CAPITOLUL I : NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. NOŢIUNEA DE BUNĂ-CREDINŢĂ ÎN DREPTUL CIVIL

ROMÂN

a) ELEMENTE CONSTITUTIVE

Concept foarte complex, a cărui existenţă s-a manifestat în paralel cu apariţia

şi dezvoltarea relaţiilor interumane, buna-credinţă a fost definită de Cicero drept “
sinceritate în cuvinte (veritas) şi fidelitate (constantia) în angajamente “1.
Onestitatea – ca fundament moral al bunei-credinţe - stă la baza încrederii
acordate de ceilalţi şi se circumscrie în cadrul normelor morale ale vremii.
Importanţa pe care anticii o acordau onestităţii şi, deci, bunei-credinţe, se reflectă
fără echivoc în celebra definiţie a lui Ulpian : “JURIS PREACEPTA SUNT
HAEC : HONESTE IN VIVERE, ALTERUM NON LAEDERE, SUUM CUIQUE
TRIBUERE”.
“HONESTE VIVERE” – “a trăi onest” – înseamnă, după etica stoică, a trăi în
conformitate cu natura, în conformitate cu morala şi în conformitate cu raţiunea
(secundum naturam vivere, honeste vivere et recte vivere). Onestitatea constă în
conformitatea vieţii individuale cu normele morale. Este cunoscut faptul că în faza
sa de început, dreptul roman nu făcea distincţie între normele morale şi normele
juridice. De aceea, onestitatea, concept cu conţinut moral prin excelenţă, era
consacrată ca percept juridic. Ulterior, în perioada regalităţii, s-a conturat linia de
demarcaţie între drept şi morală, astfel că dreptul roman a separat noţiunea juridică
de bună-credinţă (bona fides) de noţiunea onestitaţii (honestum), deşi din punctul
de vedere al conţinutului moral cele două noţiuni sunt echivalente, iar demarcaţia
între morală şi drept nu a fost niciodată netă.

1
Marcus Tullius Cicero, De officiis, L I. Cap.7

1
 Buna-credinţă îşi are originea în unele fapte psihologice conforme cu
normele morale ale societăţii din fiecare orânduire social-economică. Onestitatea
este condiţionată de conştiinţa morală şi deci ar putea fi definită drept
“conformitatea conştiinţei individuale şi celei de grup cu normele generale ale
vieţii morale2”. Buna-credinţă se fundamentează tot pe conformitatea unor fapte
psihologice de conştiinţă de ordin moral cu manifestările exterioare sub forma
cuvintelor şi angajamentelor luate3. Iată, deci, că onestitatea, ca formă de
manifestare a conştiinţei în cadrul normelor morale, intră în componenţa bunei-
credinţe şi s-ar putea spune că se confundă cu aceasta. Onestitatea are însă doar
valoare morală, acţiunea sa se circumscrie la viaţa individului şi la comportarea lui
morală în societate, fără a fi legată de raporturile juridice cu alţi oameni, pe când
buna-credinţă, având şi valoare juridică, depăşeşte această sferă, intrând în variate
domenii ale dreptului.
Onestitatea însumează un “complex de virtuţi, prin virtute înţelegându-se o
însuşire morală a omului care urmăreşte în mod constant idealul, binele, etc.”
Valorile morale ale onestităţii sunt : loialitatea (probitatea), prudenţa, ordinea şi
temperanţa.
Loialitatea este un fapt psihologic de conştiinţă care se referă la observarea
riguroasă a îndatoririlor morale, precum şi la respectarea unei conduite drepte,
ambele conducând la încredere reciprocă între membrii societăţii.
Prudenţa constă în acel fapt psihologic de conştiinţă care determină fiinţa
umană de a prevedea şi a evita greşelile şi pericolele.
Ordinea, ca fapt psihologic, presupune canalizarea faptelor omului în
limitele normelor stabilite în viaţa socială.
Temperanţa constituie o trăsătură a conştiinţei umane care moderează
dorinţele şi pasiunile, limitându-le la ceea ce este permis de principiile eticii.
Am văzut că între onestitate şi buna-credinţă, ambele privite ca şi fapte
psihologice aflate în concordanţă cu normele morale, nu există practic diferenţă.
Însă buna-credinţă încorporează conţinutul moral al onestităţii şi capătă în plus
dimensiuni juridice, prin care se detaşează de semnificaţia proprie conceptului de
onestitate. Din această concordanţă la nivelul conţinutului moral al celor două
noţiuni se deprind elementele bunei-credinţe, care nu sunt decât traducerea în plan
juridic a celor patru valori morale ale onestităţii : intenţia dreaptă, diligenţa,
liceitatea, respectiv abţinerea de la vătămare sau de la păgubirea altuia.

2
Dumitru Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981, p.7
3
În acest sens, Psihologie generală, sub red.Al Roşca, Edit.didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p.170

2
 Intenţia dreaptă, rezultantă a loialităţii sau probităţii, implică întotdeauna
absenţa dolului, fraudei şi violenţei, precum şi fidelitatea în angajamente. Faptele
psihologice generatoare ale bunei-credinţe creează două stări de concordanţă sau
conformitate : pe de o parte, conformitatea între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce
el afirmă (sinceritate în cuvinte), iar pe de altă parte, conformitatea între cuvinte şi
actele sale (fidelitate în angajamente). Conformitatea logică între gândire şi
expresiile ce o traduc nu este suficientă pentru caracterizarea bunei-credinţe,
deoarece este posibil ca o astfel de conformitate să existe, dar buna-credinţă să
lipsească, la fel cum poate exista buna-credinţă fără să se identifice existenţa
conformităţii logice dintre gândire şi afirmaţii 4. De aceea este necesară cea de-a
doua concordanţă, dintre faptul psihologic exprimat prin cuvinte şi scopul
urmărit(conformitate ideală între conştiinţă şi scop). Scopul urmărit este, la rândul
său, concretizat în actul juridic ca o expresie a voinţei, şi este relevat de intenţie,
adică acea stare de spirit care se raportează la rezultatele avute în vedere. Deşi
buna-credinţă rezultă din cele două stări de conformitate, ea trebuie apreciată dintr-
un punct de vedere unic, fiindcă atât sinceritatea în cuvinte, cât şi fidelitatea în
angajamente presupun sau subînţeleg existenţa unei intenţii drepte, înscriindu-se în
sfera probităţii, care nu este altceva dacât ”observarea riguroasă a datoriilor morale
şi ale justiţiei”5.
De asemenea, probitatea sau loialitatea antrenează absenţa îndoielii,
ignoranţa corectă şi justificată, care în drept poartă denumirea de eroare scuzabilă .
Jules Wertheimer observa, cu drept cuvânt, că “ în limbajul curent se spune
că cineva acţionează cu bună-credinţă atunci când acţionează cu loialitate şi fără
nici un gând ascuns de înşelăciune sau de dol”6.
Diligenţa, corespondenta morală a prudenţei, determină săvârşirea de acte
sau fapte cu prevederea rezultatului lor circumscris în limitele legii.
Liceitatea, săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii
ca valoare morală. Principiul libertăţii contractuale este fundamental în dreptul
civil, însă nu este absolut, ci se circumscrie normelor legale imperative, ordinii
publice şi bunelor moravuri.
Abţinerea de la vătămare sau de la păgubirea altuia cu ocazia
instrumentării actului juridic este ultimul element constitutiv al bunei-credinţe şi
derivă din valoarea morală a temperanţei. Este imperativul moral de conştiinţă care
se regăseşte în perceptul roman : alterum non laedere.
Cele două noţiuni analizate, deşi similare în conţinutul lor moral, acţionează
în mod diferit în viaţa persoanei, în relaţiile pe care omul le poartă cu semenii săi.
4
Alexandre Al.Volansky, Essai d’une définition expressive du droit basée sur l’idée de bonne foi, Thèse, Paris,
1930, p.160, citat de D. Gherasim, op.cit., p.13
5
Al. Volansky, idem, p.163
6
J.Wertheimer, Les avantages attributés à la bonne foi rélativement aux biens en droit civil, Thèse, Paris, 1899,
p.29,citat de D.Gherasim, op.cit., p.14

3
Onestitatea îşi exercită acţiunea sa în comportarea omului în societate, indiferent
dacă relaţiile ce le va lega vor căpăta sau nu aspectul unor relaţii juridice.
Întinderea sa este vastă, îmbrăţişând toate manifestările umane legate de cele patru
valori morale ale sale, în timp ce buna-credinţă cuprinde numai acele relaţii sociale
fundamentate pe valorile morale enunţate şi care, fiind reglementate de normele
juridice, devin raporturi juridice.
S-a afirmat în literatura de specialitate că buna-credinţă, concept juridic, ar
constitui “ aspectul social al onestităţii”. Opinia a fost formulată plecând de la
ideea că onestitatea se raportează la viaţa individuală, mai exact la aspectul său
individualist, căci “ea se ocupă de viaţa în sine şi pentru sine “, pe când dreptul
prezintă un aspect social care cere un alt criteriu de apreciere decât acela strict
individual. Criticii acestei susţineri atrag atenţia însă atenţia că diferenţierea între
norma morală a onestităţii şi conceptul juridic al bunei-credinţe nu poate să rezide
în aspectul individualist al onestităţii care s-ar rezuma în urmărirea binelui pentru
individ şi pentru perfecţionarea acestuia, pe când buna-credinţă ar consta în
observarea şi urmărirea binelui şi a utilului în scopul de a menţine relaţiile sociale. 7
Concepţia materialismului istoric asupra moralei şi dreptului consideră că atât
morala, cât şi normele juridice, ca şi disciplinele ce le cercetează (etica şi dreptul)
fac parte din suprastructura societăţii, reflectând baza economică a orânduirii
respective. Normele morale, ca şi cele juridice, nu pot fi desprinse şi izolate de
caracterul relaţiilor socio-economice. Astfel, nu este de conceput ca cineva să aibă
o comportare morală îndreptată numai pentru urmărirea egoistă a binelui.
Onestitatea nu poate fi restrânsă numai la viaţa individuală deoarece valorile
morale care intră în conţinutul său au caracter social, la fel ca şi dreptul. Conştiinţa
individuală nu poate fi desprinsă de conştiinţa socială, care reflectă existenţa
socială.
Deosebirea între cele două concepte constă în faptul că manifestările
exterioare care intră în structura bunei-credinţe trebuie neapărat să însoţească o
relaţie socială sancţionată de lege, deci un raport juridc. Ambele noţiuni au caracter
social, doar că, în timp ce etica nu se ocupă de raporturile obligaţionale, dreptul are
ca sferă numai raporturile juridice reglementate de normele legale.

b) TEORII ŞI DEFINIŢIE

Începând cu Cicero şi până la literatura juridică modernă, s-au dat o serie de

definiţii bunei-credinţe, fiecare fiind construită din unghiul sub care a fost privită şi
analizată.
7
Al. Volansky, ibidem, p.190 şi urm.

4
 Am subliniat mai sus faptul că buna-credinţă este un concept complex, cu
implicaţii de natură sociologică, psihologică, etică şi juridică. Tocmai pentru că
trebuie să se ţină seama de toate aspectele esenţiale ale bunei-credinţe, şi nu mai
puţin, pentru că este o noţiune abstractă, ce poate primi interpretări subiective,
literatura juridică oferă o diversitate de puncte de vedere sub care este apreciată
buna-credinţă.
În funcţie de argumentele puternice aduse în sprijinul fiecărei opinii, se
desprind o serie de teorii principale dedicate definirii şi analizei bunei-credinţe.

Teoria tripartită
Această teorie se focalizează în jurul a trei aspecte esenţiale ale conceptului
de bună-credinţă (echitatea, loialitatea şi eroarea) şi a fost îmbrăţişată de mulţi
autori, printre care C. Oprişan, P.Anca şi M.-I.Eremia8.
Într-o primă accepţiune, se consideră că buna-credinţă este vecină cu
echitatea. Ca valoare morală, echitatea înseamnă respectarea drepturilor fiecăruia
sau îndeplinirea îndatoriilor de a da fiecăruia ceea ce merită : suum cuique
tribuere. Deci, echitatea este sinonimă cu dreptatea, care constituie prin excelenţă
atributul justiţiei. S-a afirmat că echitatea ca valoare morală “evocă spontan buna-
credinţă, fără însă să se poată confunda cu aceasta din urmă9”. Elementele bunei-
credinţe alcătuiesc latura subiectivă a raportului juridic fundat pe faptele
psihologice exprimate prin valorile morale componente ale onestităţii. După ce se
stabileşte existenţa bunei-credinţe de partea ambelor părţi, prin prezenţa
elementelor sale caracteristice, exterioare şi interioare, urmează ca raportul juridic
să ia sfârşit prin atribuirea ficăreia dintre părţi a ceea ce i se cuvine potrivit
înţelegerii lor, ţinându-se seama de normele legale şi de echitate, adică de ideea de
dreptate. Astfel, echitatea apare ca un factor de corectare, de completare a
conţinutului raportului juridic, adăugându-se bunei-credinţe, dar neconfundându-se
cu aceasta. Echitatea este un factor pur obiectiv, în sensul că ea completează ceea
ce părţile animate de bună-credinţă nu au exprimat în acordul lor de voinţă. In
prima etapă, judecătorul face examenul ex fide et de bono – al existenţei bunei-
credinţe – apoi poate recurge la examenul ex aequo – srpe a stabili cu exactitate
întinderea a ceea ce părţile au voit, a drepturilor şi obligaţiilor reciproce.
În a doua accepţiune, buna-credinţă se fondează pe ideea generală de
loialitate în relaţiile contractuale, fiind definită prin antiteza cu elementele sale
constitutive : dolul, violenţa, frauda. Buna-credinţă ar cuprinde intenţia comună aa
părţilor legată de scopul ce şi l-au propus la încheierea convenţiei.

8
P.Anca şi Maria-Ioana Eremia, Efectele juridice ale bunei-credinţe în dreptul civil, în : Justiţia nouă, nr.12, 1965,
p.31; Constantin Oprişan, Elemente de morală în conceptul de bună-credinţă, în St.cerc.juridice, nr.I, 1970, p.57
9
C.Oprişan,op.cit.,p.58

5
 În a treia accepţiune, buna-credinţă rezidă în convingerea eronată în care se
află persoana, datorită unui defect al dreptului subiectiv sau unei reguli obiective
de drept. Ignorând un defect al dreptului subiectiv, persoana de bună-credinţă crede
că dreptul există fie în favoarea sa, fie în favoarea altuia, având deci convingerea
intimă a posesorului care o invocă în sensul că lucrul posedat de el constituie în
mod cert proprietatea sa. Este cazul, spre exemplu, al cumpărătorului de bună-
credinţă care crede că, în momentul vânzării, vânzătorul este proprietarul
obiectului înstrăinat , al creditorului de bună-credinţă ce primeşte o plată ce nu i se
datora sau al terţului achizitor a cărui bună-credinţă constă în ignorarea faptului că
vânzătorul nu are dreptul de a înstrăina bunurile respective deoarece el cauzează
prin aceasta un prejudiciu creditorului său. Convingerea eronată a posesorului de
bună credinţă poartă fie asupra unui aspect strict legal, impus într-un anumit fel (de
exemplu, norme imperative privind transmiterea uzufructului), fie asupra unei
persoane, considerată posesor, detentor sau titular al dreptului de proprietate.
***
Prima accepţiune nu prezintă un aspect deosebit al bunei-credinţe, ci doar
subliniază aportul necesar, dar subsecvent, în unele situaţii, al echităţii, în stabilirea
exactă a drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui raport juridic. Astfel, teoria
tripartită se reduce numai la două forme ale bunei-credinţe : cea care se fondează
pe ideea de loialitate în relaţiile contractuale şi cea care se prezintă sub forma
ignoranţei sau erorii privind un defect al unui drept subiectiv, precum şi sub forma
convingerii eronate în existenţa unui reguli legale obietive care în fapt nu există.
Acesta este argumentul pentru care criticii acesei teorii o privesc cu anumite
rezerve10.

Teoria bipartită

Susţinătorii acestei teorii( Morel, R.Vouin, Al. Volanski) analizează

conceptul de bună-credinţă scoate în evinţă două aspecte ale sale : latura obiectivă
şi latura subiectivă sau, într-o altă formă, buna-credinţă activă sau pasivă.
Buna-credinţă obiectivă este corespondenta bunei-credinţe analizate de
teoria tripartită pornind de la ideea loialităţii la încheierea şi executarea
convenţiilor (a doua accepţiune). Loialitatea se opune dolului şi fraudei şi, prin
mijlocirea acestei forme subiective a bunei-credinţe, “judecătorul interpretează
convenţia pentru a-i atenua rigoarea sau pentru a-i face aplicabile circumstanţe
noi”11.
Buna-credinţă subiectivă este credinţa eronată, sinceritatea, antiteza
disimulării şi a minciunii. Datorită numărului mare de cazuri ce prezintă situaţii
10
D.Gherasim, op.cit, p.28
11
R.Vouin, op.cit.p.34

6
aparente, create în scopuri mai mult sau mai puţin licite, în dreptul civil s-a
conturat “teoria aparenţei”, care analizează adevărata voinţă a părţilor, mascată
prin diverse manifestări exterioare, creatoare de efecte juridice. În acest sens, vom
detalia efectele bunei-credinţe în cazul simulaţiei.
Buna-credinţă activă a fost denumită astfel pornindu-se de la ideea că
autorul prejudiciului cauzat ca urmare a unui fapt material sau juridic (delict sau
contract) nu suferă personal nici o daună. Dauna este suportată efectiv de altul, sub
forma absenţei intenţiei răuvoitoare. Exemplu de bună-credinţă activă este
atingerea proprietăţii altuia prin ignorarea totală şi de bună-credinţă (scuzabilă) a
dreptului acestuia.
În cazul bunei-credinţe pasive, autorul unui act juridic cauzează un
prejudiciu direct altei persoane, datorită viciului pe care îl conţine actul, viciu
ignorat cu bună-credinţă. Persoana prejudiciată astfel în mod direct este de bună-
credinţă, cum este cazul cumpărătorului de la un debitor insolvabil, care ignoră
prejudiciul cauzat creditorului, sau cazul cumpărătorului de la un neproprietar în
ignorarea absenţei dreptului de proprietate al acestuia.
***
Criticii acestei teorii consideră că separaţia între buna-credinţă în subiectivă
şi obiectivă nu este suficient de clară. Buna-credinţă subiectivă consistă în esenţă
într-o stare psihologică a unui subiect de drept, având ca rezultat o anumită
activitate a individului manifestată în exterior sau într-o stare pur intelectuală de
ignoranţă sau eroare. În schimb, buna-credinţă obiectivă este impersonală şi
abstractă, constituind deci dintr-o regulă care limitează dreptul fiecăruia şi creează
obligaţii. În situaţia aceasta, buna-credinţă, ca antiteză a dolului şi fraudei, nu poate
fi apreciată ca o bună-credinţă obiectivă, fiindcă dolul şi frauda sunt produsul tot al
unor stări psihologice subiective. Concluzia este că buna-credinţă, sub oricare
dintre formele sale – a loialităţii la încheierea şi executarea convenţiilor, fie sub
forma erorii cu privire la existanţa unui drept – are totdeauna un caracter subiectiv,
fiind fondată pe factori psihologici. Pe de altă parte, distincţia între buna-credinţă
activă şi pasivă apare ca fiind lipsită de semnificaţie practică : buna-credinţă activă
însoţeşte actul dăunător pentru altul, pe când buna-credinţă pasivă însoţeşte actul
dăunător pentru cel care îl săvârşeşte, însă în ambele situaţii subiectul acţionează
fără drept şi atunci distincţia între cele două forme ale bunei-credinţe apare
artificială 12.

Teoria bunei-credinţe ca noţiune cu efecte în domeniul responsabilităţii

şi al nulităţii actelor juridice civile

12
J.Joubert, Des effects civils de la bonne foi, Paris, 1899, p.26 şi urm.

7
 Susţinătorul acestei teorii este Robert Vouin, care consideră că “este
important de a înfăţişa buna-credinţa din punctul de vedere al efectelor în diversele
părţi din domeniul său de aplicaţie”, şi anume, în domeniul responsabilităţii civile
şi în cel al nulităţii actelor juridice civile. În definirea bunei-credinţe, autorul
analizează, pe de o parte, măsura în care buna-credinţă poate fonda sau,
dimpotrivă, poate suprima, restrânge responsabilitatea şi care este natura sa în
diversele ipostaze în care se manifestă în acest rol ; iar pe de altă parte, pune în
discuţie modul în care buna-credinţa poate acoperi, în tot sau în parte,
iregularitatea unui act juridic şi în caz afirmativ, ea are totdeauna forma ignoranţei
sau erorii13
***
A analiza buna-credinţa doar din prisma a două forme de consecinţe, în
domeniul responsabilităţii civile şi în domeniul nulităţii actelor juridice civile,
înseamnă a restrânge câmpul de cercetare a conceptului de bună-credinţă. Buna-
credinţă fundamentează relaţiile sociale pe principiile onestităţii şi loialităţii,
constituind astfel un factor de prim ordin pentru stabilirea drepturilor legitime, şi
deci a adevărului. Autorii care s-au ocupat de cercetarea bunei-credinţe atrag
atenţia că acest concept nu poate fi restrâns la un anumit domeniu sau la anumite
domenii ale dreptului civil, deoarece prin conţinutul său foarte vast, îmbracă toate
raporturile juridice.

Teoria unităţii conceptului de bună-credinţă

Majoritatea autorilor care s-au ocupat îndeaproape de analiza bunei-credinţe

în ştiinţa dreptului, pornind şi de la neajunsurile altor teorii, înclină să susţină că
această noţiune are în realitate un caracter unitar, chiar dacă este o noţiune vastă,
complexă. Fr.Gorphe arată că “noţiunea de bună-credinţă este în acelaşi timp
complexă şi unică”, “o noţiune cuprinzătoare şi vie care leagă în mod profund
dreptul de psihologie şi mai ales de morală”. În înţelesul său unitar şi, în acelaşi
timp, complex, buna-credinţă cuprinde concepte psihologice de intenţie şi de
credinţă, are un fundament moral, în sensul că intenţia trebuie să fie dreaptă, iar
credinţa să fie conştiincioasă. Pentru că trece din domeniul moralei în acela al
dreptului, susţinătorii acestei teorii afirmă, pe drept cuvânt, că buna-credinţă
îmbracă caracterul de principiu juridic14.
Regulile de convieţuire nu constituie o noţiune juridică, ci fac parte din
domeniul larg al moralei şi al eticii, pe când buna-credinţă este o noţiune juridică
intrată în patrimoniul dreptului, a cărei definiţie a fost dată mai mult sau mai puţin
complet de către toţi autorii care s-au ocupat de ea.
13
R.Vouin, op.cit. p.36-43
14
Francois Gorphe, Le principe de la bonne foi, Paris, Dalloz, 1928, p.14, citat de D.Gherasim, op.cit., p16

8
 Al. Volansky defineşte buna-credinţă ca fiind “starea de spirit care rezultă
din conformitatea morală a manifestărilor sale, sau conformitatea morală a
spiritului cu manifestările sale”. O definiţie asemănătoare dă şi Jules Wertheimer,
când spune că “buna-credinţă, în sens larg, filozofic, desemnează o stare de spirit
conformă cu perceptele morale”. Însă autorul nu are în vedere doar aspectul moral
al bunei-credinţe, aşa cum face Volansky, ci adaugă: “Buna-credinţă este starea de
spirit a aceluia care se comportă faţă de un lucru sau faţă de o altă persoană ca şi
cum el ar fi titularul unui drept pe care îl crede, din eroare, că îi aparţine”. Dar, deşi
mai cuprinzătoare, şi această definiţie priveşte buna-credinţă numai ca formă a
erorii constitutive de drepturi în materia dobândirii proprietăţii prin posesia de
bună-credinţă. Or, acesta este doar un aspect restrâns, unul dintre efectele bunei-
credinţe în domeniul dreptului civil.
Există în literatura juridică de specialitate definiţii ce reflectă o abordare
sintetică şi globală a bunei-credinţe, definiţii ce urmăresc să surprindă întreaga
complexitate a conceptului : “Buna-credinţă este conştiinţa sigură a observării
tuturor condiţiilor cerute pentru perfecţionarea unui raport juridic determinat”15.

Fiecare dintre aspectele reliefate de una sau alta dintre definiţiile şi teoriile
oferite de literatura juridică se circumscriu în sfera semnificaţiilor şi aplicaţiilor
bunei-credinţe. Însuşirea unei definiţii unice este însă periculoasă şi contrară
intenţiei de a cerceta dimensiunile unui concept, cu atât mai mult când acesta este
unul complex, cu tangenţe în numeroase şi diferite domenii de studiu. Aprecierile
făcute în privinţa definirii bunei-credinţe, prin varietatea punctelor de vedere
susţinute, conduc cercetătorul la descoperirea tuturor aspectelor pe care le prezintă
o noţiune poate simplă la prima vedere. Contribuţia tuturor celor care au enunţat
definiţii şi teorii referitoare la buna-credinţă este fundamentală, deoarece,
parcurgând drumul de la analiză la sinteză, se ajunge la chintesenţă. Tot astfel se
pot desprinde cu uşurinţă trăsăturile caracteristice sau laturile conceptului de bună-
credinţă în ştiinţa şi practica dreptului, astfel :
- a) buna-credinţă cuprinde un grup de fapte psihologice determinate care
alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) şi
având un conţinut etic;
- b)buna-credinţă presupune şi un grup de elemente intrate în sfera
dreptului ca o consecinţă a faptelor psihologice, şi anume : intenţia
dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la producerea prejudiciului;
c)buna-credinţă cunoaşte două forme de manifestare în raporturile
juridice: -1. activitatea onestă, loială şi de încredere totală, reciprocă la
închierea şi executarea actelor juridice, a obligaţiilor în general,
şi a contractelor, în special; sub această formă, elementul intenţional este
15
Prof.italian Lo Monaco în Encyclopedia giuridica, vol.V, p.3, citat de Fr. Grophe, op.cit., p. 14

9
 esenţial, exprimat prin intenţia dreaptă opusă dolului şi fraudei, iar buna-
credinţă este vecină cu echitatea ca factor de completare la interpretarea
actelor juridice ;
- 2. credinţa eronată şi scuzabilă protejată ca atare de lege, echivalând prin
aceasta cu un drept.

Accepţiunea bunei-credinţe în dreptul nostru

Literatura noastră juridică încearcă, la rândul său, să analizeze toate laturile

conceptului de bună-credinţă, în toată complexitatea sa. Ca atare, întâlnim o serie
de definiţii, comentarii pe marginea teoriilor elaborate de către alţi autori, opinii ce
pun accentul pe diferite aspecte şi efecte ale bunei-credinţe, puncte de vedere mai
mult sau mai puţin cuprinzătoare.
În marea lor majoritate, autorii români sunt adepţii teoriei conform căreia
buna-credinţă este un concept complex şi unic în acelaşi timp. Petre Anca şi Maria-
Ioana Eremia susţin acest punct de vedere şi îl duc chiar mai departe, afirmând că
buna-credinţă îmbracă forma de principiu juridic, fiind o normă de drept cu
caracter de aplicaţie generală : “buna-credinţă este convingerea pe care o persoană
o are cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită şi de care
legea ţine seama, pentru a-i recunoaşte fie dreptul însuşi, fie numai alte efecte
juridice”16. Şi această definiţie însă oglindeşte domeniul în care autorii şi-au limitat
studiul bunei-credinţe, având în vedere atitudinea psihică a titularului unui drept în
ce priveşte validitatea dobândirii dreptului său, neabordând buna-credinţa necesară
la încheierea şi executarea convenţiilor, şi nici buna-credinţa cu care debitorul îşi
exercită obligaţiile sale (art.1082, art.1085, art.1101, art.1125 C.civ.)
O definiţie sintetică este cea a lui C.Oprişan, care caută să cuprindă
aspectele esenţiale ale bunei-credinţe : “Buna-credinţă poate fi concepută ca o stare
psiholigică a unui subiect de drept considerat individual sau o atitudine pur
intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia,
plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”17.
Codul nostru civil, urmând exemplul Codului lui Napoleon, nu consacră
principiul bunei-credinţe ca o normă generală de drept, ci prevede numai în
anumite situaţii speciale necesitatea existenţei bunei-credinţe, fie la încheierea
convenţiilor : Art. 970 Convenţiile trebuie executate cu buna-credinţă.
Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar
la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa.
fie pentru validitatea dobândirii unui drept :
16
P.Anca şi M.-I.Eremia, op.cit., în Justiţia nouă, nr.12, 1965, p.52
17
C.Oprişan, op.cit., în St.cerc.juridice, nr.I, 1970, p. 59

10
 Art 1898 Buna-credinţă este credinţa posesorului ca, cel de la care a
dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre
a-i putea transmite proprietatea.
Este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul
câştigării imobilului.

Într-adevăr, la o primă vedere, s-ar părea că buna-credinţă ar fi o condiţie

implicită a principiului pacta sunt servanda, precum şi cauza pentru care legea
favorizează pe dobânditorul de bună-credinţă al unui imobil uzucapat, conferindu-i
câteva avantaje clare. Pe parcursul acestei lucrări vom observa însă numeroasele
implicaţii pe care le are buna-credinţă, importanţa prezenţei sale în cadrul
raporturilor juridice, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Astfel vom înţelege valoarea
de prezumţie legală şi de principiu de drept civil, pe care doctrina juridică şi
jurisprudenţa le susţin aproape în unanimitate.

c) RAPORTUL : BUNĂ-CREDINŢĂ – APARENŢĂ

În literatura noastră juridică, principiul validităţii aparenţei în drept a fost

definit ca fiind “acea regulă consacrată în unele dispoziţii normative şi în soluţiile
practicii judiciare, potrivit căreia cei care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o
aparenţă juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăşi realitatea, trebuie
ocrotiţi juridiceşte, neputând fi vătămaţi prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe
care l-au încheiat astfel”18.
Vechiul principiu roman “error communis facit jus” este fundamentul
adoptării principiului validităţii aparenţei în drept. Această regulă se bazează pe o
serie de considerente, care au determinat, deci, la respectarea unei situaţii de drept
sau de fapt căreia îi sunt atribuite efecte juridice.
Aşa cum s-a spus mai devreme, actul juridic, în general, cuprinde două mari
etape : - faza interioară ce are în vedere factorul psihologic determinant, propriu
fiecărei părţi, scopul şi intenţia fiecăruia, respectiv faza exterioară, de manifestare
a voinţei interne, sub forma încheierii actului juridic într-o formă sau alta,
conformă cu intenţia părţilor şi cu efectele legale proprii acelui act. Atunci când
există conformitate, pe de o parte, între conştiinţa morală, a faptelor psihologice ce
au animat intenţia părţilor, deci între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce el afirmă , şi,

18
M.Mureşan, Principiul validităţii aparenţei în drept, în “Dicţionar de drept civil “de M.Costin, M.Mureşan,
V.Ursa, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,p.402-403

11
pe de altă parte, între cuvinte şi actele sale (conformitate ideală între conştiinţă şi
scop), ne aflăm în prezenţa bunei-credinţe.
Buna-credinţă a părţilor unei convenţii, sau măcar a uneia dintre acestea,
precum şi buna-credinţă a terţului, este una dintre cauzele şi, în acelaşi timp,
condiţiile adoptării validităţii aparenţei în drept.
Pe de altă parte, manifestarea exterioară a voinţei prin încheierea unei
convenţii creează, până la proba contrarie, siguranţa unei concordanţe între voinţa
exprimată şi cea reală, interioară, a părţilor sau a uneia dintre acestea. Când voinţa
reală este mascată, deghizată, de comun acord, sub forma unui act juridic ce are
alte efecte juridice, mai avantajoase pentru părţi, ne aflăm în prezenţa simulaţiei.
Rare sunt cazurile când terţii cunosc adevărata intenţie (intenţia dreaptă) a părţilor,
astfel că ei se încred cu bună-credinţă în starea de aparenţă, legală întotdeauna,
creată special de către părţi. Nu însă în toate cazurile, scopul real al părţilor este
unul ilicit, astfel încât prin simulaţie, să poată fi atinse aceste scopuri, fără ca legea
să sesizeze şi să poată interveni. Deci actul simulat poate să nu fie dăunător unei
anumite persone, unui terţ. Tocmai de aceea, până la o probă contrarie în acest
sens, legea atribuie actului aparent real efecte depline. În acest fel se asigură
securitatea dinamică a circuitului civil, a raporturilor juridice, ce constituie motorul
vieţii sociale, însă se intervine activ când o persoană eludează legea, folosindu-se
chiar de prevederile sale.
Condiţiile validării aparenţei în drept sunt, în concluzie, următoarele :
- buna-credinţă lipsită de orice culpă şi îndoială a terţului ;
- eroarea invocată de terţ să fie comună, adică împărtăşită de toată lumea ;
- eroarea terţului să fie nu numai comună, dar şi invincibilă, adică de
neînlăturat.
Buna-credinţă a terţului trebuie să fie , într-adevăr, lipsită de orice culpă şi
îndoială. Acest lucru se traduce, în primul rând, prin faptul că dreptul titularului
aparent trebuie să aibă un caracter de notorietate publică, în sensul că toţi cei din
jur trebuie să creadă că vânzătorul, iar nu o altă persoană, este proprietar. În al
doilea rând, această convingere trebuie să fie persistentă, să se perpetueze un timp
mai îndelungat şi să fie constantă şi fără echivocuri sau contradicţii, deoarece dacă
ar exista o mică îndoială, aceasta ar înlătura aparenţa de drept19.
Cea de-a doua condiţie – eroarea să fie comună - constă în convingerea pe
care o are toată lumea că proprietarul aparent este adevăratul titular al dreptului
real. S-a constituit o situaţie de fapt veridică, dar contrară realităţii, iar aceasta
constituie un element extern şi obiectiv pe care se sprijină buna-credinţă. Cu toate
acestea, pentru a putea trage concluzia că eroarea este comună, este necesar şi un
element subiectiv, adică o cercetare subiectivă în cadrul căreia se va stabili dacă

19
Dr.Ion Lulă, Discuţii cu privire la buna-credinţă şi aparenţa în drept, în Revista Dreptul nr.4, 1997, p.21

12
perspicacitatea şi prudenţa celor din jur, precum şi a terţului dobânditor, puteau, în
condiţii normale, să înlăture aparenţa.
Cât priveşte ultima condiţie, cea a invincibilităţii erorii comune, într-o
decizie a instanţei supreme20 s-a susţinut că este ea inclusă implicit în caracterul
comun al erorii, şi deci terţul va fi absolvit de obligaţia de a face dovada propriei
sale invincibilităţi.
Există însă replici în literatura juridică ce consideră că terţul dobânditor
trebuie să dovedească nu numai caracterul comun al erorii, dar şi invincibilitatea
acesteia : “Eroarea comună nu poate genera obligatoriu invincibilitate” 21.
Prezumţia aceasta poate funcţiona doar în cazurile în care proprietarul aparent a
prezentat, cu titlu de dobânditor, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă
sau o decizie administrativă, care au fost desfiinţate abia după încheierea actului
juridic translativ de proprietate. Numai că aici ne aflăm în prezenţa credinţei
legitime, nicidecum a invincibilităţii, caz în care terţul dobânditor nu mai trebuie să
facă verificări asupra invincibilităţii. În toate celelalte situaţii, terţul dobânditor de
bună-credinţă trebuie să aibă o atitudine activă, să dovedească instanţei
judecătoreşti că nu s-a mulţumit cu o simpla convingere pe care o avea toată
lumea, că a făcut toate verificările accesibile lui, că a fost în acest fel perspicace şi
prudent.
S-a observat, în cadrul teoriilor privind accepţiunea bunei-credinţe, că un
punct important de abordare a noţiunii este efectul acesteia în privinţa efectelor
actelor juridice, respectiv al nulităţii lor în caz de dol şi fraudă. Atât timp cât buna-
credinţă este prezumată şi nu este răsturnată, actul juridic produce efecte depline,
în virtutea stării de aparenţă legală netulburată de o probă contrarie.
În doctrină s-au purtat discuţii pe marginea acceptării tezei validităţii
aparenţei de drept, şi mai ales a condiţiilor necesare în acest sens. S-a pus
problema de drept a vânzării lucrului altuia, în ipoteza în care, la data vânzării,
vânzătorul era posesorul unui titlu de proprietate valabil doar în aparenţă ori care,
ulterior, a fost anulat.
Practica judiciară a considerat asemenea înstrăinări ca fiind valabile şi le-a
validat pe temeiul principiului bunei-credinţe a dobânditorului şi a regulilor de
echitate şi de utilitate socială : “în principiu, anularea titlului de proprietate al
transmiţătorului cu titlu oneros a unui bun nu atrage caducitatea actului în ce
priveşte pe subachizitor, în cazul în care acesta este de bună-credinţă” 22. Numai în
cazul în care terţul achizitor cu titlu oneros a cunoscut, sau, cu diligenţe minime
putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, operează
regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului
20
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.467/1959 în Culegere de decizii, 1959
21
D.Gherasim, op. cit.p.223
22
Trib. Suprem, col.civ., dec.nr.1433/1957, în Culegere de decizii, 1957, p.73

13
atrage şi nulitatea titlului subachizitorului. Deci doar reaua-credinţă, care trebuie
dovedită, atrage anularea titlului succesorului vânzătorului a cărui titlu de
proprietate este nul sau anulat. De asemenea, s-a considerat că un contract de
închiriere încheiat cu proprietarul aparent îşi păstrează valabilitatea faţă de
chiriaşul care a fost de bună-credinţă. Tot astfel, în practica judiciară s-a admis
validitatea înstrăinării legatului, efectuată de moştenitorul testamentar, chiar dacă,
ulterior vânzării, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de anulare a
testamentului.
Literatura juridică a aderat şi ea la acest punct de vedere, adoptat în
considerarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a terţului dobânditor, în ciuda
faptului că titlul de proprietate al acestuia a provenit de la un non dominus23. Pe
temeiul bunei-credinţe şi al echităţii s-a restrâns, în cazurile enunţate şi în altele,
sfera de aplicare şi rigoarea principiilor clasice de drept, concretizate în adagiile :
nemo plus juris ad alium transferrepotest quam ipse habet ; quod nullum est,
nullum producit effectum şi resoluto jure dentis, resolvitur jue accipientis. Prin
urmare, ţinându-se cont de împrejurarea că dobânditorul nu putea să-şi dea seama
de lipsa calităţii de proprietar a transmiţătorului cu titlu oneros a bunului imobil şi
având în vedere consecinţele grave pentru cumpărător pe care le-ar antrena măsura
anulări transmisiunilor de acest fel, care ar echivala cu o adevărată sancţiune civilă,
pe care nu o merită tocmai pentru că a fost de bună-credinţă, trebuie să prevaleze,
să fie precumpănitoare alte principii de drept, şi anume cele referitoare la ocrotirea
bunei-credinţe şi asigurarea securităţii dinamice a circuitului civil.
Alţi autori au motivat menţinerea actelor de înstrăinare cu titlu oneros
consimţite de proprietarul aparent exclusiv pe temeiul validităţii aparenţei în
drept24. Aparenţa în drept este asociată în acest caz cu eroarea comună şi
invincibilă pe care a creat-o un titlu aparent de proprietate, ori un fapt juridic
generator de asemenea eroare.
O abordare unilaterală, fie din prisma aplicării principiului ocrotirii bunei-
credinţe, fie al validării aparenţei de drept, este insuficientă şi incompletă.
În cazul vânzării lucrului altuia, ca şi în alte situaţii de aparenţă care îşi
păstrează legalitatea aparentă, principiile referitoare la buna-credinţă şi echitate nu
trebuie înlocuite, substituite, ci doar completate, întregite cu principiul error in
communis facit jus. Dacă vânzarea consimţită de proprietarul aparent s-ar
fundamenta numai pe principiul validităţii aparenţei în drept, principiu în cadrul
căruia buna-credinţă reprezintă doar o condiţie referitoare la terţul dobânditor,
23
În acest sens, Tr.Ionaşcu, E.Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în “Tratat de drept civil”, vol.I,
Edit.Academiei, Bucureşti, 1967, p.350 ; T.R.Popescu, Contractul, în “Teoria generală a obligaţiilor”,
Edit.Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.105-106 ; D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Edit.Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p.357 ; O. Căpăţână, Nulitatea actului civil, în “Tratat de drept civil”, vol.I, Edit.Academiei,
Bucureşti, 1984, p.246-247
24
D.Chirică, Drept civil.Contracte speciale, Edit.Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p.72-74

14
aceasta ar avea drept consecinţă examinarea parţială şi deci incompletă a efectelor
regulii error in communis facit jus. Acest principiu nu poate să explice singur
efectele proprii, specifice acestor situaţii juridice.
Interesant de remarcat este faptul, în pofida modelului francez pe care l-a
avut legiuitorul român la adoptarea codului civil, în privinţa vânzării lucrului
altuia, soluţia adoptată de legislaţia noastră civilă este diferită. Articolul 1599 C.
civ. francez declară nulă o asemenea operaţie juridică. Legiuitorul nostru nu
prevede o astfel de dispoziţie normativă, suprimând în acest fel singura bază
juridică pe care s-ar fi putut fundamenta nulitatea absolută a actului juridic
subsecvent. În schimb, s-a lăsat practicii judiciare posibilitatea ca soluţionarea
acestei probleme să fie rezolvată cu ajutorul principiilor de drept. Dacă este logic
să se aplice principiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet,
atunci tot logic este ca, pe temeiul altor principii de drept şi prin raportarea la
împrejurările concrete ale fiecărui caz, să se poată, eventual, menţine înstrăinările
făcute de proprietarul aparent. Aceste principii diriguitoare sunt al ocrotirii bunei-
credinţe, al aparenţei în drept şi cel al asigurării securităţii dinamice a circuitului
civil.
Cuprinderea, în temeiul juridic al menţinerii actelor de înstrăinare pe baza
unui titlu doar în aparenţă valid, şi a principiului bunei-credinţe, este deci
obligatorie în cazurile în care realitatea a fost, ulterior strămutării dreptului,
transformată în aparanţă. Unul dintre efectele importante ale bunei-credinţe
priveşte protejarea terţului de buna-credinţă, care s-a încrezut într-o stare de drept
sau de fapt validă, iniţial, doar în aparenţă. Părţile raportului juridic au ascuns
adevărata situaţie şi au menţinut starea unei aparenţe de drept tocmai pentru a
profita de anumite avantaje. Ar fi inechitabil, ca odată cu anularea actului dintre
părţi, animate poate de intenţie nedreaptă sau care au acţionat chiar cu rea-intenţie,
dol sau fraudă, să fie anulat şi actul subsecvent încheiat cu terţul dobânditor de
bună-credinţă. Intenţia acestuia este dreaptă, iar interesul său este prin urmare
protejat, ocrotit de efectele negative ale unor situaţii pe care nu le cunoscuse la
momentul încheierii convenţiei. Acesta este şi considerentul pe baza căruia s-a
afirmat în doctrină că una dintre condiţiile necesare pentru ca buna-credinţă şi
aparenţa în drept să poată fundamenta înstrăinarea făcută de proprietarul aparent,
trebuie să se refere la “preponderenţa interesului terţului dobânditor de a se
menţine actul translativ al dreptului real imobiliar, faţă de interesul în conflict al
adevăratului proprietar de a i se respecta dreptul de proprietate”.
D. Gherasim, în monografia consacrată bunei-credinţe în raporturile juridice,
aparenţa este analizată “ca un corolar al bunei-credinţe”, după care se menţionează
că “în cazul aparenţei, buna-credinţă nu mai trebuie însoţită de un just titlu, ca de

15
pildă la uzucapiunea scurtă, căci justul titlu este înlocuit de eroarea comună care
devine o adevărată eroare comună colectivă”25.
Referitor la aceste afirmaţii, unii autori au ridicat câteva obiecţii. Astfel,
aprenţa nu poate fi un “corolar”al bunei-credinţe, adică o consecinţă a acesteia.
Situaţia ar fi exact inversă, deoarece este vorba despre o situaţie de fapt veridică,
dar contrară realităţii, care generează o eroare comună şi invincibilă. Terţul
dobânditor este contaminat şi el de această aparenţă, crezând cu fermitate, ca şi
ceilalţi membri ai colectivităţii respective, că persoana cu care a încheiat actul
juridic respectiv este adevăratul proprietar al imobilului. S-a spus că acolo unde nu
există aparenţă, nu poate exista nici eroare comună, iar acolo unde nu există eroare
comună, nu poate fi nici bună-credinţă generatoare de drept26.
În ceea ce priveşte opinia conform căreia, în cazul aparenţei de drept, buna-
credinţă nu mai trebuie însoţită de un just titlu, fiindcă acesta s-ar înlocui cu
eroarea comună, care devine astfel o adevărată bună-credinţă colectivă, părerea
criticilor este că această teză nu poate fi promovată. Fără un just titlu nu se poate
crea acea eroare şi aparenţă de proprietar, indusă la toţi cei din jur, printre care şi
terţului achizitor. Tocmai justul titlu generează eroarea comună şi deci aparenţa de
drept. Justul titlu este izvorul şi fundamentul, materializarea şi întruparea aparenţei,
chiar şi în cazul în care actul juridic este fictiv, putativ, sau lovit de nulitate
absolută. “Cum altfel ar putea toţi cei din jur să creadă, şi ca totul să permită să se
creadă, că situaţia aparentă este manifestarea exterioară a unui drept real imobiliar,
dacă nu ar exista un titlu aparent, un înscris, care să întemeieze această credinţă?”
Ceea ce este esenţial pentru ca vânzătorul să pară faţă de toată lumea ca fiind
titularul dreptului este tocmai prezentarea unui act material (instrumentum)care să
fie de natură a crea tuturor celor din jur, inclusiv terţului dobânditor, convingerea
că exprimă realitatea. Titlului invocat de vânzător i se ataşează semnificaţia unui
fapt juridic generator de prezumţie de proprietate, fiind deci constitutiv de aparenţă
şi bună-credinţă. Totodată însă, cumpărătorul trebuie să examineze, critic şi cu
multă grijă, titlul prezentat de înstrăinător, legitimitatea acestuia, fiindcă altfel ar
putea să ajungă în eroare. Diligenţa şi prudenţa sunt elemente constitutive ale
bunei-credinţe. Atunci când vânzătorul va invoca drept titlu posesiunea prelungită
în timp şi faptul trece în ochii celorlalţi ca fiind proprietar, se va pune în mod
obligatoriu problema îndoielii, iar îndoiala exclude convingerea loială şi deci
viciază buna-credinţă, cu consecinţa înlăturării ei.

25
D.Gherasim ,op.cit., p.206
26
Ion Lulă, op.cit.p.30

16
 În concluzie, starea de aparenţă în care se află sau pe care o creează o
persoană se află în conexiune directă cu buna-credinţă. Teoria aprenţei contrazice
unele principii fundamentale ale dreptului civil :
- a)adevăratul titular al dreptului trebuie să recunoască o operaţie juridică
făcută fără participaţia şi consimţământul său, lovindu-se astfel în
principiul consimţământului ca element esenţial al actelor juridice
bilaterale.
- b)titularul aparent transmite terţului de bună-credinţă un drept care
aparţine în realitate altuia, încălcându-se principiul conform căruia
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo plus juris
ad alium transferre potest quam ipse habet)
- c)teoria aparenţei duce la menţinerea ca valabil a unui act juridic căruia îi
lipseşte un element esenţial pentru validitatea sa –consimţământul-
contrar regulii conform căreia ceea ce este nul nu poate produce nici un
efect (quod nullum est, nullum product effectum)
Cu toate aceste importante contradicţii ale regulilor de drept, teoria aparenţei
este, totuşi, adoptată, în marea majoritate a literaturii juridice şi în practica
judecătorească. Acest paradox aparent este explicat, în primul rând, prin faptul că
necesităţile societăţii determină ca aparenţa de legalitate de bună-credinţă să-şi
producă efectele de plin drept, pentru a exista o securitate şi o ordine în sfera
contractelor încheiate ; în al doilea rând, ca şi concept juridic izvorât din perceptele
morale, constituie una dintre constantele dreptului, indiferent de orânduielile
sociale sub care s-a manifestat. Câteva teorii formulate în doctrină vin spre a
explica bazele, fundamentul pe care se sprijină validitatea aparenţei de drept, în
special în ceea ce priveşte efectele sale, găsindu-se puncte comune cu câteva
instituţii consacrate ale dreptului civil : teoria aplicării regulilor de la simulaţie ;
teoria reprezentării şi a gestiunii de afaceri ; teoria culpei titularului veritabil.

d) PREZUMŢIA DE BUNĂ-CREDINŢĂ

Raţiunea încheierii unui raport juridic civil concret, a dobândirii de drepturi

subiective civile şi a asumării de obligaţii civile o constituie, în esenţă, producerea
efectelor specifice pe care legea sau voinţa părţilor (limitată de prevederile
normative imperative) le leagă de conţinutul concret al acestora. La rândul său,
producerea efectelor juridice este condiţionată de stabilirea cu certitudine a tuturor
faptelor sau actelor juridice săvârşite în trecut, care au creat, modificat sau stins
raportul juridic al cărui conţinut îl formează acele drepturi şi obligaţii sau, dacă

17
este cazul, a împrejurărilor care au determinat ineficacitatea acelor fapte 27 . Cu alte
cuvinte, este necesară dovedirea, probarea acestora.
Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul idem est non esse et non
probari, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una28.
Judecătorul nu poate rezolva litigiul dedus în faţa sa numai pe baza
afirmaţiilor părţilor. Acestea trebuie să şi dovedeasă ceea ce afirmă, iar judecătorul
îşi va forma convingerea şi va pronunţa hotărârea pe baza probelor care s-au
administrat.
Pentru o lungă perioadă de timp, judecătorul a avut un rol neutru în ceea ce
priveşte implicarea sa activă în administrarea probelor de către părţi. Rolul său se
reducea la a asculta părţile, care în limitele legale, a posibilităţilor şi chiar a
cunoştinţelor, înţelegeau să dovedească existenţa dreptului subiectiv civil pus în
discuţie, sau să se apere într-un fel sau altul, pentru ca în final, în funcţie de
convingerea judecătorului căpătată în urma acestei “desfăşurări de arme”, să se
pronunţe într-un sens sau altul. Judecătorul era inactiv în căutarea probelor, era un
simplu spectator, de a cărui “impresionare” depindea soarta litigiului, şi, implicit, a
intereselor părţilor litigante.
În prezent, el nu se poate refugia în spatele insuficienţei probei pentru a
respinge o cerere29. Procesul civil este un proces al intereselor private, dar aceasta
nu înseamnă că este lipsit de incidenţa unor aspecte de interes general şi de ordine
publică, deoarece stabilirea adevărului – care se face prin probe – este principiu
fundamental al dreptului. Codul de procedură civilă consacră principiul rolului
activ al judecătorului în art. 130 alin.2, în corelaţie cu art. 129 alin.2, care stabileşte
că judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă
părţile se împotrivesc.
Se poate observa cu uşurinţă, aşadar, importanţa probelor pentru actul de
înfăptuire a justiţiei. Deşi dreptul subiectiv civil nu depinde, în existenţa sa, de
probă, dependenţa se găseşte pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu
permite titularului dreptului să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină
recunoaşterea efectelor juridice care-i sunt ataşate 30( majoritatea contractelor civile
sunt consensuale - nu formale - unde cerinţa unui înscris este cerută ad
probationem, nu ad validitatem, ineficacitatea fiind pericolul şi totodată sancţiunea
civilă când o astfel de cerinţă sau precauţie nu este avută în vedere la încheierea
contractului).

27
A.Ionaşcu, op.cit., p.22
28
F.Terre, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris, 1991, p.399, citat de V, M. Ciobanu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol.II, Edit.Naţional, Bucureşti, 1997, p.146
29
R.Martin, Théorie générale du procés, E.J.T. Semur-En-Auxois, 1983, p.179, citat de V.M.Ciobanu, op.cit. p.147
30
V.M.Ciobanu, op. cit., p.146

18
 În drept, probele desemnează “toate mijloacele pecare o persoană le poate
întrebuinţa spre a dovedi şi a stabili în justiţie un drept al său” 31. Noţiunea de
probă cunoaşte, în literatura de specialitate, mai multe înţelesuri, după cum se are
în vedere acţiunea de a proba - actus probandi - , mijlocul prin care se înţelege a
proba o afirmaţie sau o pretenţie - modus probandi -, precum şi rezultatul
probaţiunii, efectul pe care îl produce proba asupra celui chemat să judece.
Criteriile în raport de care probele sunt clasificate în doctrina de specialitate
sunt variate şi vizează aspecte ce privesc caracterul judiciar sau extrajudiciar al
acestora, natura personală sau materială, caracterul original sau derivat, modul în
care probele sunt percepute de judecător. O semnificaţie aparte o are clasificarea
probelor după cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului probator
principal, criteriu ce determină împărţirea probelor în directe – cele care dovedesc
prin ele însele raportul dedus judecăţii – şi probe indirecte, care dovedesc existenţa
unui fapt vecin şi conex, din a cărui cunoaştere se pot trage concluzii cu privire la
existenţa raportului juridic dedus judecăţii, categorie juridică în care se încadrează
şi prezumţiile.

“Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt

cunoscut la un fapt necunoscut” – art.1199 C.civ.
În literatură se apreciază fie că prezumţiile nu sunt mijloace de probă, în
sensul propriu al cuvântului, ci sunt elemente ale sistemului probator, fie că au
caracterul de probă indirectă32.
Din reglementarea consacrată prezumţiei reiese că prezumţiile sunt de două
feluri - legale şi judecătoreşti -, însă în ambele cazuri sunt rezultatul unui
raţionament, sau mai exact a două raţionamente33. Mai întâi, din cunoaştera
probelor directe (înscrisuri, mărturii, etc.), judecătorul induce, printr-un prim
raţionament, existenţa în trecut a unui fapt – vecin şi conex cu faptul generator de
drepturi. Apoi, din cunoaşterea acestui fapt vecin şi conex, deduce existenţa
faptului generator de drepturi, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două
fapte. În cazul prezumţiilor legale acest al doilea raţionament nu este opera
judecătorului, ci este impus acestuia de către lege34 .
Prezumţiile legale sunt determinate în mod expres, limitativ, de căte lege.
Art.1200 C.civ. se referă cu titlu de exemplu, la trei categorii de prezumţii :
declararea ca nule a unor acte pe motiv că sunt făcute în frauda legii (de exemplu,
art.812 C.civ. declară nule dispoziţiile cu titlu gratuit în favoarea unei persoane
31
C.Hamangiu, I.Rosetti, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, Edit.Academiei R.S.R, Bucureşti, 1942,
p.124
32
V.M.Ciobanu, op.cit. p.214 ; F.Măgureanu, Drept procesual civil, Edit. Allbeck, Bucureşti, 2001, p.268
33
V.M.Ciobanu,op.cit., p.213
34
A.Ionaşcu. op.cit., p.39-43 şi 285-286 ; V.M.Ciobanu, op.cit., p.213.

19
incapabile de primi donaţii, făcute direct, deghizat sau prin persoane interpuse) ;
dobândirea dreptului de proprietate sau liberarea debitorului rezultă din oarecare
împrejurări determinate (art.492 C.civ. prezumă, până la proba contrară, că
proprietarul terenului pe care s-a făcut o plantaţie ori s-a ridicat o construcţie este
proprietarul acestora, iar art.1138 C.civ. prezumă liberarea debitorului prin
remiterea titlului de creanţă de la creditor la debitor) ; puterea lucrului judecat
(art.1201 C.civ. : “Este putere de lucru judecat atunci când a doua cerere în
judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi
părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate” ).

Una dintre cele mai cunoscute dintre prezumţiile legale relative şi, totodată,
una dintre cele mai vechi şi uzitate dintre acestea, este prezumţia de bună-credinţă.
Principalele texte de lege care reglementează buna-credinţă sunt art.1898-1899
C.civ. :
Art.1898 C.civ. “Buna-credinţă este credinţa posesorului ca, cel de la care
a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite
proprietatea.
Este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului.”

Art.1899 alin.2, C.civ. : “Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina

probei cade asupra celui ce alege rea-credinţa.”

Codul civil român consacră, în mod expres, buna-credinţă şi aplicarea

efectelor sale doar în materia dobândirii proprietăţii asupra bunurilor imobile prin
posesia de bună-credinţă. Buna-credinţă, însoţită de justul titlu, transformă
uzucapiunea de lungă durată ( 30 de ani) în uzucapiune prescurtată (de la 10 la 20
de ani), cu efectul dobândirii dreptului de proprietate a imobilelor pe calea
prescripţiei achizitive într-un interval mai scurt da timp. Deşi pare să aibă o apariţie
izolată în legea civilă, în practică, buna-credinţă, prin efectele sale, cunoaşte un
câmp foarte vast de aplicare, nu numai în materia uzucapiunii. Pentru a reliefa
doar câteva dintre domeniile unde buna-credinţă îşi găseşte aplicare, putem
menţiona materia dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă, a
accesiunii imobiliare artificiale, materia simulaţiei sau cea a responsabilităţii civile
contractuale.
Prezumţia de bună-credinţă este statuată în acelaşi timp drept prezumţie
relativă, putând fi răsturnată prin orice mijloc de probă, de către orice persoană
interesată, prin demonstrarea relei-credinţe a beneficiarului prezumţiei.
Corelând cele două articole ale Codului nostru civil care reglementează în
principal buna-credinţă, se poate deduce motivul pentru care legiuitorul a

20
considerat să consacre expres buna-credinţă în mod izolat, doar în materia
uzucapiunii prescurtate. Raţiunea instituirii acestei prezumţii în beneficiul celui în
posesia căruia se află imobilul are la bază ideea de protecţie a aparenţei de
legitimitate, precum şi o sancţiune a vechiului proprietar care, în această situaţie,
dă dovadă de lipsă de diligenţă, de neglijenţă în exercitarea activă a dreptului său
de proprietate. Totodată, în temeiul respectării principiului imprescriptibilităţii
extinctive a dreptului de proprietate, drept care nu se stinge prin neîntrebuinţare din
partea titularului35, legea dă posibilitatea celui ce reclamă în instanţă calitatea de
proprietar al bunului să răstoarne prezumţia, făcând dovada relei-credinţe a
posesorului imobilului în litigiu.
Teoria aparenţei creatoare de legitimitate îşi găseşte, aşadar, consacrare
expresă în cadrul art.1899 alin.2 C.civ. : “Buna-credinţă se presupune
totdeauna…”. Eroarea comună (creată în mod voit sau nu de către adevăratul
proprietar) conferă în favoarea terţului de bună-credinţă valabilitate recunoscută
de lege titlului dobândit de la cel pe care îl crede proprietar legitim. Starea de
legitimitate nu este consolidată în mod irevocabil, ci se recunoaşte, prin
posibilitatea răsturnării prezumţiei de bună-credinţă, faptul că starea de aparenţă
licită poate fi înşelătoare. Ar fi contrar principiilor de drept a tolera un astfel de
abuz, a permite simularea bunei-credinţe spre a beneficia de anumite avantaje
legale în prejudiciul adevăratului titular de drept. Încrederea, onestitatea,
corectitudinea sunt fundamentul bunei-credinţe şi a efectelor sale, astfel că viciul,
dolul, reaua-credinţă, abuzul de drept anihilează orice urmări favorabile de care ar
dori să profite cel animat de intenţie nedreaptă.

2. PREZUMŢIA DE BUNĂ-CREDINŢĂ – PRINCIPIU AL

DREPTULUI CIVIL ROMÂN
35
Ion P.Filipescu, Drept civil.Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale , Edit.Actami. Bucureşti, 1998, p.81

21
 a) CARACTERUL DE PRINCIPIU CONSTITUŢIONAL ŞI DE
PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL DREPTULUI CIVL

Întregul edificiu legislativ al unui stat de drept este clădit având la temelie o
serie de principii fundamentale, universale. Aşa cum menţionam la începutul
lucrării, principiul libertăţii, egalităţii şi al dreptăţii alcătuiesc trinomul ce a
călăuzit dintotdeauna raţiunea şi aspiraţiile umane, din cele mai vechi timpuri, de
la apariţia primelor forme de organizare a vieţii sociale.
Statornicit încă din perioada Romei antice sub forma conceptului de bona
fides , principiul bunei-credinţe este întâlnit pretutindeni în legislaţiile moderne,
fiind fondat pe o serie de valori general-umane.

Constituţia României din anul 1991 prevede, în capitolul III “Îndatoririle

fundamentale” , art.54, intitulat “Exercitarea drepturilor şi a liberăţilor” :
“ Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile
şi libertăţile celorlalţi “ .
Textul constituţional instaurează aşa-numita obligaţie de bună-credinţă în
ceea ce priveşte persoanele fizice, fie români, străini sau apatrizi. Însă respectarea
şi îndeplinirea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor este impusă, prin
dispoziţia cuprinsă în art.11 din Constituţie, şi la nivelulul relaţiilor externe, de
drept internaţional, pe care statul român le angajează cu celelalte ţări : “Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte”.

Normele constituţionale alcătuiesc cel mai important izvor de drept,

dispoziţiile sale fiind obligatorii pentru toate autorităţile statului şi pentru toţi
locuitorii, având, în plus, forţă juridică superioară, supremă, conferită în planul
dreptului intern şi internaţional.36
Dreptul civil român are la bază principii fundametale ce se regăsesc în
dispoziţiile constituţionale, idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă,
principii ce privesc toate instituţiile dreptului civil. Au această valoare principiul
proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor
personale, individuale cu cele obşteşti, generale, principiul ocrotirii drepturilor
subiective civile ori al garantării lor37 .
36
Iulian Teodoroiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Edit. Sylvi, Bucureşti, 1998, p.54-55
37
Gh.Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă “ŞANSA”, Bucureşti, 1998, P.36

22
 Plecându-se de la prevederile art.54 din Constituţie, în literatura de
specialitate mai recentă, principiul bunei-credinţe este enumerat printre “cele mai
importante principii ale dreptului civil “ 38. Unii autori recunosc prezumţiei de
bună-credinţă valoare de principiu al instituţiilor de drept civil (în acest sens,
D.Gherasim, Gh.Beleiu, P.Anca şi M.-I.Eremia, E.Lupan), alţii adoptă o poziţie
mai rezervată în acest sens, susţinând că valoarea de principiu nu este conferită
îndeajuns şi expres prin texte legale, ci este mai degrabă o creaţie a doctrinei şi o
consecinţă a frecventelor cazuri de aplicare în practică a bunei-cedinţe. Este
adevărat, principiul bunei-credinţe nu are aceeaşi forţă juridică ca ale altor principii
binecunoscute în dreptul civil : principiul consensualismului, al forţei obligatorii,
al irevocabilităţi şi al relativităţii efectelor actului juridic civil. Principiul ocrotirii
bunei-credinţe este întâlnit în mod individual, în cadrul dobândirii drepturilor reale
imobiliare prin uzucapiunea de scurtă durată, însă aplicarea sa şi mai ales cerinţa
existenţei bunei-credinţe la încheierea contractelor şi în exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor este o condiţie implicit pretinsă participanţilor la raporturile juridice
civile.
De existenţa bunei-credinţe la încheierea raporturilor juridice depinde
obţinerea efectelor pe care legea sau părţile (în limitele permise de normele
imperative şi prohibitive) le-au avut în vedere la încheierea acordului lor de voinţă.
Codul civil român, în Titlu lII “Despre contracte şi convenţii”, capitolul III
“Despre efectul convenţiilor”, Secţiunea I “Dispoziţii generale”, art. 970, prevede :
“Conveţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările,
ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

Acest text de lege vine spre a direcţiona modul de executare a convenţiilor,

chiar peste ceea ce părţile stipulează în mod expres în conţinutul acestora.
Convenţiile civile se nasc prin realizarea acordului de voinţă al părţilor, prin
manifestarea aşa-numitei “intenţii comune”. A cerceta adevărata voinţă a
declarantului sau a părţilor înseamnă a interpreta actele juridice potrivit bunei-
credinţe. Nu este suficient ca părţile să se conformeze unui comportament loial, cu
intenţie dreaptă, cu prudenţă şi diligenţă, ci este necesar a se descoperi, în cazul
când voinţa declarantului sa a părţilor este obscură, care a fost voinţa reală. Este
evident că interpretarea se referă la toate elementele intrinseci ale actului a căror
înţelegere ne va arăta care sunt adevăratele efecte ale raportului juridic.
Noţiunea intenţiei comune (mai exact, este vorba de intenţia proprie fiecărei
părţi, reunită prin voinţa comună de a contracta) ca temei al interpretării (idee
preluată după modelul Codului lui Napoleon) este consacrată în art. 977 C.civ.:
38
În acest sens, E.Lupan, Reevaluarea principiilor dreptului civil român, în Dreptul, nr.4-5, 1994, p.86 şi T.Pop,
Drept civil.Teorie generală , Edit.Lumina LEX, Bucureşti, 1993, p.14

23
“Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante,
iar nu după sensul literal al termenilor” 39 .
Deşi textul citat nu aminteşte nimic de buna-credinţă, totuşi majoritatea
literaturii juridice a legat dispoziţia art.977 C.civ. de art. 970 alin.1 C.civ.
Convenţiile trebuie să fie executate cu bună-credinţă, adică în conformitate cu cu
intenţia părţilor şi cu scopul în vederea căruia ele s-au format. S-a susţinut că “cine
spune cercetarea intenţiei părţilor spune interpretare, şi că prevederea art.970 alin.1
(executarea cu bună-credinţă) este indispensabilă de cea a art. 977C.civ. şi
următoarele care se ocupă de interpretarea convenţiilor 40. O astfel de concepţie a
primit însă şi critici, pe motiv că se amestecă texte diferite ale Codului civil plasate
în capitole distincte, precizându-se că nu se poate face o asimilare între interpretare
şi executare 41.
Într-adevăr, interpretarea şi executarea unui raport juridic civil nu pot fi
confundate, însă se află în relaţie de dependenţă. Un raport juridic nu îşi produce
efectele specifice decât prin executare – voită, în primul rând, dar şi silită, în
subsidiar. Executarea trebuie să aibă loc în conformitate cu voinţa părţilor şi a legii.
Dacă voinţa părţilor nu este animată de intenţie dreaptă, onestitate, prudenţă,
diligenţă, liceitate şi loialitate (elemente intrinseci ale conceptului de bună-
credinţă), efectele conveţiilor astfel încheiate nu pot fi cele prevăzute de lege, în
deplinătatea lor, ci sunt fie mai restrînse, fie anulate de rea-credinţă, atrăgând chiar
şi sancţiuni de ordin civil. Iată de ce “convenţiile trebuie executate cu bună-
credinţă” , dispoziţie cu caracter general şi obligatoriu.
Mergând chiar în intâmpinarea producerii efectelor prevăzute de lege sau
părţi ca urmare a încheierii unui raport juridic civil, legiuitorul a instituit prezumţia
relativă a bunei-credinţe prin art. 1899 alin.2 C.civ. : “Buna-credinţă se presupune
totdeauna…”. Se creează astfel un climat al siguranţei circuitului civil, al
raporturilor juridice, se garantează într-un fel producerea efectelor dorite de părţi,
acordându-se încredere intenţiilor corecte ale participanţilor, până la răsturnarea
prezumţiei prin dovedirea relei-credinţe a declarantului (acte juridice unilaterale)
sau a unei părţi (acte juridice bi şi multilaterale).
În continuarea prevederilor cuprinse în art.970 C.civ., unde buna-credinţă
capătă în mod cert şi de necontestat valoare de principiu cu aplicare în ceea ce
priveşte “efectele convenţiilor” în general, legiuitorul face o precizare
suplimentară, dar necesară, privind efectele bunei-credinţe în materia drepturilor
reale, prin art.972 C.civ.: “Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două
persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferită şi rămâne

39
D.Gherasim, op.cit.,p.54
40
În acest sens, Aubry et Rau, Cours de droit français, Paris, 1897, ed.a V-a, vol. IV şi Alfred Rieg, Force
obligatoire des conventions, Marty-Reynaud, Beudant-Lagarde, citaţi de D.Gherasim, op.cit., p. 54
41
A.Rieg, op.cit.,citat de D.Gherasim, op.cit., p.54

24
proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie
de bună-credinţă.”
Textul de lege se referă la dobândirea sau păstrarea dreptului de proprietate
asupra unui bun mobil, în cazul când transferul de proprietate s-a făcut succesiv
către două persoane. Conform art.1909 alin.1 C.civ. “Lucrurile mişcătoare se
prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.”
Este vorba despre aşa numita prescripţie achizitivă instantanee a bunurilor mobile,
prin simplul fapt al posesiei lor (prezumţia de proprietate prin faptul posesiei).
Dacă dreptul de proprietate asupra unui bun mobil a fost transferat simultan către
două persoane, conform art.972 C.civ. proprietar este “preferat” cel care îl posedă
cu bună-credinţă, chiar dacă titlul său are o dată ulterioară. A fost nevoie de
această precizare în lege deoarece în materia bunurilor mobile, posesia valorează
titlu de proprietate42. Proba titlului de proprietate este dificilă, tocmai datorită
naturii “mişcătoare”a lucrului. Pentru a face o diferenţiere între orice eventual
posesor prezumat proprietar al bunului, legea stabileşte ca având titlul de
proprietate pe cel care posedă chiar cu o dată ulterioară, “numai posesiunea să fie
de bună-credinţă”. Bineînţeles, buna-credinţă se prezumă şi poate fi răsturnată de
către adversarul ce se pretinde proprietar.

Menţionam mai devreme că, aparent, buna-credinţă cunoaşte un domeniu

destul de restrâns de aplicare, consacrat în mod expres doar în materia dobândirii
dreptului de proprietate a bunurilor imobile prin uzucapiunea prescurtată (art.1898
– 1899 C.civ.).
Prin reunirea art.972 C.civ. cu art.1898-1899 C.civ. se observă cu uşurinţă
aportul semnificativ al bunei-credinţe în câmpul atât de vast al dreptului de
proprietate şi al drepturilor reale, în general. În afara drepturilor reale, şi alte
instituţii ale dreptului civil sunt influenţate, în privinţa efectelor lor, de existenţa
bunei-credinţe : răspunderea civilă, simulaţia, dobândirea fructelor de către
posesorul de bună-credinţă, ocrotirea intereselor terţului dobânditor de bună-
credinţă. Prin vasta sa aplicare, în special în situaţii întâlnite atât de frecvent în
practică, buna-credinţă s-a consacrat pe bună dreptate ca “unul dintre cele mai
importante principii ale dreptului civil”.

b) BUNA-CREDINŢĂ ÎN ALTE RAMURI DE DREPT

42
Ion P. Filipescu, Dreptul civil.Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Edit. ACTAMI, Bucureşti, 1998, p. 50-
75 şi 235-240

25
 Constituţia României, după cum am văzut, consacră, în art.54, principiul
ocrotirii bunei-credinţe, al exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă.
Fiind vorba de loialitate în relaţiile contractuale şi de abţinere în a încălca
drepturile şi libertăţile celorlalţi, este vădit necesar ca buna-credinţă să existe la
exercitarea oricăror drepturi, fie ele de ordin public sau privat. Buna-credinţă, ca
principiu şi condiţie, nu poate fi străină nici unei ramuri de drept, în virtutea sa de
principiu constituţional.
Un exemplu în acest sens, elocvent este cazul căsătoriei putative, instituţie
specifică dreptului familiei.
Art.23 alin.1 C.fam. prevede : ”Soţul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când
hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o
căsătoriei valabilă.” Ca urmare, dacă decesul unuia dintre soţi s-a produs înaintea
de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare sau pronunţare a nulităţii, iar soţul
supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, el va putea veni la
moştenire, fiindcă păstrează calitatea de soţ pe care a avut-o la deschiderea
succesiunii43. Buna-credinţă a soţului supravieţuitor a creat necesitatea unei
diferenţieri faţă de cel de rea-credinţă, derogându-se în acest mod de la principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale. Este, de altfel, singura excepţie prevăzută
de lege pe la acest principiu general al devoluţiunii legale a moştenirii.

Prezumţia de bună-credinţă îşi găseşte corespondentul în principiul

prezumţiei de nevinovăţie, principiu fundamental al dreptului penal român.
Consacrat în Constituţia României, Titlul II “Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale”, Capitolul II “Drepturile şi libertăţile fundamentale”,
art.23 – “Libertatea individuală”, pct.(8), : “Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”,
acest principiu, referindu-se în mod direct la drepturile fundamentale ale omului,
este înscris şi în “Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale”, amendată prin Protocolul nr.11 de către Consiliul Europei şi intrată
în vigoare la 1 noiembrie 1998. La art.6 (pct.2) intitulat “Dreptul la un proces
echitabil” se prevede : “ Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
Ca şi în cazul prezumţiei legale relative de bună-credinţă, prezumţia de
nevinovăţie poate fi răsturnată prin aducerea de probe din care rezultă vinovăţia,
sub forma intenţiei sau a culpei. Hotărârea judecătorească definitivă este cea care,
atât în civil, cât şi în penal, are forţa de a stabili adevărata voinţă a celui supus
probaţiunii (pârât, respectiv acuzat) şi, în cosecinţă, de a stabili efectele.
Răspunderea juridică, fie ea civilă sau penală, depinde de dovedirea vinovăţiei
43
Fr.Deak, Tratat de drept succesoral, Edit. ACTAMI, Bucureşti, 1999, p.124-125

26
autorului faptului ilicit, civil sau penal. Răspunderea civilă delictuală este urmarea
vinovăţiei –intenţie sau chiar şi culpă civilă, aşa cum şi răspunderea penală este
consecinţa săvârşirii unei infracţiuni cu vinovăţie44. Deoarece presupun o formă
sau alta de vinovăţie, buna-credinţă, respectiv nevinovăţia sunt incompatibile cu
intenţia (nedreaptă) sau culpa, indiferent de interpretarea distinctă, proprie, pe care
dreptul civil şi dreptul penal o conferă noţiunii juridice de “vinovăţie”.

3.NECESITATEA PRINCIPIULUI BUNEI-CREDINŢE

a) RELAŢIA : MORALĂ – ECHITATE - DREPT

44
C.Stătescu, C.Bîrsan Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Edit Allbeck, Bucureşti, 1999, p.143-145 şi C-
tin Mitrache, Drept penal român.Partea generală, Casa de editură şi presă “ŞANSA”, Bucureşti, 2000,p.263

27
 Morala şi dreptul se îmbrăţişează fără a se confunda însă, cel puţin într-o
stare de civilizaţie mai înaintată.
Obiceiurile şi legile în care se concretizează normele dreptului se inspiră
necontenit din conceptele morale ale societăţii şi se fasonează prin modul lor de
îndrumare şi de aplicare după progresul sau regresul ce se manifestă în concepţia
morală dominantă într-un anumit moment şi într-un anumit mediu social. Morala şi
dreptul sunt ca două sfere concentrice din care cea de-a doua e conţinută în prima :
ambele se întind sau se restrâng în chip paralel, păstrându-şi totdeauna distanţa ce
le separă45. În acelaşi timp, echitatea, ca valoare morală, înseamnă respectarea
drepturilor fiecăruia sau îndeplinirea îndatoririi de a da fiecăruia ceea ce merită :
suum cuique tribuere.
Dreptul, ca şi morala şi etica, este o parte componentă a conştiinţei sociale,
îndeplinind tot o funcţie de reglementare a conduitei oamenilor în societate. Deci,
ca ştiinţă a unor raporturi sociale, dreptul are o mare asemănare cu morala. Şi etica
şi dreptul elaborează norme de comportare a oamenilor în societate, dar în timp ce
etica desprinde principiile morale din viaţa societăţii însăşi, fără a le edicta şi fără a
le impune prin mijloace exterioare de constrângere, dreptul este constituit dintr-o
totalitate de norme de conduită stabilite prin texte de lege de către stat şi
sancţionate de organele competente prin mijloace de constrângere. Normele morale
sunt în generale nescrise şi necodificate ; ele se impun prin puterea convingerii şi
prin influenţa opiniei publice, pe când normele juridice sunt codificate în coduri şi
alte acte cu caracter normativ emise de puterile de stat46.
În cele mai dese cazuri, principiile etice şi normele morale se regăsesc în
normele juridice, căpătând astfel consistenţă şi forţă juridică. Altele rămân însă sub
forma valorilor morale, mai puţin conturate şi mai puţin precise decât normele
juridice. Dreptul, prin chiar esenţa sa intimă, este practic şi realist, pe când morala
este mult mai abstractă şi idealistă47.
Dreptul fiind înainte de toate practic, adică menit să se aplice în mod
imediat realităţii, trebuie să lase în afara sferei sale tot ce nu are drept scop
raporturile dintre indivizi. De aceea, spre deosebire de morală, nu se ocupă de
datoria faţă de sine însuşi, de datoria către divinitate sau de datoria către un corp de
doctrine etice, ideale şi abstracte. Chiar relativ la raporturile dintre indivizi, pe
când morala se preocupă de a trezi în sufletul omului calităţi rare şi superioare, şi
face apel, pentru armonizarea acestor raporturi, la sacrificiu, abnegaţie, altuism,
dreptul, dimpotrivă, nu ţinteşte decât la un echilibru mijlociu între interesele
individuale şi interesele sociale şi nu poate avea în vedere decât calităţile obişnuite,
45
Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Edit.”Ramuri”
46
D.Gherasim, op. cit., p.12-13
47
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu , Tratat de drept civil român,vol.I, Bucureşti. 1942, p.79

28
medii ale oamenilor : “Căci morala caută să perfecţioneze pe oameni, să-i modifice
în sensul unui progres etic, să pregătească o umanitate mai bună şi mai conformă
unui tip ideal ce şi-l fixează, pe când dreptul nu caută decât aplicarea imediată a
unor principii practice într-o societate omenească actuală, aşa cum este ea” 48 .
Morala nu are altă sancţiune decât conştiinţa individuală (pur internă) sau teama
pedepsei divine (în afară de omenire). Dreptul, dimpotrivă, impune respectul
regulilor sale prin sancţiuni externe şi reale.
S-a afirmat în literatura de specialitate că “dreptul este o etică minimă”,
adică ceea ce este strict indispensabil pentru viaţa socială. Dreptul a mai fost
denumit “coloana vertebrală a corpului social” sau, mai concret, “dreptul este parte
a eticii care stabileşte bazele coexistenţei mai multor indivizi” într-o societate
dintr-o orânduire social-economică dată49.
În realitate, atât în cazul moralei, cât şi în cel al dreptului, ne aflăm în
prezenţa unor norme de conduită alcătuind forme complementare ce fac parte din
conştiinţa socială. Între drept şi morală există o distincţie, dar nu o separaţie şi cu
atât mai puţin o opoziţie.
În afara distinţiilor derivate din caracterul sancţionator al normelor juridice,
se înregistrează o serie de deosebiri pe terenul originii şi caracterului actelor şi
acţiunilor omeneşti care intră în sfera moralei şi a dreptului.
Morala impune persoanei umane o alegere înte actele pe care le poate
îndeplini. Ea confruntă două acte ale aceleiaşi persoane raportate la normele
morale şi principiile etice dominante ale societăţii istoriceşte constituită.
Dreptul, în schimb, confruntă un act cu un alt act, ambele emanate de la
persoane diferite.
Morala este deci unilaterală, pe când dreptul este totdeauna bilateral, chiar
şi în cazul actelor juridice unilaterale, fiindcă şi acestea produc efecte juridice
pentru două părţi, prin crearea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Dreptul pune totdeauna faţă în faţă două subiecte şi le trasează amândurora o
regulă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o parte nu poate fi împiedicat de
cealaltă. Doar atunci când partea în eroare a fost de bună-credinţă, fie se anulează
actul celui acuzat de manopere dolosive, fie se menţine valabil actul celui de bună-
credinţă.
În aprecierea actelor, dreptul pleacă de la aspectul lor exterior, fizic, pe când
morala pleacă de la considerarea elementului intern sau psihic. În conştiinţa
subiectivă a persoanei se întâlnesc sau se interferează mai multe posibilităţi de a
acţiona, dintre care persoana poate alege numai una, cea conformă cu norma
morală. Dreptul tinde să stabilească o ordine obiectivă de coexistenţă a oamenilor,
48
Idem, p.7
49
Claude de Pasquier, Introduction à la théorie générale et à la philosophie du droit şi Georges del Vecchio,
Philosophie du droit, citaţi de D,Gherasim , op.cit., p.13

29
deoarece în domeniul exterior sau fizic are loc interferenţa între comportamentul
mai multor oameni şi deci aici ia naştere exigenţa limitării acţiunii în cadrul normei
juridice.
Mergând mai departe cu paralela între morală şi drept, trebuie remarcat că
normele morale cum sunt cele care intră în componenţa onestităţii ca fundament al
bunei-credinţe ( loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) nu se mărginesc a
considera numai elementul psihic, adică intenţia sau alt fapt psihologic, ci se întind
până la a cunoaşte şi înţelege însuşi actul exterior îndeplinit de persoană, adică
elementul fizic. Ar fi greşit de a concepe dreptul ca fiind lipsit de puterea de a
investiga domeniul conştiinţei sau sfera psihică ce aparţine prin excelenţă moralei,
după cum nu este de conceput ca morala să facă abstracţie de finalitatea actului
psihologic, adică de actul extern sau fizic50. S-a zis cu drept cuvânt că “nimeni nu
poate judeca moralitatea acţiunii altuia decât pătrunzând în conştiinţa lui, şi că
nimeni nu poate judeca dreptul său propriu decât punându-se oarecum în afară de
sine, ceea ce vrea să zică, moralitatea unei acţiuni depinde de sentimentul intern
care a inspirat pe autorul ei, pe când validitatea sau bunătatea unei acţiuni din
punctul de vedere al dreptului, depinde de rezultatul exterior cu privire la interesele
altora sau ale colectivităţii”51 .
Linia exactă de demarcaţie între disciplina morală şi disciplina juridică
variază în funcţie de timp şi de loc. Distincţia dintre drept şi morală nu este decât
rezultatul unei lungi evoluţii istorce şi nu se întâlneşte, în general, decât în
societăţile care au un anumit grad de organizare socială.
În legislaţiile primitive, morala şi dreptul sunt adesea confundate, iar
regulile de drept au mai mult aspectul unor percepte religioase. Această confuzie se
mai întâlneşte chiar la marii jurisconsulţi romani din timpul Imperiului. Astfel, am
văzut că Celsius, citat de Ulpian, defineşte dreptul ca “arta binelui şi a echităţii”,
definind astfel mai mult morala decât dreptul. Tot Ulpian ne spune că cele trei
percepte fundamentale ale dreptului sunt : “a trăi conform onoarei, de a nu vătăma
pe altul şi de a da fiecăruia ce este al său” – Honeste vivere, alterum non laedere,
suum cuique tribuere. Ori, din aceste trei percepte, primul este exclusiv un percept
de morală. În sfârşit, tot Ulpian defineşte ştiinţa dreptului : “cunoaşterea lucrurilor
divineşi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept” – Divinarum atque
humanorum rerum notitia, justi atque injusti scientia, definiţie în care se
recunoaşte originea religioasă a dreptului.
Totuşi, romanii înşişi distingeau adesea în mod clar dreptul de morală, după
cum ne dovedeşte fraza jurisconsultului Paul : Non omne quod lice honestum sit.

50
D.Gherasim, op. cit.p.15
51
Matei B.Cantacuzino, op.cit.p.96

30
 Chiar dacă societatea actuală, modernă, pare să se îndepărteze tot mai mult
de perceptele morale tradiţionale, în forma şi interpretarea lor primitivă, cu referire
în special la entitatea divină, morala exercită o importantă influenţă asupra
dreptului. Dreptul, ca şi morala, ca ştiinţe sociale, sunt expresia unei anumite stări
sociale, morala exprimând idealul şi tendinţele ei, dreptul – situaţia ei actuală. Cum
dreptul are ca scop armonizarea nevoilor sociale, această armonizare trebuie să se
facă în sensul unui progres social, iar morala va indica adeseori tocmai ţinta spre
care trebuie să tindă evoluţia societăţii. S-a spus pe drept cuvânt că starea juridică a
unei societăţi la un moment dat, corespunde, în general, nivelului etic al acelei
societăţi52.

Echitatea este o valoare morală deosebită în configuraţia valorilor morale.

Ea nu intră în componenţa valorilor care constituie fundamentul bunei-credinţe, dar
există o corelaţie sau o legătură de la cauză la efect între valorile morale
componente ale bunei-credinţe şi valoarea morală denumită echitate. Echivalentul
perceptului roman suum ciuque tribuere, ehitatea este sinonimă cu dreptatea,
deoarece a respecta drepturile fiecăruia şi a-i da fiecăruia ceea ce merită înseamnă,
până la urmă, a face dreptate53.
Echitatea are aspecte deosebit de complexe, cuprinzând o mulţime de
sensuri în raport cu relaţiile sociale pe care le îmbrăţişează (economice, juridice,
politice), dar, în fond, ea rămâne tot o valoare morală. Echitatea are şi o mare
contingenţă cu normele juridice, deoarece fiind sinonimă cu dreptatea, aceasta din
urmă este un atribut al justiţiei.
Am cercetat la începutul lucrării elementele bunei-credinţe, elemente ce
alcătuiesc latura subiectivă a raportului juridic fundat pe faptele psihologice
exprimate prin valorile morale componente ale onestităţii.
S-a afirmat că ehitatea ca valoare morală “evocă spontan buna-credinţă, fără
să se poată confunda cu acesta din urmă”54. Echitatea acţionează în momentul în
care s-a constatat că raporturile juridice dintre părţi au la bază buna-credinţă.
Astfel, după ce au fost analizate toate elementele exterioare şi interioare (voinţa
declarată şi voinţa internă) care dovedesc că există bună-credinţă la ambele părţi,
urmează ca raportul juridic să ia sfârşit prin atribuirea fiecăriea dintre părţi a ceea
ce se cuvine potrivit înţelegerii lor, ţinând seama de normele legale şi de echitate,
adică de ideea de dreptate. În acest fel, echitatea apare ca un “factor de corectare”
sau de “completare”55 a conţinutului raportului juridic, adăugându-se bunei-

52
C.Hamangiu, I.Rosetti, Al.Băicoianu, op.cit.p.107
53
D.Gherasim, op.cit.,p.20
54
C-tin Oprişan, Elemente de morală în conceptul de bună-credinţă, în St.cerc.jur., nr.1, 1970, p.57
55
C-tin Oprişan, op.cit.,p.59

31
credinţe, şi nu confundându-se cu aceasta, în sensul că ea completează ceea ce
părţile animate de bună-credinţă nu au exprimat în acordul lor de voinţă.
Recurgerea la echitate, care este un factor pur obiectiv, este modalitatea la
care apelează judecătorul, după ce a constatat buna-credinţă a ambelor părţi, spre a
stabili cu exactitate ceea ce părţile au voit, în scopul de a nu leza pe nici una dintre
părţi şi pentru a evita sau înlătura, după caz, îmbogăţirea uneia în dauna celeilalte.
Echitatea este deci un mijloc excepţional la îndemâna judecătorului pentru
aprecierea justă a drepturilor reciproce, fără însă a putea modifica sau denatura
actul juridic.
***
Dreptul, pentru a cunoaşte voinţa reală a subiectelor unui raport juridic,
pleacă totdeauna de la aspectul exterior, adică de la fapta concretă săvârşită sau de
la actul juridic încheiat. Orice act juridic valabil încheiat trebuie să aibă la bază
acordul liber consimţit al autorului său. Consimţământul este rezultatul unei
deliberări mai mult sau mai puţin îndelungate, deci rezultatul unui proces de
gândire, al unui complex de fapte psihologice al căror loc se află în conştiinţa
umană. De aceea, dreptul, spre a cunoaşte realitatea asupra voinţei juridice, este
nevoit să cerceteze şi faptele psihologice care au determinat acordul de voinţă prin
consimţământ. Valorile morale absolut indispensabile care trebuie să se găsească la
baza bunei-credinţe sunt : loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa, alcătuind
toate împreaună onestitatea. Aceste patru valori morale trebuie să existe, în
totalitate sau parţial, în funcţie de natura actului, în conştiinţa subiectului, în
momentul când acesta deliberează în vederea emiterii declaraţiei de voinţă prin
consimţământ.
În momentul realizării declaraţiei de voinţă prin mijlocirea
consimţământului, valorile morale, enunţate mai sus, intrate în componenţa
raportului juridic, se convertesc în valori juridice pe care dreptul le încorporează în
sfera sa şi compun noţiunea juridică de bună-credinţă56. Această convertire se
produce numai în cazul relaţiilor sociale reglementate de normele juridice, şi care
se transformă deci în raporturi juridice concrete. Toate celelalte relaţii sociale care
nu intră în câmpul reglementărilor juridice stabilite prin norme legale edictate de
stat vor fi supuse normelor morale, principiilor etice şi regulilor de convieţuire
socială.
Pentru a sintetiza studiul asupra celor trei noţiuni : morală –echitate –drept
şi raportul dintre acestea, respectiv între acestea şi buna-credinţă, trebuie observată
deci relaţia de interdependenţă şi complementaritate, precum şi zonele de
confluenţă, de interferare a conţinutului fiecăreia în raport de cealaltă.
Principiile morale au stat la baza elaborării normelor juridice, norme ce au
în vedere doar aspectele reale şi exterioare ale vieţii sociale. Astfel, o parte dintre
56
D.Gherasim, op.cit., p.16

32
normele morale se transformă în norme juridice şi capătă un caracter general şi
obligatoriu, în timp ce altele rămân în zona eticului, “sancţiunile” în acest caz fiind
de natură pur internă, la nivelul conştiinţei individuale.
Echitatea este şi ea o noţiune ce are, în principal, valenţe de ordin moral,
învecinându-se în acest sens cu buna-credinţă. Este mijlocul la care apelează
judecătorul pentru a stabili cu exactitate întinderea drepturilor şi obligaţiilor
reciproce specifice unui anumit raport juridic, în care părţile nu s-au exprimat
suficient de clar, însă ambele sunt animate de bună-credinţă. Echitatea vine deci a
desluşi în mod clar eventualele diferenţe dintre voinţa declarată exprimată sub
forma actului fizic, şi voinţa internă, reală, a părţilor. Acest examen al voinţei
părţilor se poate efectua cu succes prin cunoaşterea factorului intern psihologic al
părţilor, nu de puţine ori recurgându-se la valori şi noţiuni de morală. Judecătorul
trebuie să aplice legea “în spiritul”, şi nu “în litera” ei. Această examinare sau
scrutare a conştiinţei persoanei este esenţială în aprecierea bunei-credinţe, spre a o
deosebi de reaua-credinţă.

b) REAUA-CREDINŢĂ ŞI ABUZUL DE DREPT. TEORII ALE

ABUZULUI DE DREPT

Buna-credinţă trebuie să stea la baza exercitării tuturor drepturilor civile, în

sensul că acestea trebuie să se exercite cu intenţie dreaptă, cu loialitate, diligenţă şi
prudenţă. Atunci când o persoană acţionează cu intenţie dolosivă sau săvârşeşte o
fraudă, sau chiar o faptă cu culpă gravă asimilată dolului, ea este de rea-credinţă.
În literatura juridică, buna-credinţă a fost prezentată nu numai în aspectele
sale proprii multilaterale, ci şi prin comparaţie sau opoziţie cu noţiunea de rea-
credinţă. Din acest punct de vedere, definirea bunei-credinţe nu are în vizor
elementele intrinseci care intră în compunerea ei şi nici diferitele ipoteze în care ea
îşi găseşte aplicarea, ci are în vedere antiteza altei noţiuni, cea de rea-credinţă.
Astfel, ori de câte ori subiectul se foloseşte de manopere dolosive sau frauduloase,
precum şi în cazul unei omisiuni intenţionate asimilate dolului, suntem în prezenţa
relei-credinţe sau în absenţa bunei-credinţe.
Dar faptele dăunătoare se comit nu numai cu intenţie răuvoitoare, ci şi cu
imprudenţă sau neglijenţă. În acest caz există rea-credinţă sau se menţine încă
buna-credinţă? Chiar şi culpa cvasidelictuală, sub forma neglijenţei şi a uşurinţei,
înlătură buna-credinţă. Nu poate fi buna-credinţă acolo unde există culpă, oricât de

33
uşoară ar fi aceasta57. Trebuie reţinut însă că atunci când fapta este săvârşită din
neglijenţă sau uşurinţă, persoana răspunde pentru culpa sa, dar ea nu poate fi
considerată de rea-credinţă, fiindcă reaua-credinţă este numai intenţionată,
constând în manopere viclene şi frauduloase sau culpa gravă, toate săvârşite în
scopul de a păgubi pe altul. În cazul faptei imprudente, autorul consideră în mod
uşuratic că paguba nu se va produce, iar în cazul neglijenţei, el nici măcar nu
prevede vreun rezultat păgubitor.
În literatura de specialitate s-au formulat o serie de teze analizând antiteza
între noţiunea de bună-credinţă şi cea de rea-credinţă.
Într-o primă teză s-a susţinut ideea priorităţii şi universalitaţii bunei-
credinţe în dreptul civil, cu motivarea că a distinge, pe de o parte, efectele juridice
ale bunei-credinţe, iar pe de alta, pe cele ale relei-credinţe, este practic imposibil.
Se consideră că nu se poate defini o regulă juridică normală, independent de buna
sau de reaua-credinţă a subiectelor de drept şi de a determina care din aceste două
noţiuni aduce modificări asupra consecinţelor acestei reguli juridice normale 58 . În
afară de aceasta, se remarcă faptul că, pe cale jurisprudenţială, prezumţia de bună-
credinţă consacrată de art.1898 şi art.1899 C.civ. a fost considerată regulă generală
pentru toate raportuirle juridice civile, astfel că nu se poate face din contrariul
acestei reguli – adică din reaua-credinţă – o regulă juridică de sine-stătătoare.
Prin opunere cu teoria de mai sus, alţi autori sunt de părere că nici una
dintre cele două noţiuni nu constituie regula, iar cealaltă excepţia. Fiecare dintre
cele două noţiuni produce efecte juridice proprii. S-a arătat în acest sens că, deşi
unele texte din Codul civil român (art.1097, 1527) consideră buna-credinţă sau
absenţa relei-credinţe ca o condiţie a existenţei unei situaţii juiridice sau a
eficacităţii unui drept – deci aceste texte lasă să se întrevadă posibilitatea unei idei
unice – alte texte acordă favoare fie bunei-credinţe (art.485, 1125, 1895 C.civ.), fie
sancţiuni pentru reaua-credinţă (art.994 şi art.996 C.civ.), deci s-ar părea că acestea
permit producerea unor efecte juridice proprii, atât pentru buna-credinţă, cât şi
pentru reaua-credinţă. De aceea s-a conchis că “nici una nu ar constitui regula prin
raport la cealaltă care ar constitui excepţia”59 .
Discuţia, generată în literatura juridică, cu referire la cele două noţiuni
privite în antiteză, provine din faptul că atât buna-credinţă, cât şi reaua-credinţă, îşi
au izvorul într-un complex de fapte psihologice care sunt în antiteză unele faţă de
celelalte. Buna-credinţă îşi are originea în cele patru virtuţi componente ale
onestităţii (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa, convertite în planul juridic
în intenţie dreaptă, diligenţă, liceitate şi abţinere de la vătămarea ), valori morale şi
juridice ce intră în câmpul moralei. Reaua-credinţă se va fonda totdeauna pe fapte
57
D.Gherasim, op.cit.,p.104
58
A.Ripert şi Fr.Grophe, citaţi de D.Gherasim, op.cit.,p.30
59
R.Voiun, citat de D.Gherasim,op.cit., p.31

34
psihologice situate exact la polul opus şi pe care morala şi etica socială le repugnă,
iar dreptul – în măsura în care intră în sfera sa – le sancţionează în raport cu
gravitatea faptei ce va rezulta din activitatea concretă a subiectului. Intenţia
răufăcătoare, imprudenţa, ilicitatea şi cauzarea unei vătămări, toate rezultate ale
neonestităţii, sunt “valori” proprii relei-credinţe şi opuse, sub aspect moral, bunei-
credinţe.
Cele două noţiuni sunt însă diferite, fiecare producând efecte juridice
proprii.
Bunei-credinţe, fiind fondată pe reguli morale, i s-a acordat prioritate în
legislaţiile civile, fiind absolut indispensabilă pentru însăşi viaţa socială. Legea
civilă consideră că buna-credinţă se prezumă în orice raport juridic. Aceasta nu
înseamnă însă că toţi membrii societăţii au ajuns la un astfel de grad de conştiinţă
încât în toate raporturile juridice se comportă numai cu onestitate şi probitate. De
aceea, manifestările antisociale trebuie combătute cu fermitate.
Faptele concrete care sunt rezultatul relei-credinţe au o gradaţie în
gravitatea lor, şi anume : dolul, frauda şi abuzul de drept, ca noţiuni de drept civil.
Prin dol înţelegem orice acţiuni viclene, sub formă de maşinaţii, artificii şi
altele, folosite de una dintre părţi, pentru a antrena sau a menţine o persoană în
eroare, în scopul de a o determina să încheie o convenţie prejudiciabilă intereselor
sale. Nu orice fel de manopere folosite caracterizează dolul, ci numai acelea fără
folosirea cărora nu ar fi existat convenţia, deci dolul trebuie să fi fost cauza unică
şi determinantă a consimţământului60 .
În cazul fraudei, nu este vorba de manopere viclene ale unei părţi exercitate
asupra celeilalte la acordarea consimţământului, ci este concepută de toate părţile
contractante sub forma unui contract valid, dar încheiat cu scopul de a înşela pe
terţi sau organele administrative, sub forma fraudei la lege (frauda fiscală sau
frauda în contra creditorilor) .
Reaua-credinţă sub forma dolului şi a fraudei are totdeauna la bază intenţia
răufăcătoare. Dar intenţia rea se întâlneşte şi la celelalte forme ale relei-credinţe,
cum ar fi cazul posesorului de rea-credinţă care declară în mod mincinos că nu a
cunoscut că a dobândit lucrul de la un neproprietar. Elementul intenţional se
manifestă în acest caz prin lipsa de sinceritate în manifestarea voinţei declarate.

În concluzie, trebuie reţinut că cele două noţiuni sunt prin ele însele
distincte, şi nu doar prin antiteza elementelor de ordin moral ce intră în
componenţa lor. Nu se poate afirma că reaua-credinţă este numai o excepţie a
bunei-credinţe sau că buna-credinţă este numai antiteza dolului sau a fraudei. Ele
produc efecte juridice proprii, iar analiza lor prin antiteză este utilă pentru a le
cunoaşte trăsăturile mai bine, spre a le defini şi identifica în practică cât mai bine.
60
T.R.Popescu şi Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor , Bucureşti, 1968, p.57-58

35
 ***
Cele spuse mai sus ne vor face să înţelegem mai uşor aspectele ce le
înfăţişează abuzul de drept ca formă de încălcare a bunei-credinţe, diferită însă de
dol sau fraudă, proprii relei-credinţe.

Abuzul de drept poate cuprinde o arie foarte largă de fapte săvârşite în

exercitarea drepturilor civile. În sens larg, se comite abuz de drept ori de câte ori
drepturile subiective sunt exercitate cu încălcarea principiilor exercitării lor 61. El
poate fi rezultatul intenţiei răuvoitoare sau culpei grave şi atunci poate fi
confundat cu reaua-credinţă. Dar el se poate săvârşi şi din uşurinţă sau din simplă
neglijenţă, deci din culpă obişnuită. Şi în acest caz, ca şi în primul, abuzul de drept
este contrar bunei-credinţe.
Teoria abuzului de drept este o creaţie a doctrinei franceze, inspirată însă
din practica judiciară. În dreptul roman a existat maxima că nimeni nu este
răspunzător de daune atunci când uzează de dreptul său – neminem laedit qui suo
iure utitur62 . Acest principiu nu mai este aplicabil în dreptul modern în toată
întinderea lui.
Cam până la începutul secolului XIX, manifestarea drepturilor subiective
era dominată de ideea voluntarismului şi absolutismului, fiind greu, imposibil de
închipuit ca exerciţiul unui drept să fie îngrădit. Ne aflăm în prezenţa teoriei
negării existenţei abuzului de drept. Abuzul de drept era considerat – potrivit cu
celebra expresie a lui Marcel Planiol : “le droit césse ou l’abus commence” – o
simplă logomahie. Planiol era de părere că însăşi teoria abuzului de drept este
contestabilă pe planul logicii. Titularul unui drept, cum este dreptul de proprietate,
nu poate comite niciodată un abuz în exerciţiul dreptului său, din moment ce acest
drept îi este recunoscut de lege. Cum s-ar putea vorbi de abuz de drept – se
întreabă el – din moment ce “dreptul încetează acolo unde începe abuzul”? Unul şi
acelaşi act “nu poate fi în acelaşi timp conform dreptului şi contrar deptului”.
Presupusa contradictio in terminis dintre drept şi exerciţiul abuziv al
dreptului era consecinţa unei confuzii între două accepţiuni diferite ale cuvântului
“drept” : a) ca ansamblu al regulilor juridice şi, b) ca prerogativă determinată,
aparţinând unui subiect, adică dreptul subiectiv63. Articolul 544 al Codului civil
francez reglementează dreptul de proprietate ca un drept prin excelenţă absolut, dar
totuşi jurisprudenţa a admis că el este susceptibil de abuz, dacă este exercitat fără
interes serios şi legitim, în scop maliţios. Instanţele franceze au sancţionat, ulterior,
abuzul de drept, în multe alte situaţii : în raporturile de muncă, de locaţiune,

61
Gh.Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă “ŞANSA”, Bucureşti, 1998, p.89
62
Gaius, Digeste, citat de D.Gherasim, op.cit.,p.105
63
L.Josserand, De l’ésprit des droits et de leur rélativité. Théorie dite de l’abus de droit, Paris, 1939, p.333, citat de
I.Deleanu, Drepturile subiective civile şi abuzul de drept, Edit. Dacia,Cluj-Napoca, 1988, p.28

36
comerciale, etc., deoarece “ ar fi de netolerat ca prerogativele legale să poată servi
drept arme ale relei intenţii, răutăţii şi relei-credinţe. Frauda care viciază toate
actele, care face să înceteze aplicaţia tuturor regulilor juridice, nu trebuie să-şi dea
frâu liber sub egida pre binevoitoare a drepturilor civile…” 64.

Odată cu acceptarea ideii existenţei abuzului de drept în exercitarea unui

drept, în doctrină a fost avansată teoria subiectivă a abuzului de drept. Singurul
criteriu de apreciere a abuzului de drept, din această perspectivă, este numai
factorul psihologic subiectiv constând în intenţia de a vătăma : “Abuzul de drept ni
se pare a constitui un caz de conflict între drept şi morală, sau, mai precis, între un
drept pozitiv aparţinând unei persoane şi o datorie morală care îi incumbă ; uzând
de dreptul său, ea se îndepărtează de la datoria morală” 65. Judecătorul trebuie să
cerceteze intenţia dolosivă a autorului abuzului de drept. Este uşor de observat că
în cadrul acestei teorii subiective care ia în considerare numai intenţia dolosivă,
abuzul în exerciţiul unui drept se poate confunda uneori cu reaua-credinţă, care, de
asemenea, este produsul dolului, al fraudei şi al culpei grave.
Abuzul de drept este interpretat din punctul de vedere al faptelor obiective
săvârşite de autorul lor şi al finalităţii lor în cadrul teoriei obiective sau a scopului
social, construită, în doctrina franceză, de Louis Josserand : “Actul abuziv este
actul contrar scopului instituţiei, spiritului său şi finalităţii sale”. Drepturile sunt
acordate titularilor lor pentru ca ei să le exercite într-un scop determinat, care este
scopul social. Cel care le deturnează de la acest scop abuzează de ele. În cadrul
teoriei subiective se detaăează o a doua idee esenţială, aceea a “motivului
legitim” : “…actul va fi normal sau abuziv, după cum el se va explica sau nu
printr-un motiv legitim care constituie adevărata piatră unghiulară a întregii teorii a
abuzului de drept.” Se susţine că “…suntem ţinuţi a pune facultăţile noastre
juridice în serviciul unui motiv adecvat cu spiritul şi cu misiunea lor ; dacă nu,
atunci noi nu le mai exercităm, ci abuzăm de ele”66 .
Teoria asimilării abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală şi
cvasidelictuală a fost formulată tot în doctrina franceză, printre promotorii săi
fiind H.şi L.Mazeaud şi A.Tunc67. Aici, noţiunea de abuz de drept nu este decât o
aplicaţie a noţiunii de greşeală. A exercita un drept în scopul de a cauza o pagubă
înseamnă a comite o greşeală delictuală, caracterizată prin intenţie rea şi prin
dorinţa de a cauza un prejudiciu. În plus, atunci când, chiar în lipsa intenţiei,
dreptul subiectiv este exercitat fără a avea un interes, fapta constituie o greşeală
cvasidelictuală gravă. Se observă în acest fel cum culpa gravă este echivalentă cu
64
L.Jossrand, idem.
65
Rene Savatier, Des effects et de la sanction du devoir moral, poitiers, 1916, p.345, citat de D.Gherasim,
op.cit.,p.106
66
L.Josserand, De l’ésprit des droits et de leur rélativité, citat de D.Gherasim, op.cit., p.107-108.
67
D.Gherasim, op.cit., p.108-109

37
dolul, sau cel puţin există o prezumţie de dol care planează asupra autorului până la
proba contrarie. Abuzul de drept desemnează, în această accepţiune, toate formele
de greşeală : dolul, neglijenţa şi imprudenţa, iar cel ce exercită un drept cu
prudenţă şi atenţie (diligenţă) nu abuzează de el.

Teoria obiectivă a fost îmbrăţişată şi în dreptul nostru. Astfel, Mihai

Cantacuzino preciza : “exerciţiul unui drept nu poate fi privit ca licit, adică ca
normal, decât în măsura în care el corespunde cu funcţiunea socială şi cu interesul
economic cu care dreptul corespunde”. Opinia sa se diferenţiază însă de a celorlalţi
susţinători ai teoriei obiective deoarece “criteriul obiectiv trebuie să fie dedus din
noţiunea cuprinzătoare de culpă”68 . Rolul factorului subiectiv intenţional în abuzul
de drept apare secundar, fiind suficient ca un drept să nu fie exercitat conform cu
scopul social care i-a fost destinat, pentru a antrena răspunderea autorului.
În raporturile sociale de reciprocă şi profitabilă “toleranţă”, drepturile
subiective civile sunt atât mijloace juridice de grăniţuire a comportamentului
celorlalţi faţă de titularii lor, cât şi limite ale comportamentului titularilor de
drepturi subiective faţă de ceilalţi69. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv civil
reprezintă atât temeiul juridiceşte garantat de a cere altora un anumit
comportament, cât şi măsura propriei conduite.
Această axiomă a relaţiilor de convieţuire socială a fost explicit postulată în
primele texte ale Decretului nr.31/1954 :
Art.1 - “Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul
de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul
obşesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”.
Art.3 -“Ele (drepturile) pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor social
şi economic”.

Ce se întâmplă însă atunci când un drept subiectiv este exercitat împotriva

scopului său economic şi social ? Când o persoană fizică sau juridică depăşeşte
limitele normale ale dreptului său subiectiv, ea poate produce altora daune de care
este răspunzătoare în temeiul abuzului de drept ce i se reproşează. Abaterea
dreptului de la raţiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a fost
recunoscut şi garantat, ori, altfel spus, exercitarea dreptului în cu totul alt scop
decât cele avute în vedere prin normele juridice ce-i stă la bază – scopuri a fi
considerate incompatibile cu interesul obştesc şi exigenţele normelor de
convieţuire socială, semnifică nu uzul normal, ci abuzul de drept.
Fenomenul desemnat prin acest concept nu constă în existenţa abuzivă a
dreptului – dreptul în sine nu poate fi abuziv - , ci în exercitarea sau neexercitarea
68
M.Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p.431
69
Ion Deleanu, Drepturile subiective civile şi abuzul de drept, Edit.DACIA, Cluj-napoca, 1988, p.25

38
lui abuzivă, în deturnarea dreptului de la finalitatea socială şi economică pentru
care el a fost constituit şi garantat, cauzându-se astfel un prejudiciu material sau
moral, sau putându-se cauza un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, denumirea de
“abuz de drept” sugerează cantonarea fenomenului abuziv exclusiv la drepturile
subiective civile, dar există numeroase împrejurări în care conduita abuzivă constă
în neîndeplinirea unei obligaţii, în modul de exercitare sau neexercitare a unor
competenţe, funcţii, puteri sau chiar a unui simplu interes protejat de lege70 .
Ideea morală a teoriei abuzului de drept are ca sens principal pe acela că
orice drept subiectiv nu este absolut, ci, dimpotrivă, el conferă titularului o putere
limitată în conţinutul şi exerciţiul său de scopul economic şi social prevăzut şi
protejat de lege (art.3 – Decr.nr.31/1954), precum şi de “ceea ce echitatea, obiceiul
sau legea dă obligaţiei, după natura sa” (art.970 C.civ.). În acest sens este nevoie de
o delimitare, din multitudinea şi varietatea normelor morale ce alcătuiesc sistemul
de valori sociale al convieţuirii sociale, acele norme susceptibile de încălcare prin
exercitarea drepturilor subiective, deci sancţionabile juridic. Nu e suficient să se
constate că dreptul a fost deturnat de la scopul său autentic, ci, totodată, să rezulte
că prin faptul deturnării s-a ajuns la producerea altor efecte decât cele protejate şi
promovate de lege şi regulile de convieţuire socială.
Literatura juridică recentă atrage atenţia asupra reconsiderării, sau mai bine
spus, asupra completării criteriilor de apreciere a abuzului de drept 71, idee susţinută
şi în perioada interbelică. Art.1-3 dinDecr.nr.31/1954 ce fac referire expresă la
obligaţia armoniei drepturilor subiective cu interesul obştesc nu poate fi utilizată în
exclusivitate pentru a defini abuzul de drept. Abuzul de drept trebuie circumstanţiat
la acele situaţii în care titularii drepturilor civile le-ar utiliza, cu intenţie, într-un
mod dăunător pentru celelalte subiecte de drept, reţinându-se imperativul corelării
permanente a acestor drepturi cu interesul obştesc doar ca subsecvent : “orice drept
privat conferă facultatea de a acţiona în interes personal, iar nu în interes social.
Revine legii atribuţia să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu
sunt contrare interesului public. Dar nu trebuie să-i cerem celui care îşi exercită
dreptul să se preocupe el însuşi de interesul social”72. Exercitarea unui drept va fi
considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării
finalităţii sale, ci cu intenţia de a păgubi altă persoană. O astfel de exercitare a
drepturilor civile va da naştere întotdeauna obligaţiei de dezdăunare, potrivit
art.998 şi art.999 C.civ., dacă şi celelalte exigenţe ale acestor texte legale vor fi
întrunite.

70
Ion Deleanu, op.cit.,p. 23
71
O.Căpăţână, Premise juridice ale exercitării comerţului, în R.D.C., nr.1/1991, p.12 , I.Rosetti-Bălănescu,
Al.Băicoianu, Drept civil român, vol.2, Bucureşti, 1942, p.91, C-tin Stătescu, C.Bîrsan, Teoria generală a
obligaţiilor, Edit.Allbeck,Bucureşti, p.177
72
G.Ripert, Le regime democratique, citat de O.Căpăţână, op.cit., p.13

39
 Nucleul aprecierii morale este totdeauna o judecată de valoare morală. În
măsura în care acestă judecată de valoare este postulată prin norme juridice, ea este
o judecată de valoare imperativă şi juridică, însăşi norma juridică făcând aprecierea
necesităţii de a se respecta regulile de convieţuire socială. Regulile de convieţuire
socială sunt acele norme morale pe care reglementarea juridică nu le-a înglobat
direct în conţinutul dispoziţiilor sale, dar, considerându-le necesare în viaţa
juridică, face trimitere la ele, reclamând respectarea lor şi asigurându-le
eficacitatea prin sancţiuni juridice. Regulile de convieţuire socială nu constituie
izvor de drept, căci respectarea lor e asigurată numai prin măsuri de influenţare
obştească. Atunci când însă cerinţa respectării lor este expres reclamată prin lege şi
garantată prin sancţiunile preconizate de ea, aceste reguli “prelungesc legea, îi
determină conţinutul, după cum, tot astfel, ele determină şi preconizează conţinutul
raporturilor juridice, al drepturilor subiective şi al obligaţiilor corespunzătoare”73.
Principiile generale de drept, fiind şi ele norme juridice, iar interesul social
găsindu-şi exprimare mai ales în ansamblul normelor juridice, în cele din urmă,
pentru a nu fi abuzivă, exercitarea drepturilor subiective trebuie să fie în
concordanţă cu legea, în sens larg vorbind, şi cu normele de convieţuire socială,
adică acele reguli de comportare care nu sunt sancţionate juridic în mod direct.
Două probleme decurg de aici : faptul constitutiv de abuz este un fapt ilegal
sau ilicit (în măsura în care cei doi termeni nu sunt sinonimi), respectiv, dacă
sancţionarea abuzului de drept îşi poate găsi temei în cerinţa respectării şi a altor
reguli de conduită decât cele prescrise prin norme juridice.
Ilicitul semnifică un fapt oprit, nepermis, nelegal, adică mai mult decât
înfrângerea unei norme juridice (ilegalul). Ilicitul depăşeşte sfera ilegalului
deoarece se identifică printr-o comportare nepermisă, neîngăduită, printr-o
contrarietate cu o normă oarecare de conduită, indiferent de natura acelei norme şi
este sancţionată potrivit cu natura normei încălcate. Atunci când printr-o asemenea
faptă este lezat un drept subiectiv sau cel puţin un interes ocrotit de lege,
sancţionarea ilicitului e juridică şi se identifică cu ilegalul. În mod concis exprimat,
se poate spune că abuzul de drept nu este totdeauna un fapt ilegal, dar este
totdeauna un fapt ilicit74 .
În ceea ce priveşte sancţionarea abuzului de drept, această măsură se
impune ori de câte ori nerespectarea regulior de convieţuire este impusă în mod
expres de însuşi textul de lege, corelat cu cerinţa înscrisă în art.3, Decr.nr.31/1954,
şi anume aceea de a exercita drepturile subiective (în general)numai conform cu
scopul lor economic şi social.
Sancţionarea abuzului de drept se realizează pe două căi : calea pasivă şi
calea ofensivă. Modul obişnuit de sancţionare îl constituie refuzul concursului
73
I.Deleanu, op.cit.,p.32
74
I.Deleanu, op.cit., p.37

40
forţei de constrângere a statului. Organul de jurisdicţie în faţa căruia se află
conflictul, constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv
civil, nu va admite cererea reclamantului, aşa cum a fost formulată, sau, dacă
exerciţiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, instanţa va înlătura o astfel de
apărare (calea pasivă). O situaţie des întâlnită în faţa instanţelor de judecată este
exercitarea abuzivă a dreptului la acţiune, respectiv a dreptului de a sesiza instanţa.
Procedura judiciară este cerută a fi pusă în mişcare fără a exista un interes real,
legitim, care să aducă părţii un avantaj recunoscut de lege, ci se urmăreşte doar
şicanarea părţii adverse, din diverse motive personale, subiective, neserioase. Este
vorba de aşa-numiţii “amanţi ai dreptului”, procesomanii 75. Tocmai pentru a
paraliza astfel de “intenţii”, se impune condiţia ca afirmarea dreptului pretins a fi
încălcat să se exercite cu bună-credinţă, dublată de cerinţa interesului legitim,
personal, născut şi actual.
Calea activă de sancţionare se impune, neîndoielnic, atunci când abuzul de
drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu – material sau
moral – şi va interveni, prin urmare, răspunderea faţă de cel vătămat într-un drept
al său.
***
Faptul de a fi titularul unui drept subiectiv nu conferă acestuia prerogative
absolute, nelimitate, nu scuteşte persoana de a avea o voinţă onestă ; conştiinţa
morală nu poate fi niciodată înlăturată, căci există îndatoriri faţă de ceilalţi oameni,
pe care nici un drept nu ne permite a le încălca. Punctul de contact pe terenul moral
între buna-credinţă şi combaterea abuzului de drept este evident : exercitarea
morală şi în limitele conferite de lege şi de regulile de convieţuire socială a
drepturilor sociale, prin evitarea abuzului sub orice formă, implică exercitarea cu
bună-credinţă a acestor drepturi, ceea ce înseamnă intenţie dreaptă, diligenţă şi
prudenţă.

CAP.II DOMENII DE APLICARE ALE BUNEI-

CREDINŢE ŞI EFECTELE EI

1. BUNA-CREDINŢĂ ÎN ACTELE JURIDICE CIVILE

(CONTRACTE)

1.1 CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

75
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Edit.Naţional, Bucureşti, 1996, p.270

41
 a) Vânzarea lucrului altuia

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să

întrunească diferite elemente care, conform regulilor generale în materie de
contracte, sunt : consimţământul, capacitatea, obiectul, o cauză licită şi, în
contractele solemne, forma. Fiind un contract sinalagmatic, vânzarea-cumpărarea
dă naştere la două obligaţii reciproce : obligaţia vânzătorului, ce are ca obiect
lucrul vândut, respectiv obligaţia cumpărătorului, ce are ca obiect preţul. În concret
deci, obiectul contractului constă în lucrul vândut şi preţul acestuia. Fiecare dintre
aceste două obiecte trebuie să îndeplinească, la rândul lor, condiţiile prevăzute de
lege, pentru validitatea contractului.
O condiţie ce trebuie îndeplinită în ceea ce priveşte lucrul vândut este ca
acesta să fie proprietatea vânzătorului.
Contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, deci
vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu
poate transmite dreptul care face obiectul contractului : nemo dat quod non habet
sau nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
Ce se întâmplă însă dacă vânzătorul înstrăinează un bun individual
determinat care aparţine altuia?
Soluţiile adoptate diferă după cum consimţământul părţilor a fost afectat de
viciul erorii sau încheierea contractului a avut loc în cunoştinţă de cauză.

Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, crezând că lucrul
vândut aparţine vânzătorului, s-a admis că vânzarea este anulabilă pentru eroare
(viciu de consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului – aceea de
proprietar al lucrului76.
Se ştie că eroarea-viciu de consimţământ cade fie asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului actului(error in substantiam), fie asupra persoanei
contractante(errror in personam), iar sancţiunea specifică este nulitatea relativă77 .
Nulitatea relativă pentru errror in personam intervine, de regulă, în actele cu titlu
gratuit (care se încheie intuitu personae), dar nu este exclusă nici în cazul actelor
cu titlu oneros. Art.954 prevede anulabilitatea actului dacă “consideraţia persoanei
este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”, iar în cazul vânzării-
cumpărării, calitatea de proprietar a vânzătorului este element determinant pentru
încheierea contractului de către cumpărător, în lipsă de clauză contrară.

76
Fr.Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Edit.Actami, Bucureşi, 1999, p.56-57
77
Gh.Beleiu, Drept român civil, Casa de editură şi pres㔪ANSA”, Bucureşti, 1998, p.145

42
 Această nulitate relativă poate fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de
excepţie, dar numai de către cumpărător şi succesorii săi în drepturi. Vânzătorul nu
poate cere anularea, chiar dacă a fost de bună-credinţă, căci eroarea comisă de un
contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul ; eroarea trebuie
să cadă “asupra persoanei cu care s-a contractat” (art.954 alin.2 C.civ.).
Aşadar, cumpărătorul, care s-a înşelat asupra calităţii de proprietar a
vânzătorului, poate cere anularea contractului, el căzând în eroare prin buna sa
credinţă. El este expus riscului de a fi evins de către adevăratul proprietar, situaţie
în care devine activă obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii a vânzătorului.
Adevăratul poate intenta acţiune în revendicare, însă şi cumpărătorul poate opune
cu succes dreptul său de proprietate dobândit ca urmare a uzucapiunii prescurtate,
fie prescripţia instantanee (art.1909 C.civ.). El poate invoca acest drept deoarece, în
cadrul condiţiilor cerute de fiecare situaţie în parte, se regăseşte buna-credinţă. El
s-a comportat ca un adevărat proprietar, fiind convins că titlul său de proprietate
emană de la un dominus, având posibilitatea să invoce contractul de vânzare-
cumpărare ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani şi pentru dobândirea
fructelor.
Atât timp cât cumpărătorul nu invocă această nulitate şi nu este tulburat în
liniştita sa folosinţă de către adevăratul proprietar, rezultă că actul său este valabil.

O ipoteză posibilă în cazul vânzării lucrului altuia este şi aceea în care, la

data vânzării, vânzătorul era posesorul unui titlu de proprietate valabil doar în
aparenţă sau care, ulterior, a fost anulat. Conform principiului accesorium sequitur
principale, odată cu anularea actului principal, se anulează şi actul subsecvent.
Acest caz a fost analizat în legătură cu teoria aparenţei în drept. Am văzut
astfel că practica judiciară a considerat asemenea înstrăinări ca fiind valabile.
Întâlnim aşadar o derogare de la principiul de drept mai sus amintit. Valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare a fost justificată de instanţa supremă prin
existenţa bunei-credinţe de partea subachizitorului78 . Tot în capitolul introductiv
am văzut că în literatura de specialitate sunt prezente opinii conform cărora
valabilitatea titlului astfel dobândit, prin vânzarea lucrului altuia, nu se poate
întemeia doar pe principiul bunei-credinţe, ci trebuie completată cu teoria aparenţei
de drept, creatoare de drept79. Eroarea cumpărătorului devine o eroare comună prin
valabilitatea aparentă şi temporară a titlului de proprietate a presupusului
vânzător.Oricum, punctul comun al teoriilor pe această temă îl constituie buna-
credinţă a cumpărătorului, chiar şi a vânzătorului, la momentul încheierii vânzării.

78
Trib.Suprem, col.civ.,dec.nr.1433/1957, în Culegere de decizii, 1957, p.73
79
I.Lulă, Discuţii cu privire la buna-credinţă şi aparenţa în drept, în R.D., nr.5/1997, p.21

43
 În ce priveşte cazul în care părţile au încgeiat contractul în cunoştinţă de
cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, soluţiile sunt
controversate.
În nici un caz problema anulării actului pentru eroare nu se poate pune,
fiind vorba de un act conştient, părţile cunoscând de la început situaţia reală.
Unii autori susţin că vânzarea este perfect valabilă80, deoarece acordul de
voinţă trebuie interpretat în sensul părţile nu urmăresc o imediată strămutare a
dreptului de proprietate asupra lucrului. Vânzătorul se obligă doar să procure lucrul
mai târziu cumpărătorului, iar în caz de neexecutare, este pasibil de plata daunelor
interese.
Alţi autori consideră că, dimpotrivă, vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în
cunoştinţă de cauză este nulă absolut81. Operaţiunea este prin natura ei speculativă,
şi are o cauză ilicită, dacă actul nu este săvârşit în cadrul exercitării legale a
comerţului. Mai mult, este posibil ca vânzătorul să fi încheiat contractul în frauda
dreptului proprietarului, cu complicitatea cumpărătorului, chiar dacă pe riscul
acestuia din urmă. În virtutea adagiului clasic fraus omnia corrumpit, nulitatea
absolută se impune. Se subliniază că dacă bunul înstrăinat face parte din domeniul
public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale(bun inalienabil), contractul
este nul absolut coform prevederilor constituţionale (art.135), chiar dacă
cumpărătorul a fost de bună-credinţă.

b) Efectele obligaţiei de garanţie în caz de evicţiune consumată. Reguli

speciale.

Vânzătorul îşi asumă prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare

două obligaţii legale, principale : predarea lucrului vândut şi garantarea contra
evicţiunii şi contra viciilor.
Obligaţia de garanţie decurge din principiul că vânzătorul trebuie să facă tot
ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea – liniştită şi utilă – a
lucrului vândut.
Garanţia contra evicţiunii este o parte din obligaţia de garanţie a
vânzătorului şi este prevăzută pentru posibilitatea pierderii proprietăţii lucrului (în
total sau în parte) sau a tulburării cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de
proprietar82. Evicţiunea poate veni din fapta proprie vânzătorului sau din fapta
80
În acest sens, M.B.Cantacuzino, C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, M.Georgescu, Al.Oproiu
81
În acest sens, Fr.Deak, T.R.Popescu, Gh.Beleiu, G.Boroi
82
Fr.Deak, op.cit., p.77

44
unui terţ. Drepturile corelative obligaţiei de garanţie contra evicţiunii aparţin
cumpărătorului şi se transmit succesorului său în drepturi.

Efectele obligaţiei de garanţie în caz de evicţiune consumată sunt stabilite

în mod diferit de lege, după cum evicţiunea a fost totală sau parţială.
În caz de evicţiune totală, cumpărătorul are următoarele drepturi corelative :
- dreptul de a primi integral preţul plătit, indiferent de micşorarea, între
timp, a valorii lucrului (art1341-1343 C.civ.) ;
- dreptul la valoarea fructelor pe care a fost nevoit să le înapoieze terţului
evingător (art.1341 pct.2 C.civ.) ;
- dreptul să ceară restituirea cheltuielilor de judecată (ale procesului din
care a rezultat evicţiunea şi, eventual, ale acţiunii în regres contra
vânzătorului) şi cheltuielile contractului (art.1341 pct.3-4 C.civ.);
- dreptul la daune interese (art.1341 pct.4 şi art 1350 C.civ.)
Daunele-interese sunt acordate conform regulilor de drept comun, însă cu
observarea unor reguli speciale.
Conform art.1344 C.civ., vânzătorul este obligat să plătească, pe lângă preţul
iniţial, şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului
şi data producerii evicţiunii. Nu interesează cauza care a generat excedentul de
valoare, dacă sporul a fost sau nu previzibil sau dacă vânzătorul este de bună sau
de rea-credinţă.
De asemenea, vânzătorul este obligat să restituie, pe lângă cheltuielile
utile(dacă nu sunt cuprinse în sporul de valoare), şi cheltuielile necesare, făcute de
cumpărător pentru conservarea lucrului. Aceste obligaţii revin vânzătorului de
bună-credinţă. Dacă acesta se dovedeşte a fi de rea-credinţă, este obligat şi la
restituirea cheltuielilor voluptuarii – cele făcute în scop de lux sau de plăcere
(art.1345-1346 C.civ.). Vânzătorul de rea-credinţă poate să recupereze de la terţul
evingător numai cheltuielile necesare (dacă nu se compensează cu valoarea
fructelor culese şi păstrate de cumpărătorul evins) şi pe cele utile (în limita sporului
de valoare), astfel că pentru restul cheltuielilor - cele voluptuarii – răspunde faţă
de cumpărător83.

c) Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii

Obligaţia de garanţie cuprinde, pe lângă garanţia contra evicţiunii provenite

din fapta vânzătorului sau a unui terţ şi garanţia contra viciilor lucrului vândut.
Cumpărătorul nu se poate bucura de folosinţa utilă a lucrului său datorită
viciilor ascunse, care fac întrebuinţarea după destinaţie improprie, sau micşorează

83
Fr.Deak, op.cit.,p.84-86

45
într-atât valoarea de întrebuinţare încât acesta nu ar fi cumpărat sau nu ar fi plătit
acelaşi preţ, ci unul mai mic.
Cumpărătorul trebuie să dovedească faptul că viciul a fost ascuns, că a
existat în momentul încheierii contractului, şi că este de o anumită gravitate,
cauzând o micşorare a valorii lucrului sau o întrebuinţare improprie. Ca urmare,
vânzătorul poate fi obligat, în funcţie de opţiunea cumpărătorului, fie la
rezoluţiunea contractului (acţiunea redhibitorie), fie la o reducere de preţ (acţiunea
estimatorie).
Acordarea de daune-interese este, în materia viciilor, diferită faţă de
materia evicţiunii.
În cazul viciilor ascunse, vânzătorul este obligat să plătească daune-interese
numai dacă este de rea-credinţă (art.1356 C.civ.). Cum buna-credinţă se prezumă,
rezultă că este în sarcina cumpărătorului să dovedească faptul că vânzătorul a
cunoscut, la momentul vânzării, viciile lucrului, şi le-a ascuns cu bună ştiinţă.
Dovada se face cu orice mijloace de probă, inclusiv prezumţii.
Dacă el nu cunoaşte viciul lucrului sau nu se poate dovedi, poate fi obligat
numai la restituirea preţului şi cheltuielior vânzării.
O altă diferenţiere în funcţie de buna-credinţă a vânzătorului se face în
situaţia pieirii lucrului din cauza viciilor. Vânzătorul de bună-credinţă este
obligat să restituie preţul şi cheltuielile vânzării, pe când cel de rea-credinţă poate
fi obligat şi la plata daunelor-interese (art.1358 alin2 C.civ.).
Termenul de intentare a acţiunilor privind viciile ascunse ale unui lucru
transmis diferă după cum vânzătorul este de bună sau de rea-credinţă. Conform
art.5 din Decretul nr.167/1858, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie, dreptul
la acţiunea redhibitorie sau estimatorie se prescrie în termen de 6 luni (termen
special de prescripţie). Deci vânzătorul de bună-credinţă răspunde legal pentru
viciile ascunse doar într-un termen de 6 luni, spre deosebire de cel de rea-credinţă,
care le ascunde cu viclenie, şi a cărui răspundere poartă pe o perioadă de 3 ani de
la data descoperirii viciilor sau cel mai târziu, de la împlinirea unui an de la
predarea lucrului de orice natură (termenul general de prescripţie) 84.

d) Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii. Clauza de

limitare sau de înlăturare.

Dispoziţiile de drept comun privind existenţa, condiţiile, efectele şi

întinderea obligaţiei de garanţie pentru vicii au caracter supletiv. Părţile sunt libere
sau chiar să înlăture, sau, dimpotrivă, să agraveze prin convenţia lor acestă
obligaţie a vânzătorului printr-o clauză expresă.

84
Fr.Deak, op.cit., p.93-94

46
 Legea se impune totuşi în ceea ce priveşte clauza de limitare sau de
înlăturare a garanţiei pentru vicii. Această clauză îşi produce efectele doar dacă
vânzătorul a fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
Dovada cunoaşterii viciilor trebuie făcută de cumpărător, care se poate
folosi de orice mijloace de probă, inclusiv prezumţiile. În caz de rea-credinţă,
clauza de exonerare nu poate fi invocată faţă de cumpărătorul de bună-credinţă,
care nu cunoştea aceste vicii, ascunse cu viclenie de către vânzător.
Clauzele de exonerare – parţiale sau totale – pot fi foarte variate, atingând
diverse aspecte de care vânzătorul ar putea fi răspunzător. Trebuie menţionat că
este interzisă modificarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune (de 6 luni
sau de 3 ani), o asemenea clauză fiind nulă, Se păstrează deci neatinsă impunerea
legii în ceea ce priveşte întinderea în timp a răspunderii vânzătorului de bună-
credinţă, respectiv a celui de rea-credinţă85.

85
Fr.Deak, op.cit., p.96-97

47
 1.2 CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

a) Excepţii de la regula desfiinţării (desfacerii) titlului locatorului

Contractul de locaţiune poate înceta, pe lângă rezilierea convenţională, şi

prin : a)denunţare unilaterală; b)expirarea termenului pentru care a fost încheiat;
c)rezilierea pentru neexecutare; d)pieirea lucrului; e)desfiinţarea (desfacerea)
titlului locatorului; f)prin efectul înstrăinării prin acte între vii, cu titlu particular şi
în anumite condiţii.
Titlul locatorului, în raport de contractul de locaţiune, respectiv de titlul
locatarului, are poziţia de act (contract) principal. Desfiinţându-se titlul primului,
pe baza căruia locatorul asigura locatarului folosinţa lucrului, se desface şi
contractul de locaţiune. Aceasta este regula, întemeiată pe adagiul latin accesorium
sequitur principale.
Excepţiile de la această regulă sunt în număr de trei.
Prima se referă la contractele de locaţiune încheiate de uzufructuar, care
rămân valabile pe cel mult 5 ani, în limitele unui act de administrare, chiar dacă
uzufructul ar fi încetat (art.534 combinat cu art.1268 C.civ.).
A doua excepţie ne interesează deoarece întâlnim buna-credinţă ca element
condiţional. Astfel, rămân valabile şi contractele încheiate de terţul dobânditor al
imobilului ipotecat, chiar dacă el este evins, însă numai dacă contractul de
locaţiune a fost încheiat cu bună-credinţă şi cu dată certă anterioară transcrierii
comandamentului (art.493 şi art.513 C.civ.).
Ultima excepţie, a treia, este admisă de practica judecătorească şi literatura
de specialitate, prin aplicarea teoriei proprietarului (moştenitorului) aparent.
Am analizat mai devreme problema aparenţei în drept, aparenţă ce, prin întrunirea
unor condiţii arătate (buna-credinţă lipsită de orice culpă, eroarea comună şi
eroarea invincibilă în care cade terţul), este creatoare de drept. Astfel, în materia
locaţiunii, dacă locatorul este doar proprietar aparent, dar locatarul a încheiat
contractul de locaţiune ce bună-crednţă, contractul îşi păstrează efectele ca şi un
contract ce ar fi fost încheiat cu proprietarul real. Deci în această situaţie se aplică
regulile de drept comun în ceea ce priveşte încetarea locaţiunii (art.1441 C.civ.),
fără a avea efect desfiinţarea titlului locatorului ce s-a dovedit a fi doar un
proprietar aparent86.

86
Fr.Deak, op.cit., p. 215

48
 1.3 CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

a) Răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale lucrării

Termenul de prescripţie

Cel mai cunoscut gen de antrepriză este antrepriza de construcţii de clădiri

şi alte imobile, lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii sau proiecte a lucrărilor
de construcţii.
Dintre obligaţiile antreprenorului, poate cea mai importantă este
răspunderea antreprenorului pentru viciile lucrării, având în vedere problema
riscurilor în această materie.
Antreprenorul răspunde pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de
el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea nu
a fost execută de către el personal (art.1487 C.civ,) 87. Spre deosebire de viciile
aparente, unde antreprenorul este descărcat de răspundere prin recepţia din partea
clientului fără rezerve şi fără obiecţii, obţinută fără fraudă, pentru viciile ascunse,
antreprenorul răspunde în toate cazurile. De reţinut că dacă antreprenorul nu este
de bună-credinţă la recepţia lucrării, răspunde şi pentru viciile aparente ce apar
ulterior, în afara obligaţiei de garanţie legală sau convenţională, în cadrul
termenului stabilit.
Dreptul la acţiune privind viciile ascunse, inclusiv viciile structurii de
rezistenţă, se pescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, iar dacă viciile au fost
ascunse cu viclenie, prin împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani. În
ambele cazuri, termenul prescripţiei începe să curgă de la data descoperirii viciilor
în cadrul termenelor arătate, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la
predare. Acest termen poate fi modificat prin convenţia părţilor (garanţie
personală)88.
Se observă o asemănare între obligaţia de garanţie contra evicţiunii a
vânzătorului şi obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse proprie antreprenorului.
Art.5 din Decretul nr.167/1958 este cel la care se face trimitere în ceea ce priveşte
durata termenului de prescripţie a dreptului la acţiune a cumpărătorului, respectiv a
clientului : termenul de 6 luni pentru vânzătorul/antreprenorul de bună-credinţă şi
termenul de 3 ani pentru vânzătorul/antreprenorul de rea-credinţă.
În ceea ce priveşte clauzele contractuale de modificare a răspunderii pentru
calitatea construcţiei, întâlnim aceeaşi situaţie ca la vânzare-cumpărare, în sensul
că clauzele de limitare sau înlăturare nu sunt permise. Deosebirea constă în acea că
în materia contractului de antrepriză, dat fiind nu numai interesul personal al
clientului, ci şi cel general care se apără, nu se admite clauza exoneratoare de
87
Fr.Deak, op.cit., p.324
88
Fr.Deak, op.cit., p. 333

49
răspundere nici măcar în privinţa antreprenorului de bună-credinţă, cel puţin nu în
privinţa viciilor care pot determina dărâmarea sau ameninţarea de dărâmare a
construcţiei (viciile de rezistenţă).

1.4 CONTRACTUL DE MANDAT

a) Mandatul aparent

Mandatul aparent sau mandatul fără reprezentare se caracterizează prin

aceea că mandatul propriu-zis, cu reprezentare, a încetat sau nici măcar nu a existat
în realitate, dar mandatarul continuă să-l reprezinte pe mandant, fără ca acesta să-şi
fi dat acordul.
Terţii contractează cu mandatarul ca şi cum ar contracta cu mandantul, fără
a şti că, lipsind voinţa acestuia, mandatarul contractează de fapt în nume propriu,
fără a-l putea angaja pe mandant în vreun fel. Raporturile juridice valabile care se
nasc sunt doar între terţi şi mandatar dacă mandantul nu ratifică ulterior mandatul
aparent, transformându-l în mandat cu reprezentare.
Terţii contractează cu credinţa scuzabilă şi legitimă (deci fără vreo culpă,
dar nu neapărat eroare comună) că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.
Buna-credinţă a terţului se prezumă.
Mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut
puteri de reprezentare. În consecinţă, terţul contractant de bună-credinţă poate
acţiona, fără a fi însă obligat în acest sens, împotriva “mandantului” în baza actului
încheiat cu mandatarul aparent. În aceast caz, el cere executarea obligaţiilor
asumate de “mandant”, dar trebuie să şi le îndeplinească şi el pe ale
sale.”Mandantul” se poate întoarece împotriva mandatarului aparent cu o acţiune în
regres. În orice caz, “mandantul” nu poate acţiona împotriva terţului pentru
neexecutare a obligaţiilor asumate decât dacă a ratificat mandatul.
În lipsa ratificării, mandatarul aparent răspunde faţă de mandant în funcţie
de culpa sa (răspundere delictuală sau ca urmare a gestiunii de afaceri), iar faţă de
terţul contractant, are o răspundere delictuală, deaorece nu a contractat în nume
propriu89.
Ca efect special al bunei-credinţe a terţului contactant, în cazul contractului
de mandat aparent, se observă deci posibilitatea pe care el o are de a se adresa
direct “mandantului”, chiar dacă nu există relaţii contractuale reale şi directe între
ei. El s-a încrezut cu bună-credinţă în aparenţa creată şi susţinută de mandatarul
aprent, astfel că interesele lor sunt protejate.

89
Fr.Deak, op.cit., p.341

50
 O situaţie frecvent întâlnită de mandat aparent este cazul revocării
mandatului, revocare ce nu este adusă la cunoştinţa terţilor. Pentru că lipseşte
voinţa mandantului, s-a transformat în mandat fără reprezentare, aparent, însă
pentru terţi, până la încunoştiinţarea lor, mandatul este cu reprezentare, ei
contractând, prin mandatar, cu mandantul, iar efectele ce se produc sunt asimilate
mandatului propriu-zis, celui care a existat înaintea revocării.

b) Încetarea efectelor contractului de mandat. Moartea unei părţi

Contractul de mandat se încheie, de regulă, intuitu personae. Prin moarte

mandantului sau a mandatarului, de obicei, mandatul încetează (art.1552 pct.3
C.civ.).
O situaţie asemănătoare mandatului aparent apare atunci când mandatarul
nu are cunoştinţă de moartea mandantului.Fără voia sa, el continuă să contracteze
în numele mandantului său. Diferenţa constă în aceea că aici lipseşte cu desăvârşire
culpa mandatarului, pe când la mandatul aparent, situaţia aparentă era creată
special, deci culpa nu este pusă la îndoială.
Şi în acest caz, terţii care contractează cu bună-credinţă, prin mandatar, în
numele mandantului, se bucură de efectele depline ale mandatului cu reprezentare.
Actele încheiate de ei cu mandatarul, căruia de fapt, îi lipseşte voinţa mandantului,
rămân valabile.

c) Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere

Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin interpunere de

persoane, un caz particular de interpunere de persoane90.
În acest caz, mandantul însuşi este cel care întreţine, simulează o stare de
aparenţă. El doreşte să încheie anumite acte juridice fără ca persoana sa să fie
cunoscută de terţii contractanţi sau de alţi terţi (creditori chirografari, rude cu
vocaţie eventuală la moştenire, etc.). În acest scop dă un mandat altei persoane,
care însă contractează în nume propriu şi nu în calitate de mandatar. De aceea
contractul de interpunere se mai numeşte şi contract de prête-nom(împrumut de
nume).
Fiind o formă de simulaţie prin interpunere de persoane, contractul de
mandat este supus regimului juridic prevăzut de art.1175 C.civ. pentru simulaţie.
Dacă terţul cocontractant al mandatarului ocult cunoaşte actul real, are
calitatea de parte, iar dacă nu cunoaşte existenţa actului real şi se încrede în actul
public, aparent, simulat de mandatar şi mandant, atunci este terţ de bună-credinţă.
În această situaţie va avea câştig de cauză în ceea ce priveşte pretenţiile sale
90
Fr. Deak, op.cit., p.361

51
întemeiate, cu bună-credinţă, pe actul aparent, cel încheiat cu mandatarul ocult.
Mandatarul are faţă de el şi faţă de cocontractantul care n-a fost părtaş la simulaţie,
calitatea de adevărat contractant, şi va deveni personal creditor sau debitor, sau
titular al dreptului real.
Între terţi şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Ei pot acţiona unul
împotriva celuilalt numai pe calea acţiunii oblice (subrogându-se în drepturile
mandatarului) sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa.

1.5 SIMULAŢIA

Este cunoscut faptul că efectele oricărui contract sinalagmatic sunt cârmuite

de trei mari principii: principiul obligativităţii, principiul relativitaţii şi principiul
opozabilităţii.
Simulaţia este singura excepţie de la principiul opozabilităţii consacrată de
Codul nostru civil prin dispoziţiile art.1175 :
“Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între
parţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea
nici un efect în contra altor persoane”.
În lumina acestui text, excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi a
contractului va trebui, aşadar, să însemne că, în anumite împrejurări şi condiţii, o
terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore, să poată deci să
respingă acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte.
Caracteristic simulaţiei este faptul că ea presupune existenţa concomitentă,
între aceleaşi părţi a două contracte : unul public, aparent, denumit şi contract
simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde
realităţii; un altul secret, denumit contraînscris care corespunde voinţei reale a
părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată
prin actul public, simulat.
Spre a ne afla în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret –
contraînscrisul – să se fi încheiat concomitent sau eventual înainte de încheierea
contractului aparent.
Potrivit legislaţiei în vigoare simulaţia, în sine nu este sancţionată cu
nulitatea. Sancţiunea specifică a simulaţiei este, ca regulă, inopozabilitatea faţă de
terţele persoane a situaţiei juridice create prin actul secret şi, după caz înlăturarea
simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.
Spre a beneficia de inopozabilitatea contraînscrisului e necesar ca terţii să
se fi încrezut, cu bună-credinţă, în aparenţa rezultată din actul public, să fi ignorat
existenţa simulaţiei.

52
 În interpretarea regulii conform căreia faţă de terţi produce efecte numai
contractul aparent literatura de specialitate şi practica judiciară au dedus unele
precizări care completează regula menţionată fără a contraveni sensului ei general.
Mai întâi, s-a precizat că terţii nu vor putea să refuze efectele contractului
secret dacă, la momentul în care s-au născut interesele lor legate de acest contract,
îi cunosteau existenţa. Se accentuează deci mai clar necesitatea bunei-credinţe a
terţilor în aparenţa rezultată din contractul public spre a putea invoca efectele
acestuia.
În al doilea rând se vorbeşte despre dreptul de opţiune între actul aparent şi
actul secret: “…numai terţul care nu a cunoscut simulaţia are dreptul de opţiune
între actul aparent şi actul secret. Terţul care a cunoscut simulaşia urmează să
suporte consecinţele anulării întrucât ştia că actul real şi secret este izbit de
nulitate printr-o dispoziţie prohibitivă a legii şi că scopul actului aparent era
tocmai fraudarea legii prin incalcarea acelei dispoziţii”91. Deci, terţul de bună-
credinţă este avantajat prin posibilitatea de a alege între actul secret şi cel public în
funcţie de propriul interes.
Terţii sunt avantajaţi, fiind îndreptăţiţi să invoce, în beneficiul lor şi
împotriva părţilor, efectele actului secret, renunţând cu alte cuvinte la
inopozabilitatea faţă de ei a acestui act.92
O situaţie specială apare atunci când există un conflict între mai mulţi terţi.
Este posibil ca unii dintre acestia să aibă interesul să invoce faţă de părţi contractul
aparent, iar celorlalţi să le fie avantajos contractul secret – contraînscrisul.
Exemplul clasic este contractul de vânzare-cumpărare simulat. Creditorii
chirografari ai vânzătorului au interesul să invoce contractul secret, spre a
demonstra caracterul fictiv al vânzării şi a putea urmări bunurile ce au format
obiectul acestei vânzări. Dimpotrivă, creditorii chirografari ai cumpărătorului sunt
interesaţi să invoce contractul aparent spre a putea demonstra că din gajul general
al debitorului lor fac parte şi bunurile care au făcut obiectul vânzării fictive93.
Practica judecătorească a soluţionat acest conflict în sensul că vor avea
câştig de cauză acei terţi care se vor întemeia, cu bună-credinţă, pe actul aparent.
Soluţia este logică, ţinând seama de faptul că, de regulă terţii nu au cunoştiinţă
decât de contractul aparent şi că deci ei îşi stabilesc anumite relaţii cu părţile
întemeindu-se pe aparenţa ce rezultă din acest contract. Soluţia este în acelaşi timp
şi nuanţată: terţii în conflict vor beneficia de actul aparent, numai în măsura în care
au fost de bună-credinţă la momentul constituirii depturilor lor, în sensul că au
cunoscut existenţa şi conţinutul contractului secret şi caracterul simulat al
contractului aparent.
91
Trib. Suprem, dec.civ. nr.32 din 11 ian.1955.
92
C.S.J.,secţ. civ., dec. nr. 1823/ 1992
93
C.Stătescu , C.Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Edit.All Beck, Bucureşti, 1999, p.76-79

53
 Spre a invoca actul secret, terţul trebuie să-i dovedească existenţa şi
conţinutul. Proba se poate face, în cadrul acţiuni în simulaţie, prin orice mijloc de
probă, inclusiv proba cu martori şi aceasta chiar dacă valoarea contractului
depăşeşte suma de 250 de lei.
Simulaţia este poate exemplul cel mai elocvent pe care Codul nostru civil îl
oferă în ceea ce priveşte protecţia terţilor de bună-credinţă, astfel încât actele
încheiate de aceştia să-şi producă efectele ce au fost avute în vedere la momentul
contractării. Lor nu li se poate opune actul secret, ce exprimă voinţa reală a
părţilor, în schimb ei au posibilitatea de a alege între actul secret şi cel aparent, în
funcţie de propriul interes, având la îndemână acţiunea în simulaţie şi orice
mijloace legale de probă. În final, se poate ca voinţa reală a părţilor să fie
descoperită şi actul secret să atragă răspunderea părţilor, pentru că de cele mai
multe ori, scopurile ascunse ale părţilor sunt ilicite, nepermise de lege. Dreptul de
opţiune al terţilor de bună-credinţă este în acelaşi timp o sancţiune penru părţi, ei
neavând posibilitatea de a se opune invocării şi folosirii actului secret de către terţi.

2.BUNA-CREDINŢĂ ŞI POSESIA

54
 2.1 INTREVERTIREA DE TITLU

Posesia se află la baza drepturilor reale şi constituie manifestarea exterioară

sau semnul exterior al existenţei acestora94.
Art.1846 alin.2 C.civ. defineşte posesia ca fiind “deţinerea unui lucru sau
folosirea unui drept, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.
Definiţia dată este criticabilă deoarece creează confuzie între noţiunea de
“deţinere” – detenţie - ,pe de o parte, şi cea de “folosire a unui drept”, pe de altă
parte, şi posesie, care semnifică, în mod corect, “exerciţiul unei puteri de fapt, care
dă posibilitatea posesorului de a se comporta faţă de lucru ca şi când el ar fi adevă-
ratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt
exercitată prin acte materiale şi acte juridice”95 .
Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă, să fie lipsită de
vicii. Viciile posesiei sunt : discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea şi
precaritatea.
Precaritatea este mai mult decât un viciu, este lipsa posesiei deoarece
presupune lipsa elementului subiectiv al posesiei : intenţia de a poseda pentru sine
(animus possidendi).
Definiţia precarităţii este dată de art.1853 C.civ. : “Actele ce exercităm sub
sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari,
depozitari, uzufructuari, etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei
legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea
este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă
a proprietarului său.”
Precaritatea este un viciu perpetuu, în sensul că durează până când intervine
un caz de intervertire a precarităţii în posesie. Este important de cunoscut
modalităţile în care precaritatea se transformă în posesie deoarece, în lipsa
celorlalte vicii, posesia devine utilă şi îşi poate produce efectele juridice.
Detenţia precară este întotdeauna conformă cu dreptul din care decurge, în
acest sens existând, cel puţin iniţial, un titlu la baza precarităţii (contractul de
închiriere, testamentul, etc.)
Odată recunoscut sau dovedit raportul juridic care obligă pe detentor să
posede pentru altul, el nu poate printr-un act intern de voinţă, personal sau prin

94
Ion P.Filipescu, Dreptul civil.Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Edit.Actami, Bucureşti, 1998, p.46
95
G.N.Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p.174 ; C.Hamangiu, I Rosetti-Bălănescu,
Al.Băicoianu, Drept civil român, Bucureşti, 1929, vol.I, p.187

55
persoană interpusă, să se dezlege de raportul care-l obligă să posede pentru altul şi
să schimbe calitatea posesiei sale.
Art.1857C.civ. prevede :”Posesorul care posedă nu sub nume de
proprietar nu poate să schimbe el însuşi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane
interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni.” Deci intervertirea precarităţii nu
poate avea loc decât prin dovada unui act exern de voinţă şi, mai mult, numai în
cazurile prevăzute de lege, în art.1858 C.civ. :
Pct.1. când deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia
persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în
privinţa lucrului ce deţine. De exemplu, la moartea proprietarului, chiriaşul
cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moştenitaore a
proprietarului. Intervertirea are loc numai dacă deţinătorul este de bună-credinţă,
adică să creadă că noul său titlu este valabil. Buna-credinţă se prezumă întotdeauna
(bona fides presumitur, cu atât mai mult dacă este schimbarea titlului este însoţită
de schimbarea actelor deţinătorului (în exemplul dat, chiriaşul nu mai plăteşte
chiria).

Pct.2. când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine

posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său. Aici nu ne aflăm în
prezenţa unei intervertiri propriu-zise, neexistând un titlu care să justifice
pretenţiile, atitudinea detentorului, ci titlul precar este distrus fără a fi înlocuit,
deţinătorul manifestându-şi în mod vădit şi neechivoc voinţa de a poseda în contra
voinţei autorului său. Actele de rezistenţă ale detentorului provoacă un conflict
între el şi proprietarul lucrului. Acest al doilea caz nu contrazice prevederile
art.1857 C. civ., actele deţinătorului fiind mai mult decât de natură internă, ci
devenind exterioare, vădite şi neechivoce. Un exemplu admis în acest caz este cel
al locatarului unui imobil care, socotind că are motive temeinice să se considere
proprietar al bunului, refuză să mai plătească chirialocatorului său şi îi notifică
hotărârea sa şi că se consideră proprietar al lucrului.

Pct.3. când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu

particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă.Astfel, un
chiriaş al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei persoane de
bună-credinţă, care îl crede deci proprietar. Succesorul cu titlu particulr nu este
ţinut de obligaţiile autorului său, care nu se transmit : viciul precarităţii nu se
transmite de la detentorul precar către succesorul cu titlu particular de bună-
credinţă şi ca urmare, acesta nu este ţinut de obligaţia de restituire a lucrului pe
care o are doar detentorul precar. Nici acest caz nu este o intervertire autentică de

56
titlu, ci este un efect al dobândirii cu bună-credinţă a unui titlu translativ de
proprietate96.
Pct.4. când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se
face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor este de bună-credinţă.
Este cazul moştenitorului care, primind o succesiune, consideră, fiind de bună-
credinţă, că un bun asupra căruia defunctul avea doar o detenţie precară, s-ar fi
aflat în proprietatea sa.
Acest caz de intervertire este criticat deoarece dobândirea cu titlu universal,
spre deosebire de cea cu titlu particular, operează o substituire a succesorului în
toate drepturile şi obligaţiile autorului, indiferent de buna sau reaua sa credinţă.
Pentru această intervertire, legea nu cere decât o singură condiţie şi anume buna-
credinţă succesorului universal sau cu titlu universal. Se pare că acest caz este o
derogare de la regula de drept amintită mai sus, derogare ce are la bază doar
existenţa bunei-credinţe de partea succesorului universal.

Precaritatea se poate deci transforma în posesie numai în împrejurările

determinate de lege, în cadrul celor patru cazuri enumerate în art.1858 C.civ. Din
cele patru situaţii admise de lege, trei dintre ele conţin condiţia bunei-credinţe de
partea succesorului actului translativ de proprietate, succesor cu titlu particular şi,
prin excepţie de la principiile dreptului civil, chiar şi succesor universal sau cu titlu
universal. Buna-credinţă este singura cerinţă, în aceste cazuri, pentru ca detenţia
precară să devină posesie, eventual chiar posesie utilă, astfel încât fostul detentor
precar să obţină calitatea de posesor şi efectele juridice care decurg din această
calitate.

2.2 DOBÂNDIREA FRUCTELOR DE CĂTRE POSESORUL DE BUNĂ-

CREDINŢĂ

Dobândirea fructelor se produce ca un efect al dreptului de proprietate, care

se întinde în mod normal la tot ceea ce produce lucrul 97, chiar dacă art.483 C.civ.
arată că “fructele naturale sau industriale ale pământului, sporul
animalelor(prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune”.
În mod normal, fructele se cuvin proprietarului lucrului sau persoanei căreia
el i-a cedat folosinţa, cum este, de exemplu, uzufructuarul. Per a contrario, dacă
lucrul se găseşte fără încuviinţarea proprietarului la o persoană, care nu are nici un
drept asupra lucrului, proprietarul are dreptul să ceară, odată cu restituirea lucrului,
96
M.Cantacuzino, Curs de drept civil, Bucureşti, 1920, p.36
97
C.Hamangiu, I Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol.I, p.975

57
restituirea tuturor fructelor, indiferent dacă au fost sau nu consumate, iar în unele
cazuri chiar dacă posesorul a neglijat să le culeagă. Dacă restituirea fructelor nu
mai este posibilă, atunci se restituie valoarea lor, cu obligaţia proprietarului de a
acorda cheltuielile necesare pentru obţinerea lor (art.4848 C.civ.).
Sunt unele cazuri însă în care cel ce a tras foloasele lucrului nu este obligat
a le restitui ; din aceste cazuri, cel mai important este cel acela privind pe posesorul
de bună-credinţă, care nu este dator a restitui proprietarului lucrului fructele pe
care le-a perceput :
Art.485 C.civ. “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când
posedă cu bună-credinţă ; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia
productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”

Aşadar, art.485 C.civ. consacră o excepţie în favoarea posesorului de bună-

credinţă care dobândeşte fructele pe care le-a perceput. În doctrină s-au căutat
explicaţii care să fundamenteze dreptul posesorului de buna-credinţă asupra
frucelor percepute.
S-a susţinut că regula din art.485 C.civ. nu ar fi decât o aplicaţie particulară
a principiului general consacrat de art.1909 C.civ. referitor la prescripţia
instantanee în materia bunurilor mobile98. Se obiectează însă că această explicaţie
este eronată deoarece se ştia că regula din art.1909 C.civ. nu acţionează decât
atunci când revendicarea poartă asupra unui bun mobil, pe când art. 485 C.civ.
consideră fructele ca accesorii ale unor bunuri mobile sau imobile revendicate99.
Literatura juridică a căutat să găsească o explicaţie mai fundamentată a
dreptului posesorului de bună-credinţă de a dobândi fructele. În realitate, art.485
C.civ.are un fundament propriu şi distinct de cel al art.1909 C.civ., şi acesta nu
poate fi altul decât echitatea. Posesorul de bună-credinţă, crezându-se proprietar
sau titularul unui drept real care justifică dobândirea fructelor, le-a perceput, a
dispus de ele, a cheltuit ţinând seama de aceste venituri, tot astfel cum ar fi făcut şi
adevăratul proprietar. Dacă posesorul de bună-credinţă ar fi obligat să restituie
fructele sau contravaloarea lor, după trecerea unei perioade de timp care poate fi
destul delngă, ar însemna să-l supunem la nişte pierderi materiale însemnate, fără
să i se poată reproşa vreo culpă. E mai normal ca pierderea să fie suportată de
proprietar care, in cele mai dese cazuri, a fost neglijent, prin întârzierea
revendicării bunului aflat în mâinile unui terţ de bună-credinţă. La baza acastei teze
stă ideea de culpă a proprietarului şi, implicit, de sancţionare a sa, pe lângă ideea
de echitate. Principiul echităţii devine aici o consecinţă a bunei-credinţe100.

98
C-tin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică, persoana juridică şi drepturile reale, Edit.Didactică, Bucureşti, 1970,
p.793
99
D.Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Edit, Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986, p.101
100
D.Gherasim, op.cit., p.109

58
 Pentru ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele produse de lucrul
posedat trebuie îndeplinite două condiţii :
1)Fructele să fi fost percepute.
Perceperea să se fi făcut în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la
maturitate (pentru fructe naturale şi industriale) sau în momentul scadenţei lor
(pentru fructe civile), şi nu prin anticipaţie. În cazul culegerii premature, posesorul
este ţinut să le restituie.
2)Posesorul să fie de bună-credinţă.
Condiţia bunei-credinţe o găsim în art.485 C.civ., iar art.486 C.civ. arată
când anume posesorul este de bună-credinţă : “Posesorul este de bună-credinţă
când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui
viciuri nu-i sunt cunoscute.” Eroarea în care se găseşte posesorul cu privire la
nevaliditatea titlului său translativ de proprietate, adică necunoaşterea
nevalabilităţii titlului său datorită viciilor sale, fie că eroarea este de fapt, sau
eroare de drept, constituie buna sa credinţă. Rezultă că buna-credinţă este de ordin
subiectiv şi constă în convingerea posesorului că lucrul posedat se întemeiază pe
un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

Titlul posesorului este titlul translativ de proprietate, în sens de negotium,

nu de instrumentum, adică de înscris care constată operaţia juridică. Această
operaţie juridică trebuie să poată transfera proprietatea către posesor, dacă ar fi
valabilă. O asemenea operaţie juridică , un astfel de titlu, se numeşte just titlu101.
Potrivit art.485 C.civ., justul titlu este un aspect al bunei-credinţe, un
element intrinsec al acesteia, spre deosebire de materia uzucapiunii, unde justul
titlu este un element separat de buna-credinţă.
Dacă titlul translativ, deşi viciat, se inserează bunei-credinţe şi duce la
dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă, se pune întrebarea care
este valoarea titlului putativ în acest caz? Se poate întemeia buna-credinţă a
posesorului doar pe un “titlu” ireal, imaginar, existent doar în credinţa posesorului?
Se admite că titlul putativ poate fi just titlu care să fundeze buna-credinţă a
posesorului, deoarece, justul titlu este un element al bunei-credinţe în materia
posesiei de bună-credinţă, spre deosebire de materia uzucapiunii prescurtate, unde
justul titlu este o condiţie separată de buna-credinţă : “Pentru dobândirea fructelor
e suficient ca posesorul să fi avut numai credinţa în existenţa titlului de
proprietate, chiar dacă acest titlu nu a existat în realitate, deoarece, în această
materie, justul titlu este numai un element al bunei-credinţe şi nu o condiţie de
sine-stătătoare ca în cazul uzucapiunii de scurtă durată.”102
101
Ion.P.Filipescu, op.cit., p.68
102
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.1328 din 2 dec.1961, în Repertoriu…, vol. I, p.174

59
 Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei şi în
momentul fiecărei perceperi a fructelor. Art 487 C civ. arată : “El (posesorul)
încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt
cunoscute.” Din moment ce află că posedă fără drept, posesorul nu mai poate
dobândi în mod valabil fructele pe viitor, iar dacă le-a perceput trebuie să le
restituie proprietarului. De asemenea, buna-credinţă se socoteşte încetată din ziua
cererii în justiţie făcută împotriva posesorului, chiar dacă acesta ar continua să
creadă că propietarul a pornit acţiunea împotriva sa fără drept.
Buna-credinţă se apreciază în persoana posesorului. Întotdeauna buna-
credinţă se apreciază în persoana posesorului actual, şi nu în persoana autorului
său. Astfel, moştenitorul de bună-crdinţă are dreptul la fructe, chiar dacă autorul
său a fost de rea-credinţă şi invers, el nu are dreptul la fructele precepute dacă este
de rea-credinţă, chiar dacă autorul său era de bună-credinţă.

În privinţa dovedirii bunei-credinţe în materia dobândirii fructelor,

părerile sunt controversate.
Aplicându-se art.1899 C.civ.referitor la prezumţia de bună-credinţă în
materia uzucapiunii, prin extinderea interpretării acestei dispoziţii legale la materia
dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă, se susţine că buna-
credinţă se prezumă şi odată cu ea, şi justul titlu, ca element al bunei-credinţe103.
Într-o altă părere,prezumţia bunei-credinţe depinde de dovedirea justului
104
titlu . Sarcina dovedirii relei-credinţe revine adversarului posesorului.
Există şi alte păreri, conform cărora buna-creinţă nu se prezumă, deoarece
art.1899 C.civ este de strictă interpretare, legiuitorul admiţând prezumţia relativă a
bunei-credinţe doar în materia uzucapiunii ; sau, buna-credinţă se prezumă atunci
când există un titlu real, a cărui nevalabiliate se datorează unei erori de fapt, pe
când prezumţia bunei-credinţe nu se admite dacă există titlu putativ sau când există
titlu real, dar eroarea posesorului este de drept105.
Stabilirea bunei sau relei-credinţe, precum şi încetarea acesteia este o
problemă de fapt lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Chiar dacă art. 485 C.civ. consacră o excepţie în ceea ce priveşte

dobândirea fructelor de către posesor, şi nu de către proprietar, şi de la acestă
“regulă” există câteva excepţii, cazuri în care posesorul de bună-credinţă nu
dobândeşte fructele.
Prima excepţie priveşte situaţia în care titlul dobânditorului e desfiinţat în
mod retroactiv, fie ca efect al unei condiţii rezolutorii, fie ca efect al aplicării
103
C.Stătescu, op.cit., p.791
104
C.Hamangiu, ş.a., op.cit., p.979
105
M.Cantacuzino, op.cit., p.139

60
art.1020 C.civ., art.830 C.civ. şi art.1365 C.civ. Retroactivitatea rezoluţiunii redă
celui ce dobândeşte bunul şi ceea ce a produs bunul pe tot timpul cât nu i-a
aparţinut posesia, astfel că posesorul temporar, chiar de bună-credinţă, nu poate să
păstreze fructele pe această perioadă. Aplicarea art.485 C.civ. în aceste ipoteze ar fi
contrarie caracterului retroactiv al rezoluţiunii.
În materia caracterului retroactiv al rezoluţiunii, instanţa supremă a dat o
soluţie judicioasă în cazul acţiunii în rezoluţiune a antecontractului de vânzare-
cumpărare (urmat de restituirea obiectului vândut), care fusese predat de vânzător
cumărătorului, odată cu plata preţului în considerarea perfectării actului. Instanţa
supremă a precizat că, în cadrul unui acord de voinţă încheiat în vederea
transmisiunii legale a dreptului de proprietate, părţile contractante pot conveni
asupra transmiterii de fapt a bunului, urmată de o deposedare voluntară a
proprietarului – în temeiul acestei convenţii, deţinătorul putând culege fructele
bunului respectiv, fiind considerat de bună-credinţă, până în momentul cunoaşterii
imposibilităţii perfectării actului - , temeiul juridic al culegerii fructelor de către
cumpărător finnd convenţia părţilor valabilă până la data imposibilităţii perfectării
vânzării106 .
În speţa citată, soluţia nu anihilează principiul arătat, conform căruia
rezoluţiunea operează retroactiv, numai că aici retroactivitatea merge până în
momentul când posesorul de fapt a cunoscut imposibilitatea perfectării actului,
moment când el devine de rea-credinţă.
A doua excepţie se referă la situaţiile în care texte exprese ale legii
reglementează în mod deosebit restituirea fructelor. De pildă, art.726 alin.2
precizează că fructele lucrurilor supuse raportului se datorează din ziua deschiderii
succesiunii ; art.854 C.civ. prevede că donatarul va restitui fructele porţiunii ce
trece peste partea disponibilă, din momentul morţii donatorului.
Un alt caz exceptat de la aplicarea art.485 C.civ. este cazul bunurilor
proprietate publică şi care se găsesc în afara circuitului civil, conform dispoziţiilor
constituţionale (art.135 pct.4 şi 5 ). Drept urmare, dacă fructele au fost culese ori
încasate de posesorul de bună-credinţă, acesta trebuie să le restituie. Ar urma ca
bunurile din domeniul privat, care sunt în circuitul civil, sunt supuse regulii că
posesorul lor de bună-credinţă are dreptul la fructele percepute ale bunului.

106
Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1217 din 2 iulie 1975, în R.R.D., nr.9/1977, p.39

61
 3. ROLUL BUNEI-CREDINŢE LA DOBÂNDIREA
DREPTULUI DE PROPRIETATE

3.1. UZUCAPIUNEA PRESCURTATĂ

Un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real,

specific bunurilor imobile, este uzucapiunea. Prescripţia achizitivă (uzucapiunea)
este o instituţie de drept civil ce se caracterizează prin posedarea neîntreruptă a
unui lucru, în tot timpul fixat de lege, astfel încât posesorul dobândeşte de drept
proprietatea lucrului respectiv.
Dreptul de proprietate întâlneşte dificultăţi de probă, iar uzucapiunea este o
dovadă absolută a dreptului de proprietate. Funcţia juridică a uzucapiunii este
aceea că oferă posibilitea probei dreptului de proprietate, când se face dovada
posesiei în persoana posesorului şi a autorilor lui pe timpul prevăzut de lege.
Instituţia uzucapiunii are la bază o serie de justificări, dintre care cea mai
însemnată este cea de modalitate practică de probă a existenţei dreptului de
proprietate. În plus, nevoia de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor juridice
determină recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de
proprietate, corelativ cu sancţionarea vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă
de diligenţă107.

În dreptul nostru civil, prescripţia achizitivă de lungă durată constituie

regula în materie (art.1890 C.civ.). Conform art.1847 C.civ., “ca să se poată
prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub
nume de proprietar…”. După cum reiese din textul de lege, uzucapiunea
presupune o posesie neviciată, utilă. Acestea sunt condiţiile pentru uzucapiunea
obişnuită de 30 de ani.
Legiuitorul reglementează însă o situaţie aparte, când, pe lângă condiţiile
îndeplinite ale uzucapiunii obişnuite, se adaugă buna-credinţă şi justul titlu.
Aceasta este instituţia prescripţiei achizitive de scurtă durată, de la 10 la 20 de ani,
prevăzută de art.1895 – 1896 şi urm. ale Codului civil.
Existenţa bunei-credinţe, alături de cea a justului titlu, îşi găseşte în această
materie efectul său maxim, cel mai cunoscut şi cel mai important : scurtarea
termenului de prescripţie achizitivă de la 30 de ani, la o perioadă cuprinsă între 10
şi 20 de ani. Buna-credinţă şi justul titlu au determinat crearea unei situaţii de
excepţie – uzucapiunea prescurtată. Legiuitorul a înţeles regula uzucapiunii
obişnuite, de lungă durată, nu poate fi absolută şi că termenul de 30 de ani trebuie

107
Ion.P.Filipescu, op.cit., p.211

62
scurtat atunci când, la trăsăturile pe care trebuie să le îmbrace posesia pentru a fi
utilă, se mai adaugă o aparenţă de legitimitate, bazată pe bună-credinţă şi justul
titlu, care justifică o protecţie specială a legii.
Interesant de remarcat este faptul că unele legislaţii civile (din Belgia,
Olanda, Spania, Portugalia) consideră, spre deosebire de concepţia proprie
dreptului nostru, uzucapiunea prescurtată ca fiind regula şi nu excepţia, în materia
uzucapiunii. Astfel, “posesia regulată”, bazată pe just titlu şi buna-credinţă, duce la
“prescripţia achizitivă ordinară”, în antiteză cu situaţia de excepţie – “posesia
neregulată” şi “prescripţia achizitivă extraordinară”, lipsite de elementele bună-
credinţă şi just titlu. Abordarea aceasta, diferită de cea însuşită de dreptul francez şi
cel românesc, se justifică prin prioritatea majoră ce se acordă bunei-credinţe, ca
fundament moral al raporturilor juridice de proprietate108.
Art.1895 C.civ. reglementează instituţia prescripţiei de la 10 la 20 de ani,
astfel : “Cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător
determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul
proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află
nemişcătorul, şi prin douăzeci de ani dacă locuieşte afară de acea
circumscripţie.”
Aşadar, pentru a opera o astfel de prescripţie, este necesar a fi îndeplinite
următoarele condiţii :
- să existe o posesie utilă asupra lucrului ;
- posesia utilă să se intemeieze pe just titlu ;
- posesia să dureze de la 10 la 20 de ani ;
- posesia să fie de bună-credinţă.
După cum precizează şi textul menţionat, uzucapiunea de la 10 la 20 de ani
se aplică numai imobilelor cinsiderate în mod individual, privite ut singuli. Se
admite că uzucapiunea precurtată se poate aplica uzufructului, dar nu şi servituţii.

Cele două elemente care diferenţiază prescripţia obişnuită de cea de scurtă

durată sunt justul titlu şi buna-credinţă.
Justul titlu, sau “justa cauză “este “orice titlu translativ de proprietate,
precum vinderea, schimbul, etc.” – art.1897alin.1 C.civ. Se subînţelege că actul
translativ de proprietate provine de la altcineva decât adevăratul proprietar, deci de
la un non dominus. S-a admis că şi faptul juridic translativ de proprietate
(tradiţiunea) poate fi just titlu109. Dacă titlular fi provenit de la adevăratul
proprietar, nu mai era necesar curgerea termenului de prescripţie achizitivă în

108
D.Gherasim, op.cit, p.167
109
Trib.Suprem, dec.civ.nr.789/1972, în Repertoriu… de U.Mihuţă, p.109

63
favoarea dobânditorului, ci ar fi fost suficient prin el însuşi să ducă la dobândirea
proprietăţii pe temeiul contractului încheiat110.
În practica judecătorească s-au făcut unele precizări în preivinţa justului
titlu. Astfel, convenţiile de locaţiune, depozit, comodat, hotărârile judecătoreşti
declarative, convenţia de împărţeală cu caracter declarativ, precum şi certificatul de
moştenitor care confirmă doar calitatea de moştenitor ăi întinderea drepturilor
succesorale, toate acestea nu pot fi invocate ca just titlu pentru uzucapiune111 .
Justul titlu trebuie să existe în realitate, şi nu în crdinţa celui ce invocă
uzucapiunea, nefiind suficient un titlu putativ, aşa cum acesta este valabil în cazul
prescripţiei instantanee a bunurilor mobile.
Justul titlu trebuie să fie valabil, un titlu nul nefiind acceptat : “un ttlu nul
nu poate servi de baza prescripţiei de la 10 la 20 de ani.”- art.1897 alin.2 C.civ.
Un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva unor persoane, cu
excepţia persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă, adică cel care nu a
avut capacitatea deplină de exerciţiu la încheierea actului juridic ori al cărui
consimţământ a fost viciat : “un titlu anulabil nu poate fi opus posesorului care a
invocat prescripţia de la 10 la 20 de ani, dacât de cel ce ar fi avut dreptul de a
cere anularea sa, sau de reprezentanţii dreptului său, dacă posesorul n-a cunoscut
cauza anulabilităţii.”- art.1897, alin.3 C.civ. Se consideră că după expirarea
termenului în care se poate invoca nulitatea relativă, actul anulabil devine valabil şi
poate fi invocat ca just titlu chiar împotriva celui care ar fi putut cere anularea.
O altă cerinţă a justului titlu este data certă, în caz contrar, el nu poate fi
opus celui ce se pretinde proprietar, care este terţ faţă de actul translativ de
proprietate.

Buna-credinţă este, alături de justul titlu, condiţie esenţială pentru

uzucapiunea de la 10 la 20 de ani. În cadrul acestei materii, a dobândirii dreptului
de proprietate asupra imobilelor prin posesia de scurtă durată, Codul civil oferă o
definiţie a bunei-credinţe, în art. 1898 C.civ.: “Buna-credinţă este credinţa
posesoruluica, cel de la care a dobândit imobilul, avera toate însuşirile cerute de
lege spre a-i putea transmite proprietatea…”. Tot în această parte a Codului, se
vorbeşte despre valoarea de prezumţie relativă a bunei-credinţe, despre sarcina
probei care cade în sarcina celui care alege reaua-credinţă (art.1899, alin.2) şi
despre momentul în care este necesar să existe buna-credinţă – cel al câştigării
imobilului – pentru a duce le efectele juridice uzucapiunii (art.1898, alin.2).
Totodată, posesorul trebuie să creadă nu numai că autorul său este adevăratul
proprietar, dar şi că acesta are şi celelalte calităţi pentru o transmisiune valabilă, ca
de pildă capacitatea. Dacă posesorul dobândeşte bunul de lu un minor non dominus
110
Trib.Suprem, dec.civ,nr.2128/1972, în Repertoriu… de U.Mihuţă, p.107
111
Ion.P.Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte dreptuiri reale, Edit.Actami. Bucureşti, 1998, p.215

64
pe care îl crede însă proprietar, dar pe care îl ştie incapabil, nu ne mai aflăm într-un
caz de bună-credinţă şi nu poate dobândi bunul prin uzucapiune prescurtată.
În sistemul legislaţiei noastre civile, posesia în materia uzucapiunii de
scurtă durată este considerată de bună-credinţă numai când posesorul ignoră toate
cauzele de nevaliditate ale titlului său.
Spre deosebire de justul titlu care trebuie să fie dovedit de cel care invocă
uzucapiunea, buna-credinţă se prezumă. De remarcat că în materia dobândirii
imobilelor prin prescripţie achizitivă, justul titlu este element separat, distinct de
buna-credinţă, în timp ce pentru prescripţia instantanee, justul titlu este element
constitutiv al bunei-credinţe şi nu necesită, prin urmare, dovadă separată.

Ca efect al îndepliniri condiţiilor cerute de lege ( posesie utilă pe o perioadă

între 10 şi 20 de ani, just titlu şi buna-credinţă), posesorul dobândeşte dreptul de
proprietate sau alt drept real asupra imobilului respectiv. În consecinţă, acţiunea în
revendicare a vechiului proprietar va fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, deşi
acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.

3.2. PRESCRIPŢIA INSTANTANEE (ART.1909 C.CIV.)

Art.1909 C.civ., alin.1 arată că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin

faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.”
Acest text de lege instaurează prezumţia de proprietate în favoarea
posesorului unui bun mobil. Condiţiile ce trebuie îndeplinite sunt posesia utilă şi
buna-credinţă a posesorului, astfel încât bunul este considerat, până la proba
contrarie, de drept al posesorului.
În materia dobândirii bunurilor mobile prin prescripţia instantanee,
posesorul trebuie să fie de bună-credinţă. Fără ca textul din art..1909 C.civ. să o
spună expres, elementul bunei-credinţe se subînţelege. Pentru a întări necesitatea
existenţei bunei-credinţe s-a făcut în literatura juridică trimitere la textul art.972
C.civ. care precizează că “dacă lucrul ce cineva s-a obliat succesiv a da la două
persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferită şi rămâne
proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie
de bună-credinţă.” Ipoteza prevăzută de art.972 C.civ. nu este exact cea la care se
referă art.1909 alin.1, totuşi ea constituie un argument de text.
Buna-credinţă, în acest caz, constă în ignoranţa terţului dobânditor că
persoana care i-a transmis lucrul nu era proprietar şi deci nu avea dreptul să-l

65
înstrăineze. Dacă posesorul a cunoscut nelegitimitatea posesiei autorului său, ele
este de rea-credinţă. Îgnorarea viciului posesiei trebuie să fie totală, încât chiar
atunci când împrejurări de fapt rezultă că terţul dobânditor a avut îndoiala sau că
aceste împrejurări erau de natură a-i trezi bănuiala nelegitimităţii, posesorul nu va
putea opune proprietarului revendicant prevederile art.1909 C.civ.112
Ca şi la bunurile imobile, buna-credinţă se prezumă (art.1899,alin.2 C.civ.).
Această prezumţie este valabilă până la proba contrarie. Deci, proprietarului
revendicant îi revine sarcina de a face proba relei-credine, prin orice mijloc de
probă. Numai atunci când terţul dobânditor este de bună-credinţă, iar reclamantul
nu a putut face dovada relei-credinţe a acestuia, el este la adăpost de acţiunea în
revendicare a proprietarului, fiind valabilă prezumţia absolută iuris et de iure de
proprietate.
Se pune problema dacă la dobândirea bunurilor mobile prin posesia de
bună-credinţă este necesară şi existenţa justului titlu. Ţinând seama de faptul că
art.1909 C.civ., considerând dobândirea bunurilor mobile ca o prescripţie, ar
însemna să aplicăm şi aici regula de la prescripţia achizitivă, în sensul că justul
titlu constituie o condiţie a prescripţiei achizitive. Totuşi, având în vedere că
redactarea textului din Codul civil este eronată, se consideră că în materia
dobândirii bunurilor mobile nu e nevoie de just titlu ca o condiţie distinctă de
buna-credinţă. Dimpotrivă, în lumina actualelor texte, justul titlu este un element
constitutiv al bunei-credinţe. Rezultă deci că un titlu putativ nu constituie un
impediment pentru aplicarea preederilor art.1909 C.civ.113
O altă caracteristică a bunei-credinţe la dobândirea mobilelor e aceea că
buna-credinţă trebuie să existe numai în momentul intrării în posesie, nu şi ulterior,
nefiind deci necesar ca ea să continue pe tot timpul posesiei, aşa cum am văzut că
este necesar în cazul dobândirii fructelor percepute de către posesorul de bună-
credinţă.
Dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin simpla posesie de bună-
credinţă care valorează titlu a suscitat discuţii teoretice menite să fundamenteze
acestă formă de dobândire la care legiuitorul nu cere trecerea unei perioade de timp
din momentul dobândirii. Est o problemă de echilibru şi de compensaţie între două
valori : pe de o parte, achiziţia unui drept, iar pe de lată parte, pierderea aceluiaşi
drept de către altă persoană. Dintre cele două persoane – terţul dobânditor şi fostul
proprietar – unul are de partea sa intenţia dreaptă, pe baza căreia el este stăpân al
lucrului, fără să cunoască viciile titlului ; celălalt – fostul proprietar – are de
partea sa adevărul asupra dreptului său, pe care l-a pierdut datorită unui
intermediar cu titlu precar.
112
Trib.Suprem, dec.nr406 din 5 mai 1965, în C.D.1965, p.86 ; Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.1120 din 1 nov.1966, în
C.D. 1966, p.90
113
D.Gherasim, op.cit, p.184

66
 a) Teorii ale dobândirii dreptului de proprietate mobiliară prin
prescripţia instantanee

În ce parte trebuie să încline balanţa între cele două valori juridice? La

această întrebare s-au străduit să răspundă diferite teze care s-au emis .
Teoria dobândirii prin efectul legii. S-a susţinut că trecerea bunului mobil
în proprietatea terţului posesor de bună-credinţă se efectuează în temeiul textului
din Codul civil, care a voit să consacre o formă sui-generis de prescripţie, fără
curgere de timp114. Lăsând la o parte ideea greşită a prescripţiei instantanee, care
contrazice însăşi termenul de prescripţie ce presupune trecerea timpului, teze
dobândirii ex lege are meritul de a curma orice discuţie pe acestă temă, odată ce
modul de dobândire amintit este rezultatul voinţei legiuitorului. Teza duce la un
rezultat practic care decurge din text, fără a aplica mecanismul juridic în sine115.
Teoria prezumţiei de proprietate, conform căreia posesia terţului de bună-
credinţă creează o prezumţie de proprietate iuris et de iure care nu admite dovada
contrarie. Teza este o continuare a teoriei dobândirii ex lege , în sensul că această
prezumţie irefragabilă a fost edictată chiar de legiuitor. Condiţia esenţială pentru ca
prezumţia de proprietate să-şi producă efectele este aceea a exeistenţei bunei-
credinţe de partea posesorului, iar fostul proprietar să nu fi reuşit a dovedi reaua-
credinţă a respectivului posesor. S-a remarcat că ideea dobândirii în temeiul legii
nu priveşte decât efectele produse de posesia de bună-credinţă atunci când aceasta
este invocată de către un terţ dobânditor în opunere cu proprietarul deposedat.
Atunci când posesia e invocată între posesori succesivi, singura idee care se
justifică e aceea de prezumţie irefragabilă a dreptulu de proprietate. Datorită
acestor considerente, s-a spus cu drept cuvânt, că fundamentul art.1909 C.civ. e
dublu : ideea dobândirii ex lege şi ideea prezumţiei.
În literatura juridică s-a consacrat şi teoria notorietăţii , care corespunde
cu principiile legislaţiei germane. Acestă teză urmăreşte protecţia aparenţei şi
exigenţa publicităţii, cerinţe denumite în literatura juridică “notorietate”
(kundbarkeit). Se spune că, în raporturile dintre oameni, dreptul protejează forma
tipică, ca apariţie regulată, notorie şi externă a dreptului, iar această formă de
apariţie, ce se recunoaşte de toată lumea, stă la baza unei prezumţii, cerând o
aparenţă de drept. Securitatea relaţiilor economice impune protejarea celor care se
încred în aceste relaţii, existând o notorietate asupra acestei încrederi. Codul
german e dominat de principiul notorietăţii, iar una dintre cele mai importante
aplicaţii e cea privitoare la dobândirea cu bună-credinţă a bunurilor mobile de la
non-dominus.
114
C.Hamangiu, ş.a., op.cit., vol.II, p.141
115
D.Gherasim, op.cit., p.200

67
 Teoria răspunderii. Pierderea dreptului de proprietate asupra bunurilor
mobile are la bază, în această accepţiune, ideea unei răspunderi a proprietarului.
Aici noţiunea de “răspundere” nu e identică cu răspunderea civilă delictuală sau
cvasidelictuală, fiindcă nu e vorba de o faptă culpabilă prin care s-a adus altuia o
pagubă, ci este vorba de o greşeală a proprietarului care a contribuit la propria sa
deposedare. Greşeala constă în lipsa sa totală de diligenţă în conservarea bunurilor
sale – culpa in custodiendo. Această culpă face ca buna-credinţă a terţului posesor
să prevaleze şi să ducă la pierderea proprietăţii de către unul şi la dobândirea
proprietăţii de către celălalt. Proprietarul nu se poate plânge de propria sa
neglijenţă sau de lipsa sa de diligenţă în conservarea bunului mobil. Vigilenţa şi
diligenţa au devenit o adevărată obligaţie (iura vigilentibus scripta), a cărei
încălcare duce la pierderea proprietăţii.
Ideea răspunderii stă şi la baza reglementării art.1909 şi art.1910 C.civ. care
fac delimitare între desistarea voluntară a proprietarului – când încredinţează bunul
unui detentor precar, şi cea involuntară – când bunurile au fost furate sau
pierdute116 .
Art.1909 alin.2 C.civ reglementează cazurile când posesia de bună-credinţă
nu duce la dobândirea bunurilor mobile, nu-şi produce efectele juridice : “Cu toate
acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice în
curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l
găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.”

b) Excepţiile de la regula dobândirii bunurilor mobile prin prescripţia

instantanee. Situaţia bunurilor furate şi a bunurilor pierdute

Prescripţia instantanee prevăzută de art.1909 alin.1 C.civ. se referă la

situaţiile în care bunul a ieşit din posesia proprietarului cu consimţământul său,
adică atunci când bunul a fost dat de proprietar unui detentor precar, cu titlu de
închiriere, comodat, mandat, depozit, etc., iar acesta îl înstrăinează unui terţ de
bună-credinţă. Aliniatul 2 al art.1909 C.civ. se referă la situaţia când bunul iese din
posesia proprietarului fără consimţământul său.
Situaţia bunurilor furate. Terţul, dobândind bunul de la autorul furtului,
chiar dacă este de bună-credinţă, nu mai poate scăpa de revendicarea bunului de la
proprietarul de drept. Acţiunea în reendicare se poate exercita însă într-un termen
mult mai scurt – tei ani – faţă de bunurile imobile.
Textul este de strictă interpretare, în sensulcă beneficiază de acest regim
bunurile care au ieşit din posesia proprietaului numai prin furt, nu şi prin săvârşirea
altor infracţiuni, cum ar fi înşelăciunea, sau abuzul de încredere. În cazul furtului,
voinţa proprietarului nu intervine în nici un mod, deci bunul a ieşit din posesia sa
116
D.Gherasim, op.cit., p.205

68
fără consimţământul său. În cazul înşelăciunii, voinţa proprietarului a fost înşelată,
deci ea a existat în momentul săvârşirii infracţiunii, ceea ce înseamnă că
proprietarul înşelat s-a deposedat de obiect prin voinţa sa. La fel se întâmplă şi în
cazul abuzului de încredere : autorul abuzează de încrederea ce i-a acordat-o
proprietarul care i-a încredinţat bunul sub orice titlu, autorul însuşindu-l pe
nedrept. Şi aici proprietarul s-a deposedat prin voinţa sa, stfel că nu poate beneficia
de prevederile art.1909 alin.2 C.civ. şi ca atare, nu poate să revendice bunul de la
terţul posesor de bună-credeinţă.
Situaţia bunurilor pierdute. Pierderea este o împrejurare fortuită şi
neaşteptată, de aceea se consideră că bunul a ieşit din posesia proprietarului fără
voia lui, motiv pentru care se face aplicaţia art.1909 alin.2 C.civ.
Nu intră în categoria acestor bunuri bunurile abandonate, pentru că
abandonul este voluntar. Dar dacă abandonul a fost determinat de o situaţie
excepţională, de forţă majoră, cum este o calamitate naturală, bunurile dobândite
fiind însuşite de alţii, aplicarea art.1909 alin.2C.civ. e firească, deoarece, pentru cei
ce şi-au însuşit bunurile, acestea erau pierdute de proprietarul lor. Se înţelege că
atât autorii furtului, cât şi cei ce şi-au însuşit un bun pierdut sunt deţinători de rea-
credinţă. Împotriva lor, proprietarul poate să exercite o acţiune civilă de daune în
cadrul procesului penal, precum şi o acţiune în revendicare, ca şi cea care poate fi
îndreptată împotriva terţului dobânditor de rea-credinţă.
Art.1910 C.civ.prevede o înlesnire în plus pentru terţii dobânditori de
bună-credinţă : “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat
la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde
asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât
întorcând posesorului preţul ce l-a costat.”
Chiar dacă bunul este dobândit de la autorul furtului sau de la cel ce şi l-a
însuşit în urma pierderii lui de către proprietarul său, terţul ce l-a dobândit, cu
bună-credinţă, în condiţiile arătate în articolul menţionat, nu poate fi deposedat
prin acţiunea în revendicare decât printr-un fel de despăgubire, prin plata preţului
ce a fost plătit. Dacă nu s-ar întâmpla astfel, atunci s-ar petrece o îmbogăţire fără
justă cauză în favoarea proprietarului. Echitatea impune ca bunul să se întoarcă în
patrimoniul adevăratului proprietar, iar terţul, fiind de bună-credinţă, trebuie să
primească înapoi preţul pe care l-a achitat pentru dobândirea acelui bun furat sau
pierdut, dar pe care l-a crezut proprietatea vânzătorului.

69
 c) Revendicarea mobilelor

Posesia dă totdeauna posesorului avantajul de a fi pârât în cadrul acţiunii în

revendicare, astfel încât sarcina probei cade asupra celeilalte părţi, care trebuie să
stabilească dreptul de proprietate ce-l pretinde. Cu alte cuvinte, posesorul este
prezumat proprietar.
Aceasta este regula generală, care se aplică în principal atât la revendicarea
imobilelor, cât şi la revendicarea mobilelor.
Dar în materie de mobile, are adesea un efect şi mai eficace. Nu numai că
posesia asigură posesorului rolul de pârât în acţiunea în revendicare, dar ea îi
asigură câteodată în mod direct proprietatea lucrului. Pe când în materie de
imobile, posesia nu poate conduce la proprietate decât dacă se prelungeşte cu un
număr oarecare de ani (uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, sau cea de 30 de ani), în
materie de bunuri mobile, posesia, în anumite condiţii, conduce la proprietate
imediat, fără să fie nevoie de vreo scurgere de timp. În modul acesta, acţiunea în
revendicare, de cele mai multe ori, nu este posibilă împotriva posesorului unui
lucru mobil. Posesorul, prin faptul că poedă material lucrul, s-a şi transformat în
proprietar, iar adevăratul proprietar deposedat se va afla decăzut din dreptul său.
Această deosebire între posesia imobilelor şi posesia mobilelor se poate
rezuma astfel : pentru imobile, posesia actuală nu creează în favoarea posesorului
deacât o rezumţie simplă, care cade în faţa probei contrarii ; pentru mobile, posesia
creează în favoarea posesorului actual o prezumţie de proprietate absolută, juris et
de jure, care nu admite proba contrarie.
Regula din art.1909 c.civ., care are drept efect imposibilitatea, în principiu,
a revendicării mobilelor, este relativ nouă. Ea nu a existat în dreptul roman, unde
mobilele puteau fi revendicate ca şi imobilele, cu singura deosebire că uzucapiunea
mobilelor era mult mai scurtă ca aceea a imobilelor, şi anume de 1 an în dreptul
roman primitv şi de 3 ani în dreptul lui Justinian117.
Spre deosebire de dreptul roman, vechiul drept cutumiar francez a început
prin a ignora revendicarea mobilelor, fiind asemănător din acest punct de vedere cu
legislaţia actuală. Începând însă din secolul al XIV-lea, influenţa dreptului roman
schimbă starea juridică asupra acestui punct, şi revendicarea mobilelor începe să
fie admisă. Prin secolul al XVI revendicarea mobilelor este o regulă generală, pe
care unii autori nici n-o mai discută. Proprietarul unui mobil, când se afla
deposedat, îl putea revendica din mâinile oricărui s-ar găsi şi oricare ar fi fost
cauza pentru care a pierdut posesia obiectului.
Dar generalizarea revendicării mobilelor atrage la un moment dat o reacţie,
impusă de nevoile practice. Mobilele sunt menite să circule repede din mână în
mână, şi transmiterea lor, în interesul tranzacţiilor, trebuie să fie la adăpostul
117
C.Hamangiu, ş.a., op.cit., p.71

70
revendicărilor foştilor proprietari succesivi, a căror existenţă actuală posesorul
actual nici nu o poate cunoaşte. De aici nevoia de a restrânge revendicarea
mobilelor. Reacţia s-a desfăşurat progresiv. Mai întâi, s-a redus în unele provincii
termenul pescripţiei acţiunii în revendicare, care era de 30 de ani, la 3 ani. Pe la
mijlocul secolului al XVIII-lea, se ajunge la suprimarea completă a acţiunii în
revendicare împotriva terţilor, în cazul în care azi se numeşte abuz de încredere,
adică în cazul când proprietarul încredinţează lucrul unui detentor precar, iar acesta
îl înstrăinează. În această ipoteză, proprietarul nu mai avea decât o acţiune
personală în contra detentorului abuziv. În schimb, proprietarul păstra o acţiune în
revendicare când pierduse obiectul sau i se furase. Astfel, după o lungă evoluţie,
dreptul cutumiar se reîntorsese la punctul de plecare
Codul Calimach adoptase principiul dreptului roman şi admitea
revendicarea mobilelor sub condiţia ca reclamantul să indice semnele care
deosebeau lucrul revendicat de alte lucruri de aceeaşi speţă (art.486). Când era
vorba de lucruri ce nu se pot deosebi unele de altele, cum sunt banii, în principiu,
revendicarea nu era posibilă, afară dacă existau circumstanţe prin care
reclamantu8l îşi putea dovedi dreptul, şi care făceau ca pârâtul să fi trebuit să ştie
că nu avea dreptul să-şi însuşească lucrurile revendicate (art.487). Posesia de bună-
credinţă prescria bunul mobil printr-un termen de 3 ani (art.1923), iar pentru
bunurile furate sau pierdute, termenul de prescripţie era de 6 ani.
Dreptul actual român, inspirat din Codul lui Napoleon, consacră, prin
art.1909, regula conform căreia, în principiu, posesorul unui bun mobil devine
proprietarul lucrului posedat, chiar din momentul şi din faptul posesiei, şi că, în
consecinţă, revendicarea mobilelor nu este posibilă. Regula nu se aplică în
favoarea celor care deţin obiectul direct de la proprietar şi sunt obligaţi faţă de el la
restituire în baza unei obligaţii personale, ci numai în favoarea terţilor de bună-
credinţă care au dobândit bunul de la acei detentori. În al doilea rând, ea nu se
aplică decât în cazul în care proprietarul s-a deposedat cu voinţă de obiect, iar nu în
cazul când obiectul a fost pierdut sau furat. În sfârşit, art.1909 C.civ. se aplică
numai mobilelor corporale, nu şi celor incorporale, cu excepţia titlurilor la
purtător118.

118
C.Hamangiu, ş.a., op.cit., p.75

71
 3.3 ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ

Un important principiu de drept civil este clasicul adagiu latin

“accesorium sequitur principale” conform căruia “accesoriul urmează soarta
principalului”. O aplicaţie a acestei reguli se identifică în instituţia accesiunii.
Accesiunea este un alt mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a
altui drept real şi semnifică încorporarea materială a unui lucru mai puţin important
într-un lucru mai important.
Art.488 C.civ. dispune : “Tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se
cuvine proprietarului lucrului…”. Dacă cele două lucruri aparţin unor proprietari
diferiţi, titularul dreptului asupra lucrului mai important devine şi titularul
dreptului asupra lucrului mai puţin important. Dreptul de accesiune este definit de
art.482 C.civ. mai pe larg : “Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept
asupra tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.
Acest drept se numeşte drept de accesiune.”
După cum reiese din textul de lege, accesiunea este de două feluri :
acesiune naturală sau artificială, iar după obiectul principal, este imobiliară şi
mobiliară.
Accesiunea imobiliară artificială presupune, spre deosebire de cea naturală,
intervenţia omului. Lucrul mai puţin important este alăturat, alipit, din punct de
vedere juridic, lucrului principal, mai important, datorită lucrărilor omului, şi nu
datorită cauzelor sau fenomenelor naturale, cum se întâmplă la accesiunea
imobiliară naturală (aluviunea, avulsiunea, accesiunea animalelor).

a) Cazurile de accesiune imobiliară artificială

1) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu

materialele altcuiva ;
2) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu materialele sale, însă
pe terenul altcuiva.
Conform adagiului “superficies solo cedit”, legea noastră consideră că
lucrul principal este terenul şi că proprietarul acestuia devine şi proprietarul
construcţiei sau plantaţiei (art.493 şi art.494 C.civ.). Proprietarul ce beneficiază de
accesiunea imobiliară artificială are obligaţia, însă, de a despăgubi pe cel împotriva
căruia operează.
Buna-credinţă a celui ce construieşte pe terenul altuia cu materialele proprii
îi conferă acestuia o situaţie juridică distinctă.
Este important de specificat că în situaţia lucrărilor făcute de proprietar pe
terenul său, dar cu materialele altcuiva, proprietarul terenului dobândeşte

72
proprietatea lucrărilor fie că este de bună-credinţă, fie că este de rea-credinţă 119. El
este obligat să plătească contravaloarea materialelor de la data efectuării
construcţiilor, eventual şi daune interese, însă proprietarul materialelor nu are
dreptul de a le ridica (art.493 C.civ.).
Deosebirea apare în cazul constructorului de bună-credinţă, respectiv de
rea-credinţă, atunci când construieşte cu materiale proprii pe terenul altuia. El este
de rea-credinţă când, deşi cunoaşte că terenul aparţine altcuiva, totuşi face
construcţia, plantaţia sau lucrarea.

b) Situaţia constructorului de bună-credinţă

Constructorul este considerat de bună-credinţă dacă a executat construcţia

crezând că este proprietarul terenului. În practică, situaţia este cea a posesorului
sau a detentorului unui teren pe care construieşte.
Credinţa sa se întemeiază pe un titlu ale cărui vicii nu le cunoştea în
momentul începerii ridicării construcţiei. Aprecierea bunei-credinţe se face în acest
moment şi încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu
privire la legitimitatea titlului. Dacă terenul proprietatea altuia a fost ocupat abuziv
şi s-a ridicat pe el o construcţie fără acordul proprietarului, constructorul este de
rea-credinţă.
Diferenţa netă de tratament juridic a construcorului de bună-credinţă faţă de
cel de rea-credinţă constă în faptul că primului nu i se poate cere dărâmarea sau
ridicarea construcţiei de către proprietarul terenului.
Proprietarul are obligaţia de a despăgubi pe constructorul de bună-credinţă,
însă are posibilitatea de a opta pentru întinderea despăgubirii : fie achită
contravaloarea materialelor şi a muncii, fie plăteşte o sumă egală cu creşterea
valorii fondului ca urmare a efectuării construcţiei.
Un avantaj important al constructorului de bună-credinţă este faptul că
acesta are faţă de proprietarul terenului un drept de creanţă şi un drept de
proprietate asupra construcţiei. Este un echivalent al dreptului de retenţie pe care îl
are constructorul în calitatea sa de creditor, de la momentul în care proprietarul
terenului îşi însuşeşte construcţia şi până la plata tuturor despăgubirilor datorate de
acesta din urmă. Această creanţă este prescriptibilă în termenul de drept comun (3
ani). Dreptul de retenţie asupra clădirii îl face pe proprietarul terenului să fie, într-o
oarecare măsură, dependent de constructor, acesta stânjenindu-i libertatea,
îngrădindu-i dreptul absolut de proprietate şi îl obligă astfel la plata despăgubirilor.
Constructorul de rea-credinţă dobândeşte acest drept de retenţie şi această creanţă
doar dacă proprietarul se hotărăşte să păstreze construcţia, devenind deci debitor.
Dar proprietarul îl poate obliga pe constructor să-şi ridice lucrările, pe cheltuiala
119
Ion P.Filipescu, op.cit., p.206

73
sa, eventual şi cu plata de daune-interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul
terenului. Deci dreptul de creanţă şi cel de proprietate asupra construcţiei este
garantat în favoarea constructorului de bună-credinţă (proprietarul nu poate ordona
ridicarea construcţiei), pe când al constructorului de rea-credinţă este doar
eventual, depinzând de alegerea proprietarului terenului.
În literatura juridică de specialitate au fost criticate soluţiile date de art.494
C.civ. pe motivul că situaţia constructorului de bună-credinţă este inferioară celui
de rea-credinţă.
În cazul lucrărilor făcute de un constructor de rea-credinţă cu materialele
sale pe terenul altcuiva, proprietarul terenului are, de asemenea, două posibilităţi :
să păstreze lucrările, cu obligaţia de a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii,
fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările
efectuate, sau să-l oblige pe constructor la ridicarea construcţiilor, pe cheltuiala sa,
chiar cu obligaţia de a plăti eventuale daune-interese în funcţie de prejudiciile
produse proprietarului terenului. Critica autorilor atrage atenţia asupra
despăgubirilor mai mari pe care le poate primi constructorul de rea-credinţă, şi
anume o sumă egală cu cea cheltuită, pe când constructorul de bună-credinţă poate
primi mai puţin, doar sporul valorii fondului sau contravaloarea materialelor şi a
muncii.
Inferioritatea este însă doar aparentă, deoarece constructorul de rea-credinţă
poate fi constrâns să primească mai puţin, în caz contrar trebuind să dărâme şi să
ridice construcţia120. În al doilea rând, este posibil ca valoarea fondului să fi sporit
cu mult prin ridicarea construcţiei, depăşind valoarea materialelor şi a muncii
propriu-zise, astfel că poate primi cu mult mai mult decât constructorul de rea-
credinţă.

4. BUNA-CREDINŢĂ ÎN FAPTELE JURIDICE CIVILE

120
Ion P.Filipescu, op.cit., p.208

74
 4.1. PLATA LUCRULUI NEDATORAT

Plata, ca operaţie juridică, presupune existenţa unei obligaţii care trebuie

stinsă : “orice plată presupune o datorie…”(art.1092 C.civ). Dacă o asemenea
obligaţie nu există şi eventual s-a făcut o plată, ea nu este făcută în mod valabil în
sensul că este lipsită de cauză. Se spune că, în acest caz, s-a făcut o plată
nedatorată.
Plata nedatorată poate fi definită ca fiind executarea de către o persoană –
numită solvens - a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără
intenţia de a plăti datoria altuia.
Cel care a primit plata – numit accipiens – are obligaţia de restituire,
deoarece “ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”(art.1092
C.civ.).
Principalul efect al plăţii lucrului nedatorat este, în virtutea principiilor de
drept, obligaţia accipiensului de a restitui solvensului ceea ce a primit cu titlu de
plată : “cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este
obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.” (art.992 C.civ.).
Obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de bună-credinţă,
cât şi în sarcina accipiensului de rea-credinţă. Buna sau reaua-credinţă a
accipiensului interesează pentru a cunoaşte întinderea obligaţiei de restituire, care
incumbă accipiensului în ambele situaţii : “în cazul unor plăţi nedatorate nu
interesează faptul că au fost încasate cu bună-credinţă, ele fiind supuse repetiţiunii
şi în această situaţie.”121 Deci buna-credinţă nu scuteşte de executarea obligaţiei de
restituire, altfel producându-se o îmbogăţire fără justă cauză a accipiensului
corelativă cu paguba din patrimoniul solvensului.

a) Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă

Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu ştie că plata ce i s-a făcut

este nedatorată. El crede că are calitatea de creditor faţă de solvensul-debitor, în
baza unui titlu de creanţă, considerând că primeşte o plată valabilă spre a se stinge
un raport obligaţional existent, real. Buna sa credinţă se prezumă(bona fides
praesumitur).
Potrivit dispoziţiilor din Codul civil, el va fi obligat să restituie numai în
limitele îmbogăţirii sale.
121
Trib.Suprem, col.civ.,dec.nr.122 din 16 februarie 1962, U.Mihuţă, Al.Lesviodax, Repertoriu… 1952-1969, p.198

75
 1) El are obligaţia de a înapoia bunul primit, însă are dreptul de a păstra
fructele percepute. Se observă similitudinea de tratament juridic cu cea a
posesorului de bună-credinţă la dobândirea fructelor percepute, produse de lucrul
posedat.
Spre deosebire e el, accipiensul de rea-credinţă “este dator a restitui atât
capitalul, cât şi interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plăţii.”(art.994 C.civ.).
Păstrarea fructelor nu poate fi privită ca o îmbogăţire fără just temei, atât
timp cât accipiensul s-a comportat ca şi proprietar al lucrului dobândit prin plată şi
a făcut cheltuieli pentru obţinerea acestor fructe. Ar fi nedrept ca solvensul să se
bucure de roadele eforturilor celui care, posedând bună-credinţă, a valorificat
bunul respectiv, percepându0I fructele naturale, industriale sau civile. Accipiensul
de bună-credinţă păstrează doar fructele percepute până la momentul când a fost de
bună-credinţă. În momentul în care se iveşte o îndoială în convingerea sa în
privinţa legitimităţii sau a valabilităţii, respectiv a existenţei reale a titlului său de
creanţă, pe baza căruia s-a făcut plata, percepând în continuare fructele, se
comportă ca un accipiens de rea-credinţă, fiind obligat, în plus, la plata dobânzilor
şi a fructelor, chiar din ziua efectuării plăţii. Cererea de restituire formulată de
solvens în cadrul acţiunii civile marchează momentul de când accipiensul nu mai
poate invoca, sub nici o formă, buna-credinţă.
2) Dacă a înstrăinat lucrul, el este obligat să restituie numai preţul primit, şi
nu valoarea lui. Şi în această situaţie se poate face comparaţia cu terţul de bună-
credinţă, dobânditor al unui bun mobil pierdut sau furat, achiziţionat prin
cumpărare din târguri, pieţe, bâlciuri, etc.
În acelaşi timp, accipiensul de rea-credinţă aflat în aceeaşi situaţie “este
dator a întoarce valoarea lucrului din ziua cererii de restituire.”(art.996, alin.2
C.civ.). Acesta datorează valoarea lucrului de la data introducerii acţiunii în
repetiţiune, şi nu preţul primit, care poate fi chiar fictiv sau derizoriu.
3)Dacă lucrul a pierit în mod fortuit, accipiensul de bună-credinţă este
eliberat de obligaţia de restituire (art.995, alin 2 C.civ.).
Accipiensul de rea-credinţă nu este descărcat de obligaţia de restituire decât
dacă face dovada că lucrul ar fi pierit şi dacă se afla în posesia solvensului. În caz
contrar, el trebuie să restituie valoarea lucrului din momentul cererii de restituire,
ca şi cum ar fi înstrăinat lucrul.
În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate
de bunuri determinate prin caractere generice, accipiensul va trebui să restituie
aceeaşi sumă sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi calitate122.
Principala obligaţie a solvensului de a restitui, la rândul său, cheltuielile
necesare şi utile se păstrează identică, indiferent de buna sau reaua-credinţă a
accipiensului.
122
C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor. Edit.AllBeck, Bucureşti 1999, p.112

76
 Trebuie subliniată aici o situaţie care duce la însăşi anihilarea efectului
principal al plăţii nedatorate, şi anume la cazul în care nu există obligaţia de
restituire.
Dacă plata nedatorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar
creditorul accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale,
atunci lui nu i se poate pretinde a restitui ceea ce a primit (art.993, alin.2 C.civ.).
Ipoteza este următoarea : există un raport juridic obligaţional valabil, dar creditorul
primeşte plata de la o altă persoană decât de la adevăratul debitor ; el crede însă că
i-a plătit adevăratul debitor sau o persoană care a acţionat în numele adevăratului
debitor, astfel că distruge titlul constatator al creanţei sale. Buna sa credinţă,
exteriorizată într-un fapt material – distrugerea titlului constatator al creanţei –
paralizează acţiunea în restituire a solvensului împotriva sa.

4.2 ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit ce constă în faptul prin
care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama partimoniului unei alte
persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Ca urmare a acestui fapt
juridic se naşte obligaţia pentru cel ce-şi vede mărit patrimoniul de a restitui în
limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul în mod corespunzător.
Codul civil român în vigoare nu prevede un text care să consacre principiul
restituirii îmbogăţirii fără just temei ca izvor de obligaţii de sine-stătător.
Aplicaţiile acestui principiu sunt însă numeroase. Astfel potrivit art.484
C.civ., proprietarul culege fructele, dar are obligaţia de a plăti semănăturile,
arăturile şi munca depusă de alţii ; potrivit art.493 C.civ., proprietarul carea ridicat
o construcţie pe terenul său cu material străin este dator să plătească contravaloarea
materialelor ; potrivit art.494 C.civ., constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă
este de bună sau de rea-credinţă, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care
reţine construcţia ; restituirea cheltuielilor făcute de cătreo persoană care a
conservat un anumit bun : depozitar, creditor gajist, accipiens, etc.
Întotdeauna când are loc o mărire a unui patrimoniu fără a exista un temei
legitim, atunci se produce o îmbogăţire nejustificată, care dacă nu ar fi sancţionată,
s-ar contrazice grav principiile de drept şi nu numai. În toate aceste cazuri, practica
judecătorească a făcut aplicaţia principiului restituirii îmbogăţirii fără temei
legitim.

77
 În ceea ce priveşte natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, s-a încercat
apropierea de celelalta două fapte juridice licite cosacrate ca instituţii în dreptul
nostru civil,respectiv gestiunea de afaceri şi plata lucrului nedatorat.
Îmbogăţirea fără justă cauză se aseamănă cu plata lucrului nedatorat atunci
când accipiensul este de bună-credinţă, deoarece acesta restituie numai în limita
îmbogăţirii sale. Pe de altă parte, se deosebeşte de plata nedatorată în cazul
accipiensului de rea-credinţă, a cărui obligaţie de restituire este, după cum am
văzut, mai riguroasă123

5.BUNA-CREDINŢĂ ŞI RĂSPUNDEREA CIVILĂ

5.1 RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

123
C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.120

78
 Sfera răspunderii sociale cuprinde răspunderea morală, răspunderea
politică, răspunderea juridică. Dacă ne referim numai la răspunderea juridică, a
cărei caracteristică esenţială o constituie posibilitatea aplicării, în caz de nevoie, a
constrângerii de stat, vom reţine, de asemenea, o mare diversitate sub care această
răspundere se poate manifesta : civilă, penală, administrativă, disciplinară.
Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligaţie de
despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
Dacă fapta cauzatoare de prejudiciu se circumscrie unui contract încheiat
de părţi, prin această faptă se încalcă o obligaţie contractuală şi se declanşează
răspunderea civilă contractuală a contractantului respectiv.
Dacă nu există o astfel de convenţie sau fapta prejudiciabilă este în afara
prevederilor contractuale, atunci răspunderea este de natură delictuală.
Răspunderea delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil aplicată
pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, sancţiune cu caracter
reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă124.
Trebuie precizat că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al
răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu
caracter special, derogator, deoarece ori de câte ori nu avem de-a face încălcarea
unei obligaţii contractuale, se vor aplica regulile răspunderii delictuale.
Condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii delictuale sunt existenţa
unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între prejudiciul
nereparat şi fapta ilicită respectivă, precum şi vinovăţia celui care a cauzat
prejudiciul.
Această din urmă condiţie – vinovăţia – interesează prin legătura cu buna-
credinţă, ambele fiind noţiuni cu semnificaţii psihologice şi morale.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la
momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior
săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare
exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi de
voinţă.
Ca prim factor al atitudinii psihice apare, aşadar, factorul intelectiv de
conştiinţă, care realizează un proces intern, psihic, de prefigurare a unor scopuri, a
mijloacelor şi posibilităţilor de atingere a acestor scopuri, de transformare a
scopurilor în motivaţii ale unor conduite posibile, de prefigurare a raporturilor de
cauzalitate dintre acţiunile posibile şi urmările acestora, de comporare a propriilor
interese cu interesele celorlalţi membri ai societăţii, de comparare a conduitelor
posibile cu cerinţele ordinii de drept, ale normelor legale şi ale regulior de
convieţuire socială125.
124
C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.123
125
C,Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.191

79
 Vinovăţia presupune întotdeauna, şi indiferent de forma ei, un anumit nivel
de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor şi a urmărilor
eventuale ale acestora.
Factorul intelectiv este urmat de factorul volitiv, concretizat în actul psihic
de deliberare şi decizie cu privire la comportamentul ce urmează a fi adoptat. Este
momentul în care autorul se decide pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii. Astfel se trece la nesocotirea unei obligaţii legale, cu caracter general,
care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite.
Factorul volitiv presupune întotdeauna libertatea de deliberare şi de decizie
din partea autorului faptei. Factorul intelectiv a constituit premisa factorului
volitiv. Cei doi factori se află într-o strânsă unitate şi, în măsura în care s-au
concretizat în săvârşirea unei fapte ilicite ; ei alcătuiesc, în unitatea lor, ceea ce se
numeşte vinovăţie sau vină.
Am urmărit procesul psihic intern de formare a vinovăţiei, în faza sa
intelectivă şi apoi volitivă, pentru a se observa mecanismulasemănător, însă cu
finalitate total opusă, faţă de procesul intern şi psihic de formare a bunei-credinţe.
La baza bunei-credinţe stau intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi
abţinerea de la vătămarea sau păgubirea altuia. Conştiinţa individuală este în
conformitate cu cea socială şi morală, asfel încât, în urma procesului de deliberare
şi decizie între posibilităţile de comportament ce le poate adopta, individul alege o
conduită corectă, loială, onestă.
În cazul vinovăţiei, persoana optează, în final, spre o conduită ilicită,
neconformă cu normele legale, împuse de convieţuirea socială. Fapta ilicită pe care
o săvârşeşte poate îmbrăca, din punctul de vedere al laturii subiective, al atitudinii
autorului ei, forma intenţiei sau a culpei.
Intenţia este directă când autorul faptei prevede rezultatul şi urmăreşte
producerea lui prin săvârşirea acelei fapte ; inenţia indirectă se caracterizează prin
prevederea, neurmărirea, dar acceptarea producerii rezultatului.
Culpa este şi ea de două feluri : imprudenţa sau uşurinţa, când autorul
faptei prevede rezultatul, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că nu el se va
produce ; neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă.
În toate formele sale, vinovăţia este un act de voinţă ce are ca urmare un
rezultat păgubitor pentru o altă presoană.
În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru
cea mai uşoară culpă şi indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a
prejudiciului cauzat este integrală. De regulă, culpa autorului prejudiciului trebuie
dovedită de către cel care pretinde repararea prejudiciului, cu luarea în considerare
a unor cazuri în care culpa este prezumată (răspunderea pentru fapta altei
persoane). Gravitatea vinovăţiei prezintă interes atunci când obligaţia de reparare

80
este solidară, între mai mulţi autori sau între autor şi victima prejudiciului. În orice
situaţie însă, prejudiciul trebuie reparat integral.
Buna-credinţă este produsul unei stări psihologice care exclude orice formă
a vinovăţiei, chiar în cea mai uşoară formă a sa. Nu este posibil de aceptat ca în
urma unui proces psihic de deliberare şi decizie, autorul să aleagă o manifestare
exterioară, o conduită care în acelaşi timp să fie şi conformă legilor şi moralei, dar
care să fi provocat un prejudiciu altei persoane.
Cum în orice situaţie de răspundere civilă delictuală se întâlneşte una din
formele vinovăţiei – intenţia sau culpa – subiectul nu va putea invoca în favoarea
lui motivul bunei-credinţe în săvârşirea unui fapt culpabil. O astfel de susţinere ar
fi un paradox. Datorită existenţei vinovăţiei ca şi condiţie fundamentală a
răspunderii civile delictuale, buna-credinţă şi culpa delictuală se exclud.

5.2 RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

Din sfera relaţiilor sociale, doar un segment redus ca întindere este

reprezentat de relaţiile contractuale dintre membrii societăţii. De aceea răspunderea
civilă delictuală reprezintă dreptul comun, regula în materie, în timp ce
răspunderea civilă contractuală are caracter derogatoriu, special.
Manifestarea voinţei contractuale are rolul de a crea o încredere deplină
între părţi şi, în măsura în care contractul are efecte faţă şi de terţi, el nu trebuie să
lezeze drepturile şi interesele legitime ale acestora.
Răspunderea contractuală se declanşează în momentul în care o parte a unui
contract nu îşi îndeplineşte o obligaţie asumată prin acel contract, producând un
prejudiciu celeilalte părţi contractante. Terţii, fiind străini de convenţie, au la
posibilitatea invocării răspunderii civile delictuale, pentru ei faptul prejudiciabil
fiind un simplu fapt juridic ilicit şi nu încălcarea unei obligaţii contractuale.
În doctrină s-a făcut distincţie între buna-credinţă a contactanţilor şi buna-
credinţă contractuală126 :
-a)Buna-credinţă a contractanţilor se referă la obligaţia fiecărui
contractant de a se abţine, la încheierea contractului, de la orice manevre dolosive
sau de la orice fel de violenţă, care ar putea duce la nulitatea contractului pentru
viciu de consimţământ. De asemenea, s-a menţionat şi buna-credinţă de care ar
căuta să se prevaleze vreunul dintre contractanţi prin încercarea de a menţine ca
valabil un contract încheiat în mod neregulat.

126
D.Gherasim, op.cit., p.279

81
 -b)Buna-credinţă contractuală “trebuie în mod necesar să fie privită prin
raportarea la ceea ce constituie esenţa contractului, adică acordul de voinţe sau
consimţământ”127. Buna-credinţă contractuală trebuie să se manifeste sub forma
intenţiei drepte şi a loialităţii ambelor părţi, atât la încheierea, cât şi pe parcursul
executării contractului. S-a ajuns la ideea existenţei unei obligaţii de bună-credinţă,
care ar consta în obligaţia de a se conduce ca un om onest şi conştiincios. Prin
această obligaţie se înţelege în primul rând obligaţia de abţinere de la orice fraudă.
Violarea obligaţiei de bună-credinţă constă într-un act ilicit implcând intenţia de a
vătăma şi mergând până la deturnare şi escrocherie, sub forma dolului şi fraudei
care ar putea îmbrăca şi caracter penal128.
Răspunderea părţilor contractante ce vor încălca obligaţia de bună-credinţă
prin dol sau fraudă,sau, mai bine spus, vor încălca cu rea-credinţă una dintre
obligaţiile contractuale asumate, este stabilită în raport cu gravitatea faptelor, sub
diferite forme : de la declararea nulităţii actului pentru viciu de consimţământ, la
plata de daune şi chiar la aplicarea unei pedepse penale dacă fapta prejudiciabilă
este infracţiunea de înşelătorie.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în
neîndeplinirea sau în indeplinirea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale.
Debitorul contractual răspunde, spre deosebire de cel delictual, numai pentru
prejudiciul cauzat care a fost prevăzut ori era previzibil la momentul încheierii
contractului, dacă prejudiciul nu provine din culpa sa gravă, asimilată dolului.
În materia răspunderii contractuale, creditorul obligaţiei de reparare a
prejudiciului trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că
obligaţia nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa se prezumă (art.1082
C.civ.). Se ştie că buna-credinţă se prezumă în relaţiile contractuale. Însă când are
loc o neexecutare a unei obligaţii ce are ca urmări vătămarea drepturilor celeilalte
părţi, atunci buna-credinţă nu mai poate fi invocată. Rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei să justifice motivele pentru care nu şi-a îndeplinit corect obligaţiile
contractuale, deci el are posibilitatea să răstoarne prezumţia de culpă ce a devenit
activă din momentul dovedirii existenţei contractului şi a încălcării obligaţiei.

127
D.Gherasim, op.cit., p.285
128
R.Vouin citat de D.Gherasim, op.cit., p.286

82
 CAP.III ADMINISTRAREA PROBEI

1. SISTEMUL PROBATOR ÎN DREPTUL CIVIL

a) Noţiuni generale

83
 Administrarea probelor reprezintă o operaţie complexă şi deosebit de
importantă în desfăşurarea procesului civil. În puţine situaţii procesul civil se poate
soluţiona fără să fie necesară administrarea unor probatorii adecvate : în cazul
stingerii procesului civil pe baza unor incidente (invocarea unor excepţii dirimante)
sau pe baza unor acte de dispoziţie a părţilor.
Importanţa probelor în procesul civil este foarte bine ilustrată în adagiul
latin idem est non esse aut non probari (absenţa unei probe este egală cu absenţa
dreptului). Acestă maximă, care şi-a păstrat actualitatea, demonstrează importanţa
covârşitoare a probelor în orice sistem judiciar. Adagiul roman amintit şochează la
prima vedere pentru că arată că cel care nu-şi demonstrează dreptul se află în
aceeaşi situaţie cu cel care nu este titularul unui drept. De aceea s-a remarcat că
adagiul enunţat exprimă numai o “jumătate de adevăr”, întrucât un drept se poate
concepe şi independent de mijloacele susceptibile de a-i stabili existenţa, iar unele
drepturi se realizează în mod voluntar, chiar dacă probaţiunea lor s-ar dovedi
imposibilă129.
Păstrând semnificaţia reală a adagiului roman, se poate afirma, totuşi, că
probele au un rol covârşitor în viaţa juridică. De ele depinde nu numai stabilirea
faptelor, ci şi calitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Fără existenţa probelor
activitatea judiciară nici nu poate fi, de cele mai multe ori, concepută. Probele
concură : la stabilirea adevărului, la formarea convingerii intime a judecătorului şi
la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale. Ele conferă instanţelor superioare
posibilitatea de a exercita un control eficient asupra legalităţii şi temeiniciei
hotărâri atacate.
Probele nu reprezintă însă o categorie exclusiv juridică. Ele se întâlnesc şi
în alte domenii ale vieţii sociale sau în domeniul cercetării ştiinţifice.Între probele
folosite de cercetător şi cele utilizate în activitatea judiciară există anumite
similitudini, dar şi esenţiale deosebiri care pot fi evidenţiate sub multiple aspecte.
Ca o latură comună, de exemplu, se reţine faptul că atât judecătorul cât şi omul de
ştiinţă au ca scop comun determinarea adevărului. Pe de altă parte, investigaţia
ştiinţifică, ca şi cercetarea judecătorului, se raportează la fapte sau evenimente
petrecute într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat130.
Deosebirile dintre probe în general şi probele judiciare sunt însă esenţiale.
Probele în general se realizează într-o deplină libertate de investigare a
cercetătorului, iar o atare libertate priveşte atât autorii investigaţiei, obiectul, cât şi
mijloacele de investigaţie. În schimb, probele judiciare se realizează potrivit unor
reguli prestabilite de lege şi care se impun atât judecătorului, cât şi părţilor. De
asemenea, cercetătorul poate reveni asupra propriei sale cercetări, fie pentru a
129
L.Ducharme, Precis de la preuve, citat de Ion Leş, Tratat de drept procesual civil, Edit. Allbeck, Bucureşti,
2001, p.427
130
A.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p.65

84
fundamenta o altă concluzie, fie pentru a descoperi alte fapte şi argumente în
sprijinul aceleiaşi soluţii. Cercetătorul, în general, nu este ţinut să finalizeze
investigaţia sa într-un timp limitat. Asemenea atribute nu-i sunt recunoscute
judecătorului, iar faptele sale se materializează în final într-o hotărâre
judecătorescă ce va fi înzestrată cu forţa caracteristică lucrului judecat.
***
Noţiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe
acceptaţiuni. Într-un sens larg, prin probă se desemnează fie acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui fapt, fie chiar rezultatul probaţiunii. În sens
restrâns, conceptul de probă evocă însăşi mijlocul legal folosit pentru dovedirea
unui fapt. Este accepţiunea cel mai frecvent folosită în doctrină şi jurisprudenţă.
Proba poate fi privită atât din punctul de vedere al instanţei, cât şi al părţilor
litigante. Din punctul de vedere al instanţei probele sunt un mijloc pentru a ajunge
la realizarea funcţiei jurisdicţionale : stabilirea adevărului în cauzele supuse
juecăţii. Din punctul de vedere al părţilor, probele sunt mijloace folosite pentru a
convinge judecătorul asupra existenţei sau inexistenţei unor fapte relevante în
procesul civil, o modalitate destinată a forma covingerea magistratului.
Conceptului de probă i se conferă şi un alt înţeles. Astfel, tot într-o
accepţiune restrâsă, conceptul de probă evocă şi faptul probator, adică faptul
material, care, odată dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant
pentru soluţionarea cauzei. Din acest punct de vedere, se disting două categorii de
fapte : a) fapte principale, care reprezintă tocmai obiectul probei, adică ceea ce
trebuie demonstrat, dovedit, în faţa judecătorului; b)faptele probatorii, adică faptele
ce sunt utilizate spre a se stabili existenţa sau inexistenţa raportului litigios131.

b) Sarcina probei

Sarcina probei revine, în mod firesc, celui care invocă în sprijinul

pretenţiilor sale o anumită stare de fapt sau un anume drept nesocotit de pârât.
Încă din dreptul roman a fost consacrat principiul conform căruia cel ce
afirmă o pretenţie în justiţie trebuie să o dovedească : ei incumbit probatio qui dicit
non qui negat.
Instituirea principiului enunţat în cuprinsul codurilor civile adoptate în
secolul trecut este în mare măsură o consecinţă a poziţiei acordate judecătorului în
materie de civilă. De-a lungul evoluţiei legislative, poziţia judecătorului a trecut de
la cea de neutralitate, de simplu spectator, la cea de implicare activă. Promovarea
principiului rolului activ al judecătorului conduce şi la promovarea opiniei
conform căreia, în aceste condiţii, nu se mai poate vorbi în mod propriu de sarcina
probei.
131
Ioan Leş, op.cit., p.425

85
 Sarcina probei constituie o realitate în dreptul modern şi o necesitate a unei
bune funcţionări a oricărei justiţii democratice. Sarcinile impuse părţilor trebuie să
fie însă îmbinate în mod armonois şi dialectic cu rolul conferit judecătorului în
instrucţia judiciară, şi mai ales în domeniul probaţiunii132.
Tot un adagiu roman – actor incumbit probatio – imune constatarea că
sarcina probei revine, în primul rând, reclamantului, el fiind cel care afirmă mai
întâi o pretenţie în justiţie. Sacina probei nu implică un drept al adversarului, ci un
imperativ al interesului personal al părţii care invocă o pretenţie în justiţie. În mod
firesc, neprobarea faptelor afirmate comportă un risc extrem pentru reclamant :
pierderea procesului.
Există şi situaţii în care sarcina probei revine mai întâi pârâtului. Este cazul
excepţiilor invocate de către pârât pentru a paraliza pretenţiile reclamantului – reus
in excipiendo fit actor (excepţia puterii de lucru judecat, excepţia de prescripţie,
etc.).
O situaţie particulară este aceea a prezumţiilor, care deplasează sarcina
probei de la persoana în favoarea căreia acestea au fost create la partea adversă.
Este vorba însă numai de prezumţiile relative, întrucât în privinţa prezumţiilor
abolute nu se admite proba contrarie (art.1202 C.civ.).
Prin urmare, se poate afirma că în dreptul modern sarcina probei se împarte
între reclamant şi pârât : reclamantul este înhdatorat să facă dovada existenţei
raportului juridic invocat, în timp ce pârâtul va trebui să probeze, dacă este cazul,
faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de
reclamant, precum şi faptele ulterioare ce au fost de natură să modifice sau sî
stingă raportul juridic respectiv. Regula enunţată poate fi, de la caz la caz,
insuficientă, astfel că judecătorul, în virtutea rolului său activ, trebuie să sesizeze
situaţiile speciale, să atragă atenţia părţilor asupra modului sau ordinii de
administrare a probelor, precum şi să ordone din oficiu probe, chiar dacă părţile se
împotrivesc.
c) Obiectul probei

Obiectul probei îl reprezintă tocmai actele şi faptele ce au semnificaţie

juridică în sensul că ele creează, modifică sau sting raporturi de drept. Cu alte
cuvinte, obiect al probei sunt actele şi faptele generatoare de drepturi şi obligaţii şi
cu privire la care s-a declarat conflictul dintre părţi.
Faptele care trebuie dovedite în procesul civil pot fi fapte materiale sau
fapte psihologice. Primele se exteriorizează în concret, pe când cele din urmă se
aterializează numai prin consecinţele pe care le determină.

132
Ion Leş, op.cit., p.430

86
 Unele fapte impun precizări particulare. Este în primul rând cazul faptelor
negative, a căror dovadă se face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt
vecin conex.
O situaţie aparte o au şi faptele constante, adică acele fapte care pe care
legea le consideră existente şi cu privire la care judecătorul nu poate admite ori
ordona dovezi. Asemenea fapte sunt prezumate de legiuitor pe baza generalizării
unor raporturi frecvente. În aceastîă categorie se include prezumţiile legale care se
impun fără posibilitatea de tăgadă (absolute) sau numai până la proba contrarie
(relative).
Explicaţii se impun şi în cazul faptelor notorii. În dreptul antic era promovat
adagiul notoria non egent probatione. Faptele notorii sunt acele fapte care sunt
cunoscute în general de toată lumea, pretutindeni, într-o animită ţară sau numai
într-o anmită zonă geografică. Pentru a fi notoriu, faptul trebuie să fie cunoscut de
aşa manieră încât să nu provoace nici o îndoială asupra existenţei sale sau asupra
modului său de a fi. Legislaţia noastră nu face referire expresă la faptele notorii.
Cu toate acestea, se consideră că asemenea fapte nu trebuie dovedite de către părţi.
Probaţiunea poate purta însă asupra caracterului notoriu al acelui fapt.
Există şi unele fapte care sunt cunoscute personal de judecător, respectiv
care provin dintr-o altă sursă, nu din piesele de la dosar. Se admite în unanimitate
în doctrina noastră că şi aceste fapte nu sunt susceptibile de probaţiune, căci
judecătorul nu-şi poate întemeia soluţia decât pe acele fapte care sunt administrate
cu respectarea principiului nemijlocirii133.
Cu privire la obiectul probaţiunii se impune şi precizarea că ea nu poartă
asupra normelor juridice. Legile, indiferent de forma lor de exprimare, sunt
prezumate în mod absolut că sunt cunoscute de toţi cetăţenii. Regula enunţată nu
are o valoare absolută. În dreptul intern se cunosc unele excepţii de la acestă
regulă. Se au în vedere acele împrejurări relativ rare când obiceiul este considerat
izvor de drept. În asemenea situaţii, partea care invocă obiceiul respectiv poate fi
obligată să producă dovezi în acest sens. O a doua excepţie importantă vizează
raporturile de drept internaţinal privat. Conţinutul legii străine se stabileşte de
instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-
o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat (art.7 din Legea
nr.105/1992). Nu există nici o regulă de drept care să impună judecătorului
cunoaşterea dreptului străin, lucru care nici nu ar fi posibil în mod real. Ca atare,
partea care invocă legea străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei, iar
dacă totuşi nu se poate stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea română.

d) Condiţiile generale de admisibilitate a probelor

133
A.Ionaşcu, op.cit., p. 36-37

87
 Cerinţele impuse în dreptul modern în scopul aflării adevărului în ceea ce
priveşte dezlegarea raporturilor litigioase, se referă la : legalitatea,
verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa lor.
1.Legalitatea are în vedere condiţia ca proba să nu fie oprită de legea
materială sau procesuală, să constituie un mijloc de dovadă prevăzut de lege 134.
Legalitatea probelor împiedică părţile să folosească alte mijloace de dovadă decât
acelea expres determinate de lege. Potrivit Codului civil, dovada se poate face prin
înscrisuri, martori, prezumţii şi prin mărturisirea uneia dintre părţi. Proba prin
jurământ a fost înlăturată din legislaţia noastră şi, ca atare, nu mai poate fi folosită
ca un mijloc legal de probă. La rândul său, Codul de procedură civilă indică printre
mijloacele de dovadă şi cercetarea la faţa locului şi expertiza, făcând în acelaşi
timp referiri la mijlocul prin care se poate obţine mărturisirea – interogatoriul. Pe
de altă parte, există şi unele restricţii de la utilizarea anumitor mijloace de dovadă,
reguli ce trebuie respectate în cadrul condiţiei de legalitate a probelor.
2.Verosimilitatea se traduce prin aceea că proba solicitată trebuie să facă
credibil faptul pretins, să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a
fi crezute, şi nu imposibile. Cu alte cuvinte, proba solicitată nu trebuie să
contrazică legile naturale universal-recunoscute. Această condiţie este contestată de
unii autori, iar de alţii este pur şi simplu ignorată. Judecătorul trebuie să aprecieze
verosimilitatea probei în concret, examinând cu atenţie faptele faptele ce se tind a
fi probate şi concordanţa lor cu legile naturii, având în vedere în acelaşi timp şi
datele ştiinţifice existente în momentul administrării probei, căci în timp o probă
poate deşi iniţial neverosimilă poate poate face ulterior credibil faptul pretins.
3.Pertinenţa probei cere ca ea să se refere la fapte care trebuie să fie
demonstrate în sprijinul pretenţiilor sau apărărilor formulate de părţi. Faptele
afirmate trebuie să fie de natură a genera, modifica sau stinge anumite raporturi
juridice. Dacă proba nu are legătură cu obiectul procesului, duce la prelungirea
procesului, la tergiversarea soluţionării pricinii şi nu poate fi admisă.
4.În fine, probele sunt admisibile doar dacă sunt şi concludente, adică sunt
de natură a conduce la soluţionarea procesului (art.167 alin.2 C.proc.civ.).Instanţa
este obligată să încuviiţeze doar acele probe care sunt şi concludente 135. Aprecierea
concludenţei probei se poate face prin arătarea de către părţi a împrejurărilor ce
urmează a fi dovedite cu ajutorul probei respective. O probă concludentă este
întotdeauna şi o probă pertinentă, o probă care nu are legătură cu procesul
neputând duce la soluţionarea procesului. Reciproca nu este însă totdeauna
valabilă, adică o probă poate să fie pertinentă, fără să fie susceptibilă de a conduce
la soluţionarea cauzei.

134
Fl.Măgureanu, Drept procesual civil, Edit. Allbeck, Bucureşti 2001,p.252
135
Trib. Suprem, dec.civ.nr. 1846/1956. L.P.nr. 3/1957, p.361

88
 e) Clasificarea probelor

În literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii spre a determina

diferitele categorii de probe.
1. O primă clasificare se face în funcţie de locul în care se efectuează
dovezile. Astfel, întâlnim probe judiciare, care se administrează în faţa instanţei de
judecată, respectiv probe extrajudiciare, care se produc în afara instanţei de
judecată. Caracterul judiciar sau extrajudiciar al unei probe se analizeză în raport
cu instanţa care judecă litigiul, nu în raport cu locul în care se desfăşoară cercetarea
judecătorească.
2. În funcţie de izvorul lor original sau derivat, probele pot fi primare sau
secundare. Probele primare sunt acelea care provin dintr-o primă sursă, adică cele
care implică un raport direct, nemijlocit între probă şi fapt (înscrisurile semnate de
părţi, depoziţiile martorilor care au asistat personal la producerea unei fapte, etc.).
Probele secundare au un raport indirect cu faptul supus probaţiunii, de acea trebuie
privite cu multă circumspecţie şi trebuie coroborate cu celelalte mijloace de
dovadă.
3. După natura probelor se face distincţie între probele personale şi cele
materiale. Primele cuprind relatări ale omului făcuta în forme prescrise de lege
(rapoarte de expertiză, mărturisirea obţinută prin intermediul interogatoriului, etc.),
în timp ce secundele vizeză fapte ce se percep prin intermediul unui obiect
material.
4. În funcţie de legătura dintre faptul generator de drepturi şi probă se face
distincţie între probele directe şi probele indirecte. Probele directe sunt acelea care
se află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios (probele
materiale, contractul părţilor, mărturisirea unei părţi, etc.). Probele indirecte se
caracterizează prin aceea că între faptul generator de drepturi şi dovadă se
interpune un fapt intermediar, vecin şi conex, prin mijlocirea căruia se poate ajunge
la stabilirea raportului juridic litigios (prezumţiile).

f) Reguli generale privind propunerea, încuviinţarea şi administrarea

dovezilor

Regulile impuse în materia dovezilor sunt cerute de obligaţia respectării

principiilor asigurării dreptului la apărare al părţilor şi al garanţiei celerităţii
pocesului civil.
1. Propunerea probelor se face, de regulă, de către reclamant, prin cererea
de chemare în judecată, iar de către pârât, prin întâmpinare sau cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare. Pârâtul se mai poate apăra şi prin intermediul probelor
propuse în cuprinsul cererii reconvenţionale, atunci când apare această situaţie.

89
Probele nepropuse în condiţiile şi termenii arătaţi nu vor mai putea fi invocate în
tot cursul instanţei, operând, cu unele excepţii, sancţiunea decăderii din dreptul de
a mai propune probe.
2. Încuviinţarea probelor este atributul instanţei, chemată să se pronunţe
în acest sens printr-o încheiere. Instanţa examinează condiţiile de admisibilitate a
probelor propuse şi le poate încuviinţa, însă numai după ce acestea sunt puse în
discuţia prealabilă a părţilor litigante.
3.Administrarea probelor este reglementată în dispoziţiile Codului de
procedură civilă. O primă regulă este aceea că dovezile trebuie administrate înainte
de începerea dezbaterilor asupra fondului (art.167 alin.2). De asemenea, dovada şi
dovada contrarie “vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp”
(art.167alin.3), iar “administrarea dovezilor se face în ordinea statornicită de
instanţă” (art.167 alin.2). Reguli privind dovada contrarie dispun că aceasta va fi
cerută sub pedeapsa decăderii în aceaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă,
în cazul în care dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile art.138
C.proc.civ., iar partea lipsă la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară dovada
contrarie la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se
înfăţişează (art.167 alin.4, respectiv alin.5). O ultimă regulă generală privitoare la
administrarea dovezilor este aceea consacrată de art.169 C.proc.civ.:”administrarea
dovezilor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel”.
Această normă procedurală este de natură să promoveze şi principiul nemijlocirii,
însă cu admiterea excepţiei care se referă la posibilitatea de administrare a probelor
prin avocaţi, excepţie instaurată prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2000, dar
abrogată însă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59/2001.

g) Mijloacele de probă

În ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă, sunt : proba prin

înscrisuri, proba testimonială, proba prin rapoartele de expertiză, cercetarea la faţa
locului, mărturisirea şi prezumţiile. O atare ordine nu urmăreşte determinarea unei
ierarhii absolute a probelor, căci în sistemul nostru de drept funcţioneză principiul
aprecierii libere şi coroborate a probelor. Această ordine prezintă totuşi unele
semnificaţii privind importanţa unor dovezi şi mai ales frecvenţa cu care ele sunt
folosite în cadrul procesului civil.

2. DOVADA BUNEI-CREDINŢE

90
 Am analizat într-un capitol anterior valoarea de prezumţie legală relativă pe
care Codul civil, în art.1899 alin.2, o atribuie bunei-crednţe :
“Buna credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei supra celui ce alege rea-
credinţa.”
De asemenea, am făcut o discuţie generală asupra noţiunii juridice de
prezumţie legală. Prezumţiile nu sunt altceva decât consecinţele pe care judecătorul
le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sau mai puţin cunoscut.
Codul român de procedură în vigoare, ca şi alte legislaţii procesuale, nu
conţine referiri privitoare la administrarea probei prin prezumţii. O atare realitate i-
a determinat pe unii autori să susţină că prezumţiile nici nu sunt mijloace de
dovadă în adevăratul sens al cuvântului136. Codul civil tratează prezumţiile ca
mijloace de dovadă. Raţiunea prezumţiilor rezidă în mod incontestabil în
necesitatea de a descoperi adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la
dispoziţie probe directe137 .
Prezumţiile nu se bazează pe declaraţiile părţilor sau ale unor terţe
persoane, ci pe unele procedee logice, cum sunt inducţia şi deducţia.
Raţionamentul folosit are un caracter complex, în raport cu raţionamentul folosit
de judecător în cazul celorlalte mijloace de probă. Foarte semnificativ în acest sens
regretatul profesor A.Ionaşcu remerca : ”Între cele două raţionamente există însă o
deosebire. Primul, comun tuturor probelor, se întemeiază pe un fapt care se află
într-o legătură de funcţie probatorie cu faptul generator de drepturi, uneori fiind
săvârşit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca probă), ceea ce face ca - o dată ce
mijlocul de probă a fost verificat ca fiind sincer – raţinamentul judecătorului să fie
simplu şi convingător. Cel de-al doilea, specific prezumţiilor, se întemeiază pe un
fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, care există independent de
funcţia sa probatorie, din care cauze este nevoie, de multe ori, de o deosebită
atenţie pentru a stabili dacă legătura dintre faptul vecin şi conex şi faptul generator
de drepturi este suficient de strânsă pentru a se putea trage concluzia existenţei
celui de-al doilea din cunoaşterea existenţei celui dintâi”138.
În funcţie de valoarea lor probantă, prezumţiile se împart în prezumţii
legale absolute sau iuris et de iure (de drept şi asupra dreptului) şi prezumţii legale
relative sau iuris tantum (numai de drept). Conform art.1202 alin.2 C.civ. rezultă
că, în principiu, împotriva prezumţiilor legale este permisă dovada contrarie.
Excepţie fac prezumţiilor legale absolute care sunt expres determinate de lege şi
împotriva cărora nu este permisă dovada contrarie decât prin mărturisire, iar uneori

136
I.Stoenescu, S Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977,
vol.II,p.397 ; L.Mihai, Natura juridică a prezumţiilor, în S.C.J. nr.1/1979, p.49-53
137
Ion Leş, op.cit., p.475
138
A. Ionaşcu, op.cit., p.285

91
nici prin acest mijloc de dovadă. Există şi o categorie de intermediară sau mixtă de
prezumţii legale, care se caracterizează prin aceea că pot fi combătute prin proba
contrarie, dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii sau
numai de către anumite persoane139 .
Rezultă că regula în materia probaţiunii prezumţiilor legale este cea
specifică prezumţiilor legale relative, care admit proba contrarie.
Toate prezumţiile legale au ca notă comună faptul că existenţa lor este
condiţionată de un text de legal care să le consacre ca atare. Prin urmare, se poate
afirma că nu există prezumţii legale fără un text expres.
Prezumţiile simple sau ale omului, denumite uneori şi prezumţii de fapt,
sunt consecinţele pe care magistratul, întemeindu-se pe propria sa putere de
judecată şi experienţă, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În
acest sens, art.1203 C.civ. statuează : “Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege
sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului.” Articolul de lege impune
condiţia ca prezumţia stabilită de judecător “să aibă o greutate şi puterea de a naşte
probabilitatea”, deci nu orice fapt poate constitui o premisă a unei prezumţii. Legea
limitează însă folosirea prezumţiilor simple spre a nu se dovedi indirect, adică prin
mijlocirea unui fapt vecin şi conex, ceea ce este interzis a se proba în mod direct.
Prezumţiile nu sunt îngăduite judecătorului “decât numai în cazurile când este
permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut
prin fraudă, dol sau violenţă.”
Am insistat asupra categoriilor de prezumţii datorită discuţiilor din
literatura juridică unde buna-credinţă este încadrată fie în categoria prezumţiilor
legale relative, fie a prezumţiilor simple, fie este ignorată ca şi prezumţie de drept.
Ceea ce este admis în unanimitate este valoarea de prezumţie legală relativă
a bunei-credinţe în cazul prescripţiei de la 10 la 20 de ani, acest tratament juridic
rezultând clar din art.1899 C.civ. în această situaţie, buna-credinţă “se presupune
totdeuna”. Cel ce o invocă, dacă are şi o posesie utilă asupra bunului imobil pe o
perioadă de 10 până la 20 de ani, întemeiată pe un just tilu, dobândeşte dreptul de
proprietate asupra imobilului respectiv prin mecanismul juridic numit uzucapiune
prescurtată.
Dar, după cum am văzut, buna-credinţă produce numeraose alte efecte.
Buna-credinţă este un criteriu deosebit de important la aprecierea actelor
juridice şi la interpretarea acestora.
Elementul esenţial este intenţia părţilor care se exteriorizează prin
consimţământ. Judecătorul are sarcina să stabileascădacă părţile au lucrat cu bună-
credinţă, dacă voinţa lor exprimată prin acord este produsul unei intenţii drepte, a
liceităţii, a lipsei vătămării celeilalte părţi. Pentru a stabili aceasta, judecătorul va
pleca totdeuna de la elementul exterior, adică de la instrumentul material al
139
În acest sens, A.Ionaşcu, op.cit., p.296

92
raportului juridic care este actul juridic însuşi. Este posibil ca din conţinutul
acestuia să rezulte cu claritate intenţia părţilor. Dar atunci când acest lucru nu
rezultă, judecătorul trebuie să scruteze conştiinţa părţilor spre a stabili dacă acestea
au fost animate de bună-credinţăsau dacă nu cumva raportul juridic este viciat prin
dol, violenţă, fraudă sau abuz de drept140.
În aceste situaţii, se poate afirma că prezumţia de bună-credinţă este o
prezumţie simplă. Opera de interpretare a actului juridic şi desluşire a adevăratei
intenţii a părţilor aparţine magistratului, ca un mijloc subsidiar, dar necesar în
cazurile de dol, fraudă, violenţă sau abuz de drept. Dreptul nostru intern acordă
prioritate principiului voinţei interne, în cazul în care nu există concordanţă între
voinţa exprimată şi cea reală, internă. Un exemplu în acest sens este simulaţia, care
produce, între părţi, efectele pe care acestea le-au urmărit prin încheierea actului
secret, efecte permise însă de lege. În cazul în care un act este încheiat prin
încălcarea bunei-credinţe, producând astfel efecte pe care, în mod legal, părţile nu
le-ar fi obţinut, actul respectiv este lovit de nulitate.
Interpretarea actelor juridiceprin criteriul bunei-credinţe este tot atât de
importantă în clarificarea raporturilor exacte între părţi cât şi, prin consecinţă,
pentru o dreaptă soluţionare a litigiilor. Interpretarea înseamnă stabilirea
adevăratului înţeles al actului juridic şi al fiecărei clauze cuprinsă în el potrivit
voinţei autorilor. Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor,
potrivit art.977 C.civ., text care se leagă de cel al art.970 alin.1 C.civ.,care prevede
că convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Nu se poate executa cu bună-
credinţă o convenţie care a fost încheiată cu rea-credinţă. Şi aici, ca şi la aprecierea
actelor, judecătorul trebuie să confrunte factorul extern, ceea ce părţile au declarat,
cu factorul intern, adică voinţa reală a părţilor. Înterpretând actul prin criteriul
bunei-credinţe, judecătorul va face totul ca, în cazul clauzelor îndoielnice, actul să-
şi producă efectele. Judecătorul nu poate însă să se îndepărteze de la intenţia
dreaptă a părţilor, adică de la buna-credinţă a acestora. Astfel, actul nu este lovit de
nulitate, ci, prin rolul supletiv al judecătorului care poate suplini voinţa părţilor în
lipsa unor dispoziţii legale contrare, este interpretat în sensul producerii de efecte
şi, de regulă, în folosul celui ce s-a obligat.
Buna-credinţă este prin excelenţă un produs al unor valori morale ce
alcătuiesc onestitatea, este un produs al conştiinţei umane animată de loialitate,
prudenţă, ordine şi temperanţă. Cumul de valori morale şi fapte psihologice, buna-
credinţă se transpune în plan juridic sub forma intenţiei drepte, a diligenţei, a
liceităţii şi a abţinerii de la orice fel de vătămare sau păgubire a altuia. Când există
conformitate, cel puţin aparentă, între ceea ce omul gândeşte şi afirmă, pe de o
parte, şi ceea el afirmă prin cuvinte şi în actele pe care le încheie, se presupune că
există bună-credinţă. Această concordanţă se materializează printr-o conduită
140
D.Gherasim, op.cit., p.228

93
corectă, în conformitate cu prevederile contractuale şi cele legale, respectând
totodată ordinea publică şi bunele moravuri.
Luând în considerare imperativul încrederii reciproce între părţi în cadrul
întregului circuit civil, s-a instaurat aşa-numita obligaţie de bună-credinţă, care
depăşeşte sfera îndatoririlor morale ale fiecăruia dintre noi şi capătă valenţe
juridice. Dată fiind acestă cerinţă, se poate afirma că buna-credinţă reprezintă, în
principiu, regula în materia încheierii şi executării actelor juridice civile. De aici s-
a avansat spre valoarea de prezumţie legală a bunei-credinţe, prezumţie relativă
însă. Cel care o invocă nu are datoria de a o dovedi, această sarcină fiind a celui
care combate buna-credinţă pretinsă de adversarul său : “sarcina probei cade
asupra celui ce alege rea-credinţa”.
Fiind o noţiune complexă, de natură psihologică dar şi juridică, buna-
credinţă trebuie să fie supusă unei analize profunde în cazul punerii sale la
îndoială. Judecătorul este chemat a stabili adevărata intenţie a părţilor, având ca
dovezi concrete, palpabile, doar manifestările exterioare ale acestora. În acelaşi
timp, magistratul trebuie să fie vigilent în a depista orice manifestare a culpei, chiar
şi în forma sa cea mai uşoară, deoarece buna-credinţă este incompatibilă cu orice
fel de culpă. Cu atât mai mult, manifestarea într-un fel sau altul, dar în mod concret
şi efectiv a dolului, violenţei, fraudei sau a abuzului de drept şi depistarea acestei
manifestări în formele sale specifice, dar extrem de variate, înlătură în mod
automat beneficiul prezumţiei de bună-credinţă.
Judecătorul, folosind raţionamente logice proprii inducţiei şi deducţiei,
conjugate cu experienţa şi inteligenţa sa, trebuie să-şi formeze convingerea, astfel
încât concluziile sale referitoare la buna sau reaua-credinţă a unei părţi să
corespundă adevărului. Buna sau reaua-credinţă astfel stabilite vor produce
consecinţele, efectele prevăzute de lege, într-un sens sau altul.

94
 CONCLUZII

După ce am parcurs aspectele pe care le prezintă conceptul

de bună-credinţă, este, cred, binevenită o sinteză cuprinzând
ceea ce este esenţial în fiecare instituţie juridică analizată.
Buna-credinţă este o noţiune de o complexitate deosebită,
atât prin conţinutul ei, cât şi prin efectele pe care le produce la
nivelul tuturor instituţiilor de drept civil.
În doctrină există o multitudine de teorii emise pentru
definirea conceptului de bună-credinţă, fiecare dintre ele
accentuând mai mult sau mai puţin un aspect sau altul dintre cele

95
proprii bunei-credinţe : cel moral, etic, cel psihologic, sociologic
sau cel juridic. Fiecare dintre aceste teorii evidenţieză şi mai
puternic natura complexă a bunei-credinţe şi contribuie la
cunoaşterea cât mai aprofundată a noţiunii.
Originea bunei-credinţe constă în fapte umane de
conştiinţă, psihologice, de natură morală, preluate şi transpuse în
sfera dreptului.
Din punct de vedere al conţinutului şi, totodată, ca şi
valoare morală sinonimă, bunei-credinţe îi corespunde ca şi
element intrinsec, constitutiv, onestitatea. Fundament moral al
bunei-credinţe, onestitatea constă în conformitatea vieţii
individuale cu normele morale. Buna-credinţă implică, de
asemenea, o deplină concordanţă între anumite fapte psihologice
de conştiinţă de ordin moral şi manifestările exterioare sub forma
cuvintelor şi angajamentelor luate. Onestitatea, ca formă de
manifestare a conştiinţei în cadrul normelor morale, intră în
componenţa bunei-credinţe şi s-ar putea spune că se confundă cu
aceasta.
Onestitatea este un complex de virtuţi : loialitatea,
prudenţa, ordinea şi temperanţa. Aceste valori morale se
regăsesc în elementele constitutive ale bunei-credinţe, având însă
caracter juridic datorat conţinutului propriu şi naturii juridice a
bunei-credinţe : intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea, respectiv
abţinerea de a vătăma sau păgubi pe altul.
Buna-credinţă, având la bază valorile morale ale onestităţii,
este, în plus, o noţiune juridică şi un principiu de drept care
trebuie să stea la temelia atât a raporturilor juridice, cât şi a
exerciţiului drepturilor civile. Datorită rolului de importanţă
capitală pe care-l joacă buna-credinţă, valorile morale
constitutive sunt ridicate la rangul de principiu juridic. Este cel
mai elocvent exemplu al întrepătrunderii normelor morale cu cele
juridice.
În texte ale Constituţiei României(art.11, art.54), precum şi
în dispoziţii ale Codului civil (art.970, art.977) se atribuie bunei-
credinţe valenţe de principiu de drept.
Buna-credinţă se întâlneşte în toate instituţiile de drept, fie
sub forma unei prezumţii ce stă la baza tuturor actelor juridice,
fie sub forma erorii scuzabile a terţilor, de natură a înlăture

96
nulitatea actelor şi a recunoaşte drepturile dobândite în baza unei
totale ignoranţe lipsite de culpă.
Prezumţia relativă de bună-credinţă este instituită expres
doar în materia uzucapiunii prescurtate, deci a dobândirii
dreptului de proprietate prin posesia utilă şi de bună-credinţă a
unui bun imobil, pe baza unui just titlu, pe o perioadă de timp
între 10 şi 20 de ani (art.1898 şi art.1899 C.civ).
Prezumţia de bună-credinţă are ca fundament teoria
aparenţei creatoare de drepturi. Cei ce se încred într-o stare de
legitimitate aparentă, chiar dovedită ulterior neconformă cu
realitatea, sunt protejaţi de efectele unei eventuale nulităţi a
actului încheiat de terţ în considerarea stării de legalitate. Terţii
de bună-credinţă nu se pot conduce în acţiunile lor decât în
funcţie de manifestarea exterioară a celorlalţi, chiar dacă voinţa
internă a acestora este diferită.
Efectele bunei-credinţe le întâlnim pe o arie vastă a
dreptului civil : din momentul încheierii actelor juridice, pe
parcursul executării contractelor, al exercitării drepturilor civile, în
materia faptelor juridice, precum şi în domeniul răspunderii civile
contractuale şi delictuale.
Ca regulă de comportare a părţilor, buna-credinţă se
întâlneşte sub forma loialităţii la încheierea actelor juridice civile
şi sub forma fidelităţii părţilor la executarea clauzelor
contractuale. La acestea trebuie menţionată reaua-credinţă,
manifestată prin dol, violenţă, fraudă şi abuz de drept,
constituind antiteza bunei-credinţe. Ori de câte ori loialitatea sau
fidelitatea prezumate ca existente într-un act juridc sunt
îndoielnice, se poate face dovada manifestării relei-intenţii
specifice dolului, fraudei, violenţei sau abuzului de drept, iar
prezumţia de bună-credinţă este înlăturată. Eroarea scuzabilă şi
comună, specifică, în primul rând, raporturilor de fapt, este
protejată de lege deoarece nu se datorează culpei celui ce o
invocă, terţul de bună-credinţă.
Prezumţia de bună-credinţă poate fi invocată de o parte a
unui contract sau de către terţi. Fiecare dintre aceştia au încheiat
un act juridic cu bună-credinţă şi s-au încrezut în aparenţa de
drept întreţinută într-un mod sau altul de cocontractant, respectiv
de părţile unei convenţii. Ei nu au cunoscut un aspect al acordului

97
ce nu corespunde intereselor şi voinţei lor. Pentru a nu fi
prejudiciaţi odată cu anularea contractului, actele subsecvente
actului lovit de nulitate, încheiat de terţii de bună-credinţă, se
păstrează şi continuă să-şi producă efectele, dar doar în
beneficiul terţului de bună-credinţă. Pentru a se produce astfel de
efecte, terţii, ca şi cocontractantul de bună-credinţă, trebuie să
aducă argumente spre a arăta reaua-credinţă a părţilor, respectiv
a celeilalte părţi din contract.
În administrarea probelor propuse spre a combate buna-
credinţă,pusă la îndoială de către reclamant, judecătorul are un
rol deosebit de important. Acesta, folosind raţionamente logice
specifice mijlocului de probă indirect pe care îl cinstituie
prezumţiile, trebuie să desluşească, dintre manifestările
exterioare, adevărata intenţie a pârâtului, cea reală, internă. Fiind
o noţiune morală, buna-credinţă, ca şi manifestările antitetice ale
acesteia, solicită, în opera de cunoaştere a conştiinţei şi voinţei
interne, aptitudini psihologice pe care magistratul trebuie să le
conjuge cu experienţa şi înţelepciunea sa.
Buna-credinţă este filonul care leagă toate aceste instituţii
juridice analizate, Făcând posibilă şi necesară examinarea
modului cum acţionează în fiecare dintre ele. S-ar putea spune
că, în ştiinţa dreptului, cu greu se poate găsi un domeniu de
cercetare atât de divers, având totuşi un fir călăuzitor comun 141.
Prin expunerea diversităţii de aspecte şi naturi juridice
specifice conceptului de bona-fides, am încercat să cuprind într-
un cadru general şi unitar multitudinea de trăsături şi efecte
atribuite de lege sau întâlnite în practică.
Închei amintind celebra definiţie a lui Cicero : fundamentum
iustitiae est fides (fundamentul justiţiei este buna-credinţă). O
justiţie în care să domnească buna-credinţă ar fi o justiţie cu mult
mai aproape de idealul său.

141
D,Gherasim, op.cit., p.227

98
 BIBLIOGRAFIE

D.Gherasim – Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura

Academiei, Bucureşti, 1981
Teoria generală a posesiei în dreptul civil român,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986
AL.Roşca – Psihologie generală, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1976
M.Costin, M.Mureşan, V.Ursa – Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
TR.Ionaşcu, E.Barasch – Tratat de drept civil, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967
T.R.Popescu – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968
O.Căpăţână – Tratat de drept civil, , Editura Academei, Bucureşti, 1984
V.M.Ciobanu - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura
Naţional, Bucureşti, 1997

99
 C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, AL.Băicoianu – Tratat de drept civil
român, Editura Academiei, Bucureşti, 1942
F.Măgureanu – Drept procesual civil, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001
Ion F.Filipescu –Drept civil.Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale,
Editura Actami, Bucureşti, 1998
Iulian Teodoroiu – Drepr constituţional şi instituţii politice, Editura Sylvi,
Bucureşti, 1998
Gh.Beleiu – Drept civil român, Casa de editură şi presă “ŞANSA’,
Bucureşti, 1998
T. Pop – Dept civil. Teoria generală, Editura LuminaLEX, Bucureşti, 1993
D.Chirică – Drept civil.Contracte speciale, Editura Cordial, Cluj-Napoca,
1994
D.Cosma – Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969
Fr.Deak - Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999
Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,
Bucureşti, 1999
C.Stătescu, C.Bîrsan – Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Allbeck, Bucureşti, 1999
C.Mitrache – Drept penal român, Casa de editură şi presă “ŞANSA”,
Bucureşti, 2000
I.Deleanu – Drepturile subiective civile şi abuzul de drept, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1988
I. Leş – Tratat de drept procesual civil, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001
A. Ionaşcu – Probele în procesul civil, Editura Academiei R.S.R., 1970
l.Stoenescu, S.Zilberstein – Tratat de drept procesual civil, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970
Matei B. Cantacuzino – Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Editura “Ramuri”
Elementele dreptului civl , Bucureşti, 1921
G.N.Luţescu – Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947
C.Stătescu – Dreptul civl. Persoana fizică, persoana juridică şi drepturile
reale, Editura Didactică,Bucureşti, 1970
REVISTA DREPTUL nr.4/1997 ; nr.4-5/1994; nr.5/1997
REVISTA DE DREPT CIVIL nr.1/1991
REVISTA JUSTIŢIA NOUĂ nr.12/1965
CODUL CIVIL ŞI DE PROCEDURĂ CIVILĂ, Editura “Argessis Print”,
Bucureşti, 2002

100
 CUPRINS

Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE….…………………………………………………1
1. Noţiunea de bună-credinţă în dreptul civil român……….…………………. 1
a) Elemente constitutive………………………………………………...1
b) Teorii şi definiţie. Accepţiunea bunei-credinţe în dreptul nostru……4
c) Raportul bună-credinţă – aparenţă …………………………………11
d) Prezumţia de bună-credinţă………………………………………...17
2. Prezumţia de bună-credinţă – principiu al dreptului civil român.………...22
a) Caracterul de principiu constituţional şi de principiu fundamental al
dreptului civil……………………………………………………..22
b)Buna-credinţă în alte ramuri de drept……………………………….26
3. Necesitatea principiului bunei-credinţe……………………………………...28
a) Relaţia : morală – echitate – drept …………………………………28
b) Reaua-credinţă şi abuzul de drept. Teorii ale abuzului de drept…...33

Capitolul II

101
DOMENII DE APLICARE ALE BUNEI-CREDINŢE ŞI EFECTELE EI….42
1. Buna-credinţă în actele juridice civile……………………………………… 42
1.1. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE ………………………………...42
a) Vânzarea lucrului altuia…………………………………………….42
b)Efectele obligaţiei de garanţie în caz de evicţiune consumată
Reguli speciale……………………………………………………..45
c)Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii………...46
d)Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii
Clauza de limitate sau de înlăturare…………………………………47
1.2. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE……………………………………………...48
a) Excepţii de la regula desfiinţării(desfacerii ) titlului locatorului…48
1.3. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ…………………………………………….49
a) Răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale lucrării
Termenul de prescripţie…………………………………………..49
1.4. CONTRACTUL DE MANDAT………………………………………………...50
a)Mandatul aparent……………………………………………………50
b)Încetarea efectelor contractului de mandat.Moartea unei părţi……..51
c)Mandatul fără reprezentare…………………………………………51
1.5. SIMULAŢIA………………………………………………………………….52
2. Buna-credinţă şi posesia……………………………………………………..55
2.1. INTERVERTIREA DE TITLU…………………………………………………55
2.2. DOBÂNDIREA FRUCTELOR DE CĂTRE POSESORUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ ...57
3. Rolul bunei-credinţe la dobândirea dreptului de proprietate……………62
3.1. UZUCAPIUNEA PRESCURTATĂ…………………………………………...62
3.2. PRESCRIPŢIA INSTANTANEE……………………………………………...65
a)Teorii ale dobândirii dreptului de proprietate mobiliară prin prescripţia
instantanee…………………………………………………………...67
b)Excepţii de la regula dobândirii dreptului de proprietate mobiliară
prin prescripţia instantanee. Situaţia bunurilor furate sau pierdute….68
c)Revendicarea mobilelor……………………………………………...69
3.3. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ………………………………..71
a) Cazurile de accesiune imobiliară artificială……………………….72
b) Situaţia constructorului de bună-credinţă………………………….73
4. Buna-credinţă în faptele juridice civile……………………………………75
4.1. PLATA LUCRULUI NEDATORAT…………………………………………75
a) Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă………………………...75
4.2. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ……………………………………..77
5. Buna-credinţă şi răspunderea civilă……………………………………...79
5.1. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ…………………………………..79
5.2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ………………………………81

102
Capitolul III
ADMINISTRAREA PROBEI………………………………………………….84
1.Sistemul probator în dreptul civil………………………………………...84
a) Noţiuni generale…………………………………………………..84
b) Sarcina probei în procesul civil…………………………………...85
c) Obiectul probei……………………………………………………87
d) Condiţii generale de admisibilitate a probelor……………………88
e) Clasificarea probelor……………………………………………...89
f) Reguli generale privind propunerea, încuviinţarea şi administrarea
dovezilor…………………………………………………………..90
g) Mijloacele de probă……………………………………………….91
2. Dovada bunei-credinţe…………………………………………………...91

CONCLUZII…………………………………………………………………….96
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………100

103