TUDORAN, ANUL III, TEOLOGIE

- MUCENICIA, CA VIRTUTE -
PĂTIMIREA SFINȚILOR MUCENICI TEOPEMPT ȘI TEONA

„Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi (Psalm 67, 36), căci prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată
voia întru ei” (Psalm 15,3).

Ce sunt Mucenicii sau Martirii?

Sunt cei ce şi-au dat viaţa mărturisind pe Iisus Hristos în împrejurări deosebite. Mucenicii sunt primii Sfinţi ai Bisericii, care a considerat
întotdeauna că mucenicia nu ar fi fost posibilă fără ajutorul harului Duhului Sfânt. De aceea, cel mai adesea mucenicii au fost cinstiţi ca sfinţi
imediat după moarte de către ceilalţi creştini. Primii mucenici au fost Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ştefan, unul din cei şapte diaconi şi
„Întâiul Mucenic”.
Care sunt numirile mucenicilor?
În limbajul sinaxarelor Bisericii numelui de mucenic, se pot adăuga uneori nişte particule care precizează un soi de subcategorii de Sfinţi
Mucenici :
* Mare Mucenic – sunt cei care au purtat o luptă mucenicească specială;
* Sfinţit Mucenic – sunt cei care au fost totodată clerici (diaconi, preoţi, episcopi);
* Nou Mucenic sau Nou Sfinţit Mucenic – „noii” mucenici sunt mucenicii apăruţi după vechile perioade ale persecuţiilor şi după persecuţiile din
vremea iconoclasmului, mai „nou”, adică în vremea dominaţiei turceşti asupra Imperiului bizantin (secolele XV-XIX) şi până în zilele noastre,
cum ar fi mucenicii din vremea prigoanei comuniste.
Există mucenicicie în familie?
Desigur, relațiile familiale devin și mijloace de mântuire, căi spre sfințenie. Și unde-i mucenicia? În grija pentru altul, devenit celălalt. În grija
față de copil. În a-l acomoda cu virtuțile, cu binele, cu frumosul atunci când societatea vorbește de succesul imediat în lipsa acestor calități.
Unde-i mucenicia? În sânul familiilor fără de copii, care nu pot avea copii, dar a căror dragoste n-a slăbit. Și poate de aceea Hristos S-a făcut
prunc. Să fie copilul celor care n-au. Unde este mucenicia? În răbdare! Să rabd pe cel de lângă mine, bolnav fiind! Și suferința creează o formă de
solidaritate tainică. Mucenicia înseamnă să faci din noapte zi la tâmplele copilului bolnav, ca într-o miezonoptică în surdină. În răspunderea față
de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt. Unde-i mucenicia? În iertare, atunci când lucrurile se clatină. Chiar în sânul familiei. Când nu ai
siguranța zilei de mâine. Iertarea este și un prilej de reevaluare într-o situație precară, de gândire și răzgândire, în propriul act de remușcare și
pocăință, în cele ce a comis unul dintre soți. Mucenicia înseamnă bunătatea ce nu se lasă falsificată de o improvizație banală. În fond, al fiecăruia
este mucenicia în ceea ce vedem bun în celălalt de lângă noi. Mucenicia este starea interioară de jertfire a soților care Îl recunosc pe Hristos ca
sursă și obiect al oricărei iubiri profunde ... Iată ucenicia muceniciei!
Ce este virtutea creştină?
Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea faptelor bune şi biruinţa
neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a creştinului şi să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.
Cum trebuie să fie virtutea creştină?
1) Tare. Tăria în împlinirea faptelor bune se câştigă prin încordarea neîntreruptă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care
îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin
stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12);
2) Stăruinţa pe calea binelui să fie de bună voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plata;
iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată” (I Cor. 9, 17);
3) Stăruinţa pe calea binelui să fie şi cu ştiinta, adică omul să săvârşească faptele bune nu în necunoştinţă, ci cu silinţa de a cunoaşte tot mai bine
voia lui Dumnezeu : „Ca să deosebiţi care este voia Lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom.12, 2). Aceasta înseamnă putinţa,
dar şi datoria creştinului de a se desăvârşi în virtute.
4) Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaşte binele, ci trebuie a-1 şi face. „Nu cei ce aud Legea sunt drepţi la
Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptaţi” (Romani : 2, 13);
5) Virtutea creştină trebuie să fie însufleţită de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37).
în Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. în locul său, însă, sunt întrebuinţate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă bună.
Care sunt roadele virtuţii?
Evagrie Monahul spunea : „Virtutea este hrana sufletului”. Virtutea potoleşte pornirile rele ale omului, înlătură ispitele, îl face pe creştin slobod
de păcate şi rodeşte în sufletul lui binele cel câştigător de mântuire. Ea îl face pe creştin plăcut lui Dumnezeu, multumit în viaţa pământească şi
fericit în viaţa viitoare. «Trăind în virtute, suntem ai lui Dumnezeu, spune Sfântul Antonie cel Mare».1
Împăratul Dioclețian, în anul I al prigoanei ce s-a făcut de el asupra creștinilor, mergând de la Roma, a intrat în cetatea Nicomidiei unde a făcut
mulți idoli și s-a închinat lor. După câteva zile, a fost prins înaintea cetății, omul lui Dumnezeu, episcopul Teopempt (290-295), care a pătimit, la
începutul prigonirii făcută de marele păgân Dioclețian (284-305) și fiind adus înaintea împăratului a zis : „nu sunt dumnezei acei idoli de argint,
de aur, delemn sau de piatră, cărora tu te închini, pentru că nu pot nici să sufle, nici să grăiască, nici să facă ceva bine sau rău. Dumnezeul cel
Ceresc, Atotputernicul a făcut cerul, pământul și marea, precum și toate cele ce sunt într-nsele”. Acestea și multe altele grăindu-le Sfântul despre
credința creștinească s-a supărat împăratul și i-a zis : „nu te-am chemat să vorbești multe cuvinte, ci ca îndată să încetezi vorba și să aduci jertfă
zeului Apollon. Sfântul Teopempt a răspuns : „unor zei ca aceștia eu niciodată nu voi aduce jertfă, nici nu mă voi teme de chinurile tale, căci este
scris : nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; iar tu având puterea asupra trupului meu, fă ceea ce voiești”. Atunci
împăratul a poruncit să fie ars de viu în cuptor. Deci, ostașii au aprins cuptorul de dimineață până la amiază și Sfântul episcop a zis către dânșii :
“să încetați puțin și eu vă voi arăta puterea Domnului Dumnezeului meu pentru al cărui Sfânt nume se încinge acel cuptor spre a mă pierde”.
Zicând aceasta s-a aruncat în cuptorul cel foarte aprins și a șezut în mijlocul lui, iar aceea s-au dus crezând că el va arde și va pieri îndată. La

1 Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
miezul nopții, ieșind Sfântul bărbat din cuptor și intrând în casă la împăratul, deschizându-se toate ușile singure, l-a deșteptat și i-a zis : „eu sunt
Teopempt, episcopul, omului Iisus Hristos; pentru că n-am murit după cum tu ai porunci ca să mă omoare și iată că sunt viu”. Zicând acestea, s-a
dus iarăși în cuptor, iar împăratul văzându-l pe Sfântul și auzind cuvintele lui, s-a înspăimântat și a rămas ca un mut de frica cea mare. A doua zi,
chemând pe ostașii săi, le-a zis : “ați aruncat pe creștinul acela în cuptorul cel ars unde v-am poruncit?” Ostașii i-au răspuns : “am făcut stăpâne
precum ne-ai poruncit; l-am aruncat și arzând a murit ieri”. Atunci Dioclețian a pornit cu ostașii săi și s-a oprit înaintea cuptorului, dar a auzit pe
Sfântul episcop cântând și binecuvântând pe Dumnezeu în mijlocul cuptorului celui arzând și s-a mirat foarte mult. Ieșind Sfântul din cuptor
nevătămat, împăratul a zis către cei de față : “vedeți ce putere are vraja creștinească, căci am auzit că numele lui Iisus își săvârșesc farmecele
lor”. Deci, a poruncit ca în același ceas să prindă un câine și să-l arunce în cuptor vrând să vadă dacă nu va arde câinele, precum n-a ars episcopul
cu minune. Dar îndată a ars câinele. Văzând aceasta, împăratul a zis către omul lui Dumnezeu : „voi pune asupra ta mai multe chinuri, ca asupra
unui necurat, de vreme ce te-am cunoscut că ești înșelător și vrăjitor”. A poruncit ca într-o temniță să fie închis, fără a i se da nici pâine, nici apă,
până în ziua în care avea să-l judece înaintea poporului. A petrecut omul lui Dumnezeu douăzeci și două de zile în această temniță, fără hrană și
băutură, întărindu-se de Dumnezeu. După trecerea acestor zile, împăratul a poruncit ostașilor săi să meargă ca să cerceteze dacă se află încă în
viață creștinul acela. Iar ostașii mergând la închisoare, l-au găsit viu și cu fața veselă, ospătat ca la o masă împărătească. S-a supărat Diocrețian și
a scos din temniță pe fericitul episcop și rupându-și hainele de pe dânsul a bătut din palme zicând : „veniți și vedeți vraja creștinească”, iar
fericitul episcop a zis : “până când ticălosule ai inima închisă și nu cunoști pe Dumnezeu cel adevărat în care eu cred; acelea mi-a dat mie putere
și tărie până te voi birui și voi socoti nimic toate chinurile tale”. Împăratul auzind de toate acestea, a porunci să-i scoată ochiul cel drept și să-l
pună în mâna lui cea dreaptă și astfel să-l ducă iarăși în temniță. Acolo rugându-se Sfântul, o lumină mare a strălucit în întuneric și îndată ochiul
său s-a deschis, fiind întreg și sănătos ca și celălalt. De acest lucru înștiințându-se împăratul și văzându-l, s-a mâniat mai mult și a zis : „mă jur pe
împărăția Romei și pe marele Apollon, că nicidecum nu mă voi odihni, până ce nu voi chema mai întâi, pe cel mai puternic vrăjitor, care va putea
să-ți risipească toate meșteșugurile și farmecele tale”. Aceasta zicând, iarăși a poruncit să-l ducă în temniță. A trimis apoi scrisorile sale în toate
părțile stăpânirii, că dacă se va afla vreun vrăjitor care să poată risipi farmecele creștinești, să vină la dânsul degrabă și să ia multe daruri și măre
cinste. Deci, a venit un vrăjitor anume, Teona, care stând înaintea lui Dioclețian, a zis : “după porunca voastră împărătească, am venit ca mai
degrabă să dezleg creștineștele farmece, căci nu se va afla în mine nedreptate înaintea ta”. Aceasta auzind împăratul, s-a bucurat și a zis : “este la
mine în temniță un boier creștin, ale cărui farmece de le vei dezlega, mare cinste vei lua”.Teona, i-a zis : “să facă creștinul acela vreo putere
înaintea mea și eu voi risipi toate lucrările lui”. Veselindu-se împăratul de niște cuvinte ca acestea, a zis către dânsul : “eu aș voi ca de la tine mai
întâi să văd vreun semn”. Teona i-a zis : “să se aducă aici un bou mai sălbatic”. Acela fiind adus, Teona șoptit niște cuvinte în urechile boului și
îndată acesta a crăpat în două și fiecare parte era deosebită. Atunci mirându-se împăratul a zis : “cu adevărat tu ești destoinic pentru risipirea
farmecelor creștinești”. Teona vrăjitorul, a zis către împărat : “așteaptă puțin și vei cunoaște prin minuni lucruri ce s-au făcut, împărate”. Aceasta
zicând, a poruncit ca să-i aducă un catâr și a pus în ele acele părți ale boului și s-au aflat amândouă deopotrivă cu greutatea. A poruncit
Dioclețian ca să aducă înaintea sa pe Sfântul Teopempt episcopul și punându-l împotriva vrăjitorului, a zis către dânsul : “știindu-te că ești
înșelător și vrăjitor am chemat acest fermecător din părțile Egiptului, voind să cunosc cine din voi este mai puternic în fermecătorii”. Atunci,
Teona a zis către episcop : “două meșteșuguri ale farmecelor voi săvârși acum asupra ta și de nu te vor vătăma, voi crede și eu în Dumnezeul
tău”. Făcând două turte din făină fermecată i-a dat episcopului să mănânce, iar el luând le-a mâncat și s-au îndulcit în gura lui ca mierea, cu nimic
vătământu-l. Văzând aceea, Teona, s-a mirat și a zis : “încă un meșteșug de farmece minunat voi săvârși asupra ta și de nu te v-a vătăma, voi
crede în Dumnezeu”. Luând un pahar cu apă a pus într-nsul o iarbă aducătoare de moarte și a chemat numele celor mai puternici diavoli ca mai
puternică să-i fie otrava. Apoi a dat-o sfântului să bea. Iar îl consumând-o, a rămas nevătămat. Atunci Teona, căzând la picioarele episcopului, a
zis : „sunt creștin și mă închin celui răstignit”. Împăratul auzind aceasta s-a tulburat foarte tare și a strigat zicând : „mari sunt facerile de minuni
ale creștinilor care se fac cu vrăji”. A poruncit să-i ducă în temniță, unde Sfântul episcop, învățând credința pe Teona, l-a numit Sinesie, adică
“plin de înțelegere”, de vreme ce a înțeles cu inima curată și a cunoscut pe Hristos Dumnezeu și Domnul. L-a botezat pe el acolo, iar a doua zi
împăratul a poruncit ca pe Sfântul episcop să-l aducă înaintea sa și plecându-și grumajii a zis către dânsul : “bucură-te învățătorule al vrăjitorilor”
și-l sfătuia cu cuvinte multe spre păgânătatea elinească. Sfântul nevrâdn să jertfească zeilor, împăratul a poruncit să-l întindă pe pământ cu fața în
sus și de patru lemne să-l lege de mâini și de picioare. Apoi să se aducă o bucată mare de piatră dintr-un stâlp sfărâmat, pe care abia opt oameni
puteau s-o ducă și s-o pună pe pântecele Sfântului. Rugându-se Sfântul episcop, îndată acea piatră ce era pe pântece, singură ridicându-se, s-a
aruncat de la dânsul departe. Atunci Dioclețian, a poruncit să-l spânzure de picioare, cu capul în jos și altă piatră grea să-l spânzure de grumaz. A
lăsat pe Sfântul spânzurat de dimineață, până la al treilea ceas din zi, apoi a poruncit să taie funia cu care Sfântul era spânzurat de picioare, ca
astfel, deodată căzând și capul sfărmându-și de greutatea pietrei, iar grumazul rupându-și să se sfârșească. Aceasta făcându-se, Sfântul episcop cu
puterea lui Dumnezeu, a stat drept pe picioarele sale. După aceasta, tiranul a dat asupra lui hotărâre de moarte,pe care Sfântul cu bucurie primit-o
și cu glas mare a grăit : ”bine este cuvântat Dumnezeu și Tatăl Domnului Iisus Hristos, care m-a învrednicit să ajung la această zi pe care în toată
vremea o doream; deci mă rog ție, Doamne, pomenește-mă și în acest ceas, zicând aceasta, și-a plecat genunchii și i-au tăiat capul, săvârșindu-se
în pace și în mărturisirea Sfintei Treimi”. După aceea a poruncit împăratul ca să aducă înaintea sa pe Teona, vrăjitorul, care crezuse în Hristos și
după ce n-a putut nicicum cu îmbunări, nici cu îngroziri să-l înduplece la jertfele idolești, a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, să-l astupe
cu țărână; apoi a adus cai, ca să calce pe Sfânt în groapă. Sfântul Teona astupându-se cu țărână și de picioarele cailor mult călcându-se, a trecut
către Domnul. Sfinții Mucenici, Teopempt episcopul și Teona, zis Sinesie, și-au săvârșit nevoințele lor cele mucenicești de la Dioclețian
împăratul, în Nicomidia. Aceștia sunt trecuți în calendar în data de 5 ianuarie