Str. Cărvunarilor nr. 2, sect. 6, Bucureşti e-mail: bisericabelvedere@yahoo.

com

Cuvânt pen ru suflet

Duminica a 24-a după Rusalii

Sfânta Evanghelie după Luca 8, 41-56

(Învierea fiicei lui Iair)
„În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai
marele sinagogii. Şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa
lui,
Fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe
moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L
împresurau mulţimile,
O femeie, care avea de
doisprezece ani curgere de sânge şi
cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de
către nici unul nu putuse fi vindecată,
Apropiindu-se ea pe la spate, s-a
atins de poala hainei Lui Iisus şi îndată s-
a oprit curgerea sângelui ei.
Atunci Iisus a grăit: cine este cel
care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi
tăgăduiau, Petru şi cei care erau cu El au
zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc
şi Te strâmtorează şi Tu întrebi: cine este
cel care s-a atins de Mine?
Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit puterea
care a ieşit din Mine.
Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând
la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a atins de
El şi cum că s-a tămăduit numaidecât.
Iar Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.
Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai marelui sinagogii şi a
zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul.
Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui.
Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe
Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei şi pe mama ei.
Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi,
căci n-a murit, ci doarme.
Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit.
 Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat,
zicând: copilă, deşteaptă-te!
Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i dea să
mănânce.
Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce
s-a întâmplat.”

Nu te teme; crede numai şi se va mântui

Două minuni mari ne pune în faţă Sfânta Evanghelie care s-a citit duminica
aceasta: vindecarea femeii de curgerea de sânge şi învierea fiicei lui Iair.
Aflându-se Mântuitorul Iisus Hristos în mijlocul unei mulţimi de oameni
dornici să asculte cuvântul Lui şi să primească vindecare de la El, iată, mai
marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioarele Domnului, rugându-L să vină cu
grabă la casa lui, căci fiica sa e pe moarte.
Propovăduitor al Legii lui Dumnezeu, Iair a
lăsat deoparte rigorismele demnităţii sale şi a
ieşit în calea Mântuitorului strigându-şi deschis,
cu disperarea unui părinte îndurerat,
moartea fiicei sale, unicul său copil! Deşi făcea
parte dintr-o tagmă care-L contesta pe Iisus, Iair
se apropie şi cade în genunchi în faţa Lui, arătând
nu doar multa lui smerenie, ci şi credinţa că Iisus
din Nazaret este un om al lui Dumnezeu şi că în El
lucrează puterea, înţelepciunea şi iubirea
milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni.
Înainte de orice alte considerente
sociale, Iair a venit la Domnul ca un tată. Iair
este un părinte adevărat, iubitor, responsabil şi
împreună pătimitor cu fiica sa care suferă. El este o pildă pentru toţi părinţii.
Demersul lui, oricât ar stârni zâmbete de ironie, este unul de om puternic, dispus
să facă efortul smeririi de dragul înălţării. El leapădă hainele acestea sociale şi se
îmbracă în sacul smereniei de dragul copilei sale. Cu siguranţă, aceasta a văzut
Hristos. Această adâncă încercare a lui Iair de a fi tată, mai înainte de toate.
I-a cerut smerit ajutorul. L-a cerut din toată inima şi cu toată credinţa şi
nădejdea. Iar Domnul a văzut şi credinţa şi dragostea şi l-a încurajat chiar şi când
ceilalţi îi aduseseră bietului tată vestea că fetiţa murise: “Nu te teme; crede
numai şi se va mântui!; n-a murit, ci doarme”. De fapt spunea un mare adevăr
pe care noi, oamenii, lăsându-ne cuprinşi de durerea despărţirii de cei dragi, îl
uităm: anume că moartea nu este un sfârşit definitiv, ci doar un somn, o odihnă,
o despărţire temporară. Totul este numai să credem! Ori tocmai aceasta ne
lipseşte…
Dar, pe când Mântuitorul Iisus se îndrepta spre casa copilei bolnave, o
femeie, suferind de o boală grea, care “cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi
nici de la unul n-a putut să se vindece”, s-a apropiat de Iisus pe la spate şi “s-a
atins de poala hainei Lui şi în aceeaşi clipă a încetat curgerea sângelui ei”.
Femeia bolnavă nu s-a adresat direct Mântuitorului, pentru că nu se considera
vrednică să stea în faţa Lui, ci, cu multă credinţă, pe ascuns, într-o adâncă
smerenie unită cu o jenă izvorâtă din bună-cuviinţă, doar s-a atins de haina Lui.
Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că această
femeie auzise ce se spunea despre Iisus şi în sinea ei zicea “De mă voi atinge
măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Marcu 5, 24-25).
Iar femeia s-a atins de veşmintele Lui... Harul lui Dumnezeu cuprinde
tot. Odată cu trupul îndumnezeit al Mântuitorului, şi veşmintele Lui, şi cuvântul
Lui; tot văzduhul şi toată creaţia, căci prin El toate s-au făcut. Aşa înţelegem şi
Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei: Harul se
răspândeşte în apa în care se botează pruncul sau omul, în mirul cu care se
pecetluieşte cel botezat, în mâinile preotului care te ating la spovedanie, în
împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului: “Pâine a vieţii veşnice să-mi fie
trupul Tău şi scumpul Tău sânge spre iertarea păcatelor”. Observaţi cum toate se
leagă. Cum a zis femeia: “…măcar de veşmintele Lui să mă ating”. Acest gând
arată credinţa ei în puterea vindecătoare a lui Iisus. Este ceea ce ne spune Iisus
Hristos într-un text foarte frumos din Evanghelia de la Marcu: Iar când cereţi
ceva rugându-vă, să credeţi că l-aţi şi primit şi îl veţi primi, îl veţi avea.
Aşadar, nu este vorba de o simplă speranţă, ci este vorba de actul pur al
credinţei, care lucrează instantaneu. Credinţa operează asupra puterii lui
Dumnezeu, o stârneşte, o activează şi atunci minunea se produce.

Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât şi vindecarea ei să rămână

necunoscute de oameni, dar Iisus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o
vădească pentru a ne da tuturora o frumoasă pildă de credinţă. “Cine, oare, s-a
atins de Mine?”. În îmbulzeala existentă, întrebarea îi pare nepotrivită chiar şi
lui Petru care zice: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu
întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine?“.
Mântuitorul nu doar a simţit că o singură persoană, pur şi simplu, s-a atins
fizic de El, aşa cum credeau cei din jur, ci că una dintre persoanele care S-a atins
de El avea mai multă credinţă şi smerenie decât toate celelalte persoane care-L
îmbulzeau.
După o primă ezitare, femeia recunoaşte că de ea întreabă Mântuitorul, că
ea este cea care s-a vindecat prin puterea care a ieşit din El. Atunci, Hristos
Mântuitorul, văzându-i sfiala şi smerenia, i-a zis: „îndrăzneşte, fiică, credinţa
ta te-a mântuit, mergi în pace“.
De ce, oare, a numit-o fiică şi nu a numit-o, simplu, femeie, aşa cum, în
general, se adresa El femeilor? Mântuitorul Iisus Hristos apreciază în mod
deosebit credinţa femeii pe care tocmai o vindecase şi arată lumii cât de mult
preţuieşte El smerenia ei, numind-o fiică şi binecuvântând totodată drumul ei şi
sănătatea ei, zicând: „Mergi în pace!“. Aici vedem că Iisus este în acelaşi timp
doctor şi părinte duhovnicesc, vindecător de boli şi iubitor de oameni. Aşadar,
femeia care suferise doisprezece ani de curgerea de sânge, pentru credinţa ei
tare şi smerenia ei adâncă, primeşte de la Mântuitorul Hristos trei daruri mari:
vindecarea de boală, onoarea de fiică şi pacea vieţii sănătoase.
Dar, întârziind Iisus pe cale pentru a vindeca această femeie credincioasă,
un slujitor de la casa mai marelui sinagogii le iese în întâmpinare şi-l îndeamnă
pe Iair să renunţe la ajutorul „Învăţătorului”, căci fiica sa a murit.
Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui
părinte, dar mila Domnului întrece durerea. “Nu te teme; crede numai şi se
va mântui” – zice Iisus.
După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui
Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte
de vreme şi unde deja se făceau pregătirile de înmormântare.
În faţa acestei privelişti, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui
Iair pe drum: “Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”. Cei de faţă primesc
această afirmaţie cu neîncredere, unii - mereu plini de duh de superioritate, de
deşteptăciune, de ipocrizie neroditoare - l-au luat chiar în râs. Iisus trece cu
vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui
dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă. Porunceşte ca în casa în care se afla
copila moartă să rămână numai trei apostoli - Pavel, Ioan şi Iacob -, tatăl şi
mama fetei. În această atmosferă de linişte, fără spectacol, fără gălăgie,
săvârşeşte minunea.
El spune că fiica aceasta nu a murit, ci doarme... I-a zis acelei fiice care
era deja moartă: “Copilă, scoală-te!” şi atunci copila a înviat. Ca să arate
realitatea învierii ei, „a poruncit Iisus să-i dea să mănânce“, iar părinţilor ei,
uimiţi de puterea Lui, Mântuitorul Hristos „le-a poruncit să nu spună nimănui ce
s-a întâmplat“.
Oare, de ce pe femeia bolnavă de hemoragie, care s-a vindecat printr-o
atingere de Hristos pe furiş, El a arătat-o mulţimii, iar părinţilor fiicei lui Iair le
porunceşte să păstreze tăcerea? În primul caz, Hristos a voit să arate public
credinţa tare a unei persoane care avea şi o smerenie desăvârşită. În cazul
învierii fiicei lui Iair, poruncind păstrarea tăcerii, El a voit să arate că nu
săvârşeşte minuni ca să fie lăudat de oameni, ci ridică din boală şi din moarte pe
oameni, întrucât are multă iubire milostivă pentru ei. De fapt, El ne învaţă că, în
orice situaţie, smerenia este singura stare de sănătate duhovnicească a
sufletului.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să urmăm şi noi smerenia, credinţa şi
nădejdea lui Iair şi a femeii bolnave care, după multă suferinţă, a fost vindecată
spre slava lui Dumnezeu şi spre bucuria oamenilor. Amin.
Surse: Predici – PF Daniel, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Ion Cârciuleanu;
oradereligie.wordpress.com

Din scrierile Sfinţilor Părinţi

„Iair avea, într-o măsură, credinţă în Hristos, dar această
credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman
din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa
sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar îl ruga:
zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat
pe Domnul să vină la casa lui şi să-Şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.
Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc într-însa. De parcă ar avea
cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a
liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de
patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine
ca şi mâna!
Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de
grabnicul Său ajutor, chiar dacă credinţa acestuia era cu lipsă.
Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era
mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos
întreg vindecă, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos,
se tămăduieşte. Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă în
îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde şi oricum ar veni ei.” –
Sfântul Nicolae Velimirovici

“Adevărata bărbăţie este legată întotdeauna de sentimentul smereniei

adânci.
Cel smerit întotdeauna este gata să îndure totul – şi pe cele dinlăuntru, şi
pe cele dinafară – socotindu-se vrednic nu numai de necazurile trimise, dar şi de
altele mai mari.
Cel smerit nu poate fi zdruncinat, tulburat. El tot timpul este pregătit
pentru orice. Aşa a spus Moise Arapul când a fost alungat din trapeză: Gata am
fost şi nu m-am tulburat .
Aşadar, să pregătim sufletele şi inimile noastre prin smerenie şi ea ne va
ajuta în răbdarea tuturor ispitelor.” - Sfântul Nicon

Istorioară - Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul
trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
 - Într-o zi, în timp ce bătrânul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta
observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul.
Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune,
eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă.
Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles
tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de
credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei
creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios
îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele
două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o
singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Preot Paroh Liviu Popa – tel. 0722 280 00 Pr. Dr. Mihail Popescu – tel. 0744 673 946
Contul bisericii: BCR, Sect. 4, PAROHIA BELVEDERE –
RO41RNCB0069007665720001