Acest mesaj a fost rostit cu ocazia unei conferințe a fraților din Isla Vista.

Adunarea
avea puțin peste doi ani de existență. Subiectul întâlnirii a fost…

Misiunea noastră

Atât individual, cât și ca adunare, trecem prin diferite crize. Acestea sunt
o certitudine. Ele apar în interiorul bisericii, între indivizi, între lucrători,
între adunări. Întrebarea care se ridică este: cum va fi umblarea noastră, care
va fi atitudinea noastră în astfel de ceasuri grele? Dacă este posibil, să căutăm
să atingem un standard de purtare mai înalt când trecem prin asemenea
frământări, căci trecutul este, din păcate, plin de eșecuri în acest sens.
În 2 Corinteni 11, Pavel ne avertizează cu privire la multe pericole serioase.
El enumeră mai multe, dar trei dintre ele se leagă în mod specific de noi: pericole
venite din partea iudeilor, din partea neamurilor și din partea fraților falși.
Vom aborda cu această ocazie primele două aspecte, iar apoi ne vom ocupa
de un pericol pe care Pavel nu l-a avut de înfruntat!
„Iudeii” și „neamurile” – două grupuri de care trebuie să ne ocupăm,
deoarece vom avea de-a face cu ele, așa cum a avut și Pavel. Să nu uităm, în
timpul acestui studiu, că ceea ce urmărim abordând toate aceste probleme este
să înțelegem care este misiunea noastră.

1
2
 Introducere
Relația noastră cu ceilalți

... pericole din partea… celor din neamul meu, pericole din partea neamurilor…
pericole în mijlocul fraților falși… 2 Corinteni 11:26

Pavel a trăit o viață plină de aventură și pericole. Datorită felului în care

a fost chemat să slujească poporul lui Dumnezeu, a fost pus în aproape toate
circumstanțele pe care ni le putem imagina. Printre pericolele pe care le-a
întâlnit, unele au venit din partea „iudeilor”, iar altele din partea „neamurilor”.
Fiecare din aceste grupuri a căutat să îi ia viața. Și noi vom avea de înfruntat
„iudeii” și „neamurile”, chiar dacă au trecut două mii de ani. Situația însă
s-a schimbat de atunci. Astăzi nu vin mesaje de la Ierusalim sau din partea
sinagogilor, care să ne amenințe. Nu mai există amenințarea Imperiului
Roman. Totuși, ca principiu, aceste două elemente continuă să existe și vor
rămâne valabile până la venirea Domnului. Să privim puțin spre „iudeii” și
„neamurile” cu care a avut Pavel de-a face. Atunci ne vom putea face o idee
despre corespondentul lor în lumea în care trăim noi azi. Noi nu vom avea de
înfruntat circumstanțele lui Pavel, ci un echivalent al lor. Iar atunci când vom fi
puși în aceste situații, fie ca să ne împlinim misiunea.
Pentru Pavel, „neamurile” erau reprezentate de Imperiul Roman; mai
concret, de guvernatorii locali ai cetăților. Aceștia i se împotriveau în mod
direct. „Iudeii” despre care vorbește el nu sunt întregul popor iudeu – el însuși
era iudeu, precum și nouăzeci la sută dintre creștinii din acele timpuri. Pavel se
referă la liderii religioși, la cei aflați în fruntea sistemului religios de atunci. „Frații
falși” sunt iudeii credincioși care îl urau pe Pavel, deoarece dădea peste cap
tradițiile iudaice.
Fiecare dintre aceste grupuri de oameni l-a adus pe Pavel până aproape de
pragul morții.
La această listă trebuie să mai adăugăm un grup. Suntem înconjurați de
milioane din rândul lui, deși Pavel nu a cunoscut nicio astfel de persoană.
Despre cine vorbesc? Despre creștinii devotați din sistemul religios. Trebuie să
înțelegem cum să ne raportăm la credincioșii din organizațiile religioase care

3
nu înțeleg ce înseamnă viața de adunare. Pavel nu a întâlnit niciodată o astfel de
persoană. În vremea lui nu existau organizații religioase, a căror denumire să
cuprindă cuvântul „creștin”.

4
 Capitolul 1
Primul pericol: sistemul religios

Să ne uităm puțin cu atenție la ceea ce Pavel a vrut să spună când a vorbit

despre „pericole din partea iudeilor”. Cine sunt „iudeii” pe care îi pomenește?
Ce pericole a întâmpinat Pavel din cauza lor? Chiar dacă privim lucrurile
doar statistic, suntem copleșiți. Pavel a suferit mult din cauza iudeilor, cu alte
cuvinte, din partea sistemului religios din vremea aceea.

Atitudinea sistemului religios față de Pavel

Să schițăm viața lui Pavel, potrivit crizelor pe care le-a înfruntat din cauza
liderilor religioși iudei. E o listă destul de vastă.

1. Anii timpurii
1. Imediat după convertirea lui, Pavel a încercat să predice iudeilor în
sinagoga din Damasc. Iudeii i s-au opus violent, atât lui, cât și mesajului său.
Aceasta se pare că a fost prima dată când a fost bătut cu treizeci și nouă de
lovituri. Dacă este într-adevăr așa, atunci a avut parte de o inițiere dură în viața
de proaspăt creștin.
2. După câțiva ani, când a revenit în Damasc, iudeii s-au coalizat cu
conducerea locală (neamurile) pentru a încerca să îl elimine. A fost scos afară
din cetate pe ascuns, într-un coș.
3. A fugit la Ierusalim. De acolo, după doar două săptămâni, a fost nevoit să
fugă din nou. Iudeii au pus la cale un plan pentru a-l asasina.

2. Prima călătorie
Cu ocazia primei sale călătorii, Pavel a întemeiat patru biserici. Iudeii i s-au
împotrivit în trei dintre cetăți:
1. Antiohia din Pisidia. Iudeii au stârnit oamenii de vază ai cetății, care l-au
alungat pe Pavel din cetate.
2. Iconia. Iudeii s-au unit cu neamurile și au încercat să îl ucidă cu pietre.

5
 3. Listra. Iudeii din Antiohia și Iconia au venit în Listra cu scopul de a agita
locuitorii cetății împotriva lui Pavel. Rezultatul a fost că Pavel a fost aproape
ucis cu pietre.

3. A doua călătorie
În timpul celei de-a doua călătorii, Pavel a mai întemeiat patru adunări. Din
nou, a întâlnit împotrivire în trei cetăți:
1. Tesalonic. Iudeii au provocat agitație în cetate, au stârnit autoritățile locale
împotriva lui Pavel, iar acestuia i-a fost interzis accesul în cetate.
2. Berea. Iudeii din Tesalonic l-au urmărit pe Pavel până în Berea, unde au
stârnit din nou mulțimile împotriva lui și l-au constrâns să fugă.
3. Corint. Pavel s-a confruntat de două ori cu iudeii – la începutul vizitei sale
și după un an și jumătate, când s-au ridicat pentru a doua oară, ca un singur om,
ca să îl alunge din cetate.

4. A treia călătorie
În a treia sa călătorie, Pavel a vizitat o singură cetate. Aș vrea să zăbovesc
puțin aici, pentru a vedea ce i s-a întâmplat lui Pavel aici, și asta deoarece aici,
în Efes, Pavel a ridicat standardul la noi înălțimi. A ridicat cât mai sus cu putință
standardul în privința atitudinii lui față de cei care i se opuneau.
Tocmai am enumerat o listă impresionantă de situații în care Pavel a fost
persecutat de iudei, din momentul convertirii sale, până la finalul celei de-a
treia călătorii. Să nu uităm să adăugăm și cele cinci ocazii în care a fost bătut
de iudei. Ele nu sunt pomenite în cuprinsul listei de mai sus, deoarece nu știm
exact când și unde s-au întâmplat.
Putem acum să punem întrebarea: care a fost atitudinea lui Pavel față de
acești oameni? Care a fost atitudinea lui Pavel față de un sistem religios care l-a
tratat atât de oribil?

Povestea cetății Efes

Să ne îndreptăm atenția spre finalul celei de-a treia călătorii a lui Pavel. El se
află în Efes și este pe punctul de a pleca spre Corint. De acolo, speră să plece spre
Ierusalim. Cel puțin, intenționează să încerce să ajungă acolo. Deocamdată,

6
însă, nu poate părăsi cetatea. Este încolțit. Zona mișună de iudei devotați, gata
să îl ucidă cu prima ocazie. Vom mai auzi despre ei ceva mai târziu.
Acest context nou – tentativa de omor – nu este altceva decât punctul
culminant a circa douăzeci de ani de persecuție pe care Pavel a îndurat-o din
partea iudeilor. S-a ajuns în punctul în care eforturile lor s-au transformat
într-o adevărată cruciadă organizată. Se pare că cetatea Efes este plină de
spioni, iscoade, semnale, planuri și comploturi. Asia Minor pare a fi lovită de o
invazie înarmată, care urmărește o singură țintă: uciderea lui Pavel.
Asta a fost partea lui Pavel în a treia sa călătorie! Să adăugăm aceste lucruri la
lista lungă pe care am enumerat-o adineaori. Tu cum te-ai simți? După douăzeci
de ani de asemenea tratament, care ar fi atitudinea ta față sistemul religios care
ți-a făcut toate astea? Vom vedea ce a făcut Pavel. El a scris o scrisoare în care ne
descoperă cu precizie atitudinea sa față de acești oameni violenți.

Atitudinea lui Pavel față de sistemul religios

„Douăzeci de ani, Pavel! Lovit cu pietre, bătut, calomniat, urmărit, atacat.

Au încercat să te ucidă. Au încercat să îți distrugă reputația, să spulbere cele
nouă sau zece biserici pe care le-ai întemeiat. Trupul tău e deformat, sfâșiat,
plin de durere și aproape distrus din cauza lor. Lucrarea ta pe pământ ar fi fost
mult mai ușoară și mai mare dacă acești oameni te-ar fi lăsat în pace. Și tu nu ai
rostit niciun cuvânt de critică la adresa lor. Te-au rănit. Dacă reușesc să te ucidă,
vor ataca apoi bisericile. Vor face tot posibilul să le distrugă cu desăvârșire”.
Aceasta este scena, în apropierea finalului acestei călătorii a lui Pavel. Având
acest fundal înaintea ochilor, priviți ce se întâmplă mai departe. Pavel reușește
să se strecoare din Efes și să ajungă în Corint. Ajuns aici, el scrie o scrisoare unui
grup mic de credincioși dintr-o cetate îndepărtată. O cetate pe care nu a vizitat-o
niciodată, un grup de creștini pe care nu îi cunoaște. Vrea să le scrie o scrisoare
profundă, clară, care abordează problemele cu care se vor confrunta – căci ei
sunt abia la început – și Pavel știe că s-ar putea să nu ajungă să îi viziteze. Acești
credincioși au nevoie de tot ajutorul, de toate sfaturile și avertizările pe care Pavel
le poate oferi. Sunt atât de puțini, iar situația din cetatea lor îndepărtată e atât
de fragilă. Sunt în pericol de a fi înăbușiți în orice moment. Cel mai mic necaz
probabil îi va distruge. Această scrisoare va trebui să țină locul unei vizite.

7
 Orașul cu pricina? Roma. Pavel speră să ajungă acolo într-o zi, dar este
foarte posibil să nu mai fie în viață peste câteva zile.
Și pentru că această scrisoare trebuie să țină loc de vizită, Pavel trebuie să
abordeze o anumită problemă – să îi avertizeze cu privire la iudei! Să le spună
ce i-au făcut timp de două decenii. Să îi pregătească. Să le spună despre acei
oameni care, chiar în acele momente, căutau să îi omoare. Să avertizeze creștinii
din Roma! Poate e ultima sa șansă; poate chiar singura șansă de a aborda acest
subiect. Să îi pregătească pe creștinii din Roma pentru ziua inevitabilă când
iudeii se vor ridica împotriva lor.
Pavel a luat penița și a scris despre iudei. Încolțit, cu spatele lipit de perete
și privirea îndreptată spre ușă, conștient că poate fi înjunghiat în orice clipă, cu
trupul mutilat în urma a ceea ce i-au făcut iudeii, cu douăzeci de ani de prigoană
încrustați în memorie, Pavel scrie… scrie despre iudei; despre oamenii din
sistemul religios.
De fapt, Pavel a scris aproximativ trei pagini despre iudei. Probabil le-a
scris cu ușa încuiată. Citiți aceste pagini! Iar când o faceți, nu uitați că ele au
fost compuse de un om care putea fi ucis în orice moment, un om care suferise
abuzuri fără precedent, timp de peste cincisprezece ani. Citiți aceste pagini
cu multă atenție. Vedeți dacă puteți găsi fie și un singur cuvânt de supărare,
amărăciune; un singur cuvânt negativ măcar! Pavel nici măcar nu pomenește
vreunul din lucrurile care i-au fost spuse ori care i-au fost făcute. Nu se justifică
nicidecum în fața atacurilor sau a minciunilor rostite. Nu se apără în niciun fel.
Ba mai mult, lipsește orice cuvânt de avertizare. Pavel nici nu sugerează măcar
ceva legat de criza în mijlocul căreia se află.
Pavel scrie această scrisoare ca și cum nu a avut niciodată vreo problemă
cu oamenii respectivi. Căutați să vedeți dacă găsiți vreo urmă de critică sau
de amărăciune. Nu există nimic de genul acesta. Și atunci despre ce anume
scrie Pavel? Cercetați scrisoarea îndeaproape și veți observa una din cele mai
extraordinare afirmații din întreaga Sfântă Scriptură.
În toate scrierile inspirate de Dumnezeu, există doar trei oameni care
au afirmat că sunt gata să ia locul altcuiva în iad – ÎN IAD – pentru ca acea
persoană să fie salvată. Moise a fost primul care a făcut o asemenea afirmație
extremă. Desigur, cel de-al doilea a fost Domnul Isus Cristos (care a și murit
pentru noi). Al treilea? Fratele nostru, Pavel! Unde apare această afirmație? Cui
a fost ea adresată? În cartea Romani, într-unul din cele mai negre ceasuri din

8
viața sa, când tocmai oamenii despre care scria (oamenii pentru care era dispus
să fie blestemat, doar ca ei să poată fi mântuiți), căutau să îl omoare!
Înțelegeți acum care era perspectiva lui asupra crizei în care se afla? Pavel
nu era supărat sau plin de resentimente. El avea inima frântă, de dragul lor.
Pavel, care își petrecuse viața apăsat peste măsură, sfâșiat în bucăți la tot
pasul… acest om față de care unii nutreau o ură mai fierbinte decât lava, care
a văzut de multe ori blocată înaintarea Împărăției… acest om, care a văzut
moartea cu ochii din cauza celor din neamul său, scrie următoarele cuvinte:
Spun adevărul în Cristos, nu mint, conștiința mea mărturisind împreună cu mine
în Duhul Sfânt, că am o mare întristare și necurmată durere în inima mea, pentru că
aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Cristos, pentru frații mei, rudele mele după
carne (Romani 9:1-3).
Pavel a vorbit despre cei care, timp de aproape douăzeci de ani, i-au cauzat
suferințe greu de descris. Rugăciunea lui a fost absolut incredibilă.
Prin urmare, dragii mei frați, cred că înțelegeți despre ce vorbesc; căci acolo,
în acel loc înalt, stabilit ferm de Pavel, a fost văzut steagul fluturând ultima dată.
Da, un om a ridicat standardul atât de sus! Ce standard!
Tu și cu mine trebuie să fim conștienți de toate acestea. Ca grup de oameni,
trebuie să înțelegem unde a fost standardul, trebuie să recunoaștem posibilele
abuzuri pe care s-ar putea să le avem de suferit în viitor din partea sistemului
religios și să știm care trebuie să fie atitudinea noastră.
Nu contează despre cine e vorba: iudei, greci, musulmani, budiști sau
creștini. Indiferent ce vor spune împotriva ta, indiferent ce îți vor face sau ce
preț nespus de mare te vor sili să plătești, indiferent cât de mult îți îngreunează
sarcina sau câtă distrugere vei ajunge să vezi în jurul tău, trebuie să îți amintești
atitudinea lui Pavel față de sistemul religios din vremea lui: „am o mare
întristare și necurmată durere în inima mea, pentru că aș fi dorit să fiu eu însumi
anatema”.
Frați! Surori! Acum știți care vă este chemarea. Suntem chemați să avem
răbdare cu cei care fac astfel de lucruri, și să o facem la fel ca Pavel; să răbdăm
atât de mult, atâta timp, din partea tuturor oamenilor.
Acesta este locul în care a fost înfipt steagul acum aproape două mii de ani,
de către un om pe nume Pavel. Astăzi este nevoie de un popor care să ducă
steagul înapoi pe acei versanți și să îl împlânte pe aceeași înălțime – căci aceasta
este misiunea noastră.

9
 Capitolul 2
O privire mai atentă asupra sistemului religios

Am văzut ceva din atitudinea incredibilă a lui Pavel față de sistemul religios
din zilele lui. Acum, trebuie să ne îndreptăm privirea spre sistemul religios din
zilele noastre, pentru a vedea ce e de făcut în contextul actual.
De ce e important să facem acest lucru? Deoarece Pavel a vorbit despre
„pericolele” care vor veni din această direcție. Vedeți, noi poate nu ne aventurăm
să mergem prea departe, în alte țări, sau, dimpotrivă, poate vom merge până la
marginile pământului, dar un lucru este cert: în orice oraș pe care îl vom vizita,
din orice țară, de pe oricare continent, de aproape sau de departe, vom avea
de-a face cu sistemul religios. Este o realitate de care ne vom lovi mai devreme
sau mai târziu.
În Nepal, găsim sistemul întemeiat de budiști, în Afghanistan îl vom
întâlni pe cel creat de musulmani, la Roma vom da de sistemul catolic, în Texas
de cel baptist, iar în Isla Vista ne întâlnim cu sistemul creat de organizațiile
inter-denominaționale. În orice loc vom merge, dacă există religie, există și un
sistem religios.
Și dacă istoria viitoare a bisericii se poate judeca pe baza trecutului, poți fi
sigur de încă un lucru: mai devreme sau mai târziu, acel sistem se va ridica
împotriva ta. Cel puțin, așa s-a întâmplat de fiecare dată în istorie.
Am spus mai devreme că, oriunde vei merge, sistemul religios se va ridica
împotriva ta. Am spus, de asemenea, să nu ai nimic de-a face cu sistemul
religios. Ambele sunt afirmații dure, care trebuie să fie solid justificate. În
spatele lor trebuie să existe argumente foarte puternice. Am aceste argumente
și le vom discuta.
În primul rând, e o mare diferență între a spune: „Să nu ai nimic de-a face
cu sistemul religios” și a spune: „Să nu ai nimic de-a face cu alți creștini”. Dacă
atitudinea noastră este de a nu avea niciun fel de legătură cu alți credincioși,
suntem pe o cale greșită. Dacă vorbim și ne comportăm astfel, suntem sectanți
și exclusiviști. Noi trebuie să fim deschiși față de toți creștinii, mai deschiși decât
oricine altcineva de pe fața pământului. Cristos a murit pentru noi toți. Între
credincioși nu trebuie să existe niciun fel de test pentru părtășia între ei. Nimic
10
de felul acesta! (În afară de imoralitatea totală, fățișă, evidentă și de care cineva
nu se căiește). Ușa noastră trebuie să fie complet deschisă, chiar scoasă din
balamale; trebuie să fim deschiși față de toți creștinii, de pretutindeni.
În ce privește sistemul religios însă, lucrurile stau complet diferit. Dacă
ajungem să ne implicăm din nou în acesta, ajungem în încurcături mari. De ce?
Din nenumărate motive. Ne vom ocupa de câteva dintre ele.
Vom începe prin a trasa istoria sistemului religios, de la începuturile sale
până în zilele noastre. Făcând aceasta, vom putea vedea clar ce este sistemul
religios în principiu, precum și cine alcătuiește acest sistem în zilele noastre.
Ce vreau să spun atunci când folosesc expresia „sistem religios”? Pot explica
aceasta cel mai bine abordând două aspecte: originea sistematizării și originea
religiei. Poate astfel vom ajunge la o definiție mai clară a acestui concept.

Istoria sistemului

Cuvintele „sistematizare” și „organizare” au un înțeles foarte asemănător.

Putem folosi atât expresia „religie organizată”, cât și „sistem religios”, pentru
a ne referi la aceeași realitate. Care este însă sursa „sistemului”, a „organizării”?
Răspunsul este șocant.
Dumnezeu este autorul organizării. De fapt, întregul tipar de organizare
al civilizației vestice – acel sistem structural care impregnează fiecare fațetă a
vieții noastre de zi cu zi, fie că vorbim de medicină, educație, politică, acțiuni
civice sau altceva – totul deci a fost creat de Dumnezeu.
Șocant, nu? Dumnezeu a creat organizarea? Atunci de ce mă împotrivesc atât
de ferm organizării în viața de adunare? Motivul e simplu. Chiar dacă principiul
organizării guvernează activitatea întregii omeniri, iar Dumnezeu este Cel
care l-a creat, organizarea nu a fost încredințată omului! Omului nu i-a fost
dat să se ocupe de sistematizare sau organizare. Dumnezeu a creat organizarea
pentru îngeri, nu pentru om. Atunci când omul se lasă prins în mrejele unei
ordini sistematizate, el se face rob unor principii de viață menite unor ființe
extraterestre, va fi subjugat de un stil de viață conceput pentru alte sfere de
existență. Îngerii au fost cei care și-au impus civilizația lor – sistematizarea,
organizarea vieții lor, cultura lor – asupra omului. Îngerii și-au impus modul
lor inerent de viață asupra ființei care a fost creată să fie cea mai liberă făptură

11
din univers – omul! Omul nu trebuie să se supună căilor destinate îngerilor.
Civilizația lor și modul lor de organizare sunt specifice lor, pentru noi e ceva
nefiresc. Omul a fost creat să trăiască în libertate absolută. Un grup de îngeri și-a
folosit înclinația naturală spre organizare pentru a înrobi omul. În acest mod,
acești îngeri au zădărnicit planul lui Dumnezeu de la creație. Sună ca un roman
SF, nu-i așa? Extratereștrii dintr-un alt univers caută să subjuge omenirea.
Dragă frate, poate acum începi să înțelegi de ce mă opun atât de vehement
sistematizării și organizării credinței creștine, în special în ce privește viața de
adunare!

Istoria spirituală a organizării

Aș vrea să repovestesc istoria originii organizării și, pentru aceasta, mă

voi referi la istoria spirituală consemnată. În prima zi a creației, Dumnezeu
a creat locurile cerești și, totodată, ființele cerești care să locuiască acolo. Care
a fost scopul lui Dumnezeu vizavi de aceste făpturi? Ele au fost create din
două motive: pentru a sluji lui Dumnezeu și pentru a sluji omului. În ceea ce
privește genul, aceste ființe sunt asexuate; nu sunt nici bărbați, nici femei. Nu
se înmulțesc. Azi există tot atâția îngeri câți au fost creați în acea primă zi, nici
mai mulți, nici mai puțini. Ei posedă o viață creată care nu se termină niciodată.
Dumnezeu i-a creat pe îngeri ca ființe minunate și ca o armată fără număr.
Aceste ființe sunt organizate în legiuni (Noul Testament pare să sugereze că
structura organizațională a cerului și structura organizațională a Imperiului
Roman erau identice! Oare cine a copiat pe cine?)
Cerul avea următoarea structură: Dumnezeu – liber, neîngrădit de nicio
lege; fără limitări, mai presus de libertatea însăși. În calitatea Lui de Creator, El
este, prin natura Lui, Împărat, Domn, Conducător și Monarh. Mai jos se află
îngerii. El a împărțit această oștire îngerească în trei grupuri egale numeric,
fiecare grup fiind condus de un arhanghel glorios. Priviți puțin această imagine
– ce vedeți? Dumnezeu a instituit scara ierarhică inițială! Acesta este un sistem
de tip „comanda vine de sus”, care se răsfrânge până la cele mai de jos niveluri.
Este un tip de structură familiar oricărei persoane care a fost în armată. Dar să
nu uităm că această practică nu își are originea în vreo armată din antichitate,
ci în locurile cerești. „Piramida” structurii organizatorice.

12
 Acum urmează partea tristă a acestei istorii. Unul dintre acești arhangheli a
provocat o revoltă în locurile cerești. Pentru aceasta, a fost aruncat pe Pământ
și, împreună cu el, legiunile pe care le conducea – o treime din oastea îngerilor.
Ei au fost nevoiți să își găsească o altă locuință în univers. Lucifer a ajuns în
regiunile din preajma Pământului, ducând cu el și pe îngerii căzuți, care l-au
urmat conform ordinii inerente. Astfel, principiul organizării a ajuns pe
Pământ prin trădare. Organizarea nu a fost menită pentru această planetă;
este un concept străin omului și Pământului. Atunci, care ar fi trebuit să fie
modelul social al omului? Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Așadar,
el nu a fost menit să facă parte dintr-un sistem organizat sau controlat. Omul,
asemenea lui Dumnezeu, a fost făcut pentru o libertate totală. El nu a fost
rânduit să fie controlat sau stăpânit. Omul, asemenea lui Dumnezeu, a fost
menit să stăpânească!
Intriga însă se îngroașă. Vedeți cum stăteau lucrurile? Odată cu venirea
lui Lucifer, omul și îngerii căzuți au ajuns să împartă același teritoriu. Lucifer,
arhanghel peste o treime din oastea cerească, își îndreaptă acum toată atenția
spre om, pentru a-l înșela. Reușește să provoace căderea omului. Omul face
cunoștință cu păcatul. Și după cum Dumnezeu l-a izgonit cândva pe Lucifer din
locașul lui ceresc, acum trebuie să îl alunge pe om din grădină. Omul căzut a
fost nevoit să își caute sălaș undeva în afara Edenului. Omul căzut a ajuns să fie
nevoit să locuiască pe o planetă căzută.
În acest punct, omul se găsește în afara prezenței lui Dumnezeu. Este gol,
și foarte conștient de asta; simte că are nevoie de protecție. Concret, Cain a
construit o cetate numită Enoh. Acest loc de protecție a devenit însă un loc
rău și curând au apărut multe cetăți de acest fel în diferite locuri de pe pământ.
Dumnezeu a distrus toate aceste locuri de protecție printr-un potop. Cu toate
acestea, la scurt timp după potop, omul s-a întors la aceleași preocupări vechi.
Ajungem astfel la nașterea cetății Babel. Se pare că aici Satan reușește pentru
prima dată – la nivel embrionar – să își impună sistemul îngeresc de organizare
asupra activității umane. Babel a fost fondat de un om căzut, pe nume Nimrod.
Așa a fost oare? Adevăratul întemeietor al acestei cetăți nu a fost cumva cineva
din văzduh? De la Babel încoace, Satan, încet, dar sigur, a atras omul într-un
mod de viață sistematizat. În ziua de azi, oamenilor le place sistematizarea
activității umane și chiar se laudă cu aceasta și sunt gata să persecute, să închidă
și chiar să ucidă fără ezitare pe oricine pune în pericol acest „sistem” de viață.

13
 Până la Babel, am relatat istoria spirituală așa cum este ea consemnată în
Scriptură. Aceasta este istoria scrisă de Dumnezeu. Mi se pare foarte interesant
că, din acest punct specific, istoria seculară preia frâiele și urmărește mai
departe evoluția acestui subiect.

Istoria seculară a organizării

Istoria seculară ne spune despre patru imperii mari din antichitate: Egipt
(cca 1400 î.C.), Asiria (cca 700 î.C.), Babilon (550 î.C.) și Persia (500 î.C.).
Asiria a fost strămoșul sistematizării omenești. Asirienii au fost primii
cuceritori la scară mondială; erau un popor militar, care și-a impus tiparul de
organizare militară asupra fiecărei țări, cetăți și popor pe care le-au cucerit.
Babilonul – un Babel readus la viață – i-a cucerit, în schimb, pe asirieni.
Babilonul a fost și el o dictatură militară, așa că fiecare aspect al vieții umane
era gândit după modelul din armată – scara ierarhică. Omul a ajuns integrat
în ordinea angelică. Aceasta a fost perioada în care s-a pus la punct modelul
după care au ajuns să fie organizate toate societățile „civilizate”. Putem spune
că a devenit parte din natura noastră – avem aceasta în sânge. În mod cert, este
întipărit în fiecare circuit mental al ființei umane. Cursa lui Satan s-a închis.
Omul a devenit parte a unui sistem atât de amplu, încât fiecare domeniu al vieții
lui a ajuns să fie un sistem integrat, la rândul lui, într-un sistem și mai complex.
Da, în ziua în care cursa s-a închis, fiecare om a putut să privească în sus
și să spună că are pe cineva deasupra lui, căruia i se subordonează. În fruntea
acestui sistem se afla Nebucadnețar. Oare așa era? De fapt, unul dintre profeții
iudei din vechime a spus că Lucifer era capul.
Cum stau lucrurile astăzi? Priviți la harta organizatorică a oricărei entități.
Fiecare dă raportul cuiva care se află mai sus. Cine se află însă la vârf?

Darius I

În scurt timp, Babilonul a fost răsturnat și cucerit de Persia. În această perioadă

s-a ridicat una dintre cele mai proeminente figuri din istoria omenirii, un om care
a influențat până și viețile noastre de azi – Darius cel Mare (521-486 î.C.).

14
 Acest om a cucerit națiune după națiune. A instaurat o domnie monolitică,
care se întindea din India până în Grecia. A creat unul dintre cele mai întinse
imperii din toate timpurile. A realizat acest lucru în jurul anului 500 î.Cr. Cum
a putut reuși așa ceva? Să lăsăm istoricii să ne spună:
„Perșii au avut două contribuții majore la evoluția lumii antice: organizarea
imperiului lor și religia. Ambele au influențat masiv civilizația noastră vestică. Sistemul
administrației imperiale a fost moștenit de Alexandru cel Mare, adoptat ulterior de
Imperiul Roman și, în cele din urmă, integrat în Europa modernă”*. Interesant,
nu-i așa? Acum știm cum a ajuns guvernul nostru să arate așa cum e azi. La fel
înțelegem cum s-a ajuns la organizarea școlii, a facultății, a magazinelor, a poliției,
a armatei, a firmei pentru care lucrezi, a societății din care faci parte.
Darius ni le-a dat pe toate. Să nu uităm aceasta!
Dar ce legătură are aceasta cu faptul de a ne ține departe de sistemul religios?
Sistemul religios pe care l-am moștenit a ajuns la noi, nu de la Domnul Noului
Testament, ci de la unul dintre cele mai mari genii militare din toate timpurile
– Darius, unul dintre cei mai mari organizatori din istorie. El este unul dintre
cele mai mari nume din istorie. Dar și-a preluat ideile de la imperiul pe care l-a
cucerit – Babilonul. Cine a fost acest Darius? Cine a fost acest om pe care au
ajuns să îl copieze toate organizațiile politice și religioase din lume?
Darius a fost un zoroastrian; el a fost unul dintre cei mai cruzi monștri care
au pătat cu sânge paginile istoriei. Cel mai mare imitator al său a fost Roma! Al
doilea mare imitator al lui a fost – țineți-vă bine! – biserica.
Poate vi se pare greu de crezut. Chem în ajutor încă o dată istoria seculară.
D.C. Trueman enumeră, în Spectacolul trecutului, câteva dintre contribuțiile
aduse de Imperiul Roman care, să nu uităm, a preluat tiparele lui Darius, pe
care acesta le-a copiat de la Babilon.
„În cele din urmă, de la romani s-a preluat o structură de organizare magnifică:
imperiul. Biserica și-a modelat unitățile administrative după subdiviziunile politice
ale Imperiului Roman. În timp, urmașii Sfântului Petru, episcopul Romei, au ajuns
să exercite o anumită autoritate, astfel încât biserica, asemeni Imperiului, își avea
propria scară ierarhică și o administrare atent înlănțuită. Nicio altă religie nu se putea
lăuda cu o structură atât de eficientă și completă”.
Nu văd cum aș putea formula mai clar de atât. Ni se spune aici că Biserica
Catolică a fost modelată după tiparul Imperiului Roman și că a devenit cea mai
* D.C. Trueman, The Pageant of the Past – Spectacolul trecutului. – n.t.
15
bine organizată religie. Această biserică a fost un elev foarte bun. Ea însăși a fost
ulterior copiată fidel. Structura tuturor marilor denominațiuni de azi reprezintă
copii exacte ale structurii organizaționale a Bisericii Catolice, a Imperiului
Roman – a Greciei, Persiei, Babilonului și a îngerilor! Dacă vrei să fii parte a
acestei ordini, mergi înainte! Să mă iertați dacă eu aleg să refuz această „ocazie
prețioasă”. Prefer să-mi petrec după-mesele într-un mod mult mai palpitant,
privind uscătorul de rufe cum se învârte. Nu, nu am de gând să fiu parte din
sistemul religios.
Să unim acum cele două fire ale istoriei – cel spiritual și cel secular.

Istoria: seculară și spirituală

Dumnezeu a conceput organizarea atunci când i-a creat pe îngeri. El i-a

așezat într-un tipar ierarhic complex, care se află în vigoare și în zilele noastre,
printre toți îngerii.
Cu mult timp în urmă, atunci când Lucifer a fost alungat din locurile cerești și
a fost silit să își facă locaș pe tărâmul vizibil, el a luat cu sine o treime dintre îngeri,
pe care a continuat să îi conducă pe baza aceluiași sistem ierarhic. Lucifer a avut un
plan – a urmărit să îl prindă pe om în capcană, să îi abată atenția de la Dumnezeu
și să îi rupă dependența de El. Pentru a face toate acestea, el i-a făcut cunoștință
omului cu „civilizația”. La început, el a făcut asta puțin câte puțin. Ce este această
„civilizație”? Nimic altceva decât ordinea angelică. Satan l-a obișnuit pe om cu căile
sale; treptat, omul a fost inserat în structura condusă de Lucifer. Astfel, îngerii și
oamenii au ajuns întrețesuți într-o singură civilizație, un singur sistem, sub un
singur conducător. Satan a început cu orașele. Civilizația este de fapt viața de oraș
la scară lărgită. Viața de oraș a fost dezvoltată, reprodusă la dimensiuni uriașe,
astfel încât a ajuns să cuprindă principate, regiuni, apoi națiuni, continente și, în
cele din urmă, întreaga lume. Aceasta a fost integrată în ordinea îngerilor lui.
Scriptura ne spune că Nimrod este întemeietorul civilizației. Se pare că el a
fost cel care a introdus ordinea angelică sistematizată în lumea omului. El a fost
fondatorul cetății Babel.
Din acest punct, istoria preia derularea evenimentelor. Mai târziu, în altă
epocă, Babel a fost înnoit. Noul Babilon – așa cum istoria îl numește deseori – a
avut o structură pe care au preluat-o ulterior mezii și perșii. În timp, a ajuns să

16
fie adoptată de greci, care și-au organizat aproape toate aspectele vieții conform
acestui model.
Roma a cucerit Grecia și trebuie reținut că romanii au pus bazele modelului
de organizare după care este structurată societatea modernă de azi. Acest model
este atât de răspândit, penetrând orice cultură, filozofie și politică, încât este
practic imposibil să ne imaginăm viața fără el. Tot ce atingem azi în activitățile
noastre cotidiene este gândit conform organizării din Roma antică!
Atunci când se referă la această țesătură complexă, Scriptura folosește
termenul „sistemul lumii”. Satan a organizat omenirea într-un sistem complex
și a reușit astfel să îl abată pe om de la Dumnezeu. Ceea ce numim azi civilizație
nu este altceva decât o ordine angelică impusă omului. Este vorba de un
singur sistem; doar unul. Acest sistem este acum impus asupra oricărei mișcări
omenești. Priviți în jur și veți vedea că orice formă de contact social este
stabilită după tiparul acesta.
E ca și cu rotițele din interiorul unor roți mai mari, toate aflându-se într-o
roată uriașă sau cu piesele mici ale unui mozaic, aflate în interiorul unora mai
mari, care, la final, alcătuiesc un singur mozaic uriaș. Să vă dau un exemplu.
Întregul sistem de învățământ este doar o piesă din acest mozaic vast.
Înăuntrul acestui sistem se află miniaturi ale celui mare – conduceri școlare,
școli, universități. Mergând mai sus pe scara ierarhică, găsim structura
organizatorică federală sau națională. Dacă facem un pas în spate, putem
vedea țesătura unui singur sistem educațional. Acesta este însă doar unul din
multele domenii ale vieții noastre. Sistemul educațional este doar una dintre
rotițe, doar una dintre piesele mozaicului. Medicina este o alta; la fel, domeniul
afacerilor, al industriei. Să facem un pas mai în spate. Ce vedem? Observăm că
toate se îmbină într-un singur sistem mondial, iar acesta se potrivește foarte
exact în ordinea angelică.
Acum, odată ce am abordat toate aceste aspecte istorice, să mergem mai
departe.

Biserica – apariția unei anti-instituții

Biserica a apărut pe scenă în anul 30 d.Cr., în Ierusalim. Israelul se află sub

ocupație romană. Totul este sistematizat, organizat. Pe acest fundal își face

17
apariția Biserica. Această tânără frumoasă este singura excepție în toată istoria.
Biserica a fost și este împotriva sistemului acestei lumi. Ea nu este o organizație;
ea este anti-instituționalizare. Ea nu funcționează conform unei scări ierarhice.
Biserica este singurul lucru pe care Lucifer nu îl conduce. Isus Cristos este
Capul direct al Bisericii Sale, care este Trupul Lui. Ea nu este o organizație, nici
un accesoriu, ca un ceas, ci este vie, este o femeie, logodnica lui Isus Cristos!
(Apropo, Biserica a suferit numai din partea unui singur dușman în toată
istoria ei, și anume din partea sistemului acestei lumi și, în special, din partea
unei anumite ramuri a acestui sistem – este vorba, desigur, despre sistemul
religios. Uneori, există persecuție și din partea sistemului politic, dar cea mai
agresivă atitudine vine din partea celui religios.)
În primii 200 de ani de existență, Biserica s-a descurcat destul de bine.
Asemeni îngerilor, și ea a avut un stil de viață venit de la Dumnezeu, dar
nu unul bazat pe ierarhie și sistem de conducere. Există ordine în biserică,
normal, dar nu vorbim despre tiparul de organizare după care trăiesc îngerii.
Biserica este vie; ea nu este structurată organizatoric. Numai „lucrurile” pot
fi organizate. Biserica, însă, este o făptură vie. Poate nu vă puteți imagina
conceptul de biserică în afara unei structuri organizate. Există câteva motive în
spatele acestei atitudini, și niciunul nu e bun.
În primul rând, mintea noastră asociază cuvântul „biserică” cu acea
organizație care și-a asumat această denumire. Dar nu e vorba de același lucru.
Chiar dacă poartă numele de „biserică”, este în continuare doar o organizație,
una de natură religioasă. În al doilea rând, tiparul organizatoric este întipărit
în mințile noastre. Ne este foarte greu să gândim în alți parametri. În al treilea
rând, nu suntem într-o stare prea bună – nu am văzut niciodată Biserica în
manifestarea ei organică!

Stilul de viață al lui Dumnezeu

Atunci când Dumnezeu i-a organizat pe îngeri, i-a așezat într-un sistem.
Ei sunt o formă de viață mai joasă. În ceea ce privește propria Lui formă de
viață, întrucât Dumnezeu era singur, nu avem cum să știm în ce mod ar fi
trăit El, dacă ar fi făcut parte dintr-o societate de dumnezei – mă iertați pentru
îndrăzneala exprimării! Nu știm cum ar fi fost organizată acea societate. Dar

18
astăzi, Dumnezeu nu mai este singur; are o familie, are copii și o locuință. Noi
suntem acea casă și acea familie. Dumnezeu este Tată și Cap, dar El este capul
fiecăruia dintre noi, în mod individual. Să fim atenți la acest aspect – nu vorbim
aici de o scară ierarhică. Privește-ți propria familie. Ea nu este o organizație.
Fiecare persoană se raportează la cap. Familia ta este o entitate vie. (Nu mă
opresc acum asupra ordinii organice a Bisericii, dar fac doar o paranteză pentru
a spune apăsat că Biserica primară nu a fost niciodată încadrată într-un tipar
structural, nici de Dumnezeu, nici de îngeri, nici de către oameni.)
Ceea ce vreau să spun este că, atunci când Dumnezeu a fost singur, nu putem
spune cu certitudine dacă a trăit sau nu într-o structură fixă, asemeni îngerilor.
El a dobândit o rasă proprie care începe cu Isus Cristos. Din acel moment,
lucrurile s-au clarificat. Nu, familia lui Dumnezeu nu este o structură!

Biserica devine victima organizării

Din păcate, cam după anul 200 d.Cr., observăm că Biserica începe să
eșueze. Din nou și din nou, persecuția i-a răpit pe cei mai buni dintre oamenii
ei. Totuși, dușmanul ei principal nu a fost persecuția, ci timpul însuși. Mediul
din jur a început să câștige treptat teren; căile sistemului lumesc au început să se
strecoare atât în bisericile din Italia, cât și în cele din Asia Mică. (Bisericile din
nordul Africii au dus-o, un timp, ceva mai bine.)
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, de fapt, în această perioadă tragică din viața
Bisericii, trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat în Imperiul însuși. De-a lungul
existenței sale, Imperiul Roman a atins de trei ori apogeul organizării. Prima oară
s-a întâmplat în timpul lui Iulius Cezar și al lui Octavian Augustus. Până la ei,
un set de limitări și echilibre a împiedicat realizarea unei structuri de dimensiuni
colosale. Mai târziu, Hadrian a renovat și a rafinat vastul sistem ierarhic al
Imperiului. În cele din urmă, a venit rândul lui Constantin, care a perfecționat
acest sistem. Probabil că organizarea nu mai ajunsese la o așa perfecțiune de pe
vremea lui Darius I. Este incredibil că, tocmai în perioada de cea mai strălucită
organizare, Biserica primară a fost complet asimilată sistemului lumesc.
Trist!
Iată faptele istorice. La începutul anilor 300, Constantin a avut un fel
de convertire la Cristos – calitatea acesteia reprezintă unul din cele mai

19
controversate evenimente din istorie. De fapt, Constantin poate fi considerat
unul dintre primii creștini medievali: 90% creștin după nume, 90% păgân în
felul de a gândi. Datorită acestei convertiri și faptului că a ajuns pe tron, până în
anul 313, el a reușit să stopeze persecuția asupra bisericilor puternic decimate.
Până în acel moment, Constantin, asemeni tuturor împăraților dinaintea
lui, nu era doar conducătorul Imperiului, ci și al fiecărui departament al acestuia.
(Apropo, el nu putea gândi altfel. El era capul a toate.) Aceasta însemna că el era
marele preot – Pontifex Maximus în păgânism. Ei bine, el a început să atragă
biserica primară în organizarea stabilită de el. Ca urmare, în următorii 75 de
ani, (1) creștinismul a devenit una dintre religiile oficiale ale Imperiului, alături
de păgânism, ceea ce însemna acces direct al bisericii la fondurile provenite din
taxe. Biserica a devenit un departament în conducerea Imperiului. (2) Treptat,
păgânismul a fost îndepărtat complet, nu a mai fost sprijinit din fondurile
provenite din taxe, proprietățile pe care le-a deținut au fost transferate creștinătății
și tot sprijinul financiar a fost direcționat spre biserică. Toate aceste evenimente
au făcut ca biserica să adopte, încetul cu încetul, structura organizatorică a
celorlalte departamente din sistemul Imperiului Roman. Fata cea frumoasă a
pierit, iar în locul ei s-a ridicat o organizație religioasă bine închegată. Biserica
primară a dispărut, rămânând doar numele în urma ei. Acest nume a fost apoi
aplicat unei organizații religioase.
Au fost păstrate cuvinte ca „diacon” și „bătrân” și au apărut termeni noi – noi
pentru creștini –, precum „cardinal” și „cler” – ambele preluate din păgânism.
Deși s-au păstrat unele etichete, noua structură impusă era pur babiloniană.
Priviți la organizarea Bisericii Catolice, așa cum apare ea. La capătul de jos al
scării ierarhice erau preoți, apoi episcopi, arhiepiscopi, cardinali, iar împăratul
în vârful piramidei. De fapt, împăratul a fost îndepărtat din vârf.
Această stare de lucruri a ținut câteva sute de ani. În cele din urmă, Imperiul
a căzut, iar din ruinele sale au apărut multe națiuni mai mici. În locul unui
singur imperiu, al unei națiuni unice, s-au format multe națiuni mici. Fiecare
dintre ele avea un tipar de organizare, fiecare era o miniatură a vechiului
Imperiu Roman. În fiecare caz, fără excepție, romano-catolicismul a devenit
religia oficială. Înainte, fusese singura religie a Imperiului, iar acum a devenit
singura religie a fiecăreia dintre națiunile apărute din ruinele fostului Imperiu.
S-a ajuns astfel la o religie inter-națională. În plus, structura catolicismului a
rămas aceeași din anii 300 – bazată pe scara ierarhică.

20
 Toate acestea reprezintă consemnarea unei distrugeri teribile și tragice a
ceea ce a fost cândva. În tot acest timp – cam din 325 încoace – puțini au fost
creștinii care au refuzat să fie parte a acestei organizații religioase gigantice.
Refuzul lor a fost urmat de persecuție și moarte. Acești oameni – acest grup
diferit de creștini – au descoperit, ca și Pavel (și așa cum vom descoperi și noi),
ce înseamnă să ai parte de dezaprobarea sistemului religios.
Sistemul religios – o organizație – este dușmanul natural al Bisericii – o
făptură organică.

Locul organizării în timpul Reformei

În sfârșit, ajungem la momentul schimbării. În 1517, apare pe scenă Martin

Luther. El trăia în Saxonia, a cărei religie oficială era, desigur, catolicismul.
Luther s-a separat de Biserica Romano-Catolică și la fel a făcut întreaga Saxonie.
Această atitudine a fost una fără precedent. Pentru prima dată în decursul unui
mileniu și jumătate, exista o țară a cărei religie oficială nu era catolicismul.
Saxonia s-a debarasat de catolicism și în locul său, și-a făcut apariția un
nou grup – luteranii. A fost un moment revoluționar. Luteranii au venit cu
o nouă teologie; învățăturile lor erau complet diferite. A apărut un vocabular
nou, practici diferite, o libertate proaspătă și noi titluri pentru lideri – termenul
„preot” a fost înlocuit cu „pastor”.
Totul părea minunat, dar Luther a făcut o greșeală – fără să își dea seama. A
păstrat aceeași structură organizatorică. Într-un anume sens, nici nu a avut de
ales. Iată de ce: Saxonia era organizată exact în același mod cum fusese Imperiul
Roman, cu mult timp în urmă. Așadar, Saxonia era o miniatură a ceea ce fusese
Imperiul Roman cândva. Prin urmare, atunci când a apărut noua religie luterană,
ea s-a conformat vechilor tipare fixate de religia romano-catolică. Etichetele
s-au schimbat, dar tiparul organizatoric a rămas, în esență, același. Luteranismul
a fost inserat în societatea saxonă după modelul scării ierarhice. Uimitor!
Nu după mult timp, și alte națiuni au început să se rupă de catolicism.
Scandinavia a adoptat și ea luteranismul ca religie de stat. Anglia a dezvoltat
o biserică nouă, sub conducerea lui Henric al VIII-lea. La fel a făcut apoi și
Scoția. Teologia era diferită, denumirile, ritualurile s-au schimbat. Dar modelul
organizatoric, acea structură de tip scară ierarhică, a rămas același.

21
 Deja modelul era fixat. Fiecare națiune avea o religie de stat, o religie
oficială. Ea era diferită de la un stat la altul, dar tiparul structural a rămas același.
(În fiecare din aceste țări, credincioșii care nu se aliniau direcției oficiale aveau
parte de aceeași soartă ... erau persecutați.)

Organizarea după Reformă

Să privim la etapa următoare. După o scurtă vreme, au apărut pe scenă

baptiștii, congregaționaliștii, apoi și mai târziu penticostalii etc. Aceste grupuri
erau puțin diferite. Dizidenți! Aceste grupuri nu au format niciodată religia
oficială în nicio țară. Nu au primit niciodată bani de la stat pentru a supraviețui.
Aceste denominațiuni sunt ceea ce europenii numesc „evanghelicii liberi” – liberi
de controlul statului și liberi de orice sprijin din partea statului. Etichetele lor
erau diferite, teologia lor era radical distinctă, iar ritualul lor (da, aveau ritual!)
mult mai simplu. Și totuși, organizarea lor urma același tipar de pe vremea
vechii Rome; ba nu, de pe vremea Babilonului; ba chiar din timpurile îngerilor!
(Unele grupări își numesc liderii, altele îi aleg prin intermediul unui comitet,
unele sunt democratice și îi aleg prin vot ... și fiecare denominațiune folosea o
altă terminologie. Dar, în fiecare caz în parte, organigrama urma același model
– scara ierarhică.)
Când eram un slujitor tânăr, am fost invitat să lucrez pentru o scurtă
perioadă în cadrul celei mai mari denominațiuni carismatice. În timp ce făceam
turul de familiarizare la sediul central, mi s-a spus că această denominațiune a
studiat toate celelalte grupări, pentru a observa cine are cea mai eficientă, bună
și dinamică organizare. Au ajuns la concluzia că cea mai mare denominațiune
protestantă din America era cea mai bine pusă la punct. Prin urmare, mi-au
spus, foarte încântați de ei înșiși, că au copiat tiparul respectiv, de la cap la coadă
– era vorba tocmai de denominațiunea în care fusesem crescut. Ce vreau să spun
cu asta? Avem în sânge, în măduva oaselor această înclinație de a ne organiza
religia.

22
 Starea actuală a organizării
De la „dizidenți” încoace, nu prea au mai apărut alte denominațiuni majore.
În schimb, în ultima perioadă, am asistat la nașterea „organizațiilor religioase
non-denominaționale, non-profit”. Acestea vin și declară fățiș: „Suntem o
organizație”. Și asta și sunt.
În secolele 18 și 19, când un om religios puternic dorea să realizeze ceva, el
punea bazele unei noi denominațiuni. Acest model e depășit în zilele noastre.
(În plus, cam toate disputele teologice au fost deja purtate.) Astăzi, un astfel de
om capătă un statut de scutire de taxe și fondează o organizație religioasă. În
loc de pastor, biserici, sediu al denominațiunii, întâlnim „bord de conducere”,
„centre” și ... tot „sediu”! În esență, cel puțin din punct de vedere structural, nu
prea există nicio diferență între organigrama unei denominațiuni și cea a unei
organizații religioase non-profit.
Am vizitat adesea sediul central al uneia dintre cele mai mari organizații de
acest fel. Se laudă cu eficiența lor organizatorică. Cu ocazia uneia dintre vizite,
mi s-a spus (nu știu dacă este chiar așa, dar ideea e, oricum, evidentă) că un
absolvent al universității Harvard le-a studiat cu atenție organizarea și a ajuns la
concluzia că era la fel de bună și eficientă ca cea a companiei General Motors!
Da, toate organizațiile religioase și toate denominațiunile au, practic,
aceeași structură: cea a lui Nimrod, Darius, Alexandru cel Mare, Iulius
Cezar, Constantin, Regele George, Washington, Je�erson, Napoleon, Hitler,
Churchill și Henry Ford. Frați dragi, denominațiunile și grupările religioase
scutite de taxe sunt, toate, organizații. Asta este tot ce sunt ... nimic mai mult;
organizații religioase. Iar aceste lucruri nu reprezintă mireasa lui Cristos.
Cititor drag, nu știu cum te simți după ce ai citit toate aceste rânduri.
Personal, îmi doresc să mă distanțez hotărât de asemenea practici și de o așa
deviere de la gândul Domnului. Istoria bisericii este, poate, cea mai tristă
poveste spusă ori scrisă… când ne gândim ce ar fi fost dacă oamenii credincioși
nu ar fi adoptat niciodată sau dacă ar abandona acum tiparul organizatoric.
Acest punct scoate în evidență misiunea noastră. Dacă judecăm viitorul prin
prisma trecutului, putem intui că vom avea de suferit din partea instituțiilor
religioase. (E ciudat că, deși creștinismul organizat a cuprins aproape întreg
pământul, totuși pare să se simtă extrem de amenințat ori de câte ori se ridică
în preajma lui oameni care nu se lasă prinși în nicio organizație. Intră în panică

23
la vederea oricărui creștin din afara structurii. Istoria atestă faptul că liderii
religioși vor face orice pentru a opri o astfel de direcție.)
Puține lucruri au nevoie mai acută de restaurare decât această simplă
chestiune a adunării creștinilor ca Trup al lui Cristos, în afara tiparului
organizatoric predictibil. Traiectoria noastră este foarte limpede. Noi nu vrem
să fim parte a unui sistem instituțional. Nu vedeți că Împărăția lui Dumnezeu
– dată omului – trebuie să rămână în afara ordinii angelice?

Partea „religioasă” a sistemului

Am urmărit originea sistemului și am observat împreună că și-a făcut

apariția în locurile cerești. Dar am folosit, de asemenea, expresii ca „sistem
religios” și „religie organizată”. Poate ar fi bine, înainte de a merge mai departe,
să acordăm puțină atenție termenului „religios” pe care l-am folosit. Ce vreau să
spun prin „sistem religios”?
Dacă aș afirma că budismul și hinduismul sunt sisteme, ați fi de acord cu
mine. Fiecare dintre cele două este un sistem religios. Putem spune același
lucru despre iudaism? Da. A fost așa dintotdeauna? Nu. La un moment dat
în timp, iudaismul a fost însăși lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. În zilele
lui Moise și pe vremea lui David, Dumnezeul cel viu Își împlinea scopul în
mijlocul unui grup de oameni. Într-o zi însă, Dumnezeu S-a îndepărtat de
iudaism. Cu toate acestea, iudaismul a continuat să meargă înainte… fără
Dumnezeu. Iată, o mișcare religioasă! Avem în față o unitate religioasă
lipsită de Însuși Dumnezeul care a adus-o la viață. Și totuși, ea continuă să
existe și azi. Cum reușește să supraviețuiască? O face prin multe mijloace,
dar, ca să poată supraviețui fără Dumnezeu, condiția esențială este să fie
bine organizată. Și aceasta a și făcut iudaismul, chiar cu mult timp înainte de
apariția lui Pavel.
Cred că orice persoană care se află în afara sistematizării religioase este
destinată să intre în conflict cu sistemul religios din vremea sa. Pavel s-a ciocnit
de sistemul iudaismului. (Anabaptiștii s-au ciocnit de catolicism; Nee, Bakht
Singh și Prem Pradhan s-au lovit de indivizii buni: creștinii evanghelici, care
s-au dovedit a fi în stare să persecute pe cei mai buni dintre ei.). Probabil, tu nu
te vei lovi de iudaism. Dar fii sigur că vei intra în conflict cu un sistem sau altul.

24
Pentru creștinii din afara religiei organizate, „pericolul din partea iudeilor” este
cât se poate de real. Un anume sistem religios te așteaptă și pe tine.
Iudaismul a fost cândva lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a părăsit și
acesta a început să se organizeze. (Sau a fost invers?) Mai târziu, iudaismul a
ajuns dușmanul noii lucrări pe care Dumnezeu o făcea pe pământ. Ceea ce a
început ca lucrare a lui Dumnezeu a devenit ulterior inamicul lui Dumnezeu.
Dacă nu vezi niciun alt motiv pentru care să te ferești de organizare, teme-te
măcar din acest singur motiv!
Budismul este un sistem religios. Iudaismul la fel. Poate însă creștinismul să
ajungă în aceeași stare? Este posibil ca o lucrare creștină inițiată de Dumnezeu
să devină, la un moment dat, dușmanul unei alte lucrări a lui Dumnezeu?
Nu s-a abătut această năpastă peste biserica primară? Nu a devenit ea, odată
cu trecerea timpului, o structură organizată și un dușman al lui Dumnezeu sau
Dumnezeu încă este de partea bisericii primare? Este posibil că Dumnezeu a
părăsit biserica primară și S-a îndreptat spre alți oameni?
Știu la ce vă gândiți: „Biserica primară nu mai există; ea s-a stins prin anul
300 d.Cr. Cum poți să întrebi dacă Dumnezeu mai este azi de partea bisericii
primare?” Nu fiți așa siguri. Poate că biserica primară nu a dispărut ... așa cum
ni s-a spus de atâtea ori. Poate ea încă există ... și azi!
Când eram tânăr și mă aflam la seminar, am aflat despre două învățături
legate de subiectul „Ce s-a întâmplat cu biserica primară?”. Una susținea că
aceasta nu mai există în zilele noastre, iar cealaltă spunea că ea a supraviețuit sub
forma unor grupuri mici, refugiate în Alpi, în Spania etc. De la șaptesprezece
ani studiez istoria bisericii și iată care este adevărul pe care l-am descoperit:
niciuna din cele două afirmații amintite nu are mult suport istoric. Dovada
principală, trebuie să recunoaștem, se află în cu totul altă parte.
Biserica primară încă există, într-o continuitate care nu a fost întreruptă
niciodată! Evident, ea nu există în forma ei inițială. Dar ea există – cu o
genealogie lungă, transformată, coruptă, radical alterată, dar, cu toate acestea,
neîntreruptă! Astăzi, biserica primară se numește Biserica Romano-Catolică!
Biserica primară încă este aici – plus Constantin, plus o doză letală de
păgânism, plus organizare, plus 1700 de ani de tradiție, plus gunoi, plus cine
știe câte altele.
Prin anul 325 d.Cr. biserica primară s-a unit cu păgânismul roman. A fost o
unire nelegiuită – ceva sfânt s-a contopit cu ceva nesfânt. Dumnezeu a plecat în

25
timpul ceremoniei și, din acel moment, biserica primară a devenit o organizație
religioasă. Ce a făcut Dumnezeu? A găsit un alt popor în mijlocul căruia să Își
facă lucrarea. (Dumnezeu nu este sectant.)
Îmi pare rău dacă aceste lucruri vă deranjează. Dumnezeu o va lua de la
capăt mâine dacă vede că acest lucru este necesar. Va lepăda un popor și va alege
altul într-o clipă. El va duce la capăt lucrarea Lui. Vedeți, deci, budismul a fost
și este o organizație religioasă; iudaismul a devenit un sistem religios; biserica
primară a devenit și ea o religie sistematizată.
Cum stau lucrurile cu creștinismul evanghelic de azi? Ei, acum începem
să ne foim pe scaune! Creștinismul de azi este 99% organizație și 1% viață de
adunare (asta, dacă suntem generoși!). Toți cei care suntem creștini născuți din
nou am crescut, practic, într-o organizație religioasă. Repet – o organizație,
cu scop creștin. Acesta este creștinismul. Acesta este punctul în care se află
credincioșii azi.
Ce este azi lumea creștină? Este un amestec de multe mișcări, care au avut
cândva parte, mai mult sau mai puțin, de binecuvântarea Domnului. Dar
Dumnezeu Și-a retras de mult binecuvântarea. Unele din aceste mișcări nici
nu au avut vreodată parte de ea. O mare parte din creștinătate nu este decât o
rămășiță a ceva de care Dumnezeu S-a depărtat. Încotro S-a îndreptat El? A
mers să cheme un popor alcătuit din oameni care, asemeni lui Avraam, să își
predea viețile lui Isus Cristos și să Îl cunoască doar pe El, în cel mai mare grad.

Care este sistemul religios din vremea ta?

E momentul să stăm față în față cu întrebarea: ce înseamnă azi sistemul

religios? Apoi, ne vom ocupa de relația pe care trebuie să o avem cu acesta.
Oare toate organizațiile religioase din zilele noastre – denominațiunile
și organizațiile non-profit deopotrivă – aparțin sistemului lumii? Sunt și ele
sisteme în cadrul sistemului mare?
În primul rând, nu există niciun dubiu cu privire la învățătura Scripturii
despre existența unui sistem al lumii. Dar putem oare spune că o biserică
denominațională face parte din acest sistem? Putem afirma la fel despre o
organizație religioasă? Aș vrea să răspund acestor întrebări printr-o invitație
într-un orășel imaginar din Texas.

26
 În micul nostru oraș imaginar vom întâlni sistemul educațional. Acesta este
implementat și aici, într-o localitate micuță, în același mod în care Darius cel
Mare și-a întemeiat imperiul acum mai bine de două mii de ani. În orășelul
nostru există și un mediu de afaceri. E același lucru ca mai sus. Vom întâlni, de
asemenea, un sistem politic – reiterarea Babilonului. Și am putea continua –
recreerea, divertismentul, medicina, guvernul etc. Dacă le punem pe toate la un
loc, obținem ceea ce localnicii numesc cu afecțiune „comunitatea noastră” sau
„orășelul nostru”. Acel oraș este de fapt alcătuit din multe părți, asemeni feliilor
dintr-o plăcintă. Dacă le așezăm împreună, avem înaintea noastră o viață
comunitară – mai bine zis, o civilizație. Multe sisteme și organizații mici ajung
să formeze un întreg – un oraș din estul Texasului. Ei bine, tocmai în centrul
acelei comunități, tocmai în mijlocul tuturor celorlalte felii – fiind o parte foarte
complexă a plăcintei – se află sistemul religios al acelei comunități. Nu este doar
o parte integrantă a comunității, ci se așteaptă ca viața religioasă a comunității
să fie strâns legată de toate celelalte aspecte ale vieții orășelului. Știu toate astea
pentru că eu însumi am fost pastor într-un orășel din estul Texasului!
Este foarte dificil de explicat, dar sistemul religios face parte din sistemul
lumii. Iar noi, pastorii denominaționali, am aparținut acestui sistem.
(Denominațiunea din care am făcut eu parte a fost și este organizată „în cel
mai mare grad posibil”. Nu e o critică, ci un citat. Un fapt declarat cu mândrie,
trâmbițat și etalat de membrii ei).
Noi, pastorii, îi vizităm pe bolnavi, îi îngropăm pe cei morți și invocăm
binecuvântarea cerului la întrunirile sociale, educaționale și politice. Și, ca niște
urmași ai lui Nero, ne urcăm chiar și în tribunele agențiilor de presă, luăm
microfonul și cerem binecuvântarea peste un meci de fotbal care urmează să
aibă loc. Facem parte din comitetele de sprijin al categoriilor defavorizate,
comitetele Crucii Roșii, ale cercetașilor sau ale altor asociații de binefacere.
Evident, nu vedeam conflictul mortal dintre împărăția acestei lumi și Împărăția
lui Dumnezeu. Nu am văzut, nu vedem, că biserica este tot un fel de civilizație;
dar una diferită și separată de civilizația umană; o împărăție aflată în conflict
direct cu ceea ce oamenii numesc „viața comunității”. Deci, iată-ne aici – o
organizație religioasă complet integrată în viața „micii noastre comunități”.
Dar la fel de rău – dacă nu chiar mai rău decât a fi o parte integrantă a
acestui sistem – este faptul că avem și o structură identică. O biserică baptistă
tipică este o organizație. (Dacă nu mă credeți, mergeți și aderați la una. Cea din

27
care am făcut eu parte era așa organizată, că puteam face și un ceas elvețian să
fie invidios.) Repet, nu caut să îi critic pe baptiști. Ei se laudă cu acest aspect.
Dar spun din nou – Biserica lui Cristos este o femeie, un organism viu, nu un
obiect sau o structură anorganică. Sistemele aparțin îngerilor și – de la cădere
– omului căzut. Biserica aparține familiei lui Dumnezeu.
În ultimii 1700 de ani, creștinătatea, în general, a fost parte a sistemului lumii
și a fost organizată după modelul instituțiilor seculare. Și totuși, întotdeauna au
existat credincioși care nu s-au conformat acestei tradiții. În mod pașnic, în
liniște, fără critică, judecată sau laudă, mă unesc și eu cu mărturia lor. Fără
nicio răutate față de cineva și cu dragoste față de toți, noi am ieșit din biserica
tradițională pentru a fi parte din expresia organică a Trupului lui Cristos.
Creștinătatea este, practic, o mare organizație sau, mai bine spus, o grupare
de organizații. În mare măsură, se află într-o situație destul de asemănătoare cu
credința iudaică antică. Creștinii waldensieni (care au purtat cu atâta curaj torța
în Evul Mediu) au fost la un moment dat, asemeni iudeilor, centrul lucrării lui
Dumnezeu pe pământ. Astăzi, ei nu mai sunt decât o coajă goală, o organizație
religioasă cu o plăcuță pe care scrie „biserică”, atârnată la vedere. La fel s-a
întâmplat cu romano-catolicii, cu luteranii, cu anabaptiștii, cu frații uniți și așa
mai departe. Nu ar fi minunat ca, atunci când Dumnezeu Își încheie lucrarea cu
un grup de oameni, acesta să dispară pur și simplu de pe paginile istoriei? În loc
de asta, scheletele lor continuă să cutreiere, mult după ce duhul nu mai e acolo.
Am atins câteva puncte simple. Am văzut originea organizării ierarhice. Ea
a fost gândită pentru îngeri. Un înger, Lucifer, caută să țeasă toți oamenii în acea
pânză a organizării. Apoi am vorbit despre faptul că Biserica nu este o organizație,
ci un organism viu. Cele mai multe entități ce poartă numele de „biserică” nu sunt
decât organizații religioase modelate după structura Romei antice, a Asiriei și a
Babilonului. Cea mai mare parte a creștinismului se află într-un sistem religios,
care e șocant de asemănător, în organizarea lui, cu sistemul lumii.
În cazul în care mai sunt unii care se îndoiesc, voi apela din nou la sursele
istoriei seculare pentru a vedea în ce măsură creștinătatea formează un sistem
religios. Să lăsăm istoria să depună mărturie cu privire la acest lucru. Iată câteva
fragmente extrase din Istoria civilizației, lucrarea-mamut a lui Durant. Citatele
menționate sunt preluate din volumul al treilea, Cezar și Cristos. Să citim. Și să
plângem.

28
 Despre organizarea romană:
„Roma nu a cunoscut rival în arta guvernării… în acel cadru neîntrecut, Roma
a construit o cultură de origine greacă… ea a absorbit cu admirație și a păstrat
cu tenacitate moștenirea tehnică, intelectuală și artistică pe care a primit-o de la
Cartagina și Egipt, de la Grecia și din Est.”

Despre triumful păgânismului asupra bisericii:

„Când creștinismul a cucerit Roma, structura eclesiastică a păgânătății, titlul și
veșmintele lui pontifex maximus, închinarea la Mama cea Mare… au fost transferate,
asemeni sângelui matern, în noua religie, iar Roma cea captivă și-a subjugat
cuceritorul.”

Despre structura bisericii:

„Frâiele și strategiile de guvernare au fost transmise mai departe, de către un
imperiu aflat pe moarte, la o papalitate plină de vigoare…”

Despre „convertirea” lui Constantin la creștinism:

„A fost sinceră convertirea lui… sau a fost o lovitură perfectă de geniu politic?
Probabil a doua variantă… la curtea sa galică s-a înconjurat de învățați și filozofi
păgâni… de-a lungul domniei sale i-a tratat pe episcopi ca pe niște consilieri politici…
pentru el, creștinismul a fost un mijloc, nu un scop… Învățătorii lor au sădit supunerea
față de puterile civile… Constantin a aspirat la o monarhie absolută; un astfel de
guvern profită de sprijinul religios… biserica părea să ofere un liant spiritual pentru
monarhie.”

Despre păgânizarea ordinii bisericești:

„Nu este vorba doar despre faptul că biserica a împrumutat niște obiceiuri
religioase… ținuta preoților păgâni, arderea de tămâie, folosirea apei sfințite…
aprinderea lumânărilor… închinarea la sfinți, arhitectura… legea Romei ca bază
pentru legea bisericii, titlul… pontif suprem… darul Romei a fost mai presus de orice
un vast cadru de guvernare, care… a devenit structura conducerii eclesiastice. Biserica
Romană a călcat pe urmele statului roman… așa cum Iudeea a transmis creștinismului
etica sa… acum Roma i-a dat organizarea proprie…”

29
 Întrebarea mea revine: să facem noi parte dintr-o religie organizată?
E posibil ca unele persoane să nu fie de acord cu interpretarea mea legată de
originea spirituală a organizării. Și e posibil să greșesc. Dar istoria seculară cade
de acord: creștinismul zilelor noastre este organizat; este structurat după modelul
Romei, care a fost structurată conform imaginii create de Darius I, vechiul
„superpăgân”! Frate drag, chiar crezi că atunci când Dumnezeu ne-a dăruit această
ființă minunată – Biserica – El, Dumnezeu cel viu și atotputernic, a fost influențat
de Darius și a modelat Biserica după chipul Babilonului și al Persiei?
Nu, totul din noi ne spune că Biserica primului secol trebuie să fi fost
radical diferită, în funcționarea ei, de orice altceva de pe pământ. Ea este pentru
totdeauna separată de ceea ce înseamnă organizarea (este a-organizațională).
Și atunci care este misiunea noastră? Să ne întoarcem la acea expresie natural
nestructurată, înnăscută, organică a Bisericii.
Drag cititor, nu știu ce curs de acțiune vor alege alți oameni, dar eu și casa
mea… noi ne întoarcem la căile bisericii primare, nu ale Romei.
Ai îndrăzni să te separi de dragul unei misiuni mai puțin înalte?

Quo vadis?

Încotro te îndrepți?
Aș vrea să formulez câteva concluzii pe baza faptelor pe care le-am discutat
până acum.
În primul rând, viața de adunare nu poate supraviețui într-o structură
organizatorică. O parte din sarcina noastră pe acest pământ este să contribuim
la o restaurare clară a experimentării vieții de adunare pe pământ. Nu trebuie
să ne ocupăm să fim organizați. Viața de adunare trebuie să înflorească din nou
pe pământ.
În al doilea rând, sistemul religios a creat în mod constant diverse
dificultăți acelor grupuri de creștini din afara sistemului. Acest lucru s-a
întâmplat de-a lungul timpului în toate țările din lume, oriunde au existat
astfel de grupuri de creștini. Islamul, budismul, hinduismul, iudaismul
organizat și chiar creștinismul organizat… toate au tendința de a se opune
creștinilor care refuză să fie organizați. Să nu fim surprinși dacă, mai devreme
sau mai târziu, și noi vom trece prin astfel de situații.

30
 În al treilea rând, nu avem cum să trăim complet în afara sferei sistemului
lumii. Acest sistem acoperă întregul pământ. Singura modalitate prin care am
putea scăpa definitiv de acest sistem ar fi să ne mutăm în munți sau în deșert și
să devenim călugări. Privitor la sistemul lumii, chemarea noastră este să fim în
lume, dar nu din lume. Dar în cadrul sistemului lumii, există unul anume de care
este absolut necesar să ne ferim – sistemul religios. Nu trebuie să îl încurajăm,
nici să îl hrănim. Nu trebuie însă nici să ne luptăm cu el. Acest sistem trebuie
pur și simplu ignorat.
Cred că cea mai potrivită imagine a acestui lucru este condensată în primele
zece versete ale capitolului 6 din cartea Daniel.
Acest pasaj arată limpede că întregul Babilon era condus conform acestui
tipar organizațional. Primele trei versete oferă o descriere perfectă a sistemului
ierarhic. Aceste trei versete ne arată, de asemenea, disponibilitatea lui Daniel
de a-și găsi loc de muncă tocmai în centrul acestei structuri organizatorice.
Dar a existat un anumit departament al acestui sistem de care Daniel nu s-a
atins, în care nu s-a implicat în niciun fel, căruia nu i s-a conformat și față de
care a refuzat să-și schimbe atitudinea, chiar dacă asta a însemnat să renunțe la
dormitorul lui și să doarmă împreună cu leii!
Așa că, să facem așa cum am învățat de mici la școala duminicală
– să îndrăznim, fiecare dintre noi, să fim un Daniel, întâmple-se orice s-ar
întâmpla!
În al patrulea rând, dacă sistemul religios ajunge vreodată să fie împotriva
noastră – dacă ajungem să avem parte de echivalentul timpurilor noastre al
„necazurilor din partea iudeilor” – trebuie să avem aceeași atitudine, aceeași
perspectivă și același răspuns pe care le-a avut Pavel.

Un test

Aș vrea să închei cu o referință legată de viitor. Omul în starea lui căzută este,
în mod natural, organic, păgân. În timp, lucrările lui Dumnezeu revin, în cele din
urmă, la căile omului căzut. Cum putem ști în mod sigur când ajungem într-o
astfel de stare?
Când putem ști că Dumnezeu a terminat lucrarea pe care a început-o prin
noi? Sincer, nu am nici cea mai mică idee. Există câteva variante posibile. Când

31
ajungem să vedem câteva tendințe clare în mijlocul nostru: poate când am ajuns
să devenim o instituție, când ajungem să posedăm proprietăți; când redevenim
lumești (Nu uitați că noi am fost în lume și am renunțat la ea; dar ușor ne putem
întoarce înapoi.); când Cristos nu mai este centrul mesajului nostru, ci Biblia,
evanghelizarea, moralitatea sau „biserica” devin centrul nostru; când încetăm să Îl
mai experimentăm pe Domnul și doar vorbim despre faptul de a-L experimenta
pe El; când nu mai suntem dintre cei care caută; când devenim sectari; când ne
luptăm unii cu alții; când luăm o listă de genul acesteia și o îndesăm pe gât unul
altuia, cu o mulțime de interpretări posibile ale ei. Nu știu dacă acestea sunt sau nu
semne că Domnul S-a îndepărtat de noi.
Sunt însă două posibilități pe care vreau neapărat să le menționez:
1. Când începem să avem părtășie cu sistemul religios, este timpul să ne
strângem cortul și să dispărem de pe scena istoriei.
2. Când încetăm să mai fim deschiși, când încetăm să mai avem părtășie cu
creștinii individuali din acel sistem, atunci a sosit timpul să închidem prăvălia și să
dispărem de pe pământ.
Pare imposibil să nu ai nimic de-a face cu sistemul religios și, totuși, să fii
complet deschis față de toți creștinii. Și cu toate acestea, așa trebuie să trăim.
Aceasta este chemarea noastră. Drag frate, dragă soră, indiferent care va fi viitorul
nostru, păstrați viu înaintea ochilor voștri exemplul lui Pavel când se afla în
pericol din cauza iudeilor. Adoptați purtarea lui.

32
 Capitolul III
Legătura noastră cu creștinii individuali

Abordăm acum un subiect complet diferit. Am discutat despre relația noastră

cu „iudeii” și cu „neamurile”, însă cum rămâne cu relația noastră cu creștinii
individuali din sistemul religios? Răspunsul la această întrebare ridică o mare
problemă. De multe ori, Scriptura ne poate ajuta și ne poate călăuzi în mijlocul
problemelor cu care ne confruntăm, fie în mod direct, fie prin diverse exemple.
Dar nu și în această privință. Ne lovim aici de o situație care nu a existat în primele
secole. Atunci, creștinii erau în biserică, aparțineau vieții de adunare. Nu făceau
parte în același timp din alte mișcări religioase. Astăzi, lucrurile stau tocmai pe
dos. Aproape niciun creștin nu experimentează viața de adunare; practic, toți
creștinii devotați sunt de asemenea foarte implicați în una sau mai multe instituții
religioase. Avem de-a face cu o situație gravă, iar Scriptura nu ne oferă niciun
model. E de ajuns să ne uităm la circumstanțele unice pe care le întâlnim.
Cei mai mulți creștini ai zilelor noastre nu au experimentat niciodată viața
de adunare, ba chiar nici nu au auzit de așa ceva. Pentru majoritatea dintre ei,
„biserica” este o clădire, iar „viața de biserică” reprezintă cele câteva ore pe care
le petrec săptămânal în acea clădire.
Cei mai devotați dintre creștinii de azi încearcă să fie niște membri
participanți în cadrul activităților care se desfășoară în aceste clădiri și chiar să
se implice în cel puțin o organizație interdenominațională.
Acest mod de gândire nu a existat în primul secol. Pe atunci nu existau
credincioși în sistemul religios (dar care să nu experimenteze viața de adunare),
în contrast cu alții, care nu aparțineau sistemului religios (dar care experimentau
zilnic viața de adunare).
Voi încerca să ilustrez cât de îndepărtată este mentalitatea creștină de azi
față de cea din primul secol. Dacă am fi mers în Tesalonic, am fi întâlnit sfinți
care se adunau în casa lui Iason. Poate am fi întâlnit unii care stăteau acasă și
poate chiar și câțiva care au lepădat credința și s-au întors la închinarea la idoli
în templele păgâne.
Dar, cu siguranță nu am fi dat de o mulțime de organizații interdenomina-
ționale, de asociații misionare sau de 144 de denominațiuni, de 75 de „biserici”

33
independente, 30 de grupuri de studiu și 3 grupuri de casă. Asemenea situații
pur și simplu nu existau în primul secol.
Existau și atunci probleme din belșug, dar cele de mai sus nu se aflau pe listă.
Așadar, întrebarea noastră este încă fără răspuns: ce fel de legătură
trebuie să avem cu creștinii care sunt complet absorbiți de religia
organizată? Problema este aproape fără soluție. Orice răspuns am da
la această întrebare, el trebuie să fie unul foarte înalt. De ce? Pentru că
circumstanțele o cer.

Mentalitatea actuală

Care este diferența dintre mentalitatea noastră și cea a creștinilor din primul
secol? Nu mă refer la doctrine, convingeri, practici sau la ceva de care să fim
conștienți. Este vorba despre o anume perspectivă, o atitudine legată de mediul
din jurul nostru. Și, într-un fel, mentalitatea creștină modernă exercită mai
multă influență asupra modului în care facem lucrurile decât toate doctrinele,
metodele, țelurile, visurile, viziunile și speranțele noastre la un loc.
Astăzi, există o mentalitate care pune semnul egalității între o organizație
non-profit interdenominațională și biserică. Incredibil! O organizație făcută
de mână omenească să fie pusă pe același plan cu însuși planul lui Dumnezeu
pentru creația Sa!
Iar aceasta nu este o atitudine intenționată. E ceva ce planează în
atmosferă… nevăzut, neobservat, neplanificat… dar atât de prezent și incredibil
de influent.
Același lucru este adevărat și în legătură cu diviziunile din Trupul lui
Cristos. Trăim vremuri în care diviziunile sunt lăudate. Desigur, niciunul
dintre noi nu gândește astfel, dar să vă dau un exemplu. Un frate spiritual adună
un grup de oameni de afaceri și împărtășește cu ei viziunea pe care o are despre
o nouă organizație, una care să realizeze ceva unic, să împlinească o nevoie
specifică. Cei din jurul lui îi laudă inițiativa și se lasă cuprinși de viziunea lui.
Îl apreciază pentru curajul pe care îl are… și așa ia naștere o nouă diviziune în
Trupul Domnului. Separarea devine demnă de laudă!
Fără niciun echivoc, aceasta este mentalitatea zilelor noastre. În unele orașe,
numărul bisericilor este mai mare decât numărul de stații de benzină. Credința

34
creștină a plecat la vânătoare de oameni cu talent organizatoric pronunțat;
oameni care pot pune pe picioare o organizație închegată și eficientă, una
care își face treaba… pentru Domnul. Așa cum am afirmat mai devreme, unele
denominațiuni se laudă cu organizarea lor complexă, super eficientă și care
merge ca pe roate.
Aceasta este o mentalitate care înalță un „lucru” la nivelul de persoană.
Biserica Domnului este o femeie; un organism viu, divin care respiră și trăiește.
O organizație este un mecanism inventat de om, rece și steril. Cu toate acestea,
mentalitatea de azi preamărește „lucrul”, așezându-l mai presus de mireasa lui
Cristos!
Nu vreau să trag la răspundere pe nimeni asupra acestui lucru. Ceea ce am
descris eu este doar starea de fapt. Așa stau lucrurile în ziua de azi. Și trebuie să
învățăm să trăim în acest secol luând lucrurile așa cum sunt. Situația nu se va
schimba ... cel puțin nu în timpul vieții noastre. Întrebarea care ne stă înainte
este: „În situația dată, cum mă voi raporta la alți credincioși?” Este o întrebare
grea. Aveți grijă. Noi trebuie să găsim cea mai înaltă cale posibilă. Oricare
ar fi soluția, ea nu va fi simplă sau ușoară, deoarece suntem înconjurați de o
mentalitate creștină extrem de diferită de cea din primul secol.
Sincer să fiu, câteodată îi invidiez pe frații noștri din primul secol. Da, aveau
multe necazuri; da, au avut parte de multă suferință. Dar aveau și multe lucruri
de partea lor. Aveau probleme despre care Scriptura le vorbea, le dădea soluții.
Dar noi? Noi întâlnim atâtea situații despre care Scriptura nu spune nimic.
Gândiți-vă doar la câte probleme NU aveau ei!

Cele două mentalități puse față în față

Aș vrea să încerc să descriu cum ar fi arătat biserica din primul secol, dacă
ar fi avut parte de mentalitatea pe care o întâlnim azi. Dar pentru asta ar fi
nevoie să scriu o carte întreagă. Să ne gândim totuși la contrastul dintre cele
două mentalități.
Să zicem că ai fost mântuit în primul secol, în cetatea Iconia, într-o biserică
alcătuită din neamuri, formată de Pavel. Aveai două variante: să te aduni cu
ceilalți credincioși din cetate sau să lași totul baltă. Acestea erau singurele
opțiuni pe care le aveai la dispoziție. Simplu!

35
 În Iconia exista un singur grup de creștini. Doar unul. Nu aveai unde
să mergi în altă parte; nu exista altă „biserică”, pe altă stradă. Nu aveai nicio
organizație denominațională la care să aderi pentru „a-ți pune talentele în slujba
Domnului”. Nu puteai merge la amfiteatrul din centru să asculți un misionar
independent relatând întâmplări mărețe cu care să îți delecteze după-masa.
Nu aveai o duzină de biserici din care să alegi; exista o singură biserică și un
singur popor. (Ce plictisitor!) Nici măcar nu ai fi avut mentalitatea să concepi
un asemenea scenariu.
Imaginați-vă: nimic de genul „Ghetourile pentru Cristos”; casă pentru
hippy atenieni; „Misiune pentru Israel”; nici măcar o organizație non-profit
pentru a-i câștiga pentru Cristos pe „Studenții filosofiei lui Aristotel”; nicio
organizație „Vegetarienii pentru Cristos”, nici măcar tabere de vară, școli
biblice, colegii și școli creștine, cafenele creștine sau adunări de vindecare ținute
în Sala Garbanzo a hotelului Hilton din Iconia.
Nu ai fi găsit în Iconia nimic altceva decât biserica, iar aceasta era una
singură.
Ce vreau să spun prin exemplul meu este că, în Iconia, nu existau creștini
în sistemul religios. Ei se aflau toți într-un singur loc, și anume, în Trupul lui
Cristos – care se aduna într-o unitate deplină în Iconia. Biserica era singurul
adăpost al creștinilor din cetatea Iconia. Existau și necreștini, iudei care nu
credeau. Pe ei îi găseai în sinagoga locală. Existau necredincioși dintre neamuri.
Pe ei îi puteai găsi în oricare dintre templele din cetate, închinându-se vreunei
zeități.
Necredincioșii puteau fi găsiți în unul dintre cele două sisteme religioase:
iudaism sau păgânism. Credincioșii puteau fi întâlniți într-un singur loc – în
viața organică, de fiecare zi a Miresei lui Cristos.
Imaginați-vă! Încă nu se născuse, nici măcar în visele cuiva, gândul că
adunarea locală putea fi divizată! Gândiți-vă încă o dată la toate acele lucruri
pe care credincioșii din primul secol nu le aveau în cetatea lor. Nu exista niciun
haos: nu erau creștini care se adunau în case, alții în sinagogă, în timp ce alții
închiriau clădirea templului păgân în fiecare duminică dimineața.
Nu exista nicio organizație interdenominațională cu președinte, bord
de directori și personal, cu o clădire imensă, aflată în apropiere de centrul
cetății, care să distribuie mesaje creștinilor pe stradă ... pentru a obține donații
suficiente pentru a-l trimite pe fratele Apollo în Babilon.

36
 Nu am fi întâlnit nici trupe de cântăreți, îmbrăcați la fel, în robe albe cu
detalii aurii, care să intoneze psalmi pe ritmul celor mai moderne cântece
păgâne și să depună mărturie despre cât de frumoasă este viața de credință,
după care să treacă prin sală cutia pentru donații. Da, creștinii primului secol
aveau câteva avantaje clare de partea lor.
În general, creștinii se aflau în biserică. Nu existau diviziuni. A fi mântuit și
a avea părtășie cu trupul local însemna să te afli în afara sistemului religios.
Cu siguranță, se mai găsea câte un creștin care a alunecat înapoi în sinagogă
(dacă era iudeu) sau într-un templu păgân (dacă era dintre neamuri). Dar nu
găseai nicăieri o încăpere plină de astfel de oameni, care să se adune într-un
templu păgân și să spună despre ei că reprezintă „Biserica nr. 2 din Iconia”.
Astăzi, situația s-a inversat. Credința creștină și-a însușit sistematizarea
organizatorică și aproape tot poporul Domnului este încadrat în structuri
religioase. Iar noi ne confruntăm acum cu o problemă pe care nu o întâlnim
în Scriptură. Pentru a complica și mai mult situația, poporul Domnului nici
măcar nu e conștient de toate acestea. Creștinilor nici nu le trece prin cap că fac
parte dintr-o structură organizată pe care cineva a lipit eticheta „biserică” sau
„adunare”.
În orice caz, v-ați format o idee despre ce vorbesc: mentalitatea creștină
de azi este ceva fixat, este ceva inconștient; iar noi trebuie să trăim cu ea, în
ciuda faptului că este universal acceptată și, în același timp, este total opusă
mentalității și perspectivei pe care o aveau creștinii primului secol.

Care trebuie să fie atitudinea noastră?

Ajungem acum la problema cea mare. Care trebuie să fie relația noastră cu
creștinii din sistemul religios? Să nu uităm că, în acest sistem, se află mulți frați
prețioși, dragi. Și să nu uităm nici faptul că ei nu își dau seama că sunt robiți de
un sistem.
Bătrâna și draga mea bunică a fost un membru foarte devotat al bisericii din
care făcea parte. Dacă cineva i-ar fi spus că denominațiunea din care face parte
este o organizație modelată după tiparul Imperiului Roman, care a împrumutat
forma de la Babilon care, în esență, a copiat modelul ordinii angelice conduse
de Lucifer, ar fi leșinat pe loc sau te-ar fi dat afară din casa ei. Ea nu știa toate

37
aceste lucruri și nu ar fi fost de acord, nici nu ar fi vrut să afle dacă erau sau nu
adevărate și nu și-ar fi schimbat atitudinea chiar dacă ar fi știut adevărul! E o
informație de care bunica mea dragă s-a putut lipsi.
Nu toată lumea va ieși din Babilon. Nu toți vor să plece! Unii vor căuta o
cale de scăpare, câțiva vor pleca, dar cei mai mulți vor rămâne pe loc. Nu uitați
asta!
Să înțelegem foarte bine următorul lucru: există o diferență uriașă între
sistemul religios și copiii prețioși ai Domnului – dintre care unii Îl iubesc pe
Domnul din toată inima – care se află în acel sistem. Acești oameni Îi sunt tot
atât de dragi lui Dumnezeu, cum Îi suntem și noi; poate unii Îi sunt chiar mai
scumpi… sub o examinare și judecată mai puțin amănunțită decât noi. Domnul
nu ne iubește pe noi mai mult decât pe ei!
Cum ne vom raporta, deci, la poporul Domnului aflat în sistem? Aceasta
este misiunea noastră; Domnul ne-a chemat să realizăm imposibilul. Dacă nu
avem nicio legătură cu alți creștini, vom sfârși prin a deveni bigoți, iar aceasta
ne va distruge. Și e normal să fie așa. Pe de altă parte, dacă avem vreo legătură
cu sistemul din care fac ei parte, vom ajunge să ne întoarcem în el. Iar aceasta,
de asemenea, ne va distruge.
Domnul ne-a așezat într-o poziție imposibilă. Trebuie să părăsim sistemul,
să ieșim din el. Să nu ne întoarcem niciodată înapoi. Să îl disprețuim, să nu îl
ajutăm niciodată, să nu îl tolerăm, să nu participăm la activitățile lui, nici măcar
să nu îl atingem… și, în același timp, trebuie să fim complet deschiși față de
creștinii din sistem. O chemare imposibilă.
Să ieșim din sistem și, totuși, să fim deschiși, fără pretenții, fără viclenie,
fără critică, răbdători, arătând o dragoste necondiționată, la fel cum le arătăm
sfinților cu care trăim zi de zi viața de adunare – ei bine, este imposibil, de
nerealizat. Și totuși, trebuie să o facem!
Această afirmație este fără echivoc. Trebuie să îi privim pe toți creștinii ca
fiind cele mai scumpe ființe de pe pământ; niciun atom al lor nu este mai puțin
minunat decât al celor mai prețioși sfinți cu care avem părtășie și pe care îi
iubim fără rezerve.
Cum putem împlini aceste lucruri? Răspunsul nu va fi ușor de găsit. Poate
nici nu va fi găsit (vă reamintesc că avem de-a face cu o situație despre care nu
se vorbește în Scriptură. Din punctul de vedere al Bibliei, toți creștinii ar trebui
să se afle în afara religiei organizate).

38
 Totuși, avem ceva de partea noastră. În mare măsură, problemele noastre
sunt inexistente. Cei mai mulți creștini din jurul nostru sunt absolut neinteresați
de noi. Când aud despre noi, nu sunt impresionați. Suntem ușor de trecut cu
vederea, ușor de uitat. Cum adică?
Practic, face parte din rândurile noastre numai cel care caută, creștinul
flămând spiritual și cel proaspăt mântuit dintre „neamuri”, care nici măcar nu
a auzit de „creștinism” și „sistem”. Restul familiei creștine nici nu ne observă.
Totuși, noi nu trebuie să spunem nimic negativ despre ceilalți creștini, nici
nu trebuie să îi comparăm cu „noi”. Nu există „ei” și „noi”. Toți credincioșii
sunt la fel de prețioși în ochii lui Dumnezeu ca și Pavel, Petru și Ioan. Unii
dintre copiii Domnului din sistem se numără printre cei mai prețioși creștini
din lume. Acesta să fie standardul nostru: când ne întâlnim cu un creștin
din sistemul religios, să îl tratăm așa cum ne tratăm unii pe ceilalți! Să îl
întâmpinăm cu toată deschiderea și dragostea unei inimi neîngrădite.
Pe de altă parte, avem în față o însărcinare și nu trebuie să ne lăsăm
distrași de la ea. E posibil ca asta să ne creeze probleme. Acel creștin te va
iubi pentru deschiderea ta și este firesc să încerce să te implice în activitățile
lui religioase. Așadar, să fim convinși că, într-o bună zi, ne vom trezi
într-o situație critică. Într-o zi, tocmai datorită inimii noastre deschise, ne
vom pomeni cu o invitație la un concert caritabil sau ceva de felul acesta.
ATUNCI vom avea o problemă. Ce vom face? Există câteva principii pe care
le pot menționa.
Să recapitulăm. În ce privește sistemul religios: în zilele lui Pavel exista
un sistem religios. Pavel a crescut în acel sistem, dar l-a părăsit atunci când a
devenit creștin. Acel sistem l-a persecutat tot restul vieții. El nu s-a mai întors
niciodată în acel sistem, iar sistemul nu a devenit niciodată parte a Trupului
lui Cristos. Pavel și iudaismul au făcut parte din două lumi diferite.
Astăzi situația este radical diferită. Când am devenit creștini, am descoperit
că, practic, toți creștinii fac parte dintr-un sistem religios. Suntem chemați să
ieșim din acel sistem ... și totuși, să fim una cu credincioșii care fac parte din el.
Imposibil, și totuși trebuie să facem asta!
Mai mult, ne putem chiar aștepta să avem parte de împotrivire din partea
sistemului. Istoria ne dovedește aceasta. Noi nu trebuie să avem nicio reacție față
de această împotrivire, nici să ne lăsăm afectați de ea în vreun fel sau altul; ba mai
mult, trebuie să continuăm să fim cât de deschiși posibil față de toți sfinții.

39
 Frate, ia-L pe Cristos din tine și împărtășește-L cu sfinții cu care te
întâlnești!
Un ultim aspect legat de părtășia cu sfinții individuali care fac parte din
creștinismul organizat: atunci când suntem cu ei, să lăsăm deoparte orice
experiență sau „lumină” pe care credem că le avem, iar lor le lipsește. O astfel
de atitudine stă la baza unui duh sectar (a cărui rădăcină este mândria). Să fim,
fiecare în parte, doar un frate. Mai mult, să lăsăm la o parte orice pomenire
a stricăciunii uriașe din haosul actual, pe care am moștenit-o de la înaintașii
noștri. Să ne purtăm ca și cum Biserica ar cunoaște și azi unitatea pe care a
cunoscut-o în fiecare cetate cu două milenii în urmă.
Atitudinea inimilor noastre trebuie să fie în fiecare zi aceasta: în Trupul lui
Cristos nu există dezbinare. Noi toți încă suntem una. În orașul nostru există o
singură biserică… localizabilă, vizibilă, la care putem participa. Ne întâlnim toți
și avem părtășie unii cu alții. Ne iubim unii pe alții neîngrădit și necondiționat,
în unitate și armonie deplină. Aceasta trebuie să fie mentalitatea noastră.
Poate că, în mod concret, lucrurile nu stau așa, dar aceasta trebuie să ne fie
mentalitatea, punctul de vedere. Numai și numai de pe această poziție trebuie
să privim absolut toate lucrurile.
Să ne întoarcem la ultimul punct. Să știți un lucru: atunci când un alt creștin
îți vede atitudinea prietenoasă, te va invita să iei parte la o activitate organizată
de sistemul din care face parte. Te vei confrunta cu circumstanțe spinoase, pe
care va trebui să le accepți, deoarece deschiderea față de creștini și închiderea
față de religia instituționalizată fac parte din misiunea noastră.
În fiecare situație de acest fel, va trebui să venim la Domnul cu problema
noastră. În mod individual, fiecare dintre noi va trebui să vină la Domnul în
legătură cu ceea ce îi stă înainte. Însăși temelia naturii noastre vechi trebuie
smulsă din rădăcini. În orice om sălășluiește un duh sectar, care tânjește să se
exprime. Pe de altă parte, în fiecare dintre noi există ceva care dorește fierbinte să
se întoarcă în Babilon. Ambele înclinații trebuie tratate.
Suntem chemați să fim un popor lipsit de duhul sectar ... și să fim în afara
sistemului religios. O chemare imposibilă. Eu, unul, cred că un asemenea popor
este pe cale de dispariție azi. Și totuși, aceasta este ținta noastră. Împlinirea ei va
fi un eveniment de natură divină.
Fie să ajungem să vedem împlinită o așa misiune înaltă!

40
 Capitolul IV
Sistemul lumii

Pavel mai vorbește despre un alt pericol: acela venit din partea neamurilor.
Să abordăm și această criză.
La început am scos în evidență faptul că sistemul lumii, în forma lui cea mai
simplă, este reprezentată de autoritățile locale. O perspectivă mai aprofundată
ar putea fi sintetizată astfel: lumea neamurilor este reprezentată de toată
societatea seculară.
În zilele noastre, aici, în America, ne confruntăm cu foarte puține pericole din
partea neamurilor din autoritățile locale. Dar în alte țări sunt astfel de pericole:
din partea conducerii chineze, a conducerii spaniole, a conducerii Arabiei
Saudite sau a Afganistanului. Acestea sunt pericole din partea neamurilor.
Să urmărim ciocnirile lui Pavel cu „neamurile”. El ne arată cel mai limpede
standardul după care trebuie să trăim în mijlocul unei lumi conduse de
neamuri. Lui Pavel nu i-a fost ușor „să fie în lume, dar nu din lume”. Priviți cum
s-au purtat neamurile cu el!

1. Primii ani de credință

Damasc, Siria. Pavel a părăsit cetatea într-un mod neobișnuit, într-un coș
coborât pe zidul cetății, din cauza complotului pus la cale de guvernul local de
a-l ucide.

2. Prima călătorie
1. Antiohia Pisidiei. Iudeii erau plini de gelozie, dar instigatorii principali
care l-au determinat pe Pavel să părăsească cetatea au fost dintre conducătorii
neevrei.
2. Iconia. Iudeii necredincioși au ațâțat neamurile. Neamurile mânioase,
împreună cu liderii lor, au fost cele care au condus tentativa de maltratare și de
ucidere a lui cu pietre.
3. Listra. Iudeii din Antiohia și Iconia au fost, cu siguranță, vinovații
principali, dar mulțimea care l-a lovit cu pietre era formată, de fapt, din
neamuri.

41
 3. A doua călătorie
1. Filipi. Aici neamurile au pus totul la cale. În cetate nu se afla practic niciun
iudeu. Procesul, bătaia, întemnițarea au fost, toate, îndeplinite de neamuri.
2. Tesalonic. Iudeii au agitat mulțimea și au provocat tulburare în cetate, dar
conducătorii neamurilor au fost cei care l-au apucat pe Iason și l-au târât în fața
tribunalului și tot ei l-au izgonit pe Pavel.
3. Berea. Iudeii din Tesalonic au fost instigatorii, dar mulțimea agitată a
neamurilor l-a făcut pe Pavel să fugă din cetate.
4. Corint. Un grup de iudei s-a ridicat împotriva lui Pavel și l-au adus
înaintea „scaunului de judecată” al neamurilor.

4. A treia călătorie
1. Efes. Neamurile, conduse de Demetrius, au pus capăt celor patru ani de
ședere a lui Pavel în acea zonă din Asia Minor.

5. Mai târziu
1. Ierusalim. Soldații dintre neamuri i-au salvat viața lui Pavel, dar, ca urmare,
Pavel a petrecut doi ani în închisoarea din Cezareea. A fost trimis pentru a fi
judecat în fața unui tribunal al neamurilor și, în cele din urmă, neamurile – fără
vreo provocare din partea iudeilor – l-au decapitat pe Pavel.
Este interesant de observat că, de-a lungul celor aproape două mii de ani
de istorie a Bisericii, „iudeii” – elementul religios al societății – au condus
majoritatea persecuțiilor, dar, la urmă, „neamurile” – elementul secular – au fost
călăii! Neamurile sunt, de obicei, cele care anihilează lucrarea lui Dumnezeu.
Dintre sutele de exemple posibile, iată doar unul: The Little Flock (Turma mică)
a fost constant supusă opoziției din partea sistemului religios, mai ales din partea
misionarilor creștini. Aproape niciodată nu a fost deranjată de neamuri. Dar, la
urmă, comunismul a fost cel care a scos sabia din teacă. Neamurile au oprit Turma
mică în China. Misionarii și instituția bisericească i-au persecutat pe membrii
Turmei mici, însă guvernul secular i-a oprit.
Am înșirat câteva dintre persecuțiile pe care Pavel le-a îndurat din partea
neamurilor pentru a pune întrebarea: în lumina acestui mare număr de abuzuri,
care a fost atitudinea lui Pavel față de neamuri? Sau, mai bine spus, care a fost
atitudinea lui Pavel față de sistemul lumii?

42
 Atitudinea noastră față de ceea ce este lumesc
Pavel a avut două feluri de atitudini față de lume. În privința a ceea ce este
„lumesc”, observăm că Pavel s-a lepădat de lume. În ce privește persecuția pe care
a suferit-o din partea lumii, vom discuta mai pe larg despre purtarea lui Pavel.
Să privim primul punct mai îndeaproape. Care trebuie să fie atitudinea
noastră față de caracterul lumesc al sistemului acestei lumi? Vom căuta să
descoperim standardul la care trebuie să aspirăm și noi.
Putem aborda în trei moduri părțile atractive ale lumii: să ne dedăm lor,
să ne lepădăm de ele sau să găsim o zonă intermediară, de compromis. Fiecare
dintre voi își dorește să se lepede de lume. Foarte bine. Înseamnă că putem
lăsa deoparte celelalte două opțiuni. Totuși, vom întâmpina o problemă. Ce
înseamnă „a te lepăda”? Vreau să vă amintesc că lepădarea este foarte anemică
în generația de azi. A te lepăda complet de lume este o raritate în orice epocă și,
cu atât mai mult, în generația actuală.
Să presupunem că reușești să te lepezi de lume, reușești cu adevărat să
depășești căile veacului de acum și ajungi la ceva mai profund. Ajungi acum la
o a doua problemă. „Care va fi atitudinea mea față de lume și față de oamenii și
lucrurile lumești?” S-ar putea să te trezești cu un nas foarte lung, de la nivelul
căruia să te uiți de sus la oameni. Poate vei îmbrăca roba unui călugăr pentru
a-ți marca separarea.
Mai poți face ceva: să te înarmezi cu o sabie cu două tăișuri cu care să ataci
lumea pentru tot restul vieții tale. Motto-ul tău va deveni: „Ieșiți din lume, cum
am făcut eu”.
Dacă privim istoria bisericii, vedem ușor că cei care se separă de lume
sfârșesc prin a fi plini de ei înșiși. Prin urmare, sunt câteva variante: să fii
lumesc, să faci compromis sau să părăsești lumea. Dacă alegi ultima opțiune,
vei avea alte câteva posibilități: să ajungi să fii plin de tine și arogant sau să ataci
sistemul și pe cei care nu îl părăsesc.
Unii merg chiar mai departe; pe lângă faptul că se separă de lume și o atacă
și încearcă să îi facă și pe alții să fie ca ei („îmbracă-te ca mine, fă ce fac eu, crede
ca mine”), devin și plini de amărăciune și cinism față de lume.
Toate aceste atitudini sunt destul de copilărești și sunt ușor de identificat.
Dacă vrem să vedem stindardul urcat mai sus pe culmea acestui munte, trebuie
să găsim o atitudine nouă, mai înaltă față de lumea pe care am lăsat-o în urmă.

43
 Îmi doresc să fim un popor nelumesc; cât mai separat de lume posibil, fără să
plecăm pe o altă planetă și continuând să ne ducem viața în mijlocul acestei lumi.
Dar ce facem după separare? Să zicem că ne lepădăm cât de mult se poate de tot ce
este lumesc, așa cum au încercat cândva călugării franciscani. Ce fel de persoană
vei deveni după aceea?

Acesta să fie standardul nostru

V-aș recomanda acest standard: ieșiți din sistematizarea pe care lumea a

impus-o omenirii. Eliberați-vă – complet, absolut și definitiv. Chiar cu riscul de a
vă pierde toate posesiunile pământești pentru tot restul vieții.
Apoi, după ce ați părăsit-o, păziți-vă de orice formă de mândrie. Nici nu vă
lăudați, nici nu atacați. Nu fiți preocupați să spuneți altora ce ați făcut și sub nicio
formă nu vă petreceți viața atacând tot ce este lumesc.
Odată separați de lume, vă implor, nu încercați să vă impuneți standardele
asupra altora. De exemplu, dacă seara trecută un frate nou a sosit în oraș într-un
vehicul de lux și a descărcat un televizor imens, cămăși de mătase și un iaht cu
trei etaje, lasă-l în pace. Comportamentul lui nu este problema ta. Nu încerca să îi
impui felul tău de a trăi. Conduita fiecăruia dintre noi trebuie să fie determinată de
faptul că am fost constrânși de dragoste, nu pentru că ne-o impune un alt frate.
Apropo, dacă ești un astfel de frate care tocmai a sosit în oraș într-un vehicul
de lux, îți pot garanta că la ieșire te va întâmpina cel puțin un frate tânăr, convertit
de un an sau chiar mai puțin, care îți va spune câteva lucruri legaliste și dure. Fii
atent! Chiar dacă te ia la rost, nu te supăra. Așteaptă-te la astfel de lucruri, căci ele
se vor întâmpla. Iar voi, cei care nu aveți mașini de lux, opriți-vă! Și încă odată: cei
care umblați cu mașini de lux – așteptați-vă la așa ceva!

Atitudinea noastră față de un sistem al lumii care persecută

Aș vrea să mă opresc acum asupra celei de-a doua relații pe care o avem
cu sistemul lumii. Acest sistem, care cuprinde necredincioșii și, mai specific,
conducerea păgână, adesea persecută poporul Domnului. Care este conduita
potrivită a unui creștin în vremuri de persecuție?

44
 Cred că exemplul lui Pavel din Tars este cel mai potrivit și în acest context.
Pavel a trăit pe acest pământ aparent imun la ceea ce îi făceau oamenii. Parcă acele
episoade dure nici nu au avut loc vreodată. Și-a uitat repede trecutul. Este o virtute
pe care, în ziua de azi, cei mai mulți robi ai Domnului nu o posedă.
Nu ceea ce ne fac oamenii pune la încercare ființele noastre, distrugându-ne
sau transformându-ne. Nu acțiunile lor ne pun la încercare, ci reacțiile noastre la
ce fac ei. Am vorbit ceva mai devreme despre acel „om mic din interiorul tău” care
vrea să se apere. Ei bine, el are un frate geamăn – este un alt om mic în interiorul
tău care dorește să fie persecutat, ca să se poată lăuda cu aceasta. Am o bănuială că și
între noi există frați care abia așteaptă ziua în care să poată avea un mesaj intitulat
„Ziua când am fost persecutat de sistemul lumii”.
Apropo, sunt conștient că în această încăpere se află și frați care au tocmai
problema opusă, care ar fi gata să străbată lumea mergând de-a-ndoaselea, doar ca
să evite o confruntare sau o situație presantă. Într-un anumit mod, ambele atitudini
ratează grav ținta. Vreau să cred că niciunul dintre noi nu va fi așa. Aceste două
extreme – a dori persecuția și a fugi cu orice preț de ea – trebuie date la o parte.
Chiar vrei să fii persecutat? Gândește-te puțin! Știu că ori de câte ori biserica
trece prin încercări, atacuri sau când experimentează vremuri de biruință,
invariabil un frate sau altul e cuprins de acest sindrom. Tot ce pot spune este că o
astfel de atitudine nu trebuie tolerată. Complexul persecuției nu trebuie să prindă
rădăcini în biserică. Nu adoptați astfel de atitudini.
Trebuie să învățăm cumva să mergem înainte, în locuri periculoase, purtând cu
îndrăzneală și fără teamă o evanghelie fără compromis. Dar niciodată nu trebuie să
savurăm împotrivirea. Dacă persecuția vine, las-o să vină; dar cât de repede posibil,
las-o și să treacă ... fără să comentezi. Orânduiește-ți viața ca și cum nu s-a întâmplat
nimic.
Ca observație secundară, doresc să atrag atenția asupra faptului că, uneori,
într-adevăr părem puțin ciudați! Adunări în aeroport, marșuri pe străzi… nouă ni
se par absolut normale. Dar pentru alții, lucrurile acestea pot părea puțin bizare și
trebuie să înțelegem aceasta. Inevitabil, vom stârni unele reacții adverse. Atunci
când ele apar, să nu reacționăm rapid. Să nu facem din aceste mici împotriviri
ocazii pentru a fi „persecutați pentru Domnul”.
Dacă, vreodată, „neamurile” se poartă răutăcios cu noi, să ne comportăm ca
și cum nu s-a întâmplat nimic. Ca și Pavel, nu am văzut, nu am auzit nimic și,
mai ales, nu am simțit nimic.

45
 Aș vrea să rezum ce am spus mai sus: să părăsim cele lumești. Complet!
De-a lungul istoriei Bisericii, puțini au procedat astfel. Odată ce am făcut pasul
acesta, să nu ne mândrim, să nu fim preocupați de a ataca lucrurile lumești și să
nu căutăm să îi determinăm pe alții să se conformeze standardelor noastre.
În al doilea rând, atunci când sistemul lumii ne produce neplăceri, să tratăm
incidentele respective ca și cum nici nu au avut loc. Totuși, să fim un popor
plin de îndrăzneală, căci noi ducem Evanghelia unei lumi care nu este deloc
entuziasmată de Isus Cristos și de Biserica Lui.
În America de Nord și în nordul Europei sunt mici șanse să întâlnim
opoziție explicită din partea autorităților civile* (ceea ce nu se aplică la sudul și
estul Europei). În cea mai mare parte din restul lumii, pericolul agresiunii fizice
din partea neamurilor este cât se poate de real. Dacă vom avea parte vreodată de
abuz fizic din partea autorităților civile, cum vom privi acest lucru? Să apucăm
standardul înălțat de Pavel, care este autoritatea la nivel mondial în privința
aceasta.

Pavel își exprimă atitudinea față de un imperiu care l-a

persecutat

Pavel își exprimă clar atitudinea față de conducerea păgână care l-a
persecutat cu atâta asprime; și face aceasta în două dintre epistolele sale – cea
către Romani și cea către Tit. Să le analizăm puțin și să vedem ce ne spun.
Să ne ocupăm mai întâi de Epistola către romani. Vă aduceți aminte că mai
devreme am menționat faptul că Pavel a ajuns în pericol de moarte în Efes?
Acolo, Demetrius a condus o răscoală împotriva lui Pavel. În acest context a
scris Pavel corintenilor cea de-a doua Epistolă. A reușit să părăsească cetatea și
a ajuns, în cele din urmă, în Corint. În toată această perioadă a călătoriei sale,
iudeii de pretutindeni complotau împotriva lui și căutau să îl ucidă.
În Corint exista un grup de iudei fanatici, care au plănuit cel mai îndrăzneț
atac împotriva lui Pavel. În aceeași perioadă, oriunde mergea, Pavel era
întâmpinat de avertismente cu privire la călătoria spre Ierusalim. Pavel știa că
în această călătorie era foarte probabil că va muri. Îi era foarte clar că era posibil
să nu mai vadă niciodată cele douăsprezece biserici, că nu va ajunge să vadă
Roma și să slujească bisericii de acolo.

* Această situație din anii ‘60 – ‘70 s-a schimbat mult. – nota editorului.
46
 La un moment dat, când a scris a doua Epistolă către corinteni, s-a gândit
că aceea urma să fie ultima lui epistolă. Acum, când le scrie sfinților din Roma,
este convins că aceasta este ultima lui scrisoare. În ea, vorbește despre „iudei”.
Vă aduceți aminte? Vorbește, de asemenea, și despre „neamuri”. Înainte de a citi
rândurile următoare, întoarceți-vă la lista de lucruri pe care „neamurile” le-au
făcut împotriva lui Pavel.
Acum, citiți ce scrie Pavel despre acei oameni, în Epistola pe care le-o
trimite celor din Roma. Nu uitați că aceste cuvinte sunt scrise de un om care a
fugit de autoritățile civile din Damasc, un om alungat din Antiohia și Iconia de
ei, un om atacat cu pietre în Listra, bătut cumplit în Filipi și în alte cetăți, un
om expulzat din Tesalonic. Ascultați ce scrie Pavel din Corint, unde a fost târât
în fața tribunalului păgân. Pavel le scrie și creștinilor din Roma care, cu doar
câțiva ani în urmă, fuseseră expulzați din cetate printr-un edict al împăratului.
Citiți! Citiți acest pasaj incredibil. Pavel scrie despre „neamuri” – autoritatea
civilă, oamenii care aproape au reușit să îl omoare!
„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să
nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De
aceea, cine se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu, și
cei ce se împotrivesc își vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă
bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea
laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci
răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L
răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiți supuși nu numai
de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiți și birurile.
Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba
aceasta. Dați tuturor ce sunteți datori să dați: cui datorați birul, dați-i birul; cui
datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i
cinstea.” Romani 13: 1-7.
Cred că acest fragment vorbește de la sine. Aceasta a fost atitudinea lui
Pavel față de neamuri, după aproape douăzeci de ani, timp în care a ajuns în
pragul morții de nenumărate ori. Iar dacă aceste cuvinte vi se par remarcabile,
stați să vedeți contextul scenei care urmează.
A doua epistolă în care Pavel vorbește despre „neamuri” este cea către Tit.
Această Epistolă e scrisă după câțiva ani de la Epistola adresată romanilor. Poate
ar fi bine să fac aici o pauză și să menționez că Pavel nu și-a pierdut viața la

47
finalul celei de-a treia călătorii, conform așteptărilor lui. A scăpat de iudei, a
scăpat de asasinii plătiți și de orice altă ramură a sistemului religios.
Pavel a ajuns la Ierusalim teafăr și nevătămat. Acolo, aproape a fost ucis
într-o răscoală provocată de iudei. În mod interesant, a fost salvat de păgâni!
Dar acela a fost un moment hotărâtor în viața lui Pavel. Aceea a fost ultima dată
când Pavel a avut de suferit din partea oamenilor religioși. Din acel moment, a
avut de suferit fizic numai din partea păgânilor.
Timp de doi ani, Pavel a fost în închisoare în Cezareea. Probabil situația
s-a prelungit atât de mult deoarece temnicerii lui sperau să obțină ceva mită
din partea lui; nu există nicio altă justificare plauzibilă pentru încarcerarea lui
îndelungată. A mai petrecut aproximativ un an ca întemnițat, în drumul lui
spre Roma. Apoi a petrecut doi ani întemnițat în Roma. Era în așteptarea unei
scurte întrevederi cu Nero.
În cele din urmă, Pavel a fost eliberat. Nu știa în acel moment că mai avea
doar câțiva ani de trăit. (Nu știa că, în Roma, urma să fie ucis de sabie ... prin
intermediul neamurilor.) În orice caz, unul din lucrurile pe care le-a făcut în
timpul acestei scurte perioade de libertate, a fost un circuit pe teritoriul Cretei,
însoțit de Tit. Pavel se desparte apoi de Tit și merge la Nicopole, de unde îi
trimite lui Tit o scrisoare. Din nou, după toate bătăile, abuzurile, tratamentele
nedrepte și tentativa conducerii locale de a obține mită de la el, Pavel repetă
felul în care vedea el lucrurile, așa cum arătase în Epistola către romani. Sufletul
nu i-a fost cuprins de amărăciune. Judecând după ce scrie, nici nu ai spune că
acest om a suferit vreodată ceva din partea neamurilor. Nici nu ar trece cuiva
prin minte că acest om tocmai a petrecut cinci ani în temniță – închis, pe
nedrept, de autoritățile civile.
„Adu-le aminte să fie supuși stăpânirilor și dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să
facă orice lucru bun” Tit 3:1.
Care trebuie să fie atitudinea noastră față de sistemul lumii, față de neamuri?
Ridicați-vă privirile și vedeți la ce înălțimi a fost ridicat acel standard inițial.
Atitudinea noastră, perspectiva pe care o avem, reacțiile, umblarea noastră nu
trebuie să fie cu nimic mai prejos decât nivelul fixat de acel rob al Domnului, pe
nume Pavel, care a fost cel mai persecutat muritor din primul secol.
Cine știe în ce țări ne vom trezi într-o bună zi și ce pericole și încercări ne
așteaptă. Poate într-o zi vom descoperi că și ... această suferință – purtată cu
demnitate –, cauzată de neamuri, ... este, de asemenea, misiunea noastră!

48