Rezultatul disputelor cu iudaismul și gândirea clasică a fost o
schematizare a relației dintre creștinism și alte religii care a asigurat finalitatea revelației lui Dumnezeu în Hristos și, în același timp, recunoașterea valabilității parțiale a revelațiilor precedente.
Finalitatea lui Hristos a fost interpretată în multiple moduri, dar fiecare
dintre ele a acordat un oarecare credit revelațiilor precedente. Tema centrală a tratatului lui Clement, Pedagogul, o reprezintă definirea virtuții ca „voință în armonie cu Dumnezeu și Hristos în trăire, adaptată perfect vieții veșnice”, dar însăși terminologia acestei definiții este preluată din stoicism.
Când răstignirea și patimile lui Hristos erau considerate drept motivele
principale ale unicității Sale, chiar și aceste evenimente noi și fără precedent erau interpretate ca o împlinire a profeției. Pentru Sf. Irineu, „Hristos este comoara care era ascunsă în câmpie, adică, în lume, dar comoara ascunsă în Scripturile Vechiului Testament este Hristos, de vreme ce el a fost vestit prin tipuri și pilde”. Însă „tipurile și pildele” nu erau numai cuvintele proorocilor, care, „ca mădulare ale lui Hristos, au rostit proorocirea” despre El.