În Duminica a 4-a a Postului Mare, Biserica Ortodoxă a făcut pomenirea vindecării fiului

lunatic de către Domnul Iisus Hristos, consemnată la Marcu 9, 17-32, precum și a Sfântului
Ioan Scărarul.
În Evanghelia după Sfântul Marcu, la capitolul 9, întâlnim un episod special din timpul
activității Domnului Hristos. Ucenicii Săi întâlnesc un copil lunatic demonizat și nu reușesc
să îl vindece pe cel chinuit de duhul rău. Tatăl copilului stăpânit de duhul rău face apel la
Domnul Hristos, Care îl mustră pe el, dar și pe poporul evreu pentru necredință: „O, neam
necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19).
Prin aceste cuvinte, Domnul Iisus Hristos vrea să ne arate, indirect, că demonii au putere
asupra oamenilor mai ales când slăbește credința în popor. Cu cât credința slăbește, cu atât
duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se
răzvrătească, să hulească pe Dumnezeu când trec prin suferință, sau mai ales atunci când
suferă un copil nevinovat. Cel slab în credință, când suferă, se răzvrătește și hulește pe
Dumnezeu în loc să se apropie de El, sau să-i ceară ajutorul. Hristos Domnul, în Evanghelia
de astăzi, mustră pe oamenii necredincioși, dar are milă față de cei în suferință.
Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe copilul demonizat și cu scopul de a trezi interesul
tatălui acestuia pentru a-și descoperi starea adevărată a sufletului său, pentru a se pocăi și a
dobândi o credință mai puternică.
În prima parte a cuvintelor sale: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele» (Marcu 9, 24),
tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar în partea a doua arată că el s-a întărit
întru smerenie, recunoscând că la început nu avea credință suficient de tare pentru a dobândi
vindecarea fiului său. Vedem în cuvintele tatălui întristat două atitudini complementare din
punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căință. Cuvintele «Cred,
Doamne!» arată dorința lui de a-și întări credința, iar cuvintele «Ajută necredinţei mele»
confirmă încă o dată pocăința unită cu smerenia.
Duminica aceasta a fost pomenit și Sfântul Ioan Scărarul, a cărui lucrare, „Scara
virtuților”, prezintă această luptă a creștinului cu păcatul și patimile. Sfântul Ioan Scărarul a
trecut la Domnul în anul 649, trăind deci, până în prima jumătate a secolului al 7-lea, în
părțile Muntelui Sinai, deși era originar din Palestina. Sfântul Ioan Scărarul, numit și
Scolasticul, adică cel învățat, a fost un dascăl al rugăciunii, al multelor osteneli, al postului și
al pocăinței. Cartea sa, numită «Scara virtuților» sau «Scara paradisului», ne arată cum
trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile. Smerenia și iubirea sunt virtuțile
cele mai mari pe care le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul este un dascăl al întregii
creștinătăți.
Se vorbește mult în zilele noastre despre tineri și despre „necredința” lor, uitând mereu că ei
nu sunt altceva decât copiii părinților lor, „produsul” generațiilor precedente. Iar dacă ceva
nu merge bine în viața lor li se datorează și părinților. Mereu se face judecata copiilor de
către cei adulți în favoarea părinților și generațiilor de dinainte și de prea puține ori se
întâmplă și invers. Este momentul și pentru o judecată a părinților, cu dragoste, e adevărat, și
cu îngăduință, dar nu mai puțin obiectivă. De altfel, de aici începe acel „miluiește-mă!”.
Sfântul Apostol Pavel atenționează generic și îi invită pe părinți la o atitudine echilibrată în
formarea copiilor: „Voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru
învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Socotesc că Evanghelia de astăzi poate fi interpretată drept o chemare la pocăință a părinților
alături de copiii lor și a întregii comunități. Răul este o chestiune de alegere, noi suntem cei
care îi determinăm lucrarea, acum și în ce urmează. Fie direct, prin faptul că ne aliem cu el și
îl preferăm în viața noastră, fie indirect, refuzând binele care ni se oferă gratuit și mărinimos
în dragoste. De acum pocăința se cere a fi generală și deschisă tuturor: „Doamne, miluiește-
ne!”

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:

- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel mijlociu
îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din
pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E
adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat
vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum
mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Niciul în totalitate!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus
mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit,
dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se
roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia
lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă
bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor
îl făcea pentru ei ...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac
astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi
copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care 1-au primit de la
părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi,
cu siguranţă, fericiţi.