Ortodoxia 3/2015, pp.

73-82

POSTUL MARE
SCURTĂ PERSPECTIVĂ ISTORICO-LITURGICĂ
Dr. Nicolae Preda

Keywords: Diet, Great Lent, Passover, Church, Catechumen, Baptism, Adam

Postul Mare este perioada care precedă sărbătoarea Paştilor şi care durează
patruzeci de zile; timpul pocăinţei prin excelenţă şi al întoarcerii la Dumnezeu,
care ne reaminteşte în primul rând de cele patruzeci de zile petrecute de
Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez. Este peri-
oada în care catehumenii petreceau ultimele patruzeci de zile ale cuviincioasei
lor pregătiri, în vederea primirii Botezului la Paşti. Durata de 40 de zile a Postului
Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, atestată de mai multe
ori. În tradiţia răsăriteană postul a avut întotdeauna un profund caracter spiri-
tual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească „metanoia”,
adică schimbarea profund interioară a omului. De aceea, postul în general dar
mai ales Postul Mare, reclamă o iscusinţă teribilă. Spiritul autentic al Postului
Mare se regăseşte însă în vremea pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii
ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.

1. Noţiunea de „post” în viziunea creştină

Postul este una dintre rânduielile bisericeşti prin intermediul căreia Biserica
îndrumă viaţa credincioşilor ei pe căile trăirii celei adevărate, ale virtuţii şi ale
cinstirii de Dumnezeu. Creştinismul a conferit postului o însemnătate deosebită în
viaţa religioasă, în special în viaţa monastică, făcând din el un act de virtute şi de
cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a pof-
telor1. Cu toate acestea, postul constituie în sine însuşi semnul cel mai evident al
respectului şi al prinosului adus lui Dumnezeu. În concepţia creştină, postul este
efortul prin excelenţă pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului
asupra trupului şi a sufletului. Această strădanie se sprijină pe o luptă imutabilă,
care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor,
în înfrânarea sufletului, ţintind realizarea echilibrului lăuntric, în care spiritul, adi-
că partea superioară şi nobilă a fiinţei umane, să predomine.

1
Vezi o sinteză a „rostului postului creştin” la Prof. Constantin C. Pavel, „Posturile rânduite
de Biserica Ortodoxă în condiţiile de viaţă actuale ale credincioşilor”, în: Studii Teologice 29 (1977),
nr. 5-8, p. 431.

73
 studii

2. Postul în creştinismul primar

Prescripţii precise legate de durata şi formele practicării postului în

Creştinismul primar nu găsim2. Primii creştini au postit probabil după obiceiul iu-
daic, deşi Biserica creştină nu a adoptat niciunul din posturile Legii Vechi3. Acest
fapt pare să lămurească magistral unul din punctele de vedere destul de disputate
în câmpul Liturgicii, şi anume influenţa pe care a avut-o cultul iudaic asupra celui
creştin. Cel care avea să afirme în mod categoric că ideea acestei influenţe ar tre-
bui „abandonată”, este părintele Robert Taft4. În ceea ce priveşte postul creştin,
originea, structura şi mai ales semnificaţia lui spirituală ţin să precizez că el este
întru totul creaţia geniului creştin, fiind cultivat şi desăvârşit în tradiţia monastică,
şi acceptat apoi de întreaga Biserică. Dacă la început postul era practicat ca un act
de pietate personală, care ţinea de libertatea şi râvna religioasă a fiecărui creştin,
cu timpul autoritatea bisericească a formulat reguli şi îndrumări, mai mult sau mai
puţin precise, stabilind astfel timpul, durata şi felul postirii. Aceste norme vor apă-
rea după secolul al IV-lea, concomitent cu reglementarea disciplinei catehumena-
tului5 şi a penitenţei6, dar mai ales cu desăvârşirea organizării Bisericii.

3. Postul Paştilor, „Păresimile” sau „Patruzecimea”

Postul Paştilor, Păresimile7 sau Patruzecimea, adică postul dinaintea

Învierii Domnului, este cel mai aspru8 şi cel mai lung dintre cele patru posturi

2
„La început n-au existat prescripții precise și obligatorii cu privire la timpul, durata și seve-
ritatea postului…”, Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean și Pr. Asist. dr. Nicolae Necula, „Sensul spiritual al
postului în viaţa creştină şi timpul nostru”, în: Ortodoxia 31 (1979), nr. 1, 183.
3
Cf. Pr. Prof. Dr. E. Branişte, Liturgica Generală cu noţiuni de Artă bisericească, Arhitectură
şi pictură creştină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
19932, p. 246.
4
Cf. La liturgia delle ore in oriente e occidente. Le origini dell’ufficio divino e il suo significato
per oggi, Roma, Edizioni Lipa, 2001, p. 20.
5
„CATEHUMEN (lat. catehumenus, gr. κατηχούμενος – katihumenos) – catehumeni se nu-
meau, în primele veacuri creștine, acei oameni care se inițiau și se instruiau în credința creștină,
pregătindu-se pentru a primi botezul...”, Pr. Prof. Dr. E. Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţio-
nar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, Ed. Diecezană, 2001, 92.
6
„În Biserica veche (prin sec. III-IV), penitența se făcea în public, fiind reglementată de disci-
plina penitențială, care separa pe credincioșii fără păcate de păcătoși (cei supuși penitenței), care
erau obligați să rămână în pridvorul bisericii ori afară din biserică, și nu mai aveau dreptul de a
aduce daruri la biserică, nici de a participa la Sf. Liturghie și a se împărtăși”, Pr. E. Branişte şi Prof.
E. Branişte, Dicţionar…, p. 362.
7
„PĂRESIMI – termen popular pentru Postul Paștilor; Patruzecimea, cele patruzeci de zile cât
durează acest post (quadragesima)”, Pr. E. Branişte şi Prof. E. Branişte, Dicţionar…, p. 360.
8
„Ajunarea sfintei patruzecimi, care spre deosebire de celelalte ajunări anuale se numește
ajunarea cea dintâi sau ajunarea mare, e mai aspră decât celelalte ajunări; și apoi și ajunarea

74
 studii
ale Bisericii Ortodoxe. Este de asemeni unul din timpurile liturgice cele mai
intense ale Bisericii noastre, precum şi al altor Biserici creştine. În general,
el este numit în popor Postul Mare sau Postul prin excelenţă. Denumirea de
Păresimi9 sau Patruzecime („Τεσσαρακοστὴ” în greacă şi „Quadragesima” în la-
tină), care se întâlneşte pentru întâia oară în canonul 5 al Sinodului I Ecumenic
de la Niceea (325)10, ar fi perfect justificată pentru cele şase săptămâni care
constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor (6×7=42 de zile); de
altfel, el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor)11,
în timp ce Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte
(42-2=40 de zile). La sfârşitul secolului al IV-lea Postul Mare, care începea du-
minica (1 zi) şi dura cinci săptămâni întregi (5x7 = 35 de zile), se încheia în Joia
din Săptămâna Sfintelor Patimi (alte 4 zile), deci exact un total de patruzeci
de zile. Această regulă o întâlnim şi astăzi în ritul12 ambrosian. Cele 40 de zile
ale Păresimilor simbolizează în primul rând cele patruzeci de zile petrecute de
Mântuitorul Iisus Hristos în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez,
adică înaintea ieşirii la propovăduire13. Practica „patruzecimii” a fost adoptată
de Biserica creştină încă dinainte de secolul al IV-lea; ea reprezenta în realitate,
timpul de pregătire al catehumenilor pentru Botez14. Începând însă cu sec. al
IV-lea, caracterul catehumenal al „patruzecimii” cedează din ce în ce mai mult
loc caracterului penitenţial, ca mai apoi, sub influenţa monahismului, întreaga
Biserică creştină să îmbrace „veşmântul pocăinţei”.

săptămânei patimelor e mai aspră decât cea a patruzecimii”, V. Mitrofanovici, Prelegeri acade-
mice despre Liturgica Bisericei Dreptcredincioase Răsăritene, Cernăuţ: Societatea Tipografică Bu-
covineană, 1909, 172.
9
„Poporul Român îi zice acestui post «păresimi» de la «quadragesima» adică 40 de zile”,
Badea Cireşeanu, Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. Tomul III cu 62
ilustraţii, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, Joseph Göbl S-sori, 1912, p. 392, nota 4.
10
„CANONUL 5: (SINOADELE MITROPOLITANE) (…) Iar sinoadele să aibă loc (să se țină) unul
înaintea Patruzecimii...”, Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și
comentarii [s. l., 1992] 54; vezi Preot dr. Simion Popescu, „Postul Paştelui în Vechea Biserică”, în:
Biserica Ortodoxă Română 48 (1930), nr. 6, p. 523; vezi și Pr. Branişte, Liturgica Generală..., p. 255.
11
„La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea postul înaintea Paştelui s’a
mai mărit şi s’a despărţit în două: postul patruzecimei, ţinut înainte de Duminica Floriilor, şi postul
Paştelor, ţinut în săptămâna patimilor cu mare asprime”, Iconom Mitrofor Constantin Popovici,
Studii religios-morale şi liturgice, Chișinău, Tipografia Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia,
1934, p. 365.
12
„[...] rituri liturgice – rezultate din diversificarea Liturghiei uniforme din primele trei
veacuri, din care se vor dezvolta treptat Liturghiile de mai târziu...”, Pr. E. Branişte şi Prof. E.
Branişte, Dicţionar enciclopedic..., p. 411.
13
Cf. B. Cireşeanu, Tezaurul Liturgic... , tomul III, pp. 392-393.
14
„Este o părere destul de întemeiată, cum că postul înaintea Paştelui s’a lungit până la
40 de zile în legătură cu catehizarea catehumenilor, care de obicei se botezau în ziua Paştelui.
Catehizarea aceasta se prelungea 40 de zile”, Icon. Mitrofor C. Popovici, Studii..., p. 366.

75
 studii

4. Temeiuri biblice privind lungimea Postului Paştilor

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut pro-
babil numărul 40 care apare în Vechiul Testament15 de mai multe ori. Principalele
evenimente care implică acest număr ar fi următoarele16:
- cele patruzeci de zile ale potopului (Facerea 7, 4, 12, 17; 8, 6)17;
- cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe Muntele Sinai (Ieşirea 24, 18;
Deuteronomul 9, 9, 11, 18, 25; 10, 10)18;
- cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul
Canaanului în care aveau să intre (Numerii 13, 26);
- cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Proroc Ilie spre a ajunge la
Muntele Horeb (3 Regi 19, 8);
- cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din
Ninive spre a se pocăi (Iona 3, 4)19.
În Noul Testament există anumite pasaje cheie unde se aminteşte de numă-
rul de patruzeci de zile:
- cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei
(Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2)20;
- cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care
Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături (Fapte 1, 3)21.
Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de
poporul lui Israel în pustiu (Deuteronomul 2, 7; 29, 5)22. Simbolismul acestei peri-
oade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă
credincioşia fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele Lui.

15
Cf. Preot Vasile Gavrilă, Postul Mare pe înţelesul tuturor, Ed. România Creştină, Bucureşti,
1999, p. 12.
16
Între mențiunile studiilor de Liturgică s-ar putea include şi așa-numitul post de „zece zile”
al Sfântului Proroc Daniel și al celor Trei tineri: Anania, Misael și Azaria (cf. Daniel 1, 12, 14, 15);
Sinaxarul din Duminica Lăsatului sec de brânză aminteşte, de asemenea, de postul Sfântului Proroc
Daniel (cf. TRIODUL care cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la
Sfânta Înviere, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.
106; vezi și Pr. E. Branişte, Liturgica..., p. 253; „... Daniil în Babilon a postit trei săptămâni” (Daniil 10,
2-3), Pr. V. Palade, „Postul (act de cult)”, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei 48 (1972), nr. 1-2, p. 68.
17
Cf. Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic,
traducere diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 20032, p 276 şi Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 12.
18
Cf. Pr. E. Branişte, Liturgica..., p. 255; vezi şi TRIODUL..., p. 106.
19
Cf. Pr. E. Branişte, Liturgica..., p. 255; vezi şi Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 12.
20
Cf. B. Cireşeanu, Tezaurul..., tomul III, pp. 392-393; vezi Pr. E. Branişte, Liturgica Generală...,
p. 255.
21
Vezi Ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., p. 267.
22
Ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., p. 276; vezi şi Pr. V. Gavrilă, Postul
Mare..., pp. 12-13 (de notat că trimiterile biblice nu sunt redate tocmai exact).

76
 studii

5. „Postul Păresimilor” şi „Postul Paştilor”

Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti consideră Postul Mare drept o instituţie

de origine apostolică23. Ceea ce este foarte clar pentru majoritatea liturgiştilor
este faptul că, în primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste
tot24. Sfârşitul secolului al III-lea reprezintă momentul în care Postul Mare va fi
împărţit în două perioade distincte şi cu denumiri diferite: „Postul Păresimilor”
(Patruzecimii) sau postul prepascal25, care ţinea până în Duminica Floriilor, având
o durată variabilă şi „Postul Paştilor” sau postul pascal26, care ţinea o săptămână,
adică din Duminica Floriilor până în Duminica Învierii. Abia după uniformizarea
datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), Biserica de Răsărit va
adopta definitiv vechea practică de provenienţă antiohiană a postului de şapte
săptămâni. După rânduiala ortodoxă, se lasă sec în seara „Duminicii izgonirii lui
Adam din Rai” şi se posteşte până în Sâmbăta Sfintelor Patimi, inclusiv27.

6. Postul Mare - scurtă perspectivă istorică

În Biserica creştină a primelor secole, sărbătoarea Paştilor era anticipată de

una sau două zile de post28. Aceste două zile de post se pare că au fost instituite
nu atât în vederea sărbătorii Învierii Domnului, cât mai ales în vederea primirii
Botezului de către catehumeni în noaptea Paştilor, moment care cu timpul se va
cristaliza29. Aşadar practica postului va fi la început rezervată catehumenilor, apoi
extinsă la ceremonialul Botezului şi în cele din urmă la întreaga Biserică. Această

23
„b). Postul Paştilor (Păresimile) (...). Acest post este privit de Sf. Părinţi ai Bisericii ca
un așezământ de origine apostolică”, Pr. V. Palade, „Postul…”, p. 75; vezi Pr. S. Popescu, „Postul
Paştelui...”, p. 521; vezi Pr. Prof. Ene Branişte, „Posturile din cursul anului bisericesc”, în: Biserica
Ortodoxă Română 82 (1964), nr. 1-2, p. 131 şi Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 12.
24
„Dacă în primele trei secole durata şi felul postirii erau variate (unii posteau doar în Vinerea
Patimilor, alţii – două sau trei zile, unii – o săptămână, iar alţii – şapte – în Apus sau opt săptămâni
– la Ierusalim”, Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 12.
25
Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 12.
26
Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 12.
27
„Cu privire la timpul când începe Postul Mare şi la durata lui, sfânta Biserică a hotărât ca el
să înceapă de luni după Duminica Izgonirii lui Adam din rai (Duminica lăsatului sec [!] de brânză) şi
să sfârșească în noaptea Paştelui, la Înviere, durând deci, şapte săptămâni”, Pr. Constantin Pîrvu,
„Orânduiri canonice cu privire la Postul Mare”, în: Glasul Bisericii 17 (1958), nr. 3, p. 231.
28
„În privința lungimii acestui post (Postul Mare, n.n.), la început el nu se ținea la fel peste
tot: unii posteau o zi înainte de Înviere, alții mai multe zile, pînă la o săptămână”, Arhid. Prof. dr.
Ioan Zăgrean și Pr. Asist. dr. Nicolae Necula, „Sensul spiritual al postului…”, p. 184.
29
„În primele trei secole, această perioadă coincidea cu perioada de pregătire a celor care
credeau în Hristos şi doreau să se boteze – catehumenii – care urmau a fi botezaţi tocmai de Paşti;
însă, cu timpul, dispărând categoria catehumenilor, Postul pierde această caracteristică, rămânând,
prin excelenţă, un post penitenţial, un post al pocăinţei”, Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 13.

77
 studii
formă incipientă a postului nu avea nicidecum un caracter penitenţial, ci mai de
grabă unul ascetic-luminător. Tot în perioada Bisericii primare, la Roma, Duminica
de dinaintea Paştilor mai era numită şi „Duminica Patimilor”, iar în Miercurea şi
în Vinerea acestei săptămâni nu se săvârşea Sfânta Liturghie. Extinderea postului
la întreaga săptămână care preceda sărbătoarea Paştilor era la început o practică
liturgică specifică numai Bisericii alexandrine. De asemenea, în timpul celor trei
săptămâni premergătoare sărbătorii Paştilor, în Biserica primară se obişnuia să
se citească pericope din Evanghelia după Ioan, din moment ce era foarte bogată
în pasaje legate atât de apropierea sărbătorii Paştilor, cât şi despre activitatea
Mântuitorului Iisus Hristos la Ierusalim. Pregătirea îndelungată va fi motivată la
început de practica penitenţială30, deoarece penitenţii se supuneau unei perioa-
de de pregătire intensă de patruzeci de zile. De aici va proveni fără îndoială şi
termenul de „Patruzecime”. Ei parcurgeau această perioadă a postului potrivit
prescripţiilor vechi-testamentare, adică îmbrăcând haine confecţionate din sac şi
acoperindu-şi capul cu cenuşă, în semn de profundă căinţă şi ca pe un exerciţiu
spiritual. Este uluitor de remarcat că în viaţa Bisericii, în primele trei secole, nu a
existat o perioadă de pregătire pentru sărbătoarea Paştilor, din moment ce comu-
nitatea creştină trăia atât de intens crezul creştin, de cele mai multe ori chiar până
la măsura martiriului, încât nu se simţea nevoia unei perioade de timp necesară
reînnoirii făgăduinţelor de la Botez. În secolul al IV-lea însă, singura săptămână
de post era cea care preceda Paştile31. Dispoziţiile oficiale care reglementează
disciplina postului vor fi uniformizate şi fixate definitiv peste tot, abia în epoca
premergătoare Marii Schisme (secolele VIII-IX), cristalizându-se astfel rânduiala
posturilor şi ajunărilor32. Cel care avea să consemneze în scris amănunte legate de
disciplina postului în Biserica „primară” va fi istoricul bisericesc Socrate (380-450).

7. Imnografia Triodului - „cheia” înţelegerii Postului Mare

În tradiţia răsăriteană postul a avut întotdeauna un profund caracter spiri-

tual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească „metanoia”33,

30
„În timpurile vechi prin post se pregăteau toţi, câţi erau să primească botezul şi tot prin el
se curăţeau penitenţii de păcate”, Preotul Gheorghe Moisescu, Postul. Studiu liturgic. Teză pentru
Licenţă, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, Joseph Göbl S-sori, 1909, p. 37.
31
„Din veacul IV avem dovezi că acest post (Postul Mare, n.n.) era de 40 de zile, iar apoi de
6 săptămâni, pentru ca după aceea să se fixeze la 7 săptămâni (49 de zile), ultima săptămână,
numită a Patimilor, fiind considerată ca un post deosebit, mai sever, legat de Paştele Răstignirii”,
Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean și Pr. Asist. dr. Nicolae Necula, „Sensul spiritual al postului…”, p. 184.
32
Cf. Pr. E. Branişte, Liturgica Generală..., p. 247.
33
„Pentru imnografii bizantini, Postul Mare e înainte de toate „vremea pocăinței” (ho kai-
ros tes metanoias)” și „Virtuțile la care ne cheamă marii imnografi ai Triodului se concentrează

78
 studii
adică schimbarea profund lăuntrică a omului. O astfel de înțelegere a postului,
mai ales a Postului Mare, este redată magistral de imnografia bizantină, atât de
frumoasă şi pătrunzătoare, cuprinsă în Triod34. Din păcate, astăzi, sunt foarte
puţini cei care mai sesizează profunzimea sensului postului în general, al Postului
Mare în special, reducându-l doar la nişte reguli mai mult sau mai puţin esenţia-
le. Potrivit Părintelui Alexander Schmemann, tragedia acestei greşite înţelegeri a
Postului Mare se datorează ignorării Triodului:

„Necunoaşterea Triodului este cauza principală a dezvoltării lente către

o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale - o dez-
voltare care are loc încetul cu încetul în mentalitatea creştină şi care reduce
Postul la o „obligaţie” juridică şi la un set de reguli dietetice. Adevărata des-
coperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există
altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă
a cântărilor Triodului”35.

8. Dimensiunea spirituală a Postului Mare

Slujbele Postului Mare au conservat până astăzi caracterul lor catehetic

şi baptismal, nefiind nicidecum numai simple vestigii ale trecutului, ci izvorul
curat din care Ortodoxia se adapă pentru a-şi potoli setea şi nevoia de desă-
vârşire, mereu actuale. Cu fiecare an, Postul şi Paştele sunt, o dată în plus,
redescoperirea şi refacerea de către noi a stării iniţiale la care am fost ridicaţi
prin propria moarte şi înviere, în Botez. Postul Mare poate fi înţeles, de ase-
menea, ca „vremea cea potrivită” a mântuirii (2 Corinteni 6, 2) despre care
vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, ca timp al pocăinţei36 şi al întoarcerii la Hristos.
Însă aşa cum am amintit deja, dimensiunea spirituală a Postului o constituie
dispoziţia, sau, de ce nu, „arta” ascultării atente şi îndelungate a Cuvântului
lui Dumnezeu, din moment ce Acest Cuvânt este Care ne luminează şi ne că-
lăuzeşte spre recunoaşterea în primul rând a propriilor păcate. Împăcarea cu

în esență asupra pocăinței (metanoia)”, Ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat...,

pp. 64 și 385.
34
„TRIOD (gr. τριώδιον, τρεῖς ὠδή – Triodion, treis odi = trei cântări, trei ode), numit şi
Triodul de post – se numeşte cartea de slujbă cuprinzând rânduiala serviciului divin din perioada
numită a Triodului, care ţine din „Duminica vameşului şi a fariseului“ şi până la Sâmbăta Mare
(ajunul Sfintelor Paşti)...”, Pr. E. Branişte şi Prof. E. Branişte, Dicţionar enciclopedic..., p. 521.
35
Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe și Laurențiu Constantin, Bucureşti, Ed. Univers
enciclopedic, 1995, p. 44.
36
„Perioada Postului Mare nu este perioada de pocăinţă, cum foarte uşor spunem adesea, ci
perioada care accentuează starea de pocăinţă şi-i conştientizează pe oameni de importanţa şi de
rolul pocăinţei”, Pr. V. Gavrilă, Postul Mare..., p. 19.

79
 studii
ceilalţi, de altfel ideea centrală a autenticei pocăinţe, care capătă şi valenţe
externe, reprezintă în realitate întoarcerea spre sine, dar mai ales întâmpina-
rea celuilalt. Dacă împăcarea cu aproapele reprezintă fundamentul unei po-
căinţe adevărate, iertarea este cheia care deschide calea postului, lucru pe
care Biserica ne cere să-l împlinim în Duminica „izgonirii lui Adam din Rai”
sau „a lăsatului sec de brânză”, seara, la Vecernia numită „a iertării”. Păşim
în Păresimi şi parcurgem calea postului, împăcaţi cu ceilalţi şi cu Dumnezeu,
având mereu înainte conştiinţa micimii noastre şi gândul de a nu-i răni pe cei-
lalţi. De ce această conştiinţă a smereniei? Pentru a redobândi adevărata înăl-
ţare la Înviere. Spiritul autentic al Postului Mare se regăseşte aşadar în vremea
pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii ei, indiferent de treapta spirituală,
pentru o perioadă de patruzeci de zile.

9. Iscusinţa postirii

Ne întrebăm de ce este nevoie de o iscusinţă a postirii şi care sunt de fapt

raţiunile ei? În viziunea Bisericii noastre, primul om, Adam, avea să piardă în
Rai tocmai această deprindere, şi anume a postirii37. De aceea, Sfinţii Părinţi,
ca nişte buni cunoscători ai raţiunilor dumnezeieşti vor rândui începutul pos-
tului, în special al Postului Mare, deloc întâmplător, după Duminica numită
„a izgonirii lui Adam din Rai”38. Cu alte cuvinte, sensul postului în general,
dar mai ales al Postului Mare, reclamă o anume iscusinţă (pricepere), fiind
timpul în care şi prin care, Biserica pune înaintea fiilor ei chipul pocăinţei dar
şi mijloacele realizării ei, din moment ce calea păcatului şi a meschinăriei nu
este deloc uşor de schimbat. Este nevoie, din timp în timp, de anumite zile sau
perioade de postire, în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti
să fie întărită şi intensificată printr-o strunire conştientă şi mai aspră a trupu-
lui, pentru ca acesta să devină un mijloc eficient întru realizarea aspiraţiilor
duhovniceşti şi să se înalţe către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită

37
„Prima poruncă dată lui Adam în Rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni
pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului”, Ierom. Makarios Simonopetritul, Trio-
dul explicat..., p. 94; vezi şi p. 427, nota 56.
38
„Prin urmare, am pătimit atâtea, pentru că Adam n-a postit o singură dată. De aceea se
pune acum, la începutul sfântului Post de patruzeci de zile, pomenirea lui Adam, pentru ca, adu-
cându-ne aminte ce mare rău a adus nepostirea lui Adam, să ne străduim să primim postul cu
multă bucurie şi să-l păzim spre a dobândi cu ajutorul lui ceea ce n-a reuşit Adam, adică îndumne-
zeirea. Iar Adam arată că postul este bun prin aceea că a fost izgonit din Rai pentru că n-a postit.
Pentru această pricină deci a fost aşezată la începutul Postului Mare pomenirea izgonirii lui Adam
din Rai”, Triodul explicat..., p. 106.

80
 studii
a Binelui39. Scopul postirii este şi acela de a elibera omul de sub stăpânirea
trufaşă a cărnii, de a scoate duhul de sub tirania trupului şi a poftelor sale,
rezultat tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un
efort îndelungat şi stăruitor, omul va descoperi „că nu numai cu pâine va trăi
omul” (Luca 4, 4) şi va înţelege că numai aşa poate reface întâietatea duhu-
lui. Această întâietate presupune prin structura sa intimă un lung şi susţinut
efort. Timpul este esenţial, întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădă-
cina şi vindeca boala generalizată, pe care oamenii au ajuns să o considere
ca pe o stare a lor „normală”. Iscusinţa postirii a fost îndelung cultivată şi de-
săvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este
experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos, Care spune că puterile
diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune”
(Matei 17, 21). Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos Însuşi, Care a postit
patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana faţă către faţă. În chip providen-
ţial, această înfruntare va schimba înclinaţia omului „nu numai către pâine”
(Luca 4, 4) şi va inaugura eliberarea lui.

10. Postul Mare -„călătoria către Paşti”

În viziunea Bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna călătoria du-

hovnicească a cărei destinaţie sunt Paştile40 - „praznic al praznicelor şi sărbătoa-
re a sărbătorilor”41. Această călătorie îşi are raţiunea cea mai adâncă în faptul
că, între Păresimi şi Paşti există o legătură indisolubilă, pe care ne-o descoperă
numai o înţelegere exactă şi duhovnicească a amândurora. Din cauza slăbiciunii
firii noastre şi a imposibilităţii de a trăi statornic, ne risipim şi uităm prea repede
că Învierea lui Hristos, acest eveniment unic, este de fapt singurul lucru care
dă sens şi umple de frumuseţe viaţa noastră. De aceea Biserica Ortodoxă, prin
tradiţiile ei liturgice solide şi autentice, prin slujbele şi timpurile liturgice bine de-
terminate, caută să ne ajute să redescoperim şi să dorim, în mod sincer, viaţa cea
nouă şi adevărată, pe care noi cu atâta uşurinţă o risipim şi o trecem cu vederea,
adică pe Hristos - „Paştile cele mari şi preasfinţite”42, de Care ne vom împărtăşi
mai adevărat „în ziua cea neînserată a Împărăţiei”43 Sale.

39
Cf. Pr. E. Branişte, Liturgica Generală..., p. 245.
40
Cf. Al. Schmemann, Postul cel Mare..., p. 11; vezi şi Pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, Perioada
Triodului pe înţelesul tuturor, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 20132, p. 5.
41
PENTICOSTAR adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor pînă la Duminica Tuturor Sfinţi-
lor, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 19887, p. 23.
42
PENTICOSTAR…, p. 24.
43
PENTICOSTAR…, p. 24.

81
 studii

Summary: The Lent: A Short Historical-Liturgical Approach

The Lent (Quadragesima, or Fortieth), namely the fasting period before
the Resurrection, is the harshest and longest of all the four fasting periods
instituted by the Church. It is also one of the most intense liturgical periods
of the Orthodox Church. The duration of forty days of Lent is based on an Old
Testament tradition which has been attested many times. The services during
Lent have preserved their original catechetic and baptismal character, as they
are by no means only simple links to the past, but the clear spring that nourishes
Orthodoxy, and quenches its constant thirst for perfection. On the other hand,
the Holy Lent can be understood as “the right time” for salvation (2 Corinthians
6:2) that Saint Paul talks about, a time of repentance and return to Christ. The
meaning or the “goal” of Lent can be briefly defined as a time of repentance
established by the Church for all its children, regardless of their spiritual level,
for a period of forty days. Unfortunately, nowadays, there are very few of those
who still perceive the depth of the goal of the fasting period in general, and
especially of Lent, reducing it to some more of less important rules.
In conclusion, one can say that, in the vision of the Church, Lent has
always represented a spiritual journey whose destination is Easter – “the
feast of feasts and celebration of celebrations”.

Pr. Nicolae Preda

Redactor în cadrul Departamentului „Carte de cult” al Editurilor Patriarhiei
Române

A mai publicat: Rânduiala rugăciunii ce se face după ieşirea sufletului din

trup”, conform Psaltirii de la 1818 (Chişinău), Ed. BASILICA a Patriarhiei Române,
2015, 352 pp şi Aşa-numitele „Rugăciuni ale Catismelor”, potrivit codicelui
Ateniense 2478, 2015, fără editură, 184 pp.

82