Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit.

Meronia, București

Curs 2. Toponimie Geografică

Conf.univ.dr.Bogdan SUDITU

TOPONIMELE ŞI RAPORTURILE LOR CU APELATIVELE

În continuare să ne oprim puţin asupra formelor de prezentare a toponimelor, a numelor

geografice. În “Monografia geografică a R:P.Române”, vol.I, capit.Toponimia, Ion Conea afirmă, pe
bună dreptate, că deşi există o gamă foarte largă de forme de prezentare, toponimele pot fi cuprinse
în două mari categorii, principale: toponime simple şi toponime compuse. Toponimele simple sunt
formate dintr-un singur termen (cuvânt) – Ineu, Bucureşti, Braşov, Retezat, Mândra, Olt dar şi
Gluvădău, Fofeldea (asupra ultimelor două vom reveni ceva mai jos) ş.a.- pe când cele compuse sunt
formate din minim doi termeni (două cuvinte) – Coasta Iaşilor, Satu Mare, Delta Dunării, Copşa
Mică ş.a. Ca număr de termeni (cuvinte) toponimele compuse pot îmbrăca forma unor sintagme, aşa
cum este cazul microtoponimului “Între văi de la lăzuleţ în jos”: şapte cuvinte, un singur loc
desemnat, un singur cuvânt probabil necunoscut – lăzuleţ – diminutivul de la laz, apelativ de origine
slavă ce desemnează, alături de multe altele, un spaţiu defrişat.
Există însă situaţii, nu foarte multe, complicate care impun atât sprijinul lingviştilor cât şi
cercetarea la teren a toponimelor. Este cazul toponimelor formate prin haplologie (eliminarea unei
silabe identice sau asemănătoare cu silaba vecină din acelaşi cuvânt sau din cuvântul învecinat).
Câteva exemple: In Tărure toponim provenit din “Între Râure” (caz semnalat de Ion Conea în “Ţara
Loviştei”), Lângă Van (corect fiind În Găvan, microtoponim în satul Ileni), Gluvădău , toponim
provenit din „Gruiu lui Vlădău” (satul Recea) ultimele două situaţii semnalate de Gh.Dragu1.
Deformări ale cuvintelor iniţiale se produc mai frecvent în situaţia unor cuvinte (toponime)
străine, neînţelese şi adaptate structurii limbii vorbitorului. In Transilvania Hochfeld (Câmpul de sus,
în germană,săsească) a devenit în româneşte Fofeldea (numele unui sat din judeţul Sibiu); Karlsbach
a devenit Cârlibav iar apoi Gârla Babei. În acest din urmă caz suntem în faţa unei toponimizări
populare2.Aceste procedee de formare a toponimelor, prin deformarea unora existente dar neînţelese
de vorbitori, de localnici, după un timp se întâlnesc şi în alte limbi, pe alte meridiane. Un exemplu
este cel al cunoscutului fluviu spaniol Guadalquivir, ce îşi are originea în sintagma arabă Wad al’kibir
(”râul cel mare”)3.
O problemă de mare însemnătate în toponimie este cea a raporturilor existente între
apelative (entopice) cuvinte din lexicul obişnuit şi toponime – nume proprii de locuri. Dincolo

1
Gh.Dragu, 1975, Locul şi rolul microtoponimiei în cercetarea geografică, cu referiri la Ţara Oltului, în vol.LST, pp.83-
92, mai precis, p.89.
2
Pentru hidronimul Cârlibaba (desemnând un afluent al Bistriţei Aurii) G.Weigand spune că iniţial forma lui a fost
Gârlibabi, trecută în limba nemţilor aduşi de habsburgi după 1775 drept Chirlibaba şi reluată de români drept Cârlibaba
(cf.I.Iordan, 1963, op.cit.,p.369 infra)
3
J.M.Albaigès, Enciclopedia de los topónimos españoles, Edit.Planeta, 1998, p.298; Al.Graur, 1972, Nume de locuri,
Edit.Ştiinţifică, Bucureşti, p.101
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

de aspectul formal - evident doar în scris - şi anume că numele proprii se scriu cu majusculă iar cele
comune (apelativele) cu literă mică - există o întreagă discuţie încă nelămurită pe de-a întregul (în
sensul că nu toţi cercetătorii au căzut de acord asupra tuturor aspectelor legate de aceste raporturi).
Lipsa de consens este legată şi de modul de formare a numelor proprii din cele comune. Acestea din
urmă au îndeplinit începând cu primele trepte ale dezvoltării sociale o funcţie împortantă de orientare
şi informare în cadrul diferitelor colectivităţi. Apelativele desemnau atât aspecte ale naturii
înconjurătoare (un munte, un deal, o vale, un râu, un lac ş.a.) cât şi elemente create de om şi introduse
în peisajul geografic (un sat, o fermă, o cetate ş.a.).
După afirmaţia lui I.Iordan ele reprezentau „definiţii scurte dar cu atât mai pregnante”4 ale
obiectelor geografice din orizontul local, obiecte cu care intrau în contact, din varii motive locuitorii
spaţiului respectiv; în acelaşi timp termenii care le desemnau erau utile în comunicarea dintre indivizi,
aşa cum de altfel se întâmplă şi în zilele noastre: „am fost la oraş”, „vin de la gârlă”, „podul de piatră
s-a dărâmat.”., „m-a prins noaptea în vârful dealului” ş.a. Toţi membrii colectivităţii ştiu despre ce
este vorba pentru că oraşul, gârla (apa curgătoare), dealul, podul sunt elemente componente ale
spaţiului lor de viaţă.
Odată cu lărgirea orizontului lor geografic şi identificarea altor obiecte geografice similare
dar nu identice, s-a simţit nevoia individualizării acestora prin precizarea unor trăsături distincte:
muntele alb (dacă şi desigur era unul foarte înalt acoperit şi vara de zăpadă), muntele retezat (dacă
avea partea terminală teşită), muntele mic (comparativ cu altul apropiat mai înalt), dealu mare ş.a.
Nevoia individualizării s-a resimţit nu doar pentru formele de relief ci pentru toate categoriile majore
de obiecte şi fenomene geografice. Astfel că s-a ajuns la consemnarea unor individualităţi geografice,
spaţiale, care în scris (inventarea scrierii a însemnat un pas enorm în evoluţia cunoaşterii umane şi
implict a geografiei, componentă esenţială a acesteia) sunt consemnate cu majusculă: Mont Blanc,
Mauna Kea, Crna Gora (Munte Negru), Rio Colorado, Kara Su, Cerna Voda ş.a. primele două şi
ultimele două exprimând acelaşi lucru („muntele alb” şi respectiv „apa neagră”5) în limbi diferite.
Interesante sub raport geografic sunt numele de locuri formate cu determinative de poziţie: Sâmbăta
de Sus, Petreştii de Jos, Petreştii de Mijloc, Vităneştii de sub Măgură, Drăgăneşti-Olt, dar şi
Drăgăneşti-Prahova, Drăgăneşti de Vede, Drăgăneşti-Vlaşca (amintind de fostul judeţ din
apropierea Bucureştilor, Piatra Neamţ (numit până pe la 1880 simplu Piatra), Câmpulung la Tisa;
Frankfurt –am- Main, Stratford-upon-Avon (oraşul natal al marelui Will), Stoke-on-Trent ş.a.

Putem spune că toponimele desemnează individualităţi geografice (de aceea şi sunt incluse
în categoria numelor proprii şi sunt studiate de onomastică – ştiinţa lingvistică a numelor proprii), în
timp ce apelativele (care furnizează elementul generic al unui toponim) desemnează speţa, genul
(munte, oraş, sat, râu ş.a.). În limbile romanice elementul generic are o poziţie anterioară (antepusă):
4
I.Iordan, 1963, op.cit., p.1
5
Originea acestui calificativ nu este pe deplin lămurită; cel mai probabil este o exprimare metaforică în sensul că pe
timpul verii lacul - ce se desfăşura până la mijlocul sec.19 între localitatea Cernavodă şi actualul oraş Medgidia (ridicat
pe locul satului Carasu) - acesta îşi avea slăbită comunicarea cu Dunărea, calitatea apei devenea „îndoielnică” şi capabilă
de a întreţine insecte gazde ale unor boli transmisibile. La 1850 I.Ionescu de la Brad spunea că „lacul Karasu ţine 4 ceasuri
de lung; şi de la capătul sau coada lui până la Kiustengea /Constanţa sunt numai 4 ceasuri”(V.Slăvescu, „Corespondenţa
între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, 1846-1874”, Studii şi Cercetări, LXVI, Academia Română, 1943., p.61.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

Lacu Roşu, Piatra Craiului, Sierra Nevada, Villeneuve, Civita Vecchia în timp ce în celelalte limbi
(europene şi nu numai) el are o poziţie posterioară (postpusă): Cambridge,Washington (satul
urmaşilor/neamului lui Wassa)6, Frankfurt (=”vadul francilor”), Düsseldorf (satul de pe [râul]
Düssel), Alexandroupoli („oraşul lui Alexandru”, oraş de graniţă în NE Greciei) Volgograd,
Beograd, Dunaujvaros („oraşul nou de pe Dunăre”), Salzburg („oraşul sării”), Eisen- hüttenstadt
(„oraşul furnalului” în E Germaniei, pe Oder)ş.a. În anumite situaţii termenul generic poate lipsi (se
subînţelege): Carpaţi (nu este nevoie să adăugăm termenul generic Munţii ~), Argeş (Argeşul..),
Bărăgan, Dunăre ş.a. Evident, contextul este cel care lămureşte, limpezeşte situaţie şi face inteligibilă
expresia în cauză.
Numele de locuri, chiar dacă sunt elemente ale lexicului, ele nu se pot confunda – decât rareori
(vezi paragraful anterior) - cu apelativele (cuvintele comune ce stau la baza lor) deoarece ele presupun
unele trăsături specifice, diferite, printre care funcţia de desemnare este cea mai importantă. Această
trăsătură specifică este mult mai evidentă la toponimele pentru care nu se poate găsi cu uşurinţă, iar
în unele cazuri chiar deloc, apelativul de la care s-a pornit iniţial7.
Toponimistul Em.Bureţea a analizat în detaliu relaţia apelativ-toponim distingând, pentru
Oltenia următoarele situaţii:
a) apelative topice (entopice) sau sintagme care prezintă un grad foarte mic de
toponimizare. În asemenea situaţii apelativul respectiv este însoţit de o prepoziţie ( la, în, pe, sub)
care îi oferă cuvântului comun funcţia orientativă, ,de localizare şi prin aceasta gradul minim de
toponimizare al cuvântului obişnuit în limba vorbitorilor dintr-un anumit loc. Exemple: În Ponoară,
loc cu surpături, La Baltă, teren arabil lângă baltă, Su(b) Mal, teren jos, Su(b) Vie, izlaz ş.a.
b) apelative topice (entopice) sau sintagme cu un grad mai avansat al procesului de
transformare în toponim. Se includ aici acele toponime în care pot fi recunoscute apelativele care le
stau la bază, chiar dacă acestea u dispărut din graiul local sau mai circulă încă, dar în arii irestrânse,
izolate. Se constată chiar şi o îndepărtare semantică a toponimului de apelativul de origine(de bază).
Spre exemplu toponimul Mlacă are la bază apelativul omonim cu sensul de „mlaştină”, „teren cu
exces de umiditate”, sens care nu mai este cunoscut în satul Pociovalişte (lângă Novaci) unde el
desemnează o poiană. Apoi entopicul tâlvă având sensul de „munte cu coamă lunguiaţă” în Banat
(unde este cunoscut şi în prezent ca apelativ), apare în NV Olteniei doar ca toponim (Tâlva, Tâlva
Mare, Tâlva Mică, Tâlvele, Tâlva-lu-Bot ş.a.), aici apelativul ce i-a stat la bază nu mai este cunoscut
de localnici.
c) Toponimice (toponime n.i.) propriu-zise, în care procesul toponimizării a fost încheiat, în
unele cazuri cu veacuri în urmă. Se includ aici nume de ape : Gilort, Jiu, Motru, Olt şi altele la baza
cărora stau uneori elemente lexicale din substrat (preromane) care cu foarte mare greutate pot fi
scoase la iveală de către specialişti. Tot aici se cuprind alte hidronime precum Bârlui, Teslui,
Geamartalui, Nevăţ care nu au nici ele vreun înţeles pentru vorbitori („aşa l-am pomenit”..) rămânând
cu funcţia clar de desemnare a unei realităţi geografice (în aceste cazuri – ape curgătoare)8.

6
E.Ekwall, 1970, The Concise Oxford Dictionary of English Place-Names, Claredon Press, p.500
7
Em.Bureţea, 1994, Relaţia dintre toponime şi apelative în toponimia Olteniei, în vol.Contribuţii la studiul toponimiei
româneşti, Edit.Universitaria, Craiova, p.13.
8
Em.Bureţea, 1994, op.cit., pp.18-22
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

6. Negativitatea relativă (dezacordul toponimic).

Ajungând la acest punct să semnalăm o altă situaţie interesantă, analizată pentru prima oară
în literatura toponimică românească acum aproape un secol9. Este vorba de semnalarea – prin
toponimie – a prezenţei unor esenţe forestiere, în cazul descris de G.Giuglea, de prezenţa fagului, în
regiunile joase, de câmpie, domeniu care în mod obişnuit la latitudinile ţării noastre este unul al
quercineaelor (al stejarului). Totuşi, dat fiind faptul că aceste denumiri au fost date de popor
(toponime naturale/ populare) şi că toponimia populară este întotdeauna motivată10, va trebui să
acceptăm faptul că odinioară, din varii motive, va fi existat fagul în spaţiul în cauză şi, dată fiind
raritatea sa – comparativ cu stejarul, arbore comun acelor spaţii – acesta, fagul a funcţionat ca reper
orientativ şi în comunicarea dintre oamenii locului. Că a existat (probabil pe un fond de umiditate
locală mai mare) o dovedesc şi solurile din perimetrele în cauză. Este vorba de judeţul Teleorman
unde un pârâu Bucov trece prin comuna Bucov-Adunaţi şi de judeţul Prahova, cu localitate suburbană
numită şi ea cu numele slav al fagului, Bucov.
Şi alţi cercetători au semnalat prezenţa numirilor legate de pădure sau care indică diferite
esenţe forestiere, în regiuni total lipsite de păduri, în timp ce în regiunile împădurite ele sunt foarte
rare. Raritatea fenomenului, prezent cândva, a fost consemnată prin tradiţie în toponimie, numirile
menţinându-se şi după dispariţia obiectului geografic respectiv. Acest fenomen a fost denumit
negativitate relativă, deoarece reflectă o realitatea existentă cândva şi care în prezent a dispărut,
menţinându-se doar amintirea lui în toponimie11.
Fenomenul negativităţii relative este întâlnit şi în sfera realităţilor antropo-geografice. Cel
mai bine poate fi exemplificat prin semnalarea prezenţei unor minoritari (etnici) în masa populaţiei
majoritare în areale locuite azi practic 100% de români. Aceste prezenţe „exotice” au rămas
consemnate în toponimie graţie ineditului lor şi deci a puternicei funcţii individualizante (pentru
locurile respective). Astfel în arealul satelor brănene, apare un oiconim curios Şimon în mijlocul (într-
o mulţime a) oiconimelor româneşti (inclusiv create pornind de la cuvinte/apelative de origine slavă):
Bran, Poarta, Sohodol, Moeciu, Predeluţ, Fundata ş.a. Sextil Puşcariu, om al locurilor şi eminent
lingvist, a găsit credem explicaţia logică acestei situaţii toponimice interesante: el spune că va fi fost
cândva un meseriaş (cizmar probabil.) maghiar12 pe nume Simon /Şimon a cărui gospodărie a
funcţionat foarte bine ca reper în „geografia” gospodăriilor risipite brănene. În timp, familia sa a fost
asimilată (sau poate că a părăsit clădirea/gospodăria în cauză care a rămas consemnată în toponimia
locală, numele fiind acordat apoi unui sat întreg consolidat în preajma respectivei gospodării.
Un alt caz, oarecum asemănător, este cel al microtoponimului Valea Sasului, semnalat în
apropierea oraşului Târgovişte. Acesta a apărut legat de prezenţa unei proprietăţi a mănăstirii catolice
din Târgovişte, predominant viticolă, cunoscută până la începutul sec.19 sub numele de Valea

9
G:Giuglea,1909-1910, Schiţă de toponimie românească, în „Anuarul de geografie şi antropogeografie”, I, pp.39-55,
retipărit în volumul Fapte de limbă – mărturii despre trecutul românesc, Edit.Ştiinţ., Encicl., 1988 , pp.160-173, mai
precis, pp.161-162
10
V.Ioniţă, 1982, op.cit., p.47 „..un nume geografic nu este dat niciodată întâmplător”.
11
G.Dragu, 1973, op.cit., p.92
12
Opinie exprimată în volumul de memorii, Braşovul de altădată, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.48. P.Binder,
geograf şi toponimist sas din Braşov afirmă că respectivul meşteşugar era de origine germană; vezi P.Binder, 1971,
Toponimia istorică de pe hotarul cetăţii Bran, Limba Română, XXII, 6, pp.539-566.
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

Saşilor13. Ulterior ea a căpătat numele actual semnalând astfel, cu anumită aproximaţie, prezenţa unor
(călugări/băraţi cu un termen mai vechi, fixat şi în microtoponimie14) alohtoni numiţi generic saşi
(Braşovul – cel mai important oraş şi centru comercial din Ardeal, era oraş liber regal cu populaţie
dominant germană/săsească în acele vremuri). Evident, mănăstirea a dispărut, saşii au plecat şi ei (pe
lumea cealaltă..) dar a rămas numele locului, toponimul desemnând azi o parte a localităţii Valea
Voivozilor.
În legătură cu etnonimele transformate în antroponime (Sasu, Turcu, Rusu, Unguru, Bulgaru
ş.a.) ce stau la baza unor nume de locuri (vezi Valea Sasului) se cuvinte a păstra o anumită neîncredere
dată fiind situaţia, deloc excepţională, în care un locuitor român plecat printre străini şi revenit după
ani cu o anumită stare materială îmbunătăţită (de cele mai multe ori) - ce ia permis să-şi mărească
(sau agonisească) proprietăţile consemnate în documente - s-a ales cu porecla/cognomenul de Sasu
(dacă a trăit mai mulţi ani la Braşov sau Sibiu) sau Turcu (uneori Nadoleanu) dacă a fost în Turcia
de atunci, ceea ce putea însemna şi Anatolia (pentru Nadoleanu) dar şi Dobrogea. De aceea
consultarea documentelor este absolut obligatorie pentru a şti cu precizie dacă ne aflăm în faţa unor
alohtoni (vezi cazul Valea Saşilor/Sasului) sau a unor români reveniţi de pe meleaguri străine
„dătătoare de nume”. Oricum, o situaţie excepţională a fost consemnată în vorbirea curentă şi păstrată
prin mijlocirea toponimiei până în zilele noastre.
Prin negativitatea relativă sau „dezacorduri toponimice” (după formula lui V.Ioniţă) sunt
semnalate modificări survenite de-a lungul timpului în ansamblul natural şi socio-economic al unui
ţinut. Pe această cale – datorită caracterului conservator al toponimiei – ne sunt oferite informaţii
preţioase utile în explicării dinamicii unor peisaje antropizate, toponimele jucând rolul – am mai
spus-o – de „fosile ale geografiei umane”.
Pentru geografi, studiul apelativelor este însemnat deoarece unele dintre ele stau la baza unor
termeni tehnici (după expresia prof.I.Iordan) proprii ştiinţei noastre15. Dacă în alte ştiinţe (ex.
medicina) majoritatea terminologiei de specialitate este alcătuită din neologisme (unele încă
„nedigerate” de limba română) geografia îşi bazează limbajul de specialitate pe termeni populari
proprii limbii române sau altor limbi. Aceasta pentru că ei descriu cel mai bine situaţia, fenomenul,
obiectul geografic la un anumit moment. Prin cercetarea la teren a terminologiei geografice populare
şi înregistrarea corectă a apelativelor se pot înlătura erorile strecurate în lucrări publicate şi în hărţi,
dar mai cu seamă, se poate ajunge la stabilirea originei unor toponime, cu deosebire microtoponime,
considerate cu etimologie necunoscută16.

13
R.Gioglovan, 1978, Aspecte istorico-etnografice ale viticulturii în judeţul Dâmboviţa, Studii şi Cercetări de Istorie şi
Etnografie, II, Goleşti, Argeş.
14
a se vedea „Bărăţia” din inima Capitalei sau cea din Câmpulung.
15
Un studiu valoros privind rolul apelativelor în alcătuirea limbajului ştiinţific geografic a fost publicat de D.Puşchilă
în 1910, în Anuarul de Geografie şi Antropogeografie.
16
In ultimii ani au apărut mai multe lucrări ce tratează probleme de etimologie – inclusiv a unor apelative -, publicate de
Institutul de Lingvistică al Academiei”I.Iordan- Al.Rosetti” în colecţia „Etymologica” la Editura Univers Enciclopedic.