STAREA DE BINE SUBIECTIVĂ ȘI CALITATEA VIEȚII

Din punct de vedere psihologic, “starea de bine” joacă un rol important în conturarea
teoriei personalităţii cât şi în formele aplicate din psihopatologie. În încercarea de a defini în
termeni psihologici conceptual de “stare de bine”, acesta poate fi asociat cu o cerinţă
transcendentală pentru existenţa umană.Cu alte cuvinte, fiinţele umane au trăit întotdeauna cu
necesitatea de a înţelege care este cel mai bun, mai dezirabil mod de a fiinţa în această lume.
Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce priveşte “starea de bine” din punct de
vedere psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau
diminuarea acesteia într-o populaţie prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În
acest mod bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obţinut în urma unei
evaluări fie ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.În consecinţă, în acest fel se
concentrează pe variabilele care afectează“starea de bine”, aceasta devenind mai curând
secundară în aceste studii.  Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost denumit “starea de
bine”  subiectivă.
“Starea de bine” subiectivă este constituită de două componente generale: (a) judecăţile în
legătură cu satisfacţia în viaţă şi (b) echilibrul afectiv sau măsura în care nivelul de afect pozitiv
depăşeşte nivelul de afect negativ în viaţa individului .
Satisfacţia asupra vieţii se bazează pe un set individual de aprecieri subiective cognitive.
Această abordare se bazează pe standardele de care se foloseşte respondentul să determine ceea
ce este bun în viaţă . Esenţa bunăstării rezidă în evaluarea globală a unei persoane faţă de
calitatea vieţii în funcţie de propriile sale alegeri în ceea ce priveşte criteriile folosite. Cercetările
privind echilibrul afectiv folosesc o noţiune de bunăstare care corespunde termenului popular de
fericire.
Fericirea este o orientare afectivă spre “starea de bine”, care implică o preponderenţă a afectului
pozitiv în raport cu afectul negativ Din această perspectivă, se asumează ca indivizii sunt fericiţi
atunci când ar experimenta mai multe sentimente pozitive decât negative pe parcursul vieţii.
Teoria autodeterminării adoptă conceptul de auto-realizare ca și criteriu de existenţă a “starii de
bine” dar, în plus, defineşte în mod explicit ceea ce se înţelege prin auto-realizare şi prin ce
mijloace se poate ajunge la aceasta. Teoria susţine că oamenii au la bază, nevoi psihologice
fundamentale şi că starea de satisfacţie este esenţial pentru dezvoltarea, creşterea, integritatea şi
bunăstarea lor. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, organismul cunoaşte starea de vitalitate ,
congruenţa internă şi integrare psihologică . Satisfacerea acestor nevoi este văzută ca un obiectiv
"natural" de viaţă, şi nevoile au mai mult rolul de a furniza sensul şi intenţiile care stau la baza
activităţii umane. În afară de aceasta, identificând care sunt nevoile psihologice de bază nu
numai că se defineşte minimul necesare pentru ca o persoană să fie sănătoasă, dar în acelaşi timp
se poate predicţiona ceea ce mediul poate furniza în dezvoltarea capacităţilor psihologice.
Această teorie explică condiţiile în care bunăstarea unui individ este facilitată, mai degrabă decât
împiedicată. Într-un cuvânt, acesta oferă o abordare psihologică socială a conceptului psihologic
de bunăstare.
 Teoria autodeterminării susţine că oamenii, în tendinţa înnăscută de a-şi hrăni eul
prezintă trei nevoi psihologice de bază, anume nevoia de autonomie, nevoia de competenţă şi de
necesitatea de a avea relaţii cu ceilalţi. Autonomia implică faptul că persoana poate decide în
mod voluntară şi că ea este în sine, agentul care efectuează această acţiune, astfel încât să fie în
concordanţă şi asumându-şi complet acest fapt.
În plan fenomenologic acţiunea autonomă este cea care provine dintr-un adevărat sine şi
a cărei cauzalitate, este percepută ca venind din interior . Este important de remarcat, totuşi, că
prin prisma teoriei autodeterminării, conceptul de autonomie, nu implică strict decât proprietatea
personală de a se afla în acţiune. Într-adevăr, cineva avea un comportament “colectivist” într-o
manieră independentă precum şi într-un mod non-autonom. Cea de-a doua nevoie fundamentală
este nevoia de competenţă. Competenţă se referă la un sentiment de eficacitate al persoanei care
se află în mediul său, fapt care stimulează curiozitatea, explorarea şi deschiderea pentru
provocări.
Singură, eficacitatea nu este suficientă, pentru crearea sentimentul de a fi competent, dar trebuie
de asemenea să includă un sentiment de îngrijire personală pentru ca efectul să apară. Pentru cei
care simt că este necesară relaţionarea cu ceilalţi, cea de-a treia nevoie fundamentală, implică un
sentiment de apartenenţă şi sentimentul de a se simţi interconectaţi cu persoane care sunt
importante pentru sinele acestora. A simţi atenţia şi simpatia celorlalţi confirmă faptul că
individul reprezintă ceva semnificativ pentru celelalte persoane şi că se coinstituie ca şi subiect
de preocupare din partea acestora.
Aceste trei nevoi fundamentale nu acoperă şi nu epuizează, toate sursele de motivaţie
umană. Ele sunt, prin definiţie, considerate ca fiind nutrienţii specifici satisfacţiei esenţiale în 
creşterea de natură psihologică, pentru integritate şi bunăstare. Se presupune că nevoile
fundamentale sunt prezente în toţi indivizii şi că îşi exercită acţiunea, indiferent de domeniile de
activitate umană, indiferent de culturi şi, de asemenea, indiferent de stadiul de dezvoltare
psihologică a persoanelor implicate.De asemenea, s-a demonstrat că mediul în care se
promovează satisfacţia faţă de exercitarea nevoilor fundamentală solicită de asemenea şi o
internalizare alături de o mai mare integrare practicilor culturale, care confirmă legătura între
nevoile şi integritatea personală. Teoria autodeterminarii arată, în plus, relaţia dintre nevoile de
bază şi bunăstare.
Condiţiile care contribuie la exercitarea autonomiei, la identificarea competenţei şi la
optimizarea relaţiilor cu alţii, nu numai că stimulează motivaţia intrinsecă şi procesul de
integrare, dar au si un impact direct asupra sănătăţii fizice şi psihologice a oamenilor.
Teoria autodeterminării nu sugerează că nevoile fundamentale trebuie tratate într-un mod
echivalent şi că ele se pliază în toate contextele şi merg în organigrama tuturor organizaţiilor, ci,
mai degrabă sugerează că dacă acestea sunt neglijate, va exista, în toate contextele, un impact
negativ asupra creşterii, a integrităţii şi bunăstării resimţite fie de individ fie de organizaţie.
Nivelul de dezvoltare, contextul şi cultura sunt factori care influenţează şi continuu aceste
nevoi fundamentale precum şi modul de a le răspunde. În plus, diferenţele de suport social şi
structurile sociale provoacă diferite niveluri de satisfacere a nevoilor fundamentale, care permite
anticiparea diferenţelor ce vor afecta bunăstarea, integritatea şi creştere economică între grupuri,
precum şi între membrii unui grup. Conform teoriei, este necesară considerarea celor trei nevoi
fundamentale pentru persoanele fizice ca într-un plan social să se petreacă fenomenul de
dezvoltare psihologică.
Teoria sugerează că dacă satisfacerea uneia dintre aceste nevoi este compromisă - în orice
domeniu sau în orice stadiu de dezvoltare – se va înregistra automat o diminuare a bunăstării. În
acelaşi mod, se prevede că în cazul în care, într-un context social dat o cerinţă este în conflict cu
o alta (de exemplu, o persoană renunţă autonomie pentru a păstra relaţiile sale cu alţii), vor
rezulta stări de tensiune internă, de disociere sau alte rezultate cu nuanţe psihopatologice.
Cercetările din ultimii ani s-au axat pe relaţia care există între nevoile fundamentale, şi
bunăstarea indivizilor, în funcţie de obiectivele personale stabilite. Având în vedere teoria
autodeterminării, se presupune că obiectivele sunt cele care deservesc nevoile şi motivele sunt
cele care stau la bază. Întrebările care se nasc sunt de ce acest obiectiv este urmărit practic pe
drumul său înapoi, în timp ce problema este reprezentată de obiectivele urmărite care se referă la
conţinut şi consecinţele rezultate. Ambele întrebări se referă la relaţia dintre natura obiectivelor
şi satisfacerea nevoilor de bază, psihologice, iar răspunsul la ambele întrebări pare a conţine
implicaţii pentru bunăstarea psihologică.
Primele cercetări care s-au axat pe cauzalitate ca şi agent al comportamentului s-au
centrat pe diferenţa dintre un comportament intrinsec motivat şi un comportament extrinsec
motivat. Motivaţia intrinsecă implică angajamentul activ al unui subiect într-o sarcină pe care
acesta o găseşte ca fiind interesantă fără a fi nevoie de o recompensă decât desfăşurarea acţiunii
în sine. Motivaţia de această natură suscită credinţa personală a individului care este foarte
importantă în dezvoltarea de natură cognitivă şi socială. Aceasta este într-adevăr asociată cu un
sistem de învăţare îmbunătăţit, cu performanţă ridicată şi un nivel de bunăstare ridicat.
Cauzalitatea internă este trăită în acest context ca o experienţă ce respiră autonomie.
O mai recentă metaanaliză atrăgea atenţia asupra faptului că recompensa contingentă
poate conduce la diminuarea motivaţiei intrinseci.
În acelaşi sens, termenele-limită, ameninţările, supravegherea şi evaluarea sunt asociate cu o
scădere a motivaţiei intrinseci, în timp ce atenţia a ceea ce se întâmplă în interiorul subiectului,
precum şi posibilitatea de a allege, sunt asociate cu mai multă autonomie şi motivaţie intrinsecă.
În plus, un feedback predominant negativ alimentează sentimentul individului de incompetenţă,
şi, prin urmare, reduce motivaţia intrinsecă. În cele din urmă, deşi este un factor îndepărtat,
posibilitatea ca un individ să simtă o relaţie care se bazează pe încredere şi sprijin reciproc îşi va
dezvolta energiile prin investirea în domenii de care să fie cu adevărat interesat. Cercetarea a
demonstrat că condiţiile care contribui la satisfacerea nevoilor fundamentale psihologice
catalizează de asemenea motivaţia intrinsecă. Activitatea intrinsec motivată are o mare
importanţă, dar multe dintre comportamentele de toate zilele nu sunt neapărat interesante în sine,
prin urmare, nu sunt intrinsec motivate. Multe dintre acţiunile oamenilor, dacă nu chiar cea mai
mare dintre acestea, sunt mai multe motivate extrinsec, în sensul că acestea sunt acţiuni
instrumentale: au scopul de a produce o plăcere distinctă de scopul acţiunii în sine. Pentru teoria
autodeterminării motivaţia extrinsecă nu este o categorie unidimensională de motivaţie. Într-
adevăr, comportamentele specifice motivaţiei extrinseci sunt considerate ca fiind variabile mult
în funcţie de gradul de autonomie, având în vedere sarcinile care trebuie executate şi care cer
implicarea indivizilor.
Motivaţiile variază de la heteronome, cum este cazul regularizărilor externe, atunci când
un subiect este controlat de forţe sau de circumstanţe externe, la forme de mai autonome, cum
este cazul pentru identificarea în cazul în care subiectul care efectuează o activitate, pentru că el
înţelege şi acceptă valoarea acesteia. S-a demonstrat empiric că aceste forme de motivaţie se
regăsesc pe un continuum de unde pleacă de la cele mai mici forme de autonomie şi ajung până
la cea mai mare autonomie .
Cercetătorii teoriei autodeterminării au studiat relaţia dintre nevoile fundamentale şi
bunăstarea (subiectivă) în funcţie de factori cum ar fi durata, rolurile şi relaţiile indivizilor cu
ceilalți și au constatat că fiecare nevoie fundamentală contribuie în mod semnificativ şi
independent în raport cu bunăstarea subiectivă resimţită şi înregistrată.
O altă cercetare a încercat să descopere în ce măsură se manifestă impactul satisfacerii
nevoilor fundamentale în funcţie de relaţiile de ataşament şi bunăstare. Recurgând din nou la
observaţia multidimensională cercetătorii au descoperit că nivelul de satisfacere a acestor nevoi
poate anticipa gradul stabilităţii relaţiei de ataşament cât şi nivelul securizant al relaţiilor
interpersonale. De asemenea odată cu relevarea securităţii a fost găsit şi un nivel ridicat de
bunăstare, astfel că o legătură mai profundă cu o rudă asigură un nivel important al bunăstării
subiective.
Bunăstarea subiectivă reprezintă, generic, aşa cum am văzut, modul cum îşi evaluează oamenii
propria viaţă. Cercetarea acesteia ca şi concept teoretic şi evaluarea sa ca întreprindere practică
se constituie ca probleme încă deschise în câmpul psihologiei.

BIBLIOGRAFIE: