De ce in articolul I din Simbolul Credintei, numim pe Dumnezeu Tatal, Atottiitorul, Facatorul

cerului si al pamantului, vazutelor tuturor sl nevazutelor ?

Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: "La inceput a
facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Facere I, 1). PSALMISTUL il lauda pentru puterea atottiitoare: "In
mana Lui sunt marginile pamantutui si inaltimile muntilor ale lui sunt. Ca a Lui este marea Si El a facut-
o si uscatul mainile Lui l-au zidit" (Ps. XCIV, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatie iau
parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre participarea Cuvantului la facerea lumii, ne
marturiseste Sf. Apostol PAVEL, zicand: "Ca intru Dansul (Fiul) s-au zidit toate cele din ceruri si cele
de pe pamant, cele vazute si cele nevazute" (Coloseni I, 16). Despre partasia Duhului marturisesc
cuvintele Sf. Scripturi: "Si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei" (Fac. 1,2). Dumnezeu a facut
lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.

105. Ce se intelege prin cuvintul "nevazutelor" ?

Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica Ingerii, cum ne explica Sf. Apostol PAVEL, care,
dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni adauga: " Ori scaunele, ori domniile, ori
incepatoriile, ori stapanirile: toate printr-insul si pentru Dansul s-au zidit" (Colos. I, 16). Aceste nume
arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

107. Care a fost facuta mai intai lumea vazuta sau lumea nevazuta ?

Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai,
Domnul insusi spune lui Iov: "Cand s-au facut stelele, laudatu-m-au cu glas mare toti ingerii mei" (Iov
XXXVIII, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai zice Pastorul lui HERMA . Prin cuvantul "cerul" din primul
verset al cartii Facerii: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul", se intelege lumea nevazuta a
cerului, adica ingerii.

108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?

Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic. I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina. El i-a
facut din bunatatea Sa.

109. Ce sunt ingerii?

Ingerii sunt duhuri, adica fiinte fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura :
" Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc" (Ps. CUI, 4), si cum adevereste Sf.
Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune, se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale
netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca
sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede

110. Ce insusiri au ingerii?

Ingerii, sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici
de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol PAVEL
ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. XIII, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul
de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de "gen nunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si
al celor de desubt" (Filipeni II, 10) el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata
lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Ingerii sunt numiti netrupesti si nemateriali, prin asemanare
cu noi.

Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui
Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta ca a
noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. "Cine a
inceput sa existe, zice Fer. TEODORET, acela are o existenta marginita". Ca e asa ne-o spune si
cuvantul Mantuitorului, ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei XVIII, 10). De aceea,
ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici sub forma chipurilor obisnuite, fiind marginiti,
ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe
pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marmiti, ei nu sunt impiedecati
de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu
li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti.

Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant. Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le
aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine,
avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun. Puterile
ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o
masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit
cu vrednicia si cu rangul lor. Ingerii au avut de la inceput o sfintenie data de la Facere. Ei doresc si cauta
binele, dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si intre Duhul
Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia
prin impartasire.

Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine. Ei au fost ridicati la o treapta mai presus
de firea, lor si daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?

Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor, Ingerii au,
printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe
Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca I, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa
Elisabeta vor avea fiu (Luca I, 11 - 19). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete
ingeresti ". PSEUDO-DIONISIE Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima
triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu acesta si e formata din Serafimii cei cu ctae
sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din
domnii, puteri si stapaniri. A treia triada s formata din incepatorii, arhangheli si ingeri.

112. Ce scop au ingerii?

Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate
spre rau sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele
maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si
primele firi dupa Dumnezeu sa primeasca binefaceri.

Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: Sa faca totul pentru
mantuirea fratilor, zice Sf. IOAN GURA DE AUR. Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa
fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger, ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa
implineasca vointa dumnezeiasca. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub
grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: " Cautati sa nu defaimati pe vreunul
dintre acestia mai mici; ca zic voua : ca ingerii lor in ceruri, pururea vad fata Tatalui meu, care este in
ceruri" (Matei XVIII, 10).

Fiecare om are doi ingeri: unul al dreptatii, altul al nedreptatii. Deosebim aceasta dupa gandurile bune
sau rele din inima noastra. Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil
(Deuter. XXXII, 8; Daniil X, 5).

113. Toi ingerii sunt buni?

Nu toti ingerii sunt buni. Sunt si ingeri rai, care se numesc diavoli. Acestia ispitesc pe oameni si le
insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu.
Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: "Acela ucigator de oameni
a fost din inceput si intru adevar n-a statut, ca nu este adevar intru dansul. Cand graieste minciuna, dintru
ale sale graieste, ca mincinos este si tatal ei" (Ioan VIII, 44). Iar Sf. PETRU indeamna pe credinciosi
astfel: "Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe
cine sa inghita" (I Petru V, 8). Cand Durmnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, Satana trimite si el
ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se
straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il
ispiteste. Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi, daca nu are invoirea de la
Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov I, 12; II, 6) si al dracilor care se rugau de Mantui- torul
zicand: "De ne gonesti pe noi, da-ne voie sa ne ducem in turma cea de porci. Si a zis lor: Mergeti. Iar ei
iesind, au mers in turma cea de porci" (Matei VIII, 31, 32).

114. De unde le vine diavolilor aceasta rauate?

Aceasta rautate le vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut buni, cum a facut bun tot
ce exista (Fac. I, 31), dar ei au calcat porunca ascultarii de Dumnezeu si au fost aruncati in intunericul
cel mai adanc, cum zice Scriptura: "Si pe ingerii, care nu si-au pazit dregatoria lor, ci si-au lasat lacasul
lor, spre judecata zilei celei mari, legaturilor celor vesnice sub intuneric ii tine" (Iuda I, 6). Prin pedeapsa
cu focul cel vesnic (Matei XXV, 41), Satan si ingerii lui sunt osanditi in veci si nu pot fi niciodata
primitori ai dumnezeiescului har .
Convorbirea intai

Despre creatie, caderea omului, rai si iad

1. Parinte Cleopa, spuneti-mi cateva cuvinte despre creatia lumii vazute si nevazute, dupa invatatura
Sfintilor Parinti.

Toata creatia este scoala a sufletelor celor cuvantatoare, spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron.
Caci, privind la cele create la Dumnezeu, ne inaltam cu mintea la cele nevazute si ne intarim in sfanta
credinta. Cat suntem in trup, toate le vedem " ca prin oglinda " , adica prin creatii, care formeaza icoana,
imaginea celor viitoare de dincolo de mormant. Creatia este oglinda lui Dumnezeu in care se reflecta
bunatatea, mila, pronia si iubirea Tatalui ceresc pentru noi oamenii. Sfintii Parinti numesc pe toate cele
vazute " spatele lui Dumnezeu " , care inchipuiesc, simbolizeaza pe cele viitoare. Iar cand vom trece la
cele vesnice, atunci vom vedea cu ochii cei duhovnicesti " fata lui Dumnezeu " , adica vom privi fata
catre fata slava Prea Sfintei Treimi, fara sa mai avem nevoie de " oglinzile " cele de pe pamant, adica de
creatii. Aici pe pamant nu suntem vrednici sa privim pe Dumnezeu in fata. Iar daca auzim pe Sfantul
Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut " ( Ioan 1, 18 ) , sa
intelegem ca nu L-a vazut dupa fiinta, dupa esenta, insa Il vedem prin creatie. Ca dupa fiinta nici ingerii
din cer nu-L pot vedea si intelege pe Dumnezeu.

2. Ce spun Sfintii Parinti si mai ales Sfanta Scriptura despre ingeri si despre caderea lui Adam ?

La inceput ingerii nu stiau ca Iisus Hristos este numit de Duhul Sfant " Ingerul sfatului celui mare " ,
cum Il numeste proorocul Isaia, cu care se sfatuia permanent Tatal. " Ingerii nu-L stiau de Fiu al lui
Dumnezeu " , spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Deci, cand a strigat Sfantul Arhanghel
Mihail, zicand : " Inchinati-va Ingerului sfatului celui mare " , unii din ingeri n-au vrut sa I se inchine
Lui si de aceea au cazut in adancul iadului, cum spune Mantuitorul : " Vazut-am pe satana, cazand ca un
fulger din cer " ( Luca 10, 18 ) .

Deosebirea dintre caderea ingerilor rai si a omului este ca ingerii au cazut cu voia lor, deci din libertate,
iar omul a cazut din amagire si din indemnul diavolului. Iar " pacatul cu sfatuire " , spune Sfantul Ioan
Gura de Aur, " jumatate este al celui ce il face si jumatate al celui ce l-a sfatuit " . Dumnezeu a ingaduit
omului in rai sa faca pacatul cel mai mic, adica sa manance din pomul cunostintei binelui si raului. Ca
daca manca din pomul Vietii, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul nu mai avea pocainta
niciodata, se impietrea la inima ca diavolul, cadea ca diavolul, nu mai murea niciodata si se chinuia in
veci in iad, asemenea satanei.

La caderea lui Adam au contribuit doua patimi rationale ale omului - mandria si pofta. Prin caderea sa,
omul Adam nu a pierdut total harul lui Dumnezeu, caci a cazut din ispita diavolului. Astfel, harul si
arvuna mantuirii au ramas in om, pentru ca a gresit din nestiinta si pentru ca este purtator de trup
pamantesc. Numai celui ce se leapada de Dumnezeu i se ia harul Duhului Sfant, dar si acesta. este primit
prin pocainta. Iar cel ce greseste din nestiinta, pastreaza harul, insa acoperit de pacate. Iata pentru care
pricina femeia lui Adam s-a numit Eva, adica Viata, iar nu moarte, pentru ca nu a cazut total ca diavolul
si apoi pentru ca prin a doua Eva, ˇ adica Maica Domnului, se va izbavi neamul omenesc.

Dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, indoit a fost creat omul, cu trup si suflet; indoit a fost si
pomul cunostintei binelui si raului; indoita si urmarea greselii lui Adam; indoit este si raiul- raiul
pamantesc, sau sanul lui Avraam, unde stau sufletele dreptilor pana la judecata viitoare si raiul ceresc,
adica imparatia cerurilor unde vor intra dreptii pana dupa a doua judecata. Iar mancarea din pomul
cunostintei binelui si raului inseamna " cat de bine era omului daca nu manca si cat de rau este ca a
mancat " .
Despre ingeri trebuie sa stim ca ei s-au zidit numai prin gandirea lui Dumnezeu, dar nu erau
neschimbatori, ci i-a lasat ca ei singuri sa castige prin lupta neschimbarea. Atat ingerii cat si primii
oameni nu aveau imaginatie. Cum au cazut ingerii in imaginatie, indata au cazut din cer in iad, ca doreau
sa fie asemenea " celui Preainalt " . Iar oamenii au cazut in clipa cand s-au indoit de cuvantul lui
Dumnezeu. Indata ce satana le-a rapit frica de moarte, zicand : " Nu veti muri, ci veti fi vii... " , omul a
cazut in imaginatie si apoi in pacat. Cea mai mare paguba este sa uite omul de moarte. Cum i-a sters
omului din minte frica mortii, indata a murit prin pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca primul om a
cazut prin trei lucruri : femeia, lemnul ( pomul ) si neascultarea. Si tot prin trei lucruri va fi mantuit :
Maica Domnului, Crucea si ascultarea.

3. Ce spun Sfintii Parinti despre cele sapte zile ale creatiei ?

Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron ( facerea lumii in cele sase zile ) , spune ca zidirea s-a
facut " ingrecata " ca o femeie insarcinata in a noua luna, cu toate zidirile din ea, gata sa le dea viata. Iar
Duhul lui Dumnezeu incalzea adancul, " se odihnea deasupra apelor " , ca sa dea viata apelor si zidirilor.

Deci pamantul avea viata de cand Duhul Sfant incalzea adancul, dar nu avea si suflare de viata. Sfanta
Scriptura la Facere ( cap. 1,1-2 ) , spune ca " pamantul era netocmit si gol " , dar nimeni nu stie de cand
era, ca cele cu ochi inca nu se creasera, nu primisera suflare de viata. Ziua intai a creatiei a fost
Duminica, caci atunci a zis Dumnezeu " sa fie lumina " ( Facerea l, 3 ) . De aceea El a inviat tot
duminica, caci prin inviere a innoit lumina cea dintai. Lumina cea dintai a fost creata, iar nu necreata. Ea
nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfant. Era o lumina cereasca a carei origine omul nu poate
sa o stie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creatiei nimeni nu stie lungimea lor, ca inca nu
era soare care sa rasara si sa apuna.

Soarele este numit de Sfantul Vasile cel Mare " caruta luminii " , spunand ca Dumnezeu a pus in soare
numai putin din lumina creata in ziua cea dintai si a randuit ca soarele sa lumineze pamantul " ca o
lampa " , adica muntii, codrii, campiile, raurile si marile, care implinesc porunca cea dintai, mereu curg
si se aduna la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu in univers, dupa care se conduce intreaga creatie,
se numesc de Sfintii Parinti " temeliile lumii " si cine cugeta la ele se intareste in credinta si lauda cu mai
multa tarie pe Ziditorul a toate, implinind cuvantul proorocului David care zice : " Cine va vorbi despre
puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui " ( Psalm 105, 2 ) . Legile universului nu se schimba
niciodata pentru ca sunt " temelii " ale intregii zidiri. Iar cand auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist
Ioan, zicand : " Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez " , sa intelegem ca Tatal lucreaza prin legile creatiei si
ale vietii; iar Fiul lucreaza prin pronie, adica prin pazirea legilor universului, care formeaza temeliile
lumii vazute.

Frumusetea zidirilor create de Dumnezeu este asa de minunata, incat si ingerii din cer se uimesc de
armonia lor, dupa cum spune Iov : " cand s-au creat stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei "
( Iov 38, 7 ) . Armonia si frumusetea zidirilor au uimit pe sfinti, pe filosofii, pe intelepti, pe poeti, pe
artisti, pe crestini si chiar pe pagani, inaltandu-i cu mintea la Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin
cugetarea la zidiri multi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit in rugaciune, au inaltat imne de lauda
Ziditorului si au ajuns chiar la rugaciunea cea mai inalta a mintii si a inimii. De aceea, spun Sfintii
Parinti, ne este de mare folos sa cugetam la zidirile lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaste si iubi mai mult
pe Dumnezeu.

4. Ce ne mai puteti spune despre creatie si despre crearea omului ?

Dumnezeu a facut pe om si intreaga lume din patru materii sau stihii. Doua stihii usoare - aerul si focul -
si doua stihii grele, care curg in jos - pamantul si apa -, dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare. Aceste
patru stihii lucreaza unite si neamestecate, dar si amestecate. Iar in vremea de apoi, stihia cea mai de sus,
cea mai usoara, adica focul, va arde pe celelalte trei stihii, dar numai cat va fi fiinta omeneasca, dupa
cuvantul Domnului care zice : " De mania Atottiitorului se vor aprinde stihiile pamantului " ( adica
aerul, pamantul si apa ) . Dar zice Duhul Sfant prin gura lui David ca nu va distruge stihiile si intreaga
zidire, ci numai le va innoi : " Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fala pamantului " ( Psalm
103, 31 ) .

Dumnezeu a creat trei ceruri. Cerul intai este vazduhul; al doilea este eterul - un fel de foc deasupra
vazduhului; si al treilea cer este cerul ingerilor. Aici a fost rapit Sfantul Apostol Pavel si " a auzit cuvinte
de nespus pe care nu se cuvine omului a le grai " ( II Corinteni 12, 2-4 ) . Aici este raiul.

Omul a fost creat de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa. El este singura faptura pe care a zidit-o
Dumnezeu cu mainile Sale, iar nu numai prin cuvant, ca pe toate celelalte. L-a creat apoi cu sfatul celor
trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, ca zice la Facere : " Sa facem om dupa chipul si asemanarea
Noastra " ( Facere 1, 26 ) . Trupul omului a fost creat din pamant, iar sufletul lui a fost insuflat de
Dumnezeu in chip nevazut. Omul este compus din doua parti - trup si suflet - dihotomism, asa cum ne
invata Biserica noastra Ortodoxa; iar nu din trei parti - trup, suflet si duh- trihotomism, cum invatau unii
scriitori bisericesti vechi. Omul are duh, adica suflet animal ca toate vietatile, din care izvorasc puterile
firesti ca : puterea seminala, cea crescatoare, de hranire, de conservare, instinctele etc. Dar sufletul
animal al omului apartine trupului si nu trebuie sa-l confundam cu sufletul de origine divina creat de
Dumnezeu in om, care se uneste cu trupul in clipa zamislirii si se duce la cele vesnice prin moarte.
Trupul se va reuni cu sufletul la judecata viitoare, insa va invia induhovnicit, iar nu cum a fost pe
pamant.

Omul incepe de pe pamant sa guste si sa traiasca cele ale cerului, caci inca de pe pamant materia omului
se indumnezeieste, se lumineaza la fata, se dezbraca de cele pamantesti si se imbraca in cele ceresti, asa
cum au fost sfintii. Caci " zidirea toata suspina, asteptand innoirea firii omului " ( Romani 8, 22-23 ) .

Dumnezeu a facut trei lumi : o lume de jos, unde este numai intuneric, vapaie de foc si tartar, in care se
chinuiesc diavolii si sufletele celor pacatosi. Iadul a fost creat in clipa caderii ingerilor rai. A doua lume,
numita amestecata, adica pamanteasca, unde este amestecat binele cu raul, bucuria cu intristarea, fapta
buna cu pacatul, placerea cu durerea, viata cu moartea. Aici pe pamant se trudeste omul sa scape de
pacatesi de iad si sa dobandeasca mantuirea prin fapte bune si pocainta. Aici placerea vietii sau a nuntii
se rasplateste cu durerea, cu chinurile nasterii si cresterii de copii. Altfel nu este mantuire. Ca spune
Sfantul Maxim Marturisitorul : " Cine fuge de durerile veacului de acum, are parte de durerea cea
vesnica " . A treia lume este raiul si imparatia cerurilor. Acolo este numai bucurie, cantare, lumina si
viata vesnica.

5. Ce altceva trebuie sa mai stim despre om ?

Omul este " regele creatiei " pentru ca este facut cu sfatul Prea Sfintei Treimi, dupa chipul si asemanarea
lui Dumnezeu; pentru ca are suflet viu si poarta in el, prin Botez, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh.
Omul este singura fiinta care primeste darul de a spori in virtute, in sfintenie si in putere, ajungand pana
la indumnezeiere. Insa prin pacat, omul a cazut din cinstea cea dintai, in starea cea de rob, de om
pacatos. De aici, se poate iarasi sui la cinstea cea dintai, de fiu al lui Dumnezeu, insa cu multe si mari
jertfe si osteneli. Iata ce zice despre aceasta Sfantul Grigorie de Nyssa : " Precum Dumnezeu l-a facut pe
om alt dumnezeu, dumnezeu al pamantului, tot asa, prin pacat, Dumnezeu S-a suparat asa de mult pe
om, incat intreaga zidire s-a razvratit asupra omului. Trupul ii este neputincios si plin de suferinte, focul
il arde, frigul il omoara, sarpele il musca, lupul il ucide, marea il ineaca, pamantul il inghite, foamea il
chinuie, diavolul il ispiteste pana la moarte... " .

Totusi Dumnezeu nu l-a parasit pe om. I-a dat mijloace de indreptare, de pocainta si de mantuire. Mai
intai i-a lasat harul mantuirii, desi inabusit de pacate. Apoi i-a dat legea constiintei ca sa-l invete si sa-l
mustre pentru cele rele. I-a lasat in inima dorul raiului pierdut, adica nostalgia paradisului, care ii da
omului ravna pentru rugaciune, lacrimi de pocainta, simtire duhovniceasca spre cele bune. In Hronograf
se spune ca dupa izgonirea lui Adam din rai, patruzeci de zile a plans stramosul Adam la portile raiului,
cerand iertare, insa heruvimii care strajuiau portile raiului nu i-au mai deschis, caci nu mai putea sa intre
in nemurire omul muritor fara pocainta si jertfa de rascumparare a lui Hristos. Atunci, intorcandu-se
Adam inapoi pe pamant, a inceput a-l ara, a-l semana si a lucra in sudoarea fruntii sale, ca sa-si
dobandeasca painea cea de toate zilele.

Desi era departe de Dumnezeu, de aici de pe pamant omul Il putea vedea pe Dumnezeu, cum spune
Sfantul Isaac Sirul, insa in chip tainic, prin cei doi ochi ai sufletului. Cu un ochi Il vedea pe Dumnezeu
din zidiri, adica prin contemplarea duhovniceasca a creatiei, a tuturor celor facute asa de minunat de
mainile lui Dumnezeu. Cu al doilea ochi Il vedea pe Dumnezeu prin implinirea poruneilor Lui si prin
simtirea duhovniceasca a inimii. Sfantul Vasile cel Mare spune in aceasta privinta ca, cu cat sporeste
omul in cugetarea sau contemplarea naturala a zidirilor, in aceeasi masura sporeste in credinta si in
dragostea de Dumnezeu.

6. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cele noua cete ingeresti ?

Dumnezeu a creat mai intai lumea nevazuta, adica pe ingeri. Sfantul Apostol Pavel si mai tarziu ucenicul
sau, Sfantul Dionisie Arepagitul, in lucrarea sa Ierarhia cereasca si bisericeasca, imparte ingerii in noua
cete ceresti, fiecare ceata de ingeri avand o anumita misiune dumnezeieasca ( Romani 8, 38; 1 Petru 3,
22 ) . Astfel, Serafimii cei cu cate sase aripi, Heruvimii cei cu ochi multi si Scaunele sau Tronurile, care
" odihnesc pe Dumnezeu ganditor " , formeaza prima ceata de ingeri. Acestia inconjoara tronul cel de
vapaie si lumina al Prea Sfintei Treimi ( Iezechiel 1, 4-28 ) . Apoi urmeaza Puterile, Stapaniile si
Domniile, care formeaza a doua ceata mijlocie de ingeri. Acestia au misiunea sa stapaneasca intreg
universul, planetele, stelele, vanturile, marile si puterile intunericului, adica pe diavoli si iadul. Urmeaza
apoi Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii, care formeaza a treia ceata de ingeri si au ca misiune sa faca
cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu. Deci, ingerii nostri pazitori sunt numarati in ceata a noua, ca
cei mai de pe urma dintre ingeri si cei mai apropiati de neamul omenesc.

7. Ce stim din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parintii despre rai ?

Sfanta si dumnezeiasca Seriptura ne vorbeste despre rai, zicand : " Si a sadit Dumnezeu rai in Eden,
catre Rasarit, si-a pus acolo pe omul pe care l-a facut. Si a facut Dumnezeu sa rasara din pamant tot
pomul frumos la vedere si bun la mancare; si pomul vietii in mijlocul raiului, precum si pomul
cunostintei binelui si raului " ( Facere 2, 8-9 ) . Sfantul Ioan Damaschin, despre rai, zice asa : " Pentru ca
Dumnezeu a vrut sa faca pe om dintr-o fire vazuta si una nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa
( Facere 1, 26 ) , ca pe un inger si stapan al intregului pamant si ale celor ce sunt intru el, i-a zidit omului
inainte un fel de palat imparatesc in care traind, va avea viata fericita. Acesta este raiul dumnezeiesc,
plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara a intregii bucurii si veselii; caci Eden inseamna
desfatare si este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima temperata si este
luminat de un aer foarte fin si curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de miros de buna mireasma,
umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe simtite; un tinut cu adevarat
dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In el nu locuia
nici o fiinta rationala, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti " ( Sfantul Ioan Damaschin,
Dogmatica, cap.11, Despre paradis ) .

Sfantul Vasile cel Mare, aratand din Sfanta Scriptura ca raiul a fost zidit de Dumnezeu la rasarit, zice : "
Si a sadit Dumnezeu raiul in Eden, spre rasarit, si a pus acolo pe omul pe care l-a plasmuit. Sa intelegem,
deci, ascultatorilor, sadire vrednica lui Dumnezeu si rai cuviincios iubirii de podoaba al unui Ziditor ca
Acesta atat de mare " . Apoi, aratand ca nu cu lemne de obste a fost impodobit raiul, zice acelasi Sfant
Parinte : " Daca cu lemnele cele de obste ar fi fost plin raiul, s-ar fi cuprins cu adevarat intru facerea cea
dintai a sadurilor si nimic nu ar fi fost trebuinta de sadirea cea mai aleasa si mai deosebita... dar acum,
mult mai deosebite si cu chipul si cu gusturile si cu neamurile, sadurile cele din sine, care mai inainte
rasarisera din pamant, sunt felurile copacilor saditi de Dumnezeu in rai " ( Exaimeron ) .

8. Unde este locul raiului si al iadului si care este originea lor ?

Cat priveste despre locul raiului, Sfantul Vasile cel Mare nu arata locul geografic unde a fost anume. Ci
zice doar atat : " Deci acolo a sadit Dumnezeu raiul unde nu era sila vanturilor, nu nepotrivire a celor
patru stihii si patru vremi ale anului, nu grindina, nu trasnete care aprind, nu volburi, nici trasnete care
lovesc, nici inghetare de iama, nici umezeala de primavara, nici infocare de vara, nici uscaciune de
toamna... Acolo floarea nu putina vreme straluceste... Buna mireasma este fara de sat, frumoasa vopseala
vesnic straluceste... Acolo sunt neamuri de feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea
viersuire a glasului, dulceata prea minunata adauga celor ce se vad, incat sa se ospateze omul prin toate
simtirile : pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din
altele gustand... " ( Exaimeron, Cuvant pentru rai ) . Despre rai, atat Sfanta Scriptura, cat si
dumnezeiestii Parinti ne arata ca locul lui este la Rasarit. Raiul se mai numeste si " Paradis " , care in
limba persana inseamna gradina plina de saduri si flori. In limba ebraica raiul se zice " Pardus " .
Teofilact al Bulgariei si Sfantul Nicodim Aghioritul spun sa nu se confunde raiul cu cerul, pentre ca altul
este cerul si altul raiul, unde a fost primul om.

Asadar, iata aici putine cuvinte despre rai si locul raiului. Iar despre iad stim din dumnezeieasca
Scriptura ca iadul este loc de chin ( Matei 18, 8; 23, 33; Marcu 9, 43; Luca 16, 23, 28 ) . Stim ca in iad
sufera trupul si sufletul celor pacatosi ( Matei 5, 30; 18, 9 ) . Stim ca in iad este pedeapsa vesnica
( Daniil 12, 2; Matei 25, 46 ) . Iadul are foc vesnic ( Matei 18, 8 ) ; flacara vesnica; are rau de foc
( Apocalipsa 20,10; 19, 20 ) ; are foc nestins ( Isaia 66, 24; Marcu 9, 43 ) ; are foc mistuitor ( Isaia 33, 14
) ; are gheena focului ( Matei 5, 22; 10, 28; 18, 9 ) ; are tartar ( 2 Petru 2, 4; Apoc. 20,1 ) ; acolo este "
viermele, plangerea si scrasnirea dintilor " ( Matei 13, 42; 51, 50 ) , cum spune Domnul nostru Iisus
Hristos.

Dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur, aratand cat folos aduce omului cugetarea la iad, zice : " Daca
la gheena totdeauna vom gandi, nu vom cadea degraba in gheena " . Si iarasi : " Nimeni din cei ce au
inaintea ochilor gheena nu va cadea in gheena " ( Impartire de grau, Cuvant despre judecata cea
viitoare ) . Iar unde este locul iadului, dupa Sfanta Scriptura, acesta ni-l arata dumnezeiescul Apostol
Pavel in Epistola sa catre Efeseni, zicand : " Iar aceea ca S-a suit, ce inseamna decat ca S-a pogorat in
partile cele mai de jos ale pamantului " . Apoi zice : " cel ce S-a pogorat, Acela este care S-a si suit mai
presus decat toate cerurile, ca pe toate sa le umple " ( Efeseni 4, 9-10 ) . Deci, iata marturia Sfintei
Scripturi despre locul iadului. Locul lui este in " partile cele mai de jos ale pamantului " , adica adancul
cel nemasurat al vazduhului. De aceea si dumnezeiescul Parinte Ioan Damaschin, intelegand acest lucru
din Sfanta Scriptura, zice astfel in cantarile sale : " Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si
ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase, si a treia zi, precum Iona din
chit, ai inviat din mormant " ( Slujba Invierii, pesna a 6-a ) .

In cartea Usa pocaintei tiparita in limba romana la Brasov, in anul 1812, scrie : " Drumul cerului se face
prin pogorare, dupa cum si drumul iadului se face prin suire; si macar ca cerul este deasupra crestetului
nostru, iar iadul este sub picioarele noastre, cu toate acestea, ca sa ajungi in cer este trebuinta sa te
smeresti si sa te pogori, pentru ca este scris in Sfanta Scriptura : " Tot cel ce se va inalta pe sine, se va
smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta " ( Luca 14, 11 ) .

Cat priveste originea raiului, el a fost creat de Dumnezeu odata cu crearea primului om, caruia i-a fost
incredintat sa-l lucreze si sa-l stapaneasca. Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru ingerii cazuti care s-au
prefacut in diavoli, inainte de crearea omului, adica in clipa cand Lucifer a cugetat " sa fie asemenea " cu
Dumnezeu. Altceva este raiul si altceva este Imparatia Cerurilor. Raiul a fost destinat omului inainte de
cadere, in care stau si sufletele dreptilor pana la judecata de apoi, fiind numit si " sanul lui Avraam " ; iar
Imparatia Cerurilor este locul unde se afla scaunul si slava Prea Sfintei Treimi si unde vor intra sufletele
dreptilor dupa judecata de apoi, fiiind numita si " fericirea vesnica " ( Matei 25, 46 ) .

9. Care este numarul ingerilor cazuti din cer, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, in ce loc stau
diavolii pana la judecata viitoare si de au voie sa ispiteasca si sa piarda pe oameni ?

Dumnezeiasca Scriptura nu ne arata exact numarul ingerilor cazuti din cer, ci numai ne spune ca cei ce
au cazut din cer impreuna cu Lucifer " au fost a treia parte din stelele cerului " , adica din ingeri
( Apocalipsa 12, 4, 9 ) . Iar locuinta ingerilor cazuti este in vazduh, adica locul dintre cer si pamant
( Efeseni 6, 12 ) . In alt loc spune ca ingerii rai sunt aruncati in intuneric, adica departe de fata lui
Dumnezeu, pana la judecata viitoare ( Isaia 14,12,15; II Petru 2; 4; Iuda 1, 6; Luca 8, 31 ) .

Crestinii, toti oamenii drepti ai lui Dumnezeu sunt ispititi si suparati de diavoli cu ingaduinta si voia lui
Dumnezeu, pentru a nu se mandri, pentru a li se incerca credinta si pentru a-si pune toata nadejdea lor
numai in Dumnezeu ( II Corinteni 12, 7; I Petru 1, 6-7 ) . De asemenea, crestinii sunt ispititi de diavol,
pentru incercarea dragostei lor fata de Dumnezeu ( Deuteronom 13, 3 ) ; pentru incercarea supunerii
oamenilor fata de Dumnezeu ( Deuteronom 8, 2 ) ; pentru a se alege cei buni de cei rai si a se invrednici
de mai multa plata. Ispitele diavolului, insa, nu intrec niciodata puterile noastre, " caci Dumnezeu nu
ingaduie sa fim ispititi mai presus de puterile noastre " ( I Corinteni 10, I3; II Petru 2, 9; Apocalipsa 3,10
) .

10. Din ce cauza a cazut omul din rai ? Din mandrie, din neascultare sau din amagirea diavolului ?

A cazut din toate aceste pricini. Si din mandrie, caci a voit sa fie asemenea Ziditorului sau; si din
lacomie, pentru ca a mancat din pomul oprit; si din neascultare, si din zavistia si amagirea diavolului
( Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia, vol. III. pag. 153; Facere 3, 1-7; II Corinteni 11, 3; I Corinteni 7,
5; Matei 4, 1; I Tesaloniceni 3, 5 ) .

11. Ce s-ar fi intamplat cu Adam daca nu manca din pomul cunostintei binelui si raului, ci manca din
pomul vietii ?

Daca Adam ar fi mancat din pomul vietii, atunci si pedeapsa lui ar fi fost fara de sfarsit, adica nu ar mai
fi murit, ca prin moarte sa i se ierte pacatul, ci ar fi fost aruncat in adancul iadului, impreuna cu diavolul,
fara nici o speranta de iertare si rascumparare ( Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, cap. 11 ) .

12. Cum s-ar inmultit neamul omenesc si ce soarta ar fi avut daca nu gresea Adam in rai ?

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca " scopul de mai inainte al lui Dumnezeu a fost sa nu ne nastem
prin legatura nuntii, din stricaciune " . Dar calcarea poruncii a facut ca oamenii sa se inmulteasca prin
nunta, intrucat Adam a nesocotit legea data de Dumnezeu. Deci, toti cei ce se nasc din Adam " se
zamislesc intru faradelegi " , cazand sub osanda protoparintelui. Aceasta o spune proorocul David zicand
: " in pacate m-a nascut maica mea " . Deci Eva, maica noastra, a tuturor, a nascut in pacat, adica din
placere. De aceea, si noi cazand sub osanda maicii noastre Eva, zicem ca ne nastem in pacate ( Filocalia,
vol. II, pag. 210 ) .

Unii Sfinti Parinti afirma ca, daca Adam nu ar fi gresit, neamul omenesc s-ar fi inmultit prin cuvant. In
aceasta privinta spune Sfantul Vasile cel Mare : " Ce zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputinta la
Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara impreunare, nu putea
face acest lucru si cu neamul omenesc ?... " ( Exaimeron, Cuvantul 8 ) .

Iar daca intrebi ce soarta ar fi avut Adam daca nu gresea in rai, la aceasta zic ca " Dumnezeu l-a facut pe
om pentru ca sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a
cunoaste, de a-L slavi pe Dumnezeu " . El este incununarea intregii zidiri, este o lume mica, cum spun
Sfintii Parinti. Prin trupul sau, omul face legatura cu lumea vazuta, iar prin suflet el face legatura cu
Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in rai era sa
implineasca porunca lui Dumnezeu si sa lucreze prin harul Duhului Sfant la desavarsirea sa, ajungand
prin participare sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ( Invatatura de credinta Ortodoxa, pag.
71-73 ) .

13. Cum se cuvine sa traim noi pe pamant, pentru a rascumpara pacatul stramosesc al lui Adam facut in
rai ?
Mai intai trebuie sa ne botezam in numele Prea Sfintei Treimi, deoarece Sfantul Botez deschide
imparatia cerurilor, dupa cuvantul Sfintei Evanghelii, care zice : " De nu se va naste cineva din apa si din
Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu " ( Ioan 3, 5 ) . Bupa botez, avem datoria sa ne pazim
de pacate si sa luptam impotriva lor, fiind ajutati de harul lui Dumnezeu cel primit la Sfantul Botez. "
Prin botez ne-a scos eu sila din robie, desfiintand pacatul prin cruce si ne-a dat poruncile libertatii; dar a
urma sau nu poruncilor, a lasat la voia noastra libera. Deci, chiar de la Sfantul Botez, dupa harul lui Iisus
Hristos, ni s-a daruit harul desavarsit al lui Dumnezeu, spre implinirea tuturor poruncilor. Dar pe urma,
tot cel ce l-a primit in chip tainic, dar nu implineste poruncile, pe masura neimplinirii este luat in
stapanire de pacat, care nu este al lui Adam, ci al aceluia ce a nesocotit poruncile, intrucat luand puterea
lucrarii, nu a savarsit lucrul " ( Filocalia, vol. 1, Sfantul Marcu Ascetul, pag. 278 ) . " Caci in masura in
care crezand, lucram poruncile, in aceeasi masura lucreaza si Duhul Sfant in noi roadele Sale... "
( Ibidem, pag. 290 ) .

14. Care este cea dintai lege data omului in rai ?

Dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul, cea dintai lege data de Dumnezeu omului in rai este legea cea
fireasca, adica vederea si intelegerea zidirilor lui Dumnezeu ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 5 ) .

15. Spuneti-ne cateva cuvinte despre patriarhul Avraam si urmasii Lui. Cum a ajuns el " parinte al
multor neamuri " ?

Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sem, fiul lui Noe. El a avut trei femei, prin pronia lui
Dumnezeu, ca prin ele sa uneasca toate cele trei grupe de popoare care se trag din semintia lui Noe.
Astfel, prin Sarra, care era din neamul lui Sem, se trage semintia evreilor, adica semitii. Prin Heturia,
care era din neamul lui Iafet, al doilea fiu al lui Noe, se trag popoarele Asiei si Europei, adica iafetitii.
Iar prin a treia femeie, Agar slujnica, care era din neamul lui Ham, al treilea fiu al lui Noe, se trage
semintia agarenilor sau arabilor, numiti si hamiti. Deci, prin cele trei femei, Avraam a devenit parinte al
tuturor semintiilor pamantului, adica al semitilor ( evreilor ) , al iafetitilor, adica al crestinilor ( indo-
europenilor ) si al hamitilor, adica al arabilor. Cand toate aceste trei semintii vor crede in Hristos, atunci
se vor uni toate popoarele si " va fi o turma si un pastor " . Noi crestinii suntem fiii lui Avraam prin
credinta lui Isaac, care simboliza jertfa lui Hristos si prin femeia lui, Heturia. Semitii sunt fiii lui Avraam
prin Sarra, iar hamitii ( arabii ) sunt fiii lui Avraam, prin Agar slujnica. Dar noi crestinii suntem fiii lui
Dumnezeu prin credinta in Iisus Hristos, care este mult mai de pret decat a fi fiul lui Avraam prin sange,
cum sunt evreii si arabii.

16. Spuneti-ne ceva si despre Noe si urmasii lui.

Noe este al doilea Adam al omenirii, pentru ca el singur cu inca sapte suflete au fost scapati de
Dumnezeu cu viata in vremea potopului. El a avut trei fii : Sem, Ham si Iafet. Pe Sem l-a binecuvantat
tatal sau Noe, zicand : " Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan ( fiul lui Ham ) sa-i
fie rob " . Pe Iafet, de asemenea, l-a binecuvantat, zicand : " Sa inmulteasca Dumnezeu pe Iafet... " iar pe
Ham l-a blestemat, pentru ca a vazut goliciunea tatalui sau, zicand : " Blestemat sa fie Canaan! Robul
robilor sa fie la fratii sai. " ( Facere 9, 25-27 ) .

Datorita pacatelor lui Sem, pamantul Palestinei a fost mai tarziu ocupat de popoarele canaaneice, care se
trag din Ham. De aceea a fost chemat Avraam din tara Ur in Canaan ca sa mosteneasca pamantul
stramosului sau Sem. Pentru aceea si Moise a intors poporul ales din Egipt in pamantul fagaduintei,
adica in tara Canaanului, care era dat lor de Dumnezeu dupa potop. Dar, dupa cum stim, din Vechiul
Testament, evreii au biruit aproape toate popoarele canaaneice din Palestina, " afara de cinci cetati " pe
care Dumnezeu nu le-a dat in mainile evreilor; pentru ca prin aceste popoare pagane sa-i smereasca pe
evrei cand vor iesi inaintea lui Dumnezeu. Deci, ori de cate ori evreii suparau pe Dumnezeu, El ii lasa sa
cada in mainile celor cinci popoare pagane, printre care au fost si filistenii.

Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu face tot asa si cu crestinii si chiar cu barbatii sfinti. Le lasa unele
slabiciuni si patimi firesti nebiruite de ei, precum mania, somnul, foamea, lenevirea, gandurile,
imaginatia, ispitele trupesti, cu scopul sa-i smereasca, ca sa nu cada in pacatul mandriei. La sfarsitul
vietii, insa, Dumnezeu le ridica aceste patimi si prin mila Lui se mantuiesc. Caci fara mila Lui, nici
sfintii nu se pot mantui, dupa cuvantul care zice : " In dar sunteti mantuiti " .
VORBE INTELEPTE
Invataturi Crestin-Ortodoxe ale Sfintilor Parinti, Dreapta
Credinta, Treptele Desavarsirii, Intelepciune, Spiritualitate,
Sensul Vietii
Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘existenta vazuta si existenta nevazuta’

Cum si de ce a creat Dumnezeu lumea?
Posted in Cauza si motivul Creatiei, tagged actul creatiei, aducerea nefiintei la fiinta, bing bang,
chemarea neexistetei la existenta, crearea lumii din nimic, Creatorul universului, cum a creat dumnezeu
lumea, de ce a creat Dumnezeu lumea, existenta creata si existenta necreata, existenta vazuta si existenta
nevazuta, inceputul lumii, inceputul si valoarea timpului, infinitate, Invataturi Ortodoxe, planul creatiei
lui Dumnezeu, vorbe intelepte on 31/07/2009 | 1 Comment »

Crearea lumii din nimic si inceputul timpului;  Aducerea la Existenta din Neexistenta

„Pentru care pricina a creat Dumnezeu lumea, poti cerceta! Caci e o chestiune de cunostinta. Dar
cum si de ce acum, nu cauta!  Caci acesta nu e lucru care sa poata cadea sub mintea ta. Fiindca cele
dumnezeiesti, unele sunt cu putinta de patruns, altele nu pot fi cuprinse de oameni” (Sf. Maxim
Marturisitorul).

Invatatura crestina privind crearea lumii se intemeiaza pe descoperirea dumnezeiasca. Articolul 1

din Simbolul Credintei ne arata ca Dumnezeu este creatorul lumii, „Tatal, Atottiitorul, Facatorul
cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor”

Sfanta Scriptura ne invata ca Dumnezeu a facut lumea din nimic, chemand din nefiinta la fiinta
tot ceea ce exista in afara de Sine, adica intreg universul, inclusiv omul.  Aceasta invatatura este
impartasita de iudei si de crestini, de la care au imprumutat-o si mahomedanii.

Celelalte religii pagane si diferitele sisteme filozofice ofera alte conceptii privitoare la originea lumii:

a)      Conceptia panteista, dupa care lumea este o emanatie din Dumnezeu, o parte din El.  Astfel
invata brahmanii si unii filozofi, precum: Giordano Bruno, Spinoza, Hegel, etc;

b)      Conceptia dualista, care pune la originea lumii doua principii: Dumnezeu si materia, conform
careia lumea este facuta de Dumnezeu, dar nu din nimic, ci dintr-o materie eterna ca si El. Ea a fost
promovata de adeptii religiei lui Zoroastru si de filozofi precum Platon si cei di scoala lui, precum si de
manihei si de gnostici;

c)      Conceptia atomista, conform careia lumea s-a creat singura, ca rezultat al diferitelor combinatii
ale atomilor. Ca materie lumea este vesnica, existand dintotdeauna si fiind indestructibila, iar ca forma
este rezultatul unei lungi evolutii. Aceasta conceptie este adoptata in general de materialisti si de atei.

Ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, ne-o spune Sf. Scriptura: “La inceput a facut
Dumnezeu cerul si pamantul” (Fac. 1,1).  Dumnezeu fiind atotputernic, a creat lumea din nimic,
nefacand-o nici dintr-o materie preexistenta, si nici din propria Sa fiinta.  Substanta lumii neexistand din
veci, a fost creata de Dumnezeu la inceputul timpului. „Nici macar materia amorfa nu a existat inainte
de a elibera Dumnezeu gandul sau creator.  In acel moment, odata cu timpul, a facut Dumnezeu cerul si
pamantul, iar acestea erau ca o substanta care cuprindea totul si purta in potenta toate” (Sf. Grigore
Palama).

Fiind creata, lumea apare in timp si nu este vesnica. Lumea nu este fara inceput si fara sfarsit, ci
inceputul ei coincide cu inceputul timpului si se va sfarsi candva., odata cu acesta. „Primul act al
creatiei sensibile, “inceputul”, este si inceputul timpului, fiindca nimic din cele sensibile nu exista care
sa nu fie supus trecerii timpului.  Caci timpul, avand miscarea masurata, se circumscrie prin numar; 
iar veacul, fiind definit in legatura cu timpul, implica intervalul, avand deci un inceput al existentei.
Fiind creat, timpul va disparea atunci cand firea se va uni dupa har cu Cuvantul” (Sf. Maxim
Marturisitorul).

Existenta Creata si Existenta Necreata

„Toate cele nemuritoare si insasi nemurirea, toate cele ce vietuiesc si insasi viata, toate cele sfinte si
insasi sfintenia, toate cele virtuoase si insasi virtutea, toate cele bune si insasi bunatatea, toate cele ce
exista si insasi existenta, toate sunt lucrurile lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Marturisitorul).

„Dar unele din acestea sunt create, caci au inceput sa existe in timp, fiind o data cand nu erau;  asa
sunt, de pilda, diferitele esente ale lucrurilor, caci ele au neexistenta mai batrana decat existenta lor.  
Iar altele sunt necreate, caci n-au inceput sa existe in timp, nefiind vreo data cand nu erau;  asa sunt,
de pilda insusirile dumnezeiesti:  virtutea, bunatatea, viata, sfintenia, nemurirea, simplitatea,
neschimbabilitatea si infinitatea.  Caci fara de inceput este virtutea, neavand timpul mai batran dacat
ea, ca una ce are pe Dumnezeu din veci ca singurul Parinte nascator al existentei ei” (Sf. Maxim
Marturisitorul).

„Fiinta dumnezeiasca (existenta necreata) nu are nimic contrariu, fiind vesnica si infinita si daruind si
altora vesnicia.  Insa, fiinta lucrurilor (existenta creata) are ca si contrariu neexistenta. Deci sta in
puterea Celui ce este cu adevarat ca ea sa existe de-a pururi sau sa nu existe, ca una ce a fost adusa la
existenta din neexistenta.  Precum raul este lipsa binelui si nestiinta lipsa cunostintei, tot asa si
neexistenta este lipsa existentei;  dar nu a celei necreate (adevarate), caci aceasta nu are nimic
contrariu, ci a celei create, ce exista prin impartasirea de existenta adevarata” (Sf. Maxim
Marturisitorul).

„Si lucrurile create ale lui Dumnezeu (care au inceput in timp) exista prin participare la lucrurile
necreate (neincepute temporal), impartasindu-se de ele” (Sf. Maxim Marturisitorul). Astfel, firea
omului (ca si creatura) aspira dupa harul cel necreat, putandu-se dezvolta numai prin el, fiind pentru ea o
necesitate naturala (Parintele Staniloaie).

Dumnezeu, prin actul creatiei, are in vedere desavarsirea si mantuirea lumii. „Scopul vietii noastre
este mantuirea” (Sf. Serafim de Sarov).  Timpul nu este altceva decat unitatea de masura a miscarii si
deci a schimbarilor, el fiind parte constitutiva din lume.  Lumea si omul tind si se misca spre Cauza
care i-a adus la existenta, adica spre Dumnezeu. Si cata vreme se misca, inseamna ca lumea si omul nu
au ajuns la desavarsirea spre care tind.  Cum spunea Sf. Grigorie de Nazianz: „Omul este creatura care
a primit porunca sa devina dumnezeu”.

„Faptul ca este trecator si se altereaza pana la disparitia lui, nu inseamna ca timpul nu este valoros. 
Timpul are o valoare nepretuita pentru mantuirea fiecarui om. “Timpul pierdut” este o slabire
interioara a omului;  “timpul pierdut” lucreaza impotriva noastra, e un vierme care creste” (Parintele
Staniloaie). „Deci, sa luam aminte, sa fim treji cat avem timp. Iata, de cand sedem aici vorbind, am
pierdut doua sau trei ceasuri din timpul nostru si ne apropiem de moarte;  si vedem ca pierdem timpul
si nu ne temem. Sa ne aducem aminte, dar, de vorba: “De va pierde cineva aur sau argint, poate afla in
locul lui altul, dar cel ce pierde timpul, vietuind in nelucrare si nepasare, altul nu mai poate afla”. Cu
adevarat, vom cauta un ceas din timpul acesta si nu-l vom mai gasi” (Avva Dorotei).

Prin crearea lumii nu a intervenit o schimbare in fiinta lui Dumnezeu, deoarece lumea ca idee a existat in
mintea lui Dumnezeu din veci, si numai realizarea ei s-a facut in timp. „Planul creatiei a preexistat in
Dumnezeu din veci, luand forma doar atunci cand El a voit” (Sf. Maxim Marturisitorul). Crearea lumii
nu este decat realizarea ideii vesnice si neschimbabile a lui Dumnezeu. „Acest plan -aceste ganduri ale
lui Dumnezeu- reprezinta singurul lucru de la care porneste creatia.  Caci Dumnezeu, in timp ce
gandeste, creeaza;  iar gandul se face lucru, realizandu-se prin Cuvant si desavarsidu-se prin Duh”
(Sf. Ioan Damaschin).

Deci, lumea nu este contrara eternitatii, cum socotea Origen. Cuprinsa in planul din veci al lui
Dumnezeu, lumea are originea, ca idee, in eternitate, este sustinuta de eternitate si este randuita
vesniciei. „Dar o nemurire a fapturii nu va fi niciodata o nemurire egala cu a lui Dumnezeu, chiar daca
e primita de la El, caci e o nemurire adaptata la masura fapturii” (Parintele Staniloaie). Caci lumea nu
este vesnica (nu devine eterna) ca realitate concreta, prin ea insasi, ci prin Dumnezeu. In acest sens,
Sf. Grigorie Palama avea dreptate sa vorbeasca de o dumnezeire superioara si una inferioara.

Existenta Vazuta si Existenta Nevazuta

Dumnezeu a facut de la inceput doua lumi: una vazuta si alta nevazuta. Intai a creat lumea nevazuta,
apoi pe cea vazuta, iar in cadrul lumii vazute, intai a pregatit materia amorfa (cerul si pamantul), pentru
ca apoi sa zideasca, una cate una fapturile, iar dupa toate, omul (Sf. Grigorie Palama). Omul fiind indoit,
adica avand alcatuirea din suflet si trup, lumea a fost creata pentru el de asemenea ca vazuta si nevazuta. 
Si fiecareia din aceste parti i s-au randuit in chip potrivit unele din faptele si grijile noastre (Sf Simeon
Noul Teolog).

Scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea

Crearea lumii de catre Dumnezeu este manifestarea iubirii si a bunatatii Sale. „Dumnezeu, Cel
supraplin,  n-a adus cele create la existenta pentru ca Ii lipsea ceva, sau din vreo trebuinta a Sa, ci din
prisosinta bunatatii Sale” (Calist Patriarhul), „pentru ca acestea sa se impartaseasca din El, pe masura
si pe potriva fiecareia, iar El sa se bucure de lucrurile Sale, vazandu-le bucuria” (Sf. Maxim
Marturisitorul).

„Dumnezeu prin faptul ca este binele, ca bine fiintial, intinde bunatatea spre toate cele ce sunt” (Sf.
Dionisie Areopagitul).  „Existenta este identica cu binele;  caci bunatatea e o existenta doritoare sa
daruiasca din prisosinta ei” (Parintele Staniloaie).

„Dumnezeu este iubire”, spune Sf. Ioan (I Ioan 4, 8). Dumnezeu a creat lumea deoarece iubirea Sa este
indreptata spre exterior si se propaga de la sine. Iubirea dumnezeiasca nu este iubire de sine, ci iubire
reciproca (impartasita). Dumnezeu este Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, care se iubesc unul pe altul.
Dumnezeu nu este doar personal, ci si inter-personal; nu doar unitate, ci si uniune.

Dumnezeu a ales sa creeze lumea, pentru ca lumea sa devina partasa la miscarea iubirii trinitare; fara
aceasta iubire care se revarsa in exterior, lumea nu ar exista. Preamarind pe Dumnezeu, omul se simte
fericit.  Caci adevarata fericire a omului este un  imn de lauda si multumire adus lui Dumnezeu.

Creatia nu este un lucru asupra caruia Dumnezeu actioneaza din exterior, ci ceva prin care El S-a
exprimat pe Sine din interior (Sf. Maxim Marturisitorul si Sf Dionisie Areopagitul). Creatia lumii nu
trebuie privita ca un eveniment trecut, incheiat definitiv, ci ca unul care continua si in prezent;
Dumnezeu creeaza lumea in aceasta clipa si intotdeauna..

Dumnezeu este atat in afara cat si, in egala masura, inauntrul a toate cate sunt. Salasluind in lume si fiind
omniprezent, Dumnezeu este in toate si umple toate lucrurile.

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura
Trinitas, Iasi, 2003 (9, pag. 71-78);

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- “Siteul CrestinOrtodox” (articolele “Originea lumii” si “De ce a creat Dumnezeu lumea”)

Vezi si articolul:

“Lumea a fost creata buna; Pronia lui Dumnezeu”

Sfânta Treime. Filioque. Crearea lumii. Îngerii.
Submitted by stephan on Sâm, 04/16/2011 - 00:13

            Dumnezeu  unul dupa fiinta Lui, este în trei persoane : Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Aceste trei
persoane sau ipostasuri dumnezeiesti, alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca. În
Sf. Scriptura se vorbeste în multe locuri despre cele trei persoane ale Dumnezeirii : în Vechiul
Testament, Dumnezeu –Tatal Se adreseaza celorlalte persoane ale Sfintei Treimi : « Sa facem om dupa
chipul si asemanarea Noastra » ( Facere 1,26), iar în Noul Testament, la botezul Domnului Iisus Hristos
s-au aratat toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatal arând lumii pe Fiul si binecuvântându-L, Fiul
primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborând asupra Fiului în chip de porumbel ( Mt. 3, 16-17 ; Lc.
3, 21-22). Însusi Mântuitorul, trimitând pe Sf. Apostoli la propovaduire le spune : « mergând, învatati
toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh » (Mt. 28, 19).

Tatal, Fiul si Sf . Duh au în comun dumnezeirea si însusirea de a fi nefacuti de altcineva. Tatal este
nenascut. El nu primeste existenta Sa de la nimeni, nu are cauza. El este izvorul celorlalte doua
persoane. Tatal este deci nenascut si nepurces. Fiul este nascut din Tatal , fiind însa împreuna vesnic cu
Tatal si deofiinta cu Acesta. Fiul este Fiu dinainte de a fi creat timpul. El nu si-a început cândva
existenta, ci de când e Tatal e si Fiul. Fiul Se deosebeste de Tatal si de Sf .Duh prin aceea ca si-a luat
asupra-Si lucrarea mântuirii ; El Se mai numeste si « Cuvântul » . Sfântul Duh purcede din Tatal, fiind
sfintenia însasi si izvorul harului divin. Deci crearea lumii este atribuita Tatalui ( art. 1 din Crez :
« Facatorul cerului si al pamântului, vazutelor tuturor si nevazutelor »), mântuirea lumii revine Fiului,
iar sfintirea lumii este opera Sf. Duh.

Cele trei persoane sunt împreuna, neamestecate si nedespartite. Asa cum copacul are radacina, tulpina si
coroana si este un singur copac; asa cum caramida are în ea pamânt, apa si foc, si e una singura ; asa
cum timpul are trecut, prezent si viitor si este unul singur , asa si Dumnezeu e Unul, dar în trei persoane.
Cu toate ca Fiul este nascut din Tatal iar Sf. Duh purcede din Tatal, toate cele trei persoane sunt vesnice,
fara început si fara sfârsit, existând deodata. Conform cugetarii noastre, cel ce naste trebuie sa existe
înaintea celui ce se naste. Sfântul Ioan Damaschin  a explicat raportul dintre persoanele Sfintei Treimi
astfel : «  dupa cum focul exista deodata cu lumina din el si nu este mai întâi focul si pe urma lumina, ci
deodata ; si dupa cum lumina se naste din foc si este totdeauna în el, fara sa se desparta de el, tot astfel
si Fiul se naste din Tatal fara sa se desparta de El , ci este pururea cu El  ».

Filioque  si combaterea lui

În primele opt secole Biserica întreaga, pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii a învatat ca  Fiul se
naste din Tatal iar Sfântul Duh purcede de la Tatal. Însa Biserica Apuseana, pe baza unor speculatii ale
Fericitului Augustin, a început sa învete din sec V- VI ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul. Prima oara
aceasta învatatura a aparut în Spania, prin hotarârea sinodului local de la Toledo din anul 589. Amintim
ca vizigotii primisera crestinismul cu un secol mai înainte sub forma ariana ( ereticul Arie spunea ca Fiul
a fost creat de Tatal). Spre a atrage pe vizigotii stabiliti în Spania de la arianism la ortodoxie, episcopii
spanioli au socotit ca daca vor hotarî ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, vor ridica astfel pe Fiul la
rang de persoana treimica, si astfel vizigotii vor parasi învatatura lui Arie. Mai târziu împaratul Carol 
cel Mare a cerut învatatului Alcuin din Galia sa scrie o lucrare speciala în favoarea acestei inovatii si a
convocat un sinod local la Aachen în 809 pentru a o dezbate. Sinodul a aprobat-o, însa papa Leon III a
respins-o si a cerut sa se fixeze doua placi de arama cu Crezul în greceste si în latineste fara adaosul
« Filioque » pe un perete al bisericii Sfântul Petru din Roma,  având dedesubt inscriptia :  « acestea le-
am pus eu, Leon, din dragoste si purtare de grija pentru credinta ortodoxa ». Amintim ca atunci Biserica
era una singura, ortodoxa ;  la 1054 a avut loc ruptura între partea rasariteana care se va numi Biserica
Ortodoxa si partea apuseana care se va numi Biserica Romano- Catolica, aceasta inovatie fiind una
dintre cauzele schismei.

Sustinatorii acestei inovatii se bazau pe o interpretare gresita a cuvintelor Mântuitorului : « iar când va
veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal
purcede, Acela va marturisi pentru Mine… » ( Ioan 15, 26) spunând ca prin cuvintele «  pe care-L voi
trimite de la Tatal » se arata ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, caci cu alta ocazie Fiul spune «  Eu si
Tatal una suntem » (Ioan 10,30). Deci spun ei ca daca Tatal si Fiul sunt de o fiinta, Sfântul Duh purcede
si de la Fiul. Însa aceasta interpretare este gresita. Mântuitorul vorbeste despre trimiterea în timp a
Duhului Sfânt, la Cincizecime, deci de un eveniment viitor ; nu e vorba nicidecum de purcederea din
vesnicie a Duhului Sfânt din Fiul.

Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie nu ofera nici un temei acestui adaos din Crez ; apoi el a fost introdus
nu numai fara aprobarea unui sinod ecumenic, ci chiar împotriva unei hotarâri a Sinodului III Ecumenic,
care oprea orice adaos la Simbolul niceo- constantinopolitan ( simbolul de credinta sau crezul, în forma
pe care o avem noi azi), hotarâre mentinuta de sinoadele ecumenice ulterioare si chiar de unii papi.

Ce înseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu în om ?

Chipul lui Dumnezeu în om este manunchiul de puteri sufletesti : ratiunea, vointa (posibilitatea de a
alege între bine si rau) si  simtirea cu care omul se îndreapta spre Dumnezeu în activitatea sa spre
desavârsire. Asemanarea lui Dumnezeu în om este atingerea acestei desavarsiri prin împreuna-lucrarea
(colaborarea) dintre om si harul dumnezeiesc.

Ce se întelege prin cuvintele  « vazutelor » si « nevazutelor » ?

Prin aceste cuvinte se întelege lumea nevazuta, adica îngerii, si pamântul cu toate cele de pe el. Mai întâi
Dumnezeu a facut lumea nevazuta, apoi lumea vazuta. Îngerii sunt duhuri, adica fiinte spirituale,
nemuritoare, fara trup, înzestrate cu minte,  vointa si putere ,aceleasi însusiri spirituale ca omul. Pentru
ca si-au întarit vointa libera în a face binele, sunt superiori omului. Îngerii sunt marginiti, nu pot fi
pretutindeni. Ei nu sunt atotstiutori ca Dumnezeu, dar posibilitatea lor de cunoastere este superioara celei
umane. Ei nu sunt sfintenia însasi, ci au sfintenia de la Duhul Sfânt. Îngerii sunt mesagerii voii si
poruncilor divine catre oameni, carora le slujesc, ajutându-i sa-si dobândeasca mântuirea. Uneori ei iau
forma umana pentru a intra în contact cu oamenii. Ei sunt mijlocitori între Dumnezeu si oameni , dar si
împreuna –rugatori cu noi catre Dumnezeu. Îngerii sunt puternici si gata sa împlineasca vointa divina ;
prin iuteala firii lor, pot ajunge de îndata acolo unde le porunceste Dumnezeu.

 Numarul lor e foarte mare, astfel gasim în Biblie vorbindu-se de mii de îngeri si de legiuni de îngeri.
Sfintii Parinti numara noua cete îngeresti. Dionisie Pseudo- Areopagitul le împarte în trei serii de câte
trei. Prima triada e vesnic în jurul lui Dumnezeu, în unire cu Acesta, fiind formata din Serafimii cei cu
câte sase aripi, Heruvimii cei cu ochi multi si din Tronurile prea sfinte. A doua triada e formata din
Domnii, Puteri si Stapâniri, iar a treia triada e formata din Începatorii, Arhangheli si Îngeri. Pentru ca
îngerii ne sunt ajutor spre mântuire, Biserica  a învatat ca lor li se cuvine un cult de venerare ca si
sfintilor ( Sinod. VII Ecumenic); astfel avem rugaciuni, acatiste dedicate îngerilor, iar fiecare zi de luni,
saptamânal, este destinata cinstirii lor. Fiecare om si fiecare popor are îngerul sau pazitor (Deuteronom
32,8 ; Daniil 10,5), dar exista si îngerul nedreptatii care ne ispiteste si nu ne da pace.

Ce sunt duhurile rele sau diavolii ?

Sunt acei îngeri care în frunte cu Lucifer, capetenia lor, au rupt comuniunea cu Dumnezeu din mândrie,
devenind duhuri rele si cazând din starea în care au fost creati. Pacatul acestor îngeri, primul pacat din
creatie, a fost pur spiritual si a constat în razvratirea împotriva lui Dumnezeu. Ei au pacatuit din rautate
constienta, printr-o hotarâre libera, deplina, irevocabila si definitiva. Din aceste motive, urmarile
pacatului lor sunt mai grave decât cele ale pacatului stramosilor nostri, ei fiind izgoniti din cer si
condamnati pe vesnicie la moarte spirituala, la lipsa comuniunii cu Dumnezeu. Ca fiinte spirituale,
superioare omului, îngerilor le era mai usor sa nu pacatuiasca, caci pentru ei, care aveau o putere de
cunoastere mai mare, binele si raul erau mult mai usor de recunoscut si de facut. Apoi, ca fiinte
spirituale, pacatul lor este numai al rautatii, nu si al slabiciunii trupesti. Ei au pacatuit înainte de crearea
omului, caci diavolul i-a ispitit pe stramosii nostri la pacat. Ei ispitesc mereu pe oameni si le insufla
gânduri rele, pentru a calca poruncile lui Dumnezeu. Diavolul, pentru ca a cazut din comuniunea cu
Dumnezeu, nu vrea ca omul sa aiba o buna relatie cu Creatorul sau si, din invidie, încearca  sa strice
aceasta cu orice ocazie. Omul este  mereu în situatia de a alege între bine si rau, de a împlini gândul dat
lui de unul din cei doi îngeri. Ïnsa diavolul nu poate sili la pacat, ci doar ispiteste. Diavolul nu poate face
rau omului sau altei fapturi decât daca are permisiunea lui Dumnezeu, pentru a ne fortifica împotriva
raului si a ne întari în staruinta în bine. Numai prin încercarea virtutii putem dobândi mântuirea.
(cazul lui Iov –Iov 1,12 si 2,6 ori cazul diavolilor care au intrat în turma de porci – Matei 8,31-32)

Îngerii rai sau diavolii sunt fiinte personale si reale, ca si îngerii buni. Diavolul nu este o iluzie a
timpurilor vechi si întunecate, ci are o existenta reala. Îngerii rai poarta diferite numiri : demoni ( Matei
8,31), diavoli (Mt. 4,1), draci (Mt. 11,18), duhuri necurate (Mt. 10,1), iar capetenia lor se numeste Satan
( înseamna contrar) ( Mt. 12,26), Belzebul (Mt. 10, 25), Lucifer ori Veliar.

Prin cuvintele « vazutelor tuturor » se întelege asadar pamântul cu toate de pe el. Dumnezeu a creat
lumea în sase zile, iar în a saptea « s-a odihnit de lucrarile Sale ». Nu trebuie înteles ca dupa crearea
lumii Dumezeu este într-o continua odihna ; lucrarea Lui continua sub aspectul providentei (are grija de
lume, o pastreaza si o conduce : Matei 6, 26 ; Mt.10,29 ; Ioan 10,10; Evrei 2,5). Aceste zile pot fi
întelese ca zile obisnuite, ca ere ori ca secunde. Termenul de «  zile » a fost folosit pentru o mai usoara
întelegere a cuvântului bibliei de catre oameni în vechime. Astfel în prima zi Dumnezeu a facut lumina ;
în ziua a doua a facut taria sau cerul ; în ziua a treia a facut apele, uscatul si toate plantele ; în ziua a
patra a facut luminatorii cerului, adica soarele, luna si stelele, în ziua a cincea au urmat pestii si pasarile ;
iar în ziua a sasea Dumnezeu a facut animalele si la urma omul. ( Facere 1, 3-26). Sfintii Parinti spun ca
omul a fost facut în urma celorlalte lucruri pentru ca se cuvenea ca întâi sa fie pregatita împaratia, si apoi
sa vina împaratul ei – omul. Omul nu putea sa apara decât atunci când toate cele necesare vietii lui  erau
create.

Omul a fost facut din pamânt, în vârsta tânara, printr-un act special, din mâinile lui Dumnezeu : «  Si,
luând Domnul Dumnezeu tarâna  din pamânt, a facut pe om si a suflat în fata lui suflare de viata si s-a
facut omul fiinta vie »  ( Facere 2,7) Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur «  si a facut
Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie » (Facere 2,22-23). Eva a fost facuta din
coasta lui Adam ca sa nu fie banuiala ca altcineva decât Dumnezeu a creat femeia, spune Sf. Efrem ; Eva
n-a fost facuta din tarâna, ci din coasta lui Adam, pentru ca în barbat si femeie este o singura fire
trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc.

Simbolismul unor obiecte sfintite :

Sf. Evanghelie simbolizeaza Cuvântul întrupat, adica pe Mântuitorul Hristos ;

Sf. Cruce – semnul biruintei asupra mortii ;

Sf. Potir- coasta lui Hristos din care au curs sânge si apa si paharul de la Cina cea de Taina ori cel în care
Sf . Ioan a strâns o parte din sângele Mântuitorului varsat pe cruce ;

Sf. Disc – Biserica cea una : sfintii, Fecioara Maria, crestinii vii si morti, având în mijloc pe Dumnezeu-
Omul, pe Iisus Hristos .
Cuv. Serafim Rose – Cartea Facerii…, Cele Șase
Zile luate pe rând. Ziua Întâi.
Posted on 10 martie 2012 by Dianora Ioana

Cuv. Serafim Rose, Cartea facerii, Crearea lumii și omul începuturilor

Capitolul trei, Cele Șase Zile luate pe rând

Ziua Întâî (Facere 1,1-5)

1, 1 Întru început…[1]

Cartea vorbește despre cele dintâi lucuri din lume. Dar cuvintele pot avea și un înțeles tainic, cum învață
Sfântul Ambrozie:

”Începutul, în înțeles tainic, este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. (Apoc.
1, 8)… Cu adevărat, Cela ce este începutul tuturor lucrurilor, în puterea Dumnezeirii Sale, este, de
asemenea, și sfârșitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul și
pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut și fără de dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan
1, 3).”[2]

Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: Și a ziz Dumnezeu. Sfântul Vasile întreabă care
e înțelesul lor și tot el ne răspunde:

”Să cercetăm în ce chip vorbește Dumnezeu. Oare așa cum vorbim noi? (…) Oare, transmițând prin
organele glăsuitoare cele gândite, prin mișcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns?
Oare nu e basm să spui ca Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-și arăta gândurile? Nu e oare mai
cucernic să spui că voia dumnezeiască și cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu
(adică Hristos)? Scriptura Îl înfățișează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu numai că a voit să facă
lumea, ci și că a adus-o la existență cu un împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună
despre toate așa cum a spus la început: Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, apoi A făcut
lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind și vorbind; și, fără să o
spună, arată pe Cel Căruia Îi poruncește și Îi vorbește. (…) Deci, așa cum spuneam mai înainte,
Scriptura, pentru a deștepta mintea noastră spre căutarea Persoanei Căreia I-au fost spuse cuvintele, a
luat, cu înțelepciune și dibăcie, forma aceasta de exprimare.”[3]

Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum afirmă și Sfântul Ioan Evanghelistul: Întru început era
Cuvântul… toate printr-însul s-au făcut și fără de dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 1…
3). Sfântul Pavel învață același lucru: Dumnezeu a zidit toate prin Iisus Hristos (Efes. 3, 9); Întru
Dânsul (Hristos) s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pre pământ, cele văzute și cele nevăzute, ori
scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile, toate printr-Însul și pentru Dânsul s-au zidit
(Col. 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă traditională a facerii lumii, nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-l face
pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga
Treime creează: Tatăl poruncește, Fiul zidește și îndată vom vedea că și Duhul Sfânt ia parte la lucrare,
”mișcându-Se” sau ”purtându-Se” pe deasupra apei. Despre aceasta, scrie Sfântul Efrem Sirul:

”Se cuvenea ca Duhul Sfânt să Se poarte, ca o dovadă că, în ce privește puterea ziditoare, El este
asemenea cu Tatăl și cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit și se cădea ca și Duhul să-Și aducă
lucrarea. Și-aceasta o au făcut purtăndu-Se, arătând prin aceasta, în chi vădit, că totul a fost adus întru
ființare și săvârșit de către Treime.”[4]

1, 1-2 …a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era nevăzut și netocmit.

Sfântul Vasile întreabă:

”Cum se face că, deși amândouă, și cerul, și pământul, au fost făcute având aceeași cinste, cerul a fost
făcut desăvârșit, iar pământul este încă nedesăvârșit și neterminat? Sau, pe scurt, care era partea
„netocmită” a pământului și pentru care pricină pământul era „nevăzut”? Tocmirea desăvârșită a
pământului o alcătuiește belșugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creșterea pomilor înalți, roditori
și neroditori, culorile frumoase și mirosurile plăcute ale florilor și toate câte, puțin mai în urmă, rărărind
din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naștere. Așadar, pentru că
nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul „netocmit”. Același
lucru îl putem spune și despre cer. Nici el nu era încă terminat și nici nu-și primise podoaba lui; nu era
luminat nici de lună, nici de soare și nici încununat cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci
n-ai păcătui față de adevăr dacă ai spune că și cerul era „netocmit”.[5]

Sfântul Ambrozie numește lucrarea Zilei Întâi „temelia” lumii:

„Meșterul-zidar așază întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia, alcătuiește feluritele părți ale clădirii una
după alta, iar apoi le adaugă și podoabele… De ce nu a dat Dumnezeu (…) stihiilor podoabele potrivite
odată cu ivirea lor, ca și cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată ca cerul să sclipească
țintuit de stele, iar pământul să se îmbrace în flori și roade? Putea prea bine să se fi întâmplat așa. Totuși,
Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite și abia pe urmaă au fost rânduite; altfel, ar trebui să
presupunem că ele nu au fost de fapt createși că nu au avut început, întocmai ca și cum firea lucrurilor ar
fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”[6]

Sfântul Efrem zice:

„El spune aceasta, dorind a arăta că goliciunea a premers firea (lucrurilor)… Pe atunci, era doar pănântul
și nimic altceva în afară de el.”[7]

1, 2 Și întuneric era deasupra adâncului.

Apele „adâncului” au fost făcute împreună cu pământul și acopereau pământul în întregime. Iată pricina
înfățișării sale netocmite. Părinții socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci
cerul era tărâmul luminii; dar dacă este așa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe
pământ. Sfântul Efrem scrie:

„Dacă toată zidirea (fie ca facerea ei era pomenită sau nu) a fost făcută în șase zile, atunci norii s-au zidit
în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în șase zile..”[8]

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Șase Zile se deosebește de lucrarea ziditoare a lui
Dumnezeu de după aceea și că nu o putem înțelege proiectând în trecut experiența noastră prezentă.)
Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că „întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.
[9]

1, 2 Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei.

Aici, vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

„Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului, cerurile s-au
întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). (…) Duhul în chip cuvenit se purta peste
pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea semințele noii nașteri, ce aveau să
încolțească, după cuvintele proorocului: Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi, și se va înnoi fața
pământului (Ps. 103, 30).”[10]

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua Întâi:

„(Duhul Sfânt) a încălzit apele și le-a făcut roditoare și în stare să zămislească, ca pasărea când șade pe
ouă cu aripile întinse și le încălzește cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfățișa atunci
pentru  noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mișcarea Sa pe deasupra apei, dă naștere copiilor lui
Dumnezeu.”[11]

1, 3 Și a zis Dumnezeu: să se facă lumină; și s-a făcut lumină.

Sfântul Ambrozie scrie:

„Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul și pricina întunericului este lumea. Însă bunul Făcător a
rostit cuvântul „lumină”, ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire și astfel s-o facă
frumoasă la înfățișare. Deci, dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă
înapoi de la neobișnuita strălucire. Strălucirea luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleșit
întunericul, scufundându-l, parcă, în adânc.”[12]

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalți Părinți, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu
soarele care a fost creat numai în Ziua a Patra:

„Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor ori ca stâlpul ce a
luminat norodului iudeu în pustie. Oricum, lumina nu ar fi putut împrăștia întunericul ce învăluia totul,
de nu și-ar fi răspândit pretutindeni fie materia, fie razele, precum soarele la răsărit. Lumina dintru
început era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume; ea împrăștia întunericul
fără a avea vreo mișcare; toată mișcarea ei ținea doar de ivire și pieire; când ea pierea dintr-o dată, venea
domnia nopții, domnie ce se sfârșea odată cu ivirea ei. Astfel, lumina a făcut să apară și cele trei zile
următoare… Ea a ajutat la odrăslirea și răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în
ziua a treia; cât despre soare, el a fost așezat în tăria cerului ca să aducă la împlinire cele care fuseseră
făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început.”[13]

1, 4 Și a văzut Dumnezeu lumina că este bună.

După învățătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numește fiecare treaptă a zidirii Sale „bună”, văzându-i
firea desăvârșită și neprihănită și având în vedere desăvârșirea întregii lucrări.:

„Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări, prevăzând cum avea să fie lucrul împlinit, laudă partea
lucrării Sale aflată încă pe treptele începătoare, cunoscând de mai înaintefelul încheierii ei… El laudă
fiecare parte deosebi, ca fiind vrednică de ceea ce avea să urmeze.”[14]

1, 4-5 Și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întunerec. Și a numit Dumnezeu lumina ziuă și
întunerecul l-a numit noapte.

Sfântul Vasile tâlcuiește acest loc:

„Și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întunerec. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se
amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărțit și le-a separat foarte mult
una de alta. Și a numit Dumnezeu lumina ziuă și întunerecul l-a numit noapte. Acum, după ce a fost
făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare și când soarele strălucește în emisfera de deasupra
pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua și
noaptea nu se datorau mișcării soarelui. Ci se făcea zi și urma noapte când se revărsa lumina aceea care a
fost făcută la început și când iarăși se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.”[15]

1, 5 Și s-a făcut seară, și s-a făcut dimineață, zi una.

Sfântul Vasile urmează:

„Seara este hotarul comun dintre zi și noapte, iar dimineața este vecinătatea nopții cu ziua. Așadar, ca să
dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârșitul zilei, apoi de sfârșitul
nopții, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de facerea luminii nu era noaptea, ci
întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărțit întunericul de zi și întunericul a primit
numire nouă, ca să se deosebească de zi. (…) Pentru ce nu a spus „ziua întâia”, căci avea să-i adauge
ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus „una”, pentru că voia
să determine măsura zilei și a nopții.”[16]

Ziua Întâi a facerii (indiferent cât de „lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului

de șapte zile (fiecare cu „ziua” și „noaptea” ei ce se continuă până în zilele noastre. Comentatorii
raționaliști, care văd în cele „șapte zile” și faptul că „seara” precede „dimineața” doar o proiecție
retrospectivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi
aceste lucruri fiind deci incapabili să răspundă la întrebarea: de unde și de ce au luat iudeii aceste
obiceiuri? După concepția patristică, textul dunezeiește descoperit poate să ne arate, și chiar ne arată,
literal obârșia lumii și pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creștine – căci ziua noastră
bisericească începe și ea cu Vecernia, slujba de seară).

Iată-ne, deci, la sfârșitul acelei „Zi Una”, Ziua Întâi a facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru
toate epocile următoare (fiiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi
deosebită de cele care urmează și în altă privință, cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul și apa au fost făcute din nimic; pe când
lumina făcută în Ziua Întâi și toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai
înainte. Căci, ori de câte ori Moisi vorbește despre ceea ce s-a făcut din nimic, folosește cuvântul „făcut”
(evreiește: bara): a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și, deși nu se scrie că focul, apa și aerul au fost
făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci și acestea sunt din
nimic, tot așa cum cerul și pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există
de mai înainte, Scriptura folosește o zicere precum aceasta: Și a zis Dumnezeu: să se facă lumină și toate
celelalte. Iar când zice: Și a făcut Dumnezeu chiții cei mari, se spune înainte: Să scoață apele vietăți cu
suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate
celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”[17]

Cele „cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele „patru stihii” (sau „elemente”) din care, după
definiția științei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu „cerul”. Nici măcar nu e
nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creației, spre a vedea că, într-adevăr, Ziua Întâi a facerii are
ceva „de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculații
asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cerești și a celorlalte zidiri
din următoarele cinci zile: a fost ea creată iarăși din nimic sau a fost cu adevărat doar o transformare a
materiei preexistente? Nu ar fi însă decât un simplu exercițiu nefolositor, care nu ar contrazice
nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei și a creației s-a făcut în Ziua Întâi; lucrarea
următoarelor cinci zile este mai puțin „radicală” decât cea a Zilei Întâi – este mai mult o „tocmire” decât
o „facere” în adevăratul înțeles.

Tocmai ideea „zidirii din nimic” sau „din neființă” deosebește cu totul  istoria Facerii de cea a tuturor
miturilor păgâne și a speculațiilor despre creație. În acestea din urmă, există un fel de demiurg sau „zeu-
făurar” care alcătuiește lumea dintr-o materie existentă care, așa cum spun Sfinții Părinți, devine și ea un
fel de „zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce
există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinici zile, deși se ivesc din materia creată mai
înainte, sunt totuși ceva cu totul nou, neputând fi înțelese ca simple dezvoltări ale materiei întâi-create.
Speculațiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut
elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculații păgâne;radicalismul
explicației din Cartea Facerii le depășește pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea
dumnezeiască, iar nu din presupunerile și extrapolările omenești.

Creștinul care înțelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Șase Zile privește zidirea
prezentă cu alți ochi decât cineva care o socotește o dezvoltare treptată sau o „evoluție” a materiei
primordiale (fie că aceasta e înțeleasă ca o creație a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepția
din urmă privește lumea ca fiind în mod „natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi
în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înțeleasă în mod „natural”; dar prima
concepție, cea a Facerii, ne pune în fața celor doi poli fundamentaliai existenței: ceea ce există în
prezent și nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată și numai prin voința lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua Întâi: unde anume se plasează în ea zidirea
lumii îngerești? Moisi descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a
ființelor duhovnicești? Unii Părinți socotesc că ele se cuprind în zidirea „cerului”; alții nu sunt așa de
preciși, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot „întru început”. Sfântul Vasile învață:

„Dar, după cum se spune, a fost și înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea
noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă
prunci cu cunoștința. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de
lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditotul și Creatorul tuturor a făcut
creaturi: lumină duhovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raționale și
nevăzute și toată podoaba celor duhovnicești câte depășesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este
cu putință să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”[18]

La fel scrie și Sfântul Ambrozie:

„Îngerii, Domniile și Stăpânirile, deși au început să ființeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea.
Căci ni se spune că s-au zidit toate, (…) cele văzute și cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori
începătoriile, ori stăpânirile: toate printr-însul și pentru dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).”[19]

Într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii
Mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Șasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci știm că războiul
din cer cu îngerii cei trufași, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse
deja „ca un fulger” (Lc. 10, 18).[20]

[1] Toate citatele biblice sunt date în traducerea românească după Biblia sau Dumnezeeasca Scriptură a
Legii vechi și a celei nouă, Ediția Sfântului Sinod, București, 1914. (n.tr.)

[2] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 15, ed. cit., pp. 14 – 15.

[3] Sf. Vasile, Hexaimeron 3, 2, ed. cit. pp. 98 – 99.

[4] Sf. Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit., p. 286

[5] Sf. Vasile, Hexaimeron 2, 1, ed. cit., p. 84.

[6]Sf. Ambrozie, Hexaimeron, 1, 7, ed. cit., pp. 26, 28-29.

[7] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere, 1, ed. cit., p. 283.

[8] Ibd.

[9] Sf. Ambrozie, Hexaimeron, 1, 8, ed. cit., p. 31.

[10] Ibd.

[11] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit., pp. 286-287.

[12] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 9, ed. cit., p. 39.

[13] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit., pp. 287-288.

[14] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 2, 5, ed. cit., p. 65

[15] Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 2, 8, ed. cit. p. 94.

[16] Ibid., pp. 94-95

[17] Sf. Efrem, Tălcuire la Facere 1, ed. cit., p. 293.

[18] Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 1, 5, op. cit., p. 75.

[19] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 5, ed. cit., p. 18.

[20] Rezumatul învățăturii ortodoxe despre facerea și firea îngerilor se găsește la Sf. Ioan Damaschin,
Despre credință ortodoxă 2, 3. (n. ed.) (Cf. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a II-a, cap. 3, Ed.
Scripta, București, 1993, pp. 46-49; n. tr.)