graivoronsk, gubernia Kursk, într-o familie de țărani.
În anul 1884 Maxim sosi la Athos, intrând în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde pe
RA
17 martie anul 1887 a fost tuns rasofor și numit Meletie. Ascultarea a făcut-o la Krumița,
pe podgoriile mănăstirii.
În anul 1888, cu binecuvântarea duhovnicului său, ieromonahul Andrei (Verevkin),
viitorul egumen, părintele Meletie luă asupra sa nevoința tăcerii și se stabili împreună cu
ITU
călugărul Antonie (Pșenicnyi) la chilia Sfinților Arhangheli, situată într-o zonă montană,
pe Kapsala. Aici a trăit aproape o jumătate de secol în tăcere desăvârșită, fără a fi plecat
undeva. Aici a fost tuns în schimă și hirotonit ca ieromonah.
Părintele Melchisedek a fost înzestrat de Dumnezeu cu numeroase virtuți, care sunt
mărturisite de mulți locuitori ai Muntelui Athos. În general, era cunoscut ca având darul
ED
străvederii și facerii de minuni. Părintele Vladimir (Kolesnikov), în jurnalul său, dă

câteva dovezi despre părintele Melchisedec: „Părintele Teoctist susține că el are o viața
578
©
701
OS
duhovnicească înaltă și este văzător cu duhul. Iar părintele Nicostrat spune că el a devenit
ISM
vestit pentru minunata sa viață duhovnicească... și lui i se descoperă lumea duhovnicească,
noaptea mai mult fiind treaz, pentru că la acel moment dracii se ridică mai cu înverșunare
împotriva creștinilor.
La 3 iulie anul 1904 părintele Teoctist, care a mers din nou la părintele Melchisedec,
ne tot vorbea despre duhovnicia și înainte-vederea lui, spre exemplu, cea despre război
(Ruso-japonez), prezicând că după cel japonez va începe altul, aici [în Balcani], apoi iar
EL
altul, cel de-Al Doilea Război Mondial. Părintele Teoctist mai spune cum el a salvat pe
mulți, aflați în ispită și sub influență drăcească”579.
Mai târziu, ca și cum ar fi vrut să se asigure de cele povestite lui, părintele Vladimir
GH
însuși merge să se întâlnească cu părintele Melchisedec: „În dimineața zilei de 5 mai
(anul 1906), vineri, am decis să-i fac o vizită părintelui Melchisedec, cunoscut pentru
viața sa duhovnicească... El m-a primit binevoitor și, fără să ne dăm seama, am petrecut
în conversații patru ore. Mi-a vorbit multe lucruri folositoare și interesante din propria
AN
experiență. Se vedea că este un slujitor al lui Dumnezeu”580.
Despre înalta duhovnicie a părintelui Melchisedec mărturisi, de asemenea, și
Preacuviosul Kukșa care, înainte de a intra în Russikon i-a fost ucenic. În descrierea
vieții sale citim: „Duhovnic al părintelui Xenofont [Preacuviosul Kukșa de Odessa] a fost
înduhovnicitul stareț-nevoitor, părintele Melchisedec, care a pustnicit în munți. Părintele
EV
Melchisedec a fost un călugăr cu o viață spirituală înaltă. Într-o zi, în timp ce stătea în
picioare la rugăciune, starețul și fiul său duhovnicesc auzi în liniștea nopții cum se apropie
un alai de nuntă: tropotul copitelor de cai, cântat la acordeon, distracție, râsete, veselie,
fluierături ...
RA
− Da de unde aici nuntă, părinte?

− Păi, vin musafirii, trebuie să-i întâmpinăm.
Starețul luă crucea, aghiasma, metanierul și, ieșind din chilie, stropi totul în jurul ei.
Citind troparul Bobotezei, el făcu semnul Crucii în toate cele patru părți și imediat se
lăsă liniștea, ca și cum nici nu ar fi existat vreun zgomot. Se vede că astfel de apariții cu
ITU
musafiri nepoftiți erau bine cunoscute starețului și nu-l intimidau deloc.

Sub înțeleapta lui îndrumare și monahul Xenofont într-un timp scurt a dobândit toate
virtuțile monahale, excelând în fapta duhovnicească, dar în curând, părintele Xenofont,
din cauza disputelor asupra doctrinei imiabojnicilor, a trebuit să plece de la Muntele Athos.
ED
În ajunul plecării sale, părintele Xenofont alergă în pustie la părintele său duhovnicesc
și-i zise:
579
AMRPA. Doc. nr. 300, pag. 6, 118; nr. 302, pag. 104.
580
©
702
OS
− Părinte, eu nu plec nicăieri! Mă voi
ISM
culca sub o barcă sau sub o stâncă și voi
muri aici, pe Muntele Athos!
− Nu, fiule, − replică bătrânul, − asta e
voia lui Dumnezeu: ca tu să trăiești în Rusia,
unde va trebui să mântuiești oamenii.
Apoi l-a scos afară din chilie, întrebându-l:
EL
− Vrei să vezi cum stihiile se supun
omului?
− Vreau, părinte.
GH
− Atunci uite − și starețul însemnă cu semnul crucii cerul întunecat al nopții, și el
deveni lumină, apoi din nou făcu semnul crucii − și acesta se făcu sul, asemenea unei
scoarțe de copac, și părintele Xenofont văzu pe Domnul în toată slava Lui, înconjurat de
mulțime de îngeri și de toți sfinții. Ce au văzut, ce au auzit și ce li s-a spus atunci, părintele
AN
Kukșa, mai târziu, când povesti despre această întâmplare, nu a mărturisit. Atunci, însă,
el și-a acoperit fața cu mâinile, a căzut la pământ și a strigat:
− Mi-e frică, părinte!
După un moment, bătrânul spuse:
− Ridică-te, nu-ți fie frică.
EV
Părintele Kukșa se ridică de la pământ − cerul era obișnuit și stelele străluceau peste el.
Astfel părintele [Preacuviosul Kukșa], plecând de la Athos, a fost mângâiat și învrednicit
de descoperiri dumnezeiești”581.
Prin minunata Pronie Dumnezeiască, cei doi egumeni ai Russikon-ului, părintele Andrei
RA
(Veryovkin) și părintele Ieremia (Alehin), prezentul egumen, anume prin intermediul

părinților Melchisedec și Kukșa s-au înrudit duhovnicește. Fapt este că părintele Andrei,
până la moartea sa, a fost duhovnicul părintelui Melchisedec, care l-a binecuvântat la
pustnicie și l-a sprijinit apoi atât duhovnicește, cât și material. Pe părintele Kukșa l-a
primit în mănăstire tocmai la recomandarea părintelui Melchisedek. Până la sfârșitul
ITU
vieții sale, Cuviosul Kukșa a rămas fidel învățăturii și experienței duhovnicului athonit,
părintelui său Melchisedec. El cu sfială își amintea mereu de clipele relațiilor sale cu acest
mare nevoitor. Iar părintele Ieremia, încă trăind în Rusia, în mănăstirea de la Odessa, a
fost ucenicul Cuviosului Kukșa, nemijlocit de la el preluând toate trăsăturile nevoințelor
ED
athonite și fiind moștenitorul duhovnicesc al marilor stareți de la Russikon.

Data morții părintelui Melchisedek nu este cunoscută, dar se pare că a murit în spitalul
de la Russikon pe la sfârșitul anilor ’30.
581
Viața Cuviosului Kukșa de Odessa. Odessa, 1996, pag. 8.
©
703
OS
ISM
Ieroschimonahul Gherasim (Popov)
Ieroschimonahul Gherasim582 (în lume,
EL
Gleb Petrovici Popov) s-a născut la 24 iunie
anul 1859 într-o familie de țărani din satul
Rojkoveci, gubernia Oryol. Ulterior, familia
GH
sa s-a mutat în satul Pravokumskoye, județul
Novogrigoryevsk , gubernia Stavropol. Gleb
a primit educație la domiciliu. Din copilărie
a avut înclinație spre viața monahală, iar la
vârsta de 23 de ani pleacă la Muntele Sfânt.
AN
La Athos el sosi pe 8 noiembrie anul
1882. La început a trăit în chilia Sfântului
Ioan Botezătorul la starețul Nicanor
(Kașin)583, unde la 10 decembrie anul 1882
EV
a fost tuns în mantie cu numele Gherasim,

iar la 8 noiembrie anul 1886 a fost hirotonit
ierodiacon.
De la sosirea sa în această chilie, părintele
RA
Gherasim a fost numit econom. A ocupat

acest post până la moartea bătrânului său,
îngrijindu-se în mod constant de afacerile
chiliei, folosind toate mijloacele aduse cu el
pentru îmbunătățirea ei. După moartea starețului Nicanor, el deveni starețul chiliei. Curând,
ITU
582
Povestea vieții a fost întocmită după cartea: Pavlovsky A. Schitul rusesc a Sfântului Ioan Teologul
(Mănăstirea Hilandar) de la Sfântul Munte Athos. M., 1904.
583
Ieroschimonahul Nicanor (în lume, Nicolai Dimitrievici Kașin), născut în volosrea Veliko-Nicola-
evsk, gubernia Arhanghelsk. Mama sa, după moartea soțului ei, tatăl viitorului călugăr, a locuit în
mănăstirea de maici Șenkursk, unde a și murit. Nikolai a studiat la gimnaziul din Arhanghelsk. Încă din
ED
timpul studiilor sale, el se gândea adesea la călugărie. În anul 1877 Nicolai sosi la Athos. Inițial, a intrat
în chilia, închinată Icoanei Maicii Domnului din Kazan, unde a fost tuns în mantie cu numele Nicanor.
Peste cinci ani, cu blagoslovenia starețului său, se mută la chilia rusească a Sfântului Ioan Botezătorul
a Mănăstirii Hilandar, unde în curând deveni stareț. La 20 iulie 1883, pentru nevoința sa la reînnoirea
schitului, Mănăstirea Hilandar la ridicat la rang de ieromonah. A răposat în anul 1895.
©
704
OS
Ieroschimonahul Gherasim (Popov)
frăția crescu, iar spațiu nu era suficient. Din cauza lipsei de pământ deveni imposibilă
ISM
construirea unui nou corp de clădire. Prin urmare, o parte dintre frați erau nevoiți să-și
caute altă locuință. Mănăstirea Hilandar avea lângă Kareia o chilie pustnicească închinată
Sfântului Ioan Teologul, pe care i-a oferit-o părintelui. La 8 noiembrie anul 1896 el se
mută acolo împreună cu frații, devenind starețul acestei chilii.
Noua locuință necesita o restaurare desăvârșită. Părintele Gherasim a început mai
întâi renovarea bisericii. Lucrările au început în primăvara anului 1897, iar sfințirea a
EL
avut loc la 8 mai anul 1902. În același timp se efectuau lucrări de renovare a clădirilor
vechi, adaptându-le pentru viețuire fraților. În mai anul 1904, a fost sfințită o clădire de
piatră cu patru etaje, cea mai mare parte fiind dată spitalului.
GH
În timpul stăreției părintelui Gherasim, numărul fraților în chilie a ajuns la 80, toți
aflându-se sub conducerea lui duhovnicească, iar el devenise părintele lor iubitor și grijuliu.
În jurnalul său, părintele Flegont (Lebedev) îl caracterizează astfel pe părintele
Gherasim: „Erudit, nevoitor riguros, foarte primitor”584.
AN
Tulburările frecvente și războaiele din Est „l-au determinat pe părintele Gherasim să-și
caute în propria sa țară un loc mai liniștit și mai convenabil pentru a sluji Domnului,
unde s-ar fi putut retrage împreună cu frații săi în vremurile grele. Un astfel de loc găsi
el în Caucaz. Cu ajutorul directorului Stațiunii Apelor Minerale Caucaziene, generalului
Hvoșcinski, părintelui Gherasim i-a fost alocat un teren la poalele muntelui Beștau, cu
EV
condiția să pună la punct o școală pentru copiii locuitorilor nevoiași din zonă. Totodată,
Sfântul Sinod acordă permisiunea de a deschide o mănăstire, numită „Cea de a doua
mănăstire athonită de călugări cu hramul Adormirii Maicii Domnului”585 și situată „în
apropiere de Pyatigorsk, la o depărtare de șapte verste”586.
RA
„În anul 1905, în timpul evenimentelor revoluționare din Caucaz, mănăstirea a fost
atacată, în timpul cărora corpul și biserica au fost arse. Când totul s-a liniștit, părintele
Gherasim, cu energia-i caracteristică, începu reconstruirea bisericii și a altor corpuri, care
au fost sfințite în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1906”587.
În jurnalul ieroschimonahului Vladimir (Kolesnikov) există o consemnare despre
ITU
înființarea mănăstirii, care dezvăluie versiunea, istorisită lui de către monahul Ioan
(Kuleșov):
„Interesantă este istorisirea lui despre apariția mănăstirii de lângă Pyatigorsk,
întemeiată de ieromonahul Gherasim (Popov), starețul chiliei athonite Sfântul Ioan
ED
584
585
Pavlovski A. Ghid ilustrat pentru mănăstirile și locurile sfinte ale Imperiului Rus pe muntele
Athos. N.- Novgorod, 1907, pag. 44.
586
Idem, pag. 51.
587
Idem, pag. 53.
©
705
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Chilia Sfântului Ioan Teologul. Începutul secolului al XX-lea.
Teologul. În urmă cu 25 de ani, în acest loc era doar o pășune, aparținând unei doamne
rusoaice. Părintele Ioan, pe atunci în vârstă de 17 de ani, pe nume Iosif, participa și el la
cositul fânului, dar, mai neputincios fiind, nu era tocmai un cosaș de frunte, în schimb se
RA
ruga mai mult, încât ceilalți cosași l-au poreclit arhimandritul. Odată el se ascunse în niște
tufișuri și se ruga. Tocmai atunci veni în câmp și stăpâna, care-l văzu pe Iosif rugându-se,
fără ca el să o observe. Ea a atras atenția asupra acestui lucru, luându-l pe tânăr cu ea,
observând în el o așezare duhovnicească specială. La întrebările sale, de ce el se ruga acolo
ITU
atât de fierbinte și ce va fi în acel loc, el răspunse: „Mănăstire”, spunând-o, parcă, într-un

fel inconștient. Au trecut douăzeci de ani, dar în acel loc încă tot câmp mai era. Gherasim,
însă, locuia în casa părintelui Ioan ca angajat. Fiind foarte evlavios, părintele l-a petrecut
aproape în mod silit la Muntele Athos, unde și el veni mai târziu, unde au locuit împreună.
Dar iată că, cu cinci ani în urmă, veni vorba despre instituirea unei mănăstiri în Rusia,
ED
Ioan amintindu-și de locul unde s-a rugat și de stăpâna sa, povestindu-i despre toate lui
Gherasim, care, prin voia lui Dumnezeu, a reușit să facă totul. Și așa, peste 20 de ani
începu întemeierea mănăstirii, iar acum (în anul 1908) există deja o mănăstire măreață.
©
706
OS
Schimonahul Ioan (Kuleșov)
Părintele Ioan spune că această doamnă-ctitor îngrădise acel loc încă de pe atunci, punând
ISM
chiar și o sfântă cruce, acolo unde el s-a rugat, acum în acel loc fiind altarul bisericii, și
a făcut și o inscripție gravată, precum că în acest loc s-a rugat atunci și atunci robul lui
Dumnezeu Iosif”588.
Odată cu izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial, orice fel de legături cu Rusia
s-au încheiat, iar părintele Gherasim se concentră pe deplin asupra fraților chiliei Sfântului
Ioan Teologul, hrana lor spirituală devenind principala sa îndeletnicire, în care a sporit
EL
foarte mult, învrednicindu-se și de dorita dragoste a fiilor săi duhovnicești.
Părintele Gherasim a răposat la 13 octombrie anul 1933, la vârsta de 74 de ani, în
chilia construită de el, a Sfântului Ioan Teologul, înconjurat de iubitorii săi fii duhovnicești.
GH
AN
Schimonahul Ioan (Kuleșov)
Schimonahul Ioan (în lume, Iosif Kuleșov) s-a născut în anul 1862 într-o familie
țărănească din gubernia Stavropol.
EV
De copil încă, el era foarte cumpătat și se ruga mereu, fapt pentru care vecinii îl
numeau „arhimandritul”. Asupra așezării sale spirituale deosebite atrase atenția stăpâna
sa, care îl și luă cu ea la moșia sa, dându-l pentru educație creștinească preotului de loc.
Deja de la vârsta de 17 ani Iosif începu să viziteze locurile sfinte ale Rusiei. După multele
RA
sale peregrinări, Iosif se întoarce acasă pentru a-și lua rămas bun de la rudele sale, voind
să meargă la Athos. Aici, în țară, el făcu cunoștință cu robul lui Dumnezeu Gleb, un
lucrător foarte evlavios, căruia Iosif îi povesti despre Sfântul Munte, stârnindu-i dorința
de a merge la Athos și el. Mai târziu Gleb deveni starețul chiliei Sfântului Ioan Teologul.
Curând, în anul 1885, Iosif însuși veni la Athos. La început a trăit împreună cu vechiul
ITU
său prieten, starețul Gherasim (Popov), în chilia Sfântului Ioan Teologul, unde a fost
tuns în mantie cu numele Ioan. După moartea starețului chiliei Sfinților Arhangheli a
mănăstirii Stavronikita, frații acestei chilii l-au invitat pe părintele Ioan să le fie stareț
și îndrumător. El căzu de acord, însă scopul său final rămânea tăcerea și desăvârșita
zăvorâre. Prin urmare, lasă la un moment dat ostenitoarea faptă a stăreției și, în anul
ED
1910, se mută într-o mică colibă pe teritoriul mănăstirii Stavronikita, unde a trăit în
singurătate până la sfârșitul vieții.
588
©
707
OS
O interesantă pomenire despre el găsim la părintele Vladimir (Kolesnikov): „Mult
ISM
l-a ajutat părintele Gherasim (în noua sa colibă), trimițându-i permanent pâine. Acum
trei ani, el, ne având nicio fărâmă de pâine, veni la chilia lui Gherasim ca să ceară vreo
bucățică, însă nu se știe din ce motiv, a fost refuzat. Curând, părintele Gherasim, într-
un vis, aude o voce: «De ce nu i-ai dat lui Ivan pâine?» El se trezi, dar nu luă aminte
la vis și, adormind, auzi din nou aceeași voce. Apoi s-a dus la brutar și, aflând despre
refuz, îl întrebă câte pâini mai au. Răspunsul a fost: patru, știind sigur că atâtea pâini
EL
au mai rămas, dar, uitându-se mai bine, au văzut căci de fapt erau doar trei. Părintele
porunci să-i trimită una lui Ivan. Când i-au adus pâinea, s-a dovedit că el deja avea o
pâine, pe care i-o aduse un bătrân siromah (Cuvânt vechi, slavon (siromachŭ) provenit din
grecește, încă prezent în rusă, dar și în română, ce desemna un simplu muncitor, cu ziua
GH
sau nu, agricultor sau negustor), care fusese rugat de un tânăr neobișnuit să i-o aducă.
Aflând despre cele întâmplate, Gherasim merse la părintele Ioan chiar în acea noapte,
pe la ora două, cerându-i iertare, apoi porunci să înceapă slujba de priveghere în cinstea
Arhanghelului Mihail. Întrucât, tânărul neobișnuit nu a fost altul decât Arhanghelul care,
AN
în chip minunat a dus cea de-a patra pâine dispărută, prin siromah, părintelui Ioan”589.
Părintele Ioan se bucura de mult respect din partea tuturor pustnicilor de la Muntele
Athos. Când Frăția chilioților ruși hotărî să prezinte regelui sârb o icoană în numele
tuturor pustnicilor de la Muntele Athos, alegerea unanimă căzu pe părintele Ioan. „În
luna august anul 1915 el a dus regelui sârb Petru o icoană în numele tuturor pustnicilor
EV
athoniți, primind pentru aceasta o cruce cu panglică”590.

Ziua morții părintelui Ioan nu a fost stabilită, dar s-ar fi putut întâmpla abia după anul
1919, deoarece, pe listele chilioților din anul 1919, apare ca fiind în viață.
RA
Ieroschimonahul Teodosie (Haritonov)

ITU
Ieroschimonahul Teodosie (în lume, Vasile Vasilevici Haritonov) s-a născut în anul
1869 în gubernia Saratov. După absolvirea școlii din sat, Vasile a fost trimis pe cont
public la seminar. Din acest moment începe calea, pe care au parcurs-o mulți ierarhi ruși
erudiți, provenind din țărănime. Și-a făcut studiile la Academia Teologică din Kazan.
ED
Apoi, timp de cinci ani a fost inspector în cadrul seminarului de la Vologda, după care
589
590
©
708
OS
părăsi lumea și plecă la Athos. Aici începu o
ISM
altă învățătură, serioasă și de durată.
La Athos, părintele Teodosie (pe atunci,
Teofan) parcurse calea monahismului
chiliotic rus, intrând în vestita chilie a
Sfântului Nicolae, numită Belozerka. Unuia
dintre ucenicii săi, schimonahul Nicodim,
EL
starețul îi vorbi mai târziu despre lupta sa
cu o singură patimă − mânia. Timp de trei
ani el s-a luptat neobosit cu această patimă
GH
a sa și, văzând că nu o poate învinge, a
mers la cunoscutul nevoitor al vremii,
schiierodiaconul Luchian (Roev), care locuia
într-o colibă de lângă Mănăstirea Sfântului
AN
Pantelimon. Acest diacon, cunoscut în
Mănăstirea Sfântului Pantelimon ca pictor,
ucenic al părintelui Ieronim, era demn de
o astfel de alegere, fiind prin fire foarte sever, iar ascultarea la el era cea mai bună cale
pentru a câștiga umilința. Viitorul viețuitor de la Karulia încerca să îndure totul, dar,
EV
uneori, căzând în disperare, auzea de la el: „Lasă, lasă, nu mai fi cu nasul de ceară!”. Și
așa, viitorul stareț reuși să reziste această încercare doar un an și jumătate.
Mai departe drumul lui urmă către un loc pustnicesc din Kapsala. Aici el petrecu o
viață de adevărat pustnic, mâncând puțină supă cu pesmet, lucrând cu tăcerea. Dar atunci
RA
când se ascundea, ca de obicei, de vizitatori, el auzea prin ușă cuvintele unui ieromonah de
la schitul Sfântului Andrei: „Nu vei putea sta tu în tăcere. Unde-ți este dragostea pentru
aproapele?”. Și părintele Teodosie se puse pe gânduri.
În cele din urmă, hotărî să învingă calea pe care nu a reușit să o treacă: reveni din nou
la părintele Luchian. De data aceasta a răbdat doar șase luni. A încercat din răsputeri să
ITU
îndure totul, dar nu a fost în stare. „Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat”,
− îi zicea starețul (cf. Ieremia 51, 9).
Atunci, viitorul stareț căzu în disperare: își dăduse seama că, voind el a încerca viața de
obște, n-a putut suporta adevărata ascultare, care este primul pas spre viața pustnicească.
ED
Astfel că organiză la Kapsala o mănăstioară de trei călugări care, în fiecare săptămână,

din mijlocul lor alegeau pe unul spre a fi mai mare și-i dădeau ascultare ca unui egumen.
Dar curând, schitul improvizat (Zice de un schit cu rânduială idioritmică, în care rânduiala
de sine nu era desăvârșită, călugării adunându-se împreună la slujbe fie doar duminica, fie
©
709
OS
zilnic) se risipi, iar nevoitorul hotărî să petreacă o viață independentă de pustnic, apelând
ISM
la sfatul duhovnicesc al stareților. Unul dintre acești stareți, la care se adresă Teodosie,
a fost ieroschimonahul ce purta tot numele de Teodosie (a murit la 25 mai în anul 1903),
vrednic de a înfrumuseța istoria Athos-ului nu numai prin obârșia sa, ci și prin viața sa
monahală. Acest părinte Teodosie era georgian de origine și trăia în chilia georgiană a
Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, din mănăstirea Iver.
Părintele Teofan a trăit la Kapsala, făcând acolo ascultare de stareți timp de câțiva
EL
ani, fiind nevoit să schimbe frecvent chiliile. Odată, auzind el că în Schitul Sfântului
Vasile cel Mare, unde și-a început calea sa monahală Cuviosul Paisie (Velicikovski), există
un stareț care are rugăciunea neîncetată. Astfel că se mută la Katunakia*, unde dobândi
GH
pe un mare învățător al rugăciunii, pe isihastul Calinic. Însă călătoria Părintelui Teodosie
prin chiliile athonite s-a încheiat totuși la Karulia. Aici i-a fost menit să trăiască destul de
mult timp, până la moartea sa. S-a mutat la Karulia în anul 1914, și a plecat la Domnul
în 2 octombrie anul 1937. Chilia Sfintei Treimi a fost construită pe banii primiți de la
AN
egumenul Mănăstirii Sfântului Pantelimon, părintele Misail, fiind sfințită în anul 1917.
Paraclisul lateral, aferent bisericii, era închinat Acoperământului Maicii Domnului. La
solicitarea donatorilor, aici, în data de 5 iulie, stilul vechi, se prăznuiau în mod deosebit
Sfântul Serghie de Radonej și Sfântul Athanasie Athonitul.
Este evident că perioada de dispută cu privire la numele lui Dumnezeu (a imiabojnicilor)
EV
l-a găsit pe părintele Teodosie la Katunakia. A trebuit să joace un rol considerabil în

aceste dispute. El a fost cel care i-a adus la cunoștință starețului Calinic esența acestor
dispute; acesta a scris și un mic tratat cu privire la aceste dispute, care, se spune, a
fost apreciat și de împăratul nostru. [Părintele Teodosie a scris și el un eseu împotriva
RA
imiabojnicilor, pentru care] i s-a acordat o diplomă de către Sfântul Sinod și i-a fost dăruit
cu binecuvântare icoana Mântuitorului «Multmilostiv»”591.
Părintele Teodosie este și alcătuitorul istoriei Mănăstirii Sfântului Pantelimon592. În
biblioteca mănăstirii se păstrează manuscrisul „Învățătura Bisericii Ortodoxe despre
Sfânta Tradiție și despre raportul ei față de stilul nou”, care a fost publicat de mai multe
ITU
ori. El ne-a mai lăsat și jurnalul său de rugăciune, sub titlul: „Rugați-vă neîncetat! Despre
rugăciunea lui Iisus”, a fost publicat la München în anul 1990. Ucenicul său, schimonahul
Nicodim de la Karulia, ne-a lăsat, de asemenea, multe amintiri despre starețul său.
La 16 iulie anul 1919 părintele Teofan a fost tuns în schimă cu numele Teodosie. După
ED
unii teologi (patrologi) moderni , „starețul Teodosie este socotit drept ultimul reprezentant
notabil al tradiției Părintelui Paisie (Velicikovski), ale cărui lucrări le-a tradus, și a
591
592
Almanahul «Către Lumină», nr. 18. 2000.
©
710
OS
Cuviosului Nicodim Aghioritul. El reuși de minune să combine în sine cărturăria cu
ISM
nevoințele, rigurozitatea cu putința de a deosebi duhurile”593.
Părintele Teodosie a fost înainte de toate un mare rugător, un deosebit lucrător al
rugăciunii lui Iisus. Originale în acest sens sunt poveștile ucenicului său, părintele Nicodim:
„L-am întrebat pe bătrân: «Cum se cade mai bine, părinte, a mă îndeletnici cu rugăciunea
minții și după moartea sfinției tale?» la care el mi-a răspuns: «Să faci rugăciunea minții în
duhul pocăinței, să nu cauți ca un fariseu, dulceața inimii si vedenii din închipuiri, fără de
EL
numai lucrările cele vădite ale milei lui Dumnezeu față de cel păcătos. După chipul în care
te-ai deprins să ții tradiția Părinților spre a face rugăciunea minții, în acela să și stărui.
Doar nu te atașa prea mult de el; nu-l lăsa sa lucreze singur (mecanic). Chipul în sine nu
GH
are nici o valoare. Socotește-l doar o simplă metodă, un instrument de adunare a minții și
de aducere în simțire a inimii; și așa așteaptă puterea plină de har a lui Dumnezeu, care
dă rugăciunea celui care se roagă”.
Apoi, starețul mi-a mai scris și un „Testament duhovnicesc cu binecuvântare”, după
AN
cum urmează:
„Testament duhovnicesc cu binecuvântare. În numele Tatălui ș-al Fiului și al Duhului
Sfânt. Și întru cinstirea Preasfintei Stăpânei Noastre Născătoarei de Dumnezeu.
1. Domnul să-ți ierte ție, fiul meu, toate păcatele tale, trecute, prezente și viitoare,
pentru care te vei pocăi duhovnicului de după mine.
EV
2. Zidește-ți casa virtuților pe temelia credinței și a smereniei tale, cu nădejdea în

Dumnezeu, în înțeleaptă ascultare de duhovnic, în urmare, după putință, și a poruncilor
mele, în tăcere și neîncetată rugăciune către Domnul și Mântuitorului nostru: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”.
3. Acoperă-ți casa duhovnicească cu cununa virtuților: dragostea de Dumnezeu și de
RA
aproapele, ca împreună cu ea să te sălășluiești în lăcașurile cele cerești”.

Primind de la însuși starețul meu un astfel de testament duhovnicesc cu binecuvântare
în lucrarea rugăciunii [a minții. - Comp.], m-am bucurat nespus de mult, nemaiștiind
cum să-i mulțumesc. Și înainte de moartea sa, el mi-a mai repetat o dată: ai grijă să o
ITU
dobândești (adică rugăciunea), după moartea mea, prin stăruitoare pocăință. De hrană și
de toate cele trebuincioase să nu te îngrijești, căci Dumnezeu nu te va lăsa”594.
În ciuda așezării greu accesibile de la Karulia, la părintele Teodosie încercau să ajungă
aproape toți vizitatorii Athos-ului. Câteva amintiri despre aceste întâlniri ne-au lăsat bine
cunoscuții scriitori B. Zaițev595 și V. Majevski.
ED
593
Rusia la Athos: o mie de ani de unitate duhovnicească / Materiale ale conferinței teologice
internaționale. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 150.
594
Nicodim (Karulsky), schimonah. Jurnal despre rugăciune.
595
©
711
OS
Iată povestirea desăvârșită a lui V. Maevsky, care îl caracterizează cu de-amănuntul
ISM
pe stareț:
„Bine ați venit, dragii mei musafiri! − spuse el cu voce caldă și prietenoasă Intrați, vă
rog, intrați cu Domnul!
Acesta era vestitul stareț-pustnic athonit, ieroschimonahul Teodosie, cândva
absolvent al Academiei Teologice din Kazan și profesor al ei, care, dintr-o profundă
râvnă duhovnicească, se retrase la Athos, într-un schit de la Karulia. Aici, petrecând
EL
timpul în post și rugăciune, el era preocupat și de probleme teologice, cercetându-le mai
amănunțit și purtând o corespondență polemică foarte interesantă cu teologi proeminenți
− Mitropolitul Antonie (Hrapovitsky), profesorul N.N. Glubokovsky și alții.
GH
Am intrat în mica, dar foarte îngrijita sa chilie, căutând a cunoaște cât mai îndeaproape
posibil pe acest om remarcabil ... Îl ascultam cu atenție pe părintele Teodosie, de teamă
să nu pierd vreunul din cuvintele sale și, în același timp, cu sinceră admirație urmărind
mișcările sale calme și lumina caldă a privirii lui.
AN
Văzând toate acestea, în curând m-am convins de un adevăr de netăgăduit: acest
cumpătat și binevoitor stareț Teodosie era un om de excepție, neobișnuit, ieșit din comun
prin virtuțile sale, care radiau prin însăși ființa lui, aparent atât de simplă și sobră. Curăție
sufletească și trupească, inimă curată și neîntinată, credință fierbinte și statornică în tot
ceea ce ar trebui să creadă un adevărat nevoitor, simplitate copilăreasca și încredere
EV
totală în oameni - toate acestea dezvăluindu-se prin cuvintele și gesturile starețului. Și

nu exista nicio îndoială că toată pleiada de virtuți ale părintelui Teodosie au fost temeinic
sudate într-un întreg desăvârșit printr-un ciment întăritor, și anume cu dragostea lui
Hristos, unită cu statornicia de neclintit față de Ortodoxie.
RA
Este de prisos a menționa faptul că starețul și-a dobândit aceste bogății nepământești
cu un preț deloc mic. Într-adevăr, despre asidua sa nevoință și continua rugăciune, despre
neagonisire, postire și lipsă a pretențiilor, mi s-a spus în mod repetat în diferite mănăstiri
de la Muntele Athos.
„Părintele Teodosie de la Karulia... este ca apa unui lac cristalin, − spuse unul dintre
ITU
athoniți. − Apă pură și limpede, cu suprafața oglindă... În care se reflectă cerul. Iată,
acesta este părintele Teodosie!”
Apoi, găsind un moment potrivit, m-am retras din nou cu părintele Teodosie, purtând
cu el o discuție preț de două ore.
ED
Niciodată, desigur, nu voi uita această conversație, care mi-a lăsat pe viață o urmă
de neșters în sufletul meu. Îmi voi îngădui ca, din motive lesne de înțeles, natura și
conținutul ei să le păstrez în taină, chiar și față de dragii mei cititori, pentru că întreaga
mea conversație cu starețul s-a referit exclusiv la viața mea personală. Dar cum a reușit
©
712
OS
să vadă și să înțeleagă părintele Teodosie această viață a mea, petrecută atât de departe
ISM
de el, în agitatul tumult lumesc!.. Și ce sfaturi simple și, în același timp, înțelepte mi-a dat
el din adâncul singurătății sale athonite!...
Și numai atunci am înțeles eu ce mare binecuvântare este pentru lumea creștină
adevărata nevoință și stăreție în Hristos, ce înălțimi duhovnicești pot atinge adevărații și
vrednicii ei slujitori!
Apoi, părintele Teodosie m-a luat și în mica sa bisericuță-peșteră, și am stat acolo
EL
întreaga slujbă a Vecerniei, pe care doar dintr-o simțire a evlaviei creștine nu-mi îngădui
a o numi colosală, atât de puternică a fost admirația care mi-a cuprins întreaga ființă în
clipele acestei slujbe.
GH
Bisericuța, alipită de stâncă, în dimensiune nu depășea 4-5 pași în lungime și lățime,
cuibărindu-se deasupra pantei abrupte. Vai, dar ce simțiri înălțătoare puseră stăpânire pe
inima mea în timpul rugăciunii în această biserică!..
Când vecernia s-a încheiat, eu nu m-am putut abține să nu-l deranjez pe bătrân cu o
AN
nouă cerere de a continua convorbirea cu mine, pe care el a făcut-o cu aceeași dorință și
dragoste.
Ne-am așezat la intrarea în chilia starețului și, privind marea și stâncile de lângă
colibă, am început să vorbim ca niște prieteni foarte vechi și bine cunoscuți.
Atunci l-am întrebat pe părintele Teodosie: te poți mântui, dacă viețuiești în lume? ..
EV
Ascultându-mi întrebarea, bătrânul rămase puțin pe gânduri, apoi spuse cu bunăvoință:

„În acest caz, voi repeta doar cuvintele învățătorului meu, starețul de la Optina care, la
o asemenea întrebare, răspunse cu înțelepciune precum că, în deciziile sale, fiecare trebuie
să se călăuzească de dreapta-socoteală, întemeiată pe poruncile Domnului ... În același
RA
timp, să țină cont, desigur, că toate virtuțile sunt de mare nevoie celor care-L caută pe
Dumnezeu. Dar noi mai știm, de asemenea, − continuă starețul, − că mulți și-au nevoit
trupul, s-au zăvorât în pustie, au fost râvnitori în nevoințe, au iubit sărăcia, dar, neluând
aminte precum se cuvine la toate acestea, ei totuși au căzut, înclinând spre rău, ajungând
vrednici de milă. Pricina acesteia este lipsa cugetului rațional (Sau a rațiunii sau dreptei-
ITU
socoteli, n. red.) și a cumpătării, în stare să călăuzească omul pe calea cea dreaptă și să-l
ferească de abateri.
Rațiunea este ochiul sufletului și lumina lui... Rațiunea este, prin urmare, virtutea
principală, după spusele Sfântului Antonie cel Mare și, de aceea, trebuie să ne călăuzim de
ED
dreapta-socoteală, întemeiată pe poruncile Domnului și pe dragostea pentru aproapele...

Părăsind lumea și lăsând familia, omul nu găsește întotdeauna pacea sufletului său. Fapta
sărăciei și jertfirea de sine poate duce la mândrie și la osândirea altora, ceea ce duce la
îndepărtarea de Dumnezeu... Mergi, deci, înapoi la casa ta, ajuta pe cei săraci urmează de
©
713
OS
bună voie rânduielile Sfintei Biserici și vei lua în suflet pacea cea dorită, și vei trăi întru
ISM
slava lui Dumnezeu... ” Acesta este sfatul de înaltă înțelepciune și bună lucrare, pe care
l-am primit eu, pelerinul athonit”596.
Ultimele zile ale părintelui Teodosie și moartea sa este descrisă în detaliu în jurnalul
părintelui Nicodim: „S-a îmbolnăvit starețul și tot timpul am fost ocupat cu el, de nu am
avut timp nici a scrie în jurnal, și tot așa, până la moartea lui din 2 octombrie anul 1937.
Dar și după moartea starețului, pentru că nu mai aveam cui să-i arăt jurnalul, am încetat
EL
de a-l mai scrie.
Boala bătrânului începu cu o răceală. În tăcuta sa colibă, el scria zilnic viețile sfinților,
câte două ore pe zi. Încăperea fiind foarte mică și plafonul ei jos, după-amiaza ea se
GH
încălzea tare, aerul devenind înăbușitor pentru bătrân. Pentru a scăpa de această sufocare,
el deschidea cele două ferestre, una împotriva celeilalte, stând timp de două ore în acest
curent de aer, și astfel răci. Răceala pătrunse înlăuntru lui, începând cu o boală la stomac,
care trecu apoi în piept, în plămâni. Cu o oră înainte de moarte, starețul, după ce i-am citit
AN
rugăciunile înainte de Sfânta Împărtășanie, își apropie buzele de obrazul meu, șoptind:
„Să ne dăm ultima sărutare!” − si ne-am sărutat în semn de iertare. El mă binecuvântă
și zise: „Domnul să te binecuvânteze, fiul meu, și să te întărească, și să te păzească, și la
nevoie să te ajute!”. Și îmi făcu semn cu capul să-l grăbesc pe duhovnicul care săvârșea
Sfânta Liturghie să vină mai repede, ca să reușească a-l împărtăși înainte de moarte.
EV
După 12 minute de rugăciune a minții conform „Pelerinului” (adică după cum este
recomandat în cartea „Dezvăluiri sincere ale unui pelerin părintelui său duhovnicesc”),
el muri în pace. În momentul morții sale, eu stăteam de-a dreapta lui, cu stânga
îmbrățișându-l și cu dreapta ascultându-i pulsul și rugându-mă dimpreună cu el, iar el
RA
la orice răsuflare rostea, cu duhul: „Miluiește-mă”. Dintr-o dată am observat că pulsul

bătrânului s-a oprit. Privind la fața lui, l-am văzut suspinând de trei ori, cu pauze, după
care a murit în brațele mele. După bună-plăcerea lui Dumnezeu, aceasta s-a întâmplat
într-o duminică, 2 octombrie anul 1937, în ziua pomenirii Sfântului Cuvios Andrei cel
Nebun pentru Hristos, căruia, în taină, visa și el să-i urmeze, încercând și în faptă nebunia
ITU
pentru Hristos... Multe încă ar mai fi de scris despre părintele Teodosie, dar nu se cade
mie, ucenicului său, să scriu despre starețul meu ... ”
Părintele Teodosie a răposat la 2 octombrie în anul 1937.
ED
596
©
714
OS
Schimonahul Nicodim
ISM
Schimonahul Nicodim597
Schimonahul Nicodim s-a născut
EL
în anii ’80 ai secolului al XIX-lea în
gubernia Ryazan. Părintele Nicodim veni
la Athos încă de tânăr și rămase acolo
GH
până la binecuvântata sa moarte. Inițial,
el s-a stabilit în Schitul Tebaida, apoi, cu
binecuvântarea Cuviosului Siluan, s-a mutat
la Karulia, unde s-a nevoit ca și pustnic.
Acolo, părintele Nicodim intră în ascultare
AN
la vestitul om de știință rus, pustnicul și
starețul Teodosie (Haritonov).
Lucrând toată viața sa rugăciunea
neîncetată, starețul Nicodim reuși în mare
EV
măsură să dobândească această lucrare.

Dar nu s-a mândrit niciodată de acest lucru
și nici nu și-a arătat vreodată treapta sa
duhovnicească față de ceilalți. Acest lucru
este evident mai ales din jurnalul său de
RA
rugăciune, pe care citindu-l, ai putea crede

că este scris de un ucenic începător, pentru
că, în mare, părintele Nicodim spune aici
mai mult despre neajunsurile sale, trecând
cu vederea, din smerenie, realizările lui. Până să-și înceapă el jurnalul, avea deja o mare
ITU
experiență în rugăciune neîncetată, pe care o începu înainte de sosirea sa la Athos.

„Sunt în ascultare la stareț de 11 ani, − scrie smeritul părinte Nicodim, − și la
adevărata ascultare, cea lăuntrică, încă nu am ajuns, căci nici la cea din afară nu sunt bun
de nimic: sunt foarte mândru și leneș, de aceea și mă rog puțin. Deși îmi place rugăciunea
lui Iisus, pe care o fac de mai mult timp, aplicând metoda indicată în Filocalie și în cartea
ED
Mărturisirile sincere ale unui pelerin părintelui său duhovnicesc, totuși, fărădelegile mele,
pe care le lucrez pe lângă ascultarea mea directă, patimile, adânc înrădăcinate înlăuntrul
597
Fotografia a fost preluată din revista „Pelerinul rus”. Anul 2001, nr. 23, copertă.
©
715
OS
meu: îmbuibarea, lenea, jeluirea, nu-mi îngăduie a cunoaște pe deplin chipul adevăratei
ISM
rugăciuni a inimii, săvârșite cu mare meșteșug, care, după cum am observat eu în unele
dintre acțiunile mele, este foarte folositor pentru unirea în cuget și simțire. Iar când reușesc,
mai mult sau mai puțin, să mă liniștesc și să-mi adun gândurile, respingând orice tulburare,
atunci devine ușor să te rogi, iar obișnuitele patimi, lenea, somnul, te atacă mai puțin”.
Dar nivelul duhovnicesc real al părintelui Nicodim este vădit mai limpede din următoarele
sale cuvinte: „Deci, celui care voiește a se izbăvi de nevăzute și îndrăznețe patimi prin
EL
care ispitește diavolul − astfel încât să nu rămână o josnică urâciune, ci să fie miros de
bună mireasmă înaintea lui Dumnezeu − în primul rând trebuie, cel puțin cu mintea,
ca împotriva propriei voințe să se convingă pe sine că există cu covârșire înlăuntrul său
GH
o astfel de nenorocire (În acord cu ascetica ortodoxă, părintele grăiește de fapt despre
conștientizarea deplină a neputinței omenești și a păcatelor proprii, ca dătătoare de putere
spre stăruirea în rugăciunea neîncetată și în izbăvirea de ispitirile drăcești.). Și apoi,
pentru a scăpa de ea, să ia aminte, mai ales în timpul rugăciunii, la trei mișcări extrem de
importante și necesare în lucrarea:
AN
1. a minții: osândirea de sine;
2. a inimii: zdrobirea;
3. a trupului: sârguincioasa însemnare cu semnul sfintei cruci și atenția la cuvioasa
rostire a cuvintelor rugăciunii.
EV
Prin aceste trei lucrări devenim plăcuți lui Dumnezeu. Și anume: prin osândire de
sine și aducere aminte de păcatele proprii, ne smerim, prin aceasta atrăgând mila lui
Dumnezeu și privirea Sa asupra noastră. „Spre unii ca aceștia îmi îndrept privirea Mea:
spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu” (Isaia 66, 2), − a
spus Dumnezeu. Prin căință și zdrobire de inimă, ca și cu o tămâie bine mirositoare,
RA
noi ne bine-înmiresmăm, acoperind duhoarea grea a morții proprii (sufletești). Episcopul

Ignatie (Briancianinov) spunea: „Oricine vrea să se roage, trebuie mai întâi să cădească
cu zdrobire în inima sa”. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit; inima zdrobită și smerită
Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmii 50, 18). Semnul crucii însuși este deja (o lucrare
ce atrage, n.tr.) harul lui Dumnezeu, dacă este făcut cu sârguință și evlavie. Trebuie
ITU
să ne amintim că Însuși Domnul Iisus Hristos Cel răstignit atârnă pe Cruce. O astfel
de rugăciune este o clipă de bunăvoință a lui Dumnezeu față de rugător. De aceea, în
această sfântă clipă, totul se sfințește și în noi, nemailăsând loc mirosului greu. Pentru
cel înșelat, aceste trei lucrări sunt un refugiu de încredere. Fără de ele, duhoarea vine
din nou, și dracii vor tăbărî iarăși; atât de repede se schimbă starea duhovnicească în
ED
om. Cum spunea de Dumnezeu luminatul părinte Ioan de Kronstadt: „De la viață până la
moarte este doar un singur pas” (Jurnal). Starea sufletului se schimbă mereu: ba în cea
de duhovnicie, ba în cea de ticăloșie, ba în cea de sfințenie, ba în cea de orbire. Uită-te la
tine în timpul rugăciunii, și vezi în ce stare ești. Osândire de sine în minte nu ai, căință în
©
716
OS
Schimonahul Nicodim
inimă nu ai, atenție la citirea rugăciunii nu ai, frică și cutremur la însemnarea cu sfânta
ISM
cruce nu ai. De unde voiești atunci să se nască simțirea zdrobirii, care este un semn al
harului lui Dumnezeu? Prin urmare, ești un mort viu.
Vei începe să faci aceste trei lucrări, se va trezi în tine și simțirea (lăuntrică, n.tr.), ți se
va încălzi inima prin zdrobire, apoi va veni și smerenia, care atrage harul lui Dumnezeu,
iar lacrimile vor curge șiroi. Și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, cel mort înviază. Și de vei
face mai des așa, apoi, cu rugăciune și fără rugăciune, nu vei muri niciodată, eliberându-
EL
te de ispita diavolească prin harul lui Dumnezeu, cu mijlocirea Maicii lui Dumnezeu și cu
rugăciunile tuturor sfinților”.
Pentru pocăință sinceră părintelui Nicodim i-a fost dăruită de la Dumnezeu rugăciunea
neîncetată. El scrie: „Rugându-te fără încetare cu rugăciunea lui Iisus, să fii vesel, mereu în
GH
duhul păcii, al liniștii și al mulțumirii din inimă. Ținând continuu mintea la Dumnezeu (adică,
în rugăciune neîncetată − Alc.); nu uita: aceasta este o îndeletnicire cerească, căci Însuși
Dumnezeu te-a pus în această grădină cerească și ți-a zis: „Uită-te la acești frumoși pomi
fructiferi, îngrijește-i și păzește-i, și rod la timp potrivit așteaptă, cu care din destul te vei sătura;
AN
câtă vreme te îndulcești doar prin privirea cu atenție la acești copaci din paradis (cugetând cele
sfinte), udă-i din belșug cu apa curată a lacrimilor tale. Și desfătează-te în nădejdea de a gusta,
cu mila lui Dumnezeu, din rodul acestor copaci la timpul cuvenit”.
Iar neobosita disperare, care nu poate suferi această dulce lucrare, strigă: „Nu pot să
aștept atâta timp. Nu pot. Să-mi dai chiar acum, imediat!” − începând să și cârtească. Și
EV
Dumnezeu, nesuferind atâta îndrăzneală și mândrie, pe unul ca acesta îl scoate din grădina
Sa, din dulcele Rai al rugăciunii neîncetate. Și atunci îl ajunge pe om totala deznădejde
și mâhnire. Dacă ar și voi uneori să intre în această grădină, nu va putea, iar reîncepând
pocăința și rugăciunea, cu greu va primi iertare. O, tu, omule, cel plin de păcate, cel ce
ești doar un vierme, praf și țărână, smerește-te și nu îndrăzni niciodată a cere sfințenie
RA
de la Dumnezeu, pretinzând a te asemăna cu sfinții. Dar să lepezi de la tine deznădejdea

și lenea și cu toată sinceritatea să mulțumești lui Dumnezeu pentru că te-a adus în acest
paradis, îngăduindu-ți, din când în când, a gusta din dulceața florilor din paradis (cugetele
sfinte în rugăciune). Cu cât e mai prejos acest rai decât raiul în care a trăit protopărintele
ITU
tău Adam la început? Privește, vezi tu oare ceva mai mult în cer, la tronul lui Dumnezeu?
Acolo este mulțimea de sfinți îngeri, care-l slăvesc pe Domnul, strigând neîncetat: „Sfânt,
sfânt, sfânt, Domnul Savaot...” Și tu, la fel, îl slăvești pe Domnul, numai în alte cuvinte:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...” (Acesta este gândul de la Dumnezeu,
care m-a cercetat după o îndelungă mâhnire a mea sufletească, ca pedeapsă pentru
ED
mândria mea din 28 februarie). Slavă Domnului pentru toate! Dumnezeu m-a pedepsit și
Dumnezeu m-a și miluit. Să-mi fie de învățătură de aici înainte: „Făcând binele, să nu ne
răcim” − căci dacă nu vom slăbi, la vreme potrivită vom secera roade bune. Și din nou:
«Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă
©
717
OS
în Duhul, din Duh va secera viață veșnică»

(Galateni 6, 8)”598.
ISM
La părintele Nicodim veneau după sfat
duhovnicesc nu numai călugării athoniți,
ci și oameni din întreaga lume. Iată cum
descrie impresiile sale despre stareț, în
urma unei întâlniri cu el, scriitorul Pavel
EL
Rac: „Într-o coliba, lipită de stâncă ca un
cuib de rândunică, trăia un stareț foarte
evlavios, mare postitor și rugător, unul
dintre ultimii ruși athoniți care și-au părăsit
GH
Patria lor înainte de Primul Război Mondial și
care-și aminteau doar de Rusia țaristă. Acest
cuvios rus le spunea vizitatorilor săi că mult-
milostivul Dumnezeu i-a făcut un mare dar,
eliberându-l de toate grijile si frământările,
AN
de toate amintirile, uitând de toate, încât
nici rugăciunile nu și le mai amintește. Căci
Domnul i-a lăsat numai una singură, pe
cea mai scurtă, aici, la Athos, fiind cea mai
importantă: rugăciunea lui Iisus. Iar dacă
EV
stai bine să te gândești, el s-ar fi descurcat și

fără această rugăciune, fiindu-i de ajuns doar
numele lui Iisus. Destul îi era ca numele Lui să-i fie mereu pe buze, să se sălășluiască în inima
lui, rostindu-l chiar și în somn. Și acest stareț muri de curând. Interlocutorul meu, care i-a fost
vecin apropiat, dimpreună cu alți tinerii greci din apropiere, au încercat, pe cât posibil, să-i
RA
ușureze ultimele sale zile, preocupați mai ales ca bătrânul să nu moară fără Sfânta Împărtășanie,
petrecându-l după cum se cuvine din această viață trecătoare către cea veșnică. De aceea, în
fiecare zi, la miezul nopții, acest vecin venea la bătrân cu daronosița (micul chivot din Sfântul
Altar, în care se păstrează sfintele daruri, sfințite în Joia Mare) și-l împărtășea. Grecii uneori îl
ITU
ocărau pe vecin pentru râvna sa și pentru că-l deranjează pe bătrânul neputincios la o oră așa
târzie, însă starețul era cel ce-și dorea aceasta. Într-o noapte, când părintele Nicodim si-a dat
sufletul în mâinile Domnului, toți cei care se aflau în jurul patului lui, în loc de durere și mâhnire
au fost cuprinși de o negrăită bucurie, izvorâtă din inimă, care părea să se răspândească în
tot trupul. Mai târziu, ei ziceau că au fost martorii momentului în care îngerii au luat sufletul
ED
starețului, drept care nu puteau să nu simtă bucuria”599.

Starețul Nicodim a răposat în anul 1984, având aproape 100 de ani.
598
„Rugați-vă neîncetat!” Despre rugăciunea lui Iisus. Munchen, 1990, pag. 73.
599
Pavel Rac. Apropierea de Athos. Sankt Petersburg, 1995, pag. 113.
©
718
OS
Cuviosul Mucenic Grigorie (Vladimirov)
ISM
Cuviosul Mucenic Grigorie (Vladimirov)
Cuviosul Mucenic Grigorie (în lume, Grigorie Petrovici Vladimirov) s-a născut în anul
EL
1873 în gubernia Pskov.
A sosit la Athos în anul 1901. A fost ucenic la un stareț grec, care locuia singur într-o
colibă a Mănăstirii Stavronichtia. Bătrânul era adesea bolnav, iar Grigorie avea grijă de
GH
el ca de un copil. Bătrânul îl îndrăgi pe devotatul și ascultătorul ucenic, pe care l-a tuns
în mantie pe nume Gherasim, iar mai târziu și în schimă, cu numele Grigorie. Au trăit
împreună timp de aproape 13 ani. Starețul a fost un mare iubitor al tăcerii și rugăciunii
lui Iisus, ceea ce-l învăța și pe fiul său duhovnicesc. În anul 1910, cu binecuvântarea
AN
starețului, părintele Grigorie a fost hirotonit ieromonah la mănăstirea Stavronichita. În
anul 1913 starețul său muri, părintele Grigorie rămânând proprietarul colibei, care, până
la acel moment, era deteriorată aproape cu totul, deoarece bătrânul nu prea era înclinat
să aibă grijă de ea. Părintele Grigorie a trebuit să facă cel puțin câteva reparații pentru
a trăi în continuare în ea. Pentru a găsi mijloace pentru reparații, el făcu o călătorie în
EV
Rusia, dar, spre marele lui regret, a început Primul Război Mondial și el nu s-a mai putut
întoarce la Athos.
Părintele Grigorie nu a stat să aștepte sfârșitul războiului, ci a mers pe front, fiind,
de pe la sfârșitul anului 1914, preot de regiment. A trecut prin toate vicisitudinile acelei
RA
perioade istorice: război, revoluții, persecuții ale Bisericii. În anul 1924 a fost arestat de
bolșevici și deportat la Novgorod, unde a locuit într-o mănăstire.
Din anul 1927 s-a alăturat curentului religios al iosifenilor, trecând în ilegalitate
și începând să slujească în taină, adunând semnături pentru construirea unei case de
rugăciune. A doua oară a fost arestat la Novgorod, în anul 1929 și condamnat la zece ani
ITU
de muncă corecțională. Și-a executat pedeapsa timp de doi ani în lagărul de la Solovki,
după care a fost trimis în exil în Kazahstan.
La 9 septembrie anul 1937 a fost arestat pentru a treia oară. De data aceasta a fost
condamnat pentru a fi împușcat de o troică specială. Părintele Grigorie a fost împușcat pe
ED
19 noiembrie anul 1937, în locul numit Lysaya Balka din apropierea orașului Shymkent,
regiunea Kazahstanul de Sud600.
600
Rusia la Athos: o mie de ani de unitate duhovnicească / Materiale ale conferinței teologice inter-
naționale. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 69.
©
719
OS
ISM
Schiegumenul Casian (Korepanov)
Schiegumenul Casian (în lume, Constantin Timofeevici Korepanov) a fost un târgoveț
EL
din provincia Birsk, gubernia Ufa. Numele mamei sale era Evdochia. S-a născut cu numele
de Constantin în anul 1867. A fost căsătorit, a avut și o fiică, care mai târziu a devenit
călugăriță. După moartea soției sale, a decis să devină călugăr, iar pentru aceasta a mers
GH
la Muntele Athos.
Constantin Timofeevici a fost primit la Russik la 24 februarie anul 1903, unde a fost
tuns rasofor pe 18 februarie anul 1904. Ascultarea o avea la cancelarie. În perioada
anilor 1904-1905 el și-a făcut serviciul militar; a fost pe front în tot timpul războiului
ruso-japonez. La întoarcerea sa a fost tuns în schimă, la 9 martie anul 1906, ascultarea
AN
având-o din nou la cancelarie. În anul 1908, cu binecuvântarea părintelui său duhovnic
Agatodor (Budanov) merge să se nevoiască în tăcere într-o colibă pe Noua Tebaidă. În
anul 1924, dorind să aprofundeze nevoința tăcerii, se mută la Karulia, unde condițiile
de viață pentru pustnici erau extrem de dificile. Începând cu anul 1927, se întoarce la
EV
mănăstire și locuiește într-o colibă separată, numită „Chilia din chiparoși”, în afara
zidurilor mănăstirii, după rânduiala pustnicească.
La 5 iunie anul 1933, prin decizia Consiliului Stareților mănăstirii, părintele Casian a
fost trimis pentru colecta de donații în Serbia. El a făcut multe pe acest plan pentru folosul
RA
mănăstirii, în același timp, înalta lui duhovnicie devenind cunoscută în afara Muntelui
Athos.
Ieromonahul Serafim de la Mănăstirea Poceaev îl caracterizează astfel pe părintele
Casian: „Principala lui trăsătură caracteristică este dragostea lui lucrătoare și plină de
viață pentru aproapele. La chilia lui din pustie, care se află în afara zidurilor mănăstirii,
ITU
merg cu mult drag călugării noștri ruși din Carpați. Și el îl mângâie pe fiecare, le alină
durerea, îi îndrumă și-i tratează cu hrană pustnicească. Părintele Casian este foarte
râvnitor și pentru misiuni externe. În timpul îndelungii sale vieți pustnicești în vestitele
pustii athonite, Noua Tebaidă și Karulia, el a adunat o mulțime de interesante povestiri
duhovnicești, pe care le publică, desigur, din modestie, sub pseudonim, în diverse reviste
ED
străine duhovnicești, inclusiv și în ziarul nostru Православная Карпатская Русь”601.
601
Serafim, ieromonah. La Sfântul Munte Athos în ziua de Paști a anului 1931 / / Calendarul Ortodox
rusesc pentru anul 1932. Vladimirovka, 1931, pag. 42.
©
720
OS
Schiegumenul Casian (Korepanov)
Cu părintele Casian a fost bun prieten
ISM
Cuviosul Siluan, fapt despre care ne
vorbește părintele Sofronie (Saharov):
„În anii treizeci, o îndelungă perioadă de
timp el [Cuviosul Siluan] mergea adesea
la prietenul său, schimonahul Casian, când
acela trăia nu departe de mănăstire, în
EL
„Chilia din chiparoși”. Părintele Casian l-a
iubit și l-a respectat foarte mult pe stareț,
prețuia vizitele lui și era fericit să-i citească
GH
cu voce tare”602.
La 18 februarie anul 1934, la rugămintea
arhimandritului Vitalie (Maximenko)
[viitorul mitropolit], pe atunci starețul
AN
Mănăstirii Cuviosului Iov de la Poceaev,
și cu binecuvântarea egumenului Misail,
părintele Casian pleacă la mănăstirea
Poceaev, unde este hirotonit ierodiacon,
apoi și ieromonah. După un timp, la
EV
cererea arhimandritul Vitalie, el se mută

la mănăstirea unde curând deveni egumen.
Dar în anul 1937 revine la Lavra Poceaev. În tot acest timp el a menținut o legătură
duhovnicească cu mănăstirea, întreținând corespondența cu egumenul Misail603.
RA
În septembrie anul 1939, după invadarea Lavrei Poceaev de către bolșevici, el fugi la
Volyn, iar la 11 iunie anul 1940, prin Berlin și Belgrad, veni la Muntele Athos. La început
s-a stabilit în Noua Tebaidă, apoi se mută la chilia Buna Vestire de la Kapsala, la starețul
Ioanichie604 cel orb, după care, în octombrie anul 1941, trecu la chilia Sfintei Cruci, apoi la
mănăstirea Hilandar, la sfârșitul vieții sale trăind în coliba starețului Nicolae (Krivenko)605
ITU
de lângă chilia Sfântului Acoperământ a Mănăstirii Stavronichita. Peste tot, indiferent de

locul unde a trăit, el a fost cunoscut pentru viața sa ascetică înaltă. La Athos, toți asceții și
602
Sofronie (Saharov), arhimandrit. Cuviosull Siluan Athonitul. MRPА, 2004, pag. 187.
603
ED
604
Ieroschimonah Ioanichie din Rusia. Sosi la Athos în 1887, fiind tuns în schitul Sfântului Ilie. A
locuit în chilia Bunei Vestiri a mănăstirii Simonopetra, unde în 1896 deveni egumen. A răposat în aprilie
1952, fiind găsit mort în chilie. Împreună cu el a fost găsit mort și poslușnicul său, ieromonahul Simon.
605
Călugărul Nicolae (Krivenko), pustnic, a trăit în propria colibă pe teritoriul Mănăstirii Stavronikita.
A fost croitor și pisar. În 1919 era încă în viață. Data plecării sale la Domnul nu a fost stabilită.
©
721
OS
siromahii ruși îl considerau ca fiind părintele
ISM
lor duhovnicesc, mărturisindu-se la el și
primind sfaturi și îndrumări duhovnicești.
În biblioteca Mănăstirii se păstrează
eseurile sale despre ocrotirea de către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a
Muntelui Sfânt606 și cel despre „Dezmințirea
EL
obiecțiilor nou-stiliștilor împotriva stilului
vechi Julian și a pascaliei”607.
Iată un fragment din tratatul său
GH
„Ocrotitoarea Supremă a Muntelui Athos
este Maica lui Dumnezeu”: „Acum, la fel
ca și în cele mai vechi timpuri, Ocrotitoarea
Supremă a Muntelui Athos, Egumena
AN Cerească Maica lui Dumnezeu cu sârguință
veghează asupra vieții călugărilor din
Grădina Sa, protejând în chip minunat aleasa
sa moștenire din cele mai vechi timpuri.
Din veac și până astăzi toți, nu numai
EV
ortodocșii, ci și cei de alte religii, și chiar

Părintele Casian și vlădica Vitalie la Lavra
Poceaev. Fotografie din anii ’30 cei necredincioși, au recunoscut și recunosc
ai secolului al XX-lea că Sfântul Munte Athos este sub deosebita
pază a Preasfintei Fecioare Născătoare de
RA
Dumnezeu și că acest loc reprezintă menirea propovăduirii ei evanghelice: să păstreze, să

acopere și să protejeze călugării care trăiesc pe el, până la sfârșitul veacurilor. Într-adevăr,
rară predanie, care poate fi osebită printr-o astfel de adevărată dovadă, ca și făgăduința
de mai sus a Născătoarei de Dumnezeu de a „păzi” acest Munte sub Sfânt Acoperământul
Său, care vizibil se înfăptuiește în ochii tuturor și în zilele noastre”608.
ITU
Într-un alt loc, el continuă: „Ce mare mângâiere este pentru tine, viețuitor al Athos-
ului, care te-ai învrednicit a sta într-un astfel de loc sfânt, peste care s-a revărsat din
plin Dumnezeiasca dragoste a Împărătesei Cerești, ales de ea ca moștenire. Loc în care
ea, cu grijă maternă veghează Sfântul Munte, nevăzut și tainic revărsând darurile Sale
ED
606
BMRPA. Doc . nr. 41921, 41922, 41926.
607
BMRPA. Doc. nr. 42203.
608
BMRPA. Doc. nr. 41921, pag. 3-4.
©
722
OS
Schimonahul Nil (Zlobin)
pline de har”609. „Ochiul ei veghetor de Egumenă privește cu mult drag și atenție la fiii
ISM
săi duhovnicești. Și observând iubirea arzătoare pentru Domnul, sârguința și râvna
cuiva pentru El, ea se bucură nespus și revarsă peste acesta binecuvântatele sale daruri.
Văzând, însă, pe cel care nu-i pasă de mântuirea lui, se mâhnește, folosind toate mijloacele
pentru îndreptarea lui și, dacă își revine în simțire, atunci prin harul ei se va ridica,
săvârșind lucrarea cea adevărată. Iar pe cei ce stăruie în înverșunare, în vicii și în patimi
Ea îi pedepsește fie cu boală, fie cu necaz, fie prin îndepărtarea totală de turma Ei. Așa, cu
EL
multă înțelepciune, își paște Ea aleasa turmă a locuitorilor din Grădina Sa, trimițându-și
credincioșii săi slujitori în mănăstirile athonite, ca și cum le-ar spune: «Acolo, locuitor
athonit, credinciosul meu slujitor, rob al lui Hristos, îți este pregătită locuința cea cerească,
GH
ca răsplată pentru credința și nevoința ta!»”610.
Părintele Cassian a răposat la 7 septembrie anul 1946.
AN
Schimonahul Nil (Zlobin)
EV
Nu știm unde anume în Rusia s-a născut schimonahul Nil (Zlobin), putem presupune
doar că aceasta a avut loc în anul 1863. Nu știm nici unde a învățat și cu ce s-a ocupat
până la vârsta de 20 de ani, dar iarăși presupunem că în anul 1883 el a decis să meargă la
RA
Muntele Athos și să viețuiască permanent acolo, într-o peșteră sau într-o colibă din pustie.
Ajuns la Muntele Athos, el și-a găsit un loc potrivit pentru viitoarea sa nevoință la
Karulia. Aici, într-o cocioabă dărăpănată de lângă o peșteră, el a petrecut aproximativ 60
de ani. Cunoaștem doar că în anul 1942 el era încă în viață și avea vârsta de 79 ani611.
Despre viața monahală a părintelui Nil nu există aproape niciun fel de date. O scurtă
ITU
relatare despre el ne dă arhimandritul Heruvim (Karambelas): „Am vizitat mulți asceți, a

căror viață se caracterizează printr-un singur lucru în comun: ei erau călugări adevărați
și asceți adevărați. Printre ei se numără și părintele Nil, un bătrân isihast rus”612. Într-o
altă sursă citim: „Într-o colibă fără de apă trăia călugărul Nil, care, săpându-și propriul
ED
609
610
Idem, pag. 6-7.
611
AMRPA. Doc. Nnr. 1474, pag. 1.
612
Heruvim (Karambelas), arhimandrit. Din aria (domeniul) Maicii lui Dumnezeu. Kiev, 1998, pag. 113.
©
723
OS
ISM
EL
GH
AN
EV
Este posibil ca în această peșteră de la Karula să fi trăit părintele Nil.
mormânt și făcându-și în el pravila de rugăciune, a fost găsit mort, îngenunchiat la

rugăciune și cu metanierul în mână”613.
Pentru a descrie viața unui ascet, în mod evident aceste puține date nu sunt suficiente,
RA
și totuși am inclus viața părintelui Nil în această carte, deoarece este evident că negrăita
lui lucrare nu are nevoie de a fi îmbogățită cu date reale.
ITU
Ieroschimonahul Nicon (Ștrandtman)

Ieroschimonahul Nicon (Ștrandtman) s-a născut în anul 1873. La studierea biografiei
lui mult timp și efort a dedicat cunoscutul cercetător al Athos-ului P.V. Troițky. Iată
ED
rezultatul lucrării sale pe această temă:
613
Rusia la Athos: o mie de ani de unitate duhovnicească / Materiale ale conferinței teologice interna-
ționale. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 152.
©
724
OS
Ieroschimonahul Nicon (Ștrandtman)
Ieroschimonahul Nicon „... și-a început cariera ca ofițer, a servit în Regimentul Gardieni
ISM
a Majestății Sale, a participat la Războiul Ruso-Japonez și la Primul Război Mondial, a
fost rănit. A slujit ca ofițer al Marelui Duce Andrei Vladimirovici, terminându-și slujba
în grad de colonel. Apoi, ca și majoritatea refugiaților ruși, a ajuns în Iugoslavia. Acolo
a depus jurămintele monahale într-una din mănăstirile din Serbia. De fapt, știm doar
numele său călugăresc: ieromonahul Nicon. Nu mai târziu de sfârșitul anilor ’30 se așeză
pe Muntele Athos, într-unul dintre cele mai aspre locuri − Karulia. Se poate spune cumva
EL
că aici însuși locul îl face pe om pustnic: în jur numai stânci și prăpastii, pe care te poți
deplasa numai cu ajutorul corzilor.
Una dintre călătoriile noastre la Athos am dedicat-o culegerii de informații despre
GH
părintele Nicon. Știam numele celor trei călugări, care îl cunoșteau pe părintele Nicon.
Cu unul dintre ei nu am reușit să vorbim, ceilalți doi au dat o descriere cuprinzătoare
fostului colonel, exclamând adesea: „Kalos... kalos”. De asemenea, am reușit să aflăm că
părintele Nicon vorbea fluent cinci limbi: engleză, germană, franceză, italiană și spaniolă.
AN
Dar a primi informații mai detaliate de la călugării athoniți a fost foarte dificil, deoarece
ei acordă puțină atenție factorilor din afară sau informațiilor biografice ale confraților în
viața monahală. Acest lucru este de înțeles: scopul principal este mântuirea. Cine a fost
călugărul în lume, chiar nici nu e nevoie să știm. Așa e, dar ... nu chiar. Povestea vieții
fiecărui nevoitor are o mare importanță pentru oamenii care trăiesc în lume.
EV
Căci un reprezentant al societății înalte, care a respins lumea, aflându-și refugiu nu

doar în pustie, ci pe o stâncă mică de piatră, și care nu trăiește nici măcar într-o chilie sau
într-o colibă mică, ci într-o scobitură de piatră, este o lecție deosebită pentru omul care
încă nu a ales pustia! În plus, în cazul în care faptele, sfințenia, minunile sunt elemente
RA
ale vieții de zi cu zi a călugărilor de la Muntele Athos, pentru omul contemporan ele sunt
povestiri dintr-o carte veche, găsită în mod minunat pe raftul lumii moderne.
Despre Părintele Nicon s-au păstrat foarte puține informații, în special despre perioada
vieți lui la Athos, chiar dacă el a trăit pe Muntele Athos aproximativ 30 de ani.
În mod surprinzător, mulți viețuitori de la Karulia au avut o viață foarte lungă. Și
ITU
călugărul rus Nil, isihastul, a trăit aproximativ o sută de ani. Se spune că el și-a pregătit
singur mormântul, apoi, cu ajutorul unui călugăr tânăr, a coborât în el imediat și și-a dat
sufletul Stăpânului său.
Ieroschimonahul Teodosie și ucenicul său, Nicodim, au trăit, de asemenea, până la o
ED
vârstă foarte înaintată. Se pare că la adânci bătrâneți a murit și un alt ieroschimonah

rus, cel mai tainic viețuitor de la Karulia, în lume, a fost anterior un personaj al înaltei
societăți − părintele Partenie. Părintele Nicon a trăit la fel de mult, 90 de ani și a plecat
la Domnul la 20 septembrie anul 1963.
©
725
OS
Este greu de imaginat cum s-ar putea trăi la așa o vârstă în Karulia cea aspră, unde
ISM
la acel moment era cu neputință să contezi pe ajutor medical sau, pur și simplu, pentru
a găsi vreun medicament. Postul și rugăciunea sunt atât de plăcute lui Dumnezeu și atât
de folositoare oamenilor, încât Domnul prelungește zilele slujitorilor lui, călcând prin
aceasta legile naturii. Pentru a aprecia lucrarea părintelui Nicon și a asceților asemenea
lui, e suficient să vizitezi o singură dată Karulia. În lunile cele mai fierbinți, părinții, care
locuiesc acolo, sunt literalmente prăjiți ca pe tigaie. Piatra este înfierbântată de un soare
EL
nemilos și se pare că nu există nicio scăpare de căldură, nici zi, nici noapte. Să nu mai
vorbim de faptul că astfel de pustnici sunt rupți nu numai de lume, ci și de alte mănăstiri
din Athos. Pantele abrupte, pe care este extrem de dificil să te miști, nu-ți dau posibilitatea
GH
de a-ți încălca prea des intimitatea și pe oricine îl poate face postitor: pe stâncile abrupte
nu prea ai să cari ceva hrană în plus.
Arhimandritul Heruvim (Karambelas) de două ori îl menționează pe părintele Nicon în
cartea sa „Menirea Maicii Domnului”. Primul pasaj este o descriere a uneia dintre vizitele
AN
sale la stareț, atunci când un tânăr ucenic, viitorul arhimandrit, se minună de umilința
călugărului rus. Cel de-al doilea pasaj, mai scurt, este și el vrednic de pomenit.
„Aici, − mi-a spus confratele meu − este coliba Sfântului Gheorghe, unde se nevoiește
în tăcere un intelectual rus, părintele Nicon, fost ofițer în armata rusă.
Am bătut la ușă și am așteptat. Curând apăru un cuvios călugăr încărunțit, cu un
EV
zâmbet ceresc și cu un fel nespus de bunătate pe fața lui. I-am lăsat și noi ceva merinde,
am luat de la el binecuvântare, i-am sărutat mâna și ne-am continuat drumul614.
Prezentăm aici și primul pasaj menționat mai sus din amintirile arhimandritului
Heruvim (Karambelas) despre părintele Nicon: „Ușa se deschise, și apăru această
RA
personalitate uimitoare. El mai întâi de toate mi-a făcut o închinăciune, spunând ceva în
limba rusă. L-am ascultat, fără să înțeleg nimic; îl priveam foarte uimit. „Iată, − gândii
eu în sine mea, un om ceresc, care mai e încă pe pământ!... „Dintr-o pornire inexplicabilă,
m-am aplecat ca să-l prind de sutană și să-i sărut picioarele, dar el reuși să mi-o ia înainte.
Într-o clipă l-am văzut îngenuncheat înaintea mea, cu fața la pământ. L-am auzit șoptind,
ITU
așa aplecat cum era: „Mulțumesc, mulțumesc. Acesta era pustnicul de neuitat Nicon, fost
ofițer de rang înalt al armatei ruse, om învățat, care cunoștea mai multe limbi”615.
Starețul Gavriil Dionisiatul, de asemenea, cu multă admirație scrie în „Lavsaikonul”
lui despre ieromonahul Nicon (anul 1969): „Ofițer superior al armatei țariste, un specialist
ED
în limbi și teologie, era vizitat de mulți străini și mai ales de protestanți, care plecau de
la el încântați de discuțiile purtate cu el pe teme religioase, iar unul dintre ei, care era pe
614
Troițky P.V. Rușii la Athos. Secolul 19-20. M., 2003, pag. 321.
615
©
726
OS
atunci deputat al Camerei Comunelor din Marea Britanie, s-a convertit la Ortodoxie, iar în
ISM
prezent este un zelos mărturisitor al părintelui în Londra și în alte locuri, unde povestește
despre părintele Nicon, cum l-a salvat duhovnicește pe el și întreaga lui familie”616.
EL
GH
Ieroschimonahul Partenie este acel tainic nevoitor rus, despre care, în citatul de mai
sus, spunea P.V. Troițki: „Despre el, din păcate, ne putem aminti foarte puține lucruri.
Toate câte s-au petrecut le-a înghițit și vremea, și uitarea, și nepăsarea... Iar viața lui, pe
care și-a încheiat-o aici, pe pământ, în singurul loc din lume unde nu se nasc, ci doar mor,
AN
fără îndoială că ar fi putut împodobi Patericul Athonit”617.
Conform legendei de la Karulia, părintele Partenie a aparținut familiei regale a
romanovilor. În ediția a 25-a a „Pelerinului rus” găsim amintirile schimonahului Macarie
despre părintele Partenie: „Personalitate enigmatică. Se auzea că aparține unei familii
EV
celebre princiare. Rar primea pe cineva în căscioara lui cea cu bisericuță. Slujea des
Sfânta Liturghie, avându-l ca ajutor pe schimonahul Zosima de la Karulia, care cânta și
citea la strană. Altora el nu îngăduia să participe la slujirea sa. Cu toate acestea, odată, eu
am avut cinstea să fiu acceptat în casa lui, iar într-o conversație cu el la o ceașcă de ceai,
RA
am văzut limpede că nu era dintre oamenii obișnuiți ... A fost un mare ascet și lucrător al
rugăciunii minții. Capacitatea de concentrare a simțurilor sale, înstrăinarea sa de la lume
vorbesc de la sine, fiind un exemplu și pentru noi, cei dornici de mântuire. Curtea sa, cu tot
cu biserica mică se afla în partea de jos, aproape de mare, împrejmuită de un gard, lesne
vizibilă pentru noi, cu o cărăruie în mijloc, pe care părintele Partenie avea obiceiul să se
ITU
plimbe trăgând la șiragul de metanii. A adormit în Domnul cu pace și pe nesimțite. Cum

i-a fost viața, la fel i-a fost și sfârșitul”618.
Arhimandritul Heruvim (Karambelas) ne dă despre părintele Partenie următoarea
referință: „Am auzit despre înțelepciunea, sfințenia și obârșia nobilă a acestuia. Când el
ED
616
Rusia la Athos: o mie de ani de unitate duhovnicească / Materiale ale conferinței teologice interna-
ționale. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 152.
617
618
Pelerinul rus, nr. 25. M., 2002.
©
727
OS
mi-a deschis poarta chiliei sale, l-am văzut în fața mea ca pe un simbol al biruinței asupra
ISM
slavei și trufiei lumești. O figură aristocratică, nobilă, îmbrăcată într-o sutană rupta!..
Unii oameni spuneau că, atunci când se apropiau de el, simțeau o mireasmă minunată. El
a avut o anumită aspirație duhovnicească, ca o reflectare a dumnezeiescului har sălășluit
în sufletul său. Din ceea ce mi-a spus, printre altele, mi-am dat seama că în Petersburg,
fiind doar un copil, el se juca cu regele nostru Gheorghe al II-lea”619.
Mesajul starețului Gavriil Dionisiatul despre părintele Partenie este după cum urmează:
EL
„În puțin ospitaliera Karulia viețuiește de 30 de ani părintele Patenie, fiul unui conte rus,
care deținea terenuri în ținuturile carpatice, egale ca suprafață cu întreaga Macedonie.
Înainte de aceasta, el a trăit în chilia Sfântului Nicolae Burazeri (Belozerka) din Kareia,
GH
dar el tânjea spre o nevoință mai aspră. În locul patului, el folosea podeaua din peștera
în care locuia. De la rasa lui zdrențuită venea miros de bună mireasmă. A avut darul
străvederii. Prinț și mare moșier, care pentru dragostea lui Hristos a devenit un locuitor
sărac al peșterii”620. Ar trebui remarcat și un fapt, care se dovedește a fi împotriva afirmației
AN
părintelui Gavriil Dionisiatul, precum că părintele Partenie viețuiește la Karulia de 30 de
ani, care reiese din scrisoarea621 călugărilor de la Karulia, adresată stareților Mănăstirii
Sfântului Pantelimon, din 17 februarie anul 1942: „Vă scriu, la cererea stareților de la
Karulia, rugămintea lor pentru ajutor. Piere orice putință de existență. Nu avem absolut
EV
nimic la Karulia; și toate mânăstirile și-au închis porțile, astfel încât să nu-și irosească
produsele lor pentru cei care locuiesc în afara mănăstirilor. Am rămas doar jumătate din
numărul total al părinților, care primeau tainul:
Părintele Teodosie (ieromonah), ierodiaconul Sofronie, părintele Dorotei și părintele
Daniel au murit.
RA
Părintele Sava s-a dus la chilie, a lăsat Karulia, pentru că nu se putea hrăni.
Părintele Pantelimon lucrează în mănăstirea dvs. din același motiv.
Toți cei care pot lucra fizic, pentru o bucată de pâine au mers la lucru, ca și părintele
Ioil, părintele Eugraf.
ITU
Părintele Nicodim a căzut bolnav de malnutriție, s-a umflat, a luat o boală asemănătoare
cu idropica.
Primesc în total tain de la mănăstire 8 persoane: părintele Epifanie − 92 de ani, este
aproape complet orb; părintele Nifon − 86 de ani, complet răvășit de bătrânețe; părintele
ED
619
620
Rusia la Athos: o mie de ani de unitate duhovnicească / Materiale ale conferinței teologice inter-
naționale. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 150.
621
©
728
OS
Schimonahul Augustin (Corra)
Nil − 79 de ani, de asemenea, foarte slab și neputincios; părintele Nicolae − 76 de ani;
ISM
părintele Vafusie − 70 de ani”622.
După cum vedem, scrisoarea enumeră toți călugării care trăiau atunci în Karulia,
iar printre ei nu este nici părintele Partenie și nici părintele Nicon, astfel încât putem
presupune că ei au ajuns la Athos după cel de-Al Doilea Război Mondial din Serbia, unde
s-au nevoit într-una din mănăstiri. Au fost forțați a părăsi Serbia din pricina situației
politice din lume și chiar din Serbia. Deși se poate presupune ca ei să fi fost printre cei
EL
care au plecat de la Karulia să-și câștige o bucată de pâine, sau scrisoarea menționată mai
sus (care nu este semnată) să fi fost scrisă de însuși părintele Partenie, care din smerenie
nu și-a trecut numele său și nici numele relativ tânărului părinte Nicon, enumerând numai
GH
călugării bătrâni.
Data morții părintelui Partenie nu este stabilită.
AN
EV
Părintele Augustin623 s-a născut în Rusia, în gubernia Poltava, în anul 1882. Numele
său în lume este Antonie Corra. Tatăl său se numea Nicolae, iar mama lui era Ecaterina.
Erau oameni evlavioși, drept care fiul lor Antonie a fost crescut în smerenie și frică de
RA
Dumnezeu.
Chiar din adolescență, Antonie a devenit ucenic într-una din mănăstirile din patria sa.
Cu toate acestea, a trecut printr-o ispită care l-a silit să-și părăsească mănăstirea și patria
sa și să vină la moștenirea Maicii Domnului, pentru a se proteja de astfel de ispite.
Așa cum însuși a povestit, în mănăstirea în care se stabilise, aproape toți călugării
ITU
erau oameni în vârstă. L-au trimis să-i ajute unui muncitor de la mănăstire să pescuiască,
mănăstirea trăind din pescuit. Într-o zi, veni la ei fiica acestui muncitor și-i spuse tatălui
său să meargă imediat acasă pentru o chestiune urgentă, ea însă rămânând să lucreze
împreună cu ascultătorul. Ea, nefericita, fiind cuprinsă de pasiune, fără să-și dea seama
ED
ce face, se repezi spre tânăr cu intenții necurate. Antonie pe moment se fâstâci, pentru că
622
623
Povestea vieții a fost întocmită după cartea: Stareț Paisie. Părinți Athoniți și povestiri athonite.
Sergiev Posad, 2001, pag. 76.
©
729
OS
totul s-a întâmplat brusc. Apoi s-a însemnat cu semnul crucii zicând: „Hristoase Iisuse,
ISM
mai bine mă înec decât să păcătuiesc!” − și s-a aruncat de pe țărm în râu! Dar Bunul
Dumnezeu, văzând o astfel de râvnă a tânărului neîntinat, care, pentru a-și păstra curăția,
a repetat fapta Sfântului Martinian, l-a ținut la suprafața apei astfel, încât nici măcar nu
se udă! „În ciuda faptului că m-am aruncat cu totul în apă , − își continuă el povestea, nici
măcar nu am realizat că stăteam pe apă, chiar și hainele mele rămânând uscate!”
În acel moment el simți în sufletul său o adâncă tăcere și o negrăită smerenie, care i-au
EL
șters complet toate gândurile păcătoase și toate dorințele carnale, care se treziră atunci
când fata s-a purtat indecent. Fata, însă, văzându-l pe Antonie stând pe apă și frapată de
această mare minune, izbucni în lacrimi, căindu-se de păcatul ei.
GH
Ascultătorul s-a dus degrab la mănăstirea sa, și cu lacrimi în ochi, a început a-i
cere egumenului să-i dea binecuvântarea pentru a merge la Sfântul Munte, spunând că
se simte slab duhovnicește și îi este frică să rămână în lume. Nu a spus niciun cuvânt
despre comportamentul fetei, astfel încât ea să nu sufere, nici despre minunea care i s-a
AN
întâmplat, învinuindu-se numai pe sine pentru tot.
În toată această poveste, cea mai mare minune a fost faptul că el a luat păcatul asupra
sa, ascunzând adevăratul vinovat și, de asemenea, că s-a împotrivit cu mult curaj marii
ispite.
Egumenul i-a ascultat rugămintea și, desigur, nu l-a putut împiedica să plece, cu toate
EV
că era foarte mâhnit că pierde un astfel de ucenic.

Primind binecuvântarea egumenului, Antonie plecă imediat la Sfântul Munte. Asta a
fost în anul 1908. Vizitând diferite mănăstiri și chilii, el a rămas în coliba Cinstitei Cruci
a Domnului, care aparținea Mănăstirii Caracalu. Aici, în anul 1910, el deveni călugăr,
RA
primind după tundere numele Augustin. În anul 1943, tânjind spre o tăcere mai mare,
a mers să locuiască în chilia Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu,
care era sub ascultarea Mănăstirii Preacuviosului Filothei (Filotheu). Aici se nevoi el cu
multă râvnă până la bătrânețe, fără a mai ieși vreodată în lume.
Părintele Paisie Aghioritul scrie despre părintele Augustin următoarele: „În anul 1950
ITU
am auzit pentru prima oară de starețul Augustin, dar nu am avut putința să mă întâlnesc
cu el, în timp ce peste tot în jur se vorbea despre sfințenia lui. În anul 1955, când am
vizitat pentru a doua oară mănăstirea Preacuviosului Filotei, a doua zi, după sosirea mea,
m-am dus în chilia lui, dar, din păcate, el nu era acolo. Am lăsat câteva lucruri la ușa
ED
chiliei și m-am întors la mănăstire, încercând să rămân neobservat, pentru a nu-i ispiti pe
părinți cu faptul că umblu prin chilii cu lucruri. A doua zi după prânz vine la mănăstire
însuși starețul Augustin și întreabă:
− Unde este aici părintele Paisie?
©
730
OS
Surprinși, părinții i-au răspuns:
ISM
− Nici noi nu l-am cunoscut bine încă, dar tu de unde îl cunoști? − și i-au arătat chilia
mea.
Numai cât am deschis ușa, și el făcu o închinăciune înaintea mea și zise:
− Binecuvântați! − apoi spuse:
− Dumnezeu să te miluiască pentru binecuvântările, pe care mi le-ai adus.
Apoi scoase din torbă șapte piersici mici înfășurate într-o basma, nu mai mari decât
EL
corcodușele, culese dintr-un piersic aproape uscat, care se înălța aproape de chilia sa. Am
vrut să ascund de stareț că am fost eu cel care i-a adus binecuvântări, dar el a spus:
− Te-am văzut pe tine de la Schitul Prorocului Ilie.
GH
Schitul Prorocului Ilie este la aproximativ patru ore de mers pe jos de la chilia părintelui
Augustin. Se pare, deci, că starețul avea darul înainte-vederii. Pentru Dumnezeu, desigur,
nu există distanțe apropiate sau îndepărtate. Folosindu-mă de moment, aș vrea să vă
spun și o altă întâmplare similară. Vecinul părintelui Augustin, diaconul Veniamin, fiind
AN
în chilie, văzu, cumva ca la televizor, uciderea familiei regale. După un timp, a aflat că
anume în această zi comuniștii au împușcat familia regală.
Părintele Augustin ar fi putut, desigur, și el vedea, chiar și mai departe, pentru că avea
și el televizor duhovnicesc (darul străvederii), pe care l-a dobândit prin curăția sufletului
său, umilință și dragoste.
EV
Starețul avea mare milă pentru sărmanele animalele, astfel încât toți cei care aveau
animale bătrâne sau mutilate le lăsau undeva lângă chilia lui, fără să-i spună nimic. Chilia
părintelui Augustin devenind astfel un adăpost pentru animalele neputincioase din toate
părțile: de la Mănăstirile Caracalu și Filotheu până la Mănăstirea Iviru. Bietul stareț
RA
lua în mâini coasa și întreaga vară cosea iarbă pentru iarnă bietelor animale, oropsite și
bătrâne, părăsite de toți. Dacă el însuși găsea un animal abandonat, desigur îl aducea la
adăpostul lui.
Întâlnind pe cale vreun om, el îi făcea primul închinăciune până la pământ, zicând:
„Binecuvântați!” El nu se uita dacă avea în fața lui un preot, un călugăr, un bătrân sau
ITU
un tânăr, un laic, căci avea o mare smerenie și-i considera pe toți mai mari decât el, pe
sine văzându-se cel mai mic dintre toți. Într-o zi, când el făcu o închinăciune înaintea unui
mirean, a fost văzut de cineva cu studii teologice, care s-a smintit:
− Cum adică, tu te pleci înaintea mirenilor?
ED
La care părintele Augustin a răspuns:

− Da, pentru că au asupra lor harul Sfântului Botez.
Marea dragoste și smerenie a starețului nu aveau limită. Odată, îmi spuse el, i s-a
arătat un diavol în chilie în chipul unui câine înfricoșător, din gura căruia ieșea foc. Acesta
©
731
OS
se repezi la stareț să-l sugrume, pentru că rugăciunile bătrânului îl ardeau, așa cum el
ISM
însuși îi mărturisi. Părintele Augustin îl înșfăcă și-l izbi de zid cu cuvintele: „Diavole
cumplit, de ce te lupți cu zidirea lui Dumnezeu?”
„Diavolul este puternic, − continuă el povestea, − dar nici eu nu-s dintre cei slabi, și
l-am strâns la perete. Apoi, după aceea, m-a mustrat conștiința că l-am turtit pe diavol.
Am așteptat cu nerăbdare să mă duc dimineața și să mărturisesc că l-am lovit pe diavolul.
Cum s-a luminat de zi, m-am dus la Provata, la duhovnicul meu, și m-am mărturisit. Dar
EL
duhovnicul meu a fost cu mine foarte iertător. Nu mi-a dat nici o epitimie (canon), ci
mi-a poruncit să mă împărtășesc. De bucurie, am petrecut toată noaptea în rugăciune cu
șiragul de mătănii, apoi m-am dus la Sfânta Liturghie și m-am împărtășit. Când preotul
GH
a dus sfânta linguriță la gura mea, am văzut Sfânta Împărtășanie sub formă de carne și
sânge și le-am mestecat ca să le pot înghiți. Apoi, am simțit o mare bucurie pe care nu
am putut-o suporta. Lacrimi îmi curgeau șiroi din ochii mei și capul meu strălucea ca o
candelă arzând. Am plecat repede, pentru ca părinții să nu mă vadă, iar rugăciunile de
AN
mulțumire le-am citit în chilia mea.
Starețul strălucea mereu, căci era acoperit de dumnezeiescul har. Era suficient să te
uiți la el, și uitai orice durere, pentru că, prin bunătatea sa lăuntrică, semăna bucurie în
jurul lui. Rasa lui, cârpeală peste cârpeală, era mai rea decât zdrențele, pe care grădinarul
le îmbrăca pe o sperietoare. Când se întâmpla ca cineva să-i aducă vreun lucru mai bun,
EV
el îl dădea imediat altora.

În chilia lui veneau adesea muncitori care, pe dig, încărcau lemn din pădurea mănăstirii.
Când aveau nevoie de ceva, mergeau la părintele Augustin și luau tot ce aveau nevoie,
fără a-l întreba. Adesea îi luau tot ce avea. De aceea, uneori, starețul putea fi găsit culcat,
RA
sleit de puteri, din cauza malnutriției. Singura cale de ieșire din această situație era ca
mănăstirea să-i aducă făină, din care să-și gătească ceva de mâncare pentru el însuși.
Părintele Augustin a făcut de undeva rost de o tigaie veche și cocea pe ea ceva, gen
clătite sau turtițe, făcute dintr-un amestec de făină, apă și sare, care-i înlocuiau și pâinea
și alte feluri de mâncare. Când era dezlegare la untdelemn, el înmuia o pană în el, ungea
ITU
clătita în cruce, astfel mângâindu-se în zilele de dezlegare. Unii călugări glumeau pe sama
starețului, întrebându-l:
− Și ce mănânci, părinte Augustin?
El răspundea:
ED
− Mănânc clătite tot timpul.

Dacă părinții îi dădeau vreo sardină sărată, el o păstra ca să-i trateze pe oaspeți.
Starețul, după ce-i tăia capul, servea sardina musafirului, fiind nespus de bucuros că putea
oferi un astfel de tratament.
©
732
OS
El întotdeauna proceda așa, lipsindu-se de tot. În schimb, Hristos îl îndestula neîncetat
ISM
cu harul Său dumnezeiesc. El a fost iubit de toți, și de călugări și de mireni. Mai ales era
iubit de părinții de la Mănăstirea Cuviosului Filotheu, care, când el începu să orbească,
au insistat să treacă cu traiul la ei. Cu toate acestea, starețul se gândea ce se va întâmpla
cu toate animalele bolnave și bătrâne, dacă pleacă, și de aceea nu a fost de acord. În cele
din urmă, părinții, Dumnezeu să le dea sănătate, l-au luat la sine și pe el, și pe animalele
sale. După aceea el se liniști.
EL
La mănăstire părinții se îngrijeau de el, și el considera aceasta o mare binecuvântare
a Maicii Domnului. Din recunoștință, el cânta mereu „Cuvine-se cu adevărat”, iar ochii
îi erau plini de lacrimi de bucurie. Prezența părintelui Augustin la mănăstire era o mare
GH
binecuvântare pentru toți. Aceasta aducea mare folos și călugărilor în vârstă, care trăiau
în bolnița Mănăstirii, pentru că părintele Augustin era vizitat nu numai de oameni, ci și de
sfinți, de îngeri, și chiar și de Maica Domnului. Când starețul o vedea pe Maica Domnului
sau pe sfinți, se mâhnea mult că ceilalți bătrâni continuau să stea culcați sau pe șezute.
AN
El îi împingea, zicând: „Ridicați-vă, e Maica Domnului!” − sau, când îl vedea pe Înger,
zicea: „Îngerul! Îngerul!”
Aceștia, desigur, nu vedeau nimic, dar înțelegeau că se întâmplă ceva, se ridicau imediat
și stăteau cu multă evlavie. Cu toate acestea, călugărul, care avea grijă de bătrâni, socotea
toate acestea înșelăciune și-l ocăra pe stareț, zicându-i: „Lasă-i pe bătrâni în pace. Asta
EV
le mai rămâne, să te asculte pe tine cu înșelăciunea ta!”

Dar starețul continuă să-i ridice pe toți, nefiind în stare a se stăpâni de uimire.
Când era vizitat de părinți, aceia nici nu reușeau să-l întrebe ce mai face, că el le-o lua
înainte cu întrebarea:
RA
− Ce mai fac mularii și măgărușii mei?

Iar ei îi răspundeau:
− Sunt bine, chiar foarte bine.
Și starețul se bucura.
− Da tu ce mai faci, părinte Augustin?
ITU
− Slavă Domnului, sunt foarte bine și eu.

Astfel, datorită bunătății sale, fiind mereu bucuros, lăudând pe Dumnezeu și rugându-se
neîncetat, își petrecea, sau, mai bine spus, își trăia viața cerească în locul de moștenire a
Maicii Domnului. Înlăuntrul lui sălășluia Hristos. Inima lui era un rai. El s-a învrednicit și
ED
în viața pământească a vedea îngeri, sfinți, și chiar și pe Maica lui Dumnezeu, și în viața
de apoi a se bucura de bucuria veșnică!
Când părintele Augustin era spre plecare din viață, fața îi străluci de trei ori ca fulgerul.
Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât în aceste clipe să se afle în preajmă și călugărul
©
733
OS
îngrijitor, care a rămas uimit de cele văzute, convingându-se de adevărul acelor vizite, de
ISM
care vorbea starețul.
Părintele Augustin a adormit în Domnul la 27 martie anul 1965 la vârsta de 83 de ani.
Rugăciunile lui să fie cu noi cu toți! Amin!”
EL
Ieroschimonahul Tihon (Golenkov)
GH
Ieroschimonahul Tihon (în lume, Timotei Pavlovici Golenkov) s-a născut în anul 1884
în satul rusesc Novaya Mihailovka. A cutreierat vreo 200 de mănăstiri ruse, a vizitat
Sinaiul și Palestina și a venit la Sfântul Munte în anul 1908. El a murit în chilia Sfintei
Cruci a Mănăstirii Stavronikita la 10 septembrie în anul 1968. A fost un nevoitor strict,
AN
chiar aspru, a iubit cerul, își amintea mereu de moarte, era slobod de grijile lumești,
pătruns de o luminoasă tristețe, de har și bucurie duhovnicească. În timpul rugăciunii
vărsa multe lacrimi la picioarele lui Iisus cel Răstignit. Dormea pe scânduri, purta haine
cârpite, era prieten cu animalele de munte. Și-a săpat singur mormântul: de moarte nu se
EV
temea și neîncetat lăuda pe Domnul. Chipul lui era de ca și cum nu ar fi fost din această
lume: luminat, pașnic, plin de bucurie și blajin.
Presimțindu-și moartea, el o aștepta fără frică. A fost înger pământesc și om ceresc.
Despre el au scris mulți și s-au spus multe, dar adâncimile inimii sale au rămas ascunse
RA
pentru noi, în schimb sunt pe deplin și cu siguranță știute de cunoscătorul de inimi

Dumnezeu.
Unul dintre numeroșii biografi ai părintelui Tihon este ieromonahul Agatanghel
Kalafatis, fost monah în mănăstirea Iviru, în prezent stareț din Kareia, viețuitor al chiliei
Cinstitei Cruci de la Mănăstirea Simonopetra. Părintele Agatanghel își amintește de
ITU
bunăvoința și dragostea pentru aproapele a părintelui Tihon, de rugăciunea lui fierbinte

cu pomenirea a mii și mii de vii și adormiți, de lacrimile lui aducătoare de bucurie, de
minunata sa nevoință. Armele lui au fost crucea și metanierul, dar, mai mult ca orice a
iubit Sfânta Liturghie, Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți624.
Noi vă oferim aproape în întregime biografia părintelui Tihon, scrisă de starețul
ED
Agathanghel: „Părinții starețului Tihon erau oameni evlavioși. Ei au păstrat vestita
624
Anestis Keselopulos. Rusia la Athos: o mie de ani de unitate duhovnicească / Materiale ale confe-
rinței teologice internaționale. 1-4 octombrie 2006. M., PSTGU, 2008, pag. 152.
©
734
OS
evlavie rusă din secolul trecut. Bătrânul
ISM
vorbea despre mama sa ca de o femeie
sfântă. Miercurea și vinerea ea nu mânca
nimic, dedicând tot timpul rugăciunii, iar din
ochii ei izvorau mereu lacrimi. El la rându-i
avea darul lacrimilor. Lacrimile erau hrana
lui de zi cu zi. El credea că lacrimile sunt un
EL
semn al milei dumnezeiești și că, cu ajutorul
lor, sufletul se spală.
Din copilărie îi plăcea să viziteze
GH
mănăstirile. Și abia aștepta să primească
și el binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
a lăsa lumea și a se apropia de Dumnezeu,
dăruindu-se rugăciunii, pentru că nimic din
AN
cele stricăcioase și trecătoare nu-l bucura. El
râvnea cereasca veșnicie și nesfârșita bucurie.
Când a învățat să citească și să scrie,
dragostea sa pentru psalmodia și muzica
bisericească l-a făcut curând un cântăreț
EV
minunat. Mergea întotdeauna la biserică

și a cântat în cor, devenind după un timp
conducător (al corului).
Cu binecuvântarea părinților săi, el
RA
a decis să viziteze Ierusalimul și Sfântul

Munte. Tânărul iubitor de Dumnezeu a pornit împreună cu alți pelerini. Ajuns la
Constantinopol, el face cunoștință cu iconomul chiliei Burazeri625.
Iconomul îl întrebă:
− Vrei să devii călugăr?
ITU
− Vreau, răspunse el.

− Fă o închinăciune, și de astăzi vei fi ascultătorul obștii noastre de la chilia Sfântul
Nicolae.
Cu mare bucurie și lacrimi de mulțumire, tânărul îl rugă să-l lase să meargă mai întâi
ED
la locurile sfinte.
După pelerinajul în Țara Sfântă, el s-a întors la Sfântul Munte și s-a alăturat frăției
de la chilia Brazeri. Un an mai târziu, a fost tuns călugăr.
625
Chilia rusească Belozerka în cinstea Sfântului Nicolae.
©
735
OS
Dragostea pentru tăcere și setea pentru fapte îl sili pe părintele Tihon să părăsească
ISM
schitul și să se stabilească în cel mai aspru loc din Sfântul Munte − în înfricoșătoarea
Karulia. Aici a trăit în peșteră timp de aproximativ cincisprezece ani. Lucrarea lui era
aspră și neîncetată. Făcea câte șase sute de metanii pe noapte. Mânca o dată la trei zile și,
de multe ori, o dată pe săptămână.
În fiecare sâmbătă el mergea să se împărtășească în schitul Sfântului Gheorghe și apoi
se întorcea imediat în peșteră. Peștera lui era la baza schitului Sfântului Gheorghe, care
EL
s-a păstrat până în ziua de azi.
În schitul Sfântului Gheorghe trăia pe atunci un stareț, mult înțelepțit în viața sa de
Dumnezeu, pe care el îl numea învățătorul său. Acest stareț, învățătorul său, îi dădea în
GH
fiecare lună câte o carte patristică. Întorcându-o, părintele Tihon trebuia să-i povestească
conținutul cărții, precum și să-i spună ceea ce a înțeles din ea. Dacă răspunsul nu era
corect, bătrânul nu-i schimba cartea. Deci, astfel a studiat el scrierile Părinților Bisericii:
Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Simeon Noul Teolog și altele. El
AN
l-a îndrăgit în mod special pe Sfântul Simeon.
Când începu mobilizarea călugărilor ruși în anul 1917, părintele Tihon veni împreună
cu ceilalți frați la schitul rusesc din Tebaida. Reprezentanții autorităților, văzându-l ca
aproape lipsit de trupul său, au început să-l întrebe unde și cum trăiește. Pustnicul din
peșteră de la Karulia îi impresionă atât de mult, încât l-au lăsat să plece ca să-și continue
EV
nevoința și să se roage și pentru ei. El reveni imediat la peștera lui, dându-se mai râvnitor
la asceză și rugăciune pentru a întări pe frații aflați pe câmpul de luptă.
Dintre cei aproximativ șapte sute de călugări care au plecat atunci, doar doi sau trei
s-au întors. Unul dintre ei a fost și starețul Atanasie din chilia Sfintei Cruci, în Provata,
RA
care a fost un prieten foarte apropiat părintelui Tihon. Dumnezeu a rânduit ca el să-și
dea duhul chiar în brațele mele. Ulterior, părintele Tihon mi-a povestit multe despre el.
Avea rugăciunea neîncetată a inimii. Se ruga zi și noapte, fără a mai înceta să-l cheme
pe Dumnezeu chiar și atunci când vorbea sau dormea. Când părintele Tihon îmi povestea
toate acestea, menționă, printre altele, și despre el însuși: „Și eu, fiul meu, când dorm,
ITU
inima mea continuă să spună rugăciunea... Când faci rugăciunea, − îmi zise el mie, −
inima ta trebuie să fie lipită pe partea de sus a rugăciunii, − și el desenă cu degetul pe
perete, − așa cum lipește (leagă, sudează) lipiciul”.
După cincisprezece ani de nevoințe duhovnicești, starețul părăsi Karulia și se mută
ED
în zona Kaliagra. Aici, el avu o vedenie, în care se pomeni în noaptea de Înviere, cântând
cu nespusă bucurie toată rânduiala Învierii lui Hristos. A doua zi dimineața, veni la el
părintele său duhovnic, care i-a spus să meargă la Mănăstirea Stavronichita, de care
aparținea chilia sa, ca să fie hirotonit ieromonah. Și a făcut așa.
©
736
OS
Întrucât în coliba sa nu avea biserică, el începu cu multă sârguință și cinste să o
ISM
construiască. Neavând bani, a decis să meargă la Kareia să caute donații. Pe drum, el
întâlni un călugăr, căruia i-a spus că vrea să construiască o biserică în cinstea Sfintei
Cruci, dar nu are bani pentru acest lucru. Călugărul a fost uimit, pentru că în acea zi
primise o sumă de bani, pe care urma să o dea cuiva ce dorește să construiască o biserică.
Bucuria și uimirea părintelui Tihon nu aveau margini. El a chemat imediat constructorii și
a reconstruit o mică cameră a chiliei sale în biserică, pe care a îndrăgit-o nespus de mult.
EL
În timpul Sfintei Liturghii, starețul se afla într-o stare duhovnicească atât de sublimă,
încât, începând slujba dimineața, nici nu observa cum se însera. Citea cu mare evlavie
rugăciunile Sfintei Liturghii, pe care le știa pe de rost. El nu le citea ca pentru sine, dar nici
GH
cu voce tare, ci așa, ca să poată fi auzite. În timpul heruvicului și a canonului euharistic,
el cânta împreună cu îngerii imnuri în ceruri, văzând apoi, cu vedere duhovnicească,
ceea ce se săvârșea pe Sfânta Masă, încheind Liturghia, fără să observe cum a trecut
timpul. El nu aștepta să vină seara ca să citească pravila pentru Sfânta Împărtășanie, ci
AN
o începea încă de pe la prânz. Întreaga zi el se pregătea pentru următoarea Liturghie și
Împărtășanie. Starețul spunea că cel credincios, ca să devină părtaș al Sfânt Trupului și
Sânge al Domnului nostru Isus Hristos, trebuie să se pregătească pentru aceasta toate
cele douăzeci și patru de ore.
În timpul proscomidiei, ore în șir el pomenea numele celor scriși în pomelnice. De
EV
asemenea, și la sfârșitul Sfintei Liturghii pomenea toate aceste nume din nou. Când a
îmbătrânit și nu mai putea sluji, veneam eu la el și săvârșeam Sfânta Liturghie, lăsându-i
Sfintele Daruri, pe care el le tăia în bucățele și se împărtășea în fiecare zi. De la cei care
coceau prescurile cerea ca ei să o facă cu rugăciune și evlavie, pentru că pâinea devenea
RA
Însuși trupul lui Hristos. Mi-a arătat cum să străpung aluatul pentru prescuri în cinci
locuri, astfel încât să nu se formeze goluri în el. La fel de bun, zicea el, trebuie să fie și
vinul.
Cu mare simplitate îmi spunea el cum îngerii, prorocii, apostolii, sfinții, mucenicii,
preacuvioșii, doctorii cei fără de arginți și toți sfinții sunt prezenți atunci când îi pomenim
ITU
la proscomidie, și vin în ajutorul tuturor celor pentru care sunt scoase părticelele.
Sfaturile duhovnicești ale părintelui Tihon erau picături ale experienței sale autentice.
„Pentru a găsi un duhovnic bun, − îmi spunea el, − trebuie să te rogi timp de trei zile,
apoi Dumnezeu te va lumina. Și pe drum, până ajungi la duhovnicul tău, să te rogi ca să-l
ED
lumineze Domnul să-ți dea un sfat bun”.

„Întotdeauna roagă-te înainte de a începe orice lucrare. Si să zici: Doamne, dă-mi
putere și înțelepciune, − și după aceea începe lucrarea ta; iar la sfârșit să zici: „Slavă
Domnului!”.
©
737
OS
Starețul vorbea mult despre smerenie: „În fiecare dimineață Dumnezeu binecuvântează
ISM
lumea cu o singură mână. Când vede un om smerit, o binecuvântează cu ambele mâini”.
Odată l-a vizitat un călugăr, care i-a spus că nu a făcut niciun rău în viața lui. Părintele
Tihon văzu că în spatele cuvintelor sale se ascundea o mare mândrie, și se mâhni,
comparându-l cu demonul cel căzut. „Nu vreau să văd astfel de oameni, − spunea el, −
este mai bine să cadă de o mie de ori în păcat, decât să fie așa cum este. Pe unul ca acesta
îl pândește iadul, fiul meu”.
EL
Și mi-a povestit un caz, care s-a întâmplat în patria sa: „Într-o mănăstire de maici trăia o
tânără călugăriță, care era vestită pentru virtuțile ei. Odată, egumena avu o viziune și auzi
o voce, care-i spuse: „Smerește această călugăriță”. Egumena rămase surprinsă, pentru
GH
ca ea o considera cea mai buna dintre surori. Tânăra călugăriță obișnuia ca după slujbă să
rămână în biserică. Ea stătea în fața icoanei Maicii Domnului și zicea: „Eu sunt fecioară
și Tu ești fecioară; Tu ai născut, dar eu nu”. Cu aceste cuvinte, ea își arăta mândria. În
curând, Domnul îi îngădui o ispită, aruncând-o în mare umilință. Și apoi, plecându-se în
AN
fața icoanei Maicii lui Dumnezeu în pocăință, smerindu-se, făcea închinăciuni și vărsă
lacrimi, socotindu-se și vorbind despre sine ca despre cel mai mare păcătos din lume ...
„Lacrimi, fiul meu, lacrimi - asta vrea Domnul”.
„Da, plină e lumea de feciorelinici mândri. Dumnezeu, însă, vrea de la om smerenie”.
Iar smerenia părintelui Tihon era de așa natură încât, atunci când cineva venea la el să se
EV
mărturisească, după rugăciunea de dezlegare el îl ruga: „Fiul meu, fă bine de te roagă și

pentru mine...”.
Când un tânăr, indiferent față de credință, veni din curiozitate la Sfântul Munte, l-am
dus la coliba starețului. După ce m-am mărturisit eu la părintele, a voit să se mărturisească
RA
și el. Intrând în biserică, brusc, în hohote de plâns, căzu în genunchi, cerând să i se ierte
o mulțime de păcate. Părintele Tihon îl îndrăgi într-atât de mult pe acest tânăr, încât,
în același moment, îi ceru să se roage pentru el, ca Dumnezeu să-i ierte și lui păcatele,
pentru că tânărul era totul numai lacrimi, iar el, potrivit spuselor lui, nu s-a învrednicit
de ele. Și asta, în ciuda faptului că ele, lacrimile, nu l-au părăsit niciodată, iar batista lui
ITU
era întotdeauna udă ...

Sărutam epitrahilul starețului ca pe o binecuvântare de mare preț, ud de necontenitele
lui lacrimi, și sfânta cruce, pe care, dacă priveai cu atenție, puteai observa urmele lacrimilor,
vărsate șiroi peste ea. Părintele Tihon era încredințat de faptul că prin lacrimile noastre
ED
spălăm picioarele lui Hristos, iar cu părul capului i le ștergem...

Odată el și-a dorit din nou să viziteze Țara Sfântă. Și iată, o navă rusească ancoră la
Athos, îndreptându-se spre Ierusalim. Starețul nu avea bani și l-a rugat pe căpitan să-l
ia și pe el gratuit. Căpitanul l-a tratat cu atâta respect, încât nu numai că nu i-a luat bani
©
738
OS
pentru călătorie, ci însuși i-a dat mai mulți bani, ca să se roage pentru el acolo, unde va
ISM
merge.
Sosind în Țara Sfântă, părintele Tihon, ca un smerit pelerin, vizită multe biserici și
mănăstiri. În multe locuri îl rugau să rămână. El însă nu știa dacă pentru aceasta este voia
lui Dumnezeu. Aflând că într-un schit trăiește un călugăr virtuos, a venit la el pentru sfat
cu privire la problema care-l frământa: să rămână în Ierusalim, sau să revină la Muntele
Sfânt? În momentul în care starețul bătu la ușa călugărului, auzi dinlăuntru cuvintele:
EL
„Muntele Sfânt... Muntele Sfânt... ”. Atunci, părintele Tihon ceru să-i deschidă, ca să ia
de la el binecuvântarea și să revină la locul Moștenirii Maicii Domnului.
Aici, în afară de călugări, el se întâlni din nou cu vechii săi prieteni − fiarele sălbatice,
GH
pe care le-a iubit dintotdeauna. Despre această dragoste a lui am aflat într-o zi, când am
venit la el pentru a culege niște măsline. Starețul era cu mine lângă măslin, când deodată
am auzit un zgomot în chilia lui. I-am spus să închidă ușa, la care el răspunse: „Îl iubesc și
nu este defel rău; este un prieten de-al meu, vine să ia ceea ce vrea, apoi pleacă”. Probabil,
AN
era vreo vulpe sau vreun șacal. Am fost foarte surprins de marea lui sfințenie.
Când trăia în chilia Burazeri, învăța, ca rucodelie, lucrul cu aurul pentru împodobirea
icoanelor. În curând însă, părăsi această îndeletnicire, pentru că nu putea suporta zgomotul
loviturii de ciocan.
EV
La Karulia el picta icoane, luând mai întâi câteva lecții de la un călugăr. Printr-un mod
foarte simplu de pictare, el reda chipurilor sfinților trăsăturile pe care le vedea cu ochii
inimii. Pe protopărinți, de exemplu, îi picta cu riduri pe fețele lor, iar pe asceți îi zugrăvea
simplu, fără excese. El picta exact atâtea icoane de câte avea nevoie pentru a-și procura
pesmet.
RA
La Kapsala el trăia cu banii trimiși lui pentru pomenirea numelor. Părintele Tihon
îmi spunea: călugărul trebuie o oră să lucreze și o oră să se roage. Iar despre Acatistul
Maicii Domnului „Bucură-te, Mireasă nenuntită”, pe care el îl iubea în mod deosebit, mi-a
povestit un caz, care a avut loc în mănăstirea rusă.
ITU
Era un călugăr, care citea zilnic acest acatist de douăzeci și patru de ori, după cum
urmează. Când auzea ceasul bătând o nouă oră, începea să citească, și de fiecare dată îl
citea cu atâta evlavie, ca și cum l-ar fi citit pentru prima oară. Și într-o zi auzi el din icoană
o voce, care-i spuse: „Bucură-te, robul meu, și tu, bucură-te!”
ED
Și părintele Tihon citea acest acatist cu lacrimi de mai multe ori pe zi. De asemenea,
în fiecare zi citea Evanghelia după Matei. Îndrăgea îndeosebi pasajul despre Judecata de
Apoi, capitolul 25. El voind astfel să-și țină mereu mintea la Judecata de Apoi. Având
gândul mereu la moarte, el își săpă propriul mormânt, ca de-a pururea să-l aibă în fața lui,
©
739
OS
să plângă și să aștepte fericit momentul când va fi pus în el. Arma lui în pustie era sfânta
ISM
cruce. „Tâlharii, − spunea el, − au arme și cuțite. Eu însă îl am pe Cristos și crucea”.
„Duminica, − îmi spunea el, − nu avem voie să lucrăm. Pentru că în vechime, când
israeliții erau hrăniți cu mană, Domnul le-o trimitea în fiecare zi, cu excepția zilei a șaptea.
De asemenea, El nu binecuvânta pe cei care, din lăcomie, adunau mai multă mană ca să
o păstreze pentru a doua zi, transformând-o în viermi. Astfel, sâmbăta, evreii nu făceau
altceva decât să stea în corturile lor si sa-L slăvească pe Dumnezeu”.
EL
Chiar și starețul, fiecare duminică o consacra deplin lui Dumnezeu. Săvârșind Sfânta
Liturghie, el își dorea ca aceasta să nu se mai termine. Se întâmpla adesea să se apropie
și vremea Vecerniei, iar el încă mai slujea Liturghia ...
GH
Gânduri din scrisorile părintelui Tihon
AN
„Să avem dragostea lui Hristos. Dulce este raiul, însă nevoință multă cere.
Dacă-ți este frică de iad, păstrează-L neîncetat în inima ta pe Iisus Hristos, și frica
va dispărea imediat, pentru că unde este Hristos, acolo-i mereu bucurie... Dulce este
Hristos!.. Toți sfinții părinți au avut frică. De aceea s-au și nevoit. Unii câte o mie de
metanii făceau, alții se hrăneau cu ierburi, alții pe stâlp se nevoiau, alții trăiau în peșteri,
EV
iar alții posteau câte patruzeci de zile în șir. Toți, absolut toți aveau frica lui Dumnezeu.
Acum și noi ne nevoim după putință. Zi și noapte ar trebui să ne rugăm lui Hristos și
Preacuratei Maicii Sale. Avem nevoie de lacrimi. Hristos este milostiv. Ne va milui. Avem
nevoie de lacrimi fierbinți”.
RA
Rugăciunea părintelui Tihon

Starețul a scris această rugăciune cu mare durere și mulțime de lacrimi pentru mult
ITU
îndurata Rusie.
„Slavă Golgotei lui Hristos!”

O, Dumnezeiască Golgotă, prin Scump Sângele lui Hristos sfințită! Rugămu-te, spune-
ne nouă câtă mulțime de păcătoși, prin harul lui Hristos, prin pocăință și lacrimi ai curățat
ED
și i-ai dus în cămara de nuntă a Raiului! O, Iisuse Hristoase, prin negrăita Ta dragoste
și har ai umplut cu păcătoși care se căiesc palatele cerești. Și pe toți cei căzuți îi ierți și-i
miluiești. Și cine este vrednic a-Ți mulțumi Ție după cuviință, chiar cuget de înger de ar
©
740
OS
avea?! Cei căzuți în păcat, grăbiți-vă! Ușile Sfintei Golgote sunt deschise, și Hristos este
ISM
mult milostiv. Cădeți înaintea Lui și-I sărutați picioarele Lui cele sfinte!
El, și numai El, Cel milostiv, vă poate vindeca ranele! O, cât de fericiți vom fi noi
atunci, când mult iertătorul Hristos ne va îngădui ca în smerenie, cu frică de Dumnezeu
și cu lacrimi fierbinți să-I spălăm preacuratele Lui picioare și cu dragoste să I le sărutăm.
Atunci preabunul Hristos va binevoi să ne spele păcatele noastre și să ne deschidă porțile
Raiului, unde cu mare bucurie, dimpreună cu Arhanghelii și Îngerii, Heruvimii si Serafimii
EL
și cu toți sfinții, în veci vom slăvi pe Mântuitorul lumii, Dulcele Iisus Hristos, Mielul lui
Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită.
GH
Ieromonahul Tihon.
Sfântul Munte626.
La sfârșitul descrierii vieții părintelui Tihon și, în general, a cărții propuse, prezentăm
AN
un fragment din scrisoarea sa, păstrată în arhiva Mănăstirii noastre, care, în mod simbolic,
pot fi luate ca încheiere a lucrării noastre: „După ce a creat lumea, Domnul a privit toate
câte a făcut și iată erau «bune foarte». Prin urmare, acest fapt pe temeiul a tot ce ni se
pare nouă, mai ales mie, păcătosului, a fi absurde atât în viața mea personală trupește
dureroasă, cât și în viața celorlalți oameni de pe pământ care suferă, deci, acest fapt,
EV
repet, este pentru mine nu numai un adevăr plin de bucurie, ci și o stare de entuziasm
a sufletului. Poate că acest sentiment este strâns legat de creșterea în intensitate a
rugăciunii minții sau, poate, aceasta este ea însăși ...
Starețul schimonah athonit Siluan ne-a lăsat cuvântul Domnului, pe care s-a
RA
învrednicit a-L vedea: „Tineți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Deci, poate, și nouă,
păcătoșilor, care ținem mintea cea trupească în «iad», în timp ce cu cealaltă minte (a
inimii) falnic ne «înălțăm», Domnul ne va da putința de a simți bucuria și a prăznui
și slăvi biruința lui Hristos asupra plângerii și a suferințelor pământești, asupra
deznădejdii și disperării. Știu și simt că de aur sunt cuvintele «și iată erau bune foarte»,
ITU
care încă mai răsună în Univers și cel care are «urechi» de auzit, le va putea auzi și,
fericit «mângâiat» de ele, va putea, probabil, mângâia și pe alții”627.
ED
626
Starețul rus Tihon Athonitul. Amintiri ale stareților Paisie și Agatanghel Athoniții. Traducere de
Serghie Govorun. M., 2001, pag. 39-63.
627
©
741
OS
ISM
Note și interpretăzi ale unor termeni, denumiri
și expresii 628
EL
Aghiasmă (în greacă, sfințenie) − izvor sfânt la mănăstire, unde are loc sfințirea apei de
GH
Bobotează.
Anahoret (în greacă, pustnic) − trăitor în pustiu, ascet, care trăiește în singurătate
completă.
Antiprosop (în greacă, Antiprosopos) este reprezentantul fiecărei mănăstiri athonite în
AN
Sfânta Chinotită, de obicei un călugăr înțelept și erudit.
Arsana (în greacă) − dig.
Arhondaric − o încăpere într-o mănăstire, rezervată pentru primirea vizitatorilor
(pelerinilor), un hotel de mănăstire.
EV
Blagocin − Părinte din conducerea mănăstirii care se îngrijește de buna rânduială a obștii.
Belozerka − chilia rusească a Sfântului Nicolae, aflată pe teritoriul Mănăstirii Hilandar,
la coborâre de la Kareia, la un sfert de oră distanță de ea. Chilia a fost întemeiată în
secolul al XI-lea. A trecut la ruși în anul 1863. Acum este chilie greacă.
Chilia Bunei Vestiri (Blagoveshchenskaya) de la Russikon este chilia Buneivestiri a
RA
Născătoarei de Dumnezeu de la mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Arșin − măsură de lungime.
Vurdunarnya (în greacă, vordanaris ) − staul (ocol) pentru muli (catâri).
Galata este un cartier din Constantinopol, unde se afla metocul Mănăstirii ruse Sfântul
ITU
Pantelimon și a schiturilor Sfântul Andrei și Sfântul Ilie.

Chilia Sfântul Gheorghe (cea de aproape) este o veche chilie, restaurată în anii ’40 ai
secolului al XIX-lea în stil rusesc de către un oarecare arhimandrit Ambrozie și
resfințită în cinstea Sfinților de la Lavra Pecerska din Kiev. La sfârșitul anilor
’50 a ars, iar în anul 1863 a fost renovată prin străduința căpitanului în rezervă
ED
E.G. Habarova pentru preacuviosul Ilarion Georgianul și a fost sfințită în cinstea
628
Alcătuire după cartea: Holodiuk A. G. Sfântul Munte Athos: de la „A” la „Z”. Scurt ghid-dicționar
pentru pelerini. Munchen, 2008.
©
742
OS
Note și interpretăzi ale unor termeni, denumiri și expresii
Sfântului Gheorghe.
ISM
Chilia Sfântul Gheorghe (cea de departe) este o chilie a Russikonului la trei verste
jumătate nord-vest de mănăstire.
Geronda (în greacă, stareț) − adresare față de starețul Mănăstirii sau față de un călugăr
respectat.
Chilia Sfântului Grigore de la Russikon − chilie a Sfântului Grigore Neochesarianul de
la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, în apropiere de Russikon, spre nord. A fost
EL
construită din cele mai vechi timpuri. În ea trăiau, de regulă, duhovnicii Mănăstirii.
În anul 1836 a fost renovată de către un călugăr grec, Partenie, iar în anul 1842 și
biserica a fost restaurată de către ieroschimonahul Metodiu (Solovețki).
GH
Daskalos (în greacă, profesor) − călugăr erudit.
Dickeu (în greacă, judicios) − dicheu, stăpân (conducător, stareț) al schitului, care
rezolvă toate problemele cotidiene și se ocupă de relațiile cu lumea exterioară.
Chilia Sfântului Dimitrie de la Russikon − chilia Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir
AN
de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Se află în Vechiul Russikon, la o altitudine
de 450 de metri deasupra nivelului mării. Este foarte veche, a fost renovată în anul
1863.
Dohyar, dohyarnya − vezi kelar; kelarnya.
Epistat − unul din cei cinci membri ai Sfintei Epistasii.
EV
Epitimie (în greacă, pedeapsă, canon) − „vindecare duhovnicească”, o anumită măsură

(= canon) destinată pedepsirii duhovnicești a celui ce a greșit.
Epitrop − ajutor de egumen, blagocin, exarh.
Izvorul dătător de viață (chilie)629 − chilia Izvorul Dătător de Viață a Mănăstirii
RA
Sfântului Pantelimon. Este situat pe drumul spre Kareia, în apropiere de creastă,

prin care se trece de cealaltă parte a Muntelui Athos. Foarte veche, renovată de
către comerciantul moscovit Mihail Efimovici Popov.
Chilia Zosimovskaya de la Krumița − chilia Sfinților Zosima și Savatie de la Solovăț și a
Sfinților Serghie și Gherman de la Valaam, de la mănăstirea Sfântului Pantelimon
ITU
din Krumița. Refăcută cu sprijinul binefăcătorilor, prin colectorul de donații

schimonahul Serafim (Kalmykov); sfințită de către egumenul Macarie (Sușkin).
Chilia dispunea și de o prisacă.
Kavsokalivia − schit în partea de sud-vest a Muntelui Athos.
ED
Kavya − colibă cu o singură cameră.

Biserica Kazanskaya din Krumița − biserică în cinstea Icoanei Maicii Domnului de la
Kazan, din Krumița. Refăcută cu sprijinul binefăcătorilor, prin colectorul de donații
629
Traducere literală. În românește s-a redat mai liber prin Izvorul Tămăduirii.
©
743
OS
schimonahul Serafim (Kalmykov). Pentru iconostas Evsei Degterev a donat 3000
ISM
de ruble.
Kalagri − întindere în partea centrală a Athos-ului.
Kaliva (Coliba) − zidire separată, fără biserică, pentru viețuirea a 1-3 călugări.
Kapsala − loc muntos pe teritoriul Mănăstirii Stavronichita de pe Muntele Athos, nu
departe de Kareia.
Kareia − centru administrativ al Sfântului Munte.
EL
Karulia (Carulia) − zonă liniștită cu peșteri și chilii, situate pe stânci abrupte, în cea mai
inaccesibilă parte sudică a Peninsulei Athos.
Cassandra − metoc în Peninsula învecinată, Cassandra, care aparține Russikonului (din
GH
secolul al XI-lea).
Katunakia − așezare monahală de tipul unui schit.
Kafizmat − chilie, complet subordonată Mănăstirii și servind în scopuri economice.
Viețuitori ai acestor chilii sunt frații Mănăstirii, care nu au drepturi speciale (prin
AN
omologie) asupra acestei chilii.
Katolikon − principala biserică a Mănăstirii.
Kelarnaya (Chelărie) − cămară pentru provizii.
Kelar (Chelar) − persoană care deține cheile cămării pentru provizii.
Keliot (Chiliot) − viețuitor al unei chilii separate, pustnicești sau de obște.
EV
Сorp de chilii − locuință monahală separată (clădire, construcție) cu mai multe camere,
uneori de 2 sau 3 etaje, cu o biserică atașată la ea.
Chilie − cameră separată pentru un călugăr într-o mănăstire.
Kerasya − zonă pustie, inaccesibilă în apropierea vârfului Muntelui Athos.
RA
Chinovie − mănăstire de obște.

Kinotita, sau Protaton − organ central electiv de administrație a mănăstirilor athonite.
Kyriakon − biserica centrală a Mănăstirii.
Kostnița (Osuar) − o încăpere specială în biserica cimitirului, unde pe rafturi sunt puse
craniile inscripționate ale călugărilor morți.
ITU
Kuban (Tain) − rație de pesmet, fructe uscate etc., care o primesc o dată pe lună călugării
în mănăstire.
Kunak (Conak) − metoc.
Lukum − dulciuri, obișnuită tratație în locurile de cazare ale mănăstirilor.
Marofan − loc ce ține de Marea Lavră.
ED
Metoc − reședință călugărească în afara Mănăstirii.

Magul − teren montan din partea centrală a Athos-ului.
Monte-Santo − golf de mare lângă peninsula Athos.
Mularnya − vezi vurdunarnya.
©
744
OS
Note și interpretăzi ale unor termeni, denumiri și expresii
Omologhia − act de cumpărare, în care se înregistrează noi proprietari și se determină
ISM
condițiile de proprietate.
Pandahusa − permisiune specială de la Chinotă pentru a colecta donații.
Panselinos − Pictor grec din perioada bizantină, puțin cunoscut, care a pictat Biserica
Protaton din Karyes.
Paraclis − o biserică mică sau o capela laterală a catedralei.
Pirg − turn de veghe a Mănăstirii.
EL
Porta (Poarta) − arcadă a intrării centrale cu porți masive în zidul Mănăstirii.
Chilia Pochaevskaya la Vechiul Russikon − chilie (fondată la 11 decembrie anul 1880)
amenajată prin străduința schimonahului Ciprian (Biriukov)630, primit în rândul
GH
fraților de la Russikon, care a trăit la Kapsala, cu mijloace donate de diverși
binefăcători. A fost sfințită la 22 septembrie anul 1883.
Preacuvioșilor de la Pecerska (chilie) − vezi chilia Sfântului Gheorghe (cea de aproape).
Prilog − viclenie diavolească, drăcească.
AN
Provata − mică așezare, formată din câteva colibe.
Protat − organ central electiv, care guvernează mănăstirile din Athos, vezi Sfânta Chinotită.
Proestos − vezi Sfânta Epistasie.
regent − care ține provizoriu locul altcuiva.
Ruholnaya − depozit de îmbrăcăminte uzată.
EV
Sfânta Epistasie − organ executiv în Athos, format din reprezentanți succesivi anual ai
celor cinci așa-numite cuaternionii, în care sunt împărțite cele 20 de mănăstiri, în
frunte cu Proestosul (Protoepistat).
Sfânta Chinotită − vezi chinotita.
RA
Siromah (de unde și rom. sirac, sărac, n. red.) − pustnic sau, prin extensie, sărac, muncitor
cu ziua care nu are un loc permanent de trai.
Stasidia − scaun din lemn sculptat înalt, folosit în bisericile de la Muntele Athos.
Biserica Sfintei Tatiana din Krumița − biserica Sfântului Platon Studitul și a Sfintei Mucenițe
Tatiana din Krumița. Amenajată prin eforturile egumenului Macarie (Sușkin), prin
ITU
străduința negustoresei-văduve Tatiana Vasilevna Dolgovadatorii, întru pomenirea

soțului ei decedat Platon; sfințită de Preasfințitul Iosif, Mitropolit de Varna.
Torbă − traistă mică, pungă.
Trapezar − călugăr care face ascultare în trapeza Mănăstirii.
ED
Chilia Sfinților Trei Ierarhi de la Russikon − chilia celor Trei Ierarhi a Mănăstirii Sfântului
630
Schimonahul Ciprian (în lume, Conon Alexeievici Biryukov, originar din gubernia Moscova. Sosi la
Athos în 1870. Pustnic, a locuit la Kapsala, în chilia Sfântului Dimirie a Mănăstirii Pantocrator. Ctitor
al Bisericii Pociaev de la Vechiul Russik. A răposat la 1 iunie în anul 1905.
©
745
OS
Pantelimon: Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Vasile cel Mare. În perioada
ISM
anilor 1860-1884 a fost restaurată prin râvna schimonahului Nil (Vorotințev)631.
Chilia Troițkaya din Russikon este chilia Sfintei Treimi din Mănăstirea Sfântului
Pantelimon, situată în partea de est a mănăstirii, la o verstă distanță. Era uneori
numită Serafimovskaia, deoarece a fost construită cu fondurile personale ale
schimonahului Serafim (Komarov), fost comerciant din Sankt Petersburg. A fost
construită în perioada anilor 1850-1861.
EL
Chekmen − uniformă militară.
Everghetinos − colecție ziditoare de fragmente patristice sau filocalice, numită așa după
numele călugărului Pavel Everghetinos, care a trăit în secolul al XI-lea (publicată
GH
și în lb. română, n. red.).
Eclesiarh (în rusă, palamar) − călugăr care se ocupă de biserică și are grijă de starea ei
în timpul slujbelor. AN
EV
RA
ITU
631
Schimonahul Nil (în lume, Nicolai Petrovici Vorotințev), un nobil din provincia Kursk. Sosi la Rus-
ED
sik în anul 1845. A fost tuns în mantie cu numele Nifon. A petrecut mult timp în Rusia colectând dona-
ții pentru mănăstire. Din 1860 până în 1884 a restaurat chilia celor Trei Ierarhi, unde el însuși a trăit
în ultimii ani ai vieții sale. A răposat la 17 februarie în anul 1885. În perioada anilor 1862-1863 a scris
scrisori duhovnicului său Ieronim din Rusia, în timpul colecției de donații (a se vedea arhivele MRPA.
Doc. nr. 1221).
©
OS
Сuprins
ISM
Сuprins
Prefață la serie.............................................................................................................5
EL
Prefață la primul volum................................................................................................9
Partea întâi. VIEȚILE STAREȚILOR ȘI NEVOITORILOR CARE
GH
AU STRĂLUCIT ÎN MĂNĂSTIREA RUSEASCĂ
SFÂNTUL PANTELIMON DIN ATHOS.................................................................. 19
Ieroschimonahul Arsenie Athonitul.............................................................................21

Schiarhimandritul Sava...............................................................................................35
AN
Ieroschimonahul Anichit (Șirinski-Șihmatov)...............................................................39
Schiarhimandritul Gherasim....................................................................................... 44
Ieroschidiaconul Benedict........................................................................................... 50
Ieroschimonahul Pavel.................................................................................................52
EV
Schiarhimandritul Procopie (Dendrinos)......................................................................56

Schiarhidiaconul Ilarion...............................................................................................59
Ieroschimonahul Ieronim (Solomențov)........................................................................61
Schiarhimandritul Macarie (Sușkin)..........................................................................106
Ieroschimonahul Serghie (Vesnin)............................................................................. 116
RA
Ieromonahul Arsenie (Minin).....................................................................................121

Schimonahul Nicodim (Sanin)....................................................................................128
Schimonahul Pantelimon (Ovsianikov).......................................................................135
Schimonahul Ghenadie..............................................................................................138
ITU
Schimonahul Grigorie (Lisianski)..............................................................................140

Schiegumenul Partenie (Agheev)...............................................................................142
Schimonahul Seleuchie (Trofimov)............................................................................ 147
Preacuviosul Timotei de la Valaam............................................................................154
Schiarhimandritul Mihail (Kozlov).............................................................................160
ED
Schimonahul Serafim (Komarov)...............................................................................166

Schimonahul Pancratie.............................................................................................. 172
Schimonahul Macarie................................................................................................ 176
Schimonahul Neofit (Vasiliev)...................................................................................180
©
747
OS
Schimonahul Gavriil (Sedlețki)..................................................................................182
ISM
Schimonahul Iustin....................................................................................................190
Monahul Claudiu (Moșcov).........................................................................................193
Monahul Azarie (Popțov)...........................................................................................196
Schimonahul Matei (Olișansky)..................................................................................199
Ieromonahul Vasile (Seleznev).................................................................................. 203
Ieroschimonahul Iezechiel (Slivkin)........................................................................... 205
EL
Ieroschimonahul Damian (Vyukov)............................................................................211
Schimonahul Pantelimon (Prohorov)..........................................................................213
Schimonahul Grigorie (Krupcenkov).......................................................................... 217
GH
Ieroschimonahul Agatodor (Budanov)........................................................................220
Ieroschimonahul Mina (Budanov)...............................................................................225
Ieromonahul Alexie (Proskurnin)..............................................................................227
Schimonahul Glicherie (Nikitin).................................................................................231
Ieroschimonahul Mihail (Savițki)...............................................................................233
AN
Ieroschimonahul Pantelimon (Kurbatov)....................................................................239
Schiarhimandritul Paisie (Balabanov)........................................................................242
Schiegumenul Partenie (Zaboloțky)...........................................................................246
Schimonahul Serafim (Kalmikov)............................................................................. 248
EV
Schiarhimandritul Andrei (Verevkin).........................................................................251

Schimonahul Ilarion..................................................................................................263
Schimonahul Arcadie (Lyubovikov)...........................................................................266
Ieroschimonahul Visarion (Rastorgnev).....................................................................270
Ieroschimonahul Aristocle (Amvrosiev).....................................................................273
RA
Ieroschidiaconul Tihon (von Rambach)......................................................................276

Schimonahul Israel (Merzlikin)..................................................................................278
Monahul Irineu (Canatnikov).....................................................................................281
Schimonahul Meletie (Cotelnițky).............................................................................. 284
ITU
Schiarhimandritul Ioasaf (Donskov)..........................................................................291

Schimonahul Serafim (Kovalișcenkov).......................................................................293
Schiarhidiaconul Luchian (Roev)...............................................................................296
Schiarhimandritul Nifon (Cetverikov)........................................................................299
Ieroschimonahul Pantelimon (Șiliaev)........................................................................302
ED
Arhimandritul Misail (Sapeghin)...............................................................................303

Schimonahul Trifilie (Malkov)...................................................................................313
Schimonahul Xenofont (Viazemsky)...........................................................................315
Schiarhimandritul Ieron (Nosov)...............................................................................320
©
748
OS
Сuprins
Ieroschidiaconul Lazăr (Deminsky)...........................................................................327
ISM
Schimonahul Benedict (Matveev)...............................................................................330
Schimonahul Varsanufie (Iuganov)............................................................................334
Schiarhimandritul Ioasaf (Zavadsky).........................................................................339
Ieroschimonahul Nicodim (Naumov)..........................................................................341
Ieroschimonahul Arsenie (Vorvulev)..........................................................................343
Schiarhimandritul Trifon (Upornikov).......................................................................345
EL
Schimonahul Leon (Voskresensky)........................................................................... 348
Ieroschimonahul Mihail (Fomicev).............................................................................351
Ieroschimonahul Isidor (Molcianov)...........................................................................353
GH
Ieroschimonahul Teotehn (Galkin).............................................................................355
Ieroschimonahul Avramie (Lojnikov-Jdanov).............................................................357
Ieromonahul Paisie (Platonov)...................................................................................360
Ieroschidiaconul Sisoe (Savcenko)..............................................................................362
Ieroschimonahul Vladimir (Colesnikov).....................................................................366
AN
Schimonahul Vladislav (Popov).................................................................................369
Ieromonahul Ilarie (Sapojnikov).................................................................................372
Ieroschidiaconul Teodosie (Nicolsky).........................................................................377
Ieroschimonahul Veronic (Camensky)........................................................................379
EV
Ieroschimonahul Anastasie (Modzalevsky).................................................................381

Arhimandritul Ilarion (Cucin)................................................................................... 385
Ieroschimonahul Andrei (Jekov).................................................................................387
Schimonahul Vichentie (Glotov).................................................................................389
Schiarhimandritul Simeon (Bulatov)..........................................................................392
RA
Schimonahul Denasie (Ioșkov)...................................................................................394

Preacuviosul Mucenic Ilarion (Gromov)..................................................................... 400
Preacuviosul Mucenic Iona (Sankov)......................................................................... 402
Preacuviosul Mucenic Donact (Kalașnicenko)........................................................... 406
ITU
Preacuviosul Mucenic Ioan (Laba) și Preacuviosul Mucenic Ilarion (Țurikov)........... 407

Preacuviosul Mucenic Antipa (Kirilov).......................................................................410
Ieroschimonahul Adrian (Safonov).............................................................................412
Ieroschimonahul Teodorit (Constantinov)...................................................................414
Ieromonahul Teofan (Serdobințev).............................................................................416
ED
Schiarhidiaconul Ciprian (Ryjenkov)..........................................................................419

Ieroschimonahul Ioanichie (Cutirev)...........................................................................423
Schiarhimandritul Chiric (Maximov)..........................................................................426
Preacuviosul Siluan (Antonov)..................................................................................430
©
749
OS
Schimonahul Ambrozie (Bolotov)...............................................................................437
ISM
Schimonahul Onisifor (Ișcenko)................................................................................ 440
Schimonahul Vivian (Obuhov).................................................................................. 442
Schimonahul Diadoh (Drujinin)................................................................................ 450
Ieroschimonahul Paladie (Cozlov)..............................................................................452
Ieroschimonahul Vasoi (Gorborukov)........................................................................ 454
Schimonahul Spiridon (Pocvala)................................................................................456
EL
Ieroschimonahul Serghie (Tiutin)..............................................................................458
Schiarhimandritul Alexie (Chireevsky)..................................................................... 460
Schimonahul Nil (Garbari).........................................................................................462
GH
Schimonahul Ioan (Popovici).................................................................................... 464
Ieroschimonahul Pinufrie (Erofeev).......................................................................... 468
Ieroschimonahul Visarion (Hlystov)..........................................................................470
Ieroschimonahul Flegont (Lebedev)...........................................................................473
Schiarhimandritul Justin (Solomatin)........................................................................476
AN
Arhimandritul Spiridon (Maidacenko)........................................................................479
Monahul Vlasie (Osipenko)....................................................................................... 482
Schimonahul Trofim (Cocin)..................................................................................... 484
Episcopul Casian (Bezobrazov)................................................................................. 486
EV
Arhiepiscopul Vasile (Krivoșein)............................................................................... 489

Schiarhimandritul Sofronie (Saharov).......................................................................492
Schiarhimandritul Ilian (Sorokin)..............................................................................495
Schimonahul Memnon (Tiurin)..................................................................................498
Ieroschimonahul Serafim (Tecza)............................................................................. 502
RA
Schiarhimandritul Gavriil (Legaci)........................................................................... 504

Ieroschidiaconul Dimitrie (Țubera)........................................................................... 506
Schiarhimandritul Abel (Machedonov)...................................................................... 507
Ieromonahul Antim (Goșciuk)................................................................................... 509
ITU
Partea a doua. VIEȚILE UNOR DĂRUIȚI STAREȚI ȘI ASCEȚI

AI SCHITULUI SFÂNTULUI ANDREI DIN ATHOS.......................................... 517
Ieroschimonahul Visarion (Tolmacev) și Schimonahul Varsanufie (Vavilov)............... 519

ED
Arhimandritul Teodoret (Krestovikov)......................................................................534

Schimonahul Lavrentie (Jiliaev)................................................................................538
Ieroschimonahul Teoclit (Pozdneev).......................................................................... 540
Schiarhimandritul Ilarion (Levițky).......................................................................... 542
©
750
OS
Сuprins
Schimonahul Inochentie (Sibiriakov)......................................................................... 543
ISM
Schimonahul Andrei (Putilin)................................................................................... 548
Arhimandritul Iosif (Beliaev).....................................................................................550
Arhimandritul Ieronim (Silin)....................................................................................555
Ieroschimonahul Evdochim (Evdochimov)..................................................................558
Schiarhimandritul Mitrofan (Șcerbakov)....................................................................560
Schiarhimandritul Mihail (Dmitriev).........................................................................562
EL
Partea a treia. VIAȚA DĂRUIȚILOR STAREȚI ȘI ASCEȚI
AI SCHITULUI RUSESC SFÂNTUL ILIE DIN ATHOS..............................................565
GH
Schiarhimandritul Paisie...........................................................................................567
Ieroschimonahul Gavriil (Ceadaiev)...........................................................................570
Ieroschimonahul Andrei (Poltavski)...........................................................................571
Ieroschimonahul Tobie...............................................................................................573
AN
Cuviosul schiarhimandrit Gavriil...............................................................................575
Arhimandritul Maxim................................................................................................578
Arhimandritul Ioan (Ghetmanenko)...........................................................................579
Arhimandritul Nicolae...............................................................................................581
EV
Partea a patra. VIAȚA DĂRUIȚILOR STAREȚI ȘI ASCEȚI DIN

DIVERSE MĂNĂSTIRI RUSEȘTI DE PE MUNTELE ATHOS
(CHILIOȚI, PUSTNICI, OSTENITORI)...................................................................583
RA
Ieroschidiaconul Agapie............................................................................................ 585

Schimonahul Nicodim (Gonciarov)............................................................................ 588
Schimonahul Nicolae.................................................................................................590
ITU
Ieroschimonahul Filip
și schimonahul Isaac (Corenev)..................................................................................595
Schimonahul Pavel Ologul.........................................................................................597
Ieroschimonahul Leontie............................................................................................598
Cuviosul Antipa de la Valaam (Luchian)....................................................................601
ED
Schimonahul Gheorghe (Hagi)...................................................................................612

Ieroschimonahul Partenie (Gvozdev)..........................................................................625
Ieroschimonahul Chiril (Abramov).............................................................................631
Schimonahul Chiriac și ieromonahul Victor (Svinolupov)...........................................635
©
751
OS
Schimonahul Ioan (Garus).........................................................................................636
ISM
Schimonahul Visarion (Kikodze)................................................................................639
Schimonahul Grigorie (Ratiani).................................................................................641
Ieroschimonahul Evghenie (Durnovo)....................................................................... 644
Ieroschimonahul Evghenie (Mordasov)...................................................................... 646
Ieroschimonahul Teodosie (Eristavi)..........................................................................647
Ieroschimonahul Partenie..........................................................................................652
EL
Schimonahul Iosif (Harlamov)...................................................................................654
Ieroschimonahul Constantin (Semernikov).................................................................655
Ieroschimonahul Pantelimon (Vajenko)......................................................................658
GH
Ieroschimonahul Arcadie (Panfilov)...........................................................................661
Ieroschimonahul Gheorghe (Steblev)..........................................................................664
Schimonahul Maxim..................................................................................................667
Schimonahul Chiril....................................................................................................672
Ieroschimonahul Ioan (Patalie)................................................................................. 674
AN
Schimonahul Ioan (Smirnov).....................................................................................676
Schiegumenul Alexie (Oskolkov)................................................................................677
Ieroschimonahul Nifont (Krasnov)............................................................................ 685
Ieroschimonahul Serafim (Mosyaghin)...................................................................... 688
EV
Ieroschimonahul Petru (Krutikov)............................................................................ 689

Schimonahul Ilie (Aminsky)......................................................................................694
Schimonahul Veniamin (Malyșev)..............................................................................699
Ieroschimonahul Melchisedec (Dimitrienko)...............................................................701
Ieroschimonahul Gherasim (Popov)............................................................................704
RA
Schimonahul Ioan (Kuleșov)......................................................................................707

Ieroschimonahul Teodosie (Haritonov).......................................................................708
Schimonahul Nicodim................................................................................................715
Cuviosul Mucenic Grigorie (Vladimirov)....................................................................719
ITU
Schiegumenul Casian (Korepanov).............................................................................720

Schimonahul Nil (Zlobin)...........................................................................................723
Ieroschimonahul Nicon (Ștrandtman).........................................................................724
Ieroschimonahul Partenie..........................................................................................727
Schimonahul Augustin (Corra)..................................................................................729
ED
Ieroschimonahul Tihon (Golenkov).............................................................................734
Note și interpretări ale unor termeni, denumiri și expresii.........................................742

©

PATERICUL RUSESC - Watermark - Lowres PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PATERICUL RUSESC - Watermark - Lowres PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

OS

Traducere din limba rusă de Lidia Popa

© Copyright (și pentru ediția în limba română).

Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos

Editura Evanghelismos mulțumește Mănăstirii Sfântul Pantelimon din

Materialul fotografic din prezenta ediție aparține Mănăstirii Sfântul

Abia în 2007, călugării din Mănăstirea Sf. Pantelimon au purces la revizuirea și

* Prefață la ediția în limba rusă.

SAU VIEȚILE ALESE

ALE STAREȚILOR ȘI ASCEȚILOR RUȘI,

* Prefață la ediția în limba rusă.

Nici în Rusia, nici printre emigranți nu a existat posibilitatea de a se implica în lucrarea de

Adunând la un loc aceste biografii, am remarcat în mod clar câteva momente

reprezentat înainte de toate de către Ieromonahul Arsenie (duhovnicul călugărilor ruși

(duhovnicul mănăstirii Sf. Panteleimon între anii 1891-1920), schiarhimandritul Chiric

legătură vizibilă ne oferă oportunitatea de a ne imagina viața de acum 200 de ani în

mănăstirii Sf. Panteleimon, ieroschimonahul Ieronim, în care se cerea cu insistență ca

crearea și prosperitatea mănăstirii.

De asemenea, în această carte sunt incluse o serie de materiale din periodicele

procedăm, ca să nu ni se reproșeze că confundăm obiectele cunoașterii și ale credinței?

Dragul nostru cititor poate, de asemenea, să creadă că am prezentat biografiile într-o

curente de ascultare, ci și memoria continuității duhovnicești, conștientizarea reală a

A SFÂNTULUI PANTELIMON DIN ATHOS

În Moldova, trecând prin majoritatea mănăstirilor și a schiturilor, Alexie și cu Nichita

turcească. Veneau și cu argumente, arătându-le că și viețuitorii athoniți, în număr mare,

acestea. Dar, să fie așa cum voiește Dumnezeu”.

să meargă la Athos, nu a ascultat sfatul oamenilor, ci a crezut cu tărie că Domnul nu-i va

dădeau și grecilor săraci, împărțind cu ei săracele merinde cumpărate pe puținii bani

mulțumim Stăpânei Cerului pentru faptul că Ea Însăși ne ocrotește și ne salvează, pre

ajutătoarea, Împărăteasa Cerului, Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu s-a arătat

Sfânt. Și nimeni nu a fost lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

vrăjmaș al omenirii, diavolul, pentru a putea birui și patimile sufletești și trupești. Și

toate acestea, ei nu acceptau pe nimeni ca să viețuiască împreună cu ei, zicând: „Cum să

miercurea și vinerea nu gustau nimic.

pavecernița cu canonul Maicii Domnului și rugăciunile înainte de somn. Întreaga noapte

în liniște rugăciunea dumnezeiască. Și celălalt, stând la strană, vărsa lacrimi și suspina,

de El nici pentru o clipă, îndulcindu-se neîncetat de rugăciunea minții și de convorbirea

pe acestea. Pe cei angajați în nevoințe duhovnicești îi mângâiau cu cuvântul izvorât din

duhovnicești, și i-a îndrăgit nespus de mult, alegându-l pe starețul Arsenie duhovnic.

mântuirea. Duhovnicul lor, bătrânul Arsenie, îi mângâia, spunându-le că Dumnezeu nu-i

dorit și ei să meargă în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, ca să se închine Sfântului și

construirea, în mănăstire, a bisericii cu hramul Sf. Mitrofan din Voronej. Aflând că și

din Mănăstirea Sf. Panteleimon a fost pus tânărul părinte Ioanichie.

ca să întemeieze acolo o mănăstire. Starețul Arsenie a fost părintele duhovnicesc al tuturor

spus el − și vin și eu din urmă, cu felinarul!” Părinții i-au cerut să meargă cu ei și să

a hotărât să meargă la Lavra, de sărbătoarea Sfântului Atanasie athonitul. În ziua cu

După priveghere și Sfânta Liturghie de la Lavră, care au durat 16 ore, el nu a mers la

Petru și a nesfârșitelor războaie ruso-turcești, de-a lungul secolului al XVIII-lea afluxul

era nimic de făcut, el a ascultat.

său, sprijinindu-se de o cârjă monastică modestă, a venit bătrânul la Patriarh. Patriarhul,

Sfintele și Dumnezeieștile Taine a lui Hristos. După îndelungate convorbiri, fu convins

promis de Patriarh, era insuficientă pentru restaurarea și construirea mănăstirii. Ajuns

devastarea sa pe locul Vechiului Rusikon de

ctitorului, frații până în prezent oferă la trapeză

Aici a studiat strălucit și a devenit unul dintre primii studenți.

Părăsind serviciul militar în gradul de căpitan, el s-a stabilit la Sankt Petersburg,

reprezentanții unei clase superioare. A fost membru cu drepturi depline al Academiei de

În timpul călătoriei sale de întoarcere de la Athos, părintele Anichit a vizitat insula

în construcție biserica în numele Sfântului Mitrofan. Dar, vai! Îl aștepta o dezamăgire.

înălțarea acestei biserici a fost săvârșită de către arhiepiscopul grec Pancratie.

La 3 august, după ce încredință construcția bisericii schimonahului Teodor și-i lăsă o

Arhangheli, situată în apropierea orașului. Cu gură de moarte, părintele Anichit a lăsat

inscripție de aur, care indică ziua morții sale.