Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit.

Meronia, București

Curs 3. Toponimie Geografică

Conf.univ.dr.Bogdan SUDITU

TOPONIMIA ÎN OPERA GEOGRAFILOR ROMÂNI

S.Mehedinţi întemeietorul geografiei moderne româneşti a publicat un singur articol de
toponimie1, prilejuit de modificările în curs în acel an (1924) în nomenclatura geografică a judeţului
Constanţa modificări în care era implicat direct cel mai apropiat dintre colaboratorii săi, C.Brătescu
(despre care vom vorbi ceva mai jos). Totuşi toponimia a jucat un rol important în lucrările de
geografie istorică (în special) elaborate de S.Mehedinţi, revelând semnificaţia acestora pentru
înţelegerea unor probleme de geografie a țării.

G.Vâlsan este primul geograf modern cu preocupări şi contribuţii majore în domeniul

toponimiei. Două sunt direcţiile majore în care s-a manifestat toponimistul G.Vâlsan: mai întâi este
direcţie utilizării toponimiei în analiza unor probleme de geografie istorică, a doua re referă la
reconstituirea unor elemente ale cadrului geografic natural apelând, de asemenea, la numele de
locuri. Dovedind o intuiţie şi un spirit de observaţie greu de egalat, el semnalează în 1912 una dintre
cele mai controversate probleme ale toponimiei româneşti şi anume originea regionimului
(choronimului) Ardeal. Pornind de la o lucrare apărută în Transilvania. el arată, că acest nume
geografic contrar aparenţelor şi tradiţiei, inclusiv în lumea istoricilor români, nu provine de la
maghiarul Erdely (ţinut „păduros”) ci de la un cuvânt vechi, indoeuropean ardh (vezi şi sanscritul
ardhua), trecut în latină sub forma arduus cu înţelesul de „înălţat”sub raport altimetric în raport cu
regiunile înconjurătoare.
In lucrările sale G.Vâlsan a folosit toponimia în sprijinul unor fapte de geografie istorică în
lucrări abordând probleme din zona carpatică, precum “Românii din Craina Serbiei”(1911),
“Ţinutul Porţilor de Fier” (1926), precum şi în lucrări referitoare la geografia ţinuturilor de la gurile
Dunării. În acest din urmă caz a folosit toponimia în argumentarea prezenţei românilor în acest
teritoriu relativ recent inserat în spaţiul politic naţional şi devenit puternic subiect de dispută cu
vecinii noştri de la S de Dunăre. (a se vedea, între altele colecţia revistei “Analele Dobrogei” al
cărei director a fost pe întreaga ei existenţă C.Brătescu). Lucrarea model de toponimie geografică
elaborată de G.Vâlsan, rămâne însă “Distribuţiunea în România a trei animale azi dispărute (bour,
breb, zimbru) “ apărută postum în 1938, în BSRRG, studiu apreciat – inclusive de lingvişti -ca
exemplar în privinţa aplicării/folosirii metodei geografice în toponimie. Am vorbit despre ea ceva
mai înainte când am evaluat puterea toponimului Brebu în a evidenţia existenţa arealului
respectivului animal întâlnit odinioară pe meleagurile noastre.
C.Brătescu, cel mai apropiat colaborator al prof.S.Mehedinţi şi urmaşul acestuia la catedra
de geografie generală şi antropogeografie a Universităţii Bucureşti are importante contribuţii
toponimice care se circumscriu prioritar spaţiului dintre Dunăre şi Marea Neagră; de altfel

1
S.Mehedinţi, 1924, Cronica socială. Toponimia României între Dunăre şi Mare, în „Convorbiri Literare”, tom.56,
pp.698-700
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

C.Brătescu este cunoscut şi drept „geograful Dobrogei”2. Aceste contribuţii privesc două direcţii
principale: prima – legată de folosirea toponimelor în reconstituirea unor situaţii geografice din
trecut iar a doua evidenţiată prin contribuţiile concrete la punerea de acord a realităţii toponimice (
a numelor de aşezări ma ales) cu realitatea etnică (dobrogeană). C.Brătescu a folosit cultura sa
clasică (stăpânea limbile latină şi greacă) şi metoda istorică însuşită de la profesorii săi N.Iorga şi
D.Onciul, în elucidarea unor probleme de geografie istorică a pământului dobrogean, acţiune în care
s-a sprijinit pe toponimia textelor antice şi/sau medievale. În acest context toponimia se dovedeşte
de cel mai mare ajutor confirmând aserţiunea lui Iorgu Iordan “toponimia este arhiva nescrisă a unui
popor”3. Asupra unei denumiri Armocastro, întâlnită la al Idrisi, pe care C.Brătescu o identifică cu
Constanţa, geograful dobrogean aduce în sprijin o afirmaţie a Anei Comnena:” În timpul multelor
şi feluritelor expediţii ale împăratului Alexe, adesea s-a întâmplat să se schimbe numele topice,
când de către el, când de către duşmanii care invadau” şi că acest Armocastro ar fi al doilea nume
ce n-a putut rezista faţă de celălalt mai vechi (n.i.Constantia), care a rămas4
A doua direcţie, una practică o putem numi, este legată de atribuirea de noi numiri pentru
satele dobrogene, mai ales din judeţul Constanţa, acţiune care a avut loc în anii ’20 ai secolului
trecut, pentru a se pune de acord toponimia regiunii cu structura etnică a acesteia. El a remarcat că
la aproape 50 de ani de la intrarea Dobrogei în spaţiul politic românesc marea majoritate a numelor
de localităţi erau otomane, deşi populaţia turco-tătară, prin repatrieri succesive, se reduse la mai
puţin de o treime. Brătescu foloseşte o imagine foarte plastică pentru a caracteriza această situaţie.
“Pentru un străin care trece, cu trenul, podul de la Cernavodă impresia ce o lasă numirile localităţilor
din lungul traseului către Constanţa este cea a unui ţinut al unei ţări turceşti şi nu al unui spaţiu aflat
în componenţa României”. Dacă la 1878 se justificau aceste denumiri (Biul-biul, Facria, Hasanlar
ş.a.) dată fiind prezenţa majoritar etnică turco-tătară, la 1921-22 aşa ceva, spunea C.Brătescu, nu
mai trebuie acceptat. “Trebuie pusă de acord realitatea toponimică cu realitatea etnică“ (românii
erau încă de pe atunci majoritari în Dobrogea).
În mai multe articole apărute în revista “Analele Dobrogei” a dezvoltat şi criteriile după care
trebuie realizată această acţiune de mare semnificaţie naţională.5 C.Brătescu a propus 8 criterii
pentru modificarea toponimiei oficiale dobrogene: 1. Reînvierea numirilor antice (între propunerile
acceptate Istria şi Capidava); 2 păstrarea denumirilor româneşti “din vremea Turcului” (e vorba de
numirile satelor din lungul Dunării în principal); 3. Păstrarea denumirilor noi (date după 1878,
I.C.Brătianu, Traian, Pantelimonul de Sus..); 4. Păstrarea unor denumiri turceşti (românizate) cu
valoarea documentară istorică (Beilicul, Vlahii/Vlahchioi, Coslugea, Mamaia ?); 5. Traducerea
denumirilor turceşti ce pornesc de la natura locului (aici lucrurile au fost mai nuanţate..); 6.Numiri
frumoase cerute de locuitori sau comună (Murfatlar/Basarabi, Potur/Panduru,
Baeramdede/Independenţa); 7. Punerea de acord a numelui satului (acum turcesc) cu cele româneşti
(din moşia acestuia, valea, dealul ş.a.) fie că sunt mai vechi (“din vremea Turcului” după expresia
plastică a lui C.Brătescu) fie că sunt mai noi; “Atunci trebuie reînviat acest nume” (avem ca exemplu

2
S. Mehedinţi „ Putem afirma fără teamă de eroare că de la Herodot, părintele istoriei, geografiei şi etnografiei, nimeni
nu a privit cu mai mult interes şi cu mai multă înţelegere ţinuturile Dunării de Jos decât geograful şi etnograful
C.Brătescu” (cf. Sorina Vlad et al, 2000, Geografi români, Edit.Semne, p.79)
3
I.Iordan, 1963Toponimia Românească, Edit.Academiei, Bucureşti,pag.2
4
C.Brătescu ,1920, Dobrogea în sec.XII: Bergean, Paristrion – pagini de geografie medievală, în Analele Dobrogei,
I, 1, pp.3-38
5
un prim articol mai amplu este C.Brătescu ,1921,Două probleme dobrogene: colonizare şi toponimie, în “Analele
Dobrogei”, II, 1, pp.129-139.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

Gura Dobrogei care a înlocuit vechiul nume Ester); 8. Alte situaţii între care sunt de amintit nume
ale localităţilor sau zonelor de provenienţă a coloniştilor, după nume istorice, “după impresie” acolo
unde nici unul dintre criteriile mai sus pomenit nu se putea aplica. Avem aici ca exemple
Caugagia/Unirea, Valalâ/Vâlcele (omofonie), Demircea/Mirceşti, Ilanlâc/Vama Veche. C.Brătescu
nu s-a pronunţat pentru eliminarea totală a denumirilor turceşti considerând ca normală, prezervarea
– între altele – a acelor toponime otomane care amintesc de luptele date de români în primul război
mondial (Topraisar, Cocargea, Cobadin), “acolo unde s-a vărsat sânge românesc”6.

În Transilvania, Sabin Opreanu stabileşte o serie de relaţii dintre toponimia românească şi

cea a secuilor (în lucrarea sa, deosebit de valoroasă, “Ţinutul secuilor”, 1928)7, dovedind şi
reconstituind pe baza toponimiei unele fenomene geografice cum sunt roirile de sate, curenţii de
migrare a populaţiei ş.a. Analiza toponimelor precum a elementelor de cultură materială
(etnografică) îl ajută în evidenţierea continuităţii spaţiului etnic românesc, peste culmile Carpaţilor
răsăriteni, anterior fixării populaţiei secuieşti, populaţie care, fiind mai numeroasă şi privilegiată, a
reuşit să deznaţionalizeze în timp majoritatea populaţiei româneşti din acest spaţiu sud-est
transilvan.
Mara Popp publică în ani ’30 mai multe articole privitoare la activităţile pastorale
(păstoritul transhumant dar nu numai), prilej cu care analizează toponimele dublete şi satele de
ungureni. De asemenea ea foloseşte toponimia în evidenţierea expansiunii, a extinderii blocului
etnic românesc, dincolo de graniţele României Mari, în spaţiul montan al Carpaţilor nordici.
D.Puşchilă, un geograf dispărut de timpuriu (1917) are o serie de contribuţii la precizarea
“stocului” de termeni geografici de origine populară, militând pentru utilizarea lor în cercetările, în
lucrările geografilor români8.
V.Mihăilescu a avut ca preocupare principală în acest domeniu crearea de numiri geografice
(ale unităţilor geografice) precum şi explicarea celor existente, apelând la argumente foarte variate
inclusiv etnografice. O analiză atentă a nomenclaturii unităţilor/regiunilor de relief prezentă în
anexa volumului Geografia fizică a României apărut în 1969 evidenţiază o serie de „propuneri”
(nume de unităţi morfologice) care nu s-au impus/permanentizat9. V.Mihăilescu a militat, de
asemenea pentru scrierea corectă a numirilor geografice (toponimelor)10.
Alţi geografi, din perioada interbelică interesaţi de toponimie, în corelaţie cu fenomenele
geografice, cu explicarea şi revelarea lor, au fost T.Morariu (mai ales în zona munţilor Rodnei),
V.Tufescu (în studiile privitoare la geografia Moldovei, V.Tufescu fiind şi cel care a folosit pentru

6
Informaţie verbală a cunoscutului istoric Petre Diaconu.
7
Precedată de studiul Contribuţii la toponimia din Ţinutul Secuilor, publicat în Lucrările Institutului de Geografie din
Cluj, II, pp.153-192
8
D.Puşchilă, 1911, Observaţii cu privire la terminologia populară şi la toponimie, în „Anuarul de geografie şi
antropogeografie”, I, p….
9
Cîteva exemple: Poarta Mândreştilor (în loc de Şaua Bucecea), Câmpia Sălaşelor (în loc de Câmpia Radului),
Dealurile Artibaciului (pentru Podişul Hârtibaciului), Munţii Auriferi (pentru Munţii Metaliferi).
10
Vezi mai departe capitolul dedicat criteriilor şi principiilor cercetării toponimice.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

prima dată (a creat) toponimul Podişul Central Moldovenesc)11, Victor Andrei (privind toponimia
şi geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Orientali).

Contribuția lui Ion Conea la dezvoltarea toponimiei

Ion Conea, adevăratul întemeietor al geografiei istorice şi al toponimiei geografice

româneşti (L.Badea,1992), debutează în domeniul toponimiei în 1928 cu o lucrare publicată în
BSRRG şi intitulată “Între toponimie şi geografie”. Găsim aici prezentate cu o rară ştiinţă şi mare
claritate legăturile toponimiei cu geografia, impactul factorilor sociali, politici în modificarea
învelişului toponimic:“toponimia unui ţinut oarecare, când nu-i alterată de intervenţia şi amestecul
oficialităţii este ca un fel de descriere condensată a ţinutului aceluia…Este ca un fel de haină care
îmbracă fidel trupul unui peisagiu” (p.338). Şi mai departe spune I.Conea… “Iată de exemplu
geograful poate întâlni pe foaia topografică a unei regiuni următoarele numiri laolaltă: Cărpiniş,
Făget, Risipiţi, Valea Largă. Primele din ele sunt de obicei nume de păduri, a treia de sat şi ultima
de vale. Fără a ştii despre ce foaia topografică este vorba, vei spune dinainte că regiunea respectivă
este din partea muntelui şi –foarte probabil – un ţinut muntos a cărui natură nu este calcaroasă.
Mai departe I.Conea arată că toponimia reprezintă “introducerea în studiul geografic al unui
ţinut”; mai mult toponimia este oglinda mediului natural în care-şi desfăşoară oamenii activitatea.
Tot toponimia vine în sprijinul geografiei istorice prin:
1. reconstituirea unor peisaje antropice demult apuse, mai ales în cadrul microtoponimiei
urbane (ex. Bucureşti – Batişte, Scaune, Lipscani, Grădina cu Cai, Podu Mogoşoaiei, Covaci ş.a.);
2. prin relevarea unor vechi curente de mărfuri şi de populaţie (Drumul sării, Drumul buţilor,
Drumul mocanilor continuat cu Drumul oilor în zona Mostiştei,Olteniţa), Drumul peştelui(drum pe
lângă pădurea Ciornuleasa, spre Bucureşti, cf. Dicţionarului Geografic al judeţului Ilfov, 1892);
Drumul tătarului (în Maramureş), Drumul lemnelor ş.a.;
3. prin evidenţierea vechimii şi antecedenţei unor populaţii, înaintea altora . I.Conea dă
exemplul toponimelor româneşti din Dobrogea Veche (cea de azi, cea nouă fiind Cadrilaterul), care
erau în număr de 1260 faţă de cele cca 30 bulgăreşti (citat al lui I.Conea după N.Iorga, 1917).
Începând cu anii ’30 I.Conea se dedică plenar studiului toponimiei şi geografiei istorice
lucrarea fundamentală fiind teza de doctorat privitoare la Ţara Loviştei publicată în BSRRG din
1934. Bibliografia toponimică a prof.I.Conea este amplă aducând contribuţii de valoare la lămurirea
unor aspecte neclare ale trecutului geografic şi istoric al ţării12.
Postum au fost publicate două volume - “Vrancea – toponimie, geografie istorică şi
terminologie geografică”(1993) și ”Munţii Mărginimii Sibiului, cadrul antropogeografic” (2004)
- grație unei colaborări cu Lucian Badea, cercetător la Institutul de Geografie al Academiei. Ambele
lucrări fac încă odată dovada artei desăvârşite a lui Ion Conea de a prezenta, analiza, explica
realităţile teritoriale din trecut sau prezent apelând la argumente toponimice. Manuscrisele celor
două lucrări sunt singurele care – prin hazard – au scăpat de distrugere, la 4 martie 1977 când

11
Valoros este şi studiul Nume populare pentru regiuni geografice din România, publicat în SCGGG-geogr.,XXIV,
2, pp.171-178
12
A se vedea lista lucrărilor prof.I.Conea, anexată articolului dedicat domniei sale în volumul Geografi români,
publicat de Sorina Vlad, R.Săgeată, S.Geacu, Edit.Semne, 2000, pp.113-116
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

cutremurul a distrus locuinţa profesorului Ion Conea, moment în care și-a pierdut viața și soţia sa
Ana Conea, reputat pedolog.
Contribuţia prof.I.Conea la dezvoltarea ştiinţei toponimice româneşti, sub aspect teoretic şi
metodologic poate fi sintetizată astfel:
1. Accentul pus pe cercetarea la teren a toponimiei, pe cunoaşterea conţinutului semantic al
terminologiei geografice populare (a apelativelor) şi a antroponimiei, a sistemelor de denominare
populară;
2. Accentul pe explicarea unor fenomene şi fapte geografice pe baza toponimiei (continuarea
şi dezvoltarea concepţiilor lui S.Mehedinţi şi G.Vâlsan) în strânsă corelare cu geografia istorică;
3. Sublinierea faptului că toponimia reprezintă rezultatul raporturilor dintre societatea
omenească şi mediul geografic;
4. Dezvoltarea metodologiei cercetării toponimice prin indicaţii privind
a) izvoarele pentru culegerea numirilor geografice, culegere care trebuie făcută integral.
b) înregistrarea cât mai corectă a pronunţiei locale, inclusiv a accentului local (trebuie
preluat sistemul fonetic)
c) prelucrarea sistematică a materialului cules pe teren.
d) stabilirea primei clasificări geografice detaliate în toponimia românească (1960 –
toponime oronomice, .hidronomice şi oiconimice).
e) introducerea în clasificarea geografică a unor noi categorii toponimice (ex. hileonimele,
nume de formaţiui vegetale).
f)stablirea originii toponimelor ca toponime, aspect eminamente geografic. Spre
exemplu, în 1969, profesorul arată diferenţa dintre etimologia şi originea toponimului ca toponim,
folosindu-se de exemplul toponimului Vrancea. Etimologia înseamnă să descoperi cuvântul
(evident şi limba din care acesta provine) care stă la baza toponimului. Emil .Petrovici spune că
Vrancea provine din apelativul slavul meridional vrana/corb, negru, trecut în toponime sub formă
metaforică (pădure deasă, întunecată)13. Originea ca toponim (sarcina geografului) înseamnă să
aflăm dacă Vrancea noastră a fost numită aşa după un personaj care a purtat acest nume(deci de la
un antroponim – şi numele de Vrâncioaia ar justifica această variantă14) sau dacă Vrancea s-a dat
de la vreo pădure din hotarele ei sau după vreo apă, sau o localitate, nume care s-a extins apoi la
întreaga regiune subcarpatică de la Curbură, această fiind (cf.I.Conea) originea propriu-zisă a
toponimului.
g) formularea de principii, deci contribuţii la fundamentarea teoretică a toponimiei,
principii care au fost prezentate în lucrări speciale cu caracter metodologic între care “Probleme şi
sarcini ale ştiinţei noastre toponimice”, în St.Cc.G.G.G :12,/2,1965 şi “Toponimia şi cercetarea
toponimică în cadrul geografiei”, în volumul Îndrumător de cercetări geografice/ Cercetări
economico-geografice, SSG, 196915.

13
Discuţia pe marginea toponimului/regionimului Vrancea o aflăm în „Vrancea – geografie istorică, toponimie şi
terminologie geografică”, Edit. Academiei, 1993, pp.38-40.
14
Credem că şi această explicaţie trebuie luată în serios, cu atât mai mult cu cât primele unităţi teritoriale din spaţiul
extracarpatic amintite în documentele medievale – „ţara lui Seneslau, a lui Litovoi, al lui Farcaş (adică Lupu..)” pornesc
de la numele conducătorilor acestora. Că numele Vrancea (probabilul şef local) s-a pierdut – sau nu se regăseşte în
documentele vremii - se poate explica prin faptul că în acest perimetru s-a instalat de timpuriu (dar vremelnic) stăpânirea
ecleziastică maghiară (vezi episcopatul Cumaniei) care a încercat (fără succes) să aducă pe localnici la religia catolică,
acest din urmă fapt uşurat şi de expansiunea tătarilor (după 1241) care au „temperat” politica de anexiuni teritoriale –
la est şi sud de arcul carpatic - a regatului maghiar.
15
Principiile sunt tratate pe larg în capitolul dedicat criteriilor cercetării toponimice (pp.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

5. Ideea că toponimia este o ştiinţă autonomă, de contact, şi pe această cale necesitatea

cercetărilor interdisciplinare şi a formaţiei complexe ştiinţifice a cercetătorilor în domeniul
toponimiei/toponomasticei.
6. Infiinţarea Cercului de toponimie (1962), la Institutul de Geografie şi formarea de noi
cercetători, patronarea primului simpozion de toponimie (1972) – cu largă şi selectă participare (a
se vedea volumul tipărit în 1975), prezentarea de comunicări în ţară şi în străinătate
(München,1958, Firenze,1961).

Repere universitare bucureştene.

Poziţia toponimiei în învăţământul superior geografic este una de tradiţie ea fiind predată
până la începutul anilor ’50 ai secolului abia încheiat de prof. Ion Conea, „component” al generaţiei
de aur făurite de Simion Mehedinţi, una din minţile luminate ale ştiinţei umaniste interbelice
româneşti (cofondator, între altele al geopoliticii şi al geoistoriei româneşti).
După această perioadă fastă dar relativ scurtă, pe fondul sovietizării ţării (inclusiv a
învăţământului superior) toponimia a fost scoasă din programa de învăţământ a studenţilor geografi,
programă calchiată după cea din universităţile Uniunii Sovietice. Astfel că 15 serii de studenţi au
fost lipsite de aceste cunoştinţe necesare indubitabil oricărui geograf în formare. Abia în 1966
studiul numelor de locuri a revenit in mediul academic, universitar geografic, în tandem cu
etnografia16, primul predător fiind profesorul Gh.Dragu17, cel care cu o rară ştiinţă şi proverbială
modestie, a insuflat, pasiunea pentru toponimie la 25 serii de studenţi, între care se numără şi seria
autorului acestor rânduri.
Unul dintre efectele practice ale aceste noi inserţii a toponimiei în învăţământul geografic
superior a fost dezvoltarea aspectelor toponimice în contextul lucrărilor de licenţă şi în cadrul
cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Unii dintre absolvenţi, intrând în cercetare s-au aplecat şi asupra
problemelor de toponimie (mai ales în cadrul Institutului de Geografie al Academiei) alţii, mai
mulţi, profesori de liceu sau şcoală generală, au continuat astfel de preocupări şi după absolvirea
facultăţii; îl amintim aici pe V.Pârvu, cu articole privind, în general, toponimia regiunilor
montane18.
Ion Conea a dezvoltat şi consolidat în anii ‘30-’40, geografia istorică şi geopolitica
preocupări care – în formula practicată până atunci – erau în evidentă contradicţie cu spiritul
învăţământului sovietizat, de după 1948, fiind din acest motiv îndepărtat din Universitate. Este
posibil ca la această decizie a organelor comuniste să fi contribuit şi faptul că dânsul a fost - în anii
’30 - profesorul de geografie al voievodului de Alba Iulia, regele Mihai de mai târziu; ar mai fi de
amintit faptul că Simion Mehedinţi a fost, la rândul său profesorul, particular,de geografie al
viitorului rege al României, Carol al II-lea. Dacă prin plecarea prof. Ion Conea - ca de altfel şi altor

16
disciplină apropiată geografiei (Fr.Ratzel şi S.Mehedinţi au considerat-o parte a geografiei, mai precis a
antropogeografiei) puternic ilustrată de geografii români dintre cele două războaie mondiale, cu mari valenţe formative
în privinţa studiului relaţiei om-mediu, în contextul lumii rurale. Azi ea se impune în atenţia geografiei turismului prin
evidenţirea patrimoniului valoros al satului românesc, o adevărată mină de aur pentru turismul internaţional.
17
Autorul, între altele, a primului curs universitar de Toponimie geografică, Edit. Univ.Bucureşti, 1973
18
Vezi şi I.Nicolae, B.Suditu, 2002, Toponimia României, repere bibliografice, p.59
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

valoroase cadre didactice, ostracizate în anii ’50 (V.Tufescu, N.Al.Rădulescu, N.Popp ş.a.) -
învăţământul superior geografic a suferit o grea pierdere, cercetarea toponimică geografică s-a
dezvoltat, cu anumite restricţii desigur, în cadrul Institutului de Geografie al Academiei Române
(Academia R. P. Române după formula epocii), unde Ion Conea a format un colectiv de toponimie
alcătuit din tineri, pe atunci, cercetători (C.M.Ştefănescu – singurul geograf român care a întocmit
o teză de doctorat în toponimie19 L.Badea, D.I.Oancea, Dr.Bugă, M.Buza, Sorina Vlad ş.a.), colectiv
care a adâncit explorarea învelişului toponimic al ţării noastre.
La Universitatea din Bucureşti se remarcă activitatea prof.Gh.Dragu, autorul primului curs de
Toponimie geografică (1973) şi al unor studii valoroase privitoare la toponimia naţională (cu accent
pe microtoponimie, inclusiv cea urbană). De asemenea, ca membru al comisiei de specialitate a
Academiei Române a contribuit la elaborarea normelor de scriere corectă a numelor de locuri în
materialele cartografice şi desigur în publicaţiile destinate publicului larg.
Activitatea în domeniul toponimiei geografice a fost continuată de profesorul Ion NICOLAE, autor
a numeroase studii de toponimie, inclusiv a volumului Toponimie Românească și Internațională
(2008).

19
C.M.Ştefănescu, 1970, Toponimia din regiunea gurilor Dunării şi contribuţia ei la problema reconstituirii evoluţiei
acestui teritoriu, Craiova (rezumatul). Teza a fost publicată mai târziu, în 1981, la Paris cu titlul „Nouvelles
contributions à l’étude de la formation et de l’évolution du delta du Danube – essai d’interprétation de la morphogenèse
du delta à l’époque historique à partir de la toponymie, de l’histoire et des cartes anciennes” cu o prefaţă semnată de
marele geograf Pierre George.