DUMINICA SLĂBĂNOGULUI IOAN 5, 1-15

Perioada de după slăvita Înviere a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne arată
că în Iisus Hristos se află izvorul vieții și al sănătății, izvorul milostivirii și al iertării păcatelor,
izvorul ridicării noastre din moartea păcatului și al dăruirii vieții veșnice încă din lumea aceasta
ca arvună prin întâlnirea și împărtășirea cu El.
De aceea în duminica a doua după Sfintele Paști, numită și Duminica Tomii, Hristos
Domnul vindecă pe ucenicul Său de îndoială spunându-i: ‘Nu fi necredincios, ci credincios!’
(Ioan 20, 27). Apoi în Duminica Mironosițelor vindecă pe femeile mironosițe de teamă zicându-
le: ‘Bucurați-vă, nu vă temeți!’ (Mt. 28, 9-10) Iar în această duminică vedem pe Mântuitorul
Iisus Hristos că vindecă un om de paralizie, un slăbănog, la scăldătoarea Vitezda. Apoi vom
vedea cum în Duminica Samarinencii Hristos Domnul vindecă pe o femeie de iubirea ei
tulburată, iar în duminica a șasea după Paști vindecă un om de orbire fizică.
Aceste vindecări ale Mântuitorului Iisus Hristos ne arată puterea Lui dumnezeiască, dar și
multa Lui iubire milostivă față de oameni, dorința Lui de a-i ridica din păcat și din boală, de a-i
vindeca sufletește și trupește, pentru că păcatul este o boală a sufletului care adesea atrage după
sine și boli ale trupului, deși aceasta nu este o regulă strictă. Sunt oameni care suferă nu ca
urmare a păcatelor, ci ca urmare a faptului că Dumnezeu vrea să se preaslăvească prin ei, așa
cum a spus Mântuitorul Iisus Hristos despre orbul din naștere care nu a păcătuit nici el, nici
părinții lui, ci pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi se vede totuși o legătură între păcat și boală, pe care Mântuitorul
Iisus Hristos o spune celui vindecat de boală în mod foarte discret, ca duhovnic doctor de suflete,
care dorește să salveze, să ridice, să recupereze pe cel păcătos, fără să-l umilească. El nu îl
ceartă, ci îl avertizează pe cel care a fost vindecat zicându-i în templu: ‘Iată, te-ai făcut sănătos.
De acum să nu mai păcătuiești pentru ca să nu-ți fie ție mai rău’ (Ioan 5,14). Aceasta n-o spune
tare de față cu oamenii, ci în taină, doar față în față cu păcătosul care a fost vindecat de
Mântuitorul Iisus Hristos. Aici avem modelul convorbirii dintre doctorul de suflete, care este
duhovnicul, și penitentul sau omul care se pocăiește pentru păcatele lui și dorește să se vindece
de păcat și de boală, dacă pătimește din pricina păcatului. Această putere vindecătoare, milostivă
a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidență în perioada dintre Sărbătoarea Învierii
Domnului, a ridicării Sale din morți și Sărbătoarea Înălțării Sale la cer, pentru a ni se arăta că, de
fapt, Hristos Cel înviat din morți dorește ca să ne conducă la viața cea veșnică, să ne înalțe la
viața cerească.
Deci perioada dintre Învierea Sa din morți și Înălțarea Lui la ceruri este o perioadă în care
se arată scopul Învierii și Înălțării Mântuitorului, și anume El înviază din morți ca să ne învieze și
pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului și din moartea fizică a trupului, și să ne
înalțe la ceruri în slava și iubirea Preasfintei Treimi, să ne ducă în lăcașurile cele multe ale casei
Tatălui Ceresc. Deci modul în care Biserica a rânduit citirea Evangheliilor în aceste duminici în
perioada dintre Sfintele Paști și Înălțarea Domnului conține o semnificație deosebită, fiind o
pedagogie, o școală duhovnicească prin care ni se arată puterea vindecătoare, iertătoare și de
viață dătătoare a Mântuitorului Iisus Hristos.

În Evanghelia de astăzi se vede că Mântuitorul Iisus Hristos merge la scăldătoarea

Vitezda pentru a vindeca un om care de treizeci și opt de ani suferea și aștepta milostivirea și
ajutorul lui Dumnezeu. Nu cunoaștem ce păcat a săvârșit el pentru care suferea atât de mult.
Vedem, însă, că, pe lângă suferința lui, se adaugă singurătatea pe care o trăiește el și neajutorarea
lui din partea celor care sunt prezenți acolo. Slăbănogul sau paralizatul de la scăldătoarea
Vitezda, care în limba ebraică a Vechiului Testament însemnează ‘casa milei’ sau ‘casa
îndurării’, se simte foarte singur. Când Iisus îl întreabă: ‘Vrei să te vindeci?’, el îi răspunde: ‘Nu
am om care să mă ajute, să mă introducă în scăldătoare și totdeauna altul o ia înaintea mea
până când ajung eu’, adică până ce ajunge el târându-se spre apă.
Treizeci și opt de ani de suferință și de multă singurătate, în timp ce atâta lume se
îmbulzea în jurul lui. Nu singur în singurătate, ci singur într¬o mulțime de oameni. Aici este
mirarea, sau paradoxul. El nu trăia în pustie, nu era singur, izolat în casă, ci el se afla printre
mulți bolnavi însoțiți de prieteni sau de membri ai familiei care erau sănătoși, dar fiecare se
ocupa doar de bolnavul lui și, îndată ce se vindeca bolnavul lui, nu se mai interesa să ajute pe
bolnavul care nu are pe nimeni să-l ajute. Treizeci și opt de ani de suferință, treizeci și opt de ani
de răbdare, treizeci și opt de ani de smerenie, treizeci și opt de ani de singurătate vedem în viața
chinuită de boală a acestui om paralizat, care aștepta tulburarea apei de către înger. El aștepta un
om care să-l ajute să poată intra în scăldătoare.
 Spre acest om care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Dumnezeu-Omul, Iisus
Hristos. Se pare că acest bolnav de treizeci și opt de ani de suferință era mai în vârstă decât
Mântuitorul Iisus Hristos, deci el suferea de boală dinainte de nașterea Domnului. Pentru că acest
bolnav întru răbdare desăvârșită și întru speranță neîntreruptă aștepta zi cu zi momentul în care
totuși să ajungă înaintea celorlalți în scăldătoare pentru a fi vindecat și el, și pentru că deși erau
oameni mulți în jurul lui și nu se găsea un om care să-l ajute, atunci Dumnezeu-Omul, Iisus
Hristos, S-a apropiat de el, făcându-I-se milă de îndelunga lui suferință, dar și apreciind multa lui
pocăință, multa lui răbdare fără răzvrătire și multa lui speranță fără întrerupere. Îndată slăbănogul
i-a răspuns: ‘Doamne, nu am om care să mă ajute să intru în scăldătoare’ (Ioan 5, 7).
Prin aceasta el de fapt a exprimat și o cerere, nu numai a dat o explicație. Deodată cu
dorința de vindecare a spus că nu se poate vindeca fiindcă nu este nici un om care să-l ajute. Cu
alte cuvinte, el are acum speranța că Iisus este Omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare
după tulburarea apei de către înger, dar, spre surprinderea sa, Mântuitorul nu a venit ca să-l ajute
să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt. Văzând dorința lui și văzând speranța
lui, a acestui om paralizat, după ce a cunoscut multa lui suferință și multa lui răbdare,
Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’ (Ioan 5, 8). Plin de credință
că ceea ce i se spune să facă el poate face în clipa aceea, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-
a ridicat, el care nu se putea nici măcar târî până lângă scăldătoare cu forțe proprii, a luat
așternutul pe care stătea el și a început să umble. Între timp însă, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel
care i-a spus: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’, S-a făcut nevăzut, a dispărut, nu a mai rămas
acolo, s-a dus în altă parte.

Vindecarea aceasta care a avut loc într-o zi de sâmbătă l-a bucurat foarte mult pe cel ce
suferea, dar vindecarea i-a întristat pe cei ce invidiau pe Iisus că face minuni și l-au mustrat pe
acest om vindecat zicându-i de ce se face aceasta sâmbăta, iar el, recunoscător față de Cel ce l-a
vindecat, a zis mărturisindu-L: ‘Cel ce m-a vindecat mi-a zis: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’
(Ioan 5, 11), și au întrebat: ‘Cine este Acela?’ Iar slăbănogul nu a știut să răspundă cine este
omul care l-a vindecat, care i-a zis: ‘Scoală-te, ia-¬ți patul tău și umblă.’
Sfinții Părinți ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, spun că nu atât de mult
îi deranja faptul că a fost vindecat sâmbăta acest om paralizat, ci faptul că s-a făcut
minunea. Din invidie ascunsă sub paravanul respectării sâmbetei, ei au căzut cu reproșuri
asupra acestui paralizat care a fost vindecat de către Iisus.
Mântuitorul Iisus Hristos, vindecând pe acest slăbănog sâmbăta, a vrut să ne arate că tot
timpul trebuie să săvârșim binele, și în zi de lucru, și în zi de sărbătoare, să arătăm iubire
milostivă, ajutorare celor suferinzi, celor bolnavi, celor singuri, și în zi de lucru, și în zi de
sărbătoare. De ce? Pentru că atunci când arătăm milostenie și bunătate față de cei care au nevoie
de ajutorul nostru, preamărim pe Dumnezeu Cel milostiv și bun. Când facem fapte bune, fie în zi
de lucru, fie în zi de sărbătoare, preamărim pe Dumnezeu Cel bun și milostiv.

Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin suferință, și
anume recunoștința sa, recunoștință adusă lui Dumnezeu. El nu a știut cine este Omul care i-a
zis: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’, dar a simțit că vindecarea s-a făcut cu puterea lui
Dumnezeu care lucrează în Iisus Hristos, în Omul care i-a zis: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și
umblă’, și el, îndată ce s-a vindecat și a putut umbla, a mers spre templu să mulțumească lui
Dumnezeu pentru vindecare, să arate recunoștință și mulțumire indiferent dacă Omul prin care
Dumnezeu l-a vindecat mai era prezent sau nu, el s-a dus să mulțumească lui Dumnezeu în
templu. Or, tocmai acolo, în templu, unde s-a dus să mulțumească lui Dumnezeu pentru
vindecarea care s-a făcut lui printr-un Om necunoscut, L-a întâlnit pe cel necunoscut, pe Iisus, s-
au întâlnit amândoi din nou în templu, și Mântuitorul îi spune: ‘Iată, te-ai făcut sănătos. De
acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău’ (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care
fusese vindecat a înțeles că Cel care l-a vindecat era în fața lui din nou și și¬a descoperit
identitatea, a spus cine este El, și anume Iisus din Nazaret.
După acest moment, cel vindecat a ieșit din templu și a spus iudeilor cine l-a vindecat.
Vedem aici recunoștința arătată față de Dumnezeu și mărturisirea lui Iisus în fața iudeilor
spunând că prin El lucrează Dumnezeu care vindecă. Cu alte cuvinte, acest paralizat care a fost
vindecat devine nu numai recunoscător față de Dumnezeu, ci devine și un mărturisitor al lui
Hristos și al lucrării lui Dumnezeu prin minunile pe care Hristos Domnul le săvârșește.

Se constată că în foarte multe parohii și mănăstiri, la cerința credincioșilor, se intensifică

săvârșirea Tainei Sfântului Maslu care aduce și iertare de păcate, și alinare, dar și sensibilizare a
credincioșilor față de suferința semenilor lor. Taina Sfântului Maslu în care se leagă vindecarea
trupului de cea a sufletului, în care se leagă rugăciunea bolnavului și a familiei sale cu
rugăciunea Bisericii întregi este pentru noi acum scăldătoarea Vitezda. Biserica însăși a fost
prefigurată prin această scăldătoare.
Sfinții Părinți spun că îngerul care tulbura apa și făcea ca primul care se aruncă în
scăldătoare să fie vindecat este o prefigurare a Tainei Botezului. Cu deosebirea însă că harul în
Vechiul Testament era dat în arvună, nu în în scăldătoarea sau în Taina Botezului. Și se vindecă
de toate bolile dacă au credință puternică, atât de bolile trupești, cât și de cele sufletești. Biserica
este noua Vitezdă, locul vindecării, locul ridicării.
Vedem din Evanghelie această legătură între păcat și boală, dar vedem și legătura între
suferință și pocăință. Multa suferință a acestui om paralizat s-a transformat în vreme de pocăință,
o pocăință arătată prin răbdare multă și prin nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în
comentariul la Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan, plinătate. Pe când, în Biserica lui
Hristos, harul este dăruit în plinătate. Atunci doar primul se vindeca, primul care intra în
scăldătoare, acum se vindecă toți care se botează spune că acest om bolnav, paralizatul de la
scăldătoarea Vitezda, ne învață multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, nu se răzvrătește
împotriva lui Dumnezeu, nu cârtește, nu-și blestemă soarta că de atâția ani suferă, ci suferă întru
răbdare și suferă întru nădejde.
Deși atâția oameni erau în jurul lui și nimeni nu l-a ajutat niciodată, el nu îi judecă pe
ceilalți, nu se plânge zicând că ceilalți sunt niște egoiști, nu-i blestemă, nu-i vorbește de rău pe
cei care ar fi putut să-l ajute și nu l-au ajutat și rabdă întru speranță, rabdă și așteaptă, și această
răbdare a lui întru smerenie și întru speranță, fără cârtire și fără a judeca pe alții, fără să cârtească
împotriva lui Dumnezeu și fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca pocăință, suferința
transformată în pocăință.
Deci învățăm de la acest slăbănog sau paralizat cum să transformăm suferința în pocăință
pentru păcate. Cunoscând această transformare a suferinței în pocăință, Mântuitorul Iisus Hristos
s-a dus direct să ajute pe acest om care nu mai era ajutat de nimeni dintre oameni. Vedem apoi
mărturisirea lui, recunoștința lui față de Dumnezeu și față de Iisus Hristos, și aceasta ne arată că
Dumnezeu cunoaște și suferința fiecăruia, cunoaște și pocăința și speranța fiecăruia, și că, deși
uneori ni se pare că Dumnezeu întârzie, totuși El vine, dar nu când dorim noi și cum dorim noi,
ci când dorește El și când consideră El că e necesar pentru noi. Nu toți oamenii au aceeași putere
de a răbda, nu toți oamenii au aceeași putere de a suferi întru smerenie, însă prin acest păcătos
pocăit prin suferință Hristos Domnul a vrut să arate cum se poate schimba omul duhovnicește;
folosind o suferință a trupului, își înnoiește, își schimbă și însănătoșează sufletul în relația cu
Dumnezeu și în relația cu semenii.
Să rugăm pe Hristos Domnul să ajute pe toți cei care suferă să transforme suferința lor în
pocăință, iar dacă n¬au făcut greșeli sau păcate multe, să transforme suferința lor în speranță, ca
apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării și a întâlnirii cu Hristos doctorul sufletelor și al
trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin! (Articol
publicat în ziarul ‘Lumina de Duminică’ din data de 25 aprilie 2010)