1

Traducerea București 2001

Acest mesaj a fost rostit cu ocazia unei conferințe a fraților din Isla Vista. Adunarea avea
puțin peste doi ani de existență. Subiectul întâlnirii a fost…

Misiunea noastră

Atât individual, cât și ca adunare, trecem prin diferite crize. Acestea sunt o certitudine. Ele
apar în interiorul bisericii, între indivizi, între lucrători, între adunări. Întrebarea care se ridică este:
cum va fi umblarea noastră, care va fi atitudinea noastră în astfel de ceasuri grele? Dacă este posibil,
să căutăm să atingem un standard de purtare mai înalt când trecem prin asemenea frământări, căci
trecutul este, din păcate, plin de eșecuri în acest sens.
În 2 Corinteni 11, Pavel ne avertizează cu privire la multe pericole serioase. El enumeră mai
multe, dar trei dintre ele se leagă în mod specific de noi: pericole venite din partea evreilor, din
partea neamurilor și din partea fraților falși.
Vom aborda cu această ocazie primele două aspecte, iar apoi ne vom ocupa de un pericol pe
care Pavel nu l-a avut de înfruntat!
„Evreii” și „neamurile” - două grupuri de care trebuie să ne ocupăm, deoarece vom avea de-a
face cu ele, așa cum a avut și Pavel. Să nu uităm, în timpul acestui studiu, că ceea ce urmărim
abordând toate aceste probleme este să înțelegem care este misiunea noastră.

Introducere. Relația noastră cu ceilalți

„... pericole din partea… celor din neamul meu, pericole din partea neamurilor… pericole în
mijlocul fraților falși…” 2 Corinteni 11:26
Pavel a trăit o viață plină de aventură și pericole. Datorită felului în care a fost chemat să
slujească poporul lui Dumnezeu, a fost pus în aproape toate circumstanțele pe care ni le putem
imagina. Printre pericolele pe care le-a întâlnit, unele au venit din partea „evreilor”, iar altele din
partea „neamurilor”. Fiecare din aceste grupuri a căutat să îi ia viața. Și noi vom avea de înfruntat
„evreii” și „neamurile”, chiar dacă au trecut două mii de ani. Situația însă s-a schimbat de atunci.
Astăzi nu vin mesaje de la Ierusalim sau din partea sinagogilor, care să ne amenințe. Nu mai există
amenințarea Imperiului Roman. Totuși, ca principiu, aceste două elemente continuă să existe și vor
rămâne valabile până la venirea Domnului. Să privim puțin spre „evreii” și „neamurile” cu care a
avut Pavel de-a face. Atunci ne vom putea face o idee despre corespondentul lor în lumea în care
trăim noi azi. Noi nu vom avea de înfruntat circumstanțele lui Pavel, ci un echivalent al lor. Iar
atunci când vom fi puși în aceste situații, fie ca să ne împlinim misiunea.
 2

Pentru Pavel, „neamurile” erau reprezentate de Imperiul Roman; mai concret, de

guvernatorii locali ai cetăților. Aceștia i se împotriveau în mod direct. „Evreii” despre care vorbește
el nu sunt întregul popor evreu - el însuși era evreu, precum și nouăzeci la sută dintre creștinii din
acele timpuri. Pavel se referă la liderii religioși, la cei aflați în fruntea sistemului religios de atunci.
„Frații falși” sunt evreii credincioși care îl urau pe Pavel deoarece dădea peste cap tradițiile evreiești.
Fiecare dintre aceste grupuri de oameni l-a adus pe Pavel până aproape de pragul morții.
La această listă trebuie să mai adăugăm un grup. Suntem înconjurați de milioane din rândul
lui, deși Pavel nu a cunoscut nicio astfel de persoană. Despre cine vorbesc? Despre creștinii devotați
din sistemul religios. Trebuie să înțelegem cum trebuie să ne raportăm la credincioșii din
organizațiile religioase care nu înțeleg ce înseamnă viața de adunare. Pavel nu a întâlnit niciodată o
astfel de persoană. În vremea lui nu existau organizații religioase, a căror denumire să cuprindă
cuvântul „creștin”.

Capitolul 1
Primul pericol: sistemul religios

Să ne uităm puțin cu atenție la ceea ce Pavel a vrut să spună când a vorbit despre „pericole din
partea evreilor”. Cine sunt „evreii” pe care îi pomenește? Ce pericole a întâmpinat Pavel din cauza
lor? Chiar dacă privim lucrurile doar statistic, suntem copleșiți. Pavel a suferit mult din cauza
iudeilor, cu alte cuvinte, din partea sistemului religios din vremea aceea.

Ce i-a făcut sistemul religios lui Pavel

Să schițăm viața lui Pavel, potrivit crizelor pe care le-a înfruntat din cauza liderilor religioși
iudei. E o listă destul de vastă.

1. Anii timpurii
1. Imediat după convertirea lui, Pavel a încercat să predice evreilor în sinagoga din Damasc.
Iudeii i s-au opus violent, atât lui, cât și mesajului său. Aceasta se pare că a fost prima dată când a
fost bătut cu treizeci și nouă de lovituri. Dacă este într-adevăr așa, atunci a avut parte de o inițiere
dură în viața de proaspăt creștin.
2. După câțiva ani, când a revenit în Damasc, iudeii s-au coalizat cu conducerea locală
(neamurile) pentru a încerca să îl elimine. A fost scos afară din cetate pe ascuns, într-un coș.
3. A fugit la Ierusalim. De acolo, după doar două săptămâni, a fost nevoit să fugă din nou.
Iudeii au pus la cale un plan pentru a-l asasina.
 3

2. Prima călătorie
Cu ocazia primei sale călătorii, Pavel a întemeiat patru biserici. Iudeii i s-au împotrivit în trei
dintre cetăți:
1. Antiohia din Pisidia. Evreii au stârnit oamenii de vază ai cetății, care l-au alungat pe Pavel
din cetate.
2. Iconia. Evreii s-au unit cu neamurile și au încercat să îl ucidă cu pietre.
3. Listra. Evreii din Antiohia și Iconia au venit în Listra cu scopul de a agita locuitorii cetății
împotriva lui Pavel. Rezultatul a fost că Pavel a fost aproape ucis cu pietre.

3. A doua călătorie
În timpul celei de-a doua călătorii, Pavel a mai întemeiat patru adunări. Din nou, a întâlnit
împotrivire în trei cetăți:
1. Tesalonic. Evreii au provocat agitație în cetate, au stârnit autoritățile locale împotriva lui
Pavel, iar acestuia i-a fost interzis accesul în cetate.
2. Berea. Evreii din Tesalonic l-au urmărit pe Pavel până în Berea, unde au stârnit din nou
mulțimile împotriva lui și l-au constrâns să fugă.
3. Corint. Pavel s-a confruntat de două ori cu evreii - la începutul vizitei sale și după un an și
jumătate, când s-au ridicat pentru a doua oară, ca un singur om, ca să îl alunge din cetate.

4. A treia călătorie
În a treia sa călătorie, Pavel a vizitat o singură cetate. Aș vrea să zăbovesc puțin aici, pentru a
vedea ce i s-a întâmplat lui Pavel aici, și asta deoarece aici, în Efes, Pavel a ridicat standardul la noi
înălțimi. A ridicat cât mai sus cu putință standardul în privința atitudinii lui față de cei care i se
opuneau.
Tocmai am enumerat o listă impresionantă de situații în care Pavel a fost persecutat de evrei,
din momentul convertirii sale, până la finalul celei de-a treia călătorii. Să nu uităm să adăugăm și
cele cinci ocazii în care a fost bătut de evrei. Ele nu sunt pomenite în cuprinsul listei de mai sus
deoarece nu știm exact când și unde s-au întâmplat.
Putem acum să punem întrebarea: care a fost atitudinea lui Pavel față de acești oameni? Care
a fost atitudinea lui Pavel față de un sistem religios care l-a tratat atât de oribil?

Povestea cetății Efes

Să ne îndreptăm atenția spre finalul celei de-a treia călătorii a lui Pavel. Se află în Efes și este
 4

pe punctul de a pleca spre Corint. De acolo, speră să plece spre Ierusalim. Cel puțin, intenționează
să încerce să ajungă acolo. Deocamdată, însă, nu poate părăsi cetatea. Este încolțit. Zona mișună de
evrei devotați, gata să îl ucidă cu prima ocazie. Vom mai auzi despre ei ceva mai târziu.
Acest context nou - tentativa de omor - nu este altceva decât punctul culminant a circa
douăzeci de ani de persecuție pe care Pavel a îndurat-o din partea evreilor. S-a ajuns în punctul în
care eforturile lor s-au transformat într-o adevărată cruciadă organizată. Se pare că cetatea Efes este
plină de spioni, iscoade, semnale, planuri și comploturi. Asia Minor pare a fi lovită de o invazie
înarmată, care urmărește o singură țintă: uciderea lui Pavel.
Asta a fost partea lui Pavel în a treia sa călătorie! Să adăugăm aceste lucruri la lista lungă pe
care am enumerat-o adineaori. Tu cum te-ai simți? După douăzeci de ani de asemenea tratament,
care ar fi atitudinea ta față sistemul religios care ți-a făcut toate astea? Vom vedea ce a făcut Pavel. El
a scris o scrisoare în care ne descoperă cu precizie atitudinea sa față de acești oameni violenți.

Atitudinea lui Pavel față de sistemul religios

„Douăzeci de ani, Pavel! Lovit cu pietre, bătut, calomniat, urmărit, atacat. Au încercat să te
ucidă. Au încercat să îți distrugă reputația, să spulbere cele nouă sau zece biserici pe care le-ai
întemeiat. Trupul tău e deformat, sfâșiat, plin de durere și aproape distrus din cauza lor. Lucrarea ta
pe pământ ar fi fost mult mai ușoară și mai mare dacă acești oameni te-ar fi lăsat în pace. Și tu nu ai
rostit niciun cuvânt de critică la adresa lor. Te-au rănit. Dacă reușesc să te ucidă, vor ataca apoi
bisericile. Vor face tot posibilul să le distrugă cu desăvârșire”.
Aceasta este scena, în apropierea finalului acestei călătorii a lui Pavel. Având acest fundal
înaintea ochilor, priviți ce se întâmplă mai departe. Pavel reușește să se strecoare din Efes și să
ajungă în Corint. Ajuns aici, el scrie o scrisoare unui grup mic de credincioși, dintr-o cetate
îndepărtată. O cetate pe care nu a vizitat-o niciodată, un grup de creștini pe care nu îi cunoaște.
Vrea să le scrie o scrisoare profundă, clară, care abordează problemele cu care se vor confrunta -
căci ei sunt abia la început - și Pavel știe că s-ar putea să nu ajungă să îi viziteze. Acești credincioși
au nevoie de tot ajutorul, de toate sfaturile și avertizările pe care Pavel le poate oferi. Sunt atât de
puțini, iar situația din cetatea lor îndepărtată e atât de fragilă. Sunt în pericol de a fi înăbușiți în
orice moment. Cel mai mic necaz probabil îi va distruge. Această scrisoare va trebui să țină locul
unei vizite.
Orașul cu pricina? Roma. Pavel speră să ajungă acolo într-o zi, dar este foarte posibil să nu
mai fie în viață în câteva zile.
Și pentru că această scrisoare trebuie să țină loc de vizită, Pavel trebuie să abordeze o anumită
problemă - să îi avertizeze cu privire la evrei! Să le spună ce i-au făcut timp de două decenii. Să îi
 5

pregătească. Să le spună despre acei oameni care chiar în acele momente căutau să îi omoare. Să
avertizeze creștinii din Roma! Poate e ultima sa șansă; poate chiar singura șansă de a aborda acest
subiect. Să îi pregătească pe creștinii din Roma pentru ziua inevitabilă când iudeii se vor ridica
împotriva lor.
Pavel a luat penița și a scris despre evrei. Încolțit, cu spatele lipit de perete și privirea
îndreptată spre ușă, conștient că poate fi înjunghiat în orice clipă, cu trupul multilat în urma a ceea
ce i-au făcut iudeii, cu douăzeci de ani de prigoană încrustați în memorie, Pavel scrie… scrie despre
evrei; despre oamenii din sistemul religios.
De fapt, Pavel a scris aproximativ trei pagini despre evrei. Probabil le-a scris cu ușa încuiată.
Citiți aceste pagini! Iar când o faceți, nu uitați că ele au fost compuse de un om care putea fi ucis în
orice moment, un om care suferise abuzuri fără precedent, timp de peste cincisprezece ani. Citiți
aceste pagini cu multă atenție. Vedeți dacă puteți găsi fie și un singur cuvânt de supărare,
amărăciune; un singur cuvânt negativ măcar! Pavel nici măcar nu pomenește vreunul din lucrurile
care i-au fost spuse ori care i-au fost făcute. Nu se justifică nicidecum în fața atacurilor sau a
minciunilor rostite. Nu se apără în niciun fel. Ba mai mult, lipsește orice cuvânt de avertizare. Pavel
nici nu sugerează măcar ceva legat de criza în mijlocul căreia se află.
Pavel scrie această scrisoare ca și cum nu a avut niciodată vreo problemă cu oamenii
respectivi. Căutați să vedeți dacă găsiți vreo urmă de critică sau de amărăciune. Nu există nimic de
genul acesta. Și atunci despre ce anume scrie Pavel? Cercetați scrisoarea îndeaproape și veți observa
una din cele mai extraordinare afirmații din întreaga Sfântă Scriptură.
În toate scrierile inspirate de Dumnezeu, există doar trei oameni care au afirmat că sunt gata
să ia locul altcuiva în iad - ÎN IAD - pentru ca acea persoană să fie salvată. Moise a fost primul care a
făcut o asemenea afirmație extremă. Desigur, cel de-al doilea a fost Domnul Isus Cristos (care a și
murit pentru noi). Al treilea? Fratele nostru, Pavel! Unde apare această afirmație? Cui a fost ea
adresată? În cartea Romani, într-unul din cele mai negre ceasuri din viața sa, când tocmai oamenii
despre care scria (oamenii pentru care era dispus să fie blestemat, doar ca ei să poată fi mântuiți),
căutau să îl omoare!
Înțelegeți acum care era perspectiva lui asupra crizei în care se afla? Pavel nu era supărat sau
plin de resentimente. El avea inima frântă, de dragul lor.
Pavel, care își petrecuse viața apăsat peste măsură, sfâșiat în bucăți la tot pasul… acest om față
de care unii nutreau o ură mai fierbinte decât lava, care a văzut de multe ori blocată înaintarea
Împărăției… acest om, care a văzut moartea cu ochii din cauza celor din neamul său, scrie
următoarele cuvinte:
„Spun adevărul în Cristos, nu mint, conștiința mea mărturisind împreună cu mine în Duhul
 6

Sfânt, că am o mare întristare și necurmată durere în inima mea, pentru că aș fi dorit să fiu eu
însumi anatema de la Cristos, pentru frații mei, rudele mele după carne” (Romani 9:1-3).
Pavel a vorbit despre cei care timp de aproape douăzeci de ani i-au cauzat suferințe greu de
descris. Rugăciunea lui a fost absolut incredibilă.
Prin urmare, dragii mei frați, cred că înțelegeți despre ce vorbesc; căci acolo, în acel loc înalt,
stabilit ferm de Pavel, a fost văzut steagul fluturând ultima dată. Da, un om a ridicat standardul atât
de sus! Ce standard!
Tu și cu mine trebuie să fim conștienți de toate acestea. Ca grup de oameni, trebuie să
înțelegem unde a fost standardul, trebuie să recunoaștem posibilele abuzuri pe care s-ar putea să le
avem de suferit în viitor din partea sistemului religios și să știm care trebuie să fie atitudinea
noastră.
Nu contează despre cine e vorba: evrei, greci, musulmani, budiști sau creștini. Indiferent ce
vor spune împotriva ta, indiferent ce îți vor face sau ce preț nespus de mare te vor sili să plătești,
indiferent cât de mult îți îngreunează sarcina sau câtă distrugere vei ajunge să vezi în jurul tău,
trebuie să îți amintești atitudinea lui Pavel față de sistemul religios din vremea lui: „am o mare
întristare și necurmată durere în inima mea, pentru că aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la
Cristos”.
Frați și surori! Acum știți care vă este chemarea. Suntem chemați să avem răbdare cu cei care
fac astfel de lucruri, și să o facem la fel ca Pavel; să răbdăm atât de mult, atâta timp, din partea
tuturor oamenilor.
Acesta este locul în care a fost înfipt steagul acum aproape două mii de ani, de către un om pe
nume Pavel. Astăzi este nevoie de un popor care să ducă steagul înapoi pe acei versanți și să îl
împlânte pe aceeași înălțime - căci aceasta este misiunea noastră.

Capitolul 2
O privire mai atentă asupra sistemului religios

Am văzut ceva din atitudinea incredibilă a lui Pavel față de sistemul religios din zilele lui.
Acum, trebuie să ne îndreptăm privirea spre sistemul religios din zilele noastre pentru a vedea ce e
de făcut în contextul actual.
De ce e important să facem acest lucru? Deoarece Pavel a vorbit despre „pericolele” care vor
veni din această direcție. Vedeți, noi poate nu ne aventurăm să mergem prea departe, în alte țări,
sau, dimpotrivă, poate vom merge până la marginile pământului, dar un lucru este cert: în orice
oraș pe care îl vom vizita, din orice țară, de pe oricare continent, de aproape sau de departe, vom
 7

avea de-a face cu sistemul religios. Este o realitate de care ne vom lovi mai devreme sau mai târziu.
În Nepal, găsim sistemul întemeiat de budiști, în Afghanistan îl vom întâlni pe cel creat de
musulmani, la Roma vom da de sistemul catolic, în Texas de cel baptist, iar în Isla Vista ne întâlnim
cu sistemul creat de organizațiile inter-denominaționale. În orice loc vom merge, dacă există religie,
există și un sistem religios.
Și dacă istoria viitoare a bisericii se poate judeca pe baza trecutului, poți fi siguri de încă un
lucru: mai devreme sau mai târziu, acel sistem se va ridica împotriva ta. Cel puțin, așa s-a întâmplat
de fiecare dată în istorie.
Am spus mai devreme că, oriunde vei merge, sistemul religios se va ridica împotriva ta. Am
spus, de asemenea, să nu ai nimic de-a face cu sistemul religios. Ambele sunt afirmații dure, care
trebuie să fie solid justificate. În spatele lor trebuie să existe argumente foarte puternice. Am aceste
argumente și le vom discuta.
În primul rând, e o mare diferență între a spune: „Să nu ai nimic de-a face cu sistemul
religios” și a spune: „Să nu ai nimic de-a face cu alți creștini”. Dacă atitudinea noastră este de a nu
avea niciun fel de legătură cu alți credincioși, suntem pe o cale greșită. Dacă vorbim și ne
comportăm astfel, suntem sectanți și exclusiviști. Noi trebuie să fim deschiși față de toți creștinii,
mai deschiși decât oricine altcineva de pe fața pământului. Cristos a murit pentru noi toți. Între
credincioși nu trebuie să existe niciun fel de test pentru părtășia între ei. Nimic de felul acesta! (În
afară de imoralitatea totală, fățișă, evidentă și de care cineva nu se căiește). Ușa noastră trebuie să fie
complet deschisă, chiar scoasă din balamale; trebuie să fim deschiși față de toți creștinii, de
pretutindeni.
În ce privește sistemul religios însă, lucrurile stau complet diferit. Dacă ajungem să ne
implicăm din nou în acesta, ajungem în încurcături mari. De ce? Din nenumărate motive. Ne vom
ocupa de câteva dintre ele.
Vom începe prin a trasa istoria sistemului religios, de la începuturile sale până în zilele
noastre. Făcând aceasta, vom putea vedea clar ce este sistemul religios în principiu, precum și cine
alcătuiește acest sistem în zilele noastre.
Ce vreau să spun atunci când folosesc expresia „sistem religios”? Pot explica aceasta cel mai
bine abordând două aspecte: originea sistematizării și originea religiei. Poate astfel vom ajunge la o
definiție mai clară a acestui concept.

Istoria sistemului
Cuvintele „sistematizare” și „organizare” au un înțeles foarte asemănător. Putem folosi atât
expresia „religie organizată”, cât și „sistem religios” pentru a ne referi la aceeași realitate. Care este
 8

însă sursa „sistemului”, a „organizării”?

Dumnezeu este autorul organizării. De fapt, întregul tipar de organizare al civilizației vestice
- acel sistem structural care impregnează fiecare fațetă a vieții noastre de zi cu zi, fie că vorbim de
medicină, educație, politică, acțiuni civice sau altceva - totul deci a fost creat de Dumnezeu.
Șocant, nu? Dumnezeu a creat organizarea? Atunci de ce mă împotrivesc atât de ferm
organizării în viața de adunare? Motivul e simplu. Chiar dacă principiul organizării guvernează
activitatea întregii omeniri, iar Dumnezeu este Cel care l-a creat, organizarea nu a fost încredințată
omului! Omului nu i-a fost dat să se ocupe de sistematizare sau organizare. Dumnezeu a creat
organizarea pentru îngeri, nu pentru om. Atunci când omul se lasă prins în mrejele unei ordini
sistematizate, el se face rob unor principii de viață menite unor ființe extraterestre, va fi subjugat de
un stil de viață conceput pentru alte sfere de existență. Îngerii au fost cei care și-au impus civilizația
lor - sistematizarea, organizarea vieții lor, cultura lor - asupra omului. Îngerii și-au impus modul lor
inerent de viață asupra ființei care a fost creată să fie cea mai liberă făptură din univers - omul!
Omul nu trebuie să se supună căilor destinate îngerilor. Civilizația lor și modul lor de organizare
sunt specifice lor, pentru noi e ceva nefiresc. Omul a fost creat să trăiască în libertate absolută. Un
grup de îngeri și-a folosit înclinația naturală spre organizare pentru a înrobi omul. În acest mod,
acești îngeri au zădărnicit planul lui Dumnezeu de la creație. Sună ca un roman SF, nu-i așa?
Extratereștrii dintr-un alt univers caută să subjuge omenirea.
Dragă frate, poate acum începi să înțelegi de ce mă opun atât de vehement sistematizării și
organizării vieții de credință, în special în ce privește viața de adunare!

Istoria spirituală a organizării

Aș vrea să repovestesc istoria originii organizării și, pentru aceasta, mă voi referi la istoria
spirituală consemnată. În prima zi a creației, Dumnezeu a creat locurile cerești și, totodată, ființele
cerești care să locuiască acolo. Care a fost scopul lui Dumnezeu vizavi de aceste făpturi? Ele au fost
create din două motive: pentru a sluji lui Dumnezeu și pentru a sluji omului. În ceea ce privește
genul, aceste ființe sunt asexuate; nu sunt nici bărbați, nici femei. Nu se înmulțesc. Azi există tot
atâția îngeri câți au fost creați în acea primă zi, nici mai mulți, nici mai puțini. Ei posedă o viață
creată care nu se termină niciodată. Dumnezeu i-a creat ca pe îngeri ca ființe minunate și ca o
armată fără număr. Aceste ființe sunt organizate în legiuni (Noul Testament pare să sugereze că
structura organizațională a cerului și structura organizațională a Imperiului Roman erau identice!
Oare cine a copiat pe cine?)
Cerul avea următoarea structură: Dumnezeu - liber, neîngrădit de nicio lege; fără limitări,
mai presus de libertatea însăși. În calitatea Lui de Creator, El este, prin natura Lui, Împărat, Domn,
 9

Conducător și Monarh. Mai jos se află îngerii. El a împărțit această oștirea îngerească în trei
grupuri egale numeric, fiecare grup fiind condus de un arhanghel glorios. Priviți puțin această
imagine - ce vedeți? Dumnezeu a instituit scara ierarhică inițială! Acesta este un sistem de tip
„comanda vine de sus”, care se răsfrânge până la cele mai de jos nivele. Este un tip de structură
familiar oricărei persoane care a fost în armată. Dar să nu uităm că această practică nu își are
originea în vreo armată din antichitate, ci în locurile cerești. „Piramida” structurii organizatorice.
Acum urmează partea tristă a acestei istorii. Unul dintre acești arhangheli a provocat o
revoltă în locurile cerești. Pentru aceasta, a fost aruncat pe Pământ și, împreună cu el, legiunile pe
care le conducea - o treime din oastea îngerilor. Ei au fost nevoiți să își găsească o altă locuință în
univers. Lucifer a ajuns în regiunile din preajma Pământului, ducând cu el și pe îngerii căzuți, care
l-au urmat conform ordinii inerente. Astfel, principiul organizării a ajuns pe Pământ prin trădare.
Organizarea nu a fost menită pentru această planetă; este un concept străin omului și Pământului.
Atunci, care ar fi trebuit să fie modelul social al omului? Omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu. Așadar, el nu a fost menit să facă parte dintr-un sistem organizat sau controlat. Omul,
asemenea lui Dumnezeu, a fost făcut pentru o libertate totală. El nu a fost rânduit să fie controlat
sau stăpânit. Omul, asemenea lui Dumnezeu, a fost menit să stăpânească!
Intriga însă se îngroașă. Vedeți cum stăteau lucrurile? Odată cu venirea lui Lucifer, omul și
îngerii căzuți au ajuns să împartă același teritoriu. Lucifer, arhanghel peste o treime din oastea
cerească, își îndreaptă acum toată atenția spre om, pentru a-l înșela. Reușește să provoace căderea
omului. Omul face cunoștință cu păcatul. Și după cum Dumnezeu l-a izgonit cândva pe Lucifer din
locașul lui ceresc, acum trebuie să îl alunge pe om din grădină. Omul căzut a fost nevoit să își caute
sălaș undeva în afara Edenului. Omul căzut a ajuns să fie nevoit să locuiască pe o planetă căzută.
În acest punct, omul se găsește în afara prezenței lui Dumnezeu. Este gol, și foarte conștient
de asta; simte că are nevoie de protecție. Concret, Cain a construit o cetate numită Enoh. Acest loc
de protecție a devenit însă un loc rău și curând au apărut multe cetăți de acest fel în diferite locuri de
pe pământ. Dumnezeu a distrus toate aceste locuri de protecție printr-un potop. Cu toate acestea, la
scurt timp după potop, omul s-a întors la aceleași preocupări.
Ajungem astfel la nașterea cetății Babel. Se pare că aici Satan reușește pentru prima dată - la
nivel embrionar - să își impună sistemul îngeresc de organizare asupra activității umane. Babel a
fost fondat de un om pierdut, pe nume Nimrod. Așa a fost oare? Adevăratul întemeietor al acestei
cetăți nu a fost cumva cineva din văzduh? De la Babel încoace, Satan, încet, dar sigur, a atras omul
într-un mod de viață sistematizat. În ziua de azi, oamenilor le place sistematizarea activității umane
și chiar se laudă cu aceasta și sunt gata să persecute, să închidă și chiar să ucidă fără ezitare pe
oricine pune în pericol acest „sistem” de viață.
 10

Până la Babel, am relatat istoria spirituală așa cum este ea consemnată în Scriptură. Aceasta
este istoria scrisă de Dumnezeu. Mi se pare foarte interesant că, din acest punct specific, istoria
seculară preia frâiele și urmărește mai departe evoluția acestui subiect.

Istoria seculară a organizării

Istoria seculară ne spune despre patru imperii mari din antichitate: Egipt (cca 1400 î.C.),
Asiria (cca 700 î.C.), Babilon (550 î.C.) și Persia (500 î.C.).
Asiria a fost strămoșul sistematizării omenești. Asirienii au fost primii cuceritori la scară
mondială; erau un popor militar, care și-a impus tiparul de organizare militară asupra fiecărei țări,
cetăți și popor pe care le-au cucerit. Babilonul - un Babel readus la viață - i-a cucerit, în schimb, pe
asirieni.
Babilonul a fost și el o dictatură militară, așa că fiecare aspect al vieții umane era gândit după
modelul din armată - scara ierarhică. Omul a ajuns integrat în ordinea angelică. Aceasta a fost
perioada în care s-a pus la punct modelul după care au ajuns să fie organizate toate societățile
„civilizate”. Putem spune că a devenit parte din natura noastră - avem acesta în sânge. În mod cert,
este întipărit în fiecare circuit mental al ființei umane. Cursa lui Satan s-a deschis. Omul a devenit
parte a unui sistem atât de amplu, încât fiecare domeniu al vieții lui au ajuns să fie un sistem
integrat, la rândul lui, într-un sistem și mai complex.
Da, în ziua în care cursa s-a deschis, fiecare om a putut să privească în sus și să spună că are
pe cineva deasupra lui, căruia i se subordonează. În fruntea acestui sistem se afla Nebucadnețar.
Oare așa era? De fapt, unul dintre profeții evrei din vechime a spus că Lucifer era capul.
Cum stau lucrurile astăzi? Priviți la harta organizatorică a orice. Fiecare dă raportul cuiva care
se află mai sus. Cine se află însă la vârf?

Darius I
În scurt timp, Babilonul a fost răsturnat și cucerit de Persia. În această perioadă s-a ridicat
una dintre cele mai proeminente figuri din istoria omenirii, un om care a influențat până și viețile
noastre de azi - Darius cel Mare (521-486 î.C.).
Acest om a cucerit națiune după națiune. A instaurat o domnie monolitică, care se întindea
din India până în Grecia. A creat unul dintre cele mai întinse imperii din toate timpurile. A realizat
acest lucru în jurul anului 500 î.C. Cum a putut reuși așa ceva? Să lăsăm istoricii să ne spună:
„Perșii au avut două contribuții majore la evoluția lumii antice: organizarea imperiului lor și
religia. Ambele au influențat masiv civilizația noastră vestică. Sistemul administrației imperiale a
fost moștenit de Alexandru cel Mare, adoptat ulterior de Imperiul Roman și, în cele din urmă,
 11

integrat în Europa modernă”. (Notă: Trueman, The Pageant of the Past - Spectacolul trecutului).
Interesant, nu-i așa? Acum știm cum a ajuns guvernul nostru să arate așa cum e azi. La fel
înțelegem cum s-a ajuns la organizarea școlii, a facultății, a magazinelor, poliției, armatei, a firmei
pentru care lucrezi, a societății din care faci parte. Darius ni le-a dat pe toate. Să nu uităm aceasta!
Dar ce legătură are aceasta cu faptul de a ne ține departe de sistemul religios? Sistemul
religios pe care l-am moștenit a ajuns la noi, nu de la Domnul Noului Testament, ci de la unul
dintre cele mai mari genii militare din toate timpurile - Darius, unul dintre cei mai mai organizatori
din istorie. El este unul dintre cele mai mari nume din istorie. Dar și-a preluat ideile de la imperiul
pe care l-a cucerit - Babilonul. Cine a fost acest Darius? Cine a fost acest om pe care au ajuns să îl
copieze toate organizațiile politice și religioase din lume?
Darius a fost un urmaș al lui Zoroastru; el a fost unul dintre cei mai cruzi monștri care au
pătat cu sânge paginile istoriei. Cel mai mare imitator al său a fost Roma! Al doilea mare imitator al
lui a fost - țineți-vă bine! - biserica.
Poate vi se pare greu de crezut. Chem în ajutor încă o dată istoria seculară. D.C. Trueman
enumeră, în Spectacolul trecutului, câteva dintre contribuțiile aduse de Imperiul Roman care, să nu
uităm, a preluat tiparele lui Darius, pe care acesta le-a copiat de la Babilon.
„În cele din urmă, de la romani s-a preluat o structură de organizare magnifică: imperiul.
Biserica și-a modelat unitățile administrative după subdiviziunile politice ale Imperiului Roman. În
timp, urmașii Sfântului Petru, episcopul Romei, au ajuns să exercite o anumită autoritate, astfel
încât biserica, asemeni Imperiului, își avea propria scară ierarhică și o administrare atent înlănțuită.
Nicio altă religie nu se putea lăuda cu o structură atât de eficientă și completă”.
Nu văd cum aș putea formula mai clar de atât. Ni se spune aici că Biserica Catolică a fost
modelată după tiparul Imperiului Roman și că a devenit cea mai bine organizată religie. Această
biserică a fost un elev foarte bun. Ea însăși a fost ulterior copiată fidel. Structura tuturor marilor
denominațiuni de azi sunt copii exacte ale structurii organizaționale a Bisericii Catolice, a
Imperiului Roman - a Greciei, Persiei, Babilonului și a îngerilor! Dacă vrei să fii parte a acestei
ordini, mergi înainte! Să mă iertați dacă eu aleg să refuz această ocazie prețioasă. Prefer să-mi petrec
după-mesele într-un mod mult mai palpitant, privind uscătorul de rufe cum se învârte. Nu, nu am
de gând să fiu parte din sistemul religios.
Să unim acum cele două fire ale istoriei - cel spiritual și cel secular.

Istoria: seculară și spirituală

Dumnezeu a conceput organizarea atunci când i-a creat pe îngeri. El i-a așezat într-un tipar
ierarhic complex, care se află în vigoare și în zilele noastre, printre toți îngerii.
 12

Cu mult timp în urmă, atunci când Lucifer a fost alungat din locurile cerești și a fost silit să își
facă locaș pe tărâmul vizibil, el a luat cu sine o treime dintre îngeri, pe care a continuat să îi conducă
pe baza aceluiași sistem ierarhic. Lucifer a avut un plan - a urmărit să îl prindă pe om în capcană, să
îi abată atenția de la Dumnezeu și să îi rupă dependența de El. Pentru a face toate acestea, el i-a făcut
cunoștință omului cu „civilizația”. La început, el a făcut asta puțin câte puțin. Ce este această
„civilizație”? Nimic altceva decât ordinea angelică. Satan l-a obișnuit pe om cu căile sale; treptat,
omul a fost inserat în structura condusă de Lucifer. Astfel, îngerii și oamenii au ajuns întrețesuți
într-o singură civilizație, un singur sistem, sub un singur conducător. Satan a început cu orașele.
Civilizația este de fapt viața de oraș la scară lărgită. Viața de oraș a fost dezvoltată, reprodusă la
dimensiuni uriașe, astfel încât a ajuns să cuprindă principate, regiuni, apoi națiuni, continente și, în
cele din urmă, întreaga lume. Aceasta a fost integrată în ordinea îngerilor lui.
Scriptura ne spune că Nimrod este întemeietorul civilizației. Se pare că el a fost cel care a
introdus ordinea angelică sistematizată în lumea omului. El a fost fondatorul cetății Babel.
Din acest punct, istoria preia derularea evenimentelor. Mai târziu, în altă epocă, Babel a fost
înnoit. Noul Babilon - așa cum istoria îl numește deseori - a avut o structură pe care au preluat-o
ulterior mezii și perșii. În timp, a ajuns să fie adoptată de greci, care și-au organizat aproape toate
aspectele vieții conform acestui model.
Roma a cucerit Grecia și trebuie reținut că romanii au pus bazele modelului de organizare
după care este structurată societatea modernă de azi. Acest model este atât de răspândit, penetrând
orice cultură, filozofie și politică, încât este practic imposibil să ne imaginăm viața fără el. Tot ce
atingem azi în activităților noastre cotidiene este gândit întocmai conform organizării din Roma
antică!
Atunci când se referă la această țesătură complexă, Scriptura folosește termenul „sistemul
lumii”. Satan a organizat omenirea într-un sistem complex și a reușit astfel să îl abată pe om de la
Dumnezeu. Ceea ce numim azi civilizație nu este altceva decât o ordine angelică impusă omului.
Este vorba de un singur sistem; doar unul. Acest sistem este acum impus asupra oricărei mișcări
omenești. Priviți în jur și veți vedea că orice formă de contact social este stabilită după tiparul
acesta.
E ca și cu rotițele din interiorul unor rotițe mai mari, toate aflându-se într-o roată uriașă sau
cu piesele mici ale unui mozaic aflate în interiorul unora mai mari, care, la final, alcătuiesc un
singur mozaic uriaș. Să vă dau un exemplu.
Întregul sistem de învățământ este doar o piesă din acest mozaic vast. Înăuntrul acestui sistem
se află miniaturi ale celui mare - conduceri școlare, școli, universități. Mergând mai sus pe scara
ierarhică, găsim structura organizatorică federală sau națională. Dacă facem un pas în spate, putem
 13

vedea țesătura unui singur sistem educațional. Acesta este însă doar unul din multele domenii ale
vieții noastre. Sistemul educațional este doar una dintre rotițe, doar una dintre piesele mozaicului.
Medicina este o alta; la fel, domeniul afacerilor, al industriei. Să facem un pas mai în spate. Ce
vedem? Observăm că toate se îmbină într-un singur sistem mondial, iar acesta se potrivește foarte
precis în ordinea angelică.
Acum că am abordat toate aceste aspecte istorice, să mergem mai departe.

Biserica - apariția unei anti-instituții

Biserica a apărut pe scenă în anul 30 d.Cr., în Ierusalim. Israelul se află sub ocupație romană.
Totul este sistematizat, organizat. Pe acest fundal își face apariția Biserica. Această tânără frumoasă
este singura excepție în toată istoria. Biserica a fost și este împotriva sistemului acestei lumi. Ea nu
este o organizație; ea este anti-instituționalizare. Ea nu funcționează conform unei scări ierarhic.
Biserica este singurul lucru pe care Lucifer nu îl conduce. Isus Cristos este Capul direct al Bisericii
Sale, care este Trupul Lui. Ea nu este o organizație, nici un accesoriu ca un ceas, ci este vie, este o
femeie, logodnica lui Isus Cristos!
(Apropos, Biserica a suferit numai din partea unui singur dușman în toată istoria ei, și anume
din partea sistemului acestei lumi și, în special, din partea unei anumite ramuri a acestui sistem -
este vorba, desigur, despre sistemul religios. Uneori, există persecuție și din partea sistemului politic,
dar cea mai agresivă atitudine vine din partea celui religios.)
În primii 200 de ani de existență, Biserica s-a descurcat destul de bine. Asemeni îngerilor, și
ea a avut un stil de viață venit de la Dumnezeu, dar nu unul bazat pe ierarhie și sistem de conducere.
Există ordine în biserică, normal, dar nu vorbim despre tiparul de organizare după care trăiesc
îngerii. Biserica este vie; ea nu este structurată organizatoric. Numai „lucrurile” pot fi organizate.
Biserica, însă, este o făptură vie. Poate nu vă puteți imagina conceptul de biserică în afara unei
structuri organizate. Există câteva motive în spatele acestei atitudini, și niciunul nu e bun.
În primul rând, mintea noastră asociază cuvântul „biserică” cu acea organizație care și-a
asumat această denumire. Dar nu e vorba de același lucru. Chiar dacă poartă numele de „biserică”,
este în continuare doar o organizație, una de natură religioasă. În al doilea rând, tiparul
organizatoric este întipărit în mințile noastre. Ne este foarte greu să gândim în alți parametri. În al
treilea rând, nu suntem într-o stare prea bună - nu am văzut niciodată Biserica în manifestarea ei
organică!

Stilul de viață al lui Dumnezeu

Atunci când Dumnezeu i-a organizat pe îngeri, i-a așezat într-un sistem. Ei sunt o formă de
 14

viață mai joasă. În ceea ce privește propria Lui formă de viață, întrucât Dumnezeu era singur, nu
avem cum să știm în ce mod ar fi trăit El dacă ar fi făcut parte dintr-o societate de dumnezei - mă
iertați pentru îndrăzneala exprimării! Nu știm cum ar fi fost organizată acea societate. Dar astăzi,
Dumnezeu nu mai este singur; are o familie, are copii și o locuință. Noi suntem acea casă și acea
familie. Dumnezeu este Tată și Cap, dar El este capul fiecăruia dintre noi, în mod individual. Să fim
atenți la acest aspect - nu vorbim aici de o scară ierarhică. Privește-ți propria familie. Ea nu este o
organizație. Fiecare persoană se raportează la cap. Familia ta este o entitate vie. (Nu mă opresc acum
asupra ordinii organice a Bisericii, dar fac doar o paranteză pentru a spune apăsat că Biserica
primară nu a fost niciodată încadrată într-un tipar structural, nici de Dumnezeu, nici de îngeri, nici
de către oameni.)
Ceea ce vreau să spun este că, atunci când Dumnezeu a fost singur, nu putem spune cu
certitudine dacă a trăit sau nu într-o structură fixă, asemeni îngerilor. El a dobândit o rasă proprie
începând cu Isus Cristos. Din acel moment, lucrurile s-au clarificat. Nu, familia lui Dumnezeu nu
este o structură!

Biserica devine victima organizării

Din păcate, cam după anul 200 d.Cr., observăm că Biserica începe să eșueze. Din nou și din
nou, persecuția i-a răpit pe cei mai buni dintre oamenii ei. Totuși, dușmanul ei principal nu a fost
persecuția, ci timpul însuși. Mediul din jur a început să câștige treptat teren; căile sistemului lumesc
au început să se strecoare atât în bisericile din Italia, cât și în cele din Asia Mică. (Bisericile din
nordul Africii au dus-o un timp ceva mai bine.)
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, de fapt, în această perioadă tragică din viața Bisericii,
trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat în Imperiul însuși. De-a lungul existenței sale, Imperiul
Roman a atins de trei ori apogeul organizării. Prima oară s-a întâmplat în timpul lui Iulius Cezar și
al lui Octavian Augustus. Până la ei, un set de piedici și contragreutăți a împiedicat realizarea unei
structuri de dimensiuni colosale. Mai târziu, Hadrian a renovat și a rafinat vastul sistem ierarhic al
Imperiului. În cele din urmă, a venit rândul lui Constantin, care a perfecționat acest sistem. Probabil
organizarea nu mai ajunsese la o așa perfecțiune de pe vremea lui Darius I. Este incredibil că tocmai
în perioada de cea mai strălucită organizare a fost Biserica primară complet asimilată sistemului
lumesc.
Trist!
Iată faptele istorice. La începutul anilor 300, Constantin a avut un fel de convertire la Cristos
- calitatea acesteia reprezintă unul din cele mai controversate evenimente din istorie. De fapt,
Constantin poate fi considerat unul dintre primii creștini medievali: 90% creștin după nume, 90%
 15

păgân în felul de a gândi. Datorită acestei convertiri și faptului că a ajuns pe tron, până în anul 313,
el a reușit să stopeze persecuția asupra bisericilor puternic decimate.
Până în acel moment, Constantin, asemeni tuturor împăraților dinaintea lui, nu era doar
conducătorul Imperiului, ci și al fiecărui departament al acestuia. (Apropos, el nu putea gândi altfel.
El era capul a toate.) Aceasta însemna că el era marele preot - Pontifex Maximus în păgânism. Ei
bine, el a început să atragă biserica primară în organizarea stabilită de el. Ca urmare, în următorii 75
de ani, creștinismul a devenit una dintre religiile oficiale ale Imperiului, alături de păgânism, ceea ce
însemna acces direct al bisericii la fondurile provenite din taxe. Biserica a devenit un departament
în conducerea Imperiului. Treptat, păgânismul a fost îndepărtat complet, nu a mai fost sprijinit din
fondurile provenite din taxe, proprietățile pe care le-a deținut au fost transferate creștinătății și tot
sprijinul financiar a fost direcționat spre biserică. Toate aceste evenimente au făcut ca biserica să
adopte, încetul cu încetul, structura organizatorică a celorlalte departamente din sistemul
Imperiului Roman. Fata cea frumoasă a pierit, iar în locul ei s-a ridicat o organizație religioasă bine
închegată. Biserica primară a dispărut, rămânând doar numele în urma ei. Acest nume a fost apoi
aplicat unei organizații religioase.
Au fost păstrate cuvinte ca „diacon” și „bătrân” și au apărut termeni noi, precum „cardinal” și
„cler” - ambele preluate din păgânism. Deși s-au păstrat unele etichete, noua structură impusă era
pur babiloniană. Priviți la organizarea Bisericii Catolice, așa cum apare ea. La capătul de jos al scării
ierarhice erau preoți, apoi episcopi, arhiepiscopi, cardinali, iar împăratul în vârful piramidei. De
fapt, împăratul este al doilea pe listă.
Această stare de lucruri a ținut câteva sute de ani. În cele din urmă, Imperiul a căzut, iar din
ruinele sale au apărut multe națiuni mai mici. În locul unui singur imperiu, al unei națiuni unice, s-
au format multe națiuni mici. Fiecare dintre ele avea un tipar de organizare, fiecare era o miniatură
a vechiului Imperiu Roman. În fiecare caz, fără excepție, romano-catolicismul a devenit religia
oficială. Înainte, fusese singura religie a Imperiului, iar acum a devenit singura religie a fiecăruia
dintre națiunile apărute din ruinele fostului Imperiu. S-a ajuns astfel la o religie inter-națională. În
plus, structura catolicismului a rămas aceeași din anii 300 - bazată pe scara ierarhică.
Toate acestea reprezintă consemnarea unei distrugeri teribile și tragice a ceea ce a fost
cândva. În tot acest timp - cam din 325 încoace - puțini au fost creștinii care au refuzat să fie parte a
acestei organizații religioase gigantice. Refuzul lor a fost urmat de persecuție și moarte. Acești
oameni - acest grup diferit de creștini - au descoperit, ca și Pavel (și așa cum vom descoperi și noi),
ce înseamnă să ai parte de dezaprobarea sistemului religios.
Sistemul religios - o organizație - este dușmanul natural al Bisericii - o făptură organică.
 16

Locul organizației în timpul Reformei

În sfârșit, ajungem la momentul schimbării. În 1517, apare pe scenă Martin Luther. El trăia în
Saxonia, a cărei religie oficială era, desigur, catolicismul. Luther s-a separat de Biserica Romano-
Catolică si la fel a făcut întreaga Saxonie. Această atitudine a fost una fără precedent. Pentru prima
dată în decursul unui mileniu și jumătate, exista o țară a cărei religie oficială nu era catolicismul.
Saxonia s-a debarasat de catolicism și în locul său, și-a făcut apariția un nou grup - luteranii.
A fost un moment revoluționar. Luteranii au venit cu o nouă teologie; învățăturile lor erau complet
diferite. A apărut un vocabular nou, practici diferite, o libertate proaspătă și noi titluri pentru lideri
- termenul „preot” a fost înlocuit cu „pastor”.
Totul părea minunat, dar Luther a făcut o greșeală - fără să își dea seama. A păstrat aceeași
structură organizatorică. Într-un anume sens, nici nu a avut de ales. Iată de ce: Saxonia era
organizată exact în același mod cum fusese Imperiul Roman, cu mult timp în urmă. Așadar, Saxonia
era o miniatură a ceea ce fusese Imperiul Roman cândva. Prin urmare, atunci când a apărut noua
religie luterană, ea s-a conformat vechilor tipare fixate de religia romano-catolică. Etichetele s-au
schimbat, dar tiparul organizatoric a rămas, în esență, același. Luteranismul a fost inserat în
societatea saxonă după modelul scării ierarhice. Uimitor!
Nu după mult timp, și alte națiuni au început să se rupă de catolicism. Scandinavia a adoptat
și ea luteranismul ca religie de stat. Anglia a dezvoltat o biserică nouă, sub conducerea lui Henry al
VIII-lea. La fel a făcut apoi și Scoția. Teologia era diferită, denumirile, ritualurile s-au schimbat. Dar
tiparul organizatoric, acea structură de tip scară ierarhică, a rămas același.
Deja modelul era fixat. Fiecare națiune avea o religie de stat, o religie oficială. Ea era diferită
de la un stat la altul, dar tiparul structural a rămas același. (În fiecare din aceste țări, credincioșii care
nu se aliniau direcției oficiale aveau parte de aceeași soartă ... erau persecutați.)

Organizarea după Reformă

Să privim la etapa următoare. După o scurtă vreme, au apărut pe scenă baptiștii,
congregaționaliștii, penticostalii etc. Aceste grupuri erau puțin diferite. Dizidenți! Aceste grupuri
nu au format niciodată religia oficială în nicio țară. Nu au primit niciodată bani de la stat pentru a
supraviețui. Aceste denominațiuni sunt ceea ce europenii numesc „evanghelicii liberi” - liberi de
controlul statului și liberi de orice sprijin din partea statului. Etichetele lor erau diferite, teologia lor
era radical distinctă, iar ritualul lor (da, aveau ritual!) mult mai simple. Și totuși, organizarea lor
urma același tipar de pe vremea vechii Rome; ba nu, de pe vremea Babilonului; ba chiar din
timpurile îngerilor!
(Unele grupări își numesc liderii, altele îi aleg prin intermediul unui comitet, unele sunt
 17

democratice și îi aleg prin vot ... și fiecare denominațiune folosea o altă terminologie. Dar, în fiecare
caz în parte, organigrama urma același model - scara ierarhică.)
Când eram un slujitor tânăr, am fost invitat să lucrez pentru o scurtă perioadă în cadrul celei
mai mari denominațiuni carismatice. În timp ce făceam turul de familiarizare la sediul central, mi s-
a spus că această denominațiune a studiat toate celelalte grupări pentru a observa cine are cea mai
eficientă, bună și dinamică organizare. Au ajuns la concluzia că cea mai mare denominațiune
protestantă din America era cea mai bine pusă la punct. Prin urmare, mi-au spus, foarte încântați de
ei înșiși, că au copiat tiparul respectiv, de la cap la coadă - era vorba tocmai de denominațiunea în
care fusesem crescut. Ce vreau să spun cu asta? Avem în sânge, în măduva oaselor această înclinație
de a ne organiza religia.

Starea actuală a organizării

De la „dezidenți” încoace, nu prea au mai apărut alte denominațiuni majore. În schimb, în
ultima perioadă, am asistat la nașterea „organizațiilor religioase non-denominaționale, non-profit”.
Acestea vin și declară fățiș: „Suntem o organizație”. Și asta și sunt.
În secolele 18 și 19, când un om religios puternic dorea să realizeze ceva, el punea bazele unei
noi denominațiuni. Acest model e depășit în zilele noastre. (În plus, cam toate disputele teologice au
fost deja purtate.) Astăzi, un astfel de om capătă un statut scutire de taxe și fondează o organizație
religioasă. În loc de pastor, biserici, sediu al denominațiunii, întâlnim „bord de conducere”, „centre”
și ... tot „sediu”! În esență, cel puțin din punct de vedere structural, nu prea există nicio diferență
între organigrama unei denominațiuni și cea a unei organizații religioase non-profit.
Am vizitat adesea sediul central al uneia dintre cele mai mari organizații de acest fel. Se laudă
cu eficiența lor organizatorică. Cu ocazia uneia dintre vizite, mi s-a spus (nu știu dacă este chiar așa,
dar ideea e, oricum, evidentă) că un absolvent al universității Harvard le-a studiat cu atenție
organizarea și a ajuns la concluzia că era la fel de bună și eficientă ca cea a companiei General
Motors!
Da, toate organizațiile religioase și toate denominațiunile au, practic, aceeași structură: cea a
lui Nimrod, Darius, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Constantin, Regele George, Washington,
Jefferson, Napoleon, Hitler, Churchill și Henry Ford. Frați dragi, denominațiunile și grupările
religioase scutite de taxe sunt, toate, organizații. Asta este tot ce sunt ... nimic mai mult; organizații
religioase. Iar aceste lucruri nu reprezintă mireasa lui Cristos.
Cititor drag, nu știu cum te simți după ce ai citit toate aceste rânduri. Personal, îmi doresc să
mă distanțez hotărât de asemenea practici și de o așa deviere de la gândul Domnului. Istoria bisericii
este, poate, cea mai tristă poveste spusă ori scrisă… când ne gândim ce ar fi fost dacă oamenii
 18

credincioși nu ar fi adoptat niciodată sau dacă ar abandona acum tiparul organizatoric. Acest punct
scoate în evidență misiunea noastră. Dacă judecăm viitorul prin prisma trecutului, putem intui că
vom avea de suferit din partea instituțiilor religioase. (E ciudat că, deși creștinismul organizat a
cuprins aproape întreg pământul, totuși pare să se simtă extrem de amenințat ori de câte ori se
ridică în preajma lui oameni care nu se lasă prinși în nicio organizație. Intră în panică la vederea
oricărui creștin din afara structurii. Istoria atestă faptul că liderii religioși vor face orice pentru a opri
o astfel de direcție.)
Puține lucruri au nevoie mai acută de restaurare decât această simplă chestiune a adunării
creștinilor ca Trup al lui Cristos, în afara tiparului organizatoric predictibil. Traiectoria noastră este
foarte limpede. Noi nu vrem să fim parte a unui sistem instituțional. Nu vedeți că Împărăția lui
Dumnezeu - dată omului - trebuie să rămână în afara ordinii angelice?

Partea „religioasă” a sistemului

Am urmărit originea sistemului și am observat împreună că și-a făcut apariția în locurile
cerești. Dar am folosit, de asemenea, expresii ca „sistem religios” și „religie organizată”. Poate ar fi
bine, înainte de a merge mai departe, să acordăm puțină atenție termenului „religios” pe care l-am
folosit. Ce vreau să spun prin „sistem religios”?
Dacă aș afirma că budismul și hinduismul sunt sisteme, ați fi de acord cu mine. Fiecare dintre
cele două este un sistem religios. Putem spune același lucru despre iudaism? Da. A fost așa
dintotdeauna? Nu. La un moment dat în timp, iudaismul a fost însăși lucrarea lui Dumnezeu pe
pământ. În zilele lui Moise și pe vremea lui David, Dumnezeul cel viu Își împlinea scopul în
mijlocul unui grup de oameni. Într-o zi însă, Dumnezeu S-a îndepărtat de iudaism. Cu toate acestea,
iudaismul a continuat să meargă înainte… fără Dumnezeu. Iată, o mișcare religioasă! Avem în față o
unitate religioasă lipsită de Însuși Dumnezeul care a adus-o la viață. Și totuși, ea continuă să existe și
azi. Cum reușește să supraviețuiască? O face prin multe mijloace, dar, ca să poată supraviețui fără
Dumnezeu, condiția esențială este să fie bine organizată. Și aceasta a și făcut iudaismul, chiar cu mult
timp înainte de apariția lui Pavel.
Cred că orice persoană care se află în afara sistematizării religioase este destinată să intre în
conflict cu sistemul religios din vremea sa. Pavel s-a ciocnit de sistemul iudaismului. (Anabaptiștii
s-au ciocnit de catolicism; Nee, Bakht Singh și Prem Pradhan s-au lovit de indivizii buni: creștinii
evanghelici, care s-au dovedit a fi în stare să persecute pe cei mai buni dintre ei.). Probabil, tu nu te
vei lovi de iudaism. Dar fii sigur că vei intra în conflict cu un sistem sau altul. Pentru creștinii din
afara religiei organizate, „pericolul din partea evreilor” este cât se poate de real. Un anume sistem
religios te așteaptă și pe tine.
 19

Iudaismul a fost cândva lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a părăsit și acesta a început să se
organizeze. (Sau a fost invers?) Mai târziu, iudaismul a ajuns dușmanul noii lucrări pe care
Dumnezeu o făcea pe pământ. Ceea ce a început ca lucrare a lui Dumnezeu a devenit ulterior
inamicul lui Dumnezeu. Dacă nu vezi niciun alt motiv pentru care să te ferești de organizare, teme-
te măcar din acest singur motiv!
Budismul este un sistem religios. Iudaismul la fel. Poate însă creștinismul să ajungă în aceeași
stare? Este posibil ca o lucrare creștină inițiată de Dumnezeu să devină, la un moment dat,
dușmanul unei alte lucrări a lui Dumnezeu?
Nu s-a abătut această năpastă peste biserica primară? Nu a devenit ea, o dată cu trecerea
timpului, o structură organizată și un dușman al lui Dumnezeu sau Dumnezeu încă este de partea
bisericii primare? Este posibil că Dumnezeu a părăsit biserica primară și S-a îndreptat spre alți
oameni?
Știu la ce vă gândiți: „Biserica primară nu mai există; ea s-a stins prin anul 300 D.Cr. Cum
poți să întrebi dacă Dumnezeu mai este azi de partea bisericii primare?” Nu fiți așa siguri. Poate că
biserica primară nu a dispărut ... așa cum ni s-a spus de atâtea ori. Poate ea încă există ... și azi!
Când eram tânăr și mă aflam la seminar, am aflat despre două învățături legate de subiectul
„Ce s-a întâmplat cu biserica primară?”. Una susținea că aceasta nu mai există în zilele noastre, iar
cealaltă spunea că ea a supraviețuit sub forma unor grupuri mici, refugiate în Alpi, în Spania etc. De
la șaptesprezece ani studiez istoria bisericii și iată care este adevărul pe care l-am descoperit: niciuna
din cele două afirmații amintite nu are mult suport istoric. Dovada principală, pe cât trebuie să
recunoaștem, se află în cu totul altă parte.
Biserica primară încă există, într-o continuitate care nu a fost întreruptă niciodată! Evident, ea
nu există în forma ei inițială. Dar ea există - cu o genealogie lungă, transformată, coruptă, radical
alterată, dar, cu toate acestea, neîntreruptă! Astăzi, biserica primară se numește Biserica Romano-
Catolică! Biserica primară încă este aici - plus Constantin, plus o doză letală de păgânism, plus
organizare, plus 1700 de ani de tradiție, plus gunoi, plus cine știe câte altele.
Prin anul 325 d.Cr. biserica primară s-a unit cu păgânismul roman. A fost o unire nelegiuită -
ceva sfânt s-a contopit cu ceva nesfânt. Dumnezeu a plecat în timpul ceremoniei și, din acel
moment, biserica primară a devenit o organizație religioasă. Ce a făcut Dumnezeu? A găsit un alt
popor în mijlocul căruia să Își facă lucrarea. (Dumnezeu nu este sectant.)
Îmi pare rău dacă aceste lucruri vă deranjează. Dumnezeu o va lua de la capăt mâine dacă vede
că acest lucru este necesar. Va lepăda un popor și va alege altul într-o clipă. El va duce la capăt
lucrarea Lui. Vedeți, deci, budismul a fost și este o organizație religioasă; iudaismul a devenit un
sistem religios; biserica primară a devenit și ea o religie sistematizată.
 20

Cum stau lucrurile cu creștinismul evanghelic de azi? Ei, acum începem să ne foim pe scaune!
Creștinismul de azi este 99% organizație și 1% viață de adunare (asta dacă suntem generoși!). Toți
care suntem creștini născuți din nou am crescut, practic, într-o organizație religioasă. Repet - o
organizație, cu scop creștin. Acesta este creștinismul. Acesta este punctul în care se află credincioșii
azi.
Ce este azi lumea creștină? Este un amestec de multe mișcări, care au avut cândva parte, mai
mult sau mai puțin, de binecuvântarea Domnului. Dar Dumnezeu Și-a retras de mult
binecuvântarea. Unele din aceste mișcări nici nu au avut vreodată parte de ea. O mare parte din
creștinătate nu este decât o rămășiță a ceva de care Dumnezeu S-a depărtat. Încotro S-a îndreptat
El? A mers să cheme un popor care, asemeni lui Avraam, să își predea viețile lui Isus Cristos și să Îl
cunoască doar pe El, în cel mai mare grad.

Care este sistemul religios din vremea ta?

E momentul să stăm față în față cu întrebarea: ce înseamnă azi sistemul religios? Apoi, ne
vom ocupa de relația pe care trebuie să o avem cu acesta.
Oare toate organizațiile religioase din zilele noastre - denominațiunile și organizațiile non-
profit deopotrivă - aparțin sistemului lumii? Sunt și ele sisteme în cadrul sistemului mare?
În primul rând, nu există niciun dubiu cu privire la învățătura Scripturii despre existența
unui sistem al lumii. Dar putem oare spune că o biserică denominațională face parte din acest
sistem? Putem afirma la fel despre o organizație religioasă? Aș vrea să răspund acestor întrebări
printr-o invitație într-un orășel imaginar din Texas.
În micul nostru oraș imaginar vom întâlni sistemul educațional. Acesta este implementat și
aici, într-o localitate micuță, în același mod în care Darius cel Mare și-a întemeiat imperiul acum
mai bine de două mii de ani. În orășelul nostru există și un mediu de afaceri. E același lucru ca mai
sus. Vom întâlni, de asemenea, un sistem politic - reiterarea Babilonului. Și am putea continua -
recrearea, divertismentul, medicina, guvernul etc. Dacă le punem pe toate la un loc, obținem ceea ce
localnicii numesc cu afecțiune „comunitatea noastră” sau „orășelul nostru”. Acel oraș este de fapt
alcătuit din multe părți, asemeni feliilor dintr-o plăcintă. Dacă le așezăm împreună avem înaintea
noastră o viață comunitară, sau mai bine zis, o civilizație. Multe sisteme și organizații mici ajung să
formeze un întreg - un oraș din estul Texasului. Ei bine, tocmai în centrul acelei comunități, tocmai
în mijlocul tuturor celorlalte felii - fiind o parte foarte complexă a plăcintei - se află sistemul religios
al acelei comunități. Nu este doar o parte integrantă a comunității, ci se așteaptă ca viața religioasă a
comunității să fie strâns legată de toate celelalte aspecte ale vieții orășelului. Știu toate astea pentru
că eu însumi am fost pastor într-un orășel din estul Texasului!
 21

Este foarte dificil de explicat, dar sistemul religios face parte din sistemul lumii. Iar noi,
pastorii denominaționali am aparținut acestui sistem. (Denominațiunea din care am făcut eu parte a
fost și este organizată „în cel mai mare grad posibil”. Nu e o critică, ci un citat. Un fapt declarat cu
mândrie, trâmbițat și etalat de membrii ei).
Noi, pastorii, îi vizităm pe bolnavi, îi îngropăm pe cei morți și invocăm binecuvântarea
cerului la întrunirile sociale, educaționale și politice. Și, ca niște urmași ai lui Nero, ne urcăm chiar
și în tribunele agențiilor de presă, luăm microfonul și cerem binecuvântarea peste un meci de fotbal
care urmează să aibă loc. Facem parte din comitetele Crucii Roșii, ale cercetașilor sau ale altor
asociații de binefacere. Evident, nu vedeam conflictul mortal dintre împărăția acestei lumi și
Împărăția lui Dumnezeu. Nu am văzut, nu vedem, că biserica este tot un fel de civilizație; dar una
diferită și separată de civilizația umană; o împărăție aflată în conflict direct cu ceea ce oamenii
numesc „viața comunității”. Și cu toate astea, iată-ne aici - o organizație religioasă complet integrată
în viața „micii noastre comunități”.
Dar la fel de rău - dacă nu chiar mai rău decât a fi o parte integrantă a acestui sistem - este
faptul că avem și o structură identică. O biserică baptistă tipică este o organizație. (Dacă nu mă
credeți, mergeți și aderați la una. Cea din care am făcut eu parte era așa organizată, că puteam face și
un ceas elvețian să fie invidios.) Repet, nu caut să îi critic pe baptiști. Ei se laudă cu acest aspect. Dar
spun din nou - Biserica lui Cristos este o femeie, un organism viu, nu un obiect sau o structură
anorganică. Sistemele aparțin îngerilor și - de la cădere - omului căzut. Biserica aparține familiei lui
Dumnezeu.
În ultimii 1700 de ani, creștinătatea, în general, a fost parte a sistemului lumii și a fost
organizată după modelul instituțiilor seculare. Și totuși, întotdeauna au existat credincioși care nu s-
au conformat acestei tradiții. În mod pașnic, în liniște, fără critică, judecată sau laudă, mă unesc și eu
cu mărturia lor. Fără nicio răutate față de cineva și cu dragoste față de toți, noi am ieșit din biserica
tradițională pentru a fi parte din expresia organică a Trupului lui Cristos.
Creștinătatea este, practic, o mare organizație sau, mai bine spus, o grupare de organizații. În
mare măsură, se află într-o situație destul de asemănătoare cu credința iudaică antică. Creștinii
waldensieni (care au purtat cu atâta curaj torța în Evul Mediu) au fost la un moment dat, asemeni
evreilor, centrul lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Astăzi, ei nu mai sunt decât o coajă goală, o
organizație religioasă cu o plăcuță pe care scrie „biserică”, atârnată la vedere. La fel s-a întâmplat cu
romano-catolicii, cu luteranii, cu anabaptiștii, cu frații uniți și așa mai departe. Nu ar fi minunat ca,
atunci când Dumnezeu Își încheie lucrarea cu un grup de oameni, acesta să dispară pur și simplu de
pe paginile istoriei? În loc de asta, scheletele lor continuă să cutreiere, mult după ce duhul nu mai e
acolo.
 22

Am atins câteva puncte simple. Am văzut originea organizării ierarhice. Ea a fost gândită
pentru îngeri. Un înger, Lucifer, caută să țeasă toți oamenii în acea pânză a organizării. Apoi am
vorbit despre faptul că Biserica nu este o organizație, ci un organism viu. Cele mai multe entități ce
poartă numele de „biserică” nu sunt decât organizații religioase modelate după structura Romei
antice, a Asiriei și a Babilonului. Cea mai mare parte a creștinismului se află într-un sistem religios,
care e șocant de asemănător, în organizarea lui, cu sistemul lumii.
În cazul în care mai sunt unii care se îndoiesc, voi apela din nou la sursele istoriei seculare
pentru a vedea în ce măsură creștinătatea formează un sistem religios. Să lăsăm istoria să depună
mărturie cu privire la acest lucru. Iată câteva fragmente extrase din Istoria civilizației, lucrarea-
mamut a lui Durant. Citatele menționate sunt preluate din volumul al treilea, Cezar și Cristos. Să
citim. Și să plângem.

Despre organizarea romană:

„Roma nu a cunoscut rival în arta guvernării… în acel cadru neîntrecut, Roma a construit o cultură
de origine greacă… ea a absorbit cu admirație și a păstrat cu tenacitate moștenirea tehnică, intelectuală și
artistică pe care a primit-o de la Cartagina și Egipt, de la Grecia și din Est.”

Despre triumful păgânismului asupra bisericii:

„Când creștinismul a cuprins Roma, structura eclesiastică a păgânătății, titlul și veșmintele lui
pontifex maximus, închinarea la Mama cea Mare… au fost transferate, asemeni sângelui matern, în noua
religie, iar Roma cea captivă și-a subjugat cuceritorul.”

Despre structura bisericii:

„Frâiele și strategiile de guvernare au transmise mai departe de cătrea un imperiu aflat pe moarte la o
papalitate plină de vigoare…”

Despre „convertirea” lui Constantin la creștinism:

„A fost sinceră convertirea lui… sau a fost o lovitură perfectă de geniu politic? Probabil a doua
variantă… la curtea sa galică s-a înconjurat de învățați și filozofi păgâni… de-a lungul domniei sale i-a
tratat pe episcopi ca pe niște consilieri politici… pentru el, creștinismul a fost un mijloc, nu un scop…
Învățătorii lor au sădit supunerea față de puterile civile… Constantin a aspirat la o monarhie absolută; un
astfel de guvern profită de sprijinul religios… biserica părea să ofere un liant spiritual pentru monarhie.”

Despre păgânizarea ordinii bisericești:

 23

„Nu este vorba doar despre faptul că biserica a împrumutat niște obiceiuri religioase… ținuta preoților
păgâni, arderea de tămâie, folosirea apei sfințite… aprinderea lumânărilor… închinarea la sfinți,
arhitectura… legea Romei ca bază pentru legea bisericii, titlul… pontif suprem… darul Romei a fost mai
presus de orice un vast cadru de guvernare, care… a devenit structura conducerii eclesiastice. Biserica Romană
a călcat pe urmele statului roman… așa cum Iudeea a transmis creștinismului etica sa… acum Roma i-a dat
organizarea proprie…”
Întrebarea mea revine: să facem noi parte dintr-o religie organizată?
E posibil ca unele persoane să nu fie de acord cu interpretarea mea legată de originea
spirituală a organizării. Și e posibil să greșesc. Dar istoria seculară cade de acord: creștinismul zilelor
noastre este organizat; este structurat după modelul Romei, care a fost structurată conform imaginii
create de Darius I, vechiul „superpăgân”! Frate drag, chiar crezi că atunci când Dumnezeu ne-a
dăruit această ființă minunată - Biserica - El, Dumnezeu cel viu și atotputernic, a fost influențat de
Darius și a modelat Biserica după chipul Babilonului și al Persiei?
Nu, totul din noi ne spune că Biserica primului secol trebuie să fi fost radical diferită, în
funcționarea ei, de orice altceva de pe pământ. Ea este pentru totdeauna separată de ceea ce
înseamnă organizarea (este a-organizațională). Și atunci care este misiunea noastră? Să ne
întoarcem la acea expresie natural nestructurată, înnăscută, organică a Bisericii.
Drag cititor, nu știu ce curs de acțiune vor alege alți oameni, dar eu și casa mea… noi ne
întoarcem la căile bisericii primare, nu ale Romei.
Ai îndrăzni să te separi de dragul unei misiuni mai puțin înalte?

Quo vadis?
Încotro te îndrepți?
Aș vrea să formulez câteva concluzii pe baza faptelor pe care le-am discutat până acum.
În primul rând, viața de adunare nu poate supraviețui într-o structură organizatorică. O
parte din sarcina noastră pe acest pământ este să contribuim la o restaurare clară a experimentării
vieții de adunare pe pământ. Nu trebuie să ne ocupăm să fim organizați. Viața de adunare trebuie să
înflorească din nou pe pământ.
În al doilea rând, sistemul religios a creat în mod constant diverse dificultăți acelor grupuri de
creștini din afara sistemului. Acest lucru s-a întâmplat de-a lungul timpului în toate țările din lume,
oriunde au existat astfel de grupuri de creștini. Islamul, budismul, hinduismul, iudaismul organizat
și chiar creștinismul organizat… toate au tendința de a se opune creștinilor care refuză să fie
organizați. Să nu fim surprinși dacă, mai devreme sau mai târziu, și noi vom trece prin astfel de
situații.
 24

În al treilea rând, nu avem cum să trăim complet în afara sferei sistemului lumii. Acest sistem
acoperă întregul pământ. Singura modalitate prin care am putea scăpa definitiv de acest sistem ar fi
să ne mutăm în munți sau în deșert și să devenim călugări. Privitor la sistemul lumii, chemarea
noastră este să fim în lume, dar nu din lume. Dar în cadrul sistemului lumii, există unul anume de
care este absolut necesar să ne ferim - sistemul religios. Nu trebuie să îl încurajăm, nici să îl hrănim.
Nu trebuie însă nici să să ne luptăm cu el. Acest sistem trebuie pur și simplu ignorat.
Cred că cea mai potrivită imagine a acestui lucru este condensată în primele zece versete ale
capitolului 6 din cartea Daniel.
Acest pasaj arată limpede că întregul Babilon era condus conform acestui tipar
organizațional. Primele trei versete oferă o descriere perfectă a sistemului ierarhic. Aceste trei
versete ne arată, de asemenea, disponibilitatea lui Daniel de a-și găsi loc de muncă tocmai în centrul
acestei structuri organizatorice. Dar a existat un anumit departament al acestui sistem de care
Daniel nu s-a atins, în care nu s-a implicat în niciun fel, căruia nu i s-a conformat și față de care a
refuzat să-și schimbe atitudinea, chiar dacă asta a însemnat să renunțe la dormitorul lui și să doarmă
împreună cu leii!
Așa că, să facem așa cum am învățat de mici la școala duminicală - să îndrăznim, fiecare
dintre noi, să fim un Daniel, întâmple-se orice s-ar întâmpla!
În al patrulea rând, dacă sistemul religios ajunge vreodată să fie împotriva noastră - dacă
ajungem să avem parte de echivalentul timpurilor noastre al „necazurilor din partea evreilor” -
trebuie să avem aceeași atitudine, aceeași perspectivă și același răspuns pe care le-a avut Pavel.

Un test
Aș vrea să închei cu o referință legată de viitor. Omul în starea lui căzută este, în mod natural,
organic, păgân. În timp, lucrările lui Dumnezeu revin, în cele din urmă, la căile omului căzut. Cum
putem ști în mod sigur când ajungem într-o astfel de stare?
Când putem ști că Dumnezeu a terminat lucrarea pe care a început-o prin noi? Sincer, nu am
nici cea mai mică idee. Există câteva variante posibile. Când ajungem să vedem câteva tendințe clare
în mijlocul nostru: poate când am ajuns să devenim o instituție, când ajungem să posedăm
proprietăți; când redevenim lumești (Nu uitați că noi am fost în lume și am renunțat la ea; dar ușor
ne putem întoarce înapoi.); când Cristos nu mai este centrul mesajului nostru, ci Biblia,
evanghelizarea, moralitatea sau „biserica” devin centrul nostru; când încetăm să Îl mai
experimentăm pe Domnul și doar vorbim despre faptul de a-L experimenta pe El; când nu mai
suntem dintre cei care caută; când devenim sectari; când ne luptăm unii cu alții; când luăm o listă de
genul acesteia și o îndesăm unul pe gâtul celuilalt, cu o mulțime de interpretări posibile ale ei. Nu
 25

știu dacă acestea sunt sau nu semne că Domnul S-a îndepărtat de noi.
Sunt însă două posibilități pe care vreau neapărat să le menționez:
1. Când începem să avem părtășie cu sistemul religios, este timpul să ne adunăm cortul și să
dispărem de pe scena istoriei.
2. Când încetăm să mai fim deschiși, când încetăm să mai avem părtășie cu creștinii
individuali din acel sistem, atunci a sosit timpul să închidem prăvălia și să dispărem de pe pământ.
Pare imposibil să nu ai nimic de-a face cu sistemul religios și, totuși, să fii complet deschis
față de toți creștinii. Și cu toate acestea, așa trebuie să trăim. Aceasta este chemarea noastră. Drag
frate, dragă soră, indiferent care va fi viitorul nostru, păstrați viu înaintea ochilor voștri exemplul
lui Pavel când se afla în pericol din cauza iudeilor. Adoptați purtarea lui.

Capitolul III
Legătura noastră cu creștinii individuali
Abordăm acum un subiect complet diferit. Am discutat despre relația noastră cu „evreii” și cu
„neamurile”, însă cum rămâne cu relația noastră cu creștinii individuali din sistemul religios?
Răspunsul la această întrebare ridică o mare problemă. De multe ori, Scriptura ne poate ajuta și ne
poate călăuzi în mijlocul problemelor cu care ne confruntăm, fie în mod direct, fie prin diverse
exemple. Dar nu și în această privință. Ne lovim aici de o situație care nu a existat în primele secole.
Atunci, creștinii erau în biserică, aparțineau vieții de adunare. Nu făceau parte în același timp din
alte mișcări religioase. Astăzi, lucrurile stau tocmai pe dos. Aproape niciun creștin nu
experimentează viața de adunare; practic, toți creștinii devotați sunt de asemenea foarte implicați în
una sau mai multe instituții religioase. Avem de-a face cu o situație gravă, iar Scriptura nu ne oferă
niciun model. E de ajuns să ne uităm la circumstanțele unice pe care le întâlnim.
Cei mai mulți creștini ai zilelor noastre nu au experimentat niciodată viața de adunare, ba
chiar nici nu au auzit de așa ceva. Pentru majoritatea „biserica” este o clădire, iar „viața de biserică”
reprezintă pentru ei cele câteva ore pe care le petrec săptămânal în acea clădire.
Cei mai devotați dintre creștinii de azi încearcă să fie niște membri participanți în cadrul
activităților care se desfășoară în aceste clădiri, și chiar să se implice în cel puțin o organizație
interdenominațională.
Acest mod de gândire nu a existat în primul secol. Pe atunci nu existau credincioși în sistemul
religios (dar care să nu experimenteze viața de adunare), în contrast cu alții care nu aparțineau
sistemului religios (dar care experimentau zilnic viața de adunare).
Voi încerca să ilustrez cât de îndepărtată este mentalitatea creștină de azi față de cea din
primul secol. Dacă am fi mers în Tesalonic, am fi întâlnit sfinți care se adunau în casa lui Iason.
 26

Poate am fi întâlnit unii care stăteau acasă și poate chiar și câțiva care au lepădat credința și s-au
întors la închinarea la idoli în templele păgâne.
Dar, cu siguranță nu am fi dat de o mulțime de organizații interdenominaționale, de asociații
misionare sau de 144 de denominațiuni, de 75 de „biserici” independente, 30 de grupuri de studiu și
3 grupuri de casă. Asemenea situații pur și simplu nu existau în primul secol.
Existau și atunci probleme din belșug, dar cele de mai sus nu se aflau pe listă.
Așadar, întrebarea noastră este încă fără răspuns: ce fel de legătură trebuie să avem cu
creștinii care sunt complet absorbiți de religia organizată? Problema este aproape fără soluție. Orice
răspuns am da la această întrebare, el trebuie să fie unul foarte înalt. De ce? Pentru că circumstanțele
o cer.

Mentalitatea actuală
Care este diferența dintre mentalitatea noastră și cea a creștinilor din primul secol? Nu mă
refer la doctrine, convingeri, practici sau la ceva de care să fim conștienți. Este vorba despre o
anume perspectivă, o atitudine legată de mediul din jurul nostru. Și, într-un fel, mentalitatea
creștină modernă exercită mai multă influență asupra modului în care facem lucrurile decât toate
doctrinele, metodele, țelurile, visurile, viziunile și speranțele noastre la un loc.
Astăzi, există o mentalitate care pune semnul egalității între o organizație non-profit
interdenominațională și biserică. Incredibil! O organizație făcută de mână omenească să fie pusă pe
același plan cu însuși planul lui Dumnezeu pentru creația Sa!
Iar aceasta nu este o atitudine intenționată. E ceva ce planează în atmosferă… nevăzut,
neobservat, neplanificat… dar atât de prezent și incredibil de influent.
Același lucru este adevărat și în legătură cu diviziunile din Trupul lui Cristos. Trăim vremuri
în care diviziunile sunt lăudate. Desigur, niciunul dintre noi nu gândește astfel, dar să vă dau un
exemplu. Un frate spiritual adună un grup de oameni de afaceri și împărtășește cu ei viziunea pe
care o are despre o nouă organizație, una care să realizeze ceva unic, să împlinească o nevoie
specifică. Cei din jurul lui îi laudă inițiativa și se lasă cuprinși de viziunea lui. Îl apreciază pentru
curajul pe care îl are… și așa ia naștere o nouă diviziune în Trupul Domnului. Separarea devine
demnă de laudă!
Fără niciun echivoc, aceasta este mentalitatea zilelor noastre. În unele orașe, numărul
bisericilor este mai mare decât numărul de stații de benzină. Credința creștină a plecat la vânătoare
de oameni cu talent organizatoric pronunțat; oameni care pot pune pe picioare o organizație
închegată și eficientă, una care își face treaba… pentru Domnul. Așa cum am afirmat mai devreme,
unele denominațiuni se laudă cu organizarea lor complexă, super eficientă și care merge ca pe roate.
 27

Aceasta este o mentalitate care înalță un „lucru” la nivelul de persoană. Biserica Domnului
este o femeie; un organism viu, divin care respiră și trăiește. O organizație este un mecanism
inventat de om, rece și steril. Cu toate acestea, mentalitatea de azi preamărește „lucrul”, așezându-l
mai presus de mireasa lui Cristos!
Nu vreau să trag la răspundere pe nimeni asupra acestui lucru. Ceea ce am descris eu este
doar starea de fapt. Așa stau lucrurile în ziua de azi. Și trebuie să învățăm să trăim în acest secol
luând lucrurile așa cum sunt. Situația nu se va schimba ... cel puțin nu în timpul vieții noastre.
Întrebarea care ne stă înainte este: „În situația dată, cum mă voi raporta la alți credincioși?” Este o
întrebare grea. Aveți grijă. Noi trebuie să găsim cea mai înaltă cale posibilă. Oricare ar fi soluția, ea
nu va fi simplă sau ușoară, deoarece suntem înconjurați de o mentalitate creștină extrem de diferită
de cea din primul secol.
Sincer să fiu, câteodată îi invidiez pe frații noștri din primul secol. Da, aveau multe necazuri;
da, au avut parte de multă suferință. Dar aveau și multe lucruri de partea lor. Aveau probleme
despre care Scriptura le vorbea, le dădea soluții. Dar noi? Noi întâlnim atâtea situații despre care
Scriptura nu spune nimic. Gândiți-vă doar la câte probleme NU aveau ei!

Cele două mentalități puse față în față

Aș vrea să încerc să descriu cum ar fi arătat biserica din primul secol, dacă ar fi avut parte de
mentalitatea pe care o întâlnim azi. Dar pentru asta ar fi nevoie să scriu o carte întreagă. Să ne
gândim totuși la contrastul dintre cele două mentalități.
Să zicem că ai fost mântuit în primul secol, în cetatea Iconia, într-o biserică alcătuită din
neamuri, formată de Pavel. Aveai două variante: să te aduni cu ceilalți credincioși din cetate sau să
lași totul baltă. Acestea erau singurele opțiuni pe care le aveai la dispoziție. Simplu!
În Iconia exista un singur grup de creștini. Doar unul. Nu aveai unde să mergi în altă parte;
nu exista altă „biserică”, pe altă stradă. Nu aveai nicio organizație denominațională la care să aderi
pentru „a-ți pune talentele în slujba Domnului”. Nu puteai merge la amfiteatrul din centru să asculți
un misionar independent relatând întâmplări mărețe cu care să îți delecteze după masa. Nu aveai o
duzină de biserici din care să alegi; exista o singură biserică și un singur popor. Nici măcar nu ai fi
avut mentalitatea să concepi un asemenea scenariu.
Imaginați-vă: nimic de genul „Ghetourile pentru Cristos”; casă pentru hippy atenieni;
„Misiune pentru Israel”; nici măcar o organizație non-profit pentru a-i câștiga pentru Cristos pe
„Studenții filosofiei lui Aristotel”; nicio organizație „Vegetarienii pentru Cristos”, nici măcar tabere
de vară, școli biblice, colegii și școli creștine, cafenele creștine sau adunări de vindecare ținute în
Sala Garbanzo a hotelului Hilton din Iconia.
 28

Nu ai fi găsit în Iconia nimic altceva decât biserica, iar aceasta era una singură.
Ce vreau să spun prin exemplul meu este că, în Iconia, nu existau creștini în sistemul religios.
Ei se aflau toți într-un singur loc, și anume, în Trupul lui Cristos - care se aduna într-o unitate
deplină în Iconia. Biserica era singurul adăpost al creștinilor din cetatea Iconia. Existau și necreștini,
evrei care nu credeau. Pe ei îi găseai în sinagoga locală. Existau necredincioși dintre neamuri. Pe ei
îi puteai găsi în oricare dintre templele din cetate, închinându-se vreunei zeități.
Necredincioșii puteau fi găsiți în unul dintre cele două sisteme religioase: iudaism sau
păgânism. Credincioșii puteau fi întâlniți într-un singur loc - în viața organică, de fiecare zi a
Miresei lui Cristos.
Imaginați-vă! Încă nu se născuse, nici măcar în visele cuiva, gândul că adunarea locală putea fi
divizată! Gândiți-vă încă o dată la toate acele lucruri pe care credincioșii din primul secol nu le
aveau în cetatea lor. Nu exista niciun haos: nu erau creștini care se adunau în case, alții în sinagogă,
în timp ce alții închiriau clădirea templului păgân în fiecare duminică dimineața.
Nu exista nicio organizație interdenominațională cu președinte, bord de directori și personal,
cu o clădire imensă aflată în apropiere de centrul cetății, care să distribuie mesaje creștinilor pe
stradă ... pentru a obține donații suficiente pentru a-l trimite pe fratele Apollo în Babilon.
Nu am fi întâlnit nici trupe de cântăreți, îmbrăcați la fel, în robe albe cu detalii aurii, care să
intoneze psalmi pe ritmul celor mai moderne cântece păgâne și să depună mărturie despre cât de
frumoasă este viața de credință, după care să treacă prin sală cutia pentru donații. Da, creștinii
primului secol aveau câteva avantaje clare de partea lor.
În general, creștinii se aflau în biserică. Nu existau diviziuni. A fi mântuit și a avea părtășie cu
trupul local însemna să te afli în afara sistemului religios.
Cu siguranță, se mai găsea câte un creștin care a alunecat înapoi în sinagogă (dacă era iudeu)
sau într-un templu păgân (dacă era dintre neamuri). Dar nu găseai nicăieri o încăpere plină de astfel
de oameni, care să se adune într-un templu păgân și să spună despre ei că reprezintă „Biserica nr. 2
din Iconia”.
Astăzi, situația s-a inversat. Credința creștină și-a însușit sistematizarea organizatorică și
aproape tot poporul Domnului este încadrat în structuri religioase. Iar noi ne confruntăm acum cu
o problemă pe care nu o întâlnim în Scriptură. Pentru a complica și mai mult situația, poporul
Domnului nici măcar nu e conștient de toate acestea. Creștinilor nici nu le trece prin cap că fac
parte dintr-o structură organizată pe care cineva a lipit eticheta „biserică” sau „adunare”.
În orice caz, v-ați format o idee despre ce vorbesc: mentalitatea creștină de azi este ceva fixat,
este ceva inconștient; iar noi trebuie să trăim cu ea, în ciuda faptului că este universal acceptată și, în
același timp, este total opusă mentalității și perspectivei pe care o aveau creștinii primului secol.
 29

Care trebuie să fie atitudinea noastră?

Ajungem acum la problema cea mare. Care trebuie să fie relația noastră cu creștinii din
sistemul religios? Să nu uităm că, în acest sistem, se află mulți frați prețioși, dragi. Și să nu uităm
nici faptul că ei nu își dau seama că sunt robiți de un sistem.
Bătrâna și draga mea bunică a fost un membru foarte devotat al bisericii din care făcea parte.
Dacă cineva i-ar fi spus că denominațiunea din care face parte este o organizație modelată după
tiparul Imperiului Roman, care a împrumutat forma de la Babilon care, în esență, a copiat modelul
ordinii angelice conduse de Lucifer, ar fi leșinat pe loc sau te-ar fi dat afară din casa ei. Ea nu știa
toate aceste lucruri și nu ar fi fost de acord, nici nu ar fi vrut să afle dacă erau sau nu adevărate și nu
și-ar fi schimbat atitudinea chiar dacă ar fi știut adevărul! E o informație de care bunica mea dragă s-
a putut lipsi.
Nu toată lumea va ieși din Babilon. Nu toți vor să plece! Unii vor căuta o cale de scăpare,
câțiva vor pleca, dar majoritatea vor rămâne pe loc. Nu uitați asta!
Să înțelegem foarte bine următorul lucru: există o diferență uriașă între sistemul religios și
copiii prețioși ai Domnului - dintre care unii Îl iubesc pe Domnul din toată inima - care se află în
acel sistem. Acești oameni sunt tot atât de dragi lui Dumnezeu, cum Îi suntem și noi; poate unii Îi
sunt chiar mai scumpi… sub o examinare și judecată mai puțin amănunțită decât noi. Domnul nu ne
iubește pe noi mai mult decât pe ei!
Cum ne vom raporta, deci, la poporul Domnului aflat în sistem? Aceasta este misiunea
noastră; Domnul ne-a chemat să realizăm imposibilul. Dacă nu avem nicio legătură cu alți creștini,
vom sfârși prin a deveni bigoți, iar aceasta ne va distruge. Și e normal să fie așa. Pe de altă parte,
dacă avem vreo legătură cu sistemul din care fac ei parte, vom ajunge să ne întoarcem în el. Iar
aceasta, de asemenea, ne va distruge.
Domnul ne-a așezat într-o poziție imposibilă. Trebuie să părăsim sistemul, să ieșim din el. Să
nu ne întoarcem niciodată înapoi. Să îl disprețuim, să nu îl ajutăm niciodată, să nu îl tolerăm, să nu
participăm la activitățile lui, nici măcar să nu îl atingem… și, în același timp, trebuie să fim complet
deschiși față de creștinii din sistem. O chemare imposibilă.
Să ieșim din sistem și, totuși, să fim deschiși, fără pretenții, fără viclenie, fără critică,
răbdători, arătând o dragoste necondiționată, la fel cum le arătăm sfinților cu care trăim zi de zi
viața de adunare - ei bine, este imposibil, de nerealizat. Și totuși, trebuie să o facem!
Această afirmație este fără echivoc. Trebuie să îi privim pe toți creștinii ca fiind cele mai
scumpe ființe de pe pământ; niciun atom al lor nu este mai puțin minunat decât al celor mai prețioși
sfinți cu care avem părtășie și pe care îi iubim fără rezerve.
 30

Cum putem împlini aceste lucruri? Răspunsul nu va fi ușor de găsit. Poate nici nu va fi găsit
(vă reamintesc de faptul că avem de-a face cu o situație despre care nu se vorbește în Scriptură. Din
punctul de vedere al Bibliei, toți creștinii ar trebui să se afle în afara religiei organizate).
Totuși, avem ceva de partea noastră. În mare măsură, problemele noastre sunt inexistente.
Cei mulți creștini din jurul nostru sunt absolut neinteresați de noi. Când aud despre noi, nu sunt
impresionați. Suntem ușor de trecut cu vederea, ușor de uitat. Cum adică?
Practic, fac parte din rândurile noastre numai cel care caută, creștinul flămând spiritual și cel
proaspăt mântuit dintre „neamuri”, care nici măcar nu a auzit de „creștinism” și „sistem”. Restul
familiei creștine nici nu ne observă. Totuși, noi nu trebuie să spunem nimic negativ despre ceilalți
creștini, nici nu trebuie să îi comparăm cu „noi”. Nu există „ei” și „noi”. Toți credincioșii sunt la fel
de prețioși în ochii lui Dumnezeu ca și Pavel, Petru și Ioan. Unii dintre copiii Domnului din sistem
se numără printre cei mai prețioși creștini din lume. Acesta să fie standardul nostru: când ne
întâlnim cu un creștin din sistemul religios, să îl tratăm așa cum ne tratăm unii pe ceilalți! Să îl
întâmpinăm cu toată deschiderea și dragostea unei inimi neîngrădite.
Pe de altă parte, avem în față o însărcinare și nu trebuie să ne lăsăm distrași de la ea. E posibil
ca asta să ne creeze probleme. Acel creștin te va iubi pentru deschiderea ta și este firesc să încerce să
te implice în activitățile lui religioase. Așadar, să fim convinși că, într-o bună zi, ne vom trezi într-o
situație critică. Într-o zi, tocmai datorită inimii noastre deschise, ne vom pomeni cu o invitație la un
concert caritabil sau ceva de felul acesta. ATUNCI vom avea o problemă. Ce vom face? Există câteva
principii pe care le pot menționa.
Să recapitulăm. În ce privește sistemul religios: în zilele lui Pavel exista un sistem religios.
Pavel a crescut în acel sistem, dar l-a părăsit atunci când a devenit creștin. Acel sistem l-a persecutat
tot restul vieții. El nu s-a mai întors niciodată în acel sistem, iar sistemul nu a devenit niciodată
parte a Trupului lui Cristos. Pavel și iudaismul au făcut parte din două lumi diferite.
Astăzi situația este radical diferită. Când am devenit creștini am descoperit că, practic, toți
creștinii fac parte dintr-un sistem religios. Suntem chemați să ieșim din acel sistem ... și totuși, să
fim una cu credincioșii care fac parte din el. Imposibil, și totuși trebuie să facem asta!
Mai mult, ne putem chiar aștepta să avem parte de împotrivire din partea sistemului. Istoria
ne dovedește aceasta. Noi nu trebuie să avem nicio reacție față de această împotrivire, nici să ne
lăsăm afectați de ea în vreun fel sau altul; ba mai mult, trebuie să continuăm să fim cât de deschiși
posibil față de toți sfinții.
Frate, ia-L pe Cristos din tine și împărtășește-L cu sfinții cu care te întâlnești!
Un ultim aspect legat de părtășia cu sfinții individuali care fac parte din creștinismul
organizat: atunci când suntem cu ei, să lăsăm deoparte orice experiență sau „lumină” pe care credem
 31

că le avem, iar lor le lipsește. O astfel de atitudine stă la baza unui duh sectar (a cărui rădăcină este
mândria). Să fim, fiecare în parte, doar un frate. Mai mult, să lăsăm la o parte orice pomenire a
stricăciunii uriașe din haosul actual, pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri. Să ne purtăm ca și
cum Biserica mai cunoaște și azi unitatea pe care a cunoscut-o în fiecare cetate cu două milenii în
urmă.
Atitudinea inimilor noastre trebuie să fie în fiecare zi aceasta: în Trupul lui Cristos nu există
dezbinare. Noi toți încă suntem una. În orașul nostru există o singură biserică… localizabilă,
vizibilă, la care putem participa. Ne întâlnim toți și avem părtășie unii cu alții. Ne iubim unii pe alții
neîngrădit și necondiționat, în unitate și armonie deplină. Aceasta trebuie să fie mentalitatea
noastră.
Poate că, în mod concret, lucrurile nu stau așa, dar aceasta trebuie să ne fie mentalitatea,
punctul de vedere. Numai și numai de pe această poziție trebuie să privim absolut toate lucrurile.
Să ne întoarcem la ultimul punct. Să știți un lucru: atunci când un alt creștin îți vede
atitudinea prietenoasă, te va invita să iei parte la o activitate organizată de sistemul din care face
parte. Te vei confrunta cu circumstanțe spinoase, pe care va trebui să le accepți, deoarece
deschiderea față de creștini și închiderea față de religia instituționalizată fac parte din misiunea
noastră.
În fiecare situație de acest fel, va trebui să venim la Domnul cu problema noastră. În mod
individual, fiecare dintre noi va trebui să venim la Domnul în legătură cu ceea ce ne stă înainte.
Însăși temelia naturii noastre vechi trebuie smulsă din rădăcini. În orice om sălășluiește un duh
sectar, care tânjește să se exprime. Pe de altă parte, în fiecare dintre noi există ceva care dorește
fierbinte să se întoarcă în Babilon. Ambele înclinații trebuie tratate.
Suntem chemați să fim un popor lipsit de duhul sectar ... și să fim în afara sistemului religios.
O chemare imposibilă. Eu, unul, cred că un asemenea popor este pe cale de dispariție azi. Și totuși,
aceasta este ținta noastră. Împlinirea ei va fi un eveniment de natură divină.
Fie să ajungem să vedem împlinită o așa misiune înaltă!

Capitolul IV
Sistemul lumii

Pavel mai vorbește despre un alt pericol: acela venit din partea neamurilor. Să abordăm și
această criză.
La început am scos în evidență faptul că sistemul lumii, în forma lui cea mai simplă, este
 32

condcerea locală. O perspectivă mai aprofundată ar putea fi sintetizată astfel: lumea neamurilor este
reprezentată de toată societatea seculară.
În zilele noastre, aici, în America, ne confruntăm cu foarte puține pericole din partea
neamurilor din conducerea locală. Dar în alte țări sunt astfel de pericole: din partea conducerii
chineze, a conducerii spaniole, a conducerii Arabiei Saudite sau a Afganistanului. Acestea sunt
pericole din partea neamurilor.
Să urmărim ciocnirile lui Pavel cu „neamurile”. El ne arată cel mai limpede standardul după
care trebuie să trăim în mijlocul unei lumi conduse de neamuri. Lui Pavel nu i-a fost ușor „să fie în
lume, dar nu din lume”. Priviți cum s-au purtat neamurile cu el!

1. Primii ani de credință

Damasc, Siria. Pavel a părăsit cetatea într-un mod neobișnuit, într-un coș coborât pe zidul
cetății, din cauza complotului pus la cale de guvernul local de a-l ucide.

2. Prima călătorie
1. Antiohia Pisidiei. Evreii erau plini de gelozie, dar instigatorii principali care l-au determinat
pe Pavel să părăsească cetatea au fost dintre conducătorii neevrei.
2. Iconia. Iudeii necredincioși au ațâțat neamurile. Neamurile mânioase, împreună cu liderii
lor, au fost cele care au condus tentativa de maltratare și de ucidere cu pietre a lui.
3. Listra. Evreii din Antiohia și Iconia au fost, cu siguranță, vinovații principali, dar mulțimea
care l-a lovit cu pietre era formată, de fapt, din neamuri.

3. A doua călătorie
1. Filipi. Aici neamurile au pus totul la cale. În cetate nu se afla practic niciun evreu. Procesul,
bătaia, întemnițarea au fost, toate, îndeplinite de neamuri.
2. Tesalonic. Evreii au agitat mulțimea și au provocat tulburare în cetate, dar conducătorii
neamurilor au fost cei care l-au apucat pe Iason și l-au târât în fața tribunalului și tot ei l-au izgonit
pe Pavel.
3. Berea. Evreii din Tesalonic au fost instigatorii, dar mulțimea agitată a neamurilor l-a făcut
pe Pavel să fugă din cetate.
4. Corint. Un grup de evrei s-a ridicat împotriva lui Pavel și l-au adus înaintea „scaunului de
judecată” al neamurilor.

4. A treia călătorie
 33

1. Efes. Neamurile, conduse de Demetrius, au pus capăt celor patru ani de ședere a lui Pavel în
acea zonă din Asia Minor.

5. Mai târziu
1. Ierusalim. Soldații dintre neamuri i-au salvat viața lui Pavel, dar, ca urmare, Pavel a petrecut
doi ani în închisoarea din Cezareea. A fost trimis pentru a fi judecat în fața unui tribunal al
neamurilor și, în cele din urmă, neamurile - fără vreo provocare din partea evreilor - l-au decapitat
pe Pavel. (Este interesant de observat că, de-a lungul celor aproape două mii de ani de istorie a
Bisericii, „evreii” - elementul religios al societății - au condus majoritatea persecuțiilor, dar, la urmă,
„neamurile” - elementul secular - au fost călăii! Neamurile sunt, de obicei, cele care anihilează
lucrarea lui Dumnezeu. Dintre sutele de exemple posibile, iată doar unul: The Little Flock (Turma
mică) a fost constant supusă opoziției din partea sistemului religios, mai ales din partea misionarilor
creștini. Aproape niciodată nu a fost deranjată de neamuri. Dar, la urmă, comunismul a fost cel care
a scos sabia din teacă. Neamurile au oprit Turma mică în China. Misionarii și instituția bisericească
i-au persecutat pe membrii Turmei mici, însă guvernul secular i-a oprit.)
Am înșirat câteva dintre persecuțiile pe care Pavel le-a îndurat din partea neamurilor pentru
a pune întrebarea: în lumina acestui mare număr de abuzuri, care a fost atitudinea lui Pavel față de
neamuri? Sau, mai bine spus, care a fost atitudinea lui Pavel față de sistemul lumii?

Atitudinea noastră față de ceea ce este lumesc

Pavel a avut două feluri de atitudini față de lume. În privința a ceea ce este „lumesc”,
observăm că Pavel s-a lepădat de lume. În ce privește persecuția pe care a suferit-o din partea lumii,
vom discuta mai pe larg despre purtarea lui Pavel.
Să privim primul punct mai îndeaproape. Care trebuie să fie atitudinea noastră față de
caracterul lumesc al sistemului acestei lumi? Vom căuta să descoperim standardul la care trebuie să
aspirăm și noi.
Putem aborda în trei moduri părțile atractive ale lumii: să ne dedăm lor, să ne lepădăm de ele
sau să găsim o zonă intermediară, de compromis. Fiecare dintre voi își dorește să se lepede de lume.
Foarte bine. Înseamnă că putem lăsa deoparte celelalte două opțiuni. Totuși, vom întâmpina o
problemă. Ce înseamnă „a te lepăda”? Vreau să vă amintesc că lepădarea este foarte anemică în
generația de azi. A te lepăda complet de lume este o raritate în orice epocă și, cu atât mai mult, în
generația actuală.
Să presupunem că reușești să te lepezi de lume, reușești cu adevărat să depășești căile veacului
de acum și ajungi la ceva mai profund. Ajungi acum la o a doua problemă. „Care va fi atitudinea mea
 34

față de lume și față de oamenii și lucrurile lumești?” S-ar putea să te trezești cu un nas foarte lung, de
la nivelul căruia să te uiți de sus la oameni. Poate vei îmbrăca roba unui călugăr pentru a-ți marca
separarea.
Mai poți face ceva: să te înarmezi cu o sabie cu două tăișuri cu care să ataci lumea pentru tot
restul vieții tale. Motto-ul tău va deveni: „Ieșiți din lume, cum am făcut eu”.
Dacă privim istoria bisericii, vedem ușor că cei care se separă de lume sfârșesc prin a fi plini
de ei înșiși. Prin urmare, sunt câteva variante: să fii lumesc, să faci compromis sau să părăsești
lumea. Dacă alegi ultima opțiune, vei avea alte câteva posibilități: să ajungi să fii plin de tine și
arogant sau să ataci sistemul și pe cei care nu îl părăsesc.
Unii merg chiar mai departe; pe lângă faptul că se separă de lume și o atacă și încearcă să îi
facă și pe alții să fie ca ei („îmbracă-te ca mine, fă ce fac eu, crede ca mine”), mai devin și plini de
amărăciune și cinism față de lume.
Toate aceste atitudini sunt destul de copilărești și sunt ușor de identificat. Dacă vrem să
vedem stindardul urcat mai sus pe culmea acestui munte, trebuie să găsim o atitudine nouă, mai
înaltă față de lumea pe care am lăsat-o în urmă.
Îmi doresc să fim un popor nelumesc; cât mai separat de lume posibil, fără să plecăm pe o altă
planetă și continuând să ne ducem viața în mijlocul acestei lumi. Dar ce facem după separare? Să
zicem că ne lepădăm cât de mult se poate de tot ce este lumesc, așa cum au încercat cândva călugării
franciscani. Ce fel de persoană vei deveni după aceea?

Acesta să fie standardul nostru

V-aș recomanda acest standard: ieșiți din sistematizarea pe care lumea a impus-o omenirii.
Eliberați-vă - complet, absolut și definitiv. Chiar cu riscul de a vă pierde toate posesiunile
pământești pentru tot restul vieții.
Apoi, după ce ați părăsit-o, păziți-vă de orice formă de mândrie. Nici nu vă lăudați, nici nu
atacați. Nu fiți preocupați să spuneți altora ce ați făcut și sub nicio formă nu vă petreceți viața
atacând tot ce este lumesc.
În cele din urmă, o dată separați de lume, vă implor, nu încercați să vă impuneți standardele
asupra altora. De exemplu, dacă seara trecută un frate nou a sosit în oraș într-un vehicul de lux și a
descărcat un televizor imens, cămăși de mătase și un iaht cu trei etaje, lasă-l în pace.
Comportamentul lui nu este problema ta. Nu încerca să îi impui felul tău de a trăi. Conduita
fiecăruia dintre noi trebuie să fie determinată de faptul că am fost constrânși de dragoste, nu pentru
că ne-o impune un alt frate.
Apropo, dacă ești un astfel de frate care tocmai a sosit în oraș într-un vehicul de lux, îți pot
 35

garanta că la ieșire te va întâmpina cel puțin un frate tânăr, convertit de un an sau chiar mai puțin,
care îți va spune câteva lucruri legaliste și dure. Fii atent! Chiar dacă te ia la rost, nu te supăra.
Așteaptă-te la astfel de lucruri, căci ele se vor întâmpla. Iar voi, cei care nu aveți mașini de lux,
opriți-vă!

Atitudinea noastră față de un sistem al lumii care persecută

Aș vrea să mă opresc acum asupra celei de-a doua relații pe care o avem cu sistemul lumii.
Acest sistem, care cuprinde necredincioșii și, mai specific, conducerea păgână, adesea persecută
poporul Domnului. Care este conduita potrivită a unui creștin în vremuri de persecuție?
Cred că exemplul lui Pavel din Tars este cel mai potrivit și în acest context. Pavel a trăit pe
acest pământ aparent imun la ceea ce îi făceau oamenii. Parcă acele episoade dure nici nu au avut loc
vreodată. Și-a uitat repede trecutul. Este o virtute pe care, în ziua de azi, cei mai mulți robi ai
Domnului nu o posedă.
Nu ceea ce ne fac oamenii pune la încercare ființele noastre, distrugându-ne sau
transformându-ne. Nu acțiunile lor ne pun la încercare, ci reacțiile noastre la ce fac ei. Am vorbit
ceva mai devreme despre acel „om mic din interiorul tău” care vrea să se apere. Ei bine, el are un
frate geamăn - este un alt om mic în interiorul tău care dorește să fie persecutat, ca să se poată lăuda
cu aceasta. Am o bănuială că și între noi există frați care abia așteaptă ziua în care să poată avea un
mesaj intitulat „Ziua când am fost persecutat de sistemul lumii”.
Apropo, sunt conștient că în această încăpere se află și frați care au tocmai problema opusă,
care ar fi gata să străbată lumea mergând de-a-ndoaselea, doar ca să evite o confruntare sau o
situație presantă. Într-un anumit mod, ambele atitudini ratează grav ținta. Vreau să cred că niciunul
dintre noi nu va fi așa. Aceste două extreme - a dori persecuția și a fugi cu orice preț de ea - trebuie
date la o parte.
Chiar vrei să fii persecutat? Gândește-te puțin! Știu că ori de câte ori biserica trece prin
încercări, atacuri sau când experimentează vremuri de biruință, invariabil un frate sau altul e
cuprins de acest sindrom. Tot ce pot spune este că o astfel de atitudine nu trebuie tolerată.
Complexul persecuției nu trebuie să prindă rădăcini în biserică. Nu adoptați astfel de atitudini.
Trebuie să învățăm cumva să mergem înainte, în locuri periculoase, purtând cu îndrăzneală
și fără teamă o evanghelie fără compromis. Dar niciodată nu trebuie să savurăm împotrivirea. Dacă
persecuția vine, las-o să vină; dar cât de repede posibil, las-o și să treacă ... fără să comentezi.
Orânduiește-ți viața ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
Ca observație secundară, doresc să atrag atenția asupra faptului că, uneori, într-adevăr părem
puțin ciudați! Adunări în aeroport, marșuri pe străzi… nouă ni se par absolut normale. Dar pentru
 36

alții, lucrurile acestea pot părea puțin bizare și trebuie să înțelegem aceasta. Inevitabil, vom stârni
unele reacții adverse. Atunci când ele apar, să nu reacționăm rapid. Să nu facem din aceste mici
împotriviri ocazii pentru a fi „persecutați pentru Domnul”.
Dacă, vreodată, „neamurile” se poartă răutăcios cu noi, să ne comportăm ca și cum nu s-a
întâmplat nimic. Ca și Pavel, nu am văzut, nu am auzit nimic și, mai ales, nu am simțit nimic.
Aș vrea să rezum ce am spus mai sus: să părăsim cele lumești. Complet! De-a lungul istoriei
Bisericii, puțini au procedat astfel. Odată ce am făcut pasul acesta, să nu ne mândrim, să nu fim
preocupați de a ataca lucrurile lumești și să nu căutăm să îi determinăm pe alții să se conformeze
standardelor noastre.
În al doilea rând, atunci când sistemul lumii ne produce neplăceri, să tratăm incidentele
respective ca și cum nici nu au avut loc. Totuși, să fim un popor plin de îndrăzneală, căci noi ducem
Evanghelia unei lumi care nu este deloc entuziasmată de Isus Cristos și de Biserica Lui.
În America de Nord și în nordul Europei sunt mici șanse să întâlnim opoziție explicită din
partea autorităților civile (ceea ce nu se aplică la sudul și estul Europei). În cea mai mare parte din
restul lumii, pericolul agresiunii fizice din partea neamurilor este cât se poate de real. Dacă vom
avea parte vreodată de abuz fizic din partea autorităților civile, cum vom privi acest lucru? Să
apucăm standardul înălțat de Pavel, care este autoritatea la nivel mondial în privința aceasta.

Pavel își exprimă atitudinea față de un imperiu care l-a persecutat

Pavel își exprimă clar atitudinea față de conducerea păgână care l-a persecutat cu atâta
asprime, și face aceasta în două dintre epistolele sale - Romani și Tit. Să le analizăm puțin și să
vedem ce ne spun.
Să ne ocupăm mai întâi de Epistola către romani. Vă aduceți aminte că mai devreme am
menționat faptul că Pavel a ajuns în pericol de moarte în Efes? Acolo, Demetrius a condus o răscoală
împotriva lui Pavel. În acest context a scris Pavel corintenilor cea de-a doua Epistolă. A reușit să
părăsească cetatea și a ajuns, în cele din urmă, în Corint. În toată această perioadă a călătoriei sale,
evreii de pretutindeni complotau împotriva lui și căutau să îl ucidă.
În Corint exista un grup de evrei fanatici, care au plănuit cel mai îndrăzneț atac împotriva lui
Pavel. În aceeași perioadă, oriunde mergea, Pavel era întâmpinat de avertismente cu privire la
călătoria spre Ierusalim. Pavel știa că în această călătorie era foarte probabil că va muri. Îi era foarte
clar că era posibil să nu mai vadă niciodată cele douăsprezece biserici, că nu va ajunge să vadă Roma
și să slujească bisericii de acolo.
La un moment dat, când a scris a doua Epistolă către corinteni, s-a gândit că aceea urma să fie
ultima lui epistolă. Acum, când le scrie sfinților din Roma, este convins că aceasta este ultima lui
 37

scrisoare. În ea, vorbește despre „evrei”. Vă aduceți aminte? Vorbește, de asemenea, și despre
„neamuri”. Înainte de a citi rândurile următoare, întoarceți-vă la lista de lucruri pe care „neamurile”
le-au făcut împotriva lui Pavel.
Acum, citiți ce scrie Pavel despre acei oameni, în Epistola pe care le-o trimite celor din
Roma. Nu uitați că aceste cuvinte sunt scrise de un om care a fugit de autoritățile civile din Damasc,
un om alungat din Antiohia și Iconia de ei, un om atacat cu pietre în Listra, bătut cumplit în Filipi și
în alte cetăți, un om exilat din Tesalonic. Ascultați ce scrie Pavel din Corint, unde a fost târât în fața
tribunalului păgân. Pavel le scrie și creștinilor din Roma care, cu doar câțiva ani în urmă, fuseseră
exilați din cetate printr-un edict al împăratului.
Citiți! Citiți acest pasaj incredibil. Pavel scrie despre „neamuri” - autoritatea civilă, oamenii
care aproape au reușit să îl omoare!
„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la
Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotrivește
stăpânirii se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc își vor lua osânda.
Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ți fie frică de
stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar,
dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune
și să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiți supuși nu numai de frica pedepsei, ci și
din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiți și birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai
lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Dați tuturor ce sunteți datori să dați: cui
datorați birul, dați-i birul; cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați
cinstea, dați-i cinstea.” Romani 13: 1-7
Cred că acest fragment vorbește de la sine. Aceasta a fost atitudinea lui Pavel față de neamuri,
după aproape douăzeci de ani în care a ajuns în pragul morții de nenumărate ori. Iar dacă aceste
cuvinte vi se par remarcabile, stați să vedeți contextul scenei care urmează.
A doua epistolă în care Pavel vorbește despre „neamuri” este cea către Tit. Această epistolă e
scrisă după câțiva ani de la scrisoarea adresată romanilor. Poate ar fi bine să fac aici o pauză și să
menționez că Pavel nu și-a pierdut viața la finalul celei de-a treia călătorii, conform așteptărilor lui.
A scăpat de evrei, a scăpat asasinii plătiți și de orice altă ramură a sistemului religios.
Pavel a ajuns la Ierusalim teafăr și nevătămat. Acolo, aproape a fost ucis într-o răscoală
instigată de evrei. În mod interesant, a fost salvat de păgâni! Dar acela a fost un moment hotărâtor
în viața lui Pavel. Aceea a fost ultima dată când Pavel a avut de suferit din partea oamenilor
religioși. Din acel moment, a avut de suferit fizic numai din partea păgânilor.
Timp de doi ani, Pavel a fost în închisoare în Cezareea. Probabil situația s-a prelungit atât de
 38

mult deoarece temnicerii lui sperau să obțină ceva mită din partea lui; nu există nicio altă justificare
plauzibilă pentru încarcerarea lui îndelungată. A mai petrecut aproximativ un an ca întemnițat, în
drumul lui spre Roma. Apoi a petrecut doi ani întemnițat în Roma. Era în așteptarea unei scurte
întrevederi cu Nero.
În cele din urmă, Pavel a fost eliberat. Nu știa în acel moment, dar mai avea doar câțiva ani de
trăit. (Nu știa că, în Roma, urma să fie ucis de sabie ... prin intermediul neamurilor.) În orice caz,
unul din lucrurile pe care le-a făcut în timpul acestei scurte perioade de libertate, a fost un circuit pe
teritoriul Cretei, însoțit de Tit. Pavel se desparte apoi de Tit și merge la Nicopole, de unde îi trimite
lui Tit o scrisoare. Din nou, după toate bătăile, abuzurile, tratamentele nedrepte și tentativa
conducerii locale de a obține mită de la el, Pavel repetă felul în care vedea el lucrurile, așa cum
arătase în Epistola către romani. Sufletul nu i-a fost cuprins de amărăciune. Judecând după ce scrie,
nici nu ai spune că acest om a suferit vreodată ceva din partea neamurilor. Nici nu ar trece cuiva
prin minte că acest om tocmai a petrecut cinci ani în temniță - închis, pe nedrept, de autoritățile
civile.
„Adu-le aminte să fie supuși stăpânirilor și dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru
bun” Tit 3:1
Care trebuie să fie atitudinea noastră față de sistemul lumii, față de neamuri? Ridicați-vă
privirile și vedeți la ce înălțimi a fost ridicat acel standard inițial. Atitudinea noastră, perspectiva pe
care o avem, reacțiile, umblarea noastră nu trebuie să fie cu nimic mai prejos decât nivelul fixat de
acel rob al Domnului, pe nume Pavel, care a fost cel mai persecutat muritor din primul secol.
Cine știe în ce țări ne vom trezi într-o bună zi și ce pericole și încercări ne așteaptă. Poate
într-o zi vom descoperi că și ... această suferință - purtată cu demnitate -, cauzată de neamuri, ...este
misiunea noastră!