Sunteți pe pagina 1din 115

DUMINICA A DOUĂZECI SI PATRA DUPĂ RUSALII

Evanghelia puterii lui Dumnezeu


Luca 8, 41-56

Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Şi
căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de
doisprezece ani, si ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau.
Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge si cheltuise cu doctorii
toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-
a atins de poala hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine
este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au
zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce
s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere
care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând si, căzând
înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El si cum s-a
tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în
pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit
fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede
numai, si se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât
numai pe Petru şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi
se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El,
ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând:
Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să
mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui
nimic.

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o
candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se
magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.

Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti.
Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toata
natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea
sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când
Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viată si vedere. La fel se întâmplă cu
trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism
şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate
acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate,


vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de
Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de
Dumnezeu.

E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă
lumină si flacără, magnetism si electricitate, cu puterea vieţii ? Este cineva în adâncul
şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale si să
umble si să vorbească ? Trebuie să fie, altfel soarele si pământul, iarna şi primăvara,
magnetul si electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră
fără realitate, un vis fără conştientă.
Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să
le arate oamenilor conştiinţa si realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu
tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să
dovedească adevărul celor spuse de soare si pământ, de iarnă si de primăvară, de
magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o
carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc


lumina si căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere
trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi
vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte,
leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se


tămăduiesc si morţii înviază. In vremea aceea, Iată a venit un bărbat, al cărui nume era
Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre
în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.

În care vreme ? Când s-au întâmplat acestea ? In vremea când Domnul s-a întors pe
mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curaţase doi oameni de demoni, după ce
mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat,
după cum vom vedea, sa săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp
foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea
vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să
umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan l2,35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru:
puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra
demonilor si stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări
e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: sa potoleşti stihiile
dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii ? Toate trei
sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru
Hristos. Ori care din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cu tremur,
atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. A zis Dumnezeu… şi a fost aşa
(Facere l, ll).

Acest Iair este numit la Matei „dregător”, iar Marcu si Luca arată ce fel de dregător
era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile
religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la
fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte Mai mult,
pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită.

Odată durerea de părinte, era şi ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel
de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos
şi I s-a închinat, zicând -Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste
ea şi va fi vie (Matei 9,l8).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte iar Matei că a murit de


curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar
cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât
este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu
atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze
pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o
casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa !” Dar casa încă nu e scrum, ci abia
a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste
cuvinte se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, intr-o măsura, credinţa în Hrislos, dar aceasta credinţa a lui nu o ajungea
nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe
Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar
îl ruga: zi numai cu cuvântul si se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat pe
Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.

Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc în-trînsa: Pune mâna Ta peste ea. Iair cerea de
la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai
puţina putere decât mâna Sa ! De parcă glasul care a liniştit furtuna si a scos demonii
din oamenii îndrăciţi si l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi
putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna !

Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său
ajutor, chiar daca credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune
asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a
încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar
apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot
atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Si-a întins mâinile pe Cruce ca să
cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde si oricum ar veni
ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa
lui lair: Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de
doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de
nici unul nu putuse să fie vin decată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala
hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Mulţime de oameni s-a strâns în
jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara si acum se îmbulzea pe lângă Dânsul.
Pentru că se zice: S-a adunat la El mulţime multă (Marcu 5, 2l).

Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească,
alţii din pură curiozitate. În această mulţimi se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era
grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o
umilinţa. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de
necurăţie ! Această făptură căutase vindecare si dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce
avea, dar în zadar, nimeni si nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi
făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ci pe
pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la zi la alta într-un chin
si o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar
Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost
spre mântuire si spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face sănătoasă (Matei 9, 2l), îşi spunea
femeia, făcându-si cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era
credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci si în doctorii pe la care umblase
zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese si credinţa în ei. Credinţa nu ajută,
dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi
necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei si autosugestiei. Biata
femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apară în faţa lui Hristos, să-i spună deschis
suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni ?
Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită
ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de
haina Lui pe furiş.

Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit
curgerea sângelui ? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un
vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până
atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos,
sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi
simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere
întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea
hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei
Lui; si câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici
nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în
anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul
trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca
picăturile de ploaie”. Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea
Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în
credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul si sângele Său!

De negrăit este lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de


trupul Lui, ci doar de haină, si îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse
scăpa nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după
uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-a dat în nimic în schimb. Dar aici este
Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o
umbră de tulburare. Iată deplinătatea si desăvârşirea darului care este de sus,
pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi
care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu
zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci
am simţit o putere care a ieşit din Mine. De ce întreabă Domnul ? El ştie bine cine s-a
atins de El, după cum ştie si că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii
care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea si în ceilalţi, şi ca să
vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inima curată şi mulţumire.


Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a
primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine
oamenilor şi când ei nu-si arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu ne
dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător
dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire ? Iar Dumnezeu cere de la om cel
mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care
este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând
înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească si credinţa lui Iair; să-i
arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna
peste fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea
mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca si de aproape,
în drum ca şi în casă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei —


toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască
adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl
primeste omul, de la Hristos Insuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte.
Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii dar firea lui Hristos. Iată puterea lui
nemijlocită. Este aceiaşi putere vie si voitoare care lucrează si prin icoane şi moaşte
întru binele credincioşilor.

Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu
poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu
lucrează fără ştirea Lui. La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de
vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri si ape
cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri si bea ape minerale cu
aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va
vindeca. Iar cine ia leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se
vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca si el
să ajungă să cunoască si să slăvească puterea Lui.

Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă,
nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare si
bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: Mergi în casa ta, la ai
tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul si cum te-a miluit (Marcu 5, 19). Mulţi în
gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos si se atingeau de El, dar numai
femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor.

La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele


sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu
inima rece care II atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă,
se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă;
cine are urechi de auzit, să audă !

Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă
cu tot poporul din ce cauză-s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis:
îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Din glasul si din vorbele lui
Hristos femeia si-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat
cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele
mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se
cutremurase înaintea Atotputernicului.

Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura si înaintea
Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa
Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în
frică. Ruşinea s-a dus odata cu boala, în locul ei a copleşit-o frica dinaintea
atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: îndrăzneşte,


fiică! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe
buzele Domnului Celui fără de moarte ? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este
îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.

Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea
dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu
poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou,
duhovniceste. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul si cu sufletul. Cu trupul,
pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru
că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.

Credinţa ta te-a mântuit. Aceste cuvinte sunt si de încurajare şi de învăţătură. Dacă


Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar
fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, si dacă nu Si-ar fi împărţit slava
cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui ? N-ar fi luat
toată lumea foc la cuvântul Său ? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă ? Cine ar fi
îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă ? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se
spulbere ? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a
smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa
pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: Şi încă vorbind
El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra
pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi.
Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la
casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că
era ca şi moartă.

Nu mai supară pe învăţătorul. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare de
către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul!
Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe
de mângâiere şi îmbărbătare: Nu te teme. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul
morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai
singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi sa-l faci: Crede numai. Ai
vazut doar, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate sa faca Dumnezeu. Cel
ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece
ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se
va izbăvi.

Si venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si
peIacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Si la curţile pământeşti
ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii
Schimbării la Fată de pe Tabor si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei
mai în stare duhovniceşte de a pătrunde si purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia
trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună
celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul.
Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi
de fată. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de
faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească
ajutor duhovnicesc prin fiică ?

Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise,
pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci
doarme. Si râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo
cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la
păgâni. Era tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de
vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. In afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi,
trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni si vecini care plângeau din
toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca
oricine că fata a murit ? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu
adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa
părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, si-a
pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu
este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din
aceasta viaţă în cealaltă; si un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte.

Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă
despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină ramane in pana pe drum, calatorii raman
si ei in pana, neputand sa mearga mai departe singuri. Acesta e felul de a gândi al
oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, daca maşina se
impotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum si merg mai departe fără ea.
Dar Cel ce a făcut si maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe
călători să-i aducă înapoi, ca sa meargă mai departe cu ea ?

La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar
că pe bună dreptale a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El
însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile
în mormânt, precum si prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai
târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor
si plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi ? Iar El,
scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te ! Cei ce
umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi
fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu
minunea si vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa
acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi.

Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire si uimire
prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scotându-i pe toţi afară
din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia şapte: cinci vii,
unul mort şi Dătătorul de Viaţă.
Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului ? Când
într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci
simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile
după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti” ai zilelor noastre: umbre fizice fără
suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă
de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde
sufletul le zace demult.

Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă
pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică
iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează
înseşi cuvintele, în aramaica rostite de Domnul când a atins copila cu mâina Sa:
„Talita kumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: Copilă, scoală-te !

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? Şi duhul ei s-a întors si a
înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Iată că moartea e doar un vis! Şi
duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg
duhurile, celor morţi. Cu atingerea si cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşii două
minuni: mai întâi a restaurat trupul si apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în
trupul teafăr.

Dacă nu i-ar fi tămădui l trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la


trupul bolnav ? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală si apoi iar la moarte. O astfel de
înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe
jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului
vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu
amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă.

Aşa si aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi
viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce: ca să se vadă bine că fata e
nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi
umbla (Marcu 5,42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit si cu trupul. Trebuia să
se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a
mâncat.

Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă,
odată cu minunea, si dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era
trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în
sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât
de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios !

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin
această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi
de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să
strige în gura nare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea
mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsandu-şi cu căldură
recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă ! Nu trebuie, în aceste clipe
înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.
Astfel, vindecand pe femeie de scurgerea sângelui si inviind copila moarta Domnul
Si-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea
este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea
mărunţişurilor trecătoare si a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât
rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate
trupeşti si sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac
are întrînsa otravă, aşa si curiozitatea poartă întrînsa un venin tare care distruge si
sufletul şi trupul.

Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască.


Spune înţeleptul rege: Ochiul nu se satură de câte vede si urechea nu se umple de câte
aude (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că
s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El
cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu
îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât
curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care
sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul ?

Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin
bâlciuri să-şi arate îndemânarea si puterea ? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum
anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se
va duce vestea învierii sufletului si trupului tău. Dumnezeu are telefoanele si
telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia
noutăţi.

El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut
glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie ! El stă în legătură cu
orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul si timpul. Tu amin-teşte-ţi numai ce
datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, si grăbeşte-te să-i aduci
mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici - despre Dumnezeu Tatăl


septembrie 30, 2008 de Mihaela

Cine nu crede că pe Fiul lui Dumnezeu L-a născut Dumnezeu Tatăl, nici nu-L
poate numi Tată pe Dumnezeu. Sau minte când îl numeşte astfel. Sau îi dă doar aşa,
un titlu onorific, cum zic copiii mici „tataie” când văd vreun bătrânel. Dar poate va
zice cineva: Dumnezeu este Tată pentru toţi oamenii. La aceasta răspundem:
Dumnezeu este Ziditorul, nu Tatăl oamenilor. Dumnezeu i-a creat, nu i-a născut pe
oameni. Dacă un fierar are fii, os din osul lui, şi mai are şi nişte unelte meşterite de el,
oare nu va face nici o deosebire între copiii lui şi lucrurile pe care le-a făurit? Aşadar
cine numeşte pe Dumnezeu Tată, fără să-L recunoască pe Fiul Său cel veşnic, singurul
prin care din creaturi putem ajunge şi noi fii, minte. Apostolul lui Hristos spune
răspicat: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl” (Ioan 2, 23).
În Crez, ne mărturisim credinţa „Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi „vecii”. „Născut, nu făcut”.
Cum să le mulţumim sfinţilor părinţi ai Bisericii care au cuprins în cuvinte şi au
pecetluit acest adevăr, fără de care, vorbind de Tată fără a vorbi şi de Fiul Lui, am fi
rămas mincinoşi? Căci, iarăşi, dacă Tatăl nu are fiu, cum să fie Tată, şi cum, cu ce
drept să se numească Tată? Atunci toată cuvântarea noastră despre iubire n-ar fi decât
un cântecel nostalgic, lipsit de orice temei şi de orice îndreptăţire.

Dumnezeul iubirii nu are îndreptăţire decât în Dumnezeul Sfintei Treimi. Aceasta,


fiică, este cheia întregii taine a Iubirii, S-o ai totdeauna la tine. Şi crede ce spune
marele Sfânt: „Iubirea e mai dulce ca viaţa”. Şi mai tare decât moartea, adaug eu.

Predica la Duminica lasatului sec de branza

Evanghelia despre post

Matei 6:14-21

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc;
iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta
gresealele voastre. Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele,
ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Si-au luat plata lor.
Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati
oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, care vede in
ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina
le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia,
nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara
ta, acolo va fi si inima ta.

Prima regula a soldatului care se afla pe campul de lupta, este sa nu se predea


dusmanului. Comandantul da comanda dinainte, ca fiecare soldat sa se fereasca
de capcana inamicului, pentru a nu fi inselat si prins. Soldatul cel singuratic,
flamand, infrigurat si dezbracat, va fi mai ispitit sa se predea dusmanului.
Potrivnicul inselator se va folosi de stramtorarile sale prin toate caile cu putinta.
Vrajmasul poate fi flamand, dar va arunca soldatului o bucata de paine, pentru a-i
arata acestuia indestularea sa. Vrajmasul poate fi infrigurat, zdrentuit si
dezbracat, dar va arunca soldatului o hainuta, ca si cum el ar fi indestulat si bine
imbracat. El va trimite soldatului ziceri, in care se lauda ca este in intregime sigur
de biruinta sa, si il va minti pe sarmanul soldat, ca si cum ar avea regimente de
prieteni de-ai soldatului la stanga si la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul
aceluia fusese ucis in chip dovedit, ori imparatul aceluia ceruse incheierea
armistitiului! El va fagadui soldatului intoarcerea grabnica la vatra si o slujba buna
si bani si tot ceea ce omul poate doar sa viseze, atunci cand se afla in mare
stramtorare. Generalul arata toate aceste curse si capcane ale vrajmasului, inca
dinainte, si atentioneaza soldatii sa nu aiba incredere in ei cu nici un pret, ci sa se
pazeasca pe ei, sa nu se predea, ci sa-si pastreze steagul cu credinta, chiar cu
pretul vietii.
Pentru soldatii lui Hristos este o regula de insemnatate intreaga, ca sa nu se dea
pe ei vrajmasului, in lupta cu duhul cel rau, al acestei lumi. Si Hristos, ca Imparat
si Capetenie a noastra in aceasta lupta, ne arata aceasta si ne atentioneaza
despre aceasta. “Iata, v-am spus de mai inainte.” (Matei 24:25; cf. Ioan 14:29),
spune El ucenicilor Sai. Primejdia este mare si vrajmasul oamenilor este mai
cumplit si mai inselator decat oricare alt vrajmas pe care vi-l puteti inchipui.
Domnul a grait despre aceasta si in alt loc: “iata satana v-a cerut sa va cearna ca
pe grau.” (Luca 22:31). Satan cerceteaza oamenii fara incetare, chiar din ziua in
care l-a inselat pe omul cel dintai - din ziua in care a pus stapanire pe libertatea
oamenilor, si i-a indepartat de Dumnezeu, punandu-i in slujba lui. El il atrage la
sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare inselare cu putinta, ademenindu-l cu
fagaduieli mincinoase si aratandu-i o bogatie care nu exista. Nimeni nu este mai
flamand decat el, dar el le arata paine celor flamanzi, chemandu-i sa se predea.
Nimeni nu este mai dezbracat decat el, dar el ii atrage pe oameni spre culorile
imbracamintii sale mincinoase si inchipuite. Nimeni nu este mai sarac decat el,
dar el, ca un vrajitor de balci, freaca doua monede una de cealalta si arata
privitorilor ca el pare sa aiba milioane. Nimeni nu a cazut mai jos decat el, dar el
nu se opreste niciodata din spusul minciunilor, ca sa para ca este biruitor si ca
soldatii lui Hristos sunt invinsi, ca si cum Hristos a fugit de pe campul de lupta si
se ascunde. “El este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44), si toata puterea lui si
toate averile lui nu exista cu adevarat. Lamurindu-i pe urmatorii Lui, de toate
inselarile si de armele diavolului, Domnul Iisus le-a aratat, prin cuvant si prin
fapta, cum sa reziste si cu care arme sa lupte.

Insusi Hristos este cea mai insemnata arma a noastra, a celor care Ii urmam Lui:
venirea Lui printre noi si puterea Lui din noi, sunt armele noastre cele mai tari.
Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arata Evanghelia sunt: “Iata, Eu cu voi sunt in
toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28:20). Si El s-a aratat cu adevarat
de-a lungul veacurilor, in milioanele de luptatori neinfricati - apostoli, mucenici,
marturisitori, Parinti purtatori-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase si sfinti barbati si
femei; si toate astea nu s-au aratat numai in vremurile trecute, ci in chip lamurit si
sigur si in zilele noastre, pentru toti cei care nu s-au supus duhului celui rau. El nu
numai ca Se arata astazi, dar Se va arata si la sfarsitul veacurilor, pentru ca El a
proorocit ca la sfarsitul veacurilor se vor arata martori insemnati (Apocalipsa
11:3). Mai este si puterea, care se vede limpede si neindoios, a Trupului si
Sangelui Sau, Patima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubita si datatoare-de-
viata, Invierea Sa si slava Sa fara de moarte. Voi, cei care sunteti lamuriti de
puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neincetat (precum curentul
electric) prin credinciosii Sai, aratati aceasta si altora! Si voi, cei care nu sunteti
lamuriti, dar doriti sa va lamuriti, faceti tot ceea ce va cere Evanghelia si va veti
lamuri. Lasati-i pe cei care se indoiesc cu rautate, sa ramana in indoiala lor. Ei nu-
L lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei insisi; ei nu pun la indoiala pierzarea Lui
Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni indata vremea cand nu se vor mai putea indoi,
dar credinta nu li se va da lor.

Dar, pe langa existenta si puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai
mare pret, in lupta impotriva duhului rau, Domnul Iisus ne-a mai daruit si alte
feluri de arme, pe care sa le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocainta
neschimbata, milostenia necurmata, rugaciunea neincetata, bucuria vesnica intru
Domnul Iisus si frica de Judecata si de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind
cu rabdare suferinta pentru Hristos, cu credinta si nadejde, si iertand ocarile, apoi
privind aceasta lume ca si cum nici nu s-ar afla, luand parte la Sfintele Sale Taine,
la privegheri si la postiri. Pomenim postirea la sfarsit, nu pentru ca postirea este
arma cea mai neinsemnata - Doamne, sa nu ingadui aceasta! - ci pentru ca
Evanghelia de astazi vorbeste despre postire si scopul nostru este sa vorbim
despre aceasta Evanghelie.

“Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, iarta-va si voua Tatal vostru cel ceresc;
iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta
gresealele voastre.” Acesta este inceputul Evangheliei de astazi. De ce incepe
astfel? Puteti spune: ce legatura are aceasta cu postirea? Se leaga foarte strans,
tot asa cum este o legatura foarte stransa intre postire si sfarsitul acestei
Evanghelii, unde nu se vorbeste despre postire, ci despre adunarea bogatiilor, dar
nu a celor de pe pamant, ci a celor din ceruri, unde molia si rugina nu le strica si
unde furii nu le fura. Caci atunci cand postirea este inteleasa cu inteles adevarat,
crestin, si nu in chipul legii, in chipul fariseilor, atunci iertarea ocarilor si
infranarea de la lacomie inseamna post si acesta este postul cel mai insemnat,
ori, daca vreti, cel mai bogat rod al postirii. Pentru ca, intr-adevar, are putina
insemnatate infranarea de la mancare, daca nu exista infranare de la intoarcerea
ocarii pentru ocara primita si de la inselarea cu bogatiile cele pamantesti.

Domnul nu ne porunceste cu taria puterii Sale: iertati oaemnilor pacatele lor! El


ne lasa alegerea noastra libera, ca sa iertam sau nu. El nu va calca peste
libertatea noastra, ca sa ne forteze sa facem ceva, caci in imprejurarea aceea,
fapta noastra nu ar mai fi a noastra, ci a Lui, si nu ar mai avea aceeasi
insemnatate ca atunci cand am fi facut-o in chip liber si cu voia noastra. Este
adevarat ca El nu ne porunceste cu taria puterii Lui, dar El ne arata ce ni se va
intampla daca nu facem voia Lui: “Nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele
voastre.” Si cine ne va ierta noua pacatele noastre, daca nu Dumnezeu? Nimeni,
fie in cer sau pe pamant; absolut nimeni. Oamenii nu ne vor ierta, pentru ca noi
nu ii iertam pe ei, si Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru ca oamenii nu ne
iarta pe noi. Atunci, unde ne aflam si unde ne vom afla noi? Ne vom sfarsi zilele
sub un munte de pacate si, in viata viitoare, povara greutatii acelui munte va
spori si mai mult in toata vesnicia. De aceea, sa ne obisnuim sa nu intoarcem
ocara la ocara, raul pentru rau, ori razbunand pacatul prin pacat. Cand vezi un om
beat tolanit in noroi, te vei tolani in noroi langa el? Sau vei incerca sa il ridici si sa-
l scoti afara din noroi? Fiecare pacat este noroi si fiecare patima este betie. Daca
fratele tau si-a rostogolit sufletul in noroiul pacatului, de ce sa-ti arunci sufletul
tau sa zaca in acelasi noroi? Asadar, infraneaza-te de la ceea ce face fratele tau si
grabeste-te sa-l ridici si sa-l curati, pentru ca tatal tau din ceruri sa te ridice pe
tine si sa te curate de toate pacatele tale si sa te aseze intre ingerii Sai la
Infricosatoarea Judecata.

“Cand postiti”, spune Domnul, “nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele ca
sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Sa-au luat plata lor.”
Fatarnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor,
ci din pricina oamenilor, ca oamenii sa-i vada postind si sa-i laude pentru aceasta.
Dar, intrucat nu toti oamenii ii pot vedea in fiecare zi, ce mananca si ce beau,
atunci ei se straduiesc sa-si faca fetele lor ca sa arate ca postesc, ca ceilalti sa
poata citi aceasta pe fetele lor. Isi smolesc fetele, facandu-le sa arate palide si
triste, slabanoage si adancite. Ei nu-si ung fetele lor cu uleiuri inmiresmate si nu-si
spala fetele lor. Si oamenii se uita la ei si se minuneaza si ii lauda. Oamenii ii
rasplatesc minunandu-se; oamenii le dau lor rasplata postirii lor, laudandu-i. Ce
mai pot astepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru
oameni. Ce fel de plata sa mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru
sufletele lor. Ei au postit pentru oameni si oamenii i-au laudat pentru aceasta. Cu
adevarat ca ei si-au primit plata lor. Si Dumnezeu nu le mai datoreaza nimic, nici
nu le va da nimic pentru postirea lor in viata ce va sa vina.

“Tu insa, cand postesti”, spune Domnul, “unge capul tau si fata ta o spala, ca sa
nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau,
Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.” Aceasta este cea mai buna alcatuire ce o
primim pentru postire. Iar intelesul de suprafata este deslusit. Cand postesti, fa
aceasta pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului tau, nu pentru oameni.
Nu este catusi de putin important ca oamenii sa vada si sa stie ca tu postesti - cu
adevarat, este mai bine pentru tine ca ei sa nu vada si sa nu stie. Pentru aceasta
tu nu astepti de la oameni nici o rasplata. Si ce-ti pot da ei, care, ca si tine, se
bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu sa vada
si sa stie. Si Dumnezeu va vedea oricum; nu poti sa ascunzi nimic de Dumnezeu.
Asadar, nu arata postirea ta prin nici un semn vazut; El citeste aceasta in launtru,
chiar in inima ta. Asa cum ti-ai uns capul inainte de a posti, fa aceasta si cand
postesti; si asa cum ti-ai spalat fata ta inainte de a posti, fa aceasta si cand
postesti. Fie ca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta - nici una dintre aceste
alegeri pe care le faci, nu-ti va spori meritul tau; daca faci aceasta sau te infranezi
de la aceasta nici nu te va mantui, nici nu te va duce la pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tau si fata ta o spala” rostite atat
de hotarat, au intelesul lor launtric profund. Deoarece, daca Domnul S-ar fi gandit
numai la capul cel trupesc si la fata cea trupeasca, cu siguranta ca El nu ne-ar fi
poruncit sa ne ungem capul si sa ne spalam fata atunci cand posim. El ar fi spus
ca este un lucru de mica importanta si lipsit de sens, unde se amesteca roadele
postirii, sa-ti ungi sau sa nu-ti ungi capul, sa-ti speli sau sa nu-ti speli fata. Este
limpede faptul ca, in adancul acestor cuvinte se ascunde un inteles tainic. De
altfel, cel care intelege aceasta porunca a lui Hristos sub infatisarea ei de
suprafata si incepe, mai ales atunci cand posteste, sa-si unga capul si sa-si spele
fata, va cadea in chipul celalalt al fatarniciei. El va pune iarati in priveliste,
inaintea oamenilor postirea sa, insa intr-un chip diferit. Dar Domnul tocmai
aceasta a cautat sa ne invete in chip lamurit, ca sa nu facem. Atunci, nu mai
exista nici o indoiala ca aceasta porunca si are intelesul sau launtric. Care este
acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel taierii imprejur,
intregind taierea imprejur a inimii ca mijloc mantuitor, si socontind ca infatisarea
de la suprafata a taierii imprejur ca nefiind mai importanta ca nesavarsirea
acestei taieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, “unge capul tau” inseamna:
unge mintea ta cu Duhul Sfant. Fiindca “capul” semnifica “mintea” si intregul
suflet, si uleiul inmiresmat cu care se unge capul semnifica Duhul Sfant. Si
aceasta inseamna: posteste de toate gandurile cele rele si infraneaza-te de la
toate cuvintele nerusinate si fara de folos. Dimpotriva: umple-ti mintea cu
gandurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curatiei, ale credintei si
dragostei si cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfant. Fa la fel si cu limba ta -
pentru ca vorbirea si mintea una sunt - fie ca te infranezi in intregime de la
vorbire, ori, daca vorbesti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu si
spre mantuirea sufletului. Fa la fel si cu inima ta: posteste de toata ura si de tot
raul, zavistia si mandria, hula impotriva lui Dumnezeu si a omului, de orice pacat
si poftire pacatoasa, patima si dorinta - infraneaza-te de la toate astea si lasa
Duhul Sfant liber, ca sa semene in inima ta fiecare fel de planta sfanta si bine-
placuta lui Dumnezeu, floare cereasca. Fa la fel cu voia sufletului tau: posteste de
la fiecare scop pacatos si de la fapta pacatoasa, infraneaza-te de la tot raul si lasa
Duhul Sfant liber, ca sa unga sufleul tau invartosat, cu uleiul inmiresmat al lui, sa-i
vindece ranile si sa-l intoarca inspre Dumnezeu, sa-l indemne catre lucrarile cele
bune si sa-l umple cu setea pentru fiecare buna lucrare care se afla in Dumnezeu.
Acesta este intelesul cuvintelor: “unge capul tau”. Altfel spus: infraneaza si
stapaneste omul tau launtric, care este de cea mai mare insemnatate, opreste-l
de la fiecare rau si indeamna-l catre tot ceea ce este bun.

Ce inteles au cuvintele: “si spala fata ta”? fata semnifica omul pe dinafara, omul
trupesc, simtitor - trupul omului. Sufletul se arata lumii acesteia, prin mijlocirea
trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este fata omului, dar pentru lume, sufletul
este trupul omului. Prin simtirile si madularele trupului aratam lumii ce gandim, ce
simtim si ce vrem. Limba transmite gandurile mintii, ochii arata simtamintele
inimii si picioarele duc la bun sfarsit scopul sufletului.

“Spala fata ta” inseamna: curateste-ti trupul tau de savarsirea oricarui pacat,
oricarei necuratii si oricarui rau. Infraneaza-ti simturile de la tot ceea ce este de
prisos si primejdios; pazeste-ti ochii ca sa nu zaboveasca prin amestecarile
acestei lumi; pazeste-ti urechile de la toate cele care nu slujesc mantuirii
sufletului; pazeste-ti nasul, pentru ca sufletul tau sa nu inspire mirosul acestei
lumi, care degraba se schimba in duhoare; infraneaza-ti limba si stomacul de
poftirea de multa mancare si bautura; infraneaza-ti intregul tau trup, ca sa nu se
faca peste masura de delicat, si sa nu-ti ceara mai mult decat ii are nevoie pentru
vietuire. Pe langa toate acestea, infraneaza-ti mainile, ca sa nu bata si sa nu
chinuiasca oamenii si animalele; infraneaza-ti picioarele ca sa nu te duca in pacat,
sa nu te duca la petreceri prostesti, la distractii fara de Dumnezeu, la lupte si
furturi. Si, impotriva tutturor acestora, fa din trupul tau o adevarata biserica
pentru sufletul tau; nu fa din el o carciuma de la marginea drumului, unde se
aduna talharii ca sa-si imparta prada si sa-si faca planuri pentru noi atacuri, ci
biserica a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “si spala fata ta”. Aceasta este postirea care duce
la mantuire. Acesta este postul pe care il propovaduieste Hristos, post fara
fatarnicie, post care scoate duhurile cele rele, si aduce omului biruinta slavita si
roade bogate, atat in aceasta viata, cat si in cea urmatoare.

Este important sa observam aici, ca Hristos vorbeste mai intai despre cap si apoi
despre fata - mai intai despre suflet si apoi despre trup. Fatarnicii posteau numai
in trup si aratau oamenilor postirea lor prin mijloace trupesti. In contrast cu
aceasta, Hristos aseaza postirea launtrica pe primul loc si apoi postirea din afara,
trupeasca, nu pentru a socoti postirea trupeasca mai neinsemnata - caci El Insusi
obisnuieste sa posteasca trupeste - dar sa incepem cu inceputul: mai intai se
curateste izvorul si apoi raul; mai intai se curateste sufletul si apoi oglinda
sufletului. Omul trebuie mai intai sa se straduiasca sa faca postirea in minte,
inima si in voia lui, si apoi sa intregeasca postul cu bunavoire si bucurie in trupul
sau, asa cum pictorul face mai intai privelistea in sufletul sau si apoi degraba si cu
veselie, zugraveste privelistea cu mana. Asadar, postirea trupeasca trebuie sa fie
cu veselie si nu cu tristete. De aceea Domnul foloseste cuvintele “unge” si
“spala”; pentru ca, asa cum acestea aduc buna placere si bucurie omului celui
trupesc, tot asa postirea - atat a sufletului, cat si a trupului - trebuie sa aduca
veselie si bucurie sufletului omului. Caci postirea este o arma, o arma foarte
puternica impotriva duhului rau. Soldatul care se afla pe campul de lupta, este
aruncat la pamant atunci cand isi pierde armele, fiindca omul neinarmat este silit
ori sa fuga, ori sa se predea. Si atunci cand i se dau arme, el se bucura din nou,
pentru ca atunci isi poate pastra locul si poate rezista dusmanului. Cum ar putea
crestinul sa nu se bucure, atunci cand el se inarmeaza cu postirea impotriva
vrajmasilor celor mai infricosatori ai sufletului sau? Cum ar putea inima lui sa nu
se bucure din nou si cum s-ar putea ca fata sa sa nu-i fie stralucitoare, atunci
cand el vede in mainile sale o arma de care vrajmasul fuge cu mare tulburare?

Lacomia il face pe om posomorat si temator, dar postirea il face vesel si curajos.


Si cum lacomia se lateste tot mai tare si mai tare, tot asa si postirea indeamna la
rabdare tot mai mare. Imparatul David obisnuia sa posteasca vreme atat de
indelungata, incat el singur spunea: “genunchii mei au slabit de post” (Psalm
108:23). Cand omul isi da seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creste
ca sa posteasca tot mai mult.si harurile care vin prin postire sunt fara de numar.
Prin postire, omul isi usureaza ata trupul, cat si sufletul de povara intunecimii si a
invartosarii. Trupul sau se face usor si putergic si sufletul sau se face stralucitor si
curat.

Prin postire, omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti si patrunde prin
intunecimea vietii trupesti catre lumina Imparatiei lui Dumnezeu, catre adevaratul
sau salas.

Postirea il face pe om puternic, hotarat si curajos, atat inaintea oamenilor, cat si


inaintea dracilor.

Postirea il mai face pe om darnic, bland, milostiv si ascultator.

Prin postire, Moise a fost invrednicit de primirea Tablelor Legii din mainile lui
Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a inchis cerurile, asa ca nu a mai fost ploaie timp de trei ani de
zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, si prin
postire s-a curatit si a putut el sa mearga pana la Horeb ca sa vorbeasca cu
Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbavit din groapa cu lei si cei Trei Copii, din cuptorul cu
foc.
Prin postire, Imparatul David si-a inaltat inima la Dumnezeu si harul lui Dumnezeu
a pogorat peste dansul si el a cantat rugaciunile cele mai dulci si mai minunate pe
care le inaltase cineva vreodata lui Dumnezeu, inainte de venirea lui Hristos.

Prin postire, imparatul Iosafat i-a starpit pe vrajmasii sai, pe amoniti si pe moabiti
(II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbaviti de osandirea lui Aman, cel care era al doilea
dupa imparat (Estera 4:3).

Prin postire, cetatea Ninive a fost izbavita de la naruirea pe care o proorocise


proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezatorul a ajuns cel mai mare dintre cei nascuti din femeie.

Inarmat cu postirea, Sfantul Antonie a biruit toate cetele dracilor si le-a alungat de
la el. Ce? Numai Sfantul Antonie? O armata fara de numar de sfinti crestini, atat
barbati, cat si femei, s-au curatit prin postire si au ajuns cei mai mari eroi din
istoria omenirii. Intrucat ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit - pe ei
insisi. Si biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea si pe Satan.

(Sfantul Vasile spune: “Postirea intareste mintea.”

Sfantul Diodor: “Postitorii adevarati se infraneaza de la mancare nu pentru ca ei


socotesc ca lucrul aceasta este rau in sine, ci pentru ca, prin infranare, sa-si
pazeasca partile zburdalnice ale trupului.”

Si fericitul Ieronim: “Dumnezeu, Ziditorul si Domnul universului, nu are nevoie de


chioraitul intestinelor din burta, dar fara aceasta nu poate exista fapta buna: aliter
pudicitia tuta esse non possit.”)

Si in cele din urma, nu Domnul Iisus Insusi Si-a inceput preotia dumnezeiasca a
mantuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Si, in felul acesta, nu El a fost
Acela care ne-a aratat in chip lamurit, ca trebuie sa punem inceput bun vietii
noastre de crestini cu ajutorul postirii? Mai intai postul si apoi tot restul vine
dimpreuna cu postirea si prin postire. Prin exemplul Sau personal, Domnul ne-a
aratat ce arma puternica este postirea. Cu aceasta arma, El l-a biruit pe Satan in
pustiu, cu ea a iesit biruitor asupra celor trei patimi satanice principale, cu care L-
a ispitit Satan: iubirea de lenevire, iubirea de marire si iubirea de arginti. Acestea
sunt trei patimi pierzatoare, cele mai mari capcane in care vrajmasul diavol
ademeneste pe soldatii lui Hristos.

Iubirea de arginti descide usa altor patimi; dupa cum spune Apostolul, “radacina
tuturor relelor” (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Isi incheie invatatura despre
postire atentionandu-ne sa nu avem iubire de arginti, sa ne infranam de la
bunatatile cele care se ingramadesc sa ne piarda sufletul, care sucesc inimile de
la Dumnezeu si ascund sufletul in pamant: “Nu va adunati comori pe pamant,
unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in
cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura.
Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.” Cel care aduna comori
pamantesti aduna pentru sine chin si teama. Unul ca acesta se pierde in comorile
sale si inima lui este acoperita de tarana. (Petru Damaschinul spune: “Este
adevarat ca multi sfinti din vremurile de odinioara aveau bogatii mari, ca Avraam,
Iov, David si multi altii, dar ei nu aveau patima iubirii de averi, pentru ca ei
priveau toate lucrurile ca apartinand lui Dumnezeu.”)

Intotdeauna avem cu noi comorile care sunt ale noastre, fie pe pamant, fie in cer.
Gandurile noastre insotesc comorile noastre, inimile noastre sunt alaturi de
comorile noastre, tot la fel este si cu voia noastra - fie pe pamant sau in cer. Noi
suntem legati de comorile noastre asa cum raul este legat de albia sa - fie pe
pamant sau in cer. Daca ne adunam comori pe pamant, vom fi bogati o vreme,
dar vom fi saraci intreaga vesnicie; iar daca ne adunam comori in cer, vom fi
saraci o vreme, dar vom fi bogati intreaga vesnicie. Si una si cealalta sunt lasate,
ca noi sa alegem dupa voia noastra. In aceasta libertate de alegere se afla slava
noastra, dar si chinuirea noastra. Daca alegem comorile cele vesnice care nu pot
fi atinse de molii, de rugina sau de furi, slava noastra va fi vesnica. Daca, totusi,
noi alegem celelalte comori, pe care trebuie sa le pazim de molii si de rugina si de
furi, chinuirea noastra va fi vesnica.

Semnificatia launtrica a comorilor pamantesti are in sine, desigur, intreaga


invatatura pamanteasca, cultura pamanteasca si rangurile pamantesti, in masura
in care sunt despartite de Dumnezeu si de Evanghelie. Uitarea roade aceasta
comoara ca si molia, necazurile si suferintele o macina precum rugina roade
fierul, si duhul rau o slabeste si o fura ca un hot. Alegerea comorilor ceresti,
potrivit acestui inteles launtric, inseamna imbogatirea mintilor noastre cu
cunostinte despre existenta lui Dumnezeu si despre voia Lui, si imbogatirea
inimilor si sufletelor noastre cu cunoasterea Evangheliei, pentru ca numai aceste
comori singure nu cad prada vremelniciei, vatamarii si furtului. Alegand asemenea
comori, indata le dam lui Dumnezeu spre pastrare. Si ceea ce este dat lui
Dumnezeu in grija spre buna pastrare, nu mai este atins de molii, de rugina sau
de furi. Dumnezeu va trimite aceste comori sa ne astepte, cand, dupa moartea
noastra, vom merge sa-L intalnim. Aceste comori ne vor fi aduse inaintea fetei lui
Dumnezeu. Dar toate celelalte comori care, aici, pe pamant, ne-au despartit si ne-
au indepartat de Dumnezeu, ne vor desparti si ne vor indeparta de El in cer in
vecii vecilor. Pentru ca, daca ne-am lipit inimile de comorile pamantesti, ne-am
daruit sufletele lui Satan. Si atunci vom fi ca soldatii care au fost necredinciosi si
s-au dat dusmanului lor infricosator si uneltitor.
Asadar, sa deschidem bine ochii cat mai este vreme. Sa fim ferm hotarati ca
biruinta cea de pe urma nu va fi a diavolului si a slujitorilor lui, ci a lui Hristos,
Imparatul si Stapanul nostru. Atunci, sa ne grabim sa luam arma cea biruitoare pe
care ne-a daruit-o El pentru lupta - postul cel drag - arma care se afla in mainile
noastre este pentru noi stralucitoare si purtata cu maretie, dar pentru vrajmasul
nostru, ea este infricosatoare si aducatoare de moarte.

Sa ne infranam de la mancare si bautura multa, pentru ca inimile noastre sa nu


cada (Luca 21:26) si sa nu pierim in stricaciune si intunecime.

Sa ne pazim sa de la alegerea comorilor celor pamantesti, pentru ca Satan sa nu


ne desparta de Hristos si sa ne dea in gand sa ne predam.

Si cand postim, sa nu postim ca sa fim laudati de oameni, ci pentru mantuirea


sufletelor noastre si slava Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Il
maresc ingerii si sfintii din cer si dreptii pe pamant, impreuna cu Tatal si cu Duhul
Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor.
Amin.

Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului

Evanghelia despre rugaciunea vamesului si fariseului

Luca 18:9-14

Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis
pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si
celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, iti multumesc ca
nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames;
postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar
vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul,
zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. Zic voua ca acesta s-a coborat
mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri,
iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.
Un om a mers in padure ca sa aleaga un copac din care sa faca grinzi pentru
acoperis. Si a vazut doi copaci, unul langa altul. Unul era neted si inalt, dar era
putred pe dinauntru, si celalalt era cu damburi si urat pe dinafara, dar era sanatos
pe dinauntru. Omul a oftat si si-a zis: “La ce-mi foloseste mie acest copac inalt,
necioturos, daca este putred pe dinauntru si din care nu pot sa fac barne?
Celalalt, chiar daca este cioturos si urat, cel putin este sanatos pe dinauntru si
astfel, daca muncesc putin mai mult, pot sa-l folosesc la barne de acoperis pentru
casa mea.” Si, fara sa se gandeasca mai mult, a ales acel copac.

Tot la fel va alege si Dumnezeu intre doi oameni pentru casa Sa si nu va alege pe
cel care pare bun pe dinafara, ci pe cel a carui inima este plina de dreptatea
sanatoasa a lui Dumnezeu.

Cei mandri, ai caror ochi sunt intr-una ridicati spre cer, in vreme ce inimile lor sunt
lipite de pamant, nu sunt placuti lui Dumnezeu; sunt bineplacuti lui Dumnezeu
numai cei smeriti si blanzi cu inima, ai caror ochi sunt plecati spre pamant, in
vreme ce inimile lor sunt bogate intru cele ceresti. Ziditorul lumii alege oamenii
care cauta la pacatele lor inaintea lui Dumnezeu, mai mult decat la faptele lor
cele bune. Caci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care sta fiecare
dintre noi si intreaba: “Unde te doare?” Omul care foloseste de venirea doctorului,
ca sa-i spuna despre toate durerile si slabiciunile sale, este intelept, dar omul care
isi ascunde durerea si se lauda cu sanatatea sa, este nebun. Ca si cum doctorul
viziteaza oamenii pentru sanatatea lor si nu pentru starea lor de boala! Marele
Ioan Gura de Aur spune ca “Este rau sa pacatuiesti, desi aici se poate da ajutor;
dar sa pacatuiesti si sa nu ingadui pacatul - aici nu se mai poate nici un ajutor.”

Deci sa avem intelepciune si sa stam la rugaciune inaintea lui Dumnezeu, sa


simtim ca ne aflam inaintea doctorilor celor mai buni si mai milostivi, care ne
intreaba pe fiecare dintre noi, cu purtare de grija si cu dragoste: “Unde te doare?”
Sa nu ne lenevim in nici un chip, sa-I spunem toata boala noastra, ranile noastre
si pacatele noastre.

Domnul Iisus ne spune despre aceasta in pilda vamesului din pericopa


Evanghelica de astazi. In Evanghelie se spune ca Domnul a spus aceasta pilda
celor care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti. Nu cadem si
noi printre cei carora Domnul le spune aceasta pilda? Nu va razvratiti, ci
marturisiti-va boala, rusinati-va de ea si luati leacul pe care vi-l daruieste Doctorul
cel mai bun si mai milostiv. Intr-un spital erau multi bolnavi. Unii aveau febra si nu
mai puteau astepta pana la venirea doctorului; altii umblau de colo colo,
crezandu-se sanatosi si nu voiau sa-i vada doctorul. Intr-o dimineata, doctorul a
intrat sa-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era impreuna cu un prieten, care era plin
de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a vazut ca bolnavii aveau febra si ii
parea rau pentru ei. “Se pot vindeca?” l-a intrebat pe doctor. Doctorul i-a soptit la
ureche: “Si acestia cu febra si cei care se afla in pat se pot vindeca, dar cei care
umbla nu se pot … aceia sufera de boli care nu se pot vindeca si sunt putrezi pe
dinauntru.” Prietenul doctorului a fost foarte uimit si uimirea sa statea in doua
lucruri: tainele bolilor oamenilor si inselaciunea ochilor oamenilor.
Inchipuiti-va acum ca suntem bolnavi in acest spital al lumii. Boala de care sufera
fiecare dintre noi poarta acelasi nume - nedreptatea. In acest cuvant se afla toate
patimile, toate poftele, toate pacatele - toate slabiciunile si molesirea sufletelor, a
inimilor si a mintilor noastre. Cei bolnavi se afla intr-o stare, la inceputul bolii, in
alta stare, la vremea cea mai grea a bolii si in alta stare, la vindecare. Dar acestea
sunt chipurile bolilor din launtrul omului; numai cei care se vindeca se fac
constienti de greutatea bolii de care suferisera. Cei mai bolnavi sunt cei mai putin
constienti de boala lor. In boala trupeasca, omul care are febra mare, nu este
constient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el ca este nebun.
Incepatorii nedreptatii se simt rusinati de boala lor o vreme, dar repetarea
pacatului duce la obiceiul de a pacatui si aceasta se intampla pana la ameteala si
starea de inconstienta a nedreptatii, pana intr-o stare in care sufletul nu mai are
nici un sens in sine, si nici boala sa. Si inchipuiti-va numai, un doctor care intra in
spital si intreaba: “Ce-ati patit?” Cei a caror boala se afla intr-o stare de inceput,
se simt rusinati sa se arate ca sunt bolnavi si vor raspunde: “Nimic!” Cei a caror
boala a ajuns in starea cea mai grea, se vor mania la o asemenea intrebare si nu
vor raspunde numai “Nu-i nici o problema cu noi!”, ci vor incerca sa se
mandreasca cu sanatatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta si
vor raspunde doctorului: “E foarte rau! Ai mila si ne ajuta!” Tertulian spune intr-o
omilie despre pocainta: “Daca iti este frica sa-ti marturisesti pacatele, priveste
focul iadului, pe care numai marturisirea il poate stinge.”

Atunci, cugeta la toate acestea; asculta pilda lui Hristos si hotaraste tu cat este de
potrivit. Daca spui cu uimire “Aceasta pilda nu mi se potriveste”, atunci inseamna
ca suferi de boala cunoscuta ca nedreptate. Daca te impotrivesti “Eu sunt drept;
aceasta este pentru pacatosii din jurul meu”, aceasta inseamna ca boala ta a
ajuns a ajuns sa fie foarte grea. Dar daca te bati cu pumnul in piept si spui “Este
adevarat; sunt bolnav si am nevoie de doctor”, aceasta inseamna ca esti pe calea
vindecarii. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.

Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Doi
oameni, doi pacatosi, cu deosebirea ca fariseul nu se vedea pe sine ca pacatos, in
vreme ce vamesul se vedea pacatos. Fariseul facea parte din clasa de sus din
societatea vremii, iar vamesul facea parte din clasa cea mai batjocorita.

Fariseul, stand asa, se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca


ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua
ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Fariseul statea in partea de
dinainte a bisericii, chiar in fata altarului, asa cum era obiceiul fariseilor sa se
duca in fata. Ca fariseul statea chiar in fata, se vede din zicerea ca vamesul statea
departe. Fariseul era atat de mandru si desigur, se vedea pe sine intru toata
dreptatea (adica in sanatatea lui duhovniceasca), ca el nu cauta locul din fata,
numai in privelistea oamenilor, ci si in privelistea lui Dumnezeu si nu cauta
aceasta numai la mese si la intalniri cu oamenii, ci si la rugaciune. Acest lucru
este destul pentru a arata cat de bolnav era fariseul de nedreptate si cum il
invartosa pe el aceasta.

De ce se zice: se ruga in sine? De ce nu cu glas? Pentru ca Dumnezeu asculta mai


atent ce vorbeste inima decat ce graiesc buzele. Ceea ce crede si simte omul
atunci cand se roaga lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decat
cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi inselatoare, dar inima nu inseala:
ea arata omul asa cum este el - alb ori negru.

“Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni.” Un pacatos cuteaza sa


spuna aceasta, in biserica, inaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, daca nu un
loc unde bolnavii se intalnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina pacatului vin
sa-si marturiseasca boala, lui Dumnezeu Doctorul, si sa afle leacuri si vindecare
de la El, care este adevaratul vindecator de toata durerea si slabiciunea omului si
Care este Datator a toate lucrurile cele bune. Merg cei sanatosi la spital ca sa se
laude doctorului cu sanatatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserica cu
sufletul intreg si sanatos, ca sa se laude cu sanatatea sa, ci ca un grav bolnav de
nedreptate care, in delirul bolii sale, nici nu mai stie ca este bolnav. Odinioara, pe
cand vizitam un spital de boli de minte, doctorul m-a dus in fata unui gard de
sarma, care imprejmuia cladirea cu bolnavii cei mai primejdiosi. “Cum te simti?”,
l-am intrebat. El mi-a raspuns indata: “Cum crezi ca ma simt printre toti nebunii
astia?”

Iata ce spune fariseul: “Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni.”


De fapt, el nu multumeste lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscand ca este
lucrarea lui Dumnezeu faptul ca el nu este ca ceilalti oameni. Nu, cuvintele:
“Dumnezeule, Iti multumesc …” nu sunt nimic mai mult decat o graire, o zicere
lingusitoare catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa-i asculte laudarosenia lui. Caci, din
tot ceea ce spune, el nu multumeste lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotriva, el
huleste impotriva lui Dumnezeu, hulind impotriva intregii zidiri a lui Dumnezeu. El
nu-I multumeste lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine,
este aratat ca fiind numai lucrarile lui, dobandite fara ajutorul lui Dumnezeu. El nu
spune ca nu este profitor, nedrept, desfranat ori vames, pentru ca Dumnezeu l-a
pazit de aceasta cu puterea Sa si cu mila Sa; ci spune numai ca el este ceea ce
este, dupa propria sa judecata: un om cu totul aparte, si atat de vrednic, ca nu are
pereche in toata lumea. Ca si aceasta - vietuirea sa cu cu totul aparte - el se
osteneste si se nevoieste ca sa ramana pe aceasta treapta inalta, deasupra
tuturor celorlalti oameni. Altfel spus: el posteste de doua ori pe saptamana si da
zeciuiala din toate cate castiga. Ah, ce cale usoara de mantuire si-a ales acest
fariseu, mai usoara decat cea mai usoara cale de pierzare! Dintre toate poruncile
pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai doua dintre cele
mai usoare. Dar el nici macar pe acestea doua nu le-a implinit cu adevarat, caci
Dumnezeu nu a dat aceste doua porunci pentru ca avea El nevoie ca oamenii sa
posteasca si sa dea zeciuiala din toate cate castiga. Asta nu-I trebuie lui
Dumnezeu catusi de putin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca
sa fie un scop in sine, ci - privind toate celelalte porunci - ca sa aduca roada de
smerenie inaintea lui Dumnezeu, ascultare fata de Dumnezeu si dragoste pentru
Dumnezeu si pentru om. Pe scurt: sa destepte, sa inmoaie si sa lumineze inimile
oamenilor. Totusi, fariseul a implinit aceste doua porunci fara sa aiba un scop. El
postea si dadea zeciuiala din toate cate castiga, dar ii ura si ii dispretuia pe altii si
era mandru inaintea lui Dumnezeu. Si astfel el a ramas pom fara roada. Roada nu
sta in postire, ci in inima; roada nu sta intr-o porunca, ci in inima. Toate poruncile
si toate legile se afla in slujba inimii: ele incalzesc inima, lumineaza inima, uda
inima, imprejmuiesc inima, o prasesc si o planteaza - numai ca rodul din campul
inimii sa se prinda, sa creasca si sa se coaca. Toate lucrarile cele bune sunt un
mijloc si nu un scop, metoda si nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.
Si astfel, fariseul, prin rugaciunea sa, nu a dobandit scopul dorit: el nu si-a dat la
iveala frumusetea sufletului sau, ci uraciunea lui; el nu si-a dat la iveala
sanatatea, ci boala sa. Hristos a dorit sa arate aceasta, prin aceasta pilda; nu
numai in ceea ce-l priveste pe acest fariseu, ci privitor la toti fariseii, care erau la
vremea aceea puterea stapanitoare peste poporul iudeu. Prin aceasta pilda,
Domnul a cautat sa arate cucernicia rasucita si fariseismul mincinos, pentru care
va aflati in stare de cadere de-a lungul tuturor neamurilor de crestini, pana in
zilele noastre. Nu se afla si astazi printre noi, oameni, care se roaga lui Dumnezeu
intocmai ca acest fariseu? Nu sunt multi dintre cei care isi incep rugaciunea cu
hula si cu carteala impotriva aproapelui si sfarsesc cu marire de sine? Nu sunt
multi care stau in fata lui Dumnezeu ca si cum ne-ar fi noua datornic? Nu sunt
multi dintre noi care spun: “Dumnezeule, eu postesc, merg la biserica, imi platesc
toate darile si dau bani la biserica; eu nu sunt ca alti oameni, ca profitorii si
defaimatorii, ca necredinciosii si desfranatii, care ma supara pe mine rau? Ce faci
Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei si de ce nu ma rasplatesti pe mine pentru
tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curatia inimii mele si
sanatatea sufletului meu?” Cu toate acestea, stiti ca “Dumnezeu nu va poate
insela, si nici voi pe El”, asa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus “Fiecare isi
face cruce, dar nu fiecare se roaga.” Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, si ca
Ham prin fapte.”

Astfel, ei vorbesc, si Dumnezeu ii asculta si ii trimite acasa goi, spunandu-le: “Eu


nu recunosc chipul pe care il aratati voi, despre voi.” Si, la Judecata de Apoi, El le
va spune: “Eu nu va cunosc pe voi”, caci Dumnezeu nu-Si recunoaste prietenii
dupa vorbele lor, ci dupa inimile lor; asa dupa cum nu pretuieste smochinul
pentru frunzele lui, ci pentru roada.

Dar iata cum ar trebui sa se roage un om al rugaciunii: Iar vamesul, departe


stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicand:
Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. El statea departe! Adevaratul om al
rugaciunii nu se repede in fata, in locul cel mai de vaza din biserica. La ce ti-ar
folosi aceasta? Dumnezeu il vede la fel de bine daca sta in spatele bisericii, ca si
atunci cand ar sta in fata. Un adevarat om al rugaciunii se pocaieste intotdeauna
cu adevarat. “Pocainta omului este sarbatorirea lui Dumnezeu”, spune Sfantul
Efrem Sirul. El sta departe. El isi simte nimicnicia in fata lui Dumnezeu si este plin
de smerenie inaintea maretiei lui Dumnezeu. Ioan Botezatorul, cel mai mare
dintre barbatii nascuti din femeie, era plin de frica la venirea lui Hristos, spunand:
“Eu nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor.” (cf. Marcu 1:7). Femeia
pacatoasa I-a spalat picioarele lui Hristos, udandu-le cu lacrimile ei. Iata, deci, ca
un om adevarat al rugaciunii are smerenie adanca si este plin de bucurie daca
Dumnezeu ii ingaduie sa se apropie de picioarele Sale.

El nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului.
Pacatele sufletesti se pot citi in ochi. Nu vedeti ca in fiecare zi, atunci cand un om
pacatuieste, coboara privirea inaintea oamenilor? Cum pot ochii pacatosului sa nu
se coboare inaintea lui Dumnezeu Atotvazatorul? Doamne, fiecare pacat savarsit
inaintea oamenilor este savarsit inaintea lui Dumnezeu si nu exista nici un pacat
pe fata pamantului care sa nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevarat om al
rugaciunii este constient de aceasta si pe langa smerenie, mai are si multa rusine
inaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer.
Ci isi lovea pieptul. De ce? Ca sa arate in felul acesta ca trupul este madularul
pacatuirii omului. Poftele trupesti duc omul la pacatele cele mai grele. Lacomia da
nastere patimii: patima da nastere maniei si mania uciderii. Gandurile repetate
asupra celor ale trupului, desparte pe om de Dumnezeu, il vlaguieste si ucide
biruinta dumnezeiasca care se afla in om. De aceea vamesul se bate in piept la
rugaciune, fiind constient de pacatul sau, de umilirea sa si de rusinea sa inaintea
lui Dumnezeu. Dar de ce isi bate mai ales pieptul, si nu capul sau mainile? Pentru
ca inima se afla in piept si inima este izvorul atat al pacatului, cat si al faptelor
celor bune. Chiar Domnul a spus: “Dar zicea ca ceea ce iese din om, aceea spurca
pe om. Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile,
hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul
pizmas, hula, trufia, usuratatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vamesul se bate in
piept.

Si a spus el: “Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!” El nu a pomenit nici de


faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le stie pe toate. Si Dumnezeu
nu voieste insiruire de fapte, ci pocainta smerita pentru toate. “Dumnezeule, fii
milostiv mie, pacatosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, esti
Doctorul si eu sunt bolnavul. Numai intru puterile Tale sta vindecarea si numai
singur Tie Iti apartin eu. Tu esti Doctorul si milostivirea este leacul tau. In zicerea:
“Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!” e ca si cum el spune cu pocainta:
“Doctore, da-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toata lumea asta nu ma
poate vindeca, decat numai Tu, O, Dumnezeule.” “Tie Unuia am gresit si rau
inaintea Ta am facut” (Psalm 50:5). Nu este nadejde pentru mine de la oameni,
oricat de drepti ar fi ei, daca nu ma ajuti Tu pe mine. Nimic nu ma mai poate ajuta
pe mine: postirea mea, darea de zeciuiala, sau toate faptele mele cele bune, daca
milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindeca rana, ci
mai rau se face. Tu, numai Tu singur imi stii boala mea si numai Tu singur ai leacul
ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos sa merg sau sa ma
rog. Daca Tu ma indepartezi pe mine, lumea intreaga nu ma poate sprijini de la
caderea in prapastie. Tu, numai Tu singur poti, Doamne, daca Tu vrei. O
Dumnezeule, iarta-ma si mantuieste-ma! “Dumnezeule, fii milostiv mie,
pacatosului!”

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugaciune? “Zic voua ca acesta - a
coborat mai indreptat la casa sa, decat acela.” Cui spune Domnul aceasta? Noua
tuturor, care credem despre noi ca suntem drepti. Vamesul este cel care coboara
la casa sa mai indreptat, nu fariseul. Omul care isi marturiseste pacatele sale cu
smerenie, merge acasa mai indreptat si nu cartitorul cel mandru. Cel care se
pocaieste si se rusineaza este mai indreptat iar nu omul cel infumurat, mandru,
obraznic. Doctorul are milostivire si vindeca pe omul bolnav care isi recunoaste
boala si cauta vindecare, si il trimite gol pe cel care vine la Doctor ca sa se
faleasca cu sanatatea sa. Apoi Domnul sfarseste minunata Sa pilda cu aceasta
invatatura: “Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe
sine se va inalta” Cine se inalta pe sine si cine se smereste pe sine? Nimeni nu se
poate inalta singur nici macar un pic, daca Dumnezeu nu-l ridica. Dar aici se
vorbeste despre cel care crede ca se inalta, napustindu-se catre locul cel dintai,
atat inaintea oamenilor, cat si a lui Dumnezeu; despre cel care se lauda cu
lucrarile sale cele bune; cel care se semeteste inaintea lui Dumnezeu si care,
hulind si defaimand, ii umileste pe altii, ca el sa para mai mare. In felul acesta, cei
care cred ca se inalta pe sine, de fapt, se injosesc. Fiindca, oricat de mare s-ar
vedea in ochii sai si chiar in ochii oamenilor, el este cu mult mai mic in ochii lui
Dumnezeu. Dumnezeu va rusina un asemenea om si il va face sa simta intr-o zi
umilirea pe care a pricinuit-o altora. “Pana cand omul nu se smereste, el nu va
primi nici o rasplata pentru faptele sale. Rasplata nu se da pentru fapte, ci pentru
smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34). Dar cine se umileste pe sine?
Aceasta nu face omul care incearca sa para mai mic decat este, ci cel care nu-si
vede micimea din pricina pacatului. Cu adevarat, chiar daca vrea, omul nu se
poate cobori pe sine mai jos decat il coboara pacatul. Dumnezeu nu cauta la noi
alta umilire decat sensul si recunoasterea pacatoseniei. Pentru omul care isi da
seama si recunoaste prapastia in care l-a aruncat pacatul, nu este cu putinta sa
coboare mai jos. Pacatul, intotdeauna ne poate arunca in prapastia pieirii, care
este mai adanca decat ne putem inchipui. Sfantul Macarie cel Mare spune: “Omul
smerit nu cade niciodata. Aflandu-se deja mai jos decat ceilalti, unde mai poate
cadea? Semetia este mare umilire, dar umilirea este o mare inaltare, cinste si
demnitate.” (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vamesul, este inaltat. Cel dintai (fariseul) nu se
poate vindeca, pentru ca el nu poate vedea ca este bolnav; cel de al doilea
(vamesul) este bolnavul care se afla pe calea vindecarii, pentru ca el si-a
recunoscut boala, s-a asezat sub ascultarea Domnului si a luat leacul. Cel dintai
este ca si copacul acela neted, inalt, care este putred pe dinauntru si nu este de
folos gospodarului; cel de-al doilea este ca si copacul acela cioturos si urat, pe
care il prelucreaza gospodarul, face barna pentru acoperis si il duce in casa.

Sa Se milostiveasca Dumnezeu de toti pacatosii care-si plang pacatele si sa-i


vindece de boala cea pacatoasa pe toti cei care se roaga Lui cu frica si cu
cutremur, slavindu-L ca pe Tatal cel milostiv si pe Unul-Nascut Fiul Sau si pe
Sfantul Duh - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii
vecilor. Amin.

Predica la Duminica I din Postul Mare

Evanghelia despre Domnul atotstiutor si omul fara viclesug

Ioan 1:43-51

A doua zi voia sa plece in Galileea si a gasit pe Filip. Si i-a zis Iisus: Urmeaza-Mi.
Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei si a lui Petru. Filip a gasit pe
Natanael si i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise in Lege si
proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Si i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi
ceva bun? Filip i-a zis: Vino si vezi. Iisus a vazut pe Natanael venind catre El si a
zis despre el: Iata, cu adevarat, israelit in care nu este viclesug. Natanael I-a zis:
De unde ma cunosti? A raspuns Iisus si i-a zis: Mai inainte de a te chema Filip te-
am vazut cand erai sub smochin. Raspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu esti Fiul lui
Dumnezeu; Tu esti regele lui Israel. Raspunsu-i-a Iisus si i-a zis: Pentru ca ti-am
spus ca te-am vazut sub smochin, crezi? Mai mari decat acestea vei vedea. Si i-a
zis: Adevarat, adevarat zic voua, de acum veti vedea cerul deschizandu-se si pe
ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului.
Cat de mare si insufletitoare de temere este aratarea lui Dumnezeu - O, cat de
mare si insufletitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!

Puterile ingeresti stau inaintea Lui cu cutremur; serafimii isi ascund fetele sub
aripioarele lor inaintea luminii stralucitoare si a frumusetii de negrait prin cuvant,
a Lui.

Cat de stralucitor este soarele! Cat de frumos este cerul instelat! Cat de intins
este oceanul involburat! Cat de mareti sunt muntii uriasi! Cat de infricosatori sunt
norii purtatori de tunete si vulcanii aruncatori de lava! Cat de minunate sunt
pajistile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare si cu turmele lor albe! Dar toate
acestea sunt lucrarea mainilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele
trecatoare, facute de catre Ziditorul Cel fara de moarte. Zidirea sa fiind atat de
minunata, atunci cum trebuie sa fie Ziditorul?

Daca in inima omului se afla frica, sau bucurie, sau lacrimi inaintea zidirii lui
Dumnezeu, atunci ce se afla in inima omului cand se afla inaintea Ziditorului Celui
atotputernic si viu?

Ce lucru trecator poate sta alaturi de Cel Fara-de-moarte, fara sa se topeasca in


intregime, pana sa nu mai ramana nimic din el? Care om muritor poate privi fata
lui Dumnezeu si sa ramana viu? Iata, este lucrul cel mai infricosator sa privesti
fata unui inger al lui Dumnezeu; atunci cum sa te uiti la fata lui Dumnezeu?
Descriind vedenia pe care a avut-o dspre ingerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel
spune: “… si n-a mai ramas in mine putere, fata mea si-a schimbat infatisarea,
stricandu-se” (Daniel 10:8). Chiar si omul cel mai puternic isi imputineaza
puterea, si omul cel mai frumos isi pare siesi urat inaintea ingerului lui Dumnezeu
si este “trupul lui ca si crisolitul si fata lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flacarile de
foc” (Daniel 10:6). In dimineata aceea minunata, cand Domnul Iisus S-a sculat din
morti, iata, s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer,…. Si
infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea sa alba ca zapada. Si de frica lui s-
au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti (Matei 28:2-4). Aceasta este
infatisarea slujitorului Imparatului; ce se poate spune atunci, despre Imparatul?

O, oamenii trebuie sa stie, sa stie fara incetare: niciodata, nici macar pentru o
clipa sa nu piarda aceasta cunoastere, ca asemenea ingeri minunati sunt foarte
aproape de ei! Aceasta cunoastere, care li s-a dat poroorocilor si vazatorilor cu
duhul, ca viziune, i-a facut intotdeauna blanzi si smeriti inaintea salasluitorilor
lumii ceresti, dar i-a facut hotarati si infricosatori fata de pacatosii cei orbi si
nepocaiti. Proorocul Elisei s-a rugat odinioara lui Dumnezeu ca El sa-i deschida
ochii slujitorului omului lui Dumnezeu, ca si aceasta sa vada cele ce numai
proorocul era in stare sa vada. Dumnezeu a ascultat rugaciunea acestui mare
prooroc si a deschis ochii slujitorului si acesta a vazut ca tot muntele era plin de
cai si care de foc imprejurul lui Elisei (IV Regi 6:17).
Si atunci, cum va fi vedenia Imparatului cetelor ceresti - vedenia minunata si
infricosatoare a Imparatului Cetelor Ceresti? Cand marele prooroc Isaia s-a
invrednicit de aceasta vedenie, el a strigat cu frica si cu uimire: “Vai mie, ca sunt
pierdut! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc in mijlocul unui popor cu buze
necurate. Si pe Domnul Savaot L-am vazut cu ochii mei!” (Isaia 6:5)

O, oamenii ar trebui sa stie ca Imparatul, Domnul, ii are mereu in priveliste -


acelasi Domn Dumnezeu de care Isaia se simtea indestulat de frica si de uimire!
Mintea omului nu ar mai fi atunci deschisa nici unui fel de pacat sau necuratie. Fie
ca omul Il vede sau nu pe Dumnezeu, Dumnezeu il vede pe om. Asta nu-l face pe
hulitor sa se cutremure? Asta nu este mangaierea crestinului in suferinta sa?

Nu numai Dumnezeu, Cei Trei intr-Unul, ne vede, cercetandu-ne viata in fiecare


clipa, ci si toate cetele ceresti ale ingerilor si sfintilor care se afla intru slava.
Milioane de ochi ne vad ca si cum ar fi unul singur. Milioane de bune doriri ne
insotesc pe calea noastra prin viata, care este intunecata si spinoasa; si milioane
de maini se intind spre ajutorul nostru ca si cum ar fi una singura. Ocarmuita de
Duhul Sfant, Biserica lui Dumnezeu de pe pamant s-a straduit sa arate
credinciosilor acest adevar maret, infricosator si mult iubit, cu ajutorul multor
icoane si iconostase, care infatiseaza lumea nevazuta a puterilor ceresti si care le
amintesc credinciosilor de existenta acestor puteri in lume. Inchinandu-ne la
icoane, noi nu ne inchinam lemnului, ori vopselii de pe lemn, ci ne inchinam
puterilor ceresti care sunt vii si se afla de fata. Inchinandu-ne cu frica
Dumnezeiasca inaintea icoanelor, noi de fapt simtim aceasta fata de aceste
puteri. Simtind o stare de bine si de bucurie atunci cand ne aflam in fata
icoanelor, noi, de fapt, simtim aceasta stare de bine si bucurie de la aceste puteri
ceresti, care sunt infatisate pe icoane. Numai nebunii si cei care sunt plini de
duhuri necurate vad inchinaciunea la icoane ca pe idolatrie. Cine a purtat razboi
impotriva idolatriei de-a lungul vremurilor, daca nu Biserica Ortodoxa? Milioane de
credinciosi s-au jertfit in aceasta lupta biruitoare! Cine altcineva a nimicit
idolatria? Asadar, cum ar putea fi idolatra Biserica, tocmai cea care a nimicit
idolatria? Aceasta este batjocura aruncata asupra Bisericii Ortodoxe de catre
necuratii eretici, ale caror ganduri erau legate de cele materialnice si nu de cele
duhovnicesti. Pe parcursul speculatiilor pe care le-au facut, acestia nu au fost in
stare sa vada deosebirea dintre inchinarea la icoane si idolatrie. Nefiind in stare sa
reuseasca cu argumentele lor slabe, ereticii au pornit lupta impotriva icoanelor si
inchinatorilor la icoane. Au dat foc la icoane si au taiat cu sabia pe adevaratii
credinciosi. Dar puterea lui Dumnezeu fiind mai mare decat focul si sabia, in cele
din urma, acesti eretici au cazut si au ajuns la pieire, in timp ce icoanele au ramas
pentru a aminti credinciosilor de taria mareata si infricosatoare a lui Dumnezeu si
a puterilor ceresti in vietile oamenilor de pe pamant. Ca o pomenire a biruintei
asupra iconoclastilor si asezarea randuielii inchinarii la icoane, pe vremea
Patriarhului Metodiu, evlavioasa Imparateasa Teodora dimpreuna cu fiul ei Mihail,
Parintii nostri sfinti si purtatori-de-Dumnezeu, au rinduit ca aceasta prima
duminica a Postului Mare sa fie inchinata praznuirii acestei jertfe istorice. Aceasta
duminica este cunoscuta ca Duminica Ortodoxiei, spre pomenirea biruintei
credintei Ortodoxe asupra ereticilor, care au cautat sa le puna oprelisti, si a
barbatilor intelepti ai acestei lumi. In legatura cu aceasta, s-a ales a se citi astazi
pericopa Evanghelica despre Natanael, despre sovaielile sale cu privire la Hristos,
de pe vremea cand acesta se afla departe de El si de schimbarea care s-a savarsit
in el, de indata ce s-a apropiat de El - pentru a arata cat este de trebuincios
Dumnezeu in aducerea sovaielnicului la Credinta, cat si puterea minunata a Lui.
La vremea aceea, Iisus voia sa plece in Galileea si a gasit pe Filip. Si i-a zis Iisus:
Urmeaza-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei si a lui Petru. Dupa
botezul Lui in apa Iordanului, Domnul Iisus a mers in Galileea, unde urma sa-Si
inceapa lucrarea. Mintile stricacioase ale iudeilor nu erau vrednice ca Domnul sa-
Si inceapa lucrarea cu ei. Iudeea, in care se afla Ierusalimul, dimpreuna cu firea lui
frumoasa si lumeasca, cazuse mai jos decat proviniciile pagane. Galileea era
pagana, paganismul fiind introdus mai ales de catre greci, romani si sirieni si
raspandit numai partial de catre evrei. Iudeii din Iudeea socoteau Galileea ca pe
un pamant pagan, pamant al intunecimii si al necunoasterii. Tocmai pe acest
pamant s-a aratat lumina mare, potrivit cuvintelor proorocului: “In Galileea
neamurilor …. Poporul care locuia intru intuneric va vedea lumina mare si voi cei
ce locuiati in latura umbrei mortii lumina va straluci peste voi” (Isaia 9:1-2).
Deschizand mai intai gura Sa sfanta in aceasta Galilee, locuita de oameni de
neamuri diferite, Domnul a lamurit deja ca Evanghelia Sa se adresa omenirii
intregi. Dezvaluindu-Se mai intai in acest colt intunecat si necunoscut al
Palestinei, El Si-a aratat atat smerenia, cat si osandirea Sa, de catre trufia fara de
minte a Ierusalimului intunecat si stricacios.

Andrei a fost cel dintai care L-a urmat pe Domnul, intaiul chemat, care l-a adus pe
fratele sau Simon Petru (Ioan 1:35 s.u.), in vreme ce Domnul i-a spus lui Filip:
“Urmeaza-Mi!”. Faptul ca Filip a raspuns la aceasta chemare de indata si fara
sovaire, se lamureste din faptul ca acesta, fiind aprins cu dragoste pentru Hristos,
a inceput degraba sa adune si pe altii si sa-i aduca la Domnul sau. Hotararea
grabnica de a-L urma pe Domnul fara amanare, se poate deslusi din faptul ca,
probabil, auzise despre Hristos mai dinainte, de la apropiatii sai, Andrei si Petru,
ca veneau cu totii din Betsaida - si poate ca si de la altii; dar cel mai probabil este
faptul ca insusirile fara de asemanare ale Domnului, l-au indemnat sa lase de
indata totul, sa uite totul si sa-L urmeze pe El. Insusirile puternice ale lui Hristos l-
au atras pe Filip, pentru ca, asa cum am mai spus, nu numai el a fost acela care l-
a urmat pe Hristos, ci indata si-a inceput misiunea apostolica, aducand si pe altii
la Hristos, dupa cum urmeaza:

Filip a gasit pe Natanael si i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in
Lege si proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Cat de simplu vorbeste Filip!
Aceste doua suflete - Filip si Natanael - vorbesc impreuna. Filip nu zice: “l-am gasit
pe Mesia cel fagaduit” ori “Fiul lui David” ori “Regele lui Israel” ori “Domnul
Hristos”; el doar ii arata lui Natanael ca L-a gasit pe Cel Unul despre Care au scris
Moise si proorocii. Aici vorbeste un suflet plin de uimire si de bucurie.
Simtamintele cele mai adanci nu bajbaie dupa cuvinte, ci graiesc cu simplitate,
uneori peste masura de simplu, ca si cum ei ar fi cu totul lamuritii ca puterea lor
se va simti tocmai prin cele mai simple cuvinte. Simtamintele lipsite de tarie si
mincinoase, se fac trambite poleite ale cuvintelor foarte sunatoare, zgomotoase,
pentru a parea mai putermice si mai adevarate decat sunt. Filip si Natanael
trebuie sa fi vorbit deja impreuna despre Cel Unul Fagaduit, despre El, despre care
s-a proorocit si care a fost indelung asteptat. Acesta era un subiect de discutie
obisnuit printre iudeii cei adevarati, printre toate sufletele curate insetate. “Am
aflat pe Acela”, spune Filip. Altfel spus: El nu S-a dezvaluit ca fulger care sfasie
norii si aduce cutremur de pamant, nici n-a cazut pe neasteptate ca un meteorit si
nici nu a urcat pe tronul imparatesc in Ierusalim, spre care erau indreptati ochii
nevazatori ai fariseilor si ai carturarilor, lipsiti de intelegere, si ai altora care L-au
asteptat pe Mesia. El a crescut si a trait aici in Galileea, printre noi, vreme de
treizeci de ani, si noi nu L-am cunoscut; El a crescut ca o vita cultivata in mijlocul
butucilor salbatici si El era greu de recunoscut pana ce crescuse si incepuse sa
aduca roade. El era precum comoara ingropata in pamant: pamantul a fost sapat
adanc si comoara a stralucit departe. El nu S-a pus in valoare, nici nu S-a impus;
noi L-am vazut si L-am cunoscut: bland ca un miel, limpede ca soarele, frumos ca
primavara si puternic ca Dumnezeu. El este din Nazaret, fiul lui Iosif. Cine poate sti
in ce chip L-a descris Filip pe Hristos lui Natanael? Cine poate repeta toata
vorbirea dintre ei? Evanghelistul povesteste pe scurt doar elementele cele mai
insemnate. Si tot ceea ce a auzit Natanael de la Filip, nu i-a putut aduce altceva,
decat bucurie. Dar un lucru l-a tulburat pe el si i-a slabit credinta: cum putea veni
Mesia din Nazaret? Filip L-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poate ca nici el nu cunostea
inca marea taina a zamislirii Lui de catre Maica Domnului si Sfantul Duh, si poate
ca a fost asa, ca infatisarea Sa sa fie cat se poate de scurta si pe inteles pentru
omul care era calauzit pas cu pas in taina intruparii lui Dumnezeu. Poate ca Filip
era deja misionar lucrator pe calea apostolica descrisa mai tarziu de Sfantul
Apostol Pavel: “Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc;
tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii.” (I Corinteni
9:22). Natanael era inca slab, neinvatat, neluminat si Apostolul il trata ca pe unul
dintre cei slabi.

Si i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: “Vino si vezi”.
Intrebarea lui Natanael nu trebuie inteleasa ca o remarca rautacioasa, a unei inimi
invartosate si neincrezatoare, ci ca un chip al unei inimi sincere, ca sa nu fie
amagit de prietenul sau. Sara a ras in sine, cand Dumnezeu i-a dezvaluit ca ea va
naste fiu asa batrana cum este (Facerea 18:12). Aceasta este o bucurie care cauta
adeverirea prin intrebari. Si Natanael, niciodata in viata sa, nu auzise asemenea
vesti fericite ca acelea pe care i le adusese Filip. Dar, cum fiecare bucurie poate
intampina impiedicari si intristari, asa s-a intamplat si cu bucuria aceasta a lui
Natanael. Bucuria lui Natanael a fost indata potolita de cuvantul “Nazaret”. Cum
ar putea sa vina Mesia din Nazaret? Nu spusesesera proorocii ca locul nasterii Sale
va fi Betleem? Nu urmarise neam dupa neam, din cetatea lui David, cu nadejde,
sa-l vada pe mostenitorul si imparatul cel asteptat? Trebuie sa fi gresit Filip. Dar
Filip nu-si va retrage lamuririle si dovezile, si nici nu doreste sa aduca lamuriri lui
Natanael, ca raspuns la cele spuse de acela. El doar ii spune: “Vino si vezi!”. Cat
de biruitor suna aceste cuvinte: “Vino si vezi”! Numai vino si vezi, Natanael; nu
pot sa-ti aduc dovezi, dar vederea Lui iti va aduce toate dovezile. Nu-ti pot da un
raspuns nici la aceasta intrebare, nici la alte intrebari pe care le poti pune, dar
tocmai vederea Lui este raspunsul caruia nu i te poti impotrivi. Vino cu mine chiar
acum inaintea Lui - “Vino si vezi!”. Natanael este de acord si porneste impreuna
cu Filip.

Si Iisus a vazut pe Natanael venind catre El si a zis despre el: Iata, cu adevarat,
israelit in care nu este viclesug. Ce lauda mare! Si, mai mult decat atat, din gura
cui! Dar ce inseamna aceasta: “israelit in care nu este viclesug”? Aceasta
inseamna: omul care este indestulat cu cele ce se impotrivesc viclesugului - cu
Dumnezeu: ganduri despre Dumnezeu, arderea de nerabdare dupa Dumnezeu,
cautarea lui Dumnezeu, asteptarea lui Dumnezeu, nadajduirea in Dumnezeu. Este
omul care se daruise Domnului si Stapanului - lui Dumnezeu, si nici nu va
cunoaste un altul; omul in care miezul raului nu a gasit nici o cale pentru a prinde
radacini. Dar cand Hristos a aratat ca Natanael este un adevarat israelit, a mai
aratat in acelasi timp si un fapt trist - acela ca mai ramasesera putini israeliti
adevarati. De aceea, chiar Domnul a strigat cu bucurie: “Iata, cu adevarat,
israelit!” Iata un om adevarat printre oameni mincinosi! Iata omul care nu numai
ca este israelit cu numele, ci este unul desavarsit! Desi Domnul era in stare sa
cunoasca de departe sovaielile despre El, spuse de Natanael catre Filip, totusi El l-
a laudat pe Natanael, ca fiind israelit adevarat si fara viclesug. L-a laudat Domnul
pentru a-l aduce pe Natanael la El? Nu; pentru ca El, care vede inima, nu
socoteste cuvintele, ci inima. Noi nu putem vedea in nici un chip, nici nu putem
rasfoi Evanghelia ca sa citim ca Natanael era un om fara viclesug, dar Domnul a
vazut in inima lui si a citit aceasta acolo. Ceilalti Apostoli care s-au adunat in jurul
lui Hristos, poate ar fi ramas uimiti la auzul acestor cuvinte de lauda, pe care le-a
rostit Hristos, dar Hristos a lasat ca timpul sa le descopere Apostolilor, adevarul
despre lauda adusa de El.

Chiar Natanael a fost uimit de aceasta lauda neasteptata, pentru ca: “Natanael I-a
zis: De unde ma cunosti? A raspuns Iisus si i-a zis: mai inainte de a te chema Filip
te-am vazut cand erai sub smochin. Vedeti cum Natanael se arata deodata a fi om
fara viclesug. Omul bogat in viclesug se preocupa de sine si nu-i pasa de altii.
Pentru omul cu viclesug, lauda si lingusirea sunt dulci. Daca Natanael ar fi fost om
cu viclesug, el s-ar fi imbatat cu aceasta lauda venita de la Hristos si ar fi inceput
sa-L laude, ori, intr-o aparenta de smerenie, nu ar fi primit lauda. Dar pe Natanael
il preocupa mai mult Hristos decat propria lui persoana. Si astfel, Natanael nici nu
a primit, nici nu a respins lauda, ci a pus o intrebare in chip deschis, dorind sa dea
la iveala adevarul despre Hristos: “De unde ma cunosti?” Ne vedem pentru prima
oara in viata. Daca m-ai fi chemat pe nume, as fi fost mai putin uimit, pentru ca
un nume se poate cunoaste si folosi mai usor; dar ma uimeste faptul ca Tu ai
ajuns degraba sa cunosti ce se afla in inima si in constiinta mea - ceva ce este
foarte bine ascuns de oameni si pe care omul il dezvaluie cu foarte multa grija
prietenilor sai apropiati. “De unde ma cunosti?”

Domnul i-a dat raspuns, descoperindu-i pentru o clipa taina materialnica, vazuta:
“Mai inainte de a te chema Filip te-am vazut cand erai sub smochin.” Cel care
cunoaste tainele inimii, poate sa cunoasca cu usurinta pe cele ale trupului. Si cel
care vede framantarea gandurilor si aude soapta lor ascunsa in om, va vedea cu
mai mare usuratate miscarea trupului si va auzi cuvintele care ies din gura
omului. Inainte de a ajunge Filip la Natanael, Domnul l-a vazut stand sub smochin;
si inainte ca Filip sa se gandeasca si sa-l alature si pe Natanael, Domnul vazuse si
cunoscuse inima lui Natanael. Prin Voia Lui, Filip a mers la Natanael si l-a chemat
sa vina si sa vada. Cum se poate ascunde omul de ochii lui Dumnezeu? Exista
vreo cale prin care omul sa se poata ascunde de Dumnezeul Cel puternic si
infricosator? Cugetand asupra Dumnezeului Celui puternic si infricosator,
psalmistul se indreapta catre Atotcunoscatorul Dumnezeu si spune: “Tu ai
cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gandurile mele de
departe… Ca inca nu este cuvantul pe limba mea. Si, iata, Doamne, Tu le-ai
cunoscut pe toate, si pe cele din urma, si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus
peste mine mana Ta.. Unde ma voi duce de la Duhul Tau, si de la fata ta unde voi
fugi?” (Psalm 138:2-7).

Hristos este minunea istoriei pe acest pamant, nu numai pentru minunile pe care
le-a lucrat si pentru Invierea Sa, dar si pentru puterea atotcuprinzatoare a Duhului
Sau si pentru cunoasterea Sa. Fiind pe pamant, El se afla in acelasi timp in cer.
Uitandu-Se la oameni, El vedea in acelasi timp pe Satan, cum a cazut din cer.
Intalnind oamenii, El le vedea trecutul si viitorul. El citea gandurile oamenilor ca
intr-o carte deschisa. Pe cand Se afla in mijlocul oamenilor care-L slaveau si-L
laudau, El le vorbea ucenicilor Sai despre patima Sa; in miezul Patimii Sale, El
vorbea despre biruinta si despre slava Sa, ce aveau sa vina. Vazand templul de
marmura din Ierusalim, El a vazut ruinarea lui. El vorbeste cu Moise si cu Ilie, la fel
ca si cei din vremea Lui, care erau in viata. Pe cand Isi ducea viata in trup, El a
vazut tot ceea ce urma sa se intample in cer si a auzit vorbirea intre bogatul cel
pacatos care se afla in iad, cu Avraam, care se afla in rai. El a vazut de departe
unde era priponit asinul dimpreuna cu puiul sau, si Si-a trimis ucenicii ca sa-i
aduca la El. El a vazut de departe omul din cetate carand ulciorul cu apa si Si-a
trimis ucenicii la acel om, cu porunca de a pregati Pastile pentru El. Timpul si locul
nu puteau ascunde nimic vederii Lui duhovnicesti. El vedea tot ce se intamplase si
tot ceea ce urma sa se intample, ca si cum totul s-ar fi petrecut inaintea ochilor
Sai. Spatiul nu avea pentru El nici un fel de masura. El vedea tot ceea ce se
intampla oriunde in lume, ca si cum ar fi avut loc inaintea ochilor Sai trupesti. Tot
ceea ce se intampla intr-un locas inchis, era ca si cum ar fi fost intr-un camp
deschis. Si inca, tot ceea ce se intampla in locurile cele mai ascunse - in inimile
oamenilor - era dezvaluit si deschis privelistii Sale.

Aceasta aflare a Domnului Iisus in toate locurile si atotcunoasterea Sa, l-au uluit
pe Natanael, asa cum s-a intamplat cu Petru, cand a fost pescuirea minunata pe
mare si cum s-a intamplat si cu alti ucenici ai Sai, cand L-au vazut mergand pe
apa si potolind vantul si furtuna. Cunoscand inimile oamenilor, Domnul stia care
dintre puterile Sale Dumnezeiesti vor fi mai puternic lucratoare asupra fiecarui
ucenic in parte. Daca pe Petru il uimea cel mai mult puterea Sa asupra naturii, pe
Natanael il uimea cel mai mult, dupa cum vedem, puterea Sa de intelegere si
atotcunoasterea Sa. Cunoscand toate lucrurile, Domnul a folosit aceasta pentru a
face lucratoare iconomia Sa Dumnezeiasca pentru mantuirea oamenilor. Este
posibil ca Filip sa fi inteles aceasta in perioada de inceput a apostolatului sau,
atunci cand i-a spus lui Natanael: “Vino si vezi!” Filip era incredintat ca Domnul
atotintelept si atotputernic Se va descoperi lui Natanel in vreun chip care sa fie cel
mai potrivit duhului si caracterului lui Natanel. Poate ca el a avut numai o
cunoastere mai dinainte nedeslusita, despre ceea ce a cunoscut mai tarziu in chip
lamurit - tainele nenumarate si minunate care erau ascunse in pieptul slab,
omenesc, al Invatatorului sau. Cu adevarat, taine mai mari decit cerurile si mai
intinse decat veacurile, erau ascunse in pieptul Celui care era Om si Dumnezeu!
Si-a descoperit si Si-a aratat Domnul Hristos a mia parte din tainele si puterile
Sale care erau ascunse in El? Desigur ca nu. Cea mai mare parte a tainelor Sale a
ramas nedescoperita si nevazuta, pentru a fi descoperita si aratata sfintilor in
Imparatia Sa cea cereasca. In El se afla asemenea putere, ca nu-I trebuia nici o
osteneala ca sa faca minuni; El mai degraba Se ascundea, ca sa nu faca minuni. El
a vorbit, S-a descoperit si a facut numai atat cat era nevoie pentru mantuirea
noastra, fara silire sau apasare asupra vointei noastre, ci prin libera noastra
alegere si hotararea noastra libera.

Dar sa mai zabovim asupra lui Natanael, cum se minuneaza, raspunzand


Domnului: Raspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Tu esti regele
lui Israel. Acestea au fost rostite de catre cel care ii spusese lui Filip doar cu putin
timp mai inainte: “Din Nazaret poate fi ceva bun?” Ce schimbare minunata! Ce val
neasteptat de bucurie! O, fratii mei, cat de maret si minunat este Dumnezeu! Nu
exista cuvinte care sa poata spune aceasta, sau maini care sa poata scrie despre
aceasta, dar exista inimi care pot simti aceasta si, simtind aceasta, se bucura ca
roua diminetii cand este mangaiata de razele de soare. Nu este aceasta
intamplare o pricina destul de lamuritoare pentru ca Domnul sa Se imbrace in trup
de carne si sa se arate ca om slab pentru mantuirea oamenilor? Cine L-ar fi putut
indura ca pe un inger infricosator? Si mai mult decat atat, daca S-ar fi aratat ca
Dumnezeu, in puterea si slava Sa cea vesnica, fara sa fie imbracat sau ascuns sub
haina de carne, cine ar fi fost in stare sa-L priveasca si sa ramana viu? Cine I-ar fi
putut auzi glasul si sa nu se schimbe in tarana? Nu s-ar fi schimbat intregul
pamant in negura, in preajma suflarii Lui? Vezi ce putere tacuta are aratarea Lui;
cum se schimba intr-o clipa inima si gandurile omului! Cine si-ar fi putut inchipui,
numai cu citeva clipe mai inainte de vorbirea pe care Hristos a avut-o cu
Natanael, ca acesta va marturisi ca acest “fiu al lui Iosif” era Rabi, Fiul lui
Dumnezeu si imparat al lui Israel? Si daca, in acea clipa, Natanael se poate sa fi
gandit ca Imparatul lui Israel era un imparat pamantesc, s-ar fi putut asemana cu
credinta tuturor asupra timpului venirii lui Mesia, ceea ce era mai mult decat
destul, pentru un incepator in marturisirea lui Hristos si urmator al Lui. Pe langa
aceasta, Natanael L-a mai numit Fiu al lui Dumnezeu, prin care a asezat Persoana
lui Hristos cu mult deasupra treptei obisnuite de a-L intelege ca imparat obisnuit,
pamantesc, pe tronul lui David.

Raspunsu-i-a Iisus si i-a zis: Pentru ca ti-am spus ca te-am vazut sub smochin,
crezi? Mai mari decit acestea vei vedea. Si i-a zis: Adevarat, adevarat zic voua: de
acum veti vedea cerul deschizandu-se si ingerii lui Dumnezeu suindu-se si
coborandu-se peste Fiul Omului. Domnul ii descoperise atunci lui Natanael numai
o mica taina despre Sine, spunand ca El il vazuse sub smochin. Judecata Sa
limpede la aceasta mica departare pe pamant, este ca o raza a atotcuprinderii
Sale, judecata limpede ca lumina soarelui. In curatia sufletului sau, Natanael a
socotit ca acest “putin” era destul pentru credinta. Fariseii si carturarii necurati si
plini de viclesug ai Ierusalimului, au vazut cum Domnul a vindecat leprosii, cum a
dat vedere orbilor, cum a inviat mortii si nu puteau crede. Dar Natanael care era
israelit adevarat - vezi cum crede si marturiseste cand i se arata doar o mica
minune! “Mai mari decat acestea vei vedea.”, fagaduieste Domnul. Ce va vedea
el? “Cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se
peste Fiul Omului.” Domnul adreseaza aceste cuvinte lui Natanael, dar face
aceasta fagaduinta tuturor, caci spune: “Adevarat, adevarat zic voua” (”voua”, nu
“tie”). Si pentru ca nu exista nici o indoiala ca aceasta fagaduinta se va implini, se
vede din repetitia pe care o foloseste: “Adevarat, adevarat…”. Chiar de la inceput,
ingerii au slujit Mantuitorului, coborand din cer si intorcandu-se inapoi acolo. Un
inger s-a aratat lui Zaharia, ca sa-i spuna despre nasterea marelui
Inaintemergator al lui Hristos. Un inger s-a aratat Preacuratei Fecioare, ca sa-i
spuna despre marea taina a nasterii Domnului. Cerurile erau deschise pastorilor
din Betleem si ingerii au coborat, cantand lauda de bucurie a pacii lui Dumnezeu
catre oameni. Ingerii au coborat pentru a vesti si a-l calauzi pe Iosif si pe craii de
la rasarit. Cand Domnul biruise toate ispitele lui Satan din pustiu, ingerii au venit
si I-au slujit Lui. In Patima Sa, inainte de a muri, in Gradina Ghetsimani, I S-a
aratat un inger, intarindu-L. La vremea Invierii Sale, ingerii au coborat la
mormantul Sau. La inaltarea Sa de la pamant la cer, doi ingeri invesmantati in alb
au coborat si s-au aratat ucenicilor. Dupa Inaltarea Sa, ingerii s-au aratat adesea
Apostolilor Sai si, mai tarziu, foarte multor oameni drepti, mucenici si sfinti. Intaiul
mucenic Stefan, nu a vazut cerurile deschizandu-se (Fapte 7:56)? Apostolul Pavel
nu s-a ridicat pana la al treilea cer? Nu s-au descoperit Apostolului si
Evanghelistului Ioan, nenumarate minuni ceresti, intr-un ragaz de timp ori in
vesnicie? Pana in zilele noastre, ingerii s-au aratat multor oameni cu inima curata
si cu sufletele purtatoare de Dumnezeu; si multi pacatosi, carora li s-au iertat
pacatele, au vazut cerurile deschise. O, de cate si de cate ori pana in prezent, s-
au dovedit adevarate cuvintele Domnului Iisus despre cerurile deschise si despre
coborarea si inaltarea ingerilor! Domnul a coborat pe pamant pentru a arata
oamenilor cerurile deschise. Inainte de Hristos, numai un numar mic de prooroci si
de oameni placuti lui Dumnezeu s-au invrednicit sa vada cerurile deschise, dar
dupa venirea Lui, o intreaga ceata de proororci, prin simtirea lor duhovniceasca, s-
au ridicat in inaltimile cerului si au coborat dimpreuna cu multimea cea cereasca
a ingerilor. Cerul este mereu deschis oamenilor, dar oamenii sunt inchisi cerului:
“ca vazand, nu vad si auzind, nu aud” (Matei 13:13). Hristos a redat vederea nu
numai catorva care erau orbi trupeste, ci milioane de orbi duhovnicesti si-au
recapatat vederea. Si orbii si-au primit vederea si au vazut cerurile deschise. Si ce
inseamna cerurile deschise, decat aratarea Dumnezeului Celui viu si a cetei Sale
fara de numar? Atunci, ce inseamna simtirea lui Hristos, decat frica si groaza
pentru cei necurati si pacatosi, si viata si bucurie pentru cei curati si drepti?
Aceasta simtire mareata si infricotatoare ne este ascunsa prin vesmantul nostru
trupesc. Dar curand, foarte curand, acest vesmant va fi sfasiat si lepadat si ne
vom afla cu totul in cerurile deschise. Aceia dintre noi, care sunt pocaiti si curati,
se vor afla inaintea Dumnezeului Celui viu, Care este vesnic si de viata datator,
dar cei nepocaiti, hulitorii si necuratii, se vor afla vesnic fara de Dumnezeu, in
chinuirea si intunericul fara de sfarsit.

De aceea, sa ne apropiem de Domnul Iisus, Care iubeste oamenii, si, cat inca mai
avem zile, sa marturisim numele Lui ca singurul nume mantuitor, si sa strigam
dupa ajutor - singurul ajutor care este neschimbat si care aduce mantuirea.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii si ne
mantuieste! Slava Tie, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea
deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Duminica lasatului sec de carne - a Infricosatei Judecati

Evanghelia despre infricosata judecata

Matei 25:31-46

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea
pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti
pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a
dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta
Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de
la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am
fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati
imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.
Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-
am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am
primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si
am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua,
intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci
va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel
vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati
dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati
primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci
vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau
strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde
zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici
Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata
vesnica.
Statisticienii socotesc ca pe fata pamantului exista un milion si jumatate de
locuitori. Dintre toti acestia nu exista nici macar o singura persoana care,
folosindu-si insusirile mintii, sa va poata spune ce se va intampla cu lumea la
sfarsitul veacurilor si ce se va intampla cu noi cand vom muri. Si toate miile de
milioane de oameni care au trait pe pamant inaintea noastra nu ne puteau spune
in nici un chip, prin insusirile mintii lor, cu hotarare si fara tagada, despre sfarsitul
lumii, si ce ne asteapta dupa moarte - ceva ce sa putem pricepe cu adevarat, cu
mintile si cu inimile noastre. Viata noastra este scurta si zilele noastre sunt
numarate, dar veacurile sunte lungi- socotite in sute si sute de ani. Care dintre noi
poate sa imbratiseze veacurile de la hotarele lor pana la sfarsitul lor, si sa vada
lucrurile cele de pe urma si sa ne povesteasca tuturor celorlalti, spunand: “La
sfarsitul veacurilor va fi asa si asa; cu lumea va fi asa si asa si cu oamenii va fi asa
si asa.”? Nimeni. Cu adevarat, nimeni dintre toti oamenii care au existat, numai
daca s-ar fi aflat vreunul care sa ne lamureasca, fiindca patrunsese in mintea
Ziditorului lumii si al omenirii, si ar fi vazut intregul plan al facerii, si ca acela ar fi
fost viu si constient inainte de inceputul lumii, si a avut o viziune limpede a
sfarsitului veacurilor si al intamplarilor care vor hotari sfarsitul. Exista vreun
asemenea om printre miliardele care au trait in tot acest timp? A existat vreunul
din acesta, de la inceputul lumii si pana acum? Nu; nici nu este si nici nu va fi. Au
fost vazatori cu duhul si prooroci care, nu din mintile lor, ci din descoperirea lui
Dumnezeu, au spus ceva - pe scurt si nedesavarsit - despre ceea ce va fi la
sfarsit, nu cu scopul prea mare, de a da o descriere amanuntita a sfarsitului lumii
astfel ca, prin Voia lui Dumnezeu, sa atentioneze oamenii prin viziunile lor pentru,
a parasi calea cea fara de lege si sa se pocaiasca si sa cugete mai mult la vremea
cea hotaratoare care urmeaza sa vina, decat la lucrurile cele marunte si
trecatoare care ascund precum un nor, intamlarea infricosatoare si cumplita, prin
care se va sfarsi viata intregii lumi si tot ceea ce inseamna existenta a lumii
acesteia, si stelele in mersul lor si ziua nu va mai urma dupa noapte si nici
noaptea dupa zi.

Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede si desavarsit despre tot ceea ce se va
intampla la sfarsitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Daca cineva ar spune
ceea ce a spus El despre sfarsitul lumii, nu l-am crede, chiar daca ar fi cel mai
mare intelept. Daca ar vorbi din intelegerea sa omeneasca si nu din descoperirea
dovedita a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru intelegerea si socotinta
omeneasca, oricat de inalta ar fi aceasta treapta, noi suntem prea mici ca sa
ajungem la inceputul si sfarsitul lumii. Intelegerea nu-si gaseste rostul acolo unde
trebuie viziune. Avem nevoie de un vazator cu duhul, tot asa de limpede cum
vedem soarele - pentru a vedea lumea intreaga de la inceputuri pana la sfarsitul
ei, cat si inceputul si sfarsitul veacurilor. A fost numai unul singur in stare sa faca
aceasta: Domnul Iisus Hristos. Numai in El putem si trebuie sa credem, atunci
cand ne spune ce se va intampla la sfarsit. Pentru ca tot ceea ce a proorocit El a
ajuns sa se intample atat persoanelor ca Petru si Iuda si altor Apostoli, anumitor
popoare, cum ar fi evreii, si anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum,
Betsaida si Corazin, si Bisericii lui Dumnezeu, intemeiata pe sangele Lui. Numai
proorocia Lui asupra intamplarilor ce vor avea loc la sfarsitul lumii, despre sfarsitul
ei si Judecata de Apoi nu s-a implinit inca. Dar cel ce are ochi sa vada poate sa
vada limpede ca, in zilele noastre, au inceput deja sa se arate in lume acele
intamplari despre care ne-a vorbit El, ca vor fi semne ale apropierii sfarsitului
lumii. N-a aparut o multime de fabricanti de fericire, cautand sa-L inlocuiasca pe
Hristos si invatatura Lui, prin ei dimpreuna cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam
peste neam si imparatie peste imparatie? Nu se cutremura pamantul, si inimile
noastre dimpreuna cu el, de multe razboaie si revolutii care ne cuprind planeta?
Nu-L tradeaza multi pe Hristos si nu sunt multi, cei care pleaca din Biserica Lui?
Nu s-a inmultit faradelegea si dragostea multora s-a racit? Si nu s-a propovaduit in
lume Evanghelia lui Hristos, spre marturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)?
Este adevarat ca vine toata rautatea, si ea vine cu graba si fara intarziere. Este
adevarat ca Antihrist inca nu a venit, dar fiecare neam are inaintemergatori si
prooroci de-ai lui. Este adevarat ca de la inceputul lumii si pana acum inca nu ne-a
cuprins cea mai mare stramtorare, nici horcaitul mortii de neindurat, dar se poate
vedea limpede nenorocirea adusa de toti oamenii spirituali, care asteapta venirea
lui Hristos. Este adevarat ca soarele inca nu s-a intunecat, nici luna nu a ramas
fara lumina, nici stelele nu au cazut de pe cer - dar, cand toate acestea se vor
dezlantui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile
oamenilor se vor umple de frica si cutremur, limbile oamenilor vor ingheta si ochii
oamenilor vor privi, cu privirea adunata, stiind acum ca nu mai au nici o scapare,
intunericul infricosator de pe pamant, fara sa mai existe zi si cerul fiind lepadat de
stele. Dintr-odata, in acest intuneric, se va arata semnul Fiului Omului, o Cruce
stralucitoare se va intinde de la rasarit pana la apus si de la miazanoapte pana la
miazazi, de o stralucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a
dobandit-o niciodata. Si atunci, toti oamenii de pe pamant Il vor vedea pe Domnul
Iisus venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa. Si multimile de ingeri vor
suna din trambita si toate neamurile de pe pamant se vor strange inaintea Lui;
trambitele vor suna pentru o adunare, asa cum nu a mai fost niciodata de la
intemeierea lumii si va vesti Judecata cea de Apoi.

Toate aceste semne si intamplari, care vor avea loc la sfarsitul lumii si al
veacurilor, sunt povestite si in alt loc din Sfanta Evanghelie. Cu toate acestea,
Evanghelia de astazi arata asezarea cea din urma a raporturilor dintre timp si
vesnicie, intre cer si pamant, intre Dumnezeu si omenire. Ea descrie Judecata de
Apoi si in ce chip se va arata aprinderea maniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta
ne arata noua clipa cea infricosatoare - cea mai plina de bucurie pentru cei drepti
- cand mila lui Dumnezeu va lasa locul judecatii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea
tarziu pentru fapte bune si prea tarziu pentru pocainta. Cand plangerea nu va mai
primi nici un raspuns si cand lacrimile noastre nu vor mai cadea in mainile
ingerilor.

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea
pe tronul slavei Sale. Asa cum in pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arata cu chip
de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este si nimeni altcineva decat El.
Cand El va veni in lume a doua oara, atunci nu va mai veni necunoscut si umil,
asa cum a facut de data cea dintai, ci va veni pe fata si intru slava mare. Prin
aceasta slava se intelege, mai intai, slava pe care Hristos a avut-o din vesnicie,
mai inainte de a fi lumea (Ioan 17:5) si, in al doilea rand, slava biruintei asupra lui
Satan, asupra lumii celei vechi, si asupra mortii. El nu va veni singur, ci insotit de
toti sfintii ingeri, al carui numar este de necuprins, si El va veni impreuna cu ei
pentru ca ei, ca slujitori si razboinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atat la lupta
impotriva diavolului, cat si la biruinta asupra lui. De aceea El are bucuria de a
impartasi cu ei slava. Si, pentru a intregi chipul minunat al acestei intamplari, se
arata lamurit faptul ca, toti ingerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune ca ingerii
lui Dumnezeu au fost de fata si la alte intamplari. Ei s-au aratat intotdeauna in
numar mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenti cu totii,
stransi in jurul Imparatului slavei.

Multi vazatori cu duhul au vazut tronul slavei atat in zilele cele dintai, cat si in
zilele cele de pe urma (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron
semnifica puterile ceresti peste care stapaneste Domnul. Este tronul slavei si al
biruintei, pe care sade Tatal ceresc si pe care S-a asezat Domnul Hristos dupa
biruinta Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce mareata va fi venirea Domnului, insotita de
asemenea intamplari nestiute si infricosatoare! In judecata sa limpede, proorocul
Isaia a proorocit: “Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie” (Isaia
66:15); la venirea Lui, Daniel a vazut ca un rau de foc se varsa si iesea din El; mii
de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat
si cartile au fost deschise. (Daniel 7:10)

Si cand Domnul va veni intru slava si va sedea pe tronul Sau, atunci se vor aduna
inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte
pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga.
Multi Parinti au pus intrebari despre locul in care Hristos va judeca toate
neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit ca Judecata va avea loc in valea
Iosafat, unde Imparatul Iosafat, fara nici un fel de lupta sau folosire de arme, a
avut o biruinta intreaga asupra moabitilor si amonitilor, ca nu a ramas viu nici un
vrajmas (II Cronici 20). Si proorocul Ioil a spus: “Sa se trezeasca toate neamurile si
sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate
popoarele din jur” (Ioil 3:12). Poate ca tronul Domnului se va aseza in acea vale,
dar nu exista in toata lumea nici o vale in care sa se poata aduna toate neamurile
si popoarele, viii si mortii de al inceputul pana la sfarsitul lumii, care vor ajunge
pana la multe bilioane. Intreaga suprafata a pamantului, impreuna cu toate
oceanele, nu au spatiu destul pentru toti oamenii care au trait vreodata pe
pamant, ca sa poata sta laolalta. Daca aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor,
atunci este posibil ca valea lui Iosafat sa-i poata cuprinde pe toti la un loc, dar
cum adunarea oamenilor va fi in trup - deoarece mortii vor invia in trupurile lor -
atunci cuvintele proorocului trebuie intelese in sens figurat. Valea lui Iosafat este
lumea intreaga, de la rasaritul cel mai indepartat pana la apusul cel mai
indepartat; si, precum Dumnezeu Isi aratase odinioara puterea si judecata Sa in
valea lui Iosafat, tot asa Isi va arata si in ziua cea de pe urma, aceeasi putere si
judecata asupra intregii omeniri.

Si-i va desparti pe unii de altii. Intr-o clipa vor fi despartiti toti cei adunati laolalta -
asa cum pastorul, cu glasul sau, isi trimite oile intr-o parte si caprele in cealalta -
unii la stanga si altii la dreapta, ca printr-o forta magnetica fara putere de
impotrivire, in asemenea chip ca nimeni nu se va putea muta de la stanga la
dreapta sau de la drepta la stanga.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu,
mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. La inceput, Hristos
Se numeste Fiul Omului - adica Fiul lui Dumnezeu - si aici El Se numeste Imparat,
intrucat Lui Ii sunt date imparatia si puterea si slava. “Veniti, binecuvantatii Tatalui
Meu”. Ei sunt cu adevarat binecuvantati, pe care Hristos ii numeste binecuvantati,
caci binecuvantarea lui Dumnezeu are in sine toate lucrurile bune si toata bucuria
si harul cerului. De ce nu spune Domnul “Binecuvantatii Mei”, ci “Binecuvantatii
Tatalui Meu”? Pentru ca El este numai Fiul Cel Unul Nascut si nefacut, din vesnicie
si pentru vesnicie, si dreptii sunt, prin binecuvantarea lui Dumnezeu, adoptati, si
se fac astfel ca frati ai lui Hristos. Dumnezeu cheama pe cei drepti sa primeasca
imparatia pe care le-a pregatit-o El de la intemeierea lumii. Aceasta inseamna ca
Dumnezeu, chiar inainte de intemeierea lumii, pregatise imparatia pentru acestia.
Inainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregatise pentru el totul in Rai. O
imparatie intreaga, stralucind in lumina, care doar isi astepta imparatul. Atunci
Dumnezeu l-a dus pe Adam in aceasta imparatie si imparatia era desavarsita.
Asadar, Dumnezeu a pregatit imparatia pentru cei drepti chiar de la inceput.
Aceasta isi astepta stapanitorii, avandu-L in frunte chiar pe Imparatul Hristos.
Chemand dreptii in imparatie, Judecatorul i-a lamurit de indata, de ce El le dadea
imparatia lor:

“Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si Mi-ati dat sa
beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost
si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.” La aceasta lamurire
minunata, dreptii au intrebat sovaielnic si cu sfiala, cand L-au vazut pe Imparatul
flamand si insetat, gol si bolnav, si cand au facut ei toate astea pentru El. La
acestea, Imparatul a dat inca un raspuns minunat: “Adevarat zic voua, intrucat ati
facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire are doua intelesuri: unul de suprafata si unul de adancime.
Intelesul de suprafata este limpede pentru toti. Cel care hraneste pe cel flamand,
da sa bea celui insetat, imbraca pe cel gol si da adapost celui strain, a facut
aceasta Domnului. Cel care cerceteaza pe cei bolnavi sau pe cei din inchisoare, a
facut aceasta Domnului. Pentru ca se spune in Vechiul Testament: “Cel ce are mila
de sarman imprumuta Domnului si El ii va rasplati fapta lui cea buna.” (Pilde
19:17). Domnul ne incearca inimile noastre prin cei care cauta ajutorul nostru.
Domnul nu foloseste nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care
a facut painea nu poate flamanzi, nici Cel care a facut apa nu poate inseta. Cel
care imbraca intreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sanatatii
nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de
libertate. Dar El cauta ca noi sa facem milostenie, pentru ca, in felul acesta, sa ne
inmuiem si sa ne innobilam inimile. In atotputernicia Sa, Dumnezeu poate intr-o
clipa sa-i faca pe toti oamenii bogati si indestulati, imbracati si multumiti. Dar El ii
lasa pe oameni sa cunoasca foamea si setea, boala, suferinta si saracia pentru
doua pricini: mai intai, pentru ca cei care rabda aceste lucruri, isi inmoaie si isi
innobileaza inimile si se vor intoarce la Dumnezeu, slavindu-L cu credinta si
rugaciune; si in al doilea rand, pentru ca omul poate suferi pentru altii, se poate
smeri pentru altii si poate ajunge la intelegerea fratietatii si unitatii tuturor
oamenilor de pe pamant, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul si Facatorul a toate
cate se afla pe pamant. Domnul doreste sa avem mila - mila mai presus de orice.
Deoarece El stie ca mila este calea prin care se poate reface credinta in
Dumnezeu, nadejdea in Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu.

Acesta este intelesul de suprafata. Intelesul de adancime priveste spre Hristos,


care se afla in launtrul nostru. In fiecare gand curat din mintea noastra, in fiecare
simtire aleasa din inima noastra si in fiecare nazuinta inalta a sufletului nostru
spre implinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvaluie in noi prin puterea
Duhului Sfant. El numeste toate aceste ganduri curate, simtiri alese si nazuinte
inalte, fratii Sai mici, sau cei mai mici frati ai Sai. El ii numeste astfel, pentru ca
acestia se afla in noi intr-o masura foarte mica, fata de masura mare de
spurcaciuni lumesti, si de rau care se afla in noi. Daca mintea noastra flamanzeste
dupa Dumnezeu si noi o hranim, noi L-am hranit pe Hristos din launtrul nostru;
daca inima noastra este lipsita de orice lucru bun si de orice lucru ales, adica este
lipsita de Dumnezeu, si noi o imbracam, pe Hristos L-am imbracat, Cel care se afla
in noi; daca sufletul nostru este bolnav si incatusat de fiinta noastra cea rea, de
faptele noastre cele rele, si suntem constienti de aceasta, si il cercetam, noi L-am
cercetat pe Hristos care se afla in noi. Pe scurt, daca cealalta fiinta care se afla in
noi, care odinioara se mandrea ca se salasluieste acolo, si care este omul cel
drept din noi, este stapanit si umilit de diavol, si de omul pacatos din noi, si il
ocrotim pe omul cel drept, noi Il ocrotim pe Hristos care se afla in noi. Omul
acesta drept care se afla in noi este mic, mic de tot, iar pacatosul din noi este un
adevarat Goliat. Dar acest om drept din launtrul nostru este fratele mai mic al lui
Hristos, iar pacatosul din noi este vrajmasul lui Hristos, ca un urias, precum Goliat.
Atunci, daca noi il ocrotim pe omul cel drept din noi, daca il slobozim, il intarim si
il aducem la lumina; daca il ridicam deasupra celui pacatos, asa incat sa-l
stapaneasca in chip desavarsit pe cel pacatos, si am putea spune impreuna cu
Apostolul Pavel: “Si eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2:20) -
atunci ne vom numi binecuvantati si vom auzi cuvintele Imparatului la Judecata
de Apoi: “Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita
voua de la intemeierea lumii.”

Dar celor de la stanga, Judecatorul le va zice: “Duceti-va de la Mine, blestematilor,


in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” Judecata este
infricosatoare, dar este dreapta. Si astfel Imparatul cheama pe cei drepti la El, si
lor le da Imparatia, pe cand pe pacatosi ii izgoneste de la El si ii trimite in focul cel
vesnic, in tovarasia rea a diavolului si a slujitorilor sai. (Sfantul Vasile cel Mare, in
lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: “Daca chinul cel vesnic are
vreun sfarsit, atunci inseamna ca viata vesnica are sfarsit. Dar, cum nu este cu
putinta de inchipuit ca viata vesnica ar avea un sfarsit, atunci cum se poate
inchipui un sfarsit al chinurilor celor vesnice?”) Ceea ce nu spune Domnul este
foarte important: faptul ca focul cel vesnic este pregatit pentru cei pacatosi de la
intemeierea lumii, tot asa cum si Imparatia este pregatita pentru cei drepti. Ce
inseamna aceasta? Este foarte limpede faptul ca Domnul a pregatit focul cel
vesnic numai pentru diavol si ingerii aceluia, si ca El a pregatit Imparatia pentru
toti oamenii de la intemeierea lumii. Pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii
sa se mantuiasca (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia
45:22) si pentru ca nici macar unul sa nu piara. De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit
pe oameni sa piara, ci sa se mantuiasca; Dumnezeu nici nu a pregatit pentru ei
dinainte focul diavolului, ci, El Si-a pregatit Imparatia Sa, si numai pe aceasta a
pregatit-o. De aici este limpede faptul ca gandesc gresit, cei care spun despre
pacatos: “el este sortit sa fie pacatos”. Daca omul ar avea o astfel de sortire,
aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul insusi. Faptul ca nu este
sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul ca Dumnezeu nu a pregatit dinainte
nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la
Judecata de Apoi, Judecatorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde sa-i
trimita pe pacatosi, decat numai imparatia intunecata a diavolului. Si faptul ca
aceasta este dreptatea Lui, ca Judecatorul sa-i trimita acolo, este limpede din
faptul ca acestia, in timpul vietii lor pamantesti, au cazut de la Dumnezeu si s-au
pus in slujba diavolului.

Rostind pedeapsa asupra pacatosilor si punandu-i la stanga Sa, Imparatul ii


lamureste de indata de ce ei sunt blestemati si de ce ii trimite in focul cel vesnic:
“Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat
sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in
temnita, si nu M-ati cercetat.” Ei nu au facut nici unul dintre aceste lucruri, pe
care le-au facut dreptii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Imparatului,
pacatosii au intrebat, intocmai ca si cei drepti: “Doamne, cand Te-am vazut
flamand sau insetat…” Domnul a raspuns: “Intrucat nu ati facut unuia dintre
acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.”
Toata aceasta lamurire pe care a dat-o Imparatul pacatosilor, are de asemenea
doua intelesuri - unul de suprafata si unul de adancime - la fel ca si in prima
situatie, cand era vorba de cei drepti. Pacatosii si-au intunecat mintea, si-au
invartosat inima si aveau ganduri rele fata de fratii lor de pe pamant, care erau
flamanzi si insetati, goi, bolnavi si lipsiti de libertate. Cu mintile lor greoaie, ei nu
erau in stare sa inteleaga faptul ca Hristos ii chema la milostenie prin fratii lor
saraci si care se aflau in suferinta. Inimile lor invartosate nu se puteau inmuia de
lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos si cel al sfintilor Sai nu le puteau schimba
sufletele lor cu scopurile cele rele, in suflete cu scopurile cele bune, si sa
savarseasca binele. Si astfel, fiind nemilostivi fata de Hristos prin fratii lor, ei erau
nemilostivi fata de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gandurile curate de indata
ce se formau, inlocuindu-le cu ganduri necurate si hulitoare; ei taiau de la
radacina toate simtamintele alese din inimile lor, de indata ce se infiripau,
inlocuindu-le cu nemilostivire, patima si iubirea de sine; cu graba si cu hotarare ei
si-au inabusit fiecare dorinta de a face un lucru bun, care s-a infiripat in sufletele
lor - urmand poruncile lui Dumnezeu - si in locul lor si-au starnit dorinta de a face
rau oamenilor, si de a pacatui spre manierea lui Dumnezeu. Si astfel fratele cel
mai mic al lui Hristos, care se afla in ei - cu alte cuvinte, omul cel drept din ei - a
fost rastignit, omorat si ingropat si Goliat cel intunecat la culoare, pe care il
hranisera ei - adica omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul insusi - a ramas
biruitor pe campul de lupta. Ce poate face Dumnezeu cu unii ca acestia? Ii poate
primi in Imparatia Sa pe unii ca acestia, care au izgonit cu totul aceasta Imparatie
din ei? Ii poate chema la El pe cei care au smuls din radacina toata asemanarea
cu Dumnezeu si care s-au aratat, atat in ascuns in inimile lor, cat si deschis in fata
lumii, a fi vrajmasii lui Dumnezeu si slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere,
ei s-au facut supusii diavolului si, la Judecata de Apoi, Judecatorul ii va trimite sa
tina tovarasie celor cu care, in timpul vietii s-au intovarasit in chip deschis - in
focul cel vesnic, pregatit pentru diavol si slujitorii sai. Indata dupa aceasta, acea
judecata care va fi cel mai mare si totusi cel mai scurta din istoria lumii zidite, va
ajunge la capat. Si vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la
viata vesnica. Viata si chinuirea se impotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se
afla viata nu se afla chinuire; acolo unde se afla chinuire nu se afla viata. Cu
adevarat, implinirea vietii inlatura chinuirea. Imparatia cea cereasca da implinire
vietii,in timp ce existenta diavolului aduce chinuire si numai chinuire, fara viata,
care vine de la Dumnezeu. Vedem in aceasta viata pamanteasca, cum sufletul
omului celui pacatos, care are in el putina viata (adica putina Dumnezeire), este
plin de mai multa chinuire decat sufletul omului celui drept, care are mai multa
viata in el (adica mai multa Dumnezeire). Dupa cum s-a spus bine in vremuri
stravechi: “Nelegiuitul se chinuieste in toate zilele vietii sale… glasuri ingrozitoare
fac larma in urechile lui… el nu mai nadajduieste sa iasa din intuneric si isi simte
capul mereu sub sabie… zbuciumul si tulburarea il strang la mijloc si se arunca
asupra-i gata de impresurare, fiindca a indraznit sa-si indrepte mana impotriva lui
Dumnezeu.” (Iov 15:20-25). Asadar, la vremea aceea, va fi pe pamant marea
chinuire pentru pacatos. Si pacatosul indura greu pina si suferinta cea mai mica
din viata aceasta, fata de omul cel drept, caci numai cel care are viata in sine
poate indura chinuirea, poate nesocoti suferinta si poate trece peste tot raul din
lume, si se poate bucura. Viata si bucuria nu se pot desparti. Chiar Iisus Hristos
spune celor drepti, pe care lumea ii osandeste, ii prigoneste si le aduce ocari:
“Bucurati-va si va veseliti!” (Matei 5:12).

Toata viata noastra pamanteasca este numai o umbra palida a vietii - a vietii
adevarate, a vietii intregi - in Imparatia lui Dumnezeu, tot asa cum intreaga
suferinta de pe pamant este numai o umbra stearsa a chinuirii ingrozitoare a
pacatosilor din iad. (In Apophtegmata Patrum [colectia in ordine alfabetica a
zicerilor Parintilor Pustiei], am citit: Ei au intrebat pe un oarecare batran mare:
“Parinte, cum rabdati asemenea munci cu atata rabdare?” Batranul a raspuns:
“Toata munca mea din viata aceasta nu este nici macar cat o singura zi de
chinuire.”) Viata pe pamant - oricat de minunata ar putea fi - este amestecata cu
suferinta, pentru ca aici nu exista nici o implinire a vietii; intrucat suferinta de pe
pamant - oricat de mare ar putea fi - este amestecata cu viata. Dar, la
Infricosatoarea Judecata, viata va fi separata de chinuire. Si una si cealalta vor fi
vesnice. Intelegerea noastra omeneasca nu poate sa priceapa ce inseamna
aceasta vesnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fata lui Dumnezeu, i
se va parea ca si cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipa de catre
diavolul in iad, i se va parea ca sunt mii de ani. Pentru ca timpul nu va mai fi asa
cum il cunoastem noi - zi dupa noapte si noapte dupa zi - ci atunci va fi o zi
deosebita pe care Domnul singur o stie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va
mai fi nici un alt soare decat numai Dumnezeu, si acest soare nu va rasari si nu va
apune, ca vesnicia sa se numere in zile, asa cum se socoteste timpul acum.
Binecuvantatii vor socoti vesnicia in termenii bucuriei lor si pacatosii chinuiti vor
socoti timpul in termenii chinuirilor lor.

Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit in felul acesta despre ultimul si
cel mai mare eveniment care urmeaza sa aiba loc in timp, la capatul veacurilor si
in vesnicie.si noi credem ca toate acestea se vor intampla intocmai, mai intai
pentru ca toate celelalte preziceri pe care le-a facut Hristos s-au intamplat
intocmai si, in al doilea rand, pentru ca El este cel mai mare prieten al nostru si
adevarat Iubitor al omenirii - si in iubirea desavarsita nu exista falsitate sau
eroare. Iubirea desavarsita contine adevarul desavarsit. Daca toate acestea nu
urmau sa se intample, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus
despre aceasta pentru a-Si demonstra cunostintele Sale in fata oamenilor. Nu; El
nu a cautat marire la oameni (Ioan 5:41). El a spus totul pentru mantuirea
noastra. Cel ce are intelegere si care Il marturiseste pe Domnul Hristos isi poate
da seama ca trebuie sa stie aceasta pentru a se mantui. Pentru ca Domnul nu a
facut nimic, nici nu a rostit vreun cuvant, nici nu a ingaduit sa I se intample ceva
in timpul vietii Sale pe pamant care sa nu fie pentru mantuirea noastra.

De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea


ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja
multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta
si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata
noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in
vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu
ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand
dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Atunci sa nu mai pierdem nici macar o singura zi, pentru ca fiecare zi poate sa fie
ultima si poate fi hotaratoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi si zorile
Zilei celei indelung asteptate. (Sfantul Grigorie Dialogul spune: “Sta scris: ‘Nu stiti,
oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu’?” [Iacov 4:4]. Inseamna
ca cel care nu se bucura la apropierea sfarsitului lumii, arata ca el este prietenul
acesteia, si de aceea el este vrajmasul lui Dumnezeu. Dar aceste ganduri sunt
departe de credinciosi, de cei ce stiu prin credinta ca mai exista si o alta viata si
pe care o doresc cu adevarat.” [Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre
semnele sfarsitului lumii]). Poate ca nu ne vom rusina in Ziua Maniei Domnului;
inaintea Domnului si inaintea multimilor de ingeri ai Sai si a multor bilioane de
oameni drepti si sfinti. Poate ca nu vom fi alungati pentru vesnicie de Domnul si
de ingerii si sfintii Sai si de rudeniile si prietenii nostri, care se vor afla de-a
dreapta. Dar, impreuna cu multimile nenumarate si stralucitoare de ingeri si de
oameni drepti, sa cantam laude de bucurie si de biruinta: “Sfant, Sfant, Sfant
Domnul Savaot! Aliluia!” Dimpreuna cu toate cetele ceresti sa-L slavim pe Domnul
si Mantuitorul nostru, Fiul, Cel Unul nascut, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant -
Treimea cea deofiinta si nedespartita, in vecii vecilor. Amin.

Predica la Duminca a II-a din Post

Evanghelia despre vindecarea slabanogului

Marcu 2:1-12

Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile, s-a auzit ca este in casa. Si
indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc,nici inaintea usii, si le graia lor
cuvantul. Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. Si
neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei
unde era Iisus si, prin spartura, au lasat jos patul in care zacea slabanogul. Si
vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale.
Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce
vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai
Dumnezeu? Si indata cunoscand Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei in sine, le-a
zis lor: De ce cugetati acestea in inimle voastre? Ce este mai usor a zice
slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si
umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis
slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat
indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau
pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.

Duminica trecuta am ascultat pericopa Evanghelica despre taria minunata a


aratarii marete si puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la indoiala cuvintele
Apostolului Filip, ca indelung asteptatul Mesia S-ar fi aratat in lume, si aceasta in
persoana lui Iisus din Nazaret - tot Natanael, de indata ce a ajuns inaintea
Domnului, L-a recunoscut indata, si L-a marturisit atat ca Fiu al lui Dumnezeu, cat
si ca Imparat al lui Israel. Evanghelia de astazi vorbeste despre ostenelile mari si
luptele oamenilor cu credinta adevarata, pentru a veni inaintea Domnului Hristos.

Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de
paralizie - ducandu-l pe patul sau, el fiind foarte slab si lipsit de ajutor. Ei au
incercat fara sa izbuteasca, sa strabata prin multimea deasa de oameni, pentru a
ajunge langa Domnul si, neizbutind, s-au urcat pe acoperisul casei, l-au desfacut
si, cu osteneala multa, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul si l-au asezat
la picioarele Vindecatorului facator de minuni. Aceasta era masura credintei lor in
Hristos.

Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele
tale! Domnul nu a auzit credinta lor spusa in cuvinte, dar El a vazut aceasta. Ochii
Lui duhovnicesti au patruns pana in adancurile cele mai ascunse ale inimii
omenesti si, privind aceste adancuri, a vazut aceasta credinta. Cu ochii Sai
trupesti, El vazuse si cunoscuse ostenelile si stradaniile lor, pentru a aduce omul
bolnav inaintea Lui. Atunci, credinta lor era vadita atat vederii duhovnicesti a
Domnului, cat si ochilor Lui trupesti.

Necredinta carturarilor care erau de fata la aceasta intamplare, era de asemenea


vadita pentru Domnul. Ei cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel -
el huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai Dumnezeu? Si indata
cunoscand Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei in sine, a inceput sa-i mustre cu
blandete pentru aceasta: “De ce cugetati acestea in inimile voastre?” Domnul, in
judecata Sa limpede, citeste inimile necurate cu aceeasi lesniciune cu care le
citeste pe cele curate. Asa cum a vazut de indata inima curata a lui Natanael, in
care nu se afla viclesug, tot la fel si aici, El vede de indata si cu limpezime inimile
carturarilor, care erau pline de viclesug. Pentru a le arata ca El are putere atat
asupra trupurilor, cat si asupra sufletelor oamenilor, atat ca sa ierte pacatele, cat
si ca sa vindece trupul cel slabanog, Domnul spune paraliticului: “Zic tie: Scoala-
te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta.” La o porunca atat de hotarata, slabangul s-a
sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si
slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.

Iata cat de multe puteri minunate arata Domnul deodata:

El vede in inimile oamenilor si deluseste credinta in unii si viclesugul in altii.

El iarta sufletului pacatul sau, facandu-l sanatos si curat de boala si de slabiciunea


sa.

El reda sanatatea trupului slabanog si paralizat prin puterea cuvintelor Sale.

O, cat de mareata si infricosatoare, minunata si datatoare de sanatate este


aratarea Dumnezeului Celui viu!

Dar noi trebuie sa venim si sa stam inaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este
lucrul de cea mai mare insemnatate pe calea mantuirii: sa venim cu credinta
inaintea Domnului si sa-L simtim pe El. Uneori, Domnul Insusi vine si Isi descopera
harul inaintea noastra, cand El a venit la Marta si Maria in Betania, cand S-a aratat
pe neasteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii si
pe drumul spre Emaus, in launtrul usilor incuiate, ori Mariei Magdalena in gradina,
ori multor sfinti in vise si vedenii. Uneori, oamenii au fost adusi inaintea Domnului
de catre Apostoli, asa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru si Filip l-a adus pe
Natanael si asa cum urmasii Apostolilor si misionarii au adus mii si milioane de
credinciosi la Domnul si tot asa cum un credincios a adus pe un altul. In sfarsit,
uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca sa ajunga inaintea
Domnului, asa cum s-a intamplat cu acesti patru oameni, care au desfacut
acoperisul casei pentru a aduce inaintea Domnului pe slabanog. In aceste trei
chipuri oamenii se pot simti inaintea Domnului. Noi trebuie sa ne silim si sa
staruim ca sa ajungem inaintea Domnului si pentru ca Dumnezeu sa ne primeasca
in preajma Sa si sa ne lumineze. De aceea, noi trebuie sa luam aceste trei cai in
ordine inversa, adica noi trebuie, cu credinta si cu osardie, sa facem tot ceea ce
ne sta in putinta pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie sa urmam chemarea
si indrumarile Sfintei Biserici apostolice si ale Parintilor si Invatatorilor Bisericii; si,
in cele din urma, numai dupa implinirea primelor doua conditii, trebuie, cu
rugaciune si nadejde, sa asteptam ca Dumnezeu sa ne aduca la El si, prin Duhul
Sau, sa ne lumineze, sa ne intareasca, sa ne vindece si sa ne mantuiasca.

Cat de mari trebuie sa fie stradaniile noastre pentru a deschide calea catre Duhul
lui Dumnezeu, ni se arata in chipul cel mai lamurit, in exemplul acestor patru
oameni, care nu s-au dat inapoi de la urcarea pe acoperis, nu i-a oprit nici rusinea,
nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav inaintea Dumnezeului Celui viu,
pe deasupra, prin acoperis. Acest exemplu de osardie este asemanator - daca nu
cumva mai mare - aceluia al vaduvei care s-a rugat staruitor, de judecatorul cel
nedrept, ca sa-i faca dreptate fata de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta
inseamna implinirea poruncii Domnului, ca sa strige la Dumnezeu ziua si noaptea
si Dumnezeu ii va auzi pe ei. Aceasta este o dovada a adevarului altei porunci a
lui Dumnezeu: “Bateti si vi se va deschide” (Matei 7:7). In sfarsit, aceasta este
deslusirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Imparatia cerurilor se ia prin
staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le
cere urmatorilor Sai credinciosi, ca ei sa faca tot ceea ce le sta in putinta, ca ei sa
se sileasca cu toata puterea lor, sa fie lucratori cata vreme au lumina, sa se roage
fara incetare, sa ceara, sa caute, sa bata, sa posteasca si sa faca fapte de
milostenie fara de numar - toate acestea sa le faca pentru ca sa li se deschida lor
Imparatia cerurilor - prin simtirea lui Dumnezeu cea mareata, infricosatoare si
datatoare de viata. Domnul spune: “Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va,
ca sa va intariti … si sa stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Sa fiti cu trezvie
si cu mare purtare de grija fata de inima voastra, ca sa nu se deschida aceasta
fata de pamant; privegheati asupra gandurilor voastre, ca acestea sa nu va
indeparteze de Dumnezeu; fiti cu purtare de grija fata de lucrarile voastre, ca sa
va inmultiti talantul si ca acesta sa nu se imputineze sau sa piara cu totul; aveti
grija de zilele voastre, ca sa nu vina moartea asupra voastra pe nestiute si sa nu
va prinda nepocaiti de pacatele voastre. Aceasta este credinta noastra Ortodoxa:
lucratoare, rugatoare si pazitoare, patrunsa pana in adancuri de lacrimi si osardie.
Nici o alta credinta nu cere atata osardie din partea credinciosilor sai, ca sa se
invredniceasca sa stea inaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste
staruinte lumii intregi, dar Domnul si Mantuitorul nostru Insusi le-a cerut pe
acestea credinciosilor si Biserica le repeta intr-una, de-a lungul veacurilor, din
neam in neam, aratand credinciosilor numarul tot mai mare de luptatori
duhovnicesti, care au implinit legea lui Hristos si li s-a dat slava si putere de
negrait prin cuvant, atat in cer, cat si pe pamant.

Dar, pe de alta parte, trebuie sa nu ne inselam pe noi insine, crezand ca toate


nevointele si osardia omului aduc in sine mantuirea. Nu trebuie sa ne inchipuim ca
numai prin nevointele si osardia sa, omul va fi in stare sa ajunga inaintea
Dumnezeului Celui viu. Daca nu este dupa Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor
nu poate sa ajunga vreodata sa stea inaintea fetei lui Dumnezeu. Pentru ca
Domnul Insusi, care a menit aceasta intreaga osardie si nevointe, spune in alta
parte: “Cand veti face toate cele poruncite voua. Sa ziceti: Suntem slugi
netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17:10). Si in
alt loc: “Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu-l va trage Tatal” (Ioan 6:44). Si
iarasi: “Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15:5). Si iarasi, in alt loc: “Prin har
sunteti mantuiti” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune dupa toate astea? Sa spunem
ca toata sarguinta noastra pentru mantuire este in zadar? Sa stam nemiscati si sa
asteptam ca Domnul Insusi sa ne aseze, prin puterea Sa, inaintea fetei Sale? Nu
spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptatii noastre ca un vesmant
intinat” (Isaia 64:6)? Sa lepadam, atunci, toata stradania si nevointele noastre?
Atunci n-am ajunge si noi intocmai ca si sluga care a sapat si a ascuns in pamant
talantul domnului si, pentru aceasta, stapanul sau i-a strigat: “Sluga vicleana si
lenesa!” (Matei 25:26). Noi trebuie sa ne pastram mintea limpede si sa ne
straduim sa implinim poruncile lamurite ale Domnului. Noi trebuie sa ne straduim
din toate puterile noastre, dar sta numai in puterea lui Dumnezeu sa ne
binecuvanteze stradaniile si sa ne aduca inaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici
cu o lamurire minunata, cand a zis: “Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a
facut sa creasca. Astfel, nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai
Dumnezeu, Care face sa creasca.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de
Dumnezeu - de puterea, intelepciunea si milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi
trebuie sa plantam si sa udam si nu trebuie sa cutezam sa ne lepadam de datoria
noastra fara sa fim in primejdia pierzarii vesnice.

Este de datoria agricultorului sa planteze si sa ude, dar depinde de puterea,


intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca semintele vor incolti, vor creste si vor da
roada.

Este de datoria omului de stiinta sa examineze si sa cerceteze, dar depinde de


puterea, intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca cunoasterea i se va descoperi
lui, sau nu.

Este de datoria parintilor sa-si creasca si sa-si educe copiii in frica lui Dumnezeu,
dar depinde de puterea, intelepciunea si milostivirea lui Dumnezeu daca acesti
copii vor trai mai mult sau mai putin.

Este de datoria preotilor sa-i invete, sa le dea cunostinte, si sa-i indrume pe


credinciosi, dar depinde de puterea, intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca
stradanile preotilor vor aduce roada sau nu.

Este de datoria noastra, a tuturor, sa ne straduim si sa ne silim, ca sa ne


invrednicim sa stam inaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea,
intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca vom fi primiti sau nu de Domnul.

Dar noi nu trebuie sa ne straduim fara sa avem nadejde in milostivirea lui


Dumnezeu. Toata silinta noastra sa ne fie luminata de nadejdea ca Domnul este
cu noi si ca El ne va primi in lumina infatisarii Sale. Nu se afla nici un izvor mai
adanc si mai nesecat, decat izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Cand fiul ratacitor s-
a pocait dupa caderea lui ingrozitoare pana la treapta porcilor, tatal sau cel
milostiv a mers sa-l intampine, l-a imbratisat si l-a iertat. Dumnezeu este neobosit
in alergarea Lui, ca sa-i intampine pe copiii Sai cei pocaiti. El Isi intinde mana
catre toti cei care se intorc cu fata catre Dumnezeu. “Tins-am mainile Mele in
toata vremea catre un popor razvratit.” (isaia 65:2), a spus Domnul catre evrei.
Asadar, cand Domnul Isi intinde mana Sa catre cei razvratiti, cum sa nu fie El
ascultator? Ascultatorul prooroc David spune: “Vazut-am mai inainte pe Domnul
inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este, ca sa nu ma clatin.” (Psalm
15:8). Atunci, Domnul nu tagaduieste sa se arate inaintea celor care se straduiesc
pentru mantuirea lor.

De aceea, sa nu socotim stradaniile noastre ca sunt in desert, asa cum fac cei
lipsiti de Dumnezeu si cei care se afla in deznadejde, ci, atunci cand ne ostenim si
facem cele mai mari osteneli cu putinta, nadajduim in mila lui Dumnezeu. Sa ne
sporim ostenelile in timpul Postului Mare, asa cum ne invata Sfanta Biserica. Pe
calea aceasta a noastra, sa ne lumineze exemplul celor patru credinciosi care s-au
urcat pe acoperis si l-au desfacut si au lasat in jos, inaintea Domnului, patul in
care zacea slabanogul cel paralitic. Daca o cincime din sufletul nostru este
paralizata sau bolnava, sa ne grabim dimpreuna cu celelalte patru cincimi
sanatoase inaintea Domnului si El va da sanatate partii din launtrul nostru, care
este bolnava. Daca unul dintre simturile noastre s-a smintit de lumea aceasta si s-
a imbolnavit din pricina tulburarii prea mari, sa ne repezim cu celelalte patru
simturi inaintea Domnului, pentru ca El sa se milostiveasca de simtul nostru
bolnav si sa-l vindece. Cand o portiune a trupului se imbolnaveste, doctorul
recomanda doua feluri de ingrijire: purtare de grija si hranirea restului trupului,
astfel incat portiunea sanatoasa sa ajunga mai puternica si mai sanatoasa, si sa
poata rezista astfel bolii din portiunea care este bolnava. La fel este si cu sufletele
noastre. Daca in mintile noastre se afla indoiala, sa luptam cu osardie in inima si
in suflet, pentru a ne intari credinta si, cu ajutorul Domnului, sa se vindece si sa
se intareasca mintea noastra bolnava. Daca am pacatuit uitand de rugaciune, sa
ne grabim sa facem fapte de milostenie, sa ne restabilim cucernicia pierduta - si
de la capat.

Si Domnul va vedea credinta noastra, si ostenelile, si stradania noastra si ne va


milui pe noi. Si El, in milostivirea Lui nesfarsita, ne va primi la El, in duhul acela
fara de moarte si de viata datator, prin care cete nemumarate de ingeri si armate
intregi de sfinti primesc viata, primesc putere si bucurie. Slavit si laudat fie
Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant -
Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Duminica a III-a din Post - a Sfintei Cruci

Evanghelia despre cruce si mantuirea sufletului

Marcu 8:34-38; 9:1


Iisus le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia
crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar
cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa.
Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau
ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va
rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul
Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si
le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor
gusta moartea pana ce nu vor vedea Impratia lui Dumnezeu venind intru putere.

Mare este puterea adevarului si nimic in lume nu poate sa-i ia puterea.

Mare este puterea tamaduitoare a adevarului si nu exista nici o suferinta ori


slabiciune in lume pe care adevarul sa nu o poata vindeca.

In suferinta si slabicunea lor, bolnavii cauta un doctor care le va da un leac pentru


aceste lucruri. Nimeni nu va cauta un doctor care sa le dea leacurile cele mai
dulci, ci fiecare va voi ca cineva sa le dea unul tamaduitor, fie el dulce, amar ori
lipsit de gust. Cu cat leacul dat este mai amar si cu cat lucrarea de vindecare este
mai complicata, cu atat se pare ca bolnavul are incredere mai mare in doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci cand il ofera mana lui
Dumnezeu? De ce se cauta si se asteapta numai bomboane din mana lui
Dumnezeu? Pentru ca oamenii nu simt cat de primejdioasa este boala pacatului
lor si cred ca se pot vindeca numai cu bomboane.

O, daca oamenii s-ar intreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupesti sunt atat
de amare! Duhul Sfant le-ar raspunde: pentru a se gandi la amaraciunea
leacurilor duhovnicesti. Caci, asa cum boala trupeasca da o inchipuire asupra bolii
duhovnicesti, tot la fel leacurile pentru bolile trupesti au aceeasi lucrare, prin
asemanare cu boala duhovniceasca.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale si pricinuitoare de urmari, cu mult


mai grele decat bolile trupului? Atunci, cum sa nu fie leacurile duhovnicesti cu
mult mai amare decat acelea pentru trup?

Oamenii au mare grija de trupurile lor; si atunci cand trupurile lor se imbolnavesc,
nu se dau in laturi de la nici un fel de osteneala, timp sau bani pentru a-si restabili
sanatatea. In acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o statiune balneo-
climaterica nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amara, mai ales
cand ei sunt constienti ca se apropie moartea trupeasca. O, de-ar fi oamenii la fel
de preocupati pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de staruitori, cautand
vindecarea si un vindecator pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar daca omul care este
descult moare de sete si exista un izvor de apa dincolo de spini, nu se va hotari
mai degraba sa mearga prin spini si sa-si raneasca picioarele in drum spre apa,
decat sa ramana pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, si sa moara de
sete?

“Nu putem lua o doctorie atat de amara”, spun multi dintre cei slabanogiti de
pacat. Tot la fel si Doctorul, care iubeste oamenii, a luat El mai intai doctoria, cea
mai amara doctorie, chiar daca El era sanatos, doar pentru a arata celor bolnavi
ca nu este cu neputinta. O, este cu mult mai greu pentru cel sanatos sa ia si sa
inghita doctoria omului bolnav decat este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel
incat si oamenii cei muritori sa fie incurajati si ei sa o ia.

“Nu putem trece prin campul cu spini cu picioarele goale, oricat de sete ne-ar fi si
oricat de multa si de proaspata ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlaguiti de
pacat. Si asa Domnul, care iubeste oamenii, El Insusi a trecut campul cu spini cu
picioarele goale si acum, din partea cealalta, cheama insetatii la izvorul cu apa
vie. “Se poate” - ne striga El - “Eu am trecut prin spinii cei mai ascutiti si, calcand
peste ei, i-am batatorit. Atunci, haideti!”

“Daca Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; si daca Crucea este Calea, noi nu
putem porni pe aceasta cale”, spun cei pe care pacatul i-a imbolnavit. Si asa
Domnul, care iubeste oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca sa arate
ca se poate.

In pericopa Evanghelica de astazi, Domnul da Crucea, acest mijloc amar de


vindecare, tuturor celor care doresc sa fie mantuiti de la moarte.

Domnul spune: “Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia
crucea si sa-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i impinge pe oameni spre Cruce, inaintea
Lui, ci ii cheama sa-L urmeze pe El - fiindca El a purtat Crucea. Inainte de a da
glas acestei chemari, El a proorocit suferintele Sale: “Fiul Omului trebuie sa
patimeasca multe … si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze” (Marcu 8:31).
De aceea El este Calea. El a fost Cel dintai intru suferinta si Cel dintai intru slava;
El a venit sa arate ca tot ceea ce oamenii cred ca este cu neputinta, este cu
putinta, si pentru ca sa faca acest lucru cu putinta.
El nu-i sileste pe oameni, nici nu aduce stramtorare asupra lor, ci propune si ofera.
“Oricine voieste…”! Oamenii au cazut in boala pacatului prin propria lor vointa, si
numai prin vointa lor libera, oamenii trebuie sa se vindece de pacat. El nu
ascunde faptul ca leacul este amar, foarte amar, dar El l-a facut pentru oameni
mai usor de luat, luandu-l El Insusi mai intai, chiar daca El era sanatos, si ne-a
aratat lucrarea lui minunata.

“Sa se lepede de sine”. Intaiul om, Adam, la fel s-a lepadat de sine atunci cand a
cazut in pacat, dar el s-a lepadat de sinele cel real, adevarat. Cunoscand de la
oameni ca ei se leapada de sine, Domnul stie ca ei se leapada de sinele cel
mincinos. Mai simplu: Adam a lepadat Adevarul si s-a indreptat spre o minciuna;
acum Domnul ii cerceteaza pe urmasii lui Adam, ca acestia sa se lepede de
minciuna si sa se lipeasca mai mult de Adevar, de la care au cazut. De aceea, a se
lepada de sine inseamna a se lepada de firea cea inselatoare care s-a salasluit in
noi, in locul firii noastre care ne-a fost data de catre Dumnezeu. Noi trebuie sa ne
lepadam de cele ce sunt pamantesti, care au luat locul duhovniciei din launtrul
nostru, si de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnica care a
intunecat in noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu si nemultumirea pe care o aratam
impotriva lui Dumnezeu, care a ucis in noi duhul ascultarii fata de El. Noi trebuie
sa ne lepadam de gandurile cele rele, de doririle cele rele si de faptele cele rele.
Trebuie sa ne lepadam de slavirea idoleasca a celor ale naturii, si a trupului
nostru. Pe scurt: trebuie sa ne lepadam de tot ceea ce credem ca inseamna “eu”,
dar care in realitate nu tine de noi, ci este diavolul si pacatul, stricaciunea,
inselarea si moartea. O, sa ne lepadam de obiceiurile cele rele, care au ajuns a
doua fire pentru noi; sa ne lepadam de aceasta “a doua fire”, caci nu este firea
noastra, asa cum a facut-o Dumnezeu, ci o amagire adunata si invartosata, si
propria inselare din noi insine - o minciuna fatarnica care merge impreuna cu
numele nostru si noi impreuna cu aceasta.

Ce inseamna aceasta: sa-ti iei crucea? Aceasta inseamna primirea de bunavoie a


fiecarui mijloc de vindecare care ni se da din mana lui Dumnezeu, oricat de amar
ar putea fi. Cad nenorociri mari asupra ta? Fa ascultare fata de Voia lui Dumnezeu,
asa cum a facut Noe. Ti se cere jertfa? Aseaza-te in mainile lui Dumnezeu cu
aceeasi credinta pe care a avut-o Avraam, atunci cand a mers ca sa-si jertfeasca
fiul. Ti s-a naruit gospodaria? Ti-au murit copiii dintr-odata? Indura toate cu
rabdare, lipindu-te de Dumnezeu in inima ta, asa cum a facut Iov. Te parasesc
prietenii si te-au impresurat dusmanii? Rabda toate fara carteala si cu credinta ca
ajutorul lui Dumnezeu este aproape, asa cum au facut Apostolii. Esti trimis la
moarte pentru Hristos? Multumeste-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca
miile de mucenici crestini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost inainte,
ci tu vei urma mai degraba exemplul multora - apostoli, sfinti, marturisitori si
mucenici - care au facut Voia lui Hristos. Mai mult decat atat, trebuie sa stim ca
umbland dupa rastignirea noastra, Domnul vrea rastignirea omului celui vechi, a
omului alcatuit din obiceiurile cele rele si din slujirea pacatului. Caci, prin aceasta
rastignire, omul cel vechi, deopotriva cu animalul, este trimis la moarte, iar omul
cel nou, alcatuit dupa asemanarea si nemurirea lui Dumnezeu, se inalta la viata.
Dupa cum spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost rastignit” si lamureste de
indata de ce: “pentru a nu mai fi robi ai pacatului” (Romani 6:6). Crucea este grea
pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup cu patimi si cu pofte (Galateni
5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc. Crucea pentru cei ce pier,
este nebunie; iar pentru cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I
Corinteni 1:18). De aceea noi ne laudam in Crucea lui Hristos si in crucea pe care
o purtam pentru El. Domnul nu cauta ca noi sa luam Crucea Lui, ci pe a noastra.
Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost rastignit pentru pacatele Lui, ci pentru
ale noastre si, de aceea Crucea lui este cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru
propriile noastre pacate: de aceea crucea noastra este mai usoara. Si, cand
suferintele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie sa spunem ca sunt prea mari,
ca depasesc toate limitele. Dumnezeu este viu si El cunoaste masura suferintei
noastre si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat ne sta in putinta sa rabdam.
Masura suferintei noastre nu este mai putin randuita si socotita, decat este
randuita si socotita masura zilei si a noptii, sau decat sunt masurile stelelor in
mersul lor. Sporeste suferinta noastra? Se face mai grea crucea noastra? Puterea
lui Dumnezeu este cea mai mare, dupa cum spune Apostolul: “Ca precum
prisosesc patimirile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea
noastra.” (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mangaierea noastra este mare, prin faptul ca Domnul ne
cheama sa-L urmam. “Sa vina dupa Mine”, spune Domnul. De ce rosteste Domnul
aceasta chemare celor care isi iau crucea? Mai intai, ca sa nu cada si sa fie striviti
sub ea. Oamenii sunt atat de slabi, incat crucea cea mai usoara este grea pentru
omul cel mai puternic, daca acesta nu o cara cu ajutor din cer. Vedem cum se
deznadajduiesc credinciosii la cea mai usoara suflare; cum striga impotriva cerului
si a pamantului la un necaz mic! Cum se clatina neputinciosi dintr-o parte intr-
alta, cautand vreun sprijin si ajutor in desertaciunea acestei lumi si socotesc, ca
daca aceasta lume nu le poate aduce sprijin si ajutor, atunci intreaga lume este
un pustiu al deznadejdii. De aceea Domnul ne cheama sa-L urmam, pentru ca
numai urmandu-L pe El vom putea rabda greutatea crucii. In El vom afla putere,
curaj si mangaiere. El ne va fi noua lumina pe calea cea intunecata, sanatate
acolo unde este boala, tovarasie ne va fi in singuratate, bucurie in suferinta si
bogatii in lipsuri. In camera in care se afla un om bolnav, se lasa noaptea o lumina
aprinsa si, in noaptea acestei vieti, este nevoie de lumina cea vesnica a lui
Hristos, pentru a ne usura durerea si pentru a ne pastra vie nadejdea in zorii zilei.

Cea de a doua pricina pentru care ne cheama Domnul sa-L urmam, are aceeasi
insemnatate ca si cea dintai, si are legatura cu lepadarea de sine de buna voie si
cu luarea crucii noastre. Multi s-au aratat lumii ca s-au lepadat de sine, pentru a
afla inaltare mai mare in lumea aceasta. Multi si-au adunat incercari si suferinte
fara numar, pentru a castiga uimirea si lauda oamenilor. Multi au facut astfel, si
mai fac asa si astazi, mai ales printre pagani, pentru a aduna o oarecare putere si,
prin aceasta, sa castige putere asupra celorlalti, ca sa le faca rau oamenilor, sau
ca sa-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie si pentru iubirea de
putere.

Asemenea lepadare de sine nu este adevarata, ci maritoare de sine si o


asemenea cruce nu duce nici pe departe la inviere si mantuire, ci la pieire si la
lasarea sinelui in mainile diavolului. Cu toate acestea, cel care isi ia crucea si Il
urmeaza pe Hristos, se slobozeste de toata mandria, de toata slavirea de sine,
care se dobandeste cu jertfirea celorlalti, si se mai lipseste de toata dorirea pentru
slava si profiturile lumesti. Asa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amara, nu
pentru a arata ca ii sta in putinta sa o inghita, ci pentru a-si restabili starea de
sanatate, tot asa se leapada de sine un adevarat crestin: adica, omul este
nemultumit de starea sa de boala, isi ia crucea ca un leac amar, dar mantuitor, si
Il urmeaza pe Hristos, Doctorul si Mantuitorul sau, nu pentru marire si lauda din
partea oamenilor, ci pentru a-si mantui sufletul de prostia din viata noastra, care
aduce moartea, si de viermele si de focul din viata ce va sa vina.
“Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru
Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa.” Aceste cuvinte sunt patrunzatoare si
neiertatoare! Acesta este focul care cauta sa arda omul cel vechi, chiar pana la
radacina si cu tot cu radacina! Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai
pentru a indrepta lumea, ci si pentru a o restabili, pentru a o aduce la viata noua;
pentru a arunca metalul vechi in foc si pentru a-l topi in chip nou. El nu este
reformator, ci Ziditor; El nu este carpaci, ci tesator. Cine vrea sa pastreze copacul
cel batran, mancat de cari, il va pierde. Tot ce poate face omul se restrange numai
la aspectul cel dinafara - sa-l ude, sa-l imprejmuiasca si sa-l ingrijeasca - viermele
il va manca pe dinauntru si copacul putrezeste si cade. Cel care taie copacul
mancat de vierme si il arunca in foc cu tot cu viermi si apoi isi indreapta atentia
spre vlastarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va pastra noul copac. Cel care
incearca sa pastreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mancat si
putrezit de pacat, il va pierde, pentru ca Dumnezeu nu va primi un asemenea
suflet alaturi de El si tot ceea ce nu se afla inaintea fetei lui Dumnezeu este ca si
cum nu are viata. Atunci, cel ce isi pierde sufletul sau cel vechi, acela isi va scapa
sufletul cel nou, nascut din Duh (Ioan 3:6) si se va logodi cu Hristos. De fapt,
sufletul inseamna viata si in unele traduceri chiar citim: “cine va voi sa-si scape
viata” si “cine isi va pierde viata pentru Mine acela o va scapa”. In acest caz,
ambele traduceri au acelasi inteles. Caci cine va voi cu orice pret sa-si scape viata
sa supusa mortii, acela isi va pierde ambele vieti: cea muritoare si cea
nemuritoare - cea supusa mortii pentru ca, oricat de mult s-ar stradui sa-si
prelungeasca aceasta viata pe pamant, el trebuie sa o piarda in cele din urma prin
moarte; si isi va pierde viata sa fara de moarte, pentru ca nu a facut nimic pentru
aceasta, nu a suferit nimic ca sa o pastreze. Cine se va stradui sa castige viata sa
cea fara de moarte prin Hristos, o va primi si o va pastra in vesnicie, cu toate ca
isi va pierde viata sa cea vremelnica, supusa mortii. Omul isi poate pierde viata sa
cea vremelnica, supusa mortii, pentru Hristos si pentru Evanghelie, fie atunci cand
este nevoie sa se jertfeasca pe sine si sa moara ca mucenic pentru Hristos si
pentru sfanta Sa Evanghelie, fie atunci cand socoteste aceasta viata ca pacatoasa
si nevrednica si se da pe sine cu toata inima sa, cu sufletul si puterea sa pentru
Hristos, intrand in slujba Lui, dandu-I Lui toate si nadajduind de la El toate
lucrurile. Omul poate sa-si piarda sufletul, viata, sinucigandu-se sau printr-o jertfa,
pentru o cauza nevrednica - intr-o cearta sau vrajba. Unuia ca acesta nu i se
fagaduieste ca isi va scapa sufletul sau - viata sa, pentru ca se spune: “pentru
Mine si pentru Evanghelie”. Hristos si Evanghelia sunt neasemuit mai mari decat
sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogatii din existenta vremelnica si din
vesnicie si nici un om nu ar trebui sa sovaie ca sa jertfeasca totul pentru acele
bogatii trainice.

De ce adauga Domnul: “si Evanghelia”? Nu este destul sa spuna doar: “pentru


Mine”? Nu este. Domnul spune: “pentru Mine si pentru Evanghelie” pentru a spori
pricinele de a muri pentru sine, si de a trai pentru Dumnezeu si, prin aceasta,
pentru a spori numarul celor care sunt mantuiti. Atunci, se mantuieste cel a carui
viata si-o pierde pentru Hristos Cel viu si fara de moarte. Si se mai mantuieste cel
care isi pierde viata pentru lucrarile cel din lume ale lui Hristos si pentru
invatatura Lui. In cele din urma, se mantuieste cel care isi pierde viata sa doar
pentru o singura porunca a lui Hristos sau pentru un singur cuvant al Lui. Domnul
este Datatorul-de-lege al vietii; cine se jertfeste pe sine pentru Datatorul-de-lege,
s-a jertfit pentru legile Lui si, tot asa: cine se jertfeste pentru legile Lui s-a jertfit
pe sine pentru El. Fiind intocmai acelasi lucru, El cu lucrarile Lui si cu invatatura
Lui, Domnul deschide in acest chip multora prilejul de a se mantui.
“Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? Sau
ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?” Aceste cuvinte arunca
multa lumina si asupra celor de dinainte, ducand la intelegerea lor. De aici se
vede ca Domnul socoteste sufletul omului ca fiind de pret mai mare decat lumea
intreaga. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie sa piarda omul,
pentru a-si scapa sufletul sau: unul stricacios, un suflet inghitit de lume, plecat in
fata lumii, inrobit lumii. Daca omul pierde un asa numit “suflet”, el isi va scapa
sufletul sau cel adevarat; daca el se leapada de viata cea fatarnica, el va primi
viata cea adevarata.

La ce foloseste sa cuceresti lumea intreaga cand lumea este sortita stricaciunii si


sa-ti pierzi sufletul cand acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfarsit
si la urma va fi aruncata ca o haina veche. Sufletele adevarate, sufletele care Il
iubesc pe Hristos, se vor inalta atunci spre imparatia vietii vesnice. Sfarsitul lumii
este inceputul vietii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseste omului intreaga
lume, cand indata el trebuie sa se desparta de ea si cand intreaga lume, intr-un
viitor nu prea indepartat, trebuie sa se sfarseasca si sa dispara ca un vis care
apartine trecutului? La ce-i va folosi un les lipsit de ajutor? Si ce ii va da el in
schimb pentru sufletul sau? Iata, daca lumea intreaga ar fi a lui, Dumnezeu nu ar
primi-o in locul sufletului sau. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui
Dumnezeu: Dumnezeu a facut-o si a dat-o omului ca sa se foloseasca de ea,
pentru un bun mai mare, mai mare si de mai mare pret decat lumea. Cel mai
mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul dupa asemanarea Lui.
Si, la vremea potrivita, Dumnezeu va cauta sa ia inapoi acest dar foarte mare.
Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic in locul sufletului sau. Sufletul este
imparatul si tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob in locul imparatului,
nu va primi nimic vremelnic in locul a ceea ce este vesnic. O, ce va da pacatosul
in locul sufletului sau? In vreme ce omul se mai afla in trup in aceasta lume, el se
supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteste de mare pret; dar atunci
cand el se desparte de trup, abia atunci isi da seama - o, sa nu fie prea tarziu! - ca
departe de Dumnezeu si de suflet, nimic nu are nici un pret. Atunci nu-i va mai sta
lui in putinta sa dea nimic in schimb pentru sufletul sau. O, in ce stare anevoioasa
se afla sufletul pacatos, atunci cand afla ca toate legaturile sale cu Dumnezeu si
cu lumea sunt rupte si ca el se gaseste gol si in lipsuri in lumea duhovniceasca! La
cine sa strige pentru ajutor? Numele cui sa-l cheme? De vesmantul cui sa se
apuce in caderea sa, in prapastia fara de sfarsit pentru toata vesnicia?
Binecuvantati sunt cei care, in viata aceasta, au ajuns sa-L iubeasca pe Hristos si
au invatat sa-I cheme numele ziua si noaptea, o data cu respiratia si cu bataia
inimii. Deasupra prapastiei, ei vor sti la cine sa strige pentru ajutor. Ei vor sti ce
nume sa cheme. Ei vor sti de al cui vesmant sa se apuce. Cu adevarat, ei vor fi
paziti de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.

Avem acum toate pricinile sa ne temem pentru toti cei care, in viata aceasta, nu
au frica de pacat. Domnul spune:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta


desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava
Tatalui Sau cu sfintii ingeri.” Ascultati acestea, toti credinciosii, si nu va bizuiti
prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevarat, milostivirea lui Dumnezeu
se va revarsa asupra hulitorilor nepocaiti numai in aceasta viata, pentru ca, la
Infricosatoarea Judecata, dreptatea va sta in locul milostivirii. Ascultati acestea,
toti credinciosii, in fiecare zi, apropiindu-va de moartea fara de scapare: ascultati
si puneti acestea in inima si in sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de
catre vrajmasul vostru, ci de catre Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleasi buze
care i-au iertat pe vrajmasii Sai, cand Se afla pe Cruce, au rostit si aceste cuvinte
infricosatoare, dar drepte. De cel ce se rusineaza de Hristos in lumea aceasta, si
Hristos Se va rusina la sfarsitul lumii. De cel ce se rusineaza de Hristos inaintea
pacatosilor, si Hristos Se va rusina inaintea sfintilor ingeri. De ce te vei mandri, o,
omule, daca Hristos se rusineaza de voi? Daca voi va rusinati de viata, aceasta
inseamna ca veti primi stralucire in moarte; daca va rusinati de adevar, va
mandriti cu minciunile; daca voi va rusinati de milostivire, aflati mandrie in
facerea de rau; daca voi va rusinati de dreptate, aflati mandrie in nedreptate.
Daca voi va rusinati sa suferiti pe cruce, aceasta inseamna ca aflati mandrie in
blasfemia idoleasca; daca va rusinati de viata fara de moarte, aflati mandrie in
stricaciunea mortii si putreziciunea mormantului! In aceasta situatie, inaintea cui
va puteti rusina de Hristos? Este mai bine inaintea omului decat inaintea lui
Hristos? Nu; pentru ca nu este nimeni mai bun decat Hristos. Aceasta inseamna
ca voi va rusinati de Hristos inaintea cuiva mai mic decat Hristos. Te rusinezi de
tatal tau inaintea unui urs, sau se rusineaza o fiica de mama ei inaintea vulpii?
Atunci, de ce sa te rusinezi de Cel mai bun inaintea celui rau, de Preacuratul
inaintea celui necurat, de Atotputernicul inaintea celui fara de putere, de
Preainteleptul inaintea celui prost? De ce sa te rusinezi de Domnul cel maret
inaintea neamului desfranat si pacatos? Se intampla aceasta pentru ca neamul
acesta joaca intr-una inaintea ochilor tai? Inca putin, numai putin, si Domnul va
veni intru slava pe nori de ingeri si neamul acesta va pieri dinaintea talpilor Sale,
intocmai ca pulberea inaintea vantului puternic. Te vei rusina atunci in fata
adevarului, nu de Imparatul slavei, ci de tine insuti, dar atunci rusinea ta nu-ti va
fi de nici un folos. Este mai bine sa te rusinezi acum, cand rusinea te mai poate
ajuta, sa te rusinezi de fiecare lucru inaintea lui Hristos, iar nu de Hristos inaintea
fiecarui lucru.

De ce spune Domnul: “de Mine si de cuvintele Mele”? Cine se rusineaza de Mine


inseamna: cine pune la indoiala Dumnezeirea Mea, si intruparea Mea
Dumnezeiasca, de catre Preasfanta Fecioara, si suferintele Mele pe Cruce, si
Invierea Mea, si cine se rusineaza de saracia Mea pe pamant si de dragostea Mea
pentru pacatosi. Cine se rusineaza de “cuvintele Mele” inseamna: cine pune la
indoiala Evanghelia ori nu primeste invatatura Mea, sau cine rasuceste cuvintele
Mele si, prin erezie, aduce neodihna si vrajba printre credinciosi, sau cine este
infumurat in fata descoperirii si invataturii Mele, inlocuindu-le cu alte teorii
personale, sau cine se ascunde dinadins si pastreaza tacerea despre cuvintele
Mele, inaintea tariei mari si puternice a acestei lumi, se va rusina de Mine si se va
infricosa pentru el. Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viata-datator
pentru lume, asa cum sunt si suferintele Lui, Trupul si Sangele Lui. Domnul nu
desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu da o pretuire mai mare acestora decat
Persoanei Sale. Cuvantul Sau este de nedespartit de El. Cuvantul Lui are aceeasi
tarie ca si Persoana Lui si de aceea El spune ucenicilor Sai: “Acum voi sunteti
curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvantul Sau, El a
curatit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele si a inviat mortii.
Cuvantul Lui este lucrator, curatitor si de-viata-datator. Atunci, cum poate fi
acesta strain, cand ni se spune in Evanghelie: “si cuvantul era la Dumnezeu” (Ioan
1:1)?

Domnul numeste acest neam desfranat in sensul mai larg al cuvantului, ca si


vechii prooroci care au nimit marirea zeilor desfranare (Iezechiel 23:37). Cine
leapada pe femeia sa si merge dupa femeia altuia savarseste adulter si cine se
leapada de Dumnezeul Cel viu si se aprinde de iubire pentru lumea zidita
savarseste de asemenea adulter. Cine se leapada de credinta in Domnul, pentru a
se increde in oameni si cine lasa dragostea pentru Dumnezeu si o indreapta catre
oameni si lucruri, acesta savarseste adulter. Pe scurt, toate pacatele care despart
sufletul vostru de Dumnezeu si il leaga de ceva sau cineva, care este departe de
Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general - adulter, intrucat toti poarta
semnele barbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se rusineaza de Domnul
Hristos, Mirele sufletului omului, inaintea unui asemenea neam adulter, este
intocmai ca mirele care se rusineaza de mireasa sa inaintea oamenilor desfranati.
Domnul nu vorbeste despre neam ca fiind numai pacatos, ci adulter si pacatos. De
ce? Pentru a-l vadi mai ales ca adulter. Sub cuvintul “adulter” se inteleg aici
pacatele cele mai grele, cele mai otravitoare si pacatele cele de moarte, care
adesea intorc omul de pe calea urmarii lui Hristos, a tagaduirii de sine, a crucii
sale, a nasterii sale celei din nou.

Dar cercetati sfarsitul neobisnuit al pericopei Evanghelice de astazi: “Adevarat


graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana nu
vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere.” S-ar zice la prima vedere
ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu cele dinainte. Totusi legatura este
limpede si acesta este un sfarsit minunat. Domnul nu-i va lasa pe credinciosii Sai
fara sprijin. Chemandu-i sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si de sufletele lor, si
instiintandu-i de pedepsele infricosatoare daca se rusineaza de El si de cuvintele
Sale, Domnul le pune acum in priveliste un curcubeu pe cerurile dupa furtuna. El
se grabeste sa vorbeasca despre rasplata pentru cei care Il asculta si Il urmeaza
purtandu-si crucea. Aceasta rasplata li se va da unora inainte de sfarsitul lumii si
de Infricosatoarea Judecata, chiar inainte de sfarsitul vietii lor aici pe pamant. Ei
nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru
putere. Cat de intelept este Domnul in propovaduirea Sa! El nu vorbeste niciodata
de pedeapsa fara sa pomeneasca de rasplata, nici nu aduce osandire fara laudare,
nici nu duce omul pe calea spinoasa, fara sa pomeneasca de bucuria de la
sfarsitul calatoriei, nici nu rosteste amenintari fara sa dea mangaiere. El nu lasa
cerurile sa ramana acoperite cu nori intunecati, fara sa arate stralucirea
luminoasa a soarelui si frumusetea curcubeului.

Cine sunt cei care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Imparatia lui
Dumnezeu venind intru putere? Vorbind ucenicilor Sai si unei mari multimi de
oameni, Domnul spune: “Sunt unii, din cei ce stau aici”. Atunci, la cine Se
gandeste Domnul? Mai intai la cei care au implinit poruncile Lui, lepadandu-se de
sine si luandu-si crucea. Aflandu-se inca in lumea aceasta, ei vor simti in ei
puterea Imparatiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va pogori peste ei, pentru
a-i curati si a-i sfinti si pentru a le deschide usile tainelor ceresti, asa cum s-a
intamplat mai tarziu cu Apostolii si cu Arhidiaconul Stefan. In ziua de Rusalii, nu au
vazut Apostoli Imparatia lui Dumnezeu intru putere, in clipa in care li s-a dat
putere de sus? Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui
Dumnezeu (Fapte 7:55). Si nu a vazut Ioan Evanghelisutl Imparatia lui Dumnezeu
inaintea mortii trupesti? Si Apostolul Pavel nu a fost ridicat in al treilea cer, inainte
de a gusta moartea? Dar sa lasam Apostolii deoparte. Cine stie cati dintre cei care
stateau si ascultau cuvantul lui Hristos au simtit puterea Duhului Sfant si au vazut
Imparatia lui Dumnezeu, venind inainte ca ei sa paraseasca lumea aceasta?

Pe langa aceasta talmacire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor


cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt inteles. Ele socotesc ca
aceste cuvinte ale Mintuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov si
Ioan, care L-au vazut pe Domnul schimbandu-Se la fata pe muntele Taborului,
indata dupa aceasta, cand El a vorbit cu Moise si cu Ilie. Fara indoiala ca aceasta
este o intelegere corecta, dar nici nu o inlatura pe cealalta. Cei trei Apostoli au
vazut cu adevarat Imparatia lui Dumnezeu intru putere, pe muntele Tabor, cand
Domnul Iisus S-a aratat intru slava cea cereasca, iar Moise si Ilie s-au aratat din
lumea cealalta, fiecare stand de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie sa
credem ca acesta a fost singurul prilej in care oameni muritori au vazut Imparatia
lui Dumnezeu venind intru putere. Aceasta imprejurare de pe Tabor a fost cu
adevarat mareata, dar ea nu inlatura nenumarate alte situatii, cand oameni
muritori au vazut, in aceasta viata (desi intr-un alt chip), Imparatia lui Dumnezeu
intru putere si slava.

Daca dorim cu adevarat, putem si noi vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru
putere si slava, inainte de a gusta moartea. Imprejurarile in care aceasta ni se va
descoperi, sunt aratate cu limpezime in Evanghelia de astazi. Sa ne ostenim sa ne
pierdem sufletul nostru cel vechi, viata noastra pacatoasa, si sa invatam ca este
mai mare pret pentru om sa-si scape sufletul sau, decat sa castige lumea
intreaga. Asa ne vom invrednici prin mila lui Dumnezeu, sa vedem Imparatia lui
Dumnezeu, intru putere mare si fara de asemanare intru slava, unde ingerii,
dimpreuna cu sfintii, dau slava Dumnezeului Celui viu, zi si noapte: Tatalui si Fiului
si Sfantului Duh - Treimii celei deofiinta si nedespartite, acum si pururea si-n vecii
vecilor. Amin.

Predica la Duminica a V-a din Post - a Floriilor

Evanghelia despre impartirea turmei inaintea pastorului

Ioan 12:1-18

Deci, cu sase zile inainte de Pasti, Iisus a venit in Betania, unde era Lazar, pe care
il inviase din morti. Si I-au facut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazar era unul
dintre cei ce sedeau cu El la masa. Deci Maria, luand o litra cu mir de nard curat,
de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a
umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care
avea sa-L vanda, a zis: Pentru ce nu s-a vandut mirul acesta cu trei sute de dinari
si sa-i fi dat saracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru ca ii era grija de saraci, ci
pentru ca era fur si, avand punga, lua din ce se punea in ea. A zis deci Iisus: Las-
o, ca pentru ziua ingroparii Mele l-a pastrat. Ca pe saraci intotdeauna ii aveti cu
voi, dar pe Mine nu Ma aveti totdeauna.

Deci multime mare de iudei a aflat ca este acolo si a venit nu numai pentru Iisus,
ci sa vada si pe Lazar, pe care-l inviase din morti. Si s-au sfatuit arhiereii ca si pe
Lazar sa-l omoare. Caci, din cauza lui, multi dintre iudei mergeau si credeau in
Iisus.
A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in
Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit in intampinarea Lui si strigau: Osana!
Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus,
gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului!
Iata Imparatul tau vine, sezand pe manzul asinei.” Acestea nu le-au inteles
ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca
acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui.

Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si
l-a inviat din morti. De aceea L-a si intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a
facut minunea aceasta.

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit.

Cine aduce si mai mare bucurie casei? Un prieten al casei.

Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se intoarce acasa, dupa
o lipsa indelungata.

Fericite mainile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele


binevenit!

Fericite buzele care L-au intampinat pe El ca pe un Prieten!

Fericite sufletele care s-au inchinat Lui ca Gospodar, cu o cantare de bun venit!

Dar unii nu-L cunosteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori
gospodar, ci au luat pietre in mainile lor ca sa le arunce in El si cu sufletele lor
cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.

Aceasta era firea Dumnezeiasca a Domnului Hristos, ca, oriunde Se arata El -


Dumnezeu in trup omenesc - oamenii se desparteau de-a dreapta si de-a stanga
Lui, asa cum se vor desparti ei cand va veni El in ziua cea de pe urma a istoriei
lumii acesteia. Si pana in ziua de astazi, cand vorbirea dintre oamenii din lume se
indreapta catre Domnul nostru Iisus, acestia se despart la stanga si la dreapta.
Cat de bine deslusita trebuie sa fi fost aceasta despartire in zilele vietii Sale
intrupate pe pamant!

Pericopa Evanghelica de astazi arata doua imprejurari in care se spune lamurit


despre aceasta despartire a oamenilor privitor la simtamintele lor fata de Domnul.
Mai intai, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, impreuna cu
Lazar care fusese inviat din morti, si se mai aflau surorile acestuia, Marta si Maria,
care Il aveau pe Domnul ca oaspete; si, pe de alta parte, se afla vanzatorul Iuda
care s-a razvratit atunci cand Maria a uns capul Domnului cu mir. In cea de-a doua
imprejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au facut o primire triumfatoare
la intrarea Domnului in Ierusalim; si, pe de alta parte, se aflau fariseii, carturarii si
inaltii preoti, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci si a prietenului
Sau, Lazar.

Deci, cu sase zile inainte de Pasti, Iisus a venit in Betania, unde era Lazar, pe care
il inviase din morti. Unde fusese Domnul inainte de aceasta? Din Evanghelia care
se afla inaintea acestei pericope, vedem ca indata dupa invierea lui Lazar, Domnul
S-a retras in pustie, intr-o cetate numita Efraim. El S-a mers acolo pentru a nu fi
prins si ucis de catre batranii iudei, fiindca invierea lui Lazar ridicase mania
acestor batrani mai mult decat oricare dintre minunile Sale. Ni se arata lamurit
faptul ca Lazar era un om foarte cunoscut si ales. Aceasta se marturiseste de
catre mult popor care se afla la casa sa, atat la vremea mortii sale, cat si dupa
invierea sa: Si multi dintre iudei venisera la Marta si Maria ca sa le mangaie
pentru fratele lor (Ioan 11:19), si pentru el, multi iudei au venit sa vada minunea
pe care Domnul o facuse cu el. Si astfel, intrucat nu sosise vremea Sa, Domnul a
plecat mai departe de Ierusalim si S-a ascuns de vrajmasii cei rai. Si El a facut
aceasta pentru noi. Mai intai, pentru ca moartea Lui sa nu aiba loc in chip nestiut,
ci in fata miilor si miilor de oameni care se vor aduna in Ierusalim pentru Pastile
(evreilor); pentru ca lumea intreaga sa poata cunoaste ca El a murit cu adevarat si
pentru ca Invierea Lui sa fie dupa aceea, o minune limpede si de netagaduit. In al
doilea rand, ca sa ne invete ascultarea desavarsita fata de Voia lui Dumnezeu -
pentru ca noi sa nu ne repezim sa murim din vreo pricina sau alta, dupa hotararea
noastra, ci sa facem Voia lui Dumnezeu si sa fim gata sa suferim atunci cand
Dumnezeu hotaraste si Isi descopera Voia Lui. Pentru ca, daca noi ne lasam cu
totul in Voia lui Dumnezeu, si par din capul vostru nu va pieri (Luca 21:8), si totul
ni se va intampla noua la vremea potrivita, nici mai devreme, nici mai tarziu. Daca
suntem vrednici sa murim cu moarte duhovniceasca pentru Domnul Hristos si
daca in acelasi timp, facem ascultare desavarsita fata de Voia lui Dumnezeu,
cautand in aceasta slava lui Dumnezeu si nu pe a noastra, atunci moartea noastra
muceniceasca va veni la vremea potrivita si in acel chip, care va aduce cel mai
mare ajutor atat noua, cat si celor apropiati noua. De aceea, noi nu trebuie sa
credem ca Domnul Iisus fugea de moarte ascunzandu-Se de calaii Sai; El nu
fugea, ci numai Isi amana moartea pana la vremea hotarata de catre Tatal Sau,
vremea cand moartea Sa va fi de cel mai mare pret pentru omenire. Din cele ce
relateaza Evanghelia, este cu totul lamurit faptul ca Dumnezeu nu Se infricosa de
suferinta si de moarte in nici un chip. Odata, pe cand spunea mai dinainte despre
suferinta si moartea Sa si Petru si-a facut gandul sau ca aceasta nu se va intampla
niciodata, Domnul l-a certat pe Petru si i-a zis: “Mergi inapoia Mea, satano! Caci tu
nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).

Cu sase zile inaintea Pastilor, Domnul S-a intors in Betania, unde locuia prietenul
Sau Lazar - cel pe care Domnul il inviase din morti. Acolo Il astepta cina: Si I-au
facut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la
masa. (Evanghelistul Ioan nu ne spune in casa cui se servea cina aceea. La prima
vedere, se pare ca cina era chiar in casa lui Lazar. Dar, potrivit lui Matei (26:6) si
lui Marcu (14:3) - care, de asemenea, relateaza aceasta intamplare - se vede
lamurit ca cina era in casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar intelege ca aceeasi
intamplare a avut loc de doua ori in Betania, intr-un timp foarte scurt: o data in
casa lui Lazar si o data in casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut.
Este neindoios faptul ca acest Simon L-a intampinat cu bucurie pe Domnul, fiindca
Domnul il vindecase de lepra, asa cum era de neinchipuit ca un lepros sa
pregateasca cina si sa cheme oaspeti, cind neamurile cele mai apropiate nu
cutezau sa intre in legatura cu el, gandindu-ne la asprimea legii lui Moise.)

Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa. Evanghelistul intareste
aceasta dinadins, pentru a arata adevarul invierii lui Lazar. Barbatul inviat din
morti ducea o viata normala, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasa,
manca si bea. Nu era o umbra nematerialnica care, prin inchipuire, sa se arate
inaintea oamenilor si apoi degraba sa dispara, ci un om viu, sanatos, normal, asa
cum fusese inainte de boala si moartea sa. Domnul il adusese iarasi la viata si
apoi a plecat pentru cateva zile din Betania in cetatea Efraim. Lazar a ramas cu
viata atat cand Hristos era de fata, cat si atunci cand El nu era; de aceea, nu se
poate spune ca Lazar doar parea ca este viu pentru altii, atunci cand Hristos era
de fata si il stapanea. Iata, acum, cand Domnul Se intoarce in Betania, Lazar sade
la masa cu Domnul, langa care sedea si oaspetele Simon - probabil ca acesta era
si rudenie cu Lazar. Ce priveliste minunata! Domnul sade la masa cu doi barbati
carora El le daduse mai mult decat ceea ce ar fi putut face lumea intreaga: El il
inviase pe unul din morti si il vindecase pe celalalt de lepra. Trupul celor doi
incepuse sa putrezeasca - al unuia in mormant si al celuilalt de lepra. Prin puterea
Lui minunata, El a readus viata in unul si starea de sanatate in celalalt. Si acum,
chiar inainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abatut ca sa-i vada si a aflat in ei
prieteni plini de recunostinta. O, daca ne-am da seama cu totii cum Hristos, in
fiecare zi, ne izbaveste de stricaciunea acestui pamant si de lepra vietii acesteia
stapanite de patimi, L-am intampina si L-am primi in inimile noastre si nu L-am
lasa niciodata sa plece de sub acoperisul sufletului nostru!

Deci Maria, luand o litra cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui
Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Primii
doi Evanghelisti povestesc faptul ca femeia a turnat mir pe capul lui Hristos,
Sfantul Marcu a mai adaugat ca ea, spargand vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus
(Marcu 14:3). Uleiurile de cel mai mare pret erau pastrate in vase bine facute si
pecetluite cu mare grija. Femeia a spart vasul s a turnat mir mai intai pe capul Lui
si apoi - ca semn de mare respect si smerenie fata de El - pe picioarele Lui. Ea nu
a mai zabovit ca sa deschida vasul cu grija, ci l-a spart cu scopul de a turna peste
Domnul tot mirul si sa nu mai ramana nimic. Si astfel, in vreme ce Marta slujea in
casa si la masa, asa cum obisnuia ea, Maria, in felul ei, si-a aratat si ea evlavia
fata de Invatatorul facator de minuni. Fiecare dintre cele doua surori si-a aratat
evlavia fata de Domnul in chipul sau. Cu un alt prilej, cand Marta iarasi slujea si
Maria sedea la picioarele lui Hristos si asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus
lauda mai inalta Mariei decat Martei, spunand: Maria partea cea buna si-a ales
(Luca 10:42), dorind sa intareasca prin aceasta insemnatatea mai mare a ravnei
duhovnicesti fata de ravna muncii. Acum, Maria dobandise mirul cel de nard de
mult pret si, dupa un obicei rasaritean, il turnase pe capul si pe picioarele Celui
Unuia Care, prin curatia Sa mai presus de fire, a spalat si a uns sufletul ei. Cei ce
erau de fata la acestea, au avut raspuns diferit; cei mai multi dintre ei au ramas
tacuti si tacerea aceasta era raspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei - chiar
singurul dintre ei - nici nu a pastrat tacerea, nici nu a incuviintat fapta.
Evanghelistul, care era si el de fata, descrie nemultumirea aceluia singur, in chipul
acesta:

Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sa-L vanda, a zis: Pentru
ce nu s-a vandut mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-i fi dat saracilor? Dar el a
zis aceasta nu pentru ca ii era grija de saraci, ci pentru ca era fur, si, avand
punga, lua din ce se punea in ea. Potrivit primilor doi Evanghelisti, nu numai Iuda
a fost cel care s-a impotrivit, ci si ceilalti ucenici (Matei) si altii dintre cei care erau
de fata (Marcu). Faptul ca s-au impotrivit mai multi, fie in taina in sufletele lor, fie
pe soptite, se face lamurit din raspunsul lui Hristos din Evanghelia de astazi: “Las-
o… ca pe saraci intotdeauna ii aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti intotdeauna.”
Domnul a raspuns la plural. Dar oricat de multi s-au impotrivit si oricat de limpede
era nemultumirea lor, este semnificativ faptul ca Iuda era cel mai manios,
nemultumirea lui s-a aratat cu glas, cu glas mare. De ce Evanghelistul il
pomeneste numai pe el, intarind aceasta in chip deosebit, dand numele sau intreg
si faptul ca urma sa-L vanda pe Domnul? Pentru ca cititorul sa nu-l ia drept celalalt
Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a impotrivit pentru ca acest mir de mult pret a fost
turnat fara pricina si nu a fost vandut pe bani care sa fie dati la saraci. El a mai
aratat si pretul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era
intr-adevar un pret ridicat pentru un vas cu mir, care era pretuit in general la
cativa banuti de aur. Dar aceasta arata adanca evlavie pe care o avea Maria fata
de Domnul Iisus. Cine stie cata vreme stransese ea, ca sa aiba atat de multi bani,
ca sa-i dea pe toti deodata si sa dea o astfel de semnificatie vesnica acestei clipe
fara de asemanare? Iuda s-a simtit foarte indurerat ca acesti bani de aur nu
ajunsesera in punga lui. Evanghelistul spune deschis ca el era fur. Domnul trebuie
sa fi stiut ca Iuda fura din punga in care se tineau banutii adunati pentru saraci.
Dar, chiar daca era asa, El niciodata nu l-a dat pe Iuda pe fata pentru furt, poate
pentru ca El nu pretuia de loc banii si nu voia sa vorbeasca despre ei, sau poate
pentru ca El astepta clipa potrivita ca sa poata spune totul despre Iuda, in cateva
cuvinte. Iata cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Sai despre
Iuda: “Oare nu v-.am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Si unul dintre voi este
diavol!” Atunci, de ce sa fie numit Iuda fur, cand el merita sa fie numit diavol?

La impotrivirea lui Iuda, Domnul a raspuns astfel: Las-o, ca pentru ziua ingroparii
Mele l-a pastrat. Ca pe saraci intotdeauna ii aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti
totdeauna. O, ce raspuns minunat si cu simtire este acesta! Aceleasi buze care
spusesera: “Mila voiesc, iar nu jertfa” si care spusesera tanarului bogat: “Vinde
averea ta si da-o saracilor” - aceleasi buze indreptatesc acum varsarea mirului de
mult pret de catre Maria. Nu cumva este aici vreo impotrivire? Nu; nici un fel de
impotrivire, caci “omul nu traieste numai cu paine” si fapta aceasta a Mariei este
atat jertfa, cat si milostenie - fata de cel mai mare Sarac care a calcat vreodata pe
acest pamant. El nu este cel care a fost intotdeauna sarac - ai carui bunici si
strabunici au fost saraci - care este prea sarac, ci Imparatul care se aseaza
deopotriva cu saracii, care este cu adevarat sarac; asadar, ce sa spunem despre
Imparatul imparatilor care, stapanind peste cetele de ingeri fara de moarte, din
cel dintai ceas al facerii, Se intrupeaza din dragoste pentru oameni, nascandu-Se
intr-o pestera si fiind sluga tuturor? Vacile si oile au dat ieslea lor Noului-Nascut,
dar dupa moartea Lui cine va unge trupul Sau cu mir, asa cum era obiceiul si
pentru cei saraci atunci cand mureau? Iata cine va face aceasta - Maria. Invatata
de Duhul Sfant, ea savarseste mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos,
pregatindu-l astfel pentru inmormantare. Pentru ea, aceasta este o cina de taina
la care ea pecetluieste o taina, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra
lesului Sau. Ca si cum ea ar fi stiut ca Facatorul de minuni, Cel cu tarie, care il
adusese pe fratele ei mort printre cei vii si il adusese printre cei sanatosi pe
oaspetele cel lepros, va cadea in doua-trei zile in mainile oamenilor celor rai, cine
Il va da pe El la moartea calaului. Asadar - “Las-o”; las-o sa implineasca aceasta
pregatire pentru inmormantare asupra trupului Meu. Pe saraci ii veti avea
intotdeauna cu voi si voi trebuie sa va osteniti sa indepliniti poruncile Mele despre
milostenie. Tot ceea ce faceti pentru cei saraci, pentru Mine faceti; si, de
asemenea, tot ceea ce Mie Imi faceti, voi faceti pentru saraci. Tot ceea ce faceti
pentru Mine, Eu va voi intoarce insutit voua si saracilor vostri.

Domnul a mai spus: “Adevarat zic voua: Oriunde se va propovadui Evanghelia, in


toata lumea, se va spune si ce a facut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9).
Vedeti cum Domnul nostru cel imparatesc rasplateste imparateste slujirea facuta
Lui? El rasplateste dragostea cu dragoste insutita si, pentru cei trei sute de dinari
pentru care s-a plans Iuda, a rasplatit pe Maria cu viata vesnica. Cu cei trei sute
de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns in intuneric impreuna cu numele Mariei,
Maria a cumparat un margaritar fara de pret: o invatatura de folos pentru
milioane si milioane de crestini; o invatatura despre felul in care Domnul da
rasplata imparateasca celor care Ii slujesc.

Deci multime mare de iudei a aflat ca este acolo si a venit nu numai pentru Iisus,
ci sa vada si pe Lazar, pe care-l inviase din morti. Si s-au sfatuit cu arhiereii ca si
pe Lazar sa-l omoare. Caci, din cauza lui, multi dintre iudei mergeau si credeau in
Iisus. Si aici, iarasi oamenii au fost despartiti de puterea lui Hristos. Unii merg sa
vada pe Facatorul de minuni si pe Lazar, minunea Facatorului de minuni; altii
uneltesc sa-i ucida pe amandoi - nu numai pe Hristos, ci si pe Lazar. De ce pe
Lazar? Ca sa nu mai fie martorul viu al lucrarilor minunate ale lui Hristos. Atunci,
de ce nu au pus ei la cale sa ucida pe toti barbatii, femeile si copiii asupra carora
Isi aratase Domnul puterea Lui Dumnezeiasca - toti orbii care au vazut, surzii care
au auzit, mutii care au vorbit, posedatii de diavol care s-au insanatosit, mortii care
au fost adusi iarasi la viata, leprosii care s-au curatit si paraliticii, ologii si smintitii
care au fost vindecati … si toti cei care au fost insanatositi in chip minunat?
Marturisitorii puterii facatoare de minuni a lui Hristos erau de gasit in orasele si
satele de pe toata intinderea Israelului. De ce nu se sfatuiau arhiereii sa-i ucida pe
toti si nu numai pe Lazar? Nu pentru ca acestor oameni rai le era frica sa verse
sange si sa-i porneasca pe oameni impotriva lor, ci pentru ca le-ar fi fost cu
neputinta sa implineasca aceasta si ar fi fost primejdios pentru ei. Dar ei voiau sa-
l ucida pe Lazar, mai ales pentru ca invierea lui a adus mai multa neliniste printre
iudei, decat oricare alte minuni ale Mantuitorului; si pentru ca multi oameni,
mergand sa-l vada pe Lazar, vazandu-l, au inceput sa creada in Domnul Iisus; si
poate pentru ca erau foarte aproape si ei se temeau ca toti oamenii care erau
adunati in Ierusalim pentru Sarbatoare vor merge in Betania sa-l vada pe cel care
fusese inviat din morti si vor ajunge sa creada in Hristos. Si astfel, in vreme ce
oamenii isi cautau mantuirea, capeteniile lor duhovnicesti se sileau sa-i
ingradeasca si sa-i impiedice pe calea mantuirii. Dar toate ostenelile acestor
carmuitori rai de oameni care voiau sa puna capat lucrarilor lui Dumnezeu au fost
desarte. Cu cat s-au impotrivit acestia mai mult lucrarilor lui Dumnezeu, cu atat
mai deslusit se vedeau aceste lucrari. Acest lucru s-a facut mai lamurit mai tarziu
in istoria Bisericii lui Hristos, chiar pana in zilele noastre: o intreaga armata a
impotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafara si dinauntru, dar toate aceste
loviri nu numai ca nu au izbandit, ci, dimpotriva, au dus la raspandirea si
statornicirea ei in lume. Mainile neputincioase ale omului nu ar fi putut sa aiba
izbanda impotriva Atotputernicului Ziditor si a lucrarilor Sale. Se face numai Voia
Lui cu toate puterile impotrivitoare, fie din iad ori de pe pamant.
Urmatoarea intamplare din Evanghelia de astazi arata faptul ca oamenii erau cu
mult mai deschisi adevarului decat capeteniile lor - aceia aveau inima mult mai
mare si mai plina de recunostinta. Aceasta intamplare este intrarea triumfatoare a
lui Hristos in Ierusalim.

A doua zi, multimea multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in
Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit in intampinarea Lui si strigau: Osana!
Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! In ziua
care a urmat dupa cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim, spre cetatea
care ucidea proorocii. Dar Ierusalimul nu era numai salasul fariseilor stramtorati la
minte, al carturarilor mandri si al inaltilor preoti uratori de Dumnezeu, ci mai erau
si multimi mari de oameni, o multime de pelerini si evlaviosi, barbati si femei. In
timpul Pastilor, Ierusalimul avea aproape tot atat de multi locuitori ca si Roma,
capitala de atunci a lumii. Aceasta multime nenumarata de oameni - o mare
multime de oameni cu o judecata patrunzatoare si libera - era adunata la
Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. In felul acesta, in aceasta zi, ei au
avut cu adevarat o simtire a apropierii tainice a lui Dumnezeu si au vazut in
Domnul Iisus pe indelung asteptatul Imparat din casa lui David. De aceea, cand
cobora Domnul de pe Muntele Maslinilor, acesti oameni suiau ca sa-L intampine.
Unii isi asterneau vesmintele pe cale, inaintea Lui, alti taiau ramuri de finic si
impodobeau cu ele drumul si cu totii strigau cu bucurie intampinandu-L: “Osana!
Osana Fiului lui David! Osana intru cei de sus!” Binecuvantat fie Imparatul lui
Israel, care vine intru numele Domnului! Impotrivindu-se amenintarii Romei,
impotrivindu-se stricaciunii si micimii neschimbate a batranilor lor, sufletele
oamenilor credeau in puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba
intreaga imprejurare, cu neputinta de rabdat. Si sufletele oamenilor simteau ca
izvorul acestei minuni era Domnul Iisus si de aceea L-au intampinat cu atata
bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a savarsit El aceasta schimbare hotaratoare
de-a lungul intamplarilor; ei fusesera povatuiti sa astepte sa se infaptuiasca
numai intr-un anumit chip si acela era cu ajutorul imparatului din Casa lui David,
care va stapani in Ierusalim pe tronul lui David. Pentru aceasta pricina, oamenii L-
au vazut pe Iisus ca pe un imparat si L-au intampinat cu bucurie si cu nadejdea ca
El va imparati acum in Ierusalim, cu totul altfel decat in Roma si in Ierusalimul
zilelor lor. Dar credinta oamenilor starnea frica fariseilor; si aceasta bucurie le-a
adus lor manie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca sa-i stapaneasca pe ei
ca sa nu mai strige in felul acela. Dar blandul Hristos, care era Isi cunostea
puterea Sa fara margini, le-a raspuns: “Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele
vor striga” (Luca 19:40). Acesta este raspunsul Imparatului imparatilor, imbracat
precum omul cel sarac si calarind pe un asin, caci Evanghelistul povesteste cum
calarea Domnul pe un asin in aceasta intrare biruitoare:

Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica
Sionului! Iata Imparatul tau vine sezand pe manzul asinei.” Ceilalti Evanghelisti
povestesc in amanunt cum Domnul, fiind atat de sarac ca nu avea nimic al Sau, a
ajuns sa aiba un asin. De aceea, Sfantul Ioan trece peste aceasta, socotind un
lucru deja cunoscut si spune doar atat: El a gasit un asin. Luca, Evanghelistul care
da cele mai multe amanunte, povesteste despre puterea si mai dinainte
cunoasterea minunata a lui Hristos, prin care a gasit asinul: “Mergeti in satul
dinaintea voastra si, intrand in el, veti gasi un manz legat pe care nimeni dintre
oameni n-a sezut vreodata. Si, dezlegandu-l, aduceti-l.” (Luca 19:30). La porunca
Lui, ucenicii au pornit si l-au gasit intocmai cum spusese El. Manzul era cu mama
lui. De ce nu a mers Domnul calare pe asina, ci pe manzul pe care nu calarise inca
nimeni? Pentru ca asina nu se lasa nici calarita, nici condusa. Asina semnifica
poporul iudeu si manzul semnifica neamurile pagane. Aceasta este talmacirea
data de Parinti si este neindoios ca talmacirea lor este dreapta. Israelul Il va
prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori
de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia
cerurilor.

Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus,
atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui. In
general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul
lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24:45) si Duhul lui Dumnezeu i-a
luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le
aminte.

Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si
l-a inviat din morti. De aceea L-a si intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a
facut minunea aceasta. Aici se vorbeste despre doua categorii de oameni: unii
care au fost de fata la invierea lui Lazar in Betania, si altii care erau oaspeti ai
Ierusalimului si care auzisera de la primii despre lucrarea minunata asupra lui
Lazar. Cei din primul grup erau marturisitori, ca vazusera cu ochii lor, si cei din al
doilea grup au venit sa-L intalneasca din pricina acestei marturii. Si in vreme ce
fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon; in vreme ce carturarii se
sfadeau cu putere, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise; in vreme ce
preotii nepasatori, marindu-se, faceau pregatiri pentru sarbatoare; in vreme ce
batranii poporului isi crispau buzele ca sa-i lamureasca mai bine pe oameni ca
aceasta multime se stransese acolo pentru folosul acelora; in vreme ce levitii
faceau impartire limpede, care sa-i multumeasca, a jertfelor care le apartineau lor
- oamenii umblau ravnitori dupa minuni si dupa Savarsitorul acelor minuni. Si
valuri mari de oameni isi intorsesera spatele catre Templul lui Solomon din
Ierusalim, aducatorilor de jertfe si preotilor si intregii acestei lucraturi a societatii
de piata pe care o facusera; poporul intorsese spatele tuturor acestora si isi
indreptase fata catre Muntele Maslinilor, de unde venea Facatorul de Minuni. Ce
folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu mortii cei vii din ele,
sufletelor flamande si insetate ale oamenilor, care cautau o spartura in cerurile
inchise si privelistea Dumnezeului Celui viu? Cele doua chipuri ale mandriei -
aceea a romanilor si aceea a fariseilor- care au umplut Ierusalimul, nu erau in
stare sa plasmuiasca nici macar un singur fir de par, fie alb sau negru. Si iata,
coborand de pe Muntele Maslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Sau, a chemat din
mormant pe mortul cel de a Patra Zi, inviindu-l din morti si slobozindu-l din
stricaciunea mormantului!

O, oare cand ne vom indeparta duhurile de lucraturile infumurate dar


neputincioase ale lumii acesteia si le vom intoarce catre Muntele cel ceresc, catre
Imparatul Hristos? O, cand ne vom pune toata nadejdea noastra in El? Sufletul
nostru Il cauta pe Izbavitorul pacatului si al mortii, pe care lumea intreaga nu-l
poate intrece prin propriile osteneli. Hristos este acest Izbavitor. Sufletele noastre
sunt flamande si insetate de Imparatul smerit dar intru putere mare: smerit intru
puterea Sa, dar puteric intru smerenia Sa, sufletele noastre Il cauta pe Imparatul
care este prietenul fiecaruia dintre noi, pe Imparatul a carui imparatie nu are
margini si a carui dragoste pentru oameni nu se poate masura. Acesta este
Imparatul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toti strigam catre El:
“Osana! Osana!” Lui sa-I aducem slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul
Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor.
Amin.

Predica la Vinerea Mare

Evanghelia despre Dumnezeu printre ucigatori

Hristos pe Golgota! Mantuitorul pe Cruce! Cel Unul drept in chinuire mare!


Iubitorul de oameni ucis de oameni! Sa se rusineze cel care are constiinta! Sa
planga cel care are inima! Sa priceapa cel care are minte!

Cu ce putem asemui aceasta intamplare - tainica precum nesfarsitul, vartos


precum pamantul si infricosator precum iadul? Dintre milioanele de intamplari
care au loc in fiecare zi in intreaga lume, care se pot afla intru privelistea ochilor
nostri si intru auzul urechilor noastre, cu care fapta putem asemui aceasta
lucrare, care nu s-a mai pomenit, a raufacatorilor de pe Golgota? Cu un miel
printre lupii rapitori? Sau cu un prunc neprihanit in falcile unui imparat precum
sarpele? Sau cu o mama inconjurata de fiii si fiicele sale nebune? Sau cu caderea
mestesugarului in masinaria pe care el insusi a facut-o, ca sa fie facut bucati
bucatele de rotile masinariei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele sau? Dar atunci,
pacatosul cel mai mare l-a ucis pe pacatosul cel mai mic, pe cand aici, oamenii cei
rai se napustesc asupra celui fara de pacat. Cu Iosif, ai carui frati l-au vandut in
Egipt? Dar acesta era un pacat impotriva fratelui lor, nu impotriva unui
binefacator, pe cand aici pacatul este impotriva Binefacatorului. Cu dreptul Iov, pe
care Satan cel trupesc l-a dat spre stricaciune si putrezire cu duhoare grea,
ajungand hrana viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat impotriva plasmuirii lui
Dumnezeu, pe cand aici plasmuirea se ridica impotriva Plasmuitorului. Cu David
cel minunat, impotriva caruia fiul sau Absalom a ridicat razvratire? Dar aceea era
o mica pedeapsa pentru un mare pacat al lui David, pe cand aici cel Unul fara de
pacat, Preadreptul sufera chinuire asa de ingrozitoare!

Samariteanul cel milostiv, care a mantuit lumea de stricaciunea furilor, a cazut


chiar El in mainile furilor. Sapte feluri de talhari Il inconjura pe El. Cel dintai este
infatisat de Satan, cel de al doilea, de batrani si capeteniile poporului evreu, cel
de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al saselea
de talharul nepocait de pe cruce si al saptelea de talharul pocait. Sa zabovim o
clipa si sa ne uitam la ucigatorii cei din jur, in mijlocul carora Fiul lui Dumnezeu
atarna rastignit pe cruce, insangerat si plin de rani.

Mai intai vine Satan, cel care doreste cel mai mare rau oamenilor. El este tatal
minciunilor si ucigatorul ucigatorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i
duce la pierzare sunt indoite: el ispiteste prin lenevire si prin suferinta. La inceput,
el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere si bogatii; acum, la
sfarsit, el il ispiteste prin suferinta. Cand fusese biruit si rusinat la prima ispitire, el
L-a lasat pe Domnul si a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a last cu totul, ci
numai pentru o vreme. Dupa cum spune Evanghelia: Diavolul s-a indepartat de la
El, pana la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut si el se arata din
nou. De data aceasta,el nu mai are nevoie sa se arate deschis si in chip vazut; de
data aceasta, el lucreaza prin oameni, prin fiii intunericului, care fusesera orbiti de
marea lumina a lui Hristos si, in orbirea lor, ei s-au asezat in mainile lui Satan, ca
sa-i slujeasca lui ca arma impotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se
afla aici, pe limba fiecaruia dintre cei care Il hulesc pe Hristos, in gura fiecaruia
care scuipa fata Precuratului Hristos, in inima fiecaruia care arde de focul pizmei
si al urii impotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigas sau grup de ucigasi este reprezentat de capeteniile si
batranii poporului evreu in domeniul politic, religios si carturaresc. Acestia sint
carturarii, fariseii, saducheii si preotii, impreuna cu imparatul Irod care se afla in
fruntea lor. Pizma si teama le-au sucit mintea lor catre uciderea Domnului - pizma
fata de Cel Unul mai puternic, mai intelept si mai bun decat ei; si teama de a nu-si
pierde locul, puterea, cinstea si bogatia, daca oamenii Il sprijina pe Hristos.
“Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (Ioan 12:19) a fost
strigatul slabiciunii, pizmei si al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rau a
lor impotriva Domnului? Fara nici o judecata dreapta sau osandire dupa lege, ei L-
au prins si L-au ucis. Este scris in Evanghelie: Atunci arhiereii si batranii poporului
s-au adunat in curtea arhiereului, care se numea Caiafa, si impreuna s-au sfatuit
ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida (Matei 26:3-4). Iata ca ei nu aseaza
sfat cum sa-L invinuiasca si sa-L duca pe El la judecata, ci sa prinda pe Iisus… si
sa-L ucida, si aceasta cu viclesug! Cand sustinatorul de lege Nicodim spune ca
Domnul trebuie mai intai sa fie ascultat de catre curte, ca aceasta sa cunoasca
ceea ce a facut El, ei inlatura aceasta sfatuire cu nemultumire si cu zambete
batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigas este Iuda, apostolul cel fatarnic, rusinat. Satan a fost
partas la varsarea de sange a lui Hristos, din ura fata de Dumnezeu si fata de om;
batranii si capeteniile poporului au fost si ei partasi la aceasta, din pizma si din
teama; Iuda se alatura lui Satan si batranilor poporului, din lacomie. Uciderea lui
sta in vinderea Invatatorului si Binefacatorului lui pentru treizeci de arginti. Mai
tarziu, Iuda recunoaste uciderea savarsita de el, in fata acelorasi batrani, care il
naimisera pentru vinderea de sange nevinovat: “Am gresit vanzand sange
nevinovat.”… SI el, aruncand argintii in templu, a plecat si, ducandu-se, s-a
spanzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplita marturiseste impotriva lui,
pentru ca se scrie despre el: si, cazand cu capul inainte, a crapat pe la mijloc si i
s-au varsat toate maruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigator este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim si, intr-un
fel ascuns, acesta era in numele lumii pagane, fara de Dumnezeu, la osandirea
Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteste iudeii, tot asa cum fac si iudeii cu el. La
inceput, el nu are nici un gand de a se face partas la osandirea lui Hristos: “Luati-L
voi si judecati-L voi dupa legea voastra” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la
invinuirile aduse lui Hristos. Mai tarziu, el este de partea lui Hristos si, dupa o
anume judecata, acesta spune iudeilor: “Eu nu gasesc in El nici o vina.” (v.38). In
cele din urma, a fost infricosat cu amenintari: “Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti
prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotaraste ca sa se implineasca cererea lor
(Luca 23:24) si porunceste ca Hristos sa fie batut si rastignit pe cruce. Pilat se
face ucigator, fiindca statea intru puterea lui sa nu-L dea pe El la ucidere, ci sa-L
ocroteasca pe Cel Unul Drept si nu a facut aceasta. Chiar El spune Domnului: “Nu
stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa te rastignesc?” (Ioan 19:10). Cu
spusa aceasta, Pilat isi asuma partasia intru vesnicie asupra mortii lui Hristos. Ce
il impinge pe Pilat sa savarseasca aceasta ucidere si ce il aseaza pe el impreuna
cu ceilalti ucigatori? Slabiciunea mintii si teama; slabiciunea mintii in apararea
dreptatii si teama pentru locul sau si mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigator este Baraba. El se afla in temnita pentru o rascoala… si
pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea,
atat dupa legea evreiasca, cat si dupa cea romana. Nicidecum el nu a pacatuit
impotriva lui Hristos in chip nemijlocit sau constient. Este pacatul acelora care l-au
asezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gandit sa-l foloseasca pe Baraba ca
mijloc de izbavire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de
Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat asezand inaintea iudeilor
alegerea libera: Hristos ori Baraba - si cine se aseamana se aduna. Dumnezeu sau
un ucigas? Si ucigasii aleg ucigasul.

Ucigatorul al saselea si cel de-al saptelea sunt cei care atarna, fiecare pe crucea
lui, pe Golgota, unul de-a dreapta si celalalt de-a stanga lui Hristos, asa cum
Proorocul Isaia a vazut si a spus mai dinainte: “Cu cei facatori de rele a fost
numarat” (Isaia 53:12). Unul dintre acesti ucigatori huleste, chiar si atunci cand
este dat la moarte, dar celalalt se roaga. Iata doi barbati in aceeasi situatie grea:
amandoi rastigniti pe cate o cruce, amandoi aflati la marginea vietii acesteia si
nemaiasteptand nimic de la ea. Dar ce deosebire mare intre acestia! Iata
raspunsul pentru toti cei care spun: aseaza oamenii in aceleasi imprejurari
materialnice, da-le aceeasi cinste si aceleasi stapaniri si ei vor fi cu totii in acelasi
duh. Un ucigator, inainte de ultima sa suflare, aduce batjocura Fiului lui
Dumnezeu: “Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi.” (Luca
23:39), dar celalalt se roaga Domnului: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni,
in Imparatia Ta” (23:42). Durerea rastignirii pe cruce il ucide pe unul in trup si in
suflet, dar, cu toate ca aceeasi imprejurare ucide trupul celuilalt, in acelasi timp, ii
mantuieste sufletul sau. Crucea lui Hristos este fapta de rusine pentru unul, dar
este mantuire pentru celalalt.

Aceste feluri de ucigatori se aflau in jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult
milostive, ajuta-ne ca sa ne cercetam vietile noastre, mai inainte de a osandi pe
acesti ucigatori care au rastignit pe Cruce pe Domnul iubirii si sa ne intrebam
daca nu cumva facem si noi parte din ceata aceasta. O, da-ne Doamne putere ca
sa fim precum cel de-al saptelea dintre ucigatori, care s-a pocait pe cruce si, in
miezul durerii sale celei trupesti, a cautat si a aflat mantuire pentru sufletul sau
cel pacatos.

Daca omul scoate din launtrul sau ura fata de Dumnezeu si fata de om, la fel se
face cel mai apropiat prieten al lui Satan si arma lui cea mai ascutita.

Daca omul se afla imbelsugat de pizma fata de oamenii bine placuti lui Dumnezeu
si fata de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigator si omorator de
Dumnezeu, precum Ana si Caiafa si precum toate celelalte capetenii si batrani ai
iudeilor.
Daca omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu si pe
cel mai apropiat prieten al sau, dimpreuna cu ucigatorul din lumea aceasta, care
este Iuda.

Daca omul este cuprins de slabiciunea mintii in apararea celui drept, si se afla in
mare teama pentru ocupatia si usuratatea vietii sale, si acesta va ingadui
uciderea celui drept, este si acesta ucigator, precum si Pilat a fost.

Daca omul starneste razvratire si varsare de sange de om, si un altul indura


suferinta in locul lui, fie prin judecare gresita, ori slabiciune omeneasca, el este
ucigator precum si Baraba a fost.

Daca omul huleste impotriva lui Dumnezeu intreaga lui viata, fie prin cuvant sau
prin fapta, si aceasta hula se afla pe buzele sale chiar si in clipa mortii sale - el
este cu adevarat frate de suflet al ucigatorului hulitor de pe cruce.

Totusi, fericit este acela care, suferind pentru pacatele sale, nici nu huleste
impotriva nici unui om, nici nu judeca pe nici unul, ci isi aduce aminte de pacatele
sale si striga catre Dumnezeu, ca sa-i dea iertare si mantuire. Fericit este cel de-al
saptelea ucigator, care a priceput ca durerile sale de pe cruce erau binemeritate
pentru pacatele sale si a priceput ca durerile Preacuratului Mantuitor erau
suferinta nemeritata pentru pacatele altora si acela s-a pocait, a cerut mila lui
Dumnezeu si s-a aflat cel dintai in Raiul vietii vesnice, dimpreuna cu Mantuitorul!
Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocainta mantuitoare, chiar in clipa mortii,
chipul mantuitor al rugaciunii catre Dumnezeu si grabnica milostivire a lui
Dumnezeu. El ne-a lasat noua tuturor o pilda minunata, oricare fel de pacat am
savarsit noi, in oricare chip ne-am indepartat de Dumnezeu si ne-am numarat
printre ucigatori. Fiecare pacat este ucidere impotriva lui Dumnezeu si cel care
savarseste macar un singur pacat, se numara la un loc cu ucigatorii: cu alte
cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni sa nu carteasca, zicand ca
suferinta lui il duce mai degraba la pieire decat la mantuire, ci fie ca intunericul
suferintei sale sa se lumineze prin cugetarea asupra pacatului sau si prin pocainta
si rugaciune. Numai in felul acesta, suferinta ii va fi lui spre mintuire, iar nu spre
pieire.

Si acum, cand i-am cercetat pe toti ucigasii care se stransesera imprejurul


Domnului Hristos, sa zabovim o clipa si inaintea Domnului Insusi si sa observam
cum arata El printre ucigatori. Mai presus de toate, sa zabovim o clipa cu mare
grija in Gradina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obositi, in timp ce Domnul se
ruga in genunchi si era in chinuire mare:
“Parinte, de voiesti, sa treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta
sa se faca.” (Luca 22:42). Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care
picurau pe pamant (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespartita de
omenitatea Sa, desi uneori este mai deslusita pentru ochii nostri o latura, alteori
cealalta. In Pruncul slab din pestera, Il vedem ca om. In fuga in Egipt sau in anii
lucrarii ascunse in Nazaret, Il vedem iarasi ca om. Fiind flamand si insetat, obosit
de calatoriile Sale, Il vedem ca om. Dar cand Il vedem inviind morti, inmultind
painea, vindecand indracitii si leprosii, potolind furtuna, oprind vantul si umbland
pe apa ca pe pamint uscat - atunci, cu adevarat noi nu vedem un om, ci pe
Dumnezeu. In Gradina Ghetsimani Il vedem atat ca Dumnezeu, cat si ca om. Ca
Dumnezeu - fiindca in vreme ce trei dintre cei mai mari barbati din lume, primii
trei Apostoli ai Sai, dorm de oboseala, El privegheaza neostenit, rugandu-Se in
genunchi. Ca Dumnezeu - caci cine ar fi fost vreodata in stare sau ar fi cutezat sa
se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvantul “Parinte” in afara de Cel Unul Nascut
Fiu al Sau, care, ca Fiu, cunostea unitatea care exista intre El ca Fiu siTatal Sau. Ca
Dumnezeu - caci, care dintre muritori ar fi cutezat sa spuna ca, la cuvintul sau vor
zbura la el pe pamant “douasprezece legiuni de ingeri” (Matei 26:53)? Ca om -
pentru ca El, ca om, ingenuncheaza pe pamantul murdar; ca om, El transpira sub
chinuire; ca om, El Se lupta cu Sine Insusi; ca om, El se micsoreaza din pricina
suferintei si a mortii; ca om, Se roaga sa treaca de la El paharul amar al suferintei.

Cine poate sa povesteasca si sa pretuiasca cu dreptate suferintele lui Hristos din


noaptea aceea cumplita, dinainte de rastignirea pe Cruce, suferinta sufletului si a
trupului? Daca durerea trupeasca a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet
I-a fost mai mare. Pentru ca se spune ca era in chinurile mortii. Aceasta este
chinuirea launtrica, chinuirea sufletului; firea Lui omeneasca este aceea care
cauta mangaiere de la Tatal; este vorbirea tainica a omului cu Dumnezeirea cea
nevazuta, despre ceva de care depinde intreaga lume zidita, de la inceputuri pana
la sfarsit. Pe de o parte se afla chinurile ingrozitoare ale Omului a carui sudoare
curge precum picaturile de sange in racoarea noptii; si pe de alta parte se afla
planul lui Dumnezeu pentru mantuirea omului. Acestea doua se aflau in razboi si
trebuiau sa fie asezate in pace. Omul a spus: “Parinte, de voiesti, treaca de la
Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultator) a adaugat: “dar nu voia
Mea, ci voia Ta sa se faca” (Luca 22:42). Si Dumnezeu a hotarat ca paharul trebuie
sa fie baut. Si atunci cand Omul a primit hotararea lui Dumnezeu, sufletul Sau a
aflat iarasi pace, o pace necunoscuta pe pamant, care nu poate fi tulburata prin
vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni,
defaimare, nerecunostinta ori strigate fara de judecata, ori chiar durerea
rastignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a castigat cea mai mare izbanda asupra lui
Satan in Gradina Ghetsimani si a facut aceasta intru ascultarea Sa fata de
Dumnezeu Tatal. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost invins de catre
Satan; prin ascultare fata de Dumnezeu, Hristos l-a invins pe Satan, dand
mantuire lui Adam si urmasilor sai. In Gradina Edenului, Satan a invins omul; in
Gradina Ghetsimani, Omul l-a invins pe Satan. Acesta este razboiul pe care il
relateaza Evanghelia. Era trebuincios ca omul sa fie biruitor - omul, nu Dumnezeu,
asa incat toti oamenii sa poata avea inaintea lor acest pilda a razboiului si a
biruintei - o pilda omeneasca, care sa poata fi urmata. Asadar, Dumnezeu L-a
lasat pe Omul Iisus sa lupte cu Satan si cu toate puterile aceluia. De aici chinurile
ingrozitoare ale Omului; de aici strigatul: “treaca de la mine acest pahar!” De aici
sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau de pe fata Lui. Dar, daca
trupul este neputincios, duhul este intru tarie. Si duhul a fost biruitor, mai intai
asupra trupului si apoi asupra lui Satan. Poate ca Satan nu a fost in stare sa
priceapa ca el a fost cu totul biruit in Gradina Ghetsimani si a continuat sa se
veseleasca de batjocorirea, rastignirea si moartea Domnului. Dar atunci cand
Domnul, prin moarte si ingropare, a coborat ca un trasnet in imparatia lui Satan,
atunci Satan si-a dat seama ca izbanda sa aparenta de pe Golgota a fost pur si
simplu culminarea infrangerii sale din Gradina Ghetsimani.
In acelasi chip in care Domnul Iisus a flamanzit si a insetat ca om; in acelasi chip
in care El era obosit ca om, ca El manca si dormea ca om, umbla si vorbea,
plangea si se bucura, tot asa a si suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi sa nu
spuna: era usor pentru El sa sufere - El era Dumnezeu! - dar cum sa inving eu
suferinta? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se impiedica din
necunoastere si din moleseala duhului. Hristos nu a aflat suferinta usoara, caci El
nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Si, mai mult decat atat, suferinta a fost cu
mult mai grea pentru El, Cel Unul curat si Fara de Pacat, decat pentru noi, care ne
facem vinovati si plini de pacat. Cind suferim, sa nu uitam niciodata ca noi suferim
pentru pacatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui,
nici pentru El, ci din pricina oamenilor si pentru oameni, pentru multi oameni si
pentru pacatele tuturor oamenilor. Si cand un singur pacat a adus moartea lui
Adam; cand un singur pacat a asezat semnul vesnic al rusinii pe fruntea lui Cain;
cand, pentru doua sau trei pacate, David a suferit atat de mult; cand pentru multe
pacate, Ierusalimul a fost distrus si Israelul a fost luat in robie - va puteti inchipul
suferinta pe care a indurat-o El, cand apasau asupra Lui munti uriasi de pacate,
ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau pacate grele: pacate
datorita carora s-a deschis pamantul si a inghitit oameni si animale; pacate
datorita carora au pierit cetati si popoare intregi; pacate datorita carora a venit
Potopul si foametea si seceta si ciuma si lacustele si omizile; pacate care au adus
razboaie intre popoare, pierderi si distrugeri; pacate care au deschis portile
sufletului omenesc spre napustirea duhurilor celor rele; pacate din pricina carora
s-a intunecat soarele, s-a involburat marea si raurile au secat. Ce rost are sa le
numaram pe toate? Se poate numara nisipul marii sau iarba plaiurilor? Toate
aceste pacate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducatoare de moarte, precum
otrava celui mai veninos sarpe - pentru ca plata pacatului este moartea (Romani
6:23) - fiecare pacat a apasat asupra neprihanitului Om Iisus Hristos. El a luat
pacatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare noua de nepriceput faptul ca
sudoarea Ii curge de pe frunte ca picaturi de sange? Este de nepriceput cererea
Lui: “treaca de la Mine acest pahar”? Iata, “cu greu va muri cineva pentru un
drept… dar… pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” (Romani
5:7-8). Inchipuieste-te pe tine sa fii dus la esafod pentru un om drept si gandeste-
te ce greu ar fi. Si mai inchipuieste-ti ca te afli pe esafod pentru un ucigas - si acel
ucigas este tocmai unul care a savarsit ucidere impotriva ta. Gandeste-te ca esti
osandit la moarte pentru izbavirea lui! Numai la gandul acesta va curge sudoare
pe tot trupul tau! Si numai atunci iti sta in putinta sa pricepi sudoarea de sange a
lui Hristos. Si atunci vei striga cu glas mare, plin de infricosare, uimire si dus pana
la marginea rabdarii sufletesti: Iata Omul care este Dumnezeu!

“Iata Omul!” a strigat Pilat multimii de iudei, aducandu-le pe Hristos purtand pe


cap cununa de spini si hlamida rosie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost
din uimire fata de cinstea, pacea si tacerea lui Hristos, sau cu scopul de a starni
simpatia iudeilor? Poate ca a fost si una si alta. Sa strigam cu uimire: “Iata Omul!”
Iata Omul viu, adevarat si biruitor, omul asa cum l-a alcatuit Dumnezeu, atunci
cind l-a facut pe Adam. Iata Omul - bland, smerit si ascultator fata de Voia lui
Dumnezeu, asa cum a fost Adam in Rai inainte de a pacatui si de a fi izgonit. Iata
Omul lipsit de ura sau rau, cu linistea de nezdruncinat in mijlocul vijeliei de ura si
de rautate, din partea oamenilor si a dracilor! Lupta Lui a fost purtata in Gradina
Ghetsimani. In clipa cand El a strigat, pentru a treia si ultima oara, “Faca-se voia
Ta”, pacea s-a salasluit in sufletul Sau. Aceasta pace L-a sporit pe El in cinste,
ceea ce i-a suparat pe iudei si l-a facut pe Pilat sa se minuneze. El Si-a dat trupul
in Voia Tatalui Sau, tot asa cum, putin mai tarziu, Si-a dat sufletul in mainile Tatalui
Sau. El Si-a supus in intregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiesti a Tatalui Sau
ceresc. Nedorind rau nici unui om, Mielul cel cu intelepciunea intreaga, a cazut in
genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atat
de greu, ci pacatele lumii; pacatele care, impreuna cu trupul Sau, urmau sa fie
rastignite pe lemnul Crucii.

Dar ce spunem noi atunci cand vorbim despre faptul ca Hristos nu voia raul nici
unui om la aceasta vreme cumplita? Noi am spus lucrurile numai pe jumatate. El
voia binele pentru toti oamenii si pentru toate lucrurile. Si chiar si acum nu am
spus totul. El nu numai ca a dorit binele, dar a si lucrat pentru binele tuturor pana
in clipa mortii Sale. Chiar si de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar si
pentru binele celor care L-au rastignit pe Cruce. El a facut tot ceea ce putea sa
faca pentru ei, in durerile rastignirii: El le-a iertat pacatele.

“Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o
dorinta buna, ci o lucrare buna - cea mai mare buna lucrare, pe care o pot cere
pacatosii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apasarea mortii, toti erau chinuiti de
durere, Domnul era preocupat de mantuirea oamenilor. El le iarta oamenilor
nestiinta lor. El Se roaga pentru ucigatorii care L-au rastignit pe Cruce si L-au
strapuns cu sulita. La vremea rastignirii Sale, El a implinit marile porunci pe care
le daduse oamenilor: poruncile despre neincetata rugaciune, despre milostenie,
despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodata pentru ucigatori, cazand
in mainile ucigatorilor - s-a rugat pentru mantuirea lor, s-a nelinistit pentru ei, le-a
iertat faptele lor, cele pline cu rautate? Chiar si oamenii cei mai buni, cazand in
mainile ucigatorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au
gandit la binele lor personal, isi faceau griji pentru ei si isi aduceau indreptatiri.
Oamenii cei preadrepti, inainte de venirea lui Hristos, aveau neputinta de a inalta
rugaciune pentru cei ce le-au gresit. Cu totii cereau lui Dumnezeu si omului,
razbunare impotriva celor care le facusera rau. Dar iata, Domnul Isi iarta vrajmasii
si Isi face griji pentru ei; El ii iarta si Se roaga pentru ei. Ce lucruri marunte le
tinem in noi si le tot pomenim de rau! Pentru ce lucruri marunte ne pornim spre
razbunare manioasa! Si noi facem aceasta, noi, care in fiecare zi ne atragem
mania lui Dumnezeu, incalcand poruncile Sale sfinte cu ganduri necurate, doriri
necurate si fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, daca nu-si
iubeste aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singura ne poate face oameni -
oameni vii, adevarati. In desert ne uitam la Domnul nostru rastignit pe Cruce, in
desert ascultam ultima Lui rugaciune pentru pacatosi, daca noi nu avem pic de
dragoste pentru aproapele si facem parte din ceata aceea de ucigasi, care L-au
osandit pe nedrept si L-au dus pe El la moarte. De aceea, sa nu ne imbogatim de
uimire si minunare, vazand dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci sa ne
rusinam de minunarea noastra - sa ne rusinam, caci aceasta rugaciune a Sa de pe
Cruce, pentru noi este.

“Cu cat mai mare este dragostea, cu atat mai mare este suferinta”, spune Sfantul
Teodor Studitul. Totusi, daca neputinciosi suntem ca sa masuram cat de mare este
dragostea Domnului Iisus pentru noi, sa ne ostenim cu osardie mare sa masuram
cat de mari sunt suferintele Lui pentru noi. Acestea au fost atat de mari si atat de
cumplite, ca le-a simtit chiar si pamantul, si s-a cutremurat; soarele le-a simtit si
s-a intunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfasiat in doua
de sus pana jos; mormintele s-au deschis; mortii au iesit din morminte; sutasul de
sub Cruce L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu; talharul de pe cruce s-a pocait. Fie
atunci ca inimile noastre sa nu fie mai oarbe decat pamantul, mai invartosate
decat pietrele, mai lipsit de simtire decat mormintele si mai moarte decat mortii.
Ci sa ne pocaim ca talharul de pe cruce si sa-L slavim pe Fiul lui Dumnezeu,
precum sutasul lui Pilat, de sub Cruce; si fiecare, dimpreuna cu sfintii nostri frati si
surori, sa fim izbaviti de la moarte prin suferintele lui Hristos, curatiti prin
Preacuratul Sau sange, sa fim imbratisati de mainile Sale sfinte, intinse, si sa ne
invrednicim de Imparatia Lui fara de moarte. Pentru ca cei ce vor fi fara bagare de
seama fata de acestea, vor ramane in aceasta viata in ceata ucigatorilor lui
Antihrist si, in lumea ce va sa vina, se vor salaslui dimpreuna cu talharul nepocait,
departe, departe de tot de fata lui Dumnezeu. Pentru ca, desi Dumnezeu S-a aflat
odinioara dimpreuna cu ucigatorii pe pamint, El nu Se va mai afla niciodata
impreuna cu ei in ceruri.

Atunci, sa ne plecam intru marire inaintea suferintelor Domnului, inaintea Celui


rastignit pe Cruce pentru noi, pacatosii. Sa marturisim si sa slavim Numele Sau cel
sfant. Slava si lauda Lui: Omului adevarat si Dumnezeului adevarat, dimpreuna cu
Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-
n vecii vecilor. Amin.

Predica la Invierea Domnului - Sfintele Pasti

Evanghelia despre biruinta asupra mortii

Cei inghetati se strang in jurul focului, ce flamanzi se strang in jurul mesei; cei
care au rabdat suferinta mare in noaptea cea lunga se bucura la venirea zorilor;
cei sleiti de lupte aprige se veselesc la venirea biruintei neasteptate. O, Doamne,
prin Invierea ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii! O, Preabogatule
Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse catre cer! Bucurati-
va, o, tu, cerule si, o, tu, pamantule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum
se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule,
precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!

Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume,
chiar de la inceputuri pana la sfarsit. Oricare alta biruinta de pe pamant a
deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii. Atunci cand un imparat
pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar
celalalt se plange. Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un
acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere. Nici o izbanda de bucurie de
pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii: biruitorul obisnuit, de pe pamint, se
bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau biruit. El nici nu
vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.

Cand Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit intr-o
cusca de fier in fata careia a mancat un ospat al biruintei. Rautatea lui i-a fost
intreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui. O, fratii mei, ce scurta
bucurie este rautatea! O, raul este hrana prea otravitoare pentru veselie! Cind
regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat in pamantul bulgar,
nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adanca, a plecat la o
manastire ca sa posteasca si sa se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decat cel
dintai. Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu era lipsita de taisul pregatit
pentru cel care a biruit. Dar chiar si cea mai inflacarata istorie a lumii este ca un
soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate intunecate.
Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti
cei care se afla sub el. Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor
cu bucurie de neinvins. Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine? Este; dar in acelasi timp este
descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat. Nu
este mama mai plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de
serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru todeauna, aceasta merge cu curaj chiar la
cuibul serpilor si ii arde in intregime?

Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este, tamaduitoare si


mantuitoare pentru vecii vecilor. Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de
rau si ii face fara de pacat si fara de moarte. Nemurirea fara lipsirea de pacat ar
insemna doar largirea puterii raului, si a rautatii si a pizmei, dar nemuriea
dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni
fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost
biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai
viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci
dragoste, nu este insfacare, ci daruire. Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra
lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici macar un singur cuceritor
pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data
altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile,
fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi, prin
biruinta Lui, ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati
decat am fost.

Biruintele pamintesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai
urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce
priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de unde arata mai bine, de
departe sau de aproape. Privind aceasta biruinta de departe, ne minunam de
aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul ei mantuitor.
Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta, pentru ca sunt
invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor.
Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi
acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de
aproape, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea
noastra bucurie.
Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru inviat si biruitor si sa ne intrebam:

Mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa ?

In al doilea rand: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa ?

Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si
ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au
nascut atunci cand primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile
despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea
nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel
viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind in ascultare
desavarsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat. Acolo
unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste
pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit
impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea, au
venit impreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de
Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cand
Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat: “Adame, unde esti?”, el a spus: “Am
auzit glasul Tau in rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns” (Facerea 3:9-
10). Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe
Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune,
groaza, moarte. Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de
moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si
coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar,
fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de
Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii
raiului - ca o pisica de casa care, atunci cand se salbaticeste, o porneste pe
dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a
inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de
judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza
luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pana cand
omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele
pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam
l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus: “Pamant esti si in
pamant te vei intoarce” (Facerea 3:19), aratand nu numai judecata lui Dumnezeu
ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata
inceput, a crescut grabnic.

Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce in ce mai mult de pamant si
s-au tot faramitat, si s-au imprastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si
groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarana;
dar, cu cat se ascundeau mai mult, cu atat se lepadau mai mult de adevaratul
Dumnezeu si cu atat L-au uitat mai mult. Natura, care se intindea odinioara la
picioarele oamenilor, treptat a crescut pana deasupra capului lor, astfel ca in cele
din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui.
Si omul a inceput sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultand de ea, purtandu-
se potrivit cu ea, rugandu-se ei si aducandu-i jertfe. Dar inchinarea la natura nu a
fost in stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune.
Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale
pierzatoare ducea neinduplecat catre cetatea cea una intunecata si numai una:
cetatea mortii. Imparatii pamantului au carmuit oamenii; pacatul si moartea au
carmuit atat oamenii cat si imparatii. Cu cat calea ducea mai departe, cu atat
sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la
vale. Omenirea ajunsese in adancurile deznadejdii cand a aparut Biruitorul cel
ceresc ca sa-i mantuiasca.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte,
El a trecut prin mormintele oamenilor, presarand florile nemuririi odata cu venirea
Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au inviat la cuvantul Lui.
Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, in
acelasi chip in care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a imbracat in vesmant de om,
muritor. Dar pacatul omenesc era atat de greu si de cumplit ca, sub povara lui,
Fiul lui Dumnezeu a pogorat in mormant. Insutit fie binecuvantat acel mormant
din care a tasnit rau intreg de nemurire pentru intreaga omenire! Biruitorul a
pogorat dincolo de morminte, pana in iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a
stricat pamantul roditor al tuturor uneltirilor impotriva oamenilor. Din adancimea
mormantului, Biruitorul S-a inaltat in cerurile cele mai inalte, deschizand o cale
noua - catre cetatea vietii. El a stricat iadul intru toata taria Lui si, intru taria Lui, a
slavit trupul Sau si S-a inaltat din mormant - intru puterea Lui, care este
nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfant. Bland ca un miel, bunul Domn
Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat
suferinta si a biruit moartea. Invierea Sa este adevarata si este in acelasi timp
proorocirea si chipul invierii noastre - caci trambita va suna si mortii vor invia
nestricaciosi (I Corinteni 15:52).

Unii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel inviat a biruit moartea,
cand oamenii inca mor? Cei care vin in aceasta lume prin pantecele mamei lor o
vor parasi prin moarte si mormant. Aceasta este regula. Numai ca, pentru noi, cei
care murim intru Hristos, moartea nu mai este o prapastie adanca intunecata, ci
nasterea la viata noua si intoarcere in patria noastra. Pentru noi mormantul nu
mai este un intuneric vesnic, ci poarta la care ne asteapta ingerii minunati ai lui
Dumnezeu. Pentru toti cei care sunt indestulati de dragoste pentru Preafrumosul
si Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormantul s-a facut doar ultima impiedicare pana
a ajunge inaintea fetei Lui - si aceasta impiedicare este neputincioasa, ca panza
de paianjen. Si astfel slavitul Apostol Pavel striga: “Pentru mine viata este Hristos
si moartea, un castig” (Filipeni 1:21). Cum sa nu fi biruit Domnul moartea, cand
moartea nu se face vazuta inaintea Lui? Mormantul nu mai este o prapastie
adanca, pentru ca El a umplut-o cu Sine; nici mormantul nu mai este intuneric
pentru ca El l-a luminat; nici frica si groaza nu mai este pentru ca El arata
inceputul, nu sfarsitul; nici nu este patria noastra vesnica, ci numai usa catre
patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Invierea lui Hristos si de dupa, este
ca si deosebirea dintre un incendiu foarte intins si flacara unei lumanari. Biruinta
lui Hristos este esentiala, si de aceea, prin El, moartea a fost inghitita de biruinta
(I Corinteni 15:54).
Altii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel Inviat a biruit pacatul,
cand oamenii inca pacatuiesc? Domnul a biruit pacatul cu adevarat. El a biruit
pacatul prin zamislirea si nasterea Sa fara de pacat; apoi prin viata curata si fara
de pacat de pe pamant; apoi prin suferinta Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; si in
cele din urma El a incununat aceasta biruinta prin Invierea Sa cea slavita. El S-a
facut leacul, leacul potrivit si de netagaduit, impotriva pacatului. Cel care este
lovit de pacat numai de Hristos poate fi tamaduit. Cel care nu doreste sa cada in
pacat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba aceasta dorire in realitate.
Cand oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit aceasta
boala! Ei au spus acelasi lucru cand au descoperit vindecarea pentru amigdalita,
durere de dinti, guta si alte boli asemanatoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea
vindecarii unei boli inseamna biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare
Doctor din istoria omenirii, pentru ca El a adus oamenilor vindecarea pentru boala
care se afla dincolo de toate bolile - pentru pacat, din care s-au nascut toate
celelalte boli si toate celelalte suferinte ale omului, atat trupesti cat si sufletesti.
Acest leac este El Insusi, Domnul Cel inviat si viu. El este singurul Leac bine
lucrator impotriva pacatului. Daca oamenii, chiar si astazi, pacatuiesc, si
pacatuind ajung la pieire, aceasta nu inseamna ca Hristos nu a biruit pacatul, ci
numai faptul ca acei oameni nu au luat acel leac, unul si numai unul, impotriva
bolii lor aducatoare de moarte; aceasta inseamna, fie ca nu Il cunosc destul pe
Hristos ca leac, ori, daca Il cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o
pricina sau alta. Dar istoria arata, prin mii si mii de glasuri, ca cei care folosesc
acest leac pentru sufletele lor si il iau in trupurile lor, se tamaduiesc si se fac
intregi. Cunoscand slabiciunea fiintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a
pregatit leacul pentru cei credinciosi, ca acestia sa Il ia ca hrana si bautura sub
chipul vazut al painii si al vinului. Aceasta a facut Iubitorul de Oameni din
dragostea Lui nemasurata pentru oameni, pur si simplu pentru a le usura
apropierea de leacul de viata datator impotriva pacatului si a stricaciunii aduse de
pacat. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu
intru el … si va trai prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care pacatuiesc hranesc pacatul
si viata care se afla in ei se pierde prin pacat. Totusi, cei care se hranesc cu
Domnul Cel viu, se hranesc cu viata si viata din ei sporeste tot mai mult si
moartea se imputineaza. Si cu cat viata sporeste, cu atat pacatul se micsoreaza.
Dulceata neroada si intunecata a pacatului se inlocuieste in ei cu dulceata plina
de bucurie si de viata datatoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvantati sunt cei care au incercat si au simtit aceasta taina in viata lor. Ei se
pot numi fii ai luminii si copii ai harului. Cand vor trece din viata aceasta, ei vor
parasi spitalul fara sa mai fie bolnavi, ci oameni sanatosi.

II

Ne intrebam acum: pe cine a slobozit Domnul Cel inviat prin biruinta Lui asupra
pacatului si a mortii ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei
clase sau pozitii sociale? Nu; in nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, in esenta,
biruinta rautacioasa a cuceritorilor pamantesti. Domnul nu Se numeste “Iubitorul
iudeilor” sau “Iubitorul grecilor” sau “Iubitorul saracilor” sau “Iubitorul
aristocratilor” ci “Iubitorul oamenilor”. El a pregatit biruinta Sa pentru toti
oamenii, fara nici un fel de deosebire intre oameni, pe care numai ei singuri le
nascocesc si le socotesc. El a dobandit biruinta pentru totdeauna si pentru
ajutorul tuturor oamenilor ziditi si le-a daruit-o tuturor. Celor care primesc aceasta
biruinta si aceasta se face si biruinta lor, El le-a fagaduit viata vesnica si
salasluirea dimpreuna cu El in Imparatia cea cereasca. El nu sileste pe nimeni sa
primeasca aceasta biruinta, cu toate ca are un pret atat de scump, ci lasa
oamenilor libertatea de a alege daca o primesc sau nu. Asa cum omul in Rai a ales
in chip liber caderea, moartea si pacatul din mainile lui Satan, tot la fel omul este
liber si acum sa aleaga viata si mantuirea din mainile Domnului Celui Biruitor.
Biruinta lui Hristos este un balsam, balsam de viata datator, pentru toti oamenii,
toti cei care au capatat lepra din pacat si din moarte.

Acest balsam ii face pe bolnavi sanatosi si pe cei sanatosi si mai sanatosi.

Acest balsam inviaza mortii si da mai mare tarie vietii celor ce sunt in viata.

Acest balsam intelepteste omul, il innobileaza si il indumnezeieste; ii sporeste


puterea insutit, inmiit si ii inalta cinstirea cu mult deasupra intregii celeilalte
naturi, in starea ei de slabiciune, pana la stralucirea si frumusetea ingerilor si
arhanghelilor lui Dumnezeu .

O, balsam preafrumos si datator de viata! Ce mana nu te-ar lua pe tine? Ce inima


nu te-ar pune pe ranile ei? Care gura nu ti-ar canta cantari de lauda? Care pana
nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate
vindecarile pe care tu le-ai facut celor bolnavi si invierile din morti savarsite de
tine pana acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunostinta fata de tine?

Atunci, veniti toti fratii mei, care va temeti de moarte. Veniti mai aproape de
Hristos Cel Inviat si Cel care Inviaza, si El va va slobozi pe voi din moarte si din
frica de moarte.

Veniti, toti cei care traiti sub rusinea pacatelor voastre savarsite in chip deschis
sau in ascuns. Apropiati-va de Izvorul de apa vie, care va spala si va curateste si
care poate sa faca din vasul cel mai murdar vasul mai alb decat zapada.

Veniti, toti cei care cautati sanatatea, puterea, frumusetea si bucuria. Iata, Hristos
Cel inviat este Izvorul tuturor acestora. El va asteapta cu mila si cu dragoste
aprinsa, voind ca nici unul sa nu se piarda.

Inchinati-va inaintea Lui, in trup si in suflet. Uniti-va cu El cu toata mintea si cu


gandurile voastre. Imbratisati-L din toata inima voastra. Nu aduceti slava
inrobitorului, ci Eliberatorului; nu va uniti cu pierzatorul ci cu Mantuitorul; nu
imbratisati pe cel strain ci pe Rudenia voastra cea mai apropiata si pe Prietenul
vostru cel mai drag.

Domnul cel Inviat este Minunea minunilor, dar in timp ce este Minunea minunilor,
El este de aceeasi fire ca si voi - de fire omeneasca adevarata, firea cea dintai,
asa cum era a lui Adam in Rai. Firea omeneasca adevarata nu a fost zidita pentru
a fi inrobita firii lipsite de judecata, care o inconjoara, ci ca sa stapaneasca firea
prin puterea ei. Adevarata fire a omului nu sta nici in nevrednicie, nici in boala,
nici in moarte si nici in pacatosenie, ci in slava si sanatate, nepacatosenie si viata
vesnica.

Domnul Cel Inviat a sfasiat catapeteasma care despartea Dumnezeirea de


omenirea cea adevarata si ne-a aratat in El maretia si frumusetea si a unuia si a
celuilalt. Nici un om nu poate sa cunoasca pe Dumnezeu adevarat decat numai
prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inviat; si nimeni nu poate sa cunoasca omul
adevarat decat numai prin El.

Hristos a inviat, fratii mei !

Prin Invierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat imparatia


intunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei inrobiti si a rupt pecetea asupra
celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Ii aducem
Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita,
acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Duminica a III-a dupa Pasti

Evanghelia despre minunea de la scaldatoarea Vitezda

Ioan 5:1-16

Dupa acestea era o sarbatoare a iudeilor si Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar in
Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o scaldatoare, care se numea pe evreieste
Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea zacea multime de bolnavi: orbi, schiopi,
uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora la vreme in
scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea
sanatos, de orice boala era tinut.

Si era acolo un om, care era bolnav de treizeci si opt de ani. Iisus, vazandu-l pe
acesta zacand si stiind ca este asa inca de multa vreme, i-a zis: Voiesti sa te faci
sanatos? Bolnavul I-a raspuns: Doamne, nu am om ca sa ma arunce in
scaldatoare, cand se tulbura apa; ca, pana cand vin eu, altul se coboara inaintea
mea. Iisus i-a zis: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla. Si indata omul s-a facut
sanatos si si-a luat patul si umbla. Dar in ziua aceea era sambata.

Deci ziceau iudeii catre cel vindecat: Este zi de sambata si nu-ti este ingaduit sa-ti
iei patul. El le-a raspuns: Cel ce m-a facut sanatos, Acela mi-a zis: Ia-ti patul si
umbla. Ei l-au intrebat: Cine este omul care ti-a zis: Ia-ti patul tau si umbla? Iar cel
vindecat nu stia cine este, caci Iisus Se daduse la o parte din multimea care era in
acel loc. Dupa aceasta Iisus l-a aflat in templu si i-a zis: Iata ca te-ai facut
sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau. Atunci omul
a plecat si a spus iudeilor ca Iisus este Cel ce l-a facut sanatos. Pentru aceasta
iudeii prigoneau pe Iisus si cautau sa-L omoare, ca facea aceasta sambata.

Binecuvantat este omul care, cu rabdare si nadejde in Dumnezeu, indura toata


suferinta din viata aceasta. Pentru el, fiecare zi se intinde pana la masura unei
luni in ceruri si pana la un an pentru necredinciosul care se veseleste fara sa aiba
suferinta ori sufera fara sa aiba rabdare si nadejde in Dumnezeu. Binecuvantat
este omul care nu cleveteste cand se afla in suferinta, ci cerceteaza pricinele
suferintei cu rabdare si nadejde in Dumnezeu. Unde va gasi pricinele suferintei
sale, cel care se afla in suferinta? Le va gasi in sine, sau in parinti sau in cei din
preajma lui - aici va afla pricinele suferintei cel care este in suferinta. Imparatul
David a suferit pentru pacatele sale; Ieroboam a suferit pentru pacatele tatalui
sau, imparatul Solomon; proorocii au suferit pentru pacatele celor din preajma lor.

Daca cel ce se afla in suferinta ar cauta mai departe si mai adanc pricinele
suferintei sale, unde le-ar gasi? El le va gasi in necredinta cea dintai a omului fata
de Dumnezeu sau in duhul raului celui intunecat si rau, intr-un intuneric otravit
fara zi, sau in iubirea lui Dumnezeu si tanduiala lui Dumnezeu, cea tamaduitoare -
aici va gasi pricinele suferintei sale, cel care se afla in suferinta. Adam si Eva au
suferit pentru lipsa lor de credinta fata de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din
pricina duhului celui rau intunecat si pizmas; si barbatul nascut orb, ai carui ochi
au fost deschisi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu si
rasplata sa vesnica.

Pentru omul cu dreapta judecata, este intotdeauna firesc sa caute pricinele


suferintei sale mai intai in sine, iar pentru cel nebun sa osandeasca mereu pe altii.
Omul cu dreapta judecata isi aminteste toate pacatele sale din copilarie pana in
prezent; el si le aminteste cu frica de Dumnezeu si se asteapta sa sufere pentru
pacatele sale; si astfel, cand cade asupra lui suferinta, care vine fie prin prietenii
sau prin dusmanii sai, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curand fie mai
tarziu, el cunoaste de indata pricinele suferintei sale, fiindca el isi cunoaste si isi
aminteste pacatele pe care le-a facut. Cu toate acestea, omul cel nebun uita, si isi
uita toate nedreptatile sale; asadar, atunci cand cade asupra lui suferinta, el se
zvarcoleste in chinuire mare si se intreaba cu uimire de ce il doare capul, de ce
trebuie sa-si piarda toti banii sau de ce trebuie sa-i moara copiii. Si, in nebunia si
mania sa, el va arata cu degetul spre fiecare fiinta de pe pamant si din cer, ca
fiind responsabila pentru suferinta sa, inainte de a arata cu degetul spre sine -
singurul responsabil pentru suferinta sa in chip adevarat.
Binecuvantat este omul care foloseste suferintele sale pentru folosul si ajutorul
oamenilor, cunoscand ca toata suferinta sa din aceasta viata scurta este ingaduita
de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. In marea Sa mila, Dumnezeu
ingaduie suferinta asupra oamenilor pentru pacatele lor - prin mila Sa iar nu prin
dreptatea Sa. Intrucat, daca ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare pacat ar aduce
moartea in chip de netagaduit, dupa cum spune Apostolul: “Pacatul, odata
savarsit, aduce moarte” (Iacov 1:15). In locul mortii, Dumnezeu da tamaduire prin
suferinta. Suferinta este calea prin care Dumnezeu vindeca sufletul de lepra
pacatului si de moarte.

Numai nebunul crede ca suferinta este rea. Omul cu dreapta judecata stie ca
suferinta nu este rea, ci este numai lucrarea raului si vindecare de rau. Numai
pacatul din om este raul cel adevarat, si nu se afla nici un rau in afara pacatului.
Orice altceva ce omul numeste in general rau, nu este asa, ci este un leac amar
pentru tamaduirea raului. Cu cat omul este mai bolnav, cu atat leacul pe care-l
prescrie medicul este mai amar. Uneori, chiar, bolnavului i se pare ca leacul este
mai rau si mai amar decat boala insasi! Si uneori asa i se pare pacatosului:
suferinta este mai grea si mai amara decat pacatul savarsit. Dar aceasta este
numai o inselare - o inselare de sine foarte puternica. In lume nu exista nici o
suferinta nicaieri care sa fie atat de grea si atat de pierzatoare asa cum este
pacatul. Toata suferinta indurata de oameni si de popoare nu este nimic altceva
decat tamaduirea bogata pe care o da Vesnica Milostivire oamenilor si popoarelor
pentru a-i mantui de moartea vesnica. Fiecare pacat, chiar daca este mic, va
aduce fara chip de tagada moartea, daca Milostivirea nu ar ingadui suferinta
pentru oameni cinstiti pentru a-i ridica din betia pacatului; fiindca vindecarea care
vine prin suferinta este adusa prin puterea harica a Duhului Sfant si de Viata-
datator.

Puteti spune: “Omul se teme de suferinta pentru ca el se teme de moarte, si


poate suferinta sa inlature moartea?” Ce duce omul la moarte: boala sau leacul?
Fara indoiala ca este boala, nu leacul. La fel, nu suferinta va duce sufletul la
moarte ci pacatul, care aduce boala oamenilor si moartea sufletului. Pacatul este
samanta mortii, o samanta groaznica care, daca nu este smulsa din radacina la
timp prin suferinta si arsa prin focul Duhului Sfant, va creste si va umple tot
sufletul, facandu-l vas al mortii, nu al vietii.

De aceea, ne este lamurit faptul ca suferinta trebuie indurata cu rabdare si


nadejde in Dumnezeu, cu recunostinta fata de Dumnezeu si cu bucurie. “Multe
necazuri si rele ai trimis asupra mea,” spune imparatul David lui Dumnezeu, “dar
intorcandu-Te mi-ai dat viata si din adancurile pamantului iarasi m-ai scos …. Ca
eu voi lauda cu instrumente de cantare adevarul Tau, Dumnezeule, canta-voi Tie
din alauta, Sfantul lui Israel. Bucurase-vor buzele mele cand voi canta Tie si
sufletul meu pe care l-ai mantuit” (Psalm 70:23-26). Apostolul Petru ii povatuieste
pe credinciosi: “Intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va” (I
Petru 4:13); “lui Hristos” - asta inseamna in mod constient si cu deplina
intelegere, cu blandete si cu rabdare, pentru curatirea de pacatele noastre, pentru
viata cea noua, pentru sporirea lui Hristos care traieste in noi si imprejurul nostru.
Cand marele Ioan Gura de Aur murea in exil, chinuit si dispretuit de oameni,
ultimele sale cuvinte au fost: “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”
Sfintele Scripturi si istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de rabdare in suferinta
care au fost cunoscute vreodata de catre oameni. Pericopa Evanghelica de astazi
povesteste o asemenea pilda de mare si indelunga rabdare in suferinta. Si nu
numai aceasta; in povestirea omului celui slabanogit de paralizia sa care tinea de
treizeci si opt de ani, indurand-o cu rabdare si nadejde, Evanghelia de astazi ne
mai arata - sau mai degraba intareste - doua mari taine. Prima, ca omul acesta,
care fusese bolnav vreme indelungata, purta pricina bolii sale, si suferinta sa, in
sine, in pacatul sau. A doua, ca Atotputernicul Domn Iisus Hristos l-a tamaduit pe
suferind prin puterea Sa Dumnezeiasca cu cuvintele: “Ia-ti patul tau si umbla!” In
aceasta, iubirea Sa Dumnezeiasca pentru oameni si puterea Sa Dumnezeiasca,
care fusese ascunsa din priveliste de catre invelisul subtire, in suferinta, al
trupului omenesc, era dat la iveala inca o data.

Pe atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar in Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o
scaldatoare, care se numea pe evreieste Vitezda, avand cinci pridvoare. Inainte de
aceasta, Domnul fusese in Galileea, de unde venise in Ierusalim pentru
Sarbatoare. Nu-i usor de spus ce sarbatoare era aceasta: Trecerea, sau
Cincizecimea, sau Curatarea; dar nu este nevoie sa stim asta. Daca ar fi fost
important, Evanghelistul ar fi facut aceasta lamurit. Scaldatoarea Oilor, ori
Vitezda, si-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Nehemiah 3:1, 32;
12:39), prin care erau duse oile care erau randuite pentru jertfa; si pentru ca oile
pentru jertfa erau mai intai spalate in aceasta scaldatoare. Scaldatoarea exista
pana astazi in Ierusalim, dar este aproape o ruina si nu se mai foloseste acum.
Dar pe vremea Evanghelistului, aceasta scaldatoare se folosea, dupa cum vedem
ca se foloseste timpul prezent: Iar in Ierusalim, langa Poarta Oilor, este o
scaldatoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau imprejurul scaldatoarei erau
folosite ca adapost de catre bolnavii cei multi care isi cautau vindecarea in
scaldatoare, asa cum se vede in urmatoarele cuvinte: In acestea zacea multimea
de bolnavi: orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al
Domnului se cobora la vreme in scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa
tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut. Multi bolnavi de
pretutindeni, care sufereau de tot felul de boli, se adunau in locul acesta tainuit,
ca sa-si gaseasca tamaduirea pe care o cautasera in desert de la oameni sau de la
natura prin alte locuri. Faptul ca acea apa nu avea nici un fel de insusiri
vindecatoare, in compozitia ei naturala sau in amestecul de minerale, ci era
tamaduitoare prin puterea cea cereasca, este foarte limpede din faptul ca aceasta
primea puteri vindecatoare din timp in timp, si aceasta numai atunci cand, prin
Voia lui Dumnezeu, un inger cobora si tulbura apa. Ce priveliste uimitoare si
dramatica! Inchipuiti-va cele cinci pridvoare pline tare cu oameni din tot poporul,
aflati in mare disperare, in suferinta! Inchipuiti-va case cu cinci etaje in care se
aflau dureri si suferinte omenesti, lacrimi si vaicareli! In preajma scaldatoarei se
afla o cetate cu oameni multi, care cauta lenevirea, se tin cu toata puterea de
bogatii si se zbat sa dobandeasca cinste si putere, care joaca o comedie atat cu
trupurile cat si cu sufletele lor; cu toate astea, lupta crancena a apropierii mortii, o
moarte inceata, de durata, si singurul loc catre care se indreapta toti ochii: apa;
toti cei bolnavi aveau o singura asteptare - ingerul; cu totii aveau o singura
dorinta: vindecarea. “La ce va foloseste sanatatea?” - ii intrebati. Pentru acea
comedie intreaga a trupului si a sufletului care se joaca in jurul vostru? Nu sunt
prea multi cei care fac acestea pretutindeni, fara sa mai sporesti si tu numarul lor?
Sau pentru a sluji lui Dumnezeu? Dar nu este Dumnezeu bine slujit si de catre cei
care sufera intru El cu rabdare si nadejde? Ori tu doresti sanatate pentru
sanatatea in sine, si viata pentru viata in sine? Dar mijlocul nu se poate face scop.
Cand Dumnezeu te-a trimis in lume, El te-a trimis cu un scop; cand El iti da
sanatate, El are in minte un anumit scop. “Oare omul pe pamant nu este ca intr-o
slujba ostaseasca si zilele lui nu sunt ca zilele unui simbrias?”, spune Iov (7:1).
Daca omul este in armata, el se afla acolo pentru instructie, lupta si biruinta; daca
zilele lui sunt ale unui simbrias, atunci il asteapta plata la apusul zilelor sale. Dar
viata pentru ea insasi - si pentru ca viata pamanteasca sa fie traita pentru viata
pamanteasca, si sanatatea de dragul sanatatii - toate astea inseamna viata lipsita
de scop si sanatate lipsita de scop. De fapt, viata si sanatatea - pentru a implini
comedia pacatului: nu inseamna un cutit ascutit pus la gat? Cinci pridvoare
inghesuite de bolnavi de multa vreme - ce uimitoare invatatura pamanteasca
pentru rabdare si nadejde in Dumnezeu! Ce priveliste uimitoare si plina de viata,
ce aducere aminte uimitoare si adevarata a acelei stari in care toti cei din cetatea
din preajma scaldatoarei isi irosesc viata si sanatatea - si pentru care scop? Pentru
a cumpara pacatul; pentru a ingramadi pacate!

Dar daca cele cinci pridvoare de la Scaldatoarea Vitezda au ajuns o ruina cu


multa, multa vreme in urma, nu va ganditi ca povestea supararii si saraciei
omenesti care zac sub ei in gramezi mari se sfarseste pentru totdeauna. Nu va
ganditi ca povestea aceasta este departe de voi si nu are nici o legatura cu viata
voastra. In cele cinci simturi, ca si sub cele cinci pridvoare, nu este strans un
intreg depozit cu durere, suparare, lacrimi si vaicareli, pacat si faradelege, ganduri
bolnave, pofte si patimi oarbe, incercari schiloade si nadejdi naruite? O, Vitezda,
Vitezda, cat esti de adevarata pretutindeni! In tine ingerul lui Dumnezeu implinea
atunci lucrarea pastorului si izbavea oile cele pierdute una cate una, pana cand S-
a aratat Pastorul tuturor - atat al ingerilor cat si al oamenilor. Un inger tacut,
slujitorul Ziditorului sau, se foloseste de apa ta, pentru a spala oile cele bolnave
de stricaciunea plina de pacat; si cand Pastorul cel Bun a coborat in tine -
Cuvantul lui Dumnezeu Cel ziditor, in trup si in fapta lucratoare - El, prin cuvantul
Sau cel ziditor, au dus departe stricaciunea pacatului, si prin aceasta te-a lasat gol
de pacat. Pastorul cel Bun. Din aceasta pricina, tu ai primit numele proorocesc
Scaldatoarea Oilor. “Si oile asculta de glasul Lui … si oile merg dupa El caci cunosc
glasul Lui (Ioan 10:3-4) - glasul Pastorului celui Bun.

Si era acolo un om, care era bolnav de treizeci si opt de ani. Iisus, vazandu-l pe
acesta zacand si stiind ca este asa inca de multa vreme, i-a zis: Voiesti sa te faci
sanatos? Bolnavul i-a raspuns: Doamne, nu am om ca sa ma arunce in
scaldatoare, cand se tulbura apa; ca pana cand vin eu, altul se coboara inaintea
mea. Domnul cel intelept a vazut mai dinainte si de departe unde era nevoie de
El. Asta nu era din intamplare, de exemplu, ca El a mers pe apa si a strabatut
drumul pana in tara gadarenilor - chiar daca insotitorilor Sai li se parea ca este
adevarat - dar El a vazut mai dinainte in duhul Sau ca erau in tara aceea doi
oameni indraciti pe care El trebuia sa-i vindece. Nu era intamplator nici faptul ca
El Se afla la poarta cetatii Nain tocmai atunci cand il scoteau afara pe fiul mort al
vaduvei, ci El iarasi a vazut mai dinainte ca Il astepta lucrare mare in locul acela si
la vremea aceea. La fel, nu din intamplare S-a aflat El in Ierusalim la aceasta
Sarbatoare, oricare sarbatoare ar fi fost ea, nici nu a fost intamplator sau
neobisnuit faptul ca El a vizitat acest adapost al durerii, Scaldatoarea Oilor, dar
totul s-a ispravit prin inainte cunoasterea si inainte vederea Lui a timpului si a
locului. Este limpede ca El nu venise in Ierusalim pentru Sarbatoare, asa cum
credeau cei care Il insoteau, ci pentru acest om bolnav si pentru lucrarea pe care
trebuia El sa o savarseasca asupra lui.

Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care tine treizeci si opt de zile li se
pare oamenilor ca nu are sfarsit, atunci ce se poate spune despre o boala care
tine de treizeci si opt de ani? Cat de grabnic sau cat de incet trece timpul depinde
de starea si firea noastra. Ceasurile de fericire au aripi, pe cand ceasurile de
suferinta au aripile taiate, si adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se
pare oprit pe loc; lui i se pare ca timpul este la fel de nemiscator precum este si
el. Daca inmultesti aceasta vreme de treizeci si opt de ani de boala de cel putin
trei ori, vei obtine cu aproximatie adevarata durata a timpului pentru omul care
este sanatos, miscator, plin de viata si cu bucurie multa. Acest paralitic a petrecut
ceea ce ar insemna un veac intreg pentru omul sanatos, zacand in patul sau si
impingand mai degraba timpul inaintea lui decat sa fie el impins de timp. Ce
rabdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca sa se
tarasca pana la scaldatoare atunci cand ingerul Domnului tulbura apa! Ce nadejde
neclintita in tamaduirea lui - de la zi la zi, de la an la an; dar si de la deceniu la
deceniu! Chiar daca acest bolnav suferea atat de mult pentru pacatele sale, noi
nu putem decat sa ne minunam de el; si, gandindu-ne la el, nu putem sa nu ne
gandim la multimea de oameni slabi - barbati si femei, tineri si tinere - din zilele
noastre care, sub o apasare cu mult mai mica si de o lungime mai mica, isi ridica
mainile impotriva vietilor lor, plecand in lumea cealalta ca sinucigasi.

“Voiesti sa te faci sanatos?” este intrebarea singurului Prieten care S-a plecat
vreodata asupra patului sau de-a lungul acestor treizeci si opt de ani. “Doamne,
nu am om!” Orbii au calauza, ologii au rudenii, neputinciosii au prieteni, dar eu nu
am pe nimeni nicaieri in lumea asta mare, care sa simta mila fata de mine si sa
ma duca la apa atunci cand primeste putere vindecatoare. Cand eu ma ostenesc
sa ajung in apa, altul a fost ajutat inaintea mea sa intre in apa si a fost vindecat, si
eu trebuie sa ma intorc in patul meu miscandu-ma cu dureri mari. Si asta se tot
intampla de treizeci si opt de ani! “Nu am om”, si nu am bani sa platesc un
slujitor. Intre atat de multi oameni din Ierusalim - de la oameni fara lucru, pana la
bogati si saraci - nu se afla nici macar un singur om care sa-ti intinda mana ca sa
te ajute numai pentru sufletul lui, sau cel putin sa-si trimita sluga sa te ajute?
Trebuia cu adevarat ca Omul sa vina tocmai din Galileea, ostenindu-Se intr-o
calatorie de trei zile, cand sunt atatia oameni fara de lucru in Cetatea Sfanta care
umbla aiurea zi si noapte, doar la cativa metri de patul tau? Doamne, atat de
multi umbla prin preajma, dar “Eu nu am om”. Atat de multi preoti. Iata, Templul
este doar peste drum! Preoti fara de numar citesc Legea lui Dumnezeu si invata
pe oameni sa faca milostenii - dar nu-i nimeni care sa vina, sau sa trimita pe
cineva care sa te ajute? Asa este, Doamne; se afla multi preoti in Templu, dar “Eu
nu am om”. Sunt multi iudei, mii si mii de iudei, care s-au adunat in Ierusalim
pentru sarbatoare. Dar pe ei nu-i intereseaza un suferind trist si fara glas; pe ei ii
preocupa sambata. Au venit mii si mii, numai ca sa aduca slava sambetei, asa
cum stramosii lor preamareau vitelul de aur din pustiu. Mii si mii de iudei pot
spune, “Eu nu am om”.

Iata un om - singurul om! Este Domnul - mai milostiv decat o rudenie sau un
prieten, mai lucrator decat o sluga. El nu S-a pornit pe aceasta cale lunga si
ostenitoare din Galileea pana la Ierusalim pentru ziua de sambata si de
sarbatoare, ci pentru acest om in suferinta. El a venit astfel ca, prin fapte iar nu
prin vorbe, sa puna intru aratare lipsa de mila a oamenilor ale caror simtaminte
sunt invartosate. Si Omul a venit pentru om.

Iisus i-a zis: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla. Si indata omul s-a facut sanatos si
si-a luat patul si umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, ingerul lui
Dumnezeu a incetat sa coboare in Scaldatoarea Oilor si sa tulbure apa; ca iata,
Mesia Se aratase, Domnul ingerilor, care tamaduieste fara nici un mijlocitor. In
vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de
slujitorii Lui. Dar acum ca harul a pogorat, si Legea a fost data la o parte, atunci
Domnul Insusi Se apropie de oameni, precum tatal de fiii sai, si chiar El, cu mainile
Sale, le daruieste lor daruri in chip nemijlocit.

Se poate pune intrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obisnuita


intrebare: “Crezi tu asta?” De ce nu a cautat in el credinta, asa cum a facut El cu
multi altii? Dar credinta acestui suferind nu este mai mult decat lamurita? El a
zacut vreme de treizeci si opt de ani cu rabdare in locul acesta, cu nadejdea de a
primi ajutor din cer. Asta inseamna nu numai ca el crede in lucrarea minunata a
ingerului lui Dumnezeu; intr-un fel, el crede si in Domnul Iisus, desi nu-L numeste
Domn. Da, Doamne, eu vreau sa ma vindec, dar “Eu nu am om”. Trebuie amintit,
in trecere, ca Domnul a vindecat multi indraciti, surzi si muti, la care El nu a
cautat credinta: El i-a vindecat din mila curata. Iar in acest caz, la Vitezda, Domnul
savarseste lucrare, pe de o parte, din mila curata fata de omul care a suferit ani
indelungati, care a suferit atat de mult printre oameni lipsiti de mila; pe de alta
parte, El savarseste lucrare dinadins, pentru ca aceasta lucrare de mila din partea
Lui, sa dea la iveala lipsa acesteia nu numai din partea cetatenilor Ierusalimului, ci
din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care il vad pe aproapele lor in
durere mare si nu ridica un deget ca sa-l ajute. In sfarsit, Domnul dinadins il
vindeca pe acest om in zi de sambata - desi putea foarte bine sa faca aceasta in zi
de vineri, daca El ar fi dorit aceasta. El procedeaza astfel ca sa dea la iveala slava
idoleasca a iudeilor fata de ziua de sambata, si pentru a arata ca omul este mai
de pret decat ziua de sambata, si ca mila este mai de pret decat oricare fel de
punere in lege pe dinafara. Si aceasta lucrare a lui Hristos are un semn unic al caii
de lucrare a lui Dumnezeu: sa se savarseasca mai multe scopuri in acelasi timp.

Dar in ziua aceea era sambata. Deci ziceau iudeii catre cel vindecat: Este zi de
sambata si nu-ti este ingaduit sa-ti iei patul. O, ce suflete nesimtitoare! O, ce inimi
invartosate! In loc sa se veseleasca ca un vierme care se tara s-a facut iarasi om;
in loc sa-l felicite pentru refacerea sanatatii; in loc sa se ridice intreaga cetate si
sa se adune laolalta ca sa-L slaveasca pe Dumnezeul Cel viu si plin de iubire - in
loc de toate astea, ei sunt maniosi ca omul a fost impins de pe pat si indreptat
spre casa! Daca, in zi de sambata, un om mort ar fi fost inviat din morti in fata
ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la invierea sa, ci l-ar fi certat, intreband: “De ce
esti om de nimic in zi de sambata?”

El le-a raspuns: Cel ce m-a facut sanatos, Acela mi-a zis: Ia-ti patul si umbla. Ei l-
au intrebat: Cine este omul care ti-a zis: Ia-ti patul tau si umbla? Iata inca o
dovada a celei mai mari orbiri a iudeilor si a fanatismului lor fata de ziua de
sambata! Omul care a fost vindecat vorbeste mai intai despre vindecarea sa, ca
despre lucrul cel mai de pret, si apoi despre ducerea patului sau ca fiind de pret
mai mic; in vreme ce pe iudei nu-i intereseaza de loc vindecarea sa, viata sa. Ar fi
fost firesc, dupa auzirea raspunsului, sa-l intrebe: “Cine este omul care te-a
vindecat?” Dar nu; ei intreaba numai despre cealalta problema, mai mica si
marunta: Ei l-au intrebat: Cine este omul care ti-a zis: Ia-ti patul tau si umbla?
Vedeti cum a ajuns in stricaciune Poporul Ales? Vedeti balariile care au crescut pe
campul unde s-au nascut odinioara Moise, Isaia si David? Vedeti cum, cucernicia
iudeilor cea inflacarata de odinioara s-a schimbat in pandirea celor care tin
sambata, si cum slujba preoteasca a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimband-
o intr-o supraveghere politieneasca imprejurul statuii zeitei numita “sambata”?
Iar cel vindecat nu stia cine este, caci Iisus Se daduse la o parte din multimea
care era in acel loc. Omul care fusese tamaduit privise din patul sau drept in ochii
Domnului; el I-a simtit suflarea datatoare de viata, el I-a cunoscut puterea
facatoare de minuni - dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele
Tamaduitorului sau, nici sa spuna de unde venise El. Dar Domnul, care savarsise
aceasta, se retrage de indata din multime si lasa lucrurile sa-si urmeze cursul lor.
El este Semanatorul care seamana samanta cea buna si o lasa sa creasca, si, la
vremea potrivita sa aduca roada buna in pamantul in care a cazut. Savarsind
buna lucrare, fapta Dumnezeiasca, atat in puterea cat si in mila ei, El, Domnul, se
retrage dintre oameni ca sa fuga de laudele lor, asa cum spune putin mai tarziu:
“Slava de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de oameni ca acestia sa nu-L
pizmuiasca pe El, asa cum se intampla adesea. In sfarsit, El fuge de oameni ca o
pilda pentru noi toti, cei care ne numim Crestini. O lucrare buna este desavarsita
atunci cand aceasta se implineste din iubire curata pentru oameni, spre slava lui
Dumnezeu. Toti cei care doresc sa savarseasca lucrari bune, sa nu le faca din
mandrie sau din dorinta de a primi laude de la oameni. Pentru ca cel care aduce in
privelistea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care isi duce oile sale
intre lupi. Atunci, noi trebuie sa avem paza buna asupra lucrarilor noastre celor
bune, ca sa ne ferim sa starnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care in
chip voit cauta sa-si atraga lauda si pizma, impreuna cu lucrarea lui cea buna, va
savarsi doua rele: lauda ii va aduce vatamare lui, iar pizma va aduce vatamare
altora.

Dupa aceasta Iisus l-a aflat in templu si i-a zis: Iata ca te-ai facut sanatos. De
acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau. Vindecandu-i trupul,
Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovniceasca cea mai inalta, aratandu-i
ca pacatul a fost pricina bolii sale cumplite, si il povatuieste ca sa nu mai
pacatuiasca din nou, “ca sa nu-ti fie ceva mai rau”. Nu se stie ce fel de pacat
savarsise omul acesta, nici nu este nevoie sa stim aceasta, pentru ca se stie ca
orice pacat aduce mania lui Dumnezeu si inseamna o intoarcere de la Dumnezeu,
si de asemenea ca fiecare pacat, daca nu este urmat de pocainta adanca, trebuie
sa aduca suferinta si durere mai curand sau mai tarziu. “De acum sa nu mai
pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau.” Acum Dumnezeu ti-a aratat tie mila, si
pacatul tau este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, caci ai putea sa
simti asprimea dreptatii Lui in locul milei. Daca ai putea sa-ti indreptatesti pacatul
tau de mai inainte prin necunoasterea indestulata a lui Dumnezeu si a puterii
Sale, dupa ce ti s-a intamplat tie aceasta, nu vei mai putea gasi nici o indreptatire.
Aceasta reprezinta o atentionare minunata si cumplita pentru noi toti ca, atunci
cand am simtit odata mila lui Dumnezeu fata de noi, sa nu mai pacatuim, ca sa nu
ne fie noua mai rau decat raul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.

Atunci omul a plecat si a spus iudeilor ca Iisus este Cel ce l-a facut sanatos. El
spune aceasta cu buna credinta si scopul cel mai bun. El a fost intrebat despre
Iisus, si crede ca trebuie sa raspunda la intrebare. In acelasi timp, el simte ca ii
este dator cu aceasta Binefacatorului sau, si astfel el crede ca trebuie sa-I faca
cunoscut numele fiecarui om, mai ales celor care au intrebat despre El. Zacand
treizeci si opt de ani si gandindu-se numai la durerea sa, sarmanul om nici macar
nu putea visa cat de rele erau inimile celor care se iscodeau cele despre Iisus.
Cum ar fi putut el banui ca intrebau de El, nu ca sa-I aduca slava, ca unui facator
de minuni ci ca sa-L ucida ca pe un stricator al legii sambetei?
Observati aceasta: el merge si spune iudeilor ca Iisus l-a facut pe el sanatos. El
este stapanit de gandul vindecarii sale si de Vindecatorul sau, pe cand iudeii erau
stapaniti de ziua de sambata si de incalcarea legii sambetei. Poate ca, in aceste
clipe neobisnuite, el nu face deosebirea intre ceea ce gandeste el despre Iisus si
ceea ce gandesc iudeii despre El. El socoteste ca gandurile lui sunt si ale lor,
gandurile sale marete si inflacarate despre venirea lui Dumnezeu si minunea pe
care a lucrat-o in el, si de aceea nu poate deslusi gandurile lor stramte si
rautacioase, ca ei se ascund ca serpii sub frunze. Gandurile lui sunt de slavire a
Domnului Iisus, Binefacatorul sau, si cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, caci se
spune: iudeii … cautau sa-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei sa-L omoare? Pentru
ca El este singurul om pe care L-a vazut bolnavul de la Vitezda in acesti treizeci si
opt de ani? Da; din aceasta pricina, si de asemenea pentru ca El este singurul Om
care pune pret mai mare pe viata unui om decat pe statuia moarta care este zeita
iudeilor, adica ziua de sambata.

Dar Domnul a trecut nevatamat prin toate murdariile si lovirile rautatii iudeilor,
raspandind prin cuvant si fapta Evanghelia Sa a iubirii de oameni, pana in clipa
cand El a stiut ca trebuia sa se dea in mainile iudeilor; pentru a arata adevarata
Sa maretie prin umilire si, prin moarte, pentru a birui moartea. Asadar slava si
lauda Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea Cea deofiinta si
nedespartita, acum si pururea, si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Inaltarea Domnului

Evanghelia despre Inaltarea Domnului

Luca 24:36-53 / Fapte 1:3-14

Si pe cand vorbeau ei acestea, El a stat in mijlocul lor si le-a zis: Pace voua. Iar ei,
inspaimantandu-se si infricosandu-se, credeau ca vad duh. Si Iisus le-a zis: De ce
sunteti tulburati si pentru ce se ridica astfel de ganduri in inima voastra? Vedeti
mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti ca duhul nu
are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am. Si zicand acestea, le-a aratat
mainile si picioarele Sale. Iar ei inca necrezand de bucurie si minunandu-se, El le-
a zis: Aveti aici ceva de mancare? Iar ei i-au dat o bucata de peste fript si dintr-un
fagure de miere. Si luand, a mancat inaintea lor. Si le-a zis: Acestea sunt cuvintele
pe care le-am grait catre voi, fiind inca impreuna cu voi, ca trebuie sa se
implineasca toate cele scrise despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in
psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile. Si le-a spus ca asa
este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi, si
sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate
neamurile, incepand de la Ierusalim. Voi sunteti martorii acestora. Si iata, Eu
trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti
imbraca cu putere de sus.
Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe
cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se
Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare. Si erau in toata vremea in templu,
laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. Amin.

Carora S-a si infatisat pe Sine viu, dupa patima Sa, prin multe semne doveditoare,
aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui
Dumnezeu. Si cu ei petrecand, le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa
astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati auzit-o de la Mine: Ca Ioan a
botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile. Iar
ei, adunandu-se, Il intrebau, zicand: Doamne, oare in acest timp vei aseza Tu, la
loc, imparatia lui Israel? El a zis catre ei: Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe
care Tatal le-a pus in stapanirea Sa. Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste
voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la
marginea pamantului. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor
L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au
stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, de ce stati
privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum
L-ati vazut mergand la cer.

Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care


este aproape de Ierusalim, cale de o sambata. Si cand au intrat, s-au suit in
incaperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru si Ioan si Iacov si Andrei, Filip
si Toma, Bartolomeu si Matei, Iacov al lui Alfeu si Simon Zelotul si Iuda al lui Iacov.
Toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria,
mama lui Iisus, si cu fratii Lui.

Cand randunelele nu prea mai au mancare si vine vremea rece, ele se duc in tarile
calde, unde este mult soare si multa hrana. O randunica zboara pe sus, cercetand
aerul si aratand calea, si restul stolului o urmeaza.

Cand sufletele noastre nu prea mai au hrana in lumea materialnica, si cand se


apropie frigul mortii - o, se afla vreo randunica ca aceea, ca sa ne duca intr-un loc
cald, unde sa fie multa caldura duhovniceasca si hrana duhovniceasca? Exista
vreun asemenea loc? O, exista vreo astfel de randunica?

In afara Bisericii Crestine, nu se afla nimeni care sa ne poata da la aceasta, nici un


fel de raspuns demn de incredere. Biserica singura cunoaste aceasta, si cunoaste
cu adevarat. Ea a vazut acea parte a Raiului dupa care tanjesc sufletele noastre in
amurgul inghetat al acestei vieti pamantesti. Ea a vazut si aceasta randunica
binecuvantata, cea dintai care sa zboare catre acel loc mult dorit, risipind
intunericul, croind drum prin vazduhul greoi dintre pamant si cer, cu aripile ei
puternice, deschizand calea pentru stolul din spatele ei. In afara de aceasta,
Biserica de pe pamant iti poate marturisi despre stoluri de randunele fara de
numar care au urmat prima Randunea, si au plecat impreuna cu ea spre tara
binecuvantata, tara imbelsugata de toate lucrurile cele bune - tara primaverii
celei vesnice.

Veti vedea de aici ca, prin aceasta Randunica mantuitoare, ma gandesc la Domnul
nostru Iisus Hristos Cel inaltat. Nu a spus El Insusi ca El este Calea? Nu a spus El
Insusi Apostolilor: “Ma duc sa va gatesc loc … si va voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-
3)? Si nu le-a spus El inainte de aceasta: “Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant,
ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Insusi a inceput sa se
implineasca cateva saptamani mai tarziu, si a continuat sa se implineasca pana in
zilele noastre, si se va implini pana la sfarsitul veacurilor. Adica: fiind incepatorul
primei zidiri a lumii, El este si incepatorul celei de a doua zidiri, sau reinnoirea
binecuvantata a celei vechi. Pacatul a taiat aripile lui Adam si cele ale tuturor
urmasilor sai, si toti s-au indepartat de Dumnezeu, au slabit in credinta si au fost
orbiti de tarana din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou,
primul Om, Intaiul Nascut intre oameni, a fost cel dintai care sa Se inalte la cer pe
aripi duhovnicesti, catre tronul slavei si puterii vesnice, despicand calea spre cer
si deschizand toate portile cerului urmatorilor Lui cu aripile lor duhovnicesti - asa
cum vulturul deschide calea puilor sai; precum randunica merge inainte, aratand
stolului calea si taind rezistenta mare a aerului.

“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca sa zbor si sa ma odihnesc” (Psalm


54:6), a strigat psalmistul la necaz inaintea venirii lui Hristos. De ce? El insusi
explica: “Inima mea s-a tulburat intru mine si frica mortii a cazut peste mine;
teama si cutremur au venit asupra mea si m-a acoperit intunericul” (Psalm 54:4-
5). Un asemenea inteles cumplit al fricii de moarte si groaza de existenta in
pustiurile vietii acesteia trebuie, ca un cosmar greu, sa apese intreaga lume care
are judecata, lumea cinstita inaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de
porumbel ca sa zbor din viata aceasta?” - aceasta trebuie sa fie intrebarea pusa
de multe suflete nobile si sensibile. Dar incotro vei zbura, o, suflete pacatos? Mai
poti, ca intr-un vis, sa mai simti locul acela de caldura si lumina de unde ai fost
izgonit? Iata, portile s-au inchis dupa plecarea voastra, si acolo au fost asezati
heruvimi cu sabii de foc, ca sa va opreasca venirea voastra. Iata, pacatul v-a taiat
aripile voastre - nu aripile de pasare ci aripile Dumnezeiasti - si v-a trimis cu
hotarare spre pamant. Este nevoie de cineva, care mai intai sa va slobozeasca de
greutatea pacatului, sa va spele si sa va faca sa stati drept. Si apoi cineva trebuie
sa va sadeasca si sa va hraneasca aripi noi in voi, ca sa puteti zbura. Apoi aveti
nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care sa-i tina deoparte pe ingerii cu
sabii de foc, ca sa va lase pe voi sa treceti spre tara voastra slavita. In cele din
urma, aveti nevoie de cineva care sa afle mila pentru voi de la Ziditorul vostru
indurerat, pentru ca El sa va primeasca din nou in pamanturile tarii Sale fara de
moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-crestine. El S-a aratat ca
Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Din iubire
pentru voi, El S-a pogorat din cer si a venit pe pamant, luand haina trupeasca, a
fost prins de dragul vostru, intemnitatilor, a suferit sudoare si inghet, a indurat
foame si sete, Si-a dat fata ca sa fie scuipata si trupul Sau ca sa fie batut in cuie
pe Cruce, S-a asezat in mormant ca les, a coborat in iad ca sa strice o inchisoare
mai rea decat viata aceasta, care va astepta pe voi dupa plecarea din trup - si
toate astea pentru a va mantui pe voi din mrdaria pacatului, si v-a asezat pe
picioarele voastre. El a inviat din morti, ca prin aceasta sa va dea aripi pentru
zborul la cer, si in cele din urma S-a inaltat la cer pentru a va deschide calea si a
va duce in locasul ingerilor. Nu trebuie acum sa oftati cu, cutremur si groaza ca
Imparatul David, nici nu trebuie sa doriti aripi de porumbel, caci a venit Vulturul, si
a aratat si despartit drumul in doua. Voi trebuie numai sa cresteti aripile
duhovnicesti care vi s-au dat la botez intru numele Lui, si sa doriti cu toata taria
sa va urcati acolo unde S-a urcat El. El a facut nouazeci si noua la suta din tot
ceea ce va trebuie pentru mantuirea voastra; nu va veti osteni sa faceti unu la
suta cat a ramas pentru mantuirea voastra; si aceasta cand, pentru voi, vi se va
da cu bogatie intrarea in vesnica imparatie a Domnului nostru si Mantuitorului
Iisus Hristos (II Petru 1:11)?

Inaltarea Domnului de la pamant la cer este la fel de neasteptata pentru oameni


ca si pogorarea Lui din cer pe pamant si nasterea Lui in trup care s-a savarsit spre
a Se intoarce la ingeri. Care intamplare din viata Sa nu reprezinta ceva fara de
asemanare si neasteptat de neasemuit pentru lume? Asa cum ingerii urmareau cu
uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despartit lumina de intuneric si apa de
uscat, cum El a asezat stelele pe taria cerului, si cum a facut plantele si animalele
din tarana si la urma a facut omul, dandu-i suflet viu, tot asa fiecare dintre noi
trebuie sa privim cu uimire faptele vietii Mantuitorului, incepand cu minunata
Bunavestire a Preasfintei Fecioare de catre Arhanghelul Gavriil in Nazaret, si pana
la capat, cu scopul Inaltarii Sale minunate pe Muntele Maslinilor. La prima vedere,
totul este neasteptat, dar, cand se fac constienti de planul pentru randuirea
mantuirii noastre, toti oamenii cu judecata trebuie sa strige de bucurie si sa aduca
slava puterii lui Dumnezeu, intelepciunii Sale si iubirii Sale pentru oameni. Nu poti
desprinde nici macar o singura intamplare mare din viata lui Hristos fara sa strice
intregul, asa cum nu poti taia bratul sau piciorul omului fara sa-l mutilezi, sau sa
muti luna de pe bolta cereasca sau sa distrugi o parte a miriadelor de stele, fara
sa aduci stricaciune randuielii si frumusetii cerurilor. Asa ca nu te gandi sa spui:
“Nu era necesar ca Domnul sa Se inalte la cer!” Cand unii dintre iudei au fost siliti
sa recunoasca adevarul si sa strige: “Toate le-a facut bine!” (Marcu 7:37), cum
putem noi, care suntem botezati in numele Lui, sa nu credem ca tot ceea ce a
facut El, a facut bine: planuind si randuind cu mare intelepciune. Si Inaltarea Lui
este de asemenea buna, a planuit si a randuit cu mare intelepciune, asa cum sunt
si Intruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Fata si Invierea. “Va este de folos ca sa
Ma duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Sai. Vedeti cum El randuieste si
face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvant si lucrare a Lui are ca
scop binele nostru. Inaltarea Lui este bunul nemarginit pentru noi toti. Daca nu ar
fi asa, El nu S-ar fi inaltat. Dar sa ne oprim asupra Inaltarii insasi, asa cum o
istoriseste Evanghelistul Luca in cele doua carti: Evanghelia sa si Faptele
Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Sai: “Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos
si sa invieze din morti a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfant a scris
aceasta, in sfatuirea din launtrul Sfintei Treimi si prin prooroci si inainte vazatori,
in Legea lui Moise, si in prooroci, si in psalmi. Domnul socoteste ca aceste carti
sunt de pret in masura in care acestea spusesera mai dinainte ce urma sa I se
intample Lui. Acolo s-a proorocit si aici s-a implinit. Acolo erau duhuri si lucruri de
mare pret; aici e viata si adevar. Apoi El le-a deschis mintea ca sa poata pricepe
Scripturile. Deschiderea mintii lor este o minune la fel ca si invierea din morti, caci
sub valul gros al pacatului intelegerea omeneasca se afla in intunericul
mormantului: citeste si nu intelege; se uita dar nu vede; aude dar nu intelege.
Cine se uitase si citise cuvintele Scripturii mai mult decat carturarii din Ierusalim -
dar cine a vazut cel mai putin in cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a
ridicat Domnul valul gros de pe mintile lor, ca sa inteleaga si ei ca si Apostolii? De
ce acestia doreau aceasta pe cand aceia nu? Pentru ca, in timp ce carturarii si
batranii spuneau despre El: “Omul acesta este pacatos”, si asteptau un prilej ca
sa-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele
vietii celei vesnice” (Ioan 6:68). Domnul deschide mintea pentru intelegere numai
acelora care doresc aceasta; El da apa vietii numai celor insetati, si El Se arata
numai celor care Il cauta cu dorinta arzatoare.

“Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca …” Daca Scripturile ar fi fost scrise de
oameni obisnuiti, din intelegerea lor omeneasca, nu s-ar fi facut referiri la Fiul lui
Dumnezeu in aceste scrieri, nici nu s-ar fi grabit sa se implineasca. Dar scrierile
proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfant, si Dumnezeu, credincios lui Insusi si
fagaduintelor Sale, L-a trimis pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut sa implineasca aceste
fagaduinte. “Asa trebuie sa patimeasca”, a spus Cel Care vede intreaga lume
zidita de la un capat la celalalt, tot asa cum omul vede o pagina scrisa, care se
afla in fata lui. Apoi, cand Inteleptul spune ca trebuia sa se intample, nu sunt orbii
de ras cand ei spun ca nu era nevoie sa se intample? Trebuia sa se intample:
Domnul trebuia sa sufere in vremelnicie, ca sa se bucure in vesnicie. Si El a trebuit
sa invie din nou, pentru ca noi sa inviem prin El la viata cea vesnica.

“Si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate


neamurile, incepand de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, in Evanghelia sa, spune aceasta
cu alte cuvinte: “Propovaduiti Evanghelia la toata faptura.” “Toata faptura”
inseamna “toti oamenii”. Grigorie Dialogul spune intr-o omilie (XXIX, despre Marcu
16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toata zidirea. Cu piatra el are aceeasi
fiinta; cu lemnul, viata; cu animalele, simturile; cu ingerii, priceperea … Asadar,
prin “Toata faptura” noi trebuie sa intelegem “omul”.) Daca Domnul Iisus nu ar fi
suferit si nu ar fi murit pentru pacatele noastre, cine dintre noi ar fi stiut ca
pacatul este o otrava aducatoare de moarte? Si daca El nu ar fi inviat, cine dintre
noi, ar mai avea nadejde, descoperind cat de cumplit este pacatul? Pocainta nu ar
fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinta. Caci pocainta este legata de
suferinta, si iertarea cu invierea prin puterea Dumnezeiasca. Prin pocainta, omul
cel vechi, imbolnavit de pacat moare si coboara in mormant, si prin iertare, omul
cel nou se naste la viata noua. Iata, cele mai minunate vesti pentru toate
popoarele pamantului, incep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul
Atotvazatorului, a spus dreptului Iosif in cuvintele proorocului: “El va mantui
poporul Sau de pacatele lor” (Matei 1:21), este intarit de catre Stapanul Insusi, cu
experienta celui in suferinta si dreptatea biruitorului. Dar de ce se spune:
“incepand de la Ierusalim”? Pentru ca marea Jertfa a fost adusa in Ierusalim
pentru intreaga omenire, si pentru ca acolo a stralucit lumina Invierii deasupra
mormantului. Atunci, in sens tainic - daca Ierusalimul reprezinta mintea omului -
este limpede ca pocainta si smerenia trebuie sa inceapa cu intelegerea, si de aici
sa cuprinda launtrul omului in intregime. Mandria mintii l-a aruncat pe Satan in
iad; mandria mintii i-a indepartat pe Adam si Eva de Dumnezeu; mandria mintii i-a
impins pe farisei si pe carturari sa-L ucida pe Domnul. Mandria mintii este cel mai
mare camp al pacatului pana in ziua de astazi. Daca mintea omului nu
ingenuncheaza inaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a
inceput sa-si linisteasca mintea cu pocainta, a inceput sa-si tamaduiasca si rana
cea mai adanca.

“Voi sunteti martorii acestora.” Martorii caror lucruri? Martorii suferintelor


Domnului, martorii slavitei Sale Invieri, martorii trebuintei pocaintei, martorii
adevarului iertarii pacatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, cand acesta il
schimbase din prigonitor in Apostolul Sau: “Caci spre aceasta M-am aratat tie: ca
sa te randuiesc slujitor si martor, si al celor ce ai vazut” (Fapte 26:16). Si Apostolul
Petru spune oamenilor, in prima sa predica, dupa pogorarea Duhului Sfant:
“Dumnezeu a inviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori” (Fapte 2:32).
Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am vazut cu ochii nostri,
ce am privit si mainile noastre au pipait … va vestim si voua” (I Ioan 1:1,3).
Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor insufletite ale lui Hristos,
ai minunilor Sale si a toate cele ce s-au intamplat in timpul vietii Sale pamantesti -
ale tuturor acestora pe care se intemeiaza mantuirea noastra. Ei au auzit si au
vazut si au impartasit Adevarul. Acestia au fost cei dintai care au fost luati in vasul
mantuirii din potopul pacatului, astfel incat si acestia sa ia si pe altii la bord si sa
se mantuiasca. Mintile lor au fost scuturate de mandrie, si inimile lor au fost
curatate de patimi. Domnul Insusi le-a aratat aceasta: “Acum voi sunteti curati,
pentru cuvantul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai
martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi vazute, auzite, cercetate si pipaite,
referitor la Cuvantul lui Dumnezeu, ci au fost si martorii regenerarii si reinnoirii
omului prin pocainta si curatirii de pacat. Evanghelia s-a desfasurat nu numai
inaintea ochilor si urechilor lor, ci si in launtrul lor, in inimile si mintile lor. O
intreaga revolutie a inimii si a mintii s-a infaptuit in ei in vremea celor trei ani de
ucenicie pe langa Hristos. Aceasta revolutie statea in moartea dureroasa a omului
celui vechi din ei, si nasterea si mai dureroasa a omului celui nou. Cate dureri de
moarte au rabdat sufletele lor pana cand in sfarsit, regenerate si stralucitoare de
lumina, au putut striga: “Stim ca am trecut de la moarte la viata” (I Ioan 3:14)?
Cata vreme a trebuit, cata osteneala, sovaiala, frica, chinuire, ratacire, cugetare si
cercetare - pana ce ei s-au facut marturisitori credinciosi ai suferintei mortii si
Invierii trupesti ai Domnului Iisus, ca si ai suferintei, mortii si invierii lor
duhovnicesti? Totusi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiti si
statorniciti duhovniceste. Si asa Domnul continua sa-i indrume ca ucenici,
incurajandu-i in clipa plecarii cu cuvintele: “Nu va voi lasa orfani” (Ioan 14:18). De
aceea El a ramas cu ei vreme de patruzeci de zile dupa Invierea Sa, aratandu-Se
viu prin multe semne doveditoare … si vorbind cele despre imparatia lui
Dumnezeu. Si de aceea, El a fagaduit in cele din urma sa trimita pe Duhul Sfant,
taria din cer.

Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe
cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Ce despartire de
pamant mareata si emotionanta! De pe Muntele Maslinilor, de sub care fusese
adus iarasi la viata aceasta vremelnica, Domnul cel Inviat S-a inaltat spre
inaltimile nesfarsite ale vietii vesnice. El nu S-a inaltat la stele, ci deasupra lor; El
nu S-a inaltat la ingeri, ci deasupra lor; nu la puterile ceresti, ci deasupra lor;
deasupra tuturor cetelor nemuritoare, ceresti, deasupra tuturor salasurilor ceresti
ale ingerilor si ale celor drepti; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar catre
tronul Tatalui ceresc, catre altarul tainic al Sfintei si de Viata Datatoarei Treimi.
Masura acestor inaltimi nu exista in lumea zidita; poate ca singurul lucru cu care
se poate asemana in directia opusa, sta in adancurile in care l-a aruncat mandria
pe Lucifer, cel lepadat de Dumnezeu; sunt adancimile in care Lucifer a dorit sa
arunce intreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mantuit din aceasta stricaciune fara
de sfarsit si, in locul adancimilor acestei prapastii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la
inaltimile Dumnezeiesti ale cerului. El ne-a inviat pe noi pentru doua pricini : mai
intai, pentru ca El a inviat ca om in trup, asa cum suntem noi; si in al doilea rand,
pentru ca El nu a inviat pentru El ci pentru noi, ca sa ne deschida calea spre
pacea cu Dumnezeu. Inaltandu-Se in trupul Sau cel inviat, pe care oamenii l-au
ucis si l-au ingropat in mormant, El a binecuvantat cu mainile care purtau ranile
cuielor. O Doamne prea binecuvantate, cat de mare este mila Ta! Istoria venirii
Tale in lume a inceput cu binecuvantare, si se sfarseste cu binecuvantare. Vestind
venirea Ta in lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfanta Nascatoare de
Dumnezeu cu cuvintele: “Bucura-ta, ceea ce esti plina de har … Binecuvantata
esti tu intre femei!” (Luca 1:28). Si acum, cand Tu Iti iei ramas bun de la cei care
Te-au primit pe Tine, Tu Iti intinzi mainile binecuvantandu-i imbelsugat. O,
Preabinecuvantatule intre oameni! O Izvorule haric de binecuvantari!
Binecuvanteaza-ne si pe noi, asa cum i-ai binecuvantat pe Apostolii Tai!
Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati
in haine albe, care au si zis: “Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest
Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand
la cer.” Cei doi barbati in vesminte albe sunt doi din cetele ingerilor nevazuti care
L-au insotit pe Domnul lor de la pamant la cer, asa cum odinioara L-au insotit din
cer pe pamant la zamislirea Sa in Nazaret si la nasterea Sa in Betleem. La
Inaltarea Sa, doi dintre ei, dupa randuiala lui Dumnezeu, s-au fact vazuti privirii
omenesti, ca sa dea vestire ucenicilor. Aceasta vestire era foarte trebuincioasa
pentru ei, caci acestia s-ar fi putut simti singuri si parasiti dupa plecarea
Mantuitorului. “Acest Iisus care S-a inaltat de la noi la cer, astfel va si veni.”
Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi ingeri ai Sai. Vedeti largimea iubirii
Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Inaltarii Sale la cer, catre tronul slavei
Dumnezeului Celui in Treime, El nu Se gandeste la Sine, nici la slava Sa dupa toata
umilirea, nici la odihna dupa muncile Sale cele grele de pe pamant, ci la ucenicii
Sai care au ramas in urma pe pamant. Desi El Insusi le-a dat lor sfatuire si
incurajare imbelsugata, El le trimite ingerii Lui, ca sa le dea lor mai multa
mangaiere si bucurie. Desi El fagaduise sa trimita Duhul, Mangaietorul, si desi El
Insusi le spusese: “Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El
face mai mult decat fagaduise: El le arata ingeri din cer, vestitorii si slujitorii Sai,
mai intai ca sa-i lamureasca de puterea Sa si, apoi, ca sa reinnoiasca, prin buzele
ingerilor, fagaduinta ca El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinta ca sa
ia de la ei frica si durerea, si ca sa-i sporeasca cu indrazneala si bucurie.

Atunci ei s-au inchinat Lui si s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare. Ei s-au
inchinat Domnului Atotputernic cu duhul si cu trupul, ca semn al smereniei si
ascultarii lor. Aceasta inchinaciune a lor inseamna: Faca-se voia Ta, O Doamne
Atotputernic! Si ei s-au intors de la Munrele Maslinilor la Ierusalim, asa cum li se
poruncise. Ei nu s-au intors cu tristete, ci cu bucurie mare. Ei ar fi fost mahniti
daca Domnul ar fi plecat de la ei in vreun alt chip. Dar aceasta plecare era o noua
si mareata aratare pentru ei. El nu a disparut din privelistea lor in oricare chip, ca
sa mearga oriunde, ci S-a inaltat la cer intru slava si putere. Astfel s-au implinit in
chip deslusit cuvintele Sale proorocesti despre aceasta intamplare, tot asa cum s-
au implinit acelea despre patimirea si Invierea Sa. Si mintea Apostolilor s-a
deschis, ca sa priceapa ceea ce spusese El: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel
ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer” (Ioan 3:13); si inca ceva ce
spusese El ucenicilor in chip de intrebare (cand se mirasera ei de cuvintele Lui
despre painea care va veni din cer): “Daca veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se
acolo unde era mai inainte?” (Ioan 6:62). - si iarasi: “Iesit-am de la Tatal si am
venit in lume; iarasi las lumea si Ma duc la Tatal” (Ioan 16:28). Intunericul
nestiintei toarna frica si tulburare in suflet, dar lumina cunoasterii adevarului
toarna in suflet bucurie, si da putere si incredere. Ucenicii se aflasera in frica si
tulburare cand Domnul le-a vorbit despre moartea si Invierea Sa. Dar cand ei L-au
vazut inviat si viu, s-au bucurat. Ucenicii trebuie sa fi fost iarasi cu frica si
tulburare cand Domnul le-a vorbit despre Inaltarea Sa la cer si despartirea de ei.
Dar cand aceasta se petrecea inaintea ochilor lor, dupa cum fusese proorocit, ei s-
au umplut de bucurie mare. Frica lor s-a destramat, sovaiala lor a disparut,
tulburarea lor a zburat de la ei, si in locul acestora toate s-a aflat adeverirea - o
adeverire frumoasa, luminoasa; si din adeverire au capatat putere si bucurie.
Acum ei stiau precis ca Domnul si Invatatorul lor Se pogorase din cer, pentru ca
acum El Se inaltase la cer; si ca El a fost trimis de catre Tatal, pentru ca El Se
intorsese acum la Tatal; si ca El este Atotputernic in cer asa cum a fost si pe
pamant, caci ingerii Il inconjoara si fac Voia Lui. De aceasta cunoastere sigura era
acum legata credinta sigura ca El va veni din nou, nu oricum, ci intru putere si
slava, asa cum le spusese El de multe ori, si ingerii Lui repetau acum fagaduinta.
Deci, pentru ei nu ramasese nimic altceva decat sa-I implineasca poruncile cu
ravna. El le poruncise sa ramana in Ierusalim si sa astepte putere de sus.Cu
bucurie mare si deplin indreptatita, si cu credinta mare ca aceasta putere de sus
va cobori peste ei, acestia s-au intors in Ierusalim.

Si erau toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. In alta


parte se spune ca toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune (Fapte 1:14). In
cele din urma ei vazusera si aflasera ca nu-si puteau abate inimile si mintile de la
Domnul care se departase din privelistea lor, dar care era, din pricina aceasta,
sadit cu si mai multa hotarare in sufletele lor. El s-a salasluit in inimile lor cu
putere si slava, si strigau laudandu-L si binecuvantandu-L pe Domnul. Si asa El a
fost din nou cu ei mai degraba decat se asteptasera ei. El nu S-a intors in chip
vazut ochilor lor, ci ca sa Se salasluiasca in sufletele lor. El nu a venit singur in
sufletele lor, ci a venit impreuna cu Tatal, caci spusese celor care Il iubeau pe El:
“Eu si Tatal Meu … vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14:23). Numai
Duhul Sfant trebuia sa Se pogoare si sa-Si faca locas in ei, ca ei sa fie barbati
desavarsiti, in care sa fie reinnoit chipul si asemanarea Dumnezeului Celui in
Treime. Aceasta trebuiau astepte ei in Ierusalim. Si au asteptat pana a venit. Zece
zile mai tarziu, Duhul Sfant S-a pogorat, putere de sus, peste aceasta cea dintai
biserica Crestina, ca sa nu plece din Biserica lui Hristos pana in zilele noastre, si
pana la sfarsitul veacurilor.

Il laudam si-L binecuvantam pe Domnul care, prin Inaltarea Sa, ne-a deschis
mintea ca sa pricepem si sa vedem calea si scopul vietii noastre. Laudam si
binecuvantam pe Tatal, care raspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, si
Isi face locasul sau, impreuna cu Fiul, intru toti cei care tin si marturisesc poruncile
Domnului. Si in toata vremea Il pastram in minte pe Tatal si pe Fiul, laudandu-I si
binecuvantandu-I - intocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului - asteptand
putere de sus: Duhul, Mangaietorul - ca sa vina peste noi: Cel Care vine peste noi
toti la Botezul nostru, dar care pleaca de la noi pentru pacatele noastre. Fie ca sa
se reinnoiasca in noi omul cel intreg, cel ceresc; sa ne invrednicim, intocmai ca
Apostolii, sa primim binecuvantarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slavit si
inaltat, caruia I Se cuvine slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant -
Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Rusalii

Evanghelia despre pogorarea Duhului Sfant

Ioan 7:47-53; 8:1-2 / Fapte 2:1-1

In ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat,
zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine,
precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a
zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu
era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.
Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este
Proorocul. Iar altii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din
Galileea va sa vina Hristos? N-a zis, oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din
samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a facut dezbinare in
multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile
pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati
adus? Slugile au raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om.

Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut
in El cineva dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu
cunostea Legea, este blestemata! A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte
la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca
nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu
esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar Iisus
S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul
venea la El; si El, sezand, ii invata.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara
de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut
toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe
fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in
alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii iudei,
barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul
acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in
limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care
vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am
nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in
Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea
de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe
ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!

Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda


inauntru ca s-o faca creasca.

Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si
sa-si intareasca radacina.

Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i


sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul
lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si
lumina, si sa o faca sa creasca.
Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale
mortii. Trebuia ca vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze
Pomul Vietii.

Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete


alese ale oamenilor. Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa
pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul
bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si
sa invesmanteze Mireasa in haina de nunta.

Toate urmau sa se intample asa cum au fost proorocite. Duhul Sfant a fost
fagaduit si Duhul Sfant a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamant a
Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va
veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia
fata de care El are iubire desavarsita?

O, cat de desavarsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavarsita!


Aceasta iubire desavarsita nu se poate arata desavarsit in nici un alt chip decat
numai in ascultare desavarsita. Iubirea este cu grija mare in toata vremea si in tot
ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavarsita
vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavarsita, care face iubirea un lucru
frumos.

Tatal are iubire desavarsita pentru Fiul si Duhul Sfant; Fiul are iubire desavarsita
pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru
Fiul. Datorita acestei iubiri desavarsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al
Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de
Fiul. Iubirea desavarsita Il face pe Tatal slujitor desavarsit al Fiului si al Duhului;
asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de
iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea impartasita de catre
fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi
asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit” (Ioan 17:4); “Faca-se voia Ta”
(Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavarsita a Fiului fata de Tatal?
“Parinte … Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul
cand l-a inviat pe Lazar; si mai tarziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Parinte,
preaslaveste-Ti numele!” Atunci a venit glas din cer: “Si L-am preaslavit si iarasi Il
voi preaslavi” (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavarsita a Tatalui
fata de Fiul?

“Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac”
(Ioan 14:16); “Iar cand va veni Mangaietorul, … Care de la Tatal purcede, Acela va
marturisi despre Mine” (15:26). Si intr-adevar, in a cincizecea zi dupa Inviere,
Mangaietorul, Duhul adevarului, S-a pogorat peste cei carora El le fagaduise. Nu
arata aceasta, ascultare desavarsita fata de Fiul?

Porunca mantuitoare pe care Apostolul Pavel o randuieste tuturor credinciosilor:


“in cinste, unii altora dati-va intaietate” (Romani 12:10), se savarseste intru
desavarsirea ei intre Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoana Se sarguieste sa
dea cinste mai mare celorlalte doua decat Siesi; asa cum fiecare doreste, prin
ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decat celelalte doua. Si daca nu s-ar arata
aceasta nazuinta dulce si sfanta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti
cinstind pe celelalte doua si micsorandu-Se pe Sine prin ascultare, pornind din
iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci
Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.

Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfant o are pentru Fiul, Duhul S-a
grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca
Sfantul Duh Il va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de
pogorare a Duhului peste Apostoli. “Voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti
imbraca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai. Sa nu
intrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai inainte ca aceasta
putere de sus, Duhul Sfant, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu
numai ca stia de mai inainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa
se intample pana la sfarsitul veacurilor si dupa acest sfarsit. Dar daca patrunzi
mai adanc cu osebire in launtrul acestei intamplari, veti vedea ca aceasta
cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorarea Duhului Sfant
este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai in masura in care se refera la
fapta din afara a acelei pogorari: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a
face Voia Fiului, si de a Se pogori. Caci inainte de a vorbi Domnul de pogorarea
Duhului, El deja avea invoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De
fapt, Duhul Sfant vorbise prin Domnul despre pogorarea Sa. Caci nu se spune in
Evanghelie ca Iisus era plin de Duh Sfant (Luca 4:1)? Iar in Nazaret, Domnul
nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se implinise in El proorocia lui Isaia: “Duhul
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor” (Luca
4:18)? Iata ca este lamurit ca Fiul se afla in unime nedespartita cu Duhul Sfant si
cu Tatal, in impartasire desavarsita de iubire, ascultare si bucurie. Ungerea cu mir
de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului intr-o persoana. Atunci,
de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Insusi, si Duhul sa nu
stie; sau sa fagaduiasca impreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de
acord dinainte? Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfant se afla in
Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla in impartasire desavarsita cu Domnul
Iisus, referitor la fiecare cuvant, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.
Iar in ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a
strigat zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Aceasta
sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre
pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu.
Aceasta sarbatoare era sarbatorita in luna a saptea potrivit socotelii iudaice,
corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic
23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi
trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita “mare”. “Daca inseteaza cineva”,
a strigat Domnul, “sa vina la Mine si sa bea”. In Ierusalimul cel desert, era greu sa
gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fantana
Siloamului de la care gospodarii luau apa in vasele lor. Ce L-a indemnat pe
Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plangeau de
sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor
grele cu apa din dealul Siloamului pana pe dealul Moriah, unde se afla Templul;
sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca
timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi invartosate, si ca
sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar
cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac” (Ioan 4:14). Si El
Se gandeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, intrucat El
cheama pe fiecare om insetat: “sa vina la Mine si sa bea!”

“Cel care crede in Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din
pantecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca
acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese
preaslavit.) Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei in El. El a fagaduit
rasplata numai celor care au o credinta in El, si asta inseamna numai precum a
scris Scriptura. Oamenii nu vor crede in El ca intr-unul dintre prooroci; caci iata,
toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan
Botezatorul. Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si
inaintemergatori ai Domnului. Sfanta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui
Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfanta Fecioara Maria in
vremelnicie. Cand Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta in El,
spunand: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a laudat
asemenea credinta. Cand carmuitorii si carturarii au incercat sa-L puna pe El in
incurcatura prin felurite intrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei in incurcatura si
le-a povestit citand din Sfanta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui
David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este sa se creada in El ca
in cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri
au fost inlaturate, de la prima la ultima. In afara de El, credinta este desarta,
nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata in El
duce la mantuire - fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta
adevarata. Cum se poate intari aceasta? Din trupurile lor rauri de apa vie vor
curge. Prin “apa vie” se intelege aici Duhul Sfant, dupa cum explica Evanghelistul:
Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede in Fiul lui Dumnezeu va primi
Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca in el, si raul duhovnicesc, de
viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce din pantecele (trupul) lui? Pentru
ca trupul este salasul Duhului Sfant, in sfinti, dupa cum spune Apostolul: “Sau nu
stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi” (I Corinteni
6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfant Se
pogorase deja prin credinta in Fiul lui Dumnezeu. Prin “trup” in sens mai restrans,
se intelege inima omului ca centru al vietii, atat trupesti cat si duhovnicesti. “Fiul
meu”, spune inteleptul imparat, “pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din
ea tasneste viata” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu:
“Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele
dinauntru ale mele” (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: “A trimis
Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile voastre” (Galateni 4:6). Si astfel din
inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfant, curge curent de viata datator
prin omul, in tot intregul lui, atat trupeste cat si duhovniceste. Urmeaza de aici
faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul
omului o arma pentru Duhul Sfant. Omul intreg va fi curatit, luminat, intarit si va fi
facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa incat toate gandurile sale,
intreaga iubire si lucrare se vor indrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va
curge in vesnicie, si acela al vesniciei in viata sa.

Dar la vremea cand Domnul Iisus spunea aceasta, inca nu era (dat) Duhul, pentru
ca Iisus inca nu fusese preaslavit. Adica: Duhul Sfant inca nu fusese dat
credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfant inca nu-Si incepuse lucrarea
Sa in lume, intru toata plinatatea Sa si intru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus
inca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire inca nu se sfarsise, si lucrarea
Lui ca Mantuitor al oamenilor inca nu se sfarsise. In randuiala mantuirii omului,
Tatal este pe deplin lucrator in lume cand El Isi trimite Fiul pentru lucrarea
mantuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator in savarsirea mantuirii ca Om-
Dumnezeu, si Duhul Sfant este pe deplin lucrator in intemeierea, sfintirea si
continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu inseamna ca, atunci cand Tatal este
lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci cand Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu
sunt; si atunci cand Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. In vreme ce Fiul se
afla in toata plinatatea lucrarii Sale pe pamant, Tatal si Duhul erau impreuna
lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea
Domnul Insusi: “Tatal Meu lucreaza … si Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatal si Fiul
lucreaza impreuna si in acelasi timp. Duhul Sfant face la fel, asa cum se vede din
fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mangaietorul ucenicilor Sai, si ca
El Insusi va ramane cu ei “in toata vremea pana la sfarsitul lumii”. Dumnezeirea
Treimica este deofiinta si nedespartita dar, in raport cu lumea zidita, Dumnezeirea
Isi savarseste lucrarea Sa uneori in chip mai remarcabil printr-o Ipostaza
Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci cand Domnul Iisus a fagaduit
pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli, Duhul Sfant se afla in El, asa incat se
poate spune ca fagaduinta a venit atat de la Duhul Sfant cat si de la Fiul.

Sa vedem acum in ce chip s-a implinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc
pogorarea Duhului Sfant, caruia Ii inchinam noi astazi aceasta sarbatoare sfanta.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. La porunca
Domnului lor, Apostolii au ramas in Ierusalim, si au asteptat putere de sus care sa
le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti in suflet si in rugaciune, toti ca un
singur om, ca un singur suflet. Chipul in care este multumit sufletul ii deosebeste
sau ii face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la
vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui
Dumnezeu pentru toate cele ce se intamplasera, si cu asteptarea celor ce urmau
sa se intample.

Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede,
si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si
au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant. Ce zgomot este
acesta? Nu este zgomotul cetelor ingeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor,
pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamant,
ci din cer; nu din vanturile pamantesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata
pogorarea Imparatului ceresc, Sfantul Duh Mangaietorul. Duhul nu este foc, dupa
cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan in chip de porumbel, si acum Se
arata ca un foc; in primul caz pentru a semnifica intreaga intelepciune si curatia
Domnului Iisus, peste care S-a pogorat, si aici pentru a semnifica putere ca de foc,
caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o
lumina care lumineaza mintea. Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de
trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, in chip materialnic, care simbolizeaza cel mai
bine sensul momentului. De ce, in aceasta imprejurare, Duhul Sfant S-a
descoperitt in chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat cate o limba de foc pe
fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:

Si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Iata
cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit in limbi ca de foc. Prima Sa
lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi in limbi. De aici este limpede
faptul ca, de la intemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mantuirii se adresa
tuturor popoarelor pamantului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Invierea Sa,
poruncind ucenicilor Sai: “Mergand, invatati toate neamurile” (Matei 28:19).
Pentru ca iudeii, poporul ales, Il prigonise pe Domnul si Il rastignise pe Cruce,
Domnul cel biruitor Insusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe
pamant, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur
duh, un popor sfant, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa
fi mers sa invete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti
misionari ai Evangheliei, au folosit la inceputul misiunii lor prima putere, aceea de
a intelege si vorbi in limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba
aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi invatat multe
alte limbi in chip obisnuit, cand le-ar fi invatat? Nu le-ar fi trebuit viata intreaga ca
sa invete atat de multe limbi cate i-a invatat pe ei intr-o clipa Duhul Sfant? Caci
iata cat de multe popoare diferite erau atunci adunate in Ierusalim: Parti si mezi si
elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in
Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si
romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!

Ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui


Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau. Vedeau inaintea lor oameni
simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si
fiecare Il auzea pe Dumnezeu slavit in limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze?
Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce
se intampla, au inceput sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se intampla
adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gandire dreapta par
nebuni celor nebuni. Legati de pamant si beti cu de-ale pamantului - cum ar putea
judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfant, si care, ca
purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti
nu le plac surprizele, si atunci cand vin surprizele acestia le intampina fie cu
manie fie cu batjocura. Dar Duhul Sfant nu este ca omul cel razboinic, care da
buzna in casa altui om. El intra in casa a carei usa se deschide de bunavoie, si
acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si indelung asteptat. Apostolii L-au
asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorat peste ei si Si-a facut salas in ei. El nu
S-a pogorat peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cat Se bucura de tare Duhul Sfant, cu bucurie de negrait prin cuvant,
cand afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de
bucurie, El Se salasluieste in ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra in ei ca
un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca
lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata;
pentru ca fierbinteala sa-i incalzeasca pe ei cu caldura sfanta a iubirii, cu care se
incalzesc cetele ingerilor in Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog
spune: “Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramane in intuneric daca
nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si intunecat pana cand este
atins de lumina si de harul Duhului Sfant” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor
darul limbilor ca cel dintai dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare
trebuinta la vremea aceea. Dar mai tarziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale
Apostolilor, El a turnat in ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii,
darul intelepciunii, darul vorbirii, darul indurarii, darul pacii launtrice, darul
statorniciei in credinta si in nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele.
Duhul Sfant a dat aceste daruri cu imbelsugare si cu bucurie mare, nu numai
Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pana in ziua
de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor. Prin lucrarile Sale pe
pamant, Domnul Iisus a adus bucurie mare atat Tatalui cat si Duhului Sfant. De la
primele zile ale vietuirii lui Adam in Rai, Duhul Sfant nu mai cunoscuse aceasta
bucurie pe care a simtit-o in ziua Cincizecimii, cand Dumnezeu Fiul a facut pentru
Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni in toata plinatatea puterii Sale. Cu
adevarat, El era lucrator in toata vremea si in tot ceasul asupra oamenilor, care
erau incatusati de pacat de la caderea lui Adam in pacat pana la Invierea lui
Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor.
El urma o cale stramta printre oameni, turnand ulei din destul in lampa vietii
pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul. El a lucrat si prin legile firii, si prin
legile oamenilor, prin prooroci si imparati, prin artisti si intelepti - in masura in
care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cadeau
lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu in tarana pamantului, aceasta era
din caldura cu care El inflacara inimile oamenilor. Oricand un om intelept avea o
strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta
era scanteia Lui in sufletul omului. Oricand un artist canta, ori cioplea ori picta,
vreo alegorie a vietii care, in vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa
vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui
datatoare de viata. Ori de cate ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta
in Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat
puterea Sa in inima omului. Dar aceasta se intampla fara insufletire ori bucurie
mare. Acestea fusesera numai faramituri aruncate intemnitatilor celor flamanzi.
Cu toate acestea, atunci cand Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si
a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai inaintea Duhului Sfant ca doisprezece
slujitori minunati, imparatesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si
in plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas in ei. Duhul Sfant, care era inca mahnit
de pacatul lui Adam, a inceput inca o data lucrarea Lui nestramtorata a puterii si
insufletirii intre oameni.

Pentru o mai buna intelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele


straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca
nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi
caldura si lumina, face sa incolteasca si sa creasca toate semintele semanate.
Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamantului, acolo unde este iarna, se
indeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe
de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui in plan inclinat, si razele nu ajung
nemijlocit. Primavara, acea parte a pamantului se intoarce inspre soare, zonele
acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca
raze directe. De la Adam pana la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamantul
iarna. Duhul Sfant dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a
sufletului omului, si a indepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas inghetat, si
nici un fel de roada nu putea inmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a
indreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si
zapada de pe el, l-a arat si a semanat in el samanta sfanta. Si atunci Duhul Sfant
a inceput, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna in priveliste, prin
puterea Lui, roade dulci si minunate in campul sufletului omenesc. Iarna nu poate
niciodata sa faca minunile cu care primavara impodobeste pamantul. Si in acelasi
chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfant, vietuind cu sufletele pacalite de
gheata si zapada inselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu
care Duhul Sfant impodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub
razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti. Cum ar putea un
eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata in gheata si zapada, sa creada
calatorul din pamanturile sudice, cand acesta ii vorbeste despre copaci si pomi in
floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o tara indepartata de Dumnezeu, inghetata si


intunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci cand acestia incepeau sa
anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care
cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu,
care a venit in lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a inviat
din morti intru putere si S-a inaltat intru slava; despre Duhul Sfant, care S-a
pogorat peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de
moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este
cautata la noi pentru ca sa ne putem intoarce in tara noastra cea cereasca si sa
ne facem insotitori si frati ai ingerilor in viata vesnica. Unii credeau in aceste vesti
pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs rauri de apa vie prin toata
lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au
baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facand minuni, alinand
fiecare intristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si
iertarea de pacate. Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu manie si
batjocura. Cei care i-au primit au simtit impartasirea lor cu Duhul Sfant, si lucrarea
Lui in ei. Si asa Poporul Sfant sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea
si se intemeia in lume. Asadar samanta a incoltit si a dat roada. Asadar casa
adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre
Duhul Sfant, si s-a intins in toate cele patru colturi ale pamantului, turnurile sale
ajungand pana la cele mai mari inaltimi ale cerului.

Sarbatorind astazi Praznicul Sfantului Duh, care, din iubire nesfarsita pentru
Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfarsita, dorea sa coboare pe pamant si
sa ia in mainile Sale atotputernice lucrarea mantuirii omului, sa pomenim in laude
de inaltare pe Preasfanta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfant S-a pogorat mai
devreme decat S-a pogorat peste Apostoli. Duhul S-a pogorat peste Apostoli ca
Biserica, ca si impartasirea de un singur gand, a sfintilor, in vreme ce Duhul S-a
pogorat peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfant se va pogori peste
tine si puterea Celui Preainalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a
vestit-o pe Preasfanta Fecioara. Si ea, prin puterea Duhului Sfant, a dat nastere
Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamantul, si prin care
toti credinciosii sunt hraniti de la primul pana la ultimul. O, Preasfanta si
Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mantuirii noastre, chipul nostru
de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra inaintea tronului lui
Dumnezeu, roaga-te neincetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te


salasluieste intru noi, si vietuieste intru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a
noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata intinaciunea, si Bunule,
mantuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre
de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul - Treimea cea deofiinta si
nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Nasterea Domnului - la


Ajunul Craciunului si Utrenia Zilei de
Craciun

Predica la Nasterea Domnului

Evanghelia Intaiului Nascut

(la Ajunul Craciunului si Utrenia Zilei de Craciun)

Matei 1:18-25

Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodita cu Iosif,
fara sa fi fost ei inainte impreuna, s-a aflat avand in pantece de la Duhul Sfant.
Iosif, logodnicul ei, drept fiind si nevrand s-o vadeasca, a voit s-o lase in ascuns.
Si cugetand el acestea, iata ingerul Domnului i s-a aratat in vis, graind: Iosife, fiul
lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este
de la Duhul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus caci El va mantui
poporul Sau de pacatele lor. Acestea toate s-au facut ca sa se implineasca ceea
ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: “Iata, Fecioara va avea in pantece
si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este
Dumnezeu.” Si desteptandu-se din somn, Iosif a facut asa precum i-a poruncit
ingerul Domnului si a luat la el pe logodnica sa. Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif,
Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus.

Cel care, in ascultare si smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai


dori niciodata sa se desparta de El.

Prima incercare pentru un ostas din oastea lui Hristos este lucrarea in ascultare si
smerenie.
Lumea cea noua, zidirea cea noua, omul cel nou: toate au inceput cu ascultare si
smerenie. Lumea cea veche a calcat peste ascultarea fata de Dumnezeu, si peste
smerenia fata de El si prin aceasta a stricat podul care lega pamantul de cer.
Materialele duhovnicesti pentru reconstruirea acestui pod sunt, inainte de toate,
ascultarea si smerenia.

Cat timp Adam era bogat in ascultare si smerenie, nu era cu putinta sa faci
deosebirea intre duhul sau si Duhul lui Dumnezeu, intre voia si gandurile sale si
cele ale lui Dumnezeu. El simtea, dorea si gandea nimic altceva decat intru
Dumnezeu si spre Dumnezeu. Asa cum ingerii lui Dumnezeu se aflau pururea
inaintea lui Dumnezeu, tot asa era si Adam (intr-o apropiere directa) si din aceasta
apropiere se vedea Izvorul luminii, al intelepciunii si al iubirii. El nu avea nevoie sa
aprinda o lumanare, vietuind chiar in Soarele Insusi. Lumanarea sa nici nu ar fi
ars, nici nu ar fi dat lumina in lumina acelui Soare.

Dar atunci cand Adam a nesocotit ascultarea si a pierdut smerenia - si acestea


doua se castiga sau se pierd intotdeauna impreuna - atunci comunicarea sa
directa cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prabusit si el a cazut intr-o intunecime
infricosatoare, nemiscata, in care el singur a trebuit sa se lumineze, cu propria sa
lumanare - lumanarea pe care i-o daduse Dumnezeu atunci cand dreptatea Lui l-a
scos din Rai. Atunci el a inceput sa faca o deosebire intre el si Dumnezeu, intre
voia lui si voia lui Dumnezeu, simtamintele lui si cele ale lui Dumnezeu - el nu
numai ca a inceput sa faca si sa vada o deosebire, dar nu a mai fost in stare
(decat numai uneori, in clipele de iluminare) sa-si dea seama de asemanarea sa
cu Dumnezeu.

Doamne, in ce stare, nenorocita si necuprinsa, se afla din pricina neascultarii si a


mandriei, cel care a fost facut la inceput dupa chipul si asemanarea Sfintei Treimi!
(Spune Filaret al Moscovei in Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului in Biserica: “In
omul care se afla in starea fara de pacat “chipul lui Dumnezeu” era izvorul
binecuvantarii; in omul cazut, era [numai] nadejdea binecuvantarii.”) Doamne,
suntem cu totii urmasii lui Adam, toate mladite mici din tulpina cedrului cazut
care se ridicase odinioara maret deasupra fapturilor lui Dumnezeu din Rai; mladite
mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, salbatice, care crescuse ca
un zid intre el si Izvorul iubirii fara de moarte.

Vedeti numai cum, intr-o singura clipa, neascultarea si mandria stramosului


omului schimba pe data intreaga zidire din jurul sau si el se inconjoara de o ostire
de neascultatori si mandri!

Pe cand Adam era ascultator si smerit inaintea Ziditorului sau, totul in jurul sau
respira ascultare si smerenie. Dar ce schimbare a venit cat ai clipi din ochi! In
momentul caderii lui Adam, el a fost inconjurat de neascultare. Langa el se afla
neascultatoarea Eva. Se afla mai-marele care raspandea neascultarea si mandria,
duhul neascultarii - Satan. Se afla intreaga natura - neascultatoare, razvratita si
plina de manie. Fructul, care se topise pana atunci cu dulceata in gura omului, a
inceput sa-i surada cu amaraciune. Iarba, care se infasurase in jurul picioarelor lui
ca matasea, a incepuit sa-l intepe ca acele. Florile, care se bucurasera daruindu-i
mireasma lui sa o respire pentru Domnul, au inceput sa se sufoce cu buruienile,
ca sa-l indeparteze pe om de ele. Fiarele salbatice, care s-au gudurat mai inainte
in jurul lui ca mieluseii, au inceput sa sara la el cu dintii ascutiti si cu ochii aprinsi
de furie. Totul s-a salbaticit si s-a impotrivit lui Adam. Si cea mai bogata dintre
toate fapturile s-a simtit ca fiind cea mai saraca. Invesmantat mai intii in slava
ingereasca, s-a simtit acum umilit, insingurat si gol: atat de gol, ca a fost silit sa ia
din natura invelitori ca sa-si acopere goliciunea, atat cea trupeasca, cat si cea
sufleteasca. A inceput sa ia piei de la animale si frunze de copaci ca sa-si acopere
trupul; si pentru sufletul sau a inceput sa ia de la toate fapturile - de la fapturi! -
cunostinte si indemanari. Cel care la inceput bause din Izvorul imbelsugat al vietii
era acum silit sa umble cu animalele, sa se plece in noroi ca sa bea din adancitura
pentru a-si potoli setea trupeasca si sufleteasca.

Priviti acum la Domnul Hristos. Este ascultare si smerenie desavarsita.


Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea si smerenia ingereasca; Fecioara Maria
- ascultare si smerenie; Iosif - ascultare si smerenie; pastorii - ascultare si
smerenie; craii de la rasarit - ascultare si smerenie. Furtuni ascultatoare, vanturi
ascultatoare, soarele si luna ascultatoare, oameni ascultatori, fiare ascultatoare,
mormantul insusi ascultator. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu,
Noul Adam si totul este smerit inaintea Lui, caci si El este ascultator fata de Tatal
Sau, in chip desavarsit, si este smerit inaintea Lui.

Se stie ca, laolalta cu tot ceea ce omul seamana si cultiva in pamant, rasar indata
si alte plante si ierburi, care nu au fost niciodata semanate, nici cultivate. Tot la fel
este si cu faptele cele bune: poti semana si cultiva ascultarea si smerenia cu mare
grija in sufletul tau si vei vedea ca un intreg buchet de alte fapte bune vor rasari
indata langa ele. Printre primele vor fi simplitatea, atat in launtru, cat si in afara.
Ascultatoarea si smerita Fecioara Maria era impodobita in acelasi timp si cu
simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevarat si pentru dreptul Iosif, si
pentru Apostoli si Evanghelisti. Priviti doar la simplitatea fara de asemanare cu
care povestesc Evanghelistii marile intamplari din istoria mantuirii omului, din
istoria lumii! Va puteti inchipui cu ce amanunte si cu ce infumurare ar fi scris un
scriitor din lume, de exemplu, despre invierea din morti a lui Lazar, daca ar fi fost
de fata la acel intamplare? Sau ce fel de drama prozaica si infumurata ar fi scris
despre tot ceea ce urma sa se petreaca in sufletul lui Iosif cel ascultator, smerit si
simplu, in clipa in care a descoperit ca fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei
cu el, era insarcinata? Aceasta se relateaza in cateva propozitii simple de catre
evanghelist in Evanghelia de astazi: Iar nasterea lui Iisus asa a fost: Maria, mama
Lui, fiind logodita cu Iosif, fara sa fi fost ei inainte impreuna, s-a aflat avand in
pantece de la Duhul Sfant. Inainte de aceasta, evanghelistul daduse genealogia
Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda si casa
lui David. In aceasta genealogie, evanghelistul a insirat oameni, nascuti din
barbati in chip firesc, asa cum se nasc pe pamant toti oamenii muritori. Apoi el
incepe indata sa vorbeasca despre nasterea Domnului si zice: Iar nasterea lui Iisus
Hristos asa a fost?, ca si cum, cu acest “iar”, el vrea sa arate chipul neobisnuit si
minunat al nasterii Lui, cu totul fara de asemanare cu chipul nasterii tuturor
stramosilor marturisiti ai lui Iosif. Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif. In ochii
lumii, aceasta logodna era vazuta ca o introducere in viata unui cuplu casatorit;
dar in ochii Mariei si ai lui Iosif nu era acelasi lucru. Ceruta cu lacrimi de la
Dumnezeu, Fecioara Maria a fost fagaduita lui Dumnezeu prin juramantul
parintilor sai. Cat despre ea, aceasta a primit cu voia ei juramantul facut de catre
parintii ei, dupa cum se vede in anii cei multi de slujire in Templul din Ierusalim.
Daca si-ar fi urmat chemarea, fara indoiala ca si-ar fi petrecut tot restul zilelor
vietii ei in templu, intocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a
hotarat altceva si asa a trebuit sa fie. Ea a fost logodita cu Iosif nu ca sa
vietuiasca in casatorie cu el, ci pentru a scapa de casatorie. Toate amanuntele
acestei logodne si intelesul ei se afla in Predania Bisericii. Si daca oamenii ar
aprecia traditia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif si la toti oamenii
impreuna lucratori cu acestia, si care sunt pomeniti in Evanghelie, atat de mult
cat apreciaza ei traditiile - unele dintre ele dintre cele mai crunte - despre
capeteniile, conducatorii si inteleptii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei
Fecioare Maria cu Iosif ar fi deslusit tuturor.

(Sfantul Ignatie spune ca Fecioara ar fi fost logodita “ca nasterea Lui sa fie
tainuita in fata diavolului; ca diavolul sa creada ca El S-a nascut dintr-o femeie
casatorita si nu dintr-o fecioara.” Si aceasta se afla in Comentariu la Matei al lui
Ieronim si in A doua omilie la Bunavestire al Sfantului Grigorie al Neocezareei).

Fara sa fi fost ei inainte impreuna?Aceste cuvinte nu inseamna ca dupa aceea cei


doi au fost impreuna ca barbat si femeie, ori ca aceasta a fost in mintea
Evanghelistului. In acest caz, Evanghelistul este interesat doar de nasterea
Domnului Iisus si nimic altceva si el scrie cuvintele de mai sus pentru a arata ca
nasterea Lui a avut loc fara sa fi fost ei impreuna ca barbat si femeie. De aceea
intelegeti cuvintele intelepte ale Evanghelistului ca si cum el ar fi scris: “si fara sa
fi fost ei inainte impreuna s-a aflat avand in pantece de la Duhul Sfant”. Numai de
la Duhul Sfant putea fi zamislit Cel care, in mijlocul imparatiei intunericului si
raului, urma sa afle Imparatia Duhului luminii si dragostei. Cum ar fi fost cu
putinta sa-Si indeplineasca menirea Dumnezeiasca pe pamant, daca El ar fi venit
pe pamant prin toate caile pamantesti obisnuite, impiedicat de pacat ca ei, si
simtind duhoarea uracioasa a stricaciunii care aduce moartea, asa cum se
intampla cu toti? In cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de
vin si Cel care venise sa mantuiasca lumea ar fi avut nevoie de mantuire. Lumea
s-ar putea mantui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinta
tuturor oamenilor de pe pamant. Si atunci cand se lucreaza minunea lui
Dumnezeu, ea nu trebuie pusa la indoiala, ci primita, si trebuie cautat in ea leac si
mantuire.

Cum a raspuns Iosif cand a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? Iosif, logodnicul
ei, drept fiind si nevrand s-o vadeasca, a voit s-o lase in ascuns. Vedem ca el a
fost in ascultare de legea lui Dumnezeu. El a implinit voia lui Dumnezeu caci pana
atunci aceasta fusese revelata iudeilor. Si el a fost smerit inaintea lui Dumnezeu.
“Nu te face drept”, atentioneaza inteleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte:
nu sili la prea multa dreptate pe cei care pacatuiesc. Ci cauta sa simti slabiciunea
ta si propriile tale pacate si sarguieste-te cu milostivire sa usurezi judecarea
pacatosilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut sa o vadeasca pe Fecioara Maria
spre judecata pentru presupusul pacat: si nevrand s-o vadeasca, a voit s-o lase in
ascuns. Acest plan al sau ne arata ce fel de om era Iosif, chip de dreptate si
milostivire desavarsita, cum putea sa ne arate vechea Lege. La el totul era simplu
si lamurit, asa cum putea fi in sufletul unui om cu frica de Dumnezeu.
Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivita cand a venit cerul in planul sau cu o
porunca neasteptata:

Si cugetand el acestea, iata ingerul Domnului i s-a aratat in vis graind: “Iosife, fiul
lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este
de la Duhul Sfant.” Ingerul Domnului, care mai inainte vestise Preacuratei
Fecioare venirea in lume a Dumnezeului-Om, vine acum sa lumineze calea
inaintea Lui si sa o batatoreasca sub picioarele Lui. Indoiala lui Iosif era o piedica
in calea Lui - o piedica foarte grea si primejdioasa care trebuia indepartata. Pentru
a arata cat de lesne le este puterilor ceresti sa faca lucruri care sunt cu neputinta
pentru oameni, ingerul nu i-a aparut lui Iosif intr-o viziune, ci intr-un vis. Cu aceste
cuvinte catre Iosif fiul lui David, ingerul a vrut sa-l rasplateasca si sa-l atentioneze
in acelasi timp. Ca urmas al Imparatului David, tu trebuie sa te veselesti de
aceasta taina sfanta si sa o intelegi mai bine decat altii.

Dar cum este aceasta ca ingerul se refera la Fecioara ca logodnica lui: “Nu te
teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei
Sale: “Femeie, iata fiul tau!” si catre ucenicul Sau: “Iata mama ta!” (Ioan 19:26-
27). Cu adevarat, cerul se lipseste de cuvinte si nu spune nimic de prisos. Daca nu
ar fi fost necesar sa se spuna aceasta, de ce a spus-o ingerul? Daca numind-o pe
Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredinciosi un motiv de poticneala,
aceasta este tocmai ocrotirea curatiei impotriva puterilor necurate. Intrucat
cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de catre oameni, ci de catre
toate lumile, atat bune, cat si rele. Cel care doreste sa patrunda in inima tuturor
tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea sa primeasca planurile lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile cele vazute si nevazute.

“Ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant.” Aceasta este lucrarea lui
Dumnezeu si nu a omului. Nu te uita la firea, nici sa nu te infricoseze legea.
Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decat firea si mai puternic decat
legea, fara de care firea ar fi lipsita de viata si nici nu ar avea taria legii.

Din ceea ce i-a spus ingerul lui Iosif, se vede lamurit faptul ca Fecioara Maria nu-i
spusese nimic despre intalnirea ei de mai inainte cu marele arhanghel, cum este
la fel de lamurit faptul ca acum, cand Iosif avea de gand sa o izgoneasca, ea nu s-
a aparat in nici un chip. Vestea ingerului, la fel cu toate tainele ceresti care i-au
fost dezvaluite treptat, ea le pastra punandu-le?in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51).
In credinta si ascultarea fata de Dumnezeu, ea nu s-a dat inapoi de la nici o
umilire fata de oameni. “Daca indurarile mele sunt placute lui Dumnezeu, de ce
nu le-as indura?” au spus mai tarziu mucenicii crestini. Vietuind in rugaciune
necurmata si cugetand la Dumnezeu, Precurata putea spune si ea: “Daca umilirea
mea este bine-placuta lui Dumnezeu, de ce nu as indura-o? numai sa fiu dreapta
inaintea lui Dumnezeu, cine cunoaste inima si lumea poate face ce vrea cu mine.”
Ea stia bine ca oamenii nu-i puteau face nimic daca Dumnezeu nu ingaduia. Ce
smerenie aleasa este aceasta inaintea Dumnezeului celui viu si ce dragoste
minunata fata de voia Lui! Si mai mult - ce duh viteaz se vede in aceasta fecioara
aleasa: “Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13). Pe cand cei
pacatosi din zilele noastre ca si in toate vremurile aduc marturisitori mincinosi ca
sa marturiseasca pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut barbat care sa
marturiseasca pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a
aparat; nu s-a tulburat, ci a ramas linistita - si a asteptat ca Dumnezeu, la vremea
Lui cea buna sa o lamureasca. Si Dumnezeu S-a grabit sa lamureasca alegerea
Lui. Acelasi inger care ii descoperise marea taina a zamislirii ei s-a grabit sa
vorbeasca acum in locul Fecioarei celei tacute. Apoi i-a talmacit lui Iosif ceea ce
deja se intamplase si ingerul a mers mai departe si i-a spus ceea ce urma sa fie:

“Ea va naste fiu si vei chema numele lui Iisus caci El va mantui poporul Sau de
pacatele lor.” Hrisostom spune: “El nu spune: ?ea iti va naste fiu?, ci pur si
simplu ?va naste?, pentru ca ea nu naste numai pentru el, ci pentru lumea
intreaga”. Ingerul i-a spus lui Iosif sa se poarte cu Noul-Nascut ca si cum ar fi tatal
Lui adevarat si de aceea el spune: “si vei chema numele Lui”. “Iisus” inseamna
“Mantuitor” si de aceea urmatoarea vorbire incepe cu “caci”, insemnand: Il vei
numi “Mantuitor”, “caci El va mantui poporul Sau de pacatele lor.”

Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeste ceea ce afla de la


Dumnezeu; el vede adevarul in Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este
ca si cum nu ar exista. El cunoaste numai atotputernicia Dumnezeului Celui viu,
asa cum si Adam o cunostea odinioara. Spunand: “El va mantui poporul Sau de
pacatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrari ale lui Hristos. Hristos
urma sa vina si sa mantuie oamenii, nu de vreun rau din afara, ci de cel mai mare
rau, de pacat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie sa mantuiasca
pomul omenirii nu de o multime de omizi care tabarasc asupra lui intr-un an, ci de
viermele de la radacina, de la care se ofileste copacul intreg. El nu vine ca sa
mantuiasca omul de oameni, ori de popoare, ci ca sa mantuiasca toti oamenii si
toate popoarele de Satan, semanatorul si stapanul pacatului. El nu vine ca fratii
Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a starni razvratire impotriva romanilor,
care navalisera ca o multime de omizi asupra poporului iudeu ca sa-l pustiasca, ci
ca un doctor fara de moarte, si al lumii intregi, inaintea venirii caruia israelitenii si
romanii, grecii si egiptenii si toate popoarele de pe pamant, bolnavi si mai mult
decat bolnavi, se slabanogeau datorita unuia si aceluiasi microb - pacatul. Hristos
urma mai tarziu sa implineasca desavarsit prevestirea Arhanghelului. “Iertate iti
sunt pacatele” a fost rostirea biruitoare peste intreaga Sa preotime pamanteasca
din randul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atat numirea bolii, cat si leacul
izbavitor. Pacat: numirea bolii; iertarea pacatelor: leacul izbavitor. Iosif a fost cel
dintai muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic sa cunoasca scopul adevarat al
venirii Rascumparatorului si esenta adevarata a preotiei Lui.

Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif pana acum este indeajuns pentru acesta,
care asculta de aceasta porunca noua si directa de la Dumnezeu, pentru a pune
capat gandurilor si planului sau de a o alunga pe Maria. Cerul porunceste - Iosif
asculta. Dar nu este calea obisnuita a cerului de a porunci oamenilor fara
chemarea de a intelege si a raspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru
inceput ca omul sa fie liber in lucrarile sale. In libertate, in alegerea libera a
omului, se salasluieste toata frumusetea fiintei omenesti. Fara libertate, omul ar fi
doar un lucru nefiresc, inrobit al zidirii lui Dumnezeu, stapanit si pus in miscare
doar de catre voia si puterea Lui. In natura se afla multe lucruri de acest fel facute
de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dandu-i libertatea de a hotari
pentru Dumnezeu sau impotriva Lui, pentru viata ori pentru moarte. O salasluire
plina de cinste si in acelasi timp de primejdie. De aceea porunca pe care
Dumnezeu o da lui Adam nu este deloc simpla: “Din toti pomii din rai poti sa
mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”, si Dumnezeu
adauga indata: “caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” (Facerea
2:16-17). In aceasta ultima parte a poruncii, Dumnezeu da omului mintea pentru
a intelege si o pricina pentru voia lui, ca sa nu manance din pomul oprit - “caci, in
ziua in care vei manca din el, vei muri negresit”. Ingerul face acum la fel ca si
Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria si de a nu o alunga si afland el ca rodul
pantecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfant, Arhanghelul ii aminteste lui Iosif de
proorocirea deslusita a marelui prooroc: “Iata, fecioara va lua in pantece si va
naste fiu si vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7:14) si Matei adauga aceasta
lamurire mai limpede: “care se talcuieste: “Cu noi este Dumnezeu”".

Ceea ce s-a spus deja: “si vei chema numele lui Iisus” nu se impotriveste cu ceea
ce se spune aici: “si vor chema numele lui Emanuel, care se talcuieste “Cu noi
este Dumnezeu” “. In primul caz. lui Iosif i se spune sa dea numele Lui Iisus
(Mantuitor) si in cel de-al doilea caz se lamureste faptul ca pruncul se va numi de
catre popoare si neamuri Emanuel (cu noi este Dumnezeu). Atat un nume cat si
celalalt, fiecare in felul sau, vadeste scopului pentru care Hristos vine in lume si
rostului Sau in aceasta venire. El va veni ca sa ierte pacatele, sa-i miluiasca pe
oameni si sa-i mantuiasca de pacat si astfel se va numi Mantuitor - Iisus. “Cine
poate sa ierte pacatele fara numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2:7). Nimeni in lume;
nimeni in cer, nici pe pamant nu are dreptul sa ierte pacatele si sa mantuiasca de
pacat decat numai Dumnezeu Insusi, deoarece pacatul este viermele din inima
bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaste grozavia nemarginita a pacatului mai mult
ca Dumnezeu, care este fara de pacat; si nimeni nu poate scoate afara viermele
pacatului decat numai Dumnezeu. Astfel, asa a iertat Iisus pacatul si astfel i-a
facut pe oameni intregi. El este Dumnezeu in mijlocul oamenilor. Daca cineva ar
randui numele in ordine fireasca, numele “Emauel” ar veni inaintea numelui
“Iisus”. Pentru ca Noul-nascut sa poata implini lucrarea de mantuire, El trebuie sa
fie Emanuel - sa vina ca Dumnezeu in mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste
nume au acelasi sens: Emanuel este Mantuitorul si Mantuitorul este Emanuel. In
orice caz, un lucru este mai lamurit decat toate celalate din lume si anume ca nu
exista nici un fel de mantuire in lumea aceasta daca Dumnezeu nu vine in aceasta
lume si ca nu exista nici vindecare, nici mantuire pentru noi oamenii daca
Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi
asa cum suntem noi - cu un suflet asa cum avem noi, un trup asa cum avem noi,
in saracie si suferinta ca noi si, in cele din urma, in aceea ca suntem noi cei mai
deosebiti de Dumnezeu - in moarte asa ca noi. De aceea, fiecare credinta care
arata ca Dumnezeu nu a venit in trup si ca El nu poate sa vina in trup este
neadevarata, intrucat o asemenea credinta Il prezinta ca o mama vitrega si nu ca
o mama. Il prezinta ca fiind slab, deoarece Il tine intotdeauna in spatele celei mai
mari lupte - lupta cu Satan, pacatul si moartea. Satan trebuie sa fie legat; prima
crestere a pacatului trebuie smulsa din sufletul omului; limba sarpelui mortii
trebuie sa fie zdrobita - trebuie sa se faca o lucrare mai mare si mai grea decat
aceea a lui Atlas purtand lumea pe umerii sai. Dumnezeul nostru a purtat aceasta
lupta si a dus-o biruitor. Oamenilor de alte credinte le este teama, chiar si in
gandurile lor, sa permita zeilor lor o asemenea lupta, in care impotrivitorii lor ar
putea iesi biruitori. Ce fel de mama ar fi aceea care nu s-ar indrepta spre pamant
din iubire pentru copilul ei, sa-l mangaie, sa-l legene si sa-i murmure incet un
cantec? Si cu atat mai mult daca pruncul ar fi in primejdie de foc sau de fiare
salbatice? O Doamne, iarta-ne noua intrebarile acestea! Cum ai putea sa fii Tu
Ziditorul milostiv al lumii si sa nu Te cobori peste noi in milostivirea Ta? Cum ai
putea Tu, numai de la o departate innegurata si neindurerata, sa fi privit catre
ticalosia noastra si sa nu ne fi racorit pe noi in focul nostru si nici sa ne fi asezat in
adapostul in care suntem atacati de fiare salbatice? Cu adevarat, Tu ai coborat
printre noi, si Te-ai smerit chiar mai jos decat o cere oricare fel de dragoste
pamanteasca. Tu Te-ai nascut in trup, pentru a trai si a mantui pe cei care se afla
in trup; Tu ai baut din paharul suferintei tuturor fapturilor Tale, neimpartasind cu
nimeni acest pahar al partasiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu
esti Mantuitorul nostru, pentru ca Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit
Dumnezeu printre noi pentru ca Tie Ti-a stat in putinta sa fii Mantuitorul nostru.
Slava Tie, O Iisuse Emanuel al nostru!

Sa ne intoarcem la Iosif: cu frica si cu cutremur el a vazut tot mai deslusit ca se


tesea in jurul lui o tesatura mai patrunzatoare decat lumina soarelui si mai
atotcuprinzatoare decat aerul; o tesatura a carei panza este Atotputernicul si
ingerii si intreaga zidire sunt firele de matase. Au cazut sortii omului ca sa
slujeasca drept unealta a lui Dumnezeu in mijlocul acestei tesaturi a Noii Zidiri. In
acelasi timp omul nu este constient ca Dumnezeu lucreaza prin el, omul este slab
si neputincios, sovaielnic si cu bagare de seama. Dar atunci cand un om simte ca
Dumnezeu l-a luat in mainile Sale, asa cum fierarul ia fierul ca sa faca o potcoava,
el se simte in acelasi timp si puternic si smerit, hotarat in lucrarile sale si sprijinit
de catre Dumnezeul lui.

Cand Iosif s-a trezit din somn, el a facut precum i-a poruncit lui ingerul si a luat-o
pe Fecioara Maria din nou la el si nu a cunoscut-o pe ea pana ce ea nascuse pe
Fiul ei cel unul-nascut si a chemat numele Lui Iisus. Atunci cand citim Evangheliile,
trebuie sa intram in mintea evaghelistului si sa nu asezam mintea noastra in
Evanghelie. Evanghelistul insusi se minuneaza cand vorbeste despre minunea
nasterii Mantuitorului. Intaia lui lucrare este de a arata ca aceasta nastere s-a
savarsit in chip minunat. Ceea ce intareste Evanghelistul Matei in Evanghelia de
astazi este deja cea de-a patra dovada. Mai intai el spune ca Fecioara Maria era
numai logodita cu Iosif; in al doilea rand, ca ea s-a aflat insarcinata de la Duhul
Sfant; in al treilea, ca ingerul, intr-un vis, a aratat ca rodul pantecelui ei era
minunat si nepatruns si in al patrulea rand, vedem aici ca ingerul repeta acum
acelasi gand si spune ca Iosif nu a cunoscut-o pe ea pana ce ea nascuse pe Fiul ei
cel Unul-nascut. De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul ca evanghelistul nu
se gandeste sa spuna ca, dupa aceasta nastere, Iosif a avut relatii trupesti cu
Maria. Ceea ce nu s-a petrecut pana a dat nastere Fiului ei, nu s-a intamplat nici
dupa aceea, cand ea Il nascuse pe El. Daca spunem despre cineva ca, in timpul
slujirii Liturghiei in biserica, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu
vrem sa spunem ca, indata ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele
preotului. Sau, cand spunem ca un pastor canta in timp ce oile pasc, noi nu
credem ca el se opreste din cantat cand oile se opresc din pascut. Teofilact spune:
“Dupa cum s-a spus la vremea Potopului ca nu s-a intors corbul pe corabie pana
ce a secat apa pe pamant, acesta in mod firesc nu s-a intors nici dupa aceea, sau
cum a spus Hristos: “Eu intotdeauna sunt cu voi, chiar pana la sfarsitul lumii”, nu
inseamna ca El nu va fi dupa aceea!”. De aceea cuvantul “intaiul-nascut” se
foloseste numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei
1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toti regii si intai nascut intre multi
frati Romani 8:29), care inseamna: intre toti barbatii mantuiti si primiti ca fii ai Sai.
Daca cuvantul “intai nascut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai
fi nici o indoiala asupra sensului sau. Sau, daca s-ar pune o virgula inainte de
cuvantul !intaiul nascut”, nu ar fi nici o indoiala sau neintelegere. Iata cum trebuie
sa se citeasca: ca si cum “Intaiul nascut” ar fi un titlu, cu o virgula inaintea lui: si a
dat nastere Fiului ei, intaiul nascut. Domnul Iisus este Intaiul nascut ca un Ziditor
al Noii Imparatii, ca Noul Adam.

Se spune despre Sfantul Amon (a carui sarbatoare este la 4 octombrie) ca a


petrecut optsprezece ani casatorit fara sa fi avut legaturi trupesti cu femeia lui.
Sfanta Mare Mucenita Anastasia (22 decembrie) a petrecut si ea un numar de ani
casatorita cu Pubius, senator roman, fara sa-si implineasca casatoria. Dam aici
doar doua exemple dintre altele mii. Prin cea mai curata feciorie a ei, inainte, in
timpul si dupa nastere, Fecioara Maria a indreptat mii de fecioare si tineri spre o
viata a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gandindu-se la fecioria ei, multe
femei casatorite si-au desfacut casatoria daruindu-se curatiei fecioresti. Privind la
ea, multi care au dus o viata cu totul desfranata, s-au lepadat de desfranare,
curatindu-si sufletele murdare cu lacrimi si rugaciune. Cum, atunci, s-ar putea
inchipui ca Preacurata Fecioara, stalpul si insuflarea curatiei si fecioriei Crestine
de-a lungul veacurilor, se afla pe o treapta a fecioriei mai joasa decat aceea a
fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva si toate celelalte fara de numar?
Sau, cum ne-am putea inchipui ca, cea care L-a nascut in trup pe Domnul ei cel
fara de patima, ar fi putut cunoaste vreodata umbra patimii trupesti? Cea care L-a
purtat si a dat nastere lui Dumnezeu a fost fecioara nu numai in trup, ci si in duh,
asa cum spune Sfantul Ambrozie. Si Hrisostom compara Duhul Sfant cu o albina
zicand: “asa cum o albina nu va intra intr-un vas urat mirositor, tot la fel nici
Duhul Sfant nu va intra intr-un suflet necurat.”

Sa nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui sa vorbim mai putin si sa
ne minunam mai mult. Acolo unde se salasluieste ascultarea si smerenia fata de
Dumnezeu, acolo este curatie. Domnul vindeca slujitorii Sai ascultatori si smeriti
de toata patima pamanteasca si de pofta. Sa ne curatim constiintele, sufletele,
inimile si mintile, ca sa ne invrednicim de puterea binecuvintata a Sfantului Duh;
ca pamantul sa nu-si mai semene samanta in adancul nostru, pentru ca Sfantul
Duh sa inceapa in noi o viata noua si un om nou, ca cea a Domnului si
Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Slava si lauda sa-I inaltam Lui, impreuna cu
tatal si cu Sfantul Duh - Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si
in vecii vecilor. Amin.

Predica la Botezul Domnului

Evanghelia despre Botezul Domnului

Matei 3:13-17

In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre
el. Ioan insa Il oprea, zicand: Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?
Si raspunzand, Iisus a zis catre el: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata
dreptatea. Atunci L-a lasat. Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile
s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si
venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru
Care am binevoit."

"Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait."
(Isaia 40:5).

In vremurile de odinioara, Domnul a fagaduit sa vina si sa Se arate intru slava mare.


Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Si-a uitat
cuvantul Sau, pentru ca cuvintele Domnului sunt ca stalpii de piatra care nu se pot
narui. Domnul a fagaduit ca vine; si iata, El nu a venit la vremea cand noi aveam cel
mai putin nevoie de El, ci cand nevoia noastra era cea mai mare. Dumnezeu a trimis
un prooroc sau un inger in locul Sau, la vremea potrivita. Dar cand raul s-a inmultit in
lume atat de mult, ca nici macar un inger nu mai era in stare sa-l arda cu lumina sa,
nici un prooroc nu mai avea putinta sa-l stramtoreze prin cuvintele sale, atunci
Dumnezeu Si-a implinit vechea fagaduinta si S-a aratat pe pamant. Dar cum a venit
Dumnezeu in plina slava? In smerenie si ascultare de negrait. Intr-un asemenea chip
in care ingerii Sai aratau mai stralucitori si proorocii Sai mai mareti decat El. Cand s-
au aratat la Iordan proorocul si Stapanul, proorocul a atras atentia mai mult decat
Stapanul. Ioan Inaintemergatorul parea mai tainic si mai mare decat Domnul Hristos.
Domnul Hristos Isi ascundea slava Sa si maretia sub doua invelisuri groase: unul era
trupul omenesc si celalalt era smerenia. Asa incat oamenii nici nu L-au bagat in
seama, nici nu L-au recunoscut, in timp ce ochii tuturor puterilor ceresti erau asezati
pe El mai mult decat pe intreaga lume zidita. Invesmantat in trup adevarat si in
smerenie curata, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se
boteze de catre el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu intru lucrarile Lui! Prin toate lucrarile Sale, El ne invata
smerenia si ascultarea. El Se ascunde in spatele lucrarilor Sale, tot asa cum soarele se
ascunde noaptea in spatele stralucirii stelelor, tot asa cum o privighetoare se ascunde
in tufe in spatele cantecului sau.

El da lumina soarelui si soarele straluceste de parca ar avea lumina de la sine, pe cand


faptul este ca lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El da glas tunetului Sau si vanturilor Sale si acestea se aud; dar El nu se aude.

El da frumusete muntilor Sai si pajistilor Sale si ele stralucesc de frumusete, ca si cum


ar fi de la ele, pe cand frumusetea lui Dumnezeu ramane ascunsa ca o taina.

El da frumusete si mireasma florilor campului si acestea o raspandesc in jurul lor ca si


cum ar fi de la ele; nebagandu-se in seama ca aceasta mireasma este a lui Dumnezeu.

El da putere fiecarei fapturi si fiecare faptura se impodobeste in fata celorlalte,


falindu-se cu puterea, ca si cum ar fi a sa; pe cand puterea nemasurata a lui Dumnezeu
nici nu se impodobeste, nici nu cauta a fi bagata in seama.

El da minte din mintea Sa oamenilor si oamenii cugeta si gandesc ca si cum ar fi cu


mintile lor; pe cand mintea lui Dumnezeu ramane in pace desavarsita, intorcand
spatele laudei lumii.

Astfel ne invata Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atat potrivit firii Sale,
cat si pentru oameni, ca omul sa se rusineze si sa se faca constient de mandria sa
prosteasca; ca omul sa nu se dea mare, neavand nici o lucrare buna a sa; ci sa lase
faptele sa vorbeasca pentru sine si el sa se ascunda in spatele lor, asa cum Dumnezeu
sta tainuit in spatele lucrarilor Sale, fara sa fie vazut ori auzit, asa cum merge un
pastor in spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne invata astfel smerenia! El este minunat si atunci
cand ne invata ascultarea. Omul niciodata nu poate sa fie ascultator ca Dumnezeu.
Omul seamana samanta in pamant si apoi o lasa in grija lui Dumnezeu. Omul
seamana intr-o zi, dar Dumnezeu Se ingrijeste de samanta vreme de o suta de zile,
pazind-o, incalzind-o, dandu-i viata si ridicand-o incetisor din pamant ca un firicel,
impodobind firicelul cu mugurasi si apoi o coace, pana cand omul merge din nou la
camp, petrecand o zi sau doua ca sa stranga granele si sa le transporte cu caruta la
hambarul sau.

Corbul isi cloceste puii si apoi ii paraseste, nemaiingrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu
ia asupra Lui pe acesti pui nestiutori, slujindu-le si purtandu-le de grija cu ascultare,
ziua si noaptea. Pestele isi depune icrele si pleaca, dar Dumnezeu ramane, ca sa scoata
pestisori din icre si ca sa le supravegheze hranirea si cresterea lor. Orfani fara de
numar, atat de la oameni, cat si de la animale, nu ar ramane in viata daca Dumnezeu
nu ar avea grija de acestia. Dumnezeu Isi supravegheaza intreaga Sa zidire zi si
noapte, ascultandu-le cererile si dandu-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu asculta doririle si rugaciunile oamenilor si le implineste; El le implineste


intotdeauna cu ascultare, atata vreme cat nu exista nici un pacat in cererile si
rugaciunile lor. Totusi, rugaciunile care cauta sa-L traga pe Dumnezeu in pacat si sa-L
faca partas la pacatul omului - Dumnezeu nu asculta aceste rugaciuni; Dumnezeu nu
primeste aceste rugaciuni. Dintre toate rugaciunile, Dumnezeu asculta cel mai grabnic
rugaciunile celui smerit, care se pocaieste, care se roaga pentru iertarea pacatelor sale
si pentru dezlegarea de ele. In felul acesta, omul se face zidire noua, punand inceput
bun - pentru viata de fiu in locul celei de rob. De aceea, toti proorocii, din vremuri
stravechi, au cautat pocainta oamenilor. De aceea Sfantul Ioan Inaintemergatorul nu
numai ca propovaduieste pocainta, dar savarseste botezul pocaintei, pentru ca oamenii
sa puna pecete vazuta pe pocainta lor. Cu cat este mai mare pocainta unui om, cu atat
mai deplin se slobozeste de cele ale lumii si se intareste cu ravna pentru Dumnezeu;
Dumnezeu degraba ia aminte si in ascultare raspunde rugaciunilor oamenilor.

Asadar, omul nu poate sa fie niciodata la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultator ca
El. In intreaga Sa zidire, in cer si pe pamant, Dumnezeu ii invata pe oameni smerenia
si ascultarea. Dumnezeu trimite aceasta veste lumii din marea Sa dragoste pentru
oameni si din dorinta Sa arzatoare ca toti oamenii sa se mantuiasca si nici unul sa nu
se piarda.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor aceasta invatatura despre smerenie si ascultare in chip
mijlocit, fie prin firea zidita de El, fie prin proorocii Sai, oameni alesi si ingeri. Numai
prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu da aceasta invatatura in chip nemijlocit,
prin Sine Insusi imbracat in trup. In fiecare clipa a vietii Sale pamantesti, de la
nasterea Sa in pestera pana la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus traia invatand
oamenii despre smerenie si ascultare. El a dat aceasta invatatura vie si prin botezul
Sau in apa Iordanului.

Ioan era cel mai insemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimanui si, chiar atunci
cand L-au cunoscut, oamenii pacatosi Il socoteau pe Ioan mai mare decat El. Oamenii
se adunau in jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli si invatati, saraci si bogati. Ioan
atragea atentia atat prin infatisarea sa din afara, cat si prin viata sa pustniceasca din
pustie si prin cuvintele sale cu inteles tainic. Nu se strangeau multi in jurul lui Ioan
din pricina pacatoseniei lor ori din dorinta de pocainta, cat din iscodire, ca sa vada si
sa auda un om care nu era obisnuit. Desarta iscodire! Cat timp de mare pret ne fura
aceasta, dandu-ne in schimb nimic altceva decat o dulceata bolnavicioasa trecatoare,
care se schimba indata in ceva amar! Cum ne prinde in capcana si cum ne scapa
pocainta si impreuna cu aceasta mantuirea noastra!
Hristos nu a starnit iscodire. In mijlocul multimii, El mergea fara graba catre Iordan.
El nu avea nimic care sa atraga privirea oamenilor si nimeni nu-I dadea nici o atentie.
Infatisarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vietuirea Sa nu era atat de
bogata in osteneli pustnicesti.

El era deopotriva cu multimea si cu totii mergeau impreuna din Galileea la Iordan,


mancand si band cu El si vorbind cu El ca si cu oricare alt om din multime. Marele
Isaia a vazut si a proorocit aceasta dinainte, zicand: "si cand L-am vazut, nu avea
frumusete ca sa ne fie drag" (Isaia 53:2).

Dar, in multimea aceea intreaga de oameni de langa Iordan, se afla un om, si numai
unul singur, care Il cunostea cu adevarat. Acesta era chiar Ioan Botezatorul. Ochii
sihastrului desavarsit straluceau si tunetul glasului sau a amutit pentru o clipa. Ioan a
uitat cu totul de restul multimii stranse in jurul apei si in apa si, aratand catre Iisus, a
spus linistit: "Iata Mielul lui Dumnezeu!" (Ioan 1:29).

"Mielul lui Dumnezeu!" Cu aceste cateva cuvinte a vadit Inaintemergatorul smerenia


si ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, si ascultator ca un miel -
atat smerenia cat si ascultarea fiind indreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el:
"Mielul lui Dumnezeu". El merge cu sfiala si smerenie ca un miel si, tot ca un miel,
merge la pascut si moarte cu aceeasi incredere in pastorul sau, asa incat Hristos merge
oriunde Il indruma Tatal Sau din cer: catre nasterea intr-o pestera, catre botezul din
Iordan, catre moartea pe Cruce - toate cu aceeasi consimtire si incredere.

Dar, la cuvintele "Mielul lui Dumnezeu", Ioan le adauga pe acestea: "Cel ce ridica
pacatul lumii". Cum ridica Hristos pacatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa si
jertfa Sa, una fiind nedespartita de cealalta; caci nu exista dragoste adevarata fara
jertfa, si nici o jertfa adevarata fara dragoste. In dragostea Sa, Hristos a coborat in
aceasta lume materialnica si S-a imbracat in trup de carne supus ispitei. Aceasta lume
nu este curata si frumoasa si minunata asa cum era inainte de pacatul lui Adam. Ca
urmare a pacatului, aceasta lume a luat chip materialnic intunecos, ascuns si il poarta
asa pana in zilele noastre. Lumea aceea luminoasa s-a schimbat intr-o lume a prostiei
si intunecimii; lumea curata s-a facut necurata; lumea frumoasa s-a facut
strambacioasa si urata; lumea linistita s-a facut razboinica. In aceasta lume a venit
Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul si Preadulcele. Prin aceasta lucrare, El a
luat deja asupra Lui pacatul lumii - de indata ce El S-a aratat in lume in trup
stricacios, care se hraneste cu hrana stricacioasa.

El a facut aceasta, mai intai, luandu-si trup asa cum se facuse acesta dupa primul
pacat al omului; in al doilea rand, prin venirea Sa pe pamant din dragoste, ca sa
implineasca toate legile care fusesera date omului dupa pacat. Cu toate ca El nu
trebuia sa dea ascultare acestor legi, El a venit pe pamant pentru a le implini pe toate:
atat legile date firii, cat si legile date omului. Si astfel, El a suferit foame si sete,
istovire si dureri de tot felul, asa cum li se intampla si altor muritori; si El a crescut
incet, asa cum li se intampla tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani,
pana cand Si-a inceput lucrarea Lui in lume. Din aceasta pricina, El a fost taiat
imprejur si botezat, El a mers la sinagoga ca sa Se roage si a platit darile lui Cezar. El
a primit toate legile facute pana la pacatul cel dintai si le-a implinit. De aceea se spune
ca El a preluat pacatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui
implinirea tuturor legilor si a facut aceasta cu ascultare si lesniciune, in aceeasi
masura in care oamenii implineau aceste legi in neascultare si cu greutate. In cele din
urma, in al treilea rand, El a facut aceasta, dandu-Se pe Sine ca jertfa pentru pacatele
lumii; prin rastignirea Sa de bunavoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel si varsarea
sangelul Sau nevinovat pentru pacatele multora. Cu adevarat, intreaga Sa viata
pamanteasca a fost o jertfa, tot asa cum intreaga Sa viata a fost dragoste. A fost o
jertfa pentru El ca sa Se imbrace in trup omenesc; a fost o jertfa pentru El ca sa dea
ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sangele Sau a pus pecetea jertfei Sale si a sters
toate socotelile pacatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a aratat toata apasarea pacatului
omenesc si plinatatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu inceteaza din
pricina jertfei de sine.

Si astfel, Hristos ia pacatele lumii asupra Sa in trei chipuri:

mai intai, prin luarea de trup;

in al doilea rand, supunandu-Se legii;

in al treilea rand, dandu-se jertfa pe Sine.

Cand Domnul a venit in lume, intrupat, implinind legea, aceasta intamplare a fost
insotita de fenomene minunate firesti: steaua de la rasarit, ingerii coborand pe pamant
si veselirea pastorilor din Betleem, slavirea Lui, a Pruncului sfant, de catre pastorii cei
simpli si de catre crai. Dar aceasta intamplare a fost urmata de uciderea pruncilor de
catre Irod si de fuga Mantuitorului in intunecimea Egiptului, dintr-o intunecime si mai
mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, cand Domnul a implinit in chip lamurit, in fata lumii, legea oamenilor, primind
botezul in apele Iordanului, si aceasta intamplare a fost insotita de un fenomen firesc
minunat - potrivit Predaniei - se spune ca apele Iordanului si-au oprit curgerea cea
fireasca intorcandu-se inapoi. "Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi."
(Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatalui din ceruri si s-a
vazut Duhul Sfant in chip de porumbel. Lumea a simtit aceasta si a vazut totul prin
Sfantul Ioan Botezatorul. Dar aceasta intamplare a fost urmata de postirea cea de
patruzeci de zile a lui Hristos in intunecimea si groaza ispitei satanice. Si dupa aceea,
s-au aratat ingerii si I-au purtat Lui de grija.

Cand Domnul a pus pecetea pe toata suferinta Sa din trupul Sau pamantesc, prin
chinurile Sale si prin varsarea sangelui Sau pe Cruce, natura a insotit aceasta
intamplare de lucrari infricosatoare: soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat,
pietrele s-au despicat si mormintele s-au deschis. Viii si mortii au simtit isemnatatea
infricosatoare a sfintei jertfe de pe Golgota; talharii si paganii au venit sa creada in
Fiul lui Dumnezeu si mortii s-au aratat pe strazile Ierusalimului. Si aceasta intamplare
a fost urmat de intuneric: intuneric in afara si inlauntrul mormantului, dupa care au
venit zorile, biruinta cea de la urma - si Invierea cea de la urma. Si, iarasi, ingerii au
fost de fata!

Asadar, aceste trei intamplari din viata lui Hristos, ne dau invatatura cea mai luminata
si mai nemijlocita despre smerenia si ascultarea Dumnezeiasca. Veselia cereasca si
firea minunata a fiecareia dintre acestea se imbina cu infricosarea uciderii omului si
cu stricaciunea satanica. Dar, in toate cele trei intamplari, Hristos a iesit Biruitor
slavit: asupra omului Irod dupa nasterea Sa, asupra lui Satan dupa botezul Sau si
asupra intelegerii dintre oameni si Satan dupa moartea Sa.

Sfantul Matei descrie Botezul in apele Iordanului in acest chip: In acest timp a venit
Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea,
zicand: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?" Ioan Il recunoaste
pe Hristos, dar nu cunoaste planul Sau de mantuire. Acum se desfasoara o intamplare
fara de asemanare din istoria omenirii: Dumnezeu se intrece cu omul in smerenie!
Ioan boteza pacatosi spre pocainta. Totusi, Cel fara de pacat, Care nu avea pentru ce
sa Se pocaiasca, a venit la el si i-a cerut ca el sa-L boteze. Ioan, care era mai intarit
duhovniceste decat toti pacatosii din jurul sau, indata a recunoscut in Hristos pe Unul
mai puternic decat el. Inainte de a-L vedea, Ioan stia deja ca El venise pe pamant si
vietuia printre oameni: "In mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti" (Ioan
1:26). Numai atunci cand s-a aflat fata catre fata cu El, L-a cunoscut pe El si, aratand
catre El, a spus: "Iata Mielul lui Dumnezeu!". De indata ce Ioan L-a vazut, se poate ca
el sa fi crezut ca menirea lui ca Inaintemergator a luat sfarsit si sa fi spus ca dreptul
Simeon mai inainte: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in
pace" (Luca 2:29), sau asa cum a spus Ioan mai tarziu intr-o imprejurare: "Acela
trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez" (Ioan 3:30). Dar nu; in loc sa se intample
precum a gandit si s-a asteptat Ioan, Hristos i-a dat porunca neasteptata. Aflat in
mijlocul oamenilor pacatosi, Hristos Cel fara de pacat a cautat la Ioan ca acesta sa
faca pentru El ceea ce el facuse pentru altii: sa Il boteze in rau asa precum botezase pe
altii. Impotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de inteles pentru oamenii muritori.
Ah, fratii mei, este un lucru infricosator sa aduci in apa pe Cel mai curat decat apa!
Este cel mai infricosator pentru zidire ca sa-si puna mana pe capul Ziditorului! Cum
poate omul, care este facut din tarana si cenusa, sa cuteze sa-si puna mana pe El, Care
sade pe heruvimi?

Dar Hristos termina indata vorba cu Ioan cu o zicere scurta, dar hotarata: "Lasa acum,
ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea." (Matei 3:15). Atunci L-a lasat.
Este ca si cum Domnul ar spune aici: Lasa acum orice cuvinte despre vrednicia Mea
si despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are aceasta menire, ci
alta. Va veni vremea cand ceea ce spui acum se va face lamurit. Nu putem invata pe
oameni ceea ce nu am facut noi insine. Daca nu vom face asa, cine ne va crede? Cum
ne vom deosebi, altfel, de fariseii si carturarii Ierusalimului care invata si ei nu fac?
Noi trebuie sa implinim toata legea pentru a da legii intregi un inteles mai inalt,
duhovnicesc. Eu trebuie sa fiu mai intai botezat cu apa, ca dupa aceea sa botez cu Duh
Sfant si cu foc. Planul mantuirii este dat la iveala prin implinirea sa. Ceea ce acum nu
este lamurit se va lamuri in curand. Cerurile se vor deschide si vor lamuri ceea ce va
cer Eu voua.

In masura in care Ioan s-a temut in prima clipa sa-L boteze pe Hristos, in aceeasi
masura el asculta acum porunca lui Mesia. Si cerul cu adevarat s-a grabit sa
adevereasca si sa binecuvanteze lucrarea mainii Inaintemergatorului.

(Ieronim spune: Exista o pricina intreita pentru a primi botezul de catre Ioan. Mai
intai, fiind nascut om, pentru a implini toata dreptatea si smerenia pe care o cerea
legea. In al doilea rand, prin botezare, sa incuviinteze sensul botezului lui Ioan. In al
treilea rand, sfintind apele Iordanului, sa arate, prin pogorarea porumbelului, ca Duhul
Sfant era de fata la botezul credinciosilor.)
Hristos a intrat in apa nu ca sa Se curateasca pe Sine, ci ca sa inece simbolic pe omul
cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reintregit in chip simbolic Potopul care a inecat
lumea de pe vremea lui Noe si, de asemenea, inecarea lui Faraon si a armatei sale
egiptene, in Marea Rosie. In Potopul care a cuprins intreaga lume, omenirea pacatoasa
a fost inecata. In Marea Rosie, Faraon, vrajmasul Dumnezeului Celui viu, a fost
inecat. Hristos a luat asupra Lui pacatele lumii. El a primit de bunavoie sa Se inece in
locul omenirii pacatoase; El de bunavoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel inecat,
vrajmasul Dumnezeului Celui viu. El a ingaduit apei sa-I inghita trupul ca si cum ar fi
fost ingropat in mormant. El a lasat apa sa curga o clipa peste El si apoi S-a ridicat si a
iesit din apa. Prin aceasta, El a repetat acea lectie inspaimantatoare pe care a dat-o
Dumnezeu oamenilor prin inecarea pacatosilor in vremea lui Noe si aceea a lui Faraon
in Marea Rosie. Prin aceasta El, in chip vazut, dar tainuit, a spus ceea ce zice El mai
tarziu in cuvinte catre fariseul Nicodim: "De nu se va naste cineva din nou, nu va
putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naste din
nou in aceasta viata care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel in
care omul cel vechi, pacatos, a murit. Cel care se cufunda cu pacatele sale in apa iese
afara curatit de pacat. Cel care isi osandeste trupul, om trupesc fiind, se ridica prin
Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se ingroapa cu Hristos prin botez, ca in mormant,
se ridica cu Hristos in Invierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care isi ineaca mandria,
neascultarea, zavistia si toata necuratia omului celui vechi, pacatos, va iesi din apa cu
smerenie, umilinta, ascultare si dragoste. Cel care moare pentru sine va vietui
impreuna cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca pacatos si se
naste din nou ca om drept, isi va repeta si el exemplul dat de Hristos prin botezul Sau
in Iordan. "Inainte de a se pune inceput nou vietii, trebuie sa se puna capat celei
vechi.", spune Sfantul Vasile cel Mare. O, ce insemnatate adanca si plina de
invataminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea in apa a sfantului Sau trup!
Numai intelepciunea nemarginita a lui Dumnezeu era in stare sa dezlege oamenii in
chip atat de povatuitor, si cu folos, prin botezarea in Iordan. Numai aceasta
intelepciune nemarginita, care vede trecutul si viitorul intocmai ca si prezentul, a fost
in stare sa lege inceputul istoriei omenesti de sfarsitul acesteia, si sa puna la un loc
potopul care a inecat omenirea cea pacatoasa, cu scufundarea lui Hristos in apa.
Numai aceasta intelepciune de negrait prin cuvant poate, cu o singura priveliste, un
singur semn, sa spuna mai mult decat toate limbile omenesti de pe pamant. Pentru ca
intreaga cale a mantuirii noastre a fost aratata in lucrarea botezului lui Hristos in
Iordan.

Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui
Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din
ceruri zicand: "Acesta este Fiul meu cel iubit intru Care am binevoit." Duhul nu a
pogorat asupra lui Hristos pe cand Se afla in apa, ci atunci cand El a iesit din apa. Prin
aceasta, intelepciunea lui Dumnezeu cauta sa ne arate ca Duhul lui Dumnezeu nu
pogoara peste omul cel vechi, care este viu pacatului si mort pentru Dumnezeu, ci
numai asupra omului nascut din nou duhovniceste, care a murit pacatului si a inviat
intru Dumnezeu.

Duhul a pogorat asupra lui Hristos in chip de porumbel, nu intrupat ca porumbel, asa
cum este Hristos intrupat ca om, ci numai in chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim
spune: "Porumbelul a pogorat asupra capului lui Iisus asa incat nimeni sa nu creada ca
glasul Tatalui a fost indreptat catre Ioan, si nu catre Domnul.") Aceasta aratare in chip
de porumbel inseamna ca Duhul poate sa Se infatiseze in oricare alt chip si, cu
adevarat s-a aratat mai tarziu Apostolilor in chip de limbi de foc si ca o suflare de vant
ce vine repede (Fapte 2:2). In Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Si Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se
infatiseaza in chipuri diferite, potrivit intamplaeilor pe care le sfinteste sau le pune in
lucrare. Dar fiecare chip pe care il ia, Il arata in lucrare, indreptatit si curat, aducand
odata cu Sine caldura, lucrare si curatie. La botezul in apele Iordanului, Duhul S-a
aratat in chip de porumbel bland; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfant si cu foc,
de Rusalii, Duhul S-a infatisat in chip de vant puternic si de foc. Prin aceasta, se face
lamurita deosebirea dintre botezul lui Ioan si cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau
botezul cu apa, ii face pe oameni blanzi si curati ca porumbeii, dar botezul lui Hristos,
sau botezul prin Duh, ii face pe oameni puternici si inflacarati. (Sfantul Chiril al
Ierusalimului spune, in Invatatura lumii, Cartea III: "Asa cum omul este alcatuit din
doua parti: suflet si trup, exista si o curatire indoita: netrupeasca pentru ceea ce nu
este a trupului si trupeasca pentru trup. Apa curateste trupul, si Duhul curateste si
intareste sufletul.") Pogorarea Duhului in chip de porumbel - asa cum deslusesc
aceasta Sfintii Parinti - ne aminteste de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori
de pe arca sa, ca sa vada daca pamantul se uscase. Si porumbelul s-a intors cu o
ramura de maslin in cioc. Ramura de maslin este simbolul pacii: pacea dintre
Dumnezeu si om. Si acum, dupa iesirea lui Hristos din apa, dupa inecarea simbolica
in apa a omului celui vechi, S-a aratat Duhul deasupra capului lui Hristos in chip de
porumbel, ca sa arate ca potopul s-a sfarsit si ca domnea pacea intre Dumnezeu si
omul cel nou. De ce nu tinea acest porumbel o ramura de maslin in cioc, ca semn al
pacii? Pentru ca aici, in locul ramurii de maslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai
desavarsit simbol al pacii intre Dumnezeu si om, intre cer si pamant. El este ramura
de maslin a Noii Zidiri. Si astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea
nevoie sa tina o alta ramura de maslin ca semn al pacii. Hristos este sfarsitul potopului
si inceputul pacii.

Si iata glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul in chip de porumbel si, mai mult, glas
din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat in inteles, caci nu au venit doar ingeri,
ci Sfanta Treime Insasi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant: Tatal prin glasul din cer, Duhul in
chip de porumbel si Fiul ca om nou si desavarsit, Dumnezeu-Om.

"Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit." Cu aceste cuvinte,
Dumnezeu Tatal Il vadeste pe Iisus Fiul Sau, ca si in cuvintele Marelui Arhanghel
Gavriil catre Preasfanta Fecioara Maria: "si Fiul Celui Preainalt Se va chema" (Luca
1:32) si iarasi: "(si El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema" (Luca 1:35). Acum
Dumnezeu Tatal Il numeste cu adevarat Fiul Sau, Fiul Sau cel iubit. Caci Hristos este
singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenta Sa din vesnicie si singurul Fiu al lui
Dumnezeu prin nasterea sa in timp. Dumnezeu Tatal nu ii numeste pe toti oamenii fiii
Sai, ci numai pe Hristos. Fiindca alti oameni pot fi numiti fii ai lui Dumnezeu prin
adoptie, numai prin Hristos si in numele Sau. Cand Hristos a spus mai tarziu
oamenilor: "Unul este Tatal vostru in cer", El nu vrea sa spuna prin aceasta altceva
decat faptul ca oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adoptie. Dumnezeu poate numi
zidirile sale fii, in marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevaratul Fiu al lui
Dumnezeu atat in iubire, cat si in fiinta.

Si de aceea: "Fiul Meu iubit intru Care am binevoit" se spune. In aceste doua grairi, se
dau la iveala aratarea iubirii Tatalui si bunavoirea Tatalui fata de Fiul Sau. Legatura pe
care o are Tatal cu Fiul nu a slabit, nici dragostea lor, a Unuia fata de Celalalt, nu s-a
racit prin pogorarea Fiului in lumea aceasta pacatoasa, El fiind imbracat in trup
omenesc supus ispitei.

Si astfel, botezul lui Hristos in Iordan se leaga de descoperirea Sfintei Treimi


oamenilor. Nu exista nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindca prin aceasta ni se
arata fiinta trinitara a lui Dumnezeu. La Iordan, Mantuitorul a pus pecetea pe aceasta
taina preaminunata atat in cer, cat si pe pamant. Spunem dinadins "cat si pe pamant",
pentru ca firea trinitara a fiintei lui Dumnezeu desluseste si tainele cele mai adanci ale
omului, firea intreita a omului, caci se spune chiar la inceputul Sfintei Scripturi ca
Dumnezeu a facut omul dupa chipul Sau (Facerea 1:26). Si astfel sarbatoarea
botezului lui Hristos se numeste Boboteaza - Descoperirea lui Dumnezeu - caci
Dumnezeu S-a descoperit in Iordan, asa cum este El, atat cat aceasta descoperire
poate fi inteleasa de omul cel trupesc. Aceasta sarbatoare se mai numeste Iluminare,
caci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoasterea celor mai adanci taine
Dumnezeiesti. Se mai numeste Iluminare pentru ca botezul lui Hristos prin
scufundarea Sa in apa, ne lumineaza mintile, ne curateste inimile si ne inalta sufletele
cu cunoasterea caii mantuirii noastre, care sta in ingroparea omului celui vechi si
nasterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se afla in moartea pacatului nostru, fiind
muritor, si aducerea la viata a omului fara de pacat si fara de moarte.

Tot ceea ce s-a intamplat la botezul lui Hristos, se intampla la botezul fiecaruia dintre
noi. (Scriind despre botez, Sfantul Vasile cel Mare spune: "Domnul, care indruma
vietile noastre, a intemeiat pentru noi legamantul botezului, care are chipul mortii si al
vietii … apa este chipul mortii, a ducerii trupului la ingropaciune, si Duhul
insufleteste cu putere datatoare de viata, care innoieste viata sufletelor noastre,
ducand-o de la moartea pacatului la viata cea dintai.") Prin scufundarea in apa, noi
murim cu Hristos, si prin iesirea din apa, noi suntem uniti cu Hristos Cel viu. Dulcele
Duh al lui Dumnezeu poposeste deasupra noastra ca un porumbel, insufletindu-ne cu
harul Sau atotputernic. Si Tatal, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adopta ca fii si anunta
aceasta adoptie cu glasul Sau. Cine poate sti, in clipa botezului, ce se intampla in
inima fiecarui prunc? Intunecati si descurajati de pacatele de mai tarziu, noi uitam cea
mai mare dintre tainele ceresti care ni se descopera la botez. Fiindca prin botez noi
suntem curatiti de tot pacatul, desi, dupa ce ne botezam, dam peste ispite dracesti,
carora Hristos nu le-a cazut prada, asa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care
cugeta la mantuirea noastra zi si noapte, cu smerenie si ascultare necurmata fata de
Dumnezeu, se pot invrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, asa cum au fost
descoperirile de la Iordan, tot asa cum s-au invrednicit multi sfinti si mucenici pentru
Hristos de aceasta viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteste ca fiind al treilea
botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apa; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul
Sfant si cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeste "botezul cu
sange". Mucenicii lui Hristos care au fost botezati prin varsarea sangelui lor pentru
Hristos, au vazut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la
botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sange,
este moartea intaiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Stefan, care este descris in
felul acesta: Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui
Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arata Tatal, Fiul si
Duhul Sfant. Iar Stefan a strigat: "Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand
de-a dreapta lui Dumnezeu." Si iudeii il bateau cu pietre (Fapte 7:55-59).
Sa ne mai ostenim, cu credinta neschimbata, cu fapte bune si cu impartasirea frateasca
a bucuriei si a suferintei celor care ne sunt apropiati, intregi in smerenie si ascultare
fata de Dumnezeul Cel viu, sa ne intoarcem la curatia fara de pacat in care ne-am
imbracat la botez. Asa ne vom invrednici de slava, bucuria si frumusetea vesnica a
sfintilor si mucenicilor lui Dumnezeu. Asa ne vom lumina din nou, cerul se va
deschide pentru noi si Dumnezeu Se va descoperi pentru noi - Tatal, Fiul si Sfantul
Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, Careia Ii aducem slava acum si pururea si-
n vecii vecilor. Amin.