Prescripţia extinctivă, denumită şi liberatorie, reprezintă o instituţie de o importanţă

covârşitoare în toate ramurile dreptului, necesară oricărui sistem juridic, reprezentând o

modalitate eficientă de asigurare a stabilităţii şi securităţii în raporturile juridice, menită să
asigure înlăturarea incertitudinii din circuitul civil.
Prescripţia extinctivă este reglementată în cadrul Noul Cod Civil prin dispoziţiile art.
2500 - 2544 în Cartea a VI-a, capitolul intitulat "Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi
calculul termenelor", unde se reiau prevederile Decretului nr.167/1958, la care se adaugă
numeroase îmbunătăţiri.
Noul Cod Civil delimitează, de asemenea prescripţia dreptului material la acţiune faţă
de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, supusă dispoziţiilor Codului de Procedură
Civilă, care se vor completa cu cele de drept comun în măsura în care nu sunt suficiente.
În noul Cod civil, la fel ca şi în reglementarea anterioară, nu se regăseşte o definiţie a
prescripţiei extinctive, înţelegerea noţiunii urmând să se facă pornind de la prevederea ce
consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive.
Potrivit art. 2500 alin. 1 N.C.civ.: „ Dreptul material la acţiune, denumit în continuare
drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
Rezultă că prescripţia extinctivă este înţeleasă ca acea sancţiune care stinge dreptul la
acţiune neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege.1
Noul Cod Civil vine să statueze expres că, ceea ce se stinge prin efectul prescripţiei
extinctive, este dreptul la acţiune în sens material, respectiv dreptul subiectiv secundar şi nu
dreptul subiectiv civil primar,
Observăm că legiuitorul detaliază în alineatul 2 al art.2500, noţiunea privind dreptul
la acţiune, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită prestaţie, să
respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice sancţiune civilă, după caz".2
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege, sfera drepturilor subiective civile, ale
căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, altfel spus, determinarea sferei drepturilor
subiective civile prescriptibile, care trebuie deosebite de cele imprescriptibile extinctiv.3

1
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București ,
2012, p. 277
2
M. Nicolae, Tratat de prescripţie exti ncti vă, Ed. Universul Juridic, București , 2010, p. 43-44.
3
M. Nicolae, Prescripţia exti ncti vă, în C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, Drept civil român.
Curs selecti v pentru licenţă, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Press Mihaela, București , 1998, p. 92

1
 Ca atare, sub aspectul prescripţiei extinctive, se face distincţie între drepturi
prescriptibile şi drepturi imprescriptibile extinctiv.
Criteriul principal de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive îl reprezintă
natura drepturilor subiective civile, după care se distinge între:
a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi
b)domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale.
Drepturi patrimoniale prescriptibile extinctiv, reprezintă principalul domeniu al
prescripţiei, alcătuit îndeosebi din drepturile de creanţă.
Distincţia dintre drepturile la acţiune având un obiect patrimonial şi cele care nu au un
obiect patrimonial aste aceea că, în primul caz, regula o constituie prescriptibilitatea dreptului
la acţiune, excepţiile fiind prevăzute de lege, iar, în al doilea caz, regula este dată de
imptrescriptibilitatea dreptului la acţiune, excepţiile fiind prevăzute în mod expres de lege.
Aşadar, prescriptibilitatea este rezervată, în principal, drepturilor subiective
patrimoniale, legea poate stabili şi alte categorii de drepturi care, deşi nu se înscriu sferei
drepturilor patrimoniale, sunt de asemenea, prescriptibile.4
Noul Cod civil reglementează atât situaţii în care discutăm despre
imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, cât şi cazuri în care se instituie termene speciale de
prescripţie sau cazuri speciale în care intervine prescripţia.
Astfel, art.2502 consacră încă o dată caracterul de excepţie al imprescriptibilităţii
dreptului la acţiune şi reglementează în mod expres cazuri concrete de imprescriptibilitate în
materii în care protecţia specială este necesară.
Potrivit art. 2502 alin. 2 N.C.civ., dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile
prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv
ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate, ca având caracter imprescriptibil:
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 N.C.civ.);
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată (art. 563 alin. 2 N.C.civ.);
- acţiunea de partaj (art. 669 N.C.civ.);
- acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe cel care
pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv (art. 564 alin. 2 N.C.civ.);

4
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București , 2011, p. 268

2
 - acţiunea confesorie de superficie, potrivit căreia titularul unui asemenea drept poate
chema în judecată pe cel care îi tulbură exercitarea dreptului, inclusiv pe proprietarul terenului
(art. 696 alin. 2 N.C.civ.).
Pe de altă parte, uneori natura dreptului ocrotit nu este suficientă să ducă la concluzia
imprescriptibilităţii acţiunii, atunci când prin dispoziţie expresă a legii se prevede contrariul.5
Astfel, este prescriptibilă extinctiv (în termen de un an) acţiunea în revendicare
imobiliară în cazul reglementat de art. 572 N.C.civ. referitor la avulsiune.
De asemenea, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de uzufruct, de
uz sau de abitaţie este supusă termenului general de prescripţie, de 10 ani, prevăzut de art.
2518 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., având în vedere că nu este vorba de drepturi reale declarate de
lege imprescriptibile şi nici nu sunt supuse altui termen de prescripţie.
În afara drepturilor la acţiune imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul
dreptului subiectiv ocrotit, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc, prin articolul 2502 alin. 2 că
mai au acest caracter, de imprescriptibilitate, drepturile referitoare la:
- acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care
prin lege se dispune altfel;
- acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul
său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării
moştenirii în termenul prevăzut de lege.

Aspecte speciale privind domeniul prescripţiei extinctive reglementate de noul Cod civil
1. Situaţia drepturilor accesorii
Prin dispoziţiile art. 2503 alin. 1 este reglementată situaţia prescripţiei drepturilor
accesorii, stabilindu-se că, în măsura în care dreptul principal este prescriptibil, atunci şi
aceste drepturi accesorii sunt supuse aceluiaşi regim.6
Această regulă trebuie pusă în legătură cu principiul de drept accesorium sequitur
principale, din aplicarea căruia decurg două consecinţe principale, respectiv:

5
A se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Colecţia Resti tuti o, București , 1998, p.
492 și urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All,
Colecţia Restitutio, București , 1997, p. 404, apud G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a IV-a,
Ed. Hamangiu, București , 2010, p. 368.
6
A se vedea: I. Kessler, C. Oprișan, Prin prescripţia exti ncti vă nu se sti nge oare însuși dreptul civil subiecti v?,
în J.N. nr. 4/1961, p. 32 și urm.; E. Saft a-Romano, Probleme teoretice și practi ce actuale din domeniul
prescripţiei exti ncti ve, I, în Dreptul nr. 9-12/ 1990, p. 113-114, apud G. Boroi, Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, București , 2010, p. 368. [3] Pentru

3
 a)imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea
dreptului subiectiv accesoriu şi
b) prescripţia dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi prescripţia
dreptului la acţiune privind un drept principal.
Astfel, dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului la acţiune în
realizarea acesteia atrage şi prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor.
Potrivit art. 2503 alin. 2 N.C.civ. „ în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii
succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile
datorate"
Este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel datorate (ca în cazul chiriilor,
arenzilor, dobânzilor, rentelor), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau
extracontractual.
Cu toate acestea, dispoziţiile referitoare la curgerea distinctă a prescripţiei nu sunt
aplicabile atunci când prestaţiile succesive alcătuiesc prin finalitatea lor, rezultată din lege sau
din convenţie, un tot unitar (art. 2503 alin. 3).
Este cazul, de exemplu, al contractului de antrepriză, când sunt stabilite termene
pentru diferite faze de execuţie a lucrărilor sau a contractului de vânzare cu plata preţului în
rate, când părţile pot stabili diferite modalităţi de plată, interesând finalmente să aibă loc
achitarea integrală a preţului.7

2. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată

O reglementare distinctă conţine însă noul Cod civil, cu privire la prescripţia acţiunii
ipotecare, deşi dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu.
Conform art. 2504 alin. 1 N.C.civ., prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală
nu atrage stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar
va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile şi imobile ipotecate, însă numai în
limita valorii acestor bunuri.
Acest text reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia „accesoriul urmează soarta
principalului", fiind vorba despre o prescripţie specială a acţiunii ipotecare. Aşadar, deşi
acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin efectul prescripţiei,
aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii

7
M. Nicolae, Tratat…, p. 402-403; I. Reghini, Șt. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a
revăzută și adăugită, Ed. SC Sfera SRL, Cluj-Napoca, 2008, p. 647.

4
prin prescripţie a acţiunii principale (ceea ce înseamnă că bunurile ipotecate vor putea fi
urmărite în continuare).8

3. Compensaţia şi dreptul de retenţie

Dispoziţiile noului Cod civil conţin şi reglementarea prescripţiei în cazul creanţelor
reciproce, stabilind că aceasta nu este de natură să împiedice stingerea lor prin compensaţie,
după cum nu este de natură să împiedice exercitarea dreptului de retenţie, dar cu condiţia ca
dreptul de acţiune să nu fi fost stins în momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia,
fie dreptul de retenţie (art. 2505).
Până la adoptarea noului Cod civil, în doctrină au existat controverse în legătură cu
modalitatea în care operează prescripţia extinctivă.9
Astfel, pornindu-se de la dispoziţiile art.18 din Decretul nr.167/1958 („instanţa
judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la
acţiune sau la executare silită este prescris"), s-a susţinut că efectele prescripţiei se produc de
drept, în temeiul legii, fiind independente de existenţa unui litigiu. În cazul în care s-ar
declanşa un proces, instanţa nu ar face decât să constate că efectele prescripţiei s-au produs.10
Pe de altă parte, criticându-se această susţinere, s-a arătat că, deşi nu se poate tăgădui
existenţa art. 18 din Decret, potrivit acestui text rezultă doar obligaţia organului de jurisdicţie
de „a cerceta" (iar nu de a aplica) dacă dreptul la acţiune este stins prin prescripţie şi, deci, el
trebuie interpretat restrictiv, întrucât prescripţia extinctivă, deşi este o instituţie de interes
public, aplicarea acesteia este o chestiune subiectivă, particulară, fiind lăsată la aprecierea
celui în favoarea căruia curge prescripţia.
Într-o altă opinie, s-a afirmat că prescripţia este o sancţiune jurisdicţională care
operează „prin efectul hotărârii judecătoreşti", deoarece trebuie constatată de către instanţă,
iar în lipsa unei sancţiuni jurisdicţionale, prescripţia nu-şi produce efectele.
Noul Cod civil vine să tranşeze această dispută doctrinară, stabilind, prin
dispoziţiile art. 2512 alin. 1, faptul că „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul
căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu
contrar ori să fi fost de bună-credinţă".11
Aşadar, prescripţia nu operează de drept, ci ea trebuie să fie invocată pentru a fi
producătoare de consecinţe juridice, pentru că stingerea dreptului material la acţiune nu poate
fi opusă decât de cel în beneficiul căruia a curs şi s-a împlinit prescripţia.
8
Pentru detalii, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 281
9
G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 281
10
G. Boroi, Partea generală. Persoanele, 2010, p. 370.
11
Șt. Răuschi, T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, ed. a 2-a, Ed.
Fundaţiei „Chemarea”, Iași, p. 146.

5
 Înseamnă că legiuitorul a îmbrăţişat punctul de vedere potrivit căruia normele care
reglementează regimul prescripţiei extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, fiind la
îndemâna persoanei în folosul căreia curge să o invoce sau, dimpotrivă, să renunţe la
beneficiul acesteia (şi să execute voluntar obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie.
În felul acesta, accentul a fost deplasat de la sfera ocrotirii şi apărării ordinii publice la aceea a
ocrotirii intereselor private.
Elementul inedit este adus de art. 2512 alin. 2 prin care legiuitorul exonerează
organele de jurisdicţie de obligaţia de a verifica şi aplica din oficiu dispoziţiile privitoare la
prescripţia extinctvă.
Ca atare, organul jurisdicţional, deşi poate invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive,
nu ar putea-o aplica în acelaşi fel, dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul
împlinirii prescripţiei.
Interdicţia invocării prescripţiei din oficiu operează şi pentru situaţia în care aceasta s-ar
face în folosul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. 3), care
sunt astfel considerate pe poziţie de egalitate juridică cu orice altă parte.
În acelaşi timp, împrejurarea că invocarea prescripţiei este lăsată la aprecierea persoanei
interesate nu are şi consecinţa posibilităţii nesocotirii de către părţi a normelor imperative care
reglementează instituţia prescripţiei.
Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil, nu exista o dispoziţie cu caracter de
principiu, care să stabilească un termen de prescripţie general, calificarea în acest sens fiind
făcută de doctrină şi de jurisprudenţă, în sensul că este general acel termen care îşi găseşte
aplicaţie practică ori de câte ori nu este incident un termen special.
Prin dispoziţiile art. 2517 N.C.civ. se stabileşte, însă, în mod expres (şi sub denumirea
marginală „Termenul general de prescripţie") că: „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă
legea nu prevede un alt termen".
Acest termen este aplicabil însă numai raporturilor juridice obligaţionale (adică acelora
care au în conţinutul lor drepturi de creanţă cu îndatoriri corelative) şi în măsura în care nu
există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii.

Termene speciale de prescripţie

Termenul de 10 ani este reglementat prin art. 2518 N.C.civ. şi are în vedere prescrierea
dreptului la acţiune privitor la:
- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse
altui termen de prescripţie;

6
 Prin această dispoziţie este modificat, în sensul reducerii duratei, termenul de
prescripţie instituit anterior în materia drepturilor reale imobiliare (conform art. 1890 C.civ.,
de 30 de ani).
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de
barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui
minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Termenul de prescripţie de 2 ani este reglement de art. 2519 N.C.civ
Potrivit acestui articol, dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau
reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
Termenul de prescripţie de un an, este reglementat prin dispoziţiile art. 2520 N.C.civ. cu
privire la dreptul la acţiune în cazul:12
(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:
1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu
luna;
3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;
4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;
5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de
prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării
părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie
este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;
7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt
datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste
sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata
sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
(2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau lucrărilor nu
întrerupe prescripţia pentru sumele scadente. 13

12
I. Leș, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Ed. Hamangiu, București , 2008, p. 298-299
13
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Librăriei Universala, București , 1934, p. 458.

7
 Termenul de un an este reglementat prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 2521 alin.
1) şi cu privire la dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor
pentru un spectacol care nu a mai avut loc.14
Tot un termen de un an prevede noul Cod civil (art. 2521 alin. 2) pentru acţiunea
izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată
împotriva transportatorului, cu rezerva situaţiei în care contractul de transport a fost încheiat
pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu
mijloace de transport diferite (şi când termenul de prescripţie este de 3 ani).

Regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive, derogatorii de la

norma generală, înscrise în noul Cod civil
Dispoziţiile noului Cod civil instituie o serie de reguli speciale referitoare la momentul
de la care poate începe, în anumite situaţii, să curgă prescripţia extinctivă.15
În cazul obligaţiilor de a da sau a face, prescripţia începe să curgă de la data când
obligaţia devine exigibilă şi creditorul trebuia astfel să o execute.
Pentru ipoteza în care dreptul este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie
suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data la care termenul sau condiţia s-au împlinit
(art. 2524).
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act
anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ( art. 2525).
Se observă că reglementarea nu este aplicabilă şi nulităţii absolute, când, prin
analogie, urmează ca situaţia să fie rezolvată după regula generală înscrisă în art. 2528 alin. 2
N.C.civ. referitoare la repararea pagubei cauzate pentru îmbogăţirea fără justă cauză (când
prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care
răspunde de ea)..
Dreptul la acţiunea în executarea unor prestaţii succesive (art. 2526) începe să curgă
de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar,
de la data ultimei prestaţii neexecutate.
Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la
momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă invocată (art.2529).
Astfel, în cazul violenţei există un singur moment de la care prescripţia începe să
curgă, numai la data încetării violenţei.

14
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 458-459.
15
M. Nicolae, Tratat…, p. 674.

8
 În cazul dolului, prescripţia începe să curgă, de la momentul descoperirii
manoperelor dolosive care au viciat consinţământul.
în celelalte cazuri de anulare(eroare, leziune, lipsa discernământului, existenţa unei
incapacităţi, lipsa autorizaţiei) se identifică două momente de la care prescripţia începe să
curgă, respectiv un moment subiectiv determinat de cunoaşterea cauzei şi un moment obiectiv,
determinat de împlinirea termenului de 18 luni din ziua încetării actului.
Atunci când cel îndreptăţit să ceară anularea actului nu are capacitate deplină de
exerciţiu, prescripţia începe să curgă de la data când cauza de anulare a fost cunoscută de
către reprezentantul legal al incapabilului sau de persoana chemată să-i autorizeze actele.16
Cu caracter de noutate, în dispoziţiile art. 2529 alin. 2 se găseşte reglementată şi
situaţia în care un terţ faţă de contract ar fi interesat să ceară anularea actului, stabilindu-se că
într-o asemenea ipoteză, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la
data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.
Prin dispoziţiile art. 2528 se stabileşte faptul că, prescripţia dreptului la acţiune în
repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
O aplicaţie a acestei reguli se regăseşte în art. 316 alin. 2 N.C.civ. privind actele
încheiate de unul dintre soţi, care prejudiciază grav interesele familiei şi când soţul
neparticipant la întocmirea actului respectiv poate cere anularea acestuia în termen de un an,
care începe să curgă de la data la care soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.

16
M. Nicolae, Tratat…, p. 684.