Cateheza păcatului, partea II: Despre păcatele

strigătoare la cer
Iubitii mei frati,

Nu-i asa ca ori de cate ori ne aflam aici in Biserica, ne simtim mai departe de pacat? Si aceasta pentru ca
suntem mai aproape de Dumnezeu; suntem doar in Casa Lui si aici toti, toti care ne-am strans laolalta in
Casa Domnului, nu avem nici un gand strain, ci cu o gura si o inima slavim numele Lui. Spun aceasta
pentru ca precum stiti, de catva timp noi vorbim despre pacat, pacatul – marele dusman al vietii noastre.
Si v-aduceti aminte, cum in ultimele noastre convorbiri duhovnicesti noi am staruit pe larg asupra
pacatului. Spuneam ca pacatul e calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera a voii lui Dumnezeu, fie prin
gand, cuvant sau fapta.

Am aratat ca pacatul e de doua feluri : stramosesc de la Adam si Eva – nasterea noastra dupa fire – si
personal. Pacatul personal se poate savarsi de fiecare din noi in parte. Pacatul personal este de doua feluri:
usor si greu.

Pacatele usoare sunt acele pacate care nu atrag dupa ele pierderea Harului Divin. Pacatele grele insa sunt
acelea care tind catre pierderea Harului Divin si sunt impartite in trei grupe mari: capitale, impotriva
Duhului Sfant si strigatoare la cer. Astazi vom vorbi despre pacatele strigatoare la cer.

Prin pacatele strigatoare la cer intelegem acele pacate din categoria pacatelor grele care tind sa
nimiceasca imboldurile puse de Dumnezeu in firea noastra. Ele se savarsesc cu precugetare si
izvorasc dintr-o vadita rea vointa a celui in cauza. Ele sunt urmatoarele: uciderea savarsita cu voie,
sodomia, asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor, oprirea platii lucratorilor si lipsa de respect
fata de parinti. Sa luam pe fiecare in parte:

1/Uciderea savarsita cu voie. Un astfel de pacat a savarsit Cain impotriva fratelui sau Abel. “Sa iesim in
camp! Iar cand erau ei in campie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele sau si l-a omorat” (Facere
IV,8). “Si a zis Domnul: de ce ai facut aceasta? Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant”
(Facere IV,10). “Si acum esti blestemat de pamantul, care si-a deschis gura sa, ca sa primeasca sangele
fratelui tau din mana ta”. In porunca a-VI-a din Decalog (V.Testament), data de Moise, poporului
evreiesc, se opreste uciderea: “Sa nu ucizi” (Exod XX,13).

Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, viata pamanteasca fiind cel mai mare bun al omului si temelia
tuturor celorlalte bunuri de care se poate invrednici omul pe pamant, numai Dumnezeu – fiind Creatorul
vietii omenesti – are drepturi nemarginite asupra vietii noastre.
Fiind un dar a lui Dumnezeu si avand un pret atat de mare, desigur ca pastrarea si ingrijirea vietii este o
datarie si un drept al oricarei fiinte umane. Cum fiinta umana se compune din trup si suflet, uciderea este
si ea de doua feluri: trupeasca si sufleteasca. Uciderea trupeasca inseamna ridicarea vietii aproapelui cu
orice fel de arma, sau lovirea si ranirea lui care-i aduce mai tarziu moartea.

Tot uciderea mai poate fi socotita:

a) supunerea la munci istovitoare care ii intrec puterile trupesti si ii grabeste sfarsitul;
b) purtarea cu asprime fata de cel supus la munci istovitoare si lasarea lui sa moara de foame;
c) orice fapta care primejduieste si nimiceste viata, deci si avortul pe care-l practica unele femei pentru a
socoti ca sunt mai libere, invocand de mute ori greutatile vietii, lucru ce nu le indreptateste cu nimic, cand
ne gandim la unele mame care cresc cate sase-zece copii, ajungand fiecare cu rosturile lor in campul
activitatii sociale. Uciderea sufleteasca inseamna indemnurile rele care se dau aproapelui, facandu-l sa se
abata din calea cea buna si a pacatui, ceea ce ii aduce moartea sufletului, caci Sf. Ap. Iacob zice: “Oricine
va sminti pe unul din acestia mici, care cred intru Mine, mai bine ar fi lui de si-ar lega o piatra de moara
imprejurul grumazului lui si sa se arnce in mare” (Marcu II,42). De asemenea uciderea sufleteasca poate
fi socotita marirea, pizma, clevetirea si ura aproapelui, caci “Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de oameni
este”(I Ioan III,15).

2/ Sodomia este desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea cu stiinta a zamislirii de prunci si
lepadarea lor. Desfraul impotriva firii si-a primit numele de sodomia, dupa locuitorii Sodomei, care
pentru acest pacat au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu (Facere XVIII,20). Sf. Ap. Pavel ne indeamna ca
astfel de fapte nici chiar nu trebuie sa fie amintite printre crestini (Efeseni V,3).

3/ Asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor, este un pacat impotriva simtului firesc de dreptate al
omului. In Sf. Scriptura se gasesc multe mentionari impotriva celor ce se fac vinovati de acest fel de
pacate. “Invatati-va a face binele. Cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat. Faceti dreptate sarmanului si
faceti dreptate vaduvei” (Isaia I,12), iar Mantuitorul striga: “Vai voua carturarilor si fariseilor fatarnici,
caci mancati casele vaduvelor, facand rugaciuni lungi intru fatarie, pentru acesta multa osanda veti
lua”(Matei XXIII,12). Dupa invatatura Bisericii, bunurile materiale fiind darurile lui Dumnezeu, ele nu
sunt date omului decat numai pentru o buna administrare, chivernisire si folosire, avand a da socoteala
dupa cum au fost agonisite.

Bunurile materiale fiind neaparat trebuitoare vietii, de buna seama ca fiecare om are dreptul la ele, in
masura in care-i sunt necesare. Ele trebuiesc sa fie castigate prin munca proprie, cinstita, iar nu prin
exploatarea muncii altora, caci spune Sf. Ap. Pavel: “Daca nu voieste cineva sa lucreze,nici sa nu
manance”(I Tesaloniceni III,12).

Ca urmare a pacatului stramosesc, oamenii abatandu-se de la legea lui Dumnezeu, impartirea bunurilor
pamantesti intre oameni nu s-a facut niciodata cu dreptate. Unii mai puternici, asuprind pe semenii lor
mai slabi, si-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplina, iar altii, mai slabi, au ramas asupriti
si in suferinta. Fata de acestia, Biserica ia atitudine de aspra condamnare, caci Mantuitorul spune: “Mai
lesne este a trece camila prin urechile acului, decat bogatul a intra in Imparatia lui Dumnezeu”(Matei
XIX,24). Sfintii Parinti au cuvinte foarte aspre nu atat fata de bogatie, cat fata de bogatii nemilostivi.
Dupa invatatura Bisericii, bogatia trebuie socotita numai un mijloc pentru aratarea dragostei catre
aproapele in suferinta si pentru lucrarile de folos obstesc.

Sf.Vasile cel Mare spune intr-una din cuvantarile sale: “Cum poti tu sa ai paturi de argint, scaune de
fildes, cand curtea locuintei tale este plina de saraci fara numar, al caror plans il auzi? Cate datorii s-ar
putea plati din pretul unui inel de al tau? O singura lada de a ta, cu haine, cuprinde atat cat ar incalzi
intreaga populatie care tremura de frig”.

4/Oprirea platii lucratorilor este un alt pacat strigator la cer. De acest pacat tin: specula ce se face cu
bratele muncitorilor, asuprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parti din plata, scumpirea tezaurului,
falsificarea alimentelor. Biserica condamna cu asprime acest lucru si ia atitudine aspra impotriva tuturor
celor ce savarsesc acest lucru, caci Sf. Ap. Iacob zice: “Iata plata lucratorilor celor ce au secerat tarinile
voastre, care o opriti voi, striga si strigarile seceratorilor in urechile Domnului Savaot au intrat”(Iacob
V,4).

5/Batjocura si necinstirea parintilor este al cincilea pacat strigator la cer, caci stim ca Dumnezeu, prin
porunca a V-a a Decalogului zice: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti
mult pe pamantul cel bun, pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie”(Iesire XX,12).

“Blestemat este cel ce nu cinsteste pe tatal sau si pe mama sa”(Deuteronom XXVII,16). “Cu toata inima
cinsteste pe tatal tau si de durerile maicii tale sa nu uiti”(Isus Sirah VII,28). “Adu-ti aminte de tatal tau si
de mama ta, cand sezi intre cei mari”(Isus Sirah, XXIII,16).

Lipsa de cinstire si de multumire fata de parinti este condamnata de Biserica, caci Sf. Ap. Pavel in cartea
catre Efeseni zice: “Ascultati de parintii vostri intru Domnul ca aceasta este cu dreptate”(Efeseni VI,4).
Datoria noastra este de a ne iubi parintii, a-i asculta, a-i ajuta la nevoie, ingaduindu-i la necazuri si
inseninandu-le batranetile. “Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni pe el in viata
lui”(Inteleptul Solomon III,12). Pilda in aceasta privinta este insusi Mantuitorul Iisus Hristos, cand de pe
Cruce a incredintat pe Sfanta Sa Maica, ucenicului Sau prea iubit Ioan, ca sa aiba grija de ea.

Suntem datori, deci, a ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea parintilor nostri cand sunt in viata, iar dupa
ce au raposat, sa le cinstim amintirea, rugandu-ne pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le toate
dorintele care sunt dupa voia lui Dumnezeu.

Frati crestini,

Pacatele strigatoare la cer, sunt pacate grele. Noi am mai invatat si despre alte pacate grele.

Acestea sunt: cele impotriva Duhului Sfant si capitale. Pacatele contra Duhului Sfant nu se pot ierta
niciodata. Cele strigatoare la cer si capitale, desi tind la pierderea harului lui Dumnezeu, totusi dupa o
cainta indelungata si marturisirea a tot ceea ce acesti oamni au savarsit, pot fi din nou fiii Bisericii.

Exemplu in aceasta privinta avem pe talharul de pe cruce, rastignit impreuna cu Mantuitorul, care s-a cait
amarnic de faradelegile care le savarsise.

Care sunt pacatele strigatoare la cer? Asa dupa cum le-am vazut si descris in lectia de astazi, ele sunt
urmatoarele: uciderea, sodomia, asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor, oprirea platii lucratorilor si
batjocorirea si asupirea parintilor, in total cinci pacate strigatoare la cer.

Frati crestini,

Pacatul aduce moarte. Pentru aceasta a venit Mantuitorul nostru Iisus Hristos ca sa nu mai fim noi
oamenii, robi ai pacatului. Pacatul merge pana acolo, pana la suprimirea vietii aproapelui, ceea ce este
impotriva poruncii lui Dumnezeu. Primejdia pacatului este mare. El schimba fata si starea omului. Din
om frumos si sanatos face bolnav si urat; din bogat il face sarac si din om cinstit o faptura batjocura lumii
si de rasul diavolilor.

Crestinul adevarat este omul nou(Coloseni III,9-10), faptura renascuta si eliberata de robia pacatului(I
Ioan III,9; V,18), este omul lui Dumnezeu, luptatorul pana la sange impotriva pacatului(Evrei XII,3-4),
ostasul incredintat,ca cine lupta pana la moarte primeste cununa vietii Apocalipsa II,10).

Amin!

Cateheza păcatului, partea III: Despre păcatele

împotriva Duhului Sfânt
Pregatirea aperceptiva:
In cuvintele noastre din trecut am vorbit despre pacat si am vazut ca Biserica le imparte
in: usoare si grele, iar pe cele grele in: capitale, impotriva Sf. Duh si strigatoare la cer.
In incheiere la pacatele capitale am raspuns la intrebarea de ce uraste Dumnezeu si
Biserica, pacatul? Pentru ca el ne strica si ne ucide pe noi.

Anuntarea:
Astazi cand vom vorbi despre “Pacatele impotriva Sf. Duh” vom vedea cum duce
pacatul la distrugerea noastra.
Tratarea:
Intrucat toata lucrarea de sfintire si mantuire se implineste de Duhul cel trimis de la
Tatal de Mantuitorul, atunci acelea vor fi pacatele impotriva Sf.Duh, care se impotrivesc
lucrarii Lui, mai ales impotriva credintei, nadejdii, dragostei.

Cel dintai pacat impotriva Sf. Duh este nepocainta pana la moarte cu indreptatirea indrazneata
ca Dumnezeu este iubire si trebuie sa ierte. Credinta slabeste, faptele bune lipsesc si
sfarsitul te gaseste in pacat si asa te fixeaza in aceasta stare – despartit de Dumnezeu.

 Impietrirea in pacat duce la o asa intunecare, incat oricat de limpede ti se descopera adevarul lui
Dumnezeu – atat in viata Mantuitorului cat si in viata Bisericii Sale – dar pacatul fie trandavie, fie
lacomie, mandrie, pizmuire, face zid intre tine si Dumnezeu izvorul vietii. Exemple: cersetorii, Anania si
Safira, fariseii si carturarii. Dupa ce ti-a slabit puterile sufletului si te-a lipsit de harul lui Dumnezeu, te
arunca in deznadejde.

Exemplu : Iuda – el a pacatuit impotriva lui Iisus prin aceea ca L-a vandut si pentru
acest pacat putea fi iertat prin cainta. A pacatuit impotriva Sf. Duh – spanzurandu-se,
distrugand viata, cel mai pretios dar al Sf. Duh.

Asocierea:
Comparatia intre un crestin in care straluceste puternic harul Sf. Duh prin credinta,
nadejde, dragoste – si un nefericit pacatos, care e despartit prin pacat de Dumnezeu,
moare in  desnadejde.

Generalizarea:
Astazi, asadar am invatat ca pacatele impotriva Sf. Duh sunt: nepocainta, lipsa faptelor
bune, impietrirea in rau incat nu mai vezi adevarul si desnadejdea pana la sinucidere.

Aplicarea:
Pacatul ne desparte intai de Dumnezeu si apoi ne ucide. “Lemnele fac focul si apoi el le
mistuie” – Asa face pacatul cu noi. Sa veghem la toate partile sufletului ca sa nu intre
inauntru – aprinzand lumina credintei, nadejdei, iubirii – asa precum talharii nu vor
intra intr-o casa in care este lumina.

PACATELE IMPOTRIVA SFANTULUI DUH

Iubitii mei frati, Nu-i asa ca ori de cate ori ne aflam aici in Biserica, ne simtim parca mai
departe de pacat? Si aceasta pentru ca suntem mai aproape de Dumnezeu, suntem doar
in Casa Lui si aici toti, toti care ne-am strans laolalta in Casa Domnului, n-avem nici un
gand strain, ci “cu o gura si cu o singura inima” slavim numele Lui. Spun aceasta,
pentru ca precum stiti, de catva timp noi vorbim despre pacat, pacatul – marele dusman
al vietii noastre. Si va aduceti aminte cum in ultimele noastre convorbiri duhovnicesti
noi am staruit pe larg asupra pacatului.

Am vazut ca unele pacate sunt mai usoare, dar altele sunt grele, grele de tot, incat pot
aduce si moartea sufletului. Pe aceste pacate grele Biserica le imparte in trei feluri:
pacatele capitale, pacatele impotriva Sf. Duh si pacatele strigatoare la cer. Si dupa ce
rand pe rand am cunoscut noi pacate capitale-cu multe din urmarile lor triste-ca de
pilda: mandria, desfranarea, mania, lacomia, zgarcenia, invidia, lenea – la urma, ca un
fel de incheiere, am raspuns la intrebarea pe care unii oameni foarte adesea si-o pun,
chiar crestinii: De ce uraste Dumnezeu pacatul? De ce lupta Biserica impotriva
pacatului? “De ce urasti Doamne pacatul – zic ei – cand noua ne este atat de dulce, atat
de drag?”

V-am raspuns in numele Bisericii Domnului, in numele unui cuget care iubeste
adevarul: Dumnezeu uraste pacatul si l-a pus pe cruce, pentru ca pacatul strica
frumusetea noastra, a fapturilor Lui, pentru ca pacatul ne sluteste, ne desfigureaza, mai
mult ne ucide, ne aduce moartea. “Prin pacat a intrat moartea”. Pacatul arunca in om
samanta descompunerii, a putreziciunii, inca inainte de a muri.

Ganditi-va cum intipareste pacatul – al betiei, al desfraului, al maniei – pe fata omului:

in locul unui chip de inger, un chip de fiara…

Am vazut noi aceasta cand am vorbit de pacatele capitale, dar fratii mei, vom vedea mai
adanc, mai puternic, cum pacatul strica si chiar nimiceste viata noastra-astazi, cand
vom vorbi despre “pacatele impotriva Sf.Duh”.

Frati si surori crestine,

Mantuitorul a spus odata acest greu cuvant: “Orice pacat si orice hula vor fi iertate
oamenilor, dar pacatul impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat”(Matei XII,31).
Totdeauna cand citesc sau aud aceste cuvinte ale Domnului, simt ca patrund ca o
sageata in inima si ma intreb: care sa fie aceste pacate atat de grele incat sa raneasca
asa, de adanc inima lui Dumnezeu, sa nu fie iertare pentru ele? Sf. Ev. Marcu adauga la
cuvantul Mantuitorul de mai sus, un amanunt care arunca deodata lumina si anume:
“Domnul a spus acest lucru, pentru ca fariseii si carturarii ziceau despre El, despre
Mantuitorul, ca “are duh necurat” – ca toate faptele Lui minunate, vindecari, izbaviri
de duhuri necurate, invieri din morti s.a. le savarsea nu cu Duhul cel Sfant al lui
Dumnezeu care locuia intr-Insul, ci – auziti hula – cu duhul necurat. Doamne ce
batjocura!Prin aceasta huleau ei impotriva Sf. Duh, adica impotriva intregii lucrari
dumnezeiesti pe care o implinea Mantuitorul prin Duhul Sau cel Sfant.

Si de aceea noi credem, credem ca acelea sunt pacatele impotriva Sf. Duh, care se
impotrivesc lucrarii Sf. Duh in viata Mantuitorului ca si in Biserica Mantuitorului
nostru Iisus Hristos, care este intemeiata de El, care este trupul Lui, prelungirea vietii
Domnului in lume. Precum atunci fariseii si carturarii pacatuiau amarnic neincrezand
ca Domnul facea lucruri minunate cu Duhul Sfant – ei ziceau – are duh necurat, tot la
fel intotdeauna s-au gasit sarmani oameni care n-au crezut in lucrarea sfintitoare si
mantuitoare a Sf. Duh prin Sf. Taine in Biserica Mantuitorului nostru.

Au tagaduit puterea dumnezeiasca a Sf. Duh in Biserica, adica invatatura, darurile

Sfinte, Tainele Sfinte, viata cereasca pe care ni le impartaseste.
Poate, ca sa intelegem mai bine acest lucru, ar trebui sa patrundem putin mai adanc, sa
ne mai aducem aminte si din cele invatate despre lucrarea Sf. Duh in Biserica Domnului
si atunci vom putea descoperi mai bine care sunt si pacatele care se impotrivesc acestei
lucrari dumnezeiesti.

Prin urmare, ce lucreaza Sf. Duh in Biserica? Dar oare poate fi ceva bun pe lume si sa
nu fie savarsit de Duhul lui Dumnezeu? Mai intai, prin Sfantul Sau Duh ne da
Dumnezeu viata : “Duhul este care face viu”, spune Mantuitorul Noi il marturisim in
Crez: “Domnul de viata facatorul”, iar la Imparate Ceresc ne rugam: “Datatorule de
viata, vino si te salasluieste intru noi”, Duhul Sfant ne-a trezit, ne-a chemat la viata. El
ne-a adus aici in Biserica, El ma indeamna sa va vorbesc, El ne aprinde inima sa credem
in Dumnezeu. “Prin har sunteti mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci
este darul lui Dumnezeu” (Efeseni,II,8).

Vedeti, credinta, dorul, setea de a capata viata vesnica, de a invata, vin de la Sf. Duh. El
este scanteia aruncata in inima care arde si ilumineaza, navodul, undita lui Dumnezeu
care ne-a prins si ne atrage.

El inaripeaza nadejdea sufletelor noastre, aprinde focul viu al rugaciunii in noi, “caci
noi nu stim cum sa ne rugam. Insusi Duhul se roaga in noi cu suspinuri
negraite”(Romani VIII,26) si ne face sa strigam lui Dumnezeu “Tata” (Romani VIII,25),
iar Fiului Sau prea iubit “Doamne Iisuse Hristoase”(I Corinteni XII,5) miluieste-ne.

Si mai mult, cine incinge cu lantul iubirii sufletele noastre, cine a incalzit pe sfintii
apostoli, martiri si cuviosi, cine a infocat inima Sf. Pavel ca sa strige: “Nici o faptura nu
va fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Iisus Hristos
Domnul nostru” (Romani VIII,39) daca nu Sf. Duh? De aceea Biserica striga
sarbatoreste: “Prin Sf. Duh vine bogatia cunostintei de Dumnezeu…Duhule Sfinte, Tu
esti viata, dorinta, lumina, mintea, Tu bunatatea, Tu imparatesti in veci. Si de sufla El
spre cineva, curand il ridica din cele de pe pamant, il inaripeaza, il creste si sus il
aseaza” (antifoane).

Atat de minunata este lucrarea Sf. Duh in Biserica Mantuitorului nostru, incat un mare
sfant al ortodoxiei noastre, Serafim de Sarov, zice ca insasi scopul vietii crestine, toata
osteneala noastra este sa dobandim pe Duhul Sfant, adica harul prea Sfantului Duh. Si
acum, dupa ce in putine cuvinte am vazut noi lucrarea Sf. Duh,vom intelege si pacatele
care se impotrivesc acestei dumnezeiesti lucrari. Bunaoara stim ca Duhul Sfant aprinde
in noi credinta, nadejdea, iubirea lui Dumnezeu, in El ne-am botezat, ne rugam venim in
Casa Lui Dumnezeu, ne impartasim cu Sfintele Taine. Dar cate unul isi zice: frumoasa,
inalta este religia, credinta, lucrarea Bisericii, dar pare ca prea-i aspra. De ce pedepseste
atat de aprig pacatul? Se intreaba ca si parintele nostrum Adam – de ce este oprit
pacatul? Dulceata lui mincinoasa il atrage, cade in desfrau, betie, lacomie, trufie si-i
aduce aminte si de Dumnezeu, dar isi zice: Dumnezeu este iubire, iarta, trebuie sa ierte.
Si David, proorocul David, a fost ispitit de un asemenea pacat.

Cine – in vremea lui – cunostea mai bine decat el voia lui Dumnezeu si totusi a cazut in
desfrau si ucidere, precum stiti, dar a fost trezit de Dumnezeu printr-un alt prooroc
Natan, s-a cait si-a strigat: “Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta. Nu ma
lepada de mine de la fata Ta si Duhul Tau cel Sfant, nu-l lua de la mine”. Si la un
asemenea om trimite Dumnezeu pe preotul lui, dar el e cuprins, e stapanit de pacat.
Harul Sf. Duh prin slabe licariri de credinta e inabusit, aproape stins de furtuna
patimilor. Ii aduce aminte cate cineva de Dumnezeu, dar el raspunde: apoi, nu cred eu
in Dumnezeu? – “Da, arata-mi insa credinta ta din faptele tale”. Atunci el spune cu
indrazneala: – “Nu-i Dumnezeu chiar asa de aspru. El este bun! Si-apoi, am ucis pe
cineva?”
Imi zic in suflet: Doamne, ce curaj la unii oameni. Nu numai ca pacatuiesc, dar sunt si
obraznici. Isi fac singuri dreptate. – “Dumnezeu ma iarta” isi zic. Si-mi aduc atunci
aminte de cuvantul Scripturii: “Daca pacatuim cu voie dupa ce am primit cunostita
adevarului, nu mai ramane nici o jertfa pentru pacate, ci doar o asteptare infricosata a
judecatii”.

Intr-un asemenea pacat cade omul care nu vrea cu nici un chip sa se pocaiasca. Duhul il
cheama neincetat si…moartea il fixeaza in pozitia in care l-a gasit: cu fata spre
Dumnezeu sau despartit pe veci de El. “In ce te vei fi aflat, in aceea vei fi judecat”, zice
Domnul. Iata un pacat impotriva Sf. Duh. Nepocainta pana la moarte, pentru ca este
fara fapte, fara pocainta.

Dar sa trecem la un alt pacat, tot atat de grav, impotriva Sf. Duh. Ati vazut cum orice
ispita si pacat ne departeaza de Dumnezeu. Ati vazut de asemeni cum dupa o stapanire
indelungata a pacatului, in locul harului Sf. Duh, pune pacatul stapanire pe suflet. Omul
pierde aproape complet dulceata harului lui Dumnezeu si se hraneste numai din
dulceata amagitoare pacatului.

Am auzit de istoria a niste cersetori infirmi dintr-un oras, care umplusera lumea de
mila. Ei bine, acesti cersetori, auzind ca prin orasul lor se va face o sfanta procesiune cu
moastele unui sfant, de teama ca nu cumva sa fie tamaduiti prin puterea lor
dumnezeiasca, au fugit, au parasit orasul fara urma. Vedeti, atat de mult se invatasera,
devenisera incremeniti in infirmitatea, mizeria, cersetoria lor pierdusera simtul, gustul
sanatatii si n-au vrut sa mai fie vindecati.

Asa se intampla cu toti sarmanii pacatosi, impietriti, invartosati in rau. Dumnezeu vrea
sa le dea sanatate si viata sufletului. Omul vede adevarul – cum isi dadeau cersetorii
seama de pretul sanatatii – dar a incremenit in rau. De un asemenea pacat s-au facut
vinovati si Anania si Safira sotia lui, care precum stiti din Faptele Sf. Apostoli, vazand
pamantul lor, au ascuns o parte din pret, iar de partea cealalta au pus-o la picioarele
apostolilor, mintind prin aceasta inaintea adevarului, inaintea lui Dumnezeu, stapaniti
de invechitul lor pacat -lacomia. -”Anania pentru ce ti-a umplut satana inima ca sa
minti pe Duhul Sfant? -a spus Sf.Petru catre el. N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.
Anania cand a auzit cuvintele acestea, a cazut jos si si-a dat sufletul. La fel a murit si
femeia lui(Fapte V,1-2).

De aici intelegem noi ca minciuna, impotrivirea fata de adevar, impietrirea in rau este
un pacat fata de Duhul Sfant. Dar cei ce au cazut si mai rau intr-un asemenea pacat, au
fost fariseii si carturarii. Ei s-au impotrivit cu cea mai mare indarjita vrajmasie
adevarului, adica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pana acolo au mers, precum a-ti
vazut, sa huleasca Duhul lui Dumnezeu, zicand despre Domnul ca re duh necurat si -”cu
domnul demonilor scoate pe demoni”.

Doamne, ma intreb: ce pacat pusese stapanire pe ei ca sa nu mai poata vedea de loc

adevarul? Pe cersetorii despre care am amintit pusese stapanire lenea; pe Anania si
Safira lacomia; dar pe farisei si carturari, invidia, pizmuirea. Da, asta le imbolnavise
inima.
Nu vi s-a intamplat? Ia ganditi-va: sunt oameni care iti iarta orice – sa fii lacom, betiv,
desfranat.

Nu te vor lovi. Un singur lucru nu-ti va ierta niciodata: sa fii mai bun ca ei. Bunatatea ta
ii arde mai mult ca orice. Ei bine, asta ii ardea pe farisei si carturari si nu putea suferi
bunatatea Lui, intelepciunea, puterea, dumnezeiasca Lui. De aceea Domnul le-a zis:
“Daca n-asi fi facut intre ei lucrari, pe care nimeni altul nu le-a facut si M-au urat si pe
Mine si pe Tatal Meu”(Ioan XV,2-9).

Iar Sf. Stefan ii infrunta astfel: “Oamenii tari la cerbice, voi totdeauna va impotriviti
Duhului Sfant” (Fapte VII,58).

Iata dar, iubitii mei, un alt mare pacat impotriva Sf. Duh. Sa vezi adevarul si viata, sa
vezi stralucind Duhul lui Dumnezeu, stralucind in Mantuitorul Hristos si in Biserica Lui
si totusi sa nu crezi – nici in Hristos, nici in Biserica. Te desparti de Duhul cel Sfant, de
adevar si viata, caci “duhul da viata”.

In sfarsit, vom mai face cunostinta acum cu un pacat fata de Duhul Sfant, care dupa
marturia Sf. Scripturi Domnul l-a numit chiar de-a dreptul-sa ascultam: “Oricine va
vorbi (pacatui) impotriva Fiului Omului nu va fi iertat nici in in veacul de acum, nici in
cel viitor”(Matei XII,32).

La ce oare s-a gandit Mantuitorul cad a rostit asemenea hotarare atat de grava? Noi
credeam ca a avut in vedere fapte precise si mai mult chiar o anumita fiinta omeneasca.
Ia sa ne amintim: cunoastem noi oare vreun suflet care sa fi pacatuit si impotriva
Mantuitorului prin aceea ca L-a vandut si impotriva Sf. Duh, pentru ca s-a spanzurat,
si-a luat viata, viata care este cel mai de pret dar al Sf. Duh, datatorul de viata.

Da, iata cel mai cumplit pacat impotriva Sf. Duh, sinuciderea, nimicirea vietii tale, care
nu este a ta, ci este darul lui Dumnezeu.

De multe ori ne-am intrebat: oare, daca de la Dumnezeu a fost randuit sa se jertfeasca
Fiul Sau pentru noi, iar Iuda ca unealta a vanzarii, a rastignirii, a drumului spre jertfa,
nu era cu putinta sa capete si el iertare? Ba da! Mantuitorul a stiut ca mai inainte
raspunsul. Acesta este: “Tot pacatul impotriva Fiului-Omului, impotriva SF. Duh nu va
fi iertat niciodata”. Parca Iisus ar zice: “Iudo, tu vei pacatui impotriva Fiului-Omului,
impotriva Mea, Ma vei vinde. Ei bine, Eu te iert, te-am iertat de pe acum, inainte chiar
de a fi facut pacatul. Dar tu vei pacatui. Dar tu vei pacatui si impotriva Sf. Duh. De
aceasta Eu nu te mai pot ierta, este un pacat facut de tine impotriva ta, a vietii tale”.

Auziti, noiam al iubirii dumnezeiesti: Iudo, de iei viata Mea, Eu te iert…dar nu-ti lua
singur viata ta – impotriva voiei tale, nici Eu si nici nimeni nu te poate mantui. Teribil
pacat! Toate se mai pot ierta, daca cel putin in pragul sfrasitului se trezeste constiinta si
intra in lumina pocaintei. Sinuciderea nu se mai poate ierta. Nu mai este timp de
pocainta, moartea vine deodata cu pacatul, trece din intunericul deznadejdii, in
intunericul vesnic.

Iata, dragii mei frati, asa se strecoara usurel pacatul in sufletul omului si-l momeste:
“Gusta si tu nitel din dulceata lui, n-o fi foc!” Si dulceata lui te cucereste, pune stapanire
pe tine, te desparte de Dumnezeu, de Duhul Lui cel datator de viata si putere, de
Biserica Lui, te ruineaza si in cele din urma, slabit, istovit, cazi in deznadejde si in pieire
vesnica.

Doamne, ce putere de viata, ce siguranta, ce tinta luminoasa iti dau credinta, nadejdea,
dragostea, aceste chemari ceresti a lui ale Sf. Duh. “Alerg la tinta pentru premiul
chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Hristos Iisus”(Filipeni III,14) striga Sf.Pavel.

Sa putem fata de fata, daca vreti sa ne convingem mai puternic, darurile Duhului Sfant
impartasite in Biserica Domnului si cumplitele urmari ale pacatelor impotriva Sf. Duh.
Sa ascultam: voi aduce marturia unui om al lui Dumnezeu, care desi era bolnav de patul
zacerii tintui, dar patruns adanc de credinta, de nadejde si iubire fata de Domnul, se
simtea coplesit de bucuria darurilor dumnezeiesti.

“Eram bolnav – zice el – si simteam o mare nevoie sa ma impartasesc. Dupa

impartasirea cu Sf. Taine, duhul meu se inaripa cu o nadejde negraita in Dumnezeu, iar
inima mea se umplea de o multumire catre Domnul nostru Iisus Hristos. Iubirea Lui
parca vorbea intru mine, inauntru finite mele cu atata putere, ca eu nu mai simteam nici
o suferinta. Rugaciunea, aducerile aminte de viata Mantuitorului produceau in mine un
cutremur plin de bucurie si innoiau inima mea. Domnul era aproape, il simteam duhul,
dragostea Lui cea nemarginita, sufletul meu traia prin El.

Intelegeam cum Domnul a sfintit totul pentru mine: si aerul ce ma inconjoara, si apa
care am baut-o, si patul pe care zaceam si mormantul in care ma pregateam sa cobor…
Eram coplesit de dragostea lui Dumnezeu.

Iata ce face Duhul Sfant al lui Dumnezeu in inima omului. Si fata de un suflet atat de
daruit, imbunatatit prin Duhul Domnului, iata si icoana unui alt suflet, despartit de
Dumnezeu: Am auzit de un om care o viata intreaga n-a trait decat robind pacatului-
betie, desfrau, jocuri de noroc, placeri, nopti pierdute, ca fiul risipitor. Puterea, toate
incheieturile vietii i-au slabit inainte de a imbatrani. Cazu la pat. Nici un reazim. Pe
Dumnezeu il parasise el, pe dansul il parasesc prietenii fatarnici. In sfarsit, se gaseste
totusi unul din ei, vine, incearca sa-l intareasca:

-”Ai curaj frate, curaj, ai nadejde!”…

- “As vrea sa am nadejde, sa nadajduiesc, raspunse nefericitul, – dar in cer?”…

- “Nadejdea” celui necredincios va pieri”, zice Psalmistul.

Deci, iubiti mei frati, as vrea sa pun la inima noastra cu mult apas cele ce am invatat
astazi: a te impotrivi Sf. Duh, inseamna a lupta impotriva propriei tale vieti, propriei
tale mantuiri.

- Nepocainta, lipsa a cat de putine fapte bune, te despart de Dumnezeu care este chipul a
toata bunatatea.
- Impotrivirea la chemarea lui Dumnezeu, a Bisericii, a adevarului (ca fariseii) fie dintr-
o impietrire a inimii in lacomie, lene, fie dintr-o trufie, pizmuire, ura, fac din tine un
vrajmas al adevarului, al Duhului Sfant.

- In sfarsit, deznadejdea, sa te lasi doborat de norii negri ai ispitelor- dupa ce pacatul ti-
a supt toate puterile – sa pierzi increderea, nadejdea in iubirea cea fara margini a lui
Dumnezeu, iata cel mai cumplit pacat impotriva Sf Duh.

Dar, sa nu fie niciodata, fratilor! Departe de noi. Mult doresc si ma rog lui Dumnezeu
pentru aceasta, sa invatam ceva din cuvantul nostru de astazi. Toti pacatuim, dar cel
putin sa nu cadem atat de adanc si grav incat sa pierdem harul lui Dumnezeu, sa nu
pierdem pe Duhul Sfant, sa nu pierdem adica credinta, nadejdea, dragostea. Caci, un
lucru sa-l cunoastem bine: noi singuri ne pierdem indepartandu-ne de harul lui
Dumnezeu, de viata. “ pe cel rau, rautatea lui il ucide”(Ps.XXXIII,21). Aceasta mai ales
ne invata pacatele impotriva Sf Duh. “Pacatul isi cauta vinovatul”, zice poporul. Si
nepocainta si impietrirea in rau, in pizmuire bunaoara, si deznadejde, noi le odraslim, le
crestem la san si apoi ele ne otravesc si ne ucid.

“Lemnul nu are din fire viermi, ci numai prin putrezire i se intampla sa nasca si apoi
acesti viermi il mananca precum fierul din sine face rugina care il roade, iar moliile
strica hainele din care s-au facut, asa si sufletul face rautatea” (Sf.Dorotei) care apoi il
macina si il nimiceste. “Lemnele fac focul si apoi el le mistuieste asa cum mistuieste
pacatul pe cel rau”, zice si Sf. Grigore.

Asa lucreaza tot pacatul, dar mai ales pacatele impotriva Sf. Duh. De aceea sa nu-l
lasam de loc sa patrunda momeala pacatelor oricare ar fi, in noi: mandrie, pismuire,
desfrau, lacomie. Daca a intrat, sa ne izbavim de ele repede, aruncandu-le la picioarele
duhovnicului, in Taina Sf. Pocainte, repede, pana ce ele nu au pus stapanire pe noi. Si
oricat de greu am fi cazut poruncii lui Dumnezeu, sa nu ne pierdem niciodata nadejdea.

Dar mai presus de toate, Mantuitorul ne invata: “privegheati si va rugati ca sa nu cadeti

in ispita”.

In veghe, in atentie continua fata de ispita, in rugaciune sta lupta impotriva acestor
pacate. Sfintii Parinti ne invata astfel despre asemenea veghe, ca pacatul sa nu intre
inauntru.

Cand intr-o noapte talharii se apropiau de casa cuiva si daca vad lumina in casa aceea,
aud si soapta, se departeaza, zicand intre dansii: oamnei acestia sunt trezi, lumina este
aprinsa si vorbesc intre ei. Daca este intuneric dau navala sparg casa si o prada de tot
avutul ei. La fel se petrece si cu casa sufletului. Cand se aproprie ispitele, duhurile si
gandurile rele de noi, daca inauntru in casa inimii este semn si intuneric lesne suntem
jefuiti de credinta, nadejde, iubire, de tot darul Sf.Duh.

Dar, daca dimpotriva inauntru noastru s-a aprins lumina credintei, a harului lui
Dumnezeu si inauntru sunt treze puterile sufletului, mintea cu inima vorbesc in
rugaciune, atunci niciodata pacatul nu ne va putea birui.