Seminar, Bisericile Vechi-Orientale, temele 1-3

Citiți cu atenție capitolele I capitolele I ”Hristologia în secolul al V-lea” și

cap II ”Calcedonieni și monofiziți” din lucrarea John Meyendorff, ”Hristos
în gândirea creștină răsăriteană, trad. de Nicolai Buga, EIBMBOR, 1997,
p. 9-26, respectiv p. 27-48.

Pentru cap. I, încercați să răspundeți la următoarele întrebări:

- Care este contextul hristologic general al secolului al V-lea?

- Care este ”preistoria” teologiei bizantine? Gândiți-vă la descrierea
autorului despre teologia alexandrină, respectiv antiohiană.
- Care sunt caracteristicile teologiei bizantine?

Pentru cap II, încercați să răspundeți la urmotoarele întrebări:

- Care sunt principalele grupări doctrinare formate după Sinodul de la

Calcedon?
- Ce este neocalcedonismul? Care a fost contribuția aparte a lui Sever al
Antiohiei? Dar a lui Filoxen de Mabbugh?
- Ce aspecte legate de încercările de refacere a unității Bisericii descrise în
acest capitol merită să fie amintite?
 Cap I

_ Care este contextul hristologic general al secolului al V-lea?

Secolul al V-lea este domninat de cele două școli de gândire creștină Alexandria și
Antiohia. Este interesant faptul că cu toate acestea , nici una din ele nu și-a păstrat –
din pricina disputelor hristologice care au avut loc în secolul al V-lea – specificul
unei gândiri independente. Auroritatea intelectuală a școlii din Antiohia n-a mai fost
niciodată restabilită după loviturile pe care le-a primit din partea vulcanicului Chiril
al Alexandriei. În ceea ce privește Biserica din Alexandria, majoritatea fie i-a urmat
pe liderii schismei anti-calcedoniene, fie s-a închis între limitele micului grup
melchit. Centrele de gândire creștină independente din Siria, Palestina și Egipt și-au
încetat activitatea odata cu invaziile persane și cuceririle arabe din aceste areale.
Costantinopolul, capitala imperiului este plasat în poziția unui arbitru între Est și
Vest, determinânu-l să elaboreze o teologie a concilierii și a sintezei. Conflictele
doctrinare dintre diferitele teologii, din secolul al IV-lea și până în secolul al VI-lea,
nu pot fi înțelese dacă nu sunt luate în considerare aspectele lor soteriologice. În
timpul controversei ariene, Sf. Atanasie și Capadocienii au stabilit clar că mântuirea
se dobândește prin întâlnirea reală dintre Dumnezeu și om. Cuvântul întrupat a fost
Dumnezeu adevărat, nu o făptură, căci numai Dumnezeu putea să împace cu sine
omenirea căzută. Iar firea omenească a lui Hristos nu a fost deficitară, lipsită de
intelect, cum credea Apolinarie, ci o natură umană completă, ‚’’firea noastră’’
asumată în totalitatea ei de Cuvântul, căci ‚’’ceea ce nu este asumat, nu este vindecat,
iar ceea ce este unit cu Dumnezeu este mântuit’’, după cum spune Sf. Grigorie de
Nazianz. De-a lungul secolului al V-lea, anti-apolinarismul i-a determinat pe teologii
școlii din Antiohia să insiste asupra realității umane depline a lui Iisus. Extrema
acestei poziții, nestorianismul, a mers atât de departe încât cosidera omenitatea
Cuvântului drept un ’’ om asumat’’, practic distinct de firea sa divină. Dimpotrivă,
cei din Alexandria au rămas fundamental anti-arieni. Poziția lor, deși deficitară prin
insensibilitate îndelungată la deviația apolinariană, a avut avantajul de a fi ramas
totdeauna în acord formal cu Niceea. Cele două școli, promovând mentalități și
metode exegetice diferite, au creat în cele din urmă două sisteme hristologice opuse.
Redactată pe baza formulei de unire (433) și a mărturisirii lui Flavian (448), definiția
calcedoniană era rezultatul unei serii de compromisuri anevoioase între părțile opuse.
Este remarcabil faptul că aici se găsesc elemente ale unei soluții pozitive în problema
hristologică.

_ Care este ”preistoria” teologiei bizantine? Gândiți-vă la

descrierea autorului despre teologia alexandrină, respectiv antiohiană.

Constaninopolul, strălucita capitală a imperiului, care devenea un centru din ce în ce

mai important al vieții bisericești răsăritene bizantine, fusese la început dependent, în
plan intelectual , de Alexandria și mai ales de Antiohia, el neavând până la sfârșitul
secolului al V-lea o școală teologică proprie. Împrejurările care au urmat sinoadelor
de la Efes (431) , Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (681) au
contribuit la formarea mentalității teologice bizantine până în secolul al IX-lea.
Constantinopolul din poziția unui albitru între est și vest a fost determinat de
împrejurările vremi să elaboreze o teologie a concilierii și a sintezei . Împărații
urmăreau împăcarea celor două părți calcedoniană și anti-calcedoniană, ale
imperiului lor. Atunci când ne gândim la ’’preistoria’’ teologiei bizantine vedem că
vocabularul teologic al timpului de multe ori nu avea la dispoziție termeni adecvați
pentru a descrie conceptul nostru modern de persoană, opus celui de fire. Din mai
multe motive, terminologia chiriliană era insuficientă pentru a oferi cadrul unei
hristologii universal acceptabile. Mai întâi aceasta nu păstra rolul fundamental jucat
de firea omenească în lucrarea mântuirii. Alexandria tindea mereu, încă de pe vremea
lui Origen, spre un ’’minimalism antropologic’’, pe care Biserica trebuia să-l
controleze și căruia i-au căzut pradă în final monofiziții. Sinodul de la Calcedon a
tradus termenul persoană, folosit de Sf. Leon, prin ipostasis, punând capăt
ambiguității grecescului fisis (o fire). Disputele hristologice purtate in secolele IV, V,
VI au contribuit la conturarea unei mentalităti în ceea ce privește teologia bizantină.
Va fi meritul teologiei specific ’’bizantine’’de a fi pus la dispoziția Bisericii
elementele unei soluții reale care,din nenorocire, va veni prea târziu pentru ai împăca
pe monofiziți. Soluția consta dintr-o nouă conștientizare a unirii ipostatice cu toate
implicațile ei . Josep Lebon în 1909 boteza acestă nouă reinterpretare a Calcedonului
ca ’’neo-calcedonism’’.O nouă formulă sinodală providențial exactă necesita o
interpretare creatoare. Această interpretare în cazul Calcedonului era asigurată de
teologia bizantină a secolelor V și VI. Contribuție aducând atât politica unionistă a
lui Justinian cât mai ales o dezvoltare a gândirii hristologice și o elaborare mai
extinsă a terminologiei calcedoniene.

_Care sunt caracteristicile teologiei bizantine ?

Împrejurările care au urmat sinoadelor de la Efes și de la Calcedon au plasat

Constantinopolul în poziția de albitru între Est și Vest, determinându-l să elaboreze o
teologie a concilierii și a sintezei. Acest tip de teologie prin care împărații urmăreau
împăcarea celor două părți, calcedoniană și anti-calcedoniană a făcut să se elaboreze
o teologie a concilierii și a sintezei. Vorbim de o teologie bizantină. Aceasta fiind
prima sarcină a teologiei ’’bizantine propriu-zise’’.Efesul , Calcedonul și cele două
sinoade bizantine (553 și 681) reprezintă împreună marea sinteză hristologică
bizantină Dezvoltările ulterioare ale teologiei ortodoxe vor trebui să fie abordate în
lumina acestei sinteze. Cred că o caracteristică a teologiei bizantine a fost faptul ca a
adus prin exprimare o distincție clară între Cuvânt, ca persoană sau ipostas, și
dumnezeirea ca fire nepătimitoare, neschimbătoare și comună întregii Treimi. Soluția
a fost găsită recurgându-se la hristologia apuseană, ceea ce însemna o inovație
terminologică: dstincția dintre fire și ipostas.

Cap II
_Care sunt principalele grupări doctrinare formate dupa sinodul de la
Calcedon ?

Principalele grupări doctrinare formate după sinodul de la Calcedon au fost clasificate

din punc de vedere metodologic astfel:

1. Diofizitii stricți, care au răma credincioși hristologiei antiohiene și, renegându-l pe

Nestorie, socoteau Calcedonul drept o victorie postumă a lui Teodor de
Mopsuestia și o parțială tăgăduire a lui Chiril.
2. Monofiziții, care, urmându-i pe Dioscor și Timotei Aelurus, considerau
Calcedonul o întoarcere la nestorianism și respingeau Sinodul. Formula Sfântului
Chiril : ”o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul” era pentru ei singura
formulă hristologică admisibilă. Monofiziții sustin că firea omenească luată la
întrupare a fost absorbită de firea sa divină. În mod concret însă, Hristosul istoric a
fost totuși, ’’o singură fire’’. A afirma, precum la Calcedon, că El este în ’’două
firi’’ după unirea ipostatică înseamnă a admite existența în Hristos a două ființe
separate.
3. Un alt grup numit astăzi neo-calcedonieni . Pentru aceștia Calcedonul care nu l-a
tăgăduit pe Chiril, ci l-a condamnat doar pe Eutihie. Spunând un ’’ipostas’’
Calcedonul a adoptat toate argumentele lui Chiril împotriva lui Nestorie, iar
terminologia acestuia- inclusiv formula ’’o fire întrupată a lui Dumnezeu
Cuvântul’’-rămânea ea însăși valabilă într-un context anti-nestorian. Formula ’’în
două firi’’ folosită la Calcedon – nu este esențială decât în măsura în care afirmă
dubla cosubstanțialitate a lui Hristos și condamnă astfel, eutihianismul.
4. O a patra școală care în prima jumătate a secolului VI inteprinde un efort in
direcția unei soluții creatoare în măsură să rezolve problemele terminologice puse
de definiția calcedoniană este cea influențată din plin de metafizica origenistă.
Principalul reprezentant al acestei școli a fost Leonțiu de Bizanț.
_Ce este neocalcedonismul ? Care a fost contribuția aparte a lui
Sever al Antiohiei ? Dar a lui Filoxen de Mabbugh ?

Atunci când ne gândim la contribuția aparte a lui Sever al Antiohiei vedem că

hristologia lui Sever a evoluat într-un sistem mai strict decât cel al lui Chiril,
cuvintele pe care le-a folosit marele episcop alexandrin ca să desemneze realități
soteriologice și kerigmatice dobândesc odată cu Sever, un sens filozofic mai
precis. El refuza să spună ’’două firi după unire’’ deoarece Chiril nu o spusese
niciodată. Dar nevoia de a-și apăra poziția și de a-și clarifica termenii l-a condus la
o rigoare ’’monofizită’’ pe care Chiril nu o avea. Unul este agentul, adică Logosul
întrupat, scrie Sever, ’’Una este lucrarea, dar lucrările sunt diferite, adică cele
realizate prin lucrare’’. Unitatea agentului (singura fire-ipostas a lui Hristos)
atrage după sine unitatea de energie , fără să împiedice ca ’’lucrările’’ care
corespund ’’calităților naturale’’ ale dumnezeirii și omenității să fie distribuite
în categorii diverse, divine sau umane. Sever anunța cu precizie mișcarea mono-
energistă a secolului al VII-lea. Și Sever și monoenergiștii încercau să împace
logic pozițiile calcedoniană și monofizită. Ortodoxia , atât cea calcedoniană, cât și
cea severiană, proclama că Hristos este consubstanțial (de o ființă) cu Tatăl în
dumnezeirea Sa și consubstanțial cu noi în omenitatea Sa. Există un singur
Dumnezeu în trei ipostasuri. A identifica esența cu firea în hristologie ar
presupune, după Sever, ca întreaga Treime să se fi întrupat. Terminologia trinitară
a Capadocienilor este deci inadecvată ca atare în hristologie. Sever se folosea de
această teologie în funcție de datele din teologia sa despre întrupare.

Filoxen de Mabbugh îl considera pe Hristos om deplin. El scrie ’’ Cuvântul nu s-a

preschimbat în carne când s-a întrupat dintr-însa, iar trupul nu s-a transformat în
firea Cuvântului când s-a unit cu el. Firile nu s-au amestecat între ele precum apa
și vinul care prin amestecare își pierd firea ori culoarea, ori precum
medicamentele care, odată ce au fost amestecate la un loc, pierd ( fiecare din ele)
determinarea și calitatea pe care le aveau din fire.’’ El afirmă de asemenea ,
împotriva lui Eutihie, că Hristos este de o ființă cu noi. Filoxen ca și Sever se
opune oricărei idei de ’’amestecare a firilor’’ în Hristos.

_Ce aspecte legate de încercările de refacere a unității Bisericii

descrise în acest capitol merită să fie amintite?

Controversele hristologice au rămas într-un total impas de-a lungul celei de-a doua
jumătăți a secolului al V-lea. Esențialul controversei se desfășura în grecește, între
teologi care gândeau și scriau în această limbă. Doi dintre marii împărați Zenon și
Atanasie, au dezavuat sinodul de la Calcedon, iar monofiziții erau foarte bucuroși
să profite de sprijinul lor. Intervențiile imperiale în faimoasa controversă
declanșată de publicarea Henoticon-ului, de către Zenon (482) , nu au dat
rezultate imortante din pricină că, în loc să rezolve problemele teologice ridicate
de definiția din 451, ele încercau să le ignore, provocând astfel, în final, opoziția
ambelor partide. Meritul teologiei specific ’’bizantine’’ va veni prea târziu pentru
a-i împăca pe monofiziți. Această soluție consta dintr-o nouă conștientizare a
unirii ipostatice cu toate implicațiile ei.