RELAȚIA MEDIC - PACIENT

Medic coordonator Medic rezident

Prof. Univ. Dr. Silviu Morar Chirila Adriana Roxana

 Întâlnirea dintre medic şi pacient este „confruntarea” cu cea mai mare încărcătură
morală, având în vedere complexitatea valorilor implicate, statutul medicului în societatea
respectivă şi implicarea pacientului în procesul decizional. Toate acestea pot fi sursa unor
multiple controverse, dileme, interogaţii. Pacientul este un membru al societăţii, un individ
care într-un anumit moment al vieţii a cunoscut o dereglare a stării de sănătate, fapt care îi
motivează întâlnirea cu medicul. Oricare ar fi starea clinică, gravitatea bolii, competenţa sau
incompetenţa mentală, pacientul este o persoană care trebuie tratată cu respect, onestitate,
profesionalism și loialitate. Principalele atribute ale relației medic – pacient sunt următoarele:

Respectul

Respectul persoanei este valaorea de bază a relaţiei medic – pacient şi prima condiţie

a reuşitei terapeutice. Când vorbim de respect ne referim adesea la două componente ale sale:
respectul ca şi comportament şi respectul ca şi atitudine. 
Atitudinea de respect deşi îndreptată deopotrivă către oameni sau către obiecte, ea
porneşte întotdeauna de la om - fiinţă raţională, capabilă să recunoască importanţa şi valoarea
lucrurilor. Chiar dacă şi animalele ne pot iubi sau pot avea sentimente de frică faţă de noi,
doar persoanele pot respecta sau manifesta lipsă de respect. Dacă în prezent unele animale
superioare prezintă şi ele o anumită capacitate de a raţiona, respectul este specific fiinţei
umane, de aceea, indiferent de multitudinea de virtuţi pe care omul le poate dobândi pe
parcursul vieţii, nici una nu depăşeşte „respectul persoanei” şi nici una nu valorează nimic
înafara acesteia.
După cum sugerează şi rădăcina latină „respicere” (a se uita înapoi, a se uita din nou),
persoana care respectă ceva, acordă atenţie, idee centrală noţiunii de respect. Semnifică o
încercare de a vedea persoana sau situaţia în mod clar, aşa cum este în realitatea şi drepturile
ei, nu prin filtrul propriilor dorinţe, expectanţe, frici, neplăceri. Respectul este deci opusul
ignoranţei, al neglijării.
În filosofia politică şi morală, noţiunea de respect pentru persoane semnifică o
atitudine pe care oricine o merită, în virtutea faptului că este persoană, indiferent de poziţia
socială, caracteristicile individuale sau meritul moral. Persoanele au un drept fundamental
moral la respect egal doar pentru că sunt persoane, adică fiinţe raţionale libere. Atenţie însă: a
le trata egal, nu înseamnă a le trata la fel. Ar însemna să ignori diferenţele dintre persoane.
Acest ultim sens cere să-i abordezi pe fiecare cu o imparţialitate individualizată, şi exclusiv
în baza aspectelor sau situaţiilor relevante pentru fiecare individ.
O sursă de controverse în cadrul acestui subiect este dată de definirea „persoanei”.
Deşi în viaţa de zi cu zi cuvântul persoană este sinonim cu „fiinţă umană”, din punct de
vedere tehnic/semantic, se poate pune firesc întrebarea cine sau ce sunt persoanele cărora li se
acordă respectul. Variantele de răspuns au fost: 1. toate fiinţele umane; 2. doar cele capabile
să respecte alte persoane; 3. toate fiinţele capabile de activitate raţională, fie ele umane sau
nu; 4. toate fiinţele capabile să funcţioneze ca agenţi morali. În această schemă variantele 2,
3, 4 exclud persoanele decedate, persoanele fără capacitate mentală (retardaţii sever, cei cu
boli psihice avansate), cei din stare vegetativă persistentă, comă profundă, fetuşii şi posibil
nou născuţii. Varianta 3 poate include fiinţe artificiale (androizi, roboţi sofisticaţi, entităţi
spirituale, îngeri, fiinţe extratereştre) şi unele animale (cimpanzei, delfini).
Deşi cu valori egale, respectul conştiinţei pacientului necesită o atenţie şi înţelegere
superioară respectului conştiinţei medicului, ceea ce s-ar explica parţial prin faptul că rolul de
expert medical este ales voluntar, în timp ce rolul de pacient nu este dobândit în acelaşi mod.
Această discrepanţă de putere trebuie să confere un atu poziţiei de pacient. De exemplu, se
consideră în prezent relativ acceptabil refuzul conştiinţei unui pacient din „Martorii lui
Iehova”, dar inacceptabil moral să respectăm refuzul conştiinţei unui medic din „Martorii lui
Iehova” cu privire la administrarea unei transfuzii de sânge pentru pacienţii dinafara acestui
cult.
Apelul la conştiinţă este aşadar o formă de autoreflecţie critică în aprecierea unei
acţiuni drept acceptabilă sau interzisă, bună sau rea, corectă sau incorectă. De multe ori
implicarea conştiinţei apare ca o mustrare de conştiinţă, în forma unor sentimente de
vinovăţie, regret, ruşine, prin care un individ recunoaşte că acţiunea sa a fost greşită.
Dezvoltarea acestui sentiment nu semnifică obligator un atentat la moralitate, din contra,
apare de obicei la persoanele cu un caracter moral puternic.
În concluzie, a respecta o altă persoană înseamnă a preţui exprimarea şi exercitarea
celor mai profunde convingeri personale. Respectul societăţii faţă de conştiinţa individului
începe de la acceptarea sau toleranţa religioasă şi până la cele mai minore preferinţe
particulare. Avantajul utilizării acestei valori rezidă în faptul că ea poate fi aplicată
deopotrivă medicului şi pacientului.

Integritatea

Strâns legat de respectul persoanei şi esenţial în relaţia medic-pacient este principiul

integrităţii, care se referă la inviolabilitatea şi inatacabilitatea individului, atât din punct de
vedere fizic cât şi moral. Integritatea este fundamentul încrederii, esenţială în orice tip de
relaţie, pentru dezvoltarea personală şi interpersonală. Integritatea semnifică acea calitate a
fiinţei umane care îi conferă plenitudine, întregire. Condiţiile subsidiare ei sunt onestitatea,
transparenţa, verticalitatea. Covey o eplică într-un mod foarte simplu, dar extrem de elocvent:
a fi integru înseamnă a-i trata pe fiecare după acelaşi set de principii. Pe măsură ce o faci,
oamenii vor începe să aibă încredere în tine.

Definirea integrităţii în mare măsură depinde de personalitatea individului, aşa cum se

formează prin educaţia proprie şi construcţia socială. Dworkin consideră că interesul maxim
al unei persoane în menţinerea integrităţii sale rezidă din respectul faţă de valoarea intrinsecă
a vieţii. De exemplu, unii consideră o formă de respect a valorii intrinseci a vieţii umane
atunci când NU permite continuarea ei dacă şi-a pierdut caracterul de bază prin alterarea
semnelor biologice vitale. Când o persoană a ţintit mereu să fie cât se poate de independentă
şi autonomă, apare o incompatibilitate în viaţa sa dacă va fi condamnată să trăiască în ultimul
stadiu de boală Alzeimer, chiar dacă nu presupune durere sau suferinţă. În acest caz este
vorba mai curând de afectarea integrităţii morale decât de cea fizică. Să luăm un alt exemplu,
acela al legalizării avorturilor pe scară tot mai largă, la nivel mondial, fapt ce ridică tot mai
multe obiecţii ale conştiinţei contra infanticidului.
Împotrivirea conştiinţei este şi ea un drept: pot şi au voie medicii să limiteze acest
drept, măcar în anumite circumstanţe? Dacă răspunsul este afirmativ, apare o compromitere a
drepturilor şi a integrităţii unei alte persoane.

În viziunea lui Beauchamp şi Childress, integritatea morală semnifică fidelitate faţă de

anumite norme morale. Virtutea integrităţii se referă la două aspecte de bază ale caracterului
unei persoane:

 integrare coerentă a caracteristicilor identităţii personale (emoţii, aspiraţii, cunoştinţe

etc), care pot fi complementare, completându-se unele pe altele, formând un întreg
(atenţie, aceste caracteristici nu trebuie să fie în disonanţă)
 credinţa susţinută în valorile morale şi apărarea lor constantă.
 Integritatea morală poate fi pierdută sau alterată în diferite moduri: ipocrizia,
minciuna, rea-credinţa, (auto)decepţia, sunt defecte care împiedică transpunerea
convingerilor morale în acţiuni.

Problemele invocate de menţinerea integrităţii morale derivă uneori nu dintr-un

conflict moral evident, ci din faptul că o persoană este forţată să-şi abandoneze scopurile şi
idealurile sale pentru a le împlini pe ale altora. Când cineva îşi organizează viaţa în jurul unor
idealuri specifice care sunt însă perturbate de „agenda” altora apare evident o alterare a
integrităţii personale, considerentele sale morale fiind „deşirate” de acţiunile coercitive ale
altora. De exemplu, diverşi practicieni cu convingeri religioase puternice asupra sanctităţii
vieţii vor simţi evident o apăsare morală când vor participa la decizia de întrerupere a vieţii.
Pentru aceştia, îndepărtarea de pe ventilaţie asistată sau nutriţie parenterală chiar la pacienţii
cu directive legale în avans, le-ar viola integritatea morală proprie. Ei vor fi nevoiţi fie să
intre într-un fel de compromis medico-moral sau să se retragă din îngrijirile pacientului
respectiv. Dar compromisul este prin definiţie ceea ce o persoană integră nu va face
niciodată.

Încrederea

Încrederea este o altă valenţă extrem de importantă în cadrul oricărei relaţii. „A sădi

încrederea celorlalţi în tine valoarează cu mult mai mult decât a fi iubit. Iar pe termen lung,
dacă ai obţinut încrederea, vei dobândi şi dragostea”. Când interiorul unei persoane se
suprapune peste exteriorul ei, atunci vom putea avea încredere în ea. Încrederea este
rezultanta unui comportament onest şi cooperant în mod susţinut, bazat pe norme împărtăşite
reciproc între doi membri ai unei comunităţi. Această definiţie însă lasă deoparte
vulnerabilitatea şi asimetria de putere tipice în relaţia medic-pacient, care pun pacientul într-o
poziţie de inferioritate.

Fie că se face simţită în viaţa economică şi socială de zi cu zi, sau în circumstanţele

medicale, încrederea odată dobândită, ar reduce fricţiunile sociale precum şi necesitatea unei
vigilenţe constante şi sporite. În domeniul medical, dintr-un punct de vedere strict pragmatic,
încrederea este un concept bidimensional care rezidă în îndeplinirea simultană a două roluri
ale medicului: demonstrarea competenţei profesionale şi îndeplinirea unei obligaţii legale

Încrederea, în conjunctura medicală, se referă în mod special la acţiunea şi

atitudinea pacienţilor. Disponilibilitatea pacienţilor de a conferi încredere poate fi explicată
parţial în măsura în care simt că atât ei înşişi cât şi valorile în care cred sunt luate în
consideraţie şi preţuite de către medici. Cercetările asupra determinanţilor demografici ai
încrederii în medici au documentat importanţa etniei pacientului, a calităţii îngrijirilor
medicale şi chiar a metodei de rambursare a serviciilor medicale. De asemeni, magnitudinea
încrederii este proporţională cu competenţa profesională, abilităţile tehnice şi capacitatea de
reprezentare a intereselor pacienţilor. Printre cauzele care contribuie la erodarea încrederii
sunt: alterarea relaţiilor medic-pacient, creşterea numărului de supraspecializări medicale şi
extinderea largă a unui sistem impersonal şi birocratic de administrare a profesiei medicale.

La fel ca şi în cazul respectului, şi încrederii i se poate atribui o conotaţie bilaterală, în

sensul în care şi furnizorul de servicii medicale (medic, asistentă sau terapist) trebuie să aibă
încredere în pacient. La un nivel minimal de exemplu, un chirurg depinde de pacient pentru a
obţine de la acesta toate informaţiile personale relevante pentru caz, spre a minimiza riscul
unor evenimente neaşteptate în timpul operaţiei.
 De asemeni, încrederea între membrii familiei are o importanţă la fel de mare ca şi
încrederea dintre medic şi pacient. Pentru medic, competenţa membrilor familiei de a
continua în diferite forme îngrijirile de sănătate sau de a lua decizii de ordin tehnic este la fel
de importantă. Acest aspect este adesea complicat de fenomenul psihologic de negare sau
inacceptare a bolii care interferă cu decizia asupra stării de sănătate a celui drag din familie.
Astfel încrederea în membrii familiei ar fi garantată nu numai de abilitatea lor de a decide în
interesul stării de sănătate dar şi în capacitatea lor de a asigura un suport psihologic constant
(indispensabil reuşitei terapeutice).

Compasiunea

Pe lângă valori sau atribute acordate medicului, sentimentele asociate confruntării cu

suferinţa pacientului sunt inevitabil intricate cu gândirea medicală, constituind determinante
ale deciziei terapeutice. Ce fel de medic îşi poate ascunde sau bloca emoţiile? Doar unul pe
care majoritatea dintre noi ar prefera să-l evite. Compasiunea medicului reprezintă aşadar
trăsătura cea mai apreciată şi dorită de pacienţi.

Diversele coduri şi jurăminte medicale s-au centrat mult timp pe sentimentele de

compasiune şi empatie. Compasiunea îşi are echivalentul în ceea ce Hipocrate numea „mila”
iar Aristotel ....”frica”. Există două argumente pentru dezvoltarea acestor sentimente: unul
care provine din atitudinea faţă de ceilalţi (de exemplu tristeţe faţă de un pacient bolnav) iar
altul care priveşte sinele („frica” de a nu ajunge sau sfârşi în aceleaşi condiţii).

Pornind de la prezumţia potrivit căreia cei suferinzi doresc şi au nevoie de ajutor, în

mod natural ei nutresc speranţă în actul medical. O societate investită cu puterea unei gândiri
pozitive „produce” pacienţi care nu concep ideea că medicul i-ar putea dezamăgi. Aş spune
că acesta pare mai curând un concept european, având în vedere că în America, deşi se
cultivă educaţional un spirit pozitiv, de stimă de sine, de autorespect şi respect faţă de alţii, cu
toate acestea este în prezent ţara cu cea mai mare rată de procese de malpraxis din lume şi cu
cea mai mare doză de neîncredere faţă de medici.

În prezent performanţa crescută a tehnologiilor medicale creează speranţă chiar şi

acolo unde nu mai există speranţă. Ne întrebăm firesc în această situaţie – oare compasiunea
va fi lăsată deoparte, în favoarea promisiunilor virtuale de longevitate, perfecţiune fizică şi
învingerea oricărei boli? Sau invers: doar compasiunea şi grija vor rămâne ultima modalitate
de „înălţare” a relaţiei medic-pacient? Oricum, un sistem medical liberal, care contractă la
maxim confruntarea medic-pacient compromite noţiunile de compasiune şi empatie din
relaţia cu pacientul.

Confidenţialitatea

Confidenţialitatea îşi are rădăcinile în tradiţia umană de împărtăşire şi păstrare a unui

secret. Dorinţa de ţinere a unui secret este prima manifestare a identităţii unui copil şi o
practică socială complexă şi frecventă a adulţilor. Preferinţa de a dezvălui un secret provine
din nevoia de a stabili sau întări o relaţie cu ceilalţi, relatarea presupunând o încredere
implicită şi o promisiune explicită de respectare. Oamenii obţin cunoştinţe, îşi formează
opinii şi îi apreciază pe alţii tocmai în baza unui schimb informaţional. Astfel, cu cât
restricţionăm ceea ce alţii ştiu despre noi, cu atât vom fi mai capabili să controlăm, chiar să
dirijăm imaginea pe care o au despre noi, deşi în acest mod nu va fi niciodată completă, ci
doar o rezultatntă a ceea ce noi dăm de înţeles. Cei cărora le furnizăm mai multe informaţii
vor avea o înţelegerea mai bună asupra a ceea suntem.

În domeniul medical confidenţialitatea a fost articulată încă din Jurământul lui

Hippocrate: „Orice voi vedea sau auzi în timpul activităţii profesionale sau înafara ei în
legătură cu viaţa oamenilor, lucruri care nu trebuie discutate înafară, nu le voi divulga,
acceptând că toate acestea trebuie ţinute secret!”.

Codul Internaţional de etică medicală a Asociaţiei Medicale Mondiale apreciază drept

cea mai stringentă cerinţă: „Un doctor va păstra secretul absolut asupra a tot ceea ce cunoaşte
despre pacient datorită încrederii ce i s-a acordat”. În România există un articol integral din
legea drepturilor pacientului referitor la acest aspect: „Toate informaţiile privind starea
pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele
personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia”.

Secretul professional este un drept legal statuat pentru pacienti si o obligatie a

personalului medical, obligatie etica si in acelasi timp legala. Numeroase  acte normative
( Codul Penal, Codul de Deontologie Medicala, Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului,
Legea nr. 487/2002 a sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu tulburari psihice)
constituie cadrul legal al secretului profesional. In situatia in care aceasta obligatie de pastrare
a secretului profesional este incalcata pot aparea consecinte imprevizibile pentru pacient.

Dreptul pacientului la confidentialitatea actului medical si obligatia furnizorilor de

servicii medicale de a pastra secretul profesional reprezinta un aspect extrem de sensibil al
practivii medicale.

Conform principiului confidentialitatii, pactientii pot fi incredintati ca medicul nu va

dezvalui, fara acordul lor, nici un element al actului medical.

Continutul notiunii de secret profesional este mult mai larg si este definit de Codul
Deontologic ca ”tot ceea ce medicul, in calitatea lui de profesionist, a aflat direct sau indirect
in legatura cu viata intima a bolnavului, a familiei, apartinatorilor, prognostic, tratament,
circumstantei in legatura cu boala si alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.”

Exista o serie de aspecte legal ale secretului profesional care includ:

 Obligatiile furnizorilor de servicii medicale si mai ales ale medicilor, de a proteja

informatiile obtinute in cadrul actului medical fata de persoane neautorizate.
 Dreptul pacientului de a cunoaste care sunt informatiile pe care medicii le detin in
ceea ce ii priveste.
 Datoria medicilor de a se asigura ca in cazul in care pacientul autorizeaza dezvaluirea
unor informatii el este corect informat si aceasta este vointa sa.

In practica de specialitate s-a statuat ca medicul devine un adevarat confesor iar

secretul medical protejeaza pacientul de eventuale expuneri nedorite. Conditia esentiala a
increderii pacientului, confidentialitatea este extrem de importanta. Se poate ajunge in unele
situatii, atunci cand pacientul nu are incredere deplina in discretia medicului, ca acesta sa
renunte la serviciile profesionale.
 Asa cum am mentionat anterior baza legala a pastrarii secretului profesional este
reprezentanta de norme legislative.

In situatia in care medicul este salariat al unei institutii medicale sau in situatia in care
lucreaza in sistemul de asigurari de sanatate, principiul legal care obliga la pastrarea
secretului medical, este cel derivat din obligatia generica a medicului de ”a avea grija”, de a
se comporta fata de pacient in respectul regulilor etice ale practicarii profesiei.

Daca intre pacient si medic exista o relatie contractuala, bazata pe plata directa a
serviciilor, desi acest contract poate fi nescris, o clauza uzuala este cea a pastrarii
confidentialitatii. Chiar daca relatia contractuala este stabilita intre medic si pacient, obligatia
incumba si personalului sanitar auxiliar, iar medicul are in plus datoria de a se asigura ca
personalul auxiliar nu va avea acces decat la datele strict necesare si ca va pastra secretul
profesional.

Prevederile legale cu privire la obligatia secretului profesional sunt cuprinse in dreptul

romanesc in acte normative cu caracter general ( Codul Penal) si in acte normative cu
caracter special (Codul de Deontologie Medicala, Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului,
Legea nr. 677 /2001 cu privire la pritectia persoanelor cu privire la datele cu caracter
personal). Toate aceste acte normative garanteaza implicit dreptul pacientului la
confidentialitate.

  In cuprinsul actelor normative anterior mentionate se prevede ca desi obligatia

confidentialitatii actului medical este garantata de lege exista si situatii in care ea poate fi
depasita de o alta obligatie de interes public sau general. Este situatia pacientilor care pot
constitui un pericol pentru sine, pentru familie si pentru alte persoane, caz in care legislatia
permite informarea unor ”terti” cu privire la anumite acpecte ale actului medical.

Codul Penal stipuleaza in art. 227 un cadru juridic general pentru datoria de
confidentialitate a medicului: ”divulgarea, fara drept, a unor date de catre acela caruia i-au
fost incredintate, sau de care a luat la cunostinta in virtutea profesiei ori functiei,  si care are
obligatia pastrarii confidentialitatii cu privire la aceste date , se pedepseste cu inchisoarea de
la 3 luni la 3 ani sau amenda.” Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a
persoanei vatamate.”

Spre deosebire de vechea reglementare, actuala definitie nu mai stipuleaza conditia

conform careia divulgarea trebuie sa determina producerea unui prejudiciu. In actuala forma
simpla divulgare fara drept a datelor intruneste elementele constitutive ale infractiunii.

In concluzie, tinand cont de increderea pe care o acorda pacientul medicului sau,

secretul profesional trebuie pastrat cu strictete fara a aduce atingere in vreun fel vietii private
a pacientului prin divulgarea intentionata sau culpabila a acestui secret.

Consimțământul informat

Legea 95/2006 precum și Codul deontologic al medicului, prevăd

următoarele: „Pentru investigaţiile paraclinice şi planul de tratament, medicul este obligat să
ceară consimţământul informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia” .
 Articolul 649 se refera la faptul ca pacientului i se va cere acordul scris pentru a putea
fi supus la anumite proceduri de preventie, diagnostic sau tratament, ce au un potential risc
pentru pacient. Iar in prealabil i se vor explica pacientului riscurile.

Medicul, medicul dentist, asistentul medical sau moasa, au obligatia de a ii prezenta

pacientului informatii la nivelul lui de intelegere, in vederea obtinerii acordului scris al
acestuia.

Aceste informatii oferite de catre cadrele medicale trebuie sa contina detalii despre
diagnostic, scopul si natura tratamentului, consecintele si riscurile acestuia, eventuale
alternative de tratament si care sunt consecintele daca nu se aplica tratamentul.

Pentru a obtine consimtamantul este nevoie ca pacientul sa aiba 18 ani impliniti.

Exista anumite situatii in care pacientul minor isi poate exprima acordul asupra actului
medical. Aceste situatii se refera la situatia de urgenta in care acesta se afla si in cazul unor
situatii legate de diagnosticul sau tratamentul problemelor de natura sexuala sau referitoare la
reproducere, in cazul minorilor cu varsta peste 16 ani.

Cadrele medicale raspund in situatia in care nu obtin consimtamantul informat al

pacientului sau al unui reprezentant legal al pacientului, exceptie o face situatia in care
pacientul nu are discernamant si nu poate fi contactat un reprezentant legal, din cauza
situatiei de urgenta in care se afla pacientul.

Se poate actiona fara acordul reprezntatului legal atunci cand perioada de timp pana la
exprimarea acordului acestuia,ar pune in pericol viata pacientului in mod ireversibil.
 Bibliografie

1. George Cristian Curca, MD, Ph.D „Relatia medic-pacient”,

www.academia.edu.ro
2. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, art. 7 “
Caracterul relatiei medic- pacient”

3. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, cap. II, art. 11 „
Acordarea si retragerea consimtamantului”
4. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, cap.II, art. 12
„ Consimtamantul in cazul minorilor”
5. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, cap.II, art. 15
„ Lipsa consimtamantului in situatii de urgenta”