Predică la Duminica a 10 -a după Rusalii - Vindecarea lunaticului

„O, neam necredincios şi

îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?

Iubiţi credincioşi,

Evenimentul descris de Evanghelistul Matei (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, această
relatare se și citește în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare și a
10-a după Rusalii. Ea istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul
Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea şi era cuprins de duh
necurat.

Are loc la scurtă vreme după minunea Schimbării la Față a Mântuitorului și cu câteva zile înainte
de slăvita Sa Înviere din morți.

Luna august. Şase luni înainte de patimile lui Hristos. Hristos a urcat pe Tabor împreună cu trei
dintre ucenicii Săi - Petru, Iacov şi Ioan - şi S-a schimbat la faţă înaintea lor ( Matei 17, 1). La
poalele muntelui, ceilalţi nouă ucenici încercau să vindece un demonizat adus de tatăl său, fără
însă să reuşească. S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de
dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui
copil demonizat. Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare
avea: era bogat, era sărac, era înţelept, era mai simplu, era bolnav sau era sănătos? Spune doar
simplu că a venit un om oarecare, cu o rugăminte. Dureros lucru este să aibă cineva un copil şi
acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice ar face părinţii unui astfel de copil, supărarea le
apasă mereu sufletul şi-i face nefericiţi. Orice bucurie ar avea în viaţă, gândul lor se duce mereu
la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu fac părinţii ca să-l scape?! Nu e leac de care să audă
şi să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de mult cu nădejdea că copilul se va face sănătos.

Un astfel de tată nenorocit ne înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi. Acest tată avea un singur
copil care era stăpânit de un duh rău. Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune încă şi cum se
îndrăcea. Când îl apuca diavolul, zice că îl trântea pe jos şi făcea spume. Iar dumnezeiescul Luca
spune mai mult, anume că striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre, spumega şi avea faţa
cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să-şi vadă
copilul sănătos, dar în zadar. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus
mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut să-l vindece
(Mat. 17, 23-25). Dar câte minuni şi semne n-au făcut ei mai înainte?! Căci zice Scriptura că le-a
dat putere să învie morţii, să izgonească diavolii şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa
în popor (Matei 9, 8; Ioan 3, 2). Dar de ce n-au putut acum ucenicii lui Iisus Hristos să-l vindece
pe acest bolnav? Iată de ce: darurile Duhului Sfânt, cum sunt darul proorociei sau darul
tămăduirii, când se dau sfinţilor, nu se dau pentru totdeauna, nici pentru toate lucrurile; proorocii
prooroceau numai când îi însufla Duhul Sfânt şi nu în toate lucrurile, nici despre toate, ci numai
despre acelea pe care li le spune Duhul Sfânt, de care ştie Duhul Sfânt că este de folos să le ştie
şi ei. Deci în acel moment luase Iisus Hristos darul tămăduirii de la Apostolii Săi, ca să nu poată
tămădui pe copilul acela. Dar de ce l-a luat? Pentru că a văzut şi la dânşii o oarecare necredinţă.
Nu lipsă totală de credinţă, ci împuţinare de credinţă. Acea împuţinare de credinţă a numit-o
Mântuitorul necredinţă.
A văzut la ei o îndoială. Căci când au văzut cum copilul acela cade jos, spumegă, scrâşneşte din
dinţi, se bate cu capul de pământ, urlă, bagă spaima în lume, s-au îndoit că ar putea să-l
tămăduiască. Şi această îndoială a lor a văzut-o Văzătorul de inimi, Iisus Hristos.

De nicăieri, nici o speranţă. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul său îi scoate
noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care
a apelat până aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Evanghelistul Luca scrie: «Şi
chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânie peste toţi demonii şi să
vindece bolile» (10, 9).

Evanghelistul Matei a consemnat cuvintele Mântuitorului: «Şi mergând propovăduiţi, zicând: S-a
apropiat Împărăţia Cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei
leproşi, pe demoni scoateţi-i» (10, 7-8). Odată, Apostolii s-au întors din misiunea lor spunându-I
cu bucurie lui Iisus: «Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17). Apostolii
au primit de la Domnul darul şi puterea de a face minuni, dar în cazul de faţă, iată că nu au putut
să-l vindece pe fiul acestui tată nefericit.

Atunci tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Iisus, dumnezeiescul Învăţător din Nazaret, care
tămăduia toate bolile şi toate neputinţele. Domnul nostru Iisus nu ne spune, dar noi cu drept
cuvânt bănuim că tatăl nenorocitului tânăr lunatic făcea parte dintr-un "neam necredincios şi
îndărătnic", care îl înconjura pe Iisus. Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă
năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în
puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său.

Iată-l ajuns în faţa blândului Iisus. A căzut în genunchi înaintea Lui şi I-a zis: "Doamne,
miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă". L-
a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de
Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la
Doctorul-Făcător de minuni. Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi
de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci
pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam
necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? De ce a rostit
El aceste cuvinte grele?

– Pentru neputința ucenicilor de a-l exorciza pe copilul lunatic;

– Pentru credința șovăielnică a tatălui aceluia, care, deși îndurerat de suferința fiului său,
credea și nu prea că Iisus Hristos îl poate tămădui: „Dacă poți face ceva, ajută-ne!” Îi cere el,
neîncrezător – (Mc. 9, 22).

Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale şi era cu puţin timp înainte de patimile şi
moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios şi pornit la rău. Ştia ce are să-I facă
acest neam viclean, cât de curând.

Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau
mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl
urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima.
Domnul Iisus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: "Aduceţi-l aici, la Mine!" Hristos îl
întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a
apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să
creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face
spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru
ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să
creadă în minunea pe care o va face.

Când tatăl îi spune: „Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sunt
cu putinţă celui ce crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese
ucenicilor.

Apoi certând demonul, duhul rău a fugit, "iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela".
Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?
Ei erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse... Pentru necredința
voastră! a răspuns Mântuitorul. Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice
muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi se va muta. Şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă
(Matei 17, 20).

Hristos nu a spus doar: „Dacă vei avea puţină credinţă", ci: „Dacă ai credinţă cât un grăunte de
muştar". Nu cât un grăunte de grâu sau de porumb sau al altei plante, deoarece grăuntele de
muştar, deşi poate fi chiar microscopic, are o asemenea dispoziţie şi dinamică, încât poate să
ajungă un copac imens. Deci, zicând „credinţă cât un grăunte de muştar", Hristos vrea să spună o
credinţă caldă, şi nu rece, care va creşte şi se va dezvolta continuu. Ce vrea să arate El prin
aceasta? Vrea să arate că cel care are credinţă puternică, unită cu rugăciunea şi cu postul, se
umple de puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu din omul credincios, rugător şi
postitor mută munţii, pentru că Acelaşi Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a făcut şi
munţii. El singur poate muta munţii şi poate schimba stări şi situaţii de neclintit, dar poate face şi
lucrând prin omul care s-a unit cu Dumnezeu, adică s-a umplut de harul lui Dumnezeu Cel
atotputernic. Dar noi citim în istoria Sfinţilor Apostoli şi în Evanghelie şi nu găsim nicăieri că
Iisus Hristos ar fi mutat munţii.

Avem însă câţiva sfinţi mari care au mutat munţii cu rugăciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul
Ierusalimului; Sfântul Platon, Episcopul Alexandriei; Sfântul Marcu de la Muntele Fracesc din
Abisinia, care n-a văzut 85 de ani faţă de om; Sfântul Averchie, Episcopul Eratoliei, cel întocmai
cu Apostolii, precum şi Sfântul Grigore Taumaturgul – marele făcător de minuni – a mutat un
munte şi un râu, poruncindu-le să se ducă în altă parte. Toţi aceşti sfinţi au mutat munţii cu
rugăciunea

Muntele este simbolul stabilităţii, statorniciei, dar şi al masivităţii neclintite, iar, când
Mântuitorul spune că dacă avem credinţă puternică putem muta munţii, aceasta înseamnă că prin
credinţă puternică putem schimba situaţii care par imposibil de schimbat, putem schimba situaţii
care sunt copleşitoare prin masivitatea răului din ele, pentru că Dumnezeu este Cel ce ne ajută ca
să le schimbăm, nu prin propriile noastre forţe limitate sau insuficiente.

Prin credinţă putem muta „munţi de probleme“, adică situaţii dificile. Acest munte al
problemelor vieţii, ca boli, suferinţe, răutăţi omeneşti şi ispite demonice, invidie, ură, toate aceste
probleme mari, imense, care par a fi de neclintit, pot fi rezolvate numai cu ajutorul lui
Dumnezeu, dacă Dumnezeu este chemat în ajutor, dacă El devine Viaţa vieţii noastre, tăria
noastră în vreme de încercare.
Că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 19-21). N-aţi
postit destul şi mai ales, nu v-aţi rugat îndeajuns, drept pentru care n-aţi putut să-l vindecaţi, n-aţi
putut să izgoniţi pe demoni din el”.

Iubiţi credincioşi,

Iată cele două pietre de încercare a vredniciei noastre! Rugăciunea și Postul. Credinţa tare,
postul şi rugăciunea fac minuni şi astăzi şi vor face în veacul veacului. Cine n-are credinţă, nu
cunoaşte minunile lui Dumnezeu care se fac în tot minutul. Câţi am încercat aceste leacuri pentru
îndreptarea vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti? Câţi duc la capăt osteneala rugăciunii şi câţi
trăiesc o viaţă de post adevărat? O rugăciunea cucernică şi stăruitoare este o lucrare de ridicare a
minţii şi sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care nutrim cele mai sfinte sentimente de
dragoste şi supunere.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură şi în

adâncul sufletului credinciosului se întemeiază un altar de jertfă a rugăciunii, inima omului fiind
locul tainic al ei. Rugăciunea iubeşte liniştea, iubeşte interiorizarea, concentrarea pentru
reculegere. Credinciosul în rugăciune să fie foc (Apoc. 3, 15) care luminează şi încălzeşte, care
curăţă de păcat şi care ne înaripează spre cele divine. Prin rugăciune, trebuie să ajungem să
simţim, cum spune Sf. Apostol Pavel, că "Hristos este în noi".

Postul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, "potoleşte trupul, înfrânează poftele nenumărate, curăţeşte şi
înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează". Prin post nu trebuie să înţelegem numai lipsirea
trupului de anumite mâncăruri şi băuturi. Această abţinere nu este decât o haină exterioară a
adevăratului post. Prin post înţelegem reţinerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor
păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Lipsa postului şi a rugăciunii - cauza nereuşitelor noastre. N-am postit de ajuns, nu ne-am rugat
de ajuns, n-am avut credinţă de ajuns.

Să rugăm pe Hristos Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să ne ajute să ne

întărim în credinţă şi să sporim rugăciunea, ritmul rugăciunii în viaţa noastră, mai ales
Rugăciunea minţii sau Rugăciunea inimii, zicând oriunde ne aflăm: „Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Această Rugăciune a minţii şi a inimii este
o armă puternică împotriva duhurilor necurate, împotriva patimilor egoiste, împotriva răutăţilor
de tot felul. Dacă tot timpul mintea noastră şi inima noastră sunt unite cu Hristos, atunci nu ne
temem de lucrarea diavolească şi devenim mai milostivi, mai sensibili la suferinţa altora, aşa
cum şi Mântuitorul Iisus Hristos, deşi a văzut multă necredinţă în jurul Său, S-a arătat foarte
milostiv faţă de copilul copleşit şi desfigurat de suferinţă. Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne
dăruiască şi puterea de a înţelege că postul nu este o simplă practică tradiţională fără rost, ci că
postul unit cu rugăciunea este detaşarea noastră de cele pământeşti şi unirea noastră cu
Dumnezeul Cel ceresc. Astfel, noi înţelegem mai mult şi mai bine adevărul Evangheliei de
astăzi, şi anume că, „de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia
mută-te de aici dincolo şi se va muta“. Dacă vom avea credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi
postire smerită, atunci vom muta „munţii de probleme“ din viaţa proprie, din viaţa familiei şi a
societăţii, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire! Amin!