REFERAT

- LOGICĂ JURIDICĂ-
2021-2022

TEMĂ: NOŢIUNEA DE BINE

GRIGOROVICI MIHELA
GRUPĂ A10
 NOŢIUNEA DE BINE

ETIMOLOGIA TERMENULUI

În raport cu lumea reală, omul manifestă nevoia de a o cunoaște și de a o explica, după

cum, față în față cu sine sau cu semenii, manifestă nevoia la fel de imperioasă, de a-și
cunoaște propria natură, locul și rostul său în Univers și, mai ales, de a-și înțelege și
raționaliza comportamentul. Scopul acestor demersuri este nu numai limitarea arbitrariului și
a dezordinii, ci și, mai ales, introducerea armoniei și ordinii în relațiile cu semenii, respectiv
asigurarea moralității acțiunilor sale.

Termenul “bine” provine din latinescul “ bene” (cu unele sensuri calc după greacă
(veche) Agathos, germană das Gut). Binele și Răul constituie una din cele mai vechi
dihotomii cunoscute omenirii. De la Homer, Shakespeare, Tolkien, și Dostoievski—conflictul
intern al naturii umane reprezintă o temă care va fi mereu actuală în literatură, artă și viața
noastră de zi cu zi. În filozofie, termenul „ bun ” indică, în general, tot ceea ce pare de dorit
pentru indivizi și astfel încât să poată fi considerat drept scopul final care trebuie atins în
existența cuiva. Acesta este aspectul „ etic ” al conceptului de bine; dar în istoria filozofiei s-a
avansat și o semnificație „ ontologică ” cu Platon, succesorii și adepții săi, stabilind o ecuație
între Bine, Frumos și Adevărat ( Kalokagathia ). Această concepție a fost asumată și de
creștinism , întrucât Dumnezeu creștin este de fapt, pe lângă faptul că este atotputernic și
atotștiutor, esența bunătății, frumuseții și adevărului. Astfel, conceptul de “bine” este
transpuns în sfere esenţiale ale societăţii, precum: filosofică, psihologică, sociologică,
religioasă, medicală etc.

Printr-o perspectivă a psihologiei sănătăţii , starea de sănătate în ultima perioadă s-a

confruntat cu mai multe modificări deoarece au crescut foarte mult standardele – deci
persoanelor le este tot mai greu să se accepte pe sine, să se respecte şi să evolueze.
Neîncrederea aceasta aduce cu sine foarte multe probleme de sănătate, or tot mai mult vorbim
în ultima perioadă despre psihosomatică. Acceptarea de sine ca persoană, neîncrederea, lipsa
confortului sau binelui în familie poate agrava mai multe probleme fizice, medicale. În
homeopatie, ne ocupăm obligatoriu de tratarea corpului la nivel fizic, cât și a minții, pe plan
psiho-emoțional. Doar când avem de tratat omul la toate cele trei nivele: fizic, psihic și
emotional, pentru a permite stabilirea unei stări de echilibru, doar atunci putem spune că el
este complet bine, sănătos. <<O importantă lecţie a psihologiei sănătăţii este aceea că
sănătatea nu reprezintă doar o problemă medicală, ci o stare biopsihosocială. Starea de
sănătatea a unei persoane este o interacţiune complexă a mai multor factori: factori biologici,
cum ar fi predispoziţia genetică spre o anumită boală sau expunerea la un anumit virus
(sensibilitatea) ; factori psihologici, cum este stresul şi factori sociali, cum este suportul
social pe care o persoană îl primeşte sau nu de la rude şi prieteni. O data e admitem că factorii
psihologici şi sociali, precum şi cei biologici sunt implicaţi, în starea de sănătate sau de boală,
este limpede că starea de sănătate perfecta poate fi atinsă de oricine prin implicarea activă
într-un mod de viaţă sănătos şi nu este un fenomen în care să “crezi pe cuvânt” o persoana
sau un grup.>>1

Pe plan psihologic, starea de bine este esenţială pentru armonia şi echilibrul tău. Aceasta
presupune o capacitate de autocontrol emoţional. Conceptul „starea de bine” însă include,
prioritar, modul în care se simte o persoană, per ansamblul ei. Se poate spune că include,
parţial, şi bunăstarea materială. Care şi ea are o oarecare influenţă asupra emoţiilor şi
sentimentelor. Prin stare de bine se înţelege un scop în sine de îmbunătaţire şi obţinere a
echilibrului în viaţă, dar şi un factor indicator al calităţii vieţii. Când bunăstarea psihică este
alterată sau securitatea financiară pusă în pericol starea de bine a persoanei are de suferit.
Când starea de bine a cuiva sufera domeniile esentiale ale vieţii pot avea de suferit prin
modul în care afectează funcţionarea persoanei (de exemplu: instabilitatea relaţiilor sau
scăderea performanţei la locul de muncă). Astfel, starea de bine în sine este un factor
protectiv pentru buna funcţionare a persoanei în totalitatea, integritatea sa, dar şi un element
cheie ce interacţionează şi influenţează toate acestea. Un nivel scăzut al stării de bine este
asociat cu nivel scăzut al bunăstării fizice si psihice, instabilitate emoţională, îngrijorări,
tristate, furie, stres sau stimă de sine scazută în timp ce opusul este corelat cu o mai bună
stare de sănătate şi longevitate, stabilitate profesională şi financiară sau viaţa socială
satisfăcatoare.

Acțiunile omului sunt valorizate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative, drepte sau
nedrepte, tot așa cum conduita sa în familie, societate, în grupul de prieteni poate fi altruistă
sau egoistă, morală sau imorală. Aceste aprecieri sunt morale și este specific omului că își
apreciază comportamentul din punct de vedere moral. Pentru a judeca moral o faptă, trebuie
îndeplinită însă condiția esențială: existent acelui comportament care presupune opțiunea,
alegerea, deliberarea. Numai astfel vom putea compara actul nostru cu ceea ce prescrie regula
morală, norma prin care apreciem comportamentul în termenii relației dintre ceea ce facem și
1
“Psihologia la răspântia mileniilor” – Mielu Zlate
ceea ce trebuie să facem. Judecata morală se aplică exclusiv conduitei umane, prin urmare,
sfera morală este „mediul” propriu, exclusiv comportamentelor omului, căci numai în cazul
său vorbim despre ființa morală. Cu toate acestea, nu orice act uman poate și trebuie să fie
judecat în termeni morali. Nerespectarea unei promisiuni nu presupune, în mod automat,
faptul că am încălcat morala (dacă, de pildă, absența de la întâlnirea cu prietenii este
justificată de motive care țin de sănătate).

Pe plan juridic, putem distinge implicaţiile acestui concept prin diferite elemente
reglementate de dispoziţiile Codului Civil precum: discernământul, echitatea, principiul
bunei-credinţe etc.

Discernământul, ca noţiune civilistică, este o stare de fapt (de facto) care se apreciază de la
persoana la persoana (in concreto), în funcție de aptitudinea și puterea sa psiho-intelectivă de
a aprecia și deosebi între bine și rău, de a distinge între ceea ce este licit și ilicit, moral și
imoral. Discernământul reprezintă o temă de real interes atât din punct de vedere legal cât și
din punct de vedere medical. Acesta este definit în Legea nr. 487/2002 privind sănătatea
mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice2 , în art. 5 lit. k), ca fiind o componentă a
capăcităţii psihice, care se referă la o faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei
respective de a aprecia conţinutul şi consecinţele acestei fapte.

Existența ori inexistența discernământului sunt luate în seamă de legiuitor atunci când
reglementează și analizează capacitatea de exerciţiu a persoanei, capacitate care interesează
în materia încheierii de acte juridice sau în situația acordării consimțământului. Se prezumă
relativ că o persoana care are capacitate de exercițiu are și discernământ. Este posibil totuşi ca
o persoana capabilă care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub stare de
hipnoză, în stare avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ. Astfel,
potrivit art. 1205 alin. (1) C.civ., este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la
momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numaivremelnic, într- o stare care o punea în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. De asemenea, există o prezumţie relativă,
potrivit căreia, minorul care a împlinit 14 ani are discernământ. Regula este că sunt lipsite de
discernământ persoanele fizice care, datorită vârstei fragede sau stării de alienţie mintală ori
debilitate mintală, nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl
încheie.

2
Republicată în M. Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012
 Aprecierea discernământului constituie o etapă fundamentală, dovedind o majoră
semnificaţie în atribuirea capacităţii de exerciţiu, de existenţa acestuia depinzând valabilitatea
exprimării consimţământului. În sprijinul acestei afirmaţii intervin dispoziţiile art. 1204 Cod
Civil „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.”
Aceste cerinţe decurg din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de
drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza
manifestării sale de voinţă. Printr-o interpretare gramaticală a textului de lege, din sintagma
„cunoştinţă de cauză” reiese necesitatea conştientizării proprie a circumstanţelor
înconjurătoare, motiv pentru care nivelul calitativ al analizei particulare constituie o premisă
de valabilitate a voinţei exprimate. În baza celor anterior menţionate conchidem că din punct
de vedere legislativ consimțământul se află într-o relaţie de interdependență cu
discernământul.

Din punct de vedere al Legii nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protectiei persoanelor cu
tulburări psihice, republicată, consimţământ reprezintă acordul persoanei cu tulburări psihice,
dacă aceasta nu are discernământul afectat, sau al reprezentantului legal ori convenţional,
după caz, cu privire la procedurile de internare, diagnostic şi tratament. În conformitate cu
dispozitiile legale medicul psihiatru trebuie sa obțină cosimțământul liber, informat și
documentat al persoanei în cauza.În situația în care persoana evaluată are dificultăţi în a
aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi, este de preferat ca persoana evaluată să
beneficieze de asistenţa reprezentantului legal sau convenţional.În practică există situații când
persoana își manifestă consimțământul cu privire la tratament iar medicul psihiatru constată
lipsa discernământului dar nu există o dovada în acest sens.Din punct de vedere procedural și
legal posibilitatea stabilirii discernământului se face prin intermediul unei expertize medico-
legală psihiatrică. Legiuitorul a recunoscut aceasta prerogativă cu privire la stabilirea
discernământului în competența Comisiei Județene de Medicină Legală cât și a Institutului
Național de Medicină Legală Mina Minovici, în urma efectuării unei expertize medico- legale
de specialitate. Comisia de expertizare este compusă dintr-un medic legist ( Președintele
Comisiei ) și doi membrii psihiatrii. În functie de situația de fapt, printre alte obiective,
comisia trebuie să apreciezi cu privire la discernământul persoanei expertizate. Dacă în urma
finalizării expertizei comisia constată că persoana nu are discernământ, atunci aceasta nu mai
poate consfinți cu privire la întocmirea actelor juridice sau cu privire la un tratament, neavând
posibilitatea aprecierii implicațiilor deciziilor sale. În concret, în situația în care medicul
psihiatru are cunoștință de existența unei expertize medico – legale psihiatrice sau are o
dovada scrisă în acest sens, în baza căreia s-a stabilit că persoana nu are discernământ atunci,
în mod clar, trebuie să obțină acordul reprezentantului legal sau convențional al persoanei cu
privire la tratamentul aplicat și la procedurile necesare aplicării tratamentului. Dacă medicul
psihiatru nu are o astfel de cunoștință sau nu există nicio dovada în sensul că pacientul nu are
discernământ, atunci, chiar dacă poate presupune că persoana nu are discernământ, trebuie să
analizeze situația aplicând prezumția legală cu privire la discernământul persoanei. Acest
mod de abordare al situației de fapt are la baza și principiile generale ale dreptului conform
carora legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării ei
și “unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem.” Legiuitorul a elaborat pe baza
acestor principii și a retinut că ceea ce nu este interzis în mod expres înseamnă că este permis.

În concluzie, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în prezenta speță (Codul de

procedură civilă ( Expertiza, art. 330 si urm, Ordonanţa de Guvern nr. 1/2000 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală; • Hotărârea de Guvern
nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei
Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină
legală; • Legea nr. 459/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală • Legea nr. 271/2004
privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2001 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor
de medicină legală; • Ordonanţa Guvernului nr. 57/2001 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor
de medicină legală; • Ordonanţa de Guvern nr. 1/2000, republicată; • Ordinul nr. 1134/C din
2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor
şi a altor lucrări medico-legale; • L 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu
tulburări psihice; • Ordinul nr. 372/2006 privind Normele de aplicare a Legii sanatatii mintale
si a protectiei persoanelor cu tulburari psihice nr. 487/2002, cu modificarile ulterioare,
Ordinul nr. 1411/2016 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății
publice nr. 482/2007) medicul psihiatru reține lipsa de discernământ a persoanei doar în
situația existenței unei expertize medico- legale psihiatrice, de care acesta să aibă cunoștință
la momentul exprimării consimțământului informat. În situația lipsei unei astfel de expertize,
medicul psihiatrul aplică prezumția relativă ca o persoană care are capacitate de exercițiu are
și discernământ.

În situația specială în care se obține consimțământul persoanei pentru tratament, iar în

următoarea perioadă, medicul află în mod indubitabil că aceasta nu avea discernământ în
momentul obținerii consimțământului atunci trebuie obținut acordul de la soțul/soția sau ruda
majoră cea mai apropiată a pacientului. Prin ruda cea mai apropiată se înțelege, în ordine,
părintele, descendentul, rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, conform
Ordinului 1411/2016 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății
publice nr. 482/2007. În cazul în care medicul psihiatru nu obține consimțământul familiei cu
privire la tratament atunci acesta înceteaza imediat tratamentul, întocmind un referat
justificativ în acest sens. Medicul psihiatru poate să nu înceteze tratamentul pacientului în
situația în care se află într-o stare de necesitate justificată, moment în care poate demara
procedura internării non-voluntare.

Conform dispozițiilor art. 20 din Noul Cod Penal este în stare de necesitate persoana care
săvârșește o faptă sau o încălcare legală pentru a salva de la un pericol imediat, și care nu
putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat. "Starea de fapt" poate fi definită ca fiind acea situaţie, împrejurare,
conjunctură circumstanţială, care se constituie în realitatea socială, faptică, situaţională ce
repezintă aspectul dedus judecăţii instanţei, ca parte a obiectului acţiunii (din punct de vedere
al conţinutului acesteia), sau ca temei faptic al cererii de chemare în judecată (un aspect strict
material al raportului juridic) .

În ceea ce priveşte principiul echităţii şi al justiţiei , acesta „readuce în prim plan problema
existenţei unor prescripţii fundamentale preexistente, desprinse din raţiune sau dintr-o ordine
supraindividuală, şi al căror scop este acela de a da siguranţă vieţii sociale.”3 Cuvântul
„echitate” privine din latinescul „ aequitas” care semnifică: potrivire, dreptate, cumpătare.
Potrivit concepţiei lui Aristotel, acest termen avea mai mult valoarea unei justiţii sociale al
cărei scop era acela de a îndrepta legea, acolo unde ea era deficitară din cauza caracterului

3
„Teoria generală a dreptului” – Nicolae Popa
său universal. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi
activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului. Constituie ideea de justiţie ce se bazează pe
ideea de egalitate în faţa legii, principiu de drept natural fondat pe reguli etice superioare
normelor dreptului pozitiv.

Pe plan filosific, regăsim teoria dreptăţii ca echitate care promova idee că principiile
dreptăţii care stau la baza unei societăţi reprezintă obiectul unei înţelegeri sau acord. Această
premisă va sta la baza acordurilor viitoare ceea ce indică modalităţi de cooperare socială ce
pot fi transformate în forme de guvernământ. Dreptatea ca echitate îşi are originea în teoria
tradiţionalǎ a contractului social. Între principalele caracteristici se regǎseste faptul cǎ nimeni
nu îşi cunoaşte locul în societate, statutul social, nici abilitǎţile sale naturale, inteligenţa sau
puterea sa. Astfel, principiile dreptǎţii s-au conturat sub un vǎl de ignoranţe, iar dacǎ toţi sunt
la fel şi nimeni nu este capabil sǎ dirijeze principiile în interesele sale, atunci principiile
dreptǎţii sunt rezultatul unui acord cinstit. De aceea, se explicǎ şi denumirea de dreptate ca
echitate, transmintandu-se ideea cǎ principiile dreptǎţii au la bazǎ o situatie iniţialǎ de
echitate datǎ de indivizi morali.

Binele constituie valoarea dată de o acțiune individuală care este o înclinație naturală de a
promova ceea ce este de dorit din punct de vedere moral, acțiune motivată de înțelegerea
mediului înconjurător și a oamenilor (de exemplu, printr-un exercițiu de empatie profundă).
Un set de fapte bune (acțiuni bine executate) pledează pentru ceea ce este bun pentru
individul însuși.Binele (substantiv) este considerat a fi opusul răului.

<<Valorile morale, în cea mai comună înțelegere, reprezintă standarde ale binelui pe care le
asumăm, la nivel individual sau comunitar. Ele, împreună, configurează spațiul în care vom
oferi răspunsul la întrebări de tipul „ce fel de persoane sau de societate vrem să fim?”. Nici
valorile, singure, nu ne dau de cele mai multe ori algoritmi foarte simpli pe baza cărora să
optăm în situații particulare. Doi cercetători diferiți, sau două universități care sunt la fel de
angajate în raport cu valoarea libertății academice, ar putea da răspunsuri diferite la
interogații practice legate de posibilitatea de a justifica prin intermediul acestei valori
alegerea oricărei teme de cercetare sau exprimarea oricărei opinii. Este necesar și în cazul
valorilor un efort constant de interpretare, re-interpretare și internalizare, pentru a fi transpuse
în acțiune. Respectarea cu rigurozitate a legilor în vigoare creează încredere între oameni și
servește binelui general, dar trebuie să avem mintea deschisă pentru excepții și opțiuni
neconvenționale. Uneori acțiunea morală merge împotriva autorității regulilor existente.>>4
În concluzie, noţiunea de „bine” reliefează un concept vast a cărui întindere este nemărginită.

4
“ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ” - Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea,
Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu
 Bibliografie

Prof. univ. dr. Carmen Tamara Ungureanu, Asist. univ. dr. Ionuţ- Alexandru Toader -
„Drept civil. Partea generala. Persoanele” ediţia a 4-a, revizuită şi adăugită .

Emanuel Socaciu, Constantin Vică,Emilian Mihailov, Toni Gibea,Valentin Mureșan,

Mihaela Constantinescu – „Etică și integritate academică”

Mielu Zlate - “Psihologia la răspântia mileniilor”

Nicolae Popa - „Teoria generală a dreptului”