Crucea

Stephen Kaung

Lampadarul de Aur

1
Titlul original al cărţii:
Stephen Kaung: The Cross
Christian Tape Ministry, Richmond
Copyright © 1990

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

KAUNG, STEPHEN
Crucea / Stephen Kaung; trad. Gabriel Gavriluţ. – Oradea :
Lampadarul de Aur, 2011
ISBN 978-973-8090-87-3

I. Gavriluţ, Gabriel (trad.)

Consilier editorial: Hubert Emerich.

Coperta: Paula Cionca
Copyright © Lampadarul de Aur, 2011.

Lampadarul de Aur
str. Aurel Vlaicu 15
410 243 – Oradea
tel. 0359 432 805
fax. 0259 447 442
lampadaruldeaur@gmail.com
http://www.lampadaruldeaur.ro

2
 Cuprins

Prefaţă.................................................................................................5

CUVÂNTUL CRUCII.........................................................................7

CALEA CRUCII.................................................................................23

DUHUL CRUCII...............................................................................38

SLAVA CRUCII..................................................................................53

3
Cu excepţia cazurilor specificate, toate citatele biblice sunt din
versiunea în limba română Biblia – 2007 Noua traducere în limba
română (NTR) – IBS.

Abrevieri:

– C1 – traducerea în limba română D. Cornilescu, 1923

– C2 – traducerea în limba română D. Cornilescu, 1931

4
 Prefaţă

Următoarele mesaje despre cruce au fost rostite de Stephen Kaung

în timpul lunii iulie a anului 1988, în Santa Barbara, California.
Cuvintele rostite atunci au fost transcrise în această carte și adaptate
doar în scopul îmbunătăţirii clarităţii.
Așa cum a spus Stephen Kaung, crucea este fundamentală și
centrală în Biblie, și este esenţială și vitală pentru vieţile noastre. Crucea
este calea lui Dumnezeu către ţelul lui Dumnezeu. Scopul veșnic al lui
Dumnezeu este Fiul Său. El vrea ca Fiul Său să aibă primul loc în toate
lucrurile, să unească toate lucrurile în Cristos. Scopul final este Fiul lui
Dumnezeu, dar Crucea este singurul mijloc – nu unul dintre mijloace, ci
singurul mijloc – pentru a ajunge la scopul lui Dumnezeu.
Este un mesaj pe care ni-l transmite crucea lui Cristos, și trebuie
să îl auzim.

Christian Tape Ministry

5
6
 Capitolul 1

CUVÂNTUL CRUCII

Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este o nebunie,

dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui
Dumnezeu. (1 Corinteni1:18, C2)

Domnul a pus pe inima mea această chestiune fundamentală

a Crucii, și chiar de la început aș vrea să citez ceea ce au spus
unii despre acest subiect. Doamna Jessie Penn-Lewis, în cartea ei,
Centralitatea crucii, a spus:

„Avem nevoie de un „punct fix”, care se comportă

ca un centru și un scop, și acel punct în istoria lumii
– privind în urmă, spre veacurile de dinaintea lui, și
înainte, spre veacurile care i-au urmat – este crucea
de la Calvar. Este pivotul central al modului în care
Dumnezeu s-a ocupat de univers în toate privinţele.
Tocmai pentru că noi, creștinii, părăsim acest punct fix
al crucii, rătăcim făcându-ne tot felul de planuri care nu
ne duc nicăieri și care ne fac să ne pierdem echilibrul și
perspectiva corectă asupra adevărului.”

Fratele T. Austin-Sparks, în cartea sa Centralitatea și universalitatea

crucii, a spus:

„Privită în ansamblul ei, Biblia ne oferă perspectivele

asupra universului. În primul rând, din perspectiva
veșniciei și a planului veșnic al lui Dumnezeu,universul
Îl are ca punct central pe Cristos. În al doilea rând, din
perspectiva pătrunderii păcatului, cu toate efectele lui,
universul are ca punct central Răscumpărarea. Prima ne
descoperă însemnătatea uriașă a lui Isus Cristos, Fiul lui
7
 Dumnezeu și Fiul omului. A doua aduce în prim plan
semnificaţia îngrozitoare și glorioasă a lui „Isus Cristos,
și El răstignit” - cu alte cuvinte, crucea. Cu aceasta ne
vom ocupa acum, așa cum ne-am ocupa cu o roată
aflată într-o altă roată mai mare. Cea mare a devenit
cu totul dependentă de cealaltă, și astfel crucea este
împodobită cu toată semnificaţia planului universal al
lui Dumnezeu din veșnicie în veșnicie.”

Spus într-un mod simplu, crucea este calea lui Dumnezeu pentru
a ajunge la ţelul lui Dumnezeu. Planul veșnic al lui Dumnezeu este
Fiul Său. El vrea ca Fiul Său să aibă întâietatea în toate lucrurile,
să unească toate lucrurile în Cristos. Cu alte cuvinte; scopul Lui
Dumnezeu și calea lui Dumnezeu – singura cale – pentru a atinge
acest scop este Isus Cristos și El răstignit; adică crucea. Dar crucea
nu este ţinta. Câteodată vedem crucea ca și cum ar fi ţinta. Nu, nu
este ţinta. Ţinta este Fiul lui Dumnezeu, Cristos Isus, dar crucea este
singura cale – nu doar una dintre căi, ci singura cale – pentru a ajunge
la ţinta lui Dumnezeu. Din această cauză crucea este fundamentală și
centrală în Biblie, și este esenţială și vitală pentru vieţile noastre.

Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este o nebunie,

dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui
Dumnezeu. (1 Corinteni1:18, C2)

Crucea nu este numai un fapt; ea este, de asemenea, un cuvânt.

Cu toţii cunoaștem realitatea istorică a crucii, faptul că acum 2000 de
ani, Domnul nostru Isus a fost crucificat și a murit pe cruce. Acesta
este un fapt. Dar crucea este mai mult decât doar un fapt; crucea
este un cuvânt. Este un mesaj care iese din cruce. Cuvântul logos
înseamnă „gânduri interioare” sau „gânduri interioare exprimate”,
„vorbire”, „rostire”, „adevăr”, „mesaj”. Este un mesaj care iese din
crucea lui Cristos, și acest mesaj trebuie să îl auzim.
Dacă oamenii abordează cuvântul crucii teoretizându-l,
discutându-l sau filosofând despre el, vor vedea crucea ca fiind,
pentru ei, o nebunie. O vor respinge și, procedând așa, vor pieri. Dar
8
dacă ne apropiem de cuvântul crucii cu credinţă și ascultare, vom
descoperi că mesajul crucii este cu adevărat puterea lui Dumnezeu,
și, prin cruce, suntem mântuiţi. În concluzie trebuie să ne apropiem
de cruce cu umilinţă, cu credinţă, și cu ascultare. Noi nu suntem
chemaţi să facem un exerciţiu mental cu privire la ea, ci mai degrabă
unul spiritual, pe măsură ce ne ocupăm de acest subiect al crucii.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, privim la Domnul ca să putem aborda
cuvântul crucii cu umilinţă, credinţă și ascultare și să găsim în el
puterea lui Dumnezeu.

PATRU MESAJE ALE CRUCII

Care este mesajul crucii? Ce ne vorbește nouă crucea? Bineînţeles,

știm că sunt multe lucruri pe care crucea Domnului Isus ni le spune;
dar pentru timpul pe care îl vom petrece împreună, mă voi limita la
patru dintre ele. Acestea sunt de bază în mesajul crucii.

Îndreptăţirea

În primul rând, crucea ne vorbește despre îndreptăţire. Căci toţi

au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani3:23). Când
Duhul Sfânt începe să ne convingă de păcatele noastre, imediat
ne simţim condamnaţi; avem un sentiment de vinovăţie. Nu mai
avem pace în inimă. Știm că mânia lui Dumnezeu este peste noi
și, de asemenea, știm că plata păcatului este moartea. Vom striga ca
și temnicerul din Filipi: Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? (Faptele
Apostolilor 16:30). Și tocmai atunci avem nevoie să auzim ce ne spune
crucea.

Ei sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Lui,

prin răscumpărarea care este în Cristos Isus, pe care
Dumnezeu L-a rânduit să fie, prin credinţa în sângele
Lui, o jertfă de ispășire, ca dovadă a dreptăţii Sale, căci
trecuse cu vederea păcatele săvârșite în trecut, în vremea
îngăduinţei lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum,
9
 să-Și dovedească dreptatea, în așa fel încât El să fie drept
și să-l îndreptăţească totodată pe cel ce are credința lui
(C2) Isus. (Romani 3:24-26).

Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Aceasta

este o întrebare veche de veacuri, pe care o vedem pusă chiar și în
cartea lui Iov (vezi Iov 9:2). Iov a întrebat: Cum poate un om să fie
drept înaintea lui Dumnezeu? Omenește vorbind, este imposibil.
Când suntem convinși de păcat, încercăm să ne îndreptăţim pe noi
înșine înaintea lui Dumnezeu prin fapte bune; dar indiferent cât
bine facem, în lumina lui Dumnezeu faptele noastre drepte sunt ca
o haină mânjită. Ele nu ne pot acoperi înaintea lui Dumnezeu. Deci,
omenește vorbind, să fii drept înaintea lui Dumnezeu este imposibil.
Trebuie să privim în afara noastră, nu în noi înșine. Trebuie să
privim către Dumnezeu pentru îndreptăţire; și mulţumiri fie aduse
lui Dumnezeu, El a purtat de grijă. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său
preaiubit în această lume ca să fie Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii. Domnul nostru Isus a fost răstignit; sângele Lui a fost
vărsat; și, prin vărsarea sângelui, păcatele noastre sunt iertate.
În timpul Vechiului Testament, o dată pe an, în ziua Ispășirii,
Marele Preot lua sângele, intra dincolo de perdea și stropea cu acel
sânge scaunul îndurării pentru a face ispășire pentru popor. Deoarece
sângele era peste scaunul îndurării, păcatul naţiunii era ispășit. Dar
realitatea este în Domnul nostru Isus. El Însuși, a intrat, cu propriul
Lui sânge, nu în cortul făcut de mâini omenești, ci chiar în cer. Acolo
el a făcut ispășire pentru păcatele noastre. Dacă sângele taurilor și
al ţapilor îi curăţa pe oameni, cu cât mai mult sângele Domnului
nostru Isus, care, prin Duhul veșnic, s-a dat pe Sine, fără pată, ne va
curăţa de faptele moarte pentru a ne închina Dumnezeului celui Viu.
În sângele crucii Domnului nostru Isus, păcatele noastre sunt iertate,
iar noi suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu – ca și cum nu am
fi păcătuit niciodată. Aceasta a făcut crucea pentru noi, și aceasta ne
vorbește crucea.
Cu toţii am experimentat valoarea sângelui în legătură cu
iertarea păcatelor noastre, curăţirea de orice nedreptate și cu faptul
de a ne face plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, ca să putem sta înaintea
10
Lui cu o conștiinţă curată. Sângele nu numai că face ispășire pentru
păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu, ci ne și curăţă de un cuget
rău și ne oferă pace. Sângele, de asemenea, închide gura acuzatorului,
a vrăjmașului nostru, așa încât el nu ne mai poate acuza. Capitolul
5 din Romani ne spune că am fost spălaţi prin sânge – îndreptăţiţi
– și acum suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Stăm în prezenţa Lui, și
Îi suntem plăcuţi. Așa că, fraţi și surori, ceea ce suntem acum este
datorită crucii. Crucea a vorbit, și noi am crezut. Datorită acestui
lucru, suntem acum îndreptăţiţi.

Separarea

În al doilea rând, crucea ne vorbește despre separare. Înainte de a

fi mântuiţi, cea mai urgentă problemă a noastră erau păcatele noastre:
Cum pot fi iertate păcatele noastre? Dar, după ce este mântuit,
probabil că prima problemă cu care se confruntă un tânăr credincios
este această chestiune a lumii: Cum pot să fiu despărţit de lume în
mod real? În Efeseni 2, găsim că, înainte de a fi mântuiţi, pe când
eram morţi în greșelile și păcatele noastre, umblam potrivit mersului
acestei lumi. Cu alte cuvinte, aparţineam acestei lumi, eram parte din
ea. Și lumea aceasta ne atrăgea. Căutam lucrurile acestei lumi. Voiam
să fim în pas cu moda. Nu voiam ca oamenii să ne privească ca pe
niște înapoiaţi; voiam să fim parte din ea. Voiam să ne dovedim nouă
înșine că suntem în rând cu lumea. Aceasta era starea noastră înainte
de a fi mântuiţi. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, atunci
când ne-a mântuit, El nu ne-a mântuit numai de păcatele noastre, ci,
de asemenea, ne-a mântuit și de această lume.
Atunci când copiii lui Israel erau în Egipt, ei erau în robie.
Dumnezeu a folosit mielul pascal ca să-i elibereze, prin sângele cu
care s-au stropit ușorii ușii; îngerul nimicirii trecea mai departe. Ei au
fost salvaţi de păcatele lor și de nimicire prin sângele mielului. Dar ei
nu doar au fost salvaţi de păcatele lor; atunci când au mâncat mielul,
l-au mâncat gata de plecare. După puţin timp, în aceeași noapte, după
miezul nopţii, copiii lui Israel au început să părăsească Egiptul. Și,
pentru a fi complet despărţiţi de Egipt, Dumnezeu i-a condus într-un
mod ciudat. Ei ar fi putut merge prin ţara filistenilor pentru a ajunge
11
în ţara promisă – ţara Canaanului – , dar, în loc de asta, Dumnezeu
i-a dus pe un drum ocolit la Marea Roșie. Ei au trecut Marea Roșie,
și Egiptul a rămas în urma lor. Erau despărţiţi de Egipt; acum, după
cum afirmă Noul Testament, ei îi aparţineau lui Moise. În sensul
adevărat, conform Noului Testament, aceasta înseamnă a-I aparţine
lui Cristos.
Fraţi și surori, asta înseamnă botezul. Unii oameni spun: „De
ce, după ce sunt mântuit, trebuie să fiu botezat? Nu sunt eu mântuit
prin sângele lui Isus Cristos? Crezând în Domnul Isus, sunt mântuit.
De ce trebuie să fiu botezat?” Dar, conform tipologiei, Domnul i-a
salvat pe copiii lui Israel nu numai prin sângele mielului, ci și prin
faptul că i-a condus prin Marea Roșie. Ei au fost salvaţi nu numai de
nimicire, ci și din Egipt. Au fost puși deoparte pentru Moise, adică
pentru Dumnezeu.
Ce este botezul? De ce trebuie să fim botezaţi? Vă aduceţi aminte,
că în ziua Cinzecimii, după ce Petru a vorbit, cei ce ascultau au fost
străpunși în inimă și au întrebat, „Ce să facem?” Atunci Petru le-a zis:
„Pocăiţi-vă, și fiţi botezaţi. Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii
stricate.” Deci botezul semnifică, de fapt, că noi suntem salvaţi din
această lume. Înainte, aparţineam acestei lumi; dar prin botez, prin
apă, suntem salvaţi din această lume, și acum Îi aparţinem Altuia, sau
unei lumi noi. Îi aparţinem lui Cristos; El este acum lumea noastră.
Aceasta înseamnă botezul.
Am fost noi botezaţi? Am fost. Știm noi ce înseamnă asta?
Suntem noi separaţi de lume? Dumnezeu ne-a separat, dar cât de
mult este această separare o realitate în vieţile noastre? Fiind un
credincios de curând născut din nou, nu ai cu adevărat nevoie ca
cineva să îţi spună ce este lumea; chiar dacă cineva ţi-ar spune,
probabil cuvintele lui nu ar avea relevanţă pentru tine. Dar, după ce
ești mântuit, având viaţa lui Cristos înlăuntrul tău și experimentând
ceea ce crucea a realizat deja pentru tine, cu siguranţă Duhul Sfânt va
începe să-ţi vorbească și despre ceea ce crucea a făcut pentru tine în
legătură cu lumea. La început se va referi la lucrurile lumii, pentru că
asta iubeai înainte. Ele erau viaţă pentru noi toţi. Dar, după ce am fost
mântuiţi, Duhul lui Dumnezeu va începe să ne convingă în legătură
cu lucrurile acestei lumi – poa ochilor, poa cărnii, mândria vieţii,
12
lucruri pe care ne plăcea să le vedem. Acum începem să ne dăm
seama că acestea nu sunt potrivite, nu sunt bune pentru poporul lui
Dumnezeu. Sau poate că e vorba de lucruri pe care dorim să le avem,
dar acum începem să realizăm că acestea sunt exact lucrurile la care
trebuie să renunţăm. Fraţi și surori, Dumnezeu, prin Duhul Lui Sfânt,
va începe să se ocupe de noi în privinţa lumii, pentru că deja am fost
separaţi de ea. Crucea stă între noi și lume, și Duhul Sfânt lucrează să
facă aceasta o realitate pentru noi. Așa că, treptat, va trebui să renunţi
la cutare sau cutare lucru.
Pentru creștinii tineri, la început, probabil, va fi o luptă. Voi
menţiona următorul lucru ca pe un exemplu. După ce am fost mântuit,
Domnul a început să se ocupe de mine, în mod deosebit în privinţa
mersului la teatru, cinema, a filmelor, pentru că, înainte de a fi mântuit,
acel lucru îmi plăcea. Când deschideam ziarul, acesta era primul lucru
pe care îl căutam. În acel timp eram în Shanghai, unde erau multe
cinematografe, și aveam rude și prieteni care deţineau teatre, așa că
nu trebuia să plătesc nimic. Dar după ce am fost salvat, Dumnezeu
a început să Se ocupe de mine în această privinţă. Oh, cum m-am
luptat în legătură cu asta, și cum am argumentat înaintea Domnului
spunând: „Voi merge să văd doar filmele bune. Nu mă voi mai duce la
niciun film rău.” Așa că m-am luptat în legătură cu această chestiune,
și apoi I-am spus Domnului că voi merge să văd doar filme religioase.
Și, într-adevăr, ultimul film pe care am mers să-l văd la teatru a fost un
film religios. Cineva ne-a oferit biletele, și eu mă frământam înlăuntrul
meu: „Este o pierdere să renunţ la această ocazie. Este un film religios.
Bineînţeles că pot să merg să-l văd.” Așa că am mers. Și trebuie să
mărturisesc că, în timpul acelor două ore în teatru, mă uitam la film și
totuși nu-l vedeam. De ce? Pentru că eram așa de frământat în mine;
și nici măcar nu era un film bun. Acela a fost ultimul teatru în care am
intrat, prin harul lui Dumnezeu. Fraţi și surori, poate că la început a
fost o luptă destul de mare, dar mai târziu am descoperit că lucrul la
care renunţasem era nimic în comparaţie cu ceea ce Domnul mi-a dat.
Cu adevărat, nu este o pierdere, ci un câștig.
După aceea, rudele mele, văzând că nu mă mai duc la film, m-au
compătimit. Îmi aduc aminte că mătușa mea mi-a spus: „E păcat. Ești
tânăr și ar trebui să mergi să te distrezi. Dacă ai nevoie de bani, îţi voi
13
da, așa încât să poţi merge să te distrezi.” În China nu îndrăznim să
contrazicem persoanele mai în vârstă, dar în inima mea am râs. Am
spus: „Tu nu știi. Eu nu mai am nevoie de asta. Am ceva cu mult mai
bun. Am bucurie, am pace în inima mea. Nu este dificil deloc.” Dar la
început va fi, probabil, dificil.
Dumnezeu se va ocupa de tine în această privinţă a separării. Pe
măsură ce te apropii de Dumnezeu, pe măsura ce crești în Domnul,
nu pentru că renunţi la câteva lucruri din lume ești despărţit de ea.
Începi să descoperi că lumea este în tine. Este acel duh al lumii în noi,
și, o, cum ne ia în stăpânire! Noi avem nevoie de eliberare nu doar de
aceste lucruri, ci avem nevoie să fim eliberaţi de însuși duhul lumii.
Lumea este un sistem, un cosmos. Satan a organizat lumea
într-un sistem bine închis, care include toate domeniile și aspectele
lucrurilor – politic, economic, cultural, social, și chiar religios. După
ce am fost mântuiţi, Domnul nu ne va elibera doar de lucrurile lumii,
ci ne va elibera chiar de duhul lumii; și cel mai puternic duh al lumii
se găsește în lumea religioasă.
Pavel era puternic adâncit în lumea religioasă a iudaismului. În
Filipeni 3, ne spune cum era adânc înrădăcinat în iudaism: a fost
circumcis a opta zi; născut israelit; din seminţia lui Beniamin; era fiul
unui fariseu; potrivit literei legii, era perfect; era superior celor din
vremea sa în ce privește râvna pentru Dumnezeu; și îi persecuta pe
creștini, crezând că ei erau impostorii, rebelii. Era adânc înrădăcinat
în acea lume religioasă; și totuși, Dumnezeu l-a eliberat de însuși
duhul ei. A spus: „le consider pe toate o pierdere” (Filipeni 3:8). Aceste
lucruri au fost preţioase pentru el; ele erau realizările lui; de aceste
lucruri era mândru; și acum le considera pe toate ca un gunoi, o
pierdere, ca pe niște lucruri de dispreţuit, datorită valorii deosebite a
cunoașterii lui Isus Cristos. Acel om a fost complet izbăvit de lumea
religioasă și adus în plinătatea lui Cristos.
Am fost noi eliberaţi de lume? Am fost noi eliberaţi de duhul
lumii? Am fost noi eliberaţi de lume ca sistem? Intrăm noi în plinătatea
lui Cristos, știind că valoarea deosebită a cunoașterii lui Cristos este
un câștig? Pe măsură ce mergi mai departe cu Domnul, ești continuu
separat de lume, și aceasta e o confirmare a ceea ce crucea a realizat
deja pentru tine. Din punct de vedere poziţional, crucea stă între noi
14
și lume. Din punctul de vedere al experienţei, observăm că uneori,
când lumea ne privește, mai are încă unele speranţe în privinţa
noastră; iar când noi privim către lume, mai avem încă unele dorinţe
după ea. Nu suntem morţi unul faţă de celălalt.

Eu nu mă voi lăuda decât cu crucea Domnului nostru

Isus Cristos, prin care lumea a fost răstignită faţă de mine,
și eu faţă de lume. (Galateni 6:14)

Pavel a spus, că atunci când privea spre lume, vedea că lumea era
moartă. Era răstignită; era moartă. El nu admira nimic din lume. În
același timp, când lumea îl privea pe Pavel, observa că el era mort. Cu
alte cuvinte, lumea a pierdut orice speranţă cu privire la el.
Mă întreb dacă lumea și-a pierdut cu adevărat orice speranţă
cu privire la noi, sau încă mai încearcă să ne ispitească, să ne atragă
înapoi, deoarece vede că mai este încă ceva din duhul ei înăuntrul
nostru. Privim noi lumea, cu adevărat, ca fiind moartă? Ne putem
noi lăuda în acest sens? Avem nevoie să ne întoarcem la cruce. Dacă
privim la cruce, vom primi revelaţie. Știţi, crucea este o revelaţie
măreaţă. Ea nu doar dezvăluie dragostea lui Dumnezeu și păcatele
noastre, ci ne dezvăluie, de asemenea, urâţenia, dușmănia lumii,
pentru că lumea l-a răstignit pe Domnul nostru Isus. Lumea strigă:
„Afară cu El, afară cu El! Răstignește-l!” Lumea L-a respins. Aceasta a
făcut ea, și face și acum cu Domnul nostru Isus. Dar noi, dacă vedem
crucea, dacă o cunoaștem, și dacă vedem că lumea este cea care L-a
răstignit pe Cristos, atunci, fraţi și surori, care este atitudinea noastră?
Mai putem noi iubi lumea? Și ne va mai iubi oare lumea dacă stăm cu
adevărat cu Cristos pe cruce?

Eliberarea

În al treilea rând, crucea ne vorbește despre eliberare. Când

începi să crești mai mult în Domnul, și ai și unele relaţii în legătură cu
lumea, observi că este ceva înăuntrul tău care te deranjează. Când am
fost mântuiţi, L-am auzit pe Domnul spunându-ne, „Păcatele îţi sunt
iertate; du-te și nu mai păcătui.” Cred că fiecare credincios a auzit asta.
15
Dacă ești cu adevărat mântuit, știi că Domnul ţi-a vorbit, spunându-
ţi că păcatele îţi sunt iertate; dar, mai mult, El a spus, „Du-te și nu
mai păcătui.” Adânc înăuntrul nostru, cunoaștem că nu ar trebui să
mai păcătuim, pentru că păcatele noastre L-au pironit pe Cristos
pe cruce; deci, cum să mai păcătuim? Nu mai vrem să păcătuim, și
încercăm să nu o mai facem. Dar după ce prima încântare a mântuirii
începe să pălească, descoperim că ceea ce nu vrem să facem, facem;
și ceea ce urâm, facem; iar ceea ce dorim să facem, nu putem face. În
duhul nostru, vrem să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, vrem să facem
voia Lui; totuși, descoperim că, în carnea noastră, nu este nimic bun.
În ceea ce privește voinţa noastră, vrem să facem voia lui Dumnezeu;
și totuși, în mădularele trupului nostru pare să fie o altă lege. Legea
păcatului și a morţii este așa de puternică, încât voinţa noastră nu-i
poate sta împotrivă. Pe măsură ce creștem în Domnul, cu cât vrem
să-I fim plăcuţi mai mult lui Dumnezeu, cu atât observăm că nu
suntem în stare să o facem. Cu cât vrem să facem mai mult voia
lui Dumnezeu, cu atât vedem mai mult că nu suntem capabili să o
facem. Dimpotrivă, facem lucrurile pe care știm că nu ar trebui să le
facem, și pe care nici nu vrem să le facem.
Înainte de a fi mântuiţi, când făceam lucrurile ce ne plăcea să le
facem, eram fericiţi, ne simţeam împliniţi. Era prezentă acolo plăcerea
păcatului. Dar după ce am fost mântuiţi, dacă ajungem să facem
iarăși un lucru din trecut, ne mai simţim noi fericiţi? Descoperim că
este dureros. Vedem că nu ne place să-l mai facem. Descoperim că
este oribil, este murdar.
Dragi fraţi și surori, nu este oare adevărat că păcatul nu este doar
o fapt, ci este un principiu? Păcatul locuiește în noi, în carnea noastră,
și conduce și domnește peste noi. Suntem neajutoraţi. Indiferent cât
de puternică este voinţa noastră, ea nu se poate împotrivi unei legi.
Legea este totdeauna mai puternică decât voinţa. Astfel, și noi vom
striga la fel ca Pavel în capitolul 7 din Romani: Ce om nenorocit sunt!
Cine mă va elibera din acest trup de moarte?! (versetul 24). Nu este
acesta strigătul nostru? Vrem să fim eliberaţi de acest principiu al
păcatului, de această putere a păcatului, și cât de mult ne zbatem!
Uneori se pare că putem învinge, dar, de cele mai multe ori, suntem
învinși. Viaţa noastră constă doar din suișuri și coborâșuri. Noi știm
16
că nu aceasta este viaţa pe care Dumnezeu vrea să o trăim. Dar ce să
facem?
Într-o zi, Duhul Sfânt ne conduce înapoi la cruce, iar crucea
începe să ne vorbească.

Ce vom spune atunci? Să rămânem în păcat ca să se

înmulţească harul? Nicidecum! Cum s-ar putea ca noi,
care am murit faţă de păcat, să continuăm să trăim în el?!
Sau oare nu știţi că toţi cei care aţi fost botezaţi în Cristos
Isus aţi fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci am fost
îngropaţi împreună cu El prin botezul în moarte, pentru
ca, așa cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui,
la fel să putem și noi să umblăm în înnoire de viață
(C2). Căci dacă am devenit uniţi cu El printr-o moarte
asemănătoare cu a Lui, vom fi uniţi cu El și printr-o
înviere asemănătoare cu a Lui. Noi știm că omul nostru
vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul
păcatului să fie lăsat fără putere, ca să nu mai fim sclavi
ai păcatului. (Romani 6:1-6)

Suntem conduși înapoi la cruce. Ești ignorant? Nu știi tu? Nu

ai fost tu botezat? Botezul însuţi îţi spune că ai murit împreună cu
Cristos. Ai fost îngropat împreună cu Cristos, și ești acum înviat cu
Cristos, astfel încât să poţi umbla în înnoirea vieţii. Prin moarte, ai
murit faţă de păcat, iar acum, trăind, ești viu faţă de Dumnezeu. Nu
știi tu asta? Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt te va conduce înapoi la cruce.
Nu este o altă cale de eliberare decât crucea. Noi putem încerca să ne
eliberăm pe noi înșine de sub puterea păcatului, la fel cum înainte
încercam din noi înșine să nu mai comitem multe păcate. Nu putem
face asta; soluţia este crucea.
Acolo, pe cruce, Domnul nostru Isus a murit nu doar ca Înlocuitor
al nostru, ci și ca Reprezentant al nostru. El nu numai că a murit
pentru noi, ci El a murit și în locul nostru nostru. Cu alte cuvinte,
atunci când Cristos a murit pe cruce, a luat întreaga rasă adamică,
omul cel vechi, cu El, și atunci când El a murit, omul cel vechi a murit
cu El și în El. Exprimându-mă mai personal, atunci când Cristos a
17
murit pe cruce, a purtat păcatele noastre în trupul Lui – păcatele tale,
păcatele mele – și acolo a îndurat pedeapsa pentru ele. A murit; Și-a
vărsat sângele pentru a mă ierta de păcate. Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu căci aceasta este un fapt; și eu cred în acest fapt. Păcatele
îmi sunt iertate. Dar crucea este mai mult decât atât: Cristos a murit
pe cruce și în locul nostru, nu numai pentru noi. El nu numai că a
purtat păcatele noastre, ci ne-a purtat și pe noi. Te-a luat pe tine, m-a
luat pe mine – omul cel vechi, rasa adamică – ne-a luat pe toţi în El.
Iar atunci când El a murit, s-a terminat cu rasa adamică. Omul cel
vechi este mort; tu și eu am murit în El. Acesta este un fapt împlinit
la cruce acum două mii de ani. Nu e nevoie să te răstignești pe tine
însuţi. Nu poţi să te răstignești pe tine însuţi, și nici nu e nevoie să o
faci, pentru că, în urmă cu două mii de ani, Dumnezeu a făcut acest
lucru pentru tine în Cristos Isus. Dumnezeu știe că nu este nimic bun
în tine sau în mine, că nu mai putem fi îndreptaţi sau îmbunătăţiţi.
Dacă am putea fi îmbunătăţiţi, Dumnezeu ar face acest lucru. Dar
El a văzut deja că nu mai putem fi reparaţi sau îmbunătăţiţi și a zis:
Gata cu vechea creaţie! Așa că, atunci când Cristos a murit pe cruce,
Dumnezeu a pus capăt vechii creaţii în Cristos; El a spus S-a terminat.
Cu mine și cu tine s-a terminat, acolo, pe cruce. Dumnezeu a făcut
acest lucru în Cristos Isus. Este un fapt împlinit, și tot ceea ce noi
trebuie să facem este să credem acest fapt.
Uneori, credincioșii găsesc că acest lucru este foarte dificil; la fel
cum înainte de a fi mântuiţi, ne era dificil să credem cum a putut
Cristos să moară pentru noi. Cum poate sângele Său să ne cureţe
de păcatele noastre? El a murit cu două mii de ani în urmă, iar eu
păcătuiesc astăzi. Cum a putut El să moară pentru noi cu două mii de
ani în urmă? Era foarte dificil. Căci, dacă încerci să pricepi cu mintea,
ţi se pare o nebunie, și vei pieri. Dar atunci când cuvântul crucii este
rostit inimii tale prin Duhul Sfânt, îl crezi, pur și simplu. Accepţi acel
fapt, și spui „Mulţumesc lui Dumnezeu, așa este”; și așa este. Tu ai
experimentat puterea lui Dumnezeu când ţi-a iertat păcatele, și, de
vreme ce ai această experienţă, ar trebui să fie mai ușor pentru tine,
și nu mai dificil. Același lucru este adevărat și în legătură cu faptul de
a fi mort în El. Dacă încă te lupţi cu păcatul, cu puterea păcatului, cu
ispitele, și cu toate aceste lucruri, oprește-te din luptă; crede numai.
18
Odihnește-te în faptul că, atunci când Cristos a murit, și tu ai murit.
Omul nostru cel vechi a fost răstignit: „Noi știm că omul nostru cel
vechi a fost răstignit împreună cu El...” (Romani 6:6).
Aceasta nu înseamnă că omul nostru cel vechi este răstignit
acum sau va fi răstignit, ci că a fost răstignit cu două mii de ani în
urmă. Este mort, cu adevărat mort. Ei bine, accepţi acest fapt? Dacă îl
accepţi, experimentezi puterea lui Dumnezeu de a te elibera, pentru
că Biblia spune că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu
El, astfel încât trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să
nu mai slujim păcatului.
Păcatul, ca principiu, domnește în carnea noastră. Păcatul este
stăpânul care conduce omul cel vechi. Omul cel vechi îi aparţine
păcatului, pentru că Adam a cedat păcatului în grădina Edenului.
Păcatul este stăpânul, omul ce vechi este administratorul, iar
trupul este slujitorul. Păcatul, fiind stăpânul, nu poate da ordine
direct trupului. Trebuie ca acestea să treacă pe la administrator, și
administratorul transmite acele ordine trupului, pentru a comite
păcatul. Ceea ce Dumnezeu a făcut a fost să izoleze păcatul, dar el
este tot acolo. Fraţi și surori, Dumnezeu nu îndepărtează păcatul de la
voi. Atât timp cât trăiţi, păcatul, ca principiu, locuiește acolo. Puterea
păcatului este acolo; păcatul nu moare. Dar tu mori. Cum suntem
noi eliberaţi de păcat? Nu învingându-l, ci murind faţă de el. Nu așa
se întâmplă, că rădăcina păcatului este eradicată, astfel încât păcatul
să nu mai existe. Nu; păcatul este tot acolo. Dar Dumnezeu a făcut o
lucrare minunată de a-l izola, pentru că omul cel vechi, care este între
păcat și trup, este mort. Astfel, atunci când păcatul încearcă să dea
ordine, nimeni nu le va prelua. Trupul și-a pierdut slujba și nu are
nimic de făcut. Trupul nostru era trupul păcatului. Aceasta era slujba
pe care trupul o făcea. Dar acum trupul nu mai are slujbă; nu mai are
nimic de făcut. Acesta este motivul pentru care Biblia spune să ne
supunem mădularele trupului nostru dreptăţii, înspre sfinţire (vezi
Romani 6:13). Trupul este acum re-angajat, dar sub un nou stăpân .
Așa stau lucrurile. Doar acceptă faptul; doar privește la cruce.
Ea îţi va vorbi. Și cuvântul pe care ţi-l va spune este: „Tu ai murit”.
Puterea devine atunci o realitate în viaţa ta, și ești eliberat de păcat.
Aceasta este eliberarea - este crucea. Crucea ne vorbește, și noi
19
suntem eliberaţi. Deci trebuie să stăm continuu, cu statornicie pe
terenul crucii; și, stând pe terenul crucii, descoperim că păcatul nu
are putere asupra noastră. Noi nu suntem sub păcat, ci sub harul lui
Dumnezeu.

Victoria

În al patrulea rând, crucea ne vorbește despre victorie. Pe

măsură ce Îl urmăm pe Domnul, cunoscând ceva despre iertarea
păcatelor, ceva din ce înseamnă a fi separat de lume, și începem să
experimentăm eliberarea de sub puterea păcatului, suntem puși în
faţa unui război spiritual. Există o lume nevăzută, la fel de reală ca
lumea văzută. De fapt, lumea nevăzută este chiar mai reală decât
cea văzută, pentru că lumea văzută este doar aparenţă, pe când
lumea nevăzută este realitatea. Deseori, după ce ai umblat un timp
cu Domnul, începi să realizezi că există o lume spirituală; o lume
invizibilă este deschisă spre tine, și te confrunţi cu dușmani. Este la
fel ca în Ţara Promisă, unde erau uriași, erau vrășmași. Noi nu luptăm
cu carnea și sângele, ci luptăm împotriva stăpânirilor, a autorităţilor,
a puterilor întunericului și a duhurilor rele care domnesc în locurile
cerești. Iată care este lupta noastră.
Deseori vrăjmașul va folosi lucruri, împrejurări sau chiar oameni.
Ei sunt, să spunem așa, agenţii vrăjmașului, dar el este, de fapt, în
spatele lor. Dacă atenţia noastră este concentrată asupra oamenilor,
purtăm o luptă greșită. Dacă atenţia noastră este îndreptată asupra
împrejurărilor, asupra lucrurilor sau evenimentelor, suntem înșelaţi.
Acesta este motivul pentru care, atât de des, intrăm în tot felul de
probleme și necazuri - din cauză că ochii noștri sunt aţintiţi asupra
persoanelor, lucrurilor sau împrejurărilor. Acestea nu sunt reale, ci în
spatele lor este dușmanul. Iar el e pornit să omoare, să ucidă, să înșele,
să atace, să ispitească și să acuze, pentru că el este acuzatorul fraţilor;
este un mincinos; este un ucigaș de la început; și el este marele
înșelător, ispititorul.
Dușmanul este prezent și folosește tot felul de mijloace, de căi
și de promisiuni, încercând să ne înșele, încercând să ne amăgească,
încercând să ne înfrângă, încercând să ne omoare. Din nefericire, noi
20
nu realizăm acest lucru. Privim la ce este vizibil. Ne gândim că fratele
cutare sau sora cutare este împotriva noastră. Ne gândim că mediul
în care suntem este prea rău, că trebuie să-l schimbăm, și atunci totul
va fi bine. Încercăm să scăpăm de una, de alta, încercăm să luptăm
împotriva acestor lucruri. Bătălia pe care o purtăm este greșită.
Trebuie să realizăm că vrăjmașul este în spatele acestor lucruri; și
scopul lui este să zădărnicească împlinirea planului lui Dumnezeu în
vieţile noastre, să ne împiedice să ajungem la plinătatea lui Cristos,
ca să intrăm în stăpânirea a tot ceea ce ne-a dat El. Asta încearcă
vrăjmașul să facă.
Un alt lucru pe care trebuie să-l ţinem minte este că, din
perspectiva omenească, dușmanul nostru este mai inteligent decât
noi. Este mai puternic decât suntem noi, pentru că el este un duh. Noi
nu-i putem ţine piept. Dacă încercăm prin noi înșine să ne luptăm
împotriva vrăjmașului – Satan, adversarul –, vom fi înfrânţi. Dar
mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru mesajul crucii! Înainte de
a merge la cruce, Domnul Isus a zis: „Acum are loc judecata acestei
lumi; acum va fi aruncat afară conducătorul aceste lumi.” (Ioan 12:31).
Pe cruce, El nu numai că Și-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor
noastre, nu numai că a fost răstignit în locul nostru pentru a ne elibera
de sub puterea păcatului, ci L-a învins pe arhanghel, pe dușman. A
dezbrăcat de putere stăpânirile și autorităţile, le-a făcut o priveliște
în mod public și le-a făcut de ocară prin cruce (vezi Coloseni 2:15).
Cu alte cuvinte, pe cruce Domnul Isus l-a învins pe vrăjmaș. El l-a
dezarmat pe omul cel tare; l-a legat pe omul cel tare; l-a alungat pe
omul cel tare; l-a pus pe omul cel tare sub picioarele Lui. Iar acea
victorie este decisivă; aceea victorie este deplină și finală.
Fraţi și surori, tot ce trebuie să facem este să privim la crucea de
pe Calvar. Tot ce trebuie să facem este să stăm pe acel teren mai înalt
al victoriei. Tot ceea ce trebuie să facem este să proclamăm victoria
asupra oamenilor, asupra împrejurărilor, asupra evenimentelor și
asupra lucrurilor. Și vom descoperi că, în Cristos Isus, prin crucea Lui,
câștigăm biruinţa asupra vrăjmașului. Noi nu ne confruntăm cu un
vrăjmaș care are supremaţie asupra noastră. De fapt, ne confruntăm
cu un dușman care se află într-o poziţie inferioară celei în care ne
aflăm noi. El este un vrăjmaș înfrânt. Tot ceea ce trebuie să facem
21
noi este să revendicăm biruinţa lui Cristos. Când vrăjmașul încearcă
să ne acuze, apelăm la sângele Mielului, și gura lui este închisă. Când
vrăjmașul încearcă să ne atace, alergăm la Calvar, la cruce, la cetatea
de scăpare, și suntem protejaţi. Când încearcă să ne asuprească,
revendicăm biruinţa lui Cristos, și duhul nostru este ridicat. Când
ești într-o situaţie în care dușmanul încearcă să te apese, revendică
victoria lui Cristos, și atmosfera va fi curăţită, iar tu vei te vei afla în
acea poziţie înălţată. Acesta este mesajul crucii. Nu încerca să te lupţi
cu vrăjmașul pe cont propriu. Este o nebunie. Ci, când ești faţă în faţă
cu el, confruntă-l cu crucea lui Cristos, și astfel vei avea victoria.
Acesta este mesajul crucii. Crucea este un fapt, iar acest fapt ne
vorbește despre îndreptăţire, separare, eliberare, și victorie. Cât de
mult am auzit noi? Cel care are urechi să audă ce zice bisericilor
Duhul. Să auzim glasul care răzbate din crucea Domnului nostru
Isus. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru crucea lui Cristos!
Să ne rugăm:

Iubite Tată ceresc, cât de mult Te lăudăm și Îţi

mulţumim pentru realitatea veșnică a crucii. Ea nu se
schimbă niciodată. Te lăudăm și Îţi mulţumim că ceea ce
crucea a împlinit este veșnic, neschimbător, permanent. Ne
rugăm să ne vorbească tuturor crucea. Dacă avem nevoie
de îndreptăţire, Doamne, vorbește-ne prin cruce. Dacă
avem nevoie de separare, vorbește-ne prin ea. Dacă avem
nevoie de eliberare, vorbește-ne prin ea; și dacă avem
nevoie de victorie, vorbește-ne prin ea. O, Doamne, noi ne
rugăm să ne ajuţi să ne întoarcem la cruce și să-L găsim
acolo pe Domnul nostru Isus. În numele Domnului nostru
Isus. Amin.

22
 Capitolul 2

CALEA CRUCII

Ioan 12:24-26 – Adevărat, adevărat vă spun că, dacă

bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne
singur, dar dacă moare, aduce mult rod. Cel ce-și iubește
viaţa o va pierde, dar cel ce-și urăște viaţa în lumea aceasta,
o va păstra pentru viaţa veșnică. Dacă îmi slujește cineva,
să mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul
Meu. Dacă-mi slujește cineva, Tatăl îl va onora.

Să ne rugăm:

Iubite Tată Ceresc, inimile noastre se înalţă către Tine

în închinare și laudă. Te lăudăm și Îţi mulţumim pentru
că știm că ești aici cu noi. Suntem în prezenţa Ta; și ne
încredem în Duhul Tău Sfânt ca să facă viu Cuvântul
Tău pentru inimile noastre, ca el să fie cu adevărat viaţă
și duh pentru noi, spre lauda slavei Tale. Încredinţăm
acest timp în mâinile Tale, și ne încredem în Tine ca să
faci lucrarea pe care Tu o dorești în fiecare dintre noi. În
numele Domnului nostru Isus. Amin.

Crucea nu este numai un fapt – ceva ce s-a întâmplat în istorie

odată pentru totdeauna –, ci este, de asemenea, o cale. Este o cale pe
care trebuie să umblăm în tot timpul vieţii noastre. Crucea nu este
numai o poartă spre viaţă, ci este și calea vieţii. Este un fapt istoric că
acum două mii de ani, o dată pentru totdeauna, Domnul nostru Isus
a mers la cruce. Dar știm, de asemenea, din Cuvântul lui Dumnezeu,
că Domnul nostru Isus este, în realitate, Mielul înjunghiat de la
întemeierea lumii. Chiar dacă actul răstignirii s-a petrecut la un
moment dat în timp, totuși, în ceea ce-L privește pe Domnul, el a
umblat pe calea crucii chiar de la întemeierea lumii.
23
 Pentru a cunoaște calea crucii, mai întâi trebuie să înţelegem care
este semnificaţia crucii. Care este semnificaţia supremă a crucii? Ce
este cu adevărat crucea? Pavel a spus: Nu ne predicăm pe noi înșine, ci
Îl predicăm pe Cristos și pe El răstignit (vezi 1 Corinteni 1:23). Există
două moduri în care putem privi punctul central al universului. Un
mod este a-l privi din perspectiva planului veșnic a lui Dumnezeu;
astfel, punctul central al universului nu este altul decât Isus Cristos
– Persoana Domnului nostru Isus, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului.
Și mai este un alt aspect al punctului central al universului. Văzut
din perspectiva răscumpărării, acest punct central este: „El răstignit”
– crucea. Crucea înseamnă El răstignit. Cu alte cuvinte, crucea nu
înseamnă că ceva exterior ţie, separat de tine, este dat la moarte.
Crucea este acolo unde persoana însăși este dată la moarte. Satan a
făcut o observaţie foarte adevărată când a spus: „Piele pentru piele!
Omul dă tot ce are pentru viaţa sa” (Iov 2:4). Și cât de adevărat este
acest lucru! Suntem gata să renunţăm la orice, dar nu la noi înșine.
Într-atâta vrem să ne salvăm pe noi înșine, încât suntem dispuși să
renunţăm la orice dacă astfel ne putem păstra pe noi înșine, și aici
apare pricina de poticnire a crucii. De ce se poticnesc oamenii în
cruce? Motivul este că ea ne cere însăși viaţa noastră. Este un lucru
îngrozitor, și din această cauză, în mod natural vom încerca să ocolim
crucea.

MIELUL ÎNJUNGHIAT

Domnul Isus a umblat pe calea crucii încă de la întemeierea

lumii. El a fost Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (vezi
Apocalipsa 13:8). Cred că trebuie să facem o distincţie aici. El nu
este Mielul înjunghiat înainte de întemeierea lumii, cum cântăm în
unele cântări. De fapt, niciodată, în Scriptură nu este exprimat așa.
El este Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii, pentru că, înainte
de întemeierea lumii, exista planul veșnic al lui Dumnezeu, care Îl
avea în vedere pe Fiul. Expresia „de la întemeierea lumii” este legată
de sfatul lui Dumnezeu, de planul Lui. Dumnezeu, știind că omul pe
care l-a creat va cădea, a luat măsuri, chiar înainte să creeze omul.
24
De la întemeierea lumii, El a pregătit deja o cale, iar această cale
era Mielul. Deci Mielul a fost înjunghiat de la întemeierea lumii, nu
înainte de întemeierea lumii.

CRUCEA ARĂTATĂ ÎN ÎNTRUPARE

S-a golit de Sine

La împlinirea vremii, Dumnezeu și-a trimis Fiul în această lume.

Această chestiune a întrupării este un pas uriaș făcut de Domnul Isus,
Fiul lui Dumnezeu, și anume acela de a lua calea crucii. În Filipeni 2
ni se vorbește despre Cel care este egal cu Dumnezeu, adică Fiul lui
Dumnezeu. El este egal cu Dumnezeu, și acest lucru nu era ceva ce El
a trebuit să apuce, pentru că asta este El. Aceasta este prerogativa Lui.
El este una cu Tatăl din veșnicie. Cu toate acestea s-a golit de Sine,
luând natura unui rob și făcându-Se asemenea oamenilor. Gândiţi-vă
la asta: El – fiind Dumnezeu, având chipul lui Dumnezeu – s-a golit
de Sine. Chipul aici înseamnă „realitatea interioară”. El are realitatea
interioară a lui Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu; și, fiind
Dumnezeu, El are totul pentru Sine Însuși. Dar, datorită dragostei
Lui pentru noi, S-a golit de Sine. Bineînţeles că nu S-a putut goli de
dumnezeirea Lui; acest lucru este imposibil. Chiar și atunci când era
pe pământ ca om, El a continuat să fie Dumnezeu. Dar S-a golit de
toată gloria, onoarea, măreţia de care era înconjurat în calitatea lui de
Dumnezeu. Și-a refuzat Lui Însuși toate aceste lucruri.

S-a lepădat de Sine

Are nevoie Dumnezeu să Se lepede de Sine Însuși? Poate

Dumnezeu să Se lepede de Sine Însuși? Pe de o parte, nu poate,
pentru că în 2 Timotei spune: Dacă suntem necredincioși, El rămâne
credincios, pentru că nu se poate nega pe Sine (2:13). Dumnezeu, fiind
Dumnezeu, Își este tot timpul credincios Lui Însuși. Așa că, într-un
anumit sens, nu se poate lepăda de Sine. Dar, pe de altă parte, datorită
dragostei Lui pentru noi, a fost gata să pună deoparte și să renunţe la
25
drepturile care I se cuvin pe drept, ca Dumnezeu. A fost gata să lase
toate aceste lucruri, și asta a însemnat să Se lepede de Sine.

A luat un chip de rob

Dumnezeu, fiind Dumnezeu, este suveran. El are toată autoritatea.

Noi nu avem niciun drept să-I cerem socoteală. El nu trebuie să
răspundă în faţa nimănui, pentru că El este Dumnezeu. Dar aici
Îl vedem pe Domnul Isus golindu-Se de Sine. A renunţat la toate
drepturile Lui și a luat un chip de rob. Oricât am fi de neînsemnaţi
ca fiinţe umane, avem, totuși, unele drepturi; și cât de des ne apărăm
aceste drepturi! Dar un rob este o persoană care care nu are absolut
niciun drept. Nu are nici măcar dreptul la viaţă. Gândiţi-vă la asta:
Fiul lui Dumnezeu, care are toată autoritatea, a renunţat la drepturile
Sale de Dumnezeu și a devenit un rob în realitate, nemaiavând niciun
drept, nici măcar la propria Lui viaţă. Ce golire! Aceasta este calea
crucii arătată prin întrupare.

OMUL DESĂVÂRȘIT

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Domnul Isus, fiind asemenea

oamenilor, a trăit pe acest pământ. Evanghelia după Ioan ne vorbește din
nou și din nou despre acest Om. De exemplu, în Ioan 5, Domnul Isus a
spus: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu pot face nimic de la Sine, ci
doar ceea ce-L vede pe Tatăl făcând” (v.19). Și, din nou, a spus: „Eu nu pot
face nimic de la Mine; Eu judec după cum aud, și judecata Mea este dreaptă,
pentru că nu caut să fac voia mea, ci voia Celui Ce M-a trimis” (v.30). În
Ioan 7, a spus: „Timpul Meu n-a sosit încă, dar vouă timpul vă este totdeauna
favorabil” (v.6). Ioan 8: „Eu ...nu fac nimic de la Mine Însumi, ci ... spun aceste
lucruri așa cum M-a învăţat Tatăl” (v.28). Iată un Om care S-a lepădat de
Sine în mod deplin. Cu siguranţă, ca fiinţă umană, ar fi putut face multe
lucruri, mai ales El, care era un Om perfect. Cu siguranţă că ar fi putut
spune multe lucruri, mult mai multe decât putem noi spune; dar El S-a
lepădat de Sine Însuși. A spus: Nu pot spune nimic; nu pot face nimic. Orice
spun este ceea ce am auzit. Orice fac, este ceea ce Tatăl Meu face.
26
 El a învins ispita

Credeţi că Domnul Isus, fiind un Om perfect, nu a fost ispitit

deloc? Ca Om, a fost cu siguranţă ispitit. Scriptura spune că a fost
ispitit în toate lucrurile, dar fără păcat (vezi Evrei 4:15). Domnul Isus
a fost ispitit de orice ispită prin care poate trece o fiinţă umană. El a
învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit (Evrei 5:8). Uneori,
ne gândim că Domnul Isus, deși era Om, era un Om desăvârșit și, cu
siguranţă, nu a trecut niciodată prin lucrurile prin care trecem noi.
Dar nu este adevărat. Când Domnul Isus a fost pe acest pământ, a fost
în întregime Om, și, fiind Om, a fost ispitit în toate lucrurile mult mai
mult decât suntem noi.
Înainte să-Și înceapă slujirea publică, după botezul Lui, a fost dus
de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavol; și, oh, cum a fost
ispitit! În cele trei ispite care sunt consemnate, a fost ispitit, ca Om,
pe plan fizic, mental, și spiritual. Pe plan fizic, El a flămânzit după
patruzeci de zile și nopţi de post; era natural să-I fie foame. Atunci
ispititorul a venit la El și I-a zis, „Acum Tu, fiind Fiul lui Dumnezeu,
poţi transforma piatra în pâine și astfel să-Ţi potolești foamea.” Dar
Domnul Isus S-a lepădat de Sine Însuși. Atunci Satan L-a dus într-un
loc înalt, pe streașina Templului, și I-a spus: „Dacă Te arunci jos, toţi
vor ști că ai venit din cer. Nu ai nevoie să mergi la cruce pentru a
fi încoronat.” Dar Domnul Isus S-a lepădat de Sine Însuși. Din nou,
El a fost dus pe un munte înalt, de unde I s-au arătat toate bogăţiile
lumii. Satan I-a zis: „Dacă mi te închini, toate acestea Ţi le voi da
Ţie.” Domnul a spus: „Pleacă, Satan. Numai Domnului Dumnezeului
Tău să I te închini.” (vezi Matei 4:1-11). A fost ispitit fizic, mental și
spiritual, dar a învins.

S-a lepădat de Sine din punct de vedere emoţional

Citind Evangheliile, observăm că pe tot parcursul vieţii Lui, ca

Om, Domnul S-a lepădat mereu de Sine. Și-a luat crucea în viaţa Lui
emoţională. Chiar dacă răstignirea s-a petrecut spre sfârșitul vieţii
Lui, umbra pe care crucea o arunca a fost foarte lungă. În timpul vieţii
Lui pământești, El a ales calea crucii; S-a lepădat de Sine și pe plan
27
emoţional. Când mama Lui, așteptându-se ca El să facă o minune,
a zis, „Nu mai este vin”, Domnul Isus a răspuns „Femeie ... nu mi-a
sosit încă ceasul” (Ioan 2:5). Când era ocupat cu slujirea, și rudele
Lui stăteau afară, a ajuns la El vestea că acestea voiau să-L vadă. Ce a
spus Domnul Isus? S-a uitat în jur și a spus: Cine sunt mama, fraţii și
surorile mele? Cei care fac voia lui Dumnezeu (vezi Matei 12:46-50).
Nici chiar fraţii Lui de trup nu L-au crezut și au spus: Nu te ascunde
în acest ţinut deluros. Du-Te la Ierusalim, în timpul Sărbătorii, ca să
Te arăţi poporului. Dar Domnul a răspuns, „Timpul Meu n-a sosit
încă” (vezi Ioan 7:1-8). Și din punct de vedere emoţional, Domnul
Isus S-a lepădat de Sine întotdeauna.

S-a lepădat de Sine din punct de vedere mental

Și pe plan mental s-a întâmplat același lucru. După ce mulţimile

au primit cele cinci pâini și cei doi pești și au fost săturate, au vrut să-
L facă Rege. Ce ispită a fost aceea! Chiar și ucenicii voiau ca Domnul
Isus să fie Rege, și El a trebuit să-i trimită de acolo. Apoi a împrăștiat
mulţimile, a mers pe munte și s-a rugat. Fraţi și surori, El a trecut
atunci, cu siguranţă, printr-un uriaș zbucium mental. Gândiţi-vă la
asta: ca fiinţă umană, ţi se dă posibilitatea să fii rege, și o refuzi!
Domnul Isus a spus un lucru foarte greu când a zis: Dacă beţi
sângele Meu și mâncaţi carnea Mea, aveţi viaţă veșnică în voi, și, în
ziua de pe urmă, Eu vă voi învia din morţi. Eu sunt pâinea din cer
(vezi Ioan 6:53-58). Când oamenii care fuseseră hrăniţi înainte și care
Îl urmau au auzit aceste cuvinte, au spus că această vorbire este prea
de tot. Nu numai mulţimea L-a părăsit, ci și mulţi din ucenicii Săi.
Domnul s-a întors spre cei doisprezece și a zis: „Și voi vreţi să plecaţi?
Dacă vreţi, puteţi să o faceţi” (vezi Ioan 6:67). Ce lepădare pe plan
mental!
Viaţa Domnului Isus împreună cu ucenicii Lui a fost una foarte
dificilă. De multe ori, când a încercat să le spună ceva ucenicilor Săi,
ei nu au auzit mesajul; L-au înţeles complet greșit. Aceasta era, cu
siguranţă, o limitare uriașă pentru Domnul Isus. Fără îndoială că S-a
simţit îngrădit pentru că ucenicii Lui nu Îl puteau înţelege. Fraţi și
surori, voi vreţi ca oamenii să vă înţeleagă. Dacă tot încercaţi acest
28
lucru, și ei continuă să vă răstălmăcească spusele, ce veţi crede? Vă
veţi simţi frustraţi până acolo, încât să vă retrageţi? Dar Domnul Isus
a fost cu cei doisprezece timp de trei ani, și nici chiar la sfârșit ei nu
L-au înţeles. Cât de răbdător a fost El cu ei. Cât de mult a trebuit El să
fi suferit pe plan mental!

S-a lepădat de voia Lui

În capitolul 12 al Evangheliei după Ioan, găsim niște greci care

voiau să-L vadă pe Domnul. Din perspectivă omenească am putea
spune că nu numai evreii, ci acum și grecii doreau să-L vadă. Acesta
trebuie să fi fost cel mai glorios timp al Lui. Dar Domnul Isus a spus:
Adevărat, adevărat vă spun că, dacă bobul de grâu care cade în pământ
nu moare, rămâne singur; dar dacă moare aduce mult rod (Ioan 12:
24). Apoi S-a tulburat foarte mult în sufletul Lui și a spus: Tată, dacă
este cu putinţă, fă să treacă pe lângă Mine acest ceas; dar tocmai pentru
acest ceas am venit. Tată, glorifică-Ţi Numele Tău (vezi Ioan 12-27).
Apoi a mers în grădina Ghetsimani cu cei unsprezece ucenici. I-a
lăsat pe opt în urmă și i-a luat cu El doar pe trei, cerându-le să vegheze
cu El un timp. Scriptura ne spune că era foarte întristat în sufletul Lui.
Era deprimat. Poate vă gândiţi că Domnul nostru nu a avut niciodată o
depresie, dar Biblia ne spune că era foarte întristat și că era deprimat. S-a
depărtat puţin și a spus: Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la
Mine paharul acesta; totuși nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu (vezi Matei
26:39). S-a lepădat de propria Lui voie pentru a face voia Tatălui.

CHEMAREA DE A-L URMA

Pe parcursul vieţii Lui, Domnul Isus S-a lepădat de Sine, mergând

pe calea crucii, și această cale s-a încheiat la Calvar. Acolo a fost
răstignit și a murit pentru noi. Acum El ne cheamă să Îl urmăm. El
a umblat pe calea crucii până când, în cele din urmă, a fost răstignit
acolo. Acum ne cheamă să îl urmăm. Diferenţa este că El a umblat
pe calea crucii și a sfârșit pe crucea de la Calvar; dar noi începem cu
crucea lui Cristos și apoi umblăm pe calea crucii.
29
 Fraţi și surori, nu vom putea niciodată să umblăm pe calea
crucii dacă nu am văzut, mai întâi, ce este crucea lui Cristos. Fără
a cunoaște semnificaţia crucii Domnului Isus, fără a primi mesajul
crucii lui Cristos, nu vom avea nici imboldul, nici puterea să
umblăm pe calea crucii. Este imposibil. Deci trebuie să ne începem
viaţa cu crucea Domnului Isus. Acolo cunoaștem că păcatele
noastre sunt iertate; acolo suntem despărţiţi de lume; acolo suntem
eliberaţi de puterea păcatului; acolo vedem victoria lui Cristos
asupra tuturor puterilor întunericului. Și numai după ce am primit
crucea lui Cristos în viaţa noastră, vom observa că, pe de o parte,
vom fi constrânși de dragostea lui Cristos și, pe de altă parte, vom fi
întăriţi prin puterea Duhului Sfânt. Doar atunci vom fi capabili să
umblăm pe calea crucii.

Căci dragostea lui Cristos ne constrânge, întrucât

suntem convinși că atunci când Unul a murit pentru toţi,
toţi au murit. El a murit pentru toţi, pentru ca cei vii să
nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel Ce a murit
și a fost înviat pentru ei. (2 Corinteni 5:14-15)

Începând cu crucea lui Cristos – constrânși de dragostea Lui,

întăriţi de puterea Lui –, ne vom lua și noi crucea noastră și-L vom
urma pe Domnul. Îmi aduc aminte că Dr. Andrew Murray a spus
odată: „Crucea lui Cristos ne poartă pe noi, pentru ca noi să putem
purta crucea noastră”. Cu alte cuvinte, puterea de a ne purta crucea
pentru a-L urma pe Domnul vine din crucea Domnului Isus.

SEMNIFICAŢIA PRIMORDIALĂ A CRUCII

Trebuie să fiu răstignit

Aș vrea să citesc ceva scris de Jessie Penn-Lewis, pentru că simt

că ea se exprimă într-un mod atât de frumos și de clar, cum eu nu aș
putea să o fac.

30
 „Vorbim despre Cruce și moartea faţă de păcat, după
cum este arătat în Romani 6; despre Cruce și moartea
faţă de lume, din Galateni 6; și, uneori, despre viaţa din
moarte asemeni „bobului de grâu”, descrisă în Ioan 12:
24. Dar putem să primim lumină despre toate aceste
aspecte ale Crucii și să experimentăm o măsură oarecare
de eliberare prin adevăr, și totuși să nu cunoaștem adânc,
adânc în fiinţa noastră lăuntrică, acea schimbare prin
care eul nu mai este punctul central – lucru despre
care vorbește apostolul în 2 Corinteni 5:14. Cu alte
cuvinte, este ceva care trebuie tratat, și care este mai
adânc decât „păcatul” sau „lumea”: este individualismul
– „ego-ul” – eul. A pătruns crucea până acolo? Acesta
este temelia vieţii interioare la care trebuie să coborâm
și să o cercetăm în lumina Crucii. În nici un alt mod
nu va putea Domnul să dea drumul, în noi, râurilor Lui
de apă vie, și nici noi nu vom putea fi duși în poziţia
de autoritate asupra puterilor întunericului; căci viaţa
eului este otrăvită în însăși sursa ei, prin natura căzută a
primului Adam.”

Fraţi și surori, acesta este semnificaţia primordială a crucii. Este

adevărat că, pe cruce, Domnul Isus a purtat păcatele noastre și le-a
îndepărtat. Este adevărat că, pe cruce, omul nostru cel vechi a fost
răstignit, și am fost eliberaţi de puterea păcatului din noi. Este, de
asemenea, adevărat că, prin cruce, am fost separaţi de lume. Lumea
ne va privi ca fiind morţi, și noi o vom privi ca moartă; acest lucru
este adevărat. Dar eul, persoana, este ceea ce trebuie să urăști. Nu este
ceva din afara ta. Este însăși viaţa ta, însuși sinele tău. Eul trebuie să
fiu răstignit pe cruce. Altfel nu cunoști ce este crucea.
Domnul a ilustrat aceasta cu bobul de grâu. Știm că El a intenţionat
să-Și aplice pilda, în primul rând, Lui Însuși, pentru că El este acel bob
de grâu care a căzut pe pământ și a murit. Dar principiul ni se aplică
tuturor. Dumnezeu folosește deseori lucruri naturale, lucruri de pe
acest pământ, pentru a ne ilustra lucrurile cerești, deoarece principiile
sunt aceleași. El a zis, „Un bob de grâu...”. Când privești bobul de grâu,
31
observi că are o coajă frumoasă, dar acea coajă este tare. Viaţa grâului
este închisă în interiorul acelei coji, și, chiar dacă ai pune bobul pe
birou, după o sută de ani ar fi tot acolo. Viaţa din acea coajă este încă
prezentă, dar este doar acel singur bob de grâu acolo. Pentru a se
reproduce sau înmulţi, acel bob de grâu trebuie să cadă din spic și să
fie îngropat în pământ, în întuneric. Coaja exterioară se va deteriora,
va fi distrusă. Dar viaţa va începe să răsară din pământ, și bobul va
aduce roadă - unul o sută, unul șaizeci și unul treizeci.
Bineînţeles că aceasta se referă la Domnul Isus Însuși, pentru că,
înainte de a fi mântuiţi, cu toţii eram neghină, buruieni. Eram un
nimic. Aveam înfăţișarea grâului – buni de mâncat – dar, de fapt, nu
eram decât buruieni. Însă, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Cristos
Isus este cel dintâi bob de grâu. El a căzut din ceruri pe pământ, și,
de pe pământ, sub pământ. A murit, a fost îngropat, dar înviat; și, în
înviere, Și-a dat viaţa Lui multora dintre noi. Astăzi avem acea viaţă
a grâului înăuntrul nostru. Avem viaţa veșnică în noi. Avem viaţa
Duhului în noi. Avem viaţa lui Dumnezeu în noi. Îl avem pe Cristos
în noi. Înăuntrul nostru este viaţă – viaţa bobului de grâu, viaţa lui
Cristos, viaţa spirituală. Este în noi, în duhul nostru. Dar în exteriorul
acestei vieţi este coaja.

Viaţa sufletului

Ce este coaja? Coaja este sufletul nostru. Fiindcă duhul este în

suflet, viaţa duhului este închisă de viaţa sufletului. Înăuntrul nostru
este viaţa duhului, viaţa lui Cristos, viaţa veșnică, viaţa din belșug,
plinătatea vieţii; dar este închisă de viaţa sufletului nostru. Atâta timp
cât va rămâne închisă de viaţa sufletului nostru, această viaţă a duhului
nu are nicio șansă să dea lăstari, să producă multe boabe. Un lucru
trebuie să reţinem: nu sufletul este cel care moare, ci viaţa sufletului
este cea care moare. Uneori, oamenii cred că trebuie să lăsăm sufletul
să moară; dar sufletul este un organ creat de Dumnezeu, și este una din
cele mai importante părţi ale omului, pentru că omul este numit suflet.
Sufletul ne dă personalitatea noastră. Putem gândi, putem simţi, putem
lua decizii, putem raţiona, putem alege. Asta reprezintă personalitatea
noastră. Cu alte cuvinte, sufletul este persoana. Nu sufletul trebuie să
32
fie distrus; nu sufletul trebuie să fie răstignit și dat la o parte, astfel încât
să devenim persoane fără suflet. Nu aceasta este voia lui Dumnezeu.
Viaţa sufletului este cea care moare.
Ce este viaţa sufletului? Viaţa sufletului este sinele – eul, acea
natură căzută. Domnul Isus a spus: Cel care își iubește viaţa o va
pierde, dar cel care își pierde viaţa de dragul Meu o va câștiga pentru
veșnicie (vezi Luca 9:24). Cuvântul viaţă de aici este același cuvânt
ca și cel pentru suflet. Este viaţa sufletului – sinele, eul, omul căzut,
ego-ul, individualismul. Dacă îţi iubești viaţa sufletului, o vei pierde.
Dacă încerci să-ţi satisfaci sau să-ţi împlinești viaţa sufletului – eul tău,
sinele tău –, atunci o vei pierde. Dar dacă ești gata să o pierzi – adică
să nu-i împlinești dorinţele – de dragul lui Cristos, o vei câștiga pentru
veșnicie.
Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze (Ioan 12:26). El ne cheamă
să umblăm pe calea crucii. Asta nu se referă la a fi eliberaţi de sub
puterea păcatului; nici nu se referă numai la a învinge ispitele care vin
din exterior; ci se referă la a muri faţă de noi înșine. Este posibil să fi
experimentat iertarea; este posibil să fi experimentat separarea; chiar
eliberare, într-o anumită măsură; sau uneori victoria. Dar dacă acest eu
nu este dat în moarte, viaţa lui Cristos nu are nicio cale să se reverse
asemenea unor râuri de apă vie. Aceasta nu se referă la a fi mort faţă de
păcat, ci se referă la a fi mort faţă de eu.
Cât de mult a lucrat crucea, cu adevărat, în vieţile noastre? Fraţi și
surori, problema noastră, rădăcina problemei este aici – și nu numai
în mod individual, ci și corporativ. Într-o zi, și noi, ca și Iov, trebuie să
spunem că ne e scârbă de noi înșine. Iov era un om desăvârșit. Chiar
Dumnezeu l-a putut provoca pe Satan cu privire la Iov spunând: L-ai
văzut, l-ai observat pe Iov? (Iov 1:8). Cu siguranţă că Satan o făcuse. Iov
era un om desăvârșit, drept; și totuși, eul lui era atât de puternic! Era
drept în ochii lui, și dreptatea lui proprie era foarte puternică. Tot ce-i
aparţinea i-a putut fi luat; toţi copiii lui au putut să-i fie luaţi; soţia lui
nu l-a putut ispiti; nici prietenii lui nu l-au putut învinge cu argumente.
Iov era un om desăvârșit, puternic, având dreptatea lui proprie - dar
totul era eu! Apoi Dumnezeu i S-a descoperit pe Sine lui Iov, și acesta
a spus : Am auzit despre Tine înainte, dar acum Te văd. Mă pocăiesc în
praf și cenușă; mi-e scârbă de mine (vezi Iov 42:5-6).
33
 Fraţi și surori, dacă aveţi un eu frumos, un eu drept, nu vă veţi
lăuda cu voi înșivă? Nu vă veţi gândi că tocmai aceasta este viaţa?
Dar dacă nu este viaţa lui Cristos, atunci este propria voastră viaţă;
și ea trebuie dată în moarte. Altfel nu este nicio speranţă. Avem
nevoie de descoperire de la Dumnezeu, o descoperire cu privire la
sinele nostru. Avem nevoie de o astfel de descoperire, încât, atunci
când vom privi la noi înșine, să ne fie teamă de noi înșine; să ne fie
scârbă de noi înșine; să ne urâm pe noi înșine. Și doar sub o astfel de
lumină suntem gata să murim zilnic. După cum a spus Pavel: Purtăm
în trupul nostru omorârea lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se arate
spre alţi oameni. Aceasta este crucea.
Problema principală cu credincioșii de astăzi, în special cu
credincioșii care Îl caută cu adevărat pe Domnul, este această
chestiune a sinelui – acel sine drept, desăvârșit, bun. Aceasta este coaja
tare. Nu ai fost niciodată zdrobit. Nu sunt crăpături, nu sunt răni, nu
sunt cicatrici. Ești desăvârșit, și de aceea nici Dumnezeu nu Se poate
apropia de tine. Se poate că viaţa lui Dumnezeu este în tine, dar este
închisă. Cât de mult avem nevoie de lucrarea crucii în vieţile noastre!
Această viaţa a sufletului trebuie pierdută de dragul lui Cristos.

VIAŢA SUFLETULUI TREBUIE TRATATĂ

Unii oameni sunt puternici în latura emoţională a vieţii sufletului

lor. Pentru alţii puterea stă în latura intelectuală, iar pentru unii
oameni viaţa sufletului lor poate fi puternică în domeniul voinţei.
Fiecare om e altfel. Combinaţiile sunt diferite. Dacă ești puternic în
ce privește viaţa emoţională, atunci în acest domeniu Domnul te va
trata foarte drastic; dacă ești puternic în latura intelectuală, atunci de
aceasta se va ocupa Domnul în mod special; iar dacă ești puternic în
partea voinţei, atunci acolo ai nevoie să fii tratat – până când eul este
dat morţii; până când nu eu, ci Cristos este Cel care trăiește în mine.

Viaţa emoţională

În Matei 10, Domnul Isus a spus: Dacă îţi iubești tatăl sau mama
mai mult decât pe Mine, nu poţi fi ucenicul Meu; dacă îţi iubești fratele
34
sau sora sau chiar viaţa ta, mai mult decât pe Mine, nu poţi fi ucenicul
Meu; dacă îţi iubești viaţa o vei pierde; dacă ţi-o pierzi de dragul Meu,
o vei câștiga pentru veșnicie (vezi v.37-39). Dragostea pentru tatăl și
mama noastră, fratele și sora noastră, copiii noștri, soţia sau soţul
nostru, sau pentru propria noastră viaţă este naturală. În Romani
capitolul 1, unul din păcatele înșirate acolo este acesta:„fără afecţiune
naturală”. Acesta este un păcat. Dacă nu îţi iubești tatăl și mama sau
fratele și sora, acesta este un păcat. Aceasta este afecţiunea naturală.
Dar aici nu este nicidecum vorba de păcat, ci de ceea ce este natural.
Domnul a spus: „Dacă îţi iubești mama sau tatăl mai mult decât pe
Mine, nu poţi fi ucenicul Meu”. Viaţa noastră emoţională trebuie
tratată. Când îi iubești pe cei de lângă tine, pe cei aproape de tine,
ești satisfăcut în sufletul tău. Simţi o împlinire în sufletul tău. Te simţi
fericit, te simţi împlinit. Dar când chemarea Domnului și chemarea
celor care îţi sunt apropiaţi intră în conflict una cu alta, aceasta este
crucea; și acesta este momentul când trebuie să-L iubești pe Domnul
mai mult decât pe oricine altcineva, mai mult decât orice relaţie.
Deseori, nu putem umbla bine pe calea Domnului, și aceasta
pentru că viaţa noastră emoţională nu a fost tratată. Suntem legaţi
de sentimente umane, de relaţii umane, și aceasta va bloca viaţa
lui Cristos din noi. Viaţa noastră emoţională trebuie să fie frântă,
zdrobită. Oare asta înseamnă că, din această pricină, nu ne vom
mai iubi părinţii, că nu ne vom mai iubi fraţii și surorile? Nu; dar
vom fi eliberaţi de dragostea egoistă și vom dobândi o dragoste
altruistă. Vom fi eliberaţi de dragostea naturală și vom dobândi o
dragoste spirituală. Îi vom iubi pe ai noștri chiar mai mult, și conform
gândului lui Dumnezeu. Relaţii de familie, prietenii, relaţii sociale –
toate acestea, care au o legătură cu viaţa noastră emoţională, trebuie
să meargă la cruce.

Viaţa intelectuală

Când Domnul Isus a început să dezvăluie faptul că trebuia să

meargă la cruce, să moară și a treia zi să fie înviat din morţi, Petru,
motivat de intenţii bune, L-a apucat pe Domnul și I-a spus: Nu,
Doamne, fii bun cu Tine Însuţi, ai grijă de Tine; nu face asta! Dar
35
Domnul i-a răspuns: Ești o piatră de poticnire pentru Mine, pentru
că tu te gândești la lucrurile oamenilor, nu la lucrurile lui Dumnezeu
(vezi Matei 16:21-23). Mintea noastră, viaţa intelectuală a vieţii
sufletelor noastre trebuie să fie tratată. Încă din Grădina Edenului,
mintea omului a fost înșelată. Satan a construit o fortăreaţă în minţile
noastre, și cât de mare nevoie avem să fim eliberaţi de ea! Credem că
suntem pricepuţi; credem că știm totul; și cel mai greu moare opinia
noastră. Cu toţii avem părerile noastre, și credem că părerea noastră
este cea mai bună. Ne simţim foarte jigniţi când oamenii dispreţuiesc
sau nesocotesc părerea noastră. Mai bine am muri decât să renunţăm
la opinia noastră; dar aceasta trebuie să fie dată în moarte.
Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea să avem o minte bună.
De fapt, El vrea să avem o minte înnoită; cu o minte înnoită, putem
gândi mult mai clar. Prin urmare, dacă vrei să gândești drept, trebuie
să ai o minte înnoită, și atunci vei putea discerne, vei fi capabil să
vezi ce este de la Dumnezeu și ce nu este de la Dumnezeu. El dorește
să avem o minte bună, dar nu o vom avea până când nu am adus la
cruce mintea veche, dominată de eu.

Viaţa voliţională

Același lucru este adevărat și în privinţa voinţei noastre. Unii

oameni au o voinţă foarte puternică; nu-i poţi clătina. Niciun argument
nu-i poate mișca; niciun sentiment nu-i poate mișca; nici lacrimile nu-i
pot mișca. Sunt tari ca fierul. Desigur, nu înseamnă că Dumnezeu nu
dorește ca noi să avem voinţă. El a creat-o. De fapt, o voinţă pasivă este
foarte periculoasă. Dar El vrea o voinţă care a fost zdrobită, o voinţă
care merge la cruce, o voinţă care este capabilă să voiască voia lui
Dumnezeu – nu voia mea, ci voia Ta să se facă.
Fraţi și surori, am fost noi trataţi într-un asemenea mod? Toate
tratamentele de dinainte au fost, cumva, în afara ta; dacă viaţa
sufletului tău - sinele, eul - nu a fost tratată, crucea nu s-a imprimat
cu adevărat în tine. Ești tot tu însuţi. Domnul Isus a spus, „Leapădă-te
de tine însuţi, ia-ţi crucea și urmează-Mă.” Ce este lepădarea de sine?
Cum putem noi să ne lepădăm de noi înșine? „Nu te cunosc” - aceasta
înseamnă lepădarea de sine. Petru s-a lepădat, dar s-a lepădat de
36
persoana greșită. Ar fi trebuit să se fi lepădat de sine, dar s-a lepădat
de Cristos. Și aceasta este ceea ce facem mereu. Știm ce este lepădarea:
„Nu te cunosc. Nu am nicio obligaţie să te urmez, să fac voia ta.”
Lepădarea de sine ţine de disponibilitatea noastră. Când suntem
constrânși de dragostea lui Cristos, suntem gata să ne lepădăm de noi
înșine. Când ni se arată urâţenia noastră proprie, suntem gata să ne
lepădăm de noi înșine. Dacă te vezi pe tine însuţi ca fiind bun, nu te
vei lepăda niciodată de tine însuţi. Avem nevoie de descoperire. Avem
nevoie ca dragostea lui Cristos să ne constrângă, pentru a ne face gata
să ne lepădăm de noi înșine. Aceasta este o chestiune ce ţine de voinţa
noastră. După ce suntem gata să ne lepădăm de noi înșine, Domnul ne
spune: Ia-ţi crucea și urmează-Mă!
Fraţi și surori, nu trebuie să vă făuriţi o cruce pentru voi înșivă, și
nici pentru alţii. Atunci când sunteţi gata să vă lepădaţi de voi înșivă,
Duhul Sfânt va pregăti pentru voi cruci pe care să le luaţi și să le purtaţi.
El va face aceasta. El va pregăti împrejurările – poate prin oameni, prin
mediul în care sunteţi, prin lucruri, prin evenimente. El va pregăti cruci
pe care să le purtaţi. Și toate aceste cruci sunt cu un singur scop: să vă
pună pe cruce. Acesta este singurul mod prin care râurile de apă vie
vor fi eliberate din voi; aceasta este singura cale prin care ajungeţi să
cunoașteţi autoritatea lui Cristos asupra tuturor puterilor întunericului.
În fine, crucea trebuie să lucreze și în domeniul puterii noastre naturale.
Cât de des încercăm să-L slujim pe Dumnezeu prin puterea noastră
naturală. Trebuie să ajungem, să vedem că nu este prin tărie, nici prin
putere, ci prin Duhul Său (vezi Zaharia 4:6). Aceasta este calea crucii; și
nu este doar o săritură, un salt, ci este o umblare pas cu pas. Trebuie să
umblăm pe calea crucii, pentru că această cale ne duce în glorie.
Să ne rugăm:

Iubite Tată ceresc, Tu ne-ai arătat calea crucii, unde

eul trebuie să fie crucificat. Doamne, fie ca dragostea Ta să
ne constrângă, ca să fim gata să ne lepădăm de noi înșine,
să nu ne încredem în noi înșine, să ne fie scârbă de noi
înșine, să ne urâm pe noi înșine, să dorim să fim eliberaţi
de noi înșine, ca astfel să ne luăm crucea și să Te urmăm
pe Tine. În numele Domnului nostru Isus. Amin.
37
 Capitolul 3

DUHUL CRUCII

Matei 5:3-12 - Ferice de cei săraci în duh, căci a lor

este Împărăţia Cerurilor. Ferice de cei îndureraţi, căci ei
vor fi mângâiaţi. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni
pământul. Ferice de cei flămânzi și însetaţi după dreptate,
căci ei vor fi săturaţi. Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea
parte de milă. Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor
vedea pe Dumnezeu. Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor
fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Ferice de cei persecutaţi din
pricina dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor. Ferice
de voi când oamenii vă insultă, vă persecută și spun tot
felul de lucruri rele, minţind împotriva voastră, din pricina
Mea. Bucuraţi-vă și veseliţi-vă,, pentru că răsplata voastră
este mare în ceruri; căci tot așa i-au persecutat și pe profeţii
dinaintea voastră.

Crucea nu este numai un fapt; nu este numai un tratament care

ni se aplică; nu este numai o cale pe care putem umbla, ci crucea este
duh. Dacă duhul crucii nu coboară peste noi, nu am pătruns încă
semnificaţia crucii. Am citit o carte, scrisă de Gordon Watt, cu titlul
Menirea crucii; în capitolul Tiparul crucii el spune:

Domnul Isus Cristos are o singură matriţă pentru a

produce caracterul creștin, iar acesta este crucea. Tu și eu
nu putem să ajungem la ţintă decât în același mod în care
El a ajuns, iar crucea este matriţa în care pune pe fiecare
creștin care vrea să-L arate pe El aici și să domnească cu El
în veacul viitor.

Când cunoaștem cu adevărat crucea, ea va forma în noi un

caracter, pe care am putea să-l numim duhul crucii. Vom fi cunoscuţi
38
ca oameni care au acel duh. Acesta va deveni însuși caracterul nostru.
Duhul crucii înseamnă mai mult decât o simplă înţelegere a unor
lucruri, o intrare în posesia a ceva, rezolvarea unei anumite situaţii,
sau chiar o predare. El devine viaţă, un stil de viaţă, un principiu
al vieţii; Devine, într-un mod supranatural, natural nouă, în toate
acţiunile și reacţiile noastre. Ne scoate în evidenţă ca fiind astfel de
oameni. Acesta este duhul crucii.

DUHUL MIELULUI

Domnul Isus este numit Mielul înjunghiat de la întemeierea

lumii. Mielul lui Dumnezeu a devenit Numele Lui, titlul Lui. De la
întemeierea lumii, El este Mielul înjunghiat. Când a fost pe pământ, a
fost numit Mielul lui Dumnezeu și, ca Miel al lui Dumnezeu, a mers
la cruce și acolo a murit pentru noi. După ce a înviat, i-a arătat lui
Toma rănile Lui; după ce a fost înălţat, Îl găsim pe Mielul înjunghiat
în mijlocul tronului. Domnul Isus are, în El, duhul Mielului, și duhul
Mielului este duhul crucii. De aceea, noi, care Îl urmăm pe Miel,
trebuie să fim însemnaţi cu același duh.
Epistola către credincioșii galateni a fost, pentru apostolul
Pavel, o scrisoare foarte dificil de scris, dar a încheiat-o cu aceste
cuvinte: În rest, nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port în
trupul meu semnele lui Isus! (Galateni 6:17). În viaţa apostolului
Pavel erau semnele Domnului Isus. Aceasta este provocarea pentru
fiecare dintre noi. Este posibil să fi auzit mesajul crucii. Este posibil
să fi experimentat ceva din ceea ce crucea a realizat pentru noi. Este
posibil să cunoaștem iertarea, este posibil să cunoaștem separarea,
este posibil să cunoaștem eliberarea și este posibil chiar să cunoaștem
ceva din victoria crucii. Se poate chiar să și umblăm, cumva, pe
calea crucii și să cunoaștem ceva din tratamentul aplicat vieţii
eului, sinelui. Dar nu este vorba doar de un tratament, o predare, o
experienţă din când în când. Crucea presupune că noi suntem astfel
modelaţi de ea, încât suntem recunoscuţi drept oameni ai crucii. Cu
alte cuvinte, avem duhul Mielului cu noi tot timpul. Aceasta este
semnificaţia crucii.
39
 ȘAPTE CUVINTE ROSTITE PE CRUCE

Cred că cea mai bună ilustrare a acestui lucru se află în cele

șapte cuvinte rostite de Domnul Isus când a fost pe cruce, căci știm
că cuvintele sunt cu adevărat niște ferestre deschise spre interiorul
omului. Prin aceste șapte cuvinte pe care le-a rostit pe cruce, Domnul
Isus ne-a dezvăluit duhul de care era însufleţit, și, prin aceasta, putem
înţelege ceva din ce este duhul crucii.

Duhul de iertare

Bineînţeles, primul cuvânt pe care Domnul nostru Isus l-a spus

pe cruce se găsește în Luca 23:34:

Isus zicea: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!

El a fost pironit pe cruce și înălţat pentru a muri. Primul cuvânt

pe care El L-a rostit a fost: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac. Gândiţi-vă la
acele circumstanţe. Oamenii care L-au pironit pe cruce au înconjurat
crucea bătându-și joc de El, insultându-L, ridiculizându-L, râzând de
El. În aceste împrejurări, dintr-o dată, Domnul nostru Isus a început
să Se roage: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac. Ce duh diferit este acesta!
Nu era nici urmă de amărăciune, era doar dragoste.
Domnul Isus avea tot dreptul să-I ceară Tatălui să-L răzbune, să
aducă judecată asupra lumii. Dar în loc să ceară răzbunare, El a cerut
Tatălui să ierte. S-a putut ruga astfel, deoarece, acolo pe cruce, S-a
oferit pe Sine Însuși ca înlocuitor al nostru. Dumnezeu este drept, și
dreptatea Lui trebuie să fie satisfăcută. Dumnezeu nu poate ierta fără
ca dreptatea Lui să fie satisfăcută. Dar Domnul Isus, pentru că S-a
adus pe Sine Însuși ca jertfă pentru păcat, a avut dreptul să roage în
acest mod – Tată, iartă – și rugăciunea Lui a fost ascultată.
Care este duhul crucii? Duhul crucii este dragostea care iartă.
Din ziua în care Domnul Isus a fost răstignit, pe tot parcursul istoriei
Bisericii, de la primul martir creștin, Ștefan, până în timpul nostru,
ultimul strigăt al martirilor a fost întotdeauna acesta: „Nu le ţine în
seamă păcatul acesta; iartă”. Duhul iertării este însuși duhul crucii.
40
 Marea noastră problemă astăzi, în biserică, este lipsa duhului
iertării. Dacă noi, ca popor al lui Dumnezeu, putem păstra o
anumită distanţă între noi, atunci putem fi buni, blânzi, și politicoși,
dar Dumnezeu ne-a pus să fim foarte aproape unii de alţii; lucrăm
împreună, slujim împreună, ne închinăm împreună. Și pentru că
suntem atât de aproape unii de alţii, ne cunoaștem mai bine și ne
călcăm unii pe alţii mai mult. Așadar, este inevitabil ca în mijlocul
poporului lui Dumnezeu să nu apară multe prilejuri pentru a ne jigni
unii pe alţii. Când astfel de lucruri se întâmplă, de ce duh suntem
însufleţiţi? De un duh de răzbunare pe fraţii și surorile noastre?
Sau Îi cerem atunci Tatălui să-i ierte? Un duh neiertător împiedică
binecuvântarea Domnului nu numai peste persoana în cauză, ci peste
întreaga biserică. Dacă suntem dintre cei care-L urmează pe Miel,
avem noi un astfel de duh al iertării? Indiferent cât de mult ne-ar jigni
fraţii și surorile noastre – iar aceste jigniri pot fi foarte reale, și noi
putem fi răniţi adânc –, dacă privim la Miel, dacă cunoaștem duhul
crucii, nu putem face nimic altceva decât să iertăm.
Vă aduceţi aminte de Petru. El era un om foarte deschis – direct,
necizelat, dur. Într-o zi a venit la Domnul și I-a spus: Fratele meu
m-a jignit de șapte ori, și l-am iertat (vezi Matei 18:21). Acest lucru
era foarte dificil pentru Petru, de aceea l-a perceput ca pe o mare
realizare a lui. Dar după ce și-a iertat fratele de șapte ori, a simţit că
nu mai era logic să-l ierte și a opta oară. Așa că a venit la Domnul și a
întrebat: Este destul? Domnul i-a răspuns, „Eu nu îţi zic până la șapte
ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18:22). Aceasta nu
înseamnă că numeri și înmulţești; ci înseamnă că, pur și simplu, uiţi.
Ierţi de atât de multe ori, încât nu mai numeri; nu îţi mai amintești.
Cu alte cuvinte ierţi, ierţi, ierţi și ierţi.
Uneori ceea ce Domnul spune nu pătrunde în inima noastră, și
ne gândim: „Nu e logic”. Așa că Domnul a folosit o pildă: Un stăpân
avea robi, iar unul dintre ei îi datora zece mii de talanţi. Nu știu cum
a acumulat această datorie, dar nu ar fi putut niciodată să o plătească.
Robul s-a rugat să se îndure de el, și stăpânul l-a iertat. Când a plecat
din prezenţa stăpânului, s-a întâlnit cu un rob ca și el, care îi datora
puţin - doar o sută de dinari - adică plata pentru o sută de zile. I-a
spus: „Plătește; altfel vei merge la închisoare.” Așa că l-a aruncat la
41
închisoare. Stăpânul a auzit despre asta și a spus, „Dacă eu ţi-am
iertat atât de mult, nu ar fi trebuit să-ţi ierţi și tu fratele?” (vezi Matei
18:24-33).
Fraţi și surori, nu este oare adevărat că, dacă am realiza cât
de mult ni s-a iertat, am vedea că noi suntem acei oameni care-I
datorează Domnului zece mii de talanţi? Chiar dacă ne-am vinde
pe noi înșine, familiile noastre, totul, nu ne-am putea plăti datoria.
Ne depășește; și totuși, Domnul Isus, în marea Sa îndurare, Îi cere
Tatălui să ne ierte. Ni s-a iertat mult; nu ar trebui și noi să-i iertăm
pe cei ce ne jignesc? Acesta este duhul crucii. Suntem noi un popor
caracterizat de un astfel de duh?
Avem o memorie grozavă! Binele pe care ni-l fac alţii îl uităm în
totalitate; dar dacă fratele sau sora noastră ne face, doar o dată, un
lucru mic care ne rănește, nu putem uita, nu putem ierta. Rămâne
permanent acolo. De fiecare dată când îl vedem pe fratele sau pe sora
respectivă, este ceva care se tulbură în noi. Un duh de neiertare, un
duh de amărăciune este ceea ce ne împiedică să creștem cum trebuie
în Domnul. Acesta este motivul pentru care apar atâtea probleme
în biserică: frate cu frate, soră cu soră, fraţi cu surori - nu pot avea
același gând, același duh, aceeași dragoste. Reţineţi aceasta: Duhul
crucii este duhul iertării.

Duhul de har

Al doilea cuvânt pe care Domnul l-a rostit pe cruce se găsește în

Luca 23:43:

Și Isus i-a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi

cu Mine în rai!

Domnul Isus a fost răstignit între doi tâlhari. La început,

amândoi tâlharii erau oameni răi, și chiar când au fost răstigniţi pe
cruce, Îl batjocoreau și Îl ridiculizau pe Domnul Isus. Dar ceva s-a
întâmplat. Când unul dintre acești tâlhari a auzit rugăciunea rostită
de Domnul Isus către Tatăl – Tată, iartă-i căci nu știu ce fac – mă
întreb dacă această rugăciune nu a atins inima tâlharului. El a fost
42
profund mișcat și judecat. Știa că urma să moară, pentru că merita
acest lucru, dar acel Om era nevinovat; nu făcuse nimic rău. Cumva,
Duhul Domnului i-a deschis mintea, și ce lumină i-a dat Duhul lui
Dumnezeu chiar la sfârșitul vieţii lui! S-a întors spre Domnul și a
spus: Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!
(vezi v.42). Nu este acest lucru minunat? Acolo era un om răstignit;
și totuși tâlharul a spus, „Adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în
împărăţia Ta”. El a crezut că acest Om care era răstignit era într-
adevăr Regele. Chiar dacă El era răstignit, totuși împărăţia Lui va
veni; și tâlharul I-a cerut să-și aducă aminte de el. Domnul Isus i-a
spus: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai. Nu în viitor
– nu trebuie să aștepţi până în viitor –, ci astăzi vei fi cu Mine în rai.
Și cu toţii știm că raiul este locul unde merg cei care sunt acceptaţi
de Dumnezeu. Este locul de odihnă pentru sfinţii care adorm în
Domnul. Cu alte cuvinte, Domnul a spus: „Ești iertat; ești mântuit;
ești răscumpărat”.
Primul cuvânt al Domnului nostru Isus a fost spus către Tatăl;
pe al doilea El l-a rostit păcătosului. Primul cuvânt, către Tatăl, a fost:
Iartă-i; al doilea cuvânt, către păcătos, a fost: Ești iertat. Ce har este
acesta! Acest tâlhar nu merita nimic. A făcut atât de mult rău. Chiar și
în ochii societăţii merita să fie îndepărtat, și el știa acest lucru. Merita
acest lucru. Cu toate acestea, Domnul Isus Și-a revărsat harul peste
tâlhar și a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
Ce este duhul crucii? Duhul crucii este duhul harului. Suntem
noi oameni ai harului? Am primit har după har. Harul este ceva dat
în mod liber. Nu ni se dă pentru că suntem vrednici, pentru că-l
merităm, pentru că am făcut ceva să-l câștigăm, să-l dobândim, să-l
cucerim; harul depinde de persoana care dă har. Domnul Isus, pe
cruce, Și-a revărsat harul peste tâlhar. Noi am primit mult har. Nu ar
trebui să avem același caracter pe care Îl avea Domnul Isus? Nu ar
trebui să fim oameni îndurători, care dau har altora? Suntem foarte
îndurători cu noi înșine, dar suntem foarte stricţi cu alţii. Ne iertăm
pe noi înșine, ne justificăm pe noi înșine, ne scuzăm pe noi înșine,
ne găsim explicaţii; suntem foarte îndurători cu noi înșine. Dar când
vine vorba despre alţii, cum ne purtăm cu ei? Considerăm că trebuie
să ne comportăm cu ei potrivit cu ceea ce merită. Constatăm că ne
43
este foarte greu să fim îndurători cu alţi oameni. Aceasta este pentru
că uităm cât de mult har am primit noi.
Harul, potrivit cuvântului originar, înseamnă că este ceva
frumos, ceva plăcut în acea persoană sau lucru. Când privești la
acel lucru sau la acea persoană, ești cuprins de un fel de pace, de
o senzaţie confortabilă. Aceasta este din cauză că în acel lucru sau
în acea persoană este ceva numit har. Harul, în limba originală, nu
înseamnă numai că este ceva frumos în acea persoană, ci acel ceva
frumos și bun din acea persoană îţi este transmis, îţi este dat fără
plată. Acesta este harul. Dar harul, în limba originală, mai are și un
al treilea înţeles: înseamnă că cei care au primit har devin, la rândul
lor, îndurători.
Domnul Isus este plin de har. El este atât de minunat; și,
mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi am primit har de la El -
har după har. Dar și-a făcut harul lucrarea în vieţile noastre? Ne-a
transformat harul? Primim noi har doar pentru noi înșine, fără să
fim transformaţi? Nu suntem eliberaţi de meschinăria noastră. Nu
suntem eliberaţi de individualismul, de egoismul nostru. Ar trebui să
ne lăsăm transformaţi. Altfel irosim harul lui Dumnezeu. Acesta este
duhul crucii.

O singură familie

Al treilea cuvânt rostit de Domnul nostru Isus se găsește în Ioan,

capitolul 19. Când Domnul nostru a fost răstignit pe cruce, erau
câteva femei la picioarele crucii, printre care era și mama Domnului
nostru Isus. Dintre toţi ucenicii, doar Ioan era acolo cu ele.

Când Isus a văzut-o pe mama Lui și, lângă ea, pe

ucenicul pe care-l iubea, i-a zis mamei Sale: „Femeie, iată-l pe
fiul tău!“. Apoi i-a zis ucenicului: „Iat-o pe mama ta!“ Și din
ceasul acela ucenicul a luat-o acasă la el. (Ioan 19:26-27)

Ca fiinţă umană, Domnul nostru a fost perfect. Vă aduceţi aminte,

că atunci când era băiat, la doisprezece ani, era conștient că Dumnezeu
L-a chemat să fie ocupat cu lucrurile Tatălui Său. A rămas în urmă,
44
la templu; părinţii Lui s-au întors după trei zile și L-au găsit acolo,
interesându-se de lucrurile Tatălui Său. Mama Lui I-a zis, „Copile, de
ce ne-ai făcut asta?”, și Domnul a răspuns: Nu știaţi că trebuie să mă
preocup de cele ce sunt ale Tatălui Meu? După ce a spus acestea, a
mers acasă cu părinţii Lui și le-a fost supus.
Probabil unul dintre motivele pentru care Domnul Isus nu Și-a
început slujirea până la treizeci de ani a fost acela că, omenește vorbind,
era întâiul născut în familie. Se pare că tatăl murise, pentru că nu mai este
menţionat în continuare. Astfel, Domnul Isus a avut o responsabilitate
în casă; a trebuit să se îngrijească de nevoile familiei. A lucrat ca tâmplar
pentru a-i întreţine, și a ajutat la creșterea fraţilor și surorilor Lui. Se
poate că acesta a fost motivul pentru care nu a ieșit să slujească până
când nu a avut treizeci de ani; între timp, fraţii și surorile Lui au crescut
și puteau să preia unele responsabilităţi. Dar Domnul Isus, ca om, a
îndeplinit toate datoriile și obligaţiile pe care le are o fiinţă umană.
Uneori, devenim atât de spirituali, încât ajungem nenaturali. Suntem
atât de spirituali, încât uităm obligaţiile și datoriile pe care le avem ca
fiinţe umane. Dar aici vedem că, până la capăt, când era pe cruce, în
mare suferinţă, Domnul Isus nu S-a gândit la Sine Însuși; încă se gândea
la mama Lui și voia să-i poarte de grijă. Astfel, a spus: Mamă, privește-l
pe fiul tău, iar lui Ioan: Privește-o pe mama ta. Ioan a luat-o pe Maria
acasă la el și i-a purtat de grijă. Până în ultima clipă, Domnul Isus Și-a
împlinit toate datoriile și obligaţiile pe care le avea ca fiinţă umană.
Să fim noi mai puţin oameni? Cred că este o greșeală mare să ne
gândim că, pentru a fi spirituali, trebuie să nu fim oameni. Îmi aduc
aminte că fratele nostru drag Watchman Nee obișnuia să spună: „Mai
întâi, fii om, și apoi poţi fi spiritual.” Dacă nu ești om, nu poţi fi niciodată
spiritual.
Însă, ceea ce Domnul Isus a spus, în acest al treilea cuvânt,
înseamnă mult mai mult decât această soluţionare pământească. Din
faptul că Domnul Isus i-a pus pe mama și pe ucenicul Lui împreună,
ca să fie o familie, avem și noi ceva de învăţat: Crucea este cea care
ne aduce împreună într-o singură familie. Noi aparţinem unor familii
diferite; avem un trecut diferit și multe alte deosebiri; dar crucea
înlătură toate aceste diferenţe și-i aduce împreună, într-Unul, pe cei
de aproape și pe cei de departe. Prin cruce, El a făcut pace, nu numai
45
între noi și Dumnezeu, ci și între noi. Ne-a adus împreună ca să fim o
singură familie. Avem noi acest sentiment al familiei? Vedem noi într-
adevăr că ne aparţinem unii altora? Sau ne purtăm de grijă doar nouă
înșine? Domnul Isus a spus că trebuie să ne iubim unii pe alţii așa cum
ne-a iubit El. Trebuie să ne purtăm de grijă unii altora cum ne-a purtat
El de grijă, pentru că ne aparţinem unii altora. Suntem dintr-o singură
familie. Crucea este cea care ne aduce în această familie.
Crucea este cea care ne păstrează în familie. Noi aparţinem familiei
lui Dumnezeu, dar uneori ne vine să părăsim această familie. Uneori,
simţim că nu îi aparţinem ei. Uneori, simţim că am vrea să plecăm
altundeva. Acest lucru poate fi din cauză că nu ne sunt împlinite unele
dorinţe. Sau poate pentru că suntem răniţi de fraţii și surorile noastre.
Sau poate sunt lucruri în trecutul nostru pământesc care sunt prea
puternice pentru noi și ne depărtează de fraţii și surorile noastre.
Prin crucea Domnului Isus, toate deosebirile – deosebiri sociale,
deosebiri culturale, deosebiri rasiale, deosebiri naţionale – dispar. Nu
este nici evreu, nici grec, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici
barbar, nici scit, nici rob, nici liber (vezi Coloseni 3:11), deoarece
crucea a terminat cu toate aceste deosebiri. Aparţinem unei singure
familii, familiei lui Dumnezeu. Ne aparţinem unii altora. Dar uneori
încercăm să aducem deosebirile noastre pământești în biserică. Dacă
aducem aceste lucruri în biserică, ele dezbină familia. Dar priviţi la
cruce – la ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi, la suferinţa prin
care a trecut, la ceea ce L-a costat să ne aducă împreună într-o singură
familie. Nu credeţi că trebuie să-i permitem crucii să lucreze în viaţa
noastră, să șteargă toate aceste deosebiri, și să vedem că, în Cristos,
suntem o singură familie? Acesta este Duhul crucii.

Duhul de jertfire

Domnul Isus a stat pe cruce, aproximativ, de la ora nouă dimineaţa

până la ora douăsprezece. În timpul acelor trei ore, a fost înconjurat
de oameni care își băteau joc de El, râdeau de El. Și nu numai atâta; în
lumea nevăzută, în timpul acelor trei ore, a fost înconjurat de puterile
întunericului care Îl atacau. A suferit. Dar, la ora douăsprezece, totul
s-a schimbat. Soarele s-a întunecat, și nimeni nu L-a mai putea vedea.
46
Atârnând acolo singur, a strigat:” Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
de ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Atunci a fost momentul când
Dumnezeu L-a primit ca jertfă pentru păcat; și din această cauză,
potrivit cu Isaia 53:10, Dumnezeu Însuși L-a zdrobit; Dumnezeu
Însuși L-a strivit. El a fost făcut o jertfă de păcat pentru lume.
Domnul Isus era cu Tatăl încă înainte de existenţa timpului, în
veșnicie. Părtășia între Tatăl și El era așa de plăcută; nu era nicio
umbră între El și Tatăl. Chiar și când a fost pe pământ, El I-a fost
întotdeauna plăcut Tatălui: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în Care-Mi
găsesc plăcerea (Matei 3:17). Încă din veșnicie, și de-a lungul timpului,
părtășia Lui cu Tatăl nu a fost întreruptă nici pentru o clipă. Era o
părtășie dulce, și aceasta I-a dat puterea să îndure toată batjocura,
toate suferinţele provocate de dușmanii văzuţi și nevăzuţi. Dar atunci,
în acel moment, Tatăl L-a părăsit. Timp de trei ore El a gustat în mod
efectiv iadul, a gustat literalmente, pentru noi, moartea a doua.
Fraţi și surori, ce este iadul? Ce este moartea a doua? Este
despărţirea de Dumnezeul Cel Viu; și acolo Domnul nostru Isus a
fost despărţit de Dumnezeul Cel Viu. Nu a putut striga, „Tată”, ci a
putut spune doar, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, pentru că
a luat locul nostru ca om; și pentru om, a murit. A fost sacrificiul
suprem. Acolo, de bună voie S-a jertfit pe Sine. Nu vom putea înţelege
niciodată cât de mult S-a jertfit pentru noi. Acesta este duhul crucii,
și acest duh trebuie să ne caracterizeze.
Este adevărat, nu avem nicio parte în lucrarea de ispășire a
Domnului Isus. A călcat în teascul de struguri singur, pentru noi. El,
care nu a cunoscut păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să fim
făcuţi dreptatea lui Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 5:21). El a fost singur
acolo. Nu avem nici o parte în această lucrare ispășitoare. Noi putem
doar primi iertare din ea. Dar suntem chemaţi să avem părtășie cu
suferinţele Lui. Este o parte a suferinţelor Lui la care suntem chemaţi
să fim părtași; și, pe parcursul secolelor, au existat oameni care au
cunoscut această părtășie. Gândiţi-vă la Moise. Când copiii lui Israel
s-au închinat viţelului de aur, și Dumnezeu a vrut să nimicească
întreaga naţiune, să-l facă pe Moise un popor și să-l binecuvânteze,
cum a mai pledat Moise înaintea lui Dumnezeu! „Te rog, iartă-le
păcatul! Dacă nu, șterge-mă din cartea pe care ai scris-o” (Exod 32:32).
47
Cu alte cuvinte, Moise a fost dispus să fie șters din cartea vieţii pentru
a salva acest popor răzvrătit. Acesta este duhul crucii.
În Noul Testament, avem un alt exemplu - Pavel.

Întrucât aș vrea, mai degrabă, ca eu însumi să fiu

blestemat și despărţit de Cristos de dragul fraţilor mei, al
rudelor mele după trup. (Romani 9:3)

Dragostea lui pentru rudele lui, fraţii lui, era așa de mare,
încât era dispus să fie blestemat, dacă, prin aceasta, ei ar fi putut fi
binecuvântaţi. Acesta este duhul crucii.
Fraţi și surori, suntem noi însemnaţi de acest duh? Am fost
noi modelaţi de acest duh? Domnul Isus a spus: Iubiţi-vă unii pe
alţii. După cum Eu Mi-am dat viaţa pentru voi, și voi daţi-vă viaţa
pentru fraţi (vezi 1 Ioan 3:16). Este vreun sacrificiu făcut pentru
fraţii sau surorile noastre prea mare pentru noi? Suntem noi gata să
ne dăm viaţa pentru alţii? Cât de diferit este duhul de care suntem
însufleţiţi noi! Vrem ca fraţii și surorile noastre să-și dea viaţa
pentru noi, dar ca noi să ne dăm viaţa pentru ei nici nu se pune
problema! Nu avem duhul crucii. Cât de mult ne-a modelat crucea?
Suntem noi tot la fel, ca și cum nu am ști nimic despre cruce? Dacă
cunoaștem ceva din cruce, atunci a ne jertfi pe noi înșine pentru a-i
contribui la înaintarea fraţilor și surorilor noastre nu este greu.

Duhul de încredere absolută în Dumnezeu

Spre sfârșitul celor șase ore petrecute pe cruce, găsim al cincilea

cuvânt, în Ioan 19:28:

După aceea, Isus, Care știa că acum totul s-a sfârșit, ca

să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete!“ Acolo era pus
un vas plin cu vin acru. Au pus într-o ramură de isop un
burete plin cu vin acru și I l-au dus la gură.

Când Domnul Isus a strigat: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de

ce M-ai părăsit?, acela a fost un strigăt spiritual, un strigăt al suferinţei
48
spirituale. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește duhul Domnului Isus,
El a suferit într-o măsură deplină, pentru că duhul Lui a fost despărţit
de Dumnezeu Duhul. Acea intensă suferinţă din duhul Lui L-a făcut
să strige, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Dar
apoi a strigat din nou: Mi-e sete! Acest strigăt se datora suferinţei Lui
fizice. Era o împlinire a Psalmului 69, unde scrie:

Ci ei îmi pun în mâncare venin, iar pentru setea mea

îmi dau să beau oţet. (v.21)

În timpul acelor aproape șase ore petrecute cruce, Domnul Isus nu

S-a gândit deloc la suferinţele Lui fizice. Dacă tu ai fi răstignit pe cruce,
la ce altceva te-ai putea gândi? Suferinţa e imensă. Dar în timpul acelor
șase ore, El nu a avut niciun gând cu privire la Sine Însuși. S-a gândit
la oamenii care L-au răstignit; S-a gândit la tâlharul de lângă El; S-a
gândit la mama Lui și la ucenic; nu S-a gândit gândit deloc la Sine Însuși.
Doar la sfârșit a devenit conștient de suferinţele Lui extreme, suferinţele
înfiorătoare, pe plan fizic. Să nu vă gândiţi că Domnul Isus, pentru că era
Dumnezeu, nu a suferit atunci când a fost răstignit. A suferit îngrozitor
de mult. În Psalmul 22, psalmistul, în acea previziune profetică, a văzut
prin ce a trecut Domnul Isus pe cruce – cum viaţa Lui a fost turnată ca
apa, cum I-au ieșit toate oasele din încheieturi, cum I S-a topit inima
precum ceara și cum I-a fost atât de sete, încât limba I S-a lipit de cerul
gurii. Sângele Domnului Isus s-a scurs din tot trupul Său; și când acest
lucru se întâmplă cuiva, bineînţeles că-i e sete. Și El a spus: Mi-e sete.
Dar cred că a fost ceva mai mult decât atât. Este scris: „...ca să se
împlinească Scriptura, a zis, Mi-e sete.” Cred că a fost ceva mai mult
atunci când a zis: Mi-e sete. Citim în Psalmul 42:

Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă, așa tânjește

sufletul meu după Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează
după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu: când voi putea
veni să mă înfăţișez înaintea lui Dumnezeu? (v.1-2)

Cred că atunci când Domnul Isus a spus: „Mi-e sete”, era vorba de mai
mult decât o sete fizică. El, fiind pe cruce ca jertfă pentru păcat, despărţit
49
de Dumnezeu, iar lucrarea de răscumpărare fiind aproape terminată,
chiar la sfârșit a spus: „Mi-e sete. Nu contează prin ce am trecut, chiar
dacă Dumnezeu Și-a ascuns faţa de Mine, chiar dacă Dumnezeu M-a
zdrobit, cu toate acestea Eu însetez după El.” Aceasta este o încredere
absolută în Dumnezeu.
Fraţi și surori, ne aducem aminte că Iov a spus odată: Chiar dacă mă
va ucide, tot mă voi încrede în El (Iov 13:15). Domnul Isus nu S-a poticnit în
Dumnezeu. Dacă cineva putea să se poticnească în Dumnezeu, El trebuia
să fie acela, pentru că avea tot dreptul să vadă faţa zâmbitoare a Tatălui; or,
Dumnezeu Și-a întors faţa de la El. Totuși, Domnul nostru nu S-a poticnit.
A zis: Mi-e sete. Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă, așa tânjește
sufletul meu după Tine. Sufletul meu însetează după Dumnezeu cel Viu.
Dragi fraţi și surori, cât de ușor ne poticnim noi. Chiar Ioan
Botezătorul a fost aproape să se poticnească, pentru că Domnul nu a
făcut ceea ce se aștepta el să facă. Domnul părea că îl neglijează. Domnul
a făcut bine multor oameni, dar parcă pe el Îl uitase. Aproape că s-a
poticnit; dar Domnul a spus: Binecuvântaţi sunt cei care nu se poticnesc
în Mine (vezi Matei 11:6). Nu este adevărat că, în umblarea ta creștină,
uneori Domnul nu face ceea ce te aștepţi să facă? S-ar putea să ai tot
dreptul să te aștepţi să facă acel lucru, pentru că ai cuvântul Lui, dar parcă
El acţionează acum contrar cuvântului Său. Permite să se întâmple unele
lucruri pe care nu ţi le poţi explica; și nu este nicio cale de ieșire. Se pare
că totul e mort, că s-a terminat. Te-ai poticnit? Strigi tu, în acel moment,
zicând: „Însetez după Tine. Nu contează ce Mi-ai făcut, cred în Tine; mă
încred în Tine; Tu ești vrednic de încredere; știu asta”? Acesta este duhul
crucii. Fie ca noi să fim niște oameni care poartă un astfel de însemn!

Duhul victoriei

Al șaselea cuvânt se găsește în Ioan 19:30:

Când a primit vinul, Isus a zis: „S-a terminat!”

În celelalte Evanghelii găsim scris: Isus a strigat cu glas tare: S-a

terminat! (Matei 27:50, Marcu 15:37, Luca 23:46). Cu alte cuvinte, Și-a
strâns ultimele puteri care I-au mai rămas. Vocea unei persoane care
50
este pe moare este foarte scăzută, pentru că nu mai are putere, dar aici
Domnul Isus Și-a strâns ultimele puteri și a strigat, „S-a terminat!” A fost
un strigăt al victoriei; nu a fost o înfrângere. În afară arăta ca o înfrângere;
dar, de fapt, era o victorie. S-a terminat. Lucrarea de răscumpărare este
isprăvită. Misiunea este dusă la bun sfârșit. Ce strigăt de victorie a fost
acesta! Când a strigat astfel, s-a întâmplat un lucru uimitor: în templu,
în cetatea Ierusalim, perdeaua s-a rupt de sus până jos. Calea spre
Sfânta Sfintelor a fost deschisă, pentru ca noi să putem intra.
Fraţi și surori, duhul crucii nu este un duh al înfrângerii. Deseori,
oamenii înţeleg greșit lucrurile; când vorbesc despre cruce, aceasta
le dă un sentiment de negativism, un sentiment de înfrângere. „Oh,
sufăr! Oh, mor!” Acest fel de sentiment negativ nu este duhul crucii.
Duhul crucii este strigătul victoriei. Deseori oamenii zic: „Ei bine, îmi
port crucea. Uitaţi-vă la mine cum port crucea, cum sufăr.” Aceea nu
este cruce. Dacă îţi porţi cu adevărat crucea, găsești tărie în crucea lui
Cristos, găsești odihnă și poţi proclama victoria. Prin cruce, învingi.
Acesta este duhul crucii.

Duhul credinţei desăvârșite

Al șaptelea cuvânt se găsește în Luca 23:46:

Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale îmi

încredinţez duhul!”

Aceasta era o împlinire a Psalmului 31:5: În mâinile Tale îmi

încredinţez duhul! Tu m-ai izbăvit, DOAMNE, Dumnezeu al adevărului.
În timpul acelor trei ore, lucrarea de răscumpărare a fost terminată,
și Domnul a spus „S-a terminat”. După ce acea lucrare s-a încheiat, relaţia
Lui cu Tatăl a fost restabilită, așa că a putut spune: „Tată”. Acesta a fost
ultimul lui cuvânt – Tată. Relaţia a fost restabilită, și El a spus, În mâinile
Tale îmi încredinţez duhul. Nimeni nu I-a luat viaţa Domnului Isus. Vă
aduceţi aminte că El a spus: Nimeni nu Îmi ia viaţa. Eu Mi-o dau și o iau
din nou (vezi Ioan 10:17-18). Nu acei oameni care L-au răstignit I-au
luat viaţa; El Și-a dat viaţa. A spus: Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez
duhul. El Și-a dat viaţa Lui pentru noi, și Și-a încredinţat duhul în mâinile
51
Tatălui, știind că Tatăl Lui Îl va învia din morţi. Aceasta este credinţa
desăvârșită. Și, bineînţeles, Tatăl L-a înviat din morţi, ca să dovedească
că El este Fiul Lui. Domnul Isus S-a putut încredinţa complet în mâna
Tatălui, știind că Tatăl va face toate lucrurile bine. Duhul crucii este duhul
credinţei desăvârșite. Dacă cunoaștem crucea, fraţi și surori, ea ne va da
acea credinţă. Când încercăm să scăpăm de cruce, pierdem prilejul de a
crede; dar dacă ne luăm crucea, ne va fi dată credinţa. Putem crede că
Domnul face toate lucrurile bine. Acesta este duhul crucii.
Dacă cunoaștem crucea, atunci ea nu va fi doar ceva exterior, din
afara noastră, o doctrină, o învăţătură despre care să vorbim. Dacă
într-adevăr cunoaștem crucea, atunci nu vom experimenta doar unele
tratamente sporadice, de care bineînţeles că avem nevoie; ci crucea va fi
plantată în sufletele noastre, și ne va modela, ne va prelucra ca să avem
duhul Mielului în noi. Vom deveni oameni ai crucii; aceasta este ceea ce
face Dumnezeu.
Am citit Fericirile la început; acolo îi vedem pe oamenii care sunt
binecuvântaţi de Dumnezeu. Aceștia sunt fiii împărăţiei cerurilor. Ei
sunt oamenii crucii. Sunt săraci în duhul, pentru că în vieţile lor a lucrat
crucea. Ei sunt cei care plâng, pentru că, prin lucrarea crucii în ei, sunt
într-o pocăinţă continuă, având un duh zdrobit înaintea lui Dumnezeu.
Ei sunt cei blânzi – adică lipsiţi de egoism – deoarece crucea a a
îndepărtat eul lor. Ei flămânzesc și însetează după dreptate; sunt însetaţi
după Dumnezeu. Ei sunt blânzi; sunt smeriţi; sunt îndurători, pentru că
ei cunosc îndurarea. Sunt cu inima curată; nu au nimic în inimile lor
decât pe Dumnezeu. Ei sunt cei ce fac pace, pentru că ei știu ce este pacea.
Din pricina lui Cristos, ei sunt persecutaţi; și totuși se bucură. Aceștia
sunt oamenii crucii. Așadar, întrebarea este: Cunoaștem noi crucea?
Este vreun semn, vreo rană în vieţile noastre? Avem noi însemnele
Domnului Isus în trupurile noastre? Domnul să aibă milă de noi.

Să ne rugăm:

Iubite Tată ceresc, putem numai să venim la Tine și să spunem:

„Crucea Ta să fie în așa de mare măsură implantată în noi, încât să ne
transforme, să ne formeze, să ne modeleze potrivit cu Fiul Tău preaiubit,
Mielul lui Dumnezeu.” Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus. Amin.
52
 Capitolul 4

SLAVA CRUCII

Evrei 12:1-2 – Și noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi

cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte
orice piedică, și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și
să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.
Să ne uităm ţintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinţei
noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă
înainte, a suferit crucea, a dispreţuit rușinea, și șade la
dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (C1)

Deseori, când menţionăm cuvântul cruce, ne este frică. Știm,

crucea înseamnă moarte, și nu vrem să murim. Dar trebuie șă știm
că este și o altă latură, slava crucii. Gândiţi-vă la Domnul nostru Isus.
În Evrei 12 ni se spune că, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a
suferit crucea. Motivul pentru care Domnul Isus a putut să sufere
crucea – și ce cruce a fost aceea! – a fost bucuria care Îi era pusă
înainte. După ce a suferit crucea, dispreţuind rușinea, Dumnezeu L-a
așezat la dreapta scaunului de domnie.

MOARTE ȘI ÎNVIERE

Dr. Mabie a spus: „Potrivit gândului Scripturii, moartea care a

adus împăcarea este întotdeauna pusă alături de înviere. Ele sunt
părţi inseparabile ale unei unităţi reale, două aspecte ale aceluiași
fapt.” Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre cruce, trebuie să ne
amintim că moartea și învierea sunt puse împreună în ea. Sunt două
aspecte ale aceluiași fapt. Atât în predicarea, cât și în experimentarea
crucii, trebuie să subliniem acest echilibru. Dacă subliniem în mod
exagerat aspectul morţii din cruce și neglijăm aspectul vieţii din ea,
învăţătura va deveni foarte grea, întunecată, deprimantă, apăsătoare
și negativă. Dacă subliniem în mod exagerat aspectul vieţii din cruce
53
și neglijăm partea ei legată de moarte, devenim foarte superficiali în
învăţătura noastră pentru că, fără moarte, nu poate fi înviere.
În ceea ce privește experienţa noastră creștină, se întâmplă
același lucru. Unii oameni accentuează foarte mult partea morţii
– mort faţă de păcat, mort faţă de lume, mort faţă de eu, mort faţă
de orice – ei sunt morţi. Nu este viaţă, nu este însufleţire, nu este
prospeţime, ci doar inactivitate, pasivitate, paralizie. Aceasta nu este
viaţă creștină. Pe de altă parte, sunt oameni care accentuează într-atât
de mult latura vieţii, încât încearcă să ocolească tot ce ţine de latura
morţii, pentru că li se pare ceva neplăcut. Rezultatul este că ceea ce ei
consideră a fi viaţă spirituală este, de fapt, doar o pretenţie, o falsitate,
un înlocuitor. Ei iau viaţa lor naturală drept viaţă spirituală, pentru
că nu cunosc moartea.
Fratele Sparks a menţionat acest lucru: „Cu siguranţă, se înţelege
că expresia crucea nu înseamnă doar răstignirea lui Cristos, ci
moartea, îngroparea, învierea, și înălţarea la tron, iar relaţia noastră
cu Dumnezeu se bazează pe faptul că Cristos Se află acum acolo
pentru noi. Totul este realizat prin cruce. Nu vedem niciodată tronul
fără să-L vedem pe Mielul din mijlocul lui, care pare înjunghiat.
Totul este însumat în expresia Isus Cristos și El răstignit. Iar când este
menţionată crucea, este vorba de Cristos răstignit – cu tot ce implică
acest lucru.” Așadar, atunci când vorbim despre cruce, trebuie să ne
amintim că ea nu se referă doar la partea morţii. Avem nevoie de
latura morţii; dar oricând vorbim despre cruce, trebuie să ne amintim
că există și partea învierii. Moartea și viaţa, Calvarul și învierea – nu
le poţi separa, pentru ca asta este, de fapt, crucea.
Îi mulţumim lui Dumnezeu că Domnul Isus a fost răstignit pe
cruce. A fost îngropat. Dar a treia zi a înviat din morţi. Vă aduceţi
aminte că apostolul a spus, în 1 Corinteni 15, că, dacă Cristos nu a
înviat din morţi, atunci credinţa noastră este zadarnică, și noi suntem
încă în păcatele noastre. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu,
Domnul Isus nu numai că a murit pentru noi și a fost îngropat
pentru noi, ci a fost și înviat din morţi pentru noi. El a fost primul
rod înviat; și, în El, cu toţii suntem înviaţi – viaţă din moarte.
Trebuie să ne amintim că viaţa pe care o avem de la început, pe
care am primit-o de la părinţii noștri, strămoșii noștri – acea viaţă
54
adamică – este otrăvită. Este stricată, este păcătoasă și egoistă; nu
poate fi schimbată sau îmbunătăţită; și acea viaţă nu merită altceva
decât moartea. Dar există o viaţă care poate intra în moarte și poate
ieși de acolo, și aceasta este viaţa pe care ne-a oferit-o Domnul Isus.
Ce este viaţa? Trebuie să știm ce este cu adevărat viaţa. Această
viaţă a sufletului nostru nu este deloc viaţă, pentru că această viaţă
naturală va muri într-o zi. Nu este numai moartea dintâi, ci este și
moartea a doua, moartea veșnică. Acesta este motivul pentru care
Domnul Isus a venit în lume ca Om. A intrat în moarte, pentru a-l
jefui pe cel care avea puterea morţii, pentru a-i aduce morţii moartea.
Nimeni care intră în moarte nu va fi capabil să iasă de acolo. Dar
Domnul Isus, însăși sursa vieţii, a putut intra în moarte, a golit-o
de puterea ei și a distrus-o. El a ieșit din moarte; și, ieșind din ea, a
dat viaţa Lui celor care cred în El. Crucea este locul unde viaţa este
eliberată. Crucea este locul unde a avut loc moartea; dar este moarte
pentru viaţa veche și este viaţă pentru viaţa nouă.

BOTEZUL

Sau oare nu știţi că toţi cei care aţi fost botezaţi în

Cristos Isus aţi fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci
am fost îngropaţi împreună cu El prin botezul în moarte,
pentru ca, așa cum Cristos a fost înviat din morţi prin
slava Tatălui, la fel să putem și noi să umblăm în înnoire
de viață (C2). Căci dacă am devenit uniţi cu El printr-
o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi uniţi cu El și
printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. (Romani 6:3-5)

Atunci când suntem botezaţi, intrăm în apă, iar intrarea în

apă înseamnă a ne face asemenea cu moartea Domnului nostru
Isus. Moartea Lui a fost o moarte atotinclusivă, pentru că păcatul,
lumea, dușmanul, eul, Adam – toate acestea – au fost date în moarte.
Atunci când suntem botezaţi, în momentul în care intrăm în apă,
devenim asemenea cu El în moartea Lui. Atunci când suntem sub
apă, suntem îngropaţi împreună cu El; iar atunci când ieșim din
apă, devenim asemenea cu El în învierea Lui. Cu alte cuvinte, când
55
suntem botezaţi, noi ne exprimăm credinţa. Credem că sutem morţi
în Cristos și împreună cu El; credem că suntem îngropaţi împreună
cu El; și credem că am fost fost înviaţi împreună cu El. Deci, prin
botez, ne exprimăm credinţa. Dacă suntem una cu El în moartea Lui
și murim faţă de păcat, faţă de lume și faţă de viaţa noastră adamică
– viaţa eului nostru –, atunci, prin credinţă, știm că suntem una cu El
și în învierea Lui. Acum trăim pentru Dumnezeu. Prin această viaţă
nouă, putem umbla și Îl putem sluji pe Dumnezeu în înnoire de viaţă.
Acesta este un lucru fundamental și deosebit de important.
Fraţi și surori, este foarte trist că mulţi din poporul Domnului
încă nu văd acest lucru. Ei cred în Domnul Isus, știu că păcatele le
sunt iertate, și totuși, cumva, încearcă sa-și trăiască viaţa creștină
prin vechea viaţă din ei. Din această cauză, nu este deloc viaţă. Cu
cât încerci mai mult să fii ca un creștin, cu atât mai puţin devii unul.
Descoperi că întâmpini un eșec total, pentru că numai Cristos poate
trăi o viaţa creștină; dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, pe
cruce, El a a eliberat acea viaţă. Avem acea viaţă în noi, și tot ce
trebuie să facem este s-o lăsăm să fie eliberată. Deseori, motivul nu
este că nu am avea acea viaţă de înviere, ci că ea este legată, închisă
de viaţa noastră veche. De aceea este atât de importantă moartea.
Trebuie să vedem, în cruce, latura morţii, și motivul pentru a vedea
nu este unul negativ, ci pozitiv, deoarece este în scopul eliberării vieţii
de înviere din noi.

TRANSFORMARE

Crucea este secretul transformării. Acolo, pe cruce, Domnul

lucrează să ne transforme. Acest lucru este asemănător metamorfozei
prin care trece o larvă urâtă. Când procesul s-a încheiat, rezultatul
este un fluture frumos. Nu mai este legat de pământ, ci de cer. Fraţi
și surori, aceasta face crucea pentru noi. Crucea are menirea de a da
morţii viaţa sufletului nostru – acea larvă urâtă – și de a ne transforma
într-un fluture frumos, în viaţa de înviere care se înalţă spre cer.
Ne aducem aminte de Iacov. Fără nicio îndoială, Iacov a suferit
mult din pricina a ceea ce era el. Dar, prin toate suferinţele și
tratamentele crucii în viaţa lui, Dumnezeu l-a putut transforma din
56
Iacov în Israel. Știţi că Dumnezeu face același lucru și cu noi? Cât
de mult avem nevoie ca, zilnic, crucea să ne dea morţii, astfel încât,
zilnic, Cristos să fie eliberat în noi. Aceasta este slava crucii.

RODIRE

Mai mult, slava crucii este în rodire. Domnul Isus a spus: Nu voi M-aţi
ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeţi și să
aduceţi multă rod (vezi Ioan 15:16). Dacă aducem rod, vom fi ucenicii
Lui și-L vom proslăvi pe Tatăl. Dar cum putem aduce rod? În Ioan 12:
24, Domnul a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă bobul de grâu
care cade în pământ nu moare, rămâne singur”. Cu alte cuvinte, nu va
aduce rod. „Dar dacă moare, aduce mult rod.”
Dr. Andrew Murray a spus odată: „Nimeni nu cunoaște ce este rodul
până când nu a învăţat să moară faţă de tot ce este doar omenesc.” Nu
știu dacă sunteţi de acord cu el. Poate vă gândiţi: Cu siguranţă, putem
aduce rod; cu siguranţă, putem face multe pentru Dumnezeu. Dar
această afirmaţie este foarte adevărată din punct de vedere spiritual:
„Nimeni nu cunoaște ce este rodul până când nu a învăţat să moară faţă
de tot ce este doar omenesc.”
Ce este rodul? Rodul este rezultatul unei vieţi din belșug. Rodul se
produce fără efort. Când un pom aduce rod, nici măcar nu este conștient
de asta. El produce rod datorită belșugului mare de viaţă dinăuntrul lui.
Vedem un portocal artificial, cu portocale pe el; dar acestea sunt legate
de pom. Oare nu asta facem și noi? Înlocuim roada cu lucrarea. Atunci
când faci ceva, bineînţeles că ești conștient de acel lucru. Ai depus mult
efort pentru a-l face, și, dacă obţii ceva rezultat, nu numai că dorești
ca oamenii să-l aprecieze, ci tu ești primul care-l apreciezi. Ești plin de
conștienţă de sine. Dar aceasta este lucrare. Este ceva ce facem prin noi
înșine – cu isteţimea noastră, potrivit planurilor noastre, prin puterea
voinţei noastre, cu energia noastră naturală. Acestea nu sunt roade, sunt
doar imitaţie. Poate că în această lume arată bine, dar nu satisfac inimile
flămânde, nici pe a lui Dumnezeu, nici pe ale oamenilor.
Gordon Watt a spus: „Cât de dificil este să murim faţă de
dependenţa de propriul nostru intelect, sau faţă de mândria cu
privire la capacităţile noastre, sau faţă de reputaţia noastră, sau
57
faţă de dorinţa noastră naturală pentru succes, sau faţă de planurile
noastre proprii; dar rodul vine atunci când suntem gata să lăsăm ca
toate acestea să meargă la cruce, Cristos să devină totul, iar noi să
depindem în întregime de Duhul Sfânt pentru orice cuvânt pe care
îl rostim, pentru orice faptă pe care o facem, pentru orice cale din
viaţă pe care o alegem.” Este foarte greu să murim faţă de dependenţa
noastră de propriul intelect. Este foarte greu să murim faţă de
mândria noastră cu privire la capacităţile noastre; noi credem că
suntem capabili. Este foarte dificil să murim faţă de reputaţia noastră;
noi vrem să ne facem o reputaţie și să o păstrăm. Este foarte dificil
să murim faţă de dorinţa după succes; vrem să facem ceva care să ne
glorifice pe noi. Este foarte dificil să murim faţă de planurile noastre;
toate planurile noastre sunt puse la punct, chiar și în așa numita
„slujire pentru Dumnezeu”. Dar dacă nu suntem gata să murim faţă
de toate acestea, nu putem produce rod, pentru că rodul este rodul
Duhului. Este viaţa din belșug a lui Cristos; și doar Duhul Sfânt
poate elibera acea viaţă din belșug și poate produce acel rod care va
fi o plăcere pentru Dumnezeu și pentru om. Iar dacă aduci rod, nu
e nevoie să faci mult zgomot, nu e nevoie să suni din trâmbiţă. În
liniște, în tăcere, rodul apare. Slava crucii este aducerea de roade. Cu
cât cunoaștem mai mult crucea, cu atât vom aduce mai mult rod.

SLUJIREA

Slava crucii este slujirea. Cu toţii dorim slujire. Vrem să slujim;

vrem să-I fim folositori lui Dumnezeu. Și cred că acest lucru este
corect, pentru că am fost mântuiţi ca să slujim. Dar ce este adevărata
slujire? Cum ia fiinţă slujirea spirituală?

Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe

Domnul Cristos Isus. Noi suntem robii voștri, pentru
Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina
din întunerec”, ne-a luminat inimile, pentruca să facem să
strălucească lumina cunoștinţei slavei lui Dumnezeu pe
faţa lui Isus Cristos. Comoara aceasta o purtăm în niște
vase de lut. (2 Corinteni 4:5-7, C1)
58
 Cu toţii suntem vase de lut, dar credem că suntem vaze de
alabastru. Suntem vase de lut – un nimic. Doar Dumnezeu poate
face asta, pentru că omul nu ar pune niciodată o comoară într-un
vas de lut. Numai Dumnezeu pune o comoară într-un vas de lut. Și
comoara, bineînţeles este Domnul Isus, nimeni altcineva.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că este acea comoară în vasul
de lut. În noi este acea splendoare, strălucire, acea slavă a vieţii; dar
noi suntem vase de lut, suntem opaci. Noi închidem, întemniţăm
strălucirea, lumina cunoștinţei lui Dumnezeu în Isus Cristos înăuntrul
nostru; pentru ca noi să-L arătăm pe Cristos oamenilor, trebuie ca
acest vas de lut să fie spart. Deseori noi slujim prin puterea vasului
de lut, iar unele vase de lut sunt destul de împodobite. Au isteţime,
o personalitate dinamică, o voinţă puternică, sunt pline de energie,
pline de gânduri; și încearcă să slujească prin aceste lucruri. Cu
mintea noastră ageră analizăm Biblia; cu elocvenţa noastră încercăm
să-i convingem pe oameni; cu personalitatea noastră dinamică îi
impresionăm pe oameni. Dar este aceasta slujire? Slujirea înseamnă
a-L da pe Cristos, a-L arăta pe Cristos oamenilor. O astfel de slujire
este posibilă doar prin cruce, deoarece crucea e cea care sparge
vasul de lut. În 2 Corinteni 4, Pavel a menţionat cum a fost asuprit
în multe feluri, dar nu a fost strâmtorat. A fost efectiv înconjurat din
toate părţile, de parcă nu ar mai fi fost nicio cale de ieșire, dar este
întotdeauna o cale ce duce în sus. A spus: Nu vedem nicio ieșire, dar
calea nu ne este în întregime închisă. Într-o traducere scrie, „Suntem
la capătul înţelepciunii noastre, dar nu la capătul vieţii.” Și cât de des
se întâmplă acest lucru! Pavel a mai spus: Suntem persecutaţi, dar nu
părăsiţi; trântiţi la pământ dar nu distruși. În traducerea Phillips se
spune: Trântiţi jos, dar nu scoși din luptă (2 Corinteni 4:9).
Aceasta este experienţa slujitorilor Cuvântului lui Dumnezeu.
Fără a trece prin această zdrobire a omului din afară, viaţa,
splendoarea, strălucirea lui Isus Cristos din tine este întemniţată. Este
o singură cale ca viaţa duhului să fie eliberată, și aceasta este prin
spargerea și zdrobirea vasului de lut – viaţa sufletului nostru; aceasta
este slujirea. Apostolul Pavel a spus: Port în trupul meu moartea lui
Isus, ca viaţa lui Isus să fie în voi (vezi 2 Corinteni 4:10). Fără cruce nu
este slujire. Din păcate, astăzi avem atât de multă așa numită „slujire”
59
fără cruce. Fie ca Domnul să ne ajute să vedem că slava crucii este
slujirea. Dacă trebuie să experimentezi crucea pentru a putea sluji
fraţilor și surorilor tale, ești gata să o faci? Merită.

TRONUL

Slava crucii este tronul. Gândiţi-va la modul în care Domnul

nostru Isus a mers pe calea crucii. S-a golit de Sine; a luat un chip
de rob, și fiind asemănător oamenilor, S-a smerit și a mers până la
moarte, și încă moarte pe cruce. Dar Dumnezeu L-a înălţat nespus de
mult și I-a dăruit un nume care este mai presus de orice nume; în faţa
acelui nume se va pleca orice genunchi, și orice limbă va mărturisi
că Isus este Domn. Crucea este calea spre tron; iar dacă acest lucru a
fost adevărat în cazul Domnului Isus, este adevărat și în cazul nostru.
În 2 Timotei 2 ni se spune că dacă răbdăm împreună cu El, vom și
împărăţi împreună cu El. Nu este altă cale.
Crucea este ceva de care poţi scăpa; și acesta este motivul pentru
care Domnul a spus: Ia-ţi crucea.. Cu alte cuvinte, dacă decizi să nu o
iei, poţi să procedezi așa. Dar astăzi, dacă nu te lepezi de tine însuţi,
nu îţi iei crucea și nu Îl urmezi pe Domnul, poţi să îţi câștigi viaţa
acum, pentru un timp – satisfacţie și împlinire în viaţa sufletului tău
–, dar vei pierde tronul. Or, Dumnezeu ne-a destinat pentru tron.

BISERICA

Slava crucii este Biserica. Domnul nostru Isus a spus: „Pe această
piatră Îmi voi zidi Biserica, și porţile Locuinţei Morţilor n-o vor
birui” (Matei 16:18). Imediat după aceea, le-a spus ucenicilor că
trebuie să meargă la Ierusalim și să moară, dar că a treia zi va învia
din morţi. Cu alte cuvinte, pentru ca Biserica să ia fiinţă, Cristos a
trebuit să meargă la cruce. Acolo, pe cruce, un soldat a aruncat suliţa
în coasta Lui, și a ieșit sânge și apă. Ioan a mărturisit că a văzut acest
lucru, și că ceea ce a văzut a fost real, adevărat; și a repetat asta (vezi
Ioan 19:34-37), nu doar datorită fenomenului fizic în sine; ci datorită
realităţii prezente acolo. Din coasta străpunsă a Domnului nostru
Isus a ieșit sânge și apă; cu acestea Își zidește El Biserica. Este la fel
60
ca atunci când Dumnezeu l-a adormit pe Adam, i-a deschis trupul, a
scos o coastă și, din acea coastă, a format o femeie. Somnul lui Adam
a fost un somn fără durere, pentru că a fost înainte ca păcatul să fi
intrat în lume; dar somnul Domnului nostru Isus de pe cruce a fost
extrem de dureros, din cauza păcatului. Din coasta Lui a ieșit sânge,
ca să ispășească păcatele noastre, și apă, ca viaţă, pentru a ne da viaţă;
și cu acea viaţă suntem zidiţi împreună pentru a fi Biserica Lui.

În Efeseni 5 scrie:

Așa cum Și-a iubit Cristos Biserica și S-a dat pe Sine

pentru ea, ca s-o sfinţească curăţind-o prin spălarea cu
apă, prin Cuvânt, pentru a Și-o înfăţișa în toată slava,
fără pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă
și fără cusur (v 25-27).

Nu numai că Domnul Isus Și-a folosit sângele și viaţa Lui ca

să zidească Biserica, ci El curăţă Biserica încontinuu, cu apă, prin
cuvânt. El folosește cuvântul și viaţa Lui, care conlucrează ca să
sfinţească Biserica, să o facă glorioasă, fără pată sau zbârcitură, ca să
o facă vrednică de El.
Biserica are ca temelie crucea lui Cristos; și astăzi, ea este zidită
prin cruce. Dacă noi, ca pietre vii, nu acceptăm crucea în vieţile
noastre, nu ne vom găsi locul potrivit unul lângă altul. Cu toţii avem
vârfurile noastre colţuroase. Tăria noastră reprezintă acel vârf care
trebuie îndepărtat. Dar suntem noi gata să fim tăiaţi cu ferăstrăul, să
fim cizelaţi, neteziţi, micșoraţi? Dacă nu, nicio piatră nu se va potrivi
cu alta. Când templul lui Solomon a fost construit, nu s-a auzit sunet
de daltă, pentru că toate pietrele au fost tăiate, cizelate și netezite
potrivit măsurii, potrivit planului. Fiecare piatră a fost tăiată ca să se
potrivească una cu alta și avea un număr pe ea. Tot ce trebuia făcut
era să fie transportate pe Muntele Moria unde erau zidite una peste
alta, fără a se auzi sunet de daltă. Totul era făcut în taină, în întuneric,
în carieră. Fraţi și surori, dacă nu permitem crucii să lucreze în vieţile
noastre ca să distrugă vârfurile noastre colţuroase, ce se va întâmpla?
În mod vizibil, când încercăm să fim zidiţi unii cu alţii va fi mult
61
zgomot de daltă. Așa se întâmplă. Ne frecăm unii de alţii; ne lovim
unii pe alţii. Este mult foc și zgomot pentru că, în taină, nu acceptăm
lucrarea crucii în vieţile noastre.
Dumnezeu ne-a chemat să fim un locaș pentru El. Menirea
noastră este să fim zidiţi împreună. Nu ești chemat să fii un
monument care stă de unul singur, ci ești chemat să fii o piatră care
să se potrivească cu o altă piatră, și, pentru a te potrivi, trebuie să fii
tăiat. Probabil că ceea ce consideri a fi tăria ta, frumuseţea ta, este
chiar lucrul care trebuie îndepărtat. Ești gata să faci asta de dragul
zidirii casei lui Dumnezeu? Crucea este singura cale, dar când
crucea își va fi încheiat lucrarea, oh, ce templu frumos, glorios al lui
Dumnezeu se va fi zidit! Crucea ne dă Biserica. De aceea spunem
deseori: „Dacă predici Biserica, ajungi la cruce; dacă predici crucea,
ajungi la Biserică.” Dacă vorbești prea mult despre Biserică, ajungi la
cruce, pentru că aceasta este calea pe care poate fi zidită Biserica. Să
vorbim despre cruce, și va rezulta Biserica.

ÎMPLINIREA PLANULUI VEȘNIC

În fine, slava crucii este împlinirea planului veșnic al lui

Dumnezeu. Am amintit chiar la început că acest univers are două
aspecte. Dacă privești prin prisma planului veșnic al lui Dumnezeu,
universul are ca punct central persoana Domnului Isus; dar dacă
privești la pătrunderea păcatului și la efectele lui, universul are în ca
punct central Răscumpărarea.
Am spus, de asemenea, următorul lucru: crucea este calea lui
Dumnezeu spre scopul Lui. Care este scopul lui Dumnezeu? Care este
planul Lui veșnic? Planul Lui veșnic este ca Fiul Lui să aibă întâietatea
în toate lucrurile. Planul Lui veșnic este să unească toate lucrurile în
Cristos Isus. Planul lui veșnic este ca Cristos să fie totul în toţi. Acesta
este planul veșnic al lui Dumnezeu. Dar cum poate fi împlinit acest
plan veșnic? Nu poate fi împlinit decât pe calea crucii. Crucea este
singura cale spre scopul veșnic al lui Dumnezeu. Prin lucrarea crucii
Domnului Isus, prin faptul că noi ne luăm crucea și-L urmăm pe
El, rezultatul este că tot ce nu e din Cristos va fi îndepărtat și tot ce
este din Cristos va fi întărit, până când, într-o zi, vom vedea cetatea
62
sfântă, noul Ierusalim. Dumnezeu a spus: S-a sfârșit; am făcut toate
lucrurile noi. Cele vechi au trecut – păcatul, lumea, viaţa naturală,
eul, vrăjmașul, puterea întunericului. Vechea creaţie a trecut; acum
totul este o nouă creaţie, în Cristos Isus (vezi Apocalipsa 21). Scopul
lui Dumnezeu este atins pe calea lui Dumnezeu. Cristos devine totul
în toţi după ce crucea și-a încheiat lucrarea. Domnul să ne ajute la
aceasta.
Să ne rugăm:

Iubite Tată ceresc, ne închinăm Ţie. Ne închinăm Ţie, fiindcă, pentru

cei ce pier, cuvântul crucii este o nebunie, dar pentru noi care credem,
care suntem mântuiţi, el este puterea lui Dumnezeu. O, Te lăudăm și
Îţi mulţumim pentru crucea lui Cristos Isus. O îmbrăţișăm; o iubim.
Suntem gata să ne luăm crucea și să Te urmăm, ca scopul Tău cu privire
la Fiul Tău preaiubit să fie împlinit, ca Tu să ai o mireasă pentru Fiul
Tău preaiubit în slava Lui. În numele Domnului nostru Isus. Amin.

63