INTRODUCERE:

I.1Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel

Neîndoielnic, Sfântul Apostol Pavel este unul dintre cei care ne-au dat mărturia cea mai
completă cu privire la învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toţi ceilalţi L-au cunoscut
direct, L-au urmat un număr de ani, L-au ascultat şi I-au preluat mesajul ducându-l până la
,,capătul lumii.”1.Spre deosebire de toţi cei 12 Sfinţi apostoli, cu excepţia bineînţeles a lui Iuda,
Pavel n-a făcut parte dintre adevăraţii Apostoli şi totuşi el poartă până astăzi urmele de ,,apostol” 2
şi nu fără justificare.
Cel pe care noi îl numim Sf .Apostol Pavel se chema de fapt Saul şi s-a născut în oraşul
Tars din Cilicia, o provincie romană din Asia Mică situata între Licaonia, Pamfilia şi Capadocia,
pe o axă ce ar străbate Ciprul, Egiptul şi Marea Roşie. Aşadar, Saul s-a născut în afara Ţării
Sfinte, dar era evreu din evrei, din seminţia lui Beniamin şi dintr-o familie de farisei
devotaţi.,,Evreu din evrei, după lege fariseu”.3
Îşi va invoca frecvent originea pur israelită în focul disputelor religioase de mai târziu, deşi astfel
n-a făcut decât să atragă şi mai multă ură asupra sa. Conforma Tradiţiei, părinţii lui Saul ar fi
locuit mai întâi la Roma, dobândind cetăţenia romană. Ei respectau însă cu stricteţe Tara şi şi-au
circumscris fiul în ziua a opta.
Nu cunoaştem cu precizie anul naşterii lui Saul. Teologii îl plasează între 5-15 d.Hr. Ştim că a
fost trimis de timpuriu la Ierusalim, la şcoala unui mare învăţător, Gamaliel, Fernand Conte
notează: ,,Fără îndoială a frecventat în tinereţe universitatea, teatrul, stadionul şi gimnaziul din
oraşul natal, unde influenţa greacă este preponderentă”. Saul cunoştea într-adevar bine cultura şi
filosofia greacă, dar nu numai atât: el s-a numărat printre cei mai buni şi mai plini de zel ucenici
ai lui Gamaliel, fiind renumit pentru cunoaşterea Legii şi considerat aproape un lider de generaţie
printre farisei. Va mărturisi şi acest lucru mai târziu pentru a sublinia autenticitatea convertirii
sale: ,,spoream în iudaism, mai mult decât mulţi cei care erau de vârsta mea în neamul meu fiind

1
Pr .Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2004, p. 41
2
Prof.Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, în «M.O.», an 1954, nr. 1-3
3
Filip.3,5
2
mult râvnitor al datinilor mele părinteşti 4”. Totuşi pentru evrei tocmai faptul că era un aşa de bun
cunoscător al Legii I-a agravat situaţia după convertire. Saul va fi considerat un mare trădător,
inamicul numărul unu al iudaismului şi această etichetă nu s-a schimbat până astăzi.
Tradiţia susţine că Saul era înrudit cu arhidiaconul Ştefan, primul mucenic şi că la şcoala
lui Gamaliel l-ar fi avut coleg pe Barnaba. Aceste afirmaţii nu se pot proba, deşi colegialitatea ar
putea explica sprijinul constant pe care Barnaba I l-a dat lui Pavel, în anii după convertire. Saul
provenea dintr-o familie nobilă cu o stare socială proeminentă, ceea ce-l diferenţiază de primii
Apostoli.
Oricum bine se ştie, în anul 36 când membrii Sinedriului declanşează prima mare
prigoana în Ierusalim, Saul s-a aflat în fruntea prigonitorilor. Acest lucru arată că arhiereul iudeu
se baza pe elemente tinere extrem de zeloase pentru a lupta cu creştinii: ,,Saul pustia Biserica,
intrând prin case şi târând pe bărbaţi şi pe femei îi preda la temniţa 5.El păzise hainele celor care
l-au ucis cu pietre pe Ştefan, iar după fuga şi împărţirea Apostolilor prin Samaria, în anul 38,
acest tânăr fariseu fanatic a hotărât să extindă prigoana şi a cerut împuterniciri de la arhiereu
pentru a face curăţenie în sinagogile din Damasc.
,,Pe drumul Damascului, Saul se întâlneşte cu Hristos şi se converteşte subit. Episodul,
de un rar dramatism, este relatat o data de Luca şi de trei ori de Pavel, cu diferenţe interesante
faţă de întâia relatare. Astfel, această întâlnire de pe drumul Damascului este unul dintre
momentele cele mai puternic menţionate în Noul Testament”6
Ne aflăm în anul 38, pe drumul ce lega Ierusalimul de Damasc. Saul cu împuterniciri de la
arhiereu nu călătoreşte singur, ci cu însoţitori. Era un prigonitor recunoscut al creştinilor, iar
comunitatea din Damasc intrase deja în alertă. Iată relatarea lui Luca: ,,Dar pe când călătorea el
şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger l-a învăluit deodată / Şi căzând la
pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? / Iar el a zis: Cine eşti
Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu
piciorul în ţepuşă./ Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar
Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci./ Iar bărbaţii care
erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni./ Şi s-a ridicat
Saul de la pământ, dar deşi avea ochii deschişi nu vedea nimic. Şi luându-l de mână l-au dus la
Damasc/ Şi trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut”7
4
Galateni 1,14
5
Fapte 8,3
6
Pr. Prof. Dr. Sabin Verzan, Sfantul Apostol Pavel, p. 34
7
Fapte9,3-9
3
 La douăzeci de ani după convertire, pe treptele fortăreţei din Ierusalim, Pavel va oferi o
relatare clară a chemării sale. Acum aflam o serie de detalii interesante: evenimentul a avut loc la
amiază, Iisus nu s-a caracterizat drept ,,Hristos”,ci drept ,,Nazarineanul” (adaptând astfel numele
pe care I-l dădeau prigonitorii) şi contrar relatării iniţiale –se afirma că însoţitorii au văzut lumina
dar nu au auzit glasul: ,,Dar pe când mergeam eu…împreună cu mine” 8
Discrepanţa dintre relatările lui Luca şi ale lui Pavel este interesantă: au văzut însoţitorii
lumina sau au auzit glasul? Dacă au văzut lumina, de ce nu au orbit şi ei precum el? Dacă au auzit
glasul, de ce nu s-au convertit? Înţelegem astfel că transformarea spirituală şi efectele fizice
resimţite de Saul au avut loc pe parcursul răpirii la cel de-al treilea cer. Însoţitorii săi au observat
un aspect al slavei lui Dumnezeu, mult atenuat, care nu le-a afectat corpul fizic, ci doar I-a uluit.
Este foarte probabil ca lumina să fi avut sunet, sau sunetul să fi avut lumina. Totuşi, e greu de
înţeles de ce Luca pretinde că martorii au auzit glasul dar n-au văzut lumina; în timp ce Pavel
susţine exact invers.
În anul 60, la 22 de ani de la producerea evenimentului, Pavel 9 se afla în Cezareea, în
tribunalul local, dinaintea regelui Agripa, a surorii acestuia, Berenice şi a Porcius Festus.
Apostolul nu fusese adus acolo pentru a fi judecat (căci ceruse deja judecata Cezarului), ci din
pricina curiozităţii lui Agripa. Cu acest prilej el povesteşte din nou momentele chemării sale.
Relatarea conservă aceleaşi circumstanţe descrise cu doi ani înainte, pe treptele fortăreţei din
Ierusalim, dar adaugă şi pilda cu piciorul şi ţepuşa, conţinută în naraţiunea lui Luca. Aflăm acum
că Iisus a vorbit în evreieşte; iar mesajul său este mult mai amplu conţinând şi porunca
propăvăduirii la neamuri. Totuşi Pavel nu a primit această poruncă pe drumul Damascului, ci abia
trei ani mai târziu la Ierusalim. Din raţiuni strategice, el comasează mesajele lui Hristos şi chiar îl
redă mai prudent pe al doilea ca să nu-l mânie pe regele Agripa:
,,Am văzut-o, rege, la amiază în calea mea, o lumină în cer, mai puternică decât
strălucirea soarelui strălucind împrejurul meu şi a celor ce mergeau împreună cu mine./ Şi noi
toţi cazând la pamant, eu am auzit un glas care-mi zicea in limba evreiasca: Saule, Saule, de ce
ma prigoneşti? Greu iţi este sa loveşti cu piciorul in tepusa./ Iar eu am zis: Cine eşti Doamne?iar
Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prignesti./ Dar scoală-te şi stai pe picioarele tale.
Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor si martor, si al celor ce ai
văzut si al celor întru care Mă voi arata Ţie./ Alegându-te pe tine din popor şi din neamurile la
8
Fapte 22,6-11
9
Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, “Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile
teologice,Bucuresti,1992, pag. 38-44.
4
care te trimit,/ Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea
lui Satana la Dumnezeu, ca să ia iertare păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit prin credinţa în
Mine ”10.
Martorii sunt unanimi în atestarea orbirii lui Saul, după întâlnirea cu Hristos pe drumul
Damascului. Este o tipica orbire de iniţiere sau orbire de transformare, metanoică. Iisus o
anunţase clar, cu activa ani mai înainte: ,,Spre judecata au venit în lumea asta ca cei care nu văd
să vadă şi cei care văd să fie orbi” 11.Saul nu era destinat să rămâna orb, ci să fie vindecat de
orbire.
Anania, un ucenic din Damasc, are o vedenie de la Domnul: ,,Şi Domnul a zis câtre el:
Sculându-te mergi pe uita care se chema Uita Dreapta şi caută in casa lui Iuda pe un om din
Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă./ Şi a căzut în vedenie pe un bărbat anume Anania
intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca sa văd iaraşi.’’12
Saul fusese dus de mână până la Damasc, dar toata comunitatea creştina îl ştia drept
prigonitor, astfel că Anania se temea. A fost nevoie de o insistenţă speciala din partea lui Iisus: ,,
Mergi fiindcă acesta îmi este vas ales, ca sa poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor
şi a fiilor lui Israel;/ Căci eu ii voi arata câte trebuie să pătimească El pentru numele
Meu”13.Silit, Anania vine şi îl numeşte pe Saul frate, îi precizează că a fost trimis de Iisus şi îşi
pune mâinile peste el: ,,Si îndată au căzut de pe ochii lui nişte solzi; şi a văzut iaraşi şi,
sculându-se, a fost botezat,/Şi luând mâncare, s-a întărit: şi a stat cu ucenicii din Damasc câteva
zile” 14
Evenimentul a rămas înregistrat şi în relatarea lui Pavel însuşi, făcută 20 de ani mai târziu,
pe treptele fortăreţei din Ierusalim:,, Iar un oarecare Anania, bărbat evlavios, dupa Lege,
mărturisit de toţi iudeii care locuiau în Damasc,/ Venind la mine şi stând alături mi-a zis: Frate
Saule, vezi iaraşi/ Şi eu în ceasul acela l-am văzut./ Iar el a zis; Dumnezeul părinţilor noştri te-a
ales mai înainte pe tine ca să cunoşti voia Lui şi să vezi pe cel drept şi să auzi glas din gura Lui;/
Ca martor vei fi lui, în faţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit/ Şi acum ce
zăboveşti? Sculându-te botează-te şi spală-ţi picioarele, chemând numele Lui”.15

10
Fapte26,13-18
11
Ioan 9,39
12
Fapte9,10-11
13
Fapte9,15-16
14
Fapte 9,18-19
15
Fapte 22,12-16
5
 Cecitatea lui Pavel durase trei zile, perioadă în care a rămas în post negru. E de remarcat
că prin actul lui Anania el a primit impoziţia mâinilor, adică Duhul Sfânt, înainte de ceremonia
propriu-zisa a botezului. După câteva zile petrecute împreuna cu creştinii, Saul isi începe
propăvăduirea în sinagogile Damascului, spre stupefacţia iudeilor, care nu mai ştiau ce să creadă.
El practica aşa zisa predică apostolică , atestată în cuvântarea lui Petru de la Cincizecime şi în
cuvântarea lui Ştefan: dovedea faptul că Iisus este Hristos, Mesia, pe baza textelor sfinte ale
Torei, Proorocilor şi Psalmilor. Acest tip de predică, foarte frecvent în Biserica primară, se
adresează comunitatilor evreieşti, cunoscătoare ale Sfintei Scripturi ( Ulterior, când Apostolii vor
vorbi neamurilor păgâne) şi uneori ne-evreilor ,, temători de Dumnezeu”, adică ne-evreilor care
aderaseră la mozaism-şi ei cunoscători ai Sfintei Scripturi. Ulterior, când Apostolii vor vorbi
neamurilor păgâne strategia predicii se va schimba. Va apare o noua predica, pe care o putem
numi paulină, deoarece Pavel a fost maestrul ei. Modelul aceleia îl constituie cuvântarea din
areopagul Atenei.
Nu ştim exact cât a propăvăduit Pavel în Damasc, probabil doi ani, dar ştim că atât
argumentele, cât şi exemplul său personal au avut rezultate notabile, întărind mult comunitatea
creştină. Saul îşi creează chiar discipoli. Atunci înteleg iudeii că acest fost fariseu foarte învăţat
este un adversar redutabil. Ei hotărăsc să-l asasineze: ,,Şi după ce au trecut destule zile, iudeii s-
au sfătuit să-l omoare./ …Şi ei păzeau porţile şi ziua şi noaptea ca să-l ucidă” 16. Aceasta este
prima încercare de anihilare fizică a lui Saul şi este de remarcat că ea nu are caracter oficial, ci
este organizată ca o acţiune de strada. Tragem concluzia că evreii din Damasc erau profund
divizaţi în ceea ce-l priveşte pe Saul, iar adversarii lui nu puteau miza pe condamnarea oficială.
De altminteri planul asasinilor este trădat, iar ucenicii îl salvează spectaculos pe noul
apostol: ,,Şi luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l jos într-un coş” 17.
Şaisprezece ani mai târziu, într-o epistolă catre locuitorii Galatiei, Pavel pare să indice că nu a
fugit prea departe şi că, după câtva timp, s-a reîntors:,, m-am dus în Arabia şi m-am întors iaraşi
în Damasc”18.
Oricum ştim sigur că după trei ani de la chemarea lui, Saul pleacă la Ierusalim, spre a-i
întâlni pe capii Bisericii, Petru şi Iacob-fratele Domnului:

16
Fapte 9.23-24
17
Fapte 9,25
18
Gal.1,17
6
 ,,Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ca să-l
cunosc pe Chefa şi am rămas la el 15 zile / Iar pe altul din Apostoli n-am văzut, decât numai pe
Iacob, fratele Domnului”19
Sosirea lui Saul la Ierusalim este un moment extrem de important şi de dramatic al istoriei
creştine. Faptele Apostolilor ne mărturisesc că ucenicii s-au temut de la început de el, crezându-l
iscoada. Numai intervenţia lui Barnaba, care-i cunoştea activitatea din Damasc, i-a deschis uşa
comunităţii creştine. Odată admis ca propăvăduitor, lui Saul i s-a recomandat să
predice ,,eleniştilor”(probabil iudei grecizaţi)- desigur din cauza solidei sale culturi. Ivirea lui în
20
templu şi prin sinagogi a produs însă o reacţie fulgerătoare: ,,eleniştii” hotărăsc să-l omoare.
Este a doua tentativă de asasinat consemnată într-un timp relativ scurt, aşadar putem deduce că pe
numele lui Saul exista un ordin secret de exterminare, emis de una din autorităţile iudaice, poate
chiar de arhiereul ce se considera de bună seamă trădat. De altfel, Apostolii vor lua o hotărâre
radicala, expediindu-l în grabă pe tânărul fariseu la Cezareea şi apoi în localitatea sa natală, Tars,
unde din pricina poziţiei sale sociale nimeni n-ar fi îndrăznit să-l asasineze.
Hristos Însuşi I-a poruncit lui Pavel să plece grabnic din Ierusalim, arătându-I-Se în
Templu. Cu aceeaşi ocazie l-a investit drept Apostol al neamurilor, după cum va mărturisi el in
anul 58.Astfel, ceea ce dintotdeauna li s-a părut iudeilor o blasfemie, ceea ce va duce la stingerea
creştinismului printre evrei, propăvăduirea câtre neamuri, a fost o porunca a lui Iisus Hristos data
mai întâi robului Său Petru, şi apoi, iată robului său Pavel.
E.E.Ellis susţine ca Saul ar fi rămas în Tars aproape zece ani. Totuşi cronologiile sunt
foarte nesigure acum. Conform Galateni 2,1, între martiriul lui Ştefan şi anul 50 d.Hr., anul
conciliului de la Ierusalim, ar fi trecut 14 ani. Astfel martiriul lui Ştefan poate fi datat în anul 36
d.Hr. Dacă menţinem cronologia pe care am adaptat-o până acum şi considerăm că miracolul de
pe drumul Damascului a avut loc în anul 38 d.Hr., atunci înseamnă că Saul s-ar fi reîntors la
Ierusalim în anul 41, iar după două săptămâni s-ar fi refugiat în Tars. Nu putea rămâne acolo mai
mult de patru ani, până în anul 45, deoarece majoritatea teologilor plasează în anul 46 începutul
călătoriei sale misionare ( data pe care o recomandă coroborările cu alte izvoare istorice). Aşadar,
cândva, prin anul 45 d.Hr., la iniţiativa şi prin efortul personal al lui Barnaba, Saul fu adus din
Tars în Antiohia, o zona unde se propăvăduia 21.

19
Gal.1,18-19
20
Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, Studiul Noului Tesatment, p. 157
21
Pr. Prof. Dr. Sabin Verzan, Sfantul Apostol Pavel, p. 40
7
 Este începutul unei perioade de strânsa colaborare între Pavel şi Baranaba. Strategia din
Antiohia a fost atât de eficientă, încât a creat o comunitate exemplară. Acolo a apărut numele de
creştin:,,Şi în Antiohia, întâia oara, ucenicii s-au numit creştini” 22. Saul şi Barnaba au predicat
un an de zile. În urma unei proorociri a fratelui Agabus, în Antiohia se organizează prima mare
colectare de ajutoare pentru săraci. Aceasta colectă salvează de la foamete comunitatea creştina
din Iudeea. Iar ajutoarele au fost aduse la Ierusalim de Saul şi Barnaba. Pavel avea pe atunci cam
40 de ani, iar o lucrare apocrifa numita ,,Faptele lui Pavel si ale Teclei”ne oferă o surprinzătoare
descriere fizica a sa, acceptata astăzi de aproape toţi teologii:,,un om mic de statura, cu păr nu
prea bogat, cu picioarele strâmbe, destul de sănătos, cu sprâncene care se împreunau, cu un nas
oarecum coroiat, dar plin de graţie, uneori avea înfăţişarea unui om, iar alteori avea faţa unui
înger’’23. Iată personajul care avea să cucerească lumea în numele lui Hristos.

I.2 Activitatea misionară a Sfântului Pavel în Corint

Nici Tradiţia, nici Faptele Apostolilor nu ne indică din ce pricină a plecat Pavel din Atena,
dar e posibil să fi plecat din cauza succesului limltat al propăvăduirii. Apostolul s-a îndreptat
câtre Corint, loc ce va dobândi o importanţă aparte în istoria creştinismului. Conform lui
Sfiintilor Parinti va sta acum aproape doi ani în Corint. Majoritatea teologilor cred că Pavel a
ajuns acolo în anul 51, deoarece la Corint, el a găsit iudei din Roma, recent izgoniţi de decretul
împăratului Claudiu (care fusese promulgat în anul 50). De astfel, a stat la unul dintre aceşti
iudei, Acvila, refugiat împreuna cu soţia sa Priscila. Acvila şi Priscila erau făcători de corturi, ca
şi Paul. Ei lucrau împreună şi se întreţineau vânzându-şi produsele.
Acvila şi Priscila vor rămâne prieteni devotaţi ai Apostolului. Peste 8 ani, când se vor
întoarce la Roma, ei vor fi invocaţi de Pavel drept persoane foarte dragi. Problema este ca nu ni
se relatează despre convertirea lor; Aşadar, în Corint, e posibil ca Pavel să-i fi aflat deja creştinaţi.
Astfel se conturează ipoteza unei evanghelizări la Roma chiar înainte de anul 50, ipoteză aproape
certa, devreme ce Claudiu i-a exilat nu numai pe evrei, ci şi pe creştini. Mai mult încă, ştim că
romanii, la data aceea, îi asimilau pe creştini, evreilor; prin urmare deducem ca în Roma se
22
Fapte11,26
23
Pr. Conf. Dr. George REMETE, Contribuţii la studiul istoriei bisericeşti universale, vol. 1. Reîntregirea, Alba Iulia
2001, p.58

8
formase o comunitate iudeo-creştină, poate prin propăvăduirea adepţilor lui Iacob, fratele
Domnului, poate spontan, prin deplasarea meşteşugarilor creştini din Palestina ori din alte
Provincii deja evanghelizate.
În Corint, Pavel apelează la strategia binecunoscută: propăvăduieşte sâmbăta în sinagoga
iudeilor şi elinilor temători de Dumnezeu. Din Macedonia sosesc Sila şi Timotei, aducând veşti
despre Bisericile de acolo. Reacţionând la aceste veşti, Pavel redactează cele două Epistole câtre
tesalonicieni considerate epistolele sale timpurii şi după unii teologi, primele scrieri ale Noului
Testament. În epistole ,Sila este numit Silvan. Ambele scrieri au trei teme majore comune:
întărirea în credinţa după modelul apostolic eshatologia îndemnuri practice pentru realizarea
vieţii creştine, unde găsim câteva porunci pauline celebre: ,,Rugaţi-vă neîncetat”, ,, Duhul să nu-l
stingeţi”, Proorociile să nu le dispreţuiţi”; Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine”; ,,Feriţi-vă de
orice înfăţişarea a răului”. Pasajele eshatologice arată clar că Pavel credea la ora respectivă în
realizarea grabnica a Parusiei. Se pare ca aceasta a fost credinţa tuturor Apostolilor şi a primelor
comunităţii creştine. Este interesant de urmărit, în scrisorile pauline, cum, pe măsura trecerii
timpului, tema eshatologica se diminuează, apoi pe măsura apropierii martiriului, venim cu
aceeaşi artă şi convingere.
La Corint, în anii 51 şi 52, Apostolul şi-a dedicat întregul efort propăvăduirii: ,,Pavel era
prins cu totul de cuvânt, mărturisind iudeilor ca Iisus este Hristosul” 24.Totuşi sinagoga rezista si
răspunde cu hule. Atunci Pavel ia din nou hotărârea de a-şi schimba strategia evanghelizării,
adresându-se evreilor: ,,Si stand ei împotriva si hulind, el scuturându-si hainele a zis câtre ei:
Sângele vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la
neamuri’’25.Se observa aşadar că Apostolul apela la neamurile păgâne ca la o alternativa. Deşi el
însuşi va mărturisi că Hristos îi poruncise în Ierusalim, într-o vedenie, să propăvăduiască
păgânilor, Pavel a dat întotdeauna întâietate evreilor, propăvăduind pentru păgâni mai ales când
predica pentru evrei devenea imposibilă.
De altfel, cuvintele sale nu cădeau aproape niciodată în gol. La Corint de pildă, o parte din
iudei, în frunte chiar cu Crispus, mai marele sinagogii, s-a convertit, Pavel se mută în locuinţa lui
Titus Iustus, care nu era evreu din naştere, dar frecventa sinagoga ( era un ,,cinstitor/ temător de
Dumnezeu”, iar casa lui se afla lângă sinagoga deci foarte bine plasată). Evanghelizarea paulina
începe să aibă mare succes printre locuitorii Corintului. Iisus însuşi I se arata lui Pavel,Pavel
propăvăduia în forta un an şi jumătate.
24
Fapte 18,5
25
Fapte18,6
9
 ,,Pe vremea când Galion era proconsulul Ahaiei (probabil în anul 52), iudeii se revoltă din
nou împotriva lui Pavel şi îl târăsc la judecată. Este important de menţionat, pentru onestitatea
comunităţii evreieşti din Corint, că de astă dată nu s-a apelat la minciuni, ci acuzaţiile au vizat
exact ceea ce deranja sinagoga: demersul religios al Apostolului. Iudeii protestau, pur şi simplu,
împotriva învăţăturilor evanghelice. Totuşi, onestitatea acuzaţiilor a însemnat, totodată, şi
slăbiciunea lor; deoarece proconsulul nu era absolut deloc interesat de disputele religioase
evreieşti”26
Prin urmare, evreii nu au nici o şansa să obţină condamnarea lui Pavel. Nici măcar show-
ul public montat prin baterea lui Sostene dinaintea tribunalului nu l-a clintit pe Galion. Astfel,
Pavel îşi continuă nestingherit propăvăduirea.
În anul 52, se pare că Duhul Sfânt I-a permis Apostolului să lucreze şi în provinciile
elenizate ale Asiei Mici. Pe acestea, Pavel le va păstra pentru următoarea călătorie misionară,
deoarece acum voia să se întoarcă în Ierusalim. Îl însoţesc pe drumul de întoarcere Priscila şi
Acvila- nu avem informaţii despre restul grupului paulin. Cei trei s-au întors în Chencrea, un port
în apropierea Corintului situat spre sud-vest,direcţia era Siria, dar Pavel face o escală la Efes.27

I.3 Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină

Cronologic vorbind, literatura creştina începe pentru noi cu epistolele Apostolului Pavel.
În acestea sunt incluse, cu siguranţa, elemente preexistente, care pot fi definite cu uşurinţă
drept ,,forme preliterare” este vorba de scurte mărturii de credinţa în moartea şi învierea lui
Hristos sau de enunţurile de tip analog destinate probabil să servească la catehizarea noilor
convertiţi, cum ar fi cel referitor la tradiţia despre moartea şi învierea lui Iisus, pe care Apostolul
Pavel declară că a primit-o şi a transmis-o la rândul său . Alte formule aveau probabil o anumită
funcţie în context liturgic, cum sunt imnurile pe care unii au crezut că le-au descoperit în Epistola
câtre Filipeni (2,6-11) sau în (1. Timotei 3,16). Pe de alta parte însă este extrem de dificil să li se
determine cu exactitate forma originară; în plus, cu greu se poate vorbi în aceste cazuri de
fenomene literare. Formulele de credinţă care pot fi considerate documente în sine şi producţii

26
Sfantul Teofilact al Bulgariei,Talcuirea Epistolei Intai catre Corinteni si A Doua catre Corinteni,Edit.Cartea
Ortodoxa ,Buc.2005,p.84
27
Idem,p.124
10
individuale vor apare abia spre sfârşitul secolului al III-lea; iar ca enunţuri oficiale, vor apare şi
mai târziu28.

Genul Epistolar

Cele mai vechi documente creştine conservate într-o formă independentă sunt epistolele
Apostolului Pavel. Într-o epocă în care transmiterea orală a mesajului creştin era predominantă,
scrisoarea înlocuia comunicarea orală atunci când expeditorul şi destinatarul erau la distanţă unul
de celălat. Primele scrisori creştine n-au fost scrise pentru posteritate, ci pentru a servi unor
exigenţe de moment. Una singura, ce datează de la începuturile creştinismului, este adresată de
câtre o persoana alteia: epistola a treia a Apostolului Ioan; următoarea, păstrata până azi, este
aceea a lui Ignatiu de Antiohia, adresata lui Policarp. Una dintre epistolele autentice ale
Apostolului Pavel este adresata atât unei persoane ,cât şi bisericii care se reuneşte în casa lui,
celelalte sunt destinate unor biserici sau unor grupuri de biserici, cum este şi cazul epistolelor
câtre Coloseni şi Efeseni, al 3. Corinteni, 2. Ioan, ca şi al celor şase scrise de Ignatiu şi al
epistolei lui Policarp din Smirna. Epistolele câtre Timotei şi Tit par să fie scrise de o persoană
( Pavel) şi trimise alteia, dar acest cadru e fictiv.
Prima epistola a lui Clement este transmisă în realitate de câtre o biserică alteia. Alte
,,epistole” de la începuturile creştinismului sunt mai degrabă tratate ce conţin unele elemente
formale ale epistolei şi vizează mai mulţi destinatari.În Apocalipsa lui Ioan se găsesc şapte
scrisori adresate comunităţii creştine din Asia Mica, dar acestea sunt în realitate mesaje profetice;
Apocalipsa are mai degrabă un cadru epistolar corelat probabil cu intenţia de a fi citită în timp ce
se oficia liturghia. În sfârşit, două scrisori pot fi citite în Faptele Apostolilor ( 15,23-29;23),
Aceasta varietate de forme şi funcţii corespunde celei pe care o avea scrisoarea în lumea
elenistica.
Pavel, creatorul epistolei apostolice, model pentru epistolele creştine antice ulterioare,
adoptă şi modifică aceste convenţii. La el, salutatio are forma fundamentală ,,har vouă şi pace “,
în care la tradiţionalul salut ebraic shalomse se adăuga cuvântul grec charis , cu o semnificaţie
teologică (trimite la lucrarea lui Hristos). Forma simplă se gaseşte în 1.Telasonicieni 1, 1; în

28
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi crestine grecesti si latine. De la Apostolul Pavel la
Constantin cel Mare, p. 15

11
celelalte epistole ea se amplifică prin cuvintele ,,de la Dumnezeu Tatăl (Nostru) şi de la Domnul
Iisus Hristos “. Pavel amplifică menţionarea propriului nume ca expeditor prin titlul de apostol,
care poate fi ulterior dezvoltat prin referiri la originea şi la semnificaţia sa (Rom.1,1-6), şi
eventual, prin nume de colaboratori asociaţi la expediere (1 Cor.1,1:Sostene; 2Cor.1,1: Timotei; 1
Tes.1,1: Silvan şi Timotei). Chiar şi menţionarea destinatarilor poate fi dezvoltată ( 1 cor. 1,2;
Rom.1,7). Urmează un preambul prin care se aduc mulţumiri pentru starea comunităţii
destinatarilor ( Rom.1, 8-17; 1Cor.1,4-9;) în mod semnificativ lipseşte în Epistola câtre
Galateni ,pentru că e scrisoare de dojană), care se deschide cu ,,Mulţumesc lui Dumnezeu” sau cu
,, Binecuvântat este Dumnezeu”. În încheiere Pavel, pune saluturile ( 1Tes. 5,26; 1 Cor.16.19-20),
dar înlocuieşte tradiţionala formulă de salut cu o urare. Cea mai veche forma a ei apare în 1
Tesalonicieni 5,28: ,, Harul Domnului Nostru Iisus Hristos să fie cu voi”; caracteristice pentru
formulele sale de salut sunt şi îndemnul la schimbul reciproc de sărutări sfinte ( 1 Tes.5,26;1
Cor.16,20), care trimite la o lectură a epistolelor în contextul liturghiei comunitare, ori amintirea
faptului că salutul este autograf ( 1 Cor. 16,21; Gal.6,11; Filim.19). În textul epistolei, Pavel
adoptă deseori formulele convenţionale semnalate mai sus. Când trece de la introducere la
cuprins sau când începe să dezvolte în interiorul epistolei paragrafe noi, Pavel are o predilecţie
speciala pentru o formulă de tipul ,,voiesc să ştiţi” ( Gal. 1,11; Filip.1,12), ,,nu vreau ca voi să nu
ştiţi” ( 2 Cor.1,8;Rom.1,13) şi pentru o formulă prin care cere ceva, de obicei folosind parakalo.12
Fireşte, epistolele lui Pavel sunt mult mai lungi şi mai complexe decât cea mai mare parte
a scrisorilor private scrise pe papirus şi ajunse până la noi. Pavel dezvoltă teme teologice şi etice,
şi pentru a-şi atinge ţelurile polemice şi apologetice, foloseşte din plin resursele retoricii.
Întotdeauna însă e vorba de scrisori referitoare la situaţii concrete faţă de care apostolul considera
necesară intervenţia sa de la distanta, şi, de asemenea, ele au funcţia de a dezvolta şi punctele de
vedere doctrinale. Epistola câtre Romani este în parte o excepţie; dar aici Pavel se adresează unei
comunităţii pe care n-a fondat-o el şi face o expunere organică a temelor fundamentale ale
evangheliei sale. Această trăsătura este impusa însă de o situaţie bine determinată: Pavel vrea să
desfăşoare o misiune în Occident şi vrea să fie primit şi susţinut la Roma. În acest caz avem în
faţa ochilor nu un tratat sub forma de scrisoare, ci o scrisoare autentica, în care o anume tematică
este amplu dezvoltată în cadrul unor exigenţe reale strâns legate de contextul comunicarii29.

29
Studii Teologice,Revista Institutelor Teologice,Seria II-a,An XIII,Nr.7-8,p.432
12
 II.Talcuirea Epistolei Intai catre Corinteni

II.1Despre orasul Corint

Corintul era unul din cele mai populare orase ale lumii vechi. El ajunsese la o mare
inflorire datorita asezarii sale intre doua mari si traficului sau comercial cu Occidentul si
Orientul. Bogatia si prosperitatea sa au atras însă nu numai admiraţia, ci şi invidia altor cetăţi din
antichitate. Intrând în conflict cu Roma, Corintul a fost distrus în întregime de către consulul
L.Julius Cezar care l-a transformat în colonie romana. Rapida refacere şi înflorire a Corintului n-
au adus însă cu ele numai belsugul, cultura şi civilizatia, ci şi luxul, desfrâul, mizeria. Corintul
devenise unul dintre cele mai vestite locuri de desfrânare şi unul dintre cele mai mari centre
sclavagiste din Imperiul Roman. Din cei aproape 6000000 locuitori, câţi număra Corintul în
veacul apostolic, peste 400000 erau sclavi, iar majoritatea celorlalţi era lipsită cu desăvârşire de
orice mijloace de producţie şi de orice drepturi politice. În Corint se afla cel mai renumit templu
al zeitei Venus-Afrodita, ale cărei preotese, peste 1000 de ierodule, ridicaseră prostituţia la rangul
de cult religios şi se desfrânau uneori chiar în văzul trecătorilor. La ierodule se adăugau alte sute
şi mii de curtezane, care le făceau o concurenţă funestă în restul oraşului şi care duceau mai
departe procesul de destrămare morală a vieţii de familie şi a vieţii politice.30
Corintul a fost devastat de mai multe ori de către barbari începând din veacul IV după
Hristos, a fost cucerit de către francezi în 1205, a fost cedat apoi veneţienilor şi trecut apoi, rând
pe rând, de la un stăpân la altul.
Corintul de azi este un oraşel cu totul deosebit, clădit la oarecare depărtare de vatra
vechiului oraş.

II.2Motivele scrierii Epistolei I către Corinteni.

30
Pr. Conf. Unv. Dr. Ghe. Pufu, Curs de Noul Testament, p. 67
13
 Este adevărat, că comunitatea creştină din Corint prezintă şi alte aspecte tot atât de
complexe şi de variate. Unele se refereau la viaţa bisericească, altele la ţinuta morala, iar altele la
preocupările duhovniceşti ale corintenilor.Cunoaşterea lor explică însăşi motivul scrierii epistolei.
Apostolul părăseşte Corintul în vara sau toamna anului 52 însoţit de Acvila şi Priscila, ei
îndreptându-se spre Efes.
Acvila şi Priscila rămân aici, în timp ce Sf. Pavel porneşte mai departe pe mare,
debarcând la Cezareea Palestinei. De aici el se duce la Ierusalim la praznic şi apoi se înapoiază în
Antiohia încheind astfel a doua călătorie misionară. După ce zăboveşte o vreme în Antiohia, Sf.
Pavel porneşte din nou spre Tars, Derbe, Listra, Iconiu şi Antiohia Pisidiei, revede Galatia,
străbate Frigia şi ajunge la Efes.
Aici şi în împrejurimi se opreşte el timp de mai bine de trei ani, desfăşurând o bogata
activitate misionară.
De la plecarea sa din Ahaia trecuseră aşadar, aproape patru ani încheiaţi(52-54).
În tot acest timp el urmărise cu grija de parinte dezvoltarea Bisericii din Corint şi primise
aproape numai veşti bune despre starea şi propăşirea ei. Aceste veşti erau aduse de călătorii
creştini din Corint care vizitau pe Apostol la Efes şi-l informau despre mersul comunităţii din
capitala provinciei Ahaia.
Din cuprinsul epistolei aflăm, mai intâi, că nu mult după plecarea Sf. Pavel din Ahaia au
sosit în Corint şi alţi predicatori ai Evangheliei. Unii dintre aceştia erau însufleţiţi de un înalt zel
misionar, dar alţii erau mânaţi de preocupări cu totul străine de duhul adevăratului apostolat
creştin.
Între cei dintâi se numara iudeul Alexandrin Appolo, care a sosit la Corint venind din
Efes. El era însă doar un catehumen începător, căci cunoscuse numai botezul lui Ioan.
Constatând. această mare lipsă în pregătirea lui catehetică şi apreciindu-i râvna şi cultura,
Acvila şi Priscilla l-au luat la dânşii şi i-au completat catehizarea, spre a-l face apt pentru
misiune.
Activitatea misionara a lui Apollo la Corint a avut însă şi unele rezultate neaşteptate :
anumiţi creştini au fost captivaţi atât de mult de cunoştinţele sale biblice şi filozofice şi de
talentul său oratoric, încât îl socoteau mai presus decât orice alt misionar creştin şi-l cinsteau ca
pe apostolul lor preferat. Preţuirea lor pentru persoana lui Apollo mergea atât de departe, încât, cu
toate că fuseseră catehizaţi şi convertiţi la creştinism de către Sf.Pavel îşi ziceau cu emfaza „ai

14
lui Apollo”. Ei se considereau chiar un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi, un fel de
grupare aleasă a înţelepţilor.
De aceea Sf.Pavel combate cu toata asprimea atitudinea admiratorilor lui Apollo şi-i
chemă la ordine, arătându-le preocupările lor, constituie o nesocotire a Crucii lui Hristos şi o
ştirbire a păcii şi unităţii Bisericii.31
În Corint au venit de asemenea şi câţiva predicatori iudaizanţi care renunţaseră la legea
mozaică şi la prescripţiile rituale ale iudaismului, dar păstraseră încă o vie şi ascunsă ostilitate
faţă de persoana şi activitatea Sf.Pavel. Plini de invidie faţă de succesele lui misionare aceştia-i
contestau apostolatul şi declarau că recunosc ca autentică numai autoritatea Sf.Petru şi a celor 12
apostoli ai Mântuitorului. Sf.Petru nu fusese în Corint şi nu contribuise cu nimic la întemeierea
sau propăşirea Bisericii de acolo. Era deci greşită atitudinea acelora care se intitulau « ai lui
Petru » .sau a acelora care se intitulau .
Ca să combată aceste două tendinţe greşite, alţi corinteni relevau demonstrativ numele şi
autoritatea Sf.Pavel. Imitând procedeul celorlalţi ei se deosebeau numindu-se « ai lui Pavel ».
Spectacolul acesta era apoi întregit şi de a patra tendinţă greşită a corintenilor care, spre a putea
duce şi după convertire o viaţă liberă se socoteau ca ei aparţin nemijlocit lui Hristos, ca ar fi uniţi
cu El printr-o legătură mai intimă şi mai directă decât aceea care trece printr-un apostol. Această
atitudine era cea mai primejdioasă căci adâncea ruptura sufletească ântre credincioşi, favoriza
slăbirea moravurilor şi a credinţei şi putea duce curând la o adevarată schismă şi chiar la erezie.
De aceea Apostolul o combate cu cea mai necruţătoare asprime, dând pe faţă toată falsifitatea
concepţiei din care izvora şi toată ipocrizia acelora care au iniţiat-o şi care o susţineau.16
Între cele patru tendinţe nu se arătase încă nici o deosebire de credinţă, iar legătura
dragostei şi unitatea bisericească deşi grav ameninţate încă nu fuseseră sfărâmate. Toate
nesocoteau însă destul de grav îndemnul evanghelic la smerenie, la pace şi la iubire frăţească,
toate tulburau liniştea Bisericii şi-i primejduiau unitate
Apostolul este indignat de faptul că, cu tot efortul sau, cu toată stăruinţa lui de a schimba
modul de gândire al corintenilor, de a-i face maturi în gândire, de a schimba laptele cu bucatele
tari, aceştia au rămas tot trupeşti, şi copii în gandire .
La baza dezbinărilor din Corint stăteau mai puţin motive de ordin ideologic şi mai mult
motive de ordin personal, stătea îndeosebi păcatul mândriei. Fiecare se considera superior
celuilalt. De aceea, Sf. Apostol Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra câtorva adevăruri
31
Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, Studiul Noului Tesatment, p. 157

15
menite să-i smerească. Biserica este o creaţie divină la formarea căreia misionarii n-au un merit
deosebit.
Ei sunt doar nişte « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (4,1), nişte instrumente, nişte
slujitori ai planurilor lui Dumnezeu. În plus, ei nu au nimic de la ei înşisi, şi prin urmare, nimic
care să le aparţină, iar toate darurile şi lucrarea lor vine de la Dumnezeu.
Ştiind că este acuzat că nu şi-a îndeplinit datoria, Apostolul ţine să precizeze că lucrarea
fiecăruia o apreciază după cuviinţă numai Mântuitorul Hristos ,care cunoaşte cele ascunse ale
fiecăruia. Nu oamenii îl judeca în această privinţă şi nici el nu îndrăzneşte să se judece (să îşi
aprecieze munca), ştiind cât de subiectivă este aprecierea omenească. Apoi el face o paralelă între
asemenea creştini satisfăcuţi de ei înşişi, siguri de mântuire şi admiraţi de semenii lor, şi
adevăraţii Apostoli, care în comparaţie cu cei dintâi, îndura pentru Hristos nu numai foame, sete,
bătăi, pribegie, osteneli, ocări, huliri, prigoane şi primejdii de moarte, ci şi dispreţul lumii, în
toate arătând răbdare, blândeţe şi prisos de bunătate întru smerenie desăvârşită.18
Al doilea motiv este natura morală. Din cuprinsul celor două epistole surori, aflăm că
unii creştini din Corint fuseseră contaminaţi, înainte de convertire de fermentul desfrâului
caracteristic lumii păgâne şi ca chiar după Botez căzuseră în păcatele şi viciile de altădată .
Pentru îndreptarea lor Apostolul mai scrisese corintenilor o epistola în care-i îndemna să se
ferească de desfrâu şi le ceruse să rupă orice legătură cu creştinii desfrânaţi ,dar această epistolă,
pe care Biserica n-o mai posedă, nu şi-a atins scopul. Sf. Pavel află ceva mai grav: nu se luase
nici o măsură împotriva unui creştin care trăia în concubinaj cu mama sa vitregă, deşi incestul era
faptă de ocară chiar de la păgâni .
Pedeapsa are rol pedagogic, iar nu distructiv. Cel păcătos este excomunicat pentru un timp
pentru a-şi da seama de gravitatea greşelii şi a se pocăi .
Sfântul Pavel se vede silit să intervină şi în această privinţă, spre a pedepsi pe cei răi şi
spre a preîntâmpina întinderea răului.32
Al treilea motiv care-l îndeamnă să scrie epistola îl găsim în dorinţa Sf.Pavel de a pune
rânduială şi în relaţiile civile ale creştinilor din Corint. Apostolul aflase cu mâhnire că unii
corinteni se învrăjbeau pentru felurite pricini şi că, în loc să se împace iertându-şi greşelile ori să
apeleze la arbitrajul forurilor bisericeşti, recurgeau cu uşurinţă la judecata tribunalelor păgâne .
Al patrulea motiv al trimiterii epistolei stă în dorinţa corintenilor de a cunoaşte învăţătura
Apostolului despre legitimitatea şi morala căsătoriei, despre foloasele fecioriei, despre divorţ,
32
Pr. Orest Bucevschi, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate ca virtuţi sociale, în „Studii Teologice ”, an 1953,
nr. 9-10, p. 580-581.
16
despre recăsătorirea celor văduvi, despre situaţia căsătoriilor mixte şi despre sclavie, atâtea
probleme care nu fuseseră lămurite de către Sf. Pavel în catehezele sale orale şi care preocupau
acum pe cititor.
Al cincilea motiv al scrierii epistolei este dictat de alte abateri în viaţa Bisericii din
Corint : unii creştini scandalizau pe fraţi pin atitudinea lor prea liberală cu privire la idolotite, în
timp ce alţii se abţineau cu frică de la orice contact cu păgânii, izolându-se în chip exagerat de
restul lumii (I Cor.V,9-13).
Al şaselea motiv al scrierii epistolei stă în nevoia asigurării sfinţeniei adunărilor
religioase, care nu se mai desfăşurau totdeauna cu solemnitate şi cu evlavia cuvenită. Apostolul
aflase că femeile creştine din Corint , uitându-şi menirea, manifestau o exagerată emancipare şi
libertate în adunărila religioase (I Cor.XI,3-16) ; că la agape se produceau unele neorânduieli cu
prilejul aşezării la mese şi servirii alimentelor (ICor.XI,17-22) ; că la sfintele slujbe şi îndeosebi
la săvârşirea Sfintei Euharistii unii creştini se arătau lipsiţi oarecum de respectul cuvenit celor
sfinte şi primeau cu nevrednicie înfricoşata Taina (I Cor.XI,23-24) ; că în adunările obşteşti
pentru cateheză şi rugăciunea, folosirea harismelor se făcea uneori cu neorânduială, dându-se
preferinţă acelora care zideau mai puţin Biserica şi neglijându-se folosul cultivării virtuţiilor
teologice şi îndeosebi folosul iubirii creştine pentru desăvârşirea morală şi viaţa cea veşnică.
Al şaptelea motiv stă în dorinţa Sf. Pavel de a completa catehizarea corintenilor cu privire
la dogma învierii morţilor, pe care câţiva – după câte aflase - o contestau, neputând-o înţelege cu
raţiunea (I Cor.XV,1-58). În legătură cu credinţa în învierea morţilor, Sf. Pavel expune şi dogma
Învierii Mântuitorului, pe care se întemeiază întreaga Evanghelie.
Al optulea şi ultimul motiv este îndemnul Sf. Pavel pentru organizarea colectei pentru
fraţii din Ierusalim şi din Iudeea (I Cor.XVI,1-4) şi dorinţa de a înnoi legăturile directe cu
corintenii. În acest scop, el le trimite câteva informaţii despre activitatea sa misionară (I
Cor.XVI,5-9), şi despre colaboratorii săi în predicarea Evangheliei şi-i roagă să cinsteasca pe toţi
aceia care se ostenesc în ogorul Bisericii şi să rămână statornici în credinţă în solidaritatea
frăţească şi în dragoste 33

II.3Scopul Epistolei.

33
Sfantul Teofilact al Bulgariei,Talcuirea Epistolei Intai catre Corinteni si A Doua catre Corinteni,Edit.Cartea
Ortodoxa ,Buc.2005,p.310
17
 Epistola I către Corinteni a fost scrisă din oraşul Efes, în cursul anului 56. Epistola este
adresată înainte de toate ,,bisericii lui Dumnezeu, care este în Corint”. Biserica în general este
adunarea tuturor acelora, care s-au ataşat cu credinţa de Domnul Iisus Hristos. Ea se atribuie lui
Dumnezeu, este a lui Dumnezeu pentru ca toţi credincioşii trebuie să ştie ca, numai aparţin
vreunui om sau unui grup de oameni, care obişnuiesc să se adune într-un loc oarecare, ci aparţin
lui Dumnezeu Însuşi Biserica, către care se adresează apostolul îşi are sediul în Corint. Ea este
trimisă de Sf.Pavel şi în numele lui Sostene, care devenise prietenul şi ucenicul său şi care se afla
lânga el când a compus-o. Poate că a fost scrisă chiar de Sostene, după dictarea Sf.Pavel. La
sfârşit Sf.Pavel a adăugat cu mâna sa salutarea şi binecuvântarea finală, ca o garanţie pentru
autenticitatea întregii scrieri 34

II.4Timpul şi locul scrierii . Destinatarii.

Scopul urmărit de Sf. Apostol Pavel în epistola sa este următorul : să nimicească de la

început germenii oricăror disensiuni, abateri şi îndoieli şi să întărească unitatea, credinţa,
nădejdea, dragostea şi sfinţenia tinerei comunităţi din Corint. Epistola este dusă la Corint de către
Stefanas, fortunat şi Ahaic (I Cor.XVI,17).Ceva mai înainte Sf. Pavel trimisese la Corint pe
ucenicul său Timotei cu instrucţiuni speciale pentru a face bună rânduială în toate şi stăruise pe
lângă Apollo să vină la Corint, când va avea prilej (I Cor.XV,12). Apostolul s-ar fi putut duce
personal la Corint, dar nu voia să viziteze pe corinteni mai înainte de îndreptarea situaţiei să nu
fie cumva nevoit a pedepsi prea aspru pe cei vinovaţi (I Cor.XVI 7-9 ; IV,18-21).

Epistola este menită aşadar să înlocuiască predica orala a Apostolului. De aceea Sf. Pavel
uzează într-însa de toată autoritatea sa apostolică, mustrând cu severitate pe cei rătăciţi,
pedepsind cu asprime pe incestuos, încurajând cu răbdare pe cei buni, lămurind cu înţelepciune
problemele de cult, de morală şi de dogma şi aratând cu stăruinţă corintenilor toată grija, toată
dragostea şi toată încrederea sa de părinte.
34
Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, Curs de Exegeza, epistola I catre Corinteni, p. 151

18
II.5Autenticitatea Epistolei.

Autenticitatea epistolei –I- către Corinteni este una din cele mai sigure. Ea se întemeiază
pe argumente interne şi argumente externe. Principalele argumente ale criticii interne sunt:
caracterul strict paulin al limbii, stilului şi ideilor; armonia doctrinară cu celelalte scrieri pauline,
precum şi cu restul cărţilor Noului Testament; concordanţa informaţiilor pe care le cuprinde cu
datele istorice din cartea Faptele Apostolilor (IV 17-19 ; XVI, 5- Fapte XIX, 2,21) ; tonul viu şi
natural al discuţiei, sfaturilor şi polemicii care arată fără îndoială temperamentul şi personalitatea
Sf. Pavel.
Aceste argumente interne sunt confirmate apoi de mărturiile unanime aflate din abundenţă
în scrierile Părinţilor Apostolici, ale Apologeţilor, ale vechilor Părinţi şi scriitori bisericeşti şi ale
tuturor manuscriselor biblice care cuprind epistolele Sf. Pavel. La anul 96 Clementul Romanul
scrie corintenilor „Citiţi Epistola Fericitului Pavel !”; Epistola este apoi citată de către Sf.
Policarp, de către Epistola către Diognet, de către Varnava, de către Învăţătura celor 12 Apostoli,
de către Sf. Ignatie, de către Pastorul lui Herma, de catre Sf. Iustin Martirul, de catre Tartian
Asirianul, de catre Clement Alexandrinul, precum si de ereticii Marcion, Vasiliade, Valentin si
numerosi alti eretici si gnostici.35

III.Nedumeriri exprimate de corinteni

III.1Despre raportul dintre căsătorie şi feciorie.

35
Idem, p. 162

19
 Corintenii i-au trimis Apostolului nostru prin delegaţii lor şi o epistola în care cereau
lămuriri cu privire la viaţa în feciorie şi cu privire la căsătorie. Apostolul ţine să le dea răspunsul
cuvenit la întrebările pe care le-au pus. El scrie: „dar despre cele ce mi-aţi scris frumos este
pentru om să nu se atingă de femeie.”.
Se pare că unii corinteni mai zeloşi, reacţionând faţă de corupţia generală, puneau la
îndoială curaţia vieţii conjugale înseşi şi propuneau indirect evitarea oricăror relaţii cu femeile.
Apostolul nu îi contrazice, însă nici nu generalizează concluzia lor, având în vedere rosturile
înalte pentru care a fost instituită căsătoria 36: ajutorul reciproc, naşterea de fii şi ferirea de
desfrâu. Apostolul le spune că îi vrea pe toţi asemenea lui, îndeosebi pe aceia necăsătoriţi sau pe
văduvi, însă cine nu poate să ducă o astfel de viaţă, să se căsătorească. Este acelaşi sfat, sfatul
evanghelic al fecioriei, pe care îl dădea Mântuitorul Apostolilor, care întrebaseră dacă este bine să
fie omul singur. A nu se atinge de femeie înseamnă nu numai a rămâne necăsătorit ci şi a-şi păstra
starea de feciorie. Pentru a întelege bine aceste cuvinte trebuie să notăm că Apostolul nu scrie ca
negaţia este obiectivă, pe când negaţia e subiectivă.
Majoritatea celor care formulau astfel de întrebări erau oameni căsătoriţi. De aceea,
referindu-se la aceştia, îndeosebi la aceia care, sub pretextul vieţuirii unei vieţi alese, doreau să se
despartă de soţiile lor. Apostolul le reamintise cuvântul Domnului, după care este interzis soţilor
să se despartă de soţiile lor, pentru orice motiv, în afară de desfrâu . „Celor căsătoriţi, le
poruncesc, nu eu, ci Domnul : Femeia să nu se despartă de bărbat ; iar dacă s-a despărţit, să
rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său ; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia”
( 7, 10-11) .
Cuvintele acestea trebuie să fi fost motivate de obiceiul rău al corintenilor. Apostolul le
pune însă acestora în vedere ca, chiar Domnul S-a exprimat împotriva divorţului.
Despărţirea soţilor era interzisă chiar în cazul în care unul dintr ei era păgân. Daca, însă,
soţul necredincios doreşte să se despartă tocmai pentru acest motiv de credinţă el este liber să o
facă (7,15). Mântuirea trebuie pusă deasupra tuturor legăturilor trecătoare.
Apostolul vorbeşte despre feciorie şi despre raportul dintre căsătorie şi feciorie „Despre
feciorie n-am porunca de la Domnul, vă dau însă sfatul meu…”(7,25). « Domnul », parafraza
Teofilact, „n-a legiferat nici n-a poruncit ceva despre feciorie, ci a spus că cine poate să înţeleagă,
să înţeleagă” « Fecioara »., zice Apostolul, „de se mărită nu greşeşte. Numai că unele ca acestea
vor avea de suferit în trupul lor,” (7,28) ,adica foame , boli, etc. Principial nici aici Apostolul nu

36
Pr. Prof. B. BOBRINSKOY, Taina bisericii, p. 241
20
a recomandat starea feciorească ca un bun, care ar fi superior căsătoriei. Acestea le revelez din
nou împotriva exagerărilor acelor exegeţi, care fac apologia celibatului. Deci, fecioria e
superioară căsătoriei, dar nu e obligatorie, ci numai un sfat pentru cine e chemat spre ea. Aceste
cuvinte fac aluzie, spune Icumenius, la grijile şi durerile pe care le presupune viaţa conjugală.30
Căsătoria nu trebuie considerată ca ceva moral nou. Ea este dimpotrivă moral bun, şi de
aceea, de vrea cineva să se căsătorească, s-o facă. Chiar şi fecioara, de se mărită nu face nici o
faptă rea . Sfatul de mai sus de a rămâne necăsătoriţi l-a dat numai din consideraţii speciale. Ar
vrea să-i cruţe de nevoile, pe care le vor avea dacă se vor căsători.

III.2Despre idolotite

Idolotitele erau acele alimente jertfite idolilor, care nefiind totdeauna consumate în
întregime de foc, erau aduse pentru a fi consumate la mesele comune, date în cinstea idolului
respectiv.
Consumarea unor astfel de idolotite era considerată participarea la cultul idolesc şi un
mod de comuniune mistică cu idolul. Astfel de jertfe, însoţite de mese comune, se aduceau cu
ocazia marilor sărbători ale statului şi împăratului, dar şi cu ocazia sărbătorilor particulare din
viaţa fiecărui om.
Când astfel de alimente erau aduse jertfă cu ocazia marilor sărbători, în mari cantitati, şi
nu erau consumate de foc şi de meseni, erau puse în vânzare pe piaţă.
Pentru a angaja indirect, pe toţi cumpărătorii la un act de idolatrie colectivă, preoţii păgâni
vizitau măcelăriile şi depozitele de alimente şi săvârşeau asupra alimentelor anumite slujbe,
dedicându-le astfel zeilor. În această situaţie se punea, deci întrebarea dacă creştinii pot participa
la mesele la care se consumau idolotite şi dacă pot să cumpere alimente asupra cărora se
săvârşiseră aceste slujbe păgâne.Unii creştini, mai puţin iniţiaţi în doctrina creştină, de teama de a
nu se intina, evitau cumpărarea unor asemenea alimente şi se abţineau întru totul de la astfel de
participări, pe când alţii, ştiind că idolii nu au existenţă reală, cumpărau alimentele, ba chiar
participau fără reţineri, chiar la ospeţele sacre ale compatrioţilor lor păgâni, scandalizând întreaga
Biserică prin conduita lor liberală.
Pentru rezolvarea acestei probleme,Apostolul stabileşte două principii :

21
 a.Idolotitele nu produc nici pângărirea reala, pentru motivul că zeii păgânilor sunt
inexistenţi.
b.Orice fapta permisă poate deveni nepermisă dacă scandalizează pe alţii prin săvârşirea
sau prin consecinţele ei.
De aici rezultă datoria fiecărui creştin de a renunţa la orice drepturi în folosul colectivităţii
din care face parte . În atitudinea lor faţă de idolatrie, Corintenii sunt îndemnaţi să urmeze în
primul rând exemplul Apostolului, care făcând o paranteză în care vorbeşte despre drepturile
misionarului creştin, se dă pe sine exemplu de urmat întru toate. Apostolul predicase cuvântul
Evangheliei fără să aştepte ajutor material din partea nimănui. În timpul liber confecţiona corturi
pentru a-şi procura cele necesare.
În atitudinea lor de abţinere de la anumite bucate, Corintenii sunt îndemnaţi în al doilea
rând să ia aminte din viaţa luptătorilor din arene. De dragul premiului, aceştia se supun la tot felul
de osteneli şi privaţiuni.
În sfârşit al treilea exemplu este luat din istoria poporului Israel. Acest popor s-a bucurat
de multe binefaceri din partea lui Dumnezeu :a fost din robie, condus şi hrănit în chip minunat,
însă, pentru că nu a avut întotdeauna comportare corespunzatoare, a fost pedepsit ( 10,1-11) :
« Acestea s-au făcut pildă pentru noi, ca să nu poftim la cele rele cum au poftit aceia ».
Idolotitele puteau fi consumate în case particulare, cu condiţia de a nu sminti pe cei slabi.
Dacă li se atrăgea atenţia de cineva că sunt idolotite, este vorba de cei slabi în credinţă, să renunţe
la ele. Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, şi fără a tulbura pe cineva ci spre folosul
şi mântuirea tuturor.

III.3Însuşirile iubirii, in Imnul Dragostei:

Calea cea mi-a înaltă spre Dumnezeu n-o constituie harismele, ci iubirea creştină, regina
tuturor virtuţilor (22,31 –22,13). Corintenii socoteau că harismele constituie calea cea mai înaltă
spre fericirea cerească. Nimic mai fals. Mai presusu de darurile duhovniceşti, după care râvneau
atat de mult credincioşii din Corint, rămâne de-a pururi o cale mai înaltă, mai desăvârşită, mai
sigură şi mai accesibilă fiecăruia dintre noi: iubirea 37 faţă de Dumnezeu şi aproapele. Pentru lauda
37
Paul Evdochimov, Taina Iubirii, Bucureşti, 1994, p.136-138.
22
ei, Apostolul neamurilor scrie cea mai frumoasă pagină din întreaga Sfântă Scriptură şi cel mai
frumos imn în cinstea vreunei virtuţi. Cuvintele sale trebuiesc meditate mai mult decât comentate,
rostită ca o rugăciune, mai mult decât învăţate ca o lecţie. Prima strofă (v.1-3)scoate în evidenţă
cunoştiinţei, credinţa făcătoare de minuni, darul ajutorării şi facerii de bine.Strofa a doua (v. 4-7)
enumeră şapte însuşiri pozitive şi opt însuşiri negative ale iubirii, izvor al tuturor virtuţilor şi scut
al tuturor păcatelor, şi răutăţilor.Strofa a treia (v. 8-13) arată indisolubila legătură dintre credinţă
nădejde şi dragoste, în viaţa aceasta pământească, şi veşnicia iubirii, în raport cu celelalte două, în
viaţa cerească precum şi superioritatea celor trei virtuţi teologice în comparaţie cu celelalte daruri
duhovniceşti.38
Pentru aceasta Sf. Ap. Pavel ca un părinte iubitor le scrie corintenilor: „Ci să râvniţi
darurirle cele mai bune, şi încă mai înaltă cale arăt vouă”. Desigur, vorbeşte aici despre dragoste.
Apoi, urmând a aduce laude acestei virtuţi, mai întâi doboară toate celălalte haruri punându-le
faţă în faţă cu dragostea, arătând cu foarte multă iscusinţă că fără aceasta nimic nu este. Dacă el
ar fi spus din prima „Cale vă arăt vouă” iar după aceea ar fi adăugat imediat „iar calea aceasta
este dragostea” cuvintele sale nu ar fi avut în nici un caz acelaşi efect ca acela pe care îl are
comparaţia făcută cu celelalte virtuţi teologice. Din metoda pe care o foloseşte în acest capitul Sf.
Pavel reiese clar iscusinţa sa în propovăduirea Evangheliei. Mai întâi el pune în faţa lor tocmai
ceea ce credeau dânşii a fi mare şi de admirat, adică de la harul limbilor şi aducând la mijloc
acest har el nu a spus numai atât cât aveau ei, ci încă mai mult. Căci nu a zis „dacă vorbesc în
limbi” ci „de aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti”.

În acest fel, Sf. Pavel a ridicat harul pentru ca apoi să-l doboare din temelie. Prin „aramă
sunătoare” se înţelege ceva fără simţire şi fără sunet, dar nu numai atât, prin aramă sunătoare el
vorbeşte de fapt despre cei care vorbesc însă în zadar şi fără folos, şi de nimic bun.
Cum s-ar zice, eu nu fac nimic ci mai mult supăr ba chiar mă fac greoi şi de nesuferit la
cei mai mulţi. Apoi, pentru ca vorba sa să fie bine primită, el nu a încetat aici ci a continuat şi cu
celălalte harisme pe care mai întâi le înalţă iar apoi le doboară pe toate pentru a înălţa cât mai
mult virtutea dragostei, iar la urmă face o icoană a acesteia. Se poate observa cum toate darurile
le pune într-o ordine crescătoare începând cu cele mai mici până la cele mai mari. După ce
vorbeşte de darul vorbirii în limbi, păşeşte mai departe la harul proorociei dar, ca şi la primul, nu
spune numai „de-aş avea darul proorociei”, ci adaugă „şi de aş şti toate tainele şi toată

38
Diac. Prof. N.I.Nicolaescu, Actualitatea Epistolei I către Corinteni, în S.T., 1951, nr. 1-2;3-4, p.196-197
23
cunoaşterea, ridicându-l astfel la un grad mult mai înalt” 39. Mai departe, el ia şi celelalte haruri
însă pentru ca nu cumva vorbind de fiecare în parte să pară supărător, el vorbeşte despre cel mai
mare dintre toate darurile, dar şi pe acesta îl trece în chip exagerat când zice: „Şi de-aş avea toată
credinţa” dar nu se mulţumeşte numai cu atât ci adaugă şi cuvintele Mântuitorului: „încât să mut
şi munţii iar dragoste nu am nimic nu sunt”. Este interesant cum în câteva cuvinte el a cuprins
toate harurile, spunând numai de proorocii şi credinţă, fiindcă minunile sunt ori în vorbe ori în
fapte. Orice se face fără dragoste este fărădelege, sau duce la fărădelege. Dragostea este suprema
şi veşnica lege din Împărăţia lui Dumnezeu. Proorocia şi credinţa care face minuni sunt mari, fără
dragoste însă nu au nici o valoare. . Dragostea este singura calificare a slujitorului lui Dumnezeu
prin care poate să facă o lucrare bună, de aceea chiar dacă am muta munţii cu credinţa, aceasta nu
e plăcută înaintea lui Dumnezeu 40.„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi dacă trupul meu aş da să-l
ardă iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (13,3). Iarăşi Sf. Pavel ia ca exemplu cea mai
bună faptă pe care o poate face un om şi cea mai groaznică moarte pe care o poate îndura cineva
pentru Hristos, trezindu-le astfel corintenilor un sentiment de înduioşare, pe care apoi îl loveşte
bulversându-i, căci spune: „nimic îmi foloseşte”. Harismele sunt semnele puterii lui Dumnezeu în
lume şi dovada prezenţei şi lucrării Sfântului Duh în Biserica lui Hristos. Cauza lor se află însă în
afara noastră, iar scopul lor nu stă în sfinţirea harismaticului sau în înzestrarea lui pentru
eternitate cu puteri inaccesibile celorlalţi.

De aceea, creştinii trebuie să râvnească nu atât spre dobândirea harismelor, cât mai ales
spre împlinirea virtuţilor şi în deosebi spre virtutea iubirii în care efortul omului se îmbină cu
Harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să confundăm talantul primit cu talantul câştigat. 41 Sfântul
apostol Pavel nu se opreşte însă aici ci scurtează ţi raportul intim dintre cele trei virtuţi
teologice.După învăţătura transimisă nouă de apostoli, noi cunoaştem pe Dumnezeu prin credinţă,
tindem spre El prin nădejde, şi-l îmbrăţişăm prin iubire.Dar nici credinţa nici nădjdea nu ne pot
pune în legătură directă şi deplină cu Dumnezeu. Aşadar după cuvintele Sf. Ap.Pavel credinţa şi
nădejdea sunt superioare harismelor, căci fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu, dar sunt
trecătoare în raport cu viaţa viitoare, ca tot ce-I legat de starea noastră nedesăvârşită de pe
pământ, locul lor îl va lua experienţa directă şi veşnică.Numai iubirea nu va înceta niciodată. Ea
preface credinţa şi nădejdea în adorare şi în ascultare.Ea ne uneşte de pe acum cu Dumnezeu, ca
39
Sf. Teofil al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei I către corinteni a slăvitului şi prea lăudatului Pavel, 2005, Bucureşti, p.
320-326.
40
Moldoveanu Nicolae, Hristos Crucea, Epistola Sf. Ap. Pavel către corinteni, meditaţii, Deva, 2003, p. 408 – 410.
41
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola I către Corinteni, Bucureşti, 2005, p. 334 - 338
24
să nu ne mai despărţim niciodată.Mereu durează mereu creşte, mereu se desăvârşeşte. De aceea
Sf. Pavel nu vede în iubirea creştină, o virtute obişnuită ci calea cea mai presus de fire pentru
apropierea noastra de Dumnezeu, iubirea desăvârşită, şi desăvârşirea însăşi. 42 După ce compară
dragostea cu celelalte virtuţi Sf. Pavel , la urmă se vede silit a zugrăvi frumuseţea cea nespusa a
acestei virtuţi împodobind icoana ei ca şi cu nişte culori, iar părţile zugrăvite le leagă împreună cu
cea mai mare amănunţime.Am văzut că cel mai însemnat aspect al iubirii ,are caracterul religios,
referindu-se cum s-a arătat,la atitudinea omului faţă de Dumnezeu.Cel de al doilea aspect,
deoportrivă important, are caracter social, privind atitudinea omului faţă de semenii săi.Apostolul
neamurilor ne spune , personificând-o în chip poetic, că-I îndelung răbdătoare, că-I bună, că se
bucură de adevăr şi că pe toate le îndură, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le
rabdă.Acestea sunt cele 7 însuşiri pzitive ale iubirii, la ele se pot adăuga şi altele, deoarece Sf.
Pavel le enumeră doar pe cele mai importante.Cele opt însuşiri negative ale iubirii creştine, după
cum le aminteşte Sf. Ap. Pavel, sunt: lipsa invidiei pentru fericirea altuia, lipsa îngânfării,
căutării de slavă deşartă, a fariseismului sau a ipocriziei morale şi religioase, lipsa trufiei sau a
ambiţiei deşarte, adică a încrederii nejustificate, în meritele şi talentele personale, lipsa oricarei
necuviinţe, lipsa oricarui egoism, lipsa oricărei mânii, adică a oricărui prilej de ceartă cu ceilalţi,
lipsa oricărui gând de răutate.
Creştinul care se va feri de toate acestea, din iubire faţă de aproapele, şi din dorinţa de a
împlini într-u totul voia lui Dumnezeul, se va simţi prin urmare îndatorat, de conştiinţa sa
religioasă şi morală, ca să se împotrivească din taote puterile oricărui spirit de vrajbă, de ură, de
răzbunare, de nedreptate, de minciună de lăcomie, străduindu-se să pună în locul lor, efortul
pentru binele obştesc, lupta pentru pace, dreptate, şi sacrificiul de sine pentru fericirea comună 43.
“Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, şi dragostea, dar cea mai mare dintre
ele este dragoste.”Versetul acesta este o încheiere desăvârşită la un imn al virtuţilor, la ceea ce Sf.
Pavel vrea să ne înveţe, cu privire la valorile Sale, valori de care avem nevoie pentru mântuirea
noastră. Credinţa nădejdea şi dragostea, iată cele trei virtuţi care se aflau în mod desăvârşit în
fiinţa umană a lui Hristos.De fapt fără acestea nici nu se poate închipui o viaţă creştină
normală.Dacă n-avem credinţă n-avem nici Evanghelie, nici Mântuitor. Dar dragostea ne face să
pătrundem în inima lui iar Hristos să intre în cămara inimilor noastre,caci “Dumnezeu este iubire
şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.”(I Ioan 4,16).44

42
Diac. Prof. N.I.Nicolaescu, op.cit. p.198-199.
43
Moldoveanu Nicolae,op.cit.p.416-417.
44
Sf. Teofil al Bulgariei, op.cit., p.325-326.
25
 Concluzii

Prin propăvăduirea sa orala sau scrisă, Sfântul Apostol Pavel face deplin dovada ca
învăţătura creştina va schimba faţa lumii şi a societăţii omeneşti şi va oferi persoanei umane un
nou temei şi orizont al existenţei sale, proiectând sub specia eternităţii şi a iubirii ( I Cor.13)
comportamentul uman şi oferindu-i un model de desăvârşire care se va realiza , mai cu seamă în
plan spiritual. Modelul de desăvârşire oferit creştinului de Sfântul Apostol Pavel este Iisus
Hristos Însuşi. Dar acest model este realizat mai întâi în persoana Apostolului, care face astfel
dovada că urmarea lui Hristos, nu este un lucru greu şi imposibil. În consecinţă, îndemnul
Sfântului Pavel, în ce priveşte urmarea lui Hristos, sună astfel : ,,Fiţi următori ai mei precum şi
eu sunt al lui Hristos ’’(I Cor.11,1). Propăvăduirea cuvântului Evangheliei de către Apostolul
neamurilor şi de către misionarii lui este în aşa fel realizată, încât extinderea noii învăţături ne
apare ca o necesitate nu numai în epoca, ci de-a lungul tuturor secolelor. De o astfel de lucrare
depinde însuşi cursul istoriei omeniri

Bibliografie

1 .Biblia sau Sfânta Scriptura , Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe
române , Bucuresti, 1994
2. Verzan ,Pr.Prof.Dr. Sabin ,, Sfântul Apostol Pavel’’, Editura Institutului Biblic şi de misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996.
3. Gheorghe ,Pr.Conf. Univ.Dr. Pufu, Curs de Noul Testament, Editura Universitatii Cluj,1998.
4. Constantinescu, Pr.Prof.Dr. I,, Studiul Noului Testament’’, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1981
5. Gheorghiu Pr.Prof.Dr.,Curs de exegeză Epistola I Corinteni, Cernauti 1932
6 Cornitescu..Pr.Prof.Dr.C ,, Studiul Noului Testament ‘’, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti 1997
26
7.Iosif Olariu, Epistolele Sf. Apostol Pavel către Ioan, Corinteni, Galateni şi Evrei, Caransebeş ,
1910
8. Radu Diac, Viaţa Sf. Apostol Pavel, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002
9. Vasile Gheorghiu, Introducere în cărţile Testamentului Nou, Cernăuţi, 1904
10. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi creştine greceşti şi latine. De la
Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, Editura Polirom, Bucureşti, 2001.
11. Evdochimov, Paul, Taina Iubirii, Bucureşti, 1994.
12.Nicolaescu, Diac. Prof. N.I., Actualitatea Epistolei I către Corinteni, în S.T., 1951, nr. 1-2;3-4.
13. Teofil al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei I către Corinteni a slăvitului şi prea lăudatului Pavel,
Bucureşti, 2005.
14. Moldoveanu Nicolae, Hristos Crucea, Epistola Sf. Ap. Pavel către corinteni, meditaţii, Deva,
2003.
15. Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola I către Corinteni, Bucureşti, 2005.

27
 CUPRINS

Argument………………………………………………………...…..…pag.2
Introducere…………………………………………………….…...…..pag.3
I.1Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel ………………..…..…..pag.3
I.2.Activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel în Corint…..….…pag.9
I.3 Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină ……………..…. pag.11

II.2Talcuirea Epistolei Intai catre Corinteni........................................pag.14

II.1.Despre oraşul Corint ……………………………………….……pag.14

II.2.Motivele scrierii Epistolei I Corinteni…………………….……..pag.15
II.3.Scopul Epistolei………………………………………….………pag.19
II.4.Timpul şi locul scrieii. Destinatarii……………………….……..pag.19
II.5.Autenticitatea Epistolei…………………………………….…….pag.20
.
III. Nedumeriri exprimate de corinteni…………………….…….……pag.21
III.1.Despre raportul dintre căsătorie şi feciorie ………….…….……pag.21
III.2.Despre idolotite ………………………………………….……..pag.22
III.3 Însuşirile iubirii, in Imnul Dragostei.............................................pag.24
Concluzii ..............................................................................................pag.27
Bibliografie………………………………………….……………….pag.28
Cuprins……………………………………………………………….pag.29

28
29
1
1
1
3