STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cursuri

TOP+TOD. Anul I, sem. 2

(Pentru uz intern)
 Pr. lect. univ. dr.
Vasile BORCA

MARILE CUVÂNTĂRI ALE MÂNTUITORULUI

1. Predica de pe Munte (Mt. cap. 5 – 7);

2. Cuvântarea euharistică (In. cap. 6);
3. Cuvântarea eshatologică (Mt. cap. 24 – 25);
4. Marea cuvântare de despărțire (In. cap. 13 – 17), culminând cu
Rugăciunea arhierească (cap. 17)

2
CURSURILE I-V
Predica de pe Munte

1. Circumstanțele în care s-a rostit Predica de pe Munte

Predica de pe Munte este relatată mai detailat în Evangheliadupă Matei la capitolele

5-7, iar mai pe scurt în Evangheliadupă Luca, capitolulal 6-lea.
Predica de pe Munte este numită astfel deoarece a fost rostită pe muntele numit de
creștini „Muntele Fericirii”, iar de arabi „Muntele Kurun Hattin” (Coarnele Hattinului).
Muntele se afltă în Galileea și este situat la aproximativ 7 km nord-vest de Lacul
Ghenizaretului (Marea Galileei sau Marea Tiberiadei). Muntele are forma unei spinări de
cămilă, cu două cocoașe. Locul exact al rostirii Predicii este platoul sau locul șes dintre cele
două cocoașe. De aceea la Mt. 5, 1 scrie: „Iisus s-a suit în munte...”, iar la Lc. 6, 12-17 scrie:
„Și coborând cu ei a stat în loc șes”.

Așadar între cele două relatări evanghelice nu sunt contradicții.

Data ținerii Predicii de pe Munte o putem fixa cam pe la începutul celui de-al doilea an
de activitate publică a Mântuitorului, îndată după alegerea definitivă a celor doisprezece
apostoli.

3
 2. Planul Predicii de pe Munte

I. Introducere
1. Fericirile;
2. Misiunea Apostolilor.

II. Tratarea (cuprinsul)

1. Raportul față de Legea mozaică sau Dreptatea desăvârșită la împlinirea Legii
exprimată prin cele 6 antiteze:
a) Mânia (Poruncaa VI-a);
b) Adulterul (Poruncaa VII-a);
c) Divorțul;
d) Jurământul;
e) Legea Talionului;
f) Iubirea vrăjmașilor;

2. Faptele bune sau Adevărata viață creștină

a) Milostenia;
b) Rugăciunea;
c) Postul;
d) Atitudinea față de bunurile materiale;
e) Încrederea în Providență.

3. Avertismentele
a) „Nu judecați”...;
b) Microparabola paiului și a bârnei;
c) Nu profonați cele sfinte;
d) „Cereți, căutați, bateți...”;
e) Regula de aur a moralei creștine;
f) Poarta cea strâmtă;
g) „Fugiți de proorocii mincinoși...”;
h) Microparabola pomului și a roadelor sale;
i) „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi...”;
j) Microparabola celor două case.

III. Încheierea (Mt. 7, 28-29)

3. Fericirile (Macarismele)

1. „Fericiți sunt cei săraci cu duhul...”

Fiecare fericire are în vedere o categorie de oameni care posedă o anumită calitate și
pentru care este indicată răsplata.
- experesia „sărac cu duhul”, în contextul exprimării lui Iisus;
- înțelesul peiorativ în limbajul laic actual.
Mântuitorul nu putea să fericească pe cei deficitari atât sub aspect psihic cât și fizic.
Dumnezeu l-a creat pe om integru la suflet și la trup. Deficiența de orice natură este o

4
vătămare adusă integrității capodoperei creației omului. Mântuitorul a vindecat neputințele
sufletești și trupești ale oamenilor.
Prin expresia „sărac cu duhul” înțelegem pe omul lipsit complet de gânduri și sentimente
de mândrie, de egoism, de vanitate și care dorește lucrurile duhovnicești ale lui Dumnezeu.
- Conștiința inferiorității totale a omului, în ce privește cele spirituale, față de
desăvârșirea lui Dumnezeu.
- În Evanghelia după Luca această fericire este direcționată direct spre cei săraci sub
aspect material. Această Evanghelie fiind adresată patricianului roman Teofil, nu era cazul să
intre în explicații de altă natură ci a făcut referire la cei săraci de bogății.
- Oare toți bogații se vor osândi și toți săracii se vor mântui?
- Bogăția este condamnată când e agonisită pe nedrept și folosită în scopuri păcătoase.
Când aceasta e folosită în acțiuni caritabile ea poate deveni mijloc de mântuire: ex. Sf. Vasile
cel Mare – Vasiliada.
- Sărăcia nu este un merit când se ajunge aici din lene, lipsă de activitate, indiferență, ci
când ea provine în urma unor nenorociri, catastrofe și este purtată cu demnitate.

2. „Fericiți sunt cei ce plâng...”

- Au un merit plângăcioșii? – sensibilitatea lor.
- Plângerea pentru păcate și pocăință adevărată.

3. „Fericiți sunt cei blânzi...”

- Un paradox – cei blânzi sunt marginalizați.
- Cei îndrăzneți au acces în rândul maselor sunt promovați lideri și cu funcții de
răspundere.
- „Pământul”... nu este numai acesta trecător ci metaforic este împărăția cea veșnică.
- Cu blândețea cucerești inimile oamenilor și-i stăpânești mai ușor.
- „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna sufletelor
voastre” (Mt. 11, 29).

4. „Fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetează după dreptate...”

Creștinismul nu trebuie să pactizeze cu lumea aceasta sau să se conformeze ei, ci
trebuie s-o modeleze pentru a răspunde cerințelor divine. Dreptatea și adevărul trebuie
restaurate și instaurate în toate compartimentele vieții umane.

5. „Fericiți sunt cei milostivi...”

- O atitudine altruistă de intrajutorare a semenilor.
- „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” (Prov. 19, 17).
- „Fiți milostivi precum și Tatăl nostru milostiv este” (Lc. 6, 36).
- Faptele milei trupești.
- Faptele milei sufletești.
-
6. „Fericiți sunt cei curați cu inima...”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „cei curați cu inima” sunt săvârșitorii virtuților, care
n-au nici un pic de răutate și care trăiesc la o înaltă cotă de moralitate (P.S.B. 23, p. 180).
- Parodoxul între textele: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată...” (In. 1, 18)
după ființă (Finitum non capax infinitum), iar fericirea a șasea ne asigură că-L putem vedea
pe Dumnezeu (după har, după manifestările Sale). Dumnezeu coboară la nivelul percepțiilor
noastre, mai ales la cei curați sufletește, în lumina taborică a slavei negrăite. A se vedea
teologia palamită.

5
 7. „Fericiți sunt făcătorii de pace...”
Pacea este una din marile valori umane. Ea trebuie realizată la toate nivelurile:
personal, familial, colegial, comunitar, parohial, pe plan local, național și mondial.

8. „Fericiți sunt cei prigoniți pentru dreptate...”

În toată istoria omenirii, ca și în zilele noastre, de cele mai multe ori, cei neprihăniți au
avut de suferit prigoana oamenilor. Exemplul desăvârșit îl avem în Domnulnostru Iisus
Hristos. El nu a făcut nici un păcat și din gura lui nu s-a auzit nici un vicleșug și cu toate
acestea dușmanii l-au învinuit, l-au batjocorit și l-au condamnat la moartea cea mai josnică.

9. „Fericiți veți fi și voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră...”
În lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei, ucenicii Domnului au înfruntat multe
împotriviri. Despre acestea Mântuitorul i-a prevenit (In. 16, 1-3).

În încheierea fericirilor, Mântuitorul îi cheamă pe auditori să se bucure și să se veselească

de mesajul creștin. Bucuria este expresia atitudinii noastre favorabile anumitor realități. Veselia
e bucuria în erupție, în manifestare. Mântuitorul n-a fost niciodată ostil vreunei manifestări
omenești normale, care respectă exigențele morale minimale, decența sau bunul simț.
- Creștinul trebuie să fie optimist, încrezător în ajutorul lui Dumnezeu, dacă gândurile
și acțiunile lui sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu.
- „Bucurați-vă pururea întru Dumnezeu și iarăși zic: Bucurați-vă” (Flp. 4, 4 – pericopa
apostolului din Duminica Floriilor).

4. Misiunea Apostolilor

- „Voi sunteți sarea pământului” (5, 13).

Sarea are calitatea de a da gust plăcut bucatelor, mâncării, precum și de a le conserva.
Asemănând pe apostoli cu sarea, Iisus a voit să le inducă ideea că precum sarea are calitatea
de a feri bucatele de alterare și să le dea gust, tot așa și ei au menirea de a-i feri pe oameni de
corupție, conducându-i spre regenerare morală, în deplin acord cu principiile creștine.
- Calitatea inferioară a sării ce se extrăgea din evaporarea apei din Marea Moartă.
Dovedindu-se nedemni de misiunea încredințată lor de Hristos, statutul lor de apostoli va fi
disprețuit și compromis de societate.
- „Voi sunteți lumina lumii” (Mt. 5, 14).
Luminatorul pământului este soarele care face ca întunericul și înghețul să dispară,
răspândind lumină și căldură pentru întreținerea vieții vegetale și animale. La fel și apostolii,
în numele și cu puterea Domnului Hristos, au posibilitatea să lumineze popoarele cu lumina
adevărului dumnezeiesc și să reînvioreze credința creștină spre ”rodire de viață” autentică.
- „Nu poate o cetate să se ascundă, dacă stă pe vârf de munte...” (14). Așa cum cetățile
de strajă din vechime aveau un rol de pază și prevenire a atacurilor străine, la fel și apostolii
sunt puși ca străjeri sau conducători spirituali ai omenirii.
- „Așa să lumineze lumina voastră...” (16).
- Importanța exemplului personal.
- „Verba volant, exemplum trahunt!”
- „Vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18,7). În puterea exemplului
personal al păstorului de suflete rezidă primirea sau respingerea învățătrii creștine.

6
 - Rm. 2, 24.

În decursul istoriei, oamenii sau anumiți lideri ai lor au căutat să dea evenimentelor un
sens iminent, adică potrivit imboldurilor lor firești. Astfel s-au înscris în istoria omenirii
perioade de adâncă decădere morală și materială. Această stare de compromis în păcat este
descrisă parțial și de Sfântul Apostol Pavel în Epistolacătre Romani (1, 22, 25, 28-32).
Astfel, în secolul trecut, sub influența ideilor iluministe și a teoriei evoluționiste,
pronosticurile pentru viitorul omenirii sunt cele mai optimiste. Ei prevedeau că secolul XX va
fi secolul de aur, că paradisul iluzoriu din concepțiile religioase va fi realizataici, pe pământ,
că din mințile oamenilor vor fi șterse și eradicate concepțiile învechite și retrograde, că va fi
lichidată credința în Dumnezeu și morala creștină. Sărăcia și mizeria materială va dispărea cu
desăvârșire. Războaiele vor fi de domeniul trecutului. Un om nou, rațional și luminat o
morală științifică va înlocui complet ideile învechite despre Dumnezeu, o adevărată fericire
se va instaura pentru omenire.
Însă vise năstrușnice și închipuiri deșarte. Experimentele prin care a trecut omenirea
secolului XX au fost de-a dreptul crude și pustiitoare. Ele au lăsat urme prea adânci pentru a
putea fi uitate. Realitatea este dezastruoasă, consecințele, pe măsură. Cele două războaie
mondiale au secerat viața mai multor oameni nevinovați decât toate războaiele antecedente
din istorie. Descoperirile tehnice și științifice făcute n-au fost puse în slujba oamenilor, ci
pentru distrugeri în masă: tunuri, tancuri, bombe explozive, chimice, biologice și atomice.
Locul dragostei și milei creștine l-au luat rasismul și ateismul, fiind uciși oameni în mod
bestial pe motive de rasă sau credință. În locul moralei și artei echilibrate inspirate din
Evanghelie, tineretului i s-au oferit cele mai degradante concepții filosofice, sociale și
artistice. Astfel, omul a fost coborît sub nivelul animalelor, omul contemporan, format de
concepțiile evoluționiste și pozitiviste, s-a degradat și dezumanizat încât principala
preocupare a omului de azi (a sa) este promovarea și trăirea excesivă a hedonismului
exacerbat la toate nivelele și compartimentele vieții individuale și sociale.
Dacă în acest haos moral, creat de iluminism, raționalism, materialism, evoluționism,
pozitivism, ateism și altele, nu ar fi „sarea” Evangheliei creștine sau efectul moderator al
celor credincioși, deteriorarea ființei omenești ar lua forme înspăimântătoare.
Este imposibil de comparat două comunități omenești, una formată din oameni temători
de Dumnezeu (credincioși) și alta supusă efectelor de descompunere ale firii păcătoase a
omului, ale concepțiilor filosofice, materialiste, care bântuie în comunitățile ateiste sau liber-
cugetătoare (indiferente).
Oamenii s-au lăsat purtați de cele mai libere idei, pe care, în nebunia lor, le-au
considerat adevărate și definitive, dar pe care istoria le-a infirmat. Și, astfel, pe măsură ce
concepțiile oamenilor s-au înmulțit, s-a creat un nou turn Babel! –fiecare promovându-și
concepția lui proprie... oamenii au ajuns, în masă, la întuneric moral și spiritual; ei și-au pus
voința lor în slujba ideilor lor năstrușnice. Astfel a rezultat un haos, pe care numai cine
cunoaște istoria îl poate aprecia cum se cuvine.
Așa arată roadele iluminării omului prin filosofie, prin știință, prin tehnologie, atunci
când sunt înlăturate principiile Evangheliei. Iată structura moral-spirituală a lumii de azi.

5. Raportul față de Legea mozaică

7
 Mântuitorul era suspectat și acuzat de farisei și cărturari că nu respectă Legea mozaică.
Acuza era gravă. Călcătorii de lege, potrivit prevederilor mozaice, riscau să-și piardă viața, în
mod legal, să fie uciși cu pietre.
Iisus are acum ocazia ca în fața acestui public numeros, care era de față, să respingă
categoric această calomnie. De aceea, El declară deschis și apăsat că nici prin gând nu-i trece
ideea de a neglija sau desființa Legea, ci, dimpotrivă, subliniază că Legea lui Moise, cu toate
prevederile ei este menită să fie împlinită integral, până în cele mai mici detalii. Aceasta
înseamnă expresia că „nici o iotă și nicio cirtă” din Lege nu va fi neglijată.
- iota– „ ι” – litera cea mai mică;
- cirta – mici distincții dintre consoane, colțișoare de literă.
Astfel Mântuitorul se transformă într-un interpret profund al Legii, în primul rând al
Decalogului, spiritualizându-l și desăvârșindu-l, ridicându-l la cea mai înaltă cotă morală.

a) Mânia (Referitor la porunca a VI-a)

„Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi! Eu însă vă zic vouă: Oricine se mânie
pe fratele său, vinovat va fi de osândă. Iar cine va zice fratelui său raca (prostule), va fi
vinovat de judecata Sinedriului, iar cine va zice: nebunule, vinovat va fi de gheena focului”.
Pe porunca a VI-a Iisus nu o reduce doar la opreliștea de a nu vărsa sânge nevinovat, ci
o extinde asupra oricărei manifestări rău voitoare față de alt om, față de semeni, cum este
ponegrirea, defăimarea, clevetirea, insultarea, injuria.
Prin aceasta, Hristos vrea să extirpe răul din rădăcină, din gând. Mai întâi, în gând
răsar, se aciuează patimile, păcatele. Gândul este izvorul tuturor relelor, precum și al
virtuțiilor. De aceea, gândul trebuie controlat, cenzurat, pentru că din gând se coboară în
vorbă și apoi ușor trece la faptă. Pe de altă parte, se poate ucide și sufletul cuiva prin mânie,
prin insultă, prin calomnie. Sunt cazuri când calomnia, insulta provoacă chiar moartea
biologică (stop cardiac) sau produce celui jignit o suferință sufletească îndelungată. De aceea,
Sfântul Apostol Pavel recomandă „să nu apună soarele peste mânia voastră” (Ef. 4, 26).
„Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș” (I In. 3, 15).

b) Desfrânarea (porunca a VII-a)

„Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu fi desfrânat!» Eu însă vă zic vouă: Oricine
privește la o femeie, poftind-o, a fi făcut desfrânare cu ea în sufletul său”.
Această poruncă sancționa drastic actul desfrânării, adulterul sau infidelitatea
conjugală. Cei prinși în faptă erau uciși cu pietre.
Și în acest caz, Mântuitorul extirpă păcatul din rădăcină, din fașă, adică pofta sau
dorința desfrânată. Așadar trebuie evitate toate ocaziile care ar putea trezi în noi pofta
desfrânării.
- evitarea pornologhiei și a pornografiei.

c) Divorțul
„Și s-a zis iarăși: Cel ce va lăsa pe femeia sa, să-i dea ei carte de despărțire. Eu însă vă
zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrânare, o face să desfrâneze
și cel care o va lua pe cea lăsată, desfrânează”.
Legea mozaică, în interpretarea rabinilor, era foarte permisivă, pentru cazuri minore, la
desfacerea căsătoriei. Acest lucru conducea la scăderea nivelului moral al poporului.
Mântuitorul intervine, aducând precizarea dumnezeiască asupra acestei probleme
controversate și anume că desfacerea căsătoriei este posibilă doar atunci când unul dintre soți
a căzut în păcatul desfrânării. Desfrânarea distruge legătura sufletească dintre soți, de aceea
este moarte sufletească. Prin aceasta, Hristos vrea să pună stavilă divorțurilor neîntemeiate,
de atunci și până astăzi.

8
 d) Jurământul: „Da, da; nu, nu!”
Domnul Iisus acuză haosul pe care fariseii și cărturarii îl introduseseră în Legea lui
Moise cu privire la jurământ. Regula de aur a vorbirii credinciosului este: da, da și nu, nu!
Prin aceasta, Hristos atrage atenția ca vorbirea omului să fie limpede și curată, directă, fără
niciun fel de ascunziș. Din contex, nu rezultă că Mântuitorul desființează Legea mozaică cu
privire la jurămintele solemne față de Dumnezeu, de națiune. El desființează numai
jurămintele ușuratice din limbajul de fiecare zi, sfințind vorbirea zilnică a celui credincios
– Iac. 5, 12.
Jurământul în sine a fost acceptat de Biserică, având menirea să asigure acuratețea
adevărului, mai ales pentru anumite împrejurări deosebite: căsătoria, preoția, investitura într-
o funcție bisericească sau statală etc.

e) Legea Talionului
Cu privire la Legea Talionului, Hristos nu mai aduce o corectură, ca în celelalte cazuri,
ci o desființează complet, ca fiind diametral opusă spiritului nou al Legii fundamentale
creștine.

f) Iubirea vrăjmașilor
Prin aceasta se remarcă învățătura și practica creștină. Trebuie să facem distincție între
dragostea lui Dumnezeu față de păcătoși (Nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui – Iz.
18, 32; I Tim. 2, 4).
- „Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. 5, 48).

6. Faptele bune

a) Milostenia
- Actele de caritate ale fariseilor și cărturarilor, mijloace de propagandă și de satisfacere
a orgoliului personal.
- Mâna dreaptă simbolizează dărnicia (a da), iar mâna stângă (a lua), zgârcenia.

b) Rugăciunea
Ca și milostenia, Mântuitorul recomandă ca rugăciunea să se facă discret, fără
publicitate zgomotoasă, cu maximă concentrație lăuntrică.
- Rugăciunea – dialogul nostru cu Dumnezeu;
- Rugăciunea – „respirația sufletului” sau hrana acestuia.
- expresia „intră în cămara ta” înseamnă concentrează-te la maxim.
- Hristos pune accent pe calitatea rugăciunii, nu pe cantitate (Non multa sed multum).
Mântuitorul ne oferă un model practic de rugăciune.
- Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. Această rugăciune este scurtă și cuprinzătoare.

Structura Rugăciunii domnești

- Adresarea: „Tatăl nostru”. Iată demnitatea la care ne urcă Hristos – fii ai lui
Dumnezeu după har.
- „Care ești în ceruri” – spiritualitatea, ubicuitatea și infinitatea lui Dumnezeu.
- 7 cereri: 3 pentru bunuri spirituale și 4 pentru cele materiale.

9
 Prima cerereîl are în vedere pe Dumnezeu-Tatăl, a doua pe Dumnezeu-Fiul, iar a treia
pe Dumnezeu-Duhul Sfânt.
„Sfințească-se numele Tău...”. Dumnezeu deține sfințenia de la Sine și prin Sine. Este
atributul moral prin excelență. Dumnezeu este de unii sfințit prin corectitudinea vieții lor, iar
de alții hulit. Numele lui Dumnezeu se hulește între oameni atunci când I se aduc injurii, când
poruncile Lui sunt nesocotite (Rm. 2, 24). Numele lui Dumnezeu se sfințește între oameni
atunci când ei au dragoste de Dumnezeu, iubire ce se traduce în viața de zi cu zi, prin fapte.
„Vie Împărăția Ta!”. Prin aceasta cerem ca Împărăția lui Dumnezeu să fie grabnic
activată, împlinită, începând cu fiecare personal și, apoi, în mod comunitar. Hristos a venit să
surpe împărăția satanei și să întemeieze Împărăția Sa, care este în faza pământească Biserica.
„Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ!”. În cer, în lumea spirituală a
îngerilor buni, nu există contradicție, nici opoziție împotriva voii lui Dumnezeu. La fel este
de dorit să se întâmple și între noi oamenii, cel puțin între creștini. În acest sens, Mântuitorul
afirmă că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). Realizarea Împărăției
lui Dumnezeu înseamnă însăși împlinirea voii lui Dumnezeu, adică dobândirea mântuirii.
„Pâinea noastră cea de toate zilele (spre ființă), dă-ne-o nouă astăzi!”.Pâinea a fost
și rămâne cea mai consistentă hrană a omenirii dintotdeauna și de pretutindeni, cu mici
excepții. Fără hrană, omul nu poate trăi mult timp. După căderea omului în păcatul
strămoșesc, natura a intrat într-un proces de degradare (Rm. 18, 19), încât omul își poate
asigura hrana de toate zilele numai prin muncă, efort, străduință, „sudoarea frunții”. În
această cerere nu pretindem ca Dumnezeu să ne oferă pâinea fără muncă, ca evreilor în
timpul călătoriei prin pustie, ci îi cerem să binecuvinteze și să întocmească vremurile și
văzduhul (clima), în așa fel ca acesta să fie benefic pentru recolte bogate, ca să asigure hrana
noastră esențială.
„Și ne iartă nouă greșelile (păcatele) noastre, precum și noi iertăm greșiților
noștri”.Orice păcat este o neascultare, o încălcare a poruncilor dumnezeiești pe care avem
datoria să le împlinim. Prinfaptul că nu le împlinim rămânem datori cu ascultarea. În această
cerere, noi înșine condiționăm iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, în felul în care
aplicăm sau punem în lucrare iertarea față de semeni (Mt. 6, 14-15). În acest sens, este
semnificativă prin excelență Pilda datornicului cu zece mii de talanți (Mt. 18, 23-35).
„Și nu ne duce pe noi în ispită”. Ispita este o înlănțuire de circumstanțe agravante,
periculoase, ațâțătoare și îndemnătoare spre păcat. De aceea, adesea, relația noastră cu
Dumnezeu este tulburată de ispitele ce ni le întinde diavolul ca niște curse ascunse, ca prin
ele să ne îndepărtăm de Părintele ceresc și de statutul de fii ai Săi.
Dumnezeu nu ispitește pe nimeni direct, ci doar îngăduie ispita. Ispita vine de la
diavolul și din pornirile noastre păcătoase interioare (Iac. 1, 13, 14; I Co. 10, 13). Ispitele sunt
benefice atunci când trecem prin ele biruitori și pot fi dăunătoare când cădem în mreaja lor.
Trecând biruitori prin ispite avem un merit, ne dovedim calitatea de fii demni și credincioși ai
lui Dumnezeu. Prin această cerere noi îl rugăm pe Dumnezeu să ne întărească forțele noastre
proprii: sufletești și trupești, pentru a le trece neatinși și învingători prin ispite.
„Ci ne izbăvește de cel rău”.Această cerere stă în strânsă legătură cu cea precedentă,
prin care cerem în mod expres lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne apere de diavolul. Răul
viclean pe care diavolul îl face omului se manifestă în cele mai perfide forme, pe care omul,
neîntărit duhovnicește, greu îl poate sesiza. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și a
venit în lume ca „să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8) și să ne facă fii ai Săi (Col. 1, 13).
Forma doxologică „Că a Ta este Împărăția și puterea și mărirea în veci. Amin”. Prin
această doxologie finală recunoaștem că cinstirea și mărirea se cuvin doar lui Dumnezeu și că
El este Singurul în măsură să ne împlinească toate cererile adresate în rugăciunea „Tatăl
nostru”.

10
 c) Postul
„Când postiți nu fiți posomorîți... când postești unge-ți capul și spală-ți fața...”.
Postul este o instituție monoteistă iudaică. Evreii posteau lunea și joia, plus anumite
posturi speciale, ca de sărbătoarea Împăcării, sau unele posturi în timpuri de nevoi și necazuri.
Postul este un antrenament spiritual, prin care voia noastră o supunem voii lui
Dumnezeu, cu referire la alimentație. Postul înseamnă excluderea hranei de proveniență
animală și înlocuirea ei cu cea de proveniență vegetală.
Mântuitorul condamnă degradarea postirii care a fost coborîtă la nivelul unei simple
formalități.
- îmbrăcarea în sac;
- schimonosirea feței.
Recomandarea lui Iisus:
- ungerea părului;
- spălarea feței.
Așadar, Hristos nu desființează postul, ci îl recomandă, pentru că El Însuși a postit; dar
atrage atenția ca acesta să nu se reducă la o simplă formalitate.

d) Atitudinea față de bunurile materiale

„Nu vă adunați comori pe pământ...”. Bunurile materiale nu sunt rele prin ele însele. Rea
este agonisirea lor pe nedrept și întrebuințarea lor în scopuri de corupție sau degradare morală.
Rea este și lipsa bunurilor materiale. Sărăcia nu-i un merit și n-a convenit nimănui.
Sărăcia este un păcat și e de condamnat, când ea survine datorită lenei, inactivității. În
schimb, sărăcia de bună voie este o virtute, când aceasta și-o asumă cineva, de bună voie,
nesilit de nimeni. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostomul spunea: „Să râvnim să avem mai
puțini bogați ca să avem mai puțini săraci”. Așadar, în secolul IV, pleda pentru o cât mai
echitabilă repartiție a bunurilor materiale între oameni.

e) Luminătorul trupului
Ochiul, ca receptor al luminii siderale, este luat ca termen de comparație pentru lumina
sufletului și anume conștiința noastră. Dacă ochiul este bolnav, atunci el distorsionează
realitatea înconjurătoare.

f) Providența divină
„Priviți la păsările cerului... Învățați de la crinii câmpului”. Îngrijorarea excesivă pentru
ziua de mâine, pentru cele materiale, ne face să-L scoatem pe Dumnezeu și valorile spirituale
din calcul.
„Mănâncă să trăiești, nu trăi ca să mănânci”. Hrana și bunurile materiale sunt doar niște
mijloace de existență, nu scopuri în sine. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu...”.

7. Avertismentele

a-b) „Nu judecați...”. În raportarea noastră față de aproapele, suntem adesea tentați să
judecăm și să condamnăm greșelile acestuia, iar ale noastre nici să le luăm în seamă.
- comparația cu „paiul și bârna”, adică sancționăm defectele mici ale semenilor, iar cele
grosolane proprii le ascundem.

11
 c) Nu profanați cele sfinte. Câinii și porcii, la evrei, erau animale spurcate sau
necurate. Aici, câinii sunt imaginea oamenilor stăpâniți de necurățiile trupești, iar porcii
simbolizează lăcomia, robirea față de pântece, mâncare și băutură.
- nepotrivirea prezentării celor sfinte în locuri și situații neadecvate.
d) „Cereți... căutați... bateți...”.Creștinul este un om activ, sârguincios, insistent în a-și
îndeplini îndatoririle. Atât pe plan material, cât și spiritual, creștinul este un luptător, un
alergător de cursă, cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Deviza „crede și nu cerceta”, atribuită de Celsus împotriva creștinilor, este o calomnie.
Împotriva acestei incriminări odioase s-a ridicat și a răspuns prompt și cu toată autoritatea și
competența marele învățat și scriitor Origen, în secolul III, cu lucrarea „Contra Celsus”.
Pe Dumnezeu, niciodată, nu-L putem supăra dacă insistăm cu cererile sau dorințele
noastre, în schimb trebuie să conștientizăm că uneori nu suntem vrednici să primim, iar
alteori „nu știm ce să cerem” (Mt. 20, 22), de aceea cea mai înțeleaptă cerere este să ne lăsăm
în voia sau aprecierea lui Dumnezeu, cum rostim în „Tatăl nostru”: „facă-se voia Ta...”.

e) Regula de aur a moralei creștine. „Deci, toate câte voiți să vă facă vouă oamenii,
asemenea faceți-le voi, mai întâi lor...”. În exprimarea Mântuitorului, această regulă are o
formularea pozitivă. Regula este să facem aproapelui nostru ceea ce am dori să ne facă el nouă.
Această regulă a fost percepută, formulată și promovată într-o formulare negativă,
„Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.

f) Poarta cea strâmtă.Calea îngustă și poarta strâmtă care duce la mântuire semnifică
o viață care pretinde mult efort, multă străduință, renunțări, jertfe și suferințe îndurate pentru
a accede la marele trofeu al mântuirii sau fericirii veșnice. Dimpotrivă, calea și poarta largă
sunt imaginea unei vieți comode, petrecute în desfătări, desfrânări, îmbuibare și fără nicio
restricție, o viață dedicată mai mult trupului, decât sufletului.

g) „Feriți-vă de proorocii mincinoși...”

Sunt acei indivizi mascați cu intenții bune și cu idei religioase, dar în realitate sunt falși,
sunt ucigători de suflete, care promovează o credință pervertită, deformată, ce periclitează
mântuirea celor ce cadîn mreaja lor. Însuși Mântuitorul demască pericolul lor când îi
identifică în aparență ca „îmbrăcați în piei de oi, dar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori”.

h) Microparabolapomului și a roadelor sale

Aceasta vine ca o completare la avertismentul față de proorocii mincinoși, făcând
comparația că pomul se cunoaște după roadele sale. Așadar, mare prudență în fața acestor
impostori și vânători de suflete.

i) „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi!”

În fața puternicei ofensive și propagande a pseudodascăilor, impostorilor sau sectarilor
ce periclitează unitatea Bisericii și a credinței, Hristos atrage atenția că mântuirea nu se
obține prin simple declarații fastuoase sau invocarea publicitară a numelui lui Dumnezeu, ci
prin împlinirea voii lui Dumnezeu.
Unii creștini sau slujitori ai Bisericii, înzestrați cu daruri speciale ale Duhului Sfânt, cu
harisme, abuzează de ele și le folosesc în scopuri deviate, pentru promovarea intereselor
personale și nu pentru întărirea credinței, creșterea spirituală a comunității și preamărirea lui
Dumnezeu. Împotriva acestor șarlatani și impostori care fraudează credința și încrederea
oamenilor, împotriva acestora Mântuitorul are un verdict categoric: „Niciodată nu v-am
cunoscut pe voi! Duceți-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea!”

12
 j) Microparabola celor două case. Această analogie este apogeul Predicii de pe
munte, este cea mai convingătoare și mai pătrunzătoare pildă de transpunere în practică a
învățăturii Sale dumnezeiești. Este sinteza marii cuvântări de pe Muntele Fericirilor.

8. Încheierea Predicii de pe munte

Predica de pe munte reprezintă o culme a învățăturii creștine. Această predică

reprezintă principiile lui Dumnezeu transmise oamenilor direct prin Fiul Său. De aceea,
concluziile ascultătorilor au fost pe măsură și au semnalat competent: „Niciodată nu a vorbit
un om așa cum vorbește omul acesta” (In. 7, 46).
Autoritatea Celui ce a rostit această predică este deplină, unică, incomparabilă și
inegalabilă pentru totdeauna și pentru toate categoriile de oameni. Autoritatea acestei
cuvântări constă în faptul că Cel ce a expus-o este Însuși Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este
deosebirea fundamentală între Domnul Iisus Hristos și toți ceilalți întemeietori de religii pe
care i-a cunoscut istoria.
Predica de pe munte are autoritatea supremă pentru că Cel ce a rostit-o este Dumnezeu
adevărat și Om adevărat, de aceea creștinismul este religia prin excelență.

13
 EXEGEZA PĂTIMIRILOR, MORȚII
ȘI ÎNVIERII DOMNULUI

A treia cale de activitate a Mântuitorului este jertfa de care nu putem despărți

învierea. În ordine cronologică această cale este a treia dar în ceea ce privește însemnătatea
sau importanța ocupă primul loc. Numai jertfa garantează mântuirea. Ea este încununarea
activității mesianice a Fiului lui Dumnezeu întrupat.
Mărturii istorice despre jertfa Mântuitorului găsim din abundență în toate cele patru
evanghelii canonice. Răzleț și episodic găsim informații despre jertfa și învierea lui Iisus
Hristos și în celelalte cărți ale Noului Testament.

14
CURSUL VI
Preistoria Sfintelor Pătimiri

Pătimirile Mântuitorului sunt precedate de o dublă preistorie; una o găsim în Vechiul

Testament și alta în Noul Testament.

I. Preistoria Sfintelor Pătimiri în Vechiul Testament

Aceasta o găsim în cărțile profetice, îndeosebi la Isaia, supranumit “evanghelistul

Vechiului Testament”, deoarece proorocește cu atâta claritate despre suferințele, moartea și
învierea Domnului, încât lasă impresia că a fost martor al evenimentelor, aidoma
evangheliștilor Noului Testament. Astfel de relatări găsim și în celelalte cărți ale Vechiului
Testament, mai ales la Psalmi.
a) Ps. 21, 7-8: „Toți cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul
zicând: Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el dacă-l voiește”.
b) Ps. 21, 18-20: „Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele... Împărțit-au hainele mele
loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți”.
c) Ps. 68, 25: „Și mi-au dat spre mâncarea mea fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet”.
d) Is. 50, 6-7: „Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri și fața mea nu am ferit-
o de rușinea scuipărilor”.
e) Is. Cap. 53 – integral –
îndeosebi versetele: 3 - „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și
cunoscător al suferinței...”;
- v. 4: „Dar El a luat asupra-și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a
împovărat...”
- v. 5: „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile
noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am
vindecat” (caracterul substitutiv al jertfei mesianice).
- v. 7: „Chinuit a fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel spre
înjunghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a
deschis gura Sa”.

II. Preistoria Sfintelor Pătimiri în Noul Testament

În timpul activității sale mesianice desfășurată vreme de trei ani și jumătate, Mântuitorul
și-a prevestit de cinci ori suferințele și jertfa Sa, de trei ori în mod direct și de două ori sub
formă alegorică. A anticipat că va suferi batjocuri și chinuri grele, în urma cărora va muri dar
moartea nu-l va putea stăpâni și va învia.
a) Mt. 16, 21: „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă
la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să
fie ucis și a treia și să învieze”.
Găsim aici următoarele elemente:
- Locul patimilor,
- Pătimiri grele și multe,
- Sunt indicate forțele ostile: bătrâni, arhierei în funcțiune și cei destituiți,

15
 - Pătimirile vor sfârși cu moartea,
- Moartea va înceta prin înviere.
b) Mt. 17, 22-23: „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat
în mâinile oamenilor, și-l vor omorî, dar a treia zi va învia”.
Găsim aici un element nou și anume că la condamnarea lui Iisus nu vor participa doar
vârfurile conducerii iudaice ci și oameni de alt neam-romanii.
c) Mt. 20, 18-19: „Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor
și a cărturarilor, și-L vor osândi la moarte; și-L vor da pe mâna păgânilor care să-L
batjocorească și să-L biciuiască și să-L răstignească, dar a treia zi v-a învia”. Apar aici
elemente noi cu precizări mult mai detaliate:
- Oamenii care vor participa la torturarea Mântuitorului, vor fi romanii,
- Batjocoriri, biciuiri, răstignire.
d) Mt. 12, 40 (alegorică): „Că precum Iona a fost în pântecele chitului trei zile și trei
nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți”.
e) In. 2, 13-22 (alegorică), îndeosebi versetul 19: „Iisus a răspuns și le-a zis: Dărâmați
templul acesta și în trei zile îl vor ridica”. „Iar El le vorbea despre templul timpului
Său...” (v. 21-22).

16
CURSUL VII
Cauzele care au grăbit prinderea și condamnarea Mântuitorului

1. Falsa concepție iudaică despre Mesia

2. Popularitatea crescândă a Mântuitorului
3. Învierea lui Lazăr din Betania

1. Falsa concepție iudaică despre Mesia

Profeții Vechiului Testament au precizat că Mesia atunci când va veni în trup va fi
blând, ca un miel, smerit, va suferi pentru păcatele noastre, va fi „sluga Domnului” care va
duce la îndeplinire și va realiza mântuirea lumii din păcat. Toate aceste referiri se pot
desprinde cu ușurință din cărțile profetice și din majoritatea textelor Vechiului Testament.
Poporul iudeu însă, pe traseele istoriei a avut mult de suferit din partea altor neamuri. A
fost cotropit, exploatat și risipit în toate părțile lumii, a suportat robia egipteană, asiriană,
babiloniană, siriană și la începutul erei noastre cea ramană. Se știe că toți cotropitorii sunt
nemiloși și hapsâni, așa că nu e de mirare că acest popor apăsat și trecut prin atâtea suferințe
s-a transformat de la sine într-un popor al speranței, năzuia cu orice preț spre eliberare. Dar
cine să-l elibereze, toate speranțele le-au transferat pe seama viitorului, le-au atribuit mult
așteptatului Mesia. Sătui de așteptare și înverșunați în dorința lor de libertate, evreii au
devenit adesea chiar răzbunători și mulți aveau convingerea și speranța că Mesia nu numai că
îi va elibera ci chiar îi va și răzbuna.
În felul acesta iată cum mielul cel blând văzut de profeți gata de jertfă a devenit în
imaginația infierbântată a evreilor un ocârmuitor politic care slujindu-se de robie avea să
doboare asupririle străine și chiar să răzbune umilirile de veacuri și să transforme poporul
evreu într-un popor stăpânitor al celor care până atunci l-au stăpânit.
Tocmai de aceea Hristos i-a dezamăgit. Prin nașterea și activitatea Sa, Hristos a dat
dovadă de modestie și nu și-a asumat rolul desfigurat al unui Mesia răzbunător pe care-l
așteptau iudeii.

2. Popularitatea crescândă a Mântuitorului

I-a deranjat și i-a neliniștit pe cărturari, preoți și ceilalți lideri ai poporului evreu.
Poporul iudeu era unul teocrat. Conducătorii acționau în numele lui Dumnezeu. Când a
activat Mântuitorul în Țara Sfântă principalii lideri erau cărturarii și fariseii mai puțin
saducheii.
Fariseii și cărturarii se credeau reprezentanții legitimi și modele pentru viața poporului
de rând. Ei se pretindeau că sunt cei care transpun cu fidelitate în viața de zi cu zi principiile
Legii lui Moise, că numai ei trăiesc în conformitate cu legea.
Apariția Sfântului Ioan Botezătorul a schimbat atmosfera. El și-a atras o oarecare
simpatie și popularitate, ulterior înlocuită și amplificată odată cu intrarea în activitatea
publică a Mântuitorului. Mesia a câștigat în scurt timp o largă simpatie și popularitate în
rândul maselor de rând, în primul rând datorită învățăturilor simple și captivante, apoi prin
minunile cu care Hristos a alinat atâtea suflete și familii cuprinse de suferință. Toate acestea
l-au făcut să fie apropiat oamenilor, de dorința de a-L asculta și a-L atinge. Faptul acesta i-a
17
pus în umbră pe liderii maselor: farisei, cărturari și preoți care nu mai erau căutați și solicitați
ca înainte. Acei lideri nemaifiind căutați și consultați rămâneau în izolare, rămâneau
abandonați, le era periclitată însăși starea lor materială deoarece nu mai primeau ofrande și
prinoasele din partea celor ce-i căutau.
Iată de ce pe bună dreptate apar riposta și invidia din partea lor față de persoana și
activitatea lui Iisus Hristos. Invidia și ura la adresa lui Hristos atinge cote maxime. De aceea
toate aceste forțe ostile își dau mâna pentru nimicirea Lui.

3. Învierea lui Lazăr din Betania

O dublă minune care s-a înfăptuit în fața a multor martori care a făcut să aibă un impact
publicitar nemaiîntâlnit. Betania era un sătuc la nord de Ierusalim la 1 km. distanță. Aici
locuiau trei frați ce erau într-o strânsă prietenie cu Iisus. Marta era simbolul hărniciei, al
gospodinei desăvârșite, Maria era simbolul hărniciei spirituale. Când Iisus se găsea la o
anumită îndepărtare de Ierusalim, Lazăr a murit subit. Hristos a aflat dar nu s-a grăbit să plece
spre Betania. Abia după trei zile a ajuns aici, trecând pe la surorile lui Lazăr, să le mângâie.
Ele l-au întâmpinat pe Hristos cu durere și chiar cu un anume reproș: “Doamne, dacă ai fi fost
aici fratele nostru nu ar fi murit”. Când Iisus insistă să meargă la mormânt ele ezită în sensul
că trecuse deja 4 zile și trupul intrase în descompunere și puteau avea surpriza să miroase,
ceea ce era jenant pentru ele, pentru Hristos și pentru însoțitori. Totuși la insistența
Mântuitorului ele acceptă împreună cu însoțitorii să meargă la mormânt. Iisus cere să fie dată
la o parte piatra. Atunci el intră în dialog cu mortul din groapă. În acel moment are loc o
dublă minune:
a) Lazăr cel mort și înfășurat în giulgiu vine afară, se ridică fără să pășească, prin
levitație, plutind și se așează în fața celor prezenți. Apoi Mântuitorul dă ordin să-i dezlege
mâinile și picioarele de pânzele în care era înfășurat.
b) A doua minune – Lazăr se ridică ca om viu în timpul căreia toate funcțiile
biologice și-au ocupat locul lor firesc.
Această dublă minune a fost atât de spectaculoasă încât a lăsat asupra celor prezenți o
impresie de neuitat. Acești martori oculari și auriculari ai acestei minuni, care au fost destul
de mulți, au răspândit cu mare vâlvă, repeziciune, vestea acestei minuni în tot Ierusalimul și
împrejurimi. De aceea discuțiile și comentariile pe baza acestei minuni era pe buzele tuturor,
lăsând o admirație și impresie profundă, iar desigur unora, stârnindu-le îndoiala. Toate aceste
îndoieli însă erau ușor și repede înlăturate din partea celor care au putut confirma ca martori
direcți ai evenimentului.
Iată de ce peste câteva zile când Iisus Hristos va intra călare pe mânzul asinei în
Ierusalim, mulțimile de oameni s-au organizat și i-au făcut Mântuitorului o primire și o
manifestare elogioasă. A fost un elogiu, izvorât din partea tuturor, fără a fi fost organizat de
dinainte. Această manifestare de simpatie față de Iisus a pus pe jar autoritățile iudaice în
primul rând pe saduchei, cărturari și farisei. După calculele lor ei vedeau în această
manifestare un preambul de lovitură de stat în sensul că cea mai mare sărbătoare a evreilor
era în apropiere, adică Paștele. Ei se gândeau că ea poate deveni cel mai bun prilej ca
mulțimile să-L aclame pe Iisus ca suprem lider religios și social, respectiv ca rege, apostolii
să-I fie colaboratori sau guvernatori și astfel puterea religioasă și politică să fie de partea lui
Iisus, iar ca urmare ei să-și urmeze consecințele. Așa vedeau ei derularea evenimentelor, de
aceea erau foarte neliniștiți.

18
 CURSUL VIII
Planurile de suprimare a lui Iisus Hristos

- Alerta instituită în rândul sinedriștilor.

- Convocarea unei ședințe pentru miercuri, precedată de post și meditație.
- Miercuri dimineața după jertfă sinedriștii pun la cale ultimele detalii în legătură cu
ședința de după masă.
- Hristos trece prin fața lor făcându-le un drastic rechizitoriu (Mt. 23, 13-33):
treisprezece acuze grave precedate de interjecția „vai...”.
Astfel de epitete negative sunt singulare în adresările Mântuitorului: „șerpi, pui de
vipere...”
Pentru aceasta Iisus a devenit indezirabil. Au stabilit că trebuie exclus din viața socială
cu orice preț.
1. Să fie plătit un ucigaș care să-l omoare pe furiș. Era ușor pentru că tocmai exista o
tagmă de teroriști care făceau așa ceva și anumite zeloții. Erau plini de râvnă negativă. Erau
plătiți să acționeze împotriva agresorilor romani în mod clandestin. Majoritatea proveneau
din Galileea dar terenul de acțiune era în general Iudeea. Ei purtau un cuțit cu o lamă scurtă,
subțire dar foarte tăioasă, numită sică, de aceea erau numiți sicari.
2. O arestare în toată regula, respectiv de o încercare a arestării, în sensul că erau
destule cauze pentru a fi reținut și chiar condamnat (faptul că se credea Fiul lui Dumnezeu, că
nu respecta sâmbăta, etc.) Însă le era teamă de popor deoarece știau că Mântuitorul are mulți
simpatizanți și le era frică de o ripostă a maselor.
3. În timp ce se discutau aceste două propuneri, apare Iuda Iscarioteanul cu o ofertă.
Începe negocierea trădării lui Iisus în mod direct. Se fixează prețul de 30 de arginți, respectiv
30 de dinari. Era prețul de cumpărare a unui bou sau a unui sclav de talie mijlocie. Iuda a fost
un om la curent cu absolut toate, cu tot mersul lucrurilor, era la curent cu opiniile
sinedriștilor, ale mulțimilor cât și ale apostolilor. El mai mult era interesat de latura materială.
Scopul era de a avea niște avantaje materiale. Bănuia că ar putea avea beneficii mari. El era
casierul grupului apostolilor. Iuda era o fire aparte, nu l-a sensibilizat latura spirituală. A fost
un om dedicat materiei, trupului. El nu avea șansa mântuirii. Este chipul omului lacom.

Ce l-a putut determina pe Iuda să facă aceasta?

- Era un suflet introvertit în rău, în afaceri murdare, în scopul unor avantaje materiale și
sociale.
- Era casierul grupului, era însă delapidator de bani publici.
- Avea o capacitate de anticipare ca toți oamenii de afaceri. Observă că fariseii și
cărturarii nu-l suportă și că vor să-l scoată din viața publică cu orice preț. De aceea el se pune
la adăpost. Este o fire pervertită. Totul vrea să se deruleze în favoarea lui.

A fost Iuda predestinat pentru a fi trădătorul lui Iisus?

În concepția unora, mai ales a gnosticilor, Iuda este absolvit de orice vină, el fiind
considerat un organ al providenței, prin care s-a înfăptuit planul lui Dumnezeu de
răscumpărare a lumii. Este o falsă și grosolană supoziție. Mântuitorul confirmă aceasta: „Fiul
Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă acelui om prin care Fiul Domnului se
vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năștea” (Mt. 26, 24).

19
 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni la rău, nu silește pe nimeni nici la bine nici la
rău. De aceea ne-a înzestrat cu rațiune și voință liberă. A gândi și a atribui la adresa lui
Dumnezeu faptul că El este răspunzător de faptele noastre este o gravă împietate, este un
sacrilegiu. A pune pe seama lui Dumnezeu faptele noastre înseamnă a ne disculpa de toate și
a-L inculpa pe Dumnezeu, înseamnă că noi suntem fără responsabilitate, ori așa ceva este o
diabolică ofensă la adresa Celui Atotputernic, Drept și Sfânt.
În Iuda a intrat Satana, care nu poate intra cu forța ci numai cu acceptul nostru. El
zgâlție uneori zăvoarele sufletului, dar nu le poate rupe. Conlucrarea cu Satana ori cu
Dumnezeu stă în puterea noastră. Noi decidem. Sf. Părinți referindu-se la importanța libertății
umane, afirmă că Dumnezeu întru un singur lucru este neputincios, în sensul că nu trece, nu
încalcă voința noastră ci ne-o respectă, chiar dacă este potrivnică Lui.
Iuda nu a fost predestinat. Chiar dacă a făcut acel gest necugetat iar când a observat
cum s-au derulat evenimentele: acuzele nedrepte la adresa lui Iisus, atitudinea smerită și
blândă în fața potrivnicilor, el s-a sensibilizat recunoscând că a „vândut sânge nevinovat”
(Mt. 27, 4), actul lui de trezire a fost minor, neducându-l până la capăt. Putea atunci să-și
revină integral, să-și asume vina și să-i ceară lui Hristos iertare. Este sigur că ar fi primit-o,
întrucât mai târziu și celor ce-l schingiuiau și răstigneau pe Iisus le arată clemență zicând:
„Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac” (Lc. 23. 34). Acea mică sclipire de regret din mintea lui
Iuda a fost înnăbușită de orgoliul și ambiția demonică de a-și duce actul până la capăt, adică
rămâne perseverent în rău. Asta l-a determinat să recurgă la suicid.
Jertfa de pe cruce a Mântuitorului dimpreună cu patimile Sale ne pun în față un
paradox: Iuda, unul din cei doisprezece apostoli devine trădător și se pierde pentru totdeauna,
iar un tâlhar (Dismas) își reconsideră tot trecutul lui prin pocăință înaintea lui Iisus, primind
iertarea și mântuirea veșnică.

20
CURSUL IX
Derularea evenimentelor din săptămâna pătimirilor
sau calendarul Săptămânii Mari

 Sâmbătă 8 Nissan – 1 aprilie anul 30 al erei creștine

Tradiția a dedicat această sâmbătă învierii lui Lazăr. În realitatea învierea lui Lazăr n-a
fost sâmbăta, ci mai devreme cu 3-4 zile. În această sâmbătă, Iisus se afla în Betania în
familia lui Lazăr, unde este miruit de Maria, sora lui Lazăr, gest la care Iuda reproșează că nu
s-a procedat economic.
 Duminică 9 Nissan – 2 aprilie anul 30 al erei creștine
Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. În amintirea acestui fapt, creștinii sărbătoresc
Floriile. În ciuda faptului că Iisus a intrat smerit pe un măgăruș - simbol al sărăciei, I s-a făcut
o primire triumfală de unde rezultă că popularitatea Sa a fost ceva suprafiresc, deoarece chiar
și copiii l-au primit cu bucurie. A fost o manifestație ad-hoc, fără să fi fost organizată. Acest
lucru i-a deranjat pe mai marii zilei. Lumea a luat în mâini crengi de finic. Acest mod de
manifestare era preluat de la egipteni, care-l întâmpinau pe Faraon. Fluturarea ramurilor
simboliza dragostea, simpatia față de persoana vestită. Cei care nu aveau crengi și-au scos
hainele și fluturau. Finicul este un arbust care nu-și leapădă frunzele.
 Luni 10 Nissan – 3 aprilie anul 30 al erei creștine
Are loc a doua alungare a vânzătorilor din Templu. Mântuitorul a luat atitudine într-un
moment care a ieșit din cadrul natural, al bunului simț, al religiosului autentic.
 Marți 11 Nissan – 4 aprilie anul 30 al erei creștine
Blestemarea smochinului. Sfinții Părinți spun că smochinul simbolizează poporul
evreu.
 Miercuri 12 Nissan – 5 aprilie anul 30 al erei creștine
Sinedriștii s-au adunat după jertfă, în piața din fața Templului, unde Mântuitorul îi
surprinde și îi mustră. Seara a avut loc complotul sau evaluarea planului de suprimare a lui
Iisus Hristos, atunci apare Iuda cu oferta.
 Joi 13 Nissan – 6 aprilie anul 30 al erei creștine
În casa în care avea loc Cina cea de Taină are loc spălarea picioarelor apostolilor de
către Mântuitorul. Apoi Cina cea de Taină și descoperirea vânzătorului în persoana lui Iuda.
Vânzarea lui Iuda a avut loc după împărtășanie – împărtășirea cu nevrednicie – satana a intrat
în el. Are loc marea cuvântare de despărțire a Mântuitorului. La sfârșitul cuvântării are loc
rugăciunea arhierească, Hristos se roagă pentru Sine, apostoli și pentru lume. Apoi are loc
ieșirea în grădina Ghetsimani, rugăciunea lui Iisus, prinderea și risipirea apostolilor.
 Vineri 14 Nissan – 7 aprilie anul 30 al erei creștine
Are loc procesul Mântuitorului cu cele două faze: sinedrială și romană. Are loc apoi
executarea Lui prin crucificare, moartea și îngroparea lui Iisus.
 Sâmbătă 15 Nissan – 8 aprilie anul 30 al erei creștine
Petrecerea în mormânt cu trupul și în iad cu sufletul pentru a vesti celor de acolo
izbăvirea din mâinile diavolilor și inaugurarea împărăției cerurilor (I Pt. 3, 19).
 Duminica 16 Nissan – 9 aprilie anul 30 al erei creștine
Învierea lui Iisus din morți și răspândirea acestei vești în primul rând de soldații romani,
femeile minorosițe, apostolii Petru și Ioan, apoi urmează arătarea apostolilor, de unde lipsea
Toma.
21
CURSURILE X-XI
„Procesul” Mântuitorului

1. Faza sinedrială:

a) Plecarea în grădina Ghetsimani

După marea cuvântare de despărțire ținută în casa Mariei, mama lui Ioan Marcu,
Hristos cu Apostolii coboară spre valea Chedronului, care desparte partea centrală a orașului
de un cartier unde era scăldătoarea Siloamului, trec apoi în grădina Ghetsimani. Și astăzi se
observă încă 8 măslini vechi. Aici Hristos a avut de confruntat o ultimă și puternică ispitire
din partea diavolului, în sensul că în fața lui s-au derulat toate evenimentele tragice prin care
avea să treacă, cu scopul de a abandona misiunea de jertfă. Desigur, în calitate de om, Hristos
se frământă, este copleșit de dramatismul acestor evenimente. Așa se explică sudoare de
sânge de pe fruntea Lui, amintită de Evanghelistul Luca, numită în medicină hemathidroză.
Medicina înregistrează 20 de astfel de cazuri printre care și acesta, cauzat de o emoție mare.
La o aruncătură de piatră Hristos se roagă lângă apostoli cerându-le și lor același lucru dar
aceștia nu o fac.

b) Arestarea Mântuitorului
Îndată după lăsatul serii își fac apariția în grădină o gardă de soldați romani aflați la
dispoziția sinedriștilor. Așa se explică că lui Malhus îi este tăiată urechea de Petru, pe care
Hristos îl vindecă. Ajungând acolo în frunte cu Iuda, el procedează la identificarea lui
Hristos, îl îmbrățișează și îl sărută. Iisus îi reproșează acest salut demonic: „Prin sărutare
vinzi tu pe Fiul Omului”. Îndată Mântuitorul este imobilizat de soldații romani, i se pun
cătușele și este preluat pentru a-i însoți. Atunci Apostolii se risipesc. Între timp sinedriștii
observă într-un tufiș un tânăr care pândea. Încercând să-l prindă și pe el, dar acesta se smulge
din cearceaful cu care era învelit și acesta fuge gol. Acesta este tânărul Marcu, singurul care
relatează acest episod în Evanghelia sa (Mc. 14, 51-52).

c) Iisus în fața lui Anna

Legat ca un făcător de rele, este escortat la arhiereul Anna, care nu mai era în funcție.
Era socrul lui Caiafa care deținea de drept funcția de arhiereu. Acest fapt denotă că s-a
procedat ilegal și că el este autorul moral al condamnării lui Iisus. Cu toate că nu era în
funcție arhiereul Anna continuă să-și exercite funcțiile asupra vieții iudeilor. Iisus este
întrebat de arhiereu dacă El este Hristos. Faptul că Iisus nu răspunde prompt este lovit cu
palma de către un slujitor zicând: „așa răspunzi Tu arhiereului”. Iisus însă ia atitudine: „Dacă
am vorbit ceva rău, dovedește, iar de nu de ce Mă lovești?”.

d) Iisus în fața lui Caiafa

Caiafa, arhiereul în funcție devenise un instrument docil al stăpânirii romane. Conform
relatărilor Evangheliilor se pare că la casa lui Caiafa au avut loc două reuniuni nocturne a
grupului de sinedriști: prima înainte de cântatul cocoșului, iar a doua în zorii zilei.
În casa lui Caiafa au participat un număr restrâns de sindriști care au fost părtași la
complotul de miercuri. Aici I se caută acuze mincinoase pentru a fi condamnat. Printr-un
amestec de formalism juridic și ilegalitate pe tot parcursul procesului, sinedriștii se vor

22
strădui să găsească două mărturii concordante valabile pentru a-L condamna la moarte. De
fapt sinedriștii reușesc să-I aducă 3 învinuiri foarte grave cu referire la încălcarea Legii
Mozaice, fiecare făcând obiectul condamnării: Iisus nu respectă sabatul; a vorbit împotriva
templului că-l va dărâma, templul fiind simbolul monoteismului și a poporului evreu și că se
pretinde Fiul lui Dumnezeu. La toate acestea Hrisots nu răspunde, nu se dezvinovățește,
rămâne ca un miel fără de glas dus spre junghiere (cum proorocește Isaia). Ultima acuză este
prezentată așa încât ea dă o tentă gravă procesului, îl întreabă “Tu ești Hristosul?” Iisus
răspunde: “Tu ai zis”. Caiafa îl condamnă pentru că se substituie lui Dumnezeu. Prin gestul
de sfâșiere a veșmintelor avea să impresioneze auditoriul și să determine o condamnare
rapidă.

e) Lepădarea lui Petru

Prima lepădare – o slujnică l-a văzut și l-a întrebat dacă și el a fost cu Iisus Galileanul.
Petru se leapădă zicând: “Nu știu ce zici”.
A doua lepădare – o altă servitoare atenționează pe un sinedrist că și Petru a fost unul
dintre ucenicii lui Iisus. Petru se leapădă zicând: “Nu cunosc pe omul acesta”.
A treia lepădare – cei ce stau acolo s-au apropiau de el și au zis că sigur este dintre
apostoli. Petru se leapădă blestemându-se și jurându-se că nu-l cunoaște pe Iisus. Apoi a
cântat cocoșul și Mântuitorul s-a uitat la Petru care a ieșit afară și a plâns cu amar.

f) Batjocorirea lui Iisus

În intervalul dintre rechizitorii și după aceea, lui Iisus i se administrează un tratament
sălbatic. Ura asupra lui Iisus este revărsată prin toate batjocurile dezlănțuite: este scuipat, îl
lovesc cu palmele, cu pumnii și îl puneau să proorocească cine L-a lovit. Tot acest tratament
sălbatic Iisus îl primește cu demnitate, împlinindu-se toate profețiile mesianice (Is. 50, 6).

g) Iisus în fața Sinedriului

Presupunem că Hristos ar fi fost încarcerat într-o temniță dar nu e sigur. Înainte de
răsăritul soarelui Sinedriul se întrunește pentru a stabili în aparență o legalitate a procedurii
procesului. Sinedriștii s-au grăbit. Era suficient apariția zorilor zilei și complotiștii au ținut
ședința sinedriului. Legea mozaică interzicea judecata în ajun de sărbătoare și în sărbători.
Sinedriul, suprema instanță religioasă și politică, era un sfat conducător permanent compus
din 70 de membri plus arhiereul în funcție. Din el făceau parte șefii marilor familii preoțești,
apoi cărturarii și bătrânii, adică aristocrația laică. Sinedriul era curtea supremă de justiție a
evreilor. Pe timpul stăpânirii romane puterile sinedriului erau limitate, în cazul condamnării
la moarte aceasta se făcea doar după confirmarea autorității romane. Ședințele valabile ale
sinedriului nu însemnau participarea membrilor în totalitate, ci numai dacă erau prezenți o
treime adică 23 de membri. Ședințele sinedriului se țineau într-o sală specială, “liscat
haggazith”.

P. – Președintele
Ac. – Acuzatorii
Ap. – Apărătorii
G. – Grefieri
M. ac. – Martorii acuzării
M. ap. – Martorii apărării

23
 Președintele enunța vina inculpatului, îi prezenta numele. Apoi erau audiați martorii
apărării, unul câte unul, separat și apoi natura acuzării. După terminarea rechizitoriului urma
acuzarea. O sentință de condamnare trebuia să aștepte până a doua zi: legea cerea ca
judecătorii să mai mediteze însoțiți de post și rugăciune. La procesul Mântuitorului acestea nu
s-au respectat. Iată viciile de fond ale procesului lui Iisus:

1. – Sinedriul s-a întrunit înainte de răsăritul soarelui și jertfei de diminieață,

2. – Mântuitorului nu I s-a dat nici un apărător,
3. – N-au fost ascultați mai întâi martorii apărării,
4. – Au fost căutați și probabil plătiți cu știrea președintelui, martorii mincinoși,
5. – Publicarea sentinței n-a fost amânată până a doua zi, ci s-a făcut imediat.

h) Sfârșitul lui Iuda

Iuda a fost prezent la toate aceste faze de înscenare a condamnării. Observând derularea
procesului, înscenarea falsă, Iuda bun cunoscător al legii mozaice își dă seama că se face un
abuz iar participând la rechizitoriul Mântuitorului a fost impresinat că El nu a încercat să se
apere. A fost martor la batjocorirea lui Hristos. Pe Iuda îl mustră conștiința. Cauza acestora
este el, vânzătorul și trădătorul. De aceea nu rezistă, ci se retrage și aleargă vis-à-vis în
„Sfânta” unul compartimentele templului unde preoții se pregăteau pentru jertfa de dimineață
și înapoiază arginții zicând: „Am vândut sânge nevinovat”. Iuda în loc să-și revină, să regrete
ce a făcut și să ceară iertare lui Hristos, satana îl canalizează pe drumul lui, cel mai josnic act
de lașitate, și anume sinuciderea. Sfântul Luca precizează că Iuda și-a luat partea lui.

2. Faza romană

a) Iisus înaintea lui Pilat

Ponțiu Pilat a deținut titlul de procurator timp de 10 ani. Soția sa Claudia care
descindea din familia Claudiilor era o femeie inteligentă, iar Pilat asculta de sfaturile ei.
Iisus este adus de sinedriști la palatal lui Pilat, în Pretoriu în 7 aprilie, anul 30, la prima
oră a dimineții. Pretoriu era palatul de justiție unde își avea reședința ocazională procuratorul.
Pilat la insistența iudeilor îi întreabă de situația condamnatului: Ei răspund: “Dacă
acesta n-ar fi un rău făcător ți l-am fi adus?” și aduc alte trei acuze grave politice: tulbură
lumea cu învățăturile sale, împiedică plătirea dărilor, uzurpă majestatea imperială. Pilat își dă
seama că are de-a face cu o răzbunare din ură. El a citit în fața lui Hristos că Acesta nu este
un pericol public. Prima întrebare: “Ești împăratul iudeilor?” Iisus a zis: “Tu ai zis-o, sau ai
auzit de la alții”. Pilat își dă seama că Iisus este nevinovat și că este vorba de acuze înscenate
de sinedriști. Auzind că este galileean se gândește să-l trimită la Irod, care era prezent la
Ierusalim cu ocazia apropierii sărbătorilor pascale.

b) Iisus înaintea lui Irod

Numai evanghelistul Luca relatează acest episod. Irod Antipa tetrarhul Galileii și Pereei
se afla și el la Ierusalim. Irod era un petrecăreț, un desfrânat, prea puțin interesat de
problemele conducerii. A divorțat și a luat-o pe soția fratelui său Filip. Totuși când a dat fața
cu Iisus s-a liniștit (s-a bucurat că nu este Ioan Botezătorul pe care l-a omorât). I-a propus lui
Iisus să facă o minune. Totuși Irod se distrează puțin, îl ia în derâdere, îi schimbă hainele, îi
dă o mantie. Irod l-a trimis din nou la Pilat doar cu schimbarea hainei.

24
 c) Intervenția Claudiei Procula
După ce Iisus este readus la Pretoriu, sinedriștii și toți cei chemați au fost pregătiți și au
strigat: „Răstignește-L”. Vorbele nu erau ale poporului ci ale sinedriștilor.
Pilat observă această atitudine extremă a sinedriștilor. De aceea recurge la o altă
strategie. Profită de obiceiul de Paște de a acorda un beneficiu, aveau dreptul să ceară
eliberarea unui condamnat. Pilat îi pune să aleagă între Iisus și Baraba. Ei au cerut eliberarea
lui Baraba și condamnarea lui Iisus.
Un servitor apare cu un bilețel de la soția sa: „Nimic să nu faci rău omului acestuia,
deoarece am suferit mult în visul de dimineață pentru el”. Pilat încearcă și alte strategii: dă
ordin ca Iisus să fie bătut în fața mulțimii: să I se aplice „horibili flagellum” (adică 40 de
lovituri cu biciul).
Pilat a poruncit acestea pentru a-i sensibiliza pe evrei dar ei strigau în continuare. I-a
pus apoi o cunună cu spini. Pilat, iese apoi și-l prezintă pe Iisus mulțimii: Ecce homo!, dar ei
mai tare strigau. Sinedriștii, observând ezitarea lui Pilat, recurg la un șantaj grosolan în fața
căruia Pilat cedează: „Dacă tu îl eliberezi pe Acesta nu mai ești omul cezarului”. Pilat n-a
avut curajul, nu și-a asumat responsabilitatea și a cedat, așa că pe la ceasul al șaselea Pilat
iese în fața poporului și își spală mâinile exclamând: “Nevinovat sunt de sângele dreptului
acestuia”. Atunci sinedriștii răspund: „Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri”.

d) Cine poartă vina acestei condamnări a Mântuitorului?

Desigur că sinedriștii care au complotat împotriva lui Hristos. Poporul evreu nu putem
spune că este vinovat în ansamblul său, dar și Pilat este implicat într-o măsură mică, observă
lipsa de fundament a acuzelor care I se aduc Mântuitorului. El se lasă învins în fața presiunii
sinedriștilor. Fiecare din cei implicați în proces își au partea lor de vină.

25
CURSURILE XII-XIII
Via dolorosa, Răstignirea, cuvintele de pe Cruce, moartea
și îngroparea Mântuitorului

1. Calea Crucii
a) Crucea înainte de Hristos era o unealtă de tortură, de ucidere. Supliciul crucii purta
denumirea de răstignire sau crucificare. Această practică a răstignirii o întâlnim mai întâi în
nordul Africii la cartaginezi apoi la fenicieni de unde au împrumutat-o romanii, iar de la
romanii și evreii din Țara Sfântă.
Crucea este confecționată din două bucăți de lemn așezate una peste cealaltă. Într-
adevăr nu toate crucile arată la fel. De obicei în antichitate întâlnim trei forme de cruce.
Crux commissa crux immissa crux decussata
(crucea vinovaților) (crucea îmbinată) (crucea întretăiată)

Crucificarea era pedeapsa cea mai gravă ce se putea acorda. Era cea mai înjositoare
formă de condamnare la moarte. De obicei cartaginezii și fenicienii foloseau cruci mai mici
deoarece se practica obiceiul ca cel răstignit să fie scos în fața localității și cadavrul să
rămână peste noapte pe cruce, unde câinii și animalele sălbatice îl devorau. La evrei nu era
permis acest lucru.

b) Calea Crucii
Tradiția creștină a consemnat 12 popasuri în traseul străbătut de Iisus din pretoriu
roman până la Golgota. Între tradiția apuseană și cea răsăriteană există mici diferențe (la
catolici sunt 14 popasuri).
1. Iisus este batjocorit și supus chinurilor în pretoriul lui Pilat, confirmându-i-se
condamnarea prin crucificare.
2. Mântuitorului I se dă crucea ca să pornească spre locul osândei.
3. Iisus cade sub povara crucii la ieșirea din cetate.
4. În timp ce-și ducea crucea Mântuitorul se întâlnește cu Sfânta Sa Maică. Privirile lor
se întâlnesc iar durerea care o simte mama este inimaginabilă adică a unei mame ce-și vede
fiul în chinuri. Acum se împlinesc cuvintele dreptului Simeon: „prin inima ta va trece o
sabie”.
5. Hristos era pe punctul de a cădea iar sub povara crucii, iar ostașii văzându-L epuizat
își dau seama că nu va rezista și recurg la un trecător, Simeon din Cirene, și acesta e pus să
ducă o bucată din drum crucea lui Iisus. Așadar Simeon este primul purtător de cruce,
stavrofor al creștinătății.
6. Văzându-L că și-a revenit din epuizare, Mântuitorului I se dă iarăși crucea. După ce
străbate câtva drum cu ea este iarăși copleșit de sudoare și epuizare. Văzându-I fața
Mântuitorului plină de sânge, Veronica una dintre femeile ce-L însoțeau și-L plângeau, a
șters fața Mântuitorului cu o mahramă, un acoperământ ce-l purtau femeile evreice. Pe
această mahramă s-a imprimat chipul Mântuitorului. Această mahramă este păstrată în
muzeul Vatican fiind considerată autentică.
7. Mântuitorul le cere femeilor să nu-L mai plângă, ci să-i plângă pe conaționali.

26
 8. Mântuitorul cade a treia oară sub cruce aproape de locul răstignirii.

9. Mântuitorul ajuns pe Golgota, este bătut și dezbrăcat, pregătit pentru răstignire.

10. Ostașii pironesc trupul lui Iisus pe Cruce.
11. Mântuitorul suferă pe cruce pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu.

2) Răstignirea Mântuitorului

A fost răstignit alături de doi tâlhari: Gestas (rebel) și Dismas cel din dreapta care și-a
obținut mântuirea.

3) Cuvintele de pe cruce ale Mântuitorului

Sfinții Evangheliști consemnează 7 sfinte ziceri ce le-a rostit în timp ce se afla pe cruce
timp de 3 ore. Răstignirea a început la ora 6 (12 ziua) și a murit la ceasul al 9-lea (ora 3).
1 – „Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac” în fața mulțimii batjocurilor și urii revărsate
din belșug asupra lui Iisus de către sinedriști și participanții la condamnare, acolo unde
omenirea a revărsat toată ura, invidia și răutatea, în fața acestora Hristos răspunde cu iubire și
iertare, rugându-se pentru ei că nu știu ce fac.
2 – I-a adresat tâlharului din dreapta, după comentariile celor doi tâlhari, „Dacă ești Tu
Hristosul mântuiește-ne”. Dismas a spus: „Noi suntem condamnați pe bună dreptate, dar acest
om ce a făcut?” Atunci acesta a zis către Iisus: „Pomenește-mă Doamne când vei veni în
împărăția Ta”. Atunci Iisus zice: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.
3 – I-a adresat mamei Sale pe care o vede atât de îndurerată și o dă în grija ucenicului
iubit: „Femeie iată fiul tău, iată mama ta”.
4 – „Eli, Eli, lama sabahtani?”, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit”. Unii văd în aceste cuvinte abandonul, disperarea. Nicidecum. Ele denotă că Hristos
trece printr-o mare suferință, că umanul din el suportă chinul la maxim, că această durere a
atins cote maxime, că mai încolo nu se poate, adică firea umană a suportat până la maxim,
până la limitele ei. El rostește cuvintele în limba aramaică, limba poporului.
5 – „Mi-e sete”.
6 – „Săvârșitu-sa” – simțea că este epuizat, că moartea biologică pune stăpânire pe El.
Unii Sfinții Părinți spun că înseamnă „Săvârșitu-sa răscumpărarea”.
7 – „Părinte în mâinile Tale îmi încredințez sufletul”. Moartea a fost constatată de
autorități, de sutașul roman și de către sinedriști. Au constatat că Hristos a murit, tocmai de
aceea nu i-a aplicat zdrobirea fluierelor picioarelor (crurifragium).

4. Luarea de pe cruce și înmormântarea

Știm că Iosif din Arimatea a intervenit să-și ia răspunderea de a-l îngropa. Era un evreu
de rang înalt, poate chiar sinedrist, astfel trupul Domnului scăpând de groapa public,
îngropându-l în mormântul rezervat de el, în grădina sa. Lui Iisus i se aplică o înmormântare
aparte. Are parte de ritualul iudaic, îmbălsămat cu smirnă și aloe, înfășurat într-o pânză de la
picioare până la gât, numită sindon. Capul mortului era învelit cu o altă bucată de pânză ce
purta numele de sudarion.
Iisus a murit cu adevărat, de aceea El a înviat cu adevărat.

27
 5. Argumentele care confirmă moartea lui Iisus

Pentru a putea vorbi de înviere trebuie să confirmăm moartea. Iisus a murit iar moartea
lui se poate constata pe baza următoarelor dovezi:
a) Propriile Sale declarații din care reiese că este conștient că se află în fața morții.
Dintre acestea amintim două din cele 7 cuvântări: „Săvârșitu-sa” și „Părinte, în mâinile Tale
îmi dau sufletul”.
b) Moartea biologică a lui Iisus a fost constatată de ofițerul roman care a fost prezent la
crucificare care l-a scutit de crurifragium.
c) Pentru a confirma actul morții lui Iisus ofițerul nu s-a mulțumit cu atât ci a recurs la
gestul străpungerii pericardului cu lancea, de unde a țîșnit sânge și apă, respectiv sânge
coagulat, dovadă limpede a morții biologice.
d) Coborârea lui Iisus de pe cruce.
e) Ungerea cadavrului cu smirnă și aloe, care a blocat absolut toți porii epidermei fără
care acesta nu mai avea posibilitatea ca să respire.
f) Punerea în mormânt, lipsă de aer, nu poate continua o stare de letargie.

28
CURSUL XIV
Realitatea Învierii Mântuitorului și arătările de după
Înviere

1. Prima constatare și mărturie despre înviere o avem din partea soldaților ce făceau de
pază în fața mormântului. Aceștia erau soldați din poliția militară numită „custoria militans”.
Ei au constatat evenimentul învierii și l-au raportat superiorilor lor.
2. Despre realitatea învierii s-au convins și sinedriștii. Tocmai de aceea ei intervin
cumpărându-i pe ostași cu bani ca să tacă sau să mintă.
3. Iisus cel înviat a fost văzut de femeile mironosițe, în primul rând de Maria
Magdalena. Ele își puneau problema răsturnării pietrei și dacă ostașii le vor lăsa.
4. Hristos se arată înviat în preajma mormântului apostolilor Ioan și lui Petru, care
alergau de dimineață la mormânt.
5. Mântuitorul înviat este văzut de toți apostolii în afară de Toma. Discută despre
înviere. Erau discuții contradictorii. Iisus intervine în momentul culminat al discuțiilor.
Hristos apare în mijlocul lor deși ușile erau încuiate. Atunci prin mintea lor îndoielnică a
trecut impresia că e un duh sau fantomă că au viziuni și atunci Mântuitorul le atrage atenția,
de ce se stârnesc asemenea gânduri, chemându-I să-l vadă că e în carne și oase. Vine cu
propunerea concretă zicând: “Aveți ceva de mâncare”. Astfel el a mâncat în fața ucenicilor.
6. Arătarea lui Luca și Cleopa în drum spre Emaus.
7. Iisus se arată apostolilor și lui Toma peste 8 zile. Toma zice: “Domnul meu și
Dumnezeul meu”.
7. Arătarea la Apostoli pe malul lacului Ghenizaret, la pescuirea minunată, când Petru
este repus în apostolat, prin acea întreită întrebare.
8. Arătarea lui Iisus apostolilor și cu alte ocazii în timpul celor 40 de zile până la
înălțare, pentru a-i convinge de înviere și a-i îndruma misionar.
9. O arătare impresionantă în Galileea în fața a 500 de oameni. Despre această arătare
vorbește Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni, cap. 15. Acolo Sfântul Apostol Pavel invocă
această dovadă în fața unor corinteni sceptici, făcând apel la cei ce vor să întreprindă o
călătorie în Țara Sfântă ca să se întâlnească cu mulți martori oculari și pentru a primi de la ei
acele lămuriri.
10. Arătarea lui Iisus Apostolilor cu ocazia înălțării pe muntele Măslinelor unde le dă
ultimele sfaturi.

29
CURSURILE XV-XVI
Mărturisiri apostolice de credință în Divinitatea Mântuitorului

I. Mărturia de credință apostolică în divinitatea Mântuitorului din

Cezareea lui Filip

Pentru a putea înțelege mai bine contextual expunerii ce urmează va trebui să facem
câteva precizări geografice și temporale.
Matei 16, 13: În primul rând Mântuitorul se găsea în provincia Galileea, iar în această
provincie era localitatea Cezareea lui Filip, partea cea mai nordică a Galileei. Trecând prin
aceste locuri Mântuitorul nu lăsa nici un prilej pentru a-I întări pe ucenicii săi și a le adăuga
noi învățături de credință pentru a-I lumina și a-I aprofunda în cunoașterea autentică a
învățăturilor despre Sine, despre Tatăl, și în general despre rostul și menirea omului. La fel și
în această împrejurare Mântuitorul se folosește de acest timp pentru a fructifica orice
moment punându-le Apostolilor două întrebări
:
1. Prima întrebare este cu privire la identitatea Sa: “Ce cred oamenii cu privire la
Persoana Mea”, “Ce convingere are opinia publică despre Mine”. Această întrebare este pusă
tuturor Apostolilor nu numai unuia sau altuia în particular, de aceea ei aveau datoria morală
să îi aducă Mântuitorului aceste informații. Apostolii îi furnizează Mântuitorului cel puțin
patru răspunsuri diferite:
a) Doamne, unii presupun că tu ai fi Ioan Botezătorul.
b) Alții spun că ești proorocul Ieremia revenit în activitate ca să proorocească eliberarea
poporului și venirea lui Mesia.
c) Alții Doamne spun că ești Proorocul Ilie.
d) Unii spun despre Tine că ești un prooroc important.

2. A doua întrebare pe care Mântuitorul o adresează Apostolilor săi este: “Ce părere
aveți voi despre Mine”, “Voi ucenicii Mei, ce ziceți despre Mine, care este opinia voastră cu
privire la Mine?”

Întrebarea și de această dată este adresată tuturor Apostolilor. Ca și la prima întrebare

aveau obligația să răspundă toți.

Totuși răspunsul este unul singur. Răspund toți, vorbind unul singur, având aceeași
convingere unică. Dacă numai unul dintre ei ar fi avut o altă convingere înseamnă că ar fi
trebuit să o exprime. Toți Apostolii, fără deosebire, sunt deplin și definitiv convinși că în
persoana istorică a lui Iisus din Nazaret, omul în carne și oase, nu este totuși un om oarecare,
ci este însuși mult așteptatul Mesia, Hristosul, și, mai mult, acest Hristos este chiar Fiul Lui
Dumnezeu.
Prin urmare Apostolii răspunzând la a doua întrebare, dezvăluind conținutul convingerii
lor în mod gradat sau în trei trepte: Iisus este omul adevărat, omul prin excelență, este în
același timp și Mesia cel prezis de Prooroci dar în același timp și Fiul Lui Dumnezeu.
Purtătorul de cuvânt al acestui răspuns este unul în numele celor 12, putea fi oricare
dintre ei pentru că toți au fost întrebați și toți trebuiau să răspundă. A răspuns unul singur

30
deoarece nu erau alte păreri. De aceea doar unul dintre ei s-a făcut purtător de cuvânt și adică
cel care era liderul grupului, Petru.
Uzanțele, îndeobște acceptate ca valabile atunci și până astăzi, sunt ca atunci când
vorbești, când te adresezi unei colectivități, unui grup, acesta să fie reprezentat printr-un
delegat al grupului, dialogul purtându-se, de fapt între cei doi, reprezentantul exgrupului și al
grupului. Așa s-a întâmplat și în cazul de față. I-au răspuns toți apostolii prin Petru.
Expresia „Tu ești Petru” este o manieră semitizantă de adresare interlocutorului tău. În
exprimare românească ar fi cam așa: “Așa Petre, bine ai zis Petre”, având în vedere că prin
Petru se adresează tuturor.
Ce comunică, ce dezvăluie, Mântuitorul prin intermediul acestui dialog? Un eveniment
de maximă importanță din viața și activitatea mesianică. „Pe această piatră”, pe baza acestui
adevăr exprimat, mărturisit de tine, de fapt, în numele colegilor tăi, „voi întemeia (nu
întemeiez) Biserica mea…” Care-i adevărul: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu…”, adică
dumnezeirea lui Iisus Hristos. Aceasta este stânca sau piatra de temelie a Bisericii.
În continuare Mântuitorul le dezvăluie apostolilor Săi felul cum se va întemeia Biserica
adică prin pătimirile, prin jertfa Sa de pe cruce, prin moarte și înviere (Mt. 16, 21). Apostolul
Petru însă nu e capabil să înțeleagă această modalitate de umilire a Fiului lui Dumnezeu și
atunci îi reproșează lui Hristos: “Fie-ți milă de Tine și să nu ți se întâmple Ție aceasta” (Mt.
16, 22). La acest răspuns nesăbuit, adică încadrat doar în logica strâmtă omenească
Mântuitorul are o reacție foarte dură la adresa lui Petru: “Mergi înapoia Mea, satano!
Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23).
Gafa lui Petru, de această dată personală, este că nu poate concepe soluția după logica
dumnezeiască ci doar despre gândirea îngustă omenească.

Interpretarea confesională romano-catolică cu privire la textul Matei 16, 18, că Hristos

ar fi întemeiat Biserica creștină pe persoana Sfântului Apostol Pentru suferă de 2 vicii:
a) Viciul formal sau literal
b) Viciul de fond sau dogmatic

a) Dacă Mântuitorul ar fi avut intenția să întemeieze Biserica Sa pe persoana Sf.

Apostol Pentru el ar fi declarat, și Evanghelistul ar fi consemnat următoarele: „Tu ești Petru
și pe tine Petre voi zidi Biserica Mea”. Dar cuvintele Mântuitorului sună altfel: „Tu ești Petru
și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Piatra se referă la credința lui Petru, la
mărturisirea lui, nu la persoana apostolului. Aceasta reiese cu claritate și din structura
gramaticală a textului. Numele propriu „Petrus” este de genul masculin și nu poate fi pus în
ecuație gramaticală cu „petra” care este substantiv comun feminin. Spiritul matematic al
limbii grecești refuză această egalizare silnică, de aceea ea se poate referi numai la femininul
„pistis”, adică credința, pe care Sfântul Petru a mărturisit-o despre Iisus, dumnezeirea Lui.
Numai aceasta poate fi piatra sau stânca neclintită pe care s-a întemeiat Biserica prin jertfa
crucii și prin Înviere (F.A. 20, 28).
b) Chiar din contextul celor relatate precum și din toate celelalte texte paralele și
contexte ale Noului Testament, de nicăieri nu rezultă faptul că Apostolului Petru I s-ar fi
conferit o demnitate specială, un supra-apostolat, o infaibilitate personală, un vicariat sau că
pe persoana lui s-ar fi întemeiat Biserica creștină, cum susține teologia catolică. Dimpotrivă,
toate textele Noului Testament confirmă faptul că Biserica este instituție divino-umană
întemeiată de însuși Iisus Hristos prin jertfa și învierea Sa:
1: Matei 21, 42. În cadrul unei confruntări pe tema mesianică avută de Iisus cu
cărturarii și fariseii, Mântuitorul invocă un text messianic profetic din cartea Psalmilor care se
referă direct la persoana, activitatea și rolul lui de fondator al Bisericii Creștine: „Oare n-ați

31
citit niciodată în Scripturi că piatra pe care au nesocotit-o ziditorii tocmai aceasta a ajuns să
fie în capul unghiului…” este invocat textul mesianic din Ps. 117, 22-23.
2: Fapte 4, 10-11. În cuvântarea pe care Sfântul Apostol Petru o ține în fața Sinedriului
atunci când Apostolii sunt prinși și li se interzice activitatea, el face următoarea declarație:
“Cunoscut să vă fie vouă și la tot poporul lui Israel că în numele lui Iisus Hristos pe care voi
l-ați răstignit dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morți, întru acela stă acesta sănătos în fața
voastră (ologul vindecat): aceasta este piatra cea neluată în seamă de către voi ziditorii care a
ajuns în capul unghiului”.
3: I Corinteni 3, 11. În fața dezbinărilor partinice care apar în Biserica din Corint unii
considerându-se ucenici ai lui Petru, alții ai lui Apollo, alții ai lui Pavel, etc (I Cor. 1, 12)
Sfântul Apostol Pavel intervine categoric prin epistola sa și condamnă astfel de tendințe
partinice în Biserică, precizând că Hristos nu s-a împărțit și că nimeni altcineva n-a fost
răstignit, ci doar Hristos, pentru răscumpărarea omenirii, și că nimeni nu poate pune altă
temelie, decât cea pusă care este Iisus Hristos.
4: Fapte 20, 28. În cadrul ședinței pe care Sfântul Apostol Pavel o convoacă cu ocazia
celei de-a treia călătorii misionare la Milet adresându-se episcopilor participanți, face
următoarea precizare remarcabilă: „Luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care
Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care a câștigat-o
cu Însuși Sângele Său”. Apostolul face referire la întemeierea ontologică a Bisericii creștine
adică la jertfa și învierea lui Iisus.
5: Efeseni 2, 20. Sfântul Apostol Pavel face această mărturisire clară: „zidiți fiind pe
temelia Apostolilor (a tuturor) și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși
Iisus Hristos”.
6: Efeseni 5, 23. Sfântul Apostol Pavel făcând o paralelă între unitatea ideală ce trebuie
să existe în sânul familiei creștine, între soț și soție, se referă aducând ca exemplu unitatea
dintre Hristos și Biserica Sa: „pentru că bărbatul este cap femeii precum și Hristos este cap
Bisericii, trupul său al cărei Mântuitor este”.
7: Evrei 13, 20. Apostolul face referire la „Păstorul cel mare al oilor, adică Domnul
nostru Iisus Hristos”.
8: I Petru 1, 1; 1-7. „Petru Apostol al lui Iisus Hristos, către cei care trăiesc împrăștiați
printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia”; „Pe preoții cei dintre
voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al sclaviei
celei ce va să se descopere… Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea
veștejită a măririi”
9: II Petru 1, 1. “Simon Petru, slujitor și Apostol al lui Iisus Hrisos, celor ce prin
dreptatea Dumnezeului nostru și a Mântuitorului Iisus Hristos au dobândit o credință de
același preț cu a noastră”.
10: Ioan 20, 21-22. După învierea Sa din morți Mântuitorul Iisus Hristos întemeind
taina preoției se adresează Apostolilor săi transmițându-le delegația harică primită de El
însuși de la Dumnezeu Tatăl și aceasta le-o conferă tuturor Apostolilor: “Precum m-a trimis
pe mine Tatăl așa vă trimit și eu pe voi… luați Duhul Sfânt…” Ioan 20, 21.
11: Matei 20, 19-20. După învierea Sa din morți Mântuitorul Iisus Hristos face public
în fața Apostolilor Săi întreita Sa demnitate: Arhiereu, Împărat și Învățător, transferând-o în
același timp Apostolilor zicând: “Datu-Mi-sa toată puterea în cer și pe pământ, drept aceea
mergând învățați toate neamurile botezându-le… învățându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă și iată eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor”.
12: Matei 18, 18. În Cezareea lui Filip Mântuitorul Iisus Hristos dialogând cu Petru nu
s-a referit numai la el ci la întreg grupul Apostolilor. Reiese clar din text paralel din Matei 18,
18 unde Iisus Hristos vorbind despre importanța și rolul Bisericii în societate reliefează în

32
același timp și rolul Apostolilor de exercitatorii ai Tainelor divine: “oricâte veți lega pe
pământ vor fi legate și în ceruri…”.
13: Ioan 20, 15-17. În arătarea de după înviere Apostolilor săi la Marea Tiberiadei,
unde Hrisots I se adresează Apostolului Petru cu aceea întreită întrebare: “Mă iubești tu pe
Mine”, după care i se adresează îndemnul “Paște oile Mele”, are în vedere nu o misiune
special încredințată Apostolului Petru ci aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la întreita
lepădare a lui Petru din curtea lui Caiafa (Mt. 26, 57-75).

Scena petrecută în Cezareea lui Filip o putem defini ca o lecție de “divinitate” pe care
Iisus Hristos le-a oferit-o ucenicilor Săi, dar fără șanse sau cu mici șanse de receptare.
Această lecție are următoarele etape:
a) Sondarea opiniei publice prin intermediul apostolilor,
b) Sondarea opiniei apostolilor,
c) Perspective solide spre constituire,
d) Pregătirea și dezvăluirea punctului maxim (jertfa de pe cruce),
e) Gafa lui Petru, sancționată drastic de Mântuitorul.

II. A doua mare mărturisire apostolică în divinitatea Mântuitorului

Aceasta o face Sfântul Apostol Toma la 8 zile după Înviere. Am putea spune că Toma
nu este un necredincios ci mai degrabă că a fost un apostol ambițios. El nu a fost prezent cu
ceilalți Apostoli în prima zi de Paști când Hristos li s-a arătat și le-a adresat acele cuvinte, de
aceea el nu-și poate închipui că învierea este o realitate. În primul rând el se simte jignit că nu
a fost de față cu ceilalți, de aceea ia o atitudine contrară. I se pare prea frumos să admită așa
ceva, îi e frică ca ceilalți colegi să nu fi căzut într-o capcană, să fi fost seduși de zvonul
femeilor minorosițe pe care l-au împrăștiat fără să-l verifice, de aceea Toma se situează pe
poziție contrară. El vrea o dovadă palpabilă. Numai aceasta va fi un temei indubitabil pentru
el.
După 8 zile când Iisus apare în fața apostolilor Săi, fiind prezent și Toma, Mântuitorul i
se adresează direct solicitându-i lui Toma să pună în lucrare funcțiile lui experimentale,
perceptibile: ochi (ocular), auzul (auriculare) și palparea, de aceea după salutul pe care-l
adresează tuturor: „Pace vouă”, îl țintește cu ochii pe Toma căruia îi zice: “adu degetul tău
încoace și vezi mâinile Mele, adu mâna ta și o pune în costa Mea…” (Ioan 20, 27).
În fața acestei evidențe remarcabile și covârșitoare, Toma cade în genunchi și exclamă
rostind cea mai scurtă și cea mai completă mărturisire de credință făcută vreodată de cineva:
„Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28), mărturisire care denotă identitatea de ființă
a lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
din aceeași ființă și esență. Această mărturie este completă.
Acesta echivalează cu numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament, Iahve-Elohim,
deci Dumnezeu adevărat ca și Tatăl.
Este o mărturisire plenară care merge pe categoria categoricului.

33
CURSUL XVII
Cartea „Faptele Sfinților Apostoli”

1. Generalități

Este a cincia carte canonică a Noului Testament și face parte din grupul cărților istorice.
Este a doua ca mărime și cuprinde două părți:
- partea I cuprinde primele 12 capitole
- partea a II-a cuprinde următoarele capitole până la 28.
Faptele Apostolilor este o continuare a Evangheliei a treia și împreună cu aceasta
formează cea dintâi istorie a creștinismului astfel încât autorul acesteia poate fi supranumit,
pe bună dreptate, protopărintele istoriei bisericești.
Această primă istorie a creștinismului înregistrează evenimentele religioase situate între
data nașterii Sfântului Ioan Botezătorul aproximativ un an jumate îHr. și până în anul 63 al
erei creștine unde încetează istorisirea din Faptele Apostolilor. Elementul istoric sau liantul
religios ce constituie unitatea dintre Evanghelia a treia și Fapte, este înălțarea la cer a
Mântuitorului.
În partea I a acestei cărți găsim relatate următoarele evenimente:
- înălțarea la cer a Mântuitorului,
- completarea colegiului Apostolic prin alegerea lui Matia,
- prima Cincizecime creștină cu Pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii ca
societate văzută,
- răspândirea creștinismului în mediul palestinian, mai ales prin intermediul Sfinților
Petru și Ioan,
- tot aici găsim consemnat cazul tragic a lui Anania și a soției lui. Apoi condamnarea
Apostolilor și închiderea lor, alegerea și hirotonirea celor 7 diaconi, cuvântarea și martiriul
Arhidiaconului Ștefan, prigoana lui Saul împotriva Bisericii creștine, convertirea lui Saul,
convertirea sutașului Cornelius la creștinism, ampla campanie de persecuție declanșată de
autorități ebraice împotriva tinerii Biserici Creștine. Cu acesta se încheie prima parte.
În partea a II-a (cap. 13-28) se istorisește răspândirea creștinismului în afara spațiului
iudaic, și anume în mediul greco-roman, adică în spațiul mediteranian, această răspândire
făcută mai ales cu străduințele Sfântului Apostol Pavel și colaboratorii săi.
În ceea ce privește titlul acestei cărți, unii comentatori susțin că se justifică iar alții
dimpotrivă spun că acesta nu este întemeiat. Răspunsul negativ este din pricina că această
carte nu cuprinde lucrarea misionară a tuturor Apostolilor ci numai a unora dintre ei. Pe de
altă parte alții obiectează că titlul este ineficient deoarece cartea relatează nu numai faptele
Sfinților Apostoli, ci și a unora dintre ucenicii Apostolilor: Sfântul Varnava cipriotul, Sila,
Ioan Marcu, Timotei, Tihic, Aristav, Luca și alții. Totuși Biserica a păstrat acest titlu prin
tradiție justificându-se pe deplin, deoarece în bună parte cartea tratează despre acțiunile
misionare ale Sfinților Apostoli și ale unor ucenici ai lor.

2. Autorul cărții

34
 Din lecturarea atentă a Faptelor Apostolilor rezultă cu multă claritate că autorul acestei
cărți este una și aceeași persoană cu autorul Evangheliei a treia, Luca medical.
a) Ca și Evanghelia a treia, Faptele Apostolilor, este dedicată aceluiași patrician roman
cu numele de Teofil. Constatăm că, spre deosebire de adresarea din Evanghelia a treia care
este deosebit de politicoasă, „cratiste”, - preaputernice, în schimb în Faptele Apostolilor
autorul se adresează direct pe nume folosind vocaticul fără nici o formulă de politețe. Asta
înseamnă că Teofil după ce a citit Evanghelia a treia s-a convertit la Hristos.
b) Ca și în Evanghelia a treia, bolile sau maladiile vindecate de Iisus și Apostoli în
diferite împrejurări sunt numite în termeni tehnici de specialitate, termeni medicali ai vremii.
c) Limba și stilul cărții Faptelor Apostolilor sunt identice cu limba și stilul Evangheliei
a treia.
Toate acestea duc la concluzia majoră că paternitatea lucanică a cărților este mai presus
de orice îndoială.

3. Motivul și scopul scrierii Faptelor Apostolilor

Patricianul Teofil citind Evanghelia a treia, impresionat de toate cele relatate acolo este
interesat în continuare cum au decurs evenimentele, cum s-a întemeiat Biserica creștină și
cum s-au desfășurat acțiunile misionare întreprinse de Sfinții Apostoli.
Scopul special al scrierii acestei cărți a fost acela de a dovedi indirect că religia creștină
este universală revelată de Dumnezeu și necesară tuturor oamenilor spre mântuire fără
deosebire de neam și fără deosebire de apartenență socială ori religioasă precreștină.
Locul scrierii a fost la Roma acolo unde Sfântul Luca se afla în timpul primei
captivități romane a Sfântului Pavel.
Data este îndată după Evanghelia a treia, anul 63.

4. Câteva considerații critice

Cartea Faptelor Apostolilor ni s-a păstrat în două variante sau în două redactări. Pentru
a distinge cele două variante specialiștii le-au notat cu primele două litere ale alfabetului
grecesc: α și β. Varianta α este mai scurtă și mai îngijită din punct de vedere al redactării în
grecește. Textul β este mai lung dar mai puțin îngrijit din punct de vedere al redactării în
grecește.
De aici s-a tras concluzia că textul β este o ciornă a textul α. În redactarea edițiilor
actuale a intrat în uzură textul α. Pentru scopul de studiu este deosebit de important să
cunoaștem și varianta textului β.
În variantele textului β pe care ni-l indică codex D sau codex Bezae Cantabrigiensis,
din sec. VI. Textul din paranteză este varianta β.
F.A.11, 27 u „Antiohia (ci era bucurie mare și adunându-ne noi)”
Faptele 13, 8: „Dar le stătea împotriva Elimas vrăjitorul, căci așa se tâlcuiește numele
lui, căutând să întoarcă pe proconsul de la credință”. (De vreme ce prea drag îi asculta pe ei
Varnava și Saul).
Faptele 16, 35: „Și făcându-se ziua, judecătorii (s-au adunat la un loc în piață, au vorbit
despre cutremurul care se făcuse, i-au cuprins frica), au trimis pe purtătorii de vergi zicând:
dă drumul oamenilor acelora”.
Faptele 16, 39: „și venind, se rugau de ei și, scoțindu-l afară, îi rugau să plece din
cetate”

35
 Varianta β: „Sfântul Pavel n-a părăsit temnița până nu au venit ostașii cetății să-și ceară
scuze pentru abuzul făcut”.

CURSUL XVIII
Întâia Cincizecime creștină și întemeierea istorică a Bisericii

Evenimentul Pogorârii Sfântului Duh a coincis cu marea sărbătoare iudaică a

Cincizecimii, sărbătoarea care amintea din punct de vedere religios despre darea legii pe
muntele Sinai, iar din punct de vedere agricol, încheierea secerișului grâului. De aceea
trebuiau aduse la templu pâini din făina de pârgă.
Importanța evenimentului a fost amplificată și prin faptul că foarte mulți pelerini
veneau la Ierusalim, la marele Templu. Cincizecimea era considerată a doua mare sărbătoare
după Paști.
În marea cuvântare de despărțire din In. Cap. 13-17, Mântuitorul a făgăduit apostolilor
că nu-i va lăsa orfani, ci le va trimite alt Mângâietor pe Duhul Adevărului.
Nu e de mirare că Pogorârea Sf. Duh a avut loc tocmai în această zi. Prezența la
Ierusalim a multor pelerini evrei veniți din toată diaspora, asigura acestei pnevmatofanii
publicitatea pe care o merita.
Pe de altă parte era indicat și semnificativ ca Sf. Apostoli de aici, de la acest important
eveniment să înceapă „secerișul spiritual”, exact în ziua în care evreii serbau sfârșitul
secerișului material.
În această zi de praznic, Sfinții Apostoli și primii creștini ierusaliniteni, care așteptau
împlinirea făgăduinței Mântuitorului, de a trimite pe Duhul Sfânt, se aflau laolaltă în
rugăciune, în casa lor de adunare, casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, casă mare, cu etaj și
foișor sau balcon, așezată în zona centrală a orașului.
Cu puțin înainte de ceasul al III-lea (ora 9 diminiața) s-a produs un dublu semn sensibil
al prezenței și manifestării Duhului Sfânt:
a) Deodată, din senin, fără de veste, a venit din cer un sunet „ca de suflare de vifor ce
vine repede”, un vuiet puternic ca de uragan, îndreptându-se și acoperind casa în care se aflau
apostolii.
b) Li s-au arătat „limbi împărțite ca de foc” care s-au așezat deasupra creștetului
fiecăruia dintre ei.

Acest fenomen supranatural al glosolaliei întâmplat în ziua Primei Cincizecimi creștine

are două faze distincte:
1. În prima fază apostolii vorbesc în limbi străine pe care le înțeleg numai cei din
diaspora care sunt interesați de mesajul auzit pe când băștinașii nu înțeleg nimic și ca urmare
îi acuză pe apostoli că sunt „plini de must”, că sunt beți și vorbesc aiureli, cuvinte neînțelese,
de aceea îi hulesc, îi fluieră.
În același timp străinii sunt interesați să asculte de aceea apelează la băștinași să nu-i
deranjeze.
Neînțelegerile dintre cele două categorii de ascultători se acutizează, cresc tensiunile și
amenințările. Când taberele sunt aproape de încăierare intervine Sf. Apostol Petru care
calmează spiritele. El vorbește acum în lb. aramaică așa că înțeleg și băștinașii precum mai
departe și străinii. Apostolul explică evenimentul și miracolul ce se întâmplă apelând la textul
profetic din Ioil 3, 1-5.
2. Așadar în a două fază se dumiresc și băștinașii, înțeleg și ei și astfel se încheie
conflictul și acuzele că apostolii ar fi luat-o razna.
36
 Acum fenomenul glosolalic este perceput corect de către toți ascultărorii. Duhul Sfânt
este translatorul perfect pentru toți participanții.
În Iordan când Iisus se botează, Duhul Sfânt a luat chip de porumbel, simbolul
neprihănirii, acum la Cincizecime își ia ca emblemă focul. La Iordan El depunea mărturie
despre curăția celui fără de păcat, iar acum inaugura era curățirii de păcate. Se știe că focul
nimicește necurățiile, dezinfectează, regenerează.
Textul amplu din cap. 2 indică nominal zonele teritoriale din care veniseră pelerinii
evrei la Ierusalim. Ei au venit în calitate de credincioși mozaici iar aici convertindu-se la
Hristos și botezându-se în numele Sfintei Treimi, ei se înapoiau acasă ca vestitori voluntari ai
Evangheliei.
Au auzit această Evanghelie fiecare în limba lui. Nu putem stabili cu certitudine (nici
nu este important) dacă minunea glosolaliei sau polilologhiei era pe buzele apostolilor sau în
urechile ascultătorilor. Acest adevărat “congres al popoarelor” participante la Prima
Cincizecime creștină trebuie să fi făcut să se audă sub cerul Ierusalimului, cel puțin patru
limbi pentru ca toți participanții să fi putut înțelege fără dificultate cele vestite de apostoli: o
limbă semită, greacă, latina și zend sau am putea spune că s-au vorbit 15 dialecte desprinse
din aceste limbi, cum lasă de înțeles textul biblic.
Prima Cincizecime creștină este actul de naștere al Bisericii lui Hristos ca instituție
văzută, ca realitate socială. Acesta s-a întâmplat în urma predicii apostolilor, a convertirii
maselor de oameni prezenți și a botezării lor. În prima zi numărul celor încreștinați a fost de
aproximativ 3.000 iar a doua zi de încă 2.000. Așadar Biserica creștină nou constituită
număra în primele zile aproximativ 5.000 de inși.

Harisma Glosolaliei

În tinerețea ei Biserica lui Iisus Hristos fiind redusă sub aspectul numeric și confruntată
cu mari dificultăți, avea nevoie să facă dovadă cât mai des și în cât mai multe locuri că ea este
un așezământ dumnezeiesc, că însuși Iisus Hristos este prezent în mod real la cârma ei și că
Duhul Sfânt o însufletește cu adevărat, nu numai aparent. Aceasta a fost de fapt însăși
promisiunea Mântuitorului făcută Apostolilor Săi după Învierea Sa din Morți. (Matei 28, 20).
De aceea Mântuitorul a acordat Bisericii primare anumite daruri harismatice ca prin
acestea, Ea, Biserica, să depună mărturii eclatante despre acest adevăr. Cartea
FapteleApostolilor, atât în prima parte cât și în a doua, ne dezvăluie multe exemple în acest
sens. Astfel avem cazul sutașului Corneliu din cap. 10 și alte cazuri în care membrii sau
virtualii membri ai Bisericii creștine au fost înzestrați cu puteri spirituale ne mai-întâlnite și
ne mai-auzite până atunci, adică cu harisme sau daruri speciale ca de exemplu grosolalia
(vorbirea în limbi), proorocia, taumaturgia și altele.
Toate aceste daruri au fost necesare Bisericii primare pentru a se impune ca un
organism divino-uman în fața multitudinii de credințe și practici politeiste și păgâne care
pretindeau o superioritate și un specific aparte.
Din fericire chiar și în Biserica creștină primară s-au produs unele abuzuri sau abateri
de la linia sănătoasă lăsată de Sfinții Apostoli, așa că au apărut anumiți pseudo-harismatici.
Este cazul Bisericii din Corint despre care ni se relatează în I Corinteni 12, unde anumiți
indivizi din dorința de faimă personală au reușit să pricinuiască confuzii în rândul creștinilor.
În cazul de față, ca și în celelalte cazuri, Sfântul Apostol Pavel intervine prompt și
drastic (I Cor. 12, 13-14) precizând, în același timp, un criteriu de partajare a harismaticilor
de pseudo-harismatici: harismaticul adevărat se manifestă întotdeauna în sprijinul întăririi
unității Bisericii și niciodată cu scopul de auto-mărire. Harismaticul autentic este străin de
aroganță, de trufie, el contribuind faptic la propășirea vieții membrilor Bisericii.

37
 În acest context Sfântul Apostol Pavel face și o înșiruire a principalelor daruri
harismatice: - „Căci unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia după
același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unui i se dă întru același Duh credință, iar altuia,
darurile vindecărilor, întru același Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia
deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor” (I Co. 12, 8-10).
„Vorbirea în limbi noi” despre care vorbește textul din Mc. 16, 17 nu se referă la limbi
care până atunci n-ar fi existat niciunde pentru că astfel de limbi ar fi fost fără de folos practic
pentru propășirea credinței. Limba nouă e ceva nou pentru glosolalul care o vorbește nu
pentru ascultători.

38
CURSUL XIX
Sinodalitate sau prioritate apostolică în Noul Testament?

Faptele Apostolilor 1, 15-26 - relatează despre întregirea soborului apostolic.

Faptele Apostolilor 6, 1-6 - relatează despre alegerea celor șapte diaconi.
Faptele Apostolilor 15, 1-29 - relatează despre sinodul apostolic de la Ierusalim.

Pe lângă aceste texte de bază avem și alte texte solitare sau izolate care dezvoltă ideea
de sinodalitate și anume: Matei 18, 20; Marcu 28, 19; Ioan 20, 21; II Petru 3, 15 – 16;
Marea problemă care a apărut în lumea creștină era înclinarea spre iudaism sau
eliberarea totală de iudaism.
Sinodul Apostolic a hotărât că din cele ale legii vechi nu este obligatoriu nimic pentru
creștinism decât: să se ferească de jertfele idolatre, consumul de sânge, de animale zugrumate
și de desfrânare (clauzele lui Iacob F.A. 15, 29).
Din aceste texte reiese că în Biserica primară problemele s-au soluționat prin
sinodalitate și nu prin dictat primațional chiar dacă unul sau altul face vreo propunere, aceasta
este soluționată de întreaga comunitate.
Așadar practica sau procedura uzitată în Biserica primară, apostolică, era sinodalitatea
nu dictatul primațial.

(Atenție! Această prelegere trebuie pusă în relație cu cea din cursurile XV-XVI.)

39
CURSUL XX
Viața comunitară în Biserica primară

Texte de sprijin: Fapte 2, 42 – 47

Fapte 4, 32 – 37
Fapte 5, 1 - 11

Aceste texte ne indică primii pași ai Bisericii creștine în istoria lumii antice, acești pași
n-au fost șovăielnici ci hotărâți și decisivi în conturarea destinului Bisericii de mai târziu.
În Evanghelia după Luca 13, 32, Mântuitorul Iisus Hristos face referire la acea turmă
mică căruia Dumnezeu a binevoit să-i atribuie împărăția cerurilor, turmă care la început se
identifica cu Biseriva locală din Ierusalim care s-a extins mai târziu în toată Țara Sfântă și în
diaspora iudaică și nu numai.
Despre viața lăuntrică religios morală a acestei comunități ierusalimitene ne vorbesc în
mod deslușit cele trei grupe de texte arătate mai sus. Din ele rezultă că primii creștini
ierusalimiteni continuau să frecventeze templul, despărțirea de acest templu avea să fie
decisivă numai după distrugerea lui în anul 70. În afara templului primii creștini se adunau și
în case (în casele lor particulare deoarece încă nu erau biserici proprii), aici se desfășura viața
religioasă cu următoarele elemente: frângerea pâini, predica, catehizarea și rugăciunile de
obște, care mai târziu au fost toate încadrate în Sfânta Liturghie.
În afară de aceasta primii creștini ierusalimiteni duceau o viață de comunitate ale cărui
manifestări constau în rugăciunea de obște și cântările în comun având la bază viața religios
morală întemeiată pe exigențele caritabile ale iubirii de aproapele. Ascultând chemarea sau
sfatul Mântuitorului Iisus Hristos mulți dintre primii creștini practicau lepădarea de sine
mergând atât de departe încât renunțau sau lichidau (integral sau parțial) averile, prețul
acestora punându-l la dispoziția Apostolilor. Astfel s-a creat un fond comun sau o “casă de
obște” din care se oferea gratuit întreținere caritabilă săracilor și nevoiașilor din Biserică, care
consta în hrană, îmbrăcăminte și chiar adăpost.
Acest comunitarism (nu comunism) al iubirii creștine nu era o poruncă ci numai un sfat
evanghelic, adică avea un caracter benevol.
Iată dovezie în sensul că acest comunitarism nu era obligație ci numai benevol:
a) Dacă lichidarea averilor de primii creștini ar fi fost obligatorie, atunci autorul cărții
F.A. n-ar fi evidențiat generozitatea Sfântului Iosif Barnaba, zis și cipriotul, care și-a vândut
țarina și a depus banii la picioarele apostolilor (F.A. 4, 3-6).
b) Maria mama lui Ioan Marcu continua să-și păstreze în proprietate casa impunătoare
pe care o avea în Ierusalim fără să-i fi pricinuit prin aceasta vreun prejudiciu și fără să-i
știrbească vaza, sau prestigiul de care se bucura în sânul comunității (F.A. 12, 12).

În ceea ce privește cazul soților Anania și Safira despre care ni se relatează în cap. 5,
aceștia au fost pedepsiți drastic deoarece ei s-au făcut vinovați de minciună și anume în trei
moduri: prin vicleșug, prin prefăcătorie și prin nedreptate. De aceea intervenția divină este
drastică. Cazul celor doi este o lecție de avertisment către întreaga comunitate, faptul că în
Biserică nu e permisă nici un fel de abatere de la adevăr și dreptate. Pedeapsa lor exemplară
va constitui un avertisment solid pentru întreaga comunitate.

40
 Experiența comunitaristă a Bisericii ierusalimitene s-a prelungit pentru un timp în istoria
vieții creștine prin așa numitele mese ale iubirii sau agape, care au ajuns până în zilele noastre
sub forma sistemului chinovitic mănăstiresc și parțial s-au păstrat și în pomenile creștine.

41