Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit.

Meronia, București

Curs 5. Toponimie Geografică

Conf.univ.dr.Bogdan SUDITU

CATEGORII TOPONIMICE - Clasificări geografice (I)

Una dintre problemele fundamentale ale oricărei discipline ştiinţifice constă în

sistematizarea informaţiilor obţinute în urma cercetărilor şi realizarea de tipologii (clasificări). Deşi
în literatura de specialitate au fost propuse până în prezent mai multe sisteme de clasificare a
toponimelor, acestea fie sunt incomplete, fragmentare, fie nu satisfac exigenţele ştiinţifice actuale.
Clasificarea toponimelor se poate face după mai multe grile taxoniomice, categoriile toponimice
urmând clasificări geografice (I.) sau clasificări lingvistice (II.).

Clasificări geografice

O contribuţie importantă la stabilirea categoriilor şi a subcategoriilor de toponime a adus

Ion Conea. În 1960 prof. I. Conea procedează la o analiză sistematică, profundă, geografică,
a toponimelor din spaţiul românesc, folosind pentru prima dată în toponimie o serie de noţiuni
şi categorii toponimice, care sunt utilizate şi în prezent de toţi toponimiştii, nu numai de cei
proveniţi din rândul geografilor. Astfel, de o mare importanță este noţiunea de nume
geografice, care acoperă atât toponimele cât şi apelativele, noţiune ce reprezintă în fond
lexicul ştiinţei noastre, fără de care nu poate opera şi deci nici exista geografia.

În cadrul numelor geografice, Ion Conea identifică :

A. numele geografice proprii (toponimicele /toponimele) care, la rândul lor, sunt

clasificate în (a) toponime majore (I. C. toponimia propriu-zisă) – „…numele geografice de
circulaţie şi de importanţă generală, care interesează – ca să spunem astfel – toată ţara şi întreg
poporul” – şi (b) toponime minore, adică numele geografice mărunte, de interes şi de uz local – din
raza unui sat sau a unui oraş. După forma de prezentare, toate numele geografice proprii (majore
şi minore) se împart în (a) toponime simple şi (b) toponime compuse, în funcţie de numărul de
cuvinte (unul sau mai multe) din care este formată unitatea toponimică.
B. numele geografice comune („aşa-numitele apelative”), care „desemnează speţa, nu
individul”: deal, vale, munte, râu, lac etc. care, „dată fiind legătura strânsă cu numele proprii, sunt
extrem de importante pentru geograf”. Ulterior, luând în considerare raporturile dintre toponime şi
obiectele geografice designate de acestea, sunt identificate următoarele trei categorii toponimice:
(I) oronimice, adică numele care desemnează formele de relief, de la cele mai mici până la cele mai
impunătoare; (II) hidronimice, nume de pâraie, râuri, lacuri, fluvii etc.; (III) oiconimice (termen
pe care noi îl propunem pentru totalitatea numelor de aşezări omeneşti). La rândul lor, fiecare dintre
aceste clase (categorii, după expresia profesorului), se împarte în mai multe subcategorii, după cum
urmează:
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

(I.) În cadrul oronimicelor (numele formelor de relief) se apleacă asupra oronimicelor

propriu-zise (adică nume de munţi), în cadrul cărora evidenţiază – ca subcategorii : I.1.
oronime cu originea în antroponimie (numele foştilor proprietari, individuali sau obşti
colective, inclusiv monahale, ai munţilor respectivi6) – ex. Borăscu,Cindrel, Ştefleşti ş. a.;
I.2. oronime în legătură cu anumite aspecte sau forme de viaţă socială legate de munţii
respectivi, ex.numeroasele nume de munţi Nedeia şi Sf. Ilie, care ne arată că pe aceşti munţi
se ţineau, în evul mediu, vestitele „târguri de două ţări”, cum le numeşte poporul; I.3. oronime
geografice propriu-zise (acestea fiind subîmpărţite în alte şapte subtipuri, în funcţie de forma,
dimensiunile, culoarea, acoperirea vegetală, elementele de faună, anotimpul păşunatului şi,
în sfârşit, diverse şi curioase;

(II.) Hidronimice (nume de ape), divizate iniţial în microhidronime (nume de izvoare, pâraie
şi mici râuri) şi macrohidronime (ape curgătoare mari: râurile, fluviile), care, la rândul lor,
pot fi potamonime (nume de ape curgătoare) şi limnonime (nume de ape stătătoare). Aceşti
din urmă termeni au fost propuşi specialiştilor pentru prima dată (termenul de hidronime /
hidronimice circula deja). Exemplele sunt la îndemâna oricui, aşa că nu vor mai fi înserate
aici;
(III.) Oiconimice (termen propus de magistru < gr. oíkoß = „casă”, deci nume de aşezări
omeneşti), cu şapte subcategorii:
III.1. Oiconime cu originea în antroponimie sau oiconimice-antroponime (motivele
denominării vor fi prezentate ceva mai târziu, când vom analiza toponimele
sociale, identificate de I. Iordan). Influenţată desigur de lucrarea prof. I. Iordan,
această clasă de oiconime este îmbogăţită prin identificarea a patru variante în
raport cu originea antroponimelor ce au stat la baza respectivelor nume de aşezări.
Este vorba de oiconimice-antroponime derivate din antroponime româneşti:
Bucureşti, Nicoreşti, Floreşti; apoi de cele derivate din antroponime de origine
slavă: Dragomireşti, Negoiu, Vlădeşti ş. a.; apoi cele de origine maghiară:
Fărcăşeşti, Fereşti (din Fejér, „Albu”) ş. a.; din antroponime de origine pecenego-
cumană:Tâncăbeşti, Turtaba, Tocsobeni;
III.2. oiconime provenite din apelative însemnând despăduririle (Runcu, Gărâna,
Jariştea, Curătura, Secu ş. a.);
III.3. oiconime date după natura locului în sau pe care au luat naştere respectivele
aşezări (ex. Valea, Muntele, Coasta ş. a.).
III.4. oiconime derivate din alte oiconime, arătând originea teritorială a locuitorilor (n.
i. cel mai adesea cu ajutorul sufixului -eni/-ani: Horodniceni, Dragosloveni,
Rucăreni, dar şi cu sufixul -ari, cf. Gostinari);
III.5. oiconime derivate din numele provinciilor istorice;
III.6. oiconime care arată ocupaţiile (n. i. Pietrari, Dârvari, Zlătari, Cărbunari ş. a).;
III.7. oiconime care amintesc de stări (istorice) economico-sociale: ex. Ohaba „sat
(boieresc, cf. I. Conea) în care nu pătrundeau funcţionarii domniei, apoi Slobozia
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

(am vorbit despre „slobozii”), satele cu determinative gen Moşneni, Birnici,

Răzeşi, Mănăstireşti ş. a.

I. Conea abordează problema clasificării numelor de locuri în mod diacronic, evidenţiind

sursele (originile) toponimelor întâlnite azi (sau existente cândva) pe teritoriul României,
conturându-se mai multe „strate” ale faciesului toponimic carpato-ponto-danubian, unele estompate
de trecerea timpului, altele modificate de intervenţii artificiale (din partea autorităţilor) sau naturale
(din partea populaţiei majoritare, româneşti). Haina toponimică a ţării reflectă atât procesele
antropogeografice desfăşurate de-a lungul secolelor şi mileniilor cât şi „actorii” implicaţi în ele,
numeroşi şi de varii extracţii etnice. Ion Conea identifică următoarele clase de nume geografice
proprii având drept criteriu de bază limba în care s-au format şi au circulat:

(a) toponime preindo-europene (poate Dunăre),

(b) indo-europene (tracice, scitice, latine, germane, slave, bizantine – n. i. practic toate – cu
excepţia notabilă a celor slave – păstrate doar în documentele ce referă asupra spaţiului
României de azi),

(c) turcice (cumane, pecenege, turceşti-osmanlâi) – mai recente şi păstrate parţial în toponimia
actuală (este cazul hidronimelor mai ales având desinenţa –ui, precum Vaslui, Teslui,
Covurlui, Călmăţui),

(d) maghiare (mult mai numeroase în Transilvania, până la 1918, vii în limba vorbită şi scrisă a
maghiarilor şi secuilor din această parte a ţării),

(e) germanice (săseşti şi şvăbeşti, unele preluate şi de nomenclatura oficială a României).

(f) Categoria cea mai cuprinzătoare este cea a toponimelor de origine română, adică a celor date
de români, indiferent de originea lingvistică a termenilor din limba română care stau la baza
respectivelor nume de locuri. Fără a fi explicit exprimată, putem distinge o dublă origine a
numelor de locuri româneşti:

– subcategoria numelor de locuri pornind de la apelative: (a) din fondul lexical de origine
tracică (dacică) – ex. Bunget, Grui, Mal, Pârău (fig. 10); (b) din fondul lexical de origine latină
(Vale, Câmpulung, Câmpuri ş. a.; (c) din fondul lexical de origine slavă: Poiana, Lunca, Dumbrava
ş. a.; (d) din fondul lexical de origine maghiară: Ogaşul, Sălaşul, Vama, Hotarul ş. a.; (e) din fondul
lexical de origine turcică: Cioban, Hagiu, Ciflic;10bis

– subcategoria numelor de locuri pornind de la antroponime „de diverse origini” (cf. I.

Conea): (a) româneşti – Bucureşti, Nicoreşti, Floreşti, Moldoveanu; (b) de origine slavă –
Dragomireşti, Vlădeşti, Vălcăneşti etc.; (c) de origine maghiară – Fărcăşeşti, Mogoşeşti, Fereşti (din
Fejér, Albu) etc.; (d) de origine pecenego-cumane: Tâncăbeşti, Turtabă, Tocsobeni.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

Totuşi nici această clasificare, deosebit de valoroasă pentru epoca în care a fost realizată, nu
este completă: lipsesc numele de păduri (asupra cărora autorul, denumindu-le hileonime, va reveni
intr-un studiu ulterior/1969), numele de drumuri (odonime < gr. odoß = „drum”).

Cercetările și clasificările propuse de Ion Conea au fost continuate de alţi doi geografi, C. M.
Ştefănescu şi Gh. Dragu, primul fiind şi autorul singurei teze de doctorat din domeniul toponimiei
elaborată de către un geograf (1970 - ”Toponimia din regiunea gurilor Dunării şi contribuţia ei la
problema reconstituirii evoluţiei acestui teritoriu”), iar cel de al doilea, autorul primului curs universitar
de toponimie geografică (1973), dar și de Alexandru Ungureanu, Ionel Boamfă sau Remus
Crețan .

C. M. Ştefănescu propune o clasificare a numelor de locuri care o completează pe cea a

prof. I. Conea. Sunt distinse următoarele categorii toponimice: hidronime, morfonime, fitonime,
anemonime, horanime, oiconime, dintre care horanimele (ex. Cotu Bugeacului, Grădiştea, Maliuc,
Popina ş. a.) sunt mai puţin clare. În schimb, termenul de morfonime precum şi cel de
fitonime/fitotoponime sunt mai bine alese, mai adecvate decât cele de oronime şi respectiv
hileonime. Pe lângă aceste clase majore autorul identifică şi alte categorii, precum: topofizionimele
(numiri ce reflectă diverse aspecte ale naturii înconjurătoare, fie terestre fie acvatice),
topodemoeconimele (reflectând caracterele economice şi umane ale regiunii – precum Valea
Morilor, grindul Târlelor, ghiolul Ciobanului ş. a.), topoetnonimele (nume de popoare sau derivate
– ostrovul Tătarului, ghiolul Lipovanului ş. a.), topoistorionimele (nume legate de personalităţi sau
momente istorice – Mahmudia, Congaz, Babadag ş. a.).

Gh. Dragu are mari merite în reinserţia problemelor de toponimie în pregătirea universitară,
fiind titularul cursului de Toponimie (şi etnografie) predat – după o lungă absenţă (1950–1966) –
studenţilor geografi. În acest context, în 1973 prof. Gh. Dragu publică partea I-a a cursului de
„Toponimie geografică” (partea a II-a, regională, nu a mai fost publicată), lucrare apreciată ca un
real pas înainte în consolidarea teoretico-metodologică a toponimiei. În această lucrare Gh.Dragu
propune un sistem taxonomic geografic mai cuprinzător. Mai mult, autorul şi-a motivat demersul
afirmând că avem de a face nu cu o clasificare „ca un scop în sine”, ci pentru a urmări „problemele
care se degajă din repartiţia teritorială, din îmbinarea şi din conţinutul toponimelor, probleme care
pot fi utile şi altor ştiinţe, chiar şi negeografice. Spre aceasta trebuie să tindem.”15

În sistemul propus, mult mai amplu şi mai detaliat, toponimele se diferenţiază pe şase
nivele: categorii (A), subcategorii (B), tipuri (C), subtipuri (D), grupe (nivelul E) şi subgrupe
(nivelul F). O asemenea structurare este utilă, în opinia autorului, şi „prelucrării materialului
toponimic cu ajutorul ordinatoarelor electronice, în cazurile în care avem de studiat şi interpretat un
volum mare de toponime”. Aflăm aici o remarcabilă intuiţie asupra dezvoltării mijloacelor de lucru
moderne, într-o perioadă (1973) când asemenea instrumente erau folosite în domenii foarte limitate,
de vârf, ale ştiinţei şi economiei. Din păcate, această schemă, nu a fost acceptată pe deplin şi nici
utilizată pe scară largă, inclusiv de către geografi.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

A. Nivelul prim este cel al categoriilor de nume geografice în raport cu fenome-

nele/obiectele geografice pe care le desemnează (în ordine): oiconime (nume de puncte populate,
de la cabana forestieră sau staţiunea meteorologică la megalopolis), morfonime (termen mai potrivit
şi mai cuprinzător decât cel de oronime, acesta din urmă acoperind doar mulţimea numelor de forme
de relief muntoase), hidronime (unde, pe lângă potamonime şi limnonime, aflăm şi talasonimele –
nume de mări, oceane, golfuri), morfohidronime, anemonime (nume de vânturi < gr. anemoß =
„vânt”, gen crivăţul, „băltăreţul”, coşava, vântu mare, nemira ş. a.), hileonime, fitonime (nume de
formaţiuni vegetale, nume mai potrivit decât cel al hileonimelor, mai restrictiv – referindu-se doar
la formaţiunile forestiere), zoonime (nume de animale) – acestea din urmă ca apelative pot intra în
toponimie (vezi muntele Bivolul, lacul glaciar Capra ş. a.), regionime (sau choronime, Ţara Bârsei,
Ardealul, Oltenia, Muntenia, Wales, Carelia, Scandia, Pomerania, Noua Anglie/New England),
odonime (nume de căi de comunicaţii de la poteci la magistrale rutiere sau feroviare – ex.
Transamazonianul, Transsiberianul, Drumul vinului, Drumul oilor ş. a.).17

B. subcategorii toponimice, identificate (de urmărit şi identificat) la fiecare dintre cele zece
categorii geografice prezentate mai sus. Există de două subcategorii şi anume toponime majore (a)
şi toponime minore (b);

C. tipuri toponimice precizate după forma de prezentare a toponimelor: simple (a) şi

compuse (b);

D. Subtipurile se referă la detalieri şi diversificări de mai mare adâncime, în funcţie de

caracterizarea prin toponim a naturii locului (a) sau a domeniilor de activitate economică şi social-
culturală (b).

E. Grupele includ toponime din treptele supraordonate enumerate până aici, care au trăsături
asemănătoare sau identice, iar ca sferă de cuprindere aduc detalieri de genul: aspecte particulare ale
naturii locului (relief, climă, hidrografie, condiţii de sol, vegetaţie, lume animală) codificate cu a,
sau ale activităţilor economice şi social-culturale (ocupaţii şi deprinderi de producţie ale
locuitorilor, unelte şi obiecte ale muncii, producţia materială sau prestările de servicii, căile de
comunicaţii care trec prin sau pe lângă aşezarea studiată) codificate cu b.

F. Subgrupele, în mod firesc, se referă la originea toponimelor ca toponime (ce apare ca

principala contribuţie a geografilor în cercetarea numelor proprii de locuri), cu două sau trei variante
subordonate – spre exemplu, pentru oiconime – în funcţie de: elementele care le-au generat
(antroponime, derivări din alte toponime, etnonime, alte fenomene social-culturale particulare,
regionime etc.) codificate cu a indice 1, 2, 3 sau 4; după modul în care s-au încetăţenit (spontan, pe
cale oficială) codificate cu b; după trăsăturile caracteristice ale aşezării înseşi codificate cu c18.

Dată fiind enorma varietate a situaţiilor toponimice întâlnite, puterea de

generalizare/esenţializare se exercită diferit în funcţie de categoria toponimică. Spre exemplu – la
nivelul grupei (E) – elementele specifice categoriei anemonimelor sunt mai întâi direcţia,
extinderea, durata, intensitatea (trăsături definitorii), apoi apar aprecieri ce ţin de efecte economice
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

(folositoare sau păgubitoare), în timp ce la oiconime, acelaşi nivel de generalizare (nivel de grupă,
adică E), elementele urmărite/specifice sunt de cu totul altă natură: pe de o parte, precizarea originii
în elemente ale cadrului natural; codificare Ea1, 2, 3, 4, 5, sau 6, iar, pe de altă parte, patru variante
din domeniul socio-economic: ocupaţii, unelte sau obiecte ale muncii, producţia de bunuri, căi de
comunicaţii, codificate Eb1, 2, 3 sau 4.

Lucrurile sunt în aceeaşi notă şi pe un palier inferior (F), cel al subgrupei, abia la ultimul
parametru luat în considerare, cel al originii (din fondul lexical, adică nivelul G), lucrurile se
normalizează, în sensul că pentru toate categoriile geografice (de la oiconime la odonime) se oferă
11 variante (tracice, dacice, latine, româneşti, slave, maghiare, germane, pecenege şi cumane,
turceşti, greceşti şi alte origini).

Gh. Dragu oferă în anexa cursului publicat o schemă detaliată a clasificării propuse, în esenţă
un sistem de codificare, cu trei exemple concrete din rândul oiconimelor. Astfel, pentru Ponoare
avem în final AbbCaDaEa1Fa2 (lipseşte originea, adică G), o codificare (incompletă n. i.), care în
cuvinte sună astfel: oiconim minor, simplu, ce caracterizează relieful carstic, derivat dintr-un alt
toponim popular spontan… La oiconimele Sohodol şi Slobozia Conachi – celelalte două
exemplificări – avem doar codul fiecăruia: ABbCaDaEa3Fa1b1 (în „traducere” – oiconim minor
simplu, numire ce caracterizează natura locului, mai precis regiunile carstice, cu originea într-un
hidronim, denumire populară spontană) şi respectiv ABbCbDbFa1b4c1G4. (nu este oferită explicarea
desfăşurată a clasificării oiconimului Slobozia Conachi). Lipseşte, la ultima codificare, grupa
(codul E), în schimb apare elementul legat de origine (G).

Alexandru Ungureanu și Ional Boamfă propun (în lucrarea ”Toponomastica”, 2006) o

nouă clasificare în funcţie de criteriul „natura elementului geografic dominat” cu 9 categorii:
oranimele (neoformele), anemonimele (desemnează diferite vânturi), hidronimele (cu patru
subclase: thalassenime, glacionime, potamonime, limnonime), hileonimele (fitonimele),
oiconimele, toponimele ce desemnează diferite proprietate funciare şi terenuri cu diverse utilizări,
toponimele care definsc obiective industriale, comerciale etc., odonimele şi lemeonimele.

Evoluţia preocupărilor geografice de toponimie din ultimele decenii la nivel internațional a

condus spre o nouă clasificare menită să reflecte mai „rotund” realitatea geografică. S-au identificat
şase mari clase geografice de nume de locuri:

I. Nume de locuri geografice naturale (munţi, dealuri, lacuri, râuri, insule ş. a.);

II. Nume de locuri geografice construite (baraje, diguri, poduri şi viaducte, tuneluri, turnuri
de televiziune ş. a.), categorie care lipseşte din celelalte clasificări, deşi obiectele desemnate sunt
de cea mai mare însemnătate pentru lumea contemporană (!);

III. Nume de locuri desemnând unităţi administrative. Includem aici atât nume de unităţi
ad-tive propriu-zise (state, judeţe, comune apoi, în alte părţi, comitate, regiuni, raioane ş. a.), cât şi
cele „marcând” rezervaţii naturale şi de altă natură, parcuri naturale, rezervaţii ale biosferei, baze
militare – spaţii cu o organizare şi administraţie proprie – ş. a.;
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

IV. Nume de locuri locuite (cătune, sate, oraşe până la megalopolis dar şi – pe alte meleaguri,
ex. în Australia, Brazilia, SUA ş. a. – rezervaţii ale unor populaţii aborigene);

V. Nume de căi de comunicaţii (străzi, drumuri, căi ferate magistrale ş. a.);

VI. Nume de spaţii regionale având o anumită unitate evidentă geografic, istoric şi/sau
economic (continente, „ţări” – Ţara Moţilor, Ţara Oaşului, Ţara Bârsei – asociaţii economice şi
sau politice – Mercosur, NATO, ASEAN, ultimele două fiind acronimele unor denumiri – în limba
engleză – mult mai elaborate, acronime folosite în mass-media şi în vorbirea curentă, în locul
numelor complete).