Lapusna. Studii de Istorie Si Arheologie PDF

Lăpuşna
Studii de istorie și arheologie
Chișinău, 2015
908(478-22)+902(478)
L 21
Coordonator științific: prof. univ., dr. hab. Gheorghe Postică

Secretar științific: dr. Teodor Candu.
Lucrarea a fost elaborată sub egida Asociației Obștești „PRO-

Historica”, cu sprijinul Secției istorie medievală a Institutului de Istorie
al Academiei de Științe a Moldovei, în cadrul proiectului transfrontalier
nr. 2/1/53/ MIS ETC 1604 „Reabilitarea Curții medievale Lăpușna
pentru vizite turistice (History-Tour)” finanțat de Uniunea Europeană
(coordonator Viorel Miron) și promovat de Primăria s. Lăpușna
(primar Gheorghe Chirilă).
Lucrarea este recomandată pentru publicare de Consiliul științific al

Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, proces-verbal
nr. 5 din 1 aprilie 2015.
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții:

Lăpuşna. Studii de istorie şi arheologie / Asoc. Obştească „PRO-Historica;
coord. şt.: Gheorghe Postică. – Chişinău : S. n., 2015, „Masterprint”. – 268 p.
Referinţe bibliogr. în subsol. – 1000 ex.
ISBN 978-9975-4477-3-7.
Editura: „Masterprint” SRL

mob.: 060111155
e-mail: info@masterprint.md
ISBN 978-9975-4477-3-7
Cuprins:
Prefață........................................................................................................................................ 5
dr.hab. Gheorghe POSTICĂ

1 Harta arheologică a comunei Lăpușna.................................................................................. 9
acad. Andrei EȘANU, Valentina EȘANU

2 Lăpușna medievală în secolele XIV-XVIII......................................................................... 27
dr. Ludmila BACUMENCO-PÎRNĂU, dr. Mihai-Cristian AMĂRIUȚEI

3 Târgul Lăpușna în secolele XV-XVIII. Drumuri comerciale, mărfuri și
negustori între Orient și Occident....................................................................................... 67
dr. Sergius CIOCANU

4 Hotarul medieval al moşiei oraşului Lăpuşna.................................................................... 86
dr. Valentin CONSTANTINOV

5 Lăpuşna – centru de ţară, centru de ţinut........................................................................... 89

6 Ţara Moldovei în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu........................................................ 96
dr. Sergiu BACALOV

7 Neamul de boieri lăpuşneni Cărăbăţ / Darie: istorie şi genealogie............................... 102
dr. Silviu ANDRIEŞ-TABAC

8 Lăpuşna în heraldică............................................................................................................ 127
dr. Teodor CANDU

9 Schimbul de moșii dintre mănăstirea Ioan Gură de Aur din Iași
cu neamurile Tomuleț și Leon............................................................................................ 147
dr. hab. Valentin TOMULEȚ

10 Litigiul dintre mănăstirea Ioan Gură de Aur și neamurile Tomuleț și Leon cu
privire la schimbul moșiilor............................................................................................... 155
dr. Teodor CANDU

11 Litigiul dintre locuitorii târgului Lăpușna și stăpânii acesteia până la 1812................ 161

12 Evoluția litigiului dintre țăranii și stăpânii Lăpușnei după 1812................................... 170
dr. hab. Valentin TOMULEŢ
13 Apartenenţa boierească a neamului Tomuleţ................................................................... 184
dr. Ion URSU, Ion CEBAN, Sergiu HEGHEA

14 Investigații arheologice preventive în comuna Lăpușna................................................. 190
dr. hab. Gheorghe POSTICĂ

15 Date noi privind arheologia Bisericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
din s. Lăpuşna....................................................................................................................... 199
pr. mitrof. Manole BRIHUNEȚ

16 Preoţii şi biserica din satul Lăpuşna în primele decenii ale secolului al XIX-lea........ 203
dr. Teodor CANDU, Alexandru CERGA

17 Clerul și Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din Lăpușna în
decursul secolelor XIX-XX................................................................................................. 219
dr. Alexandru FURTUNĂ

18 Unele informaţii privitoare la patrimoniul material şi imaterial al localităţii
Lăpuşna................................................................................................................................. 235
dr. Tamara NESTEROV

19 Reabilitarea Curţii domneşti de la Lăpuşna – între istorie şi ficţiune........................... 242
dr. hab. Ion Dron

20 Lăpușna. Materiale publicate în revista „Natura”............................................................ 251
dr.Viorel Miron, Marina Miron

21 Valorile culturale suport pentru dezvoltarea turismului în satul Lăpușna................... 255
Primarii comunei Lăpuşna despre promovarea proiectului ,,Reabilitarea

22 Curții domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice”......................................... 258
23 Anexe. Documente ilustrative și grafice........................................................................... 261

Prefață
Târgul Lăpușna reprezintă unul dintre centrele de seamă ale Țării Moldovei din secolele
XV-XVII. Atestată documentar la începutul secolului al XV-lea în sud-estul Moldovei ca
punct vamal pentru colectarea taxelor din transportul de mărfuri pe renumitul drum tătă-
resc, această localitate a devenit odată cu trecerea anilor un important centru administrativ,
economic și cultural. Pe parcursul a câtorva secole, târgul Lăpușna a reprezentat un punct
strategic regional de rezonanţă, care a influenţat benefic dezvoltarea socioeconomică şi cul-
turală a spaţiului românesc de la marginea de răsărit. În acest context, cunoașterea trecutului
acestei localități situate în preajma lumii orientale contribuie la lărgirea orizontului istoric de
la sfârşitul epocii medievale şi începutul celei moderne.
Prezenta culegere Lăpuşna. Studii de istorie și arheologie, elaborată de un grup de cerce-
tători consacraţi, are drept obiectiv investigarea trecutului localităţii Lăpuşna începând cu
primele atestări arheologice din perioada preistorică, dezvoltarea habitatului uman din peri-
oada antică şi cea medievală timpurie, apariţia târgului medieval şi a bisericii din localitate,
precum şi evoluţia acestora până în secolul al XIX-lea.
Culegerea de studii este realizată în cadrul proiectului transfrontalier nr. 2/1/53/ MIS
ETC 1604 „Reabilitarea Curții medievale Lăpușna pentru vizite turistice (History-Tour)”
finanțat de Uniunea Europeană, care are drept obiectiv general „Consolidarea cooperării
transfrontaliere între comunitățile regionale în domeniul turismului cultural și istoric, valo-
rificarea potențialului comunităților regionale, îmbunătățirea infrastructurii turistice și creș-
terea numărului de vizitatori, promovarea imaginii, valorii istorice și culturale a localităților
și includerea acestora în circuitul turistic regional”.
Un obiectiv specific al proiectului constă în reanimarea memoriei istorice a populației
din satul Lăpuşna, conştientizarea valorii bunurilor de patrimoniu cultural, promovarea şi
punerea în valoare a acestora în scopuri cultural-turistice, socioeconomice şi comunitare. În
acest sens, lucrarea de faţă vine să deschidă pagini necunoscute din trecutul localităţii şi, în
special, ale târgului cu aceeași denumire, care în secolele XV-XVII a reprezentat un reper în
dezvoltarea zonei centrale a spaţiului pruto-nistrean.
De menţionat că pentru prima dată interesul special față de istoria acestei localități s-a
cristalizat în perioada dintre cele două războaie mondiale, când, datorită investigațiilor re-
alizate de Aurel V. Sava, președintele Secției a III-a a Tribunalului Lăpușna, a fost publicat
unul dintre primele volume de documente dedicate istoriei târgului și ținutului Lăpușna1.
Această lucrare până în prezent continuă, alături de documentele de arhivă, să fie sursa prin-
cipală de reconstituire a trecutului acestei așezări. Aceluiași autor îi aparține şi unul dintre
primele studii dedicate Lăpușnei și relației dintre locuitorii ei cu stăpânii moșiei la începutul
secolului al XIX-lea2. În acest context, Aurel V. Sava aprecia disputa dintre sătenii și moșierii
Lăpușnei drept „o adevărată revoluție locală țărănească... cu atât mai interesantă cu cât s-a
1
Aurel V. Sava, Documente privitoare la ţinutul şi târgul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937.
2
Aurel V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia, In: Arhivele Basarabiei, nr. 2, 1935, p. 145-160;
Ibidem, In: Arhivele Basarabiei, nr. 3-4, 1935, p. 241-256.
Lăpuşna. 5
produs cu patrusprezece ani mai degrabă decât tulburările asemănătoare care au avut loc
de-a dreapta Prutului în 1831.
În perioada următoare, de până la anii ’90 ai secolului al XX-lea, problematica privind
istoria așezării Lăpușna, deși a continuat să suscite interesul cercetătorilor și al localnicilor,
cu excepţia unor investigaţii arheologice de mici proporţii, nu s-a materializat în niciun stu-
diu. După obținerea independenței Republicii Moldova, dat fiind creşterea semnificativă a
preocupărilor față de istoria locală, mai mulţi cercetători, publiciști, jurnaliști și alți temerari
au inițiat diverse acțiuni prin care şi-au propus să reanimeze trecutul istoric al plaiurilor
basarabene. În acest context, la sfârșitul anilor ’90 Primăria Lăpușna a iniţiat un proiect de
cercetare a istoriei localităţii, care urma să se concretizeze într-o monografie de amploare.
În realizarea acestui obiectiv s-a încadrat regretatul prof. univ., dr. hab. Ion Dron, care s-a
implicat cu mare pasiune în adunarea documentelor istorice necesare şi în scrierea lucrării
monografice, aceasta din urmă nefiind însă definitivată din cauza plecării premature a auto-
rului în lumea celor drepţi.
O nouă oportunitate a reapărut în anul 2012, odată cu inițierea proiectului de reabilitare
în scop cultural-turistic a Curții medievale Lăpușna, când, la iniţiativa Primăriei locale, un
grup de cercetători în domeniul istoriei, arheologiei, arhitecturii şi etnografiei s-au angajat în
elaborarea unei culegeri de studii dedicate târgului Lăpușna, din cele mai vechi timpuri până
în epoca modernă. Realizarea acestei lucrări urmărește să adune într-un singur volum cele
mai recente cercetări privind trecutul Lăpuşnei, să identifice noi documente şi noi idei care
vor putea servi drept fundament pentru lansarea următoarei etape privind elaborarea unui
studiu de sinteză asupra istoriei localităţii.
Prezenta culegere cuprinde 20 de cercetări dedicate evoluției habitatului din zona Lă-
puşnei în perioadele preistorică, medievală și de la începutul epocii moderne. Astfel, este
elaborată harta arheologică a moşiei Lăpuşna, sunt stabilite etapele de bază ale habitatului
uman din acest spațiu (perioadele eneoliticului şi epocii bronzului (mileniile IV-II î.Hr.),
traco-getică (mileniul I î.Hr.), antică târzie (secolele III-IV), evului mediu timpuriu (secolele
V-XIII), existenţei târgului medieval (secolele XV-XVII) şi modernă (secolele XVIII-XIX)).
De menționat că în afara studiului rămâne secolul al XX-lea, a cărei cercetare urmează a fi
efectuată la a doua etapă a investigaţiilor. O atenţie specială în lucrare este acordată patrimo-
niului cultural ce ţine de istoria Lăpuşnei (arheologic, arhitectural, ecleziastic, istoric-docu-
mentar şi etnografic).
Culegerea este deschisă de prezentarea hărţii arheologice a localităţii Lăpuşna de către
dr. hab. Gheorghe Postică, cu o analiză a vestigiilor culturale din regiune începând din epoca
bronzului până în evul mediu – un repertoriu complet al siturilor arheologice, care pe lângă
valoarea științifică intrinsecă are şi o semnificaţie practică, inclusiv pentru dezvoltarea turis-
mului şi educaţia tinerei generaţii.
Următorul studiu reprezintă o analiză complexă, de proporţii și bine documentată a
evoluției Lăpușnei în perioada medievală, realizată de dl academician Andrei Eșanu și dna
Valentina Eșanu, acesta reprezentând în acelaşi timp şi o sinteză minuțioasă a tuturor reali-
zărilor de până acum privitor la istoria localității.
În același context vine și lucrarea semnată de dna dr. Ludmila Bacumenco-Pîrnău și
dl dr. Mihai-Cristian Amăriuței, care abordează problema importanței comerciale a târgului
Lăpușna, aducând totodată detalii importante despre circulația mărfurilor şi căile comerci-
ale.
Hotarele vechi ale oraşului Lăpușna sunt analizate de dl dr. Sergius Ciocanu, care, în baza
documentelor istorice cunoscute, reușește să restabilească cu precizie limita acestora cu lo-
calitățile și moșiile învecinate.
6 Lăpuşna.
În desfăşurarea ideii de legătură a satului Lăpuşna cu familia domnească din Ţara Mol-
dovei în secolul al XVI-lea, dl dr. Valentin Constantinov abordează problema domniei lui
Alexandru Lăpușneanu din perspectiva originii lăpușnene a mamei ilustrului voievod.
În continuare, acelaşi autor analizează aspectele formării centrelor administrative regi-
onale, o atenţie sporită fiind acordată cnezatelor de vale care au stat la temelia ținuturilor
moldovenești, inclusiv a ţinutului Lăpuşna.
De perioada medievală ţine şi studiul istorico-genealogic semnat de dr. Sergiu Bacalov,
dedicat unui cunoscut neam de boieri moldoveni – familia Cărăbăț / Darie, care, în secolul
al XVII-lea, prin unii dintre exponenții săi, Darie Cărăbăț, spătar, și fratele său Ioan Cără-
băț, a jucat un rol distinct nu numai la nivel local, regional, dar și al întregii țări, urmașii lor
viețuind în localitățile învecinate Lăpușnei, unde au deținut stăpâniri funciare semnificative.
Un studiu de o importanță majoră, semnat de dl dr. Silviu Andrieș-Tabac, este dedicat
heraldicii satului Lăpușna și a localității învecinate Bălceana, constituită la sfârșitul secolului
al XVIII-lea – începutul secolului următor în hotarul moșiei târgului.
Epoca modernă în cadrul culegerii începe cu studiul semnat de dl dr. Teodor Candu, care
analizează problema statutului Lăpușnei începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, când,
urmare a pierderii importanței economice și strategice, acest centru a fost scos din sfera
de influență a domniei și transmis în stăpânirea mănăstirii Sfântul Ioan Gură de Aur din
Iași. De asemenea, autorul analizează unele aspecte legate de trecerea moşiei din stăpânirea
mănăstirească în cea moșierească a familiei Tomuleț și Leon, produsă drept consecință a
prevederilor ambigue ale Tratatului de Pace de la București.
La acelaşi subiect reflectă şi dl dr. hab. Valentin Tomuleț, care prezintă cu punctualitate
litigiul funciar dintre mănăstirea Sfântul Ioan Gură de Aur din Iaşi şi neamurile Tomuleţ şi
Leon din Lăpuşna.
În continuare, dl dr. Teodor Candu şi dl dr. hab. Valentin Tomuleţ abordează problema
relațiilor funciare de până la 1812 dintre locuitorii şi stăpânii moșiei Lăpușna, dar şi după
această dată. Totodată, într-un studiu separat sunt analizate şi aspectele privind apartenenţa
neamului Tomuleţ la tagma boierească.
Partea finală a culegerii ţine de cercetările sistematice de arheologie, arhitectură istorică,
viaţa ecleziastică şi patrimonială a Lăpuşnei. Acest compartiment este deschis de studiul ela-
borat de dnii dr. Ion Ursu, Ion Ceban şi Sergiu Heghea, care prezintă rezultatele săpăturilor
arheologice de la Lăpuşna din anul 2013, completând pe această cale baza documentară a
trecutului lăpuşnean şi, în special, a cercetării zonei sacre a localităţii.
În acelaşi context, studiul privind săpăturile arheologice din interiorul Bisericii Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil din s. Lăpuşna, semnat de dr. hab. Gheorghe Postică, valorifică
importante repere ştiinţifice şi pune la punct discuţia referitoare la începuturile acestui locaş
sfânt, demonstrând cu probe materiale irefutabile datarea acestuia din timpul domniei lui
Ştefan cel Mare.
O altă cercetare, semnată de pr. mitrof. Manole Brihuneț, este dedicată evoluției bisericii
din satul Lăpușna în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în cadrul căreia, pe baza unor
documente inedite, se precizează perioada edificării actualului edificiu al așezământului de
cult.
Încă un studiu asupra clerului și slujitorilor bisericii din secolul al XIX-lea, cu unele refe-
rințe la secolul al XX-lea este semnat de dnii dr. Teodor Candu și Alexandru Cerga. În acest
caz, sunt prezentate datele biografice ale reprezentanților clerului de mir, care vin să îmbogă-
țească panteonul personalităților lăpușnene.
Lăpuşna. 7
O lucrare originală este și cea a dlui dr. Alexandru Furtună referitor la patrimoniul cul-
tural al satului Lăpușna, în care sunt documentate importante aspecte ale tradițiilor etnofol-
clorice care s-au păstrat în localitate.
În încheierea ciclului de articole de specialitate, ca răspuns la provocarea lansată de pro-
iectul aplicativ cultural-turistic propus de autoritatea locală, vine studiul dnei dr. Tamara
Nesterov referitor la reabilitarea Curţii domneşti de la Lăpușna din perspectiva ficţiunii şi
a realităţii. Cercetarea cuprinde importante raționamente de ordin istorico-arhitectural,
prin care se argumentează cu probe documentare viabilitatea proiectului de edificare a unui
obiectiv turistic de tip medieval în localitatea Lăpuşna.
La studiile recent elaborate se adaugă două articole mai vechi despre Lăpușna ale regreta-
tului dr. hab. Ion Dron, publicate în revista „Natura”. În același context, se prezintă și artico-
lul semnat de dr. Viorel Miron și Marina Miron cu privire la valorile culturale drept suport
pentru dezvoltarea turismului în satul Lăpușna.
În finalul culegerii sunt prezentate opiniile primarilor s. Lăpușna din anii 1993-2015 re-
feritor la promovarea proiectului ,,Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru
vizite turistice” și o anexă cu ilustrații color.
Privită în ansamblu, culegerea „Lăpușna. Studii de istorie și arheologie” vine cu impor-
tante contribuţii ştiinţifice, care însă nu acoperă în totalitate necunoscutele ce ţin de trecutul
localităţii. În acelaşi timp, prezentele cercetări îmbogățesc considerabil tezaurul documentar
al acestei așezări şi oferă o mare deschidere în vederea realizării unui amplu studiu de sinteză
asupra istoriei ei, care va reflecta, cu certitudine, toate aspectele ce ţin de trecutul glorios al
satului şi ţinutului Lăpuşna.
Culegerea de studii a fost elaborată cu sprijinul şi cu participarea nemijlocită a cercetă-
torilor științifici din cadrul Secţiei istorie medievală a Institutului de Istorie al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei şi cu implicarea personală a domnului academician Andrei Eşanu.
Totodată, lucrarea a fost discutată şi recomandată pentru editare la şedinţa Consiliului
știinţific al Institutului de Istorie al AŞM.
dr. hab. Gheorghe Postică
8 Lăpuşna.
1
Harta arheologică a comunei Lăpușna
dr.hab. Gheorghe POSTICĂ
I. Istoricul cercetării
Primele situri arheologice în zona satului Lăpuşna au fost înregistrate cu ocazia elaborării
harților topografice militare. Spre exemplu, pe Hărțile topografice, scara 1:10000, ediţia 1942
şi 1:5000, ediţia 1963, elaborate de autorităţile sovietice, sunt înregistrați 3 tumuli, inclusiv 2
în regiunea hârtopului Pardos şi unul în lunca r. Lăpuşna.
Primele investigaţii arheologice de specialitate la Lăpuşna au fost realizate de către
E.A. Rikman în anul 19531, când a fost stabilită locaţia târgului medieval şi realizată prima
săpătură arheologică.
În anii 1959-1960 în preajma Lăpuşnei au fost efectuate periegeze arheologice de către
P.P.Bârnea şi Gh.Cebotarenco, cu acea ocazie fiind identificate 8 situri arheologice2.
În anii 1973-1975 siturile arheologice din zona s. Lăpuşna descoperite de către E.A. Rik-
man, P.P.Bârnea şi Gh.Cebotarenco au fos incluse în lucrarea Археологическая карта
Молдавской ССР, vol. 3, 4, 5, 6 şi 73.
În anul 1980, în timpul unei prospectări de teren, subsemnatul a identificat situl arheolo-
gic Lăpuşna-Mladen, rămas însă inedit.
În anul 1985, în cadrul programului de inventariere a tumulilor din fostul raion Cotovsc
(astăzi Hânceşti), realizat la comanda Ministerului Culturii de către specialiştii Institutului
de proiectare Молдгипрозем, a fost înregistrat un tumul la marginea de Nord a s. Lăpuşna4.
1
Э. А. Рикман, Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г. In: Известия Молдавского
филиала АН СССР, № 6 (20).
2
П. П. Бырня, Г.Ф. Чеботаренко, Maтериалы к aрхеологической карте Moлдавии (Итоги разве-
дочных работ 1959 гoдa), In: Maтериалы и исследования пo aрхеологии и этнографии Moлдав-
ской ССР, Кишинев, 1964, c. 273-284.
3
В. А. Дергачев, Памятники эпохи бронзы / Археологическая карта Молдавской СССР. Выпуск 3,
Кишинев: Штиинца, 1973, p. 92, nr. 3 (Лапушна I), p. 94, nr. 4 (Руска); В.Л. Лапушнян, И.Т. Никулицэ,
М. А. Романовская, Памятники раннего железного века / Археологическая карта Молдавской
СССР. Выпуск 4. Кишинев: Штиинца, 1974 г., p. 60, nr. 76 (Лапушна IV); Э.А. Рикман, Памятники
сарматов и племён черняховской культуры / Археологическая карта Молдавской ССР, Вып. 5,
Кишинёв: Штиинца, 1975, p. 54-55, nr. 134-140 (Пашканы, Лапушна I, Лапушна II, Лапушна III, Ла-
пушна IV, Лапушна V, Анены); Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко, Памятники древних славян (VI-XIII
вв.) / Археологическая карта Молдавской СССР, вып. 6, Кишинев, 1974, p. 32-33, nr. 108 (Лапушна
I), p. 74, nr. 263 (Лапушна I); Л.Л. Полевой, П.П. Бырня, Средневековые памятники XIV-XVII вв. / Ар-
хеологическая карта Молдавской ССР, вып. 7, Кишинев, 1974, p. 78, nr. 68-70 (Лапушна, Лапушна
III, Руска).
4
Дело по обследованию курганных насыпей Котовского р-на МССР / Институт Молдгипрозем,
Кишинев, 1985, p. 4, nr. 17.
Lăpuşna. 9
În acelaşi an 1985, în zona s. Lăpuşna cercetătorul Ion Hâncu a realizat periegeze arheo-
logice, înregistrând 5 tumuli5, dintre care astăzi în teren sunt documentaţi doar doi.
În anul 1993, în cadrul proiectului de elaborare a Repertoriului arheologic al Republicii
Moldova, iniţiat de Institutul de Arheologie şi Istorie Veche al AŞM la comanda Ministerului
Culturii, S. Covalenco a generalizat datele privind harta arheologică a s. Lăpuşna, evidenţi-
ind 11 situri, inclusiv 2 tumuli, 2 necropole şi 7 aşezări6. Totodată, alte 2 situri (un tumul şi
o aşezare) aflate pe moşia s. Lăpuşna au fost incluse de autor în componenţa com. Paşcani7.
În acelaşi an 1993, 13 situri arheologice de lângă s. Lăpuşna (6 aşezări, 2 necropole şi 5
tumuli) au fost incluse în Registrul monumentelor ocrotite de stat, aprobat de Parlamentul
Republicii Moldova8.
Este de remarcat că descrierile siturilor arheologice din zona s. Lăpuşna, realizate în anii
60-90 ai secolului XX, sunt destul de generale, cu localizări aproximative, fără cartografiere
exactă, din care cauză localizarea unora dintre acestea (Lăpuşna III şi Lăpuşna IV) este pro-
blematică până în prezent. La fel, până în prezent n-a fost confirmată localizarea a trei tumuli
din sectorul Podiş9.
În anii 1999-2000 în zona sitului „Târgul medieval”, punctele „Beciul de piatră” şi „Biseri-
ca” au fost realizate săpături arheologice de către V.Ghimpu10.
În anul 2012 subsemnatul a efectuat o săpătură de control în incinta Bisericii11, iar în anul
2013 Vlad Vornic şi Ion Ursu au realizat săpături arheologice în punctele „Beciul de piatră”
şi „Cimitirul medieval”.
Cele mai recente periegeze arheologice în zona s. Lăpuşna au fost efectuate în aprilie-iu-
nie 2014 de către subsemnatul, cu această ocazie fiind efectuată o inventariere a siturilor
arheologice din spaţiul respectiv şi descoperite alte situri necunoscute anterior (2 aşezări, un
grup din 2 tumuli circulari şi un ansamblu (necropolă) alcătuit din 38 de tumuli circulari de
dimensiuni mici şi 4 tumuli lungi).
Analiza publicaţiilor arheologice în care sunt vizate siturile arheologice din zona Lăpuş-
nei denotă lipsa unui concept unic în privinţa denumirilor acordate acestora. Or, în anii
60-70 ai secolului XX, pentru nominalizarea siturilor arheologice au fost utilizate sintagme
compuse din denumirea satului (Lăpuşna) şi cifre romane (I-VII), conform viziunii generale
acceptate de arheologia sovietică. În acelaşi timp, se observă o lipsă de consecutivitate în ceea
ce priveşte desemnarea siturilor. Spre exemplu, în cazul siturilor arheologice multiculturale,
care cuprind vestigii din diferite epoci istorice, autorii operează cu diferite denumiri, astfel că
unul şi acelaşi sit, în funcţie de stratul cultural-cronologic apare cu diferite denumiri, acestea
din urmă repetând denumirile altor situri. Spre exemplu, situl arheologic din vatra istorică
a s. Lăpuşna, care cuprinde vestigii din diferite epoci istorice, figurează în literatura de spe-
cialitate ca două situri separate: „Lăpuşna” (în cazul târgului medieval) şi „Lăpuşna V” (în
cazul necropolei antice), iar situl arheologic din hârtopul „Pardos” figurează sub denumirile:
5
И.Г. Хынку, Археологические памятники Котовского района, Кишинев, Штиинца, 1987, p. 14-15.
6
S. Covalenco, Repertoriul monumentelor arheologice din Republica Moldova, Raionul Hînceşti, Chişi-
nău, 1993, p. 13-16, Arhiva MNIM, p. 13-16, nr. 50-61.
7
S. Covalenco, idem, p. 20-21, nr. 78 - tumulul nr. 2 şi nr. 82 - Paşcani III.
8
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 02.02.2010, nr. 15-17, art 24, p. 19.
9
И. Г. Хынку, Археологические памятники, p. 14-15.
10
Vlad Ghimpu, Rodica Blanovschi, Natalia Ghimpu, Cercetări arheologice preliminare în târgul medieval
din Lăpuşna, In: Tyragetia, 2000, vol. 9, p. 159-172; Ghimpu Vlad, Săpături arheologice medievale Lă-
puşna - 2000, In: Tyragetia, vol. X, Chişinău, 2001, p. 139-140.
11
Gheorghe Postică, Raport ştiinţific privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 2011 de la Orhe-
iul Vechi, Lăpuşna şi Măşcăuţi, Chişinău, 2011, p. 40-41, Arhiva MNIM.
10 Lăpuşna.
„Lăpuşna I” şi „Lăpuşna III”. Totodată, denumirea „Lăpuşna III” este atribuită altui sit arhe-
ologic, aflat în preajma drumului dinspre Cărpineni.
În scopul evitării confuziilor în lucrarea de faţă, siturile arheologice din zona s. Lăpuşna
sunt denumite conform toponimelor locale, această practică fiind caracteristică arheologiei
occidentale, respectiv: Lăpuşna „Târgul Medieval” (=Лапушна, Лапушна V), Lăpuşna „Par-
dos” (=Лапушна I şi Лапушна III), Lăpuşna „Valea Râma” (=Лапушна II), Lăpuşna „Podul
Rusca” (=Lăpuşna IV şi Lăpuşna VI), Lăpuşna „Gura Aninii” (=Анены), Lăpuşna „Rusca”
(=Руска), Lăpuşna „Paşcani” (=Пашканы şi Paşcani III), Lăpuşna „Mladen”, Lăpuşna „Gura
Văii Rusca”, Lăpuşna „Valea Rusca” şi Lăpuşna „Gura Pardos”.
Tumulii din regiunea Lăpuşnei sunt desemnaţi prin utilizarea sintagmei „tumul” cu adă-
ugarea cifrei arabe de ordine, respectiv: Lăpuşna „Tumulul nr. 1”, Lăpuşna „Tumulul nr. 2”,
Lăpuşna „Tumulul nr. 3”, Lăpuşna „Tumulul nr. 4”, Lăpuşna „Tumulul nr. 5”.
II. Etape cultural-cronologice

Cele mai vechi urme de locuire umană, cunoscute până în prezent pe teritoriul comunei
Lăpușna, datează din epoca bronzului (mileniile III-II î.Hr.). Din aceste timpuri sunt docu-
mentate așezări ale agricultorilor de aşa-numitul tip Noua-Sabatinovka din secolele XIV-XII
î.Hr. (Lăpuşna „Pardos”, Lăpuşna „Rusca”) şi necropole tumulare ale vechilor păstori (Lăpuş-
na „Tumulii nr. 1-4”).
Din epoca fierului timpuriu în zona Lăpuşnei este documentată o așezare tracică veche
din secolele XII-X î.Hr. (Lăpuşna „Valea Rusca”). De asemenea, în preajma Lăpuşnei a fost
menţionată o aşezare geto-dacică din secolele IV-III î.Hr. (Lăpuşna IV), locaţia căreia ur-
mează a fi confirmată prin cercetări suplimentare în zona Lăpuşna „Elevator”.
Perioada antică târzie este prezentă prin multiple așezări (Lăpuşna „Pardos”, Lăpuşna
„Valea Râma”, Lăpuşna „Gura Văii Rusca”, Lăpuşna „Gura Aninii”, Lăpuşna „Paşcani”) și ne-
cropole (Lăpuşna „Târgul medieval”, Lăpuşna „Podul Rusca”) de tipul Sântana de Mureş-Cer-
neahov din secolele III-IV. Locaţia unei aşezări din perioada antică târzie cunoscută în lite-
ratură sub denumirea de „Lăpuşna III” urmează a fi confirmată prin cercetări suplimentare
în zona Lăpuşna „Gura Popasca”.
Perioada medievală timpurie este atestată prin așezări de tipul Costişa-Botoşana-Hansca –
secolele V-VII (Lăpuşna „Pardos”, Lăpuşna „Valea Rusca”), Lozna-Borniş – secolele VIII-IX
(Lăpuşna „Mladen”), Dridu – secolele X-XI (Lăpuşna „Pardos”, Lăpuşna „Mladen”) și Lozo-
va – prima jumătate a secolului XIV (Lăpuşna „Rusca”).
Perioada medievală târzie și modernă este prezentă în zonă prin aşezarea urbană şi ne-
cropola Lăpuşna „Târgul medieval” și așezările rurale (Lăpuşna „Pardos”, Lăpuşna „Rusca”)
din secolele XV-XIX.
În raza comunei Lăpușna, în total sunt cunoscute 17 situri arheologice, care din punct
de vedere tipologic cuprind 11 așezări (în două cazuri sunt prezente și amenajări funerare
din diverse epoci istorice), 1 necropolă plană, 4 necropole tumulare singulare și 1 necropolă
tumulară complexă (vezi harta, pag. 26).
Se deosebesc 7 situri cu un singur orizont cultural (6 aşezării și 1 necropolă plană) și 5 si-
turi cu mai multe orizonturi culturale (de la 2 până la 5 aşezări şi necropole plane din diferite
epoci istorice). Se evidenţiază, de asemenea, 4 necropole tumulare singulare şi o necropolă
tumulară complexă.
Din punct de vedere cultural-cronologic, printre siturile nominalizate se deosebesc:
• 4 necropole tumulare singulare din epoca bronzului-fierului timpuriu (mileniile III-I
î.Hr.);
Lăpuşna. 11
• 2 aşezări din epoca bronzului (cultura Noua-Sabatinovka, secolele XIV-XII î.Hr.);
• 2 aşezări din epoca fierului timpuriu (cultura Chişinău-Corlăteni, secolele XII-X î.Hr.
şi cultura geto-dacică din secolele IV-III î.Hr.);
• 7 aşezări și 2 necropole din perioada antică târzie (cultura Sântana de Mureş-Cernea-
hov din secolele III-IV);
• 1 necropolă tumulară complexă, posibil din perioada antică târzie sau medievală tim-
purie (mileniul I);
• 4 aşezări din perioada medievală timpurie (cultura Costişa-Botoşana-Hansca, secole-
le V-VII, cultura Lozna-Boris, secolele VIII-IX, cultura Dridu, secolele X-XI, cultura
Lozova, prima jumătate a secolului al XIV-lea);
• 2 aşezări rurale din perioada medievală târzie-modernă (secolele XVI-XVIII);
• 1 târg cu sistem de hrube subterane şi necropolă din perioada medievală-modernă
(secolele XV-XIX).
III. Repertoriul siturilor arheologice
1. Lăpuşna „Târgul medieval”

Situl arheologic Lăpușna „Târgul medieval” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din
perioada antică târzie, medievală și modernă. Cuprinde o necropolă de tipul Sântana de
Mureș-Cerneahov (secolele III-IV), aşezarea târgului medieval moldovenesc Lăpuşna (se-
colele XV-XVII), aşezarea centrului judeţean Lăpuşna din epoca modernă (secolele XVIII-
XIX) și necropola din secolele XV-XIX.
Este situat pe teritoriul actualului sat Lăpușna, pe un promontoriu orientat de la Nord
spre Sud, delimitat dinspre Vest de valea r. Lăpuşna și dinspre Est de afluentul său de dreapta
care curge din „Valea Râma”. La confluenţa celor două ape, dinspre Sud situl este delimitat de
şoseaua Hânceşti-Leuşeni – vechiul drum comercial moldovenesc al Lăpușnei, iar dinspre
talpa promontoriului, respectiv, dinspre Nord, sectorul din preajma Liceului din s. Lăpuşna.
Dimensiunile sitului pe axa Nord-Sud sunt de 1,7-1,8 km, iar pe axa Est-Vest de 0,4-1,1 km.
Suprafaţa sitului este ocupată de fondul locativ, administrativ şi economic al s. Lăpuşna. În
spaţiul sitului şi în apropierea lui sunt atestate un şir de toponime istorice: „Centru”, „Tamo-
jnea”, „Talcioc”, „Ponoare”, „Stadol” (=Locul cirezilor), „Partea Rusca” (=Dealul Rusca), „Po-
diş”, „Iazul lui Tomuleţ”, „Burca”.
Sectorul delimitat cu toponimul „Centru” este identificat cu centrul administrativ al târ-
gului medieval Lăpușna. Se află în partea de Centru-Sud a promontoriului, dinspre şoseaua
Hânceşti-Leuşeni, până în zona morii şi a bisericii.
Sectorul delimitat cu toponimul „Tamojnea” este identificat cu spaţiul în cadrul fostei
vămi a târgului medieval Lăpuşna. Se află spre Nord-Est de biserică şi cimitirul medieval pe
panta de Est a promontoriului, vizavi de „Dealul Rusca”.
Sectorul delimitat cu toponimul „Talcioc” este identificat cu centrul comercial al târgului
medieval Lăpuşna. Se află în partea de Vest a s. Lăpuşna, ocupând panta de Vest a promon-
toriului din stânga r. Lăpuşna, până în luncă.
Sectorul delimitat cu toponimul „Ponoare” este identificat cu un sector agricol din lunca
r. Lăpuşna, aflat la Sud-Vest de sectorul „Centru” şi la Sud de sectorul „Talcioc”, în stânga
drumului ce duce spre centrul satului.
12 Lăpuşna.
Sectorul delimitat cu toponimul „Stadol” este identificat cu locul de la marginea târgului
medieval, unde staţionau cirezile de vite destinate pentru comercializare. Se afla la marginea
de Sud-Vest a satului Lăpuşna, pe partea opusă a fostului drum comercial moldovenesc.
Sectorul delimitat cu toponimul „Partea Rusca” este identificat cu spaţiul ataşat târgului
medieval de sub „Dealul Rusca”, în partea stângă a pârâului ce curge din „Valea Râma”. În
secolul al XIX-lea cuprindea un şir de case dispuse de-a lungul pârâului.
Sectorul delimitat cu toponimul „Podiş” este identificat cu spaţiul agricol al târgului me-
dieval al Lăpuşnei. Se află în partea de Nord a satului Lăpuşna şi în continuare pe terenurile
agricole, în direcţia satelor Şipoteni şi Stolniceni.
Sectorul delimitat cu toponimul „Iazul lui Tomuleţ” este identificat cu fosta gospodărie
piscicolă din secolul al XIX-lea a moşierului Tomuleţ. Se află în partea de Nord-Est a secto-
rului „Tamojnea”, în lunca din dreapta „Văii Râma”.
Sectorul delimitat prin toponimul „Burca” se află în partea de Nord a sectorului „Tamoj-
nea”, în preajma „Iazului lui Tomuleţ”.
În sectorul „Centru”, lângă „Moară”, se afla un beci din piatră din perioada secolelor
XVII-XVIII, iar spre Est – Biserica Sf. Arhangheli Mihai şi Gavriil din anul 1818, construită
pe fundația bisericii vechi din secolele XV-XVI. Necropola creştină din secolele XV-XIX se
află la Nord de biserică, în grădini private, unde odată cu efectuarea lucrărilor agricole și de
construcţii periodic sunt descoperite oase umane, aflate la o adâncime de 0,40-0,80 m. În
zona centrală a sitului din preajma „Morii” au fost documentate și vestigiile unei necropole
de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (secolele III-IV).
În partea de Nord a sectorului „Centru”, la intersecţia cu sectoarele „Talcioc” şi „Tamoj-
nea” există un sistem de galerii subterane medievale, numite de localnici „Hrube”. Intrarea în
galeriile subterane a fost documentată de populaţia locală în anul 1958, când în urma unei
ploi torenţiale în zona „Morii”, în preajma beciului vechi s-au deschis două intrări în aceste
galerii.
Prima galerie era orientată spre Nord, în direcţia sectorului „Podiş”, unde actualmente se
află Liceul, iar cea de-a doua – spre Nord-Vest, în direcţia sectorului „Talcioc”, paralel pantei
promontoriului, în stânga de la drumul ce coboară dinspre „Moară” în „Talcioc”. Faptul că
galeriile ajungeau cel puţin până în zona Liceului este demonstrat de faptul că în anul 1965
în timpul construcţiei Liceului, în zona respectivă s-au produs prăbuşiri masive de teren,
ceea ce a impus constructorii să întărească terenul cu piloni de beton de peste 8 m lungime.
De la prima galerie, la o anumită distanţă de la intrare, se bifurca o altă galerie îndrep-
tată spre Nord-Est, spre sectorul „Tamojnea”. O altă galerie începe de la latura de Sud-Est a
celei de-a doua galerii, fiind orientată spre Vest, perpendicular promontoriului în sectorul
„Talcioc”12.
Galeriile subterane au fost săpate în löes, la adâncimea de 4-5 m, cu o lăţime de circa 0,9-
1,0 m şi înălţime de circa 1,8-2,0 m. În diferite perioade, localnicii intrau în unele porţiuni
de galerii pe o lungime de până la 10-25 m. Conform informaţiilor oferite de localnici, în
anumite porţiuni ale galeriilor există fântâni şi spaţii lărgite. În zona „hrubelor” – în cadrul
gospodăriilor locale, pe parcursul anilor au fost semnalate mai multe prăbuşiri ale galeriilor
subterane. În anul 1980 Eugen Bâzgu împreună cu arhitectul Dumitru Macari, originar din
s. Lăpuşna, au documentat un sector de hrube, unde exista o intrare în galeria subterană cu
lăţimea de 0,9-1,0 m şi înălţimea de 1,8-2,0 m. În interiorul hrubei a fost parcursă o distan-
ţă cu lungimea de circa 25 m, aceasta contiuând mai departe și având pe laterala de Est o
12
Informaţie oferită de locuitorii s. Lăpuşna, Efim şi Elena Vâzdoagă, Vasile Bubuioc.
Lăpuşna. 13
ramificaţie. Podeaua hrubei era umedă13. Potrivit tradiţiei locale, hrubele au fost construite
în evul mediu şi erau folosite de lăpuşneni pentru a se ascunde în timpul invaziilor tătarilor.
În partea centrală situl are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Goo-
gle Earth: în zona Bisericii – latitudinea de 46°53’3.43” Nord şi longitudinea de 28°24’45.60”
Est, iar în zona sectorului „Moara” – latitudinea de 46°53’3.34” Nord şi longitudinea de
28°24’35.73” Est.
Situl arheologic a fost identificat şi cercetat parţial (106 m.p.) în anul 1953 de către E.A.
Rikman, care a descoperit în sectorul de lângă moară fundaţiile unui edificiu din cărămidă
din secolele XVII-XVIII, cahle de sobă, ceramică roşie şi cenuşie, un lacăt din fier, un vârf de
săgeată şi vestigii ale necropolei din secolele XVII-XVIII. În anii 1990-2000, Vlad Ghimpu a
realizat cercetări arheologice în sectorul de lângă moară, la beciul din piatră și la biserică. În
anul 2012, Gheorghe Postică a realizat o investigaţie arheologică în incinta bisericii, cu aceas-
tă ocazie fiind descoperite fundaţiile bisericii vechi din secolele XV-XVI. În anul 2013 Vlad
Vornic şi Ion Ursu au efectuat cercetări în sectorul de lângă moară şi la necropola medievală
aflată la Nord de biserică.
În literatura de specialitate, situl arheologic Lăpuşna „Târgul medieval” figurează cu de-
numirile „Lăpușna”, „Город Лапушна (=Oraşul Lăpușna)” şi „Lăpușna V”.
În anul 2014 situl a fost examinat, delimitat teritorial, redenumit conform noului concept
și descris în format nou de către Gheorghe Postică. Cu această ocazie s-a constatat o pre-
zenţă masivă a ceramicii medievale moldoveneşti şi a altor artefacte în grădinile locuitorilor
s. Lăpuşna.
În anul 1993, situl Lăpuşna „Târgul medieval”, cu denumirile „Lăpuşna” (oraşul medieval,
secolele XV-XVII) şi „Lăpuşna V” (necropolă, secolele II-IV) a fost declarat monument de
importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de
stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 604 şi nr. 607), aprobat prin Hotărârea Parla-
mentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199314.
Conform art.18 lit.h) şi art.19 lit.c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pen-
tru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Târgul medieval” revine autorităţii publice locale
din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele
sitului.
Bibliografie: Рикман 1954; Рикман 1975, p. 55, nr. 139 (Lăpușna V), Figura nr. 18;
Федоров 1960; Полевой, Бырня 1974, p. 78, nr. 68 (Город Лапушна); Covalenco 1993,
p. 15, nr. 56 (Lăpușna V), nr. 58 (Lăpușna).
2. Lăpuşna „Pardos”
Situl arheologic Lăpuşna „Pardos” reprezintă un spaţiu cu urme de aşezări preistorice,
antice şi medievale. Situl cuprinde vestigii din epoca bronzului târziu – o aşezare de tipul
Noua-Sabatinovka (secolele XIV-XII î.Hr.); din epoca antică târzie – o aşezare de tipul Sân-
tana de Mureş-Cerneahov (secolele III-IV); din epoca medievală – o aşezare de tipul Loz-
na-Borniş (secolele VIII-IX), Dridu (secolele X-XII) şi o aşezare moldovenească (secolele
XVII-XVIII).
Situl este situat la 1,4 km Nord-Est de sat, pe panta de Nord a hârtopului „Pardos”. Acesta
ocupă o suprafaţă de circa 680x350 m, fiind orientat de la Nord-Vest spre Sud-Est. Suprafaţa
sitului este ocupată de plantaţii de viţă-de-vie, culturi agricole anuale, precum şi de spaţii
silvice. La talpa hârtopului se află două fântâni. În partea de Vest, la gura hârtopului se află
13
Informaţia a fost oferită de arhitectul Eugen Bâzgu.
14
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15-17 din 02.02.2010, art. 24, p. 19.
14 Lăpuşna.
complexul de movile de pământ Lăpuşna „Gura Pardos”, cu înălţimea de 0,3-1,4 m și diame-
trul de 2,0-3,0 m. Spre Vest, la distanţa de 0,33 km se află pârâul Valea Râma și situl arheo-
logic Lăpuşna „Valea Râma”.
Punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul
Google Earth: latitudinea de 46°54’5.93” Nord, longitudinea de 28°26’46.14” Est, altitudinea
pantei de 118-164 m de la nivelul mării.
Situl a fost descoperit în anul 1959 de către P.P. Bârnea şi G.F. Cebotarenco, care au iden-
tificat la suprafaţă fragmente de ceramică de tipul Sabatinovka, Cerneahov, medievală tim-
purie și medievală târzie. În literatura de specialitate situl figurează cu denumirile: „Lăpuşna I”
şi „Lăpuşna III”.
În luna aprilie 2014 situl a fost examinat și redenumit conform noului concept în Lăpuşna
„Pardos” și descris în noul format de către Gheorghe Postică. Cu această ocazie, începând cu
lunca de la talpa hârtopului și până în partea superioară a pantei de Nord-Vest a hârtopului
au fost documentate multiple fragmente de ceramică cenuşie lucrată la roată de tipul Sântana
de Mureş-Cerneahov, ceramică lucrată cu mâna tipică epocii bronzului, fierului timpuriu și
perioadei antice târzii, relativ rar ceramica medievală târzie, lut ars și oase de animale.
În anul 1993, situl Lăpuşna „Pardos” cu denumirea „Lăpuşna I” a fost declarat monument
de importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite
de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 600), aprobat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199315.
Conform art. 18 lit.h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Pardos” aparţine autorităţii publice locale din
s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 273-284; Рикман, 1975, p. 54, nr. 135
(Лапушна I); Федоров, Чеботаренко, 1974, p. 32-33 (Лапушна I), 74; Полевой,
Бырня, 1974, p. 78, nr. 69 (Лапушна III); Covalenco 1993, p.13, nr. 52 (Lăpuşna I).
3. Lăpuşna „Gura Pardos”

Situl reprezintă un ansamblu de tumuli circulari şi tumuli lungi. Posibil este un complex
funerar (necropolă) din epoca antică sau medievală timpurie (mileniul I d.Hr.).
Situl este situat la distanţa de 0,7-1,5 km Nord-Est de s. Lăpuşna, în lunca de la gura
hârtopului „Pardos” şi a pârâului „Valea Râma”, la altitudinea de 109-118 m de nivelul mării.
Complexul tumular se află în spaţiul public, se întinde pe o distanţă de 0,8 km de la Nord-Est
spre Sud-Vest. Începe în stânga pârâului „Valea Râma”, în preajma fântânii de la gura hârto-
pului „Pardos”, se întinde spre Sud-Vest pe o distanţă de 0,45 km până la podeţul de peste
apa din „Valea Râma”, apoi trece peste pârâu, pe malul opus, de unde continuă spre Sud, de-a
lungul pârâului, pe o distanţă de 0,35 km până în zona fostului iaz din „Valea Râma”.
Situl este format dintr-un lanţ de 38 de tumuli circulari şi 4 tumuli lungi, plasaţi în 6 sec
toare consecutive.
Primul sector cu tumuli este localizat în gura hârtopului „Pardos”. Cuprinde 13 tumuli
(inclusiv: 11 tumuli circulari şi 2 tumuli lungi formaţi din 7 şi, respectiv, 5 tumuli circulari
alipiţi), amplasaţi în lanţ de la Sud-Est spre Nord-Vest, de la malul de Vest al pârâului din Va-
lea Pardos, din preajma fântânii, pe o distanţă de 150 m, până la limita deschiderii hârtopului
„Pardos”. În cadrul sectorului I, tumulii se grupează, după cum urmează:
I. grup din 2 tumuli, lângă pârâul Pardos şi copacul multisecular din preajma fântânii
Pardos, inclusiv: tumulul nr. 1 cu diametrul de 4x2 m şi înălţimea de 0, 6 m (lângă
15
Lăpuşna. 15
râu: 46°54’5.24”Nord, 28°26’36.67”Est) şi tumulul nr. 2 cu diametrul de 4x3 m şi
înălţimea de 0,6 m (lângă copacul secular: 46°54’5.07” Nord şi 28°26’36.37” Est);
II. grup din 2 tumuli: tumulul nr. 3 cu diametrul de 7x4 m, iar înălţimea de 1,3 m (spre
drum: 46°54’5.33” Nord şi 28°26’34.95” Est) şi tumulul nr. 4 cu diametrul de 6x3 m
şi înălţimea de 1,0 m (46°54’5.22” Nord şi 28°26’34.59” Est);
III. tumulul lung nr. 5 (cu lungimea de circa 24 m, lăţimea de 4,0 m) cuprinde un grup
din 8 tumuli circulari alipiţi cu diametrul de 2,5-3,0 m şi înălţimea de 0,5-0,9 m
(46°54’5.78” Nord şi 28°26’33.90” Est);
IV. grup din 2 tumuli circulari, inclusiv: tumulul nr. 6 cu diametrul de 6,0 m şi înălţi-
mea de 1,5 m (lângă drum) şi tumulul nr. 7 cu diametrul de 5,0 m şi înălţimea de
1,2 m (alăturat). Tumulii nr. 6 şi nr. 7 sunt marcaţi pe harta topografică la scara de
1:10000, anul 1942 şi pe harta topografică la scara de 1:5000, anul 1963 (cu înălţi-
mea de 1,3 m şi 1,1 m);
V. grup din 3 tumuli circulari, inclusiv: tumulul nr. 8 cu diametrul de 4x2 m şi înălţi-
mea de 0,5 m, tumulul nr. 9 cu diametrul de 5,0 m şi înălţimea de 1,0 m, tumulul nr.
10 cu diametrul de 6,0 m şi înălţimea de 1,3 m;
VI. tumulul lung nr. 11 (lungimea de circa 24,0 m, lăţimea de 3,0 m, înălţimea de 0,4
m), alcătuit din 5 tumuli circulari alipiţi, cu diametrul de 3,0-4,0 m şi înălţimea de
0,4 m;
VII. grup din 2 tumuli nr. 12-13 cu diametrul de 3,0 m şi înălţimea de 0,5 m.
Al doilea sector cu tumuli se află în preajma podeţului de peste apa din „Valea Râma”.
Cuprinde 11 movile circulare, inclusiv o movilă în stânga pârâului lângă podeţ (coordonatele
geografice în sistemul Google Ehart: 46°54’5.35” Nord şi 28°26’16.02” Est) şi 10 movile pe
malul din dreapta, la distanţa de circa 45 m spre Sud-Vest. De la acest sector, din nemijlo-
cita apropiere a apei, pe malul drept începe un tumul lung de mari proporţii orientat spre
Sud-Vest. În cadrul sectorului II, tumulii se grupează, după cum urmează: I. movilă izolată
de lângă podeţul de peste pârâu cu diametrul de 5,0 m şi înălţimea de 1,0 m şi II. grupul
tumular compus din 10 movile, aflat în partea dreaptă a pârâului. În cadrul acestui grup se
profilează următoarea structurare: subgrup din 2 tumuli (d-5 m, h-0,9 m şi d-4, h-0,6 m),
urmează o movilă izolată (d-5 m, h-1,2 m), apoi un subgrup din trei tumuli (d-3 m, h-0,5
m, d-4 m, h-0,5 m şi d-2 m, h-0,5 m), o movilă izolată (d-2,5 m, h-0,8) şi spre Sud-Vest un
subgrup de tumuli (d-5 m, h-1,2 m, d-5 m, h-1,4 m, d-4 m, h-0,9 m).
Al treilea sector cu tumuli se află la circa 30 m spre Vest de la complexele sectorului doi.
Cuprinde circa 10 moviliţe, care formează împreună un ansamblu circular (d-20 m, h-0,3-
0,4 m).
Al patrulea sector cu tumuli se află la circa 140 m spre Sud-Vest de sectorul doi. Cuprin-
de 3 tumuli circulari aflaţi în preajma tumulului lung (tumul cu d-6 m, h-1,3 m, tumul cu d-3
m, h-0,3 m (cu un copac în centru) şi tumul cu d-3 m, h-1,0 m (lângă tumulul lung).
Al cincilea sector este localizat la capătul de Sud-Vest al necropolei, la 80 m spre Sud de
sectorul precedent, fiind detaşat de tumulul lung şi amplasat nemijlocit pe malul acestuia.
Cuprinde 7 tumuli circulari dispuşi pe o porţiune cu lungimea de 60 m, care cuprinde tumuli
circulari cu următoarele dimensiuni: d-5 m, h-1,0 m; d-5 m, h-1,4 m; d-4 m, h-0,3 m; d-4 m,
h-0,5 m; d-4x2 m, h-0,6 m; d-10 m, h-1,6m (trei movile alipite) şi d-6 m, h-1,2 m.
Al şaselea sector îl formează 2 tumuli lungi plasați de-a lungul pârâului „Valea Râma”, cu
o lungime totală de 340 m.
Complexul tumular Lăpuşna „Gura Pardos” a fost identificat şi descris în luna aprilie
2014 de către Gheorghe Postică.
16 Lăpuşna.
Doi tumuli din cadrul sitului Lăpuşna „Gura Pardos” sunt marcaţi pe harta topografică
la scara 1:10000 din anul 1942 şi pe harta topografică la scara 1:5000 din 1963 cu înălţimea
de 1,1 m şi 1,3 m.
Conform art. 18 lit. h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Gura Pardos” revine autorităţii publice locale
din s. Lăpuşna.
4. Lăpuşna „Valea Râma”

Situl arheologic Lăpuşna „Valea Râma” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din pe-
rioada antică târzie, cuprinzând o aşezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (secolele
III-IV).
Se află la distanţa de 0,4 km Nord-Est de satul Lăpuşna, pe panta de Nord-Vest a „Văii
Râma”, la distanţa de 300 m spre Sud-Est de drumul Lăpuşna-Stolniceni, vizavi de gura hâr-
topului „Pardos”, de fântâna şi gospodăria agricolă de pe malul opus al pârâului ce delimi-
tează situl dinspre Est. Aşezarea este orientată de la Nord-Est spre Sud-Vest. Vestigiile arhe-
ologice se întâlnesc pe o arie de circa 1000x350 m. Suprafaţa sitului este divizată în parcele
private şi cultivată cu culturi agricole anuale.
Google Earth: latitudinea – 46°54’9.88” Nord, longitudinea – 28°26’5.33” Est, altitudinea
pantei – 105-135 m față de nivelul mării.
Situl a fost descoperit în anul 1959 de către P.P. Bârnea şi G.F. Cebotarenco. În literatura
de specialitate figurează cu denumirea „Lăpuşna II”.
În anul 2014 situl a fost examinat și redenumit conform noului concept în Lăpuşna „Valea
Râma”, apoi descris în format nou de către Gheorghe Postică. În urma cercetării, la suprafa-
ţă au fost documentate multiple fragmente de ceramică din perioada antică târzie, inclusiv
cenuşie lustruită şi zgrunţuroasă, ceramică de culoare gălbuie-roşietică, ceramică lucrată cu
mâna (o buză cu ornament imprimat pe margine cu funia), amfore romane, multiple îngră-
mădiri de lut ars şi oase de animale.
În anul 1993 situl Lăpuşna „Valea Râma”, cu denumirea „Lăpuşna II” a fost declarat mo-
nument de importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova
ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 601), aprobat prin Hotărârea Parla-
Conform art. 18 lit. h) şi art. 19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Valea Râma” revine autorităţii publice locale
sitului.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 273-284; Рикман, 1975, p. 54, nr. 136
(Лапушна II); Covalenco 1993, p. 14, nr. 53 (Lăpuşna II).
5. Lăpuşna „Mladen”
Situl arheologic Lăpuşna „Mladen” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din perioada
medievală timpurie – o așezare de tipul Lozna-Borniş şi Dridu (secolele IX-X).
Situl se găseşte în „Valea Mladen”, pe panta de Est, la 0,7 km spre Vest de s. Lăpuşna, la
1,60 km spre Nord de Staţia de petrol de la răscrucea şoselei ce duce spre Cărpineni, la 0,3
km spre Vest-Sud-Vest de înălţimea cu altitudinea de 162,5-162,7 m, vizavi de fosta brigadă
de câmp a fostului colhoz.
16
Lăpuşna. 17
pantei – 85-102 m față de nivelul mării.
Pe o suprafaţă de circa 150x70 m a fost identificată ceramică medievală timpurie lucrată
cu mâna şi la roată, tipică secolelor IX-X, cu ornament incizat şi fragmente de lut ars. Supra-
faţa aşezării este împărţită în parcele private şi cultivată cu culturi agricole anuale.
Situl a fost descoperit în anul 1980 de Gheorghe Postică, care în anul 2014 l-a examinat
din nou şi l-a descris în formatul stabilit.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Mladen” revine autorităţii publice locale din
6. Lăpuşna „Gura Popasca”

Situl arheologic Lăpuşna „Gura Popasca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire
din perioada antică târzie – o așezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (secolele
III-IV).
Situl se află la distanţa, în partea dreaptă a văii râului Lăpuşna, de 1,2 km spre Sud-
Vest de satul Lăpuşna, la 1,8 km spre Sud de intersecţia Lăpuşna-Cărpineni-Leuşeni şi
0,1 km spre Vest de şoseaua Hânceşti-Cărpineni, pe panta de Sud a vâlcelei „Popasca”,
orientată spre râu.
Suprafaţa sitului este ocupată de culturi agricole, de sediul unei gospodării agricole
şi de fundaţii de beton ale fostelor depozite de substanţe chimice din perioada sovietică.
Google Earth: latitudinea – 46°51’39.23” Nord, longitudinea – 28°23’21.92” Est, altitu-
dinea – 66-72 m.
Situl a fost descoperit în anul 1959 de P.P.Bârnea și G.F.Cebotarenco, care au identifi-
cat la suprafaţă ceramică cenuşie tipică din perioada antică târzie. Localizarea sitului în
preajma bazei petroliere, propusă de S.Covalenco în anul 1993, nu corespunde realităţii,
dat fiind că nu coincide reperelor indicate de autorii descoperii în anul 1959. Astfel,
potrivit acestor date, situl se află „la 100 m de şoseaua Cotovsc-Cărpineni, pe panta din
dreapta a unei vâlcele, care se uneşte cu valea r. Lăpuşna, pe deal, la 500 m de la ferma de
păsări”. Singurul loc care corespunde acestor repere se află la gura văii „Popasca”, aceasta
fiind prima vale din dreapta drumului Hânceşti-Cărpineni, care după despărţirea de
drumul Hânceşti-Leuşeni coboară în valea r. Lăpuşna. Panta din dreapta a acestei văi
reprezintă un loc relativ înalt. Potrivit informaţiilor oferite de localnici, în faţa acestui
loc, spre Est, pe malul opus al r. Lăpuşna, în luncă, în anii 50-60 ai secolului al XX-lea era
amplasată ferma de păsări a colhozului din localitate.
În luna mai anul 2014 situl a fost examinat, redenumit în Lăpuşna „Popasca” și de-
scris de Gheorghe Postică. Aici au fost descoperite câteva fragmente răzleţe de ceramică
antică târzie (o toartă de amforă romană şi 3 fragmente de ceramică cenuşie lustruită).
În anul 1993, situl Lăpuşna „Gura Popasca” cu denumirea „Lăpuşna III” (aşezare,
secolele II-IV şi XVII-XVIII) a fost declarat monument de importanţă naţională şi în-
scris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul
„Zona de Centru”, nr. 602), aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr. 1531 din 22 iunie 199317.
17
18 Lăpuşna.
Conform art. 18 lit. h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabili-
tatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Popasca” revine autorităţii publice
locale din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în
limitele sitului.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, c. 273-284; Рикман, 1975, c. 54, nr. 137
(Лапушна III).
7. Lăpuşna „Gura Văii Rusca”

Situl arheologic Lăpuşna „Gura Văii Rusca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire
din epoca antică târzie. Cuprinde o aşezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (seco-
lele III-IV).
Situl se află la gura „Văii Rusca”, pe panta stângă, la 0,38 km spre Est de r. Lăpuşna, la
distanţă de 0,20 km spre Sud de marginea de Sud-Vest a s. Lăpuşna, la circa 30 m spre Sud de
podeţul care traversează dinspre sat pârâul din „Valea Rusca”. Situl ocupă partea inferioară a
pantei, la circa 30-50 m spre Sud de apa pârâului din „Valea Rusca” şi la circa 20 m spre Sud
de fântâna din preajmă. Dinspre Nord situl este delimitat de drumul de ţară, care vine din
sat. Aşezarea este de dimensiuni relativ mici, de circa 140x65 m, fiind orientată de la Vest
spre Est. Suprafaţa sitului în partea de Sud este cultivată cu culturi agricole anuale şi cu plan-
tații de viţă-de-vie, iar în partea de Nord este înțelenită.
– 64-70 m față de nivelul mării.
Situl a fost descoperit în luna mai 2014 de către Gheorghe Postică. La suprafaţa solului
au fost identificate multiple fragmente de ceramică de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov:
vase lucrate la roata olarului de culoare cenuşie, amfore romane, bucăţi de lut ars şi oase de
animale.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Gura Văii Rusca” revine autorităţii publice lo-
cale din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limi-
tele sitului.
8. Lăpuşna „Valea Rusca”

Situl arheologic Lăpuşna „Valea Rusca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epoca
fierului timpuriu, perioada antică şi medievală. Cuprinde o aşezare din perioada hallstattului
tracic timpuriu de tipul Chişinău-Corlăteni (secolele XII-X î.Hr.), o aşezare de tipul Sântana
de Mureş-Cerneahov (secolele III-IV) şi o aşezare medievală timpurie de tipul Costişa-Bo-
toşana-Hansca (secolele V-VII).
Situl se află la gura „Văii Rusca” pe panta de Nord, la circa 0,7 km spre Est de r. Lăpuşna,
la 0,35 km spre Sud de marginea s. Lăpuşna şi 0,45 km spre Sud-Vest de Elevator. Situl se află
pe panta orientată spre Sud din apropierea nemijlocită a pârâului din „Valea Rusca”. Dinspre
Nord şi Est situl este delimitat de două drumuri de ţară. Situl este orientat de la Vest spre Est,
are dimensiunile de circa 260x160 m. Suprafaţa este lucrată cu culturi agricole anuale.
Google Earth: latitudinea – 46°52’4.67” Nord, longitudinea – 28°24’37.11” Est, altitudinea –
69-75 m față de nivelul mării.
Situl a fost descoperit şi descris de către Gheorghe Postică în luna mai 2014. La suprafaţa
solului au fost identificate îngrămădiri de ceramică, lut ars şi oase de animale.
Lăpuşna. 19
Ceramica hallstattiană este prezentă prin fragmente masive, lucrate cu mâna, de culoare
brună cu suprafaţa zgrunţuroasă (au fost colectate 14 fragmente, inclusiv 1 buză verticală
cu suport semicircular, 1 perete cu brâu alveolat şi 11 pereţi fără ornament), ceramică găl-
buie-brună cu suprafaţa lustruită (au fost colectate fragmente de la oale-borcane, inclusiv 3
buze de străchini cu buza scurtă şi cu pereţii la exterior canelați, 3 pereţi de la oale-borcane cu
caneluri, 11 pereţi neornamentaţi, un suport cilindric masiv, un suport semioval miniatural),
ceramică de culoare cenuşie cu suprafaţa lustruită şi canelată (1 buză plată de la o oală-borcan
cu gâtul canelat, 3 pereţi fără ornament de oale-borcane, 2 pereţi cu suprafaţa canelată, 1 buză
de la o strachină cu caneluri în exterior, 1 tortiţă şi un perete cu tortiţă). Se evidenţiază frag-
mente de borcane cu buze verticale, ornamentate cu brâu alveolat, suporturi dreptunghiulare
masive, funduri plate. Sunt prezente fragmente de străchini cu buza scurtă şi suprafaţa cane-
lată la exterior. De perioada hallstattiană ţine descoperirea a două rotiţe din ceramică, una
păstrată pe jumătate, bine şlefuită, iar alta cu un ornament incizat în interior.
Ceramica antică târzie a fost colectată în număr de 5 fragmente, de la vase lucrate la roata
olarului, de culoare cenuşie la un fragment de amforă romană cu o linie de lac roşu.
Ceramica medievală timpurie a fost colectată în număr de 3 fragmente: pereţi de oale-
borcane lucrate cu mâna.
În partea de Nord a sitului, se întâlnesc masiv fragmente de ardezie şi sticlă de la fosta
gunoişte a satului de la sfârşitul secolului al XX-lea.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Valea Rusca” revine autorităţii publice locale din
9. Lăpuşna „Elevator”
Situl arheologic Lăpuşna „Elevator” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epo-
ca fierului timpuriu – o așezare geto-dacică (secolele IV-III î.Hr.).
Situl se află pe panta din dreapta „Văii Rusca”, la marginea de Sud a s. Lăpuşna, pe
locul ocupat în prezent de elevatorul fostului colhoz (construit prin anul 1967) şi de
către gospodăriile ţărăneşti aflate dinspre Est. Vestigii arheologice vagi sub forma unor
fragmente de ceramică nereprezentativă lucrată cu mâna se întâlnesc spre Est, în arătură,
pe o distanţă de circa 200 m.
Localizarea sitului urmează a fi precizată. În calitate de reper central pentru sit sunt
preluate următoarele coordonate măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea –
46°52’28.16” Nord, longitudinea – 28°24’58.72” Est, altitudinea – 82-92 m față de nivelul
mării.
Situl a fost descoperit de către P.P. Bârnea şi G.F. Cebotarenco în 1959, care au iden-
tificat fragmente de ceramică getică şi amfore greceşti. Localizarea sitului propusă de
S.Covalenco în anul 1993 nu se asociază coordonatelor stabilite de autorii descoperirii
în anul 1959. În luna mai 2014 zona sitului Lăpuşna „Elevator” a fost examinată de către
Gheorghe Postică.
Conform art. 18 lit. h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabili-
tatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Elevator” revine autorităţii publice
limitele sitului.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964; Lăpuşnean, Niculiţă, Romanovskaia,
1974, p.60, nr. 78 (Lăpuşna IV); Covalenco 1993, p. 14-15, nr. 55 (Lăpuşna IV).
20 Lăpuşna.
10. Lăpuşna „Podul Rusca”
Situl arheologic Lăpuşna „Podul Rusca” reprezintă o necropolă plană din perioada antică
târzie de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).
Situl se află la distanţa de 1,8 km Est de satul Lăpuşna, pe panta de Nord a „Văii Rusca”, la
Sud de şoseaua Hâncești-Lăpușna, la distanţa de 70 m Sud-Vest de podul traversat de şosea-
ua ce duce spre Rusca.
A fost descoperit în anul 1959 de către P.P. Bârnea şi G.B. Cebotarenco, care au identi-
ficat și cercetat o înhumare distrusă și fragmente de ceramică cenuşie de tipul Sântana de
Mureş-Cerneahov.
În luna mai 2014 teritoriul sitului a fost examinat, redenumit conform noului concept în
Lăpuşna „Podul Rusca” și descris în format nou de către Gheorghe Postică. Este de remarcat
că la suprafaţa solului în sectorul nominalizat nu au fost semnalate urme arheologice.
În anul 1993 situl Lăpuşna „Podul Rusca” cu denumirea de „Lăpuşna IV” a fost declarat
monument de importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Mol-
dova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 606), aprobat prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199318.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Podul Rusca” revine autorităţii publice locale
din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale cu nr.
53371150060, -61, -62, -63.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964; Рикман, 1975, p. 54-55, nr. 138 (Ла-
пушна IV), Covalenco 1993 (Lăpuşna VI)
11. Lăpuşna „Gura Aninii”

Situl arheologic Lăpuşna „Gura Aninii” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epo-
ca antică târzie. Situl cuprinde o așezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (secolele
III-IV).
Acesta se află la circa 0,1 km spre Sud de s. Anini, la 2,4 km Est de s. Lăpuşna, 0,1 km
Nord de răscrucea şoselei Hânceşti-Lăpuşna-Anini, pe panta dreaptă a „Gurii Aninii”, care
se deschide dinspre Nord în „Valea Rusca”. Situl se mărgineşte spre Est cu drumul care se
ramifică spre s. Anini. Este orientat conform pantei de la Nord spre Sud, cu dimensiunile de
350x180 m. Suprafaţa sitului este lucrată cu culturi agricole anuale. Anterior suprafaţa sitului
a fost ocupată de plantații de viţă-de-vie.
Google Earth: latitudinea – 46°52’57.12” Nord, longitudinea – 28°27’36.74” Est.
A fost descoperit de P.P. Bârnea şi G.F. Cebotarenco în anul 1959. În luna mai anul 2014
situl a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpuşna „Gura Aninii” și descris
de către Gheorghe Postică. În acelaşi timp, la suprafaţa solului au fost documentate peste 20
de aglomeraţii de lut ars – urme ale locuinţelor antice, dispuse cel puţin în două linii de-a
lungul pantei, numeroase fragmente de ceramică cenuşie netedă, lustruită şi zgrunţuroasă de
tipul Sântana de Mureş-Cerneahov, ceramică lucrată cu mâna tipică pentru aceeaşi cultură,
amfore romane şi oase de animale. În literatura de specialitate situl este cunoscut cu denu-
mirea „Анены”, „Anini”.
18
Lăpuşna. 21
În anul 1993, situl Lăpuşna „Gura Aninii” cu denumirea de „Anini” a fost declarat mo-
nument de importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova
ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 544), aprobat prin Hotărârea Parla-
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Gura Aninii” revine autorităţii publice locale
sitului.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 283; Рикман, 1975, p. 55, nr. 140
(Анены); Covalenco 1993, p. 16, nr. 60 (Anini).
12. Lăpuşna „Rusca”

Situl arheologic Lăpuşna „Rusca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epoca
bronzului şi perioada medievală târzie. Cuprinde o așezare de tipul Sabatinovka-Noua (se-
colele XIV-XII î.Hr.), o aşezare de tipul Lozova (prima jumătate a secolului al XIV-lea) şi o
aşezare moldovenească (secolele XVI-XVII).
Situl se află la 2,7 km Est de s. Lăpuşna, pe un promontoriu orientat perpendicular „Văii
Rusca”, la circa 0,5 km spre Sud de s. Anini şi 0,8 km spre Nord-Vest de s. Rusca, în dreapta
şoselei Hânceşti-Lăpuşna şi la 0,3 km spre Est de răscrucea s. Anini. Suprafaţa sitului este
lucrată cu culturi agricole anuale.
Google Earth: latitudinea – 46°52’49.90” Nord, longitudinea – 28°27’48.80” Est.
Situl a fost descoperit de P.P. Bârnea şi G.F. Cebotarenco în anul 1959. În luna mai 2014
situl a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpuşna „Rusca” și descris con-
form noului format de către Gheorghe Postică.
În anul 1993 situl Lăpuşna „Rusca” cu denumirile: „Anini, aşezarea Rusca (epoca bron-
zului)” şi „Anini (secolul al XIV-lea şi secolele XVI-XVIII)” a fost declarat monument de
importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de
stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 545, 546), aprobat prin Hotărârea Parlamentu-
lui Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199320.
Conform art. 18 lit. h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilita-
tea pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Rusca” revine autorităţii publice loca-
le din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale nr.
53371090046, -47, -48, -49, -50, -51, -52, -53, -54, -55, -56, -57,-58, -59, -60, -61.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 283; Дергачев, 1973, p. 94 (Руска); Бырня,
Полевой, 1974, p.78, nr. 70 (Руска); Covalenco 1993, p. 16, nr. 59 (Руска).
13. Lăpuşna „Pașcani”

Situl arheologic Lăpuşna „Paşcani” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epoca
antică târzie. Cuprinde o așezare de tipul Sântana de Mureş-Cerneahov (secolele III-IV).
Situl se află pe moşia s. Lăpuşna, la 4,7 km spre Nord de localitate, la 2,8 km spre Sud-Est
de s. Paşcani, în dreapta drumului Lăpuşna-Paşcani, la 0,34 km spre Nord-Est de iazul din
valea r. Lăpuşna.
Situl este orientat conform pantei, de la Nord spre Sud, cu dimensiunile de 200x150 m,
suprafaţa lui fiind acoperită cu arbuşti şi copaci.
19
20
Ibidem.
22 Lăpuşna.
96,0-130,0 m față de nivelul mării.
A fost descoperit de P.P. Bârnea şi G.F. Cebotarenco în anul 1960. În literatura de specia-
litate situl figurează cu denumirile: Пашканы, Paşcani, Paşcani III.
În luna mai 2014 situl a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpuşna
„Paşcani” și descris în format nou de către Gheorghe Postică.
Situl Lăpuşna „Paşcani” cu denumirea: „Paşcani (aşezare, secolele II-IV)” a fost declarat
monument de importanţă naţională şi înscris în „Registrul monumentelor Republicii Mol-
dova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 636), aprobat prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199321.
Conform art. 18 lit.h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Paşcani” revine autorităţii publice locale din
s. Lăpuşna.
Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964; Рикман, 1975, p. , nr. (Пашканы); Co-
valenco 1993, p. 21, nr. 82 (Paşcani III).
14. Lăpuşna - tumul nr. 1

Tumulul nr. 1 reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mile-
niile III-II î.Hr.).
Se află pe marginea unui platou cu altitudinea de 145,0 m, cu deschidere directă în
valea r. Lăpuşna, la marginea de Nord a satului Lăpuşna, în locul denumit „Podiş”, în
apropierea pantei abrupte, vizavi de tumulul nr. 2 din luncă, la o distanţa de 0,55 km
spre Sud-Est. Tumulul nr. 1 se află în vecinătatea nemijlocită a gospodăriilor de la mar-
ginea satului, ocupând un spaţiu delimitat de trei drumuri, spre Sud-Vest şi Sud-Est –
două drumuri perpendiculare care delimitează hotarul gospodăriilor nominalizate, spre
Nord-Vest – drumul ce trece pe marginea platoului, iar spre Nord-Est se află un teren
agricol.
Tumulul are o formă circulară cu diametrul de circa 65 m şi înălţimea de circa 2,5
m. Corpul tumulului este uşor aplatizat, alcătuit din cernoziom. Starea actuală a tumu-
lului este satisfăcătoare, suprafaţa lui fiind utilizată pentru cultivarea culturilor agricole
anuale.
Punctul central al tumulului are următoarele coordonate geografice măsurate în sis-
temul Google Earth: latitudinea – 46°53’49.00” Nord, longitudinea – 28°24’42.64” Est,
altitudinea – 145,5 m față de nivelul mării.
Tumulul nr. 1 a fost identificat în anul 1985 de către Ion Hâncu. În aprilie 2014 tumu-
lul a fost examinat in situ de către Gheorghe Postică şi descris în noul format.
Tumulul Lăpuşna nr. 1 a fost declarat monument de importanţă naţională, fiind parte
din lista de 5 tumuli înscrişi cu denumirea „Lăpuşna, Tumuli – 5, epoca antică, arheolo-
gie” în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul
„Zona de Centru”, nr. 608), aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr. 1531 din 22 iunie 199322.
Conform art. 18 lit. h) şi art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilita-
tea pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Tumul nr. 1” revine autorităţii publice
21
22
Ibidem, p. 20.
Lăpuşna. 23
limitele sitului.
Bibliografie: И.Г. Хынку, Археологические памятники Котовского района,
Кишинев, Штиинца, 1987, с. 14-15; Covalenco, 1993, p. 13, nr. 50 (Lăpuşna Tumul
nr. 1).

Tumulul nr. 2 reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mileniile
III-II î.Hr.).
Tumulul se află la 0,3 km Nord de satul Lăpuşna, în lunca r. Lăpuşna, la 0,4 km Est de
cursul râului, la capătul de Sud al promontoriului format la confluenţa cu pârâul din „Valea
Holmului”, la distanţa de 120 m Nord de podul ce traversează acest pârâu. Tumulul este
amplasat la 30 m spre Est de şoseaua Lăpuşna-Paşcani, la poalele platoului, care prin malul
abrupt delimitează valea râului dinspre Est. Tumulul nr. 2 se află vizavi de tumulul nr. 1 de
pe suprafaţa platoului „Podiş”, la o distanţă de 0,55 km spre Nord-Vest.
Are o formă ovală cu diametrul de 125x85 m şi înălţimea de circa 3,0 m. Conform hărţi-
lor topografice ediţiile 1942 şi 1963, tumulul avea înălţimea de 3,7 m. Corpul tumulului este
uşor aplatizat, alcătuit din sol gălbui-cenuşiu cu pietriş, partea superioară a construcţiei fiind
afectată la mijlocul anilor 1960, în timpul construcţiei drumului Lăpuşna-Paşcani. Starea ac-
tuală a tumulului este satisfăcătoare, suprafaţa lui fiind utilizată pentru cultivarea culturilor
agricole anuale.
Punctul central al tumulului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul
Google Earth: latitudinea – 46°54’6.80” Nord, longitudinea – 28°24’26.74” Est şi altitudinea
la poale – 72 m față de nivelul mării (conform harţii topografice din 1942, scara 1:10000 şi
hărţii topografice din 1963, scara 1:5000, vârful tumulului se afla la altitudinea de 75,7 m, iar
poalele la cota de 72,0 m).
Tumulul nr. 2 a fost cartografiat în anul 1942 (harta topografică, scara 1:10000) şi în 1963
(harta topografică, scara 1:5000), documentat în anul 1985 de către specialiştii Institutului
Moldghiprozem, iar în aprilie 2014 a fost examinat şi descris de către Gheorghe Postică.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Tumul nr. 2” revine autorităţii publice locale
sitului.
Bibliografie: Harta topografică scara 1:10000, ediţia 1942; Harta topografică scara
1:5000, ediţia 1963; Дело 1985, p. 4; Covalenco, 1993, p. 13, nr. 51 (Lăpuşna Tumul nr. 2).

Tumulul nr. 3 reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mileniile
III-II î.Hr.).
Acesta se află la 0,4 km Nord de satul Lăpuşna, în luncă, la 0,2 km Est de cursul r. Lăpuş-
na, la distanţa de 150 m Nord-Vest de podul ce traversează acest pârâu. Tumulul este ampla-
sat la 0,30 m Vest de şoseaua Lăpuşna-Paşcani şi, respectiv, la 0,50 m spre Vest de tumulul
nr. 2, în arii agricole private.
Are o formă circulară cu diametrul de 65 m şi înălţimea de 0,8 m. Corpul tumulului este
aplatizat, alcătuit din sol cenuşiu. Starea actuală a tumulului este satisfăcătoare, suprafaţa lui
fiind utilizată pentru cultivarea culturilor agricole anuale.
24 Lăpuşna.
Google Earth: latitudinea – 46°54’7.38” Nord, longitudinea – 28°24’19.84” Est şi altitudinea
Tumulul nr. 3 a fost identificat, examinat și descris în aprilie 2014 de către Gheorghe
Postică.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Tumulul nr. 3” revine autorităţii publice lo-
cale din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale nr.
53373080006 şi nr. 53373080007.
17. Lăpuşna tumul nr. 4 (=Paşcani nr. 3)

Tumulul reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mileniile III-II
î.Hr.). Face parte din grupul tumular alcătuit din 3 movile dispuse în lanţ de-a lungul muchi-
ei dealului, ultimele două fiind plasate pe moşia s. Paşcani, la distanţa de 1,2 km în direcţia
Nord-Vest. Tumulul din moşia Lăpuşnei este amplasat în punctul cu altitudinea de 186,5 m
(conform hărţilor topografice 1:10000, ediţia 1942 şi 1:5000, ediţia 1963).
Tumulul se află la distanţa de 5,8 km Nord de s. Lăpuşna şi 2,8 km Sud-Est de s. Paşcani,
pe un drum de câmp, lângă hotarul dintre moşiile celor două localităţi, la 0,65 km Est de dru-
mul Lăpuşna-Paşcani, în preajma fâşiei forestiere orientate spre Sud-Vest, în locul denumit
„Foreşti”. Corpul tumulul se extinde în fâşia forestieră, drumul de câmp dinspre Nord şi în
parcelele cadastrale nr. 53373010041, nr. 53373010042 şi nr. 53373020087.
Tumulul are o formă circulară cu diametrul de 25 m şi înălţimea de 1,0 m. Corpul tumu-
lului este alcătuit din cernoziom, are o stare satisfăcătoare, suprafaţa fiind utilizată pentru
cultivarea plantelor agricole anuale.
– 186,5 m față de nivelul mării.
Tumulul a fost cartografiat în anul 1942 (harta topografică, scara 1:10000) şi în 1963
(harta topografică, scara 1:5000), documentat în anul 1993 de S. Covalenco cu denumirea
„Paşcani. Tumulul nr. 3” (h-1,0 m, d-25 m), iar în aprilie 2014 a fost examinat şi descris de
către Gheorghe Postică.
pentru protejarea sitului arheologic Lăpuşna „Tumul nr. 5” revine autorităţii publice loca-
le din s. Lăpuşna şi cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale nr.
53373010041, nr. 53373010042 şi nr. 53373020087.
Bibliografie: Harta topografică scara 1:10000, ediţia 1942; Harta topografică scara
1:5000, ediţia 1963; Дело 1985, p. 4; Covalenco, 1993, p. 20, nr. 79 (Paşcani Tumul nr. 32).
Covalenco 1993: Covalenco S., Repertoriul monumentelor arheologice din Republi-
ca Moldova, Raionul Hînceşti, Chişinău, 1993, p. 13-16, Arhiva MNIM.
Ghimpu et. 2000: Ghimpu Vlad, Blanovschi Rodica, Ghimpu Natalia, Cercetări ar-
heologice preliminare în târgul medieval din Lăpuşna, In: Tyragetia, 2000, vol. 9, p.159-
172.
Ghimpu 2001: Ghimpu Vlad, Săpături arheologice medievale Lăpuşna - 2000, In:
Tyragetia, vol. X, Chişinău, 2001, p.139-140.
Postică 2011: Postică Gheorghe, Raport ştiinţific privind rezultatele cercetărilor
arheologice din anul 2011 de la Orheiul Vechi, Lăpuşna şi Măşcăuţi, Chişinău, 2011,
p. 40-41, Arhiva MNIM.
Lăpuşna. 25
Бырня, Чеботаренко 1964: Бырня П.П., Чеботаренко Г.Ф., Maтериалы к aр-
хеологической карте Moлдавии (Итоги разведочных работ 1959 гoдa), In: Maте-
риалы и исследования пo aрхеологии и этнографии Moлдавской ССР, Кишинев,
1964, c. 273-284.
Дело 1985: Дело по обследованию курганных насыпей Котовского р-на МССР/
Институт Молдгипрозем, Кишинев, 1985, p. 4, nr. 17.
Дергачев 1973: Дергачев В.А., Памятники эпохи бронзы / Археологическая
карта Молдавской СССР. Выпуск 3, Кишинев: Штиинца, 1973, с. 92 (Лапушна I),
с. 94 (Руска).
Лапушнян, Никулицэ, Романовская 1974: Лапушнян В.Л., Никулицэ И.Т.,
Романовская М.А., Памятники раннего железного века / Археологическая карта
Молдавской СССР. Выпуск 4. Кишинев: Штиинца, 1974 г.
Полевой, Бырня 1974: Полевой Л.Л. Бырня П.П. Средневековые памятники
XIV-XVII вв. / Археологическая карта Молдавской ССР, вып. 7, Кишинев, 1974, с. 78.
Рикман 1955: Рикман Э.А., Разведывательные раскопки в селе Лапушна в
1953 г. // Известия Молдавского филиала АН СССР, № 6 (20).
Рикман 1975: Рикман Э.А., Памятники сарматов и племён черняховской
культуры / Археологическая карта Молдавской ССР, Вып. 5, Кишинёв: Штиин-
ца, 1975.
Федоров 1960: Федоров Г.Б., Население Пруто-Днестровского междуречья в
I тыc. н. э. МИА, 89 (Москва 1960).
Федоров, Чеботаренко 1974:. Федоров Г.Б. Чеботаренко Г.Ф., Памятники
древних славян (VI-XIII вв.). АКМ, вып. 6, Кишинев, 1974.
Хынку 1987: Хынку И. Г., Археологические памятники Котовского района, Ки-
шинев, Штиинца, 1987, с. 14-15.
Harta siturilor arheologice identificate pe

moșia s. Lăpușna: 1 - Târgul medieval, 2- Par-
dos, 3 - Valea Râma, 4 - Mladen, 5 - Gura Văii
Rusca, 6 - Valea Rusca, 7 - Gura Popasca, 8
- Elevator, 9 - Podul Valea Rusca, 10 - Gura
Aninii, 11 - Rusca, 12 - Pașcani, 13 - Gura Par-
dos, 14 - Tumul nr. 1, 15 - Tumul nr. 2, 16 - Tu-
mul nr. 3, 17 - Tumul nr. 4.
26 Lăpuşna.
2
Lăpușna medievală în secolele XIV-XVIII
acad. Andrei EȘANU, Valentina EȘANU

În cadrul reformei teritorial-administrative a Republicii Moldova de la sfârșitul anilor
’90 ai secolului trecut, în mare parte s-a revenit la vechile tradiţii, la denumirile ţinuturilor şi
judeţelor de altădată din spaţiul dintre Prut şi Nistru. În aşa fel, unul din judeţele nou forma-
te şi-a recăpătat numele de Lăpuşna. Din păcate, în urma venirii partidului comuniștilor la
putere în 2001 s-a revenit la structurile administrative raionale și Lăpușna a rămas ca și până
atunci un sat din sudul Republicii Moldova, cu urme adânci în trecut. Într-adevăr, Lăpușna
este o localitate cu o istorie deosebit de bogată, care trezește interes nu numai în partea locu-
lui, dar și în întreg spațiul românesc.
Numele localităţii Lăpuşna, identic cu cel al râuleţului Lăpuşna pe care este situată, pro-
vine conform opiniei cristalizate în istoriografia românească de la cuvântul de origine slavă
veche „лопух” (lopuh): brusture, scai, scăiete. Însăşi Lăpuşna ar însemna un loc năpădit de
mulţi brusturi, scăieţi, spini1. Topicul are răspândire în întregul spaţiu românesc şi, după
cum observă Constantin C. Giurescu, se mai întâlneşte în Transilvania, Banat, Bucovina,
unde sunt atestate forme înrudite: „Lăpuşnic”, „Lăpuş”2. La rândul nostru, vom arăta că în
ținutul Fălciului sunt atestate la 26 septembrie 1635 în dreapta Prutului bălțile Lăpușna și
Lăpușnița3.
Asemenea toponime, ca Lăpușna, Orhei, Soroca, Hotin, Suceava, fac parte din patrimo-
niul unor vechi denumiri de localități, a căror obârșie coboară în adâncul secolelor. Unii isto-
rici4 admit că localitatea ar fi existat încă de pe timpul stăpânirii mongolo-tătare din secolele
XIII-XIV. De regulă, ascensiunea unor asemenea localități se poate datora, pe de o parte, cal-
mului politic care s-a instaurat pe aceste meleaguri pe timpul stăpânirii mongolo-tătare, iar
pe de alta, înfiripării unor căi comerciale care uneau țările din Centul Europei cu porturile de
la Dunărea de Jos și Marea Neagră. Această stare de lucruri era stimulată de aceiași stăpâni
mongoli ai stepelor care controlau și percepeau taxe de pe urma comerțului internațional
care tranzita spațiile stăpânite de ei. Întrucât în trecerea peste Prut dinspre Occident spre
Răsărit pentru a străbate spațiul de la Prut până la Nistru, în zona Tighinei și până la Cetatea
Albă de la Marea Neagră era nevoie de un loc intermediar de popas și odihnă pentru călători
și negustori, s-a profilat ca centru localitatea Lăpușna.
În același timp, după cum arăta pe bună dreptate Nicolae Iorga, pe văile râurilor și râu-
lețelor s-au constituit treptat niște comunități de sate și așezări numite „rómanii populare”.
1
Anatol Eremia, Comuna Lăpușna (Hâncești), http://romanism.ro/comuna-lapusna-hancesti/, accesat
la 04.05.2014.
2
C.C. Giurescu, Târguri şi oraşe, Bucureşti, 1997, p. 259.
3
Documenta Romaniae Historica A Moldova, XXIII, București, 1996, p. 290, doc. 247; vol. XXVI, Bucu-
rești, 2003, p. 187, doc. 216. În continuare DRH A.
4
C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, București, 2002, p. 196.
Lăpuşna. 27
Precum observă Constantin Burac, actele „redactate în cancelariile domnești ale Țării Mol-
dovei din prima jumătate a secolului al XV-lea consemnează pe întemeietorii și pe mai marii
unor sate, juzi și cnezi”, inclusiv din spațiul dintre Prut și Nistru, „cum ar fi Vlad Dolhici,
Jula și Stăilă, Negru Iuga, Nicoară și Onică, Nicoară, Ghengaci, Cergașa, Hristea și Badea
Brătișanul, sau casele lui Aluis la gura Nârnovei, a lui Stan Horia „den sus de Scorțăști” și
alții, peste al căror nume s-a așternut negura timpului”5, pe toți aceștia istoricul îi consideră
„conducătorii nucleelor organizațiilor aflate în zona Lăpușnei”6. Aceștia păstrau un anumit
grad de autonomie locală și îndeplineau funcții judecătorești, neadmițând prin dispoziție
domnească amestecul altui judecător. În rivalitățile interne pentru tron nu rareori preten-
denții încercau să-i atragă de partea lor pe acești juzi, cnezi7 sau vătafi locali.
La rândul nostru, ținem să subliniem că cel puțin o parte din acești stăpâni, juzi, cnezi
ai comunităților de sate au moștenit drepturile de la părinții și bunicii lor. Și dacă pe timpul
stăpânirii mongolo-tătare până în anii ’80 ai secolului al XIV-lea, pe alocuri și mai târziu,
aceștia erau înzestrați cu însărcinări de a colecta anumite dări în folosul stăpânilor mongoli,
apoi odată cu înglobarea acestor, fie mai mici, fie mai mari, stăpâniri în frunte cu cnezii, juzii,
vătafii lor în componența Țării Moldovei, „autoritatea domnească a tânărului stat medieval
le-a confirmat autoritatea asupra localităților, devenind pani, boieri, sluji domnești. Ei erau
organizați pe văi și alcătuiau acele autonomii locale care ascultau de o anumită casă sau cur-
te”8, care domina asupra satelor dintr-o vale, adică asupra unei rómanii.
Încercând să distingă realitățile istorice din secolul al XIV-lea și primele decenii ale se-
colului al XV-lea din Centrul și sudul interfluviului Prut-Nistru, același istoric constată exis-
tența pe aceste meleaguri a trei asemenea comunități teritoriale: una cu centrul la Vorniceni,
alta la Leucăuți, iar o a treia – mai la sud, – pe valea Lăpușnei, care a dat numele satului
Lăpușna, de la care, evident, se trage și denumirea întregului ținut. Informațiile documentare
din veacul al XV-lea înregistrează în această din urmă zonă cel puțin 14 locuri care marchea-
ză prezența unor așezări, printre care se află și Lăpușna, ca centru administrativ9 regional.
Încă din primele decenii ale secolului al XV-lea negustorii străini, dar și cei localnici, care
se ocupau cu negoțul, trebuiau să plătească anumite taxe vamale nu numai la Suceava – ca-
pitala țării, dar și la Tighina, Cetatea Albă, apoi și la Lăpușna. Aceste plăți puteau reprezenta
un compromis atins odinioară între domnul țării și stăpânii din partea locului când a avut
loc înglobarea acestor stăpâniri – viitoare ținuturi – în componența Țării Moldovei10.
Sistematizând rezultatele investigațiilor celor mai prestigioși cercetători români, între
care Șerban Papacostea11, Ștefan S. Gorovei12, Ion Chirtoagă13 ș.a., C. Burac arată că, oda-
tă cu desăvârșirea întemeierii statului medieval moldovenesc, s-au creat condiții favorabile
pentru stabilirea unor noi căi de comunicații între orașele poloneze Cracovia și Liov și cele
de la Marea Neagră. Istoricii menționați afirmă că noua cale comercială de la nord spre sud
5
6
Ibidem, p. 197.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 195.
9
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, București, 1992, p. 252.
10
Andrei Eșanu, Valentina Eșanu, Întemeierea Țării Moldovei. Voievozi din sec. XIV-lea (interpretări noi), In:
Andrei Eșanu, Valentina Eșanu, Mănăstirea Voroneț. Istorie. Cultură. Spiritualitate, Chișinău, 2010, p.
287-288.
11
Șerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Țării Românești și Moldovei (secolele XIX-XVI).
Drum și stat, In: Papacostea Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napo-
ca, 1988, p. 181-204.
12
Ștefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iași, 1997, p. 117.
13
Ion Chirtoagă, Nicolae Vâlcu, Istoria vămii din Moldova, Chișinău, 2006, p. 20.
28 Lăpuşna.
– drumul moldovenesc, a devenit funcțională începând cu anii ’90 ai secolului al XIV-lea,
când Parathalasia (spațiul de pe litoralul nordic al Mării Negre situat între gurile Dunării și
Cetatea Albă) a intrat sub autoritatea domnilor de la Suceava. Ramificații ale acestui drum
comercial treceau și prin zona Lăpușnei, determinând ca așezarea cu același nume să pro-
greseze, ajungând în preajma domniei lui Alexandru cel Bun nivelul unei localități urbane14.
Prima menţiune documentară a localităţii Lăpuşna, după unii istorici15, trebuie consi-
derată cea dintr-un act domnesc de la Alexandru cel Bun, datat aproximativ cu 10 aprilie
1430-1431, ajuns până la noi printr-un suret de pe un ispisoc sârbesc, tălmăcit de Gheorghe
Evloghii în 1780, în care localitatea figurează cu numele de „Lepoveşna”16. Conform acestui
act, localitatea făcea parte dintr-un grup de mai multe sate şi locuri (Iurceni, Săcăreni ş. a.)
din zona râului Lăpuşna, date şi întărite „pentru adevărată slugă şi credincios boierul nostru,
dumnealui Vlad Adiş” 17, probabil urmașul unui stăpân care l-a o dată anterioară reuși să-și
extindă voința asupra mai multor sate din regiune ca să obțină legitimare asupra proprietă-
ților sale printr-un privilegiu domnesc. Întrucât acest document conține informații deosebit
de interesante despre anumite realități de la sfârșitul secolului al XIV-lea și primele decenii
ale celui următor, reproducem un fragment care cuprinde informații despre cele mai vechi
localități de pe pârâul Lăpușna: „… și pe Lăpușna, Iurcenii, și, la o Petră Cruce18, și Sacăre-
nii, și Lepoveșna, și fântâna Epurelui, tij pe Lăpușna, și, la fântâna lui Ilieș, pe Lăpușna, pe
din gios de Iurceni, și unde au fost Hrăste giude, și, pe din gios, unde au fost Stăilă giude,
și unde au fost Jula giude, și împotriva … peste deal despre Voloca, la fântână, lângă lacul
despre sat, pe deasupra Lăpușnii, la fântâna lui Gherman… iar hotarul … să fie dispre toate
părțile după hotarăle vechi, pe unde au îmblat în veci”19. Aceste din urmă expresii, cum ar
fi „hotarăle vechi”, hotarele „pe unde au îmblat în veci”, raportate la anul 1430-1431 ne duc
spre gândul că satele și locurile indicate cu hotarele lor existau de mai multă vreme și că ele
aveau diriguitorii lor din vechime. O interesantă localizare a acestor sate au efectuat Sergiu
Tabuncic și Gheorghe Nicolaev într-o hartă istorică publicată recent20. Conform acestora,
Lepoveșna și Lăpușna ar fi două așezări diferite, situate la o anumită distanță una de alta pe
cursul aceluiași pârâu Lăpușna.
Acestea ar trebui să fie, în linii mari, împrejurările istorice în care a avut loc „coagularea”
Lăpușnei ca importantă localitate, ca centru vamal și administrativ al unui ținut.
Târgul Lăpuşna
Investigaţiile arheologice efectuate la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea au scos
în evidenţă elemente topografice ale aşezării de altă dată. Până nu demult, anumite părţi ale
satului de azi Lăpuşna au păstrat asemenea vechi denumiri, cum ar fi „vama”, „piaţa”, „par-
tea rusească”. În timpul săpăturilor au fost descoperite rămăşiţele unui edificiu de cărămi-
14
15
S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998, p. 29. În Enciclope-
dia Sovietică Moldovenească, pornindu-se probabil de la acelaşi document, se consideră că Lăpuşna
este menţionată pentru prima dată în 1429.
16
DRH A, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 145, doc. 98. Editorii DRH-lui consideră că este vorba de un sat dispă-
rut (Ibidem, p. 472). S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998,
p. 29.
17
DRH A, p. 145, doc. 98.
18
Probabil „Cruce de piatră”.
19
DRH A, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 145, doc. 98.
20
Sergiu Tabuncic, Gheorghe Nicolaev, Țara Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ținuturi,
orașe, cetăți, ctitorii, așezări rurale atestate documentar, Chișinău, Integritas SRL, 2007, hartă, 83 x106
cm; Scara 1:540000.
Lăpuşna. 29
dă, precum şi fragmente de veselă din ceramică, plăcuţe smălţuite cu care se fețuiau sobele,
obiecte de fier ş.a., care erau caracteristice producţiei meşteşugăreşti din Moldova secolelor
XV-XVII, de pe timpul când pe locul actualului sat se formase un centru comercial-meşte-
şugăresc, care treptat a devenit târg, adică centru urban21 .
La 9 ianuarie 1489 într-un suret de pe o hotarnică de la Ştefan cel Mare a satului Petricani,
localitatea Lăpuşna este menţionată pentru prima dată ca târg22. Cu toate acestea, după cum
admitea Constantin C. Giurescu, Lăpuşna devenise târg mult mai înainte, încă din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea. Faptul că Lăpuşna nu este trecută printre punctele de vamă
în privilegiul din 1408 acordat liovenilor, nu constituie câtuşi de puţin o dovadă în sensul
inexistenţei ei ca târg la acea dată. Mai erau pe atunci şi alte centre urbane, cum ar fi Hârlău,
Piatra, Vaslui, Tecuci, care nu figurează în amintitul privilegiu. Lipsa Lăpușnei în acest privi-
legiu însemna doar că Alexandru cel Bun n-a vrut să încarce prea mult cu vamă pe negustorii
lioveni, care exportau marfă, vite şi oi spre tătari23, adică spre ținuturile stăpânite de tătari la
acea dată.
La o anumită înflorire a ajuns târgul Lăpuşna în domniile lui Petru Rareș (1527-1538;
1541-1546). Din puținele izvoare ajunse până la noi, fiind vorba de registrele vamale ale ora-
șului Brașov, aflăm că de mai multă vreme printre orașele care întrețineau relații comerciale
cu Brașovul era și târgul Lăpușna. De exemplu, în 1545 volumul comerțului Lăpușnei cu
acest oraș transilvănean constituia 5 100 aspri, ceea ce era cu mult mai puțin decât cu orașul
Baia – 23 500 aspri; Bârladul – 71 030 aspri; Suceava – 15 960 aspri, dar cu mult mai mult de-
cât cu orice alt oraș din stânga Prutului, căci volumul comerțului cu Hotinul în 1547 ajungea
doar la 300 aspri, cu Reni – 500 aspri24.
Este foarte probabil că și sub Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568), care poar-
tă numele localităţii, despre care se spune că s-a născut în Lăpuşna, fiind fiul Anastasiei,
fata unui târgoveţ din această localitate25, importanța Lăpușnei ca centru meșteșugăresc și
comercial a continuat să crească. Probabil, de această perioadă trebuie legată apariția la Lă-
pușna și a unei slobozii, adică de extinderea teritorială a târgului, menționată la 1591 ca „Slo-
bodziia Ciacărloi”(Ciacârului)26. Precum se știe, apariția unor așezări în imediata apropiere
de altă localitate, numite „slobozii”, în care se așezau cu traiul și desfășurau activități strâns
legate de necesitățile târgului (în cazul nostru, a Lăpușnei) oameni din toate părțile ținutului,
ale țării, dar și străini, care se bucurau de scutiri fiscale pe un anumit termen27.
Ca târg, Lăpuşna nu se deosebea în privinţa structurilor administrative locale de alte cen-
tre urbane ale Ţării Moldovei din această epocă, căci într-un izvor documentar relativ târziu,
fiind vorba de un zapis întocmit aproximativ prin anii 1595-1600, între martorii prezenţi ne
apar şoltuzul şi cei 12 pârgari28 ai târgului (conducătorul urbei şi consilierii săi), pe care îi
întâlnim şi în alte oraşe. Prezenţa şoltuzului şi a celor 12 pârgari la Lăpuşna este atestată și la
5 octombrie 1609, când „Ioan Blehan soltuzul cu cei 12 pârgari din târgul Lăpușnii” mediază
21
Э. А. Рикман, Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г., в Известия Молдавского
филиала АН СССР, Кишинев, 1954, nr. 6 (20); Л. Л. Полевой, Очерки исторической географии
Молдавии XIII-XV вв., Кишинев, 1979, с. 64-65.
22
DRH A, vol. III, p. 83-84, doc. 44.
23
C.C. Giurescu, Târguri şi oraşe, Bucureşti, 1997, p. 259.
24
25
P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 8; A. Sava, Documente privitoare la
târgul și ținutul Lăpuşna, București, 1937, p. VII. În continuare: A. Sava, Documente Lăpușna.
26
Documente privind istoria României A Moldova, veac XVI, vol. 4, p. 5, doc. 5. În continuare: DIR A.
27
Despre slobozii vezi: Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 444-445.
28
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 24-25, doc. 15.
30 Lăpuşna.
o vânzare-cumpărare în satul Costești29, precum şi la 12 martie 1611, când, în baza unui zapis
de mărturie întocmit cu participarea demnitarilor din partea târgului, Ieremia Movilă emite
o carte domnească de întăritură lui Nicoară, pentru o prisacă30.
În Lăpuşna la 1606 întâlnim şi pe un „diac ot târg„, pe nume Dumitru31, fapt care ne
arată că administraţia locală a oraşului şi ţinutului avea un scrib, care întocmea documentele
oficiale şi neoficiale (de vânzare-cumpărare, de moștenire, împărțire a averilor, de danie ș.a.)
ale târgoveţilor şi ale altor locuitori ai ţinutului. Un asemenea act a fost întocmit la Lăpușna
încă la 16 august 158832.
În perioada de prosperare târgul Lăpușna a lansat mai multe persoane care s-au înscris
în istoria acestei localități. Dintre acestea trebuie să menționăm pe fiica de boier Anastasia,
mamă a trei copii, inclusiv o fiică (numele nu i se cunoaște), care, pe la 1560, conform unei
surse otomane, locuia în apropiere de raialele turcești33, adică se prea poate la Lăpușna, pre-
cum și doi feciori, dintre care numele unuia nu i s-a păstrat, dar care a ajuns în anii 60 ai
secolului al XVI-lea vameș și administrator al târgului și ținutului Lăpușna, participând activ
la evenimentele din țară. Cel de-al doilea fiu, cunoscut la început ca „Petru stolnicul”, ajunge
chiar domn în Țara Moldovei cu numele Alexandru „poreclit Lăpușneanul”34, după numele
localității unde s-a născut, poreclă primită peste o sută de ani după cele două domnii ale sale
(1552-1561; 1564-1568)35 pentru a-l deosebi de alți voievozi cu același prenume. Se admite
cu o mare doză de veridicitate că acest Petru stolnicul era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-
lea, numit și „cel Orb”, nepot al lui Ștefan cel Mare. Or, Alexandru Lăpușneanu, după cum
arată izvoarele, moștenise aceeași boală de ochi de care suferea tatăl său Bogdan al III-lea36.
Se admite că s-ar fi născut prin 1515 din dragostea Anastasiei cu Bogdan al III-lea și că s-ar
fi numărat printre pretendenții la scaunul domnesc la moartea lui Ștefăniță vodă, în 1527. Se
consideră că Petru, fiul Anastasiei de Lăpușna, s-a aflat cel puțin în două rânduri în Polonia
și că ar fi fost admis în țară de unchiul său Petru Rareș în a doua sa domnie, când i s-a oferit
rangul de „stolnic” și ar putea fi identificat cu „paharnicul Pătrașco”37.
Deși cele două domnii ale lui Alexandru Lăpușneanu și rolul acestui domn în istoria
și cultura Țării Moldovei sunt studiate destul de minuțios38, totuși izvoarele nu ne permit
să distingem contribuția sa la dezvoltarea localității de baștină – Lăpușna. Am putea doar
admite, ca ipoteză de lucru, că ajungând domn a putut să-și sprijine fratele și pe mama sa
la ctitorirea unei biserici în Lăpușna, poare chiar aceea cu hramul Sfinții Voievozi, al cărei
ecou pare să răzbată mai târziu, ca una domnească. Precum admit unii istorici, în rang de
domn el a contribuit la fondarea Orheiului Nou, la instituirea unui mare târg de vite la Hotin
și la recunoașterea ca târg a Ciubârciului de pe Nistru. De asemenea, a căutat să intervină
în refacerea unor localități din stânga Prutului, probabil și a Lăpușnei, după marele invazii
otomane sau tătărești39.
29
DIR A, veac. XVI, vol. 4, p. 257, doc. 333,
30
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. V, Iaşi, 1908, p. 141-144.
31
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. IX.
32
Catalog de documente din Arhivele Statului Iași. Moldova, vol. I (1398-1595), Iași, 1989, p. 496, doc.
1352.
33
Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1994, 295.
34
Ureche Grigorie, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. de P.P. Panaitescu, București, 1955, p. 159.
35
C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I, București, 2001, p. 615-
631, 682-691.
36
Ibidem, p. 687.
37
Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1994, p. 38.
38
Vezi de exemplu: Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1994, 335 p.
39
Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1994, p. 74.
Lăpuşna. 31
Mamă-sa Anastasia se stinse din viață către finele primei domnii a fiului ei Alexandru
Lăpușneanu, care, fie la rugămintea ei, fie din proprie inițiativă a domnului, a înmormân-
tat-o în biserica mănăstirii Râșca, ctitoria (1512) tatălui său Bogdan al III-lea și reconstruită
în 1542 de Petru Rareș. Ținem să subliniem faptul că Alexandru Lăpușneanu îi înscrie pe
lespedea de mormânt numele mamei sale Anastasia cu înaltul rang de doamnă, care era
atribuit de regulă soțiilor de domni moldoveni: „Binecredinciosul și de Hristos iubitorul
Alexandru voievod Domnul Țării Moldovei a înfrumusețat acest mormânt al mamei sale,
Doamna Anastasia, care a trecut la veșnicele locașuri și a fost îngropată aici, la anul 7066
(1558) indictionul 7 al soarelui 11, lui mai 2”40.
Din epoca lăpușnenilor izvoarele o atestă pe o negustoreasă Paraschiva din Lăpușna, care
la 1569 împreună cu Matei vameșul din Iași și cu „tovarășii săi români” aveau un proces de
judecată în orașul Liov41, ceea ce arată că dânsa a fost implicată în anumite afaceri comerciale
în acest vestit oraș polonez. O altă persoană cunoscută și influentă din Lăpușna era popa
Toader, care la 4 mai 1573 cumpăra cu 800 zloți (sumă considerabilă pe atunci) jumătate din
satul Costești, pe Botne42.
Într-un act de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1625 figurează printre martori un
oarecare „Drăgușan de Lăpușna”43, care se pare era un om cu autoritate sau deținea o dregă-
torie fie în târg (șoltuz, de exemplu), fie în ținut (pârcălab).
Mai mulți târgoveți de Lăpușna posedau proprietăți și în ținut, pe care ori le-au moște-
nit, ori le-au procurat la o anumită dată. După cum arată zapisul din 4 februarie 1637/1638,
„Simion, ficiorul lui Lazor Tâlv de Lăpușna, Ștefan, nepotul lui Lazor Tâlvu, ficiorul lui To-
lunțan, tij ot Lăpușna și Sofronia, fata lui Pardos, tij ot tam și Gligorie, ficiorul lui Pascal, tij
de acolo” au vândut „dreaptă ocină și moșie, a treia parte den seliștea Mlădineștilor, ce-s la
ținutul Lăpușnei”44.
Nu se cunoaște evoluția demografică a Lăpușnei de după recensământul din 1591, care
ne oferă date doar cu privire la numărul contribuabililor și altor categorii de populație din ți-
nut. În marea lor majoritate, locuitorii Lăpușnei erau de etnie românească, dar de o anumită
vreme aici apăru și un cartier cu populație evreiască, menționat într-un act din 1733/173445.
În același act aflăm de existența unei „pivnițe”, „bărbierii” și a unei „dughene a Mătăsarului”,
care pare a fi a unui negustor de țesături46. Alte informații mai concrete despre populația și
îndeletnicirile locuitorilor din Lăpușna ne parvin din recensământul efectuat de autoritățile
țariste în timpul războiului ruso-otoman din 1768-1774. Conform acestei catagrafii, în loca-
litatea Lăpușna erau 78 de case, ceea ce ar însemna că pe atunci numărul locuitorilor, calculat
după metode recunoscute în știința demografică, era de circa 390 de oameni. De târgul de
odinioară ne mai amintesc diferiți meșteșugari, care moșteniseră meseria de la părinții și
bunicii lor, între care 2 cojocari, 2 croitori, un solonar47, un rotar, un dascăl Gheorghiță, care
se ocupa probabil și de instruirea unor copii. De aspectul rural al târgului de odinioară ne
vorbesc asemenea ocupații ca 2 văcari, un cioban, un pescar, iar ceilalți locuitori „ai caselor”
din Lăpușna erau agricultori48. După unele documente din aceeași perioadă, cum ar fi cel din
40
Mihail Balan, Vasile M. Demciuc, Mănăstirea Râșca, Iași, f.a., p. 35-36. Traducere din limba slavonă.
41
42
DRH A, vol. 7, București, 2012, p. 58-60, doc. 48.
43
DRH A, vol. XVIII, București, 2006, p. 453, doc. 389.
44
DRH A, vol. XXIV, București, 1998, p. 29, doc. 28.
45
46
Ibidem.
47
Meșteșugar specializat în producția de lumânări și săpun de seu, de curățarea pieilor de grăsimi, de
tăbăcirea lor.
48
Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea II, Chișinău, 1975, p. 446-447. În continuare MEF.
32 Lăpuşna.
5 noiembrie 1786, aflăm și nume concrete de locuitori din localitatea Lăpușna: „Gheorghii
Mărza ot Lăpușna, Vasili Gotcă ot tam, Andrii Cotorobai ot tam, Parfeni sân Albu ot tam,
Gligoraș Neculii ot tam”, „Ioneță sân popa Tănasă, Gheorghe sân Parfeni” și „Ion Părău ca de
80 ani ot Lăpușna”49. Conform altei catagrafii din 1803, la Lăpușna aflăm 199 de gospodari,
ceea ce ar însemna că numărul populației localității se apropia de 1000 de locuitori, care
plăteau un impozit de 5520 lei anual50.
Ocolul târgului Lăpușna

Ca şi alte târguri şi oraşe ale Ţării Moldovei din epoca medievală, Lăpuşna, în afară de
vatra propriu-zisă a târgului cu hotarul ei, a avut şi un ocol al său, care îngloba un anumit
număr de sate, moșii și alte proprietăți din imediata apropiere a orașului. Acestea trebuiau,
pe de o parte, prin dările lor să contribuie la completarea venitului târgului și administrației
de ținut, or, întreținerea și activitatea acestora necesitau anumite cheltuieli, iar pe de alta – să
verse o parte din venituri în vistieria domnească. După izvoarele ajunse până la noi este foar-
te greu de delimitat hotarele atât ale târgului, cât şi ale ocolului, precum şi evoluţia pe care au
suportat-o acestea de-a lungul vremii. Totuşi, în unele documente este menţionat doar tan-
genţial ocolul târgului sau „locul domnesc”, acesta din urmă putea fi atât în vatra oraşului, cât
şi în hotarul unor rămăşiţe ale ocolului de altă dată. După cum se ştie, oraşele şi târgurile cu
ocoalele lor făceau parte din domeniul domnesc şi se subordonau direct domnului țării. Pe
parcursul secolelor XVI-XVII, ocoalele oraşelor, inclusiv cel al Lăpuşnei, se reduc treptat de-
oarece voievozii neavând ce mai dărui boierilor pentru slujbă dreaptă şi credincioasă rup din
aceste moşii, sate, selişti, trecându-le în proprietatea privată a unor mari demnitari ai Țării
Moldovei. Astfel, la 22 aprilie 1641, Vasile Lupu voievod face danie … lui „Ştefan vel armaş”
siliştea Speriiaţii, care „a fost dreaptă a noastră domnească, ascultătoare de ocolul târgului
nostru Lăpuşnei, ca să aibă a-şi aşeza sat”51. La 13 iunie 1662, Eustratie Dabija voievod îi
întăreşte lui Luca pârcălabul siliştea Pulbereni, „acel loc au fost mai denainte vreame dereptu
domnescu de ocolul târgului Lăpuşnei, care silişte au fost cumpărătură socru-său lui Cărăbăţ
pârcălab de la Cârstea Drăguş … ce au fost danie den ispisoc ce-au avut părintele lor Drăguş
vornicul de la Pătru vodă”52 (probabil Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591).
Prin cartea domnească de la Duca voievod din 2 iulie 1670 i se poruncește unui clucer „să-i
de [lui Mihalcea Hâncu serdar] pre atât loc din târgul Lăpușna, din partea de sus, despre sa-
tul său dispre Mlădinești”, proprietate reîntărită (1675/1676) vestitului boier și serdar de An-
tonie Ruset voievod53. Se pare, către sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma unor asemenea
danii, ocolul Lăpuşnii dispare complet, deoarece printr-un act domnesc din 23 august 1694
Constantin Duca voievod, nemaiavând ce dona, dăruieşte mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust
din Iaşi „o moşie domnească anume Târgul Lăpuşnii … cu vatra târgului Lapuşna”54.
Prin această ultimă acțiune nu numai că a încetat să existe ocolul târgului, ci chiar Lăpuș-
na este trecută în stăpânirea unei mănăstiri. După cum observă Aurel Sava, unele menţiuni
de „loc domnesc” în vatra târgului sau a ocolului Lăpuşnei sunt doar nişte ecouri târzii ale
unor proprietăţi domneşti la Lăpuşna. Astfel, într-un zapis de la 1733-1734 de la Matei Al-
cazi biv clucer, prin care „… au dăruit la Sfânta Episcopie (de Huşi – n.n.) a lui ocină şi moşie
49
Târgul Lăpușna parte a domeniului mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iași. Documente privi-
toare la istoria târgului Lăpușna (1694-1813). Ed. de Teodor Candu, Chișinău, 2014, p. 14-16, doc.7.
50
Anatol Eremia, Lăpușna, In: Localitățile Republicii Moldova, Vol. 7, Chișinău, 2007, p. 644.
51
DRH A, vol. XXVI, p. 96-98, doc. 92.
52
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 91-92, doc. 67 şi p. 106, doc. 85.
53
Andrei Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1998, p. 201.
54
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XI, p. 55.
Lăpuşna. 33
o pivniţe ce au făcut-o el pe drepţi banii săi în târgul în Lăpuşna … însă pământul iaste loc
domnescu”55. Dania către episcopie este întărită la 30 ianuarie 1735 de Constantin Nicolae
Mavrocordat voievod56 .
Astfel, la răscrucea secolelor XVII-XVIII ocolul şi vatra târgului Lăpuşna trec treptat din
proprietatea domnească în cea a unor stăpâni laici şi ecleziastici.
Pecetea târgului
Administraţia târgului şi a ţinutului Lăpuşna avea şi pecetea sa. În zapisul datat aproxi-
mativ cu 1595-1600 aflăm şi cea mai veche amprentă a sigiliului (pecetea) Lăpuşnei. După
câte se vede, aceasta este pecetea şoltuzului târgului, care este însoţită de amprentele a două
sigilii mai mici ale celor doi mari vătafi de Lăpuşna, care sunt prezenţi la întocmirea zapisu-
lui. Evident, târgul avea pecete de mai multă vreme și prin aplicarea ei se dădea mai multă
legitimitate și siguranță zapisurilor, adică documentelor întocmite de diacul târgului, prin
care erau consfințite vânzări, cumpărări, danii de proprietăți ș.a.
Pecetea târgului a fost descrisă în mai multe rânduri de istorici, care, cu această ocazie,
au încercat să descifreze simbolurile ei. Sigiliul are forma circulară cu o cruce în centru, care
este înconjurată între două linii continui circulare, între care este scrisă legenda cu litere
slavoneşti „Печать Липушни”, adică „Pecetea Lipuşnei”. De altfel, observăm că rădăcina
(tema) toponimului din pecete este mult apropiată de cuvântul slav „липа” (lipa) – tei, de
unde am putea emite ipoteza că denumirea localității vine mai curând de la această din urmă
noțiune și că denumirea „Липушни” s-ar potrivi unui loc cu mulți tei sau chiar unei păduri
de tei.
Conform opiniei exprimate de Ion Nistor, crucea simboliza lupta contra păgânătăţii57. În
viziunea lui Silviu Andrieş-Tabac, crucea este „formată din patru cruci latine, cunoscută în
lume şi ca cruce românească”58. Această pecete mai este pomenită doar încă o singură dată
într-un regest a unui zapis de vânzare-cumpărare din 20 martie 1647, în finalul căruia se
arată precum că tocmeala a fost întărită „cu pecetea Lăpuşnii”59.
Cu toate că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în perioada următoare numărul
documentelor atingătoare de Lăpușna crește, totuși nu mai întâlnim acte sigilate cu pecetea
târgului, ceea ce ne duce din nou spre concluzia declinului localității ca așezare urbană.
Vamă domnească la Lăpuşna

Nu putem şti cu siguranţă dacă Lepoveşna a devenit Lăpuşna de mai târziu, dar în forma
„Лопушна” („Lopuşna”, „Lapuşna”), adică foarte apropiată celei de azi, localitatea se întâl-
neşte în anii ’50 ai secolul al XV-lea, fiind atestată deja ca centru vamal intern60. Astfel, la 25
august 1454 (prima mențiune documentară cu acest nume al localității), în cartea sa dom-
nească Petru Aron voievod arată că „acești adevărați călugări ai noștri de la Moldovița au
adus înaintea noastră privilegiul înaintaşilor noştri”, prin care scuteşte de vamă mănăstirea
Moldoviţa de „trei care de peşte … ca să umble … la Dunăre sau la Nistru sau la oricare
55
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 173, doc.148.
56
Ibidem, p. 173-174, doc.148.
57
Ion I. Nistor, Basarabia, pivotul politic al Moldovei voievodale, In: Analele Academiei Române. Memorii-
le Secţiei Istorice, Seria III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p. 16.
58
S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998, p. 29, figura 22.
59
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. IX, p. 69, doc. 48.
60
DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 57-59, doc. 41.
34 Lăpuşna.
baltă… şi ca să nu plătească vamă nicăieri, şi la vămile vândute61 şi la cele nevândute: nici la
Târgul Frumos, nici la târgul Iași, și nici la Lăpușna … ”62. Referinţa în acest act la un pri-
vilegiu mai vechi de la „părinţii noştri„ (după cum se ştie, Petru Aron se dădea drept fiu al
lui Alexandru cel Bun) ne face să credem că voievodul nu a făcut altceva decât să reproducă
aceleaşi scutiri de vamă, inclusiv în cea de la Lăpuşna, pe care le aveau călugării de la Mol-
doviţa conform privilegiului dat în acelaşi scop de Alexandru cel Bun, document care nu s-a
păstrat. Aceasta ne face să considerăm că vama internă de la Lăpuşna exista cel puțin încă din
timpul acestui din urmă voievod.
La 29 iunie 1456 acelaşi Petru voievod întăreşte negustorilor din Liov privilegiul de mai
înainte: „Iar cine merge spre părțile tătărești (Hanatul Crimeei – n.n.) [va plăti] pentru 12
cântare, ce se vor cumpăni, în Suceava, o rublă de argint, în târgul Iaşilor, 30 de groşi, iar în
Lăpuşna, 30 de groşi; iar în Cetatea Albă, o jumătate de rublă de argint. Iar cine nu va merge
la Cetatea Albă, va da în Lăpuşna vama de la Cetatea Albă, cât ar fi dat în Cetatea Albă, iar
în Tighina să nu dea nimic, iar la strajă – de fiecare car câte 12 groși. Iar cine va duce vite
cornute la tătari [va plăti], la vama principală, în Suceava, de fiecare vită câte patru groşi, în
Iaşi, doi groşi, în Lăpuşna, doi groşi, pentru o sută de oi, în Suceava, 60 de groşi, în Iaşi, 30 de
groşi, în Lăpuşna, 30 de groşi, iar ce vamă a fost în Tegheneachiciu, am desfiinţat-o ca să nu
mai fie acolo nici un groş vamă, ci în Lăpuşna să fie această vamă. Aceasta e vama acelora ce
merg la tătari”63. Pornind elementar de la sumele plătite în diferite vămi, observăm că vama
de la Lăpuşna era de acelaşi rang cu vama de la Iaşi, ba poate mai importantă, deoarece aici
erau plătite de către negustori şi sumele pentru vama de la Cetatea Albă şi de la Tighina, în
caz dacă caravanele negustoreşti urmându-şi calea (de exemplu, spre Constantinopol sau
Hanatul Crimeei) nu treceau prin aceste din urmă centre vamale. Tot în acest privilegiu,
precum se arată „…au venit înaintea noastră [adică a lui Petru Aron – n.n.] prietenii noștri,
pârgarii din Liov și au adus privilegiul cel mare, ce îl au de la părintele nostru, Alexandru (cel
Bun – n.n.) voievod, și ne-au rugat să le ușurăm vămile, cum le sânt în acest vechi privilegiu”.
Evident, aici se face referire la privilegiul dat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni la
6 octombrie 140864, din care reiese clar că sistemul vamal al Țării Moldovei cu centrele sale
de la hotare și din interior se constituise de mai multă vreme și că tot de pe atunci din această
rețea vamală făcea parte și centrul vamal de la Lăpușna, ca una interioară, dar și internațio-
nală. Privilegiul lui Petru Aron a fost reînnoit la cerinţa negustorilor lioveni şi de către Ştefan
cel Mare la 3 iulie 146065, ceea ce arată că drumul comercial moldovenesc, care trecea și prin
Lăpușna era unul stabil și aducea foloase atât comercianților din orașul polonez Liov, cât și
centrelor vamale din Țara Moldovei, inclusiv Lăpușnei.
Faptul că vama de la Lăpuşna continua să activeze ne arată şi privilegiul dat mănăstirii
Neamţ de către Ştefan cel Mare la 1 aprilie 1470, prin care „trei măji” (mijloc de transport
special cu care se transporta peştele – n.n.) ale mănăstirii erau scutite de orice plată a vă-
mii, inclusiv de cea de la Lăpuşna66. Precum reiese din același act domnesc, centrele vamale
moldovenești, inclusiv cele dintre Prut și Nistru (Chilia, Cetatea Albă, la Nistru ș.a.) erau
61
Vamă vândută – vamă arendată de domn unui demnitar. Printr-o tradiție mai veche, aceasta se făcea
pe un termen de un an.
62
DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 57-59, doc. 41.
63
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II. Documente externe, Iaşi,
1932, p. 792-793; Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria orașului 1388-1918, vol. I, Bu-
curești, 1989, p. 109-115, doc. 18.
64
Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria orașului 1388-1918, vol. I, București, 1989, p.
85-89, doc. 6.
65
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 273.
66
DRH A, vol. II, p. 243-244, doc. 164.
Lăpuşna. 35
categorisite ca vămi „vândute și nevândute”. Nu putem ști însă la care dintre ele aparținea, în
această perioadă, vama de la Lăpușna.
Vama în Moldova, inclusiv cea de la Lăpuşna, era organizată, după cum admitea Aurel
Sava, după modelul de mai înainte, când aceste ţinuturi erau stăpânite în secolele XIII-XIV
de către tătari. Conform acestuia, negustorii erau obligaţi să oprească neapărat caravanele lor
în anumite oraşe, unde plăteau vamă şi pe această cale ele obţineau venituri importante. „În
aceste târguri negustorii plăteau o vamă mică, în afară de vama cea mare achitată la graniţă
sau, mai ales, la Suceava”67.
După constituirea Ţării Moldovei şi extinderea sa teritorială până la Nistru şi Marea Nea-
gră către începutul secolului al XV-lea, creşte rolul căii comerciale numite „drumul mol-
dovenesc”, fostul „drum tătăresc”, pe care era situată şi vama de la Lăpuşna. Ba mai mult, la
Lăpuşna se intersectau importante drumuri comerciale atât interne, cât şi internaţionale,
care veneau din centrul Europei prin Transilvania şi duceau spre Marea Neagră şi Crimeea,
precum şi cel care venea din Polonia şi ducea spre aceleaşi porturi de la Marea Neagră şi spre
Constantinopol. Acest drum se ramifica la Lăpuşna, ducând spre Hanatul Crimeei, Cetatea
Albă şi Constantinopol. Documentele la care ne-am referit mai sus emise de cancelaria dom-
nească a Moldovei şi, în special, acele privilegii comerciale ale liovenilor, sunt o dovadă evi-
dentă că Lăpuşna devenise un centru comercial şi vamal important pe marele căi comerciale
moldovenești care legau Polonia şi Ardealul de Crimeea şi Marea Neagră.
În urma pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484), a Tighinei (1538) şi apoi a unor noi teri-
torii din sud-estul Moldovei, pentru mărfurile care erau aduse din Cremeea, mai multe de-
cenii la rând, taxele vamale erau plătite un timp la Purcari pe Nistru, iar la sud s-a profilat alt
centru vamal moldovenesc pe Dunăre – la Reni. Încorporarea de noi teritorii moldovenești
în raialele turcești a determinat dispariția acestora (de exemplu, vama de la Reni a dispărut
după ce a fost luată de turci și transformată în raia în 1621)68. Drept urmare, Lăpuşna rămâne
unica vamă din sud-estul Moldovei și, de fapt, se transformă treptat în vamă de margine, adi-
că internaţională. Drept dovadă în această privință poate servi și faptul că pe timpul domniei
lui Alexandru Lăpușneanu în vama de la Lăpușna se plăteau taxele vamale pentru mărfurile
aduse din Istanbul, prin Isaccea și din Crimeea69.
După cât se pare, vameşii de Lăpuşna erau numiţi de domnii Moldovei şi se subordo-
nau direct acestora. Primul vameş cunoscut al Lăpuşnii a fost un frate al lui Alexandru Lă-
puşneanu, numele căruia nu este cunoscut. Astfel, la 1557 Erasm Otwinovski, însoţind pe
Zolkiewski într-o solie polonă la turci, se întoarce pe drumul Lăpuşnei, menţionat mai sus.
După ce trec Dunărea, la 1 octombrie 1557 poposesc la Lăpuşna la 6 octombrie şi stau aici o
zi. Lăpuşna ar fi aparţinut pe atunci fratelui domnului, care era vameş70. Dacă această vamă
a fost încredințată fratelui domnului țării, pare să însemne că centrul vamal de la Lăpușna
era deosebit de important și aducea venituri însemnate vistieriei domnești și celui care o
diriguia.
67
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 82-86, 99, 101; Idem, Istoria românilor
prin călători, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 80; C.C. Giurescu, Istoria românilor. Ed. II-a, vol. I, Bucureşti,
1935, p. 505-506; A. Sava, Documente Lăpuşna, Bucureşti, 1937, p. VI .
68
69
Ibidem, p. 34.
70
P.P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 8; A. Sava, Documente Lăpuşna, p.
VII; Călători străini despre țările române, II, București, 1970, p. 120-121. Informația se confirmă și prin
relația din 19 aprilie 1562 a agentului austriac I. Belsius (Ibidem, II, p. 147).
36 Lăpuşna.
De asemenea, este cunoscut faptul că pe timpul domniei lui Petru Şchiopul vama de la
Lăpuşna a fost încredinţată pe la 1587-1588 lui Bartolomeo Brutti, persoană cu mare influen-
ţă la curtea voievodală, căruia dregătoria lăpușneană îi aducea un venit de 3.000 zloţi anual71.
Cu începere de la sfârşitul secolului al XVI-lea nu se cunosc date concrete privitoare la
activitatea acestei vămi, deşi, probabil, ea a continuat să existe încă multă vreme.
La începutul secolului al XVIII-lea vama Lăpuşnei a continuat să activeze, dar, în urma
unirii administrative a ținutului cu același nume cu cel al Orheiului, această structură este
întâlnită cu denumirea de „vama Lăpușnei și Orheiului”. Drept dovadă poate servi și docu-
mentul din 24 februarie 1707 de la Antioh Cantemir voievod, prin care scria lui „Gheorghi
vel comis, să ia sama între Dracea pârcălabul şi între Mihnea căpitanul pentru o tovărăşie de
vama Lăpuşnii şi a Orheiului, căci Dracea ar fi ridicat banii cu dobândă şi Mihnea nu vre să
ste la socoteală”72. Ceva mai târziu, dar înainte de 1740, vama de la Lăpuşna este transferată
la Chişinău73.
Astfel, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în urma decăderii economice şi a
centrului vamal-comercial, vama de la Lăpuşna îşi încheie activitatea.
A existat oare o curte domnească la Lăpușna?

Existenţa unei „reședințe domneşti” la Lăpușna încă din domnia lui Alexandru Lăpuș-
neanu74 și la care s-ar fi făcut referință în actul din august 1694 de la Constantin Duca vodă
nu poate fi acceptată, din simplul motiv că în documentul citat Lăpușna este menționată nu
ca reședință domnească, ci ca „moșie domnească”75, la fel ca și alte târguri din Țara Moldovei,
care erau proprietate domnească. Totodată, reședința sau Curtea domnească presupune alte
funcții și alte destinații, cum ar fi prezența periodică a domnului țării cu întreaga sa curte și
de unde acesta diriguia țara, judeca și emitea cărți domnești.
Mai curând, Lăpușna, ca târg și centru vamal, a avut un conac sau han negustoresc. În
interpretările cercetătorilor, această noţiune aplicată la Evul Mediu românesc are mai mul-
te sensuri: „iniţial la turci conac a fost sinonim cu hanul (caravanserai). Prin extensiune a
ajuns să însemne loc de popas, de găzduire noaptea; locuinţa, rezidenţa unui înalt demnitar
otoman venit cu o misiune într-un ţinut; locuinţa stăpânului unui domeniu ş.a.”76. Deoarece
Lăpuşna nu este menţionată printre târgurile şi oraşele în care domnii moldoveni au avut re-
şedinţe voievodale, considerăm că în acest caz este vorba de un „conac”, cu sensul de han, loc
de popas negustoresc, unde neguţătorii moldoveni şi străini se opreau pentru a plăti vama,
a se odihni ş.a.
Lăpuşna – centru de ţinut

O perioadă îndelungată târgul Lăpuşna a fost şi centrul ţinutului cu acelaşi nume. După
cum arată mai mulți cercetători, ţinutul Lăpuşna, la fel ca şi alte asemenea unități admi-
nistrative ale Ţării Moldovei, s-a constituit încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
71
B.P. Hasdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 42.
72
И.Т. Халиппа, Труды, vol. I, p. 188-212; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 155.
73
Despre activitatea vămii la Chișinău vezi: A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 38-39.
74
Vlad Ghimpu, Destinul istoric al târgului Lăpușna, In: Tyragetia, Anuar, vol. XII, Chișinău, 2003, p. 161-
167.
75
MEF, Chișinău, 1992, vol. VI, doc. 58, p. 166-168 ; Târgul Lăpușna parte a domeniului mănăstirii Sfân-
tului Ioan Gură de Aur din Iași. Documente privitoare la istoria târgului Lăpușna (1694-1813). Ed. de
Teodor Candu, Chișinău, 2014, p. 6-7, doc.1.
76
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 119.
Lăpuşna. 37
Despre o anumită vechime a ținutului Lăpușna în componența Țării Moldovei pare să ne
vorbească hrisovul slavon original emis de cancelaria domnească la 10 mai 1439, prin care
Ștefan voievod dăruiește mănăstirii din Poiană prisaca Visoca cu dreptul de a strânge deseti-
na din toate satele pe care le stăpânește. Domnul poruncea totodată desetnicilor (percepto-
rilor de impozite) domnești de la Lăpușna „să nu îndrăznească să se amestece întru aceasta,
nici altcineva, nimeni, niciodată, sub urgia domniei”77.
Ţinutul şi-a luat numele mai degrabă de la târg, decât de la apa cu același nume, aşa cum
e cazul cu majoritatea ţinuturilor moldovene78.
Încă la începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir a lansat o interesantă ipoteză
cu privire la apariţia şi extinderea teritorială a ţinutului Lăpuşna. Conform acesteia, centrul
ţinutului în proces de formare a fost la Tighina, teritoriul său s-a extins treptat spre vest până
la râul Prut și dincolo de acesta. Ceva mai târziu (probabil pe la mijlocul secolului al XV-lea,
concomitent cu transferarea vămii de la Tighina la Lăpuşna), centrul ţinutului a fost transfe-
rat de asemenea la Lăpuşna79, târg care, fiind situat mai în adâncul ţării, era mai puţin afectat
de atacurile forţelor străine, ale tătarilor crâmleni, în primul rând. După același Dimitrie
Cantemir, transferarea centrului de ținut la Lăpușna s-a produs după pierderea Tighinei și
a cetății sale în favoarea turcilor, dar nu pe timpul lui Aron Tiranul (1591-1595), cum con-
sidera marele nostru înaintaș80, ci în urma campaniei în Moldova din 1538 a sultanului turc
Suleiman Magnificul.
După cum vom vedea mai jos, când vom încerca să delimităm hotarele ţinutului Lăpuş-
na, extinderea teritorială a acestuia spre nord a avut loc ceva mai târziu decât s-a produs
atingerea limitelor sudice ale ţinutului Orhei, de-a lungul apei Bâcului. Numai astfel se poate
explica, în viziunea noastră, faptul că locuitorii şi proprietarii moşiilor din stânga râului, adi-
că cei din ținutul Orhei, aveau dreptul exclusiv de a folosi apele Bâcului (de a construi mori,
iazuri şi heleştee cu peşte ş.a.).
Probabil, limitele ţinutului s-au profilat mai clar în secolul al XV-lea. Despre existen-
ța și întinderea acestui ținut depistăm informații dintr-un suret (copie) de pe un ispisoc
(document original în limba slavonă) de la Ștefan cel Mare din 10 august 1482, conform
căruia voievodul întărea lui pan Stan Horjă, „ a lui dreaptă ocină (proprietate moștenită de
la părinții săi) și moșie, satul Horjăștii, la Lăpușna (ținutul – n.n.), unde au fost casa lui”81.
În continuare, în același privilegiu domnesc sunt arătate hotarele acestei moșii, care conțin
date despre anumite realități istorice referitoare la ținutul Lăpușna. În special, se arată că sa-
tul și moșia Horjăștii erau situate: „des sus de Scorțăști, și Fântâna Peperigului, întru același
hotar, și alt sat, la Gura Ocoalelor, și peste Prut, supt Obârșie, unde să pogoară gura Gârlii,
și cu loc de prisacă a Horjii celui Bătrân (tatăl său probabil, poate chiar bunicul) la obârșia
pârâului Gurșava, și Strâmbenii, la Bujor, și Fântâna lui Mușat”82. O interesantă localizare a
acestor așezări a fost efectuată relativ recent într-o hartă (placardă) a Moldovei de pe timpul
lui Ștefan cel Mare83.
77
DRH A, vol. I, doc. 195, p. 275-276.
78
C. C. Giurescu, Târguri şi oraşe, p. 259.
79
Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu In-
troductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici
de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 157-158.
80
Ibidem, p. 158.
81
DRH A, vol. II, doc. 246, p. 375-376.
82
DRH A, vol. II, doc. 246, p. 375-376.
83
Sergiu Tabuncic, Gheorghe Nicolaev, Țara Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ținuturi,
orașe, cetăți, ctitorii, așezări rurale atestate documentar, Chișinău, Integritas SRL, 2007, hartă, 83 x106
cm; Scara 1:540000.
38 Lăpuşna.
Din altă sursă, de astă dată cronicărească, aflăm că pe la 1513 ținutul a fost supus unui
jaf cumplit de către tătari luând și mulți robi: „pre aceiași vreme, Bet Ghirei ficiorul hanului
(din Crimeea – n.n.) au întratu la Moldova, de au prădat țara până la Iași și au arsu târgul și
ținutul Cârlegăturii și au ajunsu și până la Dorohoiu și până la Ștefănești. Iar alții au prădat
în jos la Lăpușna și la Chigheciu și de sârgu vrându să iasă cu robii, în Nistru multe suflete
au înecatu și robi și de ai sei”84.
După cum arată mai mulți istorici85, noțiunea de „ținutul Lăpușna”, datează cu claritate
din 18 martie 1535, când într-o carte domnească de la Petru Rareș voievod, Anușca, fiica lui
Ion Șeșcanu, vindea o parte din moșia sa dreaptă din satul „Costiucani, pe pârâul Sarata, în
ținutul Lăpușnei”86. Din aceeași perioadă datează regiunea Lăpușnei pe harta „Ungariei și
Poloniei” a italianului Rafael Sanzio87.
O altă mențiune a ținutului o întâlnim în Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin,
care descrie retragerea prin Moldova pe la mijlocul secolului al XVII-lea când „încărcați
tătarii de robi și de plean din Țara Leșască” au fost atacați de moldoveni pe la Lăpușna și
deposedați de cele jefuite88. Drept răspuns, în scurtă vreme pe la 1650, hanul din Crimeea,
vrând să pedepsească semeția lui Vasile vodă Lupu și a moldovenilor au ridicat din nou oaste
și împreună cu cazacii lui B. Hmelnițki au atacat Țara Moldovei, „împărțitu oastea, o samă
pe la Soroca… spre Suceava, altă samă spre Orheiu și Lăpușna, pân în Prut” făcând mare
pagubă și pradă, pe care Miron Costin o găsește comparabilă cu cea făcută de turci în 1574,
când l-au învins pe Ion vodă cel Viteaz. „Atunci au robit casa Sturdzii jicnicerului … și multe
case întemeiate le-au dus în robie”89. Pierderile și distrugerile în târgul și ținutul Lăpușnei
au fost atât de mari încât după 1650 Lăpușna nu a mai putut să-și revină în plan economic
și începe declinul ei ca târg, centru comercial și vamal. Cu atât mai mult că în anii următori
Lăpușna a continuat să rămână în calea diferitor podghiazuri tătărești (1653/1654) sau de
dărăbanii90 moldoveni, cărora uneori le era și loc de popas (1659)91, care într-un fel sau altul
loveau în stabilitatea și siguranța târgului și ținutului. Drept urmare, structurile administra-
tive ale ținutului sunt transferate de domnie la Chișinău. Cu toate acestea, ținutul a continuat
să se numească Lăpușna, fiind enumerat printre ținuturile țării în Cronica polonă și Poema
polonă de Miron Costin92.
Hotarele ţinutului Lăpuşna constituite la răscrucea secolelor XIV-XV au suportat ulterior
anumite schimbări din cauza invaziei şi lărgirii treptate a stăpânirilor turco-tătare în sud-es-
tul Moldovei. Precum admite Constantin Burac, dintru început până la cuceririle osmane
în sud-estul Moldovei și stabilirea tătarilor și nogailor în Bugeac, ținutul Lăpușna se măr-
ginea la sud cu ținuturile Tigheci, Chilia și Tighina. Treptat, odată cu extinderea teritorială
a Imperiului Otoman din contul Țării Moldovei, ținutul Lăpușna devine unul de margine,
care avea hotar direct cu raialele turcești pe linia Valului lui Traian de Sus. Această realitate
84
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţări Moldovei, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 132.
85
V. Lungu, Ținuturile Moldovei până la 1711 și administrarea lor, In: Cercetări istorice, XVII, 1943. Extras,
p. 20. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II. Ed-a a II-a, București, 1937, p. 445-447; D. Ciu-
rea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), In: AIIAI, vol. II, 1965, p. 160 ;
Dragoș Moldovanu, Introducere, In: Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, București, 1991,
p. XII ; C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, București, 2002, p. 197.
86
DIR A, veac. XVI, vol. I, doc. 340, p. 375-376.
87
Ion Dumitru-Snagov, Imaginea teritoriilor românești în Loggia lui Rafael Sanzio, In: Revista Arhivelor,
an. LX, 1983, vol. XLV, nr. 3, p. 251.
88
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, In: Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 131.
89
Ibidem, p. 132.
90
Mercenari.
91
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, In: Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 178, 189.
92
Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 214, 240, 391.
Lăpuşna. 39
se profilează mai ales după luarea Tighinei de către osmani, în 1538. În legătură cu aceasta,
Lăpușna devine și un important centru de apărare a Țării Moldovei dinspre părțile tătărești
și raialele turcești. La nord hotarele ținutului Lăpușna au rămas destul de stabile, având în
hotar ținuturile Orhei și Iași, iar spre vest de-a lungul Prutului se limita cu același ținut Iași
și cel al Fălciului93. Pe un anumit segment ținutul se extindea pe o arie anumită și în dreapta
Prutului. Astfel, dintr-o sursă târzie, fiind vorba de o scrisoare din 10 martie 1825 a mitro-
politului Moldovei Veniamin Costache, reiese că în Episcopia de Huși, după anexarea Basa-
rabiei la Imperiul Rusiei în 1812, a rămas subordonată acesteia doar o parte din vechiul ținut
al Lăpușnei situat în dreapta Prutului, fiind vorba de „ocolul Braniștei, în care se cuprind 19
sate”94.
Primul cercetător care a încercat să distingă hotarele ţinutului Lăpuşna în evoluţia lor
istorică a fost Aurel Sava95. În viziunea sa, spre apus limita ţinutului Lăpuşnei a fost Prutul,
începând cam din dreptul Cioreştilor – satul Cioara de astăzi, şi mergând spre miazănoapte
pe lângă Călmăţui (Codreşti), Obileni, Bălăureşti, până la satul astăzi dispărut Coluneştii.
Acest sat pare să fi fost aşezat cam în dreptul Grozeştilor de astăzi.
Din dreptul Grozeştilor hotarul ţinutului pornea, probabil, cu direcţia sud-vest, nord-
est către valea Nârnovei, urcând apoi pe valea Sacă, afluent al Nârnovei, cuprinzând înspre
răsărit Măriniciul, Heleştienii, Petrosul şi Nisporenii în interiorul ţinutului şi lăsând în afară
Băcşenii arătaţi într-un document din 1669 ca aşezaţi la capul ţinutului Iaşi.
De la Vâlcăneşti, hotarul dinspre miazănoapte, mergând spre răsărit, formează valea Bu-
covăţului. Satele de pe malul drept sunt în ţinutul Lăpuşnei: Dolna, care nu este decât Cor-
neştii de altă dată, Micleuşenii, Lozova şi Vorniceni. Satele dinspre miazănoapte, de pe malul
stâng al râulețului Ișnovăț, se aflau în ţinutul Iaşilor.
De la vărsarea Bucovăţului în Bâc, hotarul se poate însemna cu precizie. Mai multe do-
cumente îl arată în mod lămurit. Astfel: „apa Bâcului unde se împreună ţinutul Orheiului cu
ţinutul Lăpuşnei” (iulie 1676)96 sau „Lăpuşna niciodată n-au avut împărtăşire în apa Bâcului”
(13 mai 1812)97 sau, în fine, „moşiile din Lăpuşna ci merg până în apa Bâcului n-au vaduri
di mori, ci numai moşiile di Orheiu” (25 iunie 1763)98. Prin urmare, satele de pe malul drept
al Bâcului făceau parte din ţinutul Lăpuşnei, câtă vreme satele de pe malul stâng al Bâcului
erau cuprinse în ţinutul Orheiului. Astfel, după cum am arătat, dreptul de a se folosi de apa
acestui râu îl aveau numai orheienii. Doar aceștia din urmă, ca proprietari ai satelor de pe
malul stâng al râului, aveau dreptul să-şi facă iazuri şi mori în apa Bâcului.
Aceste delimitări se pot verifica şi prin informații documentare. Astfel, Pănăşeştii – Volo-
sănii de altă dată, Curlucenii, Cojuşna, Străşenii, Chişinău, Buicani, Sângera, până la „seleş-
tea hotarului gospod (domnesc – n.n.) ce-i zic Luţănii”, de unde se începea raiaua Benderu-
lui, se aflau în ţinutul Lăpuşnei.
Se vede deci că satul Chişinău se afla la limita de nord a ţinutului Lăpuşnei. Atunci când,
în veacul al XVII-lea Chişinăul, făcut târg de Eustratie Dabija-vodă, se va dezvolta astfel încât
să adăpostească nu numai vama și pârcălabii de Lăpușna, ci şi pârcălabii și serdarii de Or-
heiu, a trebuit să i se adauge un hinterland însemnat către nord: toată regiunea dintre valea
Bâcului şi aceea a Ichelului. Mutându-se de la Lăpușna la Chişinău, serdarii de Orheiu, în
93
Evoluția și desemnarea detaliată a hotarelor ținutului Lăpușna vezi: C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei
până la mijlocul sec. al XVIII-lea, București, 2002, p. 372-382.
94
Şt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Hușilor și Basarabia (15498-1949). Istoric și documente, Iași, 2009, p. 40.
95
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XI-XIV.
96
Ibidem, p. 130, doc. 105.
97
Ibidem, p. 264, doc.203.
98
40 Lăpuşna.
mod firesc, au trebuit să unească administrativ cele două ținuturi învecinate și să ia naştere,
în așa fel, un ţinut al „Lăpuşnei şi Orheiului”, care a dăinuit până la 1812.
Către miazăzi delimitarea ţinutului este însă mult mai greu de făcut pe bază de docu-
mente, pentru că, începând din veacul al XVI-lea, în această parte a Moldovei, între Prut şi
Nistru, aşezându-se tătarii, ţinutul Lăpuşnei a devenit ţinut de margine. Hotarul ţinutului s-a
confundat cu limita de sud a ţării. Cum este şi firesc, nu s-au păstrat documente anterioare
referitoare la moşii sau sate moldoveneşti intrate sub stăpânirea tătărească. Nu putem de
aceea vorbi cu suficientă precizie de un ţinut al Tigheciului, de unul al Cetăţii Albe, de un
ţinut al Ciubărciului sau de vreun alt ţinut intrat sub stăpânire străină. De asemenea, nu ştim
dacă tot sudul ținutului Lăpuşnei, ca margine de ţară, a făcut şi mai înainte parte din această
unitate administrativă, în cazul în care admitem că un asemenea ţinut a existat şi pe vremea
lui Ştefan cel Mare, ba chiar și mai înainte. Un lucru este cert, ceea ce a rămas moldovenesc
după delimitările de la sfârşitul veacului al XVII-lea a continuat să fie moldovenesc chiar şi
acolo unde s-au instalat vremelnic tătarii, nu prin stăpânire de fapt, ci prin tradiţia dreptului
de proprietate păstrat de răzeşi sau proprietari în genere asupra moşiilor, cu sau fără sate,
uneori cu aşezări vremelnice de sate. În lipsa oricărui alt obstacol natural, înaintarea tătă-
rească pare a se opri către mijlocul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVII-lea de-a lungul
valului superior al lui Traian. Acest hotar este cunoscut în istorie sub denumirea hotarul lui
Halil-Paşa, care în 1672 era comandantul Cameniţei de curând cucerită de osmani.
Cu aproximaţie, acest hotar pleca din dreptul vechii silişti a Luţenilor din malul Bâcu-
lui – vechea aşezare a călăraşilor domneşti, şi cobora direct spre sud pe valea Calinderului
până în valea Botnei, cuprinzând în lăuntrul său teritoriul pe care se află astăzi satele Talmaz,
Scroafa şi Baccealia. Din valea Botnei, în dreptul Sălcuţei lua linia Valului Traian către apus
închizănd iarăşi în lăuntrul său satele Taraclia, Baimaclia, Batâr, Selemet, Grădiştea, Ialpugel,
Sărăţica Nouă, Copcui până la Leova99. La cele arătate de Aurel Sava ţinem să atragem aten-
ţia asupra faptului că, probabil, consolidarea vămii de la Lăpuşna către mijlocul secolului al
XV-lea în defavoarea celei de la Tighina şi târgului Lăpuşna în domnia lui Ştefan cel Mare,
a putut să aibă drept urmare extinderea hotarului de sud-est al ţinutului până către apa Nis-
trului. Ulterior, cu toate că au fost rupte de la Ţara Moldovei importante spaţii teritoriale
în jurul Cetăţii Albe şi a Tighinei, chiar şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea unele
moşii din preajma Nistrului mai continuau să se afle şi să fie administrate în cadrul ţinutului
Lăpuşna. Or, numai în asemenea condiţii putea Iancul Sasul, voievod, să-i ceară lui Bodeiu,
mare vătaf de Lăpuşna, la 16 august 1581 să rezolve un litigiu de proprietate în satul Copanca
de pe Nistru100. Cât priveşte hotarul de la sud, limitele ţinutului Lăpuşna s-au extins treptat
până în adâncurile stepei puţin populate a Basarabiei istorice, fără să aibă delimitări clare.
Aceste din urmă hotare au suportat ulterior în secolele XVI-XVII schimbări esenţiale în
urma căderii Chiliei, Cetăţii Albe şi Tighinei sub stăpânirea otomană şi stabilirii tătarilor şi
nogailor în Bugeac.
După cel mai vechi recensământ cunoscut, efectuat în 1591 în Ţara Moldovei, ţinutul Lă-
puşna avea la bir 1538 istov și 288 de săraci, 48 istov la „Slobozia Ceacrăloi (Ceacârului) şi 5
săraci, 42 de vătaşi, 501 curteni, 342 nemeşi, 88 popi ”101. Conform aceluiaşi recensământ, în
ţinutul Lăpuşna sunt înregistraţi 42 de vătafi (administratori ai satelor din ţinut – n.n.), ceea
ce arată, considerăm noi, că pe atunci ţinutul cuprindea cel puţin 42 de localităţi.
Sursele documentare din secolele XV-XVII ne oferă multe informații despre existența
mai multor sate și moșii din acest ținut, dintre care unele erau proprietatea unor înalți dregă-
99
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XII-XV.
100
DIR A, veacul XVI, vol. III, Bucureşti, 1951, p. 168 doc. 223.
101
DIR A, veacul XVI, vol. IV, București, 1952, doc. 5, p. 5.
Lăpuşna. 41
tori. De exemplu, prin zapisul din 8 martie 1643 al lui Grigore Ureche, mare vornic al Țării
de Jos (este vorba de marele cronicar), „ …și a nepoților mei Neculai Ureche spătarul și cu
Nistor Batiște … ne-am tocmit și ne-am înpărțit cu toate satele ce ne-au rămas de la părinții
noștri de pre Nistor Ureche vornicul cel mare și de pre Mitrofana giupâneasa dumisale, așe
cumpărături, ca și moșii de la strămoșii noștri”, între care și „Dăncenii și părțile Chiei și din
Foltești ce-s la ținutul Lăpușnei”102. Aceasta ar însemna că vestitul neam de boieri Ureche
și cel al lui Mirea Jora, pârcălab de Lăpușna, din care se trăgea Mitrofana, stăpâneau aceste
moșii de la moșii și strămoșii lor. Or, Nistor Ureche (†1617) și Mitrofana (†1633) și-au des-
fășurat activitatea în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și primele decenii ale secolului
al XVII-lea, ceea ce ar însemna că aceste proprietăți le dețineau de la părinții și bunicii lor,
care coboară în timp până în domnia lui Ștefan cel Mare. Drept dovadă că încă din acele
timpuri, adică de prin secolul al XV-lea, dețineau moșii în ținutul Lăpușna înalți dregători
poate servi exemplul lui Vlaicul pârcălab, care la 1466 a cumpărat satul Chișinău103, iar Coste
posadnic, pârcălab de Soroca (1499-1506), și urmașii săi aveau în posesie moșia Hrusca104.
Până la 1554 stăpânea satul Strășenii pârcălabul de Neamț – Frățian105; la 22 decembrie 1597
Ieremia Movilă voievod întărește părți din satele Trifeni și Dragomirești din ținutul Lăpușna
lui Nicoară uricar106, iar la 15 aprilie 1598 – satul Horjești din același ținut, lui Cehan văraf107.
Prin cartea domnească de la Vasile voievod din iunie 1637 lui Gavrilaș, mare logofăt, și săte-
nilor din Pilipăuți li s-a delimitat hotarul moșiei cu același nume108, la 13 august 1640 a patra
parte din satul Volosăni, ce-i pe Bâc, același voievod întărește dreapta sa cumpărătură lui
Iaonașco biv vel vornic109; iar în anul următor, la 21 aprilie același voievod întărește, de rând
cu alte moșii, și satul Pugănești din ținutul Lăpușna lui Cehan Racoviță, al doilea logofăt110; la
6 aprilie 1642 i se întărește lui Vasile Banul, fost medelnicer, și soției sale, de rând cu altele, și
„Popișcani, Slobozia Zberoaia, pe Prut”111 și „tot satul Ușereștii” în același ținut112. Dintr-un
act datat aproximativ cu 1 septembrie 1642 – 31 august 1643 i se delimitează hotarul moșiei
„Mârzeștii, cie sintu a dumisale Mirzii căpitanul, pe apa Bujorul, ce este la ținutul Lăpuș-
nii”113. Din zapisul de la 2 februarie 1646 aflăm că pârcălabul de Lăpușna, Mierea, avuse în
posesie moșia Mănceștii din ținutul pe care îl diriguia, ca după deces să-i revină nepotului de
soră – Grigore Ureche, cronicarul114, tot acestuia din urmă revenindu-i de la altă împărțeală
din 21 ianuarie 1644, de astă dată – de la soacra sa Solomia comisoaia, satul Strășeni115. Până
în 1644 satele Ulmeni și Diiaceni au fost în proprietatea postelnicului Ianachie116. Vestitului
conducător al mișcării lăpușnenilor și orheienilor contra domnului țării, Mihalcea Hâncu, îi
102
DRH A, vol. XXVII, p. 45-48, doc. 42.
103
DRH A, vol. II, București, 1976, p. 187, doc. 131.
104
Andrei Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1998, p. 198-199 ; DRH A, vol. VI, București, 2008, p.
30-33, doc. 18.
105
DRH A, vol. VI, București, 2008, p. 237-239, doc. 137.
106
DIR A, veac. XVI, vol. 4, doc. 242.
107
DIR A, veac. XVI, vol. 4, doc. 265.
108
DRH A, vol. XXIV, p. 107, doc. 111.
109
DRH A, vol. XXV, doc. 420.
110
111
112
DRH A, vol. XXVII, p. 384-385, doc. 400, p. 400-401, doc. 419.
113
114
DRH A vol. XXVIII, București, 2006, p. 224-225, doc. 284.
115
DRH A, vol. XXVII, București, 2005, p. 217-218, doc. 237.
116
DRH A, vol. XVIII, București, 2006, p. 243-248, doc. 181; vol. XXVII, p. 408-410, doc. 429.
42 Lăpuşna.
aparținea în ținut satul Mlădinești din imediata apropiere a târgului Lăpușna, ceea ce reiese
din actul de la 2 iulie 1670 și cel din 1675/1676117.
Numărul înalților demnitari care posedau moșii în ținutul Lăpușnei în secolele următoa-
re era în creștere, încât documentele publicate sau încă aflate în arhive pot scoate în evidență
și alți proprietari118.
Din cele arătate mai sus se profilează concluzia că ținutul cu centrul în târgul Lăpușnei s-a
constituit la hotarul secolelor XIV-XV, consolidându-se pe parcursul secolelor XV-XVI. La
o anumită etapă istorică, după căderea cetăților din sudul țării sub stăpânire străină, ținutul
Lăpușnei a înglobat și părți din aceste ținuturi rămase sub jurisdicția domnilor moldoveni.
Dacă hotarele de nord și de vest au rămas stabile, apoi cele de sud erau destul de vagi, dar,
în linii mari, ele se opresc la Valul superior al lui Traian. La începutul secolului al XVIII-lea
ținutul Lăpușnei și cel al Orheiului sunt unite sub o singură administrație cu centrul la Chi-
șinău.
Structuri administrative și judiciare lăpușnene

Din câte putem distinge din puținele informații existente, la începuturi, când se înfiripase
o comunitate de sate pe Valea Lăpușnei, aceasta avea în frunte pe stăpânii din partea locului
care, prin îngăduința mongolo-tătarilor până către ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, își
impusese autoritatea exercitând funcții administrative judiciare și fiscale. Treptat însă, odată
cu absorția acestei comunități de către Țara Moldovei, acești stăpâni și administratori din
partea locului exercitau funcțiile cu îngăduința voievodului țării. Or, dacă pe parcursul seco-
lelor XVI-XVII deja cunoaștem mai multe nume de administratori ai ținutului Lăpușna, din
documentele vremii nu cunoaștem de cine erau numiți sau împuterniciți să administreze, să
judece și să strângă dările pentru vistieria domnească, dar și parțial pentru cea locală, pe care
le încasau stăpânii din partea locului. Cu toate acestea, am putea admite că pe parcursul evu-
lui mediu acești dregători de ținut, inclusiv la Lăpușna, erau instalați în funcție fie de domnii
de la Suceava, apoi de la Iași sau poate de marii vornici ai Țării de Jos, din care făcea parte și
ținutul Lăpușna. Odată cu instituirea serdăriei pentru ținuturile de margine (Soroca, Orhei și
Lăpușna) cu centrul la Onițcani, aceste împuterniciri de numire a dregătorilor pe la ținuturi
erau atribuite marilor serdari. Tot aceștia trebuiau să intervină în activitățile administrative,
judiciare și fiscale ale dregătorilor de ținut, când aceștia comiteau abateri sau abuzuri.
Dacă, de exemplu, ţinuturile Cernăuţi și Hotin erau diriguite de aşa-numiţii staroști, iar
ţinuturile, ca Soroca, Orhei ş.a. – de către pârcălabi, apoi cel al Lăpuşnei, după câte se văd
din puţinele informaţii pe care ni le oferă izvoarele istorice, era administrat în primele secole
de după constituirea ținutului și a Țării Moldovei de unul sau doi mari vătafi. Aceștia mai
sunt atestați în ținuturile Iași119 și Hârlău120 și aveau atribuții cu caracter fiscal, administrativ,
judecătoresc, militar și de menținere a ordinii. Ori de câte ori era nevoie, vătaful, ca repre-
zentant al puterii locale, aducea la îndeplinire diferite porunci domnești, între care și cele de
hotărnicire a moșiilor, eliberare de documente oficiale121.
117
Andrei Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1998, p. 201.
118
Vezi de exemplu: Andrei Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1998, p. 71-209. DRH A, vol. XXVII,
București, 2005, p. 33-34, doc. 40; p. 61-62, doc. 65; p. 485-486, doc. 554.
119
5 aprilie 1598 (DIR A, veac XVI, vol. 4, doc. 257).
120
7 martie 1592 (DIR A, veac XVI, vol. 4, doc. 58).
121
Vătaf, în Instituții feudale din Țările Române. Dicționar / coord. O. Sechelarie, N. Stoicescu, București,
1988, p. 495-496.
Lăpuşna. 43
Dacă satele din alte ținuturi erau diriguite de vornici de sate sau vornicei, apoi cele din
ținutul Lăpușna – de vătăşei, indiferent dacă acestea erau în proprietate domnească, boie-
rească sau mănăstirească.
După cum admite Dimitrie Ciurea, dregătoria de mari vătafi a fost introdusă la Lăpuşna
spre mijlocul secolului al XVI-lea, probabil sub influenţa munteană122. În viziunea noastră,
dregătoria de vătaf la Lăpuşna vine dintr-o tradiţie locală mai veche, care s-a cristalizat trep-
tat sub influenţa munteană, având drept explicaţie vecinătatea apropiată a ţinutului cu Ţara
Românească, şi a fost acceptată de voievozii Ţării Moldovei.
Se pare că primul administrator cunoscut în1557 al ţinutului Lăpuşna şi al vămii a fost
fratele (nu i se indică numele) lui Alexandru Lăpuşneanu123.
Primul vătaf căruia i se cunoaște numele este atestat la 16 august 1581, când Iancul Sasul
voievod îi porunceşte lui (Alexa) Bodeiu, mare vătaf al ţinutului Lăpuşna, să clarifice litigiul
de proprietate dintre călugării mănăstirii Neamţ cu Malic de la Copanca pe Nistru124, ceea ce
mai arată că vătafii aveau și funcții judiciare de a rezolva diverse litigii în limitele ținutului
administrat de ei.
Diriguitor al ţinutului Lăpuşna era pe timpul celei de-a treia domnii a lui Petru Şchio-
pul (1582-1591) un străin pe nume Bartolomeo Brutti, un albanez italienizat de credinţă
romano-catolică125, ajuns în Țara Moldovei de la Constantinopol împreună cu Iancu Sasul
(1579-1582), pe care l-a susținut la Poartă în obținerea scaunului. Bartolomeo Brutti era o
persoană influentă la curtea sultanului, fiind deosebit de instruit, un bun diplomat cu vaste
legături în Balcani și în lumea catolică, pe deasupra mai fiind văr și cu celebrul vizir Sinan
Pașa. Drept recompensă, Iancu Sasul îl aduce în sfatul domnesc, acordându-i rangul de mare
postelnic (1580)126. Pozițiile lui Iancu Sasul fiind în scurtă vreme șubrezite, drept urmare a
politicii sale fiscale nesăbuite, inclusiv în ținutul Lăpușna, Bartolomeo Brutti reușește să trea-
că la timp de partea lui Petru Șchiopul, ajutându-l să obțină cea de-a treia domnie datorită
acelorași bune relații cu Sinan Pașa. Ba chiar se admite că în anumite împrejurări grele Brutti
îi salvă viaţa viitorului domn condamnat la moarte de către turci. Ulterior, Petru Şchiopul,
ajungând în scaunul domnesc al Moldovei, îl numește pe acesta în rang de mare căpitan și
căpitan de Soroca (1587), iar în toamna aceluiași an cumulează și demnitatea de „prefectus
cubiculi” (mare cămăraș al Moldovei) şi mare căpitan de Lăpuşna127, ocupând și funcția de
122
D. Ciurea, Organizarea administrativă, In: AIIAI, vol. II, 1965, p. 166.
123
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. VII.
124
DRH A, vol. 7, p. 477-478, doc. 403; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p. 294, Alexa Bodeiu
fost mare vătaf de Lăpuşna; Gonţa Al. Indice de nume, p. 14.
125
Bartolomeo Brutti este considerat strănepotul episcopului catolic martir Giovanni Brutti (1331-
1371), reprezentantul unui neam cu mare influență în Balcani și în lumea romano-catolică (Sorin
Bulboacă, Bartolomeo Brutti și ofensiva catolică în Moldova în timpul lui Petru Șchiopul, In: Studii de
istorie medievală și premodernă. Omagiul profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Aca-
demiei Române, Ed. îngrijită de Avram Andea, Cluj-Napoca, 2003, p. 304. Vezi și: Sorin Bulboacă, Un
diplomat al Renașterii în Țările Române la sf. sec. XVI: Bartolomeu Brutti, In: Studii de știință și cultură.
Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad, An. 1, 2005, nr. 2, p. 86-92; Idem, Bartolomeo Brutti, In: Mol-
dova. Politică, diplomație și religie, Arad, 2006, 113; Un arbore genealogic al lui B. Brutti vezi: Andrei
Pippidi, Quelques dragmans de Constantinopole au XVII siècle, dans Andrei Pippidi, Hommes et idées à
l’aebe de l’âge moderne, Bucarest-Paris, 1980, p. 133-161.
126
Sorin Bulboacă, Bartolomeo Brutti și ofensiva catolică în Moldova în timpul lui Petru Șchiopul, In: Studii
de istorie medievală și premodernă. Omagiul profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Aca-
demiei Române, Ed. îngrijită de Avram Andea, Cluj-Napoca, 2003, p. 305.
127
E. Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, Bucureşti, 1880, p. 95-97.
44 Lăpuşna.
comandant al cavaleriei128 (adică al călărașilor de Lăpușna). În scrisorile sale din 5 septem-
brie 1587129 către nunţiul papal din Polonia şi din14 ianuarie 1588130 către legatul apostolic
din Polonia, Hannibal di Capua, Brutti se autoîntitulează „Gran Camarier di Moldavia et
Capitano di Lapusna” (mare cămăraș și căpitan de Lăpușna), iar Petru Şchiopul îl numeşte
şi mai pompos „magnus aulae nostrae magister”131. În această perioadă, Bartolomeo Brutti,
acceptat de domn în calitate de consilier de taină sau principalul consilier al acestuia, era
considerat de către reprezentanții lumii apusene drept „locțiitorul domnului Moldovei”. În
ultimii ani de domnie a lui Petru Șchiopul, Brutti îndeplinește misiuni diplomatice în Po-
lonia, reprezentându-l pe domnul moldovean (1588)132, dar și ca agent al turcilor pentru
încheierea păcii între osmani și poloni (1590)133. Pe lângă acestea, în semn de recunoştinţă,
Petru Șchiopul îl înzestră cu averi imense, între care şi veniturile vămii de Lăpuşna, care con-
stituiau 3.000 de zloţi de aur anual. El se menţinu în aceste funcţii până la sfârşitul domniei
lui Petru Şchiopul, devenind foarte bogat. La 1590 Bartolomeo Brutti primeşte indigenat
(cetăţenie polonă)134.
Atât în prima, cât și în a doua domnie a lui Petru Șchiopul, Bartolomeo Brutti, care,
precum am arătat, se distingea prin anumite calități de diplomat și avea multiple legături în
lumea romano-catolică, cu papalitatea, cu numeroși episcopi catolici din spațiul balcanic,
peninsula italică și Polonia, devine un promotor al ideii aderării Moldovei la biserica ro-
mano-catolică, încercând totodată să diminueze influențele bisericii reformate care veneau
din Transilvania. Despre aceasta ne mărturisește ampla sa corespondență care a purtat-o cu
Papa de la Roma, cu cercuri interesate din țările catolice. Această activitate de prozelitism
catolic a lui Bartolomeo Brutti în Moldova se intensifică în ultimii ani de domnie a lui Petru
Șchiopul (1587-1591), avându-i ca susținători pe frații săi (Cristofor și Benedetto), un șir de
demnitari de obârșie străină (Franco paharnic, Bernardo Borisi tălmaciul domnesc, Zotu
Tzigara spătar, postelnicii Ghiorma, Constantin ș.a.) de la Curtea domnească, întreprinzători
străini (Constantin Corniac, Gian Battista Amorosi, Sima Varsi, Nicoriță Nevridi ș.a.)135 și
chiar o parte din marea boierime autohtonă (Ieremia și Simion Movilă, Luca Stroici ș.a.)136.
Fiind consilier de taină al lui Petru Șchiopul, Bartolomeo Brutti a reușit să-l convingă pe
domn să accepte ideea romano-catolică pentru țara sa137, dar realizarea în viață a acesteia nu
a avut loc din cauza detronării domnului.
128
129
E. Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1 (1576-1599), Bucureşti, 1880, p. 95-97.
130
Ibidem, p. 100-103. Este greşit atribuit ca căpitan de Soroca (N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregă-
tori, p. 295-296).
131
B.P. Hasdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 40-42.
132
E. Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, Bucureşti, 1880, p. 95-96.
133
E. Hurmuzaki, Documente, vol. IV/2, București, 1884, p. 152, vol. XI, București, 1900, p. 213-214 ; A.
Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. III, p. 225.
134
C. Rezachevici, Indigenat polon – o formă însemnată de integrare a nobilimii româneşti în cea europea-
nă în evul mediu, In: Arhiva Genealogică, 1996, nr. 3-4, p. 215.
135
Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în sec. XVI-XVIII, Ed. revăzută și adăugită,
București, 2001, p. 253.
136
137
Ibidem, p. 301-313.
Lăpuşna. 45
Se spune că noul domn, Aron Tiranul (1591-1592), îi datora lui Brutti sume conside-
rabile, dar, nedorind să i le înapoieze, porunci armaşilor să-l omoare138. Acesta reuși să se
refugieze în Polonia. Drept pretext pentru a-l condamna la moarte i-a servit noului domn
participarea lui Bartolomeo Brutii și a altor boieri la o răscoală a sorocenilor și orheienilor în
frunte cu un domnișor Ionașcu, care se dădea drept fiu al lui Alexandru Lăpușneanu. Răscu-
lații au fost învinși într-o bătălie pe Răut, iar Brutti și alți boieri au fost prinși și decapitați din
porunca lui Aron Tiranul în 1592139. Alţi cercetători întrevăd asasinarea acestuia din motive
politice, ca susţinător al altor pretendenţi la tron140. Odată cu căderea din scaun a lui Petru
Șchiopul și cu moartea lui Bartolomeo Bruti, politica procatolică a cercurilor guvernante ale
Moldovei a scăzut din intensitate, iar funcția de administrator al ținutului și vămii de Lăpuș-
na trece în mâinile altui demnitar.
Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea se încearcă o consolidare a administraţiei locale a ţinu-
tului, deoarece constatăm prezenţa a doi vătavi la Lăpuşna. Astfel Mihalcea şi Constantin,
mari vătafi ai ţinutului Lăpuşna în anul [1595-1600], împreună cu şoltuzul şi cei 12 pârgari
dau o mărturie la vânzarea unei părţi din moşia Dieşani141.
La hotarul secolelor XVI-XVII, noțiunea de vătaf iese din uz și atribuțiile acestuia sunt
preluate de pârcălabi, care îndeplineau aceleași funcții administrative și judiciare în târg
și în ţinut. Pe timpul lui Dimitrie Cantemir, precum observă acesta, la hotarul secolelor
XVII-XVIII Lăpușna și ținutul cu același nume erau administrate la fel ca și Soroca și Orhe-
iul de doi pârcălabi, cărora, din cauza că atât domnul, cât și marii boieri dregători „sunt mai
mereu ținuți să urmeze Curtea (adică să se ocupe de administrarea centrală a țării și să în-
deplinească diferite porunci domnești – n.n.) și nu le pot descurca pricinile tuturora de prin
toată Provincia (adică din ținuturi – n.n.), spre a le împărți locuitorilor Moldovei dreptatea
(adică de a le judeca litigiile și pricinile – n.n.), au fost statorniciți în fiecare din orașe și din
târguri anumiți juzi (judecători, administratori – n.n.), pe care, prin unele locuri obișnuiesc
să-i numească „pârcălabi”, prin altele „vornici” și „cămărași”142. Despre activitatea lor vezi și
compartimentul „Structuri militare”.
Odată cu introducerea instituției isprăvniciei ca structură administrativ-executivă în ți-
nuturi, și Lăpușna era condusă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de ispravnici,
care exercitau puterea domnească în provincie. Pe lângă altele, ispravnicii trebuiau să „îm-
partă dreptatea, să apere pe săraci de abuzurile agenților fiscali și să supravegheze vornicii
satelor la întocmirea cislei (adică trecerea gospodăriilor țărănești în lista contribuabililor –
138
B.P. Hasdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 42. Vezi mai detaliat:
Cristian Luca, Miscellanea italo-romena (XVI e XVII secolo) [Bartolomeo Brutti (15557-1592)], In: Închi-
nare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani. Volum îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu şi Gheorghe
Lazăr, Brăila, 2003, p. 332-335.
139
Istoria Românilor, Ed. a II-a revăzută și adăugită, Coord. Șt. Ștefănescu, C. Mureșanu, I.-A. Pop, vol. IV,
București, 2012, p. 554.
140
N. Iorga, Istoria românilor prin călători străini, Bucureşti, 1981, p. 157; V. Apostolescu, Un aventurier
apusean la curtea lui Petru Şchiopul: Bartolomeo Brutti, In: Anuarul Institutului de Arheologie și Istorie,
Iași, vol. XVIII, 1981, p. 567-574.
141
142
Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu
Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi
indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 270-271.
46 Lăpuşna.
n.n.), precum și pe ceilalți slujbași ai țării…”143. Pe la 1808 în ținutul Lăpuşna erau cunoscuți
doi ispravnici – Manolache Donici şi Vasile Roset144.
Structuri militare
Necesitățile elementare de apărare au dus la formarea prin ținuturi, inclusiv la Lăpușna,
a unor structuri militare. După câte se pare, în fruntea acestor structuri de la sfârșitul seco-
lului al XIV-lea până în secolul al XVI-lea, pe când era adunată de domn oastea mică sau
oastea mare a țării, funcția de comandant militar, care, de altfel, avea misiunea de a aduna
la arme detașamentul respectiv al ținutului, îi revenea marelui vătaf de Lăpușna. În Cronica
moldo-polonă a lui Miron Costin, vătafii de ținut, adică și cel de la Lăpușna, sunt numiți
„stegari”, adică comandanți ai steagului de oaste pe care îl aduna la cerința domnilor în caz
de război.
În urma unor schimbări de hotar între stăpânirile Imperiului Otoman și Moldovei și
devenirea Lăpușnei ca ținut și târg de margine, după cum arată izvoarele istorice în ultimele
decenii ale secolului al XVI-lea, la Lăpuşna a fost instituită şi o dregătorie permanentă cu
funcţii militare, care avea misiunea de a apăra sau de a stopa intenţiile agresive ale turcilor,
tătarilor și cazacilor în sud-estul Moldovei. În baza unui izvor publicat de A. Veress, Aurel
Sava constată „că după moartea lui Alexandru Lăpuşneanu, moldovenii prinzând de veste
că tătarii se pregătesc să prade ţara, au luat din timp măsuri de pază în mai multe locuri,
între care şi la Lăpuşna, astfel că, atunci când tătarii au năvălit în vara anului 1568, după ce
au pustiit 34 de sate, au putut fi loviţi prin surprindere de către moldoveni şi nimiciţi”145. Se
pare la început aici a fost instituită o căpitănie şi această funcţie a îndeplinit-o un timp acelaşi
Bartolomeo Brutti, care se autoîntitula „capitano di Lapusna”.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea la Lăpuşna, pe lângă dregătorii civili, aflăm un dem-
nitar cu funcţii pur militare – hotnogul, care pe acele timpuri era comandantul unui steag
de 100 de oşteni format din slujitori şi mazili146. Comparând datele catastifului de la 1591,
Gheorghe Pungă arată că, „având în vedere faptul că la nici unul dintre ţinuturile Moldovei
nu se înregistrează un număr mai mare de curteni şi nemeşi (ca la ţinutul Lăpuşna – n.n.),
considerăm că locuitorii” Sloboziei Ceacârului din preajma târgului Lăpuşna „aveau obliga-
ţia de a apăra ţara în cazul unor expediţii ale tătarilor sau ale turcilor din raiale”147.
Dintr-un document târziu de prin 1730 aflăm că pentru paza acestei margini „mai îna-
inte vreme au avut sărdarii hotnogi de strajă pi la toate marginile acestor ţinuturi (Lăpuşna,
Orhei şi Soroca) şi ce să lucra di la dânşii avea ştire sărdarii şi stricându-se acele bresle în
locul acelor hotnogi au rămas de pun sărdarii nemesnici pe la margine de sunt şi de straja
marginii şi ce lucrează, de la dânşii iau înştiinţare”148.
S-ar putea presupune că instituirea la Lăpuşna a unei dregătorii cu funcţii militare (de
căpitan sau hotnog) era, de rând cu altele, şi o măsură a domnului țării contra locuitorilor,
nobilimii din acest ţinut, care cu puţin timp în urmă, pe la 1581 s-au ridicat contra noului
bir (zeciuiala din boi) instituit de Iancul Sasul voievod. Cunoscutul cronicar Grigore Ure-
che descrie cu destule amănunte acest eveniment: „Iancul vodă fiind plin de lăcomie, izvodi
143
Ispravnic, în Instituții feudale din Țările Române. Dicționar. Coord. O. Sechelarie, N. Stoicescu, Bucu-
rești, 1988, p. 237-239.
144
A.V. Balaur, Contribuţii la studiul istoriei românilor. Istoria Basarabiei, vol. III. Sub stăpânirea rusească
(1812-1918). Politica. Ideologia. Administraţia, Chişinău, 1940, p. 125.
145
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. VIII.
146
Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 225.
147
Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 117.
148
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XVIII.
Lăpuşna. 47
obicină (un bir suplimentar – n.n.) care n-au mai fostu niciodată, de au trimis în toată ţara
să ia a zecea din boi, care obiceai nu l-au putut suferi ţara, ci s-au ridicat lăpuşnenii, de s-au
sfătuit ca să să dezbată de suptu mâna Iancului vodă. Şi bulucindu-să, au ridicat dintre dânşii
domnu pre Lungul şi i-au pus nume Ion vodă şi decii au purces pre Prut în sus”149. Iancul
Sasul a intervenit cu forţe militare considerabile în frunte cu vornicul Bucium şi postelnicul
Bartolomeo Brutti (după cronicarul Grigore Ureche - „Brut”), despre care am arătat mai
sus. „Şi timpinându-să oştile la Bolota, s-au lovit de faţă şi dându războiu vitejaşte dispre
amândoao părţile, perdură lăpuşnenii războiul şi domnişorul (pretendent la scaunul Țării
Moldovei – n.n.) încă să înecă în Prut”150.
Despre un asemenea dregător pe nume Marco Rango, originar din Viseşti, sat aşezat în-
tre Prut şi Nârnova, aflăm doar tangenţial, când acesta la 1 martie 1592 semnează în calitate
de „hotnog ot volost Lăpuşna” un zapis de mărturie de vânzare-cumpărare a unei părţi din
satul Perişeani (ţinutul Covurlui) 151. Un alt hotnog de Lăpuşna este menționat la 16 aprilie
1639, Ştefan Cociorvă, care la acea dată cumpără o parte din satul Săceteni152, probabil este
una și aceeași persoană cu „Cociorveiu hotnogul den satu den Ialoveni, de ținutul Lăpușna”,
menționat în actul din 19 august [1639]153. În acest din urmă document este trecut și un fost
hotnog de Lăpușna pe nume „Moldovan … din satu Buecani”154. La 25 aprilie 1645 aflăm de
existenţa lui Ştefan Pagul, izbaşa „ce a fost hotnog cu călăraşi de paza marginii”155.
În scurtă vreme la Lăpuşna a fost instituită şi pârcălăbia. După unii cercetători, ea a fost
transferată aici de la Ciobărciu în urma cedării în 1595 a acestei localităţi cu satele din jur de
către Ieremia Movilă voievod hanului din Crimeea156. Aceasta pare să corespundă realităţii,
fiindcă în 1593 era pârcălab la Lăpuşna Mirea, care împreună cu alţi martori adeveresc prin
semnăturile lor, fapt care denotă că știau carte, în târgul Lăpuşnei un schimb de moşii în
ţinutul omonim157. După cum s-a stabilit, acesta era Mirea Jora, frate cu Mitrofana, soţia lui
Nestor Ureche158, părinții cronicarului Grigore Ureche. Neavând urmaşi direcți, pe la 1646
nepoţii săi îşi împart numeroasele moşii ale unchiului lor Mirea159, ceea ce ar însemna că
murise cu puțin timp în urmă.
Pe la [1595-1600] la Lăpuşna este atestat „pan Toader Cehan pârcălab”, care la acea dată
cumpăra cote părţi din satul Dieşani160. Din documentul citat nu reiese clar că Toader Cehan
era în această funcţie la Lăpuşna, dar ceea ce ne face să credem că el îndeplinea funcţia în
această localitate este faptul că zapisul de vânzare-cumpărare era întocmit în acest târg în
prezenţa celor doi mari vătafi, a şoltuzului şi acelor 12 pârgari din târgul Lăpușna. Cumpără-
tura mai era întărită şi cu pecetea târgului. Ne-a mai determinat să-l considerăm pe Toader
Cehan anume pârcălab de Lăpuşna şi faptul că nu-l mai întâlnim în această funcţie în altă
149
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţări Moldovei, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 199.
150
Ibidem.
151
CDMI, Vol. I, 1398- 1595. Bucureşti, 1989, p. 533, doc. 1468.
152
153
DRH A, vol. XXV, p. 206, doc. 199.
154
DRH A, vol. XXV, p. 206, doc. 199
155
Ibidem, p. 67-69, doc. 47.
156
I. Nistor, Basarabia pivotul politic al Moldovei voievodale, In: Analele Academiei Române. Mem. Ist., ser.
III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p. 241; I. Chirtoagă, Sud-Estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484-1699),
Bucureşti, 1999, p. 190.
157
DIR A, veacul XVI, vol. IV, o, 88-89, doc. 112.
158
George Felix Taşcă, Posadnicii de la Soroca şi descendenţa lor, In: Arhiva Genealogică, 1995, nr. 3-4, p.
142; Ştefan Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, In: Anuarul de lingvistică şi istorie literară
(Iaşi), vol. XXIV, 1973, p. 109-126.
159
CDMB, vol. I, Bucureşti, 1957, p. 364, doc. 1848.
160
A. Sava, Documente Lăpuşna, Bucureşti, 1937, p. 24-25, doc. 15.
48 Lăpuşna.
parte. De altfel, Aurel Sava îl consideră de asemenea pe Toader Cehan pârcălab de Lăpuş-
na161. Nu se ştie cât timp a deținut el această dregătorie, dar se cunoaște că în 1610 semna
deja în calitate de „fost medelnicer” și „fost postelnic” la hotărnicirea moşiilor Petricani şi
Țolici, în ţinutul Lăpuşnei162, adică în ținutul pe care îl cunoștea bine ca fost administrator.
Putem admite cu siguranță că, fiind menționați în izvoare la date apropiate, Mirea Jora și
Toader Cehan s-au aflat împreună în funcția de părcălabi de Lăpușna, dar dacă unul din ei
avea preponderent îndatoriri militare, apoi celălalt – de administrare a ținutului.
Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea se stabileşte sau poate este numit la Lăpuşna în dregăto-
ria de pârcălab Petre Cărăbăţ, care deţinuse până atunci înalta dregătorie de mare vornic (se
prea poate al Ţării de Jos). El a pus începuturile unei întregi dinastii de pârcălabi de Lăpuşna
în secolul al XVII-lea. Astfel, pe la 1 iulie 1635 este atestat în această dregătorie Dumitru Că-
răbăţ163, de la care moşteneşte funcţia ginerele sau, Luca, pârcălab de Lăpuşna (1652-1653
vezi mai jos), căsătorit cu Gherghina, fiica lui Dumitru Cărăbăţ164, şi fiul său Ion Cărăbăţ,
care semnează ca martor la 20 martie 1667 un zapis de vânzare-cumpărare a satului Stroeşti
din ţinutul Fălciu165.
Prezenţa mai mult sau mai puţin constantă a unor pârcălabi la Lăpuşna este atestată cu
începere din 1642. Astfel, la 28 aprilie a aceluiași an „Vasile Vodă (Lupu – n.n.) porunceşte
pârcălabilor de Lăpuşna să meargă … să aleagă hotarele satului Chişinău, care aparţinea mă-
năstirii Sfânta Vineri” din Iaşi166. Numele lor concrete „Fote și Drăguș pârcălabii la Lăpușna”
apar într-un alt izvor datat aproximativ cu 28 aprilie 1642, care cuprindea date cu privire la
aducerea la îndeplinire a poruncii domnești de a alege „locul Chişinăului de către Hrusca”167,
arătată mai sus, precum și numele martorilor din localitățile din împrejurimi (Tăistrești,
Gheţăoani, Buiucani și Trușeni), care au participat la această acțiune168.
În ultimii ani de domnie a lui Vasile Lupu, pârcălab de Lăpuşna era un oarecare Luca,
care „ar fi fiul popei Istrate din Cristeşti-Lăpuşna şi al preotesei Călina, căsătorit cu Gher-
ghina (Ghinia), fata lui Cărăbăţ pârcălabul”169. În 1653 în vâltoarea rivalităţilor pentru tronul
Moldovei, pârcălabii de la Soroca, Orhei şi Lăpuşna au trecut cu unităţile lor de oaste de
partea lui Gheorghe Ştefan, împrejurare hotărâtoare care a grăbit căderea lui Vasile Lupu170.
Acesta din urmă îl pedepseşte pe Luca pârcălabul de Lăpuşna confiscându-i „pentru hicile-
nie” satele171, ulterior restituite de Gheorghe Ştefan îndată ce acesta ocupă scaunul domnesc.
161
Ibidem, p. XV.
162
DIR A, veacul XVII, vol. II, p. 307, 308.
163
CDMB, vol. II, p. 230, doc. 1089. DRH A, vol. XXIII, p. 189-190, doc. 152.
164
Ştefan S. Gorovei, Mărturiile unui document, In: Cercetări istorice (Serie nouă), vol. XII-XIII, Iaşi, 1981-
1982, p. 310.
165
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IV, 1908, p. 268-269; A. Sava, Documente Lăpuşna, p.XV.
166
И.Т. Халиппа, Документы XVII-XVIIIвв. касающиеся вотчины Буюкан нынe предместия гор.
Кишинева, In: Труды Бессарабской губернской ученой архивной коммиссии. Том. 2, Кишинев,
1902, док. IV, V, p. 175. (în continuare И.Т. Халиппа, Труды, vol. II); I. Nistor, Basarabia, pivotul politic
al Moldovei voievodale, In: Analele Academiei Române. Mem. Ist. Seria III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p.
248; Moldova în epoca feudalismului, Vol. IV, Chişinău, 1986, p. 49, doc 13 (în continuare MEF); Andrei
Eșanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 89. DRH A, vol. XXVI, p. 371, doc. 434.
167
И.Т. Халиппа, Труды, vol. I, Кишинев, 1900, p. 193; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p.
200; DRH A, vol. XXVI, doc. 434, 435
168
DRH A, vol. XXVI, p. 371-372, doc. 435
169
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 92, vezi comentariul.
170
P. Zaharuic, Sfatul domnesc al lui Gheorghe Ştefan (I), In: AIII, vol. XXXIII, Iaşi, 1996, p. 41.
171
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 92; Vezi o spiţă genealogică la Andreescu C.I. Documentele Kogălni-
cenilor din Arhiva Fundaţiei Culturale Mihail Kogălniceanu, In: Arhiva Românească, an. VII, Bucureşti,
1941, p. 33.
Lăpuşna. 49
O mărturie în această privinţă poate servi seliştea Pulbereni, pe care Luca pârcălab o avea
de la socrul său Cărăbăţ172 şi care, la rândul său, o cumpărase fiind loc domnesc în ocolul
târgului Lăpuşna173. Vasile Lupu a răscumpărat-o, dar a plătit doar o jumătate din sumă. Cu
siguranţă, Luca a continuat să rămână în dregătoria de la Lăpuşna şi în timpul domniei lui
Gheorghe Ştefan, deoarece la 5 august 1655 voievodul îi „dăruieşte seliştea Pulbereni, în
ţinutul Lăpuşnei, pentru slujbă dreaptă şi credincioasă”, probabil fără ca acesta să întoarcă
noului voievod suma primită de la Vasile Lupu. O adevărată cercetare a acestui litigiu legată
de seliştea Pulbereni a efectuat în 1662 Eustratie Dabija voievod, care la 13 iunie a aceluiaşi
an, în urma investigaţiilor efectuate, a reuşit să reconstituie principalele evenimente la care a
participat Luca pârcălab de Lăpuşna în rivalităţile pentru tronul Ţării Moldovei.
Pe la 1657 el mai continua să se mențină în această dregătorie, deoarece la 5 iunie a anului
indicat apare ca martor la vânzarea satului Şerbeşti din ţinutul Vaslui174. Odată cu schimba-
rea domnului ţării în 1658, Luca a încetat să mai fie pârcălab, căci puțin mai târziu, la 13 iunie
1662, este menţionat ca „fost pârcălab”175. Însă, cariera lui Luca nu luă sfârşit, deoarece ulte-
rior el reușește să capete încrederea lui Gheorghe Duca voievod, pe care îl însoţi în pribegie
la Ţarigrad, cum admite A. Sava176, după prima sa domnie (1665-1666). În a doua domnie a
lui Duca (1668-1672), Luca redobândi funcţia de pârcălab, fiind atestat în această dregătorie
la 1669, de astă dată la Chişinău177.
Participarea activă a pârcălabilor de Lăpușna în rivalitățile pentru scaunul domnesc, din-
tre care unele le-am arătat mai sus, demonstrează încă o dată că pârcălabii lăpușneni, la fel ca
și cei din Soroca și Orhei, aveau sub comanda lor unități permanente de oaste, care, pe lângă
funcțiile de apărare a țării, erau atrași și în diferite acțiuni interne. Or, descriind anumite eve-
nimente din epoca lui Vasile Lupu și de mai târziu, Miron Costin îi menționează pe călărașii
(adică oșteni călări) de la Lăpușna.
Poate această ultimă informaţie despre Luca ca pârcălab de Chişinău în 1669 l-a deter-
minat pe Aurel Sava178 și pe Ion Chirtoagă179 să considere că, în împrejurările grele de la
mijlocul secolului al XVII-lea, pârcălăbia de Lăpuşna a fost transferată la Chişinău. Datele pe
care le aducem mai jos arată cu claritate că instituirea unei pârcălăbii la Chişinău180 nu a de-
terminat dispariţia celei de la Lăpuşna, ca unul dintre centrele de apărare din sud-estul Țării
Moldovei. Mai mult decât atât, din această perioadă cele două pârcălăbii activează paralel. Și
dacă pârcălăbia de Chișinău avea preponderent funcții de administrare a ținutului Lăpușna,
apoi pârcălăbia de Lăpușna a continuat să îndeplinească aceleași funcții militare pe care le-a
avut de mai înainte.
Despre activitatea unor căpitani şi pârcălabi de Lăpuşna ne vorbesc și alte informații, pe
care le aducem în continuare. În calitate de martor la 17 iulie 1654 îl găsim menţionat în do-
cumentele vremii pe „Romaşco, căpitan de curte de ţinutul Lăpuşnei”181, care, se pare avea
de asemenea îndatoriri militare.
172
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 92, vezi comentariul.
173
Ibidem, p. 91-92, doc 67.
174
CDMB, Supliment I, Bucureşti, 1975, p. 243.
175
176
Ibidem, p. 92.
177
A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 32.
178
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XV.
179
I. Chirtoagă, Sud-Estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484-1699), Bucureşti, 1999, p. 190.
180
Despre activitatea pârcălăbiei la Chişinău, vezi compartimentul lucrării de faţă cu privire la structuri-
le militaro-administrative de la Chişinău.
181
Arhivele Statului Bucureşti. Fondul Episcopia Huşi, XII - 122. Original românesc.
50 Lăpuşna.
Pe parcursul anilor aici sunt atestaţi pârcălabi până în deceniul al 7-lea al secolului al
XVIII-lea. Izvoarele vremii îi surprind pe aceştia de cele mai multe ori implicaţi în activităţi
administrative şi judiciare. Unui oarecare Văscan, de asemenea pârcălab, i se întocmeşte
la 26 iulie 1658 o hotarnică a moşiei sale Bostancea din ţinutul Lăpuşna182. Probabil, el era
la acea dată pârcălab de Lăpuşna, deoarece, după izvoarele vremii, nu-l întâlnim în această
dregătorie în altă parte.
Andrei, pârcălabul Lăpuşnei, iscăleşte în calitate de martor la 25 aprilie 1660 mărturia
hotarnică a satului Măncenii, ţinutul Orhei183.
Guţul, pârcălab de Lăpuşna, întăreşte un zapis de vânzare-cumpărare la 23 septembrie
1660184.
Prin 1665 pârcălab la Lăpuşna era un oarecare Onofrei185.
În 1667, inclusiv la 24 aprilie 1669186, aceeaşi dregătorie este ocupată de Ion Cărăbăţ187.
„Stratulat Potlog de Lăpuşna pârcălab” semnează la 9 februarie 1668 un zapis de vân-
zare-cumpărare, în calitate de martor, a satelor Stolniceni şi Drăguşeni în ţinutul pe care îl
diriguia188.
Într-un document emis la Chişinău la 25 aprilie 1670 semnează în calitate de martor un
oarecare Gheorghieş, pârcălab de Lăpuşna189. La 20 martie 1677 el semnează „Gheorghii
pârcălab”190. După cum arată Nicolae Iorga, în 1680 era un serdar la Lăpuşna pe nume Ghe-
orghiţă, care deja la 1681 semna „ca fost serdar”191. Aceasta ne face să admitem că în cele
două cazuri este vorba de una şi aceeaşi persoană: „Gheorghiţă Zanohi ce-au fost pârcălab”,
atunci când semnează un zapis la 7 august 1689192.
Tot în 1680 în domnia lui Gheorghe Duca voievod era căpitan de Lăpuşna Cărstian193
Șătrarul194, care păzea hotarul de sud-est al Moldovei dinspre tătari şi raialele turceşti195.
Între anii 1698-1706, Bogos pârcălabul este menţionat în mai multe acte196, în două fi-
gurând ca „Bogos pârcălabul de Lăpuşna”, unul de la 9 iunie 1698197, când îi dăruieşte pos-
telnicului Panaite o parte din satul Săceteni, ţinutul Lăpuşna şi al doilea, din 30 aprilie 1706,
când Antioh Cantemir îi „rânduieşte pe Bogos pârcălabul de Lăpuşna şi pe Panăş mazil să
cerceteze plângerea ce a făcut Mihnea căpitanul…”198. Reieşind din arborele genealogic al
182
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 80, doc. 60.
183
Paul Mihail, Documente şi zapise moldoveneşti de la Constantinopol (1607-1806), Iaşi, 1948, p. 107,
doc. 79.
184
CDMB, Vol. III, p. 141.
185
Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, 1976,p. 735. Nota nr. 738. Editorii volumului îl
consideră pe Onofrei că ar putea fi şi pârcălab de Chişinău.
186
A. Sava, Documente Lăpuşna, doc. 85.
187
Ch. Ghibănescu, Surete şi izvoade, Vol. IV, Iaşi, 1908, p. 268-269.
188
MEF, vol. V, p. 205-206, doc. 84.
189
CDMB, Vol. III, Bucureşti, 1968, p. 410, vezi şi A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 93.
190
A. Sava, Documente Orhei, p. 141, doc. 139.
191
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 207.
192
Documente, In: Ioan Neculce, Iaşi, Fasc. 5, 1926, p. 122.
193
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 206.
194
Sever Zotta, Eudixiu Hurmuzaki 1812-1912, In: Arhiva Genealogică, Iaşi, 1912, nr. 9-10, p. 138, trimite-
rea 2.
195
Th. Codrescu, Uricariul, vol. XI, p. 44, doc. 208; N. Iorga, Neamul Românesc în Basarabia, vol. I, Bu-
cureşti, 1995, p. 207; L.T. Boga, Paza marginii. Căpităniile de margine de pe Nistru, Ciuhur spre raiaua
Tighinei şi Bugeac, Chişinău, 1932, p. 21.
196
1700 septembrie 9 (MEF, vol. VI, p. 202-203, doc. 75), 1705 ianuarie 12 ( И.Т. Халиппа, Tруды . Том.I,
Кишинев, 1900, p. 202), 1706 mai 25 (Ibidem).
197
198
Lăpuşna. 51
Bogoseştilor propus de Aurel Sava199, admitem că, în cazul nostru, probabil este vorba de
Apostol Bogos, pârcălabul de Lăpuşna, fiul lui Bogos pârcălab de Chişinău (1685-1693)200.
Din documentele menţionate el a administrat și a apărat ţinutul Lăpuşna timp destul de
îndelungat. Menţiunea pârcălabului Bogos în zapisul din 3 iunie 1714 se referă la nişte ne-
înţelegeri privitoare la delimitarea unor părţi de moşie la o dată anterioară, pe când el era
în funcţie de pârcălab, adică înainte de 1706. Acelaşi pârcălab Apostol Bogos este surprins
în anul 1706 de cronicarul Ion Neculce în Letopisețul său, când era la un pas de moarte:
„vinit-au atunce poroncă de la Poartă de au dus multă somă şi mare lemnu şi greu la Tighine
şi la Cetatea Albă şi la Vozia, cu mare grabă şi cu mulţi zapcii. Boierii au stătut toată vara
cu Orheiul şi cu Lăpuşna şi cu toţi simenii din curte, de-l tăie. Şi cu mare greu l-au rădicat
pân-în iarnă. Şi-ncă au închisu în turnul Golâei pe Darie Donici sărdarul şi pe Chirică şi pe
Bogos, şi era să li taie şi capetili, fiind ispravnici pe lemnu şi nu-l pute în grabă să-l ducă”201.
Fiul lui Apostol Bogos – Vicol Bogos, a ajuns pe la 1720 serdar de Orhei202.
Probabil, concomitent cu Bogos a fost un timp pârcălab la Lăpuşna şi „Mihnea pârcăla-
bul”, care la 24 ianuarie 1704 cumpăra o jumătate din satul Visternici de lângă Chişinău203.
Faptul pare să se confirme, deoarece Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae atestă pre-
zenţa a doi pârcălabi la Lăpuşna în această perioadă „rânduiţi de domn să se îngrijească de
treburile ţinutului”204. Ulterior, din 1706 acelaşi Mihnea este menţionat de mai multe ori în
funcţia de căpitan, până în anul 1708205. Considerăm că el a activat la Lăpuşna, deoarece nu
numai că a avut moşii în acest ţinut, dar şi împreună cu „Drace pârcălab” deţineau, după
cum reiese dintr-o carte domnească din 24 februarie 1707, controlul asupra vămii de la Lă-
puşna206.
După Apostol Bogos, prin 1707-1708207 deţine scaunul pârcălăbiei de Lăpuşna Dracea,
un dregător venit din Ţara Românească. Ulterior, el a deţinut și dregătoria de serdar de Or-
hei. Decedând şi neavând urmaşi, domnul Moldovei Mihai Racoviţă hotărî la 9 mai 1725
ca moşia şi moara în Bâc ce-i aparţinuseră să fie date călugărilor de la Căpriana, în schimb
„călugării să aibă a-i muta oasele lui să le ducă să le îngroape la sfânta mănăstire şi să-i facă
pomenire din an în an după obiciaiul creştinesc”208.
Un alt document din 30 aprilie 1706 vorbeşte de un Lupul hotnogul, care este rânduit să
„aleagă partea din satul Uşereşti dăruită de Păun mănăstirii Danciul”209. Dispariţia dregăto-
riei de hotnogi este constatată la 5 aprilie 1730 de către domnul Grigore Ghica210.
199
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 143-144.
200
Ibidem, p. 144; I. Dron, Pârcălabi de Chişinău, In: Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997, p. 360. În lucra-
rea noastră (A. Eşanu, Chişinău. File de Istorie, Chişinău, 1998, p. 34) l-am considerat eronat pe Bogos
serdar de Chişinău.
201
I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1959, p. 179.
202
Arhiva Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, F. 18, R. 10, D. 30.
203
И.Т. Халиппа, Tруды, Том.I, p. 196.
204
Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, Studiu
introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi
indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 271.
205
1706 aprilie 30 (И. Т. Халиппа, Tруды, Том.I, p. 196); 1707 februarie 24 (Ibidem); 1708 februarie 20
(Ibidem).
206
И.Т. Халиппа, Tруды, Том.I, p. 196; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 155
207
A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, p. 203-204.
208
Arhiva Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, F. 18, R. 10, D. 20, p. 1-1v., publicat în MEF, vol. 8, p.
90-91, doc. 58.
209
210
Condica lui Constantin Mavrocordat, Ed. de C. Istrati, vol. III, Iaşi, 1987,p. 274-276.
52 Lăpuşna.
Pe la 1729 la Lăpuşna pare să-şi mai îndeplinească funcţia un pârcălab, care, printre al-
tele, avea şi datoria de a reglementa relaţiile în zonele de păşunare a vitelor între locuitorii
Ţării Moldovei şi tătarii nohai din Bugeac211. Ba mai mult, dacă „mârzacii sau caratătarii”
care aveau vite la iernat sau la văratic în ținutul de margine, dacă doreau să-și țină turmele,
erau obligați să „meargă la boierii măriei sale – dregătorii marginilor, adică la serdar, la că-
pitanul de Codru și la pârcălabul de Lăpușna”212. Aceasta se făcea pentru a evita intervențiile
neașteptate ale acestora în teritoriul Țării Moldovei.
„Ştefan pârcălabul de Lăpuşna” este însărcinat de Voievodul Grigore Ghica la 1740 apri-
lie 25 „să cerceteze dacă Nicolae Grosul a avut scrisori de răscumpărare a satului Lohăneşti
de la Postolache Covrig şi alţii…”213.
La 1743 este cunoscut un „Cârstian căpitan za Lăpuşna”214.
În anii 1749-1759 este atestat ca pârcălab de Lăpuşna Ursul, care la 20 septembrie 1749
face hotarnica satului Gangura215, la 13 august 1757 îl aflăm ca martor la întărirea hotarnicei
satului Iurieşti, ţinutul Lăpuşnei216, iar la 29 noiembrie 1759 semnează mărturia hotarnică a
moşiei Grecilor în calitate de „Ursul pârcălab ot Lăpuşna”217, pe când la 12 iunie 1764 îl găsim
de această dată într-o mărturie semnând în calitate de pârcălab de Stolniceni218.
Ultimul pârcălab de Lăpuşna, atestat în izvoarele vremii, pe care le avem la dispoziţie, este
Toma Dragu, care la 12 iunie 1764 împreună cu Ursul, pârcălab de Stolniceni, dau o mărtu-
rie „pentru moşia ce are Alexandru Suruceanu în satul Pojorăni”219. Cât priveşte pârcălabul
de Stolniceni, un sat din ţinutul Lăpuşna, este vorba, mai curând, de al doilea pârcălab de
Lăpuşna, deoarece aceasta este unica menţiune a unei atare pârcălăbii. Se prea poate ca însuși
Ursul să fi fost originar din Stolniceni.
Din cele arătate mai sus observăm că prezenţa unei pârcălăbii la Lăpuşna începe pe la
sfârșitul secolului al XVI-lea, dar mai frecvent pârcălabii sunt menționați cu începere din pe-
rioada domniei lui Vasile Lupu şi funcţionează aceasta cu anumite întreruperi până în anii 70
ai secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de căpitani sau hotnogi, atestaţi la Lăpuşna în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea şi care aveau preponderent îndeletniciri militare, pârcălabii,
pe când erau câte doi, unul dintre ei îndeplinea funcţii administrative, iar celălalt – militare.
O altă concluzie ce se desprinde din cele relatate este aceea că prin anii 70 ai secolului al
XVIII-lea Lăpușna încetează de a mai fi centru administrativ al ţinutului, ca urmare a decă-
derii economice.
Serdăria
Această înaltă dregătorie de stat a Țării Moldovei (serdar în traducere din limba turcă
înseamnă comandant militar) a fost instituită de domnul Vasile Lupu ca să apere marginea
de răsărit a țării împotriva tătarilor din Bugeac și din Crimeea. Serdarul avea sub comanda
sa directă călărașii din ținuturile Orhei, Lăpușna și Soroca. Dintre serdarii moldoveni s-a
distins prin acțiunile sale Constantin Cantemir, viitorul domn și tatăl lui Dimitrie Cantemir,
211
Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), Ed. De Dan Simoinescu, Bucureşti, 1975, p.
154.
212
Ibidem, p. 154.
213
214
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. IV partea I, Iaşi, 1914, „ p. 42
215
216
217
218
219
Ibidem.
Lăpuşna. 53
care a ales drept sediu Orheiul, fiind ridicat la rang de mare serdar pe timpul domniei lui
Dumitrașco Cantacuzino (1674-1675). În lucrarea dedicată tatălui său, Dimitrie Cantemir
descrie nu numai evenimentul numirii sale în funcție de serdar, dar și arată atribuțiile mi-
litare ale acestuia într-o perioadă grea. Încredințându-i oastea moldoveană, serdarul urma
să-i respingă pe „cazacii jefuitori și făptuitori de tâlhării pretutindeni în cuprinsul domniei
(țării - n.n.) și pe ceilalți prădători de adunătură de diferite neamuri”220. Aceeași dregătorie
de serdar i-o încredințează lui Constantin Cantemir și Gheorghe Duca în a treia sa domnie
(1678-1683).
În 1730, Grigorie Ghica, pornind de la anumite realități, a delimitat funcțiile serdarului
de cele ale pârcălabilor de pe la ținuturile de margine, păstrând pentru cel dintâi atribuția
principală – paza marginii, precum și examinarea în judecată a cazurilor cu furturi de cai
tătărești sau turcești de către moldoveni, dar îi interzice să se amestece în cazurile de furturi
mari sau mici, care rămâneau în competența pârcălabilor de ținut. Serdarul mai păstra drep-
tul de a judeca și globi „pe vechiul obicei” 3 zile pe an, la târgurile din cele 3 ținuturi, precum
și competența generală în târgul Onițcani, unde se transferase sediul serdăriei.
De la înființare și până la reforma din 1741 a lui Constantin Mavrocordat voievod, serda-
rul era considerat printre marii dregători, dar care nu făcea parte din Sfatul domnesc. Prin
așezământul lui Mavrocordat, s-a înființat în toate ținuturile isprăvnicia ca structură execu-
tivă. Pentru ținuturile Lăpușna și Orhei au fost numiți doi ispravnici, cărora le-a păstrat titlul
de „serdar”, iar dregătoria s-a numit „serdăria ot Lăpușna și Orhei”. Aceștia erau rânduiți de
domn să judece sau să cerceteze pricini, să facă hotărnicii sau să execute porunci domnești221.
Serdarul mai numea, pedepsea şi înlocuia pe vornicii de sate. Tot prin reforma din 1741,
sediul celor doi serdari-ispravnici este mutat la Chișinău, dar continuă să se numească drept
„serdari de Lăpuşna şi Orhei” 222.
Pentru paza ținuturilor de margine (Soroca, Orhei și Lăpușna) serdarul avea sub coman-
da sa detașamente armate în frunte cu căpitani. Prin 1774 serdarul avea în subordine „211
călărași serdărești”223. În anul următor, la Lăpușna păzeau hotarul 30 de panțiri, sub vel căpi-
tan, și 80 sub căpitanul de călărași224.
Dintre marii serdari din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea este cunoscut Antonie
Manuil, mare serdar în Moldova, care în 1791 traduce din limba italiană un Troparion …,
tipărit la Viena, cu cheltuiala marelui spătar al Țării Românești – Ienăchiță Văcărescu225.
Pe parcursul existenței acestei structuri, o investigaţie mai detaliată a activităţii serdăriei
de Orhei a efectuat-o Aurel Sava într-un studiu aparte226. În primele decenii ale secolului al
XIX-lea serdarul devine treptat un titlu boieresc onorific.
Structuri ecleziastice lăpuşnene

Pentru o perioadă îndelungată, în plan bisericesc, nu se ştie de către cine era administrat
ţinutul Lăpuşna, căci, după cât se ştie, Episcopia ortodoxă de Huşi, căreia i se subordonau
220
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae principis, In: Dimitrie
Cantemir, Opere complete, vol. VI, tomul I, București, 1996, p. 87.
221
Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O. Sachelarie și N. Stoicescu, București, 1988, p.
435.
222
D. Ciurea, Organizarea administrativă, In: Anuarul Institutul de Arheologie și Istorie, Iași, vol. II, 1965, p.
174.
223
MEF, vol. VII, partea II, Chișinău, 1975, p. 473.
224
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Vol. I, București, 1995, p. 250.
225
Virgil Cândea, Mărturii românești de peste hotare, vol. I, București, 1991, p. 411, 435.
226
A. Sava, Documente Orhei, p. XXXVII-LV.
54 Lăpuşna.
bisericile din acest ţinut, a fost întemeiată doar către sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe de o
parte, am putea admite subordonarea Lăpuşnei, ca ţinut ce făcea parte din Ţara de Jos, ar-
hiepiscopiei (mitropoliei) de Roman, constituite la hotarul secolelor XIV-XV, iar pe de alta,
pornind de la existenţa în secolul al XIV-lea a unui centru ecleziastic ortodox la Căuşeni (de
unde se prea poate îşi face apariţia şi vechea biserică „Adormirea Maicii Domnului”), am
putea admite subordonarea în plan religios a ţinutului Lăpuşna, până către sfârşitul secolului
al XVI-lea, acestor centre ecleziastice din sud-estul Ţării Moldovei.
Din puţinele date pe care le avem la dispoziţie, reiese clar că la Lăpuşna şi în întregul
ţinut se desfăşura din plin pe atunci, ca şi pretutindeni în Moldova, o viaţă religioasă. Despre
aceasta ne vorbesc mulţimea de date privitoare la preoţi, diaconi, călugări, biserici, schituri
şi mănăstiri, care sunt atestate în târgul şi ţinutul Lăpuşna în secolele XV-XVIII. Pentru a
ilustra cele enunţate, recurgem la o serie de exemple concrete.
Pe lângă aceasta, documentele păstrate din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în-
ceputul celui următor, arată că episcopii de Huși își exercitau autoritatea lor de a pregăti și
hirotoni preoți, diaconi, ipodiaconi pentru bisericile din ținut. De exemplu, a ajuns până
în zilele noastre cartea de hirotonie a preotului Dimitrie Iacob din s. Buiucani din 20 iunie
1763; cea de hirotonie a ipodiaconului Nastase din s. Durlești din 15 iunie 1789227 ș.a., de
către episcopul de Huși.
Viața religioasă în târgul Lăpuşna

Probabil, încă de la hotarul secolelor XIV-XV, când Lăpușna se profilase pe deplin ca târg,
centru meșteșugăresc și vamal, au apărut și primele biserici cu preoți. Dintru început, ca și
pretutindeni în Țara Moldovei, marea majoritate a bisericilor erau construite din lemn, care
după o anumită perioadă șubrezindu-se, erau demolate și în locul lor erau înălțate altele.
Asemenea biserici au existat, probabil, și la Lăpușna228, ale căror urme fie că au dispărut, fie
că nu au fost încă identificate.
Odată cu ascensiunea Lăpușnei ca târg, se pare încă în ultima perioadă de domnie a lui
Ștefan cel Mare a fost înălțată o primă biserică de piatră, din care nu a rămas decât funda-
mentul, precum se admite, destul de întemeiat, într-un studiu de specialitate229. După mai
multe secole, acest edificiu ecleziastic ajunge către începutul secolului al XIX-lea la un înalt
grad de deteriorare. Judecând după starea ei din 1814: „în proptele sprijinită di nu cadi la
pământ cu totul, discoperită, dizlipită, fără de nici o căutare”230, am putea admite că ea fusese
înălțată cu mult înainte de secolul al XVIII-lea, poate de pe când târgul era în ascensiune.
Drept urmare, nu s-a găsit altă soluție decât să fie demolată până la temelie și pe aceeași
fundație veche să fie ridicată o altă biserică de zid, prin 1814-1819. Aceasta a fost construită
prin contribuția stăpânului moșiei (mănăstirea „Ioan Zlatoust” din Iași) și a poporenilor din
partea locului231, numită pe la 1820 drept catedrală232, edificiu, care a rezistat până astăzi.
Bineînțeles, noile cercetări arheologice pot da un răspuns mai sigur în această privință.
227
Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Hușilor și Basarabia (1598-1949). Istoric și documente, Iași, 2009, p.
196-197.
228
N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București,
1974, p. 532.
229
Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpușna - un monument din timpul lui Ștefan cel Mare?, In:
Arta. Arte vizuale, Chișinău, 2006, p. 5-18.
230
Arhivele Basarabiei, (Chişinău), 1935, nr. 1, p. 34.
231
Ibidem.
232
Revista Societății Istorico-Arheologice din Basarabia, 1929, vol. 19, p. 326-327.
Lăpuşna. 55
Se prea poate că biserica înălțată în epoca lui Ștefan cel Mare a fost sfințită cu hramul
„Sfinţii Voievozi”233 (Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil), hram care a rezistat prin secole
până astăzi.
Cea mai timpurie informație despre un preot lăpușnean este cea din 4 mai 1573, când este
atestat „Toader, popă de Lăpuşna”, care cumpăra la acea dată proprietăți din moșia Costeşti234.
O informaţie deosebit de importantă ne parvine dintr-un document din anul 1662, în
care sunt menţionaţi preoţii domneşti din Lăpuşna, „anume popa Tiron şi diaconul Tris-
chii„235 . În baza acestei din urmă informaţii, se admite, pe bună dreptate, existenţa în Lă-
puşna a unei biserici, ctitorii domneşti, care trebuia să fi fost situată în apropiere de Curtea
domnească236 (după noi, lângă hanul negustoresc).
Dacă am admis cu destulă uşurinţă existenţa unei biserici domneşti la Lăpuşna până la
1662, apoi datele referitoare la ctitorul ei lipsesc total. În baza unui studiu comparativ, Tama-
ra Nesterov emite ipoteza destul de plauzibilă conform căreia ctitorul bisericii „domnești”
din Lăpușna ar fi Ștefan cel Mare237. În același timp, dacă admitem existenţa unor legături ale
lui Alexandru Lăpuşneanu, care pornesc de la mama sa Anastasia, cu Lăpuşna, pare să nu fie
lipsită de temei ctitorirea celor două instituţii (biserica şi conacul încă din domnia acestui
din urmă voievod). Pornind de la faptul că ceva mai înainte au fost înălţate biserici domneşti
de către Vasile Lupu la Orhei, Ismail, poate şi Chişinău, putem emite ipoteza că biserica
domnească de la Lăpuşna a fost înălţată de acelaşi voievod.
Faptul că în scurtă vreme după atestarea celor doi preoţi domneşti este identificat la Lă-
puşna, în anul 1667, şi popa Hariton, îl determină pe Vlad Ghimpu să admită existenţa în
acest târg a unei alte biserici238. Aceasta a putut fi situată pe una din uliţele negustorilor şi
meşteşugarilor din târg, deoarece se cunoaște că negustorii sau breslele meșteșugărești își
fondau bisericile lor.
Alt preot din Lăpuşna, Simion, se remarcă în calitate de diac în anul 1672239. În surse din
secolul al XVIII-lea sunt atestați alți preoți lăpușneni, cum ar fi popa Tănasi, la 23 aprilie
1768, popa Ștefan, la 5 noiembrie 1786, vechilul moșiei Lăpușna din partea mănăstirii Sf.
Ioan Gură de Aur din Iași240. În recensământul din 1774 sunt atestați în Lăpușna 2 popi
(Gheorghe și Vasile) și 2 diaconi (Ștefan și Grigoraș)241, care slujeau, evident, la aceeași veche
biserică din târg cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil; în 1812 alți doi preoți: Apos-
tol de 44 de ani și Nicolae, de 29 ani242, iar în 1817 în vechea biserică lăpușneană slujeau 3
preoți și un diacon; locașul era înzestrat cu icoane pe pânză, cărți, odoare și vase scumpe243.
233
N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București,
1974, p. 532.
234
DRH A, vol. VII, București, 2012, p. 58-60, doc. 48.
235
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1909, p. 160.
236
Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri în Basarabia anilor 1457-1711 atestate în izvoarele documentare, In:
Cronica Episcopiei Huşilor, Huşi, 1998, IV, p. 601.
237
238
Cronica Episcopiei Huşilor, Huşi, 1998, IV, p. 601.
239
CDMB, vol. III, Bucureşti 1968, p. 449, nr. 2140.
240
Târgul Lăpușna parte a domeniului mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iași, In: Documente privi-
toare la istoria târgului Lăpușna (1694-1813), Ed. de Teodor Candu, Chișinău, 2014, p. 14-16, doc. 7.
241
MEF, vol. VII, partea II, Chișinău, 1975, p. 446-447.
242
Arta. Arte vizuale, Chișinău, 2006, p. 11.
243
Anatol Eremia, Lăpușna, In: Localitățile Republicii Moldova. Vol. 7, Chișinău, 2007, p. 644.
56 Lăpuşna.
Biserici și preoți din ținut
Conform tradiției, timp de secole populația de la sate, punând mână de la mână, înălța
câte un modest locaș de rugăciune. Nu rareori erau și cazurile când de bisericile din satele
pe care le stăpâneau se îngrijeau boierii sau mănăstirile. Această stare de lucruri o consta-
tăm și în întreaga Țară a Moldovei, inclusiv în ținutul Lăpușna. Bunăoară, se cunoaște că au
construit biserici în satele stăpânite de ei marii demnitari ai lui Ștefan cel Mare (1457-1504):
marele logofăt Ioan Tăutu, prim sfetnic Luca Arbore, biserici păstrate până azi și considera-
te capodopere ale arhitecturii și picturii medievale românești. Probabil, și Vlaicu pârcălab,
Coste posadnic, Toader Bubuiog mare logofăt, marele vornic Nestor Ureche și cneghina sa
Mitrofana, alți boieri cu moșii în ținutul Lăpușna au putut ridica și înzestra cu cheltuiala lor
biserici, care, în marea lor majoritate fiind de lemn, nu s-au păstrat.
Ecouri ale celor mai timpurii informații despre existența unor asemenea edificii de cult
ortodox, pot fi considerate, după noi, numele preoților care apar sporadic în documentele lă-
pușnene medievale. Precum deduce Vlad Ghimpu244 după un document din 25 aprilie 1645,
pe timpul domniei lui Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572), popa Ivaşco, care era probabil din-
tr-una din localităţile Lăpuşnei, deţinea pe atunci părţi din satul Bârlădeni, pe Prut245.
Conform recensământului din 1591, în ţinut sunt înregistraţi 88 de popi la o populație de
2809 capi de familie246, adică de circa 14045 de locuitori. Pornind de la faptul că pe meleagu-
rile lăpuşnene au fost atestaţi cu aceeaşi ocazie 42 de vătafi (administratori ai satelor) putem
admite că în ţinut erau pe atunci cel puţin 42 de sate. Dacă raportăm numărul de preoţi la
cel al satelor, putem conchide cu uşurinţă că fiecare localitate avea în medie câte doi preoţi.
Aceste date ne permit să considerăm că localitățile ţinutului aveau numărul necesar de slu-
jitori ai locașelor sfinte. De aici putem deduce existenţa unei diriguiri destul de judicioase şi
consecvente a activităţilor ecleziastice încă până la instituirea Episcopiei de Huși (1596) și
trecerea structurilor ecleziastice lăpușnene sub jurisdicția acestei eparhii.
În documentele din secolul al XVII-lea sunt atestați mai mulți preoți care au slujit în bise-
ricile din satele lăpușnene. Astfel, în anul 1609 „popa Onaca, fiul lui Pătraşco … vinde parte
din satul Ciocăneşti, ţinutul Lăpuşna”247. Un alt preot din ţinutul Lăpuşna, pe nume Eustra-
tie, este menţionat la 1619 precum că la o dată anterioară cumpăra de la Lupul Lăpuşneanu
o parte din satul Brăteni248, acelaşi ţinut. La această cumpărătură era martor popa Ion din alt
sat al ţinutului Lăpuşnei - Iurceni249. Popa Voinea este atestat în satul Volcăeşti (Vălcăești), pe
Işnovăţ, ţinutul Lăpuşnei în anul 1620250, iar în 1625 este atestat ca martor la vânzarea-cum-
părarea satului Măcicăuți, pe Răut, pe popa Damaschin din Pireni251. Pe la 1632-1636, este
atestată preoteasa Parasca, care vinde împreună cu alţi proprietari părţile lor din satul Hlă-
peşti, pe Prut, ţinutul Lăpuşna252. Prin anul 1634 apare în izvoare popa Istratie din Cristeşti
(Lăpuşna)253, iar la 28 aprilie 1642 este atestat ca martor la o hotărnicire de moșie popa Anton
244
Cronica Episcopiei Huşilor, vol. IV, Huşi, 1998, p. 596.
245
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 67- 70, doc. nr 47.
246
DIR A, veacul XVI, vol. IV, p. 5, doc. 5.
247
DIR A, veacul XVII, vol. II, p. 267.
248
DIR A, veacul XVII, vol. IV, p. 415.
249
250
251
Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri în Basarabia anilor 1457- 1711 atestate în izvoarele documentare, In:
Cronica Episcopiei Huşilor, vol. IV, Huşi, 1998, p. 46.
252
DRHA, vol. XXI, p. 45-48, doc. nr. 42; p. 128-131, doc. nr.102; MEF, vol. III, p. 355.
253
DRHA, vol. XXII, p. 57.
Lăpuşna. 57
„di Buecani”254. Ca martor într-un act de vânzare-cumpărare a satului Negreşti figurează pe
la 1655 preotul Tănase din Volnieşti (Lăpuşna)255. Alţi preoţi, Guţian şi Borciul din Troeneşti
şi Stănislăveşti, ţinutul Lăpuşnei semnează ca martori la dăruirea satului Troeneşti256. Pe la
1669, Nastasia preoteasa împreună cu fraţii ei primesc un loc la Mănăileşti, pentru alt loc din
satul Vasiani, pe Botna, ţinutul Lăpuşna257. Preotul Silie cumpără o parte din satul Pojoreni,
pe Botna, în anul 1692258. Din exemplele aduse mai sus observăm prezența destul de activă a
preoțimii lăpușnene în afaceri de vânzare-cumpărare, de prezență la asemenea acțiuni între
alte persoane și la întocmirea unor asemenea acte particulare numite și zapisuri, ca oameni
de încredere și mare autoritate. Unii dintre ei știind carte întocmesc sau semnează diferite
acte. De asemenea, mai mulți dintre aceștia sau preotesele lor sunt proprietari sau cumpără
anumite părți de moșii.
Protopopiatul de Lăpușna
După cum reiese din unele izvoare relativ târzii, la Lăpuşna era constituit de o anumită
vreme un protopopiat, care se subordona Episcopiei de Huşi. Dacă subordonarea protopo-
piatului de Lăpuşna faţă de Episcopia Huşilor este mai mult sau mai puţin clară, apoi cărei
instanţe ecleziastice i se subordona acelaşi înainte de 1596, rămâne de clarificat. S-ar putea
admite că la biserica domnească îşi aveau reşedinţa şi protopopii de Lăpuşna, atestaţi cu acest
titlu din primul deceniu al secolului al XVIII-lea. Astfel, în 1702 protopopul de Lăpuşna
Toader scrie personal un zapis de danie lui Varlaam, episcop de Huşi şi mănăstirii Brădiceşti,
prin care le dăruieşte satul Tălpigeni259. Un alt protopop de Lăpuşna, preotul Şerban, este
atestat la 30 ianuarie 1735 ca martor la întărirea daniilor, prin care călugăriţa Doroftea dăruia
Episcopiei de Huşi trei dughene din târgul Chişinăului şi alta asupra unei pivniţe din târgul
Lăpuşnei pe pământul domnesc, dania lui Matei Alcazi260.
După cum reiese dintr-un izvor de mai târziu, din 27 martie 1758, care respecta o tradiție
mai veche, episcopul Inochentie al Hușilor obține o carte domnească de la Scarlat Ghica
voievod, prin care îi împuternicește pe protopopi să facă inspecții prin ținuturile episcopiei,
inclusiv în stânga Prutului, între care și Lăpușna. Celor în cauză li se transmitea că „sunt
volnici cu cartea domniei a cerceta pe călugări și călugărițe, pe preoți și preotese, diaconi și
diaconițe”261.
De asemenea, protopopii sub îndrumarea episcopilor de Huși se ocupau de asigurarea
sau repartizarea cu cărți de slujbă recent tipărite. Aceasta reiese dintr-o însemnare lăsată
pe un Apostol (București, 1784): „Această sfântă carte … s-au dat din porunca preasfinției
sale părintelui chirio chir Iacov Episcop[ul] Hușului la biserica la satul Iurcenii prin mâna
noastră Thoma proto[pop] ot Lăpușna, la anul 1785, iulie 20, în zilele preînaltului domnu
Alixandru Ioan Mavrocordat voevod, Zamfira Doamna”262.
254
DRH A, vol. XXVI, p. 371, doc. 435.
255
A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 72-73, doc. nr. 53.
256
Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, vol. III, p. 155, nr. 663, În continu-
are CDMB.
257
CDMB, vol. III, p. 401, doc. 1890.
258
CDMB, vol. IV, p. 327, nr. 1457.
259
CDMB, Vol. I, Bucureşti, 1975, p. 40.
260
261
Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Hușilor și Basarabia (15498-1949). Istoric și documente, Iași, 2009, p. 51.
262
Dimitrie I. Balaur, Bisericile în Moldova de Răsărit. Cărți românești de slujbă bisericească care au trecut
Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpușna, București, 1934, p. 29-30.
58 Lăpuşna.
Din păcate, nu dispunem de alte informații referitoare la existența ulterioară a acestui
protopopiat, care din cauza decăderii Lăpușnei și transformării lui în sat acesta este transfe-
rat în altă parte, fie la Chișinău, fie la Buiucani.
Cum reiese din actul din 29 octombrie 1793, pe la ținuturi, în ajutorul administrației bi-
sericești, protopopii aveau la dispoziție câte un preot cu titlul de namestnic, precum și niște
servitori, numiți feciori. Namestnicul ținutului Lăpușna în acel an era preotul Ioan, iar fecio-
rii servitori ai protopopului din Chișinău erau Mihalachi Țeple și Vasilie Samson263. Dintr-o
altă scrisoare din 31 octombrie 1808 a episcopului Meletie de Huși către protopopul Ioan de
Buiucani (posibil același preot Ioan arătat mai sus), se arată că îl trimite la el pe un diacon
proaspăt hirotonit Leon din Durlești, „ca să-l pui în biserică să săvârșească toată rânduiala ci
să cuvine”264. Către 1812 în ținut sunt atestați trei protopopi: 1) protoiereu Gheorghe Batcu,
țin. Lăpușnei, ocolul Braniștei; 2) protopop Vasile Băltag, țin. Lăpușnei, ocolul Cogâlnicului,
(atestat încă de prin 1805265); si 3) protopop Ioan Dimitriev (Dimitriu) „ot Buicani”, țin. Lă-
pușnei266 atestat până în 1819267.
Astfel, din cele arătate mai sus putem conchide că în târgul și ținutul Lăpușna erau bise-
rici de mir în care slujeau preoți, ba chiar în Lăpușna a activat un timp îndelungat, pe întreg
parcursul evului mediu, un protopopiat.
Mănăstiri şi schituri în ţinutul Lăpuşnei

În ţinutul Lăpuşna au apărut încă din prima jumătate a secolului al XV-lea şi două dintre
cele mai vechi mănăstiri ale Ţării Moldovei – Vărzăreşti şi Vişnevăţ, ulterior denumită Că-
priana. Acestor mănăstiri le-au fost dedicate importante studii268, din care reiese că au fost
fondate pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). În strânsă legătură cu intere-
sele studiului de faţă, ţinem să arătăm doar tangenţial că mănăstirea Căpriana avea în posesie
încă din secolele XV-XVI un vast domeniu funciar, care s-a constituit în urma donaţiilor
unor voievozi şi boieri moldoveni. Marea majoritate a moşiilor sale făceau parte din ţinutul
Lăpuşna. Încă de pe la începutul secolului al XVI-lea pe una din moşiile mănăstirii a apărut
şi s-a consolidat treptat un schit, care cel puțin din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a
început să se numească Condriţa269. Înainte de 9 decembrie 1677, fostul mare stolnic Mihal-
263
264
Ibidem, p. 32-33.
265
266
Ibidem, p. 102.
267
268
Vezi, de exemplu, pentru Căpriana: Gh. Postică, N. Constantinescu, Căpriana. Repere istorico-arhe-
ologice, Chişinău, 1996; A. Eşanu, V. Eşanu, N. Fuştei, Trecut şi prezent la Mănăstirea Căpriana din Ba-
sarabia, Paris, 1997; A. Eşanu, V. Eşanu, Căpriana, metoc al mănăstirii Zograf de la Muntele Athos (sec.
XVII- încep. sec. XX), In: Sud-Est, Chişinău, 1999, nr.3-4, p. 36-46; A. Eşanu, V. Eşanu, N. Fuştei, V.Pelin, I.
Negrei, Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX), Chişinău, 2003, 564 p. ; A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Că-
priana, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red. șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău,
2013, p. 163-219. Vezi pentru Vărzărești: Igor Cereteu, Mănăstirea Vărzărești, In: Mănăstiri și schituri
din Republica Moldova. Coord. și red. șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 618-626.
269
Vezi mai detaliat: A. Eşanu, V. Eşanu, Schitul Condriţa. Eseu istoric, In: Destin Românesc, Bucureşti-Chi-
şinău, 1999, nr. 4, p.; A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Condrița, In: Mănăstiri și schituri din Republica
Moldova. Coord. și red. șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 227-244.
Lăpuşna. 59
cea Hâncu270 a întemeiat pe una din moşiile sale mănăstirea Hâncu271. Alte așezări monahale
în acest ținut au apărut pe parcursul secolului al XVIII-lea, fiind vorba de schiturile Pojăreni
(1702) și Suruceni (1785)272 și mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău
(1739/1740)273. Dacă istoria ultimelor două așezăminte monahale a avut parte de ample cer-
cetări, apoi schitul Pojăreni a rămas aproape necunoscut.
Astfel, pe lângă aceste cinci importante mănăstiri care activează până azi (Vărzărești, Că-
priana, Condrița, Hâncu și Suruceni), cu excepția perioadei regimului totalitar comunist
(1947-1990), în ținutul Lăpușna a mai existat un timp mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail
și Gavriil din Chișinău și Schitul Pojăreni (a fost situat pe teritoriul moşiei satului Pojăreni,
azi raionul Ialoveni).
Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău a fost fondată prin 1739/1740,
în târgul cu același nume, de agă Lupu Năstase pe ruinele unei mai vechi biserici domnești.
După o intensă activitate sprijinită de domnii Moldovei, de diferite structuri chișinăuiene,
între care vama domnească, diferiți târgoveți, mănăstirea a existat până în 1813, când este
transformată în reședință a Mitropoliei Basarabiei, iar biserica ei a fost ridicată la rang de
sobor, adică Catedrală mitropolitană274.
Cât privește schitul Suruceni, acesta a fost fondat din inițiativa boierilor Suruceanu, pro-
prietari din satul cu același nume. Schitul a avut o importantă evoluție pe parcursul secolului
al XIX-lea, care a culminat pe timpul stăreției (1908-1934) lui Dionisie Erhan, când în pri-
mele decenii ale secolului al XX-lea o înalță la rang de mănăstire275.
Conform documentului întocmit la 25 noiembrie 1702 276, ctitorii schitului Pojăreni, pre-
otul Silie, preoteasa Nastasia şi fii lor, Andrei şi Sandu, îl închină împreună cu un loc de iaz şi
de moară mănăstirii Brădiceşti din ţinutul Fălciu, ctitorite cu circa un deceniu mai înainte, la
1691, de către episcopul de atunci al Huşilor, Varlaam. Închinarea schitului Pojăreni împreu-
nă cu un loc de iaz de pe teritoriul moşiei Pojăreni ar putea fi un indiciu al amplasării respec-
tivului aşezământ monahal în proximitatea albiei râului Botna. Dintr-un alt izvor din 1703,
după decesul episcopului Varlaam, survenit în anul 1712, mănăstirea Brădiceşti, împreună
cu moşiile dependente de ea, a fost transformată în metoc al Episcopiei de Huşi277. Respectiv,
dacă admitem supravieţuirea schitului de la Pojăreni dezastrului cauzat de războiul de la
1711, acesta trebuia şi el să ajungă între domeniile episcopiei. În lipsă de alte surse referitoare
la acest schit, nu putem ști cât timp a existat și când a dispărut. Cercetări referitoare la iden-
tificarea amplasamentului lui nu au fost efectuate278.
270
M. Onilă, Un boier de ţară – Mihalcea Hâncu (310 ani de la naştere), In: Destin românesc, nr. 2, 1999, p.
58.; Vlad Ghimpu, Medelnicerul Mihalcea Hâncu – un mare boier ajuns domn al Moldovei, In: Destin
românesc, nr. 3-4, 2004, p. 24-27.
271
A. Agachi, Istoria Mănăstirii Hâncu (1677-2010), Chișinău, 2010; A. Agachi, Mănăstirea Hâncu, In: Mă-
năstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red. șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 334-
351.
272
R. Cemârtan, A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Suruceni, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova.
Coord. și red. șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 557-576.
273
A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău, In: Mănăstiri și schituri
274
A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău, In: Mănăstiri și schituri
275
276
CDMB, vol. V (1701-1720), Bucureşti, 1975, p. 40
277
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.2, Bucureşti, 1992, p. 124
278
Sergius Ciocanu, Schitul Pojăreni, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red. șt. acad.
Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 662.
60 Lăpuşna.
Pe parcursul secolelor XVI-XVIII, în urma donaţiilor făcute de diferiţi voievozi şi persoa-
ne particulare de diferit rang, obţin moşii şi alte averi în târgul şi ţinutul Lăpuşna Episcopia
Huşilor, diferite mănăstiri din Iaşi şi din Orientul Apropiat ortodox, dintre care unele au
fost arătate mai sus. Astfel, încă din secolele XVI-XVII aparțineau mănăstirii Neamț moșiile
Copanca, Hlăpești. Un număr considerabil de moșii (Azăpeni, Băliceni, Lozova, Luceni, Mi-
clăușani, Onești, Purcari, Sadova, Ciorești) încă de pe la 1560 făceau parte din domeniul mă-
năstirii Căpriana, închinată la 1698 mănăstirii athonite Zograf279, iar în stăpânirea mănăstirii
Probota se aflau moșiile lăpușnene Cruhleceni, Curluceni, Rădăuți, Răpcinți și Strășeni280.
În posesia mănăstirilor din Iași: Golia, fondată la începutul secolului al XVI-lea și închinată
în 1606 mănăstirii athonite Vatoped, aparțineau moșiile Hajerăi, Bălăneasa, Nârnova, Bubu-
iogi, seliștile Malițeni și Mariniciu 281; Bărboi, fondată în 1669 și închinată la fel mănăstirii
Vatoped de pe Sf. Munte Athos282, aparțineau moșiile „Dragomirești și Zberoaia, Ciuruleasa,
Nistoreni și Pilipești, Căzăneștii, Guțăștii, Petrosul și Petrușanii”283; Galata (închinată Sf.
Mormânt din Ierusalim)284 și Sf. Vineri (numită Frumoasa sau Balica, închinată mănăstirii
Schimbarea la Față de pe Muntele Sinai)285 le aparțineau moșiile Buiucani și, respectiv, Chiși-
nău286. La 23 august 1694, Constantin Duca voievod prin carte domnească a dat „mănăstirii
Sf. Ioan Zlatoust” din Iași, închinată mănăstirii Driano din Rumelia287, „moșia domnească,
anume târgu Lăpușna tot cât să alege locul târgului Lăpușna cu vatra târgului Lăpușna, și cu
tot venitul, cu iazuri, cu tot ce or hi pe moșie domnească, și din grădini, și din livezi cu pomi,
și din vii, și din păduri tot locul ce-ar hi drept domnescu, cu tot venitul după hotarul ce-au
urmat din vechiu”288. Prin același act domnul a mai dat aceleiași mănăstiri altă „moșie ce-au
fostu dreaptă domnească, anumi moșia Scripțenii, ce iaste tot în ținutul Lăpușna, care moșie
iaste din gios de Gangura pe apa Botna …”289. Exemplele aduse arată că un număr considera-
bil de moșii lăpușnene și însăși târgul Lăpușna au ajuns treptat în proprietate mănăstirească.
De exemplu, la 1602-1604 Ieremia Movilă voievod a miluit Episcopia Hușilor cu mai
multe sate, între care și Căcăcenii din ținutul Lăpușnei290. La 23 mai 1672 Alexandru Ra-
mandi, mare spătar dăruiește aceleiași Episcopii pentru pomenire, moșia Podul lui Topot pe
Prut în ținutul Lăpușniei291, iar la 1752 preotul Gavriil Hirtu de la Cârligați și alții fac danie
Episcopiei partea lor din moșia Dobrenii, la gura Lăpușnei, numită Frățiești292. În 1763 mai
279
A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Căpriana. Privire istorică, In: Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Studiu
istoric, documente, cărți, inscripții și alte materiale. Coord. Andrei Eșanu, Chișinău, 2003, p. 58-70.
280
Mihai P. Onilă, Satele din ținuturile Lăpușna, Orhei și Soroca, care au fost închinate mănăstirilor (sec. XV-
XVII), In: Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei, vol. I, Chișinău, 1992, p. 158-160. DRH A, vol.
VII, București, 2008, p. 237-238, doc. 137; p. 478-679, doc. 558.
281
Florin Marinescu, Mănăstirea Golia în arhiva Vatopedului. Egumeni, privilegiile, moșiile și metoacele, In:
Mănăstirea Golia 350 de ani de la sfințirea ctitoriei lui Vasile Lupu, Iași, 2010, p. 162-165.
282
Viorel Erhan, Mănăstiri și biserici din orașul Iași și împrejurimi, Iași, 2004, p. 125.
283
Biblioteca Academiei Române, Mss. rom. nr. 13.
284
Viorel Erhan, Mănăstiri și biserici din orașul Iași și împrejurimi, Iași, 2004, p. 52-59.
285
Ibidem, p. 60-64.
286
Andrei Eșanu, Chișinău – moșie mănăstirească, In: A. Eşanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1998, p.
19-22.
287
Târgul Lăpușna parte a domeniului mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iași, In: Documente privi-
toare la istoria târgului Lăpușna (1694-1813). Ed. de Teodor Candu, Chișinău, 2014, p. 7-9, doc. 2.
288
289
Ibidem.
290
DIR A veac XVII, vol. V, p. 28. Despre apartenența în continuare acestei moșii episcopiei de Huși vezi
și doc. din 1659 (CDM, vol. I (1387-1600) București, 1957, doc. 2048, p. 399).
291
292
Ibidem, p. 81.
Lăpuşna. 61
mulți răzeși din Obileni, ținutul Lăpușna vând părțile lor episcopului de Huși Inochentie293.
Conform înțelegerilor dintre autoritățile țariste și cele din Principatul Moldovei, posesorii
care aveau moșii în stânga Prutului au primit dreptul ca într-un termen scurt să le vândă,
ceea ce a făcut și Episcopia Huși cu proprietățile sale lăpușnene294.
Ţinutul Lăpuşna a rămas în subordonarea Episcopiei de Huşi până în 1812, când în urma
anexării Basarabiei la Imperiul Rus la Chişinău s-a format o nouă eparhie, în subordonarea
căreia au trecut bisericile, mănăstirile și schiturile din ținutul Lăpușna, acțiune abuzivă a
autorităților țariste reflectată și în scrisoarea din 9 august 1812 a amiralului Ciciagov295.
Cartea în târgul și ținutul Lăpușna

Ca și pretutindeni în Țara Moldovei, atât biserica din târgul Lăpușna, cât și cele din ținut
erau înzestrate cu un anumit număr de cărți religioase. La începuturi, în secolele XIV-XV,
precum și în mare parte în secolul al XVI-lea preoții și diaconii se foloseau de cărți, manus-
crise în limba slavă veche. Cu începere din cel din urmă secol, dar mai ales din perioada
următoare, în ținut pătrunde pe cale largă cartea bisericească tipărită, în marea majoritate
în limbile slavă bisericească și română. Astfel, pe meleaguri lăpușnene au ajuns primele cărți
tipărite de monahul Macarie de la mănăstirea Dealu (Târgoviște din Țara Românească). În
izvoarele timpului a fost atestat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea în satul Vorniceni,
la preotul Teofan Genețki un exemplar al Liturghierului din 1508, care, probabil, ajunsese
de multă vreme în biserica satului296. Pe o altă tipăritură a aceluiași Macarie, de astă dată este
vorba de un Evangheliar tipărit la Târgoviște în 1512, aflăm însemnarea: „Această carte ce
se numește Tetraevanghel a cumpărat-o robul lui Dumnezeu Lefter cu soția sa Ștefana, și a
cumpărat-o de la satul Ciobârciu (pe atunci în ținutul Lăpușna – n.n.) și a dat 7 taleri buni ca
să fie pentru păcatele lui și pentru păcatele soției sale Ștefana și a familiei lui, pentru păcatele
lui și a părinților lui și a dat-o bisericii din satul Mălcăuți, care este hramul Arhanghelului
Mihail și Gavriil și a cumpărat-o în zilele lui Gheorghe Ștefan voievod în anul 7165 [=1657],
luna lui marte, ziua a 2-a”297.
Numeroasele războaie, jafuri și intemperii au dus la distrugerea ori sustragerea multor
cărți din vechiul patrimoniu lăpușnean. Cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea și mai ales în prima jumătate a celui următor, mai mulți cercetători și colecționari de pre-
tutindeni se interesează de vechile cărți care s-au mai păstrat pe ici-colo în bisericile satelor și
mănăstirilor lăpușnene. În unele dintre aceste locașe au fost depistate și catalogate mai multe
cărți manuscrise și tipărite. De exemplu, un mare pasionat în această privință a fost Dimitrie
Balaur298, care în perioada interbelică a mers din sat în sat, a depistata în biserici și a descris,
în întreg ținutul Lăpușna, valori cărturărești din secolele XVII-XIX.
Din vechiul tezaur al bisericii Sf. Voievozi din localitatea Lăpușna prin anii 30 ai seco-
lului al XX-lea se mai păstra un Penticostar (Iași, 1753); o Liturghie (Blaj, 1756); Cazanii
(Râmnic, 1792); Triod (București, 1798); Evanghelie (Sibiu, 1806) ș.a. Dintr-o însemnare de
293
Ibidem, p. 83-84.
294
Ibidem, p. 89.
295
Ibidem, p. 38.
296
Astăzi exemplarul se păstrează la Muzeul Istoric de Stat din Moscova, la cota Menș[ih] 1422.
297
Lajos Démeny, Lidia A. Démeny, Carte, tipar și societate la români în secolul al XVI-lea. Studii, articole,
comentarii, București, 1986, p. 176. Astăzi exemplarul se păstrează în Biblioteca de Stat a Rusiei (fos-
ta V.I. Lenin) din Moscova la cota 1220.
298
Dimitrie Balaur, Bisericile din ținutul Lăpușna. Material istorico-bisericesc [1928], 10+776 p., se păs-
trează în Secția de „Manuscrise” a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” a Universității
„Al. I. Cuza” din Iași, Mss. VI-74.
62 Lăpuşna.
pe un Apostol (București, 1743) aflăm că „Această carte este a preutului Miron ot Lăpușna
și întâmplându-să mo[a]rte[a] sa …râmâindu carti aceștia …, noi îndemnați de duhul blân-
deților, ca să nu rămâe carte zălogită, am agitorat… [la răscumpărarea ei – n.n.] în zilele
luminatului domn Io [Constantin Racoviță – n.n.] voievod, veletul 7259 (1751)”299. Din altă
însemnare făcută probabil pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe un Antologhion (Râmnic,
1786) constatăm că „Aceast Mineiu esti drept a satului Cărbuna și l-a dat la satul Lăpușna,
care sat au cumpărat altu Minei sfânt, iar aceasta iar să margă la numitul sat Cărbuna că esti
dreptu a lor. Ionică dascăl”300.
Multe din cărțile depistate în satele ținutului Lăpușna posedă numeroase note și însem-
nări marginale, care arată cu destulă claritate cărei biserici sau localități aparțin, cine le-a
cumpărat, căru-i locaș din ținut au fost dăruite ș.a. De regulă, aceste cărți erau procurate și
dăruite de preoți, monahi, persoane laice mai înstărite, grupuri de mireni sau de toți locuito-
rii unui sat. Astfel, pe un Triod (Iași, 1747) aflăm însemnarea: „… cu banii mei din târgul din
Eș, drept 7 lei … l-am adus la casa me, în Vărzărești, pentru sufletul părinților mei Mariian
și Profira… și a noastră. Tâmplându-se domnu țărei noastre mărie sa Ion Constantin Mihail
Racoviță voievod. Șe pentru sa să-s știia a cui esti carti m-am iscălit Irimia Marian l(et) 7258
(1750) ap(rilie) 5”; pe o altă ediție a Triod-ului (București, 1769) citim: „Această carte este a
bisericii de la satul Scoreni, unde se prăznuiește hramul Sfântului Spiridon, cumpărat de toți
sătenii, pentru a lor vecinică pomenire, în anul 1777 ghenarie 13. Am iscălit și eu Aaron iero-
monah, iconomul Episcopii Hușului” 301. Pe o Evanghelie (București, 1775) aflăm că „Această
Sfântă Evanghelie esti cumpărată din bani di pi moșie Pojorunilor și bani de … au dat Iftodi
Buciumaș anumi șapte lei și un ort și niplinindu-și bani au purces iar Iftodi Buciumaș pi la
frați, pi la oameni, cini ci s-au îndurat. Au dat Ioniți Zahari un leu, Iftoidi Buciumaș un zlot,
Andriu Buciumaș … lei, Andriu Loghin un tiltă și au dat satul Bardarii. … 1785”302. Un alt
exemplu de pe un Penticostar (București, 1783): „Această Sfântă carte ci să numește Penti-
costar au cumpărat-o Dumn[e]alui vătaful Casian Suruceanu, ca să fie la Biserica Dumisale,
în Suruceni, să fie vecinică pomenire Dumisale și părinților Dumisale în veci și am cum-
părat-o cu drepți banii Dumisale 9 lei =1 zlot, fiind prețul cărții 12 lei. Am mai lăsat și noi
pentru hatârul Dumisale doi lei 30 bani, ca să fim și noi părtași la această vecinică pomenire
la această sfântă biserică, care am și iscălit, Thoma 1787, meseța aprilie 7”303.
După ce în 1753 s-a tipărit la Iași un Penticostar, precum „s-au orânduit de măria sa
Vodă, cu cheltuiala sfințeniei sale părintelui mitropolitului Iacov și cu osteneala sfinției sale
părintelui episcopului …(loc rupt), s-au dat pe la sate … prețul 15 lei pol … Eu cu porunca
părintelui episcopului ot Huși. Gavri[l] monah ot Huși, le-am împărțit”, adică au fost repar-
tizate și prin bisericile satelor episcopiei de Huși, inclusiv din ținutul Lăpușna. Exemplare
ale acestei ediții într-adevăr au ajuns prin mai multe localități din acest ținut, fiind depistate
odinioară în satele: Recea, Nimoreni, Strășeni, Buicani câte 2 exemplare, câte un exemplar
în localitățile Fundu-Galbenii, Șipoteni, Scoreni ș.a.304. Aceasta reiese și din însemnările de
pe unele exemplare ale acestei ediții difuzate de episcopie contra cost și procurate de toți oa-
299
Dimitrie I.Balaur, Bisericile în Moldova de Răsărit. Cărți românești de slujbă bisericească care au trecut
Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpușna, București, 1934, p. 27.
300
Igor Cereteu, Cartea românească veche şi modernă în fonduri din Chişinău, Catalog, Iaşi, 2011, p. 71, nr.
74.
301
Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpușna, București, 1934, p. 28.
302
Ibidem, p. 30.
303
Ibidem, p. 31.
304
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, vol. II. Ed. Caproşu I. şi Chiaburu E., Iaşi,
2008, p. 18, 20, 31, 32.
Lăpuşna. 63
menii dintr-un sat sau altul pentru biserica din localitatea lor. De exemplu, „Această sfântă
carte au cumpărat-o sătenii din sat din Buicani și au dat-o la biserica din sat, tot din Buicani
…, însă să se știe că carte[a] să fie a bisericii …”305. Pe un alt exemplar al aceleiași tipărituri
ieșene este scris că „… au cumpărat-o sătenii din satul Strășeni și au dat-o să fie a bisericii,
în veci …”306. Sătenii din satele Ciuciuleni și Volcinești procură câte un Chiriacodromion
(București, 1801) și le dăruiesc bisericilor din partea locului307.
Unele exemplare de cărți din bisericile ținutului se disting prin însemnările lor deosebit
de mari, lăsate de un preot sau dascăl, în care sunt înscrise numele sătenilor cari au cumpă-
rat-o pentru sfintele lor locașe, fiind vorba de un Antologhion (București, 1766) și un Penti-
costar (București, 1783) în satul Mileștii Mici308.
Bunăoară, în bisericile satelor Bahmut și Tătărăști au fost găsite câte un exemplar al Evan-
gheliei (București din 1682); în satul Isăicani un Apostol (București, 1683); la Miclăușeni un
Mărgăritar (București, 1691); la Gălești – Evanghelia elinească și românească (București,
1693); la Mileștii - Mari și Vorniceni – câte o Evanghelie (Snagov, 1697); la Ialoveni – o Li-
turghie (Buzău, 1702); la Cotu Morii – un Antologhion (Râmnic, 1705); în satele Isăicani,
Nisporenii de Sus, Șipoteni, Țipala și Vadul lui Vodă - un alt Antologhion (Iași, 1726), în s.
Roșcani – Evanghelia (București, 1775), în s. Pănășești – un Catavasier (Blaj, 1777), în Stră-
șeni - un Triod (Râmnic, 1777) și multe altele cărți de slujbă religioasă309.
Într-un număr mult mai mare s-au păstrat cărți sau informații despre prezența cărților
manuscrise și tipărite în mănăstirile și schiturile din ținut. Despre cele mai vechi cărți ale
acestor așezăminte ne parvin date din vechi catastife și condici, în mare parte întocmite
sau renovate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primele decenii ale secolului al
XIX-lea. În urma cercetărilor efectuate prin arhive, biblioteci și muzee au fost identificate
și catalogate un număr destul de mare de cărți care au făcut parte odinioară din bibliotecile
mănăstirilor Vărzărești, Căpriana, Condrița, Hâncu, Suruceni ș.a. Rezultatele acestor inves-
tigații arată că până în 1944 numărul cărților din colecțiile mănăstirești era destul de mare,
dar până azi s-au păstrat mult mai puține. De exemplu, la Căpriana avem știri despre 120
de cărți, care până astăzi nu a ajuns aproape nimic; dacă în mănăstirea Suruceni erau 52 de
cărți, azi s-au păstrat doar 12; din vechiul tezaur de carte de la mănăstirea Vărzărești au fost
identificate 18 titluri, fiind până astăzi acumulate 53 tipărituri religioase, unele păstrate din
vechea colecție. Aceste investigații și-au găsit reflectare într-un șir de ediții academice mai
vechi, dar și recente. Aici ne limităm la unele exemple elocvente în această privință.
Din cărțile vechii biblioteci a Căprianei, din care au fost identificare în surse documenta-
re 8 codice (secolul al XVI-lea – începutul secolului al XIX-lea) și 120 de tipărituri vechi nu
s-a păstrat la mănăstire aproape nimic. Printre cele mai valoroase manuscrise ale mănăstirii
Căpriana era celebrul Tetraevanghel din 1545 (astăzi pierdut) cu însemnarea de danie: „Cu-
cernicul şi de Hristos iubitorul Ioan Petru voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al întregului
pământ al Moldovlahiei, şi doamna sa Elena, şi fiii domniilor sale, Iliaş voievod şi Ştefan şi
305
trează în Secția de „Manuscrise” a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” a Universității
„Al. I. Cuza” din Iași, Mss. VI-74 p. 503.
306
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, vol. II. Ed. Caproşu I. şi Chiaburu E., Iaşi,
2008, p. 20.
307
trează în Secția de „Manuscrise” a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” a Universității „Al. I.
Cuza” din Iași, Mss. VI-74 p. 187-189, p. 355-360.
308
Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpușna, București, 1934, p. 30-31.
309
Ibidem, p. 11.
64 Lăpuşna.
Constantin, am făcut şi am împodobit acest Tetraevanghel şi l-am dat întru ruga domniilor
noastre la din nou înălţata mănăstire a noastră, a Adormirii Preacuratei Maicii Domnului,
numită Căpriana, în anul 7053 (1545), luna lui octombrie”. Mănăstirii au aparținut odinioară
asemenea vechi tipărituri religioase ca Evanghelia (Lvov, 1636 și cea de la Snagov, 1697).
Această din urmă Evanghelie are o interesantă însemnare: „Să să știi. Această Sfântă și de
Dumnezău lăsată Evanghelie am cumpătat dentâi den Căușeni de la tătari, ca să fie de treaba
sfintii biserici, aici la Micăuți, pentru ca să pomenească numele nostru cine ar citi pe dânsa.
Popa Stratul, preoteasa mea Ana și fiiu meu State. Și am scris eu Iordache diacon să să știe
let 7225 (1717) meseaț mai 30. Iar eu am dat-o la sfânta mănăstire Căpriana această sfântă
Evanghelie, ș-am dat și 3 stupi cu Evanghelie și o Liturghie ca să fie danie în veci neclintit…”.
Pe lângă acestea, mai consemnăm prezența la Căpriana a unui șir de Mineie (Kiev, 1745,
1750; Râmnic, 1779); precum și tipăriturile de la Iași: Apostol (1756); Liturghie (1759); Triod
(1761); Psaltire (1766); Catavasier (1792) ș.a.310.
Din biblioteca schitului și ulterior a mănăstirii Suruceni făceau parte două manuscri-
se din secolele XVII și XVIII, precum și asemenea vechi tipărituri românești: Liturghierul
(Buzău, 1698), tipărit în 3 limbi: română, slavonă şi bulgară, cu o prefaţă de vel paharnicul
Ion Cantacuzino311; Penticostarul (Iaşi, 1735)312; Triod (Iaşi, 1753) tipărit de diaconul Ioan
Simeonovici313; Antologhion (Bucureşti, 1766314); Triod (Râmnic, 1777315) ș.a. Ultimele două
cărți posedă însemnări de danie cu același conținut de la „Gheorghi protopop ot Huşi”:
„Această carte ci să numeşti Minei o am dăruit eu la schitul de la Suruceni, ţănut Lăpuşnii
unde să cinsteşti şi să prăznuiaşti hramul Sfântului Mucenic Gheorghi, ca să fii spre pomeni-
re me ş-a soţului meu, Eleana şi a tot neamului meu, 1795 aprilie 27”316.
Cartea veche românească era reprezentată la mănăstirea Vărzărești prin edițiile: Evanghe-
lie (București, 1742); Măgăritare (București, 1746); Triodion (București, 1769); Octoih (Bu-
curești, 1774); Catavasier (Sibiu, 1803) ș.a.317, iar la mănăstirea Hâncu – tipăriturile râmnice-
ne Compoziţiile Arhiepiscopului Simeon de Tesalonic (1763); Învăţăturile lui Teodor Studitul
(1763); Sinopsis a lui Anastasie cel Mare (1783), Apostol (1794); Triodion (Bucureşti, 1798),
două exemplare Învăţăturile pentru duhovnic (Bucureşti, 1800) ș.a.318.
Pe timpuri destul de bogată în cărți a fost și mănăstirea Condrița. În urma investigațiilor
au fost identificate 13 manuscrise (Mineu pe lunile mai, octombrie, manuscris slavon din
anii ’40-’50 ai secolului al XVI-lea; Miscelaneu de învățături pentru Postul Mare, manuscris
slavon; Protopsalt, manuscris grecesc, ultimele două din secolul al XVII-lea, toate scrise în
Moldova ș.a.) și 74 de cărți vechi, între care un Apostol, tipărit de Ivan Feodorov la Liov în
1574 cu însemnarea „Această carte Apostol o dăruiesc la hramul Vovideniei Sfintei Născă-
toare de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele la mănăstirea Condrița în anul 1745. Ie-
310
A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Căpriana, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red.
șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 197.
311
Constantinescu-Iaşi, Circulaţia vechilor cărţi, p. 26, 36.
312
Ibidem.
313
Ibidem, p. 38.
314
Dimitrie Balaur, Bisericile din judeţului Lăpuşna. Material istorico-bisericesc, 1928, In: BCU, Iaşi, mss VI-
74, p. 702.
315
Şt. Ciobanu, Biserici vechi din Basarabia, p. 49.
316
317
Igor Cereteu, Mănăstirea Vărzărești, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red. șt.
acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 624-625.
318
Alexei Agachi, Mănăstirea Hâncu, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red. șt. acad.
Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 346-348.
Lăpuşna. 65
romonahul Nicolae”319, precum și tipăriturile liovene Trebnic, (1645) și Anfologhion (1686); o
Evanghelie greco-română” (București, 1693); Octoih (Buzău, 1700); Minei de obște (Moscova,
1706); edițiile ieșene Liturghie (1759); Evanghelie (1763) ; Ceaslov (1797) ș.a.320.
Materialele documentare și cărturărești înșiruite mai sus arată că bisericile și mănăstirile
din ținutul Lăpușna au fost înzestrate pe parcursul evului mediu cu cărți de slujbă religioasă
creștin-ortodoxă, care în mare parte erau procurate cu cheltuiala enoriașilor.
***
Prin urmare, din cele arătate putem conchide că studiul bazat în special pe variate surse
medievale scrise (cărți domnești, acte particulare, cronici, impresii ale călătorilor străini,
recensăminte, scrisori ș.a.) cuprinde informații și date privind apariția și evoluția localității,
târgului și centrului de ținut Lăpușna, pe parcursul a câtorva secole. Investigațiile concret
istorice au arătat că pe o perioadă de circa o jumătate de mileniu, până către 1812 când
Basarabia a fost anexată la Imperiul Rusiei, localitatea și ținutul cu același nume Lăpușna
au parcurs o cale istorică pe cât de interesantă, pe atât de anevoioasă. După ce s-au desprins
din stăpânirea mongolo-tătară, către ultimele decenii ale secolului al XIV-lea și alipirea în
aria sa firească de neam, a Țării Moldovei, Lăpușna și meleagurile lăpușnene au cunoscut o
perioadă de ascensiune și înflorire. Ca urmare, localitatea Lăpușna se ridică în dezvoltarea
sa economică la nivel de târg cu ocol și o slobozie, cu centru vamal și comercial, iar ținutul
ajunge la o mare întindere – de la Nistru până dincolo de Prut. La Lăpușna și în ținutul cu
același nume s-au format și au activat timp de secole structuri administrative urbane și ru-
rale, militare și administrative, vamale și ținutale, reprezentate de mai mulți dregători fie nu-
miți de domni, fie ridicați din rândurile păturilor slujitoare locale. În special, studiul abundă
în nume concrete de persoane care s-au manifestat ca înalți demnitari (între care Alexandru
Lăpușneanu, ajuns domn al Țării Moldovei, vameși, vătafi, șoltuzi și pârgari, hotnogi, pârcă-
labi, căpitani, boieri care au avut moșii în ținut, dieci, târgoveți ș.a.), precum și de denumiri
de sate din ținut, care, în totalitatea lor, permit cititorului să-și facă o reprezentare mai clară
despre viața oamenilor din trecut de pe aceste meleaguri. În urma cuceririlor osmane și inva-
ziilor frecvente tătare, așezării acestora din urmă, a nogailor, în sud-estul Moldovei, Lăpușna
și ținutul Lăpușna suferă tot mai mult de pe urma jafurilor și războaielor, ceea ce a dus la
declinul lor, încât în a doua jumătate a secolului al XVII-lea târgul se transformă într-un sat,
ținutul în unul de margine, iar structurile administrative și vamale se strămută la Chișinău.
În paralel, sunt prezentate structurile ecleziastice atât din târgul, cât și din ținutul Lă-
pușna. Acestea erau întreținute prin activitatea unui protopopiat subordonat Episcopiei de
Huși, a bisericilor, mănăstirilor și schiturilor, înzestrate cu carte manuscrisă și tipărită adusă
aici în secolele XV-XVIII din întreaga lume românească. Materialul documentar și, mai ales,
însemnările de pe cărțile vechi au permis să constatăm o susținută activitate religioasă în bi-
sericile din satele ținutului prin protopopi, preoți, diaconi, egumeni și monahi, care, în mare
parte, erau clerici ce se bucurau de autoritate în comunitățile lor.
319
И.В. Поздеева, В.И. Ерофеева, Г.М. Шитова, Кириллические издания XVI-1641 год. Находки архе-
ографических экспедиций 1971-1993 годов поступившие в Научную библиотеку Московского
Университета, Москва, 2000, с. 25.
320
A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Condrița, In: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord. și red.
șt. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, p. 239-241.
66 Lăpuşna.
3
Târgul Lăpușna în secolele XV-XVIII.
Drumuri comerciale, mărfuri și negustori
între Orient și Occident
dr. Ludmila BACUMENCO-PÎRNĂU,

dr. Mihai-Cristian AMĂRIUȚEI
Contribuţiile istoriografice la tema drumurilor comerciale şi a rolului acestora în dezvol-

tarea societăţii medievale româneşti au reuşit, în linii mari, pe baza diverselor izvoare folosite
(documentare, narative, cartografice, numismatice, arheologice), elucidarea unor aspecte ce
ţin de legăturile comerciale ale Moldovei cu ţările vecine, funcţionarea şi evoluţia vămilor1,
istoria transporturilor, traseul marilor drumuri şi al căilor secundare2, din toate aceste cer-
cetări reieşind importanţa ,,căilor de comunicaţie ca factor de coagulare a vieţii statale, dar
şi ca mijloc de obţinere din partea domniei a suficiente resurse pentru organizarea statului şi
apărarea împotriva ofensivei otomane”3.
Constituindu-se, în secolele XIII-XIV, drept principală ,,arie de întâlnire şi redistribuire
a produselor Orientului şi Occidentului”4, bazinul Mării Negre a devenit un spaţiu de con-
fluenţă a marilor drumuri comerciale care au conectat, traversând teritoriile carpato-danu-
biano-pontice, Europa Centrală şi Nordică cu spaţiul asiatic. Evoluţiile politice ale zonei,
la cumpăna veacurilor XIV-XV, au condus la apariţia drumului comercial moldovenesc ca
alternativă necesară la drumul ,,concurent” tătăresc, cu efecte catalizatoare în planul conso-
lidării tânărului stat medieval de la est de Carpaţi.
1
Pentru cea mai nouă contribuţie în domeniu, cf. Constantin Tofan, Evoluţia sistemului vamal moldo-
venesc din secolul al XIV-lea până la începutul secolului al XIX-lea, Bacău, Editura Rovimed Publishers,
2014.
2
De acest subiect, sub diferite aspecte, s-au ocupat de-a lungul timpului Ioan Nistor, Cecilia Alinescu şi
Natalia Paşa, Emil Diaconescu, Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu, Gh. Brătianu, Alexandru I. Gonţa, Şerban
Papacostea, Victor Spinei, Sergiu Iosipescu, Costin Murgescu, pentru a da doar câteva exemple (pen-
tru o analiză a acestor contribuţii, vezi Marius Chelcu, Drumuri şi oraşe în Moldova secolelor XVI-XVIII.
Câteva observaţii. In: Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente,
vol. editat de Laurenţiu Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p. 145-148).
3
Marius Chelcu, op. cit., p. 148.
4
Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (secolele XIV-XVI).
Drum şi stat. In: idem, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită, Bucureşti,
Editura Corint, 1999, p. 163.
Lăpuşna. 67
În directă legătură cu cercetarea drumurilor comerciale stau subiectele legate de măr-
furile colportate şi vectorii acestei activităţi, negustorii5, cei care unesc prin activitatea lor
târgurile şi ţările, prin circuitele6 pe care le formează şi pe care se deplasează permanent.
Studiul drumurilor comerciale este strâns legat de cercetarea privind oraşele7, ,,căci aces-
tea şi oraşele sunt două lucruri inseparabile. Indiferent de ce epocă sau regiune vorbim,
oraşul fără drum nu poate exista”8. Chestiunea genezei oraşului în spaţiul românesc este o
chestiune de maximă importanţă pentru spaţiul istoriografiei române, care nu a cunoscut o
5
Rămân la fel de utile lucrările mai vechi ale lui Nicolae Iorga (Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre
cu Lembergul, I, Bucureşti, 1900; Istoria comerţului românesc, vol. I-II, Bucureşti, 1925; Scrisori de ne-
gustori, Bucureşti, 1925; Istoria comerţului cu Orientul, traducere din limba franceză de Gheron Netta,
Bucureşti, 1939) sau Dumitru Z. Furnică (Din istoria comerţului la români mai ales băcănia, Bucureşti,
1908; Documente privitoare la comerţul românesc, 1473-1868, vol. I-II, Bucureşti, 1931-1934; Din tre-
cutul românesc al Braşovului. Documente comerciale, 1741-1860, Bucureşti, 1937), la care se adaugă
contribuţiile mai noi ale lui Alexandru I. Gonţa (Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania
în secolele XIII-XVII, ediţie, prefaţă, bibliografie şi indice de I. Caproşu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989), Cristian Luca (Greek-Levantine Merchants in the Black Sea Harbors in the Early
Eighteenth Century. In: „Transylvanian Review”, Vol. XIX, No. 4, Winter 2010, p. 112-120; Greek and Aro-
manian merchants, protagonists of the trade relations between Transylvania, Wallachia, Moldavia and
the Northern Italian peninsula (second half of the 17th – first half of the 18th century). In: „Transylvanian
Review”, vol. XIX, Supplement No. 5, 4, 2010, p. 313-336; Venetian Merchants in the Lower Danube Area
and their role in the development of the international trade exchanges in the Seventeenth Century. In:
„The Czech Historical Review”, 109/2011, No. 2, p. 294-327, ş.a.) sau Bogdan Murgescu (Participarea
Ţărilor Române la comerţul european cu vite în secolele XVI-XVIII. Regularităţi şi fluctuaţii conjucturale.
In: Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice, vol. III, In honorem Paul Cernovodeanu. De-
mografie istorică, comerţ şi structuri alimentare, economie urbană şi reglementări juridice, coordonator:
N. N. Constantinescu, vol. îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi Bogdan Murgescu, Bucureşti, Editura Aca-
demiei Române, 1998, p. 101-122; România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010),
Iaşi, Editura Polirom, 2010); semnalăm şi un recent volum colectiv pe această temă, Negustorimea în
Ţările Române, între Societas Mercatorum şi individualitatea mercantilă, în secolele XVI-XVIII, volum
editat de Cristian Luca, Galaţi, Galaţi University Press, 2009. Nu pot fi trecute cu vederea lucrările care
îşi propun analiza cristalizării elementelor burgheziei autohtone, negustorii fiind „cea mai importan-
tă dintre grupările prezumat burgheze”: Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele
Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile
unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997); cercetarea legăturilor de rudenie
şi sugestia elaborării unui dicţionar al familiilor negustoreşti, la Petronel Zahariuc, Sugestii genealo-
gice pentru o cercetare a începuturilor burgheziei româneşti. In: „Revista de istorie socială”, IV-VII, 1999-
2002, p. 26-36 (cu microcercetări ale famiilor de negustori Franguli, Alevra sau Loiz).
6
„Circuitele comerciale sunt ca circuitele electrice: ele nu funcţionează decât atunci când sunt în-
chise” (Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol. I, traducere şi postfaţă de Adrian Riza, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1985, p. 153).
7
Amintim aici doar contribuţiile datorate lui Constantin C. Giurescu (Târguri sau oraşe şi cetăţi moldo-
vene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclope-
dică, 1997), Victor Spinei (Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, Editura Universitas, 1994; La genèse
des villes du sud-est de la Moldavie et les rapports commerciaux des XIIIe-XIVe siècles, extras din „Balkan
Studies”, 35, 1994, 2, p. 197-269), precum şi recentele apariţii editoriale semnate de istoricul ieşean
Laurenţiu Rădvan (At Europe’s Borders. Medieval Towns in the Romanian Principalities, translated by
Valentin Cîrdei, Leiden – Boston, Brill, 2010; Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu (sfârşitul sec. al XI-
II-lea – începutul sec. al XVI-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011), cu bibliografia
esenţială pentru subiect. Din perspectiva monografiilor dedicate unor oraşe din spaţiul est-carpatic,
un model rămâne lucrarea lui Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997.
8
Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 346.
68 Lăpuşna.
rezolvare acceptată de majoritatea istoricilor. Aşa cum se observa recent, pe acest subiect ,,is-
toriografia românească se situează pe o poziţie apropiată de şcoala economistă”, pentru care
,,primordial pentru apariţia unei aşezări urbane pare a fi existenţa unor premise economice
(trafic comercial, producţie meşteşugărească), în condiţiile unei anumite concentrări demo-
grafice şi a unei susţineri politice minimale”, fără a se acorda atenţie laturii antropologice şi
culturale9.
Pe baza acestei grile ,,tridimensionale” (drumuri, mărfuri, negustori), ne propunem în
cele ce urmează prezentarea unor date legate de evoluția istorică a Lăpuşnei, urmată de în-
cercarea unei explicaţii privitoare la cauzele decăderii acestui târg la nivelului unei aşezări
rurale.
I. Aşezat pe râul de la care probabil şi-a luat numele10, târgul Lăpușna a apărut în acest
spațiu de convergenţă (probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-lea) și s-a dezvoltat
odată cu apariţia şi consolidarea statului medieval la est de Carpaţi11, favorizat de amplasa-
rea pe drumul comercial ,,moldovenesc”12, ce-l înlocuieşte pe cel ,,tătăresc”, mai nesigur13.
Amplasarea la răscrucea unor drumuri comerciale către Levant și Crimeea (un ,,debuşeu
al negoţului oraşelor hanseatice şi flamande spre Orient”14), într-un spaţiu al comerţului de
tranzit controlat, încă înainte de întemeierea Ţărilor Române, de puterea hanilor mongoli
şi deservit mai ales de lioveni şi genovezii din Caffa (până în 1457)15, a impus creşterea Lă-
puşnei, ca punct important pe harta drumurilor ce legau stepa tătară cu Podolia şi Liovul,
care se intersectau în această zonă cu cele ce porneau din Cetatea Albă, Chilia şi Vicina16.
Lucrul acesta a fost favorizat şi de tipul de organizare a comerţului moldovenesc, care urma
întru totul modelul apusean, cu două elemente principale: dreptul de depozit al unor oraşe
şi obligaţia de a urma un traseu anumit, favorizându-se astfel târgurile amplasate pe aceste
căi de comunicaţie17.
Aşezat, ca toate celelalte târguri ale ţării, pe pământ domnesc, cu vatră, hotar şi ocol,
locuit de o populaţie amestecată din punct de vedere etnic şi social18, târgul este menţionat
documentar pentru prima dată în 25 august 1454, când Petru Aron întăreşte călugărilor de
9
Cătălin Hriban, Iaşii în secolele XV-XVIII. Elemente de topografie istorică, Suceava, Editura „Karl A. Rom-
storfer”, 2012, p. 50.
10
În privinţa etimologiei, se părea că originea slavă a cuvântului, derivat din lopuş, care ar însemna
„scai, scaiete” (Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până
la mijlocul secolului al XVI-lea, p. 259), nu poate fi pusă la îndoială. Mai nou, se pare că devine tot mai
tentantă o etimologie maghiară, numele întâlnindu-se şi în Transilvania, Banat şi Bucovina, la fel ca
alte toponime, precum „Orhei” sau „Chişinău”.
11
Stabilitatea politică şi autoritatea puterii centrale din vremea lui Alexandru cel Bun au fost factori
catalizatori ai dezvoltării comerţului pe teritoriul Moldovei, de-a lungul drumurilor comerciale care
brăzdau ţara ce „atinsese deja ţărmul Mării Negre în punctele situate la cea mai mică depărtare de
oraşele Hansei de pe ţărmul baltic” (C. Cihodaru, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432),
Iaşi, Editura Junimea, 1984, p. 121).
12
Drumul moldovenesc este menţionat documentar în actele liovene încă din 1382 (P. P. Panaitescu,
Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu. In: idem, Interpretări româneşti. Studii de
istorie economică şi socială, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria
Magdalena Székely, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 84).
13
Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 345.
14
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 83.
15
Mihail Iorgulescu, Studii de istorie comercială, vol. III, Epoci prospere în exportul românesc, Bucureşti,
1933, p. 11, 22.
16
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 58.
17
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 88.
18
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 179, 259.
Lăpuşna. 69
la mănăstirea Moldoviţa scutirea de vamă, printre altele, pentru trei care de peşte, prin orice
punct vamal ar fi trecut acestea, incluzând aici Lăpuşna19.
La 29 iunie 1456, hrisovul de întărire a privilegiului comercial pentru lioveni20 menţio-
nează din nou Lăpuşna, în termenii în care vor apărea şi în actul similar din 1460; important
este că acum vama Tighinei este mutată la Lăpuşna, unde se plătea de către cei ce mergeau
la Cetatea Albă şi Caffa21.
La 3 iulie 1460 Ştefan cel Mare confirmă, la rândul său, negustorilor din Liov privilegiul
comercial mai vechi, restabilind taxele vamale pentru mărfurile de import, export şi tranzit,
ce le aveau de plătit la Suceava (vama mare), Siret, Iaşi, Lăpuşna, Cetatea Albă, Tighina,
Roman, Bacău, Adjud, Putna, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Moldoviţa, Trotuş, Dorohoi, Hotin,
Cernăuţi22, aceste puncte de vamă indicând, indirect, şi reţeaua de drumuri care le unea. La
Lăpuşna se plăteau taxe vamale pentru postavurile, vitele şi oile în tranzit spre Crimeea (30
de groşi), ,,iar cine nu va merge până la Cetatea Albă, acela va da în Lăpuşna vama de Cetatea
Albă, cât ar fi avut să dea în Cetatea Albă”.
Zece ani mai târziu, la 1 aprilie 1470, Ştefan cel Mare scuteşte mănăstirea Neamţ de vama
pentru trei măji de peşte, de oriunde le-ar cumpăra (Chilia, Cetatea Albă, ,,la bălţi”, la Nis-
tru), actul menţionând vămile de la Chilia, Lăpuşna, Ţuţora, Iaşi, Vadul Călugăresc, Vaslui,
indicându-se, astfel, şi posibilul traseu al acestor care cu peşte până la mănăstire23.
Alături de celelalte vămi interioare, Lăpuşna a fost o vamă secundară, de trecere, având
un raport special cu vama principală de la Suceava în privinţa părţii fixe din cuantumul taxei
impus în reşedinţa principală a ţării, unde se întâlneau toate ramurile drumurilor24 comerci-
ale ce traversau Ţara Moldovei (multă vreme, cuantumul taxei plătite la Lăpuşna a fost egal
cu cel plătit la Iaşi, spre exemplu). Drumul principal care lega Cracovia şi Liovul de Cetatea
Albă şi Chilia, trecând prin Cernăuţi, Siret, Suceava şi Iaşi, îşi desfăcea o ramură, din acest
ultim târg, prin vadul de la Ţuţora (mai târziu, şi pe la Zagarancea), spre Lăpuşna (mai ales
după mutarea vămii de la Tighina25), trecând înainte prin Brătuleni; de aici, prin Hânceşti, se
ajungea la Chişinău, de unde se bifurca iarăşi, spre Caffa, prin Tighina, şi spre Cetatea Albă26,
prin Ciubărciu. Tot din Lăpuşna, pe valea Cogâlnicului, se ajungea apoi la Chilia27, din sud
pornind spre acelaşi târg şi drumul care venea de la vadul Isaccei, care continua apoi spre
Orheiul Vechi şi Soroca. Din Transilvania, drumul care trecea prin pasul Tulgheş, apoi prin
19
Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. II (1449-1486), întocmit de Leon Şimanschi în cola-
borare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, nr. 41, p. 57-59.
20
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 258.
21
Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, I, p. 99; Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 27.
22
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, nr. CXXVIII, p. 273-282.
23
Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. II, nr. 164, p. 243-244.
24
„Drumurile erau cele obişnuite pe atunci: nepietruite, simple şleauri care, pe vremea ploilor, de-
veneau adesea greu practicabile şi chiar impracticabile” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
Istoria românilor, vol. 1, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 236). Preocupări pentru modernizarea
căilor de transport apar în spaţiul românesc abia în primele decenii ale veacului al XIX-lea, în con-
sens cu prefacerile din domeniu la nivel european (Marius Chelcu, op. cit., p. 153).
25
Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 30.
26
Cecilia Alinescu şi Natalia Paşa, Vechile drumuri moldoveneşti. In: „Anuarul de geografie şi antropoge-
ografie”, 1914-1915, p. 22-23.
27
În anul 1570, pentru punerea la cale a încâlcitelor pricini din această parte a Europei, regele Poloniei
trimite „sol la sultan Selim împăratul pri Andrei Tarnovschie, care, purcedzind din Liublin, au trecut
pre la Suceav<ă> şi pre la Lăpuşna au mersu la Chiliia şi de la Chiliia au luat Dunărea în sus. Şi trecând
Dunărea la Tungea au mersu la Ţarigrad” (Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Mol-
dovei, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1993,
p. 246).
70 Lăpuşna.
Roman, Gâdinţi, Vaslui şi Huşi, ajungea, după trecerea Prutului, tot la Lăpuşna, iar de aici
la Chilia28, în vreme ce o altă variantă venea de la Rodna şi Bistriţa, pe valea Moldovei, prin
Moldoviţa, Baia, Mogoşeşti, Şcheia, Târgu Frumos, Iaşi, Lăpuşna29.
Dovadă a importanţei sale ca târg, Lăpuşna apare constant în cărţile tipărite în Occident
sau pe hărţile30 epocii, în variante ortografice precum Lapuszna31 sau Lapuczna. În secolul
al XVI-lea, pe harta Moldovei din ediţia anului 1595 a Chorografiei Moldovei a lui Georg
Reicherstorffer, Lăpuşna apare, la fel ca Huşi sau localitatea Lasti (?), reprezentată prin două
turnuri32. În acest veac, de altminteri, nu se constată un regres în privinţa rolului Lăpuşnei
în comerţul de tranzit al regiunii, tratatele polono-otomane din anii 1554, 1565 şi 1568 sti-
pulând libertatea comerţului, iar faptul că la Lăpuşna, în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu,
era vameş chiar fratele după mamă al domnului arată importanţa târgului prin veniturile pe
care le aducea33. Despre prosperitatea întregii zone din jurul târgului Lăpuşna şi a modului în
care locuitorii săi, evident, cei din categoriile sociale privilegiate, puteau atinge un nivel peste
mediu de bunăstare economică poate da mărturie şi faptul că, spre exemplu, la 4 mai 1573,
preotul Toader din Lăpuşna cumpără o jumătate din satul Costeşti, pe Botna, cu 800 de zloţi
tătăreşti, o sumă impresionantă34.
Odată cu secolul al XVII-lea, să o spunem de pe acum, târgul intră pe o pantă descenden-
tă a devenirii sale istorice, cedând locul Chişinăului aflat în ascensiune. În perioada când Mi-
ron Costin îşi scria opera, importanţa Lăpuşnei încă mai covârşea pe cea a târgului de pe Bâc,
cronicarul notând că în ţinutul Lăpuşna ,,este oraşul Lăpuşna şi orăşelul Chişinău”35. Dacă
la începutul veacului al XVIII-lea, după cum arată Dimitrie Cantemir, Lăpuşna este ,,cetatea
cea mai însemnată din acest ţinut”, iar Chişinăul ,,un târguşor de mică importanţă”36, acum
apar şi semnele decăderii: la 8 august 1671, domnul întărea mănăstirii ieşene Golia dreptul
de a încasa zeciuiala de la călăraşii ,,cari vor hi viinit de la Lăpuşna”, aşezarea acestora în satul
28
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. 1, p. 237; Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 42.
29
30
În 1688 apărea la Nürnberg Die Donau der Fürst aller europaeischen Flüsse... o prezentare a ţărilor
traversate de Dunăre, cu o hartă a Moldovei în care, printre alte târguri ale ţării, figurează şi Lapuszna
(Dionisie Olinescu, O carte veche germană despre România. In: „Revista pentru istorie, archeologie şi
filologie”, vol. XII, partea I, 1911, p. 152). O analiză a informaţiilor cartografice medievale privitoare la
spaţiul dintre Prut şi Nistru, cu referire şi la Lăpuşna, la Ion Ţurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul
dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (din primele secole ale mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-
lea), Chişinău, Editura Cartier, 2011, p. 331-332, 336, 338. Pentru o mare parte din hărţile medievale
în care apare şi Moldova, vezi site-ul www.maphist.com.
31
Aşa apare ortografiat numelui târgului moldav în textul polon al operei lui Miron Costin, Cronica
ţărilor Moldovei şi Munteniei, cunoscut şi drept Cronica polonă (Cronice inedite atingătoare de istoria
românilor, adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1895, p. 176).
32
A. Papiu Ilarian, Tesaur de monumente istorice pentru România, tom III, harta dintre p. 134-135; Con-
stantin C. Giurescu, op. cit., p. 325.
33
Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, Editura Universităţii „Ale-
xandru Ioan Cuza”, 1994, p. 81-82.
34
Documenta Romaniae Historica, vol. VII (1571-1584), întocmit de Ioan Caproşu, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2012, nr. 48, p. 58-60.
35
Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar
de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 391.
36
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, introducere de
Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de
Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973,
p. 79.
Lăpuşna. 71
de pe valea Bâcului fiind un semn al creşterii în importanţă a drumului ,,tătăresc” al Tighi-
nei, ce va aduce ,,ridicarea Chişinăului şi căderea Lăpuşnei”37.
Anumite evoluţii pe plan intern, precum dăruirea, parţial sau în întregime, a moşiilor târ-
gurilor de către puterea centrală, deţinătoare a acestora în baza dreptului de dominium emi-
nens), nu au fost în măsură să încurajeze, măcar în unele dintre cazuri, dezvoltarea târgurilor.
În 1694 Constantin Duca dăruieşte moşia38 şi vatra târgului Lăpuşna mănăstirii ieşene Sf.
Ioan Zlataust, care primea, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, şi venitul mortasipiei (taxa pe
mărfurile comercializate şi pe animalele vândute sau tăiate la iarmaroace), ,,după condică”,
din acelaşi târg39. Se pare însă că nu toată moşia târgului a fost dăruită de domnie, întrucât,
la 20 iulie 1742, se dădea o poruncă pentru strângerea dijmei de pe moşiile domneşti, între
care este amintită şi Lăpuşna40.
La 30 ianuarie 1735, Constantin Mavrocordat întăreşte episcopului de Huşi stăpânirea
asupra a trei dugheni la Chişinău, dar, în egală măsură, şi asupra unei pivniţe din târgul Lă-
puşnei, ,,în mijlocul uliţii din dial de lângă bărbiariia şi lângă pivniţa şi dughiana mătăsariu-
lui şi între jidovi”41, mărturie a unor elemente de viaţă urbană înfloritoare (uliţe, negustori,
bresle de evrei). Expresie a activităţii comerciale este şi faptul că, în 1766 şi 1767, mănăstirea
Sf. Spiridon din Iaşi primea de la domnie şi venitul cântarului din târgul Lăpuşna, alături
de cel din alte târguri: ,,şi la aceste târguri di pe afară au epitropii să cumpere cantare şi să
orânduiască diosăbiţi cantaragii”42.
Târgul, în fruntea căruia avem atestat un Ursul pârcălab pentru anul 175943, beneficiază
de o alegere de hotare, la 1 iunie 1768, alături de moşiile Boghiceni şi Sperieţi, toate stăpânite
de mănăstirea Sf. Ioan Zlataust. Cu ajutorul şi mărturia târgoveţilor din Lăpuşna (Pascal
fiul lui Isac, Andrei Cârpă, Savin Podolanul, Apostul Ţucă, Gheorghiţă Munteanul, Neculai
Ciobotariul, Ioniţă fiul lui Iosâp, Ioniţă fiul Cununei, Parfene Mârza, Stahi Codreanul, cărora
li se adaugă şi Savin, acum locuind în Hânceşti, dar fost vornicel în Lăpuşna) se delimitea-
ză pe teren hotarele târgului, amintindu-se ca repere topografice un ,,drum al măjilor” (ce
mergea, probabil, spre schelele de la Dunăre), ,,drumul Lăpuşnei” ce merge spre Hânceşti,
dar şi alte elemente de toponimie minoră ale zonei (Lacul Negru, Fântâna lui Maftei, Cuibul
Brahnii, Fântâna Mare)44.
37
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, nr. 98, p. 124-125.
38
Acest lucru este amintit la 10 martie 1778 în mărturia hotarnică a moşiei Condreştii, de pe valea
Călmăţuiului, care se învecina cu moşia Lăpuşna (Moldova în epoca feudalismului, vol. X, Documente
privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1775-1786). Cărţi domneşti şi zapise, volum rea-
lizat de: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2005, nr. 52, p.
80-83).
39
Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VII (1771-1780) (în continuare: Ioan
Caproşu, Documente Iaşi), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2005, nr. 129, p. 115.
40
Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită de Corneliu
Istrati, vol. III, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, nr. 2769, p. 378.
41
Aurel V. Sava, op. cit., nr. 148, p. 171-173 (în vechiul zapis de danie al acestei pivniţe, de prin anii
1733-1734, se menţionează ca martor şi preotul Şerban protopop de Lăpuşna). Alte mărturii despre
clericii târgului le avem din anul 1662, când o oarecare Nazaria vinde o bucată de pământ, zapisul
pomenindu-i (ca martori?) pe „preuţii cei domneşti de trăg de Lăpuşna, anume popa Tironu şi dii-
aconul Trischii” (Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti,
1909, p. 160).
42
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI (1756-1770), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2004, nr. 747, p. 652; nr. 783,
p. 688.
43
Aurel V. Sava, op. cit., nr. 197, p. 253.
44
Ibidem, nr. 186, p. 219-221; vezi şi harta de la sfârşitul volumului.
72 Lăpuşna.
La începutul ultimului sfert al veacului al XVIII-lea, târgul adăpostea, la fel ca Bărăiacu,
Gangura şi Chişinău, un căpitan de călăraşi menzilgii, cu 80 de panţâri45.
În condiţiile pierderii de către Ţara Moldovei a cetăţilor de la Marea Neagră şi de pe
Nistru (Chilia, Cetatea Albă şi Tighina), într-o măsură mai mică sau mai mare, drumurile
care străbăteau spaţiul dintre Prut şi Nistru în curmeziş, ţintind Tighina, prin Lăpuşna sau
Chişinău46, devin mai curând căi de aprovizionare a cetăţii otomane de pe Nistru47 şi de
comunicaţie pentru funcţionarii subordonaţi paşei de aici48. În vara anului 1763, un funcţi-
onar turc (cadi-paşa) trecea ,,de la Chişinău în gios”, făcând popasuri la Gangura şi Lăpuşna,
cheltuielile cu aceste conace fiind suportate de Vistierie49, iar un an mai târziu târgoveţii din
Lăpuşna cheltuie 30 de lei pentru ,,un odobaş i cu 40 oameni i cu un chihaie a mării sale paşii
de Bender trecându în sus”50. În anul 1786, un subaltern al paşei de Bender călătoreşte de la
cetatea de pe Nistru la Focşani, trecând prin Gangura, Moleşti, Hânceşti, Lăpuşna, Şişcani,
Râşeşti (ţinutul Fălciu), Ivăneşti, Tupilaţi, Bârlad şi Tecuci; pentru oprirea din Lăpuşna se
cumpără pentru înaltul oficial şi suita sa 300 de pâini, 60 de ocă de carne, cinci găini, 50
de ouă, 50 de ocă de orez, 15 ocă de unt şi trei ocă de miere, apoi diverse cantităţi de zahăr,
cafea, ceapă, nohot, săpun, piper, lapte, iaurt, lumânări de ceară şi de seu, catran, orz, fân şi
grăsime, pentru care se plătea din Vistierie suma de 71 de lei şi 93 de bani51.
Chiar şi spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, în condiţiile decăderii evidente a vechiului
târg, un personaj precum Joseph Parant, redactând un memoriu despre Moldova, în 11 iunie
1798, menţiona printre ,,oraşele cele mai însemnate din Moldova” şi Lăpuşna, într-o ţară în
care comerţul ,,se poate folosi de transporturile pe uscat, al căror cost nu este prea mare şi
care foloseşte drumuri uşoare”52.
Referindu-ne tot la drumuri, să mai notăm că în sudul interfluviului Prut-Nistru capătă
o altă pondere, ce se cere atent cântărită, varianta care unea Chilia, poate prin Greceni, cu
Fălciul din dreapta Prutului, în vreme ce ramura care de la Iaşi, prin Lăpuşna, atingea Chilia,
este înlocuită, după 1484, cu varianta Iaşi – Vaslui – Bârlad – Galaţi53, acest din urmă târg
45
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, nr. 129, p. 125.
46
De la Iaşi se ajungea la Bender prin Rezina şi Călăraşi (Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, editate de Ioan
Caproşu, vol. I (1763-1784), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2010, p. 209).
47
48
Documente oficiale ale statului, precum sămile Vistieriei, înregistrează, pentru a doua jumătate a
veacului al XVIII-lea, liste nesfârşite de cheltuieli pentru transportul diverselor materiale: „cherestea-
oa ce s-au făcut şi s-au triimis la măritul hanu cum şi cheresteaoa ce s-au triimis la Cetate Călburului,
care s-au făcut la ţinutul Lăpuşna, Orhei” (octombrie 1761); daruri scumpe pentru turcii de la Bender
sau tătari: mărfuri cumpărate în Iaşi de la negustorii lipscani, blănuri, stofe, tabachere, cocii (trăsuri,
din care una cu şase telegari), ceasornice de aur, veselă de argint, un sturz (!) trimis hanului (Sămile
Vistieriei Ţării Moldovei, vol. I, p. 175-176, 176-185).
49
Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, vol. I, p. 207.
50
Ibidem, p. 305.
51
Ibidem, vol. II (1786-1798), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2010, p. 41-44. Dregătorii turci de la Bender
sau Chişinău merg cu regularitate spre Iaşi sau Focşani, dar nu putem spune de fiecare dată că ale-
geau varianta de drum care străbătea şi Lăpuşna (pentru aceste deplasări, vezi Ibidem, p. 255-256,
348, 385).
52
Călători străini despre ţările române, vol. X, partea a II-a, îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexan-
drescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001, p. 1305-
1306.
53
Cecilia Alinescu şi Natalia Paşa, op. cit., p. 25. Tot pe această variantă treceau cei care traversau Dună-
rea pe la Isaccea (Obluciţa), mai ales oşti, mergând pe la Greceni, pe aproape de Cahul, apoi Zârneşti,
paralel cu Prutul până în dreptul Fălciului, unde se traversa râul, şi de aici la Huşi (Ibidem, p. 30-31).
Lăpuşna. 73
devenind, după anexarea de către otomani a portului Reni (Tomarova), ,,unica poartă de
acces a Moldovei la comerţul maritim internaţional”54.
Drumurile aveau însă, pe lângă rolul ,,extern”, de legătură cu spaţiile vecine, şi unul ,,in-
tern”, de legătură între comunităţile locale55. Pe aceste drumuri au circulat şi factorii politici
ai ţării, îndeplinindu-şi obligaţiile care le reveneau. Nu făceau excepţie domnii, căci ,,un
monarh medieval nu-şi putea exercita atribuţiile stând doar în reşedinţa sa principală. [...]
Mişcarea de la o curte la alta contribuia în chip fundamental la menţinerea autorităţii suve-
ranului”56. Mulţi dintre domnii Moldovei trebuie să fi trecut prin Lăpuşna pentru a împărţi
dreptatea supuşilor din ţinut, dar mărturiile vremii ajunse până la noi nu fac referire decât la
situaţii speciale care au impus prezenţa voievozilor pe aici.
În 1531, Petru Rareş merge, de Paşti, de la Lăpuşna (Lopusna) spre Hârlău, în Polonia
ştiindu-se că domnul ajunge apoi, grav bolnav, la Iaşi57. În toamna anului 1659, în târgul
Lăpuşnei a stat cu boierii şi oastea ce-i mai rămăsese Gheorghe vodă Ghica, retras în stânga
Prutului după înfrângerea de la Capul Stâncii58. De aici a fugit apoi, părăsit de seimeni, din
faţa celui ce urma să urce pe tronul Moldovei, Constantin Şerban: ,,Rămâindu Ghica vodă
numai cu boierii, n-au cutedzat să mai zăbăvască la Lăpuşna, ce au purcesu spre Tighinea,
pre Bâcu până la Luţeni [...]”59.
În vreme de pace sau de război, tot pe aceste drumuri au trecut soliile ţărilor vecine, des-
tule chiar prin Lăpuşna, dar şi armatele acestor ţări aflate în conflict.
Polonezul Andrei Taranowski a trecut în mai multe rânduri prin Moldova în drum spre
Constantinopol, în 1570 poposind şi la Lăpuşna (Lupotzw), pentru a junge la Chilia: ,,[...]
Andrei Tarnovschie, care, purcedzind din Liublin, au trecut pre la Suceav<ă> şi pre la Lăpuş-
na au mersu la Chiliia şi de la Chiliia au luat Dunărea în sus. Şi trecând Dunărea la Tungea
au mersu la Ţarigrad”60. La întoarcere, solul arată că a trecut prin Tighina şi Iaşi, rută care, de
obicei, includea şi Lăpuşna ca etapă de drum61. În iulie 1602, Lawrin Piaseczynski, secretar al
regelui Sigismund III, întorcându-se de la hanul Gazi Ghirai II, străbate drumul de la Cetatea
Albă la Iaşi prin Lăpuşna: ,,Trec limanul cu o corabie şi sosesc la 22 iulie la Cetatea Albă, la
23 în drum spre Ciubărciu, la 24 pe câmp noaptea, la 25 la Lăpuşna, la 26 la Ţuţora, la 27 la
Iaşi”62. În 1742, pe la începutul anului, un sol al ţarului, care fusese la Ţarigrad, întorcându-se
acasă, a trecut, poate, pe la Lăpuşna, în drumul său spre Tighina, unde a fost nevoit să stea
trei luni de zile63.
54
Cristian Luca, Activitatea portuară şi construcţiile navale la Galaţi în ultimul deceniu al secolului al XVI-
II-lea. In: Claudiu Neagoe (coordonator), Modele culturale şi realităţi cotidiene în societatea româneas-
că (secolele XV-XIX), Bucureşti, Editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, 2009, p. 233.
55
56
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare,
Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 490.
57
Nicolae Iorga, op. cit., vol. XXIII, Bucureşti, 1913, nr. XVI, p. 13; idem, Istoria românilor, vol. IV, Cavalerii,
îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 261.
58
Nicolae Stoicescu, Constantin Şerban, Bucureşti, Editura Militară, 1990, p. 93-95.
59
Miron Costin, op. cit., ed. cit., p. 189-190.
60
Axinte Uricariul, op. cit., ed. cit., vol. I, p. 246.
61
Călători străini despre ţările române, vol. II, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 399.
62
Ibidem, vol. IV, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1972, p. 240.
63
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Miner-
va, 1982, p. 855.
74 Lăpuşna.
Tătarii au apucat de cele mai multe ori drumul Lăpuşnei când au prădat Ţara Moldovei64
– precum în 1510 (când trupe tătare pradă ,,în jos de Lăpuşna şi la Chigeciu”)65, în 1574
(când hatmanul Stavilă, credincios lui Ion vodă cel Cumplit, învinge trupe turco-tătare lângă
Lăpuşna)66, în 1594 (când ard târgul Lăpuşnei67), în 1607-160868, în 1612 (când în Ardeal
circulau veşti despre un iminent atac asupra Iaşilor al tătarilor, în tabăra cărora se afla şi
Constantin Movilă, adunaţi în număr de 40 000 la Lăpuşna)69 sau în 1650 (alături de ca-
zaci)70, pentru a da doar câteva exemple –, producând mari distrugeri de fiecare dată71. Spre
sfârşitul secolului al XVII-lea, târgul Lăpuşnei încă mai era văzut de călătorii străini pe aceste
meleaguri drept unul dintre ,,oraşele cele mai însemnate” ale ţării”, precum secretarul mar-
chizului de Nointel la ambasada din Constantinopol, cunoscut sub numele de la Croix, care,
referindu-se, prin anul 1676, la provinciile Moldova şi Valahia (,,Ele au şi o viaţă comercială
intensă, slujind de loc de tranzit pentru regatele Poloniei, Ungariei, pentru Ţara tătărească
şi Rusia, unde fac negoţ în timp de pace”), arăta despre Lăpuşna (Lepourma) că ,,este locul
64
Lăpuşna a stat mereu sub ameninţarea invaziei tătare: serdarul „din cauza tătarilor trebuie să locu-
iască întotdeauna la Orhei sau la Lăpuşna” (Miron Costin, op. cit., ed. cit., p. 239, 389).
65
În acel an tătarii au prădat de două ori Moldova, prima dată prin aprilie-mai, a doua oară prin au-
gust-septembrie, aceasta din urmă fiind cea mai grea „năvală” a nogailor în vremea lui Bogdan III
(Iulian Marinescu, Bogdan III cel Orb, 1504-1517, Bucureşti, 1910, p. 56-59; Constantin C. Giurescu,
Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 263).
66
R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947, p. 474.
67
Într-o scrisoare către Zamoyski din 15 aprilie 1594, Aron vodă arată că tătarii sunt pregătiţi ca în
două săptămâni să atace Polonia, cerând oşti pentru a li se tăia drumul, „căci vor trece prin ţara noas-
tră, anume Lăpuşna” (P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, publicate de...,
Bucureşti, 1936, nr. 1, p. 9-10). Polonezii s-au mişcat greu, astfel încât la 26 august 1594, când aceştia
erau la Cernăuţi, se ştia că „o avangardă tătărească a ars Orheiul şi Lăpuşna” (Nicolae Iorga, op. cit.,
vol. V, Vitejii, îngrijit de Constantin Rezachevici, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 279).
68
În iarna grea de la cumpăna acelor ani, în cadrul evenimentelor ce ţin de expediţia polonă prilejuită
de instalarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Movilă, au loc ciocniri între trupele polone şi cele
tătare aliate, amintite într-un jurnal polonez al acestei expediţii: „A blagoslovit Domnul Dumnezeu
că ai noştri le-au distrus câteva ceambuluri lângă Lăpuşna şi le-au luat înapoi destul de mare pradă
[...]”; tătarii au răspuns însă violent la acest atac, respingându-i pe leşi: „Între timp s-a lăsat noaptea,
iar ai noştri, odihnindu-se puţin în Lăpuşna, s-au dus la steagurile lor” (Ilie Corfus, Documente privi-
toare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei,
1983, p. 50).
69
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VIII, Acte şi
scrisori (1607-1613), Bucureşti, 1935, nr. 225, p. 281.
70
Drept răspuns la înfrângerea oştilor tătăreşti ce prădaseră în Polonia şi se întorceau prin Brătuleni
(„Carii numai cu fuga abia au putut de au scăpat dintr-acel feredeu spre Buceag. Ci ai noştri pe multe
locuri le-au ţinut calea, până la Lăpuşna”), hanul porunceşte invadarea Moldovei pe două direcţii: o
parte spre Suceava prin Soroca, iar „altă samă spre Orheiu şi Lăpuşna, până în Prut, oastea tătărască
amestecată cu cazacii” (Axinte Uricariul, op. cit., vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 48-49). În
luna mai a anului 1651, Johann Mayer, emisarul reginei Cristina a Suediei la hanul tătar, la întoar-
cerea spre casă, urmează drumul de la Cetatea Albă, prin Olăneşti, Ciubărciu, Leonteva, Cârnăţeni,
trecând prin Lăpuşna („Acest orăşel a fost ars cu totul de tătari”) spre Prut şi Ţuţora (Călători străini
despre ţările române, vol. V, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cerno-
vodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 443, 446-447, 450).
71
Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, când realităţile politice ale regiunii erau cu totul altele în ceea ce-i
priveşte, tătarii mai produceau încă destule necazuri locuitorilor din satele din dreapta Prutului,
făcând multe „furtuşaguri”. Dintr-o poruncă domnească din 14 decembrie 1741, aflăm că marele
căpitan de Codru primeşte misiunea să oprească pe tătari de a mai trece Prutul „făr numai pe podul
de la Fălciiu, precum au fost obiceiul vechi” (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, nr. 305, p. 107).
Lăpuşna. 75
de adunare al trupelor otomane când merg la război contra moscoviţilor sau cazacilor”72. În
vremea lui Gheorghe Duca, în vara anului 1672, turcii trec Dunărea pe la Isaccea, poposind,
în drum spre Ţuţora, la Greceni, Lăpuşna (Lapuşta) şi Pagul (dacă toate identificările de
menziluri sunt corecte)73.
Aproape de târgul Lăpuşnei, pe valea omonimă, undeva aproape de fostul sat Pagul, pe
,,drumul mare” ce ducea, trecând Prutul, la Râşeşti, spre Huşi, a avut loc o bătălie între polo-
nezii regelui Ioan Sobieski şi tătari, în 168674.
La Lăpuşna ajungeau şi câteva detaşamente ruseşti de recunoaştere în vara anului 171175,
asta după ce în primăvară, potrivit unei ştiri publicate de ,,Gazette d’Amsterdam” pe 17 apri-
lie 1711, ,,sultanul Bugeacului” se retrăsese, după o prealabilă devastare a unor regiuni din
Moldova, pe lângă Lăpuşna (Opusna)76.
II. Un alt aspect al cercetării noastre se referă la circulația mărfurilor pe aceste segmente
ale drumurilor comerciale ce traversau Ţara Moldovei, și anume punerea în evidență a di-
versităţii acestora şi a spaţiilor din care proveneau. Preţioasele încărcături erau transportate
în care trase de cai sau de boi, carul de tip german ,,masiv, cu roţile egale”, fiind înlocuit, în-
cepând cu secolul al XVIII-lea, de ,,arabaua orientală, mai uşoară şi mai flexibilă”77. Într-un
document de secol XVIII erau menţionate distinct carul, căruţa sau carul mocănesc78. Actul
de întărire a privilegiului comercial liovean din 3 iulie 1460 preciza că marfa ,,tătărească”
sau ,,de peste mare” care se vămuia la Lăpuşna însemna mătase, camhă (mătase turcească),
tebenci (?), tămâie, vin grecesc, scorţişoară, piper, toate transportate cu carul cărăuşesc, carul
armenesc sau carul nemţesc79.
72
Călători străini despre ţările române, vol. VII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bul-
garu, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 255-256.
73
Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. III, Sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XIX, întocmit de
Mustafa A. Mehmet, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 144.
74
Despre care ne relatează Iacob Sobieski, fiul gloriosului rege al Poloniei Ioan Sobieski, care şi-a însoţit
tatăl în campania din Moldova din 1686, ţinând şi un jurnal: coborând pe malul stâng al Prutului, fiul
regelui s-a oprit, în 22 august 1686, pe nişte „păşuni bune” lângă satul Pagul, între văile Nârnovei şi
Lăpuşnei, situat pe „drumul mare” ce ducea la Huşi. În zilele următoare a avut loc bătălia despre care
aminteam (Călători străini despre ţările române, vol. VII, p. 426). Pentru acest episod sângeros al cam-
paniei, lupta de pe valea Lăpuşnei (Lopouchna, Lopuczna), vezi [François-Paulin Dalérac], Les anecdo-
tes de Pologne ou Mémoires secrets du règne Jean Sobieski III du nom, tome II, Amsterdam, 1699, p. 181
sqq.; Călători străini despre ţările române, supliment I, volum întocmit de Ştefan Andreescu, Marian
Coman, Alexandru Ciocîltan, Ileana Căzan, Nagy Pienaru, Ovidiu Cristea, Tatiana Cojocaru, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2011, p. 193. Cu trei ani mai înainte, în aprilie 1683, pornind spre asediul
Vienei, hanul tătar trecea, probabil, tot prin Lăpuşna: „Pe acea vreme, când purcedea Duca vodă la
oaste, i-au venit veste cum şi Murat Cherei, hanul, cu toată puteria Crâmului şi a Bugeacului merge la
Beciu şi, trecând Prutul pe la Pagul, au luat Bârladul şi au trecut Siretul pe la Furceni” (Axinte Uricariul,
op. cit., ed. cit., vol. II, p. 162).
75
Generalul Ludwig Nicholas Allard, participant la campania de la Prut a anului 1711 în oastea lui Petru
cel Mare scrie pentru ziua de 27 iunie/8 iulie: „Atunci au revenit în tabără cele 8 grupe de recunoaş-
tere, raportând că au ajuns până la Lăpuşna (Lapunin) 2 mile şi încă şi mai departe. Tătarii însă s-ar fi
îndreptat spre Bugeac, şi ar fi stricat şi spurcat toate puţurile din acea regiune” (Călători străini despre
ţările române, vol. VIII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovo-
deanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 436).
76
L. Baidaff, Petru cel Mare la Prut (1711). Documente contemporane. In: „Revista istorică”, XIII, 1927, nr.
4-6, p. 103.
77
78
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, nr. 129, p. 112.
79
Ioan Bogdan, op. cit., vol. II, nr. CXXVIII, p. 273-282.
76 Lăpuşna.
Aici, la Lăpuşna, postavul, principala marfă a liovenilor, se întâlnea cu mirodeniile şi ţe-
săturile Orientului, mai ales mătasea, sau cu animalele, blănurile şi pieile, laolaltă cu produ-
sele locale: ceară, lână, peşte proaspăt sau sărat (în 1454, Petru voievod, după cum am văzut
deja, scuteşte mănăstirea Moldoviţa de plata vămii, inclusiv la Lăpuşna, pentru trei care cu
bucate destinate locaşului monahal, fie peşte, sare sau miere de Bohotin80), poloboace cu
unt şi alte ,,lucruri mărunte” (şăpci, nădragi, săbii ungureşti, paloşe, ,,pânză litvană”, pânză
nemţească, catifea, horilcă), precum şi ,,marfă băcălie”, cum se va numi de la un moment dat.
Armenii aduceau în Apus mătase (din Tabriz ţesătura ajungea prin intermediul lor în
Polonia, Danemarca, Suedia şi altele), vin de Malvasia, piper, şofran, stofe de calitate superi-
oară, alte mirodenii81.
În secolul al XVIII-lea, în condiţiile în care Rusia îşi îndreaptă privirile spre regiunile
din nordul Mării Negre, se intensifică şi relaţiile comerciale ale spaţiului românesc cu noul
imperiu. Din Rusia se aduc blănuri, tutun şi alte mărfuri, iar din Moldova pleacă vinuri cum-
părate de negustorii greci din regiunea Cernigovului şi cai, în vreme ce negustorii moldoveni
mai poartă în carele lor fier, vin ,,voloh”, nuci munteneşti, băcănie turcească, prune, ceară şi
altele82.
Economia acestei lucrări nu ne permite o enumerare completă, aşa cum reiese din docu-
mentele ajunse până la noi, a mărfurilor ce treceau pe drumurile comerciale ale Moldovei83.
Ne ajută în acest sens lista tarifelor vămii mari din Iaşi, extrase din catastiful vamal al Ţării
Moldovei din 1761-1764, de o mare bogăţie de informaţii privitoare la mărfurile care tre-
ceau, multe dintre ele, şi prin târgul Lăpuşnei, precum aba, alăge, arnici de Ţarigrad, brâie de
Rumelia, ,,vin de ţară care trece în Ţara Căzăcească”, vulpi de ţară şi vulpi de Mosc (blănuri),
tutun, drob de sare, in rusesc, cojoace, cărţi de joc, cai turceşti, cai şi iepe de la tătari, măs-
line, migdale, orez, potcoave, plumb, pahare de Veneţia, săgeţi, scorţişoară, stafide, tutun,
,,unturi de peşte”, hârtie, şei şi multe altele84, în total 265 de articole supuse vămuirii85. Dintre
negustorii care plătiseră vama la Movilău, se prea poate să fi trecut prin Lăpuşna, în drumul
lor spre sud, acel Costandin Marcovici ce ducea 17 căpăţâni de zahăr la Fălciu, Ispir grecul
cu o căruţă cu pânză leşească ,,groasă” pentru Galaţi sau sârbul Iliaş ce mergea tot la Galaţi
cu două care de in lipovenesc86.
Tot pe aceste drumuri ce se întâlneau la Lăpuşna treceau şi carele cu diverse încărcături,

cerute de slujbele ţării. Pentru a da doar un singur exemplu, în a doua sa domnie, Antioh
Cantemir primeşte poruncă de la Poartă să ducă ,,multă somă şi mare lemnu şi greu la Tighi-
ne şi la Cetate Albă şi la Vozie”, slujbă de care s-au învrednicit locuitorii ţinuturilor Orhei şi
Lăpuşna, precum şi seimenii Curţii domneşti, care au tăiat şi pregătit lemnul cerut toată vara
anului 1705, ,,şi cu mare greu l-au rădicat pân-în iarnă”87.
Dar marfa care s-a produs multă vreme chiar în Lăpuşna a fost silitra (azotatul de po-
tasiu). În 1806, având nevoie de silitră pentru obţinerea prafului de puşcă, ruşii constată că
materia primă în discuţie se mai prepară doar în satul Lăpuşna, unde se obţinea o cantitate
80
Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, vol. I (1408-1660), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 1999, nr.
7, p. 10.
81
H. Dj. Siruni, Armenii în viaţa economică a ţărilor române, Bucureşti, 1944, p. 25-26.
82
Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 104.
83
Vezi pentru acest lucru Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 64.
84
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 377, p. 335-349.
85
Gheorghe Ghibănescu, Catastihul vămilor Moldovei (1765). In: „Ioan Neculce”, Anul I, fasc. II, 1922, p.
199.
86
Ibidem, p. 218-219.
87
Ion Neculce, op. cit., ed. cit., p. 464.
Lăpuşna. 77
anuală de 12 000 ocă, vândută toată, după ce era încărcată pe vase la Galaţi, pe piaţa Istan-
bulului cu 58 parale ocaua. Un număr de 100 de săteni erau scutiţi de dări şi aveau dreptul
să taie lemn din pădure pentru ardere până la cenuşă şi extragerea silitrei, după o metodă
,,înspăimântătoare”, aşa cum constata expertul rus Kiriakov, chemat să evalueze procesul de
producţie, care propunea şi soluţii noi88.
III. În sfârşit, un al treilea aspect al cercetării de faţă se concentrează asupra personajelor

centrale ale schimburilor economice, ne referim la negustori.
Procedura de la un punct vamal presupunea ca, de îndată ce un negustor sosea împreună
cu marfa sa, să-şi declare numele, naţionalitatea, localitatea de origine şi cea de destinaţie a
mărfii, date pe baza cărora se elibera o chitanţă pentru taxele încasate, şi care erau trecute şi
în registrul fiecărei vămi89. Odată intraţi în târgul unde trebuia să plătească vamă, aşadar şi
în Lăpuşna, ,,neguţătorii ce vin cu marfă ori de unde, nimi să nu fie volnici a mergi cu marfa
lor pre la gazde pără nu vor mergi în vamă să plătească”. Tentaţia evaziunii fiind mare în
orice epocă, se prevedeau, pentru cei ce încălcau prevederile în vigoare, pedepse pecuniare:
,,neguţătorii ce sânt obicinuiţi de fac meşterşug, ascunzându-şi marfa lor şi o vând pe ascuns
altora nevămuită, pe unii ca acie aflându-i vameşii să aibă a le lua vama îndoită pe marfa lor”,
fiind pedepsiţi, în egală măsură, ,,şi cei ce vor cumpăra de la dânşii pe ascuns”90.
Uneori, negustorii recurgeau la diferite subterfugii pentru a putea evita plata taxelor va-
male. În toamna anului 1557, un grup de negustori armeni, alăturat evident în mod preme-
ditat unei solii poloneze care se întorcea de la Constantinopol, reclamă încasarea ilegală (ne-
gustorii care însoţeau o solie nu plăteau vamă), de către fratele lui Alexandru Lăpuşneanu,
vameş la Lăpuşna, a unor taxe mult prea mari, negustorilor dându-li-se dreptate în cele din
urmă, după o intervenţie directă la domnul ţării. Relatarea aparţine lui Erasm Otwinowski,
care îl însoţea pe Andrei Bzicki castelanul de Chelm, şeful acestei solii. Trecând Dunărea
pe la Obluciţa la 30 septembrie, alaiul ajunge pe 5 octombrie lângă Lăpuşna (,,Am petrecut
noaptea pe dealuri în faţa Lăpuşnei”), unde adastă câteva zile în aşteptarea răspunsului de
la domn privind negustorii (,,Am petrecut noaptea la Lăpuşna, orăşel al fratelui domnului,
care era vameş”). Ieşind din târg, alaiul este oprit de dregătorul moldovean în satul Paşcani
de astăzi (,,Dar deoarece eram în câmp, ne-a lăsat la satul Paszty, care era la o milă depărtare,
lângă pădurea numită bucovina”), în drumul spre Hotin91.
Odată devenit ţinut de margine, în Lăpuşna, ,,capitala” acestuia, se plăteşte pârcălăbia (în
secolul al XVIII-lea), taxă ce va fi înlocuită, în 1776, cu o taxă similară, numită isprăvnicie
(20 de bani pentru fiecare car sau căruţă care intră sau iese din ţară, indiferent de marfă,
88
„Aici, în Lăpuşna, dinpotrivă, se adună pământ de pe silişti, grămădit acolo din vechime, putred şi
gata după proba alăturată; se transportă în căzi cari se umpleau şi din cari se trăgea toată puterea
silitrei prin topeală (macération) şi apoi acest pământ era aruncat fără nici o regulă şi nici o băgare de
seamă”; în plus, de neînţeles pentru expertul rus era folosirea doar a cenuşii din coajă de stejar, ceea
ce ducea la uscarea copacilor şi „pustiirea” pădurilor (Radu Rosetti, Arhiva senatorilor de la Chişinău
şi ocupaţia rusească de la 1806-1812. III. Amănunte asupra Moldovei de la 1808 la 1812. In: „Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, t. XXXII, 1909-1910, p. 116-120.
89
Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 202.
90
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 377, p. 348. În calitate de scrib şi contabil al negustorului
armean Asvadur din Liov, Martin Gruneweg a însoţit adesea, între 1582 şi 1586, caravanele negusto-
rilor armeni din oraşul polon, observând că, deşi acestea erau însoţite de un slujitor al vămii până că-
tre Iaşi, evaziunea era posibilă: „Dar aici nu ajută nicio pază sau deşteptăciune a vameşului, deoarece
nici negustorii nu dorm şi ştiu să-şi scoată pârleala” (Călători străini despre ţările române, supliment I,
p. 83).
91
Călători străini despre ţările române, vol. II, p. 120-121; vezi şi P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările
române, Bucureşti, 1930, p. 8.
78 Lăpuşna.
fie că descarcă acolo sau este doar în tranzit92). Aceste taxe se calculau după o prealabilă
cântărire a mărfurilor, producându-se, spre finalul perioadei care ne stă în atenţie (secolul
al XVIII-lea), şi destule abuzuri (,,asupreli şi strâmbătăţi”) de către cantaragii, ce-şi luau de
aici o parte din venitul lor (cantariatica), ,,făcându-şi sânguri obiceiul pentru osteneala lor”93.
Nicolae Iorga observa existenţa a trei perioade în comerţul din spaţiul românesc, prima
dominată de armeni, saşi, italieni şi galiţieni, a doua în care apar cei români, iar ultima do-
minată de elementul greco-levantin94, începând mai cu seamă cu domnia lui Vasile Lupu.
Vechi comercianţi, mijlocitori pricepuţi între Orient şi Apus, armenii au jucat un rol esen-
ţial în dezvoltarea legăturilor comerciale ale Moldovei până prin secolul al XVII-lea, când
sunt înlocuiţi în prim-planul schimburilor de mărfuri din regiune de greci şi evrei95. Rămân
în continuare foarte respectaţi pentru priceperea lor în afaceri (,,fiind briaslă de cinste şi ne-
guţitori şi şi de folos pământului, de vreme că toate târgurile cu alişverişurile lor să deşchid”),
astfel încât li se acordă facilităţi fiscale pentru aşezarea lor în Chişinăul anului 1742, ,,oricât
de mulţi ar veni”96. Succesul armenilor în comerţul internaţional se explică, de altfel, prin
faptul că, alături de evrei, ,,sunt prezenţi în aproape întregul univers negustoresc”97.
Grecii, amintiţi de Dimitrie Cantemir ca aprovizionând Constantinopolul cu oi98, au luat
locul negustorilor italieni începând cu veacul al XVI-lea. Fără a mai dispune de capitalurile
şi băncile celor din urmă, negustorii secolelor XVI-XVII erau nevoiţi să se asocieze pentru
întreprinderile comerciale de mai mare anvergură: un document din 1610 menţionează pe
,,negustorii moldoveni” aflaţi în proces cu polonul Paul Lacki, de fapt o asociaţie profesiona-
lă ce cuprindea greci, armeni, moldoveni, ruşi din Moldova şi din Polonia şi negustori din
Sofia, în total 75 de negustori99.
Evreii100 erau cunoscuţi de Dimitrie Cantemir că ,,nu practică nicio meserie în afară de
negoţ şi crâşmărit”101, ei devenind, începând cu secolul al XVIII-lea, o prezenţă familiară în
toate târgurile Moldovei102.
92
Constantin Tofan, op. cit., p. 283.
93
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 747, p. 651.
94
„Elementul greco-levantin, precumpănitor numeric şi prin consistenţa capitalurilor investite în ope-
raţiunile de import-export, s-a dovedit vectorul dezvoltării comerţului exterior al Ţărilor Române,
începând cu ultimul sfert al veacului al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea şi în cel următor [...]”
(Cristian Luca, „Neguţătoriu streinu” de ţară. Date noi privitoare la negustorii alogeni din Ţările Române
în secolele XVII-XVIII. In: Negustorimea în Ţările Române, între Societas Mercatorum şi individualitatea
mercantilă, în secolele XVI-XVIII, volum editat de Cristian Luca, Galaţi, Galaţi University Press, 2009,
p. 128).
95
H. Dj. Siruni, op. cit., passim. Interesant este faptul că recensământul din anul 1930 număra în Lăpuş-
na 583 de armeni, mai mulţi decât în Iaşi, Suceava, Botoşani sau Roman, vechile oraşe de „colonizare”
armeană (Ibidem, p. 88, nota 2).
96
Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cit., vol. III, nr. 2598, p. 331.
97
O carte de comerţ scrisă de un armean şi tipărită la Amsterdam în 1699 enumeră pieţele frecventate
de conaţionalii autorului: Ungaria, Istanbul, Cracovia, Viena, Moscova, Astrahan, Novgorod, Haidera-
bad, Manila, Bagdad, Basra, Alep, Smirna (Fernand Braudel, op. cit., vol. I, p. 173-177).
98
Dimitrie Cantemir, op. cit., ed. cit., p. 115.
99
P. P. Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, p. 97.
100
Pe lângă evreii care au făcut negoţ permanent în regiune, Moldova cunoaşte un aflux de imigranţi
evrei polonezi începând cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea, răspândiţi ulterior în toate târ-
gurile ţării, inclusiv Lăpuşna. Izvoarele ni-i arată implicaţi în comerţul cu animale, horilcă, tutun,
bumbac, orez, catran, sare şi altele (Nicolae Iorga, Histoire des juifs en Roumanie. In: „Académie Rou-
maine. Bulletin de la Section Historique”, II, 1914, nr. 1, p. 48).
101
Dimitrie Cantemir, op. cit., ed. cit., p. 297.
102
O analiză a elementului negustoresc evreiesc în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al
XIX-lea, la Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 314-324.
Lăpuşna. 79
Prin anul 1739, un negustor rus care arăta, în călătoria sa prin spaţiul românesc, ,,o aten-
ţie specială vieţii economice a târgurilor moldoveneşti” – şi poate că interesul său nu era doar
unul economic, acum, în vreme de război –, consemna despre ţinutul Lăpuşna: ,,În acest ju-
deţ sunt două târguri mai însemnate: Lăpuşna şi Cauşani. Aici se cultivă tot felul de produse
naturale; se fabrică silitra”103.
În secolul al XVIII-lea104 întâlnim lipscanii (care comercializau produse aduse de la
Leipzig)105, negustorii cazaclii106, ,,ce duc negoţ de Rumele în Ţara Căzăcească”, lipcanii (cu
mărfuri spre părţile tătăreşti) sau lehliii ce comercializează ,,săftiene de Erbichir”, ,,braşove-
nii”, organizaţi în forme corporative specifice epocii şi regiunii noastre (cu similitudini în
Rusia, spre exemplu), cu influenţe orientale (turceşti)107.
Din acest ,,tablou” nu puteau lipsi negustorii turci, ,,hotinlii sau benderlii”, ce cumpărau
boi de negoţ din ţară şi-i treceau peste hotar în raialele Hotin şi Bender108. În secolul al XVI-
II-lea, de altfel, aceşti turci, stabiliţi şi în Lăpuşna, devin o problemă pentru târgoveţi, care
se plâng că aceştia ,,le fac multe zulumuri [= nedreptăţi] şi pagube”. Pentru a controla aceşti
,,zurbagii”, târgurile aveau mici garnizoane turceşti. Prin anul 1742 este amintit un Mehmet
bairactar, vechil de beşliagă la Lăpuşna, care primea 10 lei pe lună şi mâncare, alături de doi
neferi ai săi, ce trebuia, printre altele, să ţină în frâu aceste porniri ale conaţionalilor săi, des-
pre care aflăm dintr-un alt document că se risipeau prin satele ţinutului, unde îşi făceau odăi.
Pe de altă parte, capuchehaia domnului la Bender primeşte poruncă să intervină la ceauşul
de la Chişinău pentru a încasa vama de la turcii ,,ce şăd cu dugheni în Chişinău şi în Orhei
şi în Lăpuşna”. Tot în această vreme, un negustor din Lăpuşna, propus pentru a fi numit
beşliagă ,,să fie acolo pentru apărare lăcuitorilor”, cere leafă pentru această slujbă, domnul
ţării refuzând însă cererea: ,,liafă la acei de loc şezători nici la Grigore vodă nu li s-au dat”109.
Aceşti turci lazi, izgoniţi de prin ţară în a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat
(1749-1753), după cum spune cronica vremii, ,,s-au tras toţi spre Tomarova, la Ismail şi la
Chiliea; iară o seamă s-au dus la Lăpuşna, la Fălcii, şi la Orhei, la Soroca [...]”110. Negustorii
103
Gheorghe G. Bezviconi, op. cit., p. 103, 106.
104
În aproape şase luni ale anului 1765, prin vama de la Movilău (împreună cu vadurile de la Iarova şi
Cremenciuc) treceau 294 de negustori (ruşi, lipoveni, armeni, unguri, polonezi, sârbi, greci, turci,
evrei şi români) (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 202-204).
105
Pentru un „portret” al unui negustor lipscan din secolul al XVIII-lea, vezi Marius Chelcu, Coste Papafil:
un negustor din secolul al XVIII-lea. In: Oraşele, orăşenii şi banii: atitudini, activităţi, instituţii, implicaţii
(sec. XVI-XX), vol. editat de Laurenţiu Rădvan şi Bogdan Căpraru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2011, p. 206-227.
106
„Cazaclii sunt negustorii care merg la „cazaci”, la muscali, pentru blănuri. În schimb, ei duceau vinuri”
(Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VII, Bucureşti, 1904, p. 332, nota
1). În părţile ruseşti, ei se aşezau în diverse târguri, mai ales la Nejin (Nijnii Novgorod), „acolo unde au
format un grup destul de numeros” (Petronel Zahariuc, op. cit., p. 32).
107
Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 291.
108
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 377, p. 346-349.
109
Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cit., vol. II, nr. 358, p. 121-122; vol. III, nr. 1684, p. 37; nr. 1697
şi 1699, p. 46; nr. 1854, p. 113; nr. 2368, p. 261; nr. 2873, p. 411.
110
Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, vol. III, ed. a II-a, Bucu-
reşti, 1974, p. 218.
80 Lăpuşna.
turci erau implicaţi şi în activitatea de camătă111, în urma acumulărilor de lichidităţi băneşti
de pe urma afacerilor ,,derulate în comerţul la medie şi lungă distanţă”112.
Printre negustorii care făceau comerţ în regiune se întâlneau, se pare, destul de puţini
autohtoni, în măsură să determine o analiză pesimistă la Dimitrie Cantemir113. Izvoarele is-
torice nu păstrează prea multe nume ale negustorilor originari sau trăitori în Lăpuşna. Unul
dintre cei mai însemnaţi, însă, poate fi numit Petru stolnicul, cel care va deveni domn sub
numele Alexandru Lăpuşneanul, cu rădăcini lăpuşnene, prin mama sa Anastasia. Acesta a
ştiut să facă bani buni din comerţul cu boi, porci şi altele, după cum scria bistriţenilor114, la fel
ca mulţi alţi domni ai ţării115. Acest domn a fost ,,nu doar unul dintre cei mai activi negustori
ai ţării, ci şi un „expert” financiar, primul dintre voievozii noştri despre care ştim că a admi-
nistrat personal veniturile Moldovei”, promovând şi o politică monetară pentru menţinerea
unei parităţi în schimburile comerciale116.
Mai cunoaştem, totuşi, şi alte nume de neguţători trăitori chiar în târgul Lăpuşnei, pre-
cum Luca ciubotarul şi tovarăşii săi – ,,Lucas Czobotar, Petrus cum Todoro atque Dimiter
Berbecz, Valachi de Lopusna” –, amintiţi, în anul 1568, în legătură cu afaceri legate de boi
aduşi măcelarilor lioveni117. În 1569, are loc un conflict comercial între Matei vameş de Iaşi
şi Paraschiv, negustor din Lăpuşna (Paraskiewa de Lopuszna), creditori ai lui Melchior Hase
din Liov, cu Hieronymo Zapalo tot din Liov, în proces intervenind, la un moment dat, chiar
regele Poloniei118. Mai amintim pe un alt negustor din Lăpuşna, Vicol, descendenţii căruia,
anume clucerul Andrei Bantăş, fratele său Mihalache şi sora lor Aniţa, doamna lui Constan-
tin Cantemir, îşi împărţeau, pe la 1689, moşiile rămase de la acesta, printre care şi Pojoreni,
de la ţinutul Lăpuşna119.
***
Acestea sunt faptele. Ajunşi la momentul când se impune formularea unor concluzii, să
începem prin a constata că destinul târgului Lăpuşna a fost legat, de la început, de prezenţa
111
Pentru acest capitol de istorie economică, vezi Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de
credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1989; Laurenţiu
Rădvan, Cu privire la cămătarii turci din oraşele Moldovei şi practicile lor (a doua jumătate a sec. XVII – a
doua jumătate a sec. XVIII). In: Oraşele, orăşenii şi banii: atitudini, activităţi, instituţii, implicaţii (sec. XVI-
XX), vol. editat de Laurenţiu Rădvan şi Bogdan Căpraru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2011, p. 180-205.
112
Cristian Luca, op. cit., p. 131.
113
„Căci moldovenii sunt din naştere atât de trufaşi şi de leneşi încât socotesc ruşinos orice fel de ne-
gustorie în afară de vânzarea roadelor pe care le capătă de pe pământurile lor”, lăsând negustoria pe
seama turcilor, evreilor, armenilor şi grecilor (Dimitrie Cantemir, op. cit., ed. cit., p. 297, 299).
114
„Vă arătăm cu aceste cărţi ale noastre că am trimes în cetatea dumneavoastră o samă de porci şi
scroafe prin oameni ai noştri, pentru vânzare, pe cari cu ajutorul şi sfatul dumneavoastră să-i ducă la
locul potrivit cu slugile noastre, ca să ni putem scoate cheltuiala cu dânşii” (Nicolae Iorga, Scrisori de
negustori, p. 10).
115
Domnul era „cel mai bogat proprietar din ţară”, dispunând, în această calitate, de produse care „se
transformau în mărfuri” (C. Cihodaru, op. cit., p. 121). Pentru valorificarea comercială a acestor măr-
furi, domnii Moldovei, până în veacul al XVI-lea, au avut propriii lor agenţi comeciali la Liov (P. P.
Panaitescu, op. cit., p. 86).
116
Gheorghe Pungă, op. cit., p. 82.
117
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXIII, nr. CLXVI-CLXVIII, p. 348-
349; idem, Istoria comerţului românesc, I, Epoca veche, Bucureşti, 1925, p. 184.
118
Idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXIII, nr. CLXX-CLXXI, p. 349-350.
119
Colecţia Achiziţii Noi. Indice cronologic nr. 25, vol. II (1686-1760), întocmit de: Marcel-Dumitru Ciucă,
Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura Niculescu, Bucureşti, 2008, nr. 88, p. 8.
Lăpuşna. 81
mongolă120 din imediata vecinătate, care a impus şi modelul mongol al organizării vămilor121,
spre exemplu. Dacă pax mongolica din secolele XIII-XIV a dus la înflorirea comerţului între
Orient şi Europa nordică, centrală şi de apus, la întretăierea unor ramuri ale acestor căi de
comunicaţie fiind plasat şi târgul de pe Lăpuşna, ulterior, tocmai această vecinătate a con-
tribuit, într-o măsură care se cere a fi cântărită mai judicios, la decăderea vechiului centru
vamal. Se impune, de altfel, şi o reevaluare a impactului căderii în mâinile turcilor a celor
două cetăţi din nordul Mării Negre, Cetatea Albă şi Chilia, împreună cu hinterlandurile lor,
asupra procesului de involuţie economică a Lăpuşnei.
Declinul târgului Lăpuşna poate fi explicat prin diverse cauze. Într-adevăr, căderea Chiliei
şi a Cetăţii Albe sub stăpânire otomană, în 1484, are efecte imediate aparent negative, ducând
la încasarea vămii din aceste cetăţi de către turci122. Ulterior, transformarea Tighinei în raia,
în 1538, duce la pierderea de către Moldova a unei întregi reţele de drumuri comerciale, care
traversau spaţiul dintre Prut şi Nistru spre răsărit şi sud (în aceste condiţii, creşte importanţa
drumului de la Iaşi la Galaţi pe malul drept al Prutului – ,,drumul Ţarigradului”), şi transfor-
marea Lăpuşnei dintr-o vamă internă într-o vamă de margine, care însă, paradoxal, tocmai
din acest motiv, devine ,,deosebit de importantă”, aducând ,,venituri mari”123. Rămâne totuşi
destul de atractivă ideea că începutul decăderii unor târguri precum Lăpuşna şi Putna, în
favoarea Chişinăului şi, respectiv, a Focşanilor, are loc tocmai în vremea lui Petru Rareş, fiind
,,limitate la rolul unor simple staţii pe marile artere comerciale ce uneau oraşele de la Dunăre
şi de la mare sau din Ţara Românească cu cele din Moldova”, un indiciu în acest sens fiind
apariţia sporadică în registrele vamale ale Braşovului124. Aparent, turcitul Iliaş Rareş, de-abia
scos din scaunul părintelui său de la Suceava, ,,avea un gând, acela de a domni ca musulman,
din neam în neam, asupra unei Moldove reînfiinţate în vechile hotare”125. Rapoarte polone
din vara anului 1551 pretindeau a şti că fostul domn, nemulţumit doar cu sangeacul de Si-
listra, căpăta o mare parte din Dobrogea, iar peste Dunăre, în Moldova, alte ,,cetăţi”, precum
Ciubărciu, Galaţi, Reni, Lăpuşna (Lopusno) şi Chigheci, ,,regiune nu mică, îmbelşugată în
peşti şi oi”126.
Pe de altă parte, trebuie să privim acest declin la scară mai largă. Spaţiul românesc, peri-
feric faţă de economiile-univers (după formula inspirată a lui Fernand Braudel) europeană
şi orientală, scade ca importanţă comercială şi din alte motive, nu doar prin instaurarea stă-
pânirii otomane în bazinul Mării Negre. Sultanii erau interesaţi de continuarea activităţii de
negoţ în zonă, aducătoare de venituri importante. De altfel, în lumea islamică comerţul avea
o importanţă majoră, ,,tratatele de drept islamic nu au adus restricţii drastice tranzacţiilor
comerciale cu infidelii”, iar cazul reprezentat de Marea Neagră nu face excepţie, impunân-
120
„Conducătorii mongoli au sprijinit în mod consistent dezvoltarea localităţilor urbane situate între
Prut şi Nistru, îndeosebi prin atragerea sau prin aducerea cu ajutorul mijloacelor coercitive din regi-
unile răsăritene ale Hoardei a numeroşi meseriaşi, care au pus amprenta locului lor de origine asupra
obiectelor produse” (Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 268).
121
Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, I, p. 86-87.
122
„Cursul Nistrului de la Tighina în jos până la Cetatea Albă era supt administraţia hanului de Căuşani,
supus şi el paşei de Bender, paşă cu trei tuiuri” (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 201).
123
Constantin Tofan, op. cit., p. 48.
124
Constantin Cihodaru, Politica internă. In: Petru Rareş / redactor coordonator Leon Şimanschi, Bucu-
reşti, Editura Academiei, 1978, p. 62.
125
Nicolae Iorga, Două texte greceşti privitoare la ţările noastre. In: „Revista istorică”, XIX, 1933, nr. 1-3, p.
5.
126
Idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXIII, nr. LXIV, p. 59 (text polon – traduce-
rea unor fragmente la idem, Două texte greceşti privitoare la ţările noastre, p. 5).
82 Lăpuşna.
du-se necesitatea revizuirii ideii că aceasta devenise o ,,mare închisă” comerţului creştin127,
ducând la un monopol otoman ,,absolut”128. Tratatele de pace sau de comerţ încheiate de
Poartă cu Polonia129, Imperiul habsburgic şi Rusia, iar mai înainte (secolul al XVII-lea) cu
Ţările de Jos şi Anglia impun o asemenea nuanţare: mărfurile austriece aduse în porturile
Brăila, Isaccea, Chilia, puteau fi reîncărcate pe ,,nave comerciale” pentru a ajunge în oricare
port al Mării Negre, englezii şi olandezii puteau face comerţ la Caffa şi Azov130.
Nu putem face abstracţie, în contextul acestei discuţii, de fenomenul decăderii oraşelor
Hansei, încă de la cumpăna secolelor XIV-XV, explicabil prin contextul politico-istoric131,
dar mai ales prin sistemul arhaic de schimb practicat de negustorii germani, lucru care a
afectat şi Liovul, şi Cracovia, iar pe cale de consecinţă – şi spaţiul extracarpatic.
Nu în ultimul rând, epoca descoperirilor geografice a condus la apariţia altor căi de apro-
vizionare a Apusului cu mărfurile Orientului132.
Încet-încet, importanţa Lăpuşnei ca nod comercial, fie şi secundar, scade în favoarea Chi-
şinăului133, odată cu urcarea hotarului tătarilor spre nord şi mutarea căii comerciale Iaşi-Ben-
der pe valea Bâcului134, ca alternativă de transport şi comunicaţie. Iaşii deveniseră capitală
127
După expresia lui Nicolae Iorga, „Marea Neagră devenea pentru comerţ o mare moartă”, în contrast
evident cu sistemul economic perfecţionat, superior al tătarilor (Istoria comerţului cu Orientul, tradu-
cere din limba franceză de Gheron Netta, Bucureşti, 1939, p. 75).
128
„Orizontul se îngustează, iar marile căi ale traficului internaţional se abat de la regiunile pontice,
pentru a urmări în depărtare înaintarea caravelelor oceanice sau pentru a încerca mai târziu să des-
chidă, prin Moscova, drumul Asiei Centrale şi al Chinei” (Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la
origini până la cucerirea otomană, vol. II, traducere de Michaela Spinei, ediţie îngrijită, studiu intro-
ductiv, note şi bibliografie de Victor Spinei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 294-295).
129
Odată ce şi-au asigurat controlul bazinului pontic, precum şi al Dunării inferioare de la Buda până
la gurile fluviului, otomanii „au organizat după concepţia şi în folosul lor activitatea comercială pe
itinerariile tradiţionale”, în sensul că circulaţia mărfurilor s-a menţinut, dar controlul negustorilor
lioveni asupra acesteia a fost înlocuit de cel al confraţilor levantini sub control otoman (Şerban Pa-
pacostea, op. cit., p. 219).
130
Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele
XV-XVII), Bucureşti, Editura All, 1997, p. 252-252, 259. Necesitatea schimburilor comerciale de-a lun-
gul vechilor căi de comunicaţie a condus la reglementări privind regimul comerţului şi al negusto-
rilor între cele două spaţii culturale, aparent atât de diferite, interesele negustoreşti grăbind, uneori,
încheierea păcii după perioade de conflict, „comerţul fiind fructul păcii şi contribuind la înflorirea
statelor”, aşa cum se arăta în tratatul de la Karlowitz din 1699 (Ibidem, p. 239-240).
131
Printre altele, iniţiativele Angliei în lupta directă pentru eliminarea Ligii Hanseatice, începând cu a
doua jumătate a veacului al XVI-lea, lucru care va prinde chip după 1630 (Eugen Pavlescu, Economia
breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939, p. 90). Pentru informaţia esenţială legată de comerţul oraşelor
Hansei şi decăderea acestuia, vezi The Cambridge Economic History of Europe, vol. II, Trade and Indus-
try in the Middle Ages, second edition, edited by M. M. Postan, Edward Miller, assisted by Cynthia Pos-
tan, London – New York – New Rochelle – Melbourne – Sydney, Cambridge University Press, 1987, p.
272-305; John J. McCusker (editor in chief ), History of World Trade since 1450, vol. 1, A-K, Detroit – New
York – San Francisco – San Diego – New Haven – Waterville – London – Munich, Thomson Gale, 2006,
sub voce Hanseatic League (Hansa or Hanse), p. 348-351; Ronald Findlay, Kevin H. OʼRourke, Power
and Plenty. Trade, War, and the World Economy in the Second Millennium, Princeton and Oxford, Prin-
ceton University Press, 2007, p. 120-123.
132
Marius Chelcu, Drumuri şi oraşe în Moldova secolelor XVI-XVIII. Câteva observaţii, p. 163-166.
133
La 2 august 1666, Iliaş Alexandru întăreşte fostului medelnicer Hrisoscul satul Vistearnicii de la ţi-
nutul Orhei, pe care Eustratie Dabija îl dăduse „târgoveţilor din Chişinău pentru ca să să mărească
hotarul târgului” (Aurel V. Sava, op. cit., nr. 76, p. 99).
134
În campania anului 1711, marele vizir Baltagi Mehmed paşa dădea oştilor sale o parte din soldă „la
menzilul numit Koşnuce” (probabil Cojuşna) (Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. II, Sec.
XVII – începutul sec. XVIII, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 519).
Lăpuşna. 83
a ţării, în sensul modern al termenului, determinând, pe cale de consecinţă, schimbarea
ierarhiilor unor drumuri comerciale, căci spre schelele din sud se merge acum prin dreapta
Prutului, iar dinspre Bender se circulă prin Chişinău şi Călăraşi. Să nu omitem amănuntul
că, în zonă, securitatea căilor de comunicaţie se degradează în timp. Dintr-o hotărâre dom-
nească datată la 5 aprilie 1730, aflăm că în locul vechilor hotnogi de strajă de sub porunca
serdarilor, aceştia pun acum ,,nemesnici”135, ce nu mai sunt capabili să asigure un transport
în totalitate sigur.
Lăpuşna este menţionată tot mai rar ca punct vamal, fiind înlocuită de vama Chişinăului,
oraş situat mai la nord de hotarul cu Bugeacul tătăresc, vecinătate care a împiedicat, spre
exemplu, iniţiative de tipul organizării unor iarmaroace de margine, precum la Cernăuţi136,
cu efecte benefice asupra comerţului local.
În noua ecuaţie politico-economică, Chişinăul devine oraşul în plin proces de dezvoltare.
Pe măsură ce înaintăm spre mijlocul secolului al XVIII-lea, se înmulţesc atestările documen-
tare pentru vama domnească din Chişinău (1740)137, ,,vameşul de Chişinău” (un Simeon, în
1741)138 sau menzilul împărătesc, toate aducând bunăstare târgoveţilor ,,creştini moldoveni,
şi armeni, şi jâdovi”139. Târgul de pe Bâc era rânduit să trimită Curţii domneşti, cam în ace-
eaşi vreme, 200 de care de lemne, în vreme ce Lăpuşna era înscrisă în listă cu doar 50 de care
(la fel ca Adjud, Huşi şi Orhei)140, expresie, probabil, şi a scăderii puterii sale economice. În
anii 1741-1742, menzilul din Chişinău, cu 20 de cai, era pus sub grija unui căpitan şi între-
ţinut de târgoveţi (creştini, evrei şi armeni, deopotrivă), numărul cărora creşte necontenit,
grecilor deja aşezaţi în oraş alăturându-li-se şi alţii cu timpul, toate fiind elemente de dezvol-
tare urbană ce caracterizează creşterea pe diverse planuri141.
Prin comparaţie, Lăpuşna devine târgul forţat să regreseze spre statutul de aşezare rurală,
menţinându-se, pentru o vreme, ca un popas pe drumurile plecate din Chişinău spre vaduri-
135
Aurel V. Sava, op. cit., p. XVII-XVIII. Pe lângă asigurarea securităţii drumurilor, căpitanul de margine
avea în grijă şi oprirea trecerii mărfurilor prohibite pentru comerţ. La începutul secolului al XIX-lea,
căpitanul de margine de la Băţeni avea instalaţi călăraşi la gura Nârnovei, pentru paza „şleahului”
Prutului, la gura Lăpuşnei, unde „să înpreună drumul Ismailului, a Hotinului, a Huşului i a Galaţilor”,
sau la gura Terlicheciului, „pe drumu Benderiului, unde să înpreună şi alte drumuri a Lăpuşnii, ci
merg la Bugeac” (L. T. Boga, Paza marginii, Căpităniile de margine de pe Nistru, Ciuhur spre raiaua Ti-
ghinei şi Bugeac, Chişinău, 1932, p. 10, 21-22).
136
Importanţa vămii de margine de la Cernăuţi a fost potenţată de înfiinţarea a opt iarmaroace anuale
de hotar care au sporit traficul de mărfuri şi încasarile vamale (Constantin Tofan, op. cit. p. 69).
137
Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, Documente moldoveneşti din secolul al XVIII-lea (1711-1750).
Cărţi domneşti şi zapise, întocmit de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev şi Eugenia Bociarov, Chişinău,
1998, nr. 122, p. 157.
138
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. V (1741-1755), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2001, nr. 131, p. 72. Târgul
Chişinăului oferă în epocă imaginea unei aşezări urbane în plină dezvoltare, căci mănăstirea ieşeană
Galata se plânge că pe moşia sa Buiecani „s-ar fi întinsu târgoveţii de Chişinău, de ş-au făcut casă şi
dugheane” (Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, nr. 125, p. 159).
139
Moldova în epoca feudalismului, vol. IX, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVI-
II-lea (1751-1774). Cărţi domneşti şi zapise, volum realizat de: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Euge-
nia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2004, nr. 31, p. 57; nr. 49, p. 85; nr. 54, p. 89.
140
Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. V, nr. 71, p. 45-46.
141
Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cit., vol. III, nr. 1912, p. 128; nr. 1986, p. 152; nr. 2102, p. 184;
nr. 2314, p. 243; nr. 2318, p. 244; nr. 2455-2456, p. 286-287; nr. 2493-2494, p. 299-300; nr. 2504, p. 303.
Pentru cheltuielile Vistieriei legate de menzilul de la Chişinău, vezi Sămile Vistieriei Ţării Moldovei,
vol. I, p. 54, 210, 324 (plata unor trâmbaci ai menzilului) ş. a. Mai putem menţiona, în acest context,
referirile la trupele otomane ce rezidau în Chişinău (beşliii sub comanda unui beşli-aga, cu leafă din
Vistieria ţării) cu rolul de a păstra ordinea (Ibidem, p. 22, 265, 322, 392), lucru pe care nu îl regăsim şi
la Lăpuşna.
84 Lăpuşna.
le sau podurile peste Prut142. Informaţiile provenite din epocă indică o preocupare a locuito-
rilor Lăpuşnei pentru conflicte patrimoniale specifice mai ales celor din aşezările rurale143. Pe
măsură ce ne îndreptăm spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar în conştiinţa locuitorilor
din Lăpuşna îşi face loc ideea că sunt şezători într-un sat, după cum arată însemnarea de pe
o carte bisericească144 din ultimul pătrar al veacului: ,,Să si ştii că acest cinstit Apostol este
a satului Lăpuşna”145. Alături de preoţii lor, fie că vorbim de ,,ierei Vasâli ot Lăpuşna” (pe la
1789), fie de popa Grigore (după 1792), lăpuşnenii mai apar în însemnări fugare, în legătură
cu unele mici ,,conflicte” cu vecinii de ţinut pentru nişte cărţi de cult, precum cel pentru un
Minei, după anul 1786146. În anul 1803, satul Lăpuşna, aparţinând de ocolul Cogâlnicului,
ţinutul Orhei, era stăpânit de mănăstirea ieşeană Sf. Ioan Zlataust, locuitorii săi (199 de capi
de familie plătitori de bir) îndeletnicindu-se cu agricultura (,,plugu”), creşterea oilor şi a
albinelor, pentru toate aceste activităţi având ,,loc îndestul”147.
Departe de a fi o încheiere, rândurile de mai sus se doresc mai mult un program de inten-
ţii, un inventar de probleme susceptibile de a obţine rezolvări printr-o cercetare aplicată de
substanţă, ale cărei prime obiective ar fi urmărirea în detaliu a traseelor drumurilor şi pentru
epocile mai noi148, punerea în corelaţie a concluziilor aferente cercetărilor arheologice149 cu
acumulările istoriografice de până acum, precum şi evoluţia după 1812150, chiar dacă Lăpuş-
na nu mai deţinea primul plan. Sperăm că cercetările ulterioare vor aduce mai aproape mo-
mentul când Lăpuşna se va putea bucura de o lucrare monografică pe măsura trecutului său.
142
„Obligatoriu, la o anumită distanţă de marile oraşe, răsare oraşul mic. Viteza transporturilor, care mo-
delează spaţiul, stabileşte o succesiune de escale regulate.” (Fernand Braudel, Structurile cotidianului:
posibilul şi imposibilul, vol. II, traducere şi postfaţă de Adrian Riza, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984,
p. 295).
143
În primele luni ale anului 1762, stăpânul Pulberenilor reclama la domnie încălcarea hotarelor moşiei
sale de către târgoveţii din Lăpuşna, care „merg în tăria lor şi o dijmuiesc” (Teodor Codrescu, Uricariul,
vol. XXIV, Iaşi, 1895, p. 425).
144
Pentru cărţile bisericeşti care au circulat în veacurile XVIII-XIX în zonă, vezi Dimitrie I. Balaur, Biserici în
Moldova de răsărit, I, Cărţi româneşti de slujbă bisericească care au trecut Prutul (veac. XVIII-XIX). Judeţul
Lăpuşna, Bucureşti, 1934.
145
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus, editat de I. Caproşu şi E. Chia-
buru, vol. II (1751-1795), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2008, p. 234.
146
„[...] Acest Mineiu este drept a satului Cărbuna şi l-a dat la satul Lăpuşna, cari sat au cumpărat altu
Mineiu, iar aceasta iar să meargă la numitul sat Cărbuna, că esti dreptu a lor [...]” (Ibidem, p. 441, 478,
521).
147
Condica Vistieriei Moldovei din anul 1803, editată de Corneliu Istrati, Iaşi, Editura Universităţii „Alexan-
dru Ioan Cuza”, 2010, p. 200.
148
Aşa cum se observa recent, pentru „acest din urmă subiect, cel al corectării traseelor şi al ierarhizării
lor, realităţile nu au fost urmărite în detaliu, decât până cel târziu în preajma veacului XVII, pentru si-
tuaţia din veacurile următoare cercetarea oprindu-se la observaţiile prilejuite de studierea trecutului
economic al Moldovei sau la monografiile unor aşezări urbane” (Marius Chelcu, op. cit., p. 148).
149
În ultimii ani, cercetările arheologice efectuate pe teritoriul satului Lăpuşna au cunoscut un reviri-
ment; vezi în acest sens Vlad Ghimpu şi Voica Puşcaşu (consultant), Raport ştiinţific privind rezultatele
investigaţiilor arheologice din anul 1999 în comuna Lăpuşna, judeţul Lăpuşa, Chişinău, 2000; Ion Ursu,
Ion Ceban, Sergiu Heghea, Investigaţii arheologice preventive în comuna Lăpuşna. Observaţii prelimi-
nare. In: „Arheologia preventivă în Republica Moldova”, vol. I, nr. 1-2, 2014, p. 133-140.
150
În noul context creat în regiune de anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul rus, activitatea
comercială nu pare a fi scăzut: un recensământ al populaţiei ortodoxe efectuat de preoţii parohi, în
anul 1830, în vestul ţinutului Orhei-Lăpuşna (50 de localităţi cuprinzând a şasea parte din populaţia
ţinutului), înregistra 86 de gospodării negustoreşti (Tudor Ciobanu, Situaţia demografică a ţinutului
Orhei-Lăpuşna la începutul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea. In: In honorem Demir Dragnev. Civiliza-
ţia medievală şi modernă în Moldova. Studii, Chişinău, Editura Civitas, 2006, p. 141-142).
Lăpuşna. 85
4
Hotarul medieval al moşiei oraşului Lăpuşna
dr. Sergius CIOCANU

Înţelegerea istoriei oricărei localităţi este de neconceput fără cunoaşterea limitelor spa-
ţiului ei de dezvoltare. Faptul implică, printre altele, cunoaşterea hotarelor moşiei de care ea
a beneficiat. Doar astfel pot fi stabilite resursele de care a beneficiat comunitatea trăitoare
aici, fie ele economice, defensive sau de altă natură – cursuri de apă, izvoare, iazuri, mlaştini,
drumuri, dealuri, păduri, păşuni, zăcăminte etc., ce ne pot oferi informaţii referitor la con-
diţiile de locuire, apărare, dezvoltare pe care le asigura acest spaţiu şi care adesea pot explica
anumite schimbări survenite pe parcursul timpului în istoria localităţii.
Problema de bază de care s-a confruntat elaborarea acestei mici cercetări a hotarului
moşiei medievale a oraşului Lăpuşna a fost, în primul rând, lipsa studiilor dedicate istoriei
Lăpuşnei şi istoriei localităţilor împrejuraşe. În al doilea rând, lipsa/nepăstrarea planurilor
istorice ale moşiilor acestor localităţi nu a permis cercetării de faţă să dispună de un suport
istoric/cartografic sigur pentru marcarea pe harta topografică modernă a hotarului studiat.
Pentru a marca hotarele moşiei medievale a oraşului Lăpuşna şi a descrie „curgerea” lor
au fost studiate/utilizate mai multe documente edite şi inedite, cum ar fi hotarnicile Lăpuşnei
din 1 iunie 17681 şi din 5 noiembrie 17862, precum şi hotarnicile păstrate ale moşiilor satelor
vecine: Co(n)dreşti (actualmente Krasnoarmeiskoe) din 10 martie 17783, Spărieţi (actual-
mente Şipoteni), Stolniceni, Păşcani, Boghiceni, care au adus interesante completări pentru
toponimia istorică a acestor locuri. Deocamdată nu au fost identificate hotarnicile moşiilor
care joncţionau cu cea a Lăpuşnei dinspre est şi sud – Hânceştii, Mereşeni, Mărgelaţi-Cărpi-
neni, ce ar permite precizarea hotarului şi toponimia medievală pe segmentele corespunză-
toare ale acestuia.
Confruntarea informaţiilor conţinute în aceste documente cu harta topografică actuală
a zonei cercetate a permis practic imediat constatarea că moşia oraşului Lăpuşna cuprindea
în evul mediu o porţiune considerabilă a bazinului râului omonim, teritoriu pe care actu-
almente se situează satul Lăpuşna, precum şi localităţi mai noi, cum ar fi Bălceana, Sofia,
Negrea, Anini şi Rusca. Documentele menţionate au permis reconstituirea generală a hota-
relor moşiei Lăpuşna şi trasarea lor pe hartă (Vezi harta, pag.88), fiind elaborată şi descrierea
„curgerii” lor.
O parte dintre reperele naturale ale hotarului lăpuşnean au putut fi uşor identificate pe
harta topografică întrucât şi astăzi păstrează denumirea pe care au avut-o în evul mediu (de
ex.: muchia dealului dintre bazinul râurilor Lăpuşna şi Călmăţui, respectiv, dintre bazinul
1
Aurel Sava, Documente privind târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1936, p. 219-221.
2
ANRM, F. 37, inv. 5, d. 1549 (dosar din anul 1865 referitor la controlul traseului hotarului între moşia
Spărieţi şi Lăpuşna). Îmi exprim gratitudinea dlui dr. Tudor Candu pentru amabilitatea de a ne pune
la dispoziţie acest document deocamdată inedit.
3
MEF, vol.X, Ed. Civitas, Chişinău, 2005, p. 80-83.
86 Lăpuşna.
Lăpuşnei şi pârâului Bucium, confluenţa pârâului Negrea cu râul Lăpuşna, drumul dintre
Lăpuşna şi Hânceşti etc.). Localizarea altor toponime a putut fi realizată doar cu aproxima-
ţie, pe motivul că denumirea lor a fost schimbată în timp (de ex.: văile Zgârciului, Caprei,
Ciocârlanului, Popii etc.) sau, posibil, însuşi obiectul respectiv nu mai există în teren (de ex.:
Fântâna Mare/Fântâna Tabăra, Drumul Măjilor, Rădiul Înalt etc.).
Descrierea hotarului prezentată în acest articol începe din colţul de sud-vest al moşiei
oraşului, de pe coama şirului de dealuri care desparte bazinul râului Călmăţui de cel al râ-
ului Lăpuşna, colţ situat pe versantul de nord al unuia dintre piscurile acestei coame. Acest
colţ al moşiei era marcat şi de un drum care cobora la vale, spre soare-apune, în direcţia
râului Călmăţui.
De aici hotarul înainta spre est, marcând curmezişul moşiei Lăpuşna, alături cu moşia
satului Mărgelaţi (actualmente Cărpineni). Pe acest traseu hotarul cobora la vale direct spre
apa râului Lăpuşna, trecând pe la Movila Horjei, situată în şesul Lăpuşnei, lângă Gloduri.
Traversând apa Lăpuşnei vizavi de gura pârâului Negrea (Neagra), hotarul înainta spre est,
urcând pe „Drumul Măjilor” până în vârful dealului care despărţea bazinul Lăpuşnei de cel al
râului Sărata, la o moviliţă. De aici, iarăşi pe „Drumul Măjilor”, alături cu Cărpinenii, hotarul
înainta prin Dumbravă şi trecea pe din sus de Rădiul Înalt. Apoi, el cobora în valea râului
Sărata, traversa apa Săratei şi, alături cu Merişenii (Mereşenii), urca până în muchia dealului
dintre văile Caprei şi Zgârciului, unde era situat colţul de sud-est al moşiei Lăpuşna.
De aici, hotarul cotea spre nord, marcând capul moşiei Lăpuşna. El înainta pe muchia
dealului Zgârciului (Zgârcăi), până la poiana/fundul acestui pârâu, unde traseul hotarului
intersecta Drumul Lăpuşnei (segmentul Lăpuşna – Hânceşti). De aici, hotarul înainta tot
spre nord, urmând muchia dealului dintre bazinul Lăpuşnei şi bazinul pârâului Nemesnicu/
Bucium, până într-un punct de pe coama dealului dintre văile Ciolanu şi Nemesnicu, unde
era situat colţul de nord-est al moşiei Lăpuşna.
În continuare, hotarul cotea spre vest, marcând curmezişul moşiei Lăpuşna, alături cu
moşia satului Spărieţi (actualmente Şipoteni). El „mergea” către o piatră de hotar situată
pe panta văii Râmei, apoi urma un traseu de-a lugul căruia intersecta cursurile/văile a doi
afluenţi de stânga ai Lăpuşnei, cum ar fi Ciocârlanul şi Făureştii, ajungând până în apa râului
Lăpuşna. Traversând apa Lăpuşnei, hotarul urca la deal până în muchia şirului de dealuri
care desparte bazinul Lăpuşnei de cel al Călmăţuiului, traversând pe parcurs văile pârâurilor
Mlădineţul Mare, Mijlociu şi Mic. Aici, mai sus de Fântână Mare (numită şi Fântâna Tabăra),
era situat colţul de nord-vest al moşiei Lăpuşna.
De acolo, hotarul cotea spre sud, marcând capul moşiei Lăpuşna, urmând cu stricteţe
muchia dealului, pe lângă moşia satului Co(n)dreşti. El intersecta pe acest traseu „Drumul
Văii Socilor”, apoi „Drumul ce merge deasupra Văii Popii”, intersecta o „zăpodie”, ajungând
la colţul de sud-vest al moşiei, în costişa piscului de la care s-a început descrierea hotarului.
Conform documentului hotarnic al moşiei realizat la 1786, curmezişul „din jos” al moşiei
Lăpuşna însuma 7.480 stânjeni (aproximativ 15.708 metri), capul dinspre răsărit (al moşi-
ei) – 6.129 stânjeni (aproximativ 12.871 metri), curmezişul „din sus” (al moşiei) – 7.220
stânjeni (aproximativ 15.162 metri), iar capul dinspre asfinţit (al moşiei) – 5.020 stânjeni
(aproximativ 10.542 metri). Lungimea în stânjeni a celor patru laturi ale moşiei oraşului a
fost prezentată în conformitate cu hotarnica din 1786. Măsurările au fost realizate cu o funie
de 20 de stânjeni, stânjenul având lungimea de 8 palme domneşti.
Precum însă s-a stabilit în cadrul unui control minuţios al tuturor punctelor de reper ale
acestui hotar, realizat de inginerii hotarnici basarabeni în secolul al XIX-lea, în lungimile
respective s-au strecurat erori4.
4
ANRM, F. 37, inv. 5, d. 1549.
Lăpuşna. 87
Astfel, s-a demonstrat că lungimea hotarului de vest al moşiei Lăpuşnei era de fapt de
5.655 stânjeni (cu aproape 1.500 stânjeni mai puţin decât s-a constatat la 1786). Şi mai mare
era diferenţa constatată pe latura de nord a hotarului – cu practic 2.600 stânjeni mai puţin,
lungimea acestui segment de hotar fiind de fapt 4.628 stânjeni. Pe laturile de sud şi de vest ale
hotarului lăpuşnean diferenţele erau nesemnificative.
Traseul reconstituit al hotarului moşiei domneşti a Lăpuşnei va putea fi precizat odată cu
descoperirea unor surse documentare noi referitoare la subiectul respectiv, precum şi în caz
de identificare a planurilor istorice ale moşiei respective sau a celor împrejuraşe. Totodată,
un rol deloc neglijabil în acest sens îl poate avea şi cercetarea pe teren a toponimiei actuale,
precum şi stabilirea legăturilor ei cu toponimia medievală a acestor locuri.
Hotarul moşiei medievale a oraşului Lăpuşna.
88 Lăpuşna.
5
Lăpuşna – centru de ţară, centru de ţinut

Ţara Moldovei s-a constituit ca stat centralizat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
În momentul constituirii teritoriul de la est de Carpaţi nu era un teren deşert lipsit de popu-
laţie şi de organizare politică. Moldovei i-a precedat o organizare internă bazată pe principiul
unor ţări care s-au grupat în jurul cursului râurilor de aici. Stabilirea drumului comercial
care lega Marea Baltică de Marea Neagră spre sfârşitul secolului al XIII-lea a impulsionat
deosebit de mult dezvoltarea în spaţiul de la est de Carpaţi a unor formaţiuni politice locale.
Unul dintre centrele politice importante care au existat până la centralizarea politică a Ţării
Moldovei a fost şi Lăpuşna. Odată cu unirea mai multor „ţări” în una singură – a Moldovei
s-a conservat statutul de centru, numai că de această dată în centru de ţinut. Totodată, men-
ţionarea Lăpuşnei în acte ca loc unde se plătea vama poate fi o reflectare târzie a unor realităţi
încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea începutul secolului al XIV-lea.
Problema începuturilor organizării statale din mai multe puncte de vedere trezeşte un
interes special. Şi această preocupare există nu numai în cazul începuturilor politice de la
est de Carpaţi, dar şi asupra începuturilor politice ale vecinilor noştri, fie că este vorba de
începuturile Rusiei Kievene sau ale Regatului Poloniei. În foarte multe cazuri, atunci când se
menţiona despre formarea statelor, formula vânătorii era cel mai des utilizată, iar conducăto-
rul vânătorii era şi viitorul şef al noului stat. La mai multe popoare europene această formă
legendară era preferată altora. Prin urmare, şi Ţara Moldovei, conform acestei legende, a fost
„descălecată” în urma unei vânători. De altfel, sensul „descălecatului” este unul foarte larg1.
Unul ar fi că a venit de undeva un brav luptător, i-a plăcut aceste meleaguri şi le-a po-
pulat. Altul, într-o formă mai evoluată, se referă la însuşi sensul „descălecatului”, adică la
întemeiere. Prin extensie, procesul formării unei noi ţări, a unui nou oraş sau a unui nou sat
a primit denumirea de „descălecat”. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XVII-lea,
Grigore Ureche, prin talentul său literar, avea să amplifice legenda de la o simplă menţiune a
vânatului la o povestioară, precum că a venit Dragoş voievod cu alai cu tot din Maramureş
în noile teritorii, a ajuns într-o poiană foarte frumoasă care i-a plăcut foarte mult şi unde a
găsit doi oameni. Locurile i-ar fi plăcut atât de mult încât a hotărât să nu să se mai întoarcă
înapoi. Pe acolo mai curgea şi un râu unde s-ar fi înecat căţeaua lui cu numele Molda. După
această întâmplare tristă, Dragoș a hotărât să dea numele Moldova noului teritoriu. Aşa sună
legenda descălecatului Moldovei de către voievodul Maramureşului Dragoş2. Cum au stat
însă lucrurile din punct de vedere istoric?
1
Despre sensul larg al termenului „descălecat”, vezi capitolul Tradiţia „descălecatului”: înţelesuri şi con-
fuzii, In: Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, Editura Universităţii „Al.
I. Cuza”, 1997, p. 45-68.
2
Povestirea lui Grigore Ureche cu interpelările lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul în Grigore Ure-
che, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 2006, p. 23-29.
Lăpuşna. 89
Despre începuturile statului moldovenesc avem foarte puţine ştiri. De cele mai multe ori
acestea trebuie puse în concordanţă cu alte informații din epocă. În conformitate cu acestea,
la sfârşitul anilor 40 ai secolului al XIV-lea începea o nouă etapă în campania ungurească îm-
potriva tătarilor de la est de Carpaţi. Din această armată făceau parte şi români transilvăneni,
printre care era şi Dragoş voievod. Campania a obţinut succese notabile şi, ca urmare, pe
versantul răsăritean al munţilor Carpaţi a fost înfiinţată o nouă formaţiune politico-militară
care era îndreptată împotriva tătarilor. Ca termen al înfiinţării noii formaţiuni politico-mili-
tare a fost propus anul 13473. De cele mai multe ori însă schimbarea stăpânilor într-un anu-
mit spaţiu provoacă o perioadă de hiatus de putere, când vechea conducere este îndepărtată,
iar cea nouă încă n-a intrat în deplinătatea împuternicirilor sale. Este timpul când elemen-
tele locale au posibilitate să se afirme. Încă din perioada anterioară pe teritoriul de la est de
Carpaţi existau mai multe formaţiuni politice mici, care vor constitui prototipul viitoarelor
ţinuturi moldoveneşti, conduse de lideri locali4. În anul 1325, o oaste din nordul teritoriului
viitoarei Moldove va participa, alături de ruteni şi lituaneni, în armata condusă de regele Po-
loniei, Wladislaw Lokietek, împotriva markgrafului de Brandenburg5. Pe la 1307-1308 exista
o formaţiune politică în preajma Ruteniei în frunte cu un voievod român6. Una dintre aceste
formaţiuni avea ca centru politic oraşul Baia, care prin 1334-1335 se numea în latină Civitas
Moldaviae. Anume acolo a fost stabilită reşedinţa noii unităţi politico-militare subordonată
regelui ungar, avându-l în frunte pe Dragoş, voievodul din Maramureş. Această formaţiune
politico-militară avea menirea să continuie ofensiva împotriva tătarilor, dar şi să supună noi
teritorii de la est de Carpaţi pentru Regatul Ungariei. În anul 1359 moldovenii se vor răscula
pentru prima oară. Ştim că această răscoală a fost înăbuşită de către Dragoş, fiul lui Gyula
din Maramureş. Pentru această ispravă regele Ungariei Ludovic I de Anjou îi dăruia la 20
martie 1360 mai multe sate româneşti din Maramureş7. Aşadar, după cum se pare anume
aceste evenimente au stat în atenţia cronicarilor care au pus pe seama anului 1359 întemeie-
rea Ţării Moldovei.
În anii 1363-1364 izbucneşte cea de-a doua răscoală a moldovenilor, la care fie s-a raliat,
fie chiar a organizat-o şi a declanşat-o Bogdan din Cuhea. În acelaşi Maramureş încă de prin
1342 el a intrat în conflict cu regele Ungariei, care în 1349 îl numea „necredincios notoriu”.
Acelaşi Bogdan avea să treacă munţii într-un an pe care din păcate nu-l ştim cu precizie, şi
să-l alunge din Moldova pe Balc, fiul lui Sas şi nepotul lui Dragoş descălecătorul, care pre-
luase conducerea Ţării Moldovei. După toate probabilităţile, acest eveniment trebuia să se fi
produs în preajma anului 1364, deoarece la începutul lui 1365, la 2 februarie, regele Ungariei
Ludovic I de Anjou întărea fiilor lui Sas – Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan, averile lui Bogdan
confiscate din Maramureş ca recompensă pentru averile lor pierdute în Moldova8. Acest act
vine să consfinţească incapacitatea regelui Ungariei de a-şi restabili influenţa la est de Carpaţi
3
Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 71-93.
4
Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p.
17-22.
5
Despre campania regelui polonez: Jan Długosz, Roczniki czyli kroniki sławnego Królestwa Polskiego,
księga dziewiąta, Warszawa, 1975, p. 164-166.
6
Emil Lăzărescu, Despre voidovul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottokar de Styria, In:
Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXVII (1945), memoriul 11,
p. 309-323. Deşi autorul considera această formaţiune ca fiind din Maramureş, discuţia cu privire la
locul unde era acest voievodat rămâne deschisă.
7
Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relaţiile între Ţările Române, vol.I (1222-1456), volum întoc-
mit de Ştefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain,
Bucureşti, 1977, p. 75-78, nr.41.
8
DRH, Seria D., p. 80-83, nr.44.
90 Lăpuşna.
şi, totodată, reprezintă un punct clar de reper. Anume cu această dată putem spune cu certi-
tudine că la est de Carpaţi exista un nou stat independent – Ţara Moldovei.
Situaţia politică în Ţara Moldovei după moartea lui Bogdan I Întemeietorul era una ex-
trem de complicată. Urmaşul lui Bogdan I, Laţco (circa 1367-1375), a trebuit să facă faţă unei
presiuni teribile care venea din partea regalităţii maghiare, dornică de a restabili autoritatea
sa la est de Carpaţi. Totodată, noul domn al Moldovei avea să înţeleagă cum nu se poate mai
bine că reuşita domniei era posibilă doar prin utilizarea diplomaţiei ca sursă pentru men-
ţinerea sa în scaun, pe de o parte, dar şi prin obţinerea unor favoruri în urma negocierilor.
Din păcate, lipsa documentelor din această perioadă nu ne permite să cunoaştem derularea
evenimentelor în profunzimea lor, acestea pot fi însă bănuite din logica evenimentelor. Cea
mai mare parte a domniei lui Laţcu s-a aflat sub impedimentul influenţelor externe, iar ceea
ce s-a realizat în anii domniei lui poartă pecetea unei conlucrări eficiente cu factorii de de-
cizie importanţi din această zonă. În primul rând, la o analiză sumară a acestei domnii vom
constata că în această perioadă a continuat extinderea statului moldovenesc în detrimentul
altor formaţiuni politice locale situate la est de Carpaţi. Putem preciza cu aproximaţie şi
punctele-cheie ale acestei expansiuni.
Miza acţiunilor lui Laţcu, pe lângă cel al conservării instituţiilor statului moldovenesc, era
să continue expansiunea teritorială. Contrar unor opinii care, în lipsa izvoarelor, au presupus
că Laţcu n-a purtat războaie, avem un indiciu clar al continuării expansiunii statului mol-
dovenesc în primii ani ai domniei lui Laţcu. Probabil, promisiunea de a trece la catolicism a
fost urmată şi de primirea unor ajutoare militare din partea puterilor catolice cu care vor fi
distruse cele două oraşe tătăreşti din spaţiul pruto-nistrean de la Orheiul Vechi şi Costeşti.
Acestea îşi vor întrerupe brusc existenţa tocmai la sfârşitul anilor 60 – începutul anilor 70 ai
secolului al XIV-lea, exact în perioada când Laţcu poartă tratative cu papalitatea privind îm-
brăţişarea religiei catolice şi când la Siret este înfiinţată episcopia amintită. Iar dacă lucrurile
stau aşa, înseamnă că Laţcu a hotărât să tragă avantaje maxime din situaţia creată. Evident,
nu admitem că putea fi altcineva care ar fi distrus cele două oraşe tătăreşti înfloritoare. Este
greu să ne pronunţăm dacă aceste spaţii au intrat acuma în componenţa statului moldove-
nesc, în orice caz, în această perioadă sunt făcuţi paşi concreţi în această direcţie.
Cum arăta însă teritoriul de la est de Carpaţi în perioada întemeierii Statului medieval
moldovenesc? În mod firesc, acest spaţiu era locuit de oameni organizaţi la rândul lor în
formaţiuni politico-administrative mai mici. Multe dintre acestea erau la momentul declan-
şării procesului de formare a celui de-al doilea stat românesc la est de Carpaţi constituite în
nişte structuri politice moştenite din perioada stăpânirii tătaro-mongole9. De fapt, aceste
formaţiuni, „ţări”, au fost incluse în componenţa noului stat, care, datorită unificării politice,
s-a făcut sub egida conducătorilor „ţării” care îşi avea obârşia în bazinul râului Moldova
primind denumirea Ţara Moldovei. Concentrări de populaţie se constată în perioada „mile-
niului întunecat” şi în zona centrală a spaţiului pruto-nistrean, creând premise reale pentru
constituirea unor formaţiuni prestatale şi în acest spaţiu10. Aceleaşi constatări sunt valabile şi
pentru zona geografică unde ulterior va exista ţinutul Lăpuşnei11.
Formarea Ţării Moldovei este strâns legată și de procesele care se derulează în Europa
în această perioadă. Putem constata o diferență de dezvoltare dintre Europa de est și cea de
vest. Dacă în est, între 1236-1241, avem de-a face cu marea invazie tătaro-mongolă, vestul
9
Nu întâmplător la 22 iulie 1368 Ludovic I, regele Ungariei acordă scutiri vamale negustorilor din
„ţara” condusă de Dumitru „principis Tartarorum”, aceleaşi scutiri fiind garantate şi negustorilor bra-
şoveni (DRH, D, p. 90, nr.49).
10
Gheorghe Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), Bucureşti,
2007.
11
Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei, p. 194-198 (Ţinutul Lăpuşna).
Lăpuşna. 91
nu a fost afectat de această invazie şi acolo se constată marea colonizare rurală şi o ascen-
dență demografică. Astfel, putem remarca o diferenţă la scară largă dintre cele două regiuni
ale Europei. Astfel, de vreme ce în vest, la mijlocul secolului al XIII-lea, continuă procesul
de creştere demografică în cadrul aceluiaşi proces de colonizare rurală, în Europa de est se
constată un pronunţat declin demografic. Şi, dimpotrivă, dacă în vest în secolul al XIV-lea
atestăm criza de suprapopulație, în est are loc o creștere a populației cumulată cu procesul de
centralizare politică a Poloniei şi de formare a ţărilor române extracarpatice. În acest spaţiu
se creează premise pentru o dezvoltare durabilă. Ştim că între secolele IX-XI a existat „dru-
mul de la varegi la greci”, care lega Marea Baltică de Marea Neagră şi care a dus şi la formarea
statului rus și a celui polonez. Comerţul pe Nipru va asigura dezvoltarea Rusiei Kievene. În
secolul al XIV-lea se va produce o refacere a „drumului de la varegi la greci” cu participarea
orașelor Hansei în bazinul Mării Baltice și coloniilor italiene la extremitatea sudică a acestui
drum, din preajma Mării Negre. Hansa a fost o ligă comercială a orașelor comerciale care
domina comerțul din Europa de Nord. Ea se întindea de la Marea Baltică la Marea Nordului.
Liga a fost creată pentru a proteja interesele comerciale. Originea ligii se află pe la 1159 prin
reconstruirea Lubeck-ului de către Henric Leul. În secolul al XIII-lea orașele germane pun
stăpânire pe comerțul din bazinul Mărilor Baltică și a Nordului. Termenul de Hansa este
întâlnit într-un document din 1267. Chiar dacă formau și mai înainte asemenea asociații,
negustorii Hansei obțin un teren propice de activitate în Estul Mării Baltice.
La celălalt capăt al drumului se aflau coloniile italiene. La 13 martie 1261 a fost semnat
tratatul de la Nymphaion. Prin acesta genovezii deveneau stăpâni în Orient, repetând isprava
adversarilor lor din peninsula italică, veneţienii, care în 1082 obţineau aceeaşi calitate. În
caz de necesitate, genovezii trebuiau să-i ajute militar pe bizantini pentru care primeau însă
privilegii imense: erau scutiţi de toate impozitele şi totodată aveau posibilitatea să-şi creeze
colonii în toate porturile imperiului. Foarte probabil că în preajma acestui an s-a înfiinţat şi
colonia genoveză de la limanul Nistrului – Cetatea Albă. De aceea, la începutul secolului al
XIV-lea, noul drum comercial care lega Marea Neagră de Marea Baltică avea să-şi impună
regulile sale şi în ceea ce priveşte organizarea politică a zonei12.
Noul drum avea atât avantaje, cât şi dezavantaje. Pe de o parte, calea era mult mai scurtă,
pe de altă parte, lipseau căile riverane. Drumul viabil duce la centralizarea politică a Poloniei,
alipirea la statul Polonez a Rusiei Roșii, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-
lea – a Țării Moldovei. Teritoriul Țării Moldovei devenea teren de dispută dintre regii Unga-
riei și Poloniei, pentru care dimensiunea economică era foarte importantă sau, cel puțin, nu
trebuia neglijată. Totodată, avantajele noului drum comercial care trecea pe teritoriul Ţării
Moldovei avea să fie resimţit în primele secole ale existenţei sale politice. După cum remarca
P. P. Panaitescu, „ţările străbătute de această cale, Polonia şi Moldova, s-au bucurat de mari
avantaje şi se ridicară la un oarecare grad de bogăţie”13.
Domnia lui Laţcu avea să sporească mult instituţionalizarea unei noi formaţiuni politice
la est de Carpaţi. Cel care îi va conferi o formă mai mult sau mai puţin constantă va fi urmă-
torul domn al Moldovei, Petru Muşatinul. În timpul domniei lui va avea loc, în linii mari, de-
finitivarea procesului de constituire teritorială a Ţării Moldovei. El va introduce principalele
instituţii ale noului stat şi le va conferi structura necesară funcţionării în condiţiile epocii din
care făceau parte. De persoana lui Petru Muşatinul se leagă mai multe performanţe politice
şi sociale realizate de acest domn. Au fost realizaţi paşi importanţi în dezvoltarea economică
a ţării. În jurul anului 1377, Petru Muşatinul bate prima monedă moldovenească. Dreptul
12
P.P.Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, In: Idem, Interpretări româ-
neşti, Bucureşti, 1947, p. 108.
13
Ibidem, p. 107.
92 Lăpuşna.
de a bate monedă era transmis, de regulă, de la puterea suzerană, iar prezenţa elementelor
heraldice ungureşti pe monedele bătute de Petru Muşatinul ar duce la ideea că primul suze-
ran al domnului Moldovei a fost regele Ungariei şi Poloniei de atunci, Ludovic I de Anjou.
Nu avem alte indicii cine altcineva ar fi putut „permite” lui Petru Muşatinul să bată monedă.
Acest drept făcea parte din sistemul relaţiilor economice şi politice internaţionale, altfel spus,
moneda bătută de un suveran trebuia să fie recunoscută în sistemul relaţiilor economice
internaţionale. De aceea, probabil, cel puţin formal, fără să depună omagiu de vasalitate, la
începutul domniei sale Petru Muşatinul a recunoscut suzeranitatea regelui Ungariei. Princi-
piul dat era cu atât mai important cu cât prin Moldova în această perioadă trecea „drumul
moldovenesc” care lega oraşele germane hanseatice de pe litoralul Mării Baltice cu coloniile
genoveze de pe litoralul Mării Negre, Cetatea Albă şi Chilia. Era o renovare peste câteva se-
cole a drumului comercial „de la varegi la greci” pe o cale însă mult mai sigură şi mai scurtă.
Cointeresarea, inclusiv a negustorilor, de a avea relaţii economice cu un singur suveran şi
un singur sistem vamal a dus fără îndoială la susţinerea procesului de centralizare politică a
teritoriilor de la est de Carpaţi şi până la Nistru. Petru Muşatinul a contribuit mult şi la con-
solidarea capacităţii de apărare a ţării, construind şi modernizând asemenea cetăţi, ca Neamţ
sau Suceava. Din motive, probabil strategice, Petru Muşatinul va muta principala reşedinţă
domnească la Suceava. Moartea în anul 1382 a lui Ludovic I de Anjou, instalarea în Polonia,
începând cu Uniunea de la Krewo din 1385, a dinastiei lituanene a iagelonilor, precum şi
interesele economice strategice au adus o modificare în orientarea externă a Moldovei. De
aceea nu întâmplător în anul 1387, la Liov, Petru Muşatinul recunoaşte suzeranitatea regelui
Poloniei, Wladislaw Jagiello. Actul din 1387 are o importanţă capitală pentru stabilirea unui
cadru politic internaţional în care-şi va desfăşura activitatea Ţara Moldovei de-a lungul is-
toriei sale. Acest cadru îi va stabili principalele direcţii de dezvoltare. Anii de domnie ai lui
Petru Muşatinul se caracterizează printr-o prosperitate economică fără de egal. Împreună cu
bogăţiile ţării creşteau şi bogăţiile domnului Moldovei de atunci. Numai astfel ne putem ex-
plica posibilitatea ca la câteva luni de la prestarea omagiului de vasalitate la Liov, la 27 ianua-
rie 1388, domnul Moldovei să-l împrumute pe regele Poloniei, Wladislaw Jagiello, cu o sumă
impresionantă de 4000 ruble de argint, iar atunci când domnul Moldovei trimitea suma de
3000 de ruble de argint aceasta cântărea 493,440 kg de argint pur. Deja la acea perioadă Mol-
dova era un stat puternic şi putea intermedia diferite acorduri între state. Aşa servindu-se
de ajutorul domnului Moldovei, domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, încheia şi el
un acord cu regele Poloniei, ratificat la 20 ianuarie 1390 la Lublin. Spre sfârşitul domniei
lui Petru Muşatinul, Ţara Moldovei se întindea de la „munte până la mare”, iar actul din
30 martie 1392 de la Roman prin care el dăruia lui Ionaş viteazul mai multe sate, emis la scurt
timp de la trecerea lui în nefiinţă, confirmă acest fapt. La acea vreme, Ţara Moldovei avea
configuraţia politică pe care noi o cunoaştem, întinzându-se „de la munte până la mare”, cu
excepţia unei fâşii de la nordul Dunării care se întindea până la Chilia, pe atunci aflându-se
încă în subordinea domnului Ţării Româneşti.
În secolul al XIV-lea spațiul pruto-nistrean până la începutul celei de-a doua jumătăți,
1369, este dominat de componenta tătărească. De aici trebuie să admitem că cel puţin expre-
sia „drum tătăresc” se extindea şi asupra spaţiului dintre Prut şi Nistru, chiar dacă existau mai
multe asemenea drumuri cu o astfel de denumire fie pe partea stângă, fie pe partea dreaptă a
Nistrului. Faptul că spaţiul era dominat clar de elementele tătăreşti denumirea lor nu putea
fi decât cea a conducătorilor acestui teritoriu. La mijlocul secolului al XIV-lea în spaţiul pru-
to-nistrean sunt două orașe importante: Orheiul Vechi și Costești, unde se bat și monede. Ele
vor dispare violent, dovadă a cuceririi și distrugerii lor de către domnii Țării Moldovei, care
au primit probabil ajutor de la regele angevin, Ludovic cel Mare, care după 5 noiembrie 1370
Lăpuşna. 93
devenea rege al Poloniei, fiind totodată și rege al Ungariei. Disputa pentru Rusia Roșie se va
da între cele trei mari puteri în zonă: Regatul Ungariei, Poloniei și Marele Cnezat al Lituaniei.
Una dintre mizele principale ale acestei confruntări era deținerea controlului asupra orașului
Liov, important oraș comercial şi totodată liantul de legătură al oraşelor Hansei de la Marea
Baltică şi cetăţile italiene din preajma Mării Negre: Chilia şi Cetatea Albă. În anul 1387, Rusia
Roșie revine definitiv Poloniei, iar în legătură cu acest moment se află și prestarea omagiului
de vasalitate de către Petru Mușatinul către regele Poloniei Vladislav Jagiello. Dezagregarea
politică a Hoardei de Aur, mai ales după înfrângerea de la Sinie Vodî a dus la mişcări centri-
fuge şi în spaţiul pruto-nistrean şi la apariţia unor formaţiuni politice independente în acest
spaţiu, care şi-au impus propriul regim faţă de drumurile comerciale care traversau în toate
direcţiile acest teritoriu. Un element al acestor realităţi îl reprezenta sistemul de vămi care
desemna prezenţa în punctul respectiv cel puţin a unui personaj cu importante prerogative
administrative şi militare, adică era un fel de centru de „ţară”14 unde se strângeau tot felul de
dări, dar şi se plătea o vamă.
Primul privilegiu comercial acordat de către domnii moldoveni negustorilor lioveni da-
tează din 8 octombrie 140815. Acest privilegiu consfințea realitatea politică și legătura or-
ganică economică a Țării Moldovei de drumul comercial care lega Marea Baltică de Marea
Neagră: orașele Hansei de orașele italiene la celălalt capăt. Totodată, punctele vamale care
vor apărea în aceste privilegii comerciale veneau să consfinţească o realitate mai veche – altfel
spus, ele existau încă din perioada anterioară existenţei Ţării Moldovei şi reprezentau nişte
centre cu importante prerogative politico-militare, economice şi administrative – erau nişte
centre de „ţară”. Lăpuşna ca punct de vamă apare în documente la 25 august 1454, când că-
lugărilor de la Moldoviţa li se permite să nu plătească vama internă pe trei care de peşte pe
care ei le-ar fi adus de la Dunăre sau de la Nistru. De asemenea, călugării aveau dreptul să
nu plătească vama pe trei care de sare, nici pe mierea pe care aveau s-o aducă de la Bohotin.
Existenţa vămii într-o perioadă anterioară este demonstrată în acest act şi prin precizarea
că acei călugări au „adus înaintea noastră privilegiul înaintaşilor noştri”. Între alte puncte
vamale unde se înţelege că se plătea vama: Târgul Frumos, Iaşi, Vadul Călugărilor, Vaslui,
Ţuţora, Mogoşeşti, Roman apare şi Lăpuşna16. Un privilegiu asemănător era dat de Ştefan cel
Mare la 1 aprilie 1470. Atunci Ştefan cel Mare scutea călugării de la mănăstirea Neamţului
pe trei măji de peşte: „iar vama să nu plătească nicăieri, nici prin târguri, nici prin sate ... sau
la Chilia, sau la Dunăre, sau la bălţi, sau la Cetatea Albă, nici la Nistru, nici la Lăpuşna, nici
la Ţuţora, nici la Iaşi, nici la Vadul Călugăresc, nici la Vaslui, nici nicieri altundeva...”17. Mult
mai relevantă este apariţia târgului Lăpuşna în privilegiile comerciale acordate de domnii
Moldovei negustorilor lioveni. Aşa, la 29 iunie 1456, Petru Aron întărea negustorilor din
Liov privilegiile anterioare. Despre Lăpuşna se făcea precizarea că acolo: „cine va merge spre
ţinutul tătăresc ... pentru douăsprezece cântare <să dea> în Lăpuşna 30 de groşi, iar cine nu
va merge la Cetatea Albă, să dea la Lăpuşna vama de la Cetatea Albă, ca şi cum ar fi dat în
Cetatea Albă. Iar în Tighina să nu dea nimic”. Pentru vite cornute şi oi se percepea aceeaşi
taxă şi la Iaşi şi la Lăpuşna. În privilegiu se mai spunea că vama de la Tighina a fost desfiin-
ţată, iar vama să fie la Lăpuşna18. Cu toate acestea, realităţile unei vămi la Lăpuşna era mult
mai vechi o demonstrează privilegiul acordat aceloraşi negustori lioveni de către Ştefan cel
14
Consideraţiile cu privire la organizarea politică a spaţiului de la est de Carpaţi înainte de centralizarea
politică a Ţării Moldovei, vezi în C. Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
p. 5-22.
15
M.Costăchescu, Documente înainte de Ştefan cel Mare, vol.II, p. 630-637, nr.176.
16
Documenta Romaniae Historica, Seria A. Moldova, vol. II, p. 57-59, nr.41.
17
DRH, A, vol.II, p. 243-244, nr.164.
18
M. Costăchescu, Documente înainte de Ştefan cel Mare, vol.II, p. 792-793.
94 Lăpuşna.
Mare la 3 iulie 1460. În el se spune că liovenii au venit la el cu un privilegiu de la Ştefan II şi
l-au rugat să restabilească vămile pe care aceştia trebuiau să le plătească. În ceea ce priveşte
Lăpuşna şi Tighina, în privilegiu se preciza că la vama Lăpuşnei negustorii lioveni aveau să
plătească la fel ca şi la cea din Iaşi, dar că „şi la Tighina vor plăti vama ce s-a plătit şi mai
înainte”19. Prin urmare, ultima precizare ne duce cu gândul la ideea că dacă în privilegiul
precedent a lui Petru Aron vama la Tighina nu se plătea, iar la începutul domniei lui Ştefan
cel Mare lucrurile s-au schimbat, trebuia să existe o cauză importantă. Probabil, este vorba
de schimbările majore petrecute între timp în relaţiile moldo-polone. Dacă domnia lui Petru
Aron era una fragilă, chiar dacă la acel moment scăpase de ultimul contracandidat la tron,
Alexăndrel20, altfel stăteau lucrurile în anul 1460, când Ştefan cel Mare şi-a consolidat poziţia
după Pacea de la Overchelăuţi, prin care i-a obligat pe polonezi să nu-l sprijine pe Petru Aron
şi să-l îndepărteze de la graniţă21. Aurel Sava, editorul Documentelor privitoare la târgul şi
ţinutul Lăpuşnei, în introducerea la volumul publicat menţiona: „Este în afară de orice îndo-
ială că târgul Lăpuşnei – modestul sat de astăzi – este unul dintre cele mai vechi târguri ale
Moldovei” 22, iar „vama în Moldova era organizată, pare-se după modelul stăpânitorilor de
mai înainte: Tătarii. Negustorii erau obligaţi să oprească neapărat carele lor în anumite oraşe,
care în felul acesta obţineau un venit important”23.
În mod firesc aceste date confirmă odată în plus amploarea dezvoltării economice pe care
a atins-o Ţara Moldovei chiar la începutul existenţei sale politice. O asemenea dezvoltare nu
era posibilă fără schimburi economice prospere şi fără ca prin această zonă să fi trecut drumul
comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră. În acest caz putem afirma cu certitudine
că drumurile comerciale au precedat formarea statului moldovenesc şi chiar au determinat
centralizarea politică a întregului teritoriu de la est de Carpaţi sub conducerea unui singur
suveran. În momentul în care acest proces este pornit, adică odată cu formarea mărcii sau
căpităniei lui Dragoş în teritoriul estcarpatic existau deja cristalizate nişte formaţiuni politice
regionale care îşi disputau întâietatea politică între ei. Câştigători au ieşit conducătorii ţării
de pe râul Moldova, datorită logisticii mult mai evoluate în comparaţie cu ceilalţi şefi locali.
În urma acestor procese numele s-a extins pentru întregul teritoriu de la est de Carpaţi care
începe să se numească Ţara Moldovei. Totodată, fostele formaţiuni politice se vor regăsi în
viitoarea organizare administrativă a ţării sub forma de ţinuturi. În a doua jumătate a secolu-
lui al XIV-lea avea să se încheie, în condiţii prielnice, evoluţia de la sat la stat. La fel, această
realitate confirmă o dată în plus faptul că teritoriul viitorului stat Ţara Moldovei nu era un
teritoriu pustiu, ci dimpotrivă: aici nivelul de dezvoltare socială, economică şi politică se afla
la un nivel destul de înalt. Este şi cazul ţinutului Lăpuşnei, unul dintre ţinuturile importante
ale Ţării Moldovei, un centru care le amintea poate domnilor ţării de locurile din Maramureş
de unde au pornit şi Dragoş, şi Bogdan, şi unde se afla Ţara Lăpuşului.
19
I.Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol.II, p. 269-279, nr.CXXVII.
20
Despre rivalitatea politică din Ţara Moldovei din perioada 1432-1457, vezi L.Zabolotnaia, V. Constan-
tinov, Domnii Moldovei din perioada crizei politice (1432-1457), In: Domnii Ţării Moldovei, volum editat
de D.Dragnev, p. 76-85.
21
Textul păcii de la Overchelăuţi din 4 aprilie 1459, In: I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, p.
266-269, nr.CXXVI.
22
Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p.V.
23
Ibidem, p.VI.
Lăpuşna. 95
6
Ţara Moldovei în timpul lui
Alexandru Lăpuşneanu

Evenimentele din Europa Centrală produse la începutul secolului al XVI-lea vor avea un
impact direct asupra evoluției politice a Țării Moldovei. Înfrângerea de la Mohacs din anul
1526 nu numai că va pecetlui soarta Regatului Ungariei, dar va pune bazele unor schimbări
importante pe harta Europei din acea perioadă. Ca urmare firească a acestei situații, în anul
1541 Regatul Ungariei avea să dispară de pe harta Europei, fiind împărțit în două, între cele
două imperii, habsburgic și otoman. Otomanii vor înființa pașalâcul de Buda. Cealaltă parte
a Regatului Ungariei, Ungaria Superioară, avea să treacă sub stăpânirea directă a habsbur-
gilor. Voievodatul Transilvaniei va intra sub regimul suzeranității otomane, situație care cu
mici excepții va dura până spre sfârșitul secolului al XVII-lea când Transilvania va fi încor-
porată în Imperiul Habsburgic. Această situație nu avea cum să nu afecteze realităţile din
Țara Moldovei. Atunci când Petru Rareș revenea în scaun în anul 1541 avea să găsească o
cu totul altă situație decât cea pe care a lăsat-o în momentul părăsirii tronului în anul 15381.
Nu numai consecințele campaniei lui Soliman Magnificul din anul 1538, dar și realitățile
din Centrul Europei vor determina evoluția politică a Țării Moldovei în deceniile următoare
până la sfârșitul secolului al XVI-lea. De aici încolo Imperiul Otoman şi cel Habsburgic își
vor disputa întâietatea în spațiul românesc, mai ales în ceea ce privește deținerea teritoriilor
fostului Regat al Ungariei, între altele și cel al voievodatului autonom al Transilvaniei. În si-
tuaţia creată, Moldova și Țara Românească vor fi implicate direct în această dispută politică,
deseori domnii celor două ţări române extracarpatice reuşind să-şi impună voinţa pe plan
intern. Ei vor fi nevoiți să participe cu contingente militare la luptele duse dintre cele două
imperii, de regulă de partea otomanilor, îndeplinind misiunile militare care le erau trasate
de strategii de la Constantinopol. Poziția Moldovei și Țării Românești de vasali ai Imperiului
Otoman va pune deseori aceste ţări în conflict cu habsburgii care vor face demersurile ne-
cesare pentru a contracara activitatea lor. În perioada ulterioară sunt cunoscute numeroase
cazuri în care habsburgii vor pune la cale fie asasinarea domnilor Moldovei, cum a fost cazul
cu Ștefan Rareș, sau de scoatere a lor din scaun, cum a fost cazul lui Alexandru Lăpușneanu,
care a susținut energic pretendentul otoman la scaunul Transilvaniei. Ambii domni mol-
doveni au executat ordinele venite de la Constantinopol și, prin urmare, au fost în opoziția
planurilor habsburgice cu privire la Transilvania. De menționat aici și poziția relativ flexibilă
pe care au avut-o otomanii față de populația creștină de la nord de Dunăre. Imperiul Otoman
a menținut autonomia Moldovei, Țării Românești și a Transilvaniei, iar celei din urmă i-a
acordat o autonomie chiar lărgită. Această politică a otomanilor era contrară cu cea promo-
vată de Imperiului Habsburgic care de la bun început a hotărât integrarea noilor teritorii în
1
Tahsin Gemil, Agresiunea otomano-tătaro-poloneză şi căderea lui Petru Rareş, In: Petru Rareş/redactor
coordonator Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 151-160.
96 Lăpuşna.
sistemul politic habsburgic, fără respectarea oarecărei autonomii pentru noile regiuni. De
aceea nu este de mirare faptul că Moldova, Țara Românească și Transilvania preferau mai de-
grabă o autonomie chiar și restrictivă din partea Imperiului Otoman, decât un regim politic
habsburgic și o subordonare directă Curții de la Viena. Odată cu revenirea la domnie în anul
1541, Petru Rareș va face demersuri importante pe plan extern în vederea constituirii unei
coaliții antiotomane, va trebui să țină seama însă de noua conjunctură internațională și să
se conformeze noilor realități politice din această zonă. Dispariția Ungariei va condiționa o
mai accentuată dependență din ce în ce mai mare față de Imperiul Otoman2. Politica externă
activă promovată de Petru Rareș va trebui să fie abandonată în favoarea unei politici precaute
față de țările vecine. Lui Petru Rareș îi va urma în scaun fiul lui Iliaș, ostatec la Poartă din
anul 1541.
În anul 1551 Transilvania ajunge în stăpânirea habsburgilor3. Următoarele ținte ale Im-
periului Habsburgic deveneau firește Moldova și Țara Românească. Populația Transilvaniei
a fost supusă unei exploatări sporite. Această exploatare a fost complementată de jafurile
armatei habsburgice. Pe lângă fiscalitatea sporită, jafurile armatei va agrava situația în care se
afla populația din Transilvania. Știrbirea drepturilor transilvănenilor de către habsburgi i-a
nemulțumit pe localnici. Timp de cinci ani în Transilvania este instaurată dominația habs-
burgică. Fiul lui Ioan Zapolia cedează lui Ferdinand de Habsburg Transilvania, Ferdinand le
oferă domeniile Opeln și Ratiborg. Doi generali imperiali sunt desemnați comisari imperiali
pentru Transilvania. Unul dintre ei, generalul Castaldo, va fi implicat în complotul împotriva
lui Ștefan Rareș din anul 1552, înlocuitorul fratelui său Iliaş, care în 1551 a părăsit tronul
primind islamul. Trecerea la islam a lui Iliaș Rareș, aflarea lui în apropierea Țării Moldovei
și domnia fratelui acestuia în Țara Moldovei, toate acestea le vor face habsburgilor probleme
mari și vor pune în pericol stăpânirea lor din Transilvania, atâta timp cât era clar că domnul
Moldovei și fratele lui turcit vor întreprinde măsuri energice pentru scoaterea Transilvaniei
de sub stăpânirea habsburgică și întoarcerea acestui voievodat în sistemul suzeranității oto-
mane. Boierii moldoveni pregătesc un înlocuitor lui Ștefan Rareș în persoana lui Alexandru
Joldea4. După spusele lui Grigore Ureche, boierii Moldovei au încercat să facă și o alianță
dinastică căsătorindu-l pe Joldea cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș5. În acel moment, din
Regatul Poloniei vine Petru stolnicul, care va presta un omagiu de vasalitate polonezilor la
Bacotă6. Regele Poloniei dorea să reconfirme aspirațiile sale asupra statutului politico-juridic
de altă dată pe care regii Poloniei l-au avut asupra Moldovei. Semnificația gestului și susți-
nerea de către Polonia a lui Petru stolnicul, viitorul domn Alexandru Lăpușneanu era una
amplă. Boierii moldoveni l-au omorât pe Ștefan Rareș cu ajutorul generalului habsburgic
Castaldo şi l-au ales ca domn al Moldovei pe Ioan Joldea. Firește, noul domn trebuia să dom-
nească în calitate de protejat austriac. Prin susținerea lui Alexandru Lăpușneanu, Polonia
revenea activ în politica moldovenească. Ea obținea în persoana noului domn un aliat și
susținător puternic și care s-a declarat cu atât mai mult vasal al regelui Poloniei, conform ve-
2
Constantin Rezachevici, A doua domnie, În: Petru Rareş, p. 229-265.
3
La 21 iulie 1551, Izabela a abdicat şi a predat coroana Ungariei comandantului trupelor austrie-
ce, generalului Castaldo. Prin acest gest Transilvania era ocupată de habsburgi. Hurmuzaki-Densu-
şeanu, Documente, vol.II, partea 4, p. 584-585, nr. 366.
4
Grigore Ureche, cel care descrie evenimentele petrecute în acea perioadă, descrie în cuvinte urâte
domnia lui Ştefan Rareş şi justifică fapta boierilor care l-au omorât: „Petrecându aceste nevoi rele bo-
ierii şi lăcuitorii ţării dispre domnu său, Ştefan vodă, n-au mai putut suferi fărădelegile şi răutăţile lui, ce
întâi s-au sfătuit cu taină ce vor face ca să să poată curăţi de dânsul” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării
Moldovei, Chişinău, 2006, p. 85).
5
Ibidem, p. 86.
6
Hurmuzaki-Densuşeanu, Documente, vol.II, partea 5, p. 31-32, nr. 18.
Lăpuşna. 97
chiului statut pe care domnii noștri l-au avut față de suveranii din nord. După cum s-au de-
rulat însă evenimentele, Alexandru Lăpuşneanu s-a detaşat destul de repede de cei care l-au
promovat în scaunul Ţării Moldovei, începând propriul joc în care a încercat să aibă propria
linie politică şi să oscileze între marile puteri după exemplul marilor săi înaintaşi. Otomanii,
mizând pe formula răului mai mic, evident că au susținut candidatura lui Alexandru Lăpuș-
neanu. El nu era impus de otomani, dar totodată nu era nici reprezentantul habsburgilor,
care erau principalii adversari ai otomanilor în acest spaţiu. Mai ales că erau în conflict cu
habsburgii pentru Transilvania, iar cu Polonia erau în relații foarte bune încă din momentul
în care otomanii au pus stăpânire pe Cetatea Albă. Alexandru Lăpuşneanu putea fi acceptat
cu lejeritate de otomani, în baza unor acorduri și promisiuni de colaborare antihabsburgică.
Pentru Regatul polonez urcarea lui Alexandru Lăpușneanu pe tronul Moldovei mai însem-
na stoparea înaintării habsburgilor spre est, cu atât mai mult că în anul 1551 ei intraseră în
stăpânirea Transilvaniei. Prin urmare, criza politică din Ţara Moldovei la mijlocul secolului
al XVI-lea avea implicaţii externe majore7. Așadar, în luna septembrie 1552, în urma bătăliei
de la Șipote, pe tronul Moldovei urca Alexandru Lăpușneanu8. Adversarul lui, Alexandru
Joldea, era crestat la nas și trimis la mănăstire în calitate de călugăr. Fenomenul crestării
era un procedeu des întâlnit în acea epocă și era o pedeapsă aplicată pentru cei dornici de a
obține tronul țării. Atâta vreme cât în Țara Moldovei, ca și în Țara Românească, nu exista un
principiu care ar fi desemnat ordinea urcării în scaun, oricine avea sânge domnesc sau, cel
puțin, pretindea că avea sânge domnesc putea să ocupe tronul țării. De aici o luptă care va
dura aproape continuu pentru o miză enormă – cea de ocupare a scaunului Țării Moldovei.
În aceste lupte acerbe învinșii aveau soartă diferită. Printre pedepsele aplicate era și cea de
mutilare a corpului. Era considerat că domnul trebuia să fie întreg la trup, iar cel care nu
întrunea aceste calități nu mai putea fi domn. De aici crestarea la nas apărea ca o metodă de
luptă cu diferiții pretendenți la scaunul domnesc. Factorii externi i-au fost potrivnici lui Ale-
xandru Joldea să ajungă domn al țării sau, mai bine spus, factorii externi care l-au susținut au
fost mai slabi decât factorii externi care i-au fost împotrivă.
Alexandru Lăpuşneanu pretindea că era fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb și a fost consi-
derat ca atare prin recunoașterea legăturii pe care acest voievod a avut-o cu o lăpușneancă,
de unde a provenit cel de-al doilea nume al său, cel de Lăpușneanu. Alexandru Lăpușneanu
a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareş9. Despre membrii familiei lui Lăpușneanu
se mai ştie că avea un frate care în anul 1557 era stăpân al Lăpuşnei, dar şi vameş acolo.
De numele acestuia este legat un incident produs cu o solie poloneză care se întorcea de la
Constantinopol. Ajungând la Lăpuşna, vameşii moldoveni le-au cerut negustorilor armeni
care mergeau împreună cu trimisul polon să le plătească vama cuvenită. Când aceștia au
replicat că negustorii care însoțesc solul polon niciodată nu plătesc vama, a fost trimisă o
solie la Alexandru Lăpuşneanu ca să clarifice situaţia. Atunci, fără să aştepte răspunsul de
la Curtea domnească, caravana a pornit la drum. Șeful de vamă, adică fratele lui Alexandru
Lăpuşneanu, a trimis în urma lor 40 de călăreţi care i-au întors din drum. Cronicarul polon
care a relatat această întâmplare îi dădea dreptate șefului de vamă, deoarece era „un funcţio-
nar care-şi îndeplinea slujba şi nu putea să <îi> lase liberi fără ştirea domnului”. Ca urmare,
negustorii armeni au plătit 400 de taleri, dar au urmat şi alte negocieri cu vameşii moldoveni
care, până la urmă, i-au lăsat să treacă, după ce întreaga solie a zăbovit câteva zile bune în
7
Constantin A. Stoide, Frământări în societatea moldovenească la mijlocul secolului al XVI-lea, In: Anua-
rul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, XI (1974), p. 63-91.
8
Gheorghe Pungă, Noi consideraţii privind începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, In: Anuarul In-
stitutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, XVIII (1981), p. 551-565.
9
Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 286-300; Ştefan S.
Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 98.
98 Lăpuşna.
vama Lăpuşna. De abia la Cameniţa a venit răspunsul de la vodă că negustorii armeni nu
trebuiau să plătească vama10.
Alexandru Lăpușneanu începea domnia cu un omagiu de vasalitate față de regele polon,
având și niște promisiuni față de Imperiul Otoman. Din cauză că principalele evenimente
din acest spațiu se vor desfășura în Transilvania și activitatea externă a lui Alexandru Lăpuș-
neanu se va îndrepta cu precădere tot spre acest ținut, acolo unde partida proimperială va
lupta cu cea nu neapărat prootomană, cât mai degrabă cu cei care susțineau autonomiaTran-
silvaniei. Acesta din urmă dorea însă includerea acestui ținut în componența imperiului fără
respectarea autonomiei voievodatului. Corespondența diplomatică de la începutul anului
1553 denotă îngrijorarea pe care imperialii o aveau față de Transilvania. În corespondența
generalului Castaldo, cel care a contribuit decisiv la omorârea lui Ștefan Rareș11, se întrevede
o neliniște privitoare la starea lucrurilor din Transilvania, dar, mai ales, asupra poziției pe
care domnul Moldovei o avea la acel moment în problemele transilvănene. El scria regelui
Ferdinand al Ungariei despre uneltirile care se fac în Moldova împotriva lui. Mai departe el
scria despre teama că moldovenii, muntenii și turcii se vor uni și vor porni împotriva lui.
Alexandru Lăpușneanu ar fi spus că nu se va liniști până nu va aduce îndărăt pe fiul regelui
Ioan, Ioan Sigismund Zapolia, cel care a fost susținut încă în anul 1541 de otomani pentru
ocuparea tronului Transilvaniei. Această corespondență va ajunge departe de granițele Mol-
dovei, iar la curțile europene încă de pe atunci se uneltea un nou plan de schimbare a lui
Alexandru Lăpușneanu cu un alt domn fidel habsburgilor. Deocamdată acțiunile principa-
le se vor desfășura în interiorul Transilvaniei, iar așa cum vor arăta evenimentele cuvântul
principal aveau să-l spună înșiși transilvănenii. Pe plan intern Alexandru Lăpușneanu se
ocupa de rezidirea mai multor locașuri sfinte, de colonizarea țării pustiite de evenimentele
din ultima vreme. Va întreprinde acțiuni cu privire la dezvoltarea anumitor ramuri ale eco-
nomiei, printre care și cea a creșterii vitelor prin organizarea scutăriilor12 ș.a.m.d. La 26 mai
1554, Alexandru Lăpușneanu avea să termine rezidirea mănăstirii Bistrița din ținutul Neamț,
veche ctitorie a lui Alexandru cel Bun și locul unde acesta și-a găsit odihna de veci. Semni-
ficația acestui gest este una mare. Și prin acest mijloc Alexandru Lăpușneanu avea să-și legi-
timeze pretențiile la tronul Moldovei. În plus, nu întâmplător el și-a schimbat numele. Știm
că înainte de domnie el se numea Petru stolnicul, or, acum prin schimbarea prenumelui din
Petru în Alexandru, dorea să aducă un argument în plus cu privire la motivele sale de a aspira
la tronul Moldovei. De menționat și faptul că, în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu,
la curtea acestuia a fost ținută o cronică oficială13 de cronicarul Eftimie, ajuns probabil îna-
inte de 1558 episcop de Rădăuţi14. Această cronică după cea Anonimă și a lui Macarie este
una de importanță foarte mare pentru cunoașterea acelei epoci tulburi din istoria Moldovei.
Alexandru Lăpușneanu a ordonat scrierea cronicii pentru a-și consolida aceleași pretenții la
tron și a-și legitima odată în plus domnia.
Principala ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu a fost mănăstirea Slatina, pregătită pentru
a deveni următoarea necropolă domnească. Construcția acestei mănăstiri a început în anul
10
Călători străini despre Ţările Române, vol.II, Bucureşti, p. 120; P.P.Panaitescu, Călători poloni în Ţările
Române, Bucureşti, 1930, p. 6-9.
11
Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, p. 30-32.
12
Gheorghe Pungă, O scutărie domnească în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, In: Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Serie nouă, XXX (1984), p. 43-49.
13
Cronica lui Eftimie, In: Cronici slavo-române din sec.XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, Ediţie revăzută şi
completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 106-125.
14
Discuţia despre autorul cronicii. Vezi: Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuş-
neanu, p. 222-225.
Lăpuşna. 99
1553, adică în următorul an după urcarea lui Alexandru Lăpuşneanu în scaun, dar a fost
terminată de-abia la revenirea lui la tron în anul 156415.
Noul domn al Moldovei va trebui însă de la bun început să urmeze indicațiile venite
din partea Porții Otomane. Otomanii au știut de acum înainte să-i folosească pe cei doi
domni români în realizarea planurilor lor în spațiul nord dunărean. Situația creată în jurul
Transilvaniei nu era o excepție. Firește, demnitarii de la Constantinopol îl vor susține pe
contracandidatul habsburgilor la tronul Transilvaniei. Iar în această acțiune domnului Țării
Moldovei îi revenea un loc important. Pe parcurs, toate speranțele legate de atragerea lui Ale-
xandru Lăpușneanu în tabăra creștină aveau să se năruie, iar domnul Moldovei a fost nevoit
să participe la campania din Transilvania, care avea să-l instaleze în scaun pe Ioan Sigismund
Zapolia. Încă din anul 1554 domnul Moldovei cerea regelui polon să contribuie la așezarea
lui Zapolia în scaunul Transilvaniei, deoarece, în caz contrar, sultanul turc putea transforma
Transilvania în pașalâc. La 10 iulie 1555, Alexandru Lăpușneanu scria aceluiași rege că va
participa la campania din Transilvania din porunca sultanului turc și cu scopul de a-l pune
în tron pe Ioan Sigismund Zapolia. O nouă poruncă a sultanului turc va fi trimisă domnului
Moldovei în luna februarie a anului 1556, iar pretendentul otoman la domnia Transilvaniei
va fi instalat în scaun de acțiunile comune ale domnilor Țării Moldovei și Țării Românești
în urma operațiunilor militare din lunile august-octombrie 1556. Astfel, statutul de suzera-
nitate otomană al Transilvaniei a fost restabilit și se va perpetua până la sfârșitul secolului
al XVI-lea, când va izbucni un nou război austro-otoman, iar habsburgii vor intra pentru
o perioadă scurtă de vreme în stăpânirea Transilvaniei. La 30 iulie 1556, domnul Moldovei
cerea stărilor din Transilvania să se întrunească și să-l accepte pe Ioan Sigismund Zapolia
în calitate de principe. În acel moment, Alexandru Lăpușneanu apărea ca un protector al
noului principe și avea să folosească noua situație pentru consolidarea poziției sale în spațiul
românesc. În aceeași ordine de idei se înscriu și eforturile domnului Moldovei de recupera-
re a feudelor Cetatea de Baltă și Ciceul din Transilvania, pe care le-a primit încă Ștefan cel
Mare de la Matiaş Corvinul drept recompensă pentru pierderea Cetății Albe și Chiliei. După
numeroase intervenții și la ordinul expres al sultanului turc, care a apărut în acest conflict ca
intermediar, cele două cetăți vor fi cedate domnului Țării Moldovei în anul 155816.
Poziția lui Alexandru Lăpușneanu în timpul conflictului otomano-habsburgic pentru
Transilvania a trezit o nemulțumire profundă atât în Imperiul Habsburgic, cât și în Polonia.
De aceea, habsburgii au pus la cale înlocuirea domnului Moldovei cu un alt voievod care să
le fie fidel și să execute programul lor politic. În plus, chiar dacă cercurile oficiale poloneze
erau împotriva unor intervenții armate, în puternicul regat dinspre nordul Moldovei s-au
găsit persoane dornice să participe la operațiunea de schimbare a domnului Țării Moldovei,
grupate în jurul lui Albert Laski, influentul magnat polon. Având o puternică susținere di-
nafară, dar și persoane loiale în interiorul țării, nemulțumite mai ales de politica promovată
de Alexandru Lăpușneanu, noul pretendent la tronul Moldovei, Iacob Heraclide Despot, un
aventurier originar din Creta sau Samos, a intrat în țară în toamna anului 1561 și în urma
bătăliei de la Verbia de la 18 noiembrie a același an, a ocupat scaunul Țării Moldovei17.
Noul domn al Moldovei, venit într-o țară străină cu intenții pe care le credea nobile, a
încercat de la bun început să stabilească bune relații atât cu Polonia, cât și cu Imperiul Oto-
man. Ca urmare a eforturilor lui, otomanii, dar și polonezii au căzut de acord cu schimbarea
15
Realizările culturale din perioada domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. Vezi: Gheorghe Pungă, Ţara Mol-
dovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Capitolul Înfăptuiri cultural-artistice, p. 214-244.
16
Hurmuzaki-Densuşeanu, Documente, vol. II, partea V, p. 447.
17
Despre Iacob Heraclide Despot, vezi: Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara
Românească şi Moldova, I, Bucureşti, 2001, p. 633; Gheorghe Gonţa, Demir Dragnev, Despot vodă, In:
Domnii Ţării Moldovei, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, 2005.
100 Lăpuşna.
de domn în Moldova. Primii însă au folosit această ocazie pentru a-și consolida influența
în Moldova, iar cei din urmă pentru a-l impune să urmeze procedura depunerii omagiului
de vasalitate obișnuit încă din vechime pentru domnii Țării Moldovei, repetată și de prece-
dentul domn, Alexandru Lăpușneanu. Totuși, deși aceste eforturi s-au încununat cu succes,
amenințarea asupra tronului a venit de acolo de unde se aștepta cel mai puțin. Fostul său
patron, Albert Laski, supărat pe acțiunile lui Despot vodă, va organiza o nouă campanie
militară sprijinindu-l de astă dată pe Dimitrie Wiśniowiecki, care pretindea că este fiul lui
Petru Rareș și care se pare că avea și susținători în țară. Introducerea noului impozit de un
galben pe fiecare gospodărie țărănească, topirea podoabelor de aur și argint mănăstirești și
introducerea practicilor protestante în Moldova a nemulțumit aici pe multă lume și a servit
ca prilej pentru izbucnirea răscoalei împotriva lui Despot vodă. Armata răsculaților îl în-
vinge inițial pe Dimitrie Wiśniowecki, iar apoi, în urma asediului de trei luni, îl va forța pe
Despot vodă să se predea. Dimitrie Wiśniowiecki va fi trimis la Poartă unde va fi omorât în
chinuri groaznice. Același destin îl va avea și Despot vodă, care va fi omorât de conducătorul
răscoalei, Ștefan Tomșa.
Răsculații, încă din momentul declanșării revoltei, august 1563, l-au ales domn pe Ștefan
Tomșa. Originea lui este una nesigură. Un singur lucru este însă cert: Ștefan Tomșa nu se
trăgea din vechea dinastie a Bogdăneștilor și a fost ales domn într-o situație excepțională,
când răsculații au dorit să scape de Despot vodă. Noul domn n-a fost recunoscut de Poartă,
care a acordat credit fostului domn al Moldovei, Alexandru Lăpușneanu. Ștefan Tomșa avea
să completeze lista de domni, alături de Alexandru Cornea și Ioan Joldea, ridicați de boieri
în scaun în urma unor răscoale, dar nerecunoscuți de Poartă18.
Ștefan Tomșa nu s-a conformat ordinului venit de la Constantinopol. Astfel, sfârșitul anu-
lui 1563 și începutul anului 1564 se desfășoară în lupte aprige pentru deținerea scaunului Ță-
rii Moldovei. De abia noul contingent militar oferit de sultanul turc va deveni decisiv în lupta
dintre Alexandru Lăpușneanu și Ștefan Tomșa. Acesta din urmă avea să părăsească Moldova
și să-și caute refugiu în Polonia. Dar, în urma numeroaselor intervenții ale lui Lăpușneanu
și ale sultanului turc, Ștefan Tomșa avea să fie omorât la începutul lunii mai 1564 la Liov,
împreună cu adepții săi apropiați: Moțoc și Spancioc.
Noua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu a fost una destul de zbuciumată, mai ales
din cauza numeroșilor pretendenți la domnie și partidelor de susținere care se adăposteau
în statele vecine. Din timpul acestei domnii au rămas câteva expresii care, preluate de Gri-
gore Ureche, au fost mai apoi imortalizate de Constantin Negruzzi în monumentala nuvelă
„Alexandru Lăpuşneanu”: „de mă voi scula pe mulţi am să popesc”, „de voi nu mă vreţi eu
vă vreau şi de voi nu mă iubiţi eu vă iubesc”. După moartea lui Alexandru Lăpușneanu în
scaunul țării avea să se urce fiul său, Bogdan Lăpușneanu, care va fi domn al Ţării Moldovei
din anul 1568 până în 1572. Numeroşii urmaşi ai lui Alexandru Lăpuşneanu vor ajunge să
lupte pentru domnia Moldovei, unii din ei ajungând să şi domnească, fie în Moldova, fie în
Ţara Românească.
18
Despre genealogia familiei lui Ştefan Tomşa, vezi: Ştefan S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiei
domnitoare Tomşa, In: Revista Arhivelor, XXXIII (1971), nr. 3, p. 375-390.
Lăpuşna. 101
7
Neamul de boieri lăpuşneni Cărăbăţ / Darie:
istorie şi genealogie
dr. Sergiu BACALOV

Neamul Cărăbăţ este unul din cele mai vechi şi de frunte neamuri boiereşti moldoveneşti,
fapt confirmat, la începutul secolului al XVIII-lea, de către Dimitrie Cantemir, care, în De-
scrierea Moldovei, menţionează printre cele mai de cinste familii boiereşti ale Ţării Moldovei
atât „Carabăşeştii”, cât şi „Dărieştii”1 (ramura descinsă din Darie Cărăbăţ, ulterior consti-
tuind un neam de sine stătător). Neamul Cărăbăţ (Darie) a avut un rol important în viaţa
social-politică şi economică a Moldovei medievale, la nivel central şi regional (ţinuturile Tu-
tova, Lăpuşna, Fălciu şi Vaslui). Un loc de frunte Cărăbăţeştii l-au deţinut în târgul şi ţinutul
Lăpuşna, ca stăpâni de moşii şi dregători în sistemul administrativ regional.
Tangenţial, de istoria neamului Cărăbăţ s-au preocupat Gheorghe Ghibănescu (a resta-
bilt file din biografia şi cariera lui Darie Cărăbăţ; a întocmit o spiţă genealogică a neamului
Cărăbăţ / Darie; a evidenţiat multe aspecte din activitatea funciară a Dărieştilor)2; Aurel V.
Sava (a presupus că Cărăbăţ pârcălabul, tatăl lui Darie Cărăbăţ, ar putea fi un descendent al
vornicului Petru Cărăbăţ; a restabilit file din activitatea lui Petru Cărăbăţ; l-a identificat pe
Cărăbăţ pârcălabul cu Dumitru Cărăbăţ; a restabilit pagini din activitatea lui Darie Cără-
băţ)3; Nicolae Stoicescu (a evidenţiat cronologic dregătoriile deţinute de Petru şi Darie Că-
răbăţ, a evidenţiat aspecte de ordin genealogic şi biografic privind aceşti doi reprezentanţi ai
neamului Cărăbăţ; a admis existenţa unor legături de rudenie între ei)4; Ştefan S. Gorovei (a
evidenţiat destinul tragic al lui Toader şi Lazor Cărăbăţ, fiii vornicului Petru Cărăbăţ, orbiţi
la porunca lui Ştefăniţă vodă; a argumentat suplimentar părerea lui Aurel V. Sava privind
identificarea lui Cărăbăţ pârcălabul cu Dumitru Cărăbăţ; a stabilit că Dumitru Cărăbăţ, în
1635, a fost pârcălab de Lăpuşna5), Virgil Pâslariuc (a examinat rolul important pe care l-a
avut Petru Cărăbăţ în timpul rebeliunii marilor boieri din anul 1523, orientată împotriva
lui Ştefăniţă vodă; a stabilit că vornicul Petru Cărăbăţ şi postelnicul Cozma Şarpe au fost
1
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 115.
2
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, p. LX-LXIII.
3
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei (în continuare: Aurel V. Sava, Doc.
Lăpuşna.), Bucureşti, 1937, p. 51-53.
4
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV – XVII,
Bucureşti, 1971, p. 298, 372.
5
Ştefan S. Gorovei, Mărturiile unui document, In: Cercetări istorice. Serie Nouă, XII-XIII, Iaşi, 1981-1982,
p. 309-310.
102 Lăpuşna.
căpeteniile acestei rebeliuni)6; Sergiu Bacalov (a elucidat aspecte referitoare la înrudirea Că-
răbăţeştilor cu neamurile Bouleştilor şi Arbureştilor)7.
Abordând problema locului de origine al neamului Cărăbăţ, sesizăm anumite similitu-
dini cu cazul neamului lăpuşnean Hâncul. Se pare că ambele neamuri iniţial, înainte de des-
călecarea Ţării Moldovei, au locuit în zona Bârladului, în ţinutul Tutova. Ulterior, după scoa-
terea spaţiului pruto-nistrean de sub dominaţia Hoardei de Aur, Cărăbăţeştii şi Hânceştii, ca
participanţi activi ai acestui proces, au obţinut în calitate de danii domneşti moşii în ţinutul
Lăpuşna8. În această privinţă remarcăm că, în secolele XV-XVI, moşiile cunoscute (Orgoeşti,
Negomireştii, Vlădeşti, Bogdăneşti9) ale vornicului Petru Cărăbăţ (tot el şi primul reprezen-
tant atestat documentar al neamului Cărăbăţ) erau amplasate în ţinutul Tutova, în apropi-
erea târgului Bârlad, în bazinul râului Horoiata (vezi Harta). În secolul al XVII-lea, arealul
de activitate funciară a Cărăbăţeştilor (în special, ramura Dărieştilor) acoperea ţinuturile
Lăpuşna, Fălciu şi Vaslui. Remarcăm că vechiul centru funciar, de baştină, al Dărieştilor s-a
aflat în ţinutul Lăpuşna (de exemplu, Stolniceni, Drăguşeni, Ciuciuleni şi Voloseni, toate pe
Cogâlnic), iar stăpânirile din ţinuturile Fălciu, Vaslui, Tutova, Totruş, Orhei, Iaşi, Soroca,
Neamţ, Suceava, Cârligătura şi Roman sunt de provenienţă mai târzie, de zestre, danie şi
cumpărătură. Astfel, putem reprezenta schematic deplasarea nucleului funciar al Cărăbăţeş-
tilor din ţinutul Tutova în cel al Lăpuşnei şi extinderea ulterioară, prin intermediul ramurii
Dărieştilor, în direcţiile Fălciu şi Vaslui, în funcţie de conjunctura politică, socioeconomică
şi genealogică, încât, pentru secolul al XVII-lea, acest neam poate fi calificat ca fiind unul de
lăpuşneni (vezi Figura nr. 1.).
ținutul
ținutul Lăpuşna,
Vaslui, nu mai târziu
sec. XVII de sec. XVI-
XVII
ținutul
Tutova, nu
ținutul
mai târziu de
Fălciu,
sec. XV-XVI
sec. XVII
Figura nr. 1. Oscilarea geografică a centrului funciar al neamului Cărăbăţ.
Majoritatea moşiilor neamului Cărăbăţ/Darie erau situate în ţinuturile Ţării de Jos a

Moldovei, ceea ce confirmă presupunerea că avem de-a face cu un neam de boieri joseni
(„gioseni”). Or, se ştie că josenii (în deosebi locuitorii ţinuturilor Lăpuşna, Orhei şi Soroca)
au fost elementul cel mai energic, combativ şi tradiţionalist al Ţării Moldovei10. Primul re-
6
Virgil Pâslariuc, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-
lea, Chişinău, 2005, p. 62, 65, 66-67.
7
Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea.
Studiu istorico-genealogic, Chişinău, 2012, p. 82-83.
8
Sergiu Bacalov, Aspecte istorico-genealogice referitoare la neamul boieresc al Hânculeştilor (Hâncul) In:
Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie Nouă I (VI), Chişinău, 2012, p. 67-102.
9
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, nr. X, p. 18-21.
10
Sergiu Bacalov, „Giosenii” sau boierimea din Ţara de Jos a Moldovei (sec. XVI-XVIII) In: Consolidarea
şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene. Materialele conferinţei ştiinţifice
internaţionale a tinerilor cercetători, Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău, p. 12-29.
Lăpuşna. 103
prezentant cunoscut al neamului boieresc investigat în acest Studiu este atestat pentru prima
dată în acelaşi context cu prima atestate a existenţei josenilor ca grup socioetnografic. Ne
referim la Petru Cărăbăţ, vornic la începutul secolului al XVI-lea, în perioada domniilor lui
Bogdan vodă (1504-1517) şi Ştefăniţă vodă (1517-1527). Petru Cărăbăţ a fost atestat exer-
citând funcţia de mare vornic între 18 decembrie 1515 – 25 martie 152311. Virgil Pâslariuc
consideră că Petru Cărăbăţ l-a schimbat în dregătoria de mare vornic pe socrul său, Dragoş
Boul12. Se pare că, la începutul secolului al XVI-lea, marele vornic îşi exercita atribuţiile doar
asupra Ţării de Jos, vornicia fiind o dregătorie specifică acestei regiuni13. Nu întâmplător
cronicarii evidenţază rolul dominant al moldovenilor joseni în oastea Ţării Moldovei, aflată
sub conducerea vornicului Petru Cărăbăţ, în timpul luptelor cu tătarii, în special în bătălia
de la Şerbaca (1518), pe Prut, când a fost obţinută o victorie zdrobitoare asupra invadatorilor
din Crimeea. Episodul luptelor cu tătarii, culminate cu victoria în bătălia de la Şerbaca14,
constituie o pagină importantă, de glorie, în istoria neamului Cărăbăţ, de aceea considerăm
oportun să prezentăm în întregime respectivele fragmente de cronici, ce evidenţiază rolul de
frunte al vornicului Petru Cărăbăţ în derularea acestor evenimente.
Astfel, cronicarul Grigorie Ureche relatează: „Eră in alu doile anu, 7026, avgustu 18, au
întratu Albu-Sultan cu tătarii de la Perecop, şi au trecut Nistrul fără veste, şi au trasu spre Prut,
de s-au suitu păm la Şerbanca, den susu de Ştefăneşti, şi s-au apucatu a prădare ţera. Ce no-
rocul celu bunu a lui a lui Ştefan vodă, s-au prilejitu cu oste gata in gura Corovei, în giosu de
Ştefăneşti, şi au dat veste şi ţărei de sârgu să se strângă; şi dacă s-au bulucit s-au suitu în sus; şi
au trimisu Ştefan vodă pre Petru Cărăbăţu vornicul, şi cu toţi josenii. Şi dacă au trecutu Pru-
tul, cu agiutorul lui Dumnedzău, luni dimineaţa, în revărsatul zorilor, fără veste au lovitul pre
tătari, ne avăndu ei grijă de una ca aceea; şi cu norocul lui Ştefan Vodă i-au răzbitu, şi mulţi
tătari au pierit, şi mulţi în Prut s-au înecatu, şi în Ciuhru s-a fost înglodându; şi pre mulţi au
prinsu vii, aşijderea şi pre doi mârzaci mari, anume Tamiş şi Bicaz. Şi pre câţi au rămasu i-au
gonitu peste câmpu, tăindu-i şi săgetându-i păn la Nistru, unde, fiind obosiţi caii lor, mulţi în
Nistru s-au înecat. Numai Sultanul cu puţintei au scăpatu, însă şi el, rănitu la capu. Aşa s-au
întorsu cu multă pagubă şi peire, şi ruşine; câţi au scăpatu, şi acei, pedeştri şi fără arme. Eră
Ştefan Vodă s-au întorsu cu mare laudă; şi au poruncit tuturoru boierilor să se strângă în Hâr-
lău, la dziua sântului mucenicu Dimitrie; şi acolo, dacă s-au adunatu, ospeţe şi bucurie mare
au fostu, şi pre toţi i-au dăruitu Ştefan Vodă; şi după aceea şi-au luat şie doamnă”15.
Un alt letopiseţ ne informează că: „În anul 7026, augustu 14, veniră tătarii în Moldova,
dăntăiu la tărguşorul numit Şerbanca pe Prutu; în capul acelor tătari era Albu Sultanu, şi po-
runci a da focu ţărei, iar Ştefan vodă (pe de o parte) adună oastea şi merse asuprai elu însuşi în
susul Prutului, (iar pe de altă parte) trămise la Cărăbăţu, marele vornicu alu Ţărei de Josu,
ca să treacă Prutul cu toată (oştirea din) Ţara de Josu, şi-i porunci ca luni dimineaţa, în
zori de dzi, să lovească pe tătari şi să-i bată, şi-i lovi acelu vornicu, şi-i înfrânse, şi mulţi
din ei au pieritu, şi foarte mulţi au fostu prinşi, între care duoi mârzaci mari, iar ceilalţi au fost
11
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV – XVII,
Bucureşti 1971, p. 298.
12
Virgil Pâslariuc, Raporturile politice..., p. 26-27.
13
Sergiu Bacalov, „Giosenii” sau boierimea din Ţara de Jos a Moldovei (sec. XVI-XVIII) In: Consolidarea
şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene. Materialele conferinţei ştiinţifice
internaţionale a tinerilor cercetători, Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău, p. 12-29.
14
Şerbaca a fost o localitate pe Prut, în ţinutul Hotin, situată în apropiere de vărsarea Ciuhurului în
Prut. Urmare a construcţiei barajului Costeşti-Stânca, satul Şerbaca a fost înghiţit de apele lacului de
acumulare.
15
Grigorie Ureche, Domnii Ţării Moldovei şi viala lor, In: Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi
Valahiei, editate de Mihai Kogălniceanu, tom. 1, Bucureşti, 1872, p. 186-187.
104 Lăpuşna.
goniţi, bătuţi şi măcelăriţi d-a lungul câmpului de pe la Nistru, şi d-abia scăpă cu fuga acelui
Albu Sultanu cu puţini d-ai săi, iar Ştefan vodă se întoarse la Hârleu, căci fusese elu însuşi în
acea bătălie”16
Deşi cronicile relatează despre euforia lui Ştefăniţă vodă determinată de victoria obţi-
nută la Şerbaca, precum şi faptul că acest domn a răsplătit generos („pre toţi i-au dăruitu”)
participanţii la confruntările cu tătarii, peste câţiva ani relaţiile lui cu Petru Cărăbăţ s-au
înrăutăţit. Conflictul dintre domn şi boierii săi, între care şi Petru Cărăbăţ, a cauzat fuga
postelnicului Cozma Şarpe în Polonia (30 martie 1523) şi executarea hatmanului Luca Ar-
bure (aprilie 1523), sub motiv de trădare de domn şi ţară („pre care dzicu să-lu fie aflatu in
viclenie”), iar mai târziu şi a fiilor lui, „de care lucru mulţi dintre boierii ţărei spăimăntân-
du-se”, că le va veni şi lor rândul17 (remarcăm cu această ocazie că Luca Arbure era unchiul
Maricăi, soţia lui Petru Cărăbăţ18, ceea ce a stimulat suplimentar opoziţia acestuia faţă de
Ştefăniţă vodă, propulsându-l în fruntea rebeliunii). Ca urmare, la 7 septembrie 1523, boierii
au încercat să realizeze o lovitură de palat, pentru a-l scoate din scaun pe Ştefăniţă vodă:
„cu toţii s-au rădecatu asupra-i; ce nimică n-au isprăvitu”, deoarece „lui Ştefan Vodă i-au
venit ţara întru-agiutoru”, iar rebelii, inclusiv Petru Cărăbăţ, „s-au răsepitu pintr-alte ţări,
lăsându-şi ocinile şi casele...”19. Petru Cărăbăţ s-a refugiat în Ţara Muntenească, având in-
tenţia de a pleca de acolo la Istambul20, iar averile sale din Moldova au fost confiscate: „au
prăpădit, aceste sate, Petru Cărăbăţ, ce au fost vornic, cu a sa hainie, când au râdicat, cu alţi
necredincioşi, un tălhar asupra domniii... Ştefan voevod, şi asupra pământului nostru”21. În
afară de confiscarea averii vornicului Cărăbăţ, conform lui Ştefan S. Gorovei, Ştefăniţă vodă
şi-a extins răzbunarea şi asupra familiei acestuia22. Mai multe aspecte privind participarea lui
Petru Cărăbăţ la rebeliunea din 1523, rolul acestuia în consolidarea boierilor pribegi în lupta
împotriva lui Ştefăniţă vodă şi posibila lui extrădare şi pedepsire prin decapitare, în 1526, au
fost examinate de Virgil Pâslariuc23.
Există puţine informaţii referitoare la fondul funciar al lui Petru Cărăbăţ. Sunt cunoscute
numele doar a patru moşii (două „sate, anume Orgoeştii şi Negomireştii, de asupra Hovri-
letii, şi giumătate de silişte, care acum să numeşte Vlădeşti, tij la Hovrileta, şi parte din Bog-
dăneşti”), toate amplasate în ţinutul Tutova. Aceste sate au fost confiscate de Ştefăniţă vodă
şi trecute în proprietatea statului, iar ulterior, la 18 mai 1528, Petru vodă Rareş le-a dăruit
paharnicului Felea24.
16
Sumariul Cronicii despre ţara Moldovenească şi despre Domnii ei: în ce modu descălicară dintru-ntâiu
Moldovenii în ţera Moldovenească şi cine fusese primul lor Domnu sau Vodă în anul dela zidirea lumii
6580 eră de la Naşterea lui Christos 1352 In: Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei,
editate de Mihai Kogălniceanu, tom. 3, Bucureşti, 1874, p. 479. Vezi textul în limba poloneză: „I posłał
do Karaboca wielkiego dolnego dwornika swoego abo przeszedł Prut ze wszystką ziemią dolną, i
kazal mu w poniedziałek rano na rozświcie aby się z Tataty uderzył i bił, i uderzył ten dwoenik na nei
i poraził je, i wiele ich pobito” (p. 470).
17
Grigorie Ureche, Domnii Ţării Moldovei şi viala lor..., p. 187.
18
Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei..., p. 82-83.
19
Ibidem, p. 188.
20
Nicolae Stoicescu, Dicţionar..., p. 298.
21
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, nr. X, p. 18-21.
22
Ştefan S. Gorovei, Mărturiile..., p. 309.
23
Virgil Pâslariuc, Raporturil politice..., p. 62, 65, 66-67.
24
Ibidem, p. 18-21.
Lăpuşna. 105
Petru Cărăbăţ a fost căsătorit cu Maria, fiica marelui vornic Dragoş Boul şi nepoata lui
Arbure cel Bătrân. A avut doi fii, Toader şi Lazor, şi două fiice, Candachia şi Todosia25. Între
Cărăbăţeştii din secolul al XVI-lea şi cei din secolul al XVII-lea există un hiatus documentar,
ceea ce nu permite, pe moment, evidenţierea conexiunii genetice dintre ei, deşi majoritatea
istoricilor admit existenţa unor legături directe26. Anumite indicii, tangenţiale, sugerează ide-
ea precum că copiii lui Petru Cărăbăţ au stăpânit câteva moşii, probabil de baştină, în ţinutul
Lăpuşnei, pe valea Cogâlnicului şi Botnei. Aceste moşii, probabil, au servit ca bază pentru
reabilitarea economică a neamului Cărăbăţ, prin intermediul ramurii Dărieştilor. Astfel, toa-
te moşiile din fondul funciar de baştină al lui Darie Cărăbăţ erau situate în ţinutul Lăpuşna,
anume satele Stolniceni, Drăguşeni, Ciuciuleni, Voloseni şi, posibil, o parte din complexul
de moşii Văsieni, Mănoileşti, Policeni şi Cumpăneşti27, moştenite de la Toader sau Lazor, fiii
marelui vornic Petru Cărăbăţ.
Căderea lui Petru Cărăbăţ în disgraţie, în cazul în care nu ne-am ciocnit de o aparenţă,
determinată de lipsa surselor, a cauzat, pe durata unui secol, scoaterea neamului Cărăbăţ din
mediul marii boierimi şi transformarea într-un neam de importanţă regională. Revenirea la
vechile poziţii s-a făcut la mijlocul secolului al XVII-lea graţie fiului pârcălabului de Lăpuşna
Dumitru Cărăbăţ, Darie, căsătorit cu fiica armaşului şi serdarului Ştefan, o persoană apropi-
ată domnului Vasile vodă Lupul. Ştefan serdarul a fost promovat în ierarhia administrativă a
Ţării Moldovei de către acest domn, ceea ce i-a dat posibilitatea să obţină resurse financiare
suplimentare şi să cumpere multe moşii. O parte din moşiile lui Ştefan serdarul i-au revenit,
de zestre, ginerelui său, Darie Cărăbăţ. Apropo, un procent însemnat din proprietăţile funci-
are ale lui Darie Cărăbăţ au o asemenea origine.
Darie Cărăbăţ a fost cel care a pus bazele unei noi ramuri de neam, fiind strămoşul boie-
rilor Dărieşti (Darie), care au activat în secolele XVII-XIX, iar urmaşii săi locuiesc şi în zilele
noastre în mai multe sate ale Moldovei. El a deţinut mari dregătorii în aparatul central al
statului: spătar (18 mai 1648), mare sulger (3 februarie 1654), mare comis (30 mai 1655–26
februarie 1657, 18 iunie 1658), mare spătar (6 august 1658 – înainte de 15 octombrie 1659;
atestat ca fost mare spătar între 15 octombrie 1659 şi 12 martie 1667)28.
Darie Cărăbăţ a participat, alături de socrul său, Ştefan sedarul, şi de alte rude ale sale
(boierii Ciogoleşti, Bouleşti, Şepteliceşti etc.), la rebeliunea condusă de logofătul Gheorghe
Ştefan (şi el rudă cu Darie Cărăbăţ – n.n.) orientată împotriva lui Vasile vodă Lupul (1653):
„Ştefan Gheorghe logofătul, ce era la Vasile vodă logofătu mare... au legatu voroave şi cu o
25
Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei..., p. 82-83. De altfel, legăturile genealogice dintre neamurile
Cărăbăţ (ramura Darie) şi Boul se repetă în secolul al XVII-lea (Aurel V. Sava, Documente privitoare la
târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, nr. 370, p. 465-468).
26
27
Prezintă interes faptul că, actualmente, în satul răzăşesc Văsieni, raionul Ialoveni există mulţi
purtători ai numelui de neam Darie. S-ar putea ca neamul răzăşesc Candu de la Văsieni să fi descins
din Candachia, fiica vornicului Petru Cărăbăţ.

La obârşia vâlcelii Iosipa, „la cheotoarea moşiei Văsieni dinspre Fundul Galbenei şi Lohăneşti,
este situat punctul Caracanda”. În opinia noastră, acest toponim nu poate fi pus în legătură cu
„antroponimicul Canda sau Candachia”, după cum s-a presupus. Termenul respectiv pare să fie o
moştenire alano-tătară (vezi Sergiu Bacalov, Consideraţii privind olanii (alanii) sau iaşii din Moldova
medievală. Cu accent asupra acelor din regiunea Nistrului de Jos, In culegerea: Conferinţa ştiinţifică
internaţională: „Evoluţia mentalităţii tineretului în contextul integrării Moldovei în UE”, consacrată
aniversării a 85 de ani de la înfiinţarea UST şi a învăţământului superior din Moldova, 16-17 martie 2015,
Chişinău, 2015, p. 214-229.), el mai fiind cunoscut ca toponim în spaţiul tiurcofon (vezi, de exemplu,
or. Karaganda din Kazahstan). Etimologia probabilă: „kara” = întunecat, negru, des; „kant”, „kand” =
cetate, oraş, localitate.
28
106 Lăpuşna.
samă de boieri de ţară, anume cu Ciogoleştii şi cu Ştefan sărdariul, cuprindzănd cu jurămân-
turi să ţie taina. Au alesu cu sfatul loru numai să aducă oşti ungureşti şi munteneşti asupra
lui Vasile vodă”29. În timpul primei faze a rebeliunii, cea organizatorică, au fost deconspiraţi
câţiva complotişti, între care şi Ştefan serdarul, socrul lui Darie Cărăbăţ, care, bucurându-se
de încrederea deplină din partea domnului, reuşise să concentreze în mâinele sale mai multe
pârghii administrative şi militare importante, ceea ce îndeosebi l-a deranjat pe Vasile vodă
Lupul: „încă la mai mari griji era Vasilie vodă pentru Ştefan sărdariul, fiindu atâte oşti pre
acele vremuri, şi marginea toată pre sama lui. Şi îndată au scrisu cărţi şi la Ştefan sărdariul
ca să vie câtu mai de sârgu la curte”30. Neştiind că a fost deconspirat, Ştefan serdarul a ve-
nit la Iaşi, fiind neutralizat prin arestare şi întemniţare, alături de alţi boieri participanţi la
complot. În contextul intervenţiei militare munteano-transilvănene în sprijinul lui Gheorghe
vodă Ştefan, Vasile vodă Lupul a ordonat executarea lui Ştefan serdarul: „au dat pre amăndoi
Ciogoleştii şi pre Ştefan sărdariul pre mâna siimenilor, de i-au omorâtu noaptea denaintea
jitniţei ce era în lăuntru în curte”31. În condiţiile intervenţiei străine în susţinerea rebeliunii,
Darie Cărăbăţ, chiar dacă admitem faptul că nu a fost la curent cu activitatea de complotist
a socrului său, a avut motive suficiente să intre în rândul oponenţilor lui Vasile vodă Lupul.
Astfel, îl atestăm pe spătarul Darie Cărăbăţ în cadrul avangardei oştirii lui Gheorghe vodă
Ştefan: „straja” era concentrată la Bacău şi, pe lângă cei „400 de oameni călăraşi şi siimeni
câţiva”, mai întrunea „o samă de feciori de boieri adunaţi la Ştefan vodă: Andronic sărdarul,
Darie spătarul, Antiohie aga, şi alţi boieri”. Toţi aceştia au participat la ciocnirea de la Valea
Sacă, lângă satul Faraoani, învingându-i pe cei „800 de oşteni, într-alesu, orheieni şi lăpuş-
neni”, între care şi detaşamentul condus de Mihalcea Hâncul, trimişi de Vasile vodă Lupul să
stopeze înaintarea lui Gheorghe Ştefan32.
În timpul domniei lui Gheorghe vodă Ştefan (1653-1656), Darie Cărăbăţ a deţinut dre-
gătoriile de mare sulger şi mare comis, ceea ce nu l-a împiedicat, după cum presupune Ni-
colae Stoicescu, să-l susţină pe Gheorghe vodă Ghica33. Presupunerea se bazează pe faptul
că Gheorghe vodă Ghica i-a făcut danie un sat (Mihneşti, ţinutul Trotuş, cu vecini), „pentru
credinţa sa, în timpul uzurpării domniei de către Gheorghe vodă Ştefan”34. Deşi un alt docu-
ment face referinţă la faptul că Luca pârcălabul, cumnatul lui Darie Cărăbăţ, a fost persecutat
de respectivul domn, pentru partizanat în favoarea lui Gheorghe vodă Ştefan: „deaca au vinit
Ghiorghie Ghica vodă la domnie au făcut pre Luca pârcălabul viclean, au zis că au ţinut cu
Ştefan Vodă la răscoala lui Vasilie vodă” şi pentru acesta „i-au fost luat satul acesta încă şi o
samă de direase i-au luat atunci”. Însă, în timpul lui Ştefăniţă vodă Lupul, pârcălabul Luca a
fost reabilitat: „au socotit şi n-au aflat pre Luca întru nimic viclean, ce i-au dat de iznoav satul
Pulbereanii cu tot locul”35.
Se pare că după domnia lui Gheorghe vodă Ghica, Darie Cărăbăţ n-a mai deţinut dregă-
torii, numele lui fiind menţionat în acte însoţit de particula „biv”, deci ca boier mazâl. Con-
form lui Aurel V. Sava, Darie Cărăbăţ a decedat la sfârşitul anilor 70 ai secolului al XVII-lea,
29
Miron Costin, Letopiseţul Ţerii Moldovii, In: Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei,
editate de Mihai Kogălniceanu, tom. 1, Bucureşti, 1872, p. 322.
30
Ibidem, p. 324.
31
Ibidem, p. 325.
32
Ibidem, p. 338.
33
34
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului (în continuare: CDM),
vol. III (1653-1675). Volum întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca, Constanţa Neculescu, Veronica
Vasiliu, Cornelia Crivăţ, Bucureşti, 1968, nr. 466, p. 117.
35
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 67, p. 91-93.
Lăpuşna. 107
deoarece două documente, din 21 iunie 1671 şi 9 februarie 1678, atestă faptul că el mai era
în viaţă36.
***
Darie Cărăbăţ a fost fiul pârcălabului de Lăpuşna, Dumitru37 Cărăbăţ38. Ştim că Darie
Cărăbăţ a avut un frate, Ion39, care de asemenea a deţinut o perioadă dregătoria de pârcălab
al Lăpuşnei40; şi o soră, Ghinia41 (Gherghinia42), căsătorită cu Luca43, pârcălabul de Lăpuşna44
şi de Chişinău45.
Din viţa lui Ion Cărăbăţ, pârcălab de Lăpuşna (atestat în această dregătorie la 20 martie
166746), provin, probabil, „Sandul Cărăbăţu şi Costantin ficiorul Sandului” („Costantin ficio-
rul Sandului Cărăbăţ”), stăpâni ai unor moşii de pe Cogâlnic, în ţinutul Lăpuşna47. Iar Ghi-
nia este strămoaşa mai multor neamuri boiereşti şi dvoreneşti din Basarabia, inclusiv Iaman-
di şi Tomuleţ (Gavril Luca, fiul Ghiniei, a fost căsătorit cu Safta Gorie, iar fiul lor, Ştefan Luca,
mare vistier, căsătorit cu Maria Neculce48 (sora cronicarului Ioan Neculce şi strănepoata lui
Iordache Cantacuzino), a fost tatăl lui Sandulache, al II-lea vistier, bunicul lui Toma şi stră-
bunicul lui Iordache Tomuleţ (1791-1843), stăpânul moşiei Lăpuşna în secolul al XIX-lea49).
Însuşi Darie Cărăbăţ, căsătorit cu Axinia50, fiica armaşului (apoi serdarului) Ştefan51, „a
fost unul dintre cele mai de seamă figuri din istoria ţinutului Lăpuşna”, iar „multe spiţe de
neam răzăşeşti îl au în frunte”52. Darie Cărăbăţ a avut mai mulţi copii, inclusiv:
36
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, p. 51-53.
37
Ibidem; Autorul presupune că Cărăbăţ pârcălabul este identic cu Dumitru Cărăbăţ.
38
Ibidem, nr. 33, p. 51; nr. 33, p. 51; „Darii şi surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu”. Ştefan S.
Gorovei, Mărturiile..., p. 310.
39
CDM, vol. III, nr. 1411, p. 305-306; „Darie spătarul cu fratele său Ioan Cărăbăţ”.
40
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise (Documente slavo-române), vol. IV, partea II, Iaşi, 1915,
nr. CCXXXVI, p. 268-269. „Ion Carăbăţ părcalabul de Lăpuşna” este atestat în acelaşi document cu
„Andreiaş feciorul lui Darie ciau fost comis”.
41
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 34, p. 53; „Dare şi surorii sale Ghinii”; nr. 33, p. 51; „Darii şi surori-sa
Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu”.
42
Ibidem, nr. 67, p. 91-93.
43
Ibidem; „Lucăi ce-au fost pârcălab, ginerele lui Cărăbăţ pârcălab”; „Lucăi pârcălabul şi giupâneasei
sale Gherghinei”.
44
Ibidem, nr. 55, p. 74-76; „Luca pârcălab de Lăpuşna”, ginerele „Cărăbăţului pârcălab”.
45
Ibidem, nr. 85, p. 106-107; la 24 aprile 1669, Gheorghe vodă Duca întăreşte un sat lui „Luca pârcălab
de Chişinău”, care „au slujit şi domnii meale când am fost însumi domnie mea în Ţarigrad”, cumpărat
încă de „socru-său Cărăbăţ pârcălab”.
46
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CCXXXVI, p. 268-269.
47
Aurel V. Sava, Doc Lăpuşna, nr. 151, p. 175-176.
48
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, p. LIV.
49
Valentin Tomuleţ, Familia de nobili din Basarabia – Sandulache şi Iordache Tomuleţ In: Nobilimea
basarabeană în epoca reformelor din Imperiul Rus. Volum dedicat memoriei lui Alexandru Matei
Cotruţă, coordonator Maria Danilov, Chişinău, 2013, p. 104-141. Elita social-politică şi economică a
Basarabiei. Sec. XIX – începutul sec. XX. Documente. Coordonator: Sergiu Bacalov. Alcătuitori: Sergiu
Bacalov, Cristina Gherasim, Marina Guţu, Sergiu Demerji, Elena Cojocari, Chişinău, 2014, p. 89-90.
50
Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale (în continuare: CDM), vol. IV.
Volum întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca Tinculescu, Veronica Vasilescu, Constanţa Negulescu,
Bucureşti, 1970, nr. 2023, p. 445; „Axinia, soţia lui Darie, fost mare spătar”.
51
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 49, p. 69-70; „lui Ştefanu vel armaşu, tatăl spătăresei Acsănii, mumii lui
Andreiu Darii”.
52
Ibidem, p. 51-53.
108 Lăpuşna.
Andrei (Andreiaş) Darie Cărăbăţ53, atestat documentar la 12 august 1647, când Vasile
vodă Lupul, „pe lângă altile, întăreşte în stăpânirea lui Ştefanu vel armaşu, tatăl spătăresei Ac-
sănii, mumii lui Andreiu Darii” jumătate din satu Trifeni, ţinutul Lăpuşna54. Iar la 20 martie
1667, Andrei Darie este alături de unchiul său, Ion Cărăbăţ, la Iaşi, împreună cu alţi boieri,
ca martori la vânzarea unei părţi din satul Stroieşti, pe Crasna, ţinutul Fălciu55. Din Andrei
Darie se trage Ioan Pruncul, care, la începutul secolului al XIX-lea, declara „că moşiile [Mlă-
dineşti şi Trifeni] le are clironomie de pe strămoşul său Andrei Darie”56. Un descendent al
lui Andreiaş Darie a fost şi „banu Iordachi Dare”, fiul spătarului Iordache Darie, cel care, la
5 noiembrie 1818, în Chişinău, s-a învoit cu „dumnealui nadvornoi sovetnic Ioan Pruncu pi
moşii şi părţi di moşii Dărieşti, ci să află în stânga Prutului”, ca să le împartă „drept în doaî
frăţăşti”, căci se ţineau de veri57;
Iancul Darie Cărăbăţ, atestat ca postelnic (18 martie 1677)58, fost postelnic (12 noiem-
brie 1690) şi din nou postelnic (12 august 1695)59. Referitor la biografia sa, ştim că a intrat
în datorii la nişte turci („să scape de o năpastă pentru nişte oi turceşti, în zilele lui Antioh
vodă”60), nefiind în stare să furnizeze numărul de oi în conformitate cu contractul. Pentru
ca „să-şi plătească capul de la robie”, a fost nevoit să vândă o parte din moşiile sale şi cele ale
rudelor lui61. Fiii postelnicului Iancul Darie a fost, probabil, Ştefan Darie, căsătorit cu Maria,
fiica comisului Gheorghiţă62 Frătiţă şi a Saftei (fiul lor ar putea să fie Miron Darie63, atestat
ca martor la tranzacţia referitoate la moşia Turbăteşti, ţinutul Cârligătura, o proprietate mai
veche64 a lui „Gheorghe comis”) şi Gavril Darie65;
Constantin Darie Cărăbăţ, atestat la 30 iunie 1708 în funcţia de căpitan66; Gligoraşico
Darie Cărăbăţ67; Mihai Darie Cărăbăţ68, care a avut ca descendenţi pe fiii Toader Darie69,
53
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CCXXXVI, p. 268-269; „Andreiaş feciorul
lui Darie ciau fost comis”.
54
55
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CCXXXVI, p. 268-269.
56
57
Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 375, p. 474-476. Despre relaţia de rudenie a neamului Pruncul-Bucium
cu neamul Darie vezi şi Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. I, Bucureşti,
1940, p. 271-273.
58
CDM, vol. IV, nr. 143, p. 55.
59
Ibidem, nr. 1741, p. 386.
60
Ibidem, nr. 1776, p. 392.
61
Ibidem, nr. 2023, p. 445.
62
Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale (în continuare: CDM), vol. V.
Volum întocmit de Veronica Vasilescu şi Doina Duca-Tinculescu, Bucureşti, 1974, nr. 1095, p. 293;
„Ştefan, fiul lui Darie fost postelnic, împreună cu Maria, soţia lui, fata comisului Gheorghiţă”.
63
Ibidem, nr. 144, p. 37, „Miron Dari”.
64
Ibidem, nr. 150, p. 39, la 20 august 1702, „Gheorghiţă Frătiţă comis cu soţia lui Safta” vând o parte din
Turbăteşti, ţinutul Cârligătura.
65
Ibidem, nr. 1095, p. 293; Un act referitor la o tranzacţie funciară la care participă „Ştefan, fiul lui Darie,
fost postelnic, împreună cu Maria, soţia lui, fata comisului Gheorghiţă”, îl are printre boierii semnatari
şi pe „Gavril, fiul lui Darie”.
66
Ibidem, nr. 769, p. 203; „Constantin căpitanul, fiul lui Darie spătarul”.
67
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise. Documente slavo române, vol IV, partea I (1675-1692), Iaşi,
1914, nr. 81, p. 104-105; La 14 ianuarie 7194 [1686] s-a întocmit un act „înaintea Iancului şi Gligoraşco
sân Dari spatar”. Aceştia doi semnează: „az Iancul Darie iscal”; „az Gligoraşco Darie iscal”.
68
CDM, vol. IV, nr. 1776, p. 392; „Iancu Darie dă fraţilor săi, Constantin, Gligoraşco şi Mihai”.
69
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 135, p. 160; la 21 noiembrie 1723 este atestat „Mihai Darie, ficior lui
Darie spătar”, stăpân în Ulmeni şi Dulijăni. Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 155, p. 182-183; iar la 24
august 1741 este atestat stăpân la Ulmeni şi Dulijăni un Toader Darie. Ceea ce ne face să admitem că
sunt tată şi fiu.
Lăpuşna. 109
pârcălab70, căsătorit cu Sofronia71, Vasilache Darie (acesta a avut cel puţin doi copii: Sandul
Darie şi Mărdare Darie72), Ioniţă Darie (tatăl lui Dumitru Darie)73, şi fiicile Anuşca74 şi Ma-
ria75;
Ştefan Darie Cărăbăţ, atestat documentar ca stolnic (20 ianuarie 1667)76, apoi fost pos-
telnic (10 aprilie 1717)77. O fiică a sa, Sinica („Sinicăi Mălăes”), a fost căsătorită cu Toader
Mălai, al II-lea medelnicer (ea este străbunica lui Panaite Cazimir78, după cum reiese din
mărturia semnată, la 28 februarie 1766, de „Grigoraş Cazămir i eu Costandin brat Grigoraş
Cazămir” privind o ocină moştenită de la „părinţii noştri Ion Cazămir şi părintelui nostru
i-au fost zăstri dată de la moaşa nostră Sănica Mălăias, ci au avut-o şi moaşa nostră de pi
tată-său Ştefan vel armaş”79), iar cealată, Safta, iniţal măritată după un Hăbăşescul, cu care
a avut o fiică, Catrina Prodăneasa, iar ulterior recăsătorită cu Solomon Brăescul, mare me-
delnicer, având copii pe fiul Nicolae Brăescul, postelnic, şi pe fiica Maria80. Probabil, stol-
nicul Ştefan Darie a fost căsătorit cu o repezentantă a neamului de boieri Boul, din ramura
descendentă din vistiernicul Toader Boul (fetele lui Ştefan Darie au moştenit „moşii ce au
depre părinţii lor dipre Dărieşti şi dipre Boeşti”, care mai târziu s-au „împărţit pre doi fraţi
bătrâni”, adică fiicilor Sinica şi Safta, ceea ce pare să indice că moşiile Bouleştilor îi erau lui
Ştefan Darie stăpâniri de zestre, după soţia sa). Moşiile Bouleştilor erau Brăeştii (Corlăteştii)
şi Stejărenii, în ţinutul Suceava, primul sat fiind de baştină a lui Dragotă Boul vătav, tatăl
vistiernicului Toader Boul, iar Stejărenii erau cumpărătură personală a vistiernicului Toader
Boul81. Un fiu al lui Ştefan Darie stolnicul a fost, probabil, Sava Darie, tatăl lui Ioniţă Darie82.
Tot Ştefan Darie stolnicul este strămoşul unor reprezentanţi ai neamului Pelin din Basarabia
70
CDM, vol. V, nr. 1420, p. 385-386; a fost atestat în această dregătorie la 14 iulie 1716.
71
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 184, p. 215-216; La 1766 este atestată „Sofroniea fămeia lui Toader
Darie şi „fratelui lui, Vasilachi, nepoţii lui Darii ce-au fost spătar mari”.
72
Ibidem, nr. 193, p. 237-238; la 2 august 1781 sunt atestaţi „Sandul şi Mărdarii brat Sandului, ficior lui
Vasălachi Darii, strănepoţii lui Darii spătariu”. Semnează: „Sandul Darii” şi „Mardar Darii”.
73
Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), „ Iaşi, 2013, nr. 84, p. 112-113. La 26 august 1756
sunt atestaţi „Vasilachi Darii, Marie, fata lui Mihaiu Darii”, „Dumitru, ficiorul lui Ioniţă Darii”.
74
CDM, vol. IV, nr. 1505, p. 337; „Anuşca, fiica lui Mihai, nepoata lui Darie, fost mare spătar”.
75
Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), Iaşi, 2013, nr. 84, p. 112-113, „Marie, fata lui Mihaiu
Darii”.
76
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Documente slavo-române), vol. VIII, Iaşi, 1914, nr. LXL, p.
112-113.
77
CDM, vol. V, nr. 1462, p. 396.
78
Teodor Candu, Aspecte privind istoria monahismului din Basarabia în sec. XIX. Testamentul
arhimandritului Chiril, stareţul mănăstirii Curchi şi executarea prevederilor sale In: Studii de arhondologie
şi genealogie, vol. I, Chişinău, 2013, p. 55. Vezi spiţa genealogică a neamului Cazimir.
79
80
Ibidem, nr. 131, p. 155-156, „Toader Mălaiu biv vt. med. gineri lui Ştefan Darii şi nepot nieu Necolaiu
Brăescul post., ficior lui Solomon Brăescul biv vel med. ginere lui Ştefan Darii stolnic”, mărturisesc
despre „Acsănie spătăroai a lui Darii socrului mieu lui Ştefan Darii stolnic şi surorii sale Maria”. nr.157,
p. 184-185; la 20 ianuarie 1743, în faţa rudei lor, Iordache Cantacuzino vornic (nepotul de frate al lui
Vasilaşco Cantacuzino), copii din cele două căsătorii ale Saftei, fiica lui Ştefan Darie stolnic, împart
între ei averea rămasă de la mama lor („Catrina Prodăneasa, cu Neculai şi cu Marie toţi fraţi, ficiorii
Saftei”; „Catrina Prodăneasa... tatăl său, Hăbăşescul”; „Solomon Brăescul tatăl lui Neculai, luând pre
maica Catrinei”; „muma Catrinii dinpreună cu Solomon Brăescul, bărbatul ei cel di pre urmă”).
81
Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei..., p. 440-443.
82
Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea, colecţia Moldova în epoca
feudalismului, vol. XI, realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearov, Chişinău, 2008,
nr.11, p. 42-58; (47); la 14 iunie 1782, „zapis de la Ioniţi, sân Savii, nepot lui Darii stolnic, strănepot
Chiriţii, prestrănepot lui Horjilă”.
110 Lăpuşna.
(„Darii stolnicul şi a surorii sali Marii păhărniceasăi”. „Darii stolnicu, din cari să tragi Necu-
lai şi Tudurachi, fraţi Pelineşti”83).
La 27 mai 1746 este atestat „Sandul Darie şi fraţii săi, nepoţii lui Darie biv vel spătar”,
stăpâni ai satului „Ghermăneşti ce sânt pe Prut la ţinutul Lăpuşna”84, pe care Gheorghe Ghi-
bănescu (cu remarca: „fără a preciza exact filiaţiunea”) îl consideră fiu al lui Ştefan Darie
şi nepot lui Darie Cărăbăţ85. Tot Gheorghe Ghibănescu, pe baza curgerii stăpânirii moşiei
Ghermăneşti, presupune că acest Sandul Darie a fost tatăl lui Velişcu Darie86, atestat la 8 iu-
nie 1760 („Velişcu Darie ce le-au cumpărat răposatul Darie, ce-au fostu vel spătariu, strămoş
lui Velişcu, din satu din Ghermăneşti din ţânutul Lăpuşnei, care moşia trece peste Prutu şi în
ţânutul Fălciului”87) şi, respectiv, bunic Catincăi88 şi lui Constantin Darie89;
Maria, zisă „Maria păhărniceasa”. A fost căsătorită cu Gavril Donici pârcălabul. Au avut
două fiice, una căsătorită cu preotul Ioan, protopop de Orhei, iar cealată – cu Toader, căpitan
de curteni90. Tot din ea provin unii reprezentanţi ai neamului Morozan din Basarabia („Darii
stolnicul şi a surorii sali Marii păhărniceasăi”; „Mariea păhărniceasa, din cari să tragi căpita-
nu Apostu Morozan cu ai săi cu baştină”91);
O altă fiică a lui Darie Cărăbăţ a fost căsătorită cu Toader Bujoreanul, al II-lea armaş92.
***
Dintre moşiile stăpânite de Petru Cărăbăţ ştim numele doar a patru din ele, toate pe valea
Horoiatei, în ţinutul Tutovei: Orgoeşti, Negomireşti, jumătate din Vlădeşti şi o parte din
Bogdăneşti93. Aceste sate au fost confiscate de Ştefăniţă vodă după rebeliunea din 1523, iar
la 18 mai 1528, Petru vodă Rareş a făcut danie toate aceste moşii lui „Felea paharnicul”, ceea
ce pare să demonstreze că ele au fost scoase definitiv din stăpânirea Cărăbăţeştilor. Totuşi,
un document, emis la cca 10 august 1681, sugerează faptul că unele moşii de baştină ale
Cărăbăţeştilor din secolul al XVI-lea au rămas în stăpânirea unor rude colaterale. La această
dată, un oarecare Potorac a zălogit, pentru 4 lei, jupânesei Joroae părţile sale de ocină din
trei moşii: „din Costeşti, pe Horuiata, de la Ciorăşti, din gura Albiei şi din Cărăbăţ”94. Faptul
că una dintre aceste moşii, anume Costeştii, se afla pe Horoiata, în apropiere de moşiile lui
83
Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 370, p. 465-468.
84
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 30, p.
27-28.
85
Ibidem, p. LXIII.
86
Ibidem, p. LXIII.
87
Ibidem, nr. 44, p. 44-46.
88
Ibidem, nr. 223, p. 158; „Catinca Darie, fiica pah. Velişcu Darie”.
89
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 228,
p. 162; („părintele meu, de la cumnatul său Costandin Darie cu zapis din 1795 noembrie 23, în vreme
nevrănniciei noastre” scrie un Gheliman. Despre faptul că mama lui Alecu Gheliman a fost Catinca
Darie, vezi nr. 401, p. 217.
90
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 131, p. 155-156, „Ştefan Darie stolnic şi a surării sale Maria”; moşii
date de „Acsănie spătăroai a lui Darii socrului mieu lui Ştefan Darii stolnic şi surorii sale Maria, cari au
ţinut-o Gavril Donici pârcălabul şi pâr au fost dumlor vii nu s-au înpărţit, ce noi acum ne-am învoit cu
ginerele lui Gavril Donici anume preotul Ioan protopopu de Orheiu şi cu Toader căpitan de curteni
şi ne-am împărţit aceste moşii ce ne-au rămas de la socri”.
91
92
CDM, vol. IV, nr. 2023, p. 445; „Toader Bujoranul, fost al doilea armaş, ginerele Axiniei, soţia lui Darie,
fost mare spătar”.
93
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, nr. X, p. 18-21; „sate, anume Orgoeştii
şi Negomireştii, de asupra Hovriletii, şi giumătate de silişte, care acum să numeşte Vlădeşti, tij la
Hovrileta, şi parte din Bogdăneşti”.
94
CDM, vol. IV, nr. 650, p. 158.
Lăpuşna. 111
Petru Cărăbăţ, iar în alta, în Ciorăşti, pe Prut, la gura Albiţei, în secolul al XVII-lea stăpânea
parte de ocină Darie Cărăbăţ, demonstrează atât legătura de rudenie dintre Cărăbăţeştii din
secolul al XVI-lea cu cei din secolul al XVII-lea, cât şi faptul că anumite ramuri ale aces-
tui neam au continuat să stăpânească unele vechi moşii tutovene. Este remarcabil faptul că
sus-numitul Potorac stăpânea şi parte dintr-o moşie numită Cărăbăţ (!).
Referitor la fondul funciar al Cărăbăţeştilor din secolul al XVII-lea, cunoaştem mai multe
detalii referitoare în special la stăpânirile ramurii Dărieştilor, descinsă din Darie Cărăbăţ.
Deocamdată am identificat patru moşii de baştină ale lui Darie Cărăbăţ, toate pe Cogâlnic,
în ţinutul Lăpuşna: Stolniceni, Ciuciuleni, Voloceni (Voloseni) şi Drăguşani95.
Darie Cărăbăţ a moştenit partea de moşie din Stolniceni de la tatăl său, Dumitru Cără-
băţ, pârcălabul Lăpuşnei. Dumitru Cărăbăţ stăpânea jumătate din satul Stolniceni, pe care,
ulterior, copiii săi au deosebit-o de stăpânirea răzăşilor de Stolniceni. Astfel, la 28 noiembrie
1666, un Dumitraşcu diacul, comunica domnului precum „a ales şi a stâlpit, împărţind în
două satul Stolniceni din ţinutul Lăpuşna, jumătate să ţină Darie spătarul cu fratele său Ioan
Cărăbăţ, iar jumătate Bejan, Petru, Gheorghe, Hariton şi răzăşii lor; din heleşteul cel bătrân
s-au ales două părţi, spătarului cu fratele său, iar răzăşilor o parte”, însă „codrul se stăpâneşte
dea valma”96. Din document reiese că la împărţirea moşiilor părinteşti jumătate de moşie
din Stolniceni a fost întărită după Darie şi Ion Cărăbăţ, iar surorii lor, Ghinia, nu i-a revenit
parte de ocină în aceast sat. Este un detaliu important, ce demonstrează că Stolnicenii au
fost moşie de baştină lui Darie Cărăbăţ; în continuare vom utiliza acest exerciţiu şi pentru
identificarea altor moşii lăpuşnene de baştină ale Cărăbăţeştilor.
În conformitate cu obiceiul pământului, putem admite că, ulterior, această jumătate de sat
a fost împărţită în două părţi egale, între Darie şi Ion Cărăbăţ. Mai târziu, Darie Cărăbăţ şi-a
mărit stăpânirea sa în Stolniceni prin cumpărătură. Astfel, la 9 februarie 1678, un Ioan, fiul An-
ghelinei, şi Filip, fiul Gănescului, au dat încă un zapis de confirmare a vânzării părţilor lor „din
sat din Stolniceni din parte de sus dentru un bătrân” lui „Darie spătar”, cu remarca că „dresăli
ce le au avut ei dati mai denainte li-au prăpădit Darie spătar când au prădat tătarii ţara”97.
Se pare că părţile din Stolniceni stăpânite de Darie Cărăbăţ au fost moştenite de fiul Şte-
fan Darie, stolnic, şi de fiica Maria Donici, de la care, în conformitate cu împărţirea făcută
la 29 decembrie 1720, au trecut în stăpânirea Sinicăi, fiica lui Ştefan Darie şi soţia lui Toader
Mălai, şi cea a protopopului Ioan, ginerele Mariei98.
Că moşiile Ciuciuleni şi Voloseni de pe Cogâlnic, ţinutul Lăpuşna, au fost de baştină
lui Darie Cărăbăţ se confirmă prin faptul că, la 18 mai 1640, anumite părţi din ele au fost
dăruite de nişte răzăşi (probabil, rude cu ei) „lui Darii şi surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi
pârcălabu”, ceea ce indică că, anterior, Cărăbăţeştii nominalizaţi stăpâneau acolo parte de
ocină părintească, care la împărţire a revenit doar lui Darie Cărăbăţ şi Ghiniei, iar fratele lor,
Ion Cărăbăţ, a fost compensat cu alte moşii99. Ulterior, la 11 august 1657, „Darii comisul s-au
95
Cinci, dacă acceptăm complexul de moşii Văsieni-Mănoileşti-Policeni şi Cumpăneşti.
96
CDM, vol. III, nr. 1411, p. 305-306.
97
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 107, p. 132.
98
Ibidem, nr. 131, p. 155-156.
99
Ibidem, nr. 33, p. 51; „dania ci au făcut şi au dăruit Gavril şi cu fimeia sa Varvara, fata lui Gheorghii
diacul din Volosăni lui Darii şi surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu, nişti părţi di ocină partea
lui Gheorghii diiacul, tatăl Vărvarei şi partea unchiu-său Dumitru comisul, fratele lui Gheorghii şi
partea mătuşi-sa Anghelinii călugăriţii ci au fost sor lui Dumitru şi Gheorghii cât li să vor alegi din
sat din Ciuciuleni şi di Volosăni 2 părţi în Ciuciuleni şi 3 părţi în Vuluceni cu doî vaduri di moară în
Târnuşa, partea Măriei, îma Vărvarei, precum şi din Drăguşeni, iarăşi partea lor ci să va alegi”. Ibidem,
nr. 34, p. 53; La 18 mai 1640, Vasile vodă Lupul „întăreşti lui Dare şi surorii sale Ghinii părţile de ocină
di moşii di sat Ciuciuleni şi din Voloceni, 2 părţi di Ciuciuleni şi 3 părţi di Vuluceni şi di Drăguşeni şi
doi vaduri di moară din Târnuşa” danie de la Gavril şi Varvara.
112 Lăpuşna.
tocmit” cu răzăşii de Ciuciuleni „ca când se va faci sat în Volosăni să aibă şi ei treabă precum
şi ei în Ciuciuleni”100.
O altă parte din Voloseni era, probabil, stăpânită de Darie Cărăbăţ de zeste, de la soţia sa,
Axinia, fiica serdarului Ştefan („Volosănii... ci să cuprind prin împărţala spătăresei Acsăniei,
soţia răposatului spătar Darie”)101.
În Drăguşeni, stăpânirea lui Darie Cărăbăţ avea o triplă origine, o parte de baştină (la 12
martie 1667, atunci când Iliaş vodă Alexandru i-a întărit unele stăpâniri, sunt menţionate
„părţi din Drăguşani pe Tărnuşa”, fără a li se specifica provenienţa102), alta de cumpărătură,
plus alta de zestre. Partea de cumpărătură din Drăguşeni (răzăşii „au vândut den sat den
Drăguşăni de partea den sus dentru un bătrân ce este în Vale Răci, care dă în Tărnuşa dela
ţinut Lăpuşnii de bătrânul moşului lor lui Nicoară” lui „Darie spătar”) a fost obţinută la 9
februarie 1678103, împreună cu partea de cumpărătură din Stolniceni, în care Darie Cărăbăţ
avea şi parte de baştină. De aceea admitem că şi în Drăguşeni Darie Cărăbăţ avea parte de
baştină, mai ales că încă tatăl său, pârcălabul Cărăbăţ, făcuse anumite tranzacţii funciare
cu reprezentanţi ai neamului Drăguş104, cu numele cărora a fost botezată moşia Drăguşeni.
Partea de zestre din Drăguşeni putea fi cea cumpărată (două din trei părţi ale unui bătrân)
cu 20 de lei, la 20 martie 1647, de către „Ştefan armaşul cel mare”, socrul lui Darie Cărăbăţ,
de la Răzmeriţă, fiul lui Ionaşco Robul105.
Multe moşii a obţinut Darie Cărăbăţ graţie căsătoriei cu Axinia, fiica serdarului Ştefan,
boier favorit al lui Vasile vodă Lupul, care l-a promovat în ierarhia administrativă a Ţării
Moldovei, răsplătindu-l din plin pentru serviciile prestate.
Astfel, în afară de părţile din Drăguşeni şi Voloseni, lui Darie Cărăbăţ i-au revenit, de
zestre, moşiile Mlădineştii, Chicera, pe Bâcovăţ, jumătate din Trifeni, părţi din Boghiceni şi
Cartişa, în ţinutul Lăpuşna; moşiile Mateuţi (Cobâleni), pe Ciorna, şi Lopatna, pe Nistru,
ţinutul Orhei; Nebuvaleuca, pe Prut, în ţinutul Hotin. Toate aceste moşii, la începutul se-
colului al XIX-lea urmau să fie împărţite între banul Iordache Darie şi Ioan Pruncul106. Alte
moşii de zestre au fost satele: Căţăleni şi Călimăneşti (cu Mândroaia), pe pârâul Nârnova,
cumpărate de Ştefan, fost armaş, socrul lui Darie, de la fata lui Mându armaş107. Ulterior,
Căţelenii au fost înstrăinaţi, prin vânzare Sturzeştilor, iar Călimăneştii, în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, se aflau în stăpânirea Dărieştilor descinşi din Mihai, fiul lui Darie
Cărăbăţ. Astfel, la 1766, „s-au giudecatu... Sofroniea fămeia lui Toader Darie, a fratelui lui
Vasilachi, nepoţii lui Darii ce-au fost spătar mari” cu Ursachi Izbaş, Constantin Tânburi şi
Constantin Bucuţă „pentru acesti 2 moşii anumi Călimăneştii şi Măndroaiea pisti Prutu pe
Nârnova ot ţinutul Lăpuşnii, cari moşii să hotărăscu alăturea pe din gios cu Căţălenii, moşiea
răposatului Sandului Sturzii ci-i esti cumpărătură dela niamul Dărieştilor”, din sus cu Ma-
100
101
102
CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.
103
104
Ibidem, nr. 55, p. 74-76.
105
Ibidem, nr. 48, p. 69.
106
Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 375, p. 474-476; „Mătiuţâi, cu acum să numesc Cobâlenii şi Lopatna, la
malul Nistrului, Nebuvaleuca, la ţinutul Hotinului, pe Prut cu bălţi de peşti în Prut şi cu doaî heleştei,
cari să hotărăşti cu satile Medvetca şi Piciul şi la ţânutul Lăpuşnii: Volosănii i Chicera i giumătate de
sat di Trifeni i părţile din Boghiceni şi Cartişa cum şi alte moşii şi părţi de moşii ci să cuprind prin
împărţala spătăresei Acsăniei, soţia răposatului spătar Darie”. Ibidem, nr. 49, p. 69-70; la 12 august
Vasile vodă Lupul „pe lângă altile întăreşte în stăpânirea lui Ştefanu vel armaşu, tatăl spătăresei
Acsănii, mumii lui Andreiu Darii şi giumătati de sat din Trifeni”.
107
Lăpuşna. 113
Dumitru Cărăbăţ, Petru Cărăbăţ, mare vornic
pârcălab de Lăpuşna = Mărica, fiica lui Dragoş Boul, mare vornic
Ion Cărăbăţ, Darie Cărăbăţ, Gherghinia (Ghinia)

pârcălab de Lăpuşna mare spătar şi mare comis = Luca, pârcălab de Lăpuşna
= Axinia, fica lui Ştefan, serdar de Orhei
Gavril Luca
Ştefan Darie, Maria fiică = Andrieş Gligoraşco Iancu Darie, Costantin Darie, Mihai = Safta Gorie
stolnic = Gavril Donici, Toader Bujoranul, Darie Darie postelnic căpitan Darie
pârcălab al II-lea armaş
Ştefan Luca,
Gavril Ştefan Darie, postelnic Anuşca Vasilache Toader mare vistier
Sandul Sava Safta = Sinica = Darie = Maria, fiica lui Darie Darie = Maria Neculce
Cărăbăţ Darie 1. Hăbăşescul Toader Mălai fiica =
Gheorghe Frătiţă, comis = Sofronia
2. Solomon Brăescul Apostol, fiul
lui Gavril Bucium
Sandrulache Tomuleţ,
Sandul Maria Ioniţă Sandul Mardarie al II-lea vistier
Darie Darie Darie Darie
Costantin Ioniţă Catrina Nicolae Maria fiică = Ioniţă
Cărăbăţ Darie Prodăneasa Brăescul [2] Ion Cazimir Pruncul
[1] [2] Toma S. Tomuleţ
Velişco Darie, Dumitru
spătar Darie
Grigoraş Constantin Iordache Darie,
Cazimir Pruncul spătar
Iordache Tomuleț
Figura nr. 2. O spiţă genealogică a neamului (1791-1843)
Cărăbăţ/Darie stăpânul moşiei Lăpuşna
Panaite Ioan Iordache Darie, Catinca Costantin = Maria Teodor
Cazimir Pruncul mare ban Darie
rinici, la răsărit cu Drojdienii şi Şişcanii108. Iar la 2 august 1781, „Sandul şi eu Mărdarii brat
Sandului, ficior lui Vasălachi Darii, strănepoţii lui Darii spătariu” mărturisesc că au vândut
marelui vistiernic Enache Canta „a nostră dreaptă ocină şi moşii ce esti peste Prut ot ţănutul
Lăpuşnii pe vali Nârnovii, care moşii este cu 2 sălişti anumi Măndroai i Călimăneşti ce am
avut-o şi noi de pe părintili nostru Vasălachi Darii, nepotu lui Darii ce au fost spatariu mari”.
Aceştia au vândut moşiile sub motiv că „şi noi rămâind de părinţii noştri şi neputând ca să
stăpânim am socotit... ca să o vindem”109.
Spărieţii (acum Şipoteni), în ţinutul Lăpuşna, au fost danie domnească, făcută, la 22 apri-
lie 1641, de Vasile vodă Lupul lui „Ştefan vel armaş”110. Ulterior, acestă moşie a revenit, prin
moştenire, Sinicăi, soţia lui Toader Malai, şi Saftei, soţia lui Solomon Brăescul, fiicile lui Şte-
fan Darie111, iar mai târziu a intrat în stăpânirea familiei Cazimir („care acestă moşie driaptă
iaste a nostră giumătate de sat de Spărieţi ci ni să tragi di pi părinţii noştri Ion Cazămir şi
părintelui nostru i-au fost zăstri dată de la moaşa nostră Sănica Mălăia, ci au avut-o şi moaşa
nostră de pi tată-său Ştefan vel armaş”). La 28 februarie 1766 „Grigoraş Cazămir i Costandin
brat Grigoraş Cazămir” fac danie şi vând „giumătate de sat din Spărieţi ot ţinutu Lăpuşnii”
mănăstirii „Sveti Ioan Zlatoust din Iaşi”112; Satul Spărieţi, împreună cu Băbiceni, probabil în
ţinutul Dorohoi, Petroasa, ţinutul Orhei sau Iaşi, Zămeşti, ţinutul Vaslui, Tufeşti, probabil
în ţinutul Vaslui, Perişor, Căţăleni, Mireşti, Stolniceni, în ţinutul Lăpuşna, la 29 decembrie
1720, s-au împărţit între descendenţii lui Ştefan Darie, stolnic, şi cei ai surorii sale Maria,
soţia lui Gavril Donici, fiindu-le moştenire de la „Acsănie spătăroaia lui Darii”. Astfel, lui
Toader Mălai, ginerele lui Ştefan Darie, şi Niculai Brăescul, nepot de la altă fiică a lui Ştefan
Darie, le-au revenit: „sati întregi Spărieţii şi Băbiceni şi Petroasa şi Tufeştii şi giumătate di
satu di Perişor”; iar lui Ioan, protopop de Orhei, şi lui Toader, căpitan de curteni, ginerii
Mariei, le-au revenit: „Căţălenii şi Mireştii şi Stolnicenii şi Zămeştii la Vasluiu şi giumătate
de sat de Perişori”113.
Satul „Bubuiogi pe Bâc, ţinutul Orhei, cu fânaţe la Arapca, cumpărat de la Iane, fost sul-
ger, cu dres de întăritură de la Vasilie vodă”114. La 13 septembrie 1654, Gheorghe vodă Ştefan
dă şi întăreşte lui „Darie ciau fost sulger mare cu un sat anume Bubuiogii ce sânt pre Bâc în
ţănutul Orheiului”, luat de la Iane sulgerul pentru o datorie („au fost luat Iane sulgerul cu
împrumută trei suti de galbini dela socrul boieriului Darie sulgeriul de la Ştefan sărdariul, şi
pi acei bani nu iau mai dat”)115.
De cumpărătură, Darie Cărăbăţ stăpânea în mai multe sate lăpuşnene, cum ar fi: Obilenii,
în ţinutul Lăpuşna, „pe Prut, cu bălţi de peşte”, care a fost „cumpărat de la Iordache vistier”
încă înainte de 12 martie 1667116. La 1692, „Anuşca, fiica lui Mihai, nepoata lui Darie, fost
mare spătar”, a vindut lui Manolache logofătul, jumătate din satul Obileni117, iar la <8 de-
cembrie 1695 – 14 septembrie 1700> Iancu Darie a dat fraţilor săi, Constantin, Gligoraşco şi
108
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 184, p. 215-216. La judecată câştig de cauză are Sofronia.
109
110
Ibidem, nr. 36, p. 53-56; „o silişte cu numele Spărieţii din ţinutul Lăpuşnei, care acestă silişte a fost
dreaptă a nostră domnească, ascultătoare de ocolul târgului nostru Lăpuşna ca să aibă a-şi aşeza
sat”.
111
Ibidem, nr. 131, p. 155-156. Ibidem, p. 184-185; la 20 ianuarie 1743, partea Saftei din Spărieţi a revenit,
în jumătăţi egale, fiicilor sale, Catrina şi Maria.
112
Ibidem, nr. 183, p. 213-214.
113
Ibidem, nr. 131, p. 155-156.
114
115
L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. IV, p. 5.
116
CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.
117
CDM, vol. IV, nr. 1505, p. 337.
Lăpuşna. 115
Mihai, satul Obileni (probabil cealaltă jumătate – n.n.) de pe Prut, în schimbul satului Mă-
ciucaşi, ţinutul Tutova, ca să-l vândă lui Ilie Ţifescu spătarul, şi „să scape de o năpastă pentru
nişte oi turceşti, în zilele lui Antioh vodă”118.
Răducani, pe Prut, ţinutul Lăpuşna. La 3 octombrie 1666, nişte răzăşi „vând lui Darie,
fost spătar, moşia lor, doi bătrâni din satul Răducani, ţinutul Lăpuşna” cu bălţi de peşte, cu
100 lei119. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, moşia aparţinea în continuare descen-
denţilor lui Darie Cărăbăţ, anume neamurilor Darie şi Carp: la 31 decembrie 1776, Grigore
vodă Ghica a întărit lui „Vasăli Dari şi fraţilor lui ci sânt din niamul lui Darii vel spatari”
„moşiia Răducanii ot Fălcii pe Prut”120; iar la 17 decembrie 1776, este atestat neamul răzăşilor
Carp (Cărpeştii) de „moşia Răducanii ot Fălciu, pe Prut”, care „sânt din neamul lui Darie vel
spătariu”121.
Temporar Darie Cărăbăţ a stăpânit în moşia Ciorăşti, pe Prut, la gura Nârnovei, ţinutul
Lăpuşna. Astfel, la 21 iunie 1671, ca urmare a unui proces de judecată domnească, un oare-
care Iosăp a fost găsit vinovat pentru dubla vânzare a unei părţi din „moşiea Ciorăştii di pisti
Prut”. A doua oara moşia a fost vândută, pentru 7 lei, „lui Darii spătar”. Domnul Gheorghe
vodă Duca a decis ca „ficiorii lui Darii să-ş primească banii de la vânzătoriul Iosăp”122.
În moşia Bardar (Ulmeni şi Dulijăni), ţinutul Lăpuşna, Darie Cărăbăţ, spătar, stăpânea
partea vândută de „Dumitraşcu Roşca vornic de poartă şi soţiia sa Măricuţa”, anume a treia
parte din Ulmeni şi partea lor din Dulijăni, „drept 10 epi cu mânzi preţăluite drept 150 ta-
leri”123. Moşia a revenit lui Mihai Darie şi urmaşilor acestuia. Astfel, la 21 noiembrie 1723,
ca urmare a cercetării pricinei avută de „Mihai Darie, ficior lui Darie spătar” cu Tonul şi fiii
Capşei, „pentru o parte din sat din Dulijăni”, în condiţiile în care ultimii afirmau că Mihai
Darie „n-ar avea parti acolo”, împricinaţii „s-au învoit ei între ei ca Darie să stăpânească a
3-a parte din Dulijăni pân când va găsi el zapisul de cumpărătură”, punând lui Darie termen
opt luni ca să găsească zapisul124. Ulterior, la 24 august 1741, domnul a poruncit vistierului
Vasilachi Măzărachi să aleagă partea lui Toader Darie din Ulmeni şi Dulijăni, pentru care
„s-au pârât faţă Toader Darie cu Andrei Capşa şi Grigori Tonul răzăşi de moşia Dulijănii”, şi
pe care Toader Darie o stăpânea în baza zapisului de vânzare al lui Dumitraşcu Roşca vornic
de poartă125.
În Horodca, ţinutul Lăpuşna, Darie Cărăbăţ a stăpânit temporar anumite părţi de cum-
părătură. Astfel, la 3 martie 1657, Gheorghe vodă Ştefan a judecat pricina dintre Dumitraşco
Brad cu vârul său, Andrei, „pentru parte de ocină din Horodca partea Nastasiei, fata Ho-
rotceanului, mătuşe lui Dumitraşco Brad”, care a vândut partea ei din „Horotca lui Darie
comisul”. Deoarece acest Andrei susţinea că Nastasia i-a fost şi lui mătuşă, judecata a decis ca
„ce va hi cumpărat Darie comisul să-i întoarcă Dumitraşco Brad”126.
Perişorul, pe Volocel, ţinutul Lăpuşna, „cumpărat de la Ivaşco Cârjău, Sava cămăraşul şi
de alţii”127. Însă aceste părţi ar putea fi de zestre.
118
CDM, vol. IV, nr. 1776, p. 392.
119
Ibidem, vol. III, nr. 1395, p. 303.
120
L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XIV, Hrisoave şi cărţi domneşti (1607-1806), Chişinău, 1931, nr.
XLI, p. 50.
121
Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), Iaşi, 2013, nr. 147, p. 168-169.
122
123
Ibidem, nr. 155, p. 182-183.
124
Ibidem, nr. 135, p. 160; În dosarul „din moşie Ulmenii şi Dăicenii ci acum să numesc Bardarul”.
125
126
127
116 Lăpuşna.
În Ghermăneşti, ţinuturile Lăpuşna şi Fălciu, la 20 iunie 1665, spătarul Darie Cărăbăţ
a cumpărat, „pentru un cal bun învăţat” (preţuit 50 lei) părţile Măricăi din Ghermăneşti128,
iar la 1 martie 1667 „Darie spătarul cumpără, cu 32 ughi, părţile urmaşilor lui Frăţiman din
Ghermăneşti”129.
Pentru această moşie, la 27 mai 1746, „s-au pârât de faţă”, la judecata domnească, „Sandul
Darie şi fraţii săi, nepoţii lui Darie biv vel spătar cu Ioniţă Căzan” şi alţi mai mulţi oameni
„ci sau răspunsu răzăşi de Ghermăneşti ce sânt pe Prut la ţinutul Lăpuşna, arătând Sandul
Darie doao zapise pe nişte părţi de moşie din sat din Ghermăneşti, cumpărătura lui Darie
spătarul, întâiu un zapis din veleat 7175 martie 1”, „şi altu zapis... din văleat 7173 iunie 20”.
Acest Sandul Darie a mărturisit cu „sufletul lui pentru aceste doao zapise, precum ei leau
aflat în hârtiile părinţeşti şi nu ştiu nici un meşteşug asupra zapiselor”, iar faptul că n-a intrat
imediat în stăpânirea acestei moşii, l-a exlicat prin aceea că „nu numai în Ghermăneşti nau
putut ajunge cu stăpânirea fiindule traiul pe aiure, ce nici alte moşii ce au avut nau putut să le
caute şi să le stăpânească, rămâind cele mai multe nestăpânite”. Sandul Darie a prezentat şi un
zapis de „împărţială a Dărieştilor pentru moşii”, care, cu toate că „nu sau aflat iscălită de Dă-
rieşti, dar Sandul Darie au luat cu sufletul lui, că toate moşiile ce au avut Dărieştii, pe acestă
împărţală le stăpânescu şi până astăzi fără nici o pricină”. Având în vedere că „neprimind ră-
zăşii de Ghermăneşti să jure la biserică”, care totodată şi-au adus aminte, „singuri ei” şi de un
zapis „auzit din bătrânii lor că are Darie spătar”, i s-a dat dreptate lui Sandul Darie, ca „să aibă
a stăpâni în Ghermăneşti”, anume „din optu părţi o parte şi din a şepte parte giumătate”130.
La 8 iunie 1760, fiind poruncă „să margă şi să aleagă nişte părţi de cumpărături a lui
Velişcu Darie ce le-au cumpărat răposatul Darie, ceau fostu vel spătariu, strămoş lui Velişcu,
din satu din Ghermăneşti din ţânutul Lăpuşnei, care moşia trece peste Prutu şi în ţânutul
Fălciului”, hotarnicii „au doveditu din zapisă că umblă ace selişte Ghermăneştii în optu păr-
ţi”, iar o parte şi jumătate s-a cuvenit „lui Velişcu”131. La 28 iulie 1828 „Catinca Darie, fiica
paharnicului Velişcu Darie”, a vândut „agăi Ilie Cogălniceanul partea ei din Ghermăneşti
câtă este în Moldova din a dreapta Prutului cu 3250 lei, iar pe altă parte din a sânga Prutului
nu s-au vândut dumisali”132.
Darie Cărăbăţ stăpânea de cumpărătură satul Stârpeni, în acelaşi hotar cu Stănileştii, în
ţinutul Lăpuşna, apoi Fălciu. Astfel, la 30 mai 1655, marii boieri mărturisesc că „Gheorghe
Roşca, fost mare vistier, a vândul lui Darie Cărăbăţ, mare comis, satul Stârpeni cu vecini şi
cu bălţi de peşte pe Prut, ţinutul Lăpuşna” „cu 180 de oi mari şi 100 de cârlani de Lăpuşna”133.
Tot pe această cale Darie Cărăbăţ şi-a extins fondul funciar în ţinuturile Fălciu şi Vaslui.
Astfel, avea părţi de cumpărătură în satele Buneşti, Căbiceşti şi Măxineşti, pe Crasna, ţinutul
Fălciu. La 17 iulie 1654, nişte răzăşi au vândut „lui Darie spătarul părţile lor de moşie din
satul Buneşti şi Căbiceni” pentru doi boi de negoţ134. La <1657-1659> un răzăş „vinde lui
Darie spătar” 10 pământuri în Căbiceşti şi 5 în Buneşti, pentru 20 lei135. La 1 martie 1661, Şte-
făniţă vodă Lupul, „întăreşte lui Darie, fost mare spătar, trei silişti din satul Buneşti, ţinutul
Fălciu, care fac 100 de pământuri în ţarină, adică a patra parte din vatra satului”, cumpărate
de la Neniul al II-lea logofăt, pentru care s-a judecat cu răzăşii136. La 29 mai 1665, un răzăş a
128
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 9, p. 7.
129
130
Ibidem, nr. 30, p. 27-28.
131
Ibidem, nr. 44, p. 44-46.
132
Ibidem, nr. 223, p. 158.
133
CDM, vol. III, nr. 127, p. 49.
134
135
Ibidem, nr. 111, p. 46.
136
CDM, vol. III, nr. 647, p. 151.
Lăpuşna. 117
vândut lui „Darie fost spătar”, partea sa din Buneşti, cu 10 lei „şi vrând acesta să ia loc şi din
Ciorteşti şi Căbiceşti, răzăşii nu sau învoit”. În aceste condiţii, un alt răzăş ia întors aceşti 10
lei lui Darie, iar Darie i-a dat „partea sa din Buneşti, din Fălciu şi o parte din satul Folteşti,
ţinutul Vaslui”137. La 15 martie 16(6)8, nişte răzăşi de Buneşti, ţinutul Fălciu au vândut „lui
Darie spătar părţile lor din moşiile Buneşti, Căbiceşti şi Măţineşti” cu 30 lei şi un cal biciu-
luit, preţuit cu 30 lei138. La 18 mai 16(6)8, o răzăşiţă a vindut „lui Darie spătar, părţile ei din
moşiile Buneşti şi Măxineşti, pe valea Crasnei, ţinutul Fălciu, cu 5 lei”139. Detalii interesante
despre procesul de cumpărare a satului Buneşti de către Darie Cărăbăţ aflăm din nişte docu-
mente târzii, atunci când, la 15 ianuarie 1707, Antioh vodă Cantemir a întărit episcopiei de
Huşi „stăpânirea asupra unei a patra părţi din satul Buneşti, ţinutul Fălciu, dăruită de Iancul
postelnic140, fiul lui Darie, fost mare spătar, care îl cumpărase de la Neaniul, fost al doilea
logofăt”. În actul în cauză se relatează că, Iancul Darie postelnicul a avut pâră cu răzăşii de
Buneşti, care au declarat că taică-său a facut danie episcopiei şi părţile lor. Deci, „aducând
Iancul postelnic un ispisoc de pâră şi de rămas de la răposatul Ştefan vodă (Ştefăniţă Lupul
– n.n.), în care arată că părintele său s-a judecat” cu răzăşii de Buneşti. Atunci s-a făcut cer-
cetare şi s-a constatat „că ace moşie este din trei silişti într-un hotar şi au ales şi au stâlpit 100
de pământuri în ţarină, partea Episcopiei”, răzăşii fiind daţi rămaşi141. La 20 iulie 1708, Mihai
vodă Racoviţă a întărit episcopiei Huşilor „stăpânire peste a patra parte din satul Buneşti,
partea de jos, pe Crasna, ţinutul Fălciu, 100 pământuri”, care a fost „cumpărată de Darie mare
spătar de la răzăşii de acolo, şi vândută de fiul său, Iancu postelnic numitului episcop”. Moşia
se mărginea cu satele Căbiceşti, Budăiul şi Hrusca142.
La 28 martie 1828 este atestată „hliza spătarului Darie” din „Mereşti de la movila Ră-
băei”143, în ţinutul Fălciului.
Satele Pribeşti, Popeşti şi Pocreaca, ţinutul Vaslui. La 24 februarie 1667, Iliaş vodă Ale-
xandru „întăreşte lui Darie, fost mare spătar, stăpânirea peste părţile de moşie: a patra parte
din satul Popeşti şi Pocreaca, pe apa Vaslui, mai sus de Pribeşti”; separat încă „a treia parte
din satul Popeşti”, „a treia parte din Poiana Cârnului, din fundul Vasluiului” şi încă o parte
tot acolo; „o poiană numită Poiana lui Ţigan, pe Vaslui în sus, la mijlocul codrului, unde se
împreună locul Popeştilor cu locul târgului Iaşi”; cumpărate de la mai mulţi moşinaşi144. La
12 martie 1667, Iliaş vodă Alexandru a întărit Darie Cărăbăţ mai multe sate, inclusiv Pribeşti
şi Hărmăneşti, din ţinutul Vaslui, şi o parte din Popeşti, cumpărat de la feciorii lui Ifrim Roş-
ca. Ulterior satul Pribeşti a fost vândul de Darie Cărăbăţ lui Iordache Ruset. Acesta, în no-
iembrie 1708, îşi lăsa moşiile moştenire fiilor săi, inclusiv „lui Ştefan îi lasă Pribeştii cu casele,
morile şi vecinii precum şi alte moşii vecine cumpărate de la Darie sulgerul”145. La 4 martie
1720, „Vasilache Darie dăruieşte lui Iordache Ruset moşia sa din Popeşti şi Pocreaca”146.
137
CDM, vol. III, nr. 1185, p. 262.
138
Ibidem, nr. 1596, p. 342.
139
Ibidem, nr. 1618, p. 347.
140
CDM, vol. IV, nr. 1741, p. 386; la 12 august 1695, „Iancul, postelnicul, fiul lui Darie, fost mare spătar,
vinde lui Varlaam, episcopul de Huşi, 100 de pământuri din partea de jos a moşiei Buneşti, cu 100 lei”.
141
CDM, vol. V, nr. 628, p. 162.
142
Ibidem, nr. 779, p. 207.
143
Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 244,
p. 166.
144
CDM, vol. III, nr. 1443, p. 312.
145
CDM, vol. V, nr. 819, p. 218-219.
146
Ibidem, nr. 1668, p. 458.
118 Lăpuşna.
În satul Şerbeşti, ţinutul Vaslui: la 18 iunie 1658, nişte răzăşi de Şerbeşti, pe Vaslui, ţinutul
Vaslui, mărturiseau că au „vândut dumisale Darie comisul cel mare dirept trei zeci de lei”,
partea lor de moşie (a patra parte din bătrânul Popascăi, unul din cei trei ai Şerbeştilor)147.
Satul Zăluceni, ţinutul Orhei s-a aflat temporar în stăpânirea lui Darie Cărăbăţ, mare spă-
tar, fiindu-i zălogit, la 26 septembrie 1658, de către „Radul, mare spătar, fiul lui Gavril hat-
man”, fratele lui Vasile vodă Lupul, care a fost împrumutat de marele spătar cu 40 galbeni de
aur, „cu obligaţia de a-i lucra până î-i va plăti datoria”148. La 12 iulie 1663, „Darie, fost spătar,
adevereşte că a primit de la Antimia, păhărniceasa (o rudă a lui Radul stolnicul – n.n.), 200
de lei, daţi de el pentru Zaluceni, ţinutul Orhei”149. Astfel, Zălucenii au ieşit din stăpânirea
Dărieştilor.
Moşiile de danie ale lui Darie Cărăbăţ au fost: Măciucaşii (Măciucaşii de Jos), pe Bârlad,
ţinutul Tutova, cu care la <1655-1657> „Gheorghe vodă Ştefan l-a miluit pe Darie Cărăbăţ,
mare comis”150. La 1698, „Toader Bujoranul, fost al doilea armaş, ginerele Axiniei, soţia lui
Darie, fost mare spătar”, a vândut lui Ilie Enache Ţifescu, mare stolnic, satul Măciucaşii de
Jos, pe Bârlad, la gura Pereschivului, ţinutul Tutova, avut de zestre, cu 250 lei, „ca să-l ajute
cumnatul său Iancul, să-şi plătească capul de la robie, pentru nişte oi turceşti”151. La <8 de-
cembrie 1695 – 14 septembrie 1700> Iancu Darie dă fraţilor săi, Constantin, Gligoraşco şi
Mihai, satul Obileni, în schimbul satului Măciucaşi, „ca să-l vândă lui Ilie spătarul să scape
de o năpastă pentru nişte oi turceşti, în zilele lui Antioh vodă”152; Satul Mihneşti, ţinutul Tro-
tuş, dăruit de Gheorghe vodă Ghica. La 30 decembrie 1659, Ştefăniţă vodă Lupul, „întăreşte
lui Darie, fost mare spătar, stăpânirea peste satul Mihneşti, ţinutul Trotuş, cu vecini, pe care i
l-a dat Gheorghe vodă Ghica, pentru credinţa sa, în timpul uzurpării domniei de către Ghe-
orghe vodă Ştefan”, în condiţiile în care moşiile lui Gheorghe vodă Ştefan au fost confiscate şi
trecute în stăpânirea sa de către Ştefăniţă vodă Lupul „pentru multele averi luate de la Ştefan
vodă şi Vasilie vodă, iar satul Mihneştii îl socoteşte de cumpărătură de la Gheorghe vodă
Ştefan, pentru cei 500 de ughi ce i-au luat când a plecat din ţară”153.
Documentele atestă multe moşii aflate în stăpânirea urmaşilor lui Darie Cărăbăţ, obţinu-
te prin cumpărătură, de zestre sau danie. În privinţa unora din ele nu ştim exact care a fost
originea stăpânirii Dărieştilor. În cazul acestor din urmă moşii nu excludem existenţa unor
părţi de baştină.
Remarcăm moşiile Dărieştilor obţinute, probabil, de zestre de la neamul Frătiţă: Doljeşti,
ţinutul Roman. La 10 iunie 1712, aflându-se la Roman, „Ştefan, fiul lui Darie fost postelnic,
împreună cu Maria, soţia lui, fata comisului Gheorghiţă”, au mărturisit că vărul lor, Sandul
Goia, fiul lui Dumitrache Goia şi al Alexandrei, a vândut lui Constantin cămăraşul „o parte
din Doljeşti, din câmp şi cu vad pe Siret, ţinutul Roman” cu 20 de lei, şi încă un loc tot cu 20
lei. „Apoi Ştefan Darie şi Maria mai mărturisesc că au dat înapoi cele două bucăţi de loc, pe
care le cumpăraseră între timp”, fraţilor aceluia. Printre martori, clerici şi boieri, figurează şi
„Gavril, fiul lui Darie”154. Tot în acest sat stăpânea parte de moşie şi Maria, fiica logofătului
Mălai. Astfel, ştim că la 14 iulie 1716, „Toader Darie, pârcălab, mărturiseşte că Maria, fata
147
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CLXVI, p. 162-163.
148
CDM, vol. III, nr. 377, p. 100.
149
Ibidem, nr. 993, p. 223.
150
Ibidem, nr. 154, p. 55, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p.
24-26.
151
CDM, vol. IV, nr. 2023, p. 445.
152
Ibidem, nr. 1776, p. 392.
153
CDM, vol. III, nr. 466, p. 117.
154
CDM, vol. V, nr. 1095, p. 293.
Lăpuşna. 119
lui Mălai logofăt” a dăruit lui Ion Sturza, fost mare vornic, o parte din satul Doljeşti155; Satul
Turbăteşti, ţinutul Cârligătura: la 9 iulie 1702 la o tranzacţie pentru satul Turbăteşti, ţinutul
Cârligătura (proprietate mai veche a unui „Gheorghe comis”) figurează printre boierii ca
martor şi „Miron Dari”156. Ulterior, la 20 august 1702, „Gheorghiţă Frătiţă comis cu soţia lui
Safta” au vândut o parte din Turbăteşti, ţinutul Cârligătura157.
În legătură cu Miron Darie, al cărui loc în spiţa genealogică a Dărieştilor deocamdată nu
l-am identificat, se află moşia Dărmăneşti, de lângă Piatra Neamţ: la 22 iunie 1705 Antioh
vodă Cantemir a întărit mănăstirii Aron vodă doi vecini din satul Girov, ţinutul Neamţ, pen-
tru care „s-a judecat cu Miron Darie, fost postelnic, care şade în Dărmăneşti, şi care arată că
sânt feciorii lui Bran, vecin al său din Dărmăneşti” şi „găsind egumenul zece oameni jurători,
Miron Darie postelnicul nu i-a lăsat să jure şi a fost dat rămas”158.
Un alt grup de moşii în care stăpâneau urmaşii lui Darie Cărăbăţ se referă la cele cuvenite
de pe bătrânul Costescul. În satul Bogzeşti, ţinutul Orhei: la 14 iunie 1782, „Ioniţi, sân Savii,
nepot lui Darii stolnic, strănepot Chiriţii, prestrănepot lui Horjilă” a făcut zapis de danie lo-
gofătului Ioan Cantacuzino „toate părţile lui dintr-alti moşii, cum şi din moşie Bogzăştii, din
bătrânul Costescului, di la ţinut Orheiului, pi apa Bahului”159; în Cruceşti, ţinutul Orhei: la
7 noiembrie 1815, la alegerea părţilor de moşie ale bătrânului Costescul din Cruceşti („Cos-
tescul bătrânu adică a 6 parte din tot satul Cruceştii”), „moşie stearpă pe Cogâlnic”, după
o hotarnică din 14 aprilie 1797, acesta a fost împărţit în trei părţi: „o parti Chiriţa, ficiorul
lui Horjilă, al 2-le parti Stanca şi Sofiica, al 3-le parti Săpoteanu”. Totodată, s-a evidenţiat
„din Cruceşti giumătate din partea Chiriţii, adică partea lui Darii stolnicul şi a surorii sali
Marii păhărniceasăi”. Din acest „Darii stolnicu, din cari să tragi Neculai şi Tudurachi, fraţi
Pelineşti” iar din „Mariea păhărniceasa, din cari să tragi căpitanu Apostu Morozan cu ai săi
cu baştină”160. Probabil, Dărieştii stăpâneau şi în moşia Văsieni, de la ţinutul Orhei, supoziţe
bazată pe faptul că acolo exista un bătrân numit Costescul („bătrân Costescului în moşiea
Văsienii, ce esti în capul Culişâului din sus pi Măetinu, la ţinutul Orheiului”)161. Prezintă
interes faptul că în zilele noastre reprezentanţi ai neamului Darie locuiesc atât în satul Văsi-
eni, ţinutul Orhei, acum raionul Teleneşti, cât şi în Văsienii din ţinutul Lăpuşna, azi raionul
Ialoveni.
Urmaşii lui Darie Cărăbăţ au stăpânit moşia Chiopari, ţinutul Fălciu: la 26 august 1756,
„Vasilachi Darii, Marie, fata lui Mihaiu Darii”, „Dumitru, ficiorul lui Ioniţă Darii” au vândut
lui Ştefan Bosie, fost mare jitnicer, pentru 800 lei „o moşie, anume C(h)ioparii, sat întreg,
ce să hotărăşte din sus cu Stănileştii şi din gios cu Măicani”162; părţi din Drăceni, ţinutul
Fălciu: la 20 martie 1754, „Sanda, femeie lui Neculaiu Darie, împreună cu fiiul mieu Grigori,
şi cu fiica me, Porfira, nepoţi şi strănepoţi lui Ionaşco Şoropului din Todereşti, ot Vasluiu”
mărturiseau că au vândut partea lor de „baştină în sat, în Drăceni”, din bătrânul Şoropului,
155
CDM, vol. V, nr. 1420, p. 385-386.
156
Ibidem, nr. 144, p. 37.
157
Ibidem, nr. 150, p. 39.
158
Ibidem, nr. 444, p. 117; nr. 443, p. 117; înainte de 22 iunie 1705, Antioh vodă Cantemir a poruncit lui
„Miron Darie, fost postelnic, săşi aducă martori în pricina [cu mănăstirea Aron vodă, pentru vecinii
din Girov, ţinutul Neamţ”.
159
feudalismului (în continuare: Doc. MEF), vol. XI, realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia
Bocearov, Chişinău, 2008, nr.11, p. 42-58; (47).
160
161
Ibidem, nr. 370, p. 467.
162
Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), Iaşi, 2013, nr. 84, p. 112-113.
120 Lăpuşna.
pe Prut, în ţinutul Fălciu, precum şi alte părţi din acel sat, de cumpărătură a „soţului mieu,
Neculaiu Darie”163.
Moşii ale Dărieştilor atestăm, în secolul al XVIII-lea, şi în ţinutul Soroca, anume satele
Ciorna şi Soloneţ. La 16 iunie 1775 este atestat un „Polimăr Darii mazil di la Rădeni, din
ţinutul Iaşi”, alături de Savin Racoviţă şi Grigoraş Dontul, cărora li se întăreşte stăpânirea
asupra moşiilor „Ciorna şi Soloneţul, de la ţânutul Sorocii”164.
Un interes aparte prezintă actul, întocmit la 20 ianuarie 1743, de împărţire între copiii şi
nepoţii stolnicului Ştefan Darie, „pentru moşii ce au depre părinţii lor dipre Dărieşti şi dipre
Boeşti”, adică Bouleşti. Moşiile Dărieşti, atestate în zapis, erau: „Perişor ce-i la ţinutul Lăpuş-
nei”, „sat întreg Spărieţii la Lăpuşna”; moşiile Bouleşti erau: Stejăreni („sat întreg la Suceav
cu vecini Stejărenii”) şi Corlăteşti („Corlăteştii cu vecini iar la Suceav, alăturea cu Stejărea-
nii”), ambele în ţinutul Suceava. Alte două sate atestate cu acest prilej, Mărgineni („părţile
din Mărgineni de la Neamţu”) şi Iucaş („părţile din Iucaş”), în ţinutul Neamţ, s-ar putea să fi
fost şi ele moştenite de la neamul Boul.
Astfel, Sinicăi, soţia lui Toader Mălai, fiica lui Ştefan Darie stolnic, i-a revenit „sat în-
treg la Suceav cu vecini Stejărenii, care tot ea l-au stăpânit acel sat de cându s-au măritat la
domniea lui Antioh vodă dintâi până acmu”; „şi giumătate sat Corlăteştii cu vecini iar la
Suceava, alăturea cu Stejăreanii”; „şi a patra parte din sat din Perişor ce-i la ţinutul Lăpuşnei”.
Iar copiilor Saftei, fiica lui Ştefan Darie stolnic, anume „Prodănesii Catrinii, nepoată de soră
Mălăesii şi frăţine-său Neculai şi Mariei sora lor” li s-au dat „sat întreg Spărieţii la Lăpuşna”;
„şi giumătate sat Corlăteştii cu vecini”; „şi a parta parte de sat din Perişor”. Apoi copiii Saftei
şi-au împărţit între ei aceste moşii, în felul următor: jumătate sat Spărieţi – Catrinei, iar altă
jumătate – Mariei, iar jumătate de Corlăteşti – lui Nicolae Brăescul165. Separat de aceste mo-
şii, Niculai Brăescul i-a dat, surorii sale vitrege, Catrinei Prodănesei, „părţile din Mărgineni
de la Neamţu” şi „părţile din Iucaş”, pentru nişte bijuterii („odoare”), moştenite de la tatăl ei,
Hăbăşescu, şi „pierdute” (vândute sau zălogite) de cel de-al doilea soţ al mamei ei, Solomon
Brăescul, părintele lui Niculai166.
În procesul împărţirii moşiilor Dărieşti şi Bouleşti s-a constatat că mai sunt şi altele, pen-
tru care urma să se facă zapis separat: „iar pentru alte sate ce mai au ei neştiindu-le cui ce s-a
vini pân ş-or lua izvod de înpărţală... şi atunce aducându şi acela izvod li s-a faci şi de aceale
înpărţală”, tot în jumătate, după fiicele lui Ştefan Darie, „di pi Dărieşti şi di pi Boeşti ce s-or
mai afla li s-a faci înpărţală”167.
Documentar am atestat câteva moşii în care au stăpânit alţi Cărăbăţeşti decât descen-
denţii din Darie Cărăbăţ. Probabil aceştia sunt urmaşii lui Ion Cărăbăţ, pârcălabul Lăpuşnei,
care, spre deosebire de Dărieşti, au menţinut în continuare numele vechi al neamului lor. Ne
referim la achiziţiile funciare efectuate, în decursul secolului al XVIII-lea, de către Sandul
Cărăbăţ şi de fiul său Constantin Cărăbăţ, în satele Lohăneşti şi Ciureni, ţinutul Lăpuşna.
Astfel, la 25 aprilie 1740, Grigore vodă Ghica a poruncit să se cerceteze temeiul în care un
Neculaiu Grosu din Ciuciuleni pretinde să stăpânească în moşia Lohăneşti, deoarece „la
domniia domniei sale Mihaiiu vodă s-a hi aflat un zapis de la tatul acestui om şi de la alţi
moşeni din Lohăneşti de vânzare pe tot satul Lohăneştii cum că ar hi vândut lui Cărăbăţ şi
multă pâră ar hi avut cu acel Cărăbăţu pentru acel zapis ş-ar hi rămas lucrul de la giudecată
163
Doc. MEF, vol. IX, nr. 14, p. 34-35.
164
feudalismului, vol. X, realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearov, Chişinău, 2005,
nr. 9, p. 27-28.
165
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr.157, p. 184-185.
166
Ibidem, nr.157, p. 184-185.
167
Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr.157, p. 184-185.
Lăpuşna. 121
să întoarcă banii lui Cărăbăţu”, în condiţiile în care mărturisea „Neculaiiu Grosul c-ar hi în-
torsu banii lui Cărăbăţu cincizăci de lei ş-au răscumpărat tot satul Lohăneştii şi ar hi luat de
la Cărăbăţu şi zapisul acel de vânzare şi alte scrisori de răscumpărare”168, iar mai târziu toate
aceste documente s-au pierdut. La 20 iunie 1740 „Sandul Cărăbăţu şi Costantin ficiorul San-
dului” au dat un nou zapis de mărturie, pentru că cel vechi s-a pierdut, lui „Neculai Grosului,
precum să să ştii să i-am vândut sălişte cu locul Lohăneştii pi Cogâlnicu la ţinutul Lăpuşnii,
cari sălişti să hotărăşti cu Iurieştii, care şi nouă ne-au fostu cumpărătură de la moşii noştri”.
Din zapis aflăm că Neculaiu Grosul era rudă cu Cărăbăţeştii şi le-a achitat acei 50 lei pentru
răscumpărarea moşiei169.
Tot în legătură cu Cărăbăţeştii menţionaţi este, probabil, şi zapisul din 17 noiembrie 1740,
prin care Grigore vodă Ghica a poruncit să se cerceteze pricina dintre răzăşii „siliştii Ciureni
di pi Ciuta din ţinutul Lăpuşnei” cu Niculai Grosul din Ciuciuleni „pentru o parte di moşie
din satul Ciureni di pi Ciuta, ce-au fostu luat Cărăbăţu cel bătrân di la un răzeşu din Ciureni
anume Gligorie Oală pentru o gloabă”, iar ulterior de la „Cărăbăţu, cu multă pâră, au răscum-
părat-o Neculai Grosu cu cinzăci di lei dând doi boi şi un cal pentru aceşti bani, ştiindu-să el
din părinţii lui moşan acolo şi Cărăbăţu fiindu streinu”170.
Într-un compartiment separat evidenţiem o moşie a lui Dumitru Cărăbăţ pârcălabul Lă-
puşnei, care a revenit fiicei Ghinia şi soţului ei, Luca, pârcălab de Lăpuşna. Ne referim la
moşia Pulbereni (care pare să se fi numit mai târziu Cărăbăţul) împreună cu Valea Names-
nicul, evidenţiată din locul domnesc al târgului Lăpuşna. Despre evoluţia stăpânirii (moşie
domnească ce ţinea de târgul Lăpuşna – danie domnească făcută lui Drăguş vornicul – cum-
părătură a lui Cărăbăţ pârcălab – reîntoarsă în fondul domnesc al târgului Lăpuşna – resti-
tuită ginerelui lui Cărăbăţ pârcălab) aflăm din trei zapise. Unul emis la 5 august 1655, prin
care Gheorghe vodă Ştefan a făcut danie lui „Luca pârcălab de Lăpuşna” „o silişte anume
Pulberenii, care-i în ţinutul Lăpuşnei pe Cogâlnic şi cu o vale care să numeşte Namisnicul,
care acest sat Pulberenii şi această vale Namisnicul au fost drepte domneşti din zilele de de-
mult, iar în zilele răposatului Petru voievod” [Şchiopul] a fost dată lui Drăguş vornicul, iar
în timpul lui Vasile vodă Lupul, copiii lui Drăguş vornicul „au vândut acel sat Pulberenii şi
acea Vale Namisnicul Cărăbăţului pârcălab, iar Vasilie voevod [Lupul] n-au vrut şi au zis că
nu se cade nimănui să cumpere moşia aceia care a fost domnească, ci iarăşi să cade să o cum-
pere domnia şi a întors Vasilie voevod [Lupul] banii lui Cărăbăţ pârcălabul şi iarăşi a rămas
acel sat şi acea vale domneşti”171. În zapisul din 13 iunie 1662, de la Eustratie vodă Dabija,
prin care domnul a reîntărit „slugii noastre Lucăi ce-au fost pârcălab, ginerele lui Cărăbăţ
pârcălab, o selişte anume Pulbereanii ce iaste în matca Cogâlnicului cu valea Buciumului
pre Tărnuşa în ţinutul Lăpuşnei” se specifică iarăşi că „acel loc au fost mai denainte vreame
dereptu domnescu de ocolul târgului Lăpuşnei, care silişte au fost cumpărătur socru-său lui
Cărăbăţ pârcălabul de la Crâstea Drăguş”. Urmează din nou descrierea scenariului prezentat
mai sus, cu precizarea că „Vasilie vodă [Lupul] au fost răscumpărat acel loc de la Cărăbăţ
pârcălab şi au fost plătit numai pe giumătate”, iar Gheorghe vodă Ştefan „au dat locul acesta
ce mai sus scrie, iar slugei noastre Luca pârcălab, ginerele lui Cărăbăţ pârcălab precum au
fost a lor şi neplătit deplin”. Mai târziu, după ce „au vinit Ghiorghie Ghica vodă la domnie
au făcut pre Luca pârcălabul viclean, au zis că au ţinut cu [Gheorghe] Ştefan vodă la răscoala
lui Vasilie vodă [Lupul] şi i-au fost luat satul acesta încă şi o samă de direase i-au luat atunci”.
Şi doar abia la venirea lui Ştefăniţă vodă Lupul la domnie s-au „socotit şi n-au aflat pre Luca
168
169
Ibidem, nr. 151, p. 175-176.
170
Ibidem, nr. 152, p. 176-178.
171
Ibidem, nr. 55, p. 74-76.
122 Lăpuşna.
întru nimic viclean, ce i-au dat de iznoav satul Pulbereanii cu tot locul”172; La 24 aprile 1669,
Gheorghe vodă Duca a întărit şi el lui „Luca pârcălab de Chişinău”, pentru că „au slujit şi
domnii meale când am fost însumi domnie mea în Ţarigrad”, „o selişte anume Pulberenii, ce
este în fundul Cogâlnicului cu Vale Buciumului pe Ternuşa în ţinut Lăpuşnii, care selişte au
fost cumpărătură socru-său Cărăbăţ pârcălab”173.
Din hotarnica moşiilor Boghiceni, Lăpuşna şi Spărieţii, stăpâniri ale mănăstirii Sf. Ioan
Zlatoust din Iaşi, întocmită la 1 iunie 1768, aflăm că în apropiere de Valea Namesnicului
(lângă „apa Cogâlnicului la iazul Iurieştilor şi di acolo drept în susu apa Cogâlnicului până la
moşia Cărăbăţului şi de acolo tai drept inspre apus prin rughie văii Fănaţului”), hotarul aces-
tor moşii pe segmentul de sud-est era „alăture cu Cărăbăţul la dial pin pădure pâră în vârful
dialului şi di acolo apucă zarea dealului drept în sus până în hotarul Spărieţilor”174. Reieşind
din poziţia geografică, se pare că moşia Cărăbăţului este identică cu moşia Pulbereni. Astfel,
observăm un al doilea exemplu când numele neamului Cărăbăţ a obţinut statutul de topo-
nim, în acest caz el fiind trecut asupra unei foste moşii domneşti din ocolul târgului Lăpuşna.
***
În final, constatăm că neamul Cărăbăţ (inclusiv ramura Darie) a avut un rol important în
istoria medievală a Ţării Moldovei. În Evul Mediu exponenţii Cărăbăţeştilor au fost prezenţi
şi în târgul Lăpuşna.
Abordând problema locului de origine al neamului Cărăbăţ, sesizăm anumite asemănări
cu cazul neamului Hâncu. Probabil, ambele neamuri, iniţial, înainte de descălecarea Ţării
Moldovei, au locuit în regiunea Bârladului. Ulterior, după înlăturarea stăpânirii Hoadrei de
Aur din spaţiul pruto-nistrean, Cărăbăţeştii şi Hânceştii, ca participanţi activi ai acestui pro-
ces, au obţinut moşii în ţinutul Lăpuşna.
Primul reprezentant cunoscut al acestui neam este Petru Cărăbăţ, vornic la începutul se-
colului al XVI-lea, în perioada domniei lui Ştefăniţă vodă. Aflată sub conducerea vornicului
Petru Cărăbăţ, oastea Ţării Moldovei, formată preponderent din joseni, adică locuitori ai Ţă-
rii de Jos, a obţinut (în anul 1518 la Şerbaca, pe Prut) o victorie zdrobitoare asupra tătarilor.
Este ştiut că josenii (inclusiv locuitorii ţinutului Lăpuşna) au fost elementul cel mai energic,
combativ şi tradiţionalist al Moldovei.
Alţi reprezentanţi ai neamului Cărăbăţ s-au manifestat pe arena social-politică a Ţării
Moldovei în secolul al XVII-lea. Ne referim în primul rând la Darie, fiul pârcălabului de Lă-
puşna Dumitru Cărăbăţ. Darie Cărăbăţ a fost acel care a pus bazele unei noi ramuri de neam,
fiind strămoşul boierilor Dărieşti (Darie), ce au activat în secolele XVII-XIX. Darie Cărăbăţ
a deţinut mari dregătorii în aparatul central al statului: mare sulger, mare comis, mare spătar.
Rudele sale apropiate (fratele Ioan Cărăbăţ şi cumnatul Luca, căsărorit cu sora sa Ghinia) au
fost pârcălabi de Lăpuşna. Tatăl lui Darie, Dumitru Cărăbăţ, a activat şi el în ţinutul Lăpuşna
în calitate de pârcălab. Conform obiceiului, pârcălabii aveau locul de reşedinţă în centrul ţi-
nutului aflat sub oblăduire. Astfel, în casa sau curtea pârcălabului de la Lăpuşna au trăit şi au
activat câţiva reprezentanţi ai neamului Cărăbăţ. De aceea putem califica neamul Cărăbăţ ca
fiind lăpuşnean, mai ales că reprezentanţii acestuia au stăpânit multiple moşii în ţinutul Lă-
puşna, inclusiv Mlădineştii, Pulberenii şi Sperieţii, în ocolul târgului Lăpuşna. Prezintă inte-
res faptul că în secolul al XIX-lea un răstrănepot al Cărăbăţeştilor apare în postura de stăpân
al moşiei Lăpuşna. Ne referim la Iordache Tomuleţ, descendent din Ghinia, sora lui Darie
Cărăbăţ, căsătorită cu Luca, pârcălabul de Lăpuşna. Un urmaş al acestui Luca pârcălab a fost
172
173
Ibidem, nr. 85, p. 106-107.
174
Ibidem, nr. 186, p. 217-222 (220).
Lăpuşna. 123
boierul Ştefan Luca, strămoşul neamului de nobili basarabeni Tomuleţ. În afară de neamul
Tomuleţ, mulţi alţi descendenţi ai Cărăbăţeştilor locuiesc până astăzi în satele fostului ţinut
Lăpuşna (cum ar fi, spre exemplu, cazul localităţilor Văsieni, Ciuciuleni, Cojuşna, Logăneşti,
Stolniceni, Rezeni etc.) (Fugura nr. 3.).
Figura nr.3. Harta moşiilor cunoscute ale neamului Cărăbăţ / Darie

(secolele XV-XIX)
LEGENDĂ
Moșiile vornicului
Petrea Cărăbăț
(sf. sec. XV - înc. sec. XVI)
Moșiile de baștină ale spătarului

Darie Cărăbăț și ale fraților săi
(înc. sec. XVII)
alte moșii ale lui Darie Cărăbăț

(danie, cumpărătură și zestre)
Moșiile neamului Darieștilor

(descendenții lui Darie Cărăbăț)
moșiile altor Cărăbășești
* Cu nuanţă închisă sunt evidenţiate ţinuturile Moldovei care au făcut parte din Ţara de Jos.
Comentarii la hartă:
Moşiile cunoscute ale marelui vornic Petru Cărăbăţ: 1. Orgoeşti, pe Horoiata, ţinutul
Tutova, acum judeţul Vaslui, între satele Schitu, Tunseşti, Bogdăniţa, Vişinari, Bogdăneşti,
Dinga şi Buda; 2. Negomireştii, pe Horoiata, ţinutul Tutova, nelocalizat cu precizie, în apro-
piere de Orgoeşti; 3. Vlădeşti (jumătate de selişte), pe Horoiata, ţinutul Tutova, acum judeţul
Vaslui, între satele Vişinari, Coroieşti, Hupca, Bogdăneşti şi Buda; 4. Bogdăneşti (o parte
de moşie), pe Horoiata, ţinutul Tutova, acum judeţul Vaslui, între satele Vlădeşti, Vişinari,
Buda, Dinga, Pârveşti, Chiţcani, Ulea şi Hupca.
124 Lăpuşna.
Moşiile cunoscute ale marelui spătar Darie Cărăbăţ:
a) de baştină: 1. Stolniceni, ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hânceşti, între satele Drăgu-
şani, Ulmu, Văsieni, Logăneşti şi Şipoteni; 2. Drăguşani, pe Tărnuşa, ţinutul Lăpuşna, acum
raionul Hânceşti, între satele Pereni, Ciuciuleni, Bobeica, Dahnovici, Stoniceni, Şipoteni şi
Paşcani; 3. Ciuciuleni, ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hânceşti, între satele Secăreni, Drăgu-
şenii Noi, Horodca, Drăguşeni, Bobeica, Pereni; 4. Voloceni (Voloseni), pe Târnuşa, ţinutul
Lăpuşna, lângă Ciuciuleni;
b) danie, cumpărătură şi de zestre: 5. Horodca, pe Botna, ţinutul Lăpuşna, raioanele
Ialoveni şi Hânceşti, între satele Ulmu, Condriţa, Drăguşenii Noi, Ciuciuleni şi Bobeica; 6.
Spărieţi, ţinutul Lăpuşna, acum satul Şipoteni, în raionul Hânceşti, între satele Lăpuşna şi
Stolniceni; 7. Ulmenii şi Dăicenii (Dulijăni), ţinutul Lăpuşna, acum moşia satului Bardar,
raionul Ialoveni, între satele Pojăreni, Fundul Galbenei, Ruseştii Noi şi Sociteni; 8. Perişorul,
pe Volocel, ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hânceşti; 9. Mlădineştii, ţinutul Lăpuşna, acum
raionul Hânceşti. Era amplasată partea de nord a moşiei Lăpuşna, lângă Paşcani şi Boghi-
ceni; 10. Chicera, ţinutul Lăpuşna, ocolul Bâcovăţului; 11. Trifeni, ţinutul Lăpuşna, acum
raionul Hânceşti. Se afla lângă satul Mlădineşti; 12. Boghiceni, ţinutul Lăpuşna, acum în
raionul Hânceşti, între satele Lăpuşna, Paşcani, Bujor şi Pervomaiscoe; 13. Cartişa, ţinutul
Lăpuşna, acum în municipiul Chişinău, între Truşeni, Durleşti şi Nimoreni; 14. Ciorăştii, pe
Prut, ţinutul Lăpuşna, mai sus de Vrăbieni, în hotar cu satul Dopceni, aproape de gura Nâr-
novei şi Ghermăneşti; 15. Căţăleni, pe pârâul Nârnova, ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hân-
ceşti, între satele Bălăureşti, Călimăneşti, Drojdieni, Bujor, Ivanovca, Obileni şi Nemţeni; 16.
Obileni, pe Prut, în ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hânceşti, între satele Cotul Morii, Nem-
ţeni, Căţăleni, Ivanovca, Costeşti şi Sărăţeni; 17. Ghermăneşti, în două ţinuturi, Lăpuşna şi
Fălciu, pe ambele maluri ale Prutului, între moşiile Nereşti, Orţăşti, Albiţa, Ciorăşti, Leuşeni,
Ocoale, Vrăbieni; 18. Răducani, pe Prut, la gura Lăpuşnei, ţinutul Lăpuşna, acum raionul
Leova (Tochile Răducani), parţial în judeţul Vaslui (Răducani), între satele Sărata Răzăşi, To-
mai, Sârma, Boscoteşti, Stănileşti şi Săratu; 19. Stârpeni, pe Prut, în două ţinuturi, iniţial în
Lăpuşna, apoi şi în Fălciu. Acum inclus în cadrul moşiei satului Stănileşti, lângă oraşul Huşi;
20. Mereşti, lângă movila Răbăei, în apropiere de oraşul Huşi, ţinutul Fălciu; 21. Măxineşti
(probabil tot el este şi Măţineşti), pe valea Crasnei, ţinutul Fălciu, în apropiere de Buneşti şi
Căbiceşti; 22. Călimăneşti şi Mândroaea, pe pârâul Nârnova, ţinutul Lăpuşna, acum raionul
Nisporeni, între satele Căţeleni, Bălăureşti, Marinici, Şişcani şi Drojdieni; 23. Căbiceşti, pe
Crasna, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui. Nelocalizat cu precizie. În apropiere de satul
Buneşti; 24. Buneşti, pe Crasna, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui, între satele Podul Oprii,
Găneşti, Armăşeni, Arsura, Podolenii de Sus şi Cozmeşti; 25. Pribeştii, în ţinutul Vaslui, pe
dreapta râului Vaslui, acum judeţul Vaslui, între Codăeşti, Dobrovăţ, Pocreaca, Coropceni,
Deleni, Ciorteşti şi Şerbeşti; 26. Pocreaca, ţinutul Vaslui, acum judeţul Vaslui, între satele
Pribeşti, Dobrovăţ, Slobozia, Poiana, Hiliţa şi Satul Nou; 27. Popeşti, ţinutul Vaslui, acum
judeţul Vaslui. Nelocalizat cu precizie. Lângă satul Pribeşti; 28. Poiana Cârnului şi Poiana
lui Ţigan, fundul Vasluiului, mijlocul codrului, „unde se împreună locul Popeştilor cu locul
târgului Iaşi”, acum satul Poieni, între Blaga, Curagău, Chicera, Goruni, Pietrăria şi Bârnova;
29. Şerbeşti, pe stânga râului Vaslui, ţinutul Vaslui, acum judeţul Vaslui, între satele Pribeşti,
Ciorteşti, Dolheşti, Chiceşti şi Codăeşti; 30. Hărmăneşti, ţinutul Vaslui, nelocalizat; 31. Fol-
teşti, ţinutul Vaslui, nelocalizat; 32. Zămeşti, ţinutul Vaslui, nelocalizat; 34. Bubuiogi (Bu-
buieci), pe Bâc, ţinutul Orhei, acum municipiul Chişinău, între satele Sângera, Floreni, Hu-
muleşti şi oraşul Chişinău; 35. Zaluceni (Zolonceni), la gura Răutului, ţinutul Orhei, acum
raionul Criuleni, între satele Ustia, Ohrincea şi oraşul Criuleni; 36. Mateuţi (Cobâlenii),
ţinutul Orhei, acum în raionul Rezina, între satele Păpăuţi, Boşerniţa, Solonceni, Glinjeni şi
Lăpuşna. 125
Lipceni; 37. Lopatna, pe Nistru, ţinutul Orhei, acum raionul Orhei, între satele Jora de Sus,
Mârzeşti şi Jura; 38. Măciucaşi (zis şi Măciucaşii de Jos), pe Bârlad, la gura Pereschivului,
ţinutul Tutova, acum judeţul Galaţi, nelocalizat cu precizie; 39. Mihneşti, ţinutul Trotuş.
Nelocalizat cu precizie; 40. Nebuvaleuca, pe Prut, ţinutul Hotinului, între satele Medvetca şi
Piciul. Acum în apropiere de oraşul Lipcani, în raionul Briceni.
Moşii aflate în stăpânirea (de danie, cumpărătură şi zestre) descendeţilor lui Darie
Cărăbăţ: 1. Mireşti, ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hânceşti, între satele Şişcani, Călimă-
neşti, Drojdieni, Chetroşeni şi Bolţun; 2. Chiopari, pe Prut, ţinutul Fălciu, acum judeţul
Vaslui, încadrat în moşia Stănileşti; 3. Drăceni, pe Prut, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui,
între satele Ghermăneşti, Arsura, Albiţa şi Leuşeni; 4. Tufeştii, ţinutul Vaslui, acum satele
Tufeştii de Sus şi Tufeştii de Jos, judeţul Vaslui, între satele Draxeni, Rădiu, Bodeşti, Focşeas-
ca, Tăcuta şi Mirceşti; 5. Cruceşti, pe Cogâlnic, ţinutul Orhei, în apropiere de Brăviceni; 6.
Bogzăştii (bătrânul Costescul), pe Bahu, ţinutul Orhei, acum raionul Teleneşti, între satele
Bahu, Văsieni, Crăsnăşeni, Ţibirica şi Bravicea; 7. Petroasa, 1) pe Sagala, ţinutul Orhei, lângă
Ignăţei; 2) lângă Măgura, ţinutul Iaşi, lângă Nebojăşti şi Tăurele; 8. Rădeni, din ţinutul Iaşi,
acum în raionul Ungheni, între satele Bahmut, Corneşti, Bumbăta, Alexeevca, Mileşti şi Te-
meleuţi; 9. Turbăteşti, ţinutul Cârligătura, acum ţinutul Iaşi, în apropiere de Vocoteşti; 10.
Ciorna, ţinutul Soroca, acum, probabil, satul Cerniţa, raionul Floreşti, între satele Soloneţ,
Ciripcău, Coşerniţa, Văscăuţi şi Temeleuţi; 11. Soloneţ, ţinutul Soroca, acum raionul Soroca,
între satele Cerniţa, Ciripcău, Stoicani şi Temeleuţi; 12. Mărgineni, ţinutul Neamţ, acum
judeţul Neamţ, între satele Hoiseşti, Micşuneşti, Făurei, Itrineşti şi Dochia; 13. Iucaş, ţinutul
Neamţ, nelocalizat, lângă Mărgineni; 14. Dărmăneşti, ţinutul Neamţ, acum judeţul Neamţ,
suburbie a oraşului Piatra Neamţ; 15. Băbiceni, ţinutul Dorohoi, la obârşia Coroviei, acum
judeţul Botoşani, între satele Broşteni, Guranda, Truşeşti şi Albeşti; 16. Doljeşti, pe Siret,
ţinutul Roman, acum judeţul Neamţ, între satele Rotunda, Rediu, Oţeleni şi Buhoncea; 17.
Brăeşti (Corlăteşti), ţinutul Suceava, în prezenţ judeţul Suceava, pe stânga Moldovei, între
Măzănăeşti, Berchişeşti, Mălini şi Băiseşti; 18. Stejereni, ţinutul Sucevei, nelocalizat, însă
conform surselor cunoaştem că era alături de Corlăteşti (Brăieşti).
Moşii în care au stăpânit alţi Cărăbăţeşti decăt urmaşi lui Darie Cărăbăţ: 1. Lohăneşti,
pe Cogâlnic, ţinutul Lăpuşna, acum Logăneşti, în raionul Hânceşti, între satele Fundul Gal-
benei, Ruseştii Vechi, Văsieni, Stolniceni, Şipoteni, Lăpuşna şi oraşul Hânceşti; 2. Ciureni, pe
Ciuta, ţinutul Lăpuşnei, în apropiere de Ciuciuleni; 3. Pulbereni (Cărăbăţul), pe Cogâlnic,
ţinutul Lăpuşna, acum raionul Hânceşti, lângă Iureşti, Valea Namesnicului, în raza satelor
Lăpuşna, Şipoteni, Logăneşti şi a oraşului Hânceşti.
126 Lăpuşna.
8
Lăpuşna în heraldică
dr. Silviu ANDRIEŞ-TABAC

În anul 2001 a văzut lumina tiparului articolul nostru „Stema şi drapelul satului Lăpuş-
na”1, care, pe lângă prezentarea simbolurilor satului Lăpuşna aprobate în 1999, a avut şi rolul
de primă lucrare istoriografică asupra heraldicii cu origini medievale ale acestei localităţi
pitoreşti. Între timp au apărut şi unele studii privind heraldica districtuală legată de numele
acestei localităţi2, iar activităţile curente în cadrul Comisiei Naţionale de Heraldică au pri-
lejuit acumularea unor informaţii noi, apariţia unor viziuni noi şi crearea unor simboluri
heraldice şi vexilologice noi, tangente cu heraldica medievală, modernă sau contemporană
lăpuşneană. Astfel, adunarea studiilor şi materialelor pentru prezentul volum a fost o bună
ocazie de a pune pe hârtie, într-o logică cronologică, toată informaţia de care dispunem as-
tăzi cu referire la heraldica târgului, satului, ţinutului şi judeţului cu numele Lăpuşna.
I. Toponimul Lăpuşna3
După cum au demonstrat săpăturile arheologice întreprinse la Lăpuşna, teritoriul locali-
tăţii a fost locuit încă din epoca bronzului. În ceea ce priveşte prima menţiune documentară,
au fost expuse două păreri.
Unii cercetători consideră că originea documentară poate fi stabilită în acel sat „Lepo-
veşna” de pe râul Lăpuşna, menţionat într-un document din 10 aprilie 1430-14314, chiar
dacă această identificare trezeşte serioase dubii de ordin lingvistic, încât nici editorii acestui
document nu identifică localitatea cu Lăpuşna noastră.
1
Silviu Andrieş-Tabac, Stema şi drapelul satului Lăpuşna, In: Simpozion de numismatică dedicat împli-
nirii a patru secole de la prima unire a românilor sub Mihai Voievod Viteazul, Chişinău, 28-30 mai 2000:
Comunicări, studii şi note, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, p. 237-243: 3 fig.
2
Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigi-
liilor Serdăriei Orheiului, In: Simpozion de numismatică dedicate centenarului Societăţii Numismatice
Române (1903-2003), Chişinău, 26-28 noiembrie 2003. Comunicări, studii şi note, Bucureşti: Editura En-
ciclopedică, 2005, p. 189-191; Silviu Andrieş-Tabac, Sergius Ciocanu, Cinci sigilii heraldice teritoriale
basarabene din primul sfert al secolului al XIX-lea, In: Putna, ctitorii ei şi lumea lor, Bucureşti: Editura
Oscar Print, 2011, p. 231-238: 10 fig.; Silviu Andrieş-Tabac, Stemele şi drapelele judeţelor Republicii Mol-
dova, In: Arta-2002, Chişinău, 2002, p. 97-102; republicat, revăzut şi completat, cu titlul Stemele şi
drapelele judeţelor Republicii Moldova din perioada 1999-2003, In: Silviu Andrieş-Tabac, Introducere în
heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la armorialul teritorial românesc, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2008, p. 138-150.
3
Aducem mulţumiri profesorului dr. Mircea Ciubotaru de la Iaşi pentru expertiza binevoitoare şi dez-
interesată făcută acestui compartiment al articolului.
4
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I (1381-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Ca-
proşu, L. Şimanschi, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1975, p. 145-146, doc. nr. 98, copie („suret de
pe ispisoc sârbesc”).
Lăpuşna. 127
Alţi cercetători au optat pentru documentul din 25 august 1454, când Lăpuşna este men-
ţionată ca târg cu vamă5, şi această identificare nu trezeşte niciun fel de obiecţii.
Existenţa ţinutului Lăpuşna încă de la începuturile statului moldovenesc, după părerile
mai multor istorici, probează existenţa târgului omonim la acea vreme, cu singura condiţie
ca ţinutul să nu-şi fi luat numele direct de la râu6, aşa cum este regula generală în Moldova.
Pentru că marele heraldist francez Michel Pastoureau în una din lucrările sale funda-
mentale arăta că „tot ce a fost de spus e spus în nume şi de către nume” şi că „cercetarea
simbolisticii medievale trebuie să înceapă mereu cu cea a vocabularului”7, vom zăbovi puţin
asupra numelui localităţii noastre.
În literatura de specialitate românească s-a încetăţenit părerea că toponimul Lăpuşna,
identic cu hidronimul Lăpuşna şi secundar acestuia, derivă de la numele plantei cunoscute
astăzi, mai ales, cu denumirea de brusture (lat. Arctium lappa). Astfel, Iorgu Iordan, la 1963,
includea toate toponimele cu rădăcina lăpuş în şirul celor ce au drept cap de serie Brustura
şi susţinea că la baza lor stă cuvântul bulgăresc lopuş, derivat din slavul lopuh, identificat cu
planta denumită captalan (lat. Petasites officinalis) şi care a dat toponime şi hidronime nu
numai în spaţiul românesc, ci şi în cel sârb şi ucrainean8. Acelaşi cercetător nu exclude însă
posibilitatea ca rădăcina lapoş/lăpoş/lăpuş să aibă la bază termenul maghiar „lápos” – „mlăş-
tinos”9.
Toponimistul Anatol Eremia, în câteva studii ale sale, arată că numele topic Lăpuşna are
la bază substantivul comun de origine slavă lopuh – „brusture”, derivat cu sufixul adjectival
-n-, reflectând particularităţile florei autohtone, având semnificaţia toponimică de „valea cu
brusturi” şi care a produs toponime şi hidronime în spaţiul românesc, ucrainean, bulgar,
sârb, polonez10.
Mircea Homorodean categoriseşte hidronimul Lăpuş printre toponimele slave, dar arată
că deşi la prima vedere acesta se explică uşor din termenul bulgăresc lăpuş (din slavă lopuh)–
„captalan, un soi de brusture”, nu se exclude posibilitatea originii româneşti a hidronimului,
care „pare a fi dovedită de existenţa în limba română a apelativului lăpuş „fleur de coucou11,
lampette12, amourette des prés13”, din bg. lopuh”14. Autorul trimite la Dicţionarul Limbii Ro-
mâne, editat de Academia Română, unde termenul lăpuş este explicat ca nume dat mai mul-
tor plante erbacee:
a) lăpuş de oaie, lăpuşul oii – lăptucul-oii (Telekia speciosa);
5
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II (1449-1486), volum întocmit de Leon Şimanschi
în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1976, p. 57-59,
doc. nr. 41.
6
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p. V-VI; Constantin C.
Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea,
Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1967, p. 248-250.
7
Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, traducere din franceză de Em. Galai-
cu-Păun, Chişinău: Cartier, 2004, p. 12.
8
Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1963, p. 62.
9
Ibidem, p. 54, 62.
10
A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău: Academia de Ştiinţe a
RSSM, 1970, p. 29, 67, 170; Idem, Tainele numelor geografice. De ce? De unde? De când? Chişinău: Şti-
inţa, 1986, p. 60-61; A. И. Еремия, Географические названия рассказывают, Кишинев: Штиинца,
1990, p. 88.
11
Fleur de coucou (fr.) – floarea-cucului (Lychnis Flos-cuculi sau Coronaria Flos-cuculi).
12
Lampette (lamprette) (fr.) – floarea-cucului (Lychnis Flos-cuculi).
13
Amourette des prés (fr.) – nume vulgar al plantelor din familia Lychnis.
14
Mircea Homorodean, Aspecte ale continuităţii în lumina toponimiei. Cu privire specială la Ţara Lăpuşu-
lui, In: Studii de onomastică, V, Cluj, 1990, p. 159.
128 Lăpuşna.
b) lăpuş de capră – cinsteţ (Salvia glutinosa);
c) lăpuş (prin nordul Munteniei), lăpuşnic (prin Oltenia), lapujnic (regional) – roiniţă
(Melissa officinalis);
d) (prin nordul Munteniei) brusture (Lappa);
e) (regional) floarea cucului (Lychnis Flos-cuculi);
f) lăpuş de iepure (regional) – plantă nedefinită mai îndeaproape15.
Nicolae Saramandu, comparând toponimele de pe cele două maluri ale Dunării, la discu-
tarea numelui topic comun lăpuş trimite şi la limba albaneză, în care există cuvintele lëpushe,
llapushë16.
O primă trecere specială în revistă a etimologiilor populare şi ştiinţifice expuse asupra
toponimului Lăpuşna a fost întreprinsă de G. Răutu în 196317, iar ultima – de regretatul to-
ponimist Ion Dron, în 199918. Opinia celui din urmă are la bază ideea că numele topice care
au rădăcina sau componentul lăpuş nu sunt împrumuturi, ci formate de români, pornind de
la românescul lăpuş (lăpuc), un regionalism în graiurile române, provenind de la latinescul
lappa „brusture”. Etimologia lui lăpuş din lat. lappa + -uş a fost dată de Pericle Papahagi
încă în 190719, acceptată de mai mulţi lingvişti şi consolidată de Marius Sala20. Ion Dron se
bazează pe demonstraţia făcută de Marius Sala, care, analizând mai multe cuvinte de origine
latină cu sufixul -uş (auş, cătuş(ă), căuş, mătuşă, păpuşă, părătuş etc.), ajunge la concluzia
că „sensurile lui lăpuş şi ale compuşilor lui se referă la diverse plante cu frunze late printre
care şi „brusture”, iar singurul sens al lui lăpuc este „brusture”. Coincidenţa parţială cu sen-
sul latin lappa este evidentă, iar sensurile noi sunt uşor de explicat din cel originar. Evoluţii
semantice de acelaşi tip, care pornesc de la forma frunzelor sau a fructului, există şi în alte
părţi ale României pentru lappa sau derivate ale acestuia: „măcriş”, „captalan”, „varec”, „spin”,
„troscot”, „cornuţi”, „scaiet”, „tătarnică” (în Galoromania), „cucută”, „scai”, „limba câinelui”
(în spaniolă). [...] lat. lappa nu a dispărut fără urme din română; el se păstrează sub forma
derivatelor lăpuc şi lăpuş”21. Prin urmare, aceste două cuvinte nu trebuie tratate ca împrumu-
turi din alte limbi. Toponimiştii români au remarcat frecvenţa în toponimie a formei Lăpuş
şi a unor derivate (Lăpuşata, Lăpuşel, Lăpuşoiul etc.) sau a unor compuşi (Lăpuşul de Sus).
Invocând o mărturie locală, precum că Lăpuşna s-ar mai fi numit cândva printre săteni şi
Lăpuşata, şi o cronică turcească ce atestă formula coruptă Lapuşta, Ion Dron conchide: „în
concepţia noastră numele topic (la început al văii) Lăpuşna derivă din altul indigen Lăpuşa-
ta, creat de populaţia băştinaşă românofonă (de la termenul botanic regional românesc lăpuş
„brusture”), însă slavizat prin sufixul slav -n(a) de diecii şi alcătuitorii actelor în cancelaria
domnească deja în secolele XIV-XV”22. Această ultimă concluzie făcută de Ion Dron nu re-
zistă criticii lingvistice elementare şi necesită argumente credibile documentate.
Printre observaţiile făcute de Marius Sala este şi aceea că „nici în limbile slave originea
termenului pentru „brusture” nu este explicată în mod convingător”23. Totuşi, pentru limbile
slave se poate observa că cercetătorii, dar şi omul simplu, face uşor o legătură de înrudire
15
Dicţionarul Limbii Române, tomul II, partea II, fascicula I. J–Lacustru, Bucureşti, 1937, p. 344-345.
16
Nicolae Saramandu, Romanitatea sud-dunăreană în raport cu cea nord-dunăreană pe baza toponimi-
ei, In: Studii de onomastică, V, Cluj, 1990, p. 251.
17
G. Răutu, Lăpuşna: Lapis, Lopuh ori Turban?, In: Tinerimea Moldovei, Chişinău, 1968, 7 aprilie.
18
Ion Dron, Lăpuşna, In: Limba Română, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 66-69.
19
Per. Papahagi, Notiţe etimologice, Bucureşti, 1907, p. 128 (apud Marius Sala).
20
Marius Sala, Urmaşi ai lat. lappa în limba româna, In: Studii și cercetări de lingvistică, XXXI, 1980, nr. 5,
septembrie-octombrie, p. 621-624.
21
Ibidem, p. 623-624.
22
Ion Dron, op. cit., p. 69.
23
Marius Sala, op. cit., p. 622, nota 9.
Lăpuşna. 129
fonetică şi semantică dintre termenii лопух – „brusture”; лапа – „labă”, лапоть – „opincă”,
лопата – „hârleţ, lopată, vâslă”, лопасть – „pală”24. Rădăcina primară a acestor cuvinte, prin
urmare trebuia să se refere la ceva lat şi destul de aplatizat – fie că este vorba de frunze, mem-
bre (labă, mână, picior) sau unelte (lopată etc.). Este posibil ca această rădăcină să fie mai
veche decât latina şi slava şi comună pentru ambele limbi.
Rezumând opiniile expuse în problema toponimului Lăpuşna, concluziile ce se impun
sunt următoarele:
a) denumirea localităţii Lăpuşna provine de la hidronimul omonim;
b) hidronimul Lăpuşna are la bază apelativul comun „lăpuş”, înţeles mai ales ca un alt
nume al brusturelui, care ar semnifica „valea cu brusturi”;
c) originea apelativului românesc lăpuş este fie slavă (лопуш < лопух), fie maghiară (lápu
– „spin”), fie latină (< lappa);
d) hidronimul Lăpuşna este fie o creaţie curat slavă, fie românească, după model slav, cu
sufixul slav -n-.
Lipsa unei pregătiri profesionale adecvate nu ne permite a ne expune în problemele
etimologice fundamentale. Opinia pe care o împărtăşim este cea că hidronimul Lăpuşna este
slav, Mircea Ciubotaru considerându-l chiar ucrainean, dată fiind terminaţia decisivă -na, ca
şi în cazul hidronimelor Crasna, Putna, Sitna etc.
În contextul articolului prezent, ţinem doar să atragem atenţia asupra faptului că apelati-
vul ucrainean lopuş, de la care a fost creat hidronimul Lăpuşna, după cum şi corespondentul
lui românesc lăpuş, nu are neapărat numai sensul de „brusture”, cel mai utilizat azi, încât
Lăpuşna nu înseamnă neapărat „valea cu brusturi”.
Din experienţa proprie am observat că brusturele obişnuit nu este o plantă prea iubitoare
de apă. Cele mai răspândite specii de la noi – Arctium lappa, Arctium tomentosum, Arctium
minus şi Arctium nemorosum, cresc mai mult în locuri necultivate, pe dărâmături, gunoişti şi
maidane, pe lângă drumuri de câmpie şi de pădure, pe lângă case şi garduri, în câmpuri, se-
mănături şi grădini, uneori alcătuind tufărişuri. Arctium tomentosum creşte în păduri, poie-
niţe, tăieturi, liziere, râpi, iar Arctium lappa şi Arctium tomentosum se întâlnesc şi pe malurile
râurilor, izvoarelor, apelor stătătoare, iezăturilor, şanţurilor25.
În schimb, un alt „brusture” – captalanul, Petasites hybridus – vegetează în jurul izvoare-
lor, în vâlcele umede şi umbroase, pe malul pâraielor sau râurilor, pe aluviuni, de la câmpie
până la munte26.
Cercetările întreprinse de noi în legătură cu elaborarea unei steme de familie, originare
din satul Lopatnic (raionul Edineţ), ne-au prilejuit descoperirea că în graiurile ucrainene
cuvântul de bază лопух – „brusture” şi cele din familia lui desemnează mai multe plante.
Pornind de la Dicţionarul etimologic al limbii ucrainene27, am alcătuit tabelul 1, din care se
24
Макс Фасмер, Этимологоческий словарь русского языка, том II, Mосква, 1967, с. 458-459, 518-
520.
25
I. Todor, Mic atlas de plante din flora Republicii Socialiste România, Bucureşti: Editura didactică şi pe-
dagogică, 1963, p. 237-238; Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Bucureşti: Edi-
tura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 48-49; Honorius Popescu, Resurse medicinale în flora Româ-
niei, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1984, p. 200-201; Растения лесных опушек и полян, Кишинев:
Штиинца, 1986, с. 178-181; Ю. В. Рычин, Сорные растения. Определитель для средней полосы
европейской части СССР, Москва: Государственное учебно-педагогическое издательство
Министерства просвещения РСФСР, 1952, с. 247-249; И. А. Губанов, И. Л. Крылова, В. Л. Тихонова,
Дикорастущие полезные растения СССР, Москва: Издательство „Мысль”, 1976, с. 338-340.
26
Constantin Pîrvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe, Călăuză în lumea plantelor şi animalelor. Ghid ilus-
trat, Bucureşti: Editura Ceres, 1985, p. 43.
27
Етимологiчний словник украïнськоï мови: У семи томах, Том третiй. Кора-М, Киïв: Наукова
думка, 1989, с. 289.
130 Lăpuşna.
poate observa că în limba ucraineană, la fel ca şi în română, denumirile de brusture definesc
mai multe plante cu frunze late.
Tabel
Sensurile cuvântului лопух – „brusture” în graiurile ucrainene
Denumirea
Traducerea cuvânt
Specia românească Denumiri ucrainene
cu cuvânt
de bază
Лопух, лапух, лапушник,
лепух, липух, лопуш,
Brusture
лопушина, лопушник,
Arctium Lappa L., лопушняк
Brusture
Lappa major Gaertn.
Лопух гiркий, опух гiркий,
Brusture amar
опуша
Лопух великий Brusture mare
Лопух Brusture
Лопух гiркий Brusture amar
Tussilago farfara L. Podbal
Лопух водяний Brusture de apă
Солодке опуша Brusture dulce
Caltha palustris L. Calcea calului Лопух, лепухє Brusture
Лопух бiлий Brusture alb
Nymphaea alba L. Nufărul alb Лопух водяний, лопушина
Brusture de apă
водяна, лопушник водяний
Petasites officinalis Лопух, лопуха, лопушник Brusture
Captalan
Mnch. Лопух водяний Brusture de apă
Fără a intenționa să „lezăm demnitatea” brusturelui obişnuit, nici frumuseţea captalanu-

lui, podbalului sau calcei calului, credem că nu vom greşi dacă vom presupune că, în cazul
hidronimelor, nufărul apare drept etimon cu mult mai atractiv. În opinia noastră, înţelegerea
apelativului lăpuş/lopuş şi a strămoşului său slav lopuh nu ca brusture simplu, ci ca brusture
de apă, adică nufăr, este mult mai potrivită. Astfel, interpretarea hidronimului Lăpuşna drept
„valea cu nuferi” ni se pare mai logică în contextul biologic dat.
Evident, o verificare pe teren a prezenţei nuferilor în râurile respective nu se poate în-
treprinde în condiţiile catastrofei ecologice la care am ajuns în secolul trecut, nufărul fiind
sensibil la chimicale.
Pentru a încheia acest subiect, vom remarca faptul că am întâlnit denumirea ucraineană
лопух водяний („brusture de apă”) nu numai pentru nufărul alb, cel preferat de dicţionarul
etimologic citat, ci şi pentru nufărul galben, mult mai pretenţios faţă de condiţiile ecologice
de viaţă.
II. Sigiliul târgului medieval al Lăpuşnei

În secolele XV-XVII, târgul Lăpuşna constituia un centru administrativ, economic şi
militar de importanţă majoră, era reşedinţa ţinutului omonim şi avea o autoadministrare
tradiţională cu un şoltuz şi 12 pârgari, precum şi dreptul la sigiliu. Tot aici şi-au avut sediul,
în diferite vremi, mari vătafi de ţinut, pârcălabi şi hotnogi, vameşi, serdari, căpitani şi alţi
dregători domneşti.
S-a păstrat o singură amprentă a sigiliului medieval al Lăpuşnei, aplicată pe un document
datat cu circa 1595-1600 – Mărturie de la Mihalcea şi Constantin, mari vătafi ai ţinutului
Lăpuşna, de la şoltuzul cu cei 12 pârgari [ai târgului Lăpuşna], precum şi de la mulţi oameni
Lăpuşna. 131
buni precum a vândut Grigore, fiul lui Isac, nepot Oanii, lui Toader Cehan, pârcălabul, a treia
parte din a treia parte din satul Dieşeni, pe care o avea Oană cu ispisoc de cumpărătură de la
Petru voievod28 (Figura nr. 1). Documentul a fost publicat în rezumat de N. Iorga29 în 1903
şi desfăşurat, cu două poze, care au pus în valoare sigiliul târgului de Aurel V. Sava30 în 1937.
Pecetea Lăpuşnei s-a mai pus şi pe un alt document, din 20 martie 1647, dar acesta ne este
cunoscut doar în regest31.
Figura nr. 1.
Mărturia de la
1595-1600 pe
care a fost apli-
cat sigiliul târgu-
lui Lăpuşna.
28
Arhivele Naţionale Bucureşti, Documente istorice (fosta colecţie „Peceţi” a Academiei Române), LXXI-
II/27.
29
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. V, Bucureşti, 1903, p. 74.
30
A. V. Sava, op. cit., p. 24-25, doc. nr. 15 şi fig. 1 şi 2 pe planşele dintre p. 290-291.
31
A. V. Sava, op. cit., p. 69, doc. nr. 48.
132 Lăpuşna.
Din punct de vedere heraldic, după Aurel V. Sava, sigiliul a fost
valorificat de istoricul ieşean Dumitru Ciurea32 şi de autor33.
Amprenta sigilară menţionată (Figura nr. 2), cu diametrul de
33-34 mm, are în centrul câmpului sigilar o cruce cu braţele egale,
formată din patru cruci latine, denumită tipologic în heraldică drept
„cruce recruciată” (fr. croix recroisettée)34, dar cunoscută în literatura
heraldică şi faleristică şi cu denumirea de „cruce românească”35 sau, în
lumea creştină – „crucea Sfântului Iulian”36. Legenda, scrisă în exergă Figura nr. 2. Sigiliul
cu litere chirilice între două cercuri liniare, este „† Печать Липушни” târgului Lăpuşna, circa
(„Pecetea Lăpuşnei”), cu câteva litere inversate: „е” în oglindă, „ь” răs- 1595-1600.
turnat, „у” şi „ш” răsturnate, ultimul „и” în oglindă. Dacă totuşi litera
„ь” nu a fost scrisă răsturnat, ultimele două litere din primul cuvânt pot fi citite ca „тр” şi
interpretate ca o abreviere de la „торгъ” („târg”), iar legenda s-ar traduce ca „Pecetea târgu-
lui Lăpuşna”.
Deşi nu avem o explicaţie sigură a acestei embleme, totuşi ea este o dovadă a faptului că
târgul Lăpuşna a avut o stemă medievală. În condiţiile în care doar şase oraşe ale Moldovei
din stânga Prutului au steme medievale cunoscute astăzi (Cetatea Albă, Hotin, Lăpuşna,
Orhei, Peştera şi Soroca), conservarea vechilor însemne heraldice în cele noi se impune de
la sine, căci unul din canoanele fundamentale ale heraldicii afirmă: cu cât o stemă este mai
veche, cu atât ea este mai valoroasă.
Pe parcursul istoriei, Lăpuşna a avut însă
o evoluţie neuniformă. Cândva un târg în-
floritor şi prosper, localitatea va decădea în
secolul al XVIII-lea în legătură cu ridicarea
Chişinăului, devenind în epoca modernă şi
contemporană un sat modest ca multe altele,
dar care s-a distins prin dorinţa de a-şi crea
o stemă şi un drapel propriu.
III. Stema ţinutului medieval

Lăpuşna
Sigiliile solemne naţionale de la sfârşi-
tul secolului al XVIII-lea – prima jumătate
a secolului al XIX-lea, în care stema de stat
este înconjurată de stemele districtuale, după
cum şi sigiliile autorităţilor locale din ace- Figura nr. 3. Sigiliul Divanului Principatului Mol-
eaşi perioadă, au păstrat mărturia vechilor dovei, circa 1806-1812. Desen de Simion Odainic.
32
D. Ciurea, Sigilii medievale ale oraşelor din Moldova, In: „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Istorie, Academia
R.P.R., Filiala Iaşi, anul VII (1956), fasc. 2, pl. IV, fig. 22; Idem, Organizarea administrativă a statului feudal
Moldova (sec. XIV-XVIII), In: „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Iaşi, II (1965), p. 143-245, fig. 20.
33
Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău: Editura Museum, 1998,
p. 28-29, fig. 22; Idem, Stema şi drapelul satului Lăpuşna..., p. 238-240, fig. 3.
34
Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, In: „Analecta catholica”, Chişinău, IV, 2008, p. 111, nr. 43.
35
Václav Mĕřička, Orden und Auszeichnungen, Prague: Artia, 1966, p. 325; Václav Mĕřička, Faleris-
tik. Ein Buch über ordenskunde, Prag: Artia Verlag, 1976, 217 p.; В. В. Похлебкин, Международная
символика и эмблематика (Опыт словаря), Москва, 1989, с. 285, fig. 13; В. В. Похлебкин, Словарь
международной символики и эмблематики, Москва: Цетрполиграф, 2004, р. 213.
36
Jean-Marie Thiébaud, Dictionnaire des termes du blason, Besançon: Cêtre, 1994, p. 93, 179.
Lăpuşna. 133
însemne heraldice ale ţinuturilor istorice ale Ţării Moldovei. Pentru
provincia dintre Prut şi Nistru, acestea au fost abolite după decretul
împăratului rus Nicolai I din 2 aprilie 1826, prin care s-au introdus
noua stemă a Regiunii Basarabia şi noile steme ale celor şase ţinuturi
de atunci ale ei.
Procesul substituirii herburilor districtuale moldoveneşti prin
cele noi, de sorginte rusească şi elaborate de inginerul cadastral al
Regiunii Basarabia Bogdan Eitner, a fost relevat de autor în mono- Figura nr. 4. Stema ţi-
grafia „Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei”37. Anali- nutului Lăpuşna-Orhei
zând în lucrarea citată cunoscutul sigiliu al Divanului Cnejiei Mol- după sigiliul Divanului
dovei, datând din vremea ocupaţiei ruseşti din 1806-1812 (Figura Principatului Moldovei,
nr. 3), autorul a presupus că medalionul cuprinzând un cocostârc circa 1806-1812. Desen
spre dreapta ar desemna ţinutul Lăpuşna-Orhei (Figura nr. 4), unifi- de Simion Odainic.
cat administrativ în acea perioadă. De asemenea, în baza desenului
retuşat al unei amprente sigilare a peceţii serdăriei de Lăpuşna-Orhei, datând de după 1812,
a presupus că emblemele din acest sigiliu, dacă reprezintă stemele ţinuturilor când acestea
erau separate, ar putea fi atribuite astfel: arcul oriental – ţinutului Orhei, iar pasărea – ţinu-
tului Lăpuşna.
Investigaţiile în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, întreprinse după 1998 de către
cercetătorul Sergius Ciocanu, au prilejuit descoperirea a trei amprente diferite ale sigiliilor
folosite de Serdăria de Lăpuşna-Orhei, iar publicarea lor38 a permis dezlegarea problemei
stemelor istorice ale celor două ţinuturi. Iată descrierea şi imaginile acestor trei sigilii39.
Figura nr. 5. Pecetea mare a Figura nr. 6. Pecetea mică a Figura nr. 7. Sigiliul Serdăriei
Orheiului şi a Lăpuşnei, circa Orheiului şi a Lăpuşnei, circa de Lăpuşna-Orhei, circa 1813,
1812-1813, 33x36 mm. 1813, 22x25 mm. ø 30 mm.
A. Pecetea mare a Orheiului şi a Lăpuşnei, circa 1812-1813

Amprentă de formă ovală (33x36 mm) în tuş negru, după un tipar executat în incizie,
aplicată pe vreo zece zapise datate în anii 1812 şi 181340 (Figura nr. 5). În centrul câmpului
37
Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 30-34, 39-44.
38
Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigili-
ilor Serdăriei Orheiului...; Silviu Andrieş-Tabac, Sergius Ciocanu, Cinci sigilii heraldice teritoriale basara-
bene din primul sfert al secolului al XIX-lea...
39
Aducem mulţumiri colegului Sergius Ciocanu pentru oferirea celor trei imagini de bună calitate.
40
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare – ANRM), F. 205, inv. 1, d. 244. Publicaţii anteri-
oare: Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina
sigiliilor Serdăriei Orheiului..., fig. 1/2.
134 Lăpuşna.
este reprezentat un scut oval, despicat, purtând în partiţiunea din dextra un arc oriental
încordat cu săgeata îndreptată spre colţul dextru de sus al scutului, iar în cea din senestra
o pasăre spre dreapta, purtând în bară un steag cu lancea ieşind de sub aripă şi cu flamura
dreptunghiulară şi terminată în coadă de rândunică. Scutul este timbrat de un coif cu gratii,
încoronat cu o coroană deschisă cu trei fleuroane şi două arcuri perlate intercalate vizibile şi
aşezat pe o panoplie de trofee, cuprinzând şase steaguri, două tunuri, două buzdugane, două
tobe, o spadă și o trâmbiţă. În exergă, delimitată de margine de un oval şnuruit, apare le-
genda în limba română cu litere chirilice: „ПЕЧЕТЪ • ωРХЕЮЛУИ ШИ А ЛЪПУШНЕИ”
(„Pecetea Orheiului şi a Lăpuşnei”).
B. Pecetea mică a Orheiului şi a Lăpuşnei, circa 1813
Amprentă de formă ovală (22x25 mm) în tuş negru, după un tipar executat în incizie,
aplicată pe un singur document datat în 181341 (Figura nr. 6). În centrul câmpului este re-
prezentat un scut oval, jumătate despicat şi tăiat coborât, încărcat în prima partiţiune cu un
arc oriental încordat, cu săgeata îndreptată spre colţul dextru de sus al scutului, într-a doua
cu o pasăre spre dreapta, purtând în bară un steag cu lancea ieşind de sub aripă şi cu flamura
dreptunghiulară şi terminată în coadă de rândunică, iar într-a treia partiţiune cu literele chi-
rilice „ЛП” (Lăpuşna), sub arc, şi „ωР” (Orhei), sub pasăre, reprezentând legenda sigiliului.
Scutul este timbrat de un coif cu gratii, încoronat cu o coroană deschisă cu trei fleuroane şi
două arcuri perlate intercalate vizibile şi aşezat pe o panoplie de trofee, din care se desluşesc
un buzdugan, o trâmbiţă, şase steaguri şi două tobe. Sigiliul este mărginit de un oval perlat.
C. Sigiliul Serdăriei de Lăpuşna-Orhei, circa 1813
Amprentă rotundă în tuş negru, cu diametrul de 30 mm, după un tipar executat în inci-
zie, aplicată pe un document din februarie 181642, dar menţionată ca aplicată şi pe alte docu-
mente, datând din 181343 (Figura nr. 7). Câmpul sigilar, în sens heraldic, este tăiat şi jumătate
despicat. În prima partiţiune este reprezentată acvila bicefală a Imperiului rus, ieşind din
linia de tăiere, încoronată cu trei coroane, coroana de sus fiind mai mare şi în exergă. În
partiţiunea a doua apare un arc oriental în bară, încordat cu o săgeată în bandă, ţintind spre
colţul dextru de sus al cartierului. În partiţiunea a treia, pe o terasă naturală apare o pasăre
stătând, cu gâtul lung (gâscă, cocostârc ?) şi aripile strânse, în profil spre dextra, purtând în
bară o banieră, lancea căreia iese de sub aripi. În exergă, pe o panglică cu capetele tăiate în
coadă de rândunică, apare legenda în limba rusă „сεрдариа . лапушна . ωрхеиски” (Serdă-
ria de Lăpuşna-Orhei).
Din imaginile celor trei sigilii se poate lesne observa că în toate cazurile legenda „Lăpuş-
na” apare mai mult sau mai puţin sub sau pe partea arcului, iar legenda „Orhei” – sub sau pe
partea păsării, cel mai clar această distincţie de marcare a emblemei apărând în pecetea mică
41
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 244. Publicaţii anterioare: Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medie-
vale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigiliilor Serdăriei Orheiului..., fig. 1/1.
42
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1276, f. 75. Adeverinţă dată de serdăria Orheiului locuitorilor satului Climova, ţi-
nutul Orhei, pentru a fi prezentată autorităţilor eparhiale, prin care certifică dorinţa lor de a-l avea dascăl
la biserica Sf. Nicolae din sat pe Ioan Colun. Publicaţii anterioare: A. Gheorghiu, Pe drumuri basarabene,
Bucureşti, 1923, fig. 32 (imagine retuşată); V. Zelenciuc, N. Kalaşnikova, Vestimentaţia populaţiei oră-
şeneşti din Moldova (sec. XV-XIX), Chişinău, 1993, fig. 48 (imagine preluată de la A. Gheorghiu); Silviu
Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 33, fig. 31 (imagine preluată de la
V. Zelenciuc şi N. Kalaşnikova); Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor
Lăpuşna şi Orhei în lumina sigiliilor Serdăriei Orheiului..., p. 190, fig. 1/3 (imagine preluată de la Silviu
Andrieş-Tabac); Silviu Andrieş-Tabac, Sergius Ciocanu, Cinci sigilii heraldice teritoriale basarabene din
primul sfert al secolului al XIX-lea..., p. 237, fig. 3.
43
Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 34.
Lăpuşna. 135
ovală. Această insistenţă de corelare a legendelor cu mobilele heraldice a permis identificarea
clară a stemelor ţinuturilor medievale Lăpuşna şi Orhei.
Astfel, stema ţinutului Orhei în viziunea noastră reprezintă un cocostârc, purtând în bară
un steag cu lancea ieşind de sub aripă şi cu flamura dreptunghiulară şi terminată în coadă
de rândunică. Iar stema ţinutului Lăpuşna, cea care ne interesează în acest articol, reprezintă
un arc oriental („tătăresc”) în bară, încordat cu o săgeată în bandă, ţintind spre colţul dextru
de sus al scutului.
În contextul celorlalte sigilii din epoca de studiu, sigiliile serdăriei de Lăpuşna-Orhei de-
monstrează o continuitate a mărcilor moldoveneşti în Basarabia în prima fază de după ocu-
paţia rusească din 1812.
Ţinutul Lăpuşna, cu capitala în târgul omonim, care a existat încă de la începuturile Ţării
Moldovei, după pierderea Bugeacului şi a cetăţilor din sud îşi va pierde treptat importanţa,
iar în secolul al XVIII-lea documentele vor menţiona ţinutul unit administrativ Lăpuşna-Or-
hei, noţiune geografică dispărută şi ea odată cu stabilirea noii împărţiri administrativ-terito-
riale a Basarabiei în 1818.
IV. Stema judeţului Lăpuşna din 1928

Reapariţia unui district cu numele Lăpuşna după Marea Unire din 1918 se datorează re-
formei administrativ-teritoriale din 1925, când vechiul judeţ Chişinău, conform Legii pentru
noua împărţire administrativă din 25 septembrie 1925, şi-a schimbat numele în Lăpuşna, în
amintirea gloriei ţinutului istoric medieval omonim.
În cadrul Regatului României, stemele judeţelor ţării au fost reexaminate şi aprobate prin
Decretul regal dat în numele Regelui Mihai I al României la 1 august 1928, decret care a fost
publicat în „Monitorul oficial” la 6 octombrie 1928. Astfel, judeţul Lăpuşna, a cărui capitală
era în municipiul Chişinău, a primit o stemă cu următoarea descriere: „Scut roşu, cu un ste-
jar, de argint, pe o terasă, de argint. Simbolizează codrii vechi din acest judeţ, care au constituit
timp de veacuri o fortificaţie naturală contra tătarilor din Bugeac, păzită de vitejii grăniceri din
Lăpuşna”44 (Figura nr. 11).
Această stemă nu era nouă. Ea şi-a primit certificatul de naştere la 2 aprilie 1826, zi în
care împăratul rus Nicolai I a aprobat stema ţinutului Orhei al Regiunii Basarabia, a cărui
reşedinţă era oraşul Chişinău. Blazonarea ei primită în epocă a fost: „În semn de abundenţă
a acestui ţinut în păduri este reprezentat un copac în câmp albastru”45 (Figura nr. 8). Descri-
erea oficială nu specifica nici specia, nici smaltul arborelui, dar în desenul anexat decretului
imperial era reprezentat clar un stejar de argint. Aceeaşi descriere nu menţiona nici prezenţa
terasei de argint şi nu explica smaltul albastru al scutului ca ceva special.
În sistemul heraldic rusesc, ţinuturile şi reşedinţele lor purtau, de regulă, aceeaşi stemă.
Chiar dacă Chişinăul, fiind şi reşedinţa provinciei Basarabia, conform aceluiaşi obicei rusesc,
purta în locul stemei judeţene stema provincială, această primă stemă cu stejar întotdeauna
a rămas a acelui judeţ (ţinut), a cărui capitală era Chişinăul.
Astfel, după separarea de la sfârşitul anului 1835 a ţinutului Orhei în două: judeţul Chi-
şinău cu capitala la Chişinău şi judeţul Orhei cu capitala la Orhei, în 1837, când s-a rezolvat
succesiunea heraldică, stema veche a ţinutului Orhei de la 1826 a fost confirmată judeţului
Chişinău, pentru noul judeţ Orhei alcătuindu-se arme noi: în câmp de argint, un copac de
stejar şi o coasă, care semnifică abundenţa judeţului în păduri şi fâneţuri (Figura nr. 10)46.
44
45
Ibidem, p. 41.
46
Ibidem, p. 44-47.
136 Lăpuşna.
Peste aproape un secol, la 1928, judeţele Chişinău (adică Lăpuşna) şi
Orhei, care nu suferiseră vreo modificare administrativ-teritorială, şi-au
păstrat vechile însemne din perioada rusească, doar că acestea au fost
modernizate şi aduse în conformitate cu regulile heraldice stabilite în
Regatul României. Scutul de formă rectangulară cu vârful în acoladă (de
tip francez), utilizat în heraldica teritorială rusă, a fost înlocuit cu scutul
triunghiular cu vârful în ogivă (de tip antic), utilizat în heraldica terito-
rială românească.
Figura nr. 8. Stema Judeţul Chişinău a primit aceeaşi compoziţie heraldică, cu următoa-
ţinutului Orhei cu rea modificare de esenţă: culoarea roşie a câmpului scutului a substituit
capitala la Chişi- culoarea albastră, din motivul că roşul, prin decizia Comisiei Consulta-
nău, aprobată la tive Heraldice, a fost rezervat stemelor moldoveneşti, iar albastrul – ce-
2 aprilie 1826. lor munteneşti. Arborele şi terasa au primit un desen
nou, de mare succes heraldic, care marchează încă
heraldica naţională.
Judeţul Orhei a primit de asemenea aceeaşi com-
poziţie heraldică ca şi cea din 1837, dar fiecare din
cele două mobile a fost inclusă într-o partiţiune pro-
prie. În acelaşi timp, au fost modificate şi smalturile.
Blazonarea acestei steme în epocă a fost: „Scut roşu,
despicat. În primul cartier un stejar dezrădăcinat,
Figura nr. 9. Stema Figura nr. 10. Ste- de aur, în al doilea o coasă de argint cu vârful spre
judeţului Chişinău ma judeţului Orhei dreapta. Simbolizează pe de o parte, bătrânii codri ai
cu reşedinţa la cu reşedinţa la Orheiului, iar pe de altă parte, bogăţia de fâneţe a ju-
Chişinău, 1837. Orhei, 1837. deţului”47 (Figura nr. 12).
În Basarabia, judeţele au fost desfiinţate după ocu-
paţia sovietică. Acestea au existat până în 1947, când
au fost lichidate, în conformitate cu Hotărârea Comi-
tetului Central al Partidului Comunist (al bolşevici-
lor) din toată Uniunea din 6 octombrie 1947 şi Ho-
tărârea Biroului CC al PC(b) din RSS Moldovenească
din 17 decembrie 194748, prin Ucazul Prezidiului So-
vietului Suprem al RSSM din 16 octombrie 1947, iar
raioanele (fostele plase) care intrau în componenţa lor
Figura nr. 11. Ste- Figura nr. 12. Ste- au trecut în subordonarea directă a organelor repu-
ma judeţului Lă- ma judeţului Orhei blicane49.
puşna cu reşedinţa cu reşedinţa la
la Chişinău, apro- Orhei, aprobată la
bată la 1 august 1 august 1928. V. Stema şi drapelul judeţului
1928. Lăpuşna din perioada 1999-2003
Reînfiinţarea judeţelor în teritoriul Republicii
Moldova s-a făcut în baza Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova nr. 191-XIV din 12 noiembrie 199850, modificată ulterior de două ori, prin Legile
47
48
Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova, F. 51, inv. 5, d. 23, f. 303-335.
49
Очерки истории Коммунистической Партии Молдавии, изд. III, перераб. и доп., Кишинев, 1981,
с. 368; Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 8, Chişinău, 1981, p. 204.
50
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 116-118 din 30.12.1998, art.705, p. 3-22.
Lăpuşna. 137
Figura nr. 13. Ste- Figura nr. 14. Ste- Figura nr. 15. Stema Figura nr. 16. Drapelul judeţului Lă-
ma judeţului Chişi- ma judeţului Orhei judeţului Lăpuşna puşna cu reşedinţa la Hânceşti, 2001.
nău cu reşedinţa la cu reşedinţa la cu reşedinţa la Hân-
Ialoveni, 1999. Orhei, 2000. ceşti, 2000.
nr. 292-XIV din 19 februarie 199951 şi nr. 650-XIV din 22 octombrie 199952. Articolul 10 al
acestei legi definea:
„(1) Judeţul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) şi oraşe
(municipii). Noţiunea de judeţ, în prezenta lege, este identică cu cea de raion, prevăzută de
art. 110 din Constituţie, şi reprezintă denumirea unităţii administrativ-teritoriale de nivelul
al doilea.
(2) Judeţul se formează în condiţiile prezentei legi, după delimitarea hotarelor satelor (co-
munelor) şi oraşelor (municipiilor) care intră în componenţa lui, ţinându-se cont de tradiţi-
ile acestora, de relaţiile economice şi social-culturale, de structurile lor edilitar-gospodăreşti.
(3) Judeţul poartă, de regulă, denumirea centrului judeţean.”
Prin Decizia Parlamentului Republicii Moldova din 27 decembrie 2001, promulgată pe
25 ianuarie 2002,53 s-a hotărât desfiinţarea judeţelor şi revenirea la sistemul sovietic de raioa-
ne. Atacarea acestei decizii la Curtea Constituţională a oprit aplicarea ei, dar, pe 24 mai 2002,
Parlamentul a adoptat o nouă Lege care prevedea revenirea la raioane de la data fixării noilor
alegeri locale, dar nu mai târziu de 23 martie 200354. În fapt, contrareforma care a desfiinţat
judeţele şi a readus în scenă raioanele a intrat în vigoare la data de 19 martie 2003.
Noile judeţe nu au ţinut practic cont de organizarea administrativ-teritorială din peri-
oada modernă şi interbelică, care fusese una organică. Numărul judeţelor noi şi hotarele lor
au fost stabilite în baza mai multor considerente, altele decât logica fruntariilor vechi. Astfel,
din teritoriul ţinutului Lăpuşna-Orhei unificat administrativ la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi cu reşedinţa la Chişinău, în 1999 au rezultat, groso-modo, trei judeţe: Chişinău, Orhei şi
Lăpuşna, toate trei având dreptul de succesiune la stemele din epocile istorice precedente.
După reînfiinţarea judeţelor, Comisia Naţională de Heraldică de pe lângă Preşedintele
Republicii Moldova (CNH)55, în şedinţa din 2 noiembrie 1999 (proces-verbal nr. 17-II/11),
a decis păstrarea vechii steme de la 1928 a judeţului Lăpuşna, cu capitala la Chişinău, pentru
noul judeţ Chişinău. Această decizie a fost luată ţinându-se cont de următoarele conside-
rente:
a) din punct de vedere geografic, judeţul Chişinău era o unitate administrativ-teritorială
ce înconjura municipiul Chişinău din toate părţile, oraşul rămânând axul natural de adunare
51
Ibidem, nr. 30 din 27.03.1999, art. 141, p. 2-22.
52
Ibidem, nr. 120-122 din 1999.
53
Ibidem, nr. 16 (901) din 29.01.2002.
54
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 71-73 din 06.06.2002, art. 585, p. 27.
55
Despre activitatea CNH în vederea stabilirii simbolurilor judeţene, vezi: Silviu Andrieş-Tabac, Stemele
şi drapelele judeţelor Republicii Moldova…
138 Lăpuşna.
a pământului judeţului, şi astfel, chiar dacă reşedinţa consiliului judeţean se afla într-o altă
localitate, în oraşul Ialoveni, continuitatea geografică şi administrativ-teritorială a actualului
judeţ Chişinău cu fostele judeţe cu capitala la Chişinău era evidentă;
b) reluarea în uz a numelui judeţului după o întrerupere de trei sferturi de secol, ceea ce
a constituit un factor determinant pentru stabilirea dreptului de moştenire a acestor arme
heraldice;
c) existenţa unei continuităţi biologice a codrilor în acest judeţ, chiar preponderentă faţă
de judeţele vecine: grosul Codrilor Orheiului se afla în hotarele noului judeţ Chişinău.
Argumentarea stemei a fost făcută de autor56, primul desen al noului blazon fiind realizat
de arhitectul judeţean Veaceslav Vatamaniuc, iar desenul final – de pictorul Iurie Caminschi
(Figura nr. 13). Stema judeţului reprezenta: pe roşu, un stejar de argint, pe o terasă ieşind din
vârful scutului, de acelaşi metal; scutul timbrat de o coroană judeţeană.
Conceptul drapelului judeţului Chişinău a fost aprobat de CNH în şedinţa din 19 februa-
rie 2001 (proces-verbal nr. 35-II/16.2). Desenul lui a fost realizat de pictorul Iurie Caminschi.
Drapelul reprezenta: o pânză dreptunghiulară (1:2), împărţită vertical în două câmpuri; în
primul, pe roşu, un stejar dezrădăcinat alb; al doilea câmp alb plin.
Ambele simboluri ale judeţului Chişinău, în variantele lor finale, au fost aprobate de
CNH în şedinţa din 23 februarie 2001 (proces-verbal nr. 39-II/17.1). Data aprobării noilor
simboluri de către Consiliul judeţean nu este cunoscută.
Pentru noul judeţ Orhei cu capitala la Orhei, în şedinţa din 2 noiembrie 1999 (pro-
ces-verbal nr. 17-II/11) CNH a decis păstrarea stemei judeţului Orhei de la 1928, cu rectifi-
carea câmpului senestru din roşu în albastru, iar în cea din 12 iunie 2000 (proces-verbal nr.
18-II/12.1) au fost modificate smalturile mobilelor principale: a stejarului din aur în argint,
iar a coasei din argint în aur. Noua stemă avea următoarea blazonare: despicat; în prima, pe
roşu, un stejar dezrădăcinat de argint; într-a doua, pe albastru, o coasă de aur în bară, cu vâr-
ful lamei spre dreapta; scutul timbrat de o coroană judeţeană (Figura nr. 14).
Drapelul judeţului Orhei, al cărui concept a fost aprobat în şedinţa CNH din 19 februarie
2001 (proces-verbal nr. 35-II/16.2), reprezenta: o pânză dreptunghiulară (1:2), scartelată; în
primul şi al patrulea, pe roşu, un stejar dezrădăcinat alb; al doilea şi al treilea, galben plin.
Desenele ambelor simboluri au fost realizate de pictorul Iurie Caminschi. Data aprobării
noilor simboluri de către Consiliul judeţean nu este cunoscută.
Stema noului judeţ Lăpuşna57 cu capitala la Hânceşti a fost concepută după modelul
stemei judeţului Orhei, cu care au făcut cândva corp comun. În aceeaşi şedinţă din 2 noiem-
brie 1999 (proces-verbal nr. 17-II/11) CNH a aprobat conceptul acestei steme, iar în cea din
12 iunie 2000 (proces-verbal nr. 18-II/12.1) a modificat smaltul stejarului din aur în argint, la
fel ca şi în cazul judeţului Orhei. Noua stemă avea următoarea blazonare: despicat; în prima,
pe roşu, un stejar dezrădăcinat de argint; într-a doua, pe albastru, un cocostârc de argint, ciocat
şi membrat roşu; scutul timbrat de o coroană judeţeană (Figura nr. 15).
Stejarul simboliza Codrii Orheiului şi arată legătura cu vechea stemă a ţinutului Orhei
cu capitala la Chişinău (1826-1835), iar cocostârcul făcea trimitere la stema medievală a
ţinutului Lăpuşna-Orhei, cunoscută de pe sigiliul Divanului Principatului Moldovei de la
1806-1812, unităţi administrativ-teritoriale istorice, din care au făcut cândva parte teritoriile
noului judeţ Lăpuşna.
56
Vezi, de exemplu: Silviu [Andrieş-]Tabac, Stema este un însemn de individualizare a comunităţii uma-
ne, interviu realizat de Ludmila Urmaşu, In: Ora locală, Anenii Noi, Criuleni, Dubăsari, Ialoveni, Stră-
şeni, 1999, 16 iulie, p. 3.
57
Silviu [Andrieş-]Tabac, Despre stema judeţului Lăpuşna, In: Business-info, Hânceşti, 2000, nr. 10,
10 martie, p. 2: 6 il.
Lăpuşna. 139
Drapelul judeţului Lăpuşna, al cărui concept a fost
aprobat în şedinţa CNH din 19 februarie 2001 (pro-
ces-verbal nr. 35-II/16.2), reprezenta: o pânză drept-
unghiulară (1:2), împărţită vertical în două câmpuri; în
primul, pe albastru, un cocostârc alb, ciocat şi membrat
roşu; al doilea alb plin (Figura nr. 16).
Desenele ambelor simboluri au fost realizate de
pictorul Iurie Caminschi. Data aprobării noilor sim-
boluri de către Consiliul judeţean nu este cunoscută.
Includerea cocostârcului în simbolurile noi ale ju- Figura nr. 17. Stema mare a municipiu-
deţului Lăpuşna din 1999-2003, cu trimitere la emble- lui Hânceşti, 2000.
ma din sigiliul Divanului Principatului Moldovei din
1806-1812, care a fost înţeleasă de noi ca stemă a ţinutului unificat Lăpuşna-Orhei, s-a dove-
dit a fi o greşeală istorică. Ea a fost dictată de nivelul cunoştinţelor asupra heraldicii istorice
de la momentul instituirii noilor simboluri. Descoperirile cercetătorului Sergius Ciocanu,
invocate deja mai sus, au venit ulterior şi au permis constatarea că acest cocostârc a fost
mobila principală heraldică a ţinutului Orheiului şi că ţinutul Lăpuşna a avut ca simbol arcul
încordat.
În această perioadă de „necunoaştere” a fost elaborată şi stema municipiului Hânceşti,
oraşul de reşedinţă al judeţului Lăpuşna. Din această cauză, compoziţia a cuprins şi doi co-
costârci-susţinători ai scutului, foarte frumoşi de altfel, care făceau referinţă la noua stemă
a județului Lăpuşna. Astfel, noua stemă şi noul drapel ale municipiului Hânceşti, elaborate
de autor şi executate grafic de arhitecta Mariana Şlapac, au fost aprobate de către Consiliul
municipal la 20 octombrie (decizia nr. 4), iar de către Comisia Naţională de Heraldică a
Republicii Moldova – la 14 decembrie 2000 (proces-verbal nr. 32-II/15.2). Stema mare mu-
nicipală reprezintă: pe albastru, un leu rampant de aur, limbat şi unghiat roşu, încoronat cu o
coroană murală de argint şi ţinând în laba dreaptă anterioară o secure de aur; scutul timbrat cu
o coroană murală de aur cu cinci turnuri; suporţi doi cocostârci naturali, ţinând în cioc cel din
dreapta o rămurică de stejar, iar cel din stânga una de viţă-de-vie, ambele naturale şi cu fructe;
deviza, pe o panglică de aur cu litere negre: „COMPOS SUI” (Stăpân pe sine) (Figura nr. 17)58.
Când problema moştenirii heraldice a fost rezolvată, raioanele rezultate teritorial din ţi-
nutul Lăpuşnei au utilizat în simbolica lor nou elaborată arcul încordat, iar cele rezultate din
ţinutul Orheiului – cocostârcul. În acest sens, cităm stemele şi drapelele raioanelor Hânceşti
(2004, autor Silviu Andrieş-Tabac, pictor Iurie Caminschi, Figura nr. 18-19), Ialoveni (2006,
autori Silviu Andrieş-Tabac şi Claudia Cazac, pictori Claudia Cazac şi Natalia Rotaru - Fi-
guri nr. 20-21), Teleneşti (2013, autor Silviu Andrieş-Tabac, pictori Mariana Şlapac şi Iurie
Caminschi - Figuri nr. 22-23)59.
58
Silviu Andrieş-Tabac, Noile simboluri heraldice ale municipiului Hânceşti, In: Simpozion de numismatică
organizat în memoria martirilor căzuţi la Valea Albă, la împlinirea a 525 de ani (1476-2001), Chişinău,
13-15 mai 2001: Comunicări, studii şi note, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002, p. 261-281: 10 fig.,
în anexă: Două documente referitoare la cumpărarea moşiei Hânceşti de către Manuc Bei, p. 273-281.
59
Arhiva curentă a CNH, dosarele raioanelor Hânceşti, Ialoveni şi Teleneşti.
140 Lăpuşna.
Figurile nr. 18-19. Stema şi dra- Figurile nr. 20-21. Stema şi dra- Figurile nr. 22-23. Stema şi dra-
pelul raionului Hânceşti, 2004. pelul raionului Ialoveni, 2006. pelul raionului Teleneşti, 2013.
VI. Stema şi drapelul satului Lăpuşna

Noile simboluri heraldice ale satului Lăpuşna, comuna Lăpuşna, judeţul Lăpuşna, actu-
almente raionul Hânceşti, au fost create în 1998-1999 la iniţiativa primarului de atunci al
localităţii, Vasile Bubuioc, cu sprijinul financiar al domnului Vasile Munteanu, preşedintele
SA „Vitis-Lăpuşniţa” ce activează în sat.
În toamna anului 1998, primăria a organizat un concurs pentru cel mai bun proiect de ste-
mă printre elevii şcolii din sat, la care au participat T. Bătrânu, Victor Bubuioc (premiul III),
Costel Culic, Victoria Karasek, Igor Moşneaga (premiul III), Olga Prida (premiul II, pre-
miul I nu a fost acordat), Igor Rotaru şi alţii. Printre emblemele propuse de elevi au fost ste-
jarul judeţului Lăpuşna din perioada interbelică, tricolorul naţional, bogăţiile naturale (lozia
şi strugurele de viţă-de-vie, mărul, spicul de grâu, ştiuletele de porumb), peisaje, coroana
domnească, soarele şi luna etc., fără vreo relevanţă individualizatoare pentru localitatea dată.
În urma proiectelor propuse și în baza rezultatelor concursului, arhitectul raionului Hânceşti
Petru Botnaru a realizat câteva schiţe care aveau ca idee reprezentarea unui stejar de aur în
câmp verde şi includerea tricolorului naţional ca partiţiune în scut sau ca element de timbra-
re a scutului heraldic.
Pentru că aceste propuneri nu erau satisfăcătoare, la sfârşitul lunii noiembrie 1998 au fost
angajaţi oficial subsemnatul în calitate de autor şi arhitecta Mariana Şlapac în calitate de pic-
tor. Noua stemă şi noul drapel au fost aprobate de către Consiliul local pe data de 18 martie
(decizia nr. 1), iar de către Comisia Naţională de Heraldică la 1 aprilie 1999 (proces-verbal
nr. 15-II/9). Stema şi drapelul satului Lăpuşna au fost primele simboluri săteşti adoptate
oficial în Republica Moldova.
Stema satului reprezintă: pe roşu, o cruce recruciată de aur; capul scutului de hermină,
încărcat cu un cap de bour negru, având între coarne o stea de aur cu opt raze; scutul timbrat
de o coroană domnească de aur, din care iese o coroană murală de argint cu cinci turnuri,
aşezat pe o halebardă de argint şi un steag militar alb cu o cruce roşie pe o hampă de argint,
încrucişate, şi înconjurat de o ramură de viţă-de-vie cu struguri la dreapta, o ramură de stejar
Lăpuşna. 141
cu ghinde la stânga şi două ramuri de brusture dedesubt, toate naturale şi legate cu o panglică
albă (Figura nr. 24)60.
Figurile nr. 24-25. Stema şi drapelul satului Lăpuşna, 1999.
Drapelul reprezintă: o pânză pătrată roşie încărcată cu o cruce recruciată galbenă (Figura
nr. 25). Decorurile exterioare sunt cele prevăzute pentru satele-reşedinţă de comună61.
Stema satului Lăpuşna constituie o compoziţie heraldică complexă şi excepţională, de-
terminată de valorosul tezaur istoric moştenit de această localitate şi transpus în limbaj sim-
bolic.
Mobila principală a stemei săteşti este crucea recruciată, preluată din sigiliul medieval
al urbei. Ea exprimă esenţa heraldicii: stabilitatea, continuitatea şi ereditatea însemnelor,
precăderea emblemelor vechi faţă de cele derivate sau noi, urmarea cu sfinţenie a tradiţiei.
Ca emblemă de mare onoare, crucea recruciată a fost colorată în aur – metal suprem în ierar-
hia smalturilor heraldice şi care simbolizează vechimea şi nobleţea. Faptul că nu cunoaştem
semnificaţia acestei mobile, astăzi nu diminuează cu nimic valoarea ei, căci pentru stemele
cele mai vechi această situaţie a pierderii explicaţiei în negura vremurilor este una comună,
pentru întreaga Europă, inclusiv pentru stemele de stat sau cele ale caselor suverane.
Evenimentele istorice diferite legate de Lăpuşna ne-au făcut să includem în noua stemă
şi alte mobile, menite să individualizeze localitatea în cadrul spaţiului basarabean şi care de
cele mai multe ori simbolizează fapte şi stări extraordinare, cu valoare de unicat.
Astfel, câmpul roşu al scutului, roşul fiind culoarea domnului ţării, semnifică faptul că
târgul Lăpuşna – „vechi loc domnesc” – va rămâne până târziu una din ultimele moşii dom-
neşti din stânga Prutului, dăruită abia la 23 august 1694 mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din
60
Blazonarea în franceză a stemei este: de gueules, à une croix recroisettée alésée d’or, au chef d’hermine,
chargé d’une rencontre d’aurochs de sable accompagnée d’une étoile d’or à huit rais entre les cornes;
l’écu sommé d’une couronne murale d’argent a cinq tours issante d’une couronne princière ouverte d’or,
posé sur une hallebarde d’argent et un drapeau de guerre blanc à une croix de gueules habillé sur une
hampe d’argent, croisés, et entouré d’une branche de vigne aux raisins à dextre, d’une branche de chêne
avec de glands à senestre et de deux branches de bardane en dessous, toutes au naturel et liées avec un
ruban blanc.
61
Blazonarea în franceză a drapelului este: une toile carrée rouge chargée d’une croix recroisettée alésée
jaune.
142 Lăpuşna.
Iaşi de către Constantin Duca voievod62. Roşul câmpului, pe lângă
semnificaţia de culoare domnească, se referă aici şi la funcţia mili-
tară importantă de altă dată a târgului Lăpuşna.
Capul de hermină încărcat cu un cap de bour semnifică faptul
că în acest oraş s-a născut domnul Ţării Moldovei Alexandru Lă-
puşneanu, fiul lui Bogdan al III-lea şi al Anastasiei din Lăpuşna, Figura nr. 26. Coroana de
botezat la naştere Petru, şi călugărit înainte de moarte cu numele timbru a scutului stemei
Pahomie (primul domn originar, după mamă, din stânga Prutu- oraşului francez Bar-le-Duc,
lui), care a domnit prima dată în perioada septembrie 1552 – no- care combină o coroană
murală cu trei turnuri cu
iembrie 1561 şi a doua oară din martie 1564 până la moartea sa din
o altă coroană, ducală
11 martie 156863. După cum mărturiseşte călătorul polon Erasm (apud Ottfried Neubecker).
Otwinowski, la 1557 la Lăpuşna era vameş un frate al lui Alexan-
dru Lăpuşneanu, cu nume necunoscut în istoriografie, care era şi proprietarul târgului64.
Dintre accesoriile bourului din stema tradiţională a Ţării Moldovei s-a păstrat numai
steaua dintre coarne, din motivul că steaua este unul din semnele convenţionale utilizate în
genealogie pentru simbolizarea naşterii.
Timbrul scutului heraldic, de asemenea excepţional, este o combinaţie dintre o coroană
domnească de aur şi o coroană murală de argint cu cinci turnuri. Coroana murală semnifică
faptul că târgul Lăpuşna a fost reşedinţă de ţinut, iar coroana domnească faptul că la Lăpuşna
a existat singurul conac domnesc din stânga Prutului, atestat documentar65 şi poate arheolo-
gic66. Această coroană combinată, creată de noi doar pentru acest caz deosebit al Lăpuşnei, se
poate înscrie şi în tradiţia heraldică europeană. De exemplu, scutul stemei oraşului francez
Bar-le-Duc este timbrat de o coroană murală cu trei turnuri, combinată cu o coroană ducală
(Figura nr. 26)67.
Scutul este aşezat pe o halebardă şi un steag, încrucişate.
Halebarda de argint, aşezată în bandă, semnifică vama de la Lăpuşna. Fiind un punct
economic strategic pe marele drum internaţional care lega Polonia şi Ardealul de Crimeea
şi Marea Neagră, aici a existat o vamă internă, la fel de importantă ca şi vama de la Iaşi, dacă
vom judeca după mărimea taxelor încasate, apoi, după deplasarea hotarului sudic al Moldo-
vei spre nord, vama de la Lăpuşna va deveni vamă de margine68.
Steagul militar aşezat în bară apare în stemă ca unul dintre atributele serdarului. Funcţia
de serdar este atestată în Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Serdarul era un
fel de hatman al doilea, căpitan de câmp (lat. campidux), reprezentant al domnului în faţa
oştirii, care comanda călăraşii de margine din ţinuturile Lăpuşna, Orhei şi Soroca şi care
avea drept funcţie principală apărarea hotarului de răsărit al ţării contra tătarilor, după cum
62
A. V. Sava, op. cit., p. X; documentul publicat în Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XI, Iaşi, 1922,
p. 55 şi, după o traducere rusă de cancelarie, In: Moldova în epoca feudalismului, vol. VI, alcătui-
tori A. N. Nichitici, D. M. Dragnev, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău: Ştiinţa, 1992, p. 166-168,
doc. nr. 58.
63
N. Iorga, Alexandru Lăpuşnenau – primul domn basarabean (după mamă), In: „Revista Istorică”,
IV (1918), nr. 1-3, p. 3; Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi: Editu-
ra Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994, p. 37 şi 47-51.
64
P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările Române, Bucureşti: Cultura Naţională, 1930, p. 8.
65
Moldova în epoca feudalismului, vol. VI, p. 166-168, dr. nr. 58.
66
Л. Л. Полевой, П. П. Бырня, Средневековые памятники XIV-XVII вв. / Археологическая карта
Молдавской ССР, вып. 7, Кишинев, 1974, p. 78.
67
Ottfried Neubecker, Le grand livre de l’Héraldique. L’histoire, l’art et la science du blason, [Paris]: Edition
Bordas, 1995, p. 246.
68
A. V. Sava, op. cit., p. V-IX; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 248-250.
Lăpuşna. 143
mărturisesc Miron Costin şi Dimitrie Cantemir69. Serdarul îşi avea reşedinţa permanentă la
graniţa tătărească şi trebuia să locuiască întotdeauna la Orhei (de aici vine cea de-a doua de-
numire a funcţiei – serdarul de Orhei) sau la Lăpuşna, iar pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea
se va stabili la Chişinău70.
După mărturia Mareşalului Nobilimii Regiunii Basarabia E. I. Dumitriu, datând din
1837, atributele serdarului erau un tui (steag turcesc, reprezentând o lance cu vârful în semi-
lună sau în măciulie de metal, de care se leagă cozi albe de cal împletite)71, un iatagan (sabie
turcească de lungime mijlocie cu lama curbă şi lată, cu două tăişuri, fr. cimeterre) şi o tobă72,
toate încadrându-se în tradiţia turcească. Totuşi, serdarul moldovean reprezenta un domn
creştin şi comanda o armată creştină. De aceea, reţinând dintre atributele din această mărtu-
rie, doar tuiul ca simbol vexilar şi cel mai important pentru identificare din cele trei atribute
invocate ale serdarului, am optat pentru un steag creştin.
S-au păstrat destule relatări despre existenţa steagurilor de unităţi militare în Ţările Ro-
mâne, cu forme, cromatică şi embleme diferite73. De altfel, însuşi cuvântul steag avea în evul
mediu un sens dublu: atât cel de drapel militar al unei unităţi, cât şi cel de unitate militară.
Pentru că nu cunoaştem cum a fost steagul serdarului şi pentru că steagurile militare din
Moldova şi Ţara Românească, în general, aveau zugrăvite pe ele cruci şi figuri de sfinţi (deşi
ştim şi despre existenţa unor steaguri cu însemnele breslelor militare)74, am ales un steag
simbolic. El reprezintă o pânză albă cu o cruce roşie (plină) şi se leagă în tradiţia creştină de
Sfântul Gheorghe, care, conform legendei, în 1099, în timpul asaltului Ierusalimului, i-ar fi
ajutat pe cruciaţi, înfăţişându-se în chipul unui cavaler purtând o pelerină albă cu o cruce ro-
şie. Din secolul al XIV-lea, crucea roşie în câmp alb a început să fie denumită în Anglia „cru-
cea Sfântului Gheorghe”75. Şi în spaţiul ortodox, inclusiv în Ţara Moldovei, Sfântul Gheorghe
a fost cel mai popular sfânt militar. Am ales o formă dreptunghiulară a pânzei cu terminaţia
despicată în două vârfuri ascuţite pentru că există o mărturie de la 1664 care atestă această
formă pentru steagurile călărimii moldoveneşti, la fel cu cele întâlnite în armatele europene
ale vremii76. Am ales, deci, un steag militar simbolic, specific călărimii, pentru că serdarul
era comandantul călăraşilor.
Scutul este înconjurat din trei părţi de o ramură de viţă-de-vie cu ciorchini, în dreapta, o
ramură de stejar cu ghinde, în stânga, şi două ramuri de brusture, dedesubt, toate naturale.
69
Miron Costin, Opere, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 214, 216, 239, 240,
389, 391; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1993, p. 203;
Idem, Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor, ediţia Gr. G. Tocilescu, Bucureşti: Inst. de Arte Gra-
fice „Carol Göbl”, 1901, p. 244. Vezi şi Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului,
Bucureşti, 1944, p. XXIII-XXXIV, 199; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat
până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1971, p. 309-310; Instituţii feudale
din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti: Editura
Academiei RSR, 1988, p. 434-435; Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială..., p. 25-26.
70
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, p. XIII.
71
Despre tuiuri, vezi P. V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee, Bucureşti, 1903,
p. 35-42 şi 147-150.
72
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2579, f. 4-5; S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială..., p. 44-45.
73
P. V. Năsturel, op. cit.; Constantin Rezachevici, Steagurile militare ale Ţării Româneşti şi Moldovei în vea-
cul al XVII-lea, In: „Revista de istorie”, Bucureşti, tom XXIX (1976), nr. 8, p. 1192-1213; Vladimir Mische-
vca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei (Din istoria vexilologiei şi sigilografici
heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX), Chişinău: Editura „Ştiinţa”, 1994, p. 35-59.
74
Instituţii feudale din ţările Române. Dicţionar..., p. 454-455.
75
С. С. Аверинцев, Георгий Победоносец, в книге Мифологический словарь, Москва: „Советская
энциклопедия”, 1991, p. 145-146.
76
C. Rezachevici, op. cit., p. 1209 şi fig. 4.
144 Lăpuşna.
Viţa-de-vie simbolizează, pe de o parte, una dintre ocupaţiile principale tradiţionale ale lăpuş-
nenilor, viticultura, pusă azi pe făgaş industrial, iar pe de altă parte – dăinuirea în timp a aşezării.
Ramura de stejar este luată din stejarul din stema judeţului Lapuşna de la 1928 şi simbo-
lizează codrii, dar poartă şi încărcătura gloriei militare de altă dată a localităţii.
Brusturele (Arctium lappa), în calitate de arme grăitoare, face aluzie la numele localităţii,
în conformitate cu interpretarea tradiţională a etimologiei toponimului Lăpuşna.
Panglica albă ce leagă împreună toate cele patru ramuri, albul fiind un simbol tradiţional
al inocenţei, purităţii, devotamentului, nevinovăţiei şi sincerităţii, are aici şi o încărcătură
specială. Albul a fost la începuturi culoarea morţii şi a doliului, atât în întreg Orientul, cât şi,
pentru mult timp, în Europa, dar a unei morţi care precede viaţa77. Panglica albă din stema
nouă a Lăpuşnei poartă doliul pentru timpurile gloriei sale acum apuse şi este chezăşia re-
naşterii pentru viitor.
Drapelul satului Lăpuşna a fost elaborat în baza stemei şi are aceeaşi încărcătură semanti-
că. Crucea galbenă, în afara propriei semnificaţii din stemă, preia asupra sa şi semnificaţiile
coroanei murale, a halebardei, a ramurii de viţă-de-vie şi a panglicii (toate simboluri legate
de oraş), iar câmpul roşu, culoare domnească şi militară, însumează şi semnificaţia capului
scutului, coroanei domneşti, a steagului militar şi a ramurii de stejar (simboluri legate direct
sau indirect de domnie).
VII. Stema şi drapelul satului Bălceana, 2014

Satul Bălceana, raionul Hânceşti este unul din vecinii imediaţi ai Lăpuşnei, legat organic
de acesta. Iniţiativa aprobării simbolurilor heraldice ale acestui sat a aparţinut primarului
Iurie Pasat. Stema şi drapelul au fost elaborate de autor, pictor fiind Mariana Şlapac, membru
corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cea care a desenat în 1999 şi simbolurile
Lăpuşnei. Noile simboluri au fost aprobate de Comisia Naţională de Heraldică în şedinţa din
24 aprilie (proces-verbal nr. 260–IV) şi de Consiliul sătesc Bălceana la 16 iunie 2014 (decizia
nr. 1/4)78.
Stema satului Bălceana reprezintă: pe argint, o cruce recruciată verde; capul scutului roşu,
încărcat cu o mână ieşind din marginea de jos a capului şi strângând în pumn un sul de hârtie,
aşezat în fascie, totul de aur; scutul timbrat
cu o coroană sătească de aur (Figura nr. 27).
Drapelul satului reprezintă: o pânză pă-
trată albă, încărcată cu o cruce recruciată
verde (Figura nr. 28).
Stema satului Bălceana reflectă un fapt
istoric esenţial pentru identitatea Bălcenei:
apartenenţa istorică la moşia satului Lăpuş-
na şi conştiinţa colectivă că bălcenenii sunt
lăpuşneni79. După cum am arătat mai sus,
stema târgului Lăpuşna, cunoscută dintr-o
amprentă sigilară datată cu circa 1595-1600,
Figurile nr. 27-28. Stema şi drapelul satului
Bălceana, 2014.
77
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, forme, figuri, culori, nu-
mere, Bucureşti: Artemis, 1994, vol. 1. „A-D”, p. 76.
78
Arhiva curentă a CNH, dosarul satului Bălceana.
79
Vladimir Nicu, Simion Pleşca, Dumitru Zamfirov, Bălceana, In: Localităţile Republicii Moldova. Itinerar
documentar-publicistic ilustrat, vol. 1, Chişinău, 1999, p. 355-358.
Lăpuşna. 145
era o cruce recruciată, care a fost continuată în noile simboluri heraldice ale satului contem-
poran Lăpuşna, adoptate în 1999.
Urmând aceeaşi logică a continuităţii heraldice, stema satului Bălceana a preluat crucea
recruciată lăpuşneană, dar cu modificarea smalturilor heraldice. Crucea a devenit verde, din
dorinţa de a marca zona codrilor, iar câmpul de bază al scutului a devenit de argint, echiva-
lentul culorii albe în heraldică, din dorinţa de a face o aluzie la denumirea localităţii.
Denumirea Bălceana, după toponimistul Anatol Eremia, ar proveni de la antroponimi-
cul Bălceanu, care la rândul lui derivă din antroponimicul Balcu80. Antroponimicul Balc(u)
are tema „bal/băl”, una dintre explicaţiile căreia ţine de adjectivul slav omonim, însemnând
„alb”81. Este de remarcat şi faptul că dacă denumirea istorică corectă a localităţii este Bălăcea-
na, aşa cum apare în unele documente istorice, şi această denumire are la bază tema „bal/băl”.
În conformitate cu mărturiile istorice, separarea Bălcenei de moşia Lăpuşna a demarat în
ultima treime a secolului al XVIII-lea şi s-a înfăptuit prin multă trudă şi implicaţie în procese
de judecată care au durat până pe la sfârşitul primului sfert al secolului al XIX-lea, când aşe-
zarea Bălceana obţine statutul de slobozie82. Sloboziile erau aşezări săteşti noi sau repopulate,
care din anumite interese (strategice, demografice, economice, sociale) erau scutite de dări şi
slujbe, pe un termen limitat, de regulă de la unu la zece ani, după care slobozia intra „în rând
cu ţara”, adică era asimilată din punct de vedere fiscal cu ceilalţi contribuabili83. Acest fapt a
fost marcat prin dotarea stemei cu un cap al scutului, de culoare roşie şi încărcat cu o mână
ieşind din marginea de jos a capului şi strângând în pumn un sul de hârtie, aşezat în fascie,
totul de aur. Culoarea roşie aici este culoarea domniei şi exprimă faptul că dreptul înteme-
ierii sloboziilor era unul domnesc, iar aurul mâinii şi al sulului de hârtie, în calitate de smalt
heraldic suprem, exprimă valoarea actului de slobozenie pentru generaţiile beneficiare, dar
şi pentru cele următoare.
Coroana sătească de aur care timbrează scutul, în conformitate cu normele heraldice na-
ţionale, consemnează statutul de sat-reşedinţă de comună.
Drapelul satului a fost elaborat în baza stemei, preluând emblema cea mai importantă.
80
A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău, 1970, p. 80.
81
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1963, p. 187-
188; Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983, p. 44-45.
82
Vladimir Nicu ş.a., Bălceana …, p. 356; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 135-136, 214-216v. Aducem mulţu-
miri domnilor dr. hab. Valentin Tomuleţ şi dr. Teodor Candu pentru documentarea acestui fapt.
83
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 445-446.
146 Lăpuşna.
9
Schimbul de moșii dintre mănăstirea
Ioan Gură de Aur din Iași
cu neamurile Tomuleț și Leon
dr. Teodor CANDU

La 16/28 mai 1812 la București a fost semnat Tratatul de pace dintre Imperiul țarist și
Poarta Otomană, care punea capăt unui război cu mari repercusiuni atât pentru cele două
principate românești din afara arcului carpatic, cât și pentru populația acestora, în speță
pentru locuitorii Țării Moldovei, care a fost ruptă în două, generând una din chestiunile
cele mai tragice ale istoriei neamului românesc, cea a Basarabiei, cu urmări majore până în
contemporaneitate. Prin prevederile articolului al VII-lea din acest tratat ,locuitorii de pe
ambele maluri ale Prutului urmau, până în anul 1814, să decidă în supușenia cărui imperiu
vor rămâne, iar dacă alegeau de a rămâne în continuare supuși moldoveni, prevederile
acestui articol stabileau ca în termenul prescris, adică de 18 luni de la ratificarea tratatului, să
renunțe la bunurile ce le-au stăpânit pe teritoriul noii provincii anexate de Rusia, adică să se
desfacă de ele prin vânzare, schimb etc.1.
Odată cu apropierea termenului stabilit prin tratat, adică ziua de 2 ianuarie 1814, creștea
agitația în rândurile stăpânilor de moșii care erau îngrijorați de viitorul bunurilor lor de pe
ambele maluri ale Prutului. De bună seamă, starea de lucruri amintită a avut drept consecin-
ță efectuarea multor tranzacții, deseori la limita legalității, ce aveau menirea de a asigura pe
stăpânii moșiilor că nu vor rămâne în pagubă.
Asemenea situație credem că s-a produs spre sfârșitul anului 1813 și-n mintea unor stă-
pâni de moșii, cum ar fi așezămintele monastice, care sub impactul stării de spirit care do-
mina în societate2, în lipsa unor alternative optime pentru mănăstiri, au acceptat tranzacții
care pe departe erau în beneficiul lor, în graba mare fiind impuși să încheie schimburi cu
moșii sub valoarea celor care le dețineau. Lucru accentuat și de decizia Mitropoliei Moldovei
de a înstrăina averile sale din stânga Prutului, deși prevederile articolului VII din tratat nu
făcea nicio referire la averile Bisericii Ortodoxe. Un asemenea caz a fost și a ieromonahului
1
Subiectul în cauză a fost examinat într-o serie de studii, articole și materiale semnate de Nicoae
Iorga, Alexandru Lapedatu, Tudor Ciobanu ș.a.
2
Aici este elocvent cazul Mitropoliei Moldovei care a schimbat moșiile din stânga Prutului cu moșiile
familiei Vartholomeu din partea dreaptă a acestui râu.
Lăpuşna. 147
Ioanichie, egumenul mănăstirii Sf. Ioan Gură de Aur (Zlatoust) din Iași3, care, la începutul
lunii decembrie 1813, încheie cu neamurile Tomuleț și Leon două zapise de schimb pentru
moșiile mănăstirii din stânga Prutului. Primul zapis a fost încheiat la 1 decembrie 18134,
prin care mănăstirea dădea moșiile Lăpușna cu locuitori, Scripiceni (Scripțăni), cu parte
alăturată din Rezeni, și părți din Mărgineni și Oaia din ținutul Orhei-Lăpușna, în schimbul
moșiilor Iacobenii cu lăcuitori și Belițănii (Belicenii) într-un hotar la ținutul Hârlăului pe
Jijiia și giumătate moșiia Ciuvlicii cu alăturată parte de Șoldana, și o vie la Socola, ținutul Iași
ce le stăpânea păhărniceasa Theodosia Leon5. Cel de-al doilea a fost încheiat la 3 decembrie
18136, prin care frații Leonești, în schimbul unei case din Iași, din mahalaua mănăstirii Ioan
Zlatoust, și o sumă de 15 mii lei luau de la aceeași mănăstire moșia Boghiceni cu locuitori,
de la același ținut.
Modul cum a fost încheiată această înțelegere este descris cu lux de amănunte în anafo-
raoua arhiereilor și boierilor Divanului Moldovei din 10 februarie 1818 adresată domnului
Scarlat Grigorie Callimachi, în care se scrie: „Mănăstire Sfântului Ioan Zlatoust <...> în cur-
gere aceștii trecute prothesmii, după de obște îngrijire ce au fost între toate sfintele locașuri
din pământul Moldavii, care își au moșiile din a stânga Prutului, de cătră poruncile de atunce
date în putere sfintelor trahtaturi, ca întru hotărâta prothismie, lăcuitorii din a stânga și din
a driapta Prutului să să sălească a desface acareturile ci ave acei de acolo aicea și acești de
aicea acolo. Prin îndemnările care au făcut dum(nea)ei păhărniceasa Theodosăica Leoneasa
împreună cu fii săi Dimitrie și Grigorie Leonești și împreună cu fratele ei Thoma și cu fii săi
(Iordachi și Sandulachi Tomuleț - n.n.) cătră rânduitul igumen a aceștii mănăstiri, cuvioșia
sa ieromonahul chir Ioanichie, sălindu-l ca să facă schimb aceste mai sus numite moșii ale
sfintei mănăstiri, și împotriva acestora să dea mănăstirii o moșie den a dreapta Prutului i o
casă și 15000 lei. Și igumenul, măcar că la toate îndemnările lor li-au dat atunce răspuns că
nu poate nici într-un chip a înstreina sau a schimba din moșiile și acareturile sfintei mănăs-
tiri, până când nu va întreba pe epitropii mănăstirii, carile după a sa datorie să poată mai
întâi lua sfat de la pământeștii boieri protectori aceștii sfinte mănăstiri și de la acie cărora să
cuvine a să îngriji pentru strămoșăștile acestea afierosiri cătră această sfântă mănăstire. În
sfârșit l-au îndemnat ca să le alcătuiascî în scris zapisile schimbului și după ce se vor găti să le
ducă la epitropul mănăstirii, și dacă după sfatul ce va lua va găsi cu cale de a să face schimbul
și va priimi și va iscăli atuncea să s(e) întărească după rânduielile păzite, iar dacă nu-l va găsi
3
Acest personaj a condus mănăstirea Ioan Zlatous din Iași închinată la mănăstirea Driano din Rumelia
în perioada 1802-1818(?). Fiind cu metanie de la mănăstirea Driano, reușește să obțină egumenia
mănăstirii din Iași, conducându-o până în 1818(?), când a fost înlocuit cu arhidiaconul Chiril. Vezi
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 171; 201-202v. Acest egumen se manifestă prin faptul că în anul 1804 în
urma unui îndelungat litigiu dă fraților Ioan și Teodor Măcărescu în stăpânire moșia Boghiceni, pe
un termen de lungă durată, până la moartea ultmului fiu al celor doi, în schimb trebuia să primească
un embatic anual de 500 lei, iar la încheierea acelui termen toate bunurile zidite și întocmite de către
familia Măcărescu trebuiau să treacă în stăpânirea mănăstirii. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 137-137v.
4
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 351 (Original); Ibidem, f. 335-336; (traducere rusească cu întăritura depar-
tamentului desfacerii moșiilor din 5 decembrie 1813); Ibidem, f. 349-350 Copie; Ibidem, f. 358-359
(traducere rusească); ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 65-68 traducere în rusă.
5
Teodosia Leon era sora lui Toma Sandulache Tomuleț, nepoată a lui Ștefan Luca vistiernic. Detalii cu
privire la originea neamului Tomuleț a se vedea la Valentin Tomuleț, Familia de nobili din Basarabia
– Sandulache și Iordache Tomuleț, In: Nobilimea Basarabeană în epoca reformelor din Imperiul Rus (vo-
lum dedicat memoriei lui Alexandru Matei Cotruță), Chișinău, 2013, p. 104-115.
6
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 354 (Original); Ibidem, f. 337 Copie. Ibidem, f. 352-353, (traducere rusească
cu întăritura Comitetului desfacerii moșiilor din 5 decembrie 1813); Ibidem, 355-356 (traducere ru-
sească); ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 69-70 Copie, întărită de stolnacialnicul Chirvasie; Ibidem, f. 71-74
traduceri rusești.
148 Lăpuşna.
cu cale nici îl va priimi nici îl va iscăli, atuncea să rămâi schimbul răsuflat și zapisăle acele
alcătuite să să întoarcă de la o mâna la alta rumpându-să. Și pe lângă aceste au urmat iarăși
prin a dum(isa)le îndemnări a cere de la numitul egumen uricile și documenturile numitilor
moșii supt cuvânt ca să le vadă și să le cetească. La care egumenul, dând crezare și plecân-
du-să cătră zisile lor, socotind a fi urmat cu bună cugetare și râvna cătră sfânta mănăstire, au
urmat a iscăli aceli alcătuiti zapisă de schimbătură.
Și în urmă mergând cu toții cu aceliaș zapise la epitropul aceștii mănăstiri dum(nea)lui
chir Andrei Pavlu, și arătându-i de această pricină, după ce au cetit și au văzut cele cuprinse
întru alcătuire schimbului, cunoscând o nesupusă păgubire sfintei mănăstiri și cum că nu
urmiază la mijlocu decât o vederată înșălăciune cătră care numiții boieri să ispitea a aduce
pe egumenul aceștii mănăstiri, văzându-l în neștiința care să afla de starea lucruril(o)r ce să
da sfintei mănăstiri, împotriva arătatelor moșii, nici întru un chip nu le-au priimit, nici nu
le-au iscălit, zicându-le ca să se rumpă acest fel de zapisi pricinuitoare de păgubire și de istov
cădere a aceștii sfinte mănăstiri.
Dum(nea)lor după ce au văzut împotrivire epitropului, puind mâna pe zapise, le-au luat
și s-au dus. Care urmare a dum(nea)l(o)r (sa)le, văzând epitropul și înștiințându-să că și uri-
cili sfintei mănăstiri au întrat în mâna lor, după a sa datorie, urmând îndată au protesteluit de
această pricină cătră stăpânire, arătând strâmbătate care să ispite dum(nea)lor a face sfintei
mănăstiri, și cerând ca să si întoarcă uricile mănăstirii și să s(e) rumpă acele alcătuite zapise
de schimbătură.”7
Că cele două tranzacții au fost făcute în pripă ne-o dovedește faptul că, la scurt timp
după încheierea acestora, la 5 decembrie 18138, neamurile Tomuleți și Leon prezintă zapisele
de schimb în fața Comitetului desfacerii moșiilor, care confirmă legalitatea tranzacției. De
asemenea, fără a aștepta ca și ieromonahul Ioanichie să se prezinte să-și întărească drepturile
sale asupra bunurilor luate în schimb, reprezentanții celor două familii, în condiții dubios de
grabnice, obțin actele de liberă trecere a Prutului, părăsind Moldova cu tot cu documentele
pentru acele moșii. Deși Andrei Pavli a încercat să-i oprească și chiar împreună cu egumenul
mănăstirii s-ar fi adresat guvernatorului Basarabiei Harting să dispuie ca frații Tomuleți și
verii lor să restituie actele de proprietate, situația, într-un final, nu a mai fost soluționată.
În condițiile date, această tranzacție a generat un șir lung de litigii dintre părțile care au
încheiat schimbul, care s-a întins până către anii 40 ai secolului al XIX-lea, cu efecte nefaste
pentru locuitorii de pe moșia Lăpușna, în speță a celor ce locuiau în vatra fostului târg,
care la începutul secolului al XIX-lea a decăzut la rangul unui sat, precum și pentru unele
persoane care au riscat, în virtutea disputei dintre cele două părți pentru stăpânire, de au
arendat veniturile moșiei etc.
În cele ce urmează, în cadrul Studiului de față vom atrage atenția asupra evoluției litigiului
dintre cele două părți, vom pune în discuție problema legalității tranzacției încheiate şi
urmările ce le-a avut asupra evoluției economice și sociale a locuitorilor moșiei, precum și o
serie mult mai largă de subiecte aflate în strânsă legătură cu litigiul în cauză.
***
Înainte de a trece la discuția propriu-zisă a problemei legate de evoluția litigiului, vom
încerca în câteva cuvinte să punem în atenție problema legalității actelor ce au fost încheiate.
În conformitate cu legislația Moldovei care era aplicată în Basarabia în primele decenii
după anexare, invocată de protoiereul Petru Kunițki în opinia separată pe care o expunea pe
7
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 139v-140.
8
Textul confirmării acestor acte date de Comitetul desfacerii moșiilor formată din vornicii Iancu Razu,
Nicolae Hrisoverghi și Andronachi Donici o găsim In: Ibidem, f. 335-336.
Lăpuşna. 149
marginea recomandărilor date de Comitetul Dvorenesc al Basarabiei, în luna februarie 1817,
nota „... schimburi, pentru moșiile mănăstirești să îngăduiesc după pravilile pământului
Moldaviei, cercetându-să mai înainte de iaste acest schimb pentru folosul mănăstirii și apoi
iscălindu-să după cercetare di cătră domnul și mitropolitul țării, și eptropii mănăstirii, cum
și de către veliții boieri”9.
Despre pravila pământului Moldovei în această privință mărturisește și anaforaua arhi-
ereilor și boierilor moldoveni pe marginea aceleiași pricini din 10 februarie 1818, unde au
fost trecute normele ce reglementează condițiile în care pot fi încheiate tranzacții cu moșiile
stăpânite de instituțiile ecleziastice. Astfel, membrii Divanului semnalează: „Apoi și politi-
cești după constituțiile pământului acestue și după așăzământurile care s-au făcut cu sobor-
nicești adunări a tot clirosului bisericescu, arhierei, arhimandriți și egumeni, și a tot sfatul a
tuturor de obște boieril(o)r pământești a mari și mici, întărindu-să și cu hrisoave domnești
pentru nestrămutată păzire, cu aceiași hotărâre ca nici cu un chip egumenii mănăstirilor să
nu poată face înstrăinări moșiilor ctitorești de pe la mănăstiri, arătându-să că nu numai este
oprit din pravilă, dar să pricinuiește și desăvârșit stricăciune mănăstirilor, precum pre larg să
cuprinde prin hrisoavili domnești a așăzământurilor pământului acestue prin hrisovul din
1777 mart(ie) 24, de la domnul Grigorie Ghica v(oie)vod, prin alt hrisov [sobornicesc] din
velet 1781 april(ie) 12 de la domnul Costandin Dimitrie Muruz voi(e)vod, cum și alt hrisov
sobornicesc din velet 1785 dechemvrii 28 de la domnul Alexandru Ioan Mavrocordat v(oie)
v(o)d, i alt hrisov din velet 1795 april(ie) 19 de la domnul Mihail Constandin Suțul v(oie)
v(o)d. Întru cari hrisoave să hotărăște cu Obștescu Sfat pentru egumenii de pre la sfintele
mănăstiri, ca nici unul să nu aibă voe a vinde sau a schimba moșii și alte averi a mănătirii, sau
a le supune altora cu bezman veșnic, ci să rămâe toate nesmintit și neînstrăinate după cum
sînt afierosite de cătră ctitorii lor.”10
Din cele expuse constatăm că legislația Țării Moldovei interzicea categoric înstrăinarea
averilor mănăstirești și bisericești, care au fost donate de diverse persoane la diferite etape de
timp, în scopul pomenirii binevoitorilor și susținerii materiale a structurilor bisericii.
Această interdicție era prevăzută și de legislația bisericească, dar și de legiuirile împă-
raților bizantini, care o lungă perioadă de timp au servit principalul izvor de drept în țările
române.
O opinie bine argumentată în această privință o expunea consilierul Teodor Bașota în
„Mnenia” sa din 4 decembrie 1817, în care nota: „Pravoslavnicii împărați Iustinian cel Mare,
Leon cel Înțălept și fiiul său Constandin Porfiroghenetul, la adunarea, alcătuirea și așăzarea
pravilelor împărătești, în celi șăsăzăci de cărți, au avut îngrijire iscusătia, la a face diosăbire
între pravilile politicești și între pravilile bisăricești, pe cari le împuternicesc cu așăzământ
statornic de apururea, după cum hotărârea pravilelor împărătești adivereazi.
Întâiu cu giudecătorii politicești nu au putere asupra legiuirilor bisericești. Al 2le că toate
pricinile de giudecăți celi politicești, sînt cuprinsă în sumă de ani, unile în sumă de 10 ani și
altile în sumă de 20 și di 30 di ani, și de aice mai multu nu să întind cu lucrarea, iar pricinile de
giudicăți celi bisăricești să întind cu adăogeri pără la 40 di ani. Și al 3le la pravilile politicești,
alcătuirea tocmelilor și a schimburilor, să iartă și pără la giumătate di prețul lucrului, când
va fi cu priimirea amânduror părților, iar la pravilile bisăricești, nu numai că acest feliu di
alcătuiri nu sînt priimite, dar încă și cu totul oprite, și mai ales înstrăinarea averilor închinate
la sfintile locașuri.
Legiuirea lui Iustinian 131 ci să află în cartea al 5le titlu al 3le hotărăști, că de va lăsa ci-
niva la sfintile locașuri, vreun dar prin diiată pentru pomenirea sa, să nu să înstreinezi de la
9
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 3.
10
Ibidem, f. 142.
150 Lăpuşna.
acel sfânt locaș, afară numai când va fi vreo silă sau vreo mari trebuință, și atunce hotărăște
această novelă ca să să facă schimbul cu adăogire, adică să să dei o a patra parte mai mult
peste prețul lucrului, iar nu mai puțân după cum este slobod la cili politicești.
Iar, di vor voi amândoî părțile și cei mai întâi economi a mănăstirii, și clironomii acelor
ci au dat lucru, ca să vânză di istov, să ei atâta preț pentru dânsul, cât ar fi putut să iasă din
vinitul lucrului aceluia în sumă de 35 di ani și prețul acesta să s(e) dei la sfântul locaș la cari
au fost închinat acel lucru.
Aceste sînt hotărârile pravililor împărătești pentru averile bisăricești, unde în sfârșit să
adaogă și canonul al 15le a Săborului din Anghera, cari hotărăști că, dacă lucrurile afierosite
la sfintile locașuri, să vor vinde di cătră economi și egumeni fără știrea episcopului să le iai
înapoi episcopul.”11
Nici membrii înaltului sfat domnesc al Moldovei nu pierd ocazia de a face referire la nor-
mele invocate de legislația imperială bizantină și la canoanele bisericești. Ei consemnau „În-
tâi, că o alcătuire de aschimbu spre a să înstrăina cu acest chip din moșiile mănăstirești, nu
numai bisericește este oprit, nu numai după pravilă este surpată, dar și după ale pământului
acestue așezământuri și păzite dintu învechime obiceiuri este cu totul nepriimită.
Bisericește pentru hotărâre apostoliceștilor și soborniceștilor sfinte canoane întru asămi-
ne pricini.
După pravilă din însuși împărăteștile pravili ci sînt dintru învechime întrebuințate pă-
mântului acestue cartea 5, titlu 2, pentru înstrăinare moșiilor bisericești și iarăși după pravilă
pentru dovedita și vidirata amăgire sfintii mănăstiri ne având schimburile nici o analoghie
între dânsele.”12
Din cele expuse vedem că condițiile în care s-au încheiat cele două zapise contraveneau
normelor juridice aplicate pentru Moldova. De asemenea, trebuie să remarcăm că nu era
acceptată nici de legislația civilă aplicată în noua provincie anexată de Rusia la 1812, care
trebuia să se conducă de dreptul pământului și de legislația moldovenească.
Notăm că și legislația imperială rusă impusă în perioada ocupației militare (1806-1812),
cum ar fi Decretul imperial pentru averile mănăstirilor din 17 ianuarie 1810, în care se pre-
vedea că: „întâmplându-se vreo hotărâre de giudecată spre a să înstrăina vreo parte de moșiia
mănăstirească, la mână parteculiarnică, să nu să pue în lucrare fără a să arăta ocârmuitoriu-
lui Sinat, ...”13. Același decret stabilea că soluționarea urmează a se face „... după acea rându-
ială, care este hotărâtă pentru pricinile de pământurile lăcuitorilor împărătești și de obștie
pentru averile haznelii.”14
Schimburile de moșii care le inițiaseră capii mănăstirilor închinate, care aveau întinse
stăpâniri în stânga Prutului l-au alertat și pe guvernatorul civil al proviniciei, general-ma-
iorul I.M.Harting, care încă la 29 noiembrie 1813 dădea dispoziție Departamentului I al
Guvernământului Basarabiei să nu legalizeze asemenea tranzacții, pe motiv că Tratatul de la
București nu făcea nicio referire la stăpânirile acestor instituții. În această privință a adresat
și un raport către Senat15, dar a și informat Consulatul general din Iași la 14 decembrie 1813
11
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 65-66v
12
Ibidem, f. 141-142.
13
Ibidem, f. 4.
14
Ibidem.
15
Pe marginea raportului către Senat, Petru Kunițki ne mărturisește că a venit un răspuns, din partea
cancelarului Rumeanțev, în care guvernatorul Basarbiei era informat că se va da „desăvârșita hotărâ-
re”. Deși nu este cunoscut încă care a fost opinia Guvernului Rusiei pe această chestiune, evoluția de
mai departe a pricinii denotă că o decizie cel mai mult probabil nu a fost luată.
Lăpuşna. 151
despre decizia sa16. Hotărârea lui Harting a fost influențată, cel mai probabil, de o serie de
factori, dar și de poziția autorităților bisericești din Basarabia, în frunte cu mitropolitul Ga-
vriil Bănulescu-Bodoni, care avea viziunile sale în privința folosirii fondului funciar aflat în
stăpânirea așezămintelor ecleziastice, exemplu servindu-ne chiar cazul mănăstirii Căpriana.
Acesta din urmă, peste 20 de zile de la emiterea amintitei hotărâri, își exprima opinia, la 18
decembrie 181317, în care accentua că moșiile mănăstirilor sunt proprietatea Bisericii.
Astfel, în conformitate cu normele de drept ce dominau în acea vreme, moșiile mănăsti-
rești puteau deveni obiectul unor tranzacții de vânzare-cumpărare sau schimb doar în condi-
țiile în care asemenea acțiuni aduceau locașelor un venit sau beneficiu evident. De asemenea,
deși egumenii aveau deplina putere în ceea ce privește administrarea moșiilor din punct de
vedere gospodăresc, ei nu aveau libertatea de a dispune înstrăinarea acestora fără un acord
prealabil ce ar trebui să-l primească din partea organelor puterii ecleziastice și de stat, de la
ctitorii și epitropii locașului.
Astfel, schimbul făcut cu moșiile mănăstirii Sfântului Ioan Zlatoust cu sus-amintiții bo-
ieri la scurt timp după încheierea lui a fost contestat, atât de epitropul mănăstirii Ioan Gură
de Aur, Andrei Pavli, cât și de egumenul Ioanichie, care s-a adresat domnului Scarlat Grigo-
rie Callimachi ca să declare nulitatea tranzacției și să solicite Consulatului general rus de la
Iași să nu permită trecerea Prutului fraților Tomuleț și Leon, care, de fapt, erau beneficiarii
acestuia.
În baza datelor de mai sus putem concluziona că, urmare a condițiilor create pe cele
două maluri ale Prutului după Tratatul de la București, s-a declanșat o mare învălmășeală în
rândul stăpânitorilor de moșii atât laici, cât și ecleziastici cu privire la drepturile de stăpânire
a bunurilor ce rămâneau pe o parte și pe alta a râului. Această stare de lucruri s-a materializat
prin inițierea unui proces complex de schimburi de moșii, care, în condițiile prevederilor
stabilite de tratat, adică a termenului de 18 luni de la ratificare, i-a provocat pe unii dintre
stăpânii mai slabi de fire să renunțe la bunurile lor în schimbul unor sume modice sau
chiar schimbul cu moșii cu o valoare sub cea reală. Deși normele de drept politice, adică
civile, ecleziastice, cât și cele imperiale bizantine aveau dispoziții clare în privința modului
de efectuare a tranzacțiilor cu moșiile instituțiilor bisericești, inclusiv cele mănăstirești,
totuși unii administratori ale acestora, în necunoaștere a stării reale și sub impactul stării de
spirit, au căzut pradă tentației de a schimba bunuri ce nu le aparțineau, în grabă, fără a se
consulta cu cei mai bine informați, cauzând prin aceasta mari pierderi și pagube locașelor
ce le conduceau.
16
În studiul semnat de dl prof. universitar Valentin Tomuleț autorul ne informează în detaliu despre
condițiile în care a fost dată dispoziția lui Harting pe marginea schimburilor de moșii mănăstirești ce
se aflau situate în stânga Prutului. Din care reiese că aceasta a fost emisă încă la 29 noiembrie 1813,
și înaintată Departmanetului I cu o zi înainte de încheierea tranzacției. Deși autorul face afirmația
că „La început, în baza unei dispoziții a rezidentului plenipotențiar al Basarabiei I. M. Hartingh, mo-
șieirii Leonov și Tomuleț au fost confirmați în drepturi depline de proprietate asupra acestor moșii.
Ulterior, contrar dispoziției anterioare, I.M. Hartigh a interzis peste tot schimbul sau vânzarea propri-
etăților funciare mănăstirești.” Valentin Tomuleț, op. cit., p. 117. Credem că această opinie este puțin
pripită, deoarece tranzacția s-a încheiat cu o zi în urma dispoziției și a fost confirmată de Comitetul
pentru desfacere abia la 5 decembrie 1813, astfel nu avea cum să fi fost dată o dispoziție de recu-
noaștere a drepturilor de proprietate în lipsa actelor de confirmare.
17
Valentin Tomuleț, op.cit., p. 118.
152 Lăpuşna.
Acțiunile întreprinse de epitropul și egumenul mănăstirii Ioan
Zlatoust de recuperare a moșiilor pierdute în urma schimbului
din 1-3 decembrie 1813
Chiar dacă a fost încheiată la 1 și 3 decembrie 1813 tranzacția între mănăstirea Ioan Gură
de Aur și frații Leon și Tomuleț, din partea epitropului mănăstirii nu a venit un răspuns po-
zitiv. Aceștia, într-un termen scurt de timp, reușesc să părăsească Moldova, trecând în Basa-
rabia cu documentele ce le avea mănăstirea pentru moșiile din stânga Prutului. În condițiile
date, epitropul Andrei Pavli face o contestație către autoritățile moldovenești pe marginea
subiectului cu pricina.
Despre aceste acțiuni mărturisesc protoiereul Petru Kunițki, consilierul Teodor Bașota.
Detalii în această privință putem afla din încheierea arhiereilor moldoveni și boierilor Di-
vanului care la 10 februarie 1818 examinează pricina dată18. Astfel, se indică că o decizie de
declarare a nulității schimbului a fost luată la 17 februarie 181419. Deși nu dispunem de textul
propriu-zis al acesteia, mărturiile ulterioare ne dau anumite lămuriri. Domnul moldovean
a poruncit Departamentului Pricinilor Streine să notifice Consulatului general rus din Iași
ca să-i oprească pe frații Tomuleți și Leonești și să restituie actele date la mâna lor de către
ieromonahul Ioanichie, egumenul mănăstirii. Pe marginea acestei note Consulul general asi-
gura printr-o notă din luna aprilie 1814 autoritățile moldovenești că, conform deciziei luate
de guvernatorul civil, general-maiorul I.M. Harting, moșiile din stânga Prutului vor rămâne
în stăpânirea mănăstirii.
Consilierul Teodor Bașota, referindu-se la această problemă, nota: „Pentru aceasta, dar,
eu unul după ci văd însuși jaloba egumenului dată piste cătiva zili, atunce după facirea schim-
bului, cătră domnul Moldavii precum că s-au înșălat. După ci văd peste jaloba aceasta și ja-
loba epitropului acei sfinti mănăstiri Driiano, la cari este închinată mănăstirea sfântului Ioan
din Eși, cari epitrop Andrii Pavli este știut și la Moldaviia și la alte locuri streine, și lămurit
arată la pornirea jalobii că n-au fost cu știrea și voia sa alcătuirea schimbului acestuia, și cum
că egumenul din prostimea sa s-au amăgit, strigă și ceri prin ocârmuire oprire ca să nu s(e)
pricinuiască această mari păgubire mănăstirii.”20 Din acest pasaj, vedem că epitropul Andrei
Pavli remarca că egumenul a încheiat această tranzacție „... din prostimea sa s-au amăgit, ...”.
Iar anaforaoua arhiereilor și boierilor moldoveni din 10 februarie 1818 ne dă unele detalii
ce au fost întreprinse imediat după încheierea schimbului: „Și în urmă mergând cu toții cu
aceliaș zapise la epitropul aceștii mănăstiri dum(nea)lui chir Andrei Pavlu, și arătându-i de
această pricină, după ce au cetit și au văzut cele cuprinse întru alcătuire schimbului, cunos-
când-o nesupusă păgubire sfintei mănăstiri și cum că nu urmiază la mijlocu decât o vede-
rată înșălăciune, cătră care numiții boieri să ispitea a aduce pe egumenul aceștii mănăstiri,
văzându-l în neștiința care să afla de starea lucruril(o)r ce să da sfintei mănăstiri, împotriva
arătatelor moșii, nici întru un chip nu le-au priimit, nici nu le-au iscălit, zicându-le casă se
rumpă acest fel de zapisi pricinuitoare de păgubire și de istov cădere a a aceștii sfinte mănăs-
tiri.” Această atitudine a epitropului i-a motivat pe beneficiari să ia actele și să plece. Astfel,
în anaforă se arată: „Dum(nea)lor după ce au văzut împotrivire epitropului, puind mâna pe
zapise, le-au luat și s-au dus”.
Situația creată îl impune pe epitrop să inițieze o corespondență cu autoritățile statului,
astfel în anaforaua ce o avem în atenție ni se indică: „Care urmare a dum(nea)l(o)r (sa)le, vă-
zând epitropul și înștiințându-să că și uricili sfintei mănăstiri au întrat în mâna lor, după a sa
18
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 139-143.
19
Ibidem, f. 140.
20
ANRM, F. 3, inv. 1, d.15, f. 66-66v.
Lăpuşna. 153
datorie, urmând îndată au protesteluit de această pricină cătră stăpânire, arătând strâmbătate
care să ispite dum(nea)lor a face sfintei mănăstiri și cerând ca să si întoarcă uricile mănăstirii
și să s(e) rumpă acele alcătuite zapise de schimbătură.”
Drept urmare, „Stăpânirea de aice priimind jaloba de protesteluire de la epitropul aceștii
mănăstiri au scris asupra ei domnescul buiriltiu „că, după cele cuprinsă întru jalobă, fiindcă
după pravilă rămâne răsuflată tocmala ce s-au făcut prin vecleșug, poroncește Departamen-
tului Pricinilor Streine ca să facă toată aceste cunoscute cinstitului gheneral consulatul ru-
săsc din Iași, și să ceae prin notă ca să să întoarcă uricile mănăstirii, care prin vicleșug li-au
luat și tocmelele să să rumpă. Precum s-au văzut de față de cătră noi însuși aceia jalobă și cu
rânduire ei fiind din 1814 fevruari(e) 17.””.
În același context, Departamentul Pricinilor Străine a corespondat și cu guvernatorul
civil Harting, care pe marginea adresei din 6 aprilie 1814 dădea răspuns autorităților moldo-
vene „că după jaloba igumenului pentru moșiile Sfântului Ioan Zlatoust, de supt stăpânire
egumenului nu să iau, ci rămân tot supt stăpânire mănăstirii după cum și au fost, iară pentru
scrisorile moșiilor de mai sus arătate ci sînt la mâna boierilor Leonești ocârmuire de acolo
până nu va ave de la Înalta Stăpânire știință și hotărâre pentru toate averile mănăstirești ce să
află în ocârmuire Basarabiei, n-au găsit cu cale spre a să da, iar după priimire acei înștiințări
nu va trece pe jăluitoriul egumen de a nu i să face căzuta înștiințare”21.
Această stare de lucruri nu a fost soluționată din varii motive, inclusiv din cauză că tran-
zacția se judeca și la Chișinău de organele administrativ-judecătorești ale provinciei. În anul
1817 a fost luată decizia ca moșiile ce au fost schimbate la 1-3 decembrie 1813 să fie trecute
în stăpânirea neamurilor Leon și Tomuleț pe vecie.
Drept urmare, epitropul Andrei Pavli reia corespondența cu autoritățile moldovene, îna-
intând o nouă jalobă, rezultat al căreia a fost sus-amintita anafora. În același timp, egumenul
Ioanichie, cel care prin „prostia” sa a încheiat acea tranzacție, era înlocuit de arhidiaconul
Chiril. Acesta din urmă a intensificat corespondența cu autoritățile basarabene, aducând un
set de documente drept probă pentru a demonstra netemeinicia actului de schimb încheiat
de predecesorul său. Rezultat al acestei situații a fost includerea pricinii în atenția Comite-
tului de la Sankt-Petersburg instituit pentru examinarea litigiului în legătură cu moșiile din
Basarabia ale neamului Balș.
Deși nu cunoaștem la moment care a fost încheierea acestei instanțe ad-hoc, totuși, pe
durata cât litigiul era examinat în cadrul acelui Comitet, bunurile au fost scoase din admi-
nistrarea neamului Tomuleț și trecute în subordinea unei comisii speciale, compusă dintr-un
reprezentant din partea nobilimii în calitate de președinte și doi reprezentanți din partea
părților în litigiu. Faptul că această comisie urmărea administrarea moșiilor și în decursul
anului 1828 denotă că o soluție în acest caz nu a fost dată până la sfârșitul deceniului 3 al
secolului al XIX-lea.
În condițiile date, egumenii și epitropul mănăstirii Ioan Zlatoust, după încheierea
contractelor de schimb pentru moșiile din stânga Prutului, înțelegând că acestea sunt în
defavoarea așezământului, au întreprins o serie de acțiuni pentru a-și recupera bunurile
pierdute, în cea mai mare parte din cauza egumenului Ioanichie, care, sub imperativul
agitației în jurul condițiilor articolului VII al Tratatului de la București, a comis eroarea de a
încheia această tranzacție de care nu au tăgăduit să se folosească frații Tomuleț și Leon.
21
ANRM, F. 3, inv. 1, d.15, f. 141-141v.
154 Lăpuşna.
10
Litigiul dintre mănăstirea Ioan Gură de Aur
și neamurile Tomuleț și Leon cu privire la
schimbul moșiilor
Problema intrării Tomulețăștilor și Leoneștilor în stăpânirea

moșiei Lăpușna
După efectuarea tranzacției de schimb de la începutul lunii decembrie a anului 1813,
frații Tomuleț1 și Leon, în condiții destul de grabnice, părăsesc Moldova, trecând în stânga
Prutului. Este greu de a restabili care au fost acțiunile lor imediat după acest moment, dar
cu certitudine aceștia au încercat să legalizeze dreptul pe care l-au obținut nu tocmai pe căi
ortodoxe. Probabil au fost șocați de hotărârea lui I.M. Hartingh prin care tranzacțiile de acest
gen erau oprite, fiind puși în condiția de a fi în așteptare și chiar de a pregăti terenul pentru
a pune stăpânire pe moșiile cu pricina. În cele ce urmează, bazându-ne pe poziția expusă de
aceștia în diferite acte, vom încerca să reconstituim cel puțin parțial activitatea lor în decur-
sul anilor 1814-1817.
Deși până la moment nu este cunoscută întreaga corespondență pe care au inițiat-o „noii
proprietari” ai moșiilor mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din stânga Prutului, unele acte ne
confirmă faptul că aceștia, din momentul în care au trecut în Basarabia, au inițiat demer-
surile către autorități pentru a le fi confirmat dreptul de „stăpânire vecinică”. Despre o ase-
menea corespondență ne mărturisește solicitarea medelnicerului Ioan Nemeșescu și a lui
Sandulachi Tomuleț adresată general-maiorului I.M. Hartingh la 31 martie 1815, în care
consemnau: „După schimbul ce din vreme prothezmii am făcut cu mănăstire Drianului de
la Rumeli, luînd aice moșiile mitocului său Sfântului Ioan Zlatoust din Eși, anumi Lăpușna,
Boghicenii și săliște Scărpicenii din țăn(u)t(ul) Orheiului, care este știut exelenții voastre din
urmatile noastre jalobi, fiind că vecinica stăpânire nu ne să dă pănă la ce de pe urmă înaltă
1
După transferarea cu traiul în Basarabia, familia Tomuleţ avea două ramificaţii – cea din Hotin, în
persoana lui Sandulache (Alexandru) Tomuleţ (1790-?) şi cea din Lăpuşna, în persoana lui Iordache
(Gheorghe) Tomuleţ (1791-1843). Conform registrului din 15 mai 1818, fraţii Sandu şi Iordache To-
muleţ sunt înscrişi în lista celor 145 de familii care au fost trecute în rangul nobiliar. La 14 ianuarie
1826 Sandu şi Iordache Tomuleţ sunt înscrişi în registrul Cărţii genealogice a neamurilor nobiliare
din Basarabia şi confirmaţi în rangul de nobleţe prin decretul heraldic şi decretul Departamentului
de heraldică din 8 decembrie 1847 şi 18 mai 1850 (Despre apartenenţa boierească a familiei Tomu-
leţ a se vedea mai detaliat: Valentin Tomuleţ, Familia de nobili din Basarabia – Sandulache şi Iordache
Tomuleţ. În: Nobilimea basarabeană în epoca reformelor din Imperiul Rus (volum dedicat memoriei lui
Alexandru Cotruţă), Chişinău, 2013, p. 108-115).
Lăpuşna. 155
hotărâre”2. Acest pasaj ne informează clar că din partea autorităților basarabene în interva-
lul anului 1814 pretendenții au primit refuz de a le confirma dreptul de stăpânire, până nu
va fi dată o hotărâre definitivă. În această solicitare petenții cereau să le fie date veniturile
moșiei, asemeni ca în cazul serdarului Vartholomeu, care procurase de la Mitropolia Mol-
dovei moșiile din stânga Prutului. Pe marginea acestei adrese, la 7 aprilie 1815, guvernatorul
civil al Basarabiei I.M. Hartingh, cu dispoziția nr. 2539, dispune să li se dea celor doi doar
„vremilnecescul venit”3. Examinând această hotărâre, Departamentul I, după 7 aprilie 1815,
îi aducea la cunoștință lui I.M. Hartingh că a luat în examinare propunerea de mai sus, dar
remarca ca, pentru punerea în aplicare a acesteia, era necesar să se solicite informații de la
autoritățile moldovene cu privire la faptul dacă mănăstirea a luat în stăpânire moșiile din
Moldova, pe care le-ar fi primit în urma schimbului din 1-3 decembrie 18134.
Detalii cu privire la venirea fraților Tomuleț în Basarabia aflăm dintr-o serie de docu-
mente și petiții înaintate de aceștia de-a lungul proceselor de durată ce le aveau în jurul
moșiilor din Basarabia. Astfel, în cererea depusă de Iordache Tomuleţ la 28 martie 1827 Con-
siliului Suprem al Basarabiei, în legătură cu litigiul amintit, scria că „în 1812, în perioada (de
18 luni – n.n.) stabilită de Tratatul de pace (de la Bucureşti – n.n.), când regiunea Basarabia
a fost anexată la Rusia, împreună cu fratele meu şi cu doi veri Leon (Dumitru şi Grigore –
n.n.), am trecut în supuşenia Rusiei şi urmând prevederile Tratatului de pace, am fost nevoiţi
să împărţim proprietăţile funciare aflate în Moldova, pe care le-am schimbat ulterior cu mă-
năstirea Driano din Rumelia, pe moşii similare mănăstireşti din Basarabia, fapt confirmat de
guvernul moldovenesc”5. Printre aceste proprietăţi funciare se enumeră şi moşia Lăpuşna.
Până în prezent nu s-a clarificat problema momentului când noii prorietari au intrat în
stăpânirea de facto și de jure a acestor averi. Istoricul sovietic Ya.S. Grosul scrie, deşi greşit,
că târgul Lăpuşna i-a revenit moşierului Iordache Tomuleţ în urma unui act de cumpărare
din 18176. Documentele analizate mai sus denotă de fapt o cu tot altă situație. Cel mai mult,
probabil, eroarea care a comis-o autorul amintit se datorează acelei tranzacții încheiate între
Leonești și Tomulețăști în toamna anului 1817, prin care frații Tomuleț, în schimbul moșiilor
din Orhei și a unei sume de 60000 lei, transmit în stăpânirea verilor lor, Grigorie și Dimitrie
Leon, moșiile din ținutul Hotin. Această tranzacție, în opinia noastră, a avut, mai degrabă,
un caracter formal, fiind întocmită pentru a pune piedici în eventualitatea unui câștig de
cauză al mănăstirii în această pricină.
Frații Tomuleț și Leon, după ce au trecut în provincia Basarabia, au fost nevoiți să aștepte
timp de câțiva ani până au putut să inițieze procesul de recunoaștere a dreptului lor asupra
moșiilor ce le-au schimbat cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iași. Unul dintre impedi-
mentele care le-a stat în calea realizării scopului lor a fost acea hotărâre a lui I.M. Hartingh
din noiembrie 1813, care a fost funcțională atâta timp cât emitentul său s-a aflat în fruntea
provinciei. Odată cu înlăturarea sa din funcție, pentru personajele aflate în atenția noastră,
dar și a altora asemenea lor, le-a apărut ocazia de a se adresa organelor administrativ-judecă-
torești din provincie, unde aveau legături strânse cu unii membri ai acestora. Procesul începe
în anul 1816, dovadă în această privință fiind discuția din cadrul ședinței din 16 septembrie
1816 a Comitetului Provizoriu Regional al Basarabiei.
În cererea protoiereului Constantin Popandopulo, împuternicitul mănăstirii, discutată la
şedinţa Comitetului Provizoriu Regional al Basarabiei din 9 septembrie 1816, se amintea des-
2
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 66.
3
Ibidem, f. 62-62v.
4
Ibidem.
5
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1057, f. 1-1 v.
6
Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, c. 287.
156 Lăpuşna.
pre „schimbul moşiilor, făcut de mănăstirea menţionată, care îi aparţineau în partea stângă
a Prutului, cu moşii similare, ce aparţineau moşierilor basarabeni Leon şi Tomuleţ, în partea
dreaptă”7.
Din alte surse, de exemplu, un certificat prezentat instituţiilor regionale din Basarabia de
consulul rus din Iaşi, Pizani, aflăm că schimbul de moşii între moşierii Leon şi Tomuleţ şi
mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iaşi „…s-a petrecut cu acordul ambelor părţi, confirmat
la 5 decembrie 1813 prin semnătura şi ştampila Comitetului moldovenesc, instituit special
pentru asemenea tranzacţii”8.
Dar intrarea în proprietate deplină a acestor moşii nu a fost un lucru deloc uşor. Conform
dispoziţiei rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, la 16 septembrie 1816, Comitetul Provi-
zoriu Regional al Basarabiei discută cererea moşierilor Dumitru şi Grigore Leon, Sandulache
şi Iordache Tomuleţ cu privire la „schimbul făcut de ei cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust,
mănăstirea închinată9 Driano din Rumelia, a proprietăţilor imobiliare din partea dreaptă a
Prutului alcătuite din ocinile Iacobeni, Biliceni, jumătate de ocină Ciovlici, cu partea limitro-
fă din Şoldanu, aflate în ţinutul Hârlău, plantaţiile de viţă-de-vie de la Socola, ţinutul Iaşi şi
casele de locuit cu locurile limitrofe cu gardul mănăstirii şi plata unei diferenţe de 15 mii lei,
pe moşii similare din regiunea Basarabia, ce aparţineau mănăstirii Zlatoust”10.
Din cererea depusă de moşierii Leon şi Tomuleţ pe numele lui A.N. Bahmetiev, reziden-
tului plenipotenţiar al Basarabiei, discutată la această şedinţă, aflăm că, „după anexarea aces-
tei regiuni (dintre Prut şi Nistru – n.n.) la Imperiul Rus, ei au trecut în supuşenia rusă, după
care au fost nevoiţi să vândă proprietăţile rămase în Moldova, în partea dreaptă a Prutului, în
decursul de 18 luni, termen stabilit de Tratatul de la Bucureşti, şi ca rezultat au cedat moşiile
lor mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din Iaşi, în urma unei înţelegeri confirmate de guvernul
moldovenesc…, primind în schimb de la mănăstire localităţile aflate în această regiune şi
anume: Lăpuşna, Boghiceni, Scripiţeni (din ţinutul Orhei – n.n.) ş.a.”11. Trebuie să amintim
aici că litigiul, în general, se va centra în jurul moșiei fostului târg Lăpușna. Moșia Boghiceni
era în stăpânirea serdarului Teodor Măcărescu, care, încă în anul 1804, împreună cu fratele
său, polcovnicu Ioan Măcărescu, reușesc să încheie cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust o
înțelegere, prin care cei doi urmau, în schimbul unei sume anuale de 500 lei, să stăpânească
moșia până la moartea ultimului lor copil12. Cât privește moșia Scripițeni, aceasta, cu partea
alăturată din Rezeni, a fost vândută de frații Tomuleț, în condiții neclare la acest moment al
7
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47,,f. 22-22v.
8
Ibidem, f. 41.
9
Mănăstire închinată (преклоненныe святым местам на Востоке монастыри) – mănăstirile din
Principatele Române şi Basarabia, care aparţineau locurilor sfinte din Orient. Tratatul de pace de la
Bucureşti din 16(28) mai 1812 nu făcea referinţă la pământurile închinate şi la dreptul mănăstirilor
de peste hotare asupra acestor moşii. Ca rezultat, în baza articolului 7 al Tratatului de la Bucureşti,
care dădea dreptul turcilor şi cetăţenilor altor state, ce vor manifesta dorinţa de a trece din Basa-
rabia în posesiunile otomane, de a vinde averea şi pământul, unii egumeni au început să vândă şi
să schimbe aceste moşii. Împotriva acestor măsuri s-a pronunţat mitropolitul Eparhiei de Chişinău
Gavriil Bănulescu-Bodoni, care dovedea că ei nu au dreptul să vândă proprietăţile mănăstireşti şi
propunea să fie stabilit un control riguros în ce priveşte administrarea acestor proprietăţi din partea
puterii eparhiale locale, iar o parte din venituri să fie alocate pentru necesităţi de binefacere şi cul-
turale (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii, regulamente, termeni).
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. – Iaşi, 2014, p. 392-394).
10
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 37.
11
Ibidem, f. 37v-38.
12
ANRM, F. 3, inv. 2, d. 836, f. 8-9, 10-10v, 15-15v; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1057, et.
Lăpuşna. 157
investigației, polcovnicului Leon Botezatu, și a fost stăpânită de pitarul Ilie Botezatu și fiii
acestuia, Ioan și Constantin13.
Ulterior14, contrar dispoziţii anterioare, I.M. Hartingh a interzis peste tot schimbul sau
vânzarea proprietăţilor funciare mănăstireşti. Ca rezultat, moşierilor Leon şi Tomuleţ le-a
fost interzis de a administra aceste proprietăţi15. Drept motiv în adoptarea unei asemenea
interdicţii a servit faptul că în Tratatul de pace de la Bucureşti nu era stipulat nimic despre
proprietăţile funciare mănăstireşti. În plângerea lor moşierii Leon şi Tomuleţ scriau că aceas-
ta s-a întâmplat anume atunci când, „…cedând fostele sale sate aflate în Moldova, nu numai
că nu au mai putut, în baza tranzacţiilor încheiate cu mănăstirea din Iaşi, să le reîntoarcă
înapoi, dar în plus, n-au dispus de timp pentru a întra în posesia satelor noi, din consideren-
tul că dispoziţia lui I.M. Hartingh interzicea acest lucru”16. Între timp, expirase termenul de
18 luni17 când moşierii puteau să vândă sau să-şi schimbe moşiile. În plus, ei nu dispuneau de
documentele respective care ar confirma dreptul lor de proprietate asupra moşiilor schimbate în
Basarabia18, nu ştiau care va fi soarta de mai departe a acestor moşii, nu aveau surse de venit,
din care cauză, în plângerile lor, aceștia sesizau autoritățile administrativ-judecătorești ale
provinciei că „…s-au pomenit într-o situaţie destul de dificilă, în schimb mănăstirea din Iaşi
beneficia nu doar de veniturile obţinute de pe urma moşiilor primite în schimb de la ei, aflate
în Moldova, dar şi de averea moşiilor de la care mănăstirea s-a dezis, aflate în această regi-
une (în Basarabia – n.n.), care le aparţin lor”19. Din informațiile care le prezenta mănăstirea
aceasta, de fapt, nu a intrat în stăpânirea moșiilor ce le-ar fi schimbat cu păhărniceasa Teo-
dosia Leon, drept dovadă servind zapisul de vânzare-cumpărare a moșiei Biliceni (Belexeni)
întreagă și parte din moșia Șoldana de la ținutul Hârlăului de urmașii stolnicului Gheorghe
Carp la 18 iunie 1819, cu suma de 55 mii de lei20.
Bazându-se pe drepturile şi obiceiurile moldoveneşti, reieşind din respectarea necon-
diţionată a prevederilor tranzacţiei efectuate cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iaşi şi
imposibilitatea de ai înstrăina de moşiile primite de la mănăstirea din Iaşi – Lăpuşna, Bo-
ghiceni, Scripiţeni ş.a., moşierii Leon şi Tomuleţ cereau de la administraţia regională „…de
a da dispoziţiile de rigoare pentru a le da aceste localităţi şi proprietăţi funciare în stăpânire
deplină”21. Dar aceste demersuri n-au fost satisfăcute22.
13
ANRM, F. 3, inv. 4, d. 276, f. 5v.
14
Despre interdicţia respectivă a guvernatorului civil al Basarabiei, I.M. Hartingh este înştiinţat la 14
decembrie 1813 şi consulul rus din Iaşi, Pizani (ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 41 v).
15
Ibidem, f. 38.
16
Ibidem, f. 38 v.
17
Termenul de 18 luni, stabilit pentru schimbarea sau vinderea moşiilor, a expirat la 2 ianuarie 1814
(Ibidem, f. 49 v).
18
Situație care nu corespunde adevărului, deoarece imediat după încheirea tranzacției de schimb cu
mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iași, la 1 și 3 decembrie 1813, frații Leonești și Tomuleț se adre-
saseră epitropului mănăstirii să-și dea acceptul pentru întărirea schimbului, însă din cauză că Andrei
Pavli s-ar fi opus, aceștia care intraseră în mod fraudulos în posesia documentelor s-au adresat Co-
mitetului pentru dezlegare ca să confirme tranzacția, ceea ce și s-a întâmplat la 5 decembrie. Acest
organ putea confirma leglitatea unei asemenea înțelegeri doar în condiția de a prezenta și actele
justificative ,inclusiv cele ce dovedesc drepturile asupra unor bunuri.
19
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 39-39 v.
20
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 144-144v.
21
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 40.
22
În situaţii similare s-au pomenit şi alţi boieri din Basarabia. A se vedea, în acest sens, cazul serdarului
Iordache Varfolomei, care a schimbat de la Mitropolia Iaşi ocina Minceşti (probabil Minceni), ţinutul
Orhei (Ibidem, f. 43 v-44).
158 Lăpuşna.
În dispoziţia din 29 noiembrie 1813, adresată Departamentului I al Guvernământului
Regional al Basarabiei, şi din 7 decembrie 1813, adresată consulului rus din Iaşi, Pizani, I.M.
Hartingh scria că multe mănăstiri închinate „…au intenţia şi au început deja să vândă şi
să schimbe proprietăţi imobiliare mănăstireşti aflate în Basarabia”23, din care considerent a
interzis mănăstirilor de a mai vinde şi de a schimba asemenea proprietăţi. Despre această de-
cizie a lui I.M. Hartingh, prin intermediul consulului rus din Iaşi, a fost înştiinţat şi Divanul
moldovenesc24. O poziţie similară, în acest sens, a luat şi mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bo-
doni. În scrisoarea din 18 decembrie 1813 adresată guvernatorului civil al Basarabiei I.M.
Hartingh, el scria că „…moşiile mănăstireşti nu sînt proprietatea autorităţilor bisericeşti, dar
constituie patrimoniul bisericilor”25. Ca rezultat, deși Leoneștii și Tomulețeștii au trecut în
Basarabia cu documentele pentru moșiile amintite, ei nu au putut să intre în posesia acestor
bunuri, până nu se lua o decizie din partea autorităților imperiale. În aceeași situație se aflau
și alte persoane care în timpul prothismiei au efectuat schimb de moșii, vânzări și cumpărări.
Numeroasele litigii apărute pe marginea acestor averi au fost în atenția autorităților regio-
nale.
Astfel, după discuţii de mai mulţi ani, la 16 septembrie 1816 Comitetul Provizoriu Regio-
nal al Basarabiei ia decizia „de a lua în consideraţie situaţia dificilă în care s-au pomenit noii
supuşi ruşi…, care văzând apropierea sfârşitului termenului de 18 luni pentru despărțirea de
moşiile lor, s-au grăbit să-şi schimbe moşiile din Moldova, pentru a rămâne sub adminis-
trarea rusă, ne ştiind bine modalitatea încheierii acestor tranzacţii. Din acest considerent,
guvernul local din Basarabia, urma nu numai să nu anuleze tranzacţiile de schimb, dar tre-
buia să creeze supuşilor ruşi condiţiile favorabile, care erau în putinţă lui, pentru a obţine
mult mai multe proprietăţi care vor trece în mâni particulare, sub administrarea cărora toate
veniturile vor rămâne în această regiune”26. Această hotărâre va servi drept temei pentru
a da câștig de cauză persoanelor care, în virtutea unor înțelegeri la limita legalității, au în-
străinat moșiile și averile lor din dreapta Prutului în schimbul averilor din partea stângă a
acestuia. Respectiv, Comitetul Provizoriu Regional al Basarabiei a decis că moşierilor Leon
şi Tomuleţ, nu numai urmează să li se confirme proprietăţile schimbate cu mănăstirea Sfân-
tul Ioan Zlatoust din Iaşi, dar acestea au dreptul de a cere recuperarea pagubelor cauzate de
neconfirmarea la timp a dreptului de stăpânire asupra acestor moşii. Prin urmare, în baza
deciziei Comitetului Provizoriu Regional al Basarabiei din 16 septembrie 1816, boierii Leon
şi Tomuleţ au fost puşi în dreptul de proprietate asupra moşiilor Lăpuşna, Boghiceni, Scri-
piţeni ş.a. din ţinutul Orhei27, eveniment petrecut în ianuarie-februarie 1817, când, în urma
examinării pricinii de către Departamentul al II-lea se dă o asemenea hotărâre. Cât privește
legalitatea acestei decizii luate de Comitetul Provizoriu, ea putea să aibă efecte doar după
adoptarea unor decizii similare de curtea de la Sankt-Petersburg. Prin urmare, hotărârea
de a recunoaște dreptul de „stăpânire vecinică” asupra acestor averi a fost ilegală, ceea ce a
dat posibilitatea stăpânilor de drept s-o conteste în instanțele superioare, litigiul ajungând
la începutul deceniului al treilea în atenția Comitetului ad-hoc pentru soluționarea litigiilor
funciare ale familiei Balș de la Sankt-Petersburg.
În reglementarea diferitor probleme în Basarabia, inclusiv a celor legate de proprietăţile
funciare mănăstireşti, Curtea de la Sankt-Petersburg se conducea de prevederile Tratatului
de la Bucureşti. Ca rezultat, în martie 1817 a urmat o dispoziţie imperială care acorda drept
23
ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 44 v.
24
Ibidem, f. 45 v-46.
25
Ibidem, f. 46 v.
26
Ibidem, f. 60 v-61.
27
Ibidem, f. 61-61 v.
Lăpuşna. 159
juridic mănăstirilor de peste hotare asupra proprietăţilor mănăstireşti din Basarabia: dreptul
de a schimba averea imobiliară a mănăstirilor închinate în baza articolului 7 al Tratatului
de la Bucureşti; schimbul de proprietăţi se efectua cu acordul şi confirmarea administraţiei
eparhiale din Basarabia, în a cărei subordine se aflau aceste mănăstiri28.
Documentele de care dispunem ne permit să constatăm că moşierii Tomuleţ au devenit
proprietari ai moşiei Lăpuşna din februarie-martie 1817. La 25 ianuarie 1817, Departamen-
tul al II-lea al Guvernământului Proviniciei Basarabiei lua o hotărâre favorabilă Leoneștilor
și Tomulețeștilor, la scurt timp dându-se dispoziție Serdăriei să-i pună în stăpânire. Această
hotărâre va genera într-un lung litigiu dintre părțile implicate, care va continua pe durata
deceniului ce va urma și chiar a celui următor.
28
Acest drept a fost confirmat, printr-o nouă dispoziţie imperială, în decembrie 1846 (Материалы,
собранные гласным бессарабского губернского земства Митрофаном Васильевичем Пуришке-
вичем о землях, находящихся в Бессарабской губернии, именующихся преклоненными святым
местам на Востоке. Ч. II. – Кишинев, 1910, c. 558-559).
160 Lăpuşna.
11
Litigiul dintre locuitorii târgului Lăpușna
și stăpânii acesteia până la 1812
dr. Teodor CANDU

Din start trebuie să menționăm că litigiul dintre târgoveții de Lăpușna și stăpânii ei au
origini mult mai vechi, care încep, cel mai probabil, chiar din momentul când mănăstirea
Sf. Ioan Zlatoust a intrat în posesia moșiei și târgului la sfârșitul secolului al XVII-lea. Eve-
nimentele petrecute după 1812 sunt continuare a vechilor dispute pe marginea problemei
îndatoririlor ce urmau să le aibă locuitorii târgului față de stăpânul acestuia.
Din punctul de vedere al modului cum a fost administrată moșia Lăpușna și alte moșii ale
mănăstirii Sf. Ioan Zlatoust ne mărturisesc o serie de documente de epocă. Cu toate acestea,
locuitorii târgului, prin așezămintele domnești din perioada secolului al XVIII-lea, benefi-
ciau de anumite scutiri de dări și prestații față de domnie și de stăpânii moșiilor, întrucât se
aflau în ținuturile de hotar. Totuși, la 26 martie 1776 aceștia reușesc să obțină de la domnul
Grigorie Alexandru Ghica al III-lea un important privilegiu care completa obligațiile târgo-
veților față de stăpânul moșiei1. Deși, încă la 1 ianuarie 1766, cu zece ani înainte același domn
întărea prin ponturi obligațiile locuitorilor față de stăpânii moșiilor, iar în conformitate cu
pontul al 8-lea, „satele ce vor fi pe marginea hotarului Țării Moldovii să lucreze pe giumătate,
adică șase zile să lucreze întru un an, în trei vremi, cum și bani de a fi să dea pentru slujbă, pe
giumătate să dea, adecă câte zece bani pe zi, iară dijmă să dea fiește cine din toate pe obice-
iu”2. Această îndatorire o confirma și domnul Grigorie Callimachi prin așezământul similar
din 28 mai 1768 pentru boieresc3.
Înainte de a trece în revistă conținutul privilegiului din 1776, urmează să ne referim pu-
țin la îndatoririle ce le aveau locuitorii de pe moșiile mănăstirești, subiectul fiind tratat de
Radu Rosetti în renumita sa lucrare cu privire la pământ și săteni, în cadrul căreia le acordă
o atenție aparte4. Până la adoptarea așezămintelor lui Constantin Mavrocordat, în Țara Mol-
dovei „oamenii slujiau după un obiceiu vechiu, în vigoare însă sub Mihaiu Racoviță”. Deși
în studiul său Radu Rosetti nu găsește ce prevedea acel obicei, conchide că „multe indicii
tind a dovedi că se făcuse în Moldova, în întâia jumătate a veacului XVIII, atâte obiceiuri
câte sate erau în țară”5. Această situație determină nenumărate litigii între stăpânii moșiilor
și locuitorii acestora, numeroasele documente din această categorie dându-ne posibilitatea
1
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 28-28v.
2
Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, Moldova, Vasile Mihordea, redactor res-
ponsabil, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1966, p. 408, doc. 403.
3
Aurel V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia: Răzvrătirea țărănească în târgul Lăpușnei, In:
AB, nr. 2, 1935, p. 145.
4
Radu Roseti, Pământul, p. 317
5
Ibidem, p. 317, nota 1.
Lăpuşna. 161
să afirmăm că, venind în anul 1741, Constantin Mavrocordat a fost supus unor neîncetate
plângeri și presiuni din partea stăpânitorilor. Prin urmare, la 12 ianuarie 1742 acesta emitea
renumitul său așezământ pentru lucrul de boieresc ce urmau să-l presteze sătenii din satele
mănăstirești. Motivul elaborării și emiterii legiuirii a fost explicat chiar în peambulul său, în
care se arată că „... toți egumenii de pre la toate sfintele mănăstiri din țară, arătatu-au mare
jalobă, zicând că satele cu oamenii ce au avut mănăstirile, cele mai multe au fost închinate pe
la boieri cu toată slujba lor, de cătră carele mănăstirile nici un folos n-au avut. Și încă și cele
ce nu era închinate iară și oamenii ce locuia pe acele moșii puțin folos făcea mănăstirilor,
lucrând în voia lor, iar nu după dreptate ce s-au căzut, neavând nici un nart, nici egumenii
voe a poronci cât se cădea și la aceasta cerând dreptate ...”6.
Din acest pasaj putem observa starea generală și poziția pe care o avea clerul monastic
față de beneficiile ce urmau să le primească de pe bunurile imobile ce le stăpâneau. Conform
practicilor în satele și moșiile boierești și mănăstirești, așezarea locuitorilor liberi se realiza
în limita unor condiții încheiate între stăpân și locuitorii acestora. În schimbul terenurilor
ce le acordau stăpânii sătenilor, aceștia se angajau, pe lângă achitarea dijmei din produse, să
îndeplinească anumite lucrări, prestații în muncă, transporturi etc. Sporirea presiunii față
de locuitorii liberi ai satelor de a împlini aceste obligații se datorează în parte schimbărilor
survenite la nivel de relații agrare. Odată cu creșterea cererii pe piață față de cereale și de alte
produse, sporește cererea față de prestațiile în muncă pentru prelucrarea solului.
Astfel, Așezământul din 1742 stabilea, pentru prima dată pe întreg teritoriul țării, pentru
o anumită categorie de stăpânitori de moșii, condițiile în care aceștia puteau solicita de la
locuitori boierescul. Cel mai probabil, cuantumul acestuia, până la acest așezământ, era lăsat
la buna înțelegere între stăpân și locuitor. Cu Așezământul lui Constantin Mavrocordat, se
urmărea reducerea numărului litigiilor pe acest subiect ce se iscau între stăpâni și locuitorii
satelor, în privința angajamentelor ce le luau unii față de alții pentru utilizarea terenurilor.
Actul amintit stabilește numărul de zile ce trebuiau să le presteze locuitorii, adică de 12 zile
inclusiv, face referire la categoria persoanelor datoare să presteze asemnea lucrări, adică „fie-
care om, care nu este vecin, și șede pe o moșie mănăstirească, de orice breslă ar fi el ... ”7. De
aici reiese că prevederea se referea la populația liberă în speță, vecinii având îndatoriri aparte.
Nu excludem că opinia lansată de Radu Rosetti că „acest așezământ alcătuia o agravare
în raporturile ce existase până atunci între săteni și stăpâni”, totuși trebuie să remarcăm că,
prin stabilirea unor condiții clare în această privință, domnia reducea din presiunea socială
ce domina epoca și care, de fapt, l-a determinat să i-a această măsură.
Din prevederile Așezământului din 1742, cât și ale celor două care i-au urmat, în 1743 și
1744, atât Constantin Mavrocordat, cât și fratele său, Ioan Mavrocordat, au tins să consoli-
deze prevederile normei amintite.
Revenind asupra problemei îndatoririlor pe care le aveau târgoveții de Lăpușna față de
stăpânul moșiei, trebuie să menționăm că, după ce Constantin Duca în anul 1694 a donat
mănăstirii Sf. Ioan Zlatoust această moșie și vatra târgului cu toate veniturile după obicei,
stăpânirea asupra ei de către mănăstire a fost exercitată cu îndelungate întreruperi, situație
datorată mai multor circumstanțe, printre care cea mai de seamă era lipsa unor conducători
și administratori chiar ai sfântului locaș. Conform practicii timpului, dovadă a stăpânirii
nestrămutate servesc actele de întăritură date de domnii țării asupra drepturilor de stăpâ-
nire, a unor privilegii și venituri făcute de domnii anteriori. Astfel, până la anul 1762 nu
este cunoscut niciun act de întăritură a sus-amintitei danii, una dintre cauze ar fi și starea
mănăstirii de metanie unde era închinată această ctitorie domnească, adică a mănăstirii Dri-
6
Radu Roseti, Pământul, p. 317, p. 317.
7
Ibidem, p. 318.
162 Lăpuşna.
anu din Rumelia, care în anul 1759, prin act patriarhal, a fost ridicată la rangul de mănăstire
stavropoghială8. În urma acestui act, mănăstirea Drianu a început să acorde o atenție sporită
metohurilor sale din țările române, inclusiv mănăstirii Sf. Ioan Gură de Aur din Iași.
Drept urmare, la 1762 septembrie 15, domnul Grigorie Ioan Callimah întărea mănăstirii
Drianu și metohului său din Iași hrisoavele domnești ce le avea pentru mai multe moșii,
inclusiv cele donate la 16949. În cadrul acestui act se indică: „Și cerșând părințăi călugări
ca să le întărească stăpânirea pe acestea mai sus zise moșii, târgul Lăpușna și Scripițenii,
ca să-și poată lua venitul moșiilor, arătând că scrisorile acestor moșii fiind acolo la Driano,
nu s-au mai stăpânit de cătră mănăstire, și de mulți ani să păgubește mănăstirea de venitul
moșiilor.”10 Situația dată îl impune pe domn să dispună serdarului de Orhei, Constandin
biv vel spătar, să facă cercetare și, după ce s-a convins că această moșie cu adevărat a fost
domnească, reconfirmă dania lui Constantin Duca. În cadrul cercetărilor, „oamini bătrâni
târgoveți, cât și de cătră toți răzășii de pen pregiur” mărturiseau că moșia Lăpușnei „o știu
că este dreaptă moșie domniască ne stăpânită de cătră nime...”11. Aceste informații vin în
sprijinul ideii că, după închinarea moșiei târgului, mănăstirea, dacă și a stăpânit-o, a făcut-o
într-o perioadă de timp foarte limitat, dar nu este exclus că să nu intrat în stăpânirea ei ime-
diat, deoarece martorii, „oamini bătrâni târgoveți”, cel mai mult probabil aveau vârsta între
50 și 60 de ani, deci, în caz dacă mănăstirea ar fi stăpânit această moșie la sfârșitul secolului
al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, ei dacă nu ar fi prins această stăpânire ar fi
auzit de la părinții lor despre ea. Dovadă că târgul Lăpușnii în prima jumătate a secolului
al XVIII-lea era considerat încă târg domnesc este și acea mențiune în lista târgurilor din
Moldova de la 1742, care trebuiau să transporte un anumit număr de care de lemne la curte
domnească. Din cele expuse, putem conchide că stăpânirea mănăstirii Sf. Ioan Gură de Aur
față de moșia Lăpușna începe după emiterea hrisovului de întăritură din 15 septembrie 1762.
Cât privește statutul pe care l-au avut locuitorii târgului până la acest moment, trebuie să fi
fost asemănător târgoveților din târgurile domnești.
Pe lângă întărirea actului de danie, hrisovul lui Grigorie Ioan Callimah este important și
prin faptul că acordă mănăstirii Drianu și unele venituri, cum ar fi pârcălăbia și mortasipia,
nu numai din târgul, dar și din ținutul Lăpușnii. De aceste venituri, până la acel moment,
benificia conform condicii domnești Postelnicia cea Mare. Documentul dat ne oferă și unele
informații indirecte referitoare la declinul târgului. Fiind un centru urban, conform tradiției,
în cadrul acestuia, la o anumită perioadă stabilită a anului, trebuia să fie organizate și zile
de târg. Din acest act constatăm că asemenea evenimente la Lăpușna nu se organizau de o
perioadă îndelungată: „..., și când să tâmpla zi de târguri după cum au fost mai înainte, iarăși
numita mănăstire să aibă a lua toată părcălăbiia și mărtăsăpiia”.12 La scurt timp, și Grigorie
al III-lea Ghica, la 23 iunie 1764, întărește în aceleași condiții stăpânirea asupra moșiilor și
veniturilor amintite13. Deși cele două acte nu fac referire la obligațiile directe și indirecte ce
le aveau târgoveții de Lăpușna față de stăpânul moșiei și a vetrei târgului, cel mai probabil ei
și-au păstrat vechile privilegii și obligații ce le prestau pentru uzufructul moșiei stăpânului
anterior, adică domniei. Cu părere de rău, documente în această privință nu sunt cunoscute,
conform mărturiilor date la începutul secolului al XIX-lea de locuitori, acestea ar fi fost pier-
dute în timpul incursiunii tătărești din timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774,
8
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 207v-208.
9
Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 11-12
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 14-15.
Lăpuşna. 163
când târgul a fost incendiat14, iar locuitorii s-ar fi aflat în bejănie în diferite sate de prin
împrejurimi15.
Din privilegiul lăpușnenilor din 26 martie 1776 aflăm că locuitorii târgului Lăpușna s-au
adresat cu plângeri către domn, arătând că „ei se află cu șederea acolo încă de pe timpul mo-
șilor și părinților lor, și se hrănesc cu roadele pământului ce aparține acelui târg (care a fost
domnesc) și nu au fost supărați cu plata dijmei din semănături și fân”. Acest pasaj ne oferă
anumte aspecte ale vieții locuitorilor unui târg moldovenesc, care se întrețineau, în cea mai
mare parte, din „roadele pământului”, adică acestea deși aveau un rol economic distinct la
nivel regional, totuși comerțul, meșteșugăritul nu puteau să le asigure întru totul venitul și
resursele necesare pentru viață.
De asemenea, domnul, în hrisovul său, face referire la faptul că moșia a fost făcută danie
mănăstirii Ioan Gură de Aur din Iași, care strângea venitul prin intermediul vânzării acestuia
la arendași, practică ce nemulțămea locuitorii, care erau impuși la plata unor dări „contrar
legilor și obiceiurilor”. Existența unei asemenea pricini în fața domniei l-a impus pe domn să
stabilească cuantumul dărilor și obligațiilor ce trebuiau să le aibă locuitorii târgului față de
stăpânul moșiei și arendașii acesteia. Astfel, „se dă această carte domnească prin care hotă-
râm, ca locuitorii ce se vor afla cu traiul în târgul Lăpușnei, au dreptul să cosească și să facă
semănături pe acea moșie, pentru care vor fi datori a da rânduita dijmă, adică din semănături
de pâine de la 10 clăi câte o claie, pentru fiecare stog de fân câte 10 parale bani, din grădini
și livezi, de asemnea dijma corespunzătoare, dar numai de la cei care le vor ține pentru ne-
gustorie, iar din cele care vor fi numai pentru nevoile caselor lor să nu fie supărați cu darea
dijmei, din albine care se vor afla pe acel pământ să dea dijmă de la 50 stupi câte unul, iar
când vor fi mai puțini de atâția, atunci să plătească cu bani câte o para pentru fiecare stup, cât
privește casele să nu fie supărați”.
Prin același hrisov domnul întărea locuitorilor și dreptul de preemțiune în privința aren-
dării moșiei de la stăpânul ei, impunând să plătească același preț ce-l vor da și alții, iar în
cazul că nu vor vrea arendașii, vor fi datori să se conducă de prevederile acestui hrisov. De
acest privilegiu locuitorii nu au tăgăduit să se folosească la scurt timp, reușind să țină venitul
moșiei pe mai mulți ani, fapt confirmat și de Darie Donici, peste 10 ani, în contextul efectu-
ării unei hotarnice. Asupra acestui caz, vom reveni mai detaliat ceva mai jos.
Hrisovul dat a fost întărit și de domnii ce au urmat: Constantin Dimitrie Moruzi, la 2 iulie
177916, Alexandru Constantin Mavrocordat, la 26 ianuarie 178317, Mihail Constantin Suțu,
20 iulie 179418, Alexandru Ioan Callimachi, 24 mai 179619, Constantin Alexandru Ipsilan-
tie, 15 august 179920, Alexandru Neculai Suțu, 23 noiembrie 180321, Alexandru Constantin
Moruzi, 24 martie 180322, cunoscându-se că lăpușnenii, în cadrul procesului ce-l aveau cu
mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust la începutul secolului al XIX-lea, au invocat acest fapt în ne-
numărate rânduri. Existența unui asemenea act, precum și confirmările ulterioare din partea
14
La 1812 iunie 18, vechilii târgoveților de Lăpușna, Toader Barbărasă, Gavriil Stahii și Onofrei Pârău,
mărturiseau la Dicasteria exarhală că nu dispun de scrisori mai vechi decât cele ce le deținea mănăs-
tirea, menționând „noi am avut scrisori mai vechi, însă când ni-au prădat tătarii ni s-au luat scrisorile
împreună cu alte lucruri”. ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f.25.
15
A.V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia, p. 252.
16
Pentru acest act sunt mai multe mențiuni, ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 6v.; Ibidem, f. 14.
17
ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 18-18v.
18
Ibidem, f. 14-15.
19
Ibidem, f. 29-30.
20
Ibidem, f. 36-37.
21
Ibidem, f. 19-20v.
22
Ibidem, f. 34-35.
164 Lăpuşna.
domnilor ce i-au urmat lui Grigorie al III-lea Ghica denotă atenția pe care o acordau aceștia
locuitorilor țării, inclusiv unor așezări de tip urban.
Prin urmare, conform prevederilor acestui document, domnia urmărea nu numai să di-
minueze din eventualele nemulțămiri ce s-ar fi putut isca, dar să reînvie vechiul târg. Trebuie
să ținem cont că acest act a fost emis ca urmare a unei perioade complexe din istoria Mol-
dovei, adică a războiului ruso-turc din 1768-1774, după care populația a avut de suferit mari
pierderi, inclusiv materiale și umane. Exemplu ne servește și o mărturie a unui locuitor al
Lăpușnei, în contextul investigațiilor făcute de reprezentanții administrației Basarabiei în al
doilea deceniu al secolului următor, pe marginea „nesupunerii” manifestate de locuitori față
de noii proprietari ai moșiei Lăpușna, frații Iordachi și Sandulachi Tomuleț. Astfel, Darie
Bobeică, membru al isprăvniciei ținutului Orhei, care a fost însărcinat cu cercetarea acestei
pricini, l-a interogat și pe Matei Stoian, care, la momentul cercetării, indica că ar fi având
vârsta „de la naștere … 50 ani, născut în satul Săcăreni, la vreme bejăniei, undi era toț locu-
itori din satul Lăpușna”23. Această informație îi pemite lui Aurel V. Sava să facă o analogie
cu evenimentele produse în vara anului 1770, când, la 15 iunie, marele vizir El Hafi Mehmet
Damat Emin Pașa se afla la Lăpușna, iar la 17 iunie era la Chișinău, care a avut de suferit,
fiind incendiat de turci. În timpul acestui război locuitorii Țării de Jos au avut de suferit și în
urma uneia dintre ultimele incursiuni tătărești în regiune24.
Prin urmare, emiterea unui asemenea privilegiu era justificată pentru domnie, care,
pentru a evita procesul de depopulare, dispunea prin diverse acte domnești acordarea unor
privilegii pe termen lung sau scurt locuitorilor contribuabili în raport cu stăpânii de moșii
sau instituțiile fiscale, dar și pentru a evita necontenitele procese dintre stăpânii de moșii și
locuitorii lor care înmulțeau pricinile ce urmau să fie examinate de instituțiile statului25.
Trebuie să remarcăm că unele acte ne denotă date destul de interesante cu privire la mo-
dul cum era administrată moșia Lăpușna. Astfel, în anul 1786, banul Darie Donici efectua
o mărturie hotarnică a moșiei date, în legătură cu pricina iscată cu locul pe care s-a așezat
satul Bălăceana. Din acest act aflăm următoarea informație: „Dar, acu di la vreme moscalălor
încoaci, fiind egumenii la Sfântul Ioan ca să schimbe adesă şi ven oamini atemui(?) nu ş-au
mai căutat să-şi stăpânească moşiia, după cum să cade cu ştiinţa hotarelor, şi au vândut-o
cu anul lăcuitorilor din Lăpuşna mai şi făr nici un preţ, în care cumpărătură să află aceşti
acolesâtori cii mai mulţă şi stăpânind ei moşiia ş-au ales o bucată di loc undi au fost mai
23
Aurel V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia: Răzvrătirea țărănească în târgul Lăpușnei, In:
AB, nr. 3-4, 1935, p. 252. Vezi. V. Tomuleț, Cronica protestelor, Vol I. p. 145-178.
24
Avem numeroase dovezi și mărturii documentare în această privință: spre exemplu, dintr-o Hotar-
nică a moșiei Bogzești de la ținutul Orhei, din 1787 septembrie 30, între documentele aduse de
către răzeși pentru stabilirea hotarelor și despărțirea părților stăpânite de boieri, este și zapisul din
18 decembrie 1776-1777 al lui Carpu Curchiu dat lui Toader Cotruți, pentru un zapis ce l-ar fi zălogit
ultimul celui dintâi, iar Carp Curchi mărturisea „că acel zapis, în vrmea răzmeriții, i l-au luat tătarii”.
Documente privitoare la istoria Țării Moldovei în secolul al XVIII-lea, (1787-1800), Zapise și cărți dom-
nești, Vol. XI, ed. de Larisa Svetlicnâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearova, vol. Coord. Demir Dragnev,
Valentin Constantinov, p. 45-46, doc. 11. (În continuare: MEF, vol. XI ...); O informație similară o avem
și în mărturia hotarnică pentru moșia Năvârneț de la ținutul Iași din 30 octombrie 1790, când se face
referire la dispariția actelor acestei moșii, „ ... s-au prăpădit înpreună și cu alte lucruri din casa răposa-
tului vornic Lupului Costachi de la ace obârșie, când s-au prădat Țara de Gios di tătari”. MEF, XI, p. 79,
doc. 35. Exemplele în această privință pot continua.
25
Dovadă în această privință poate fi văzută în culegerea lui Vasile Mihordea și Corneliu Istrati, Docu-
mente privind relațiile agrare în secolul al XVIII-lea, Vol. II, Moldova. Ed. Academiei RSR, București 1968.
În acest volum editorii publică un număr impunător de plângeri, atât ale stăpânilor de moșii, cât și
ale locuitorilor care se referă la prestațiile ce urmau să le aibă cei din urmă față de primii și cu privire
la abuzurile celor dintâi.
Lăpuşna. 165
bună şi o stăpânesc, zăcând, că este driaptă a lor moşii, carile au şi despărţit-o cu petre ho-
tari, şi întrebându-să di cine s-au hotărât şi di au fost cu poronca domnească, ori de au avut
ştiinţă călugării de la Sfântul Ioan, răzeşii aceştia au dat samă că au hotărăt-o Antohe Grosul
şi cu alţi răzeşi a lor, şi aducându-să pi Antohe Grosul de faţă ca să ne arăte hotarnica, au
arătat câteva cărţi domneşti pentru altă pricină zăcănd că are multe scrisori acasă şi n-au
nemerit-o hotarnica să o aducă la noi, şi i-am pus zi di soroc ca să o aducă la Eşi, să o arăte
înainte Divanului, măcar că la însuşi Antohe Grosul pe un zapis dat mănăsterei, de la 1768
aprelii 23, cu 15 zăli mai înainte ci au avut judecată arhemandritul Paisăi cu popa Tănasi şi
cu Parfenii, pentru această pricină cari mărturiseşti şi el că s-au acolesât rău şi făr dreptate,
după cum arată în zapis pre largu, carile să cunoaşti că şi păr atuncia rău şi fără dreptati s-au
acolisăt di ace bucată de loc, fiind locul drept domnesc şi arată tot cu sămne hotari şi mai
den vechile vremi în zălile răposatului domn Mihai v(oie)vod, după cum să vede mărturii a
căţva oameni bătrini anumi Grigoraş Frija ot Lăpuşna, i căpitan Doncă, i Iorghii Muntian şi
Antohi Cotoroi ot Lăpuşna, carile au fost de faţă atuncia aceşti oamini cu un boieri anumi
Lupul Matargiul rănduit di răposatul domnu Mihai v(oie)vod, di au cercetat hotarăle locului
târgului şi tot pi acesti sămne s-au stăpânit di atuncia şi păr acu, şi măcar că sînt dovediţi şi
mai înainte aceştia că au umblat făr dreptate, dar şi acu umblă făr de ispravă.”26.
Acest pasaj ne dă importante informații despre evoluția moșiei în decursul secolului al
XVIII-lea ce denotă că o hotarnică a acesteia a fost realizată pe timpul domniei lui Mihai
Racoviță, de către boierul Lupul Matargiul, la care au participat locuitorii din acel târg. Deși
actul la momentul de față nu este cunoscut, presupunem că stabilirea hotarelor acelei moșii
s-a făcut la inițiativa mănăstirii Sfântul Ioan Gură de Aur.
O altă informație interesantă se referă la disputa din anul 1768 dintre unii locuitori din
Lăpușna și egumenul mănăstirii Ioan Zlatoust, Paisie. Aceasta a fost cercetată de Darie Do-
nici și „Dumitrache ușăriul al 3lea pe când erau serdari”, la 8 iunie 1768, în urma căreia ser-
darii au reușit să constate și să-i impună pe locuitorii de Lăpușna să recunoască că „fără nici
un drept acolisesc stăpânul moșiei”.
Tot de aici vedeme că pricinile dintre lăpușneni și stăpânii moșiei Lăpușna au continuat
pe întreg cursul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului următor. Printre cauzele
acestei stări de lucruri poate fi preluată ideea expusă de Darie Donici: „... acu di la vreme
moscalălor încoaci, fiind egumenii la Sfântul Ioan ca să schimbe adesă şi ven oamini ate-
mui(?) nu ş-au mai căutat să-şi stăpânească moşiia, după cum să cade cu ştiinţa hotarelor, şi
au vândut-o cu anul lăcuitorilor din Lăpuşna mai şi făr nici un preţ ...”.
Prin privelegiului din 1776, târgoveții de Lăpușna au primit dreptul de preemțiune la
cumpărarea venitului moșiei, dar și le-au fost stabilite condițiile și obligațiile ce le aveau față
de stăpânii moșiei și arendașii acesteia. În conformitate cu practica epocii, odată cu schim-
barea domnilor ei și-au reconfirmat acest privilegiu, iar la pretențiile ce le înainta mănăstirea
de a presta unele munci, cum ar fi boierescul, reacționau prin apel la instanțele de judecată
ale timpului. În cazurile în care procedura de vânzare a veniturilor nu era respectată, adică
făcută fără ca ei să fie înștiințați, puteau să conteste drepturile posesorale ale arendașilor.
Un asemenea caz a servit obiect de cercetare în fața Divanului Țării Moldovei la 2 martie
1809, când în urma cercetărilor s-a aflat că veniturile moșiei au fost arendate negustorului
Dumitru Ciolacu fără știrea locuitorilor. În cadrul investigației făcute la fața locului de către
26
Dinu Poștarencu, Teodor Candu, Un litigiu funciar dintre Ioan Manuc Bei și Socrat Tomuleț referitor la
moșiile Lăpușna și Spărieți, In: Pergament, XIII [materialul a fost transmis spre publicare încă în anul
2008]; ANRM, F. 37, inv. 5, d. 1649, f. 18-18vo, 25-25vo. (Copie din 9 decembrie 1865), f. 19-23vo.
(Trad. rus.).
166 Lăpuşna.
autorități, folosindu-se și practica cărții de blestem, s-a constatat că pretențiile târgoveților
erau juste, iar arendașul a fost oprit din stăpânire27.
Litigiul pentru veniturile moșiei și vetrei târgului a fost obiect al unui proces și-n timpul
domniei lui Mihail Constantin Suțu, care poruncea serdarilor de Orhei, căminarului Dimi-
trachie și stolnicului Manolachi Donici, să dea tot sprijinul fostului egumen al mănăstirii
Sf. Ioan Zlatoust, Iacov, de a împlini veniturile moșiei conform ponturilor gospodărești de
la locuitorii târgului Lăpușna28. Cei din urmă, din plângerile înaintate de egumenul Iacov,
„…nu se supun a da veniturile obișnuite pentru loc (de hrană – n.n.) conform prevererilor
ponturilor, în egală măsură nu dau voie vechilului mănăstirii să stăpânească arenda în te-
meiul acelorași ponturi”29. În aceeași poruncă domnul le dădea indicație serdarilor că „... în
caz dacă cineva dintre ei va avea dovezi împotriva hrisoavelor de danie, pe acela cu tot cu
documentele probatoare cu stabilirea zilei de soroc să-l trimită la Divan”30. Acest lucru nu a
întârziat a se petrece, deoarece, la 20 iulie 1794, același domn reconfirma privilegiul dat de
Grigorie al III-lea Ghica și întărit de domnii ce i-au urmat31. Spre deosebire de actele prece-
dente, începând cu acest hrisov, domnia constată o dată în plus că „... după cercetarea dom-
niei noastre întreprinsă pentru moșia Lăpușna, ne-am convins că această moșie împreună cu
vatra târgului și pământul prin prejurul târgului Lăpușna, aparțin în fapt mănăstirii Sfântului
Ioan Zlatoust din Iași, fiind dăruită din vechime de domni prin cărțile aflate de față, dar
târgul Lăpușna nu este domnesc...”32. Această remarcă este importantă de a fi semnalată, pe
motiv că după 1 martie 1812 boierii divaniți neluând-o în considerare dispuneau declararea
nulității acestor privilegii, încheiere care a fost menținută de autoritățile administrativ-jude-
cătorești ale Basarabiei până la începutul anilor 20 ai secolului al XIX-lea când în urma unei
noi cercetări a pricinii sub preșidenția guvernatorului Inzov, locuitorilor le erau restabilite
privilegiile date și întărite de domnii mldoveni după 177633.
O nouă etapă în cadrul litigiului dintre târgoveți și mănăstire pe marginea veniturilor și
îndatoririlor în muncă ale celor dintâi a avut loc în timpul domniei lui Alexandru Constan-
tin Moruzi, deși acest domn încă în anul 1803 reconfirma privilegiul amintit, totuși, în urma
unor plângeri înaintate de ieromonahul Ioanichie, egumenul mănăstirii Sf. Ioan Gură de
Aur, în anul 1806 aproba o hotărâre deosebită pe marginea acestui caz. Menționăm că docu-
mentele în această pricină nu s-au păstrat. Cât privește desfășurarea procesului, acesta poate
fi restabilit doar din actele și declarațiile părților în timpul cercetărilor judiciare ce au urmat
ei. Cazul este analizat în cadrul anaforalei Divanului Țării Moldovei din 1 martie 1812. În
cadrul acesteia se arată că, după 1803 martie 24, când Alexandru Constantin Moruzi întărea
privilegiul lăpușnenilor cu privire la desetina și alte venituri ce urmau să le dea mănăstiri Sf.
Ioan Gură de Aur, la 23 iulie 1803, egumenul, ieromonahul Ioanichie, a înaintat o plângere
către domnie și boierii Divanului, prin care arăta că „... locuitorii din vatra târgului nu se
supun a da mănăstirii nici un adeti pentru case, indiferent de faptul că hrana lor și a vitelor
lor o iau de pe moșiia mănăstirească”34. Rezultat al acesteia a fost, cel mai probabil, hrisovul
domnului Moruz din 1806, pe care locuitorii nu l-au recunoscut, drept urmare în anul 1807
egumenul Ioanichie se adresa repetat Divanului să fie pusă în aplicare hotărârea de mai sus35.
27
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 28-28v.
28
ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 22-23. IBIDEM?
29
Ibidem, f. 22
30
Ibidem, f. 23.
31
ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 14-15
32
Ibidem. Traducerea ne aparține.
33
Ibidem, f. 127v-128
34
Ibidem, f. 54.
35
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 19-19v.; ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 21-21v.
Lăpuşna. 167
Forul boierilor moldoveni, pe marginea plângerii amintite, poruncea serdarilor de Orhei să-i
impună pe locuitori să se conformeze actului din 1806, dându-le posibilitate locuitorilor să
vină în fața Divanului cu documentele doveditoare pentru a-și apăra drepturile36.
Dar acesta a fost contestat de târgoveți, care pe la 1809 erau la Iași în persoana vornice-
lului și a șase locuitori de frunte. Aceștia fiind în Divan au recunoscut drepturile mănăstirii.
Totodată, solicitând și dându-și acordul ca „pentru pășunatul vitelor să dea anual câte 6 pa-
rale pentru fiecare cap de vite mari, cum ar fi: boi, vaci, cai și iepe; pentru vitele mici de până
la un an să nu plătească nimic, iar pentru fiecare oaie să achite câte două parale”37. În pofida
acestora, egumenul nu s-a împăcat cu această ofertă, solicitând ca mănăstirea să primească
venitul conform hrisovului lui Moruzi din anul 1806.
Examinând aceste circumstanțe, Divanul, prin anaforaoa sa din 25 februarie 1809, „...
având suspiciuni, că mănăstirii i-au fost date aceste documente din greșală, întrucât însuși
domnul Moruz nu putea să (nu – n.n.) urmeze hrisoavelor anterioare și să dea (în aceeași
măsură și Divanul) documente care se contrazic...”, decide să nu țină seama de cererea egu-
menului și întemeindu-se pe hrisoavele anterioare, dar și pe faptul că târgul este vechi, a
hotărât „...să fie urmate întru-totul privilegiile de mai sus...”, concretizându-le prin 9 ponturi
separate. Cât privește hrisovul din 1806 a domnului Moruzi și anaforaoa Divanului din 1807
care ar fi fost date mănăstirii, decide să fie luate de la mănăstire și să fie rupte38.
Nici această încheiere nu a satisfăcut părțile, prin urmare, la 1 martie 1812, Divanul Mol-
dovei în Adunarea Obștească reia examinarea acestei pricini, la care au participat și unii lo-
cuitori din Lăpușna, în calitate de vechili (reprezentanți – n.n.) din partea întregii obști a târ-
goveților, în persoana lui: Toderașcu Tohilat, Vasile Aelenei, Vasile Cojocaru, Andrei Sima,
Tanasii Parfenii și Gavril Stahi39. După ce în anaforă sunt trecute în revistă documentele de
o parte și de alta, Divanul emite o hotărâre în favoarea mănăstirii, considerând că locuitorii
ar fi obținut privilegiul de la 1776 prin înșelăciune, fără a-l informa pe domn că și vatra târ-
gului este în stăpânirea mănăstirii, dar și că documentele mănăstirii la momentul emiterii
acelui privilegiu s-ar fi aflat la mănăstirea Drianu din Rumelia. Trebuie să menționăm că
judecătorii acestei pricini, la momentul examinării cauzei, nu au ținut cont de faptul că încă
în 1794 domnul Mihail Constantin Suțu a constatat că în hrisoavele domnești anterioare
nu se făcea referire la vatra târgului, corectând-o acesta nu a anulat în fapt privilegiile, dar
le-a confirmat. De această situație cel mai mult probabil s-a ținut cont la 25 februarie 1809,
în hotărârea Divanului. Cu toate acestea, Adunarea Obștească a dispus declararea nulității
acestei anaforale și chiar a hrisoavelor domnești, hotărând să fie ștearsă precedenta hotărâre
din condica Divanului.
Hotărârea Divanului nu a fost acceptată de președintele Divanurilor, V.I. Krasno-Milașe-
vici, care în câteva rânduri s-a adresat Adunării Obștești a Divanului să revină asupra hotă-
rârii sale. De asemenea, acesta a cerut și opinia autorităților ecleziastice care temporar erau
conduse de vicarul Mitropoliei Moldovei, episcopul Benderului și Akkermanului, Dimitrie
Sulima, pe timpul aflării mitropolitului și exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni la Sankt-Pe-
tersburg. Deși, prin răspunsul său, episcopul Dimitrie a sprijinit hotărârea Divanului, totuși
senatorul s-a întemeiat pe principiul că actele și privilegiile emise de suverani nu puteau fi
anulate nici de un funcționar al statului. Dintr-o adresă a senatorului V.I. Krasno-Milașevici
din 12 septembrie a aceluiași an, în timp ce încă se afla la Iași, acesta mustra boierii din Divan
că ar fi înțeles greșit propunerile făcute de el anterior în privința soluționării acestor pricini.
36
ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 18.
37
Ibidem, f. 54-54v.
38
Ibidem, f. 55.
39
Ibidem, f. 47-58.; ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 21-24v.
168 Lăpuşna.
Astfel, poruncea „eu triimițind cu aceasta jaloba lăcuitorilor ce de iznoavă au dat cătră mine,
cu tărie poruncesc Divanului, ca după priimirea aceștiia făr ce mai mică întârziere să mi
s(e) de de la Divan cartea de giudecată în care pe temeiul hrisoavelor domnești ce să află la
mâna lăcuitorilor din târgul Lăpușna, să s(e) arăte anume ce îndatorire și plată în bani să
află datori lăcuitorii Lăpușnei a împlini m(ănăstirii) S(fântului) Ioan Zlatoust ca una ce să
află acum stăpână acelui târg, după hrisoavele domnești ce are. Făcându-se pe lângă aceasta
cuviincioasă punere la cale. Spre a să întoarce lăcuitorilor nedreptele răpiri, ce au urmat pân
acum m(ănăstire) de la dânșii, având și eu de urmare îmnștiințare”40.
După anexarea Basarabiei la Rusia, în anul 1813 mănăstirea Sf.Ioan Zlatoust se adresa gu-
vernatorului civil Scarlat Dimitrie Sturza pentru a impune locuitorii să presteze muncile de
boieresc, ca rezultat acesta la 26 martie 1813 poruncea Departamentului I-i al Guvernămân-
tului să-i oblige pe locuitorii din Lăpușna să presteze muncile de boieresc peste an.41 Această
dispoziție va trezi nemulțămirea târgoveților, dar și pretenții din partea mănăstirii, care vor
ajunge la apogeu în anul 1817, după ce frații Tomulești, Iordache și Sandulache, și verii lor
Leonești, Grigorie și Dumitru, au fost confirmați de Departamentul al II-lea în calitate de
stăpâni ai moșiei.
40
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 117-118v.
41
Ibidem, f. 116.
Lăpuşna. 169
12
Evoluția litigiului dintre țăranii și stăpânii
Lăpușnei după 1812

Folosindu-se de trecerea în supuşenia rusească, ţăranii din satul Lăpuşna, ţinutul Orhei
se plâng că, în pofida prevederilor stipulate în documentele domneşti pe care le deţin, egu-
menul mănăstirii „…de mult timp le cauzează ofense insuportabile”, din care considerent,
în toamna anului 1812 se adresau guvernatorului Scarlat Sturza, care după examinare, cu
ordinul nr. 44 din 8 noiembrie 1812, poruncea Serdăriei Orhei să investigheze plângerea prin
care cereau să se pună capăt abuzurilor din partea mănăstirii1. În consecință, la 13 noiembrie
Serdăria, după cercetarea acestor pricini, punând temei pe hrisoavele domnești, eliberează
locuitorilor Lăpușnei o mărturie favorabilă2.
În pofida acestei mărturii, litigiul dat la începutul anului 1813, din porunca aceluiași
guvernator, din 5 februarie cu nr. 50, adresat Departamentului I, a devenit obiectul unei
cercetări judiciare cu examinarea probelor, din partea stăpânului moșiei în calitate de repre-
zentant fiind delegat un Dimitrie Velișcul, iar din partea târgoveților au participat un grup
de localnici, după cum urmează: Gavril Stihi, Onofrei Huțuțui, Oxănte Botcă, Zaharia Bar-
bărasă, Tănasă Trifon, Ioniță Pârău, Mihălachi Parfeni, Ștefan Donică, Vasăli Cârpă, Lupu
Sofroni, Ștefan Podoleanu, Gheorghe Podoleanu și Ion Dănuță. După examinarea probelor
aduse de părți, Departamentul, întemeindu-se pe obiceiul „Apoi, că și pravilili și obiceiurile
pământului din vechi au fost și esti că dacă cineva are danii și întărituri domnești asupra
vreunui lucru, cii din urmă domnii nu pot de a străca aceli danii și întărituri și să o e de la
unu, și să o dă la altu, ce încă cât au fost pren putință au întărit, după cum să văd de obștie
la toți danii și întărituri domnești ispisoaci”3, practic menține decizia luată cu un an în urmă
de Divanul Moldovei. Această hotărâre era întărită la 28 martie 1813 și de guvernatorul civil
Scarlat Dimitrie Sturza4.
La 15 martie 1814, funcţionarul de clasa a XIV-a Kisleakov, împuternicitul locuitorilor
din satul Lăpuşna, prezintă, din numele lor, guvernatorului civil al Basarabiei I.M. Hartingh
plângerea şi documentele ce atestă mărimea prestaţiilor pe care ei le îndeplinesc în folosul
mănăstirii Zlatoust5. În scrisoarea din 10 iulie 1814, I.M. Hartingh cerea Adunării generale
a celor două departamente ale Guvernului Regional al Basarabiei de a urgenta soluţionarea
cazului6. Deci, din aceste documente constatăm că în toamna anului 1812 şi în vara anului
1
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 3-3 v.
2
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 3-3 v.
3
ANRM, F. 3, inv. 4, d. 16, f. 10.
4
ANRM, F. 3, inv. 1. d. 1. f. 116-116v.
5
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 233, f. 24.
6
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 1-1 v.
170 Lăpuşna.
1814 moşia Lăpuşna era încă proprietatea mănăstirii Zlatoust din Iaşi, că ţăranii îndeplineau
anumite prestaţii, de care erau nemulţumiţi şi se revoltau.
Din alt document, datat cu 7 mai 1814, deci nu cu puţin timp de la adresarea nominali-
zată, aflăm că acelaşi împuternicit al ţăranilor din satul Lăpuşna s-a adresat guvernatorului
civil al Basarabiei „...cerându-i ajutor şi protecţie pentru locuitorii satului, nemulţumiţi de
oprimările cauzate de serdarul Bucşenescu”7. Ţăranii motivau nemulţămirea lor prin faptul
că prin cartea de danie din 26 ianuarie 1783 semnată de Alexandru Constantin Mavrocordat
voievod ei erau obligaţi să plătească arendaşului doar desetina. De celelalte dări şi prestaţii ei
erau scutiţi8. Deci, putem constata că la această dată satul Lăpuşna a fost dat în arendă ser-
darului Bucşenescu. De fapt, moșia Lăpușna încă în luna august 1813 a fost luată în arendă
de ginerele serdarului Teodor Măcărescu, Ioan Străjescu, pe o durată de cinci ani9. Mai mult
decât atât. Peste un an, la 7 mai 1815, locuitorii satului Lăpuşna se plâng guvernatorului
civil al Basarabiei pe un oarecare dascăl Vasile, care a acaparat şi a însuşit nelegitim de la ei
1300 desetine de pământ10. Încă peste un an, la 12 februarie 1816, ţăranii din satul Lăpuş-
na au înaintat o altă plângere guvernatorului civil al Basarabiei în care protestau că „...sunt
impuşi unor prestaţii suplimentare, deşi, în virtutea documentelor domneşti, sunt scutiţi de
acestea”11. Nesoluţionarea problemelor îi impune pe ţăranii din satul Lăpuşna ca la 19 aprilie
1816 să înainteze o nouă plângere guvernatorului civil al Basarabiei, de data aceasta împotri-
va arendaşului Iamandi „...în legătură cu sumele de bani exagerate încasate de la ei”12. Aceste
documente dovedesc că în anii 1812-1817 satul Lăpuşna era dat în arendă diferitor persoane,
fapt ce provoacă nemulţumirea ţăranilor.
Locuitorii din satul Lăpuşna încercau să dovedească în instanţele ţinutale şi guberniale
drepturile lor asupra pământului. Despre aceasta aflăm din documentul datat cu 21 ianua-
rie 1816, prin care locuitorii satului Lăpuşna, ţinutul Orhei se plâng guvernatorului civil al
Basarabiei pe funcţionarul de clasa a XIV-a13 Pliskovski care le-a luat documentele ce atestă
dreptul lor de proprietate. Deşi Guvernul Regional al Basarabiei a dat dispoziţie poliţiei oră-
şeneşti din Bender să ia documentele de la Pliskovski şi să le restituie ţăranilor, problema lor
nu a fost rezolvată14.
Despre faptul că satul Lăpuşna, în primăvara anului 1816, era în stăpânirea mănăstirii ne
dovedeşte un alt document, datat cu 7 martie 1816, prin intermediul căruia ţăranii din Lă-
puşna se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea „... să le acorde dreptul
de a lua în arendă de la mănăstirea Ioan Gură de Aur (Zlatoust) din Moldova moşia Lăpuş-
na”15. Acest document confirmă că ţăranii din satul Lăpuşna erau ţărani dornici de libertate
şi doreau să deţină în arendă pământurile pe care le lucrau.
Ştim însă cu certitudine, în baza cererii depuse de locuitorii satului Lăpuşna, că la 30
martie 1817 Iordache Tomuleţ era deja proprietarul moşiei, vizitase locuitorii satului şi le-a
declarat că „…el este într-adevăr proprietarul acestei moşii”16.
Schimbările produse în privința celor care stăpâneau Lăpușna, practic, nu au soluționat
litigiul cu locuitorii, dar chiar l-au acutizat, ducând de la disputele în instanțele judiciare la
7
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 233, f. 37.
8
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 90.
9
ANRM, F. 3, inv. 2, d. 836, f. 99-100v.
10
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 387, f. 184 v.
11
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 464, f. 11.
12
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 464, f. 31 v.
13
În ruseşte: коллежский регистратор.
14
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 466, f. 15 v.
15
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 466, f. 18 v.
16
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 39-39 v.
Lăpuşna. 171
confruntare directă, care a permis unor cercetători să aprecieze că aceste evenimente au pre-
cedat cu un deceniu procesele similare produse în Moldova în anul 1831.
Conflictul dintre moşierul Iordache Tomuleţ şi locuitorii satului Lăpuşna

Relaţiile care s-au stabilit pe parcursul anilor între locuitorii satului Lăpuşna şi propri-
etarul Iordache Tomuleţ au fost întotdeauna încordate. Exemplu în acest sens ne serveşte
răzvrătirea ţăranilor din satul Lăpuşna din 181717 sau, cum o califică Aurel V. Sava, „o adevă-
rată revoluţie locală ţărănească…”18, care, cu atât mai mult, s-a produs cu 14 ani mai degrabă
decât tulburările asemănătoare ce au avut loc în dreapta Prutului la 183119.
Conflictul apărut între locuitorii „târgului Lăpuşna”20 şi moşierul Iordache Tomuleţ21 a
fost generat de faptul că locuitorii nu recunoşteau dreptul moşierului asupra moşiei lor.
Locuitorii „târgului Lăpuşna”, cum obişnuiau ei singuri să se numească, puneau la îndo-
ială dreptul moşierului Tomuleţ asupra moşiei, pus în stăpânire după o judecată suspicios
de grăbită şi de care ei nu au fost înştiinţaţi. În plus, după acest act lăpuşnenilor li s-a schim-
bat statutul social din considerentul că până atunci moşia fusese mănăstirească, aparţinând
mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din Iaşi22, iar acum devenise moşierească, fapt cu care ei nu
s-au împăcat23. Ţăranii refuzau să îndeplinească cele 12 zile de boieresc în baza obiceiului
pământului, considerând că moşierii Tomuleţ deţin moşia Lăpuşna în mod nelegitim.
Decizia conform căreia ţăranii urmează să îndeplinească toate punctele stabilite conform
obiceiului pământului a fost adoptată la 15 martie 1813, iar executarea hotărârii s-a tărăgănat
până la 17 mai 1817, când Departamentul II al Adunării generale a Guvernului Regional, în
17
A se vedea mai amănunţit: ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1; F. 8, inv. 1, d. 134, 415, 1736; F. 43, inv. 1, d. 121; F.
918, inv. 1, d. 6.
18
Aurel V. Sava. Din istoria problemei agrare în Basarabia. Răzvrătirea ţărănească în târgul Lăpuşnei. Ra-
porturile dintre săteni şi proprietarul moşiei după răpirea Basarabiei. Înrăutăţirea regimului sub ruşi. Lis-
ta gospodăriilor din Lăpuşna în 1817. – In: Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei
dintre Prut şi Nistru. Anul VII, Nr.2, aprilie-iunie, 1935. – Chişinău, 1935, p. 145.
19
Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. Tomul I. De la origini până la 1834. – Bucureşti,
1907, p. 405.
20
Târg (местечко) – termen de origine slavă, care semnifică loc de desfacere a mărfurilor. Mircea D.
Matei constată că în istoriografia românească s-au statornicit două puncte de vedere cu referinţă la
târg: 1. unii cercetători, vorbind despre târg şi despre oraş, se referă sau folosesc conceptul de târg
ca fază preurbană în evoluţia unei aşezări orăşeneşti; 2. alţi cercetători consideră că, atunci când vor-
beşti despre târg, se subînţelege că te referi la un specific de activitate comercială, de schimb pe care
îl are o anumită aşezare cu caracter permanent sau periodic la un moment dat. (Colocviu „Termeni
târg/oraş: semnificaţie, evoluţie şi utilizare”. – In: Historia Urbana. – Bucureşti, 1993/1, Tomul I, p. 87).
Ultima calificare, în viziunea noastră, poate fi referită şi la localitatea Lăpuşna. Din acest considerent,
pentru Lăpuşna, în studiul de faţă, a fost utilizat termenul de sat.

Pentru confirmare: potrivit datelor oficiale din 16 septembrie 1816, în Basarabia erau 6 oraşe: Chişi-
nău, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia şi Ismail şi 12 târguri: Făleşti, Briceni, Soroca, Căuşeni, Frumoa-
sa, Leova (în frunte cu ispravnici), Orhei, Teleneşti, Bălţi, Lipcani, Raşcov şi Otaci (în frunte cu căpitani
de târg) (ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, f. 348-348 verso).
21
Despre conflictul dintre locuitorii satului Lăpuşna şi moşierul Iordache Tomuleţ a scris, la timpul său,
deşi destul de succint, şi istoricul Ya.S. Grosul (Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). –
Кишинев, 1956, с. 287-288).
22
La 23 august 1694, Constantin Duca Voievod (aprilie 1693 - decembrie 1695) dăruieşte mănăstirii
Ioan Zlatoust din Iaşi o moşie domnească – târgul Lăpuşna (Aurel V. Sava, Documente privitoare la
târgul şi ţinutul Lăpuşnei. – Bucureşti, 1937, p. X).
23
Privilegiile şi obligaţiile locuitorilor târgului Lăpuşna au fost fixate în actul din 26 martie 1776 emis
de Grigore Alexandru Ghica, confirmate la 2 iulie 1779 de Dimitrie Moruzi, la 26 ianuarie 1783 de Ale-
xandru Constantin Voievod (ANRM, F. 3, inv, 1, d. 1, f. 20-20 verso, 23) şi la 20 martie 1809 de Divanul
Moldovei (Ibidem, f. 21-22).
172 Lăpuşna.
prezenţa judecătoriei din Chişinău, a dat dispoziţie Serdăriei de Orhei să ia toate măsurile
de rigoare ca ţăranii să îndeplinească îndatoririle lor faţă de moşieri. Este clară cauza de ce
problema prestaţiilor apare anume în vara anului 1817 şi de ce aceasta e legată anume de
numele proprietarului de moşie Iordache Tomuleţ.
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, populaţia Basarabiei a beneficiat de scutiri de
la plata impozitelor, pentru o perioadă de 3 ani. La sfârşitul anului 1815, după expirarea ter-
menului înlesnirilor de 3 ani acordate populaţiei, acesta fiind luat în calcul de la data anexării
Basarabiei la Rusia (cum indică izvorul – 2 octombrie 1812), la şedinţa comună a Departa-
mentului II al Guvernului Regional şi a altor membri invitaţi, a fost creat un Comitet Special
Birnic24 pentru stabilirea pe teritoriul Basarabiei a dărilor de stat25. Izvorul informează că
activitatea Comitetului, precum şi dispoziţiile Guvernului Regional referitoare la stabilirea
capitaţiei şi a altor impozite, au rămas necunoscute şi că, deoarece „…în Arhiva Regională
nu există nici lucrările de secretariat ale Comitetului Birnic, nici chiar informaţii ce ar indica
unde ele (aceste documente – n.n.) au nimerit, putem doar presupune că acestea se află în
Consiliul Suprem al Basarabiei”26.
Din informaţiile Administraţiei Financiare constatăm că privilegiile ce au fost acordate
până la 2 octombrie 1815 au fost prelungite până la 1 iulie 181727. Din alte izvoare aflăm că,
după expirarea termenului înlesnirilor „prelungite”, la 2 octombrie 1816 autorităţile locale
au început să sechestreze averea ţăranilor, dar, ţinând cont de importanţa deosebită a acestei
acţiuni, autorităţile imperiale au ordonat ca măsura în cauză să fie stopată până la sosirea
guvernatorului civil al Basarabiei, C.A. Catacazi, care urma să organizeze aplicarea ei, capi-
taţia fiind amânată până la 1 ianuarie 1817; sumele adunate din octombrie 1816 urmau să fie
restituite populaţiei28.
Pentru îndeplinirea deciziei Departamentului II al Adunării generale a Guvernului Re-
gional din 17 mai 1817, adresată Serdăriei de Orhei de a lua toate măsurile de rigoare ca ţă-
ranii să îndeplinească îndatoririle lor faţă de moşierul Tomuleţ, un interes deosebit prezintă
raportul din 20 mai 1817 al ocolaşului de Cogâlnic, Ioniţă Luchian, împuternicit cu soluţi-
onarea cazului respectiv. Acesta scria că prezentându-se în satul Lăpuşna şi adunând sătenii
le-a poruncit ca a doua zi, sâmbătă dimineaţă, să se prezinte cu plugurile „să are boierescul”.
Ţăranii însă au refuzat, declarând că nu se vor supune. Încercările de a-i impune forţat nu
s-au soldat cu succes nici a doua zi, când ocolaşul, însoţit de mazili şi moşierul Iordache To-
muleţ, a venit pe câmp, cu scopul de a-i impune pe ţărani să îndeplinească boierescul. Însă,
şi de data aceasta ţăranii s-au împotrivit, iar atunci când s-a încercat de a-i supune, ocolaşul
scrie că ei „…n-au pierdut vreme, ridicând asupra mea, asupra mazililor şi asupra stăpânului
lor porbeci şi obiecte de la pluguri. Care cum au apucat au năvălit asupra noastră, strigând
cu ocară ca să ne ferim şi să fugim că ori intră în păcat cu noi şi ne-or ucide, frunte fiind
între dânşii Vasile Buruiană şi cu Roman a Tuduroai”29. Mai mult decât atât. La încercarea lui
Iordache Tomuleţ de a lua băţul din mâna unui sătean cu care acesta intenţiona să dea în ei,
„…îndată s-au repezit ceilalţi şi l-au apucat pe… boier de gât, l-au împins şi, batjocorindu-l,
24
Comitetul Special Birnic de pe lângă Departamentul II al Guvernului Regional a activat până la 23 sep-
tembrie 1817. În baza dispoziţiei Comitetului Provizoriu din 23 septembrie 1817, Comitetul Birnic a
fost desfiinţat, iar dosarele au fost transmise secretarului Comitetului Provizoriu Alexandria (ANRM,
F. 4, inv. 2, d. 21, f. 6-6 verso).
25
La bază stabilirii dărilor era pus numărul vitelor aflate în gospodăria ţăranului, iar împărţirea dărilor
stabilită de guvern după acest principiu era pusă pe seama locuitorilor (AISR, F. 1308, inv.1, d. 8, f. 91).
26
ANRM, F. 3, inv.1, d. 341, f. 1-1 verso.
27
ANRM, F. 3, inv.1, d. 341, f. 1-1 verso.
28
AISR, F. 1308, inv.1, d. 8, f. 91.
29
Aurel V. Sava, op. cit., p. 147.
Lăpuşna. 173
au vrut să-l şi bată”30. Este un exemplu care demonstrează cu claritate că ţăranii din Lăpuşna
acţionau în colectiv, apărându-şi astfel, în viziunea lor, dreptul la muncă şi la proprietate.
La strigătele şi preîntâmpinările ocolaşului ţăranii s-au retras „şi atunci moşierul Iordache
Tomuleţ cu un băţ pe care îl luase de la unul din ţărani l-a lovit de vreo patru ori pe unul din
ei, care îi întărta pe ceilalţi ţărani şi care se năpusti asupra lui”31.
Dar, temându-se de consecinţele faptei pe care au comis-o, ţăranii au pus totuşi la dis-
poziţie câteva pluguri pentru a ara pământul moşierului. Despre aceasta au fost înştiinţaţi
ceilalţi ţărani din sat, care au sosit imediat la faţa locului şi au scos plugurile de la îndeplini-
rea boierescului. Speriat, ocolaşul a încercat să-i liniştească pe ţărani, avertizându-i că vor fi
trimişi pentru nesupunere la Serdărie. În cele din urmă, ţăranii au hotărât să are, îndeplinind
cu plugurile boierescul, din considerentul „…că tot este ziua mai trecută, iar mai mult altă
dată nu vor ara”, instigatori fiind un oarecare Crăciun şi vornicul satului, care l-au avertizat
pe ocolaş că el este dator să facă tot ce-i vor porunci sătenii.
La sfârşitul raportului ocolaşul indică numele instigatorilor şi ale celor mai răzvrătiţi
ţărani: Nichita Armanu, Vasile Buruiană, Roman a Tudoroai, Crăciun, Vasile Barbărasă şi
vornicul Vasile32.
Prin urmare, din raportul ocolaşului de Cogâlnic aflăm că răzvrătirea ţăranilor din Lă-
puşna era organizată, purta un caracter nuanţat antimoşieresc, avea conducători şi era inspi-
rată ofensiv.
În determinarea opoziţiei ţărăneşti, un interes deosebit prezintă plângerea datată cu luna
mai 1817, imediat după evenimentele analizate mai sus şi semnată de mai mulţi locuitori ai
Lăpuşnei, inclusiv Gavril Pohoman, Zamfir Iovu, Tănase Trifan etc., în care sătenii încearcă
să lămurească cauza conflictului apărut între ei şi moşierul Iordache Tomuleţ. Țăranii vedeau
cauza conflictului în faptul că moşierul Iordache Tomuleţ „…în mod voluntar a pus stăpâni-
re deplină pe târgul Lăpuşna, pe care administraţia regională încă nu i-a întărit-o”33. Ţăranii
erau nemulţumiţi de prestaţiile grele la care au fost impuşi de moşierul Iordache Tomuleţ,
în baza actelor judecătoreşti obţinute prin intermediul rudelor sale, care sunt judecători în
aceste locuri. Prestaţii pe care nici ei, nici strămoşii lor nu le-au îndeplinit de când s-au
aşezat în târgul Lăpuşnei. În acelaşi rând, ţăranii se revoltă împotriva cruzimii moşierului
manifestată faţă de ei. Ţăranii scriu că moşierul Tomuleţ le-a „…luat plugurile şi pe mulţi
i-a bătut cumplit zicând că el este Dumnezeul şi Împăratul nostru, numindu-ne robii lui, la
care şi-a arătat în faptă toată înfocata tiranie, pedepsind pe doi oameni fără de durere ome-
nească, încât te miri de vor mai trăi, iar pe unii i-a închis în groşul Serdăriei”34. Ţăranii cer, în
cele din urmă, să fie trimis în satul Lăpuşna un funcţionar rus care le-ar face dreptate. Prin
urmare, nefiind siguri în obiectivitatea funcţionarilor locali, lăpuşnenii apelează la ajutorul
funcţionarilor ruşi.
Ca rezultat, între aceste două documente, raportul prezentat de ocolaşul de Cogâlnic
Ioniţă Luchian şi plângerea ţăranilor din localitatea Lăpuşna sunt anumite neconcordanţe, la
care ne vom opri atunci când vom analiza întreaga istorie a conflictului şi vom afla punctele
de vedere ale ambelor părţi.
La cererea ţăranilor, în localitatea Lăpuşna este trimis sameşul Serdăriei de Orhei Isaiea
Lupu, care în raportul din 6 iunie 1817 scria că plângerea ţăranilor nu este argumentată şi
în multe privinţe este eronată. Sameşul constată, contrar afirmaţiilor locuitorilor satului Lă-
30
Aurel V. Sava, op. cit., p. 147
31
Ibidem.
32
Ibidem, p. 148.
33
Ibidem, p. 148-149.
34
Ibidem, p. 149.
174 Lăpuşna.
puşna, că în baza deciziei Departamentului II al Adunării generale a Guvernului Regional,
în prezenţa judecătoriei din Chişinău, moşia Lăpuşna „…din anul curent 1817 este dată în
stăpânire veşnică moşierului Tomuleţ cu îndatoriri pentru lucrarea pământului după pontu-
rile pământeşti”35. Cât priveşte plângerea ţăranilor în privinţa cruzimii moşierului Tomuleţ,
serdarul constată că ţăranii au fost agresaţi din partea Serdăriei unde ţăranii „…s-au certat
cu bătăi prin judecată, şi nu de moşier cum se indică în plângere”36. Ca urmare, plângerea
ţăranilor rămâne nesatisfăcută şi, la propunerea serdarului, ţăranii urmau să se supună şi să
îndeplinească toate lucrările de boieresc. În pofida acestui fapt, ţăranii refuză să îndeplineas-
că boierescul.
Drept dovadă serveşte plângerea moşierilor Sandulache şi Iordache Tomuleţ din 2 august
1817 adresată Serdăriei de Orhei, în care moşierii scriu că ţăranii îşi ridică recolta de pe
câmp înainte de a plăti dijma, iar alţii lasă dijma să se piardă în câmp. La cerinţa Serdăriei de
a-şi onora îndeplinirea boierescului, ţăranii nu se supun. Acest fapt îl constată la 6 august şi
ocolaşul ţinutului care scrie că sătenii, adunaţi împreună, „…au răspuns că în nici un caz nu
vor căra dijma în hambarul boieresc, zicând că au să se judece”37.
La 25 august 1817, Consiliul Suprem al Basarabiei, care concentra autoritatea supremă
administrativă şi judecătorească în ţinut, examinează plângerea locuitorilor satului Lăpuşna
împotriva moşierilor Tomuleţ şi Leoneşti, pentru numeroasele abuzuri comise în timpul
îndeplinirii boierescului şi altor prestaţii. Ţăranii scriu că dispun de unele privilegii în baza
actelor vechi şi se revoltă împotriva moşierilor care îi supun numeroaselor prestaţii, „..nu
le dau răsuflare ca să-şi poată căuta de sărăciile lor, cauzându-le prejudicii, supunându-i
pedepselor şi bătăilor”38.
Consiliul Suprem al Basarabiei, în baza deciziei aprobate încă la 21 aprilie 1817, îi impune
pe ţărani să se supună şi să îndeplinească zilele de boieresc şi alte prestaţii. La 20 iulie 1818,
viceguvernatorul Basarabiei Krupenski aduce la cunoştinţa ţăranilor decizia adoptată. Dar
şi de data aceasta ţăranii nu s-au supus şi, cum menţionează reprezentantul Serdăriei, „…în-
drăznesc a se răzvrăti prin răscoală”39. Ca rezultat, 8 din cei mai răzvrătiţi locuitori, care i-au
organizat şi îndrumat la revoltă pe săteni, au fost închişi în temniţa Serdăriei. Dezamăgită de
încercările de a-i linişti prin metode paşnice pe lăpuşneni, Serdăria cere acordul de a folosi
detaşamentele militare.
În pofida acestui fapt, către sfârşitul lunii octombrie 1819, spiritele locuitorilor din Lă-
puşna nu s-au calmat. În urma unei noi plângeri adresate de ţărani pe numele rezidentului
plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev, în localitate este trimis asesorul Serdăriei Darie
Bobeică, care face o cercetare la faţa locului şi întocmeşte un registru al zilelor de boieresc
îndeplinite de cei 259 de locuitorii ai satului Lăpuşna în 1819. Ca şi în cazul anterior, din
luna mai 1817, când între mărturiile ţăranilor şi ale moşierului Tomuleţ se observă o mare
necoincidenţă, aşa şi acum ţăranii dovedesc că au lucrat, din luna aprilie până la 30 noiem-
brie 1819, 7073 zile de boieresc. Calificând zilele lucrate de ţărani în 28 de puncte, moşierul
Tomuleţ recunoştea că aceştia au lucrat doar 4340 de zile40. Raportul detaliat ce reflectă zilele
de boieresc prestate de ţăranii din Lăpuşna moşierului Iordache Tomuleţ a fost prezentat
Serdăriei la 31 ianuarie 1820.
Prezintă interes poziţia fiecăreia dintre părţi pe marginea registrului zilelor de muncă
îndeplinite: ţăranii se străduiau să indice cât mai mulţi lucrători, respectiv, să majoreze până
35
Aurel V. Sava, op. cit., p. 149
36
Ibidem, p. 149-150.
37
Ibidem, p. 150.
38
Ibidem, p. 151.
39
Ibidem.
40
Ibidem, p. 152.
Lăpuşna. 175
la maximum numărul zilelor de muncă, moşierul, la rândul său – să accentueze durata şi,
în special, calitatea muncii îndeplinite, pagubele cauzate de atitudinea neconştiincioasă a
ţăranului faţă de muncile încredinţate. Răspunsul dat de către moşierul Tomuleţ asesorului
Serdăriei Darie Bobeică41 privitor la zilele de muncă indicate de ţărani atestă, pe de o parte,
comportamentul ţăranului faţă de boieresc, nerespectarea multor puncte cerute de vechile
obiceiuri moldoveneşti în prestarea boierescului, ura ţăranului faţă de această prestaţie etc.,
iar, pe de altă parte, milostivitatea şi, în acelaşi timp, duritatea moşierului faţă de ţărani. Do-
cumentul atestă că moşierul Iordache Tomuleţ de multe ori i-a iertat pe ţărani când aceştia
i-au cauzat pagube materiale, nerespectând condiţiile de îndeplinire a boierescului, dar şi i-a
pedepsit, atunci când aceştia nu s-au supus42.
În cadrul acestor cercetări efectuate de asesorul Serdăriei Darie Bobeică prezintă interes
şi cele 6 întrebări pe care le pune asesorul, în special răspunsurile pe care le dă acestuia la
17 decembrie 1819 moşierul Iordache Tomuleţ43. Răspunsurile date de Iordache Tomuleţ
ne ajută să înţelegem mai bine personalitatea moşierului, cum acesta cunoştea legile – „obi-
ceiului pământului” şi cum le aplica în relaţiile cu ţăranii, să stabilim atitudinea lui faţă de
îndatoririle ţăranilor în condiţiile regimului de dominaţie ţarist, în special faţă de boieresc,
poziţia lui faţă de revolta ţăranilor din localitatea Lăpuşna etc. Aceasta ne va permite să înţe-
legem mai bine mentalitatea moşierului basarabean din primul pătrar al secolului al XIX-lea.
Din răspunsurile moşierului Iordache Tomuleţ date asesorului Serdăriei Darie Bobeică
putem constata că el cunoştea destul de bine „obiceiul pământului”, răspundea explicit la
întrebări, nu era atât de aspru şi rău cum îl descriu ţăranii, manifesta o atitudine destul de
serioasă faţă de problemele ce vizau moşia, era sever şi destul de categoric cu ţăranii când
era vorba de prestaţiile obligatorii pe care aceştia urmau să le îndeplinească; totodată, era
milostiv şi iertător cu cei supuşi.
Analizând aceste răspunsuri, se creează impresia că Iordache Tomuleţ era un moşier
obişnuit, cum erau, de fapt, şi alţi moşieri din Basarabia. Se deosebeau însă ţăranii, pe care
acesta vroia să-i aibă în supuşenie sau, cum obişnuiau ei să se numească – locuitori ai „târgu-
lui Lăpuşna”, aceştia fiind dornici de libertate, nesupuşi prin însăşi firea existenţei lor, ţărani
care nu s-au mulţumit cu schimbarea statutului lor social, prin care situaţia li s-a înrăutăţit
la maximum, ţărani care nu s-au temut să riposteze în mod organizat, să fie fermi şi consec-
venţi până la sfârşit în cerinţele lor faţă de stăpân.
Fermitatea şi duritatea lui Iordache Tomuleţ ca moşier s-a manifestat prin insistenţa lui
de a-i impune pe ţărani să respecte cu stricteţe „obiceiul pământului”: să presteze boierescul,
să achite în câmp (şi nu în sat) dijma vinului, aceasta pentru a avea posibilitatea de a-şi alege
cel mai bun vin, înainte ca ţăranii să-l comercializeze; înlocuirea dijmei prestate cu vin în
natură cu dijma în bani – ţăranii care au comercializat cel mai bun vin erau obligaţi să plă-
tească dijma în bani, în locul dijmei prestate în vin; ţăranii urmau să efectueze toate muncile
cu mijloacele proprii (cu toate că moşierul nu i-a asigurat cu pari, nuiele, haragi, lemne de
foc etc.); să asigure cu cai şi transport gospodăria moşierească şi administraţia de la curtea
moşierească; să presteze goştina – câte 4 parale de oaie şi o vadră de brânză de la cei care
deţin un număr mai mare de 50 de oi mulgătoare, alte tipuri de prestaţii.
Prezintă interes faptul cum răspunde moşierul Iordache Tomuleţ la întrebările provo-
catoare ale asesorului Darie Bobeică: nu le-a dat pari, nuiele, haragi etc. „…pentru că nu
sunt dator a le da şi…, pentru că pagubele mele covârşeşte pe rodul folosului ce-l am de la
41
Răspunsul dat de către moşierul Tomuleţ asesorului Serdăriei Darie Bobeică este redat mai amănun-
țit în: Aurel V. Sava, op. cit., p. 153-160.
42
Ibidem, p. 155.
43
Ibidem, p. 241-243.
176 Lăpuşna.
dânşii”44; cere de la ţărani cai pentru necesităţile sale şi ale oamenilor săi, motivând că „…ei
niciodată la lucru nu se prezintă până ce nu îmblă vornicul, vătămanii şi câte zece sau cinci-
sprezece slugi de ale mele prin tot satul”45; cere de la ei goştina „…după obşteasca legiuire”46;
nu le ia în consideraţie zilele pentru dijma pâinii pentru că „…nu li se cuvine, după cum ei
înşişi ştiu”47 etc.
Tot din aceste răspunsuri putem deduce că moşierul Iordache Tomuleţ satisface în unele
cazuri cerinţele ţăranilor. Atunci când ţăranii se împotriveau să presteze dijma vinului în
câmp, iar poloboacele lor cu vin erau întoarse din drumul spre sat, la rugămintea ţăranilor,
moşierul le-a mers în întâmpinare: a încasat dijma nemijlocit în sat, în defavoarea sa, iar de
la câţiva ţărani, care deja comercializaseră cel mai bun vin, a încasat dijma în bani – câte 60
parale de vadră, la fel în defavoarea sa, deoarece a fost nevoit să cumpere de la alţi ţărani vin,
plătindu-le câte 72 parele de vadră48.
Întru a face dovadă că nu încalcă „obiceiul pământului”, moşierul Iordache Tomuleţ con-
cluzionează că „…din înseşi mărturiile lor (ale ţăranilor – n.n.) lesne se poate de înţeles că se
plâng numai urmărind să facă tulburări, fiindcă sunt printre ei unii care se ocupă cu minciu-
nile, răspândindu-le între ceilalţi săteni, aţâţându-i permanent să nu se supună”49.
Cercetarea cazului de către asesorul Darie Bobeică, prezentat Serdăriei în raportul din
24 martie 1820, demonstrează că ţăranii din Lăpuşna au rămas datori moşierului Iordache
Tomuleţ, în baza punctelor stabilite de „obiceiul pământului”, cu 1218 zile lucrătoare de bo-
ieresc şi 359 care de lemn pentru anul 1819, nemailuând în consideraţie şi celelalte restanţe
pentru anii 1817 şi 1818. Ţăranii însă au refuzat să acopere restanţele zilelor de boieresc, „…
mai ales după mărimea ponturilor”50, constatare făcută în luna martie 1820 şi de consilierul
titular Bodescu în raportul trimis pe numele rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei. Bo-
descu scria că „…lăpuşnenii nu vor să recunoască zilele de boieresc după măsura ponturilor,
chiar şi în cazul când vor fi impuşi cu forţa, spunând că au fost impuşi a lucra, dar nu că au
fost datori”51, declarând că nu se vor supune deciziei Departamentul II al Guvernului Regio-
nal, care îi impune să presteze boierescul.
Mai mult decât atât. Ţăranii căutau să-şi soluţioneze problemele prin intermediul funcţi-
onarilor ruşi trimişi în Basarabia cu misiuni speciale. Din dispoziţiile adresate ispravnicului
ţinutului Orhei din 13 martie 1820 aflăm că ţăranii din satul Lăpuşna se plâng senatorilor
Gagarin şi Hitrov că „...moşierul Iordache Tomuleţ îi impune în mod nelegitim pe locuitorii
acestui sat să îndeplinească diferite prestaţii”52.
Refuzul ţăranilor de a îndeplini boierescul este reflectat şi în plângerea adresată isprăvni-
ciei la 20 aprilie 1820 de către moşierul Iordache Tomuleţ, care anexează mai multe copii ale
corespondenţei sale cu vornicul satului Nicolai Frija, în care acesta scrie că locuitorii refuză
în mod categoric să îndeplinească boierescul şi să-i aducă cel puţin un car cu lemne sau cu
fân53.
La 20 mai 1820, răzvrătirea ţăranilor din satul Lăpuşna este discutată la şedinţa Guvernu-
lui Regional al Basarabiei, unde s-a hotărât ca 15 ţărani (Nicolai Frija, Tanasă Parfeni, Nichi-
44
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 243.
47
Ibidem.
48
Ibidem, p. 241-242.
49
Ibidem, p. 243.
50
Ibidem, p. 244.
51
Ibidem.
52
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 690, f. 152.
53
Lăpuşna. 177
ta Armanu, Ifrim Huţuţui, Năstasă Chiosa, Onofrei Pârău, Gavril Cuvurlueanu, Toderaşcu
Tohilată, Ioan Sulcină, Toader Parfeni, Matei Stoian, Ioan Cârpă, Tanasă Păşcăneanu, Matei
Iovu şi Iremie al Savii lui Măcar), care au organizat răzvrătirea în această localitate, să fie daţi
judecăţii54. Urma ca acest caz să mai fie investigat încă o dată, în special cu referinţă la cele 15
persoane nominalizate, iar dosarul să fie trimis judecătoriei ţinutului Orhei.
Pentru a-i linişti şi a-i constrânge pe cei răzvrătiţi să presteze moşierului Iordache Tomu-
leţ boierescul, în satul Lăpuşna au fost aduşi soldaţi ruşi, dar şi de data aceasta, la dispoziţia
viceguvernatorului Basarabiei Catacazi (care, cum constată Aurel V. Sava, avea o oarecare
bunăvoinţă pentru lăpuşneni), detaşamentul de soldaţi este scos din sat55. Pare însă că C.A.
Catacazi avea nu atât bunăvoinţă faţă de lăpuşneni, cât frică de a folosi metode de constrân-
gere pentru prestarea boierescului în favoarea moşierului Iordache Tomuleţ şi nu dorea să-şi
asume responsabilitatea în cazul agravării situaţiei în urma folosirii unor astfel de metode.
Cu atât mai mult că ţăranii s-au adresat cu o plângere similară rezidentului plenipotenţiar al
Basarabiei, general-locotenentului I.N. Inzov. Aceasta se poate constata destul de uşor din
dispoziţia datată cu 30 mai 1820, adresată de C.A. Catacazi Isprăvniciei Orhei, în care se
menţionează că până se va afla dispoziţia rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei I.N. Inzov
referitor la plângerea ţăranilor din satul Lăpuşna, detaşamentul de militari ruşi urmează să
fie scos din sat, iar ţăranii avertizaţi că dacă nu se vor linişti şi nu vor îndeplini prestaţiile, vor
fi pedepsiţi conform legilor56.
Între timp, la 15 iunie 1820, judecătoria ţinutală Orhei, în persoana judecătorului Caţichi
şi a membrilor judecătoriei Măcărescu şi Botezatu, poruncesc Isprăvniciei de Orhei să nu-
mească un membru al isprăvniciei ca să-i pedepsească pe cei 15 ţărani răzvrătiţi „…cu câte
25 de lovituri cu biciul, în faţa tuturor locuitorilor satului Lăpuşna”57. Pentru executarea aces-
tei pedepse isprăvnicia urma să se asigure cu un număr suficient de soldaţi ruşi, care vor sta
în sat „…ca executanţi asupra tuturor locuitorilor, spre a-i supune, impunându-i să lucreze
în mod obligatoriu zilele boierescului după pont şi să urmeze în toate după obştescul aşeză-
mânt”58. După aceasta urma să se determine pagubele cauzate moşierului Tomuleţ înainte de
1817, pentru a lua decizia respectivă, iar ţăranii urmau a fi avertizaţi că dacă şi de data aceas-
ta nu se vor supune, vor fi deferiţi judecăţii penale „…spre a fi pedepsiţi mult mai aspru”59.
La 19 iulie 1820, ispravnicul de Orhei Iamandi ordonă asesorului Darie Bobeică să exe-
cute sentinţa judecăţii, iar general-maiorului Puşcin să asigure cu o companie de puşcaşi
îndeplinirea de către ţărani a tuturor prestaţiilor. Între timp, intervine C.A. Catacazi care
contestă decizia judecătoriei ţinutale Orhei, sub pretextul că nu a fost de competenţa ei să
judece cazuri penale60. Ca urmare, la 7 iulie judecătoria revine asupra primei sale dispoziţii şi
îi comunică isprăvniciei să oprească executarea sentinţei de pedeapsă, dar să execute dispozi-
ţia, potrivit căreia locuitorii satului Lăpuşna urmau a fi impuşi să îndeplinească boierescul61.
Primind dispoziţia din 19 iulie 1820, asesorul Darie Bobeică s-a deplasat în satul Lăpuş-
na, însoţit de compania a 3-a de puşcaşi (44 de soldaţi), condusă de sublocotenentul Maren-
kov, pentru a îndeplini decizia judecătoriei ţinutale Orhei. La 21 iulie Darie Bobeică rapor-
54
ANRM, F. 43, inv. 1, d. 121, f. 1-2 verso; Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии
(1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Часть I.
– Кишинев, 1962, c. 57-58.
55
56
Ibidem.
57
Ibidem.
58
Ibidem, p. 247.
59
Ibidem.
60
ANRM, F. 43, inv. 1, d. 121, f. 22-22 verso, 32-32 verso.
61
178 Lăpuşna.
tează isprăvniciei că locuitorii satului Lăpuşna nu au putut fi totuşi impuşi să îndeplinească
boierescul, din motivul că câţiva locuitori ai satului – Nichita Crov, Gavril Cugureanu, Ştefan
Chiperi, Ilie Huţuţui şi alţii se află la Chişinău, de la care sătenii aşteaptă cu nerăbdare o de-
cizie în favoarea lor, declarând că ei „…după măsura ponturilor nu vor lucra”62. Peste câteva
zile, Darie Bobeică trimite isprăvniciei un nou raport în care comunică că la cererea sa şi a
moşierului Iordache Tomuleţ ca ţăranii să iasă cu toţii la cositul fânului, iar 24 de persoane
să iasă la pregătirea făţarelor pentru treieratul grâului boieresc, o parte din care, nefiind tre-
ierat, s-a stricat deja, ţăranii au răspuns hotărât: „…în pofida faptului că în acest sens sunt
date dispoziţii, ei sub nici un pretext nu vor lucra după hotărârea ponturilor, chiar şi în cazul
când le-ar veni dispoziţii şi la grâul împărătesc”63.
Alarmat de cele întâmplate, Darie Bobeică scria că în Lăpuşna se află peste 350 de gospo-
dării, iar în fiecare gospodărie sunt câte 3-4 flăcăi, adică peste 1000 de persoane, care „…sunt
gata de a face şi răscoală şi la lucrul zilelor după ponturi nu vor merge”64. Pentru a preveni un
asemenea caz, asesorul cere de la isprăvnicie un detaşament de cel puţin 300 de soldaţi, iar
dispoziţia de pedeapsă să fie confirmată de administraţia regională. O copie a raportului este
trimisă şi guvernatorului civil al Basarabiei.
Cercetând cele două plângeri adresate de ţăranii din Lăpuşna guvernatorului civil al Ba-
sarabiei, C.A. Catacazi comunică la 30 iulie isprăvniciei, că până va urma decizia rezidentu-
lui plenipotenţiar al Basarabiei I.N. Inzov detaşamentul de militari ruşi urmează să fie scos
din sat, iar măsurile de pedeapsă stopate. Ţăranii urmau să fie avertizaţi să înceteze tulbură-
rile şi să purceadă la îndeplinirea prestaţiilor; în caz contrar, vor fi pedepsiţi conform legii65.
Dispoziţia lui C.A. Catacazi este confirmată la 18 august şi de Darie Bobeică, care scrie
că a primit şi a adus dispoziţia dată la cunoştinţa locuitorilor din Lăpuşna, fapt confirmat de
numele înregistrate ale celor prezenţi: vornicul Nicolai Frija, Tănasă Trifan, Vasile Măcari,
Toader Măcar, Grigoraş Barbărasă, Matei Iovu, Irimiea Huţuţui, Grigoraş Nacu, Ioan Talpă,
Ifrim Iosup, Vasile al Aftnii, Gheorghe Podolean, Vasile Stanciu, Mihalache Bucur, Toader
Parfeni, Onofrei Măcari, Ioan Codreanu, Ioniţă Stahi, Vasile Barbărasă, Foltea Croitori, Ilie
Huţuţui, Zamfir Iovu, Niţă Iovu, Zaharia Barbărasă, Ştefan Săli, Carpu Trifan, Roman Huţu-
ţui, Simioin Părău, Ioan Dănuţă, Andrei Mârza, Stahi Afteni, Ştefan Donică, Prohir Agărici,
Carpu Mărdar, Gheorghe Antohi, Gheorghe Podolean, Irimiea Frija, Nicolae Cioban, Tode-
raşcu Tohilată, Ioan Călieanu, Ştefan Ilieş, Constantin Mârza, Ioan Părău şi alţii66. Bobeică
scrie însă că îndată ce au început a li se înregistra numele, majoritatea ţăranilor s-au împrăş-
tiat pe la casele lor, ca ulterior să spună că nu au auzit şi că nu sunt la curent cu cele întâm-
plate. Mai mult decât atât. Ei nu au vrut să primească de la ocolaşul de Cogâlnic plângerea
lor cu rezoluţia Consiliului Suprem al Basarabiei în care se indica că „…sunt datori să lucreze
zilele boierescului după hotărârea ponturilor”67.
Aurel V. Sava, care nu numai că publică aceste documente, dar face şi unele însemnări,
constată în baza investigaţiilor pe care le face Darie Bobeică interogând 5 ţărani (Zamfir
Robu, Matei Stoian, Nicolai Frija, vornicul Ifrim Huţuţui şi Toader Parfeni) că buneii şi pă-
rinţii ţăranilor din satul Lăpuşna erau născuţi în satul Săcăreni şi că au venit în acest sat în
urma „bejăniei”, când armata turcească a marelui Vizir El Hagi Mehnet Damat Emin Paşa
porni împotriva ruşilor şi ajunsese la 15 iunie 1770 la Lăpuşna, pentru a trece două zile mai
62
63
Ibidem, p. 249.
64
Ibidem.
65
Ibidem, p. 250.
66
Ibidem, p. 251.
67
Ibidem.
Lăpuşna. 179
târziu, la 17 iunie, la Chişinău68. Prin urmare, o bună parte din ţăranii din satul Lăpuşna erau
bejenari, pierduse, în urma acestor evenimente, statutul de ţărani moşiereşti sau poate nici
nu-l avusese, prin care şi se lămureşte caracterul lor revoltător şi dornic de libertate.
Evenimentele care s-au petrecut în toamna anului 1820 au tensionat şi mai mult situa-
ţia dintre ţărani şi moşierul Iordache Tomuleţ. La plângerea din 28 septembrie adresată de
Iordache Tomuleţ Isprăvniciei ţinutului Orhei împotriva ţăranilor care nu vor să-i presteze
boierescul şi la insistenţa lui ca acest caz să fie cercetat de judecătoria penală, procurorul
ţinutului Orhei Donici şi căpitanul Grigore Frunză Lată, împuterniciţi a cerceta cazul la faţa
locului, raportau la 29 noiembrie isprăvniciei că ţăranii din Lăpuşna nu se supun dispoziţii-
lor guvernatorului civil şi au declarat că „…nu vor lucra zilele boierescului după ponturi”69.
Aceste împrejurări îl impun, în cele din urmă, pe guvernatorul civil al Basarabiei C.A.
Catacazi să emită o dispoziţie adresată isprăvniciei, iar aceasta, la rândul ei, o dispoziţie, da-
tată cu 24 decembrie, adresată asesorului Darie Bobeică şi ocolaşului de Cogâlnic Leva să-i
supună pe locuitorii satului Lăpuşna.
Rezultatul acestor măsuri este reflectat în rapoartele ocolaşului de Cogâlnic Leva şi ale
asesorului Darie Bobeică. În raportul din 13 ianuarie 1821 Darie Bobeică scria că a sosit în
Lăpuşna cu câţiva zapcii70 din satul vecin Bujoru, pentru a-i înregistra pe toţi locuitorii sa-
tului, dar aceştia, adunându-se într-un număr mare, i-au răspuns că „…nicidecum şi pentru
nimica în lume nu doresc să se supună ucazului, iar pe zapcii îi vor izgoni din sat şi, nepier-
zând timp, îndată s-au ridicat cu mare bunt, ….au sărit la zapcii şi, luându-i pe goană, i-au
izgonit din sat cu împinsături, sudălmi şi cu parii, iar pe un oarecare Tănas Boicioc… l-au şi
lovit cu o lopată, asemenea şi pe alţii precum i-au putut năpădi”71. Din alte surse de arhivă
aflăm că ţăranii „…s-au revoltat împotriva represaliilor Guvernului şi, alungându-i din sat,
…le-au cauzat unora din execuţionişti lovituri”72.
Ca urmare, Darie Bobeică nu îndeplineşte dispoziţia guvernatorului civil şi a ispravni-
cului de Orhei. Cauza nesupunerii lăpuşnenilor el o vede în neoperativitatea şi frica admi-
nistraţiei regionale şi a celei ţinutale de a lua măsuri de constrângere împotriva ţăranilor
răzvrătiţi. Între timp, aceştia, „…pe lângă batjocura care i-au adus-o moşierului Tomuleţ,
i-au cauzat şi-i cauzează mari prejudicii materiale, prin războinica lor nesupunere”73.
Derularea evenimentelor, din toamna anului 1820, din satul Lăpuşna demonstrează că
situaţia putea să iasă de sub controlul administraţiei. Astfel, la 21 ianuarie 1821 ispravnicul
de Orhei Iamandi prezintă Consiliului Suprem al Basarabiei un raport în care scria că dacă
nu se vor lua măsuri cu lăpuşnenii „…o asemenea pildă rea o vor lua şi locuitorii din alte
sate şi atunci isprăvnicia nu va mai fi în stare să traducă în viaţă dispoziţiile administraţiei”74.
Între timp, pentru verificarea celor 2 plângeri adresate de locuitorii satului Lăpuşna rezi-
dentului plenipotenţiar al Basarabiei I.N. Inzov, la 19 ianuarie acesta cere să i se lămurească
temeiul legal în baza căruia asesorul Darie Bobeică s-a deplasat la Lăpuşna pentru a-i impu-
ne pe săteni să plătească suma de 3000 de lei moşierului Iordache Tomuleţ75. Pentru a pune
capăt răzvrătirilor din Lăpuşna şi a-i impune pe ţărani să îndeplinească boierescul şi celelalte
prestaţii, la 31 ianuarie 1821 Consiliului Suprem al Basarabiei dă dispoziţia de a fi trimişi la
68
69
Ibidem, p. 252-253.
70
Zapciu – dregător subordonat ispravnicului, însărcinat cu conducerea unei plase (Vasile Breban, Dic-
ţionar general al limbii române. Vol. II. – Bucureşti, 1992, p. 1137).
71
Aurel V. Sava, op. cit., p. 253-254.
72
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 95-95 verso; F. 918, inv. 1, d. 6, f. 1-1 verso.
73
74
Ibidem, p. 255.
75
ANRM, F. 918, inv. 1, d. 6, f. 3-3 verso.
180 Lăpuşna.
faţa locului procurorul Basarabiei, funcţionarul de clasa a VII-a76 Vardalah, împreună cu is-
pravnicul ţinutului, funcţionarul de clasa a VIII-a77 Iamandi78. Aceştia urmau să cerceteze la
faţa locului dosarul şi în cazul în care se va dovedi că rapoartele prezentate de asesorul Darie
Bobeică corespund realităţii, „…să-i pedepsească pe conducătorii răzvrătiţi cu 15 lovituri
de vargă şi să le pună în vedere locuitorilor ca pe viitor să se supună hotărârii ponturilor”79.
În plus, pentru soluţionarea problemei, ispravnicul de Orhei, funcţionarul de clasa a VIII-a
Iamandi primeşte şi acordul lui I.N. Inzov, care la 12 februarie 1821 îi scria acestuia din Chi-
şinău că „…în caz de necesitate poate apela la ajutorul unităţilor militare locale, în temeiul
dispoziţiei Consiliului Suprem al Basarabiei”80.
Pentru soluţionarea cât mai grabnică a conflictului s-a pronunţat şi guvernatorul civil al
Basarabiei, care la 24 februarie 1821 îi scria lui Iamandi ca împreună cu moşierul Tomuleţ să
se deplaseze la faţa locului şi să aplaneze conflictul81.
Aurel V. Sava constată că în dosar să găsesc mărturiile locuitorilor din satele Bujoru,
Boghiceni, Lăpuşna şi ale dvoreanului Nicolae Hâncul, care „…confirmă în totul raportul
asesorului Bobeică”82. Totodată, în raportul din 27 martie 1821 anchetatorii constată că lă-
puşnenii şi de data aceasta se opun, declarând (strigând într-un glas) că au documente pe
care le-au prezentat Consiliului Suprem al Basarabiei, în baza cărora ei nu sunt obligaţi să
presteze boierescul şi alte prestaţii moşierului Iordache Tomuleţ. Pentru transpunerea în via-
ţă a deciziilor Consiliului Suprem al Basarabiei instigatorii răzvrătirilor au fost pedepsiţi în
văzul tuturor cu câte 15 lovituri cu vergile83 „…spre pilda şi altor locuitori din Lăpuşna că şi
de acum înainte pentru o asemenea urmare ei nu vor scăpa de straşnica pedeapsă, conform
legii”84.
Concomitent, locuitorii satului Lăpuşna şi-au dat acordul şi s-au obligat că se vor supune
tuturor dispoziţiilor Administraţiei „…spre a lucra zilele după pont stăpânului moşiei d. Ior-
dache Tomuleţ, fără a fi mai mult împotrivă”, dar îşi rezervau dreptul de a-şi căuta dreptatea
„pe drumul judecăţii” 85.
Pentru a preîntâmpina revoltele ulterioare, a fost numit un nou vornic – Gavril Stahi şi 8
bătrâni, care urmau să traducă în viaţă dispoziţiile administraţiei şi să aibă grijă de îndepli-
nirea la timp a prestaţiilor moşierului, sau, cum constată Aurel V. Sava, ca administraţia „…
să aibă pe cine să tragă la răspundere în cazul unor noi tulburări”86.
Această soluție de fapt era vremlnică, locuitorii din Lăpușna nu au încetat să-și susțină și
să-și ceară drepturile ce le-au obținut prin hrisoave domnești. Necontenitele plângeri ale lor
îl impun pe guvernatorul, general-locotenentul Inzov, la 21 mai 1821 să dispună Consiliului
Suprem al Basarabiei să se reia examinarea acestui litigiu, drept temei juridic luând prevede-
rile Regulamentului de organizare a regiunii Bassarabia din anul 181887. După această dispo-
ziție la scurt timp Consiliul Suprem se convoca în ședință sub președenția lui Inzov, și după
ce au examinat dovezile ambelor părți se ea următoarea hotărâre: „ ... din aceste considerente
76
În ruseşte: надворный советник.
77
În ruseşte: коллежский асессор.
78
ANRM, F. 918, inv. 1, d. 6, f. 9-9 verso, 11-11 verso.
79
Ibidem, f. 11.
80
Ibidem, f. 13-13 verso.
81
Ibidem, f. 14-14 verso.
82
83
Ibidem, F. 43, inv. 1, d. 121, f. 1-2 verso.
84
85
ANRM, f. 3, inv. 1, d. 1, f. 110-110 verso; Aurel V. Sava, op. cit., p. 256.
86
87
ANRM, F. 3, inv. 4, d. 140, f. 1-2v.
Lăpuşna. 181
Consiliul Suprem, dorind să soluționeze definitiv această pricină, în temeiul raționamentelor
expuse din conținutul documentelor ambelor părți, care au mai fost examinate și-n judecata
Divanului Țării Moldovei și a Departamentului I-i al Guvernământului regional, cât și în
Adunarea Comună a ambelor departamente, a Hotărât: 1) Hotărârile amintite întru-cât nu
corespund conținutului și puterii legale ale hrisoavelor date locuitorilor târgului Lăpușna,
să fie nimicite; 2) Întrucât Tomuleț stăpânește moșiia Lăpușna cu aceleași drepturi pe care
le-a avut și mănăstirea Sf. Ioan Zlatoust, care drept nici de cum nu poate să ducă la nulita-
tea gramotelor date locuitorilor târgului Lăpușna, care au importanță inalienabilă a voinții
nemijlocite a domnilor suverani ai Moldovei, întemeindu-ne pe obiceiul locului, dăruit prin
intermediul Regulamentului de organizare a regiunii Basarabia, aprobat prin rescript impe-
rial, că toate drepturile și privilegiile locuitorilor de aici își păstrează puterea, astfel aplicând
această regulă, hrisoavele date în favoarea locuitorilor Lăpușnei, de domnii Moldovei ... să
li se mențină efectul și puterea lor în deplină măsură, dându-le voie locuitorilor târgului Lă-
pușna să se folosească de acestea ...”88. Cu părere de rău, nu cunoaștem dacă această hotărâre
a fost pusă în practică, dar cel mai mult probabil că da. Datele documentare din același an
ne informează că tensiunile dintre locuitori și stăpânii moșiei au continuat în vara şi toamna
anului 1821. După ce la 20 noiembrie 1821, 8 familii de ţărani (Gavrilă Agriş, Ioan Paşcan,
Carp Mocanu, Ioniţă Miron, Simion Anton, Tanasie Cotorba, Gheorghe Măcari şi Ion Toma)
din Lăpuşna au fugit din sat, iar ceilalţi săteni au declarat că se vor împrăştia prin toată
Basarabia, Guvernul provinciei Basarabia, prin dispoziţia din 26 noiembrie, a împuternicit
Isprăvnicia de Orhei de a examina plângerea ţăranilor89. Dar şi de data aceasta plângerea
ţăranilor nu a fost satisfăcută. Ca rezultat, ţăranii au continuat să se plângă guvernatorului
Basarabiei, guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, şefului corpului de jandarmi
Benkendorf şi împăratului.
Revolta ţăranilor din Lăpuşna a continuat cu unele întreruperi până în 1834, când, la
dispoziţia guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, revolta ţăranilor este reprimată
cu forţele militare90.
Cu mici întreruperi, conflictul a continuat până în 1841, când Iordache Tomuleţ vinde
sătenilor moşia Lăpuşna, preţul urmând să fie plătit în termen de 7 ani. Dar, şi de data aceasta
lăpuşnenii nu şi-au onorat obligaţiile. La 23 aprilie 1848, văduva Maria Tomuleţ cere să fie
pusă în stăpânirea moşiei, din considerentul că sătenii nu şi-au onorat obligaţiunile şi obţine
câştig de cauză la Tribunalul Regional. Însă, la 4 iunie 184891, lăpuşnenii fac apel la Tribuna-
lul Civil Regional şi obţin repunerea lor în stăpânire. De menţionat că lăpuşnenii nu au putut
beneficia mult timp de acest drept. Aurel V. Sava constată că, cu toate demersurile pe care le
face, Maria Tomuleţ nu mai izbuteşte să recapete moşia Lăpuşna până la 23 ianuarie 1853,
când o plângere a ei este adresată spre judecată către Adunarea generală a Departamentelor
I şi III şi Departamentului Heraldic din Senatul Rusiei. Decizia a fost, probabil, în favoarea
fostei proprietărese, constată autorul, altfel procesul nu s-ar fi sfârşit92. Revenirea în drepturi-
le de proprietate a familiei Tomuleţ este atestată de faptul că, în timpul aplicării în Basarabia
a reformei agrare din 1868, moşia Lăpuşna aparţinea fiului lui Iordache Tomuleţ, Socrat
Egorov Tomuleţ93. Alte două documente, unul datat cu 14 iulie 1872, dovedeşte că moşia To-
dei-Lăpuşna, din judeţul Chişinău, aparţine căpitanului de cavalerie Foma Egorov Tomuleţ,
ce include 1475 desetine 97 stânjeni de pământ şi 97 de familii, iar alt document, datat cu
88
ANRM, F. 3, inv. 16, f. 127v-128.
89
ANRM, F. 918, inv. 1, d. 6, f. 50.
90
Ya.S. Grosul, op. cit., p. 288.
91
Ibidem, p. 256.
92
93
ANRM, F. 8, inv. 1, d. 525, f. 28-44.
182 Lăpuşna.
1 februarie 1874, dovedeşte că Egor Egorov Tomuleţ dispune de satul Rusca-Lăpuşna, care
include 715 desetine şi 56 stânjeni de pământ, cu o populaţie de 97 de familii94.
O încercarea de a lămuri comportamentul moşierului Iordache Tomuleţ şi al altor nobili
din Basarabia, care au asuprit poporul şi l-au ţinut în suferinţă, poate fi găsită în cuvintele lui
Vasile Alecsandri din prefaţa la Scrierile lui C.Negruzzi: „[…] oamenii care comiteau acele
delicte şi crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi,
generoşi, iubitori de săraci, dar aveau dreptul de cruzime şi îl exercitau fără a avea conştiinţă
de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul,
astfel era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude […]”.
94
ANRM, F. 8, inv. 1, d. 531, f. 1; d. 791, f. 1.
Lăpuşna. 183
13
Apartenenţa boierească a neamului Tomuleţ
dr. hab. Valentin TOMULEŢ
Neamul de boieri Sandulache şi Iordache Tomuleţ este o familie veche aristocratică din
Moldova de peste Prut. La început vom încerca să scoatem în evidenţă apartenenţa boiereas-
că a acestei familii, să stabilim legăturile de rudenie şi prietenie cu alte familii vechi boiereşti
din Moldova, să determinăm funcţiile deţinute în instituţiile de stat şi contribuţia adusă de
această familie Curţii domneşti.
Prin activitatea comisiei pentru cercetarea arborelui genealogic al familiilor boiereşti din
Basarabia din 1818 este întocmită Cartea genealogică a neamurilor nobiliare din Basarabia.
Conform registrului din 15 mai 1818, în cele 145 de familii se înscriu, cu numerele 84 şi 85,
Sandu (Alexandru) Tomuleţ şi Iordache (Gheorghe) Tomuleţ1.
Drept izvor de bază în studierea apartenenţei boiereşti a acestei familii ne-a servit „Do-
sarul familiei Tomuleţ” (Дело Бессарабского Дворянского Депутатского Собрания
о дворянстве Йордакия и Сандулакия Томулецовых и их детей), depozitat în fondul
„Adunarea deputaţilor dvoreni din Basarabia” al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova2. În
plus, având în vedere că pe parcursul secolului al XIX-lea boierii Tomuleţ au fost implicaţi în
mai multe litigii funciare, în fondurile ANRM se păstrează destul de multe documente ce vi-
zează această problemă, care ne permit să cunoaştem istoria acestei familii boiereşti3. Familia
de boieri Tomuleţ este atestată documentar, conform fondului arhivistic sus-nominalizat, cu
referire la Ştefan Luca, cel puţin de la începutul secolului al XVIII-lea4.
Dosarele familiilor nobiliare servesc drept sursă importantă pentru reflectarea etapelor
de bază pe care le-a parcurs boierimea basarabeană în încercarea de a-şi redobândi sau a-şi
confirma titlurile nobiliare. Astfel, izvorul de arhivă atestă că numai în cazul familiei To-
muleţ pentru confirmarea titlurilor nobiliare au optat între anii 1825-1895 (în care scop au
fost depuse numeroase cereri şi documente) Sandu şi Iordache Tomuleţ, Maria – văduva lui
Iordache, Elisaveta – soţia lui Toma, Grigore şi Gheorghe – fiii lui Toma, feciorul lui Iordache
ş.a.5
Prima cerere, din dosarul nominalizat, adresată de Sandu şi Iordache Tomuleţ adminis-
traţiei imperiale ruse datează cu 10 mai 1825. În această cerere fraţii Tomuleţ aduc şapte
1
И.Н. Халиппа, Список коренных бессарабских дворян составленный Дворянским Обществом
Бессарабской области 15 мая 1818 г. – În: Труды Бессарабской губернской ученой архивной
комиссии / Под ред. И.Н. Халиппы. – Кишинев, 1907, том. III, с. 417.
2
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 1-162.
3
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 76; F. 2, inv. 3, d. 5; F. 3, inv. 1, d. 1, 13, 372, 1057; F. 3, inv. 2, d. 17; F. 3, inv. 4, d. 276;
F. 3, inv. 5, d. 58, d. 300, 324; F. 5, inv. 4, d. 7, 913; F. 5, inv. 3, d. 505; F. 8, inv. 1, d. 134, 155, 415, 525,
531, 715, 791, 1436, 1736, 1915, 2223; F. 11, inv. 1, d. 354; F. 22, inv. 1, d. 36, 267, 683, 719; F. 24, inv. 1,
d. 145; F. 88, inv. 1, d. 464, 384, 633, 857, 1039, 1080, 1118, 1436, 1815, 2235, 2236, 2299, 2361; F. 260,
inv. 1, d. 1388; F. 316, inv. 5, d. 5, 63; F. 918, inv. 1, d. 6; F. 1862, inv. 13, d. 629 etc.
4
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 15v.
5
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 2-3v, 61-61v, 84, 92-93, 122, 129-129v, 139, 149, 155.
184 Lăpuşna.
dovezi convingătoare privind apartenenţa boierească a acestei familii. Drept prim argument
serveau cererile lui Toma Sandulache Tomuleţ adresate domnului Moldovei Scarlat Calli-
machi (septembrie-octombrie 1802, august-octombrie 1806, iulie 1807-iunie 1810, august
1812-iunie 1819), în care se dovedea că el se află în categoria persoanelor care, conform ce-
rinţelor de funcţie ale Vistieriei, este scutit de impozitul „vădrărit”6 pentru vinul obţinut din
plantaţiile proprii de viţă-de-vie7. Alte patru documente, ce datează cu anii 1805, 1807, 1812
şi 1813, conţineau dispoziţiile marilor vistieri adresate funcţionarilor, încă până la trecerea
lui Sandu şi Iordache Tomuleţ în supuşenie rusă, din care se constată că Toma Sandulache
Tomuleţ a fost scutit de plata impozitelor stabilite de Vistierie, dat fiind că el provine dintr-o
familie care, potrivit dispoziţiilor domneşti, se înscrie în rândul celora care nu plătesc im-
pozite. În pct. 2 al acestor dispoziţii era prevăzut, destul de explicit, că acest privilegiu este
acordat doar boierilor8. Cel de-al şaselea document, datat cu anul 1814, acordat de guvernul
moldovenesc, dovedea că în şedinţa Divanului 41 de boieri din cele mai cunoscute familii
din Moldova, îndeosebi cele ce fac parte din categoria familiilor boiereşti, incluse în registru
cu litera „A”, printre care mitropolitul şi episcopul, au confirmat, în baza unor investigaţii mi-
nuţioase şi serioase, apartenenţa boierească a neamului Tomuleţ, drepturile boiereşti de care
a beneficiat tatăl lui Sandu şi Iordache Tomuleţ – Toma Sandulache Tomuleţ. În document
se menţionează că ei au dreptul de a se folosi pe veci de toate drepturile boiereşti strămoşeşti
ce rezultă din apartenenţa boierească a neamului lor şi că tatăl lor, Toma Tomuleţ, a primit
din partea guvernului moldovenesc, pentru serviciul util şi devotament ţării, precum şi da-
torită viţei boiereşti a neamului, dreptul „[...] de a dispune pe veci de avere şi loc în Divanul
domnesc, drept confirmat încă din 1775 de domnul Moldovei Grigore Alexandru Ghica”9.
Finalmente, în cel de-al şaptelea document, datat cu anul 7271 (1763), Sandu şi Iordache
Tomuleţ dovedeau că bunelul lor, marele vistier (al doilea) Sandu Tomuleţ, deţinea în pro-
prietate ereditară 25 de sate în diferite ţinuturi ale Moldovei10.
Drept consecinţă, în urma investigaţiilor de rigoare, la 14 ianuarie 1826 Sandu şi Ior-
dache Tomuleţ sunt înscrişi în registrul Cărţii genealogice a neamurilor nobiliare din Basa-
rabia şi confirmaţi în rangul de nobleţe prin decretul heraldic şi decretul Departamentului
de heraldică din 8 decembrie 1847 şi 18 mai 185011.
Nobilii basarabeni înaintau administraţiei regionale şi alte documente ce confirmau că
ei sunt scutiţi de achitarea prestaţiilor, cu indicarea legilor în baza cărora li s-a acordat acest
privilegiu. La 18 decembrie 1826, Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Basarabia confirmă
autenticitatea celor patru dispoziţii ale Vistieriei: din 3 octombrie 1805, 24 septembrie 1807,
6
Vădrărit (vierit) (вадрарит) – dare asupra vinului în Moldova (sec. XVIII-XIX), înfiinţată de Antioh
Cantemir (1705-1707), care „a făcut obicei în ţară, care n-au mai fost, câte doi bani de vadră de vin”.
La 1763 vădrăritul crescuse la 8 bani de vadră, iar la 1795 – la 12 bani vechi de vadră. De plata acestei
dări erau exonerate îndeosebi treptele superioare ale boierimii şi clerul (Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar. – Bucureşti, 1988, p. 494-495). În Basarabia, vădrăritul era o dare asupra vinului,
egală cu 4 parale de la fiecare vadră şi câte o para pentru etichetă de la fiecare poloboc. De această
dare, în afară de categoriile sociale şi persoanele nominalizate, de scutirea de goştină şi desetină mai
beneficiau logofeţii şi diaconii de vistierie. Celelalte persoane care posedau plantaţii de viţă-de-vie
pe pământurile statului şi pe cele moşiereşti plăteau în vistierie de la fiecare vadră de vin anual câte
12 aspri, iar pentru fiecare etichetă încleiată pe fiecare poloboc – câte 3 aspri (Arhiva Istorică de Stat
din Rusia, F. 379, inv. 2, d. 12, f. 21v; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 129, f. 169; d. 1320, f. 5v-6; F. 4, inv. 1, d. 44, p.
II, f. 332; F. 5, inv. 3, d. 747, f. 27).
7
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 2.
8
Ibidem, f. 2-2v.
9
Ibidem, 2 v-3.
10
Ibidem, f. 3.
11
Ibidem, inv.1, d. 2282, f. 34.
Lăpuşna. 185
27 septembrie 1812 şi 23 septembrie 1813 (semnate de marii vistiernici, respectiv de Gri-
goraş Sturdza, Balş, Rosetti, serdarul Burghel, stolnicul Tanas Gosan, căminarul Hermeziu)
privind „serviciul de vădrărit”, prin care Toma Sandulache Tomuleţ, „fiind din categoria ce-
lor ce nu plătesc dări în folosul statului”, era scutit de „vădrărit” pentru vinul obţinut din
plantaţiile de viţă-de-vie proprii12.
Documentele puse la dispoziţie familiilor boiereşti de diferite instituţii sau persoane
oficiale servesc drept sursă importantă în studierea originii boiereşti a persoanelor ce urmau
să-şi recapete starea boierească deţinută până la 1812. Ele confirmă sau infirmă apartenenţa
la această stare socială. Spre exemplu, în certificatul eliberat la cererea familiei Tomuleţ şi
semnat la 25 iulie 1814 de domnul Moldovei Scarlat Alexandru Callimachi se menţiona că
„[…] numiţii Dd Sandu şi domnul Iordache Tomuleţ într-adevăr sunt fiii răposatului Toma
Tomuleţ, nepoţii lui Sandu Tomuleţ, fost al doilea vistier, şi strănepoţii lui Ştefan Luca, fost
mare vistier”13. Mai mult decât atât. Din aceste izvoare putem determina nu numai poziţia
diferitor instituţii sau persoane oficiale faţă de starea boierească a persoanei respective, dar
şi propunerile concrete date de ea administraţiei regionale. În acelaşi certificat se constata:
„Prin urmare, şi numiţii Dd Sandu şi Iordache Tomuleţ, incontestabil, urmează a fi incluşi
în registrul genealogic al acestei familii beneficiind de toate privilegiile boiereşti, exact ca şi
răposatul lor tată Toma Tomuleţ, care pentru devotamentul şi serviciul util ţării, conform
Hrisovului, sau Diplomei cnezeşti, din 1 martie 1775, acordat de […] principele Grigore
Alexandru Ghica voievod pentru cumsecădenia familiei sale, l-a onorat de a fi membru şi de
a avea dreptul de vot în Divanul Principatului”14.
Din documentele prezentate de Sandulache şi Iordache Tomuleţ putem stabili legătura
de rudenie în care se afla această familie cu familiile boiereşti din Moldova din secolele pre-
cedente, prin aceasta confirmând sau infirmând apartenenţa lor la starea boierească. Acelaşi
certificat, semnat la 25 iulie 1814 de Scarlat Alexandru Callimachi, confirmă că „…Toma
Tomuleţ se afla în legături de rudenie îndeaproape cu cunoscuţii boieri de altădată, cum ar
fi: cu marele logofăt Grigore Sturza, cu logofătul Cantarjia, vornicul Nicolae Rosetti, vorni-
cul Grigore Krupenski, spătarul Grigore Costache, spătarul Ştefan Rosetti, spătarul Mihail
Lupu, spătarul Matei Millo, banul Mihail Jora, stolnicul Nicolae Buhuş, proveniţi din familii
renumite din Moldova”15.
Documentele prezentate relatează şi despre proprietatea funciară a acestei familii, deoa-
rece, în cererile adresate de Sandu şi Iordache Tomuleţ, aceştia erau nevoiţi să indice moşiile
de care dispuneau până la anexarea Basarabiei la Rusia. Spre exemplu, în cererea din 10 mai
1825 adresată de boierii Sandu şi Iordache Tomuleţ Comisiei instituite pentru confirmarea
drepturilor nobiliare la care pretindeau boierii basarabeni se menţiona că, conform „[…]
documentului din anul 7271 (1763) pentru titlul de vistier, bunelul nostru Sandu Tomuleţ …
deţinea în proprietate pe pământurile Moldovei 25 de sate, şi anume: Speia, Coverlul, ţinutul
Orhei; Nicoreni, Berestie, Şerbăuţi, Paşcauţi, ţinutul Hotin; Gângureşti, Mârzeşti, Beresteşti,
Sângereşti, Plopul, Cârpeşti, Bogdaneşti, Ţânţăreni, Moimeşti, Glăvineşti, ţinutul Iaşi; Pădu-
reni, ţinutul Roman; Barmiceni, Iacobeni, ţinutul Hârlău; Liţcani, Berbeşti, Cârjteţi, ţinutul
Cârligătura; Şarbăuţi, ţinutul Cernăuţi; Târzieni, Chetroşeni, ţinutul Fălciu, din care a deţi-
nut în proprietate şi tatăl nostru”16. Izvorul indică, în acelaşi timp, şi proprietatea pe care o
deţinea familia Tomuleţ la momentul depunerii cererii. În 1825 această familie deţinea în
12
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 21-2 v.
13
Ibidem, f. 15v.
14
Ibidem, f. 15v, 20.
15
Ibidem, f. 15v.
16
Ibidem, f. 3.
186 Lăpuşna.
proprietate: moşia Lăpuşna, judeţul Orhei, ce îi aducea un venit anual de 13000 lei, şi moşia
Vatrauţi, judeţul Hotin, ce îi aducea un venit anual de 3500 lei17.
Documentele prezentate de boieri sunt un izvor important pentru studierea arborelui
genealogic18 al familiilor nobiliare, deoarece moşierii basarabeni urmau să-şi confirme no-
bleţea prin acte vechi, semnate de persoane oficiale, pe care trebuiau să le prezinte, de regulă,
în original. Aceste izvoare conţin informaţii interesante despre starea familială a boierilor
ce au depus cereri pentru confirmarea nobleţei (a se vedea – Arborele genealogic al familiei
Tomuleţ).
ARBORELE GENEALOGIC AL FAMILIEI BOIEREŞTI
SANDULACHE ŞI IORDACHE TOMULEŢ*
Ștefan LUCA
(mare vistier)
Lăpuşna
Hotin
Sandulache TOMULEŢ
(al II-lea vistier)
Toma Sandulache
TOMULEŢ
Sandulache Tomuleţ (1790-?) Iordache Tomuleţ (1791-1843)

Zamfira Purcel Maria Teodor
Eufrosinia (21.IX.1841)
Gheorghe (1.I.1838)
Elisaveta Majarova
Toma-(1832-1859)
Socrat (28.V.1833)
Gheorghe (1825)
Ecaterina (1823)
Elena (1821)
Gheorghe (1867)
Grigore (1865)
* ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 2-3v, 15v, 35-36v,

100-102, 158-159v.
17
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315.
18
Arborele genealogic reprezintă una dintre formele de enumerare a membrilor unui neam, după
spiţe de la strămoşi la urmaşi ori de la un urmaş la strămoş, constituit în formă de arbore (Valentin
Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii, regulamente, termeni). Ediţia a III-a,
revăzută şi adăugită. – Iaşi, 2014, p. 78).
Lăpuşna. 187
Spre exemplu, la data depunerii cererii, 1825, Sandu şi Iordache Tomuleţ, care pe par-
cursul secolului al XIX-lea au optat, atât ei, cât şi urmaşii lor, pentru confirmarea titlurilor
nobiliare, erau în floarea vârstei: Sandu îşi făcea serviciul la Judecătoria judeţeană din Hotin,
avea 35 de ani, era căsătorit cu Zamfira Purcel şi avea doi copii – Elena (4 ani) şi Ecaterina
(2 ani); Iordache locuia pe moşia Lăpuşna, judeţul Orhei, avea 34 de ani şi nu era căsătorit19.
Documentele sumate în acest dosar ne permit să constatăm că familia Tomuleţ avea la în-
ceputul secolului al XIX-lea două ramificaţii – cea din Hotin, în persoana lui Sandulache To-
muleţ (1790-?), şi cea din Lăpuşna, în persoana lui Iordache Tomuleţ (1791-1843). Stabilirea
arborelui genealogic al acestei familii, doar în baza acestui dosar, ne permite să constatăm că
istoria familiei Tomuleţ începe, convenţional, cu marele vistier Ştefan Luca20, contemporanul
lui Dimitrie Cantemir, şi include documente care atestă această familie pe întreg parcursul
secolului al XIX-lea. Izvorul conţine şi informaţii interesante privind tentativele unor boieri
din familia Tomuleţ de a-şi confirma titlul nobiliar, al lor sau al copiilor lor, de a-şi alcătui
arborele genealogic. La 5 ianuarie 1849, Sandulache Tomuleţ din Hotin, în cererea adresată
Adunării deputaţilor dvoreni din Basarabia, cerea de a fi înscris în Cartea genealogică a nea-
murilor nobiliare din Basarabia şi fiul său Gheorghe, născut la 23 aprilie 1825, prezentând
schematic arborele genealogic al familiei sale21.
Prezintă interes discuţiile care s-au purtat pe parcursul anilor în comisiile nobiliare meni-
te să stabilească gradul de nobleţe al boierimii basarabene, precum şi documentele prezenta-
te de boierii moldoveni în aceste comisii. În şedinţa din 30 mai 1841 a Adunării deputaţilor
nobilimii, Sandulache şi Iordache Tomuleţ au prezentat următoarele documente: 1. hotărâ-
rea judecătorească din 5 iulie 7291 (1783) a marelui logofăt, adoptată în legătură cu cazul lui
Gheorghe sulger, ginerele lui Sandu Tomuleţ, al doilea vistier, cu un oarecare Sandu, privind
atribuirea unei părţi din moşia Onteni lui Sandu Tomuleţ; 2. cererea lui Toma Sandulache
Tomuleţ adresată domnului Moldovei privind scutirea lui de dările Vistieriei, din conside-
rentul că face parte din categoriile privilegiate ale populaţiei, şi rezoluţia logofătului din 19
septembrie 1802 privind adresarea către marele vistier; 3. patru dispoziţii ale Vistieriei din:
3 octombrie 1805, 24 septembrie 1807, 27 septembrie 1812 şi 23 septembrie 1813, prin care
Toma Sandulache Tomuleţ era scutit de „vădrărit” pentru vinul obţinut din plantaţiile de
viţă-de-vie proprii; 4. certificatul prezentat lui Sandu şi Iordache Tomuleţ din Divanul Prin-
cipatului Moldovei la 28 iulie 1814, confirmat de domnul Moldovei Scarlat Alexandru Calli-
machi la 28 iulie 1814 şi adeverit în Departamentul de Externe la 31 iulie şi de consulul rus
19
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 3-3v.
20
Luca Ştefan – mare vistier al lui Dimitrie Cantemir, cumnatul lui Ion Neculce, desemnat în această
dregătorie după sosirea la Iaşi, în ziua de 1 iunie 1711, a detaşamentului rusesc de avangardă sub
comanda brigadierului Kropotov. Fiind persoană de încredere a lui D. Cantemir, a fost trimis de către
domn, în primăvara anului 1711, cu misiuni secrete la Petru cel Mare, ţarul Rusiei.

După înfrângerea suportată de ruşi în bătălia de la Stălineşti, Ştefan Luca se refugiază în Polonia, iar
de acolo, însoţit de alţi pribegi, vine la Kiev, unde între timp sosise şi Dimitrie Cantemir. Nedorind să-l
urmeze pe domn la Harkov, Ştefan Luca rămâne la Kiev, împreună cu un grup de moldoveni, sperând
cât mai curând să se repatrieze. Întâlnind obstacole, încearcă să fugă, însă a fost prins şi timp de o
lună este închis, împreună cu alţi compatrioţi, fiind eliberaţi pe chezăşia lui Toma Cantacuzino.

După un an de şedere la Kiev, reuşindu-i o nouă tentativă de fugă, Ştefan Luca, împreună cu alţi
moldoveni, revine în Moldova. Din porunca domnului Moldovei Nicolae Mavrocordat (septembrie
1711-decembrie 1715), i-a fost restituită moşia sa Barboşi, dată în stăpânire lui Lupu Costache drept
recompensă pentru răstimpul cât a stat la închisoare (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la
Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743). – Chişinău, 1990, p.
377; Nicolae Costin. Scrieri. – Chişinău, 1990, vol. I, p. 379, 382; Dinu Poştarencu, Diploma de la Luţk. – In:
Destin românesc. Revistă de istorie şi cultură. – Chişinău-Bucureşti, 1999, nr. 3, p. 29-35).
21
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 100-102.
188 Lăpuşna.
din Iaşi la 10 august 1814, prin care se confirmă că ei într-adevăr sunt fiii răposatului Toma
Tomuleţ, nepoţii lui Sandu Tomuleţ, fost al doilea vistier, şi strănepoţii lui Ştefan Luca, fost
mare vistier. Prin acesta se mai confirmă că tatăl lor, Toma Tomuleţ, pentru devotamentul
şi serviciul util ţării, conform Hrisovului din 1 martie 1775, acordat de domnul Moldovei
Grigore Ghica, a fost membru cu drept de vot în Divanul Principatului, deci ei trebuie să
se bucure de toate drepturile boiereşti; 5. copia decretului emis de Departamentul II al Gu-
vernului Regional din 13 februarie 1817, confirmat de ispravnicul de Orhei la 16 decembrie
1825, prin care moşierilor Dimitrie şi Grigore Leoneşti, Sandu şi Iordache Tomuleţ li se
acordau în proprietate veşnică moşiile Lăpuşna, Boghiceni, Vrânceni şi alte moşii din ţinutul
Orhei, contestate de egumenul mănăstirii Drianov Ionache22.
Familia de nobili Tomuleţ era o familie de oameni cărturari. Documentele aflate în dosa-
rul menționat conţin date importante referitor la studiile pe care le-au căpătat copiii acestei
familii pe parcursul secolului al XIX-lea: despre instituţiile de învăţământ superior în care
şi-au făcut studiile, despre locul unde au activat după terminarea studiilor, despre succesele
obţinute în activitatea lor pe parcursul anilor etc. Spre exemplu: fiii lui Timofei Egorov (Ior-
dache) Tomuleţ au căpătat studii superioare în instituţiile de învăţământ superior din Rusia:
Grigore, născut la 19 iunie 1865, şi-a făcut studiile la Academia Agricolă din Petrovsk, iar
după absolvire este trimis la dorinţa sa la serviciu în calitate de profesor la Şcoala de Vinifi-
caţie din Basarabia, unde a lucrat ca profesor23; fratele său Gheorghe, născut la 2 iulie 1867,
şi-a făcut studiile la Universitatea Imperială din Sankt Petersburg (Facultatea de Drept), ob-
ținând diplomă de gradul întâi. După absolvirea Universităţii, la 9 februarie 1894, Gheorghe
este lăsat, cu acordul ministrului de Finanţe, în Departamentul prestaţii vamale pentru a-şi
continua studiile. La 25 aprilie 1894, prin decretul Senatului, el este confirmat în calitate de
secretar de colegiu, iar la 2 noiembrie – ca ajutor principal al şefului de cancelarie a Departa-
mentului24. Despre cunoştinţele lui Iordache Tomuleţ, vizând îndeosebi dreptul legat de obi-
ceiul pământului, putem afla din numeroasele documente, în special din corespondenţa pe
care el a purtat-o cu diferite instituţii ţinutale privind litigiile cu locuitorii satului Lăpuşna25.
Veridicitatea documentelor puse la dispoziţie de familia de boieri Tomuleţ nu poate fi
pusă la îndoială, deoarece ele erau semnate de persoane oficiale şi prezentate în original.
Spre exemplu: atestatul prezentat la 25 iulie 1814 de Divanul Moldovei la cererea lui Sandu
şi Iordache Tomuleţ a fost semnat de: Veniamin, mitropolitul Moldovei, Gherasim, episco-
pul de Roman, Costache Ghica, logofăt, Lupu Balş, logofăt, Iordache, logofăt canta, Vasile
Costache – vornic, Grigoraş Sturdza – vistiernic, Iordache Rosetti – vistiernic, Sandulache
Sturza – vistiernic, Alecu Iancoleiu – vornic, Constantin Balş – vornic, Manolache Dimachi
– vornic, Vasile Rosetti – vornic, Grigore Ghica – vornic, Dimitrie Rosetti – vornic, Nico-
lae Stratulat – vornic, Constantin Costache – vornic, Nicolae Hrisoverghi – vornic, Şerban
Negel – vornic, Raducan Rosetti – hatman, Constantin Bogdan – agă, Alecu Mavrocordat
– postelnic, Grigore Balş – postelnic, Mihalache Sturza – agă, Constantin Ramfiţa – spătar,
Grigore Ruso – spătar, Costache Krupenski – spătar, Alexandru Hrisoverghi – spătar, Ioan
Lupu – ban, Iancu Milescu – spătar, Dimitrie Jora – spătar, Nicolae Rosetti – spătar, Arghir
Cuza – ban, Costache Cantabin – ban şi Dimitrie Beldiman – ban26.
22
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 35-36v.
23
Ibidem, f. 157.
24
Ibidem, f. 158-159v.
25
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 290; F. 5, inv. 4, d. 7; F. 6, inv. 2, d. 284, 616, 617; F. 8, inv. 1, d. 134, 155, 415, 531,
536, 715, 1436, 1736, 1915, 2223 etc.
26
Ibidem, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 20, 25.
Lăpuşna. 189
14
Investigații arheologice preventive în
comuna Lăpușna
dr. Ion URSU, Ion CEBAN, Sergiu HEGHEA

În prezent pe teritoriul Republicii Moldova se află doar patru localităţi care în perioada
medievală reprezentau importante centre urbane cu statut de reşedinţă de ţinut. Dintre aces-
tea numai Soroca şi Tighina au cunoscut o continuitate a existenţei oraşului pe acelaşi terito-
riu, de la fondare până în zilele noastre. Oraşul Orhei, iniţial aşezat la coturile Răutului, lângă
satele de astăzi Trebujeni şi Butuceni, în zona numită Orheiul Vechi, a fost strămutat pe locul
actual mai târziu, prima atestare documentară cu noua localizare datând din anul 15541.
O situaţie diferită faţă de cele trei oraşe enumerate cunoaştem în cazul Lăpuşnei. Primele
atestări documentare ale localităţii datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi repre-
zintă acte emise de cancelaria voievodală a Moldovei cu referire la unele privilegii comerciale
şi scutiri de vamă în această localitate. Cu toate că în actele respective nu se menţionează
statutul de târg, acest fapt fiind precizat într-un document de la 1489, ele sunt o dovadă
evidentă că Lăpuşna era un punct economic important pe marele drum internaţional care
lega Polonia şi Transilvania de Crimeea şi Marea Neagră2. În secolul al XVI-lea târgul avea o
evoluţie majoră în domeniul economic şi administrativ. Pentru această perioadă sunt menţi-
onate documentar mai multe instituţii şi funcţii dregătoreşti specifice urbelor moldoveneşti,
cum ar fi mari vătafi de ţinut, pârcălabi şi hotnogi.
Schimbarea hotarelor de sud ale statului, dar și un şir de factori de ordin intern și extern
au determinat decăderea târgului, iar la 1694 este dăruit, cu toate bunurile şi moşiile, de
către domnul Moldovei Constantin Duca mănăstirii Sfântul Ioan Gură de Aur din Iaşi3. În
pofida acestui fapt, oraşul nu dispare definitiv, documentele din primele decenii ale secolului
următor demonstrând continuitatea existenței lui4. Ruralizarea definitivă a avut loc treptat
până la începutul secolului al XIX-lea, când localitatea este menţionată cu statutul de sat.
Comuna actuală se află în cea mai mare parte pe teritoriul fostului târg. La Lăpuşna până în
zilele noastre s-au păstrat unele toponime vechi ce amintesc de oraşul de altă dată, astfel că
aşezarea şi-a continuat neîntrerupt viața în aceeaşi vatră, fapt demonstrat şi de cercetările
arheologice.
Primele investigaţii de teren au fost realizate în anul 1953 de către arheologul E.A. Rik-
man în legătură cu săparea gropii pentru construcţia unui depozit subteran (beci). Pe par-
cursul intervenţiilor de salvare au fost descoperite vestigii ale unor ziduri din piatră, în opi-
nia arheologului acestea fiind temeliile ce au aparținut câtorva construcții din cărămidă. La
fel, au fost înregistrate trei morminte şi un bogat material ceramic. Autorul cercetărilor a
1
Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti 1944, p. 31-32.
2
Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p. V-VI.
3
Ibidem, p. X.
4
Ibidem, p. 172-173, doc. nr. 148.
190 Lăpuşna.
Figura nr. 1. Poziția geografică și topografică a Figura nr. 2. Secțiunea I. Groapa 1, adâncimea – 4
punctelor cercetate. Moara Veche (1); str. Alexan- m (fundul gropii).
dru Lăpușneanu (fosta Ceapaev nr. 2) (2).
Figura nr. 3. Secțiunea a II-a. Groapa 1. Figura nr. 4. Secțiunea a IV-a, groapa beciului cu
boltă.
Figura nr. 5. Secțiunea a IV-a,

după degajarea gropilor. Ve-
dere dinspre est.
Lăpuşna. 191
Figura nr. 7. Secțiunea a V-a. Momente de lucru.
Figura nr. 6. Secțiunea a V-a. Vedere dinspre nord.
Figura nr. 8. Secțiunea a V-a. După dezvelirea

scheletelor. Vedere dinspre nord.
192 Lăpuşna.
Figura nr. 10. Secţiunea a II-a. Piese din os din caroul 4, stratul 3, adâncimea – 70 cm.
Lăpuşna. 193
Figura nr. 11. Monede
(1-6), inel (7), piesă
din os (8) și bronz (9)
descoperite în necro-
pola medievală de la
194 Lăpuşna. Lăpușna.
Figura nr. 12. Secțiunea a II-a. Vas ceramic. Figura nr. 13. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.
Figura nr. 14. Secțiunile I și

a II-a. Fragmente de vase
ceramice smălțuite.
Lăpuşna. 195
considerat resturile de zidărie ca fiind urmele unor construcţii importante din perioada de
înflorire a târgului. De asemenea, E.A. Rikman a identificat şi perioada de decădere a oraşu-
lui şi distrugerea construcţiilor, pe acelaşi teritoriu fiind plasat un cimitir datat din secolele
XVII-XVIII5.
Următoarele cercetări arheologice la Lăpuşna au fost efectuate abia în anul 1999 de către
o echipă de specialişti condusă de Vlad Ghimpu. S-au executat câteva sondaje în vatra veche
a târgului, în preajma depozitului construit în anii 50 ai secolului trecut, în aceeaşi zonă unde
a intervenit şi E.A. Rikman, precum şi la biserica din sat. De asemenea, au fost înregistrate
câteva date sumare despre un cuptor de ars cărămizi şi trasată o secţiune deasupra beciului
din piatră, la care ne vom referi mai amănunţit în expunerea rezultatelor cercetărilor noastre.
Autorii încadrează vestigiile descoperite, cu excepţia bisericii, în secolele XV-XVIII, atribu-
indu-le perioadei de existenţă a târgului Lăpuşna6.
Cercetările arheologice de teren efectuate de noi în toamna anului 2013 au fost desfăşura-
te în două zone din vatra veche a târgului (Figura nr. 1), fiind excavate cinci secţiuni, dintre
care patru (I-IV) pe teritoriul Morii Vechi, în apropiere de depozitul subteran (în perimetrul
unde au fost efectuate cercetări de către predecesorii noştri în anii 1953 şi 1999) şi una (V)
lângă biserică. Primele patru au fost trasate pe locul unde va fi construit un ansamblu de
clădiri ale aşa-numitelor curţi domneşti. Scopul propus a constat în eliberarea de sarcină
arheologică a terenului ce urmează a fi supus deranjamentelor legate de săparea fundaţiei
noului edificiu. Secţiunile I-III au avut dimensiunile de 2x14 m, fiind amplasate pe direcţia
N-S (secţiunile I-II) şi E-V (secţiunea III). Secţiunea a IV-a a fost trasată parţial deasupra
beciului vechi, având formă pătrată, de 4x4 m. Adâncimea secţiunilor a variat între 40 şi 80
cm, astfel stratul cultural fiind de-o grosime redusă, cu foarte puţin material arheologic.
Marea majoritate a artefactelor descoperite provin din gropi (Figura nr. 2 și 3). În secţiu-
nile I-III au fost înregistrate şi cercetate trei complexe adâncite, dintre care două reprezentau
gropi de provizii. Amenajările pentru păstrarea cerealelor aveau formă de pară cu fundurile
rotunjite, pereţii bine neteziţi şi arşi, în care s-au găsit şi seminţe carbonizate de câteva specii
de cereale, groapa 1 din secţiunea I (Figura nr. 2). Ambele spaţii excavate pentru depozitare
au fost reutilizate după încetarea funcţionalităţii lor ca gropi menajere. Spaţiul gol a fost um-
plut cu deşeuri din masă organică, oase de animale şi fragmente ceramice. Dintre cioburile
ceramice au putut fi reconstituite mai multe tipuri de vase reprezentând oale, ulcioare, căni
ş.a. (Figura nr. 12, 13). Recipientele pot fi divizate în vase simple şi emailate (emailul aplicat
fiind de diferite culori), cu diverse forme de decor (Figura nr. 14). Din categoria pieselor de
ceramică mai fac parte şi fragmentele de cahle şi teracotă, atât cu smalţ, cât şi fără.
În urma analizei materialului osteologic7 din gropile menționate s-a stabilit că toate oa-
sele au aparţinut unor animale domestice, cum ar fi bovine, ovicaprine şi porcine. Probabil,
în apropiere a existat un abator sau o băcănie, fapt ce ar justifica cantitatea impunătoare de
resturi de oase animaliere în complexele respective.
Secţiunea a IV-a (Figura nr. 4, 5) a fost trasată pe beciul vechi cu scopul de a urmări arhi-
tectura lui şi a verifica existenţa sau lipsa altor zidării adiacente. Ridicarea beciului vechi s-a
realizat prin săparea unei gropi dreptunghiulare adânci de peste 7 m, cu pereţii verticali, în
care s-a clădit beciul cu tavanul boltit, iar după finisarea construcţiei din piatră groapa a fost
astupată cu sol până la nivelul de călcare. Astfel, din exterior pivnița nu putea fi văzută decât
5
Е.А. Рикман, Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г. In: Известия Молдавского
филиала АН СССР № 6 (20), 1954, г. Кишинёв, 1954, p. 91-97.
6
V. Ghimpu, R. Blanovschi, N. Ghimpu, Cercetări arheologice preliminare în târgul medieval din Lăpuşna,
In: Tyragetia, Chişinău, 2000, p. 159-172.
7
Aducem mulţumiri dlui dr. Roman Croitor pentru cercetarea materialului faunistic.
196 Lăpuşna.
la intrare, la care se putea ajunge doar prin coborârea treptelor. Noi am înregistrat conturul
gropii beciului şi am continuat cercetarea prin scoaterea solului utilizat la astuparea beciului,
respectând pereţii gropii. La adâncimea de 4 m a fost surprinsă o latură a bolţii beciului, solul
fiind scos până la fundul gropii. La fel, am extins săpătura înafara gropii pe suprafaţa de un
metru pătrat în partea de nord, adică în spatele beciului, pentru a ne convinge că acesta nu
continuă mai departe (Figura nr. 5). Astfel, pe beci a fost săpată o suprafaţă de 4x4 m până la
adâncimea de 1,2 m şi excavat solul din groapa beciului pe o porţiune de 3x1 m până la adân-
cimea de 7 m. Rezultatele investigaţiilor în acest perimetru ne-au permis fixarea stratigrafiei
şi stabilirea formei şi dimensiunilor beciului. Astfel, pivniţa păstrată foarte bine până astăzi
reprezintă o construcţie din piatră, boltită, singulară şi unitară, anexe sau legături cu alte
construcţii lipsind. Conform datelor obţinute, beciul poate fi datat de la începutul secolului
al XVIII-lea, reprezentând un depozit al negustorilor acelor vremuri în care se păstrau în cea
mai mare parte produse alimentare.
În niciuna din secţiunile de la Moara Veche săpate de noi nu au fost înregistrate urme de
zidărie sau eventuale gropi ale unor şanţuri de temelie, astfel în zona respectivă, în perioada
existenţei târgului, nu s-au aflat alte construcţii din piatră, cu excepţia beciului păstrat până
astăzi, care însă este construit mai târziu.
Secţiunea a V-a a fost trasată la aproximativ 50 m nord de biserică, în curtea de pe fosta
adresă str.Ceapaev nr. 2, actualmente strada Alexandru Lăpușneanu (Figura nr. 6). Acolo
a fost identificat cimitirul târgului Lăpuşna, datat preliminar de noi în secolele XV-XVII
(Figura nr. 7-9). Cimitirul se află pe un spaţiu ce include terenurile mai multor gospodă-
rii locale, precum şi sub un drum, acest fapt cauzând distrugeri irecuperabile sitului de o
importanţă deosebită, o parte dintre morminte fiind scoase la suprafaţă de apele pluviale
chiar în mijlocul drumului. În astfel de condiții ne-am propus să luăm măsuri urgente şi să
intervenim prin săpături de salvare, chiar dacă acest lucru nu a fost planificat şi nu au fost
prevăzute cheltuieli suplimentare.
Pe o suprafaţă de 27 m.p. (secţiunea de 2x10 m cu trei casete) au fost cercetate integral 30
de morminte. Toate scheletele aveau orientarea est (picioarele) – vest (capul), cu unele abateri
de câteva grade, excepţie făcând o singură înmormântare în care defunctul era cu capul spre
NNV. Înmormântările sunt creştine, decedaţii fiind depuşi în decubit dorsal, cu braţele pe
piept sau abdomen. Majoritatea gropilor funerare nu depăşeau adâncimea de 40 cm, unele
schelete fiind înregistrate chiar după decuparea primului strat de sol (Figura nr. 7). Situaţia
dată poate fi explicată atât prin tradiţia de a săpa gropile la o adâncime mică, cât şi prin ero-
darea sau mişcarea solului din cauza condiţiilor de mediu. O bună parte din schelete sunt
suprapuse, identificându-se câteva modalităţi de amplasare a unor asemenea situaţii. În unele
cazuri, fundul gropilor de sus nu atingeau scheletul din groapa suprapusă, între aceste două
schelete păstrându-se un strat de sol. În asemenea condiţii, ambele schelete sunt păstrate fără
a fi înregistrate deranjamente. Cunoaştem însă şi situaţii când săparea gropii unui mormânt
nou distrugea scheletul mai vechi, oasele deranjate fiind aşezate grămadă lângă picioarele de-
functului înmormântat ulterior. În mai multe cazuri suprapunerile erau triple sau cuadruple.
Densitatea mare de morminte, dar şi numeroasele suprapuneri demonstrează existenţa înde-
lungată a necropolei, precum şi numărul mare al populaţiei ce utiliza acest cimitir.
Doar la o mică parte din morminte s-au păstrat contururile gropilor. Acestea aveau forme
trapezoidale sau rectangulare cu colţurile rotunjite. În câteva dintre morminte au fost fixate
urme de lemn. Reieşind din observaţiile asupra resturilor lemnoase păstrate, defuncţii erau
aşezaţi pe un aşternut din crengi şi stuf, iar deasupra se punea un capac din scânduri în
formă de segment de arc. Astfel, defunctul nu era înmormântat într-un sicriu propriu-zis, ci
Lăpuşna. 197
se aşeza pe un pat vegetal, după care se acoperea cu un capac din lemn prelucrat8. La două
dintre morminte, în partea superioară a gropii, au fost identificate resturi de lemn (probabil,
de la crucile fixate la capul defuncţilor).
Conform rezultatelor analizei antropologice9, dintre schelete cercetate nouă au aparţinut
unor femei, opt unor bărbaţi, cinci erau de copii, unul nu a putut fi determinat. Cea mai
înaintată vârstă de deces nu depăşeşte 55 de ani şi cei mai tineri sunt copii între 2 şi 12 ani.
În cadrul necropolei au fost găsite şase monede medievale (Figura nr. 11), patru dintre
care se aflau în regiunea pieptului celor decedaţi, fapt ce demonstrează practicarea unui obi-
cei de punere a monedelor în mână, probabil legat de cutuma obolului lui Charon. Piesele
monetare provin din diferite monetării din ţările vecine, cum ar fi Polonia, Ungaria, Impe-
riul Otoman. Cea mai veche este emisă în perioada domniei lui Matei Corvin (1458-1490),
iar cea mai târzie în perioada regelui polon Sigismund al III-lea (1578-1632).
Judecând după informaţia oferită de monedele descoperite în morminte, necropola de la
Lăpuşna poate fi datată preliminar în perioada secolelor XV-XVII. Având în vedere numărul
mare de schelete, densitatea şi numeroasele suprapuneri, considerăm că descoperirile făcute
de noi în anul 2013 fac parte din cimitirul târgului.
Situl arheologic Lăpuşna reprezintă unul din cele mai importante monumente ale istoriei
medievale a spaţiului pruto-nistrean. În prezent vestigiile vechiului oraş sunt în proces con-
tinuu de distrugere, de aceea este necesară cercetarea lor urgentă şi conservarea, acolo unde
este posibil.
8
Obiceiul utilizării unor construcții funerare asemănătoare (așternut vegetal și capac din lemn) este
păstrat până în prezent în memoria locuitorilor în etate din Lăpușna.
9
Analiza antropologică a scheletelor provenite din necropola de la Lăpuşna a fost realizată de dna
dr. Angela Simalcsik, cercetător știinţific, gradul III, Secţia de cercetări antropologice, Academia Ro-
mână – Filiala Iaşi, căreia îi aducem şi pe această cale mulţumirile noastre.
198 Lăpuşna.
15
Date noi privind arheologia Bisericii
Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din s. Lăpuşna
dr. hab. Gheorghe POSTICĂ
În anul 1999 a fost realizată o primă încercare de a stabili, pe cale arheologică, vechimea
Bisericii Sf. Arhangheli Gavriil şi Mihail din s. Lăpuşna, r-nul Hânceşti. La timpul respectiv
a fost trasată o secţiune arheologică pe capătul de Est al Absidei şi trasă concluzia potrivit
căreiea actuala biserică de la Lăpuşna, în anul 1818, era „construită pe un stabliment nou,
fără a avea vreo legătură cu un alt locaş medieval anterior”1.
De remarcat că, până la săpăturile arheologice nominalizate, în publicaţiile de la Chi-
şinău, în mod expres, a fost acreditată ideea despre edificarea bisericii de la Lăpuşna în al
doilea deceniu al secolului al XIX-lea pe fundaţiile bisericii medievale din această localitate,
în acest sens fiind remarcate o serie de dovezi documentare2. În publicaţiile ulterioare, au-
torul acestei idei, arhitectul Tamara Nesterov a oferit noi prilejuri prin care a promovat3 şi a
dezvoltat această aserţiune4.
În acest context, în scopul precizării stratigrafiei arheologice şi a începuturilor Bisericii
Sf. Arhangheli Gavriil şi Mihail din s. Lăpuşna, în anul 2011, cu binecuvântarea parohului
Serghei, am realizat o săpătură arheologică de control în incinta locaşului sfânt.
Cercetarea arheologică s-a desfăşurat în colţul de Nord-Est al Pronaosului. Secţiunea
avea dimensiunile de 1,80x1,25 m şi era orientată pe axa Nord-Sud (Figura nr. 1). Cercetarea
arheologică a fost efectuată până la adâncimea de 1,20 m de la podeaua anului 2011. Ca ur-
mare a cercetării, s-a constat, fără de niciun echivoc, că elevaţia actualei biserici are la bază
fundaţia unei biserici mai vechi, convenţional nominalizată „Biserica I”, actualul locaş sfânt
fiind desemnat drept „Biserica II”.
Nivelul superior al fundaţiei Bisericii I, în sectorul cercetat, se află la adâncimea de 0,10
m sub nivelul podelii de lemn funcţională în anul 2011.
Stratigrafia arheologică din sectorul cercetat (Figura nr. 2), privită pe verticală de jos în
sus, se prezintă după cum urmează:
1. Stratul inferior aflat sub adâncimea de 0,92 m de podeaua contemporană din lemn era
alcătuit din cernoziom, reprezentând nivelul vechi de călcare al solului, de la care s-a
început construcţia Bisericii I;
1
Vlad Ghimpu, Rodica Blanovschi, Natalia Ghimpu, Cercetări arheologice preliminare în târgul medieval
din Lăpuşna, In: Tyragetia, 2000, vol. 9, p. 159-172.
2
Tamara Nesterov, Lăpuşna şi biserica ei, In: Natura, 1998, nr. 1, p. 10.
3
Mugur Andronic, Tamara Nesterov, Toate drumurile duc … la Putna, Suceava, 2001, p. 161.
4
Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna un monument din timpul lui Ştefan cel Mare? In: Arta,
Chişinău, 2006, p. 10-18.
Lăpuşna. 199
2. Deasupra nivelului vechi de călcare, urma un strat de mortar (2-4 cm) – vestigii ale
unui strat de construcţie, acestea reprezentând prima fază a edificării Bisericii I;
3. În continuare era un sol cenuşiu cu mortar (3-8 cm) – un strat de nivelare aflat la ni-
velul inferior al soclului de fundaţie al Bisericii I, acesta reprezentând a doua fază de
construcţie a Bisericii I;
4. Urma un strat de mortar (4-6 cm), aflat la nivelul inferior al soclului de fundaţie al
Bisericii I – acesta reprezentând a treia fază de construcţie a Bisericii I;
5. Următorul strat era un sol cenuşiu cu fărâmături de calcar (26-32 cm), dispus în ace-
laşi plan cu soclul de fundaţie al Bisericii I, reprezentând un strat de nivelare, care
constituie a patra fază în edificarea Bisericii I;
6. În continuare, era un strat alcătuit din mortar, pietre şi sol cenuşiu (13-23 cm), care
acoperă integral soclul de fundaţie al Bisericii I, reprezentând o altă fază (a cincea) de
construcţie a acestui locaş. La acest nivel era săpată o groapă de schelă (sol cenuşiu cu
pietriş, cu diametrul de 20 cm, adâncimea de 74 cm), ce ţine de faza de construcţie
nr. 5;
7. Următorul nivel era din sol cenuşiu (7-8 cm), reprezentând un strat de nivelare;
8. Urma un strat de mortar (2-3 cm), care reprezenta o fază de construcţie sau de repa-
raţie a Bisericii I;
9. În continuare era un sol castaniu-nisipos (3-4 cm), acesta reprezentând un strat de
nivelare;
10. Urma o lentilă de nisip (2-3 cm), care ţine de o etapă de nivelare;
11. Următorul nivel era compus din mortar, tencuială şi var (4-12 cm), acesta reprezen-
tând un strat de construcţie – o etapă a edificării Bisericii II din anii 1814-1819 şi faze
de reparaţii din secolul al XIX-lea;
12. În continuare era grinda de lemn aşezată în strat de nisip (14 cm), aflată într-un plan
cu nivelul inferior al elevaţiei Bisericii II (1819) – acestea reprezentând un strat de
nivelare din secolul al XX-lea;
13. La suprafaţă era podeaua din scândură de lemn (5 cm) din a doua jumătate a secolului
al XX-lea.
Cercetările arheologice din sectorul „Pronaos” au arătat explicit că zidul actualei biserici
coboară sub podea cu 0,10 m, fiind aşezat pe o fundaţie mai veche, care se deosebeşte de
prima din punct de vedere tehnic şi tehnologic.
Fundaţia Bisericii I este extinsă spre interior cu 0,20 m faţă de aliniamentul elevaţiei Bise-
ricii II. Soclul de fundaţie al Bisericii I se găseşte cu 0,42-0,44 m mai jos de nivelul superior
al fundaţiei in situ a Bisericii I, sau cu 0,52-0,54 m de la nivelul podelii de lemn. Soclul de
fundaţie al Bisericii I este masiv, având în grosime 0,37 cm, iar în lăţime 0,25 m. Fundaţia
Bisericii I este extinsă spre Sud cu 0,15 m de la aliniamentul elevaţiei aflată deasupra soclului
de fundaţie.
Fundaţia Bisericii I este amenajată din piatră ruptă înecată în mortar din nisip cu var de
culoare verzuie, similar cu mortarul din fundaţia Bisericii I de la Mănăstirea Căpriana, da-
tată în secolul al XV-lea5. În solul de umplutură materiale arheologice n-au fost descoperite.
Pentru stabilirea cronologiei Bisericii Vechi de la Lăpuşna, prezintă interes cercetările de
arhitectură realizate de dna dr. Tamara Nesterov.
5
Gheorghe Postică, Nicolae Constantinescu, Căpriana: repere istorico-arheologice, Chişinău, 1996.
200 Lăpuşna.
În baza analizei documentelor scrise de epocă, a fost stabilit că actuala biserică de la
Lăpuşna cu hramul Sf. Arhangheli Gavriil şi Mihail a fost edificată între anii 1814-1819 pe
temelia bisericii vechi din localitate6, planul căreia a fost preluat şi perpetuat.
Faptul că actuala biserică de la Lăpuşna a fost edificată pe locul fundaţiei bisericii vechi
este expus în plângerea locuitorilor din satul Lăpuşna din 6 aprilie 1814: „…pentru facerea
mănăstirei de piatră din tărgu Lăpușna, s-au pus de lăcuitori la cale, și au tocmit și meșteri
chetrari ca să o zidească pre temelie mănăstirei vechi, luându-să și condrat din măna lor și li
s-au dat și o somă de bani întrănd în lucrarea Sfintei mănăstiri adică a să curăți piatra veche și
moluzul de pe temelia veche…”7. În acelaşi timp, în scrisoare se solicită povaţă „cum și pentru
sfințirea temeliei facem arătare, fiindcă temelia rămăne tot acei veche, trebuie să să sfințească
au tot cu sfințirea cea dintăi va rămâne”8.
Totodată, edificarea bisericii de la Lăpuşnă pe locul fundaţiei bisericii vechi este specifica-
tă în scrisoarea din 4 octombrie 1814 a protopopului Ioan Dimitriu: „Cu preplecată scrisoarea
me înștiințez Înat Preosfinția Voastră pentru sătenii di la satul Lăpușna, din vreme ce au luat
voi și blagoslovenie de la Înalt Preosfinția Voastră pentru ca să facă altă biserică di piatră din
nou la cari din vremea aceia și păn acum nici într-o lucrare n-au pus, ce numai căt au oborăt
un zid la pămănt dintracele vechi, atăta lucrari au mișcat, iar altă nimică căt și ace biserică
veche ce este să află în poprele spriginită di nu cadi la pământ cu totul discoperită dizlepită fără
de nici o căutari după cum este mai înprotivă de care să nu să întămple zi să cazi predănșii de
care n-am lipsăt a înștiința”9.
Biserica veche de la Lăpuşna, din punct de vedere planimetric, este atribuită perioadei
domniei lui Ştefan cel Mare de la sfârşitul secolului al XV-lea10. Aceasta face parte din şirul
locaşelor de cult de tip dreptunghiular cu patru compartimente (altar, naos, pronaos şi prid-
vor), care, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, existau în paralel cu bisericile de tip triconc.
Locaşele de cult dreptunghiulare cu patru compartimente au apărut ca rezultat al evoluţi-
ei bisericilor cu trei compartimente, cu abside laterale, sub influenţa planului bisericilor-ne-
cropole mănăstireşti cu cinci compartimente11.
După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, biserica veche de la Lăpuşna putea
fi construită în anii 1495 sau 1500-1501 şi, posibil, era primul locaş dreptunghiular cu patru
compartimente, care a servit mai apoi în calitate de prototip pentru bisericile de plan similar,
ridicate în localităţile Arbore (1502), Reuşeni (1503-1504), Dobrovăţ (1503-1504), Şipote
(1507), Brănişteni (1520), Părhăuţi (1522), Baia (1532)12.
Astfel, săpăturile arheologice vin să completeze şi să confirme datele izvoarelor scrise
referitor la edificarea actualei biserici de la Lăpuşna pe fundaţia bisericii medievale, care,
din punct de vedere arhitectural, poate fi datată cu epoca lui Ştefan cel Mare de la sfârşitul
secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea.
6
Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna un monument din timpul lui Ştefan cel Mare? In: Arta,
Chişinău, 2006, p. 10-18.
7
ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, (După M. Brihuneţ).
8
Ibidem.
9
ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, (După M.Brihuneţ).
10
Tamara Nesterov, op. cit., p. 16-17.
11
Din timpul lui Ştefan cel Mare sunt semnalate următoarele biserici cu 3 compartimente: Sf. Paraschi-
va din podgoriile domneşti de la Cotnari, 1491-1492; Borzeşti, 1493-1494; Războieni, 1496; Sf. Ioan
Botezătorul din Piatra Neamţ, 1497-1498; Cozmeşti (?); Sf. Paraschiva, Târgul Frumos (?).
12
Tamara Nesterov, op. cit., p. 16-17.
Lăpuşna. 201
Figura nr. 1. Lăpușna 2011,
Biserica Sf. Arhangheli
Mihail și Gavriil, Pronaos
Nord-Est, Secțiunea nr. I,
Plan general.
Figura nr. 2. Lăpușna 2011,

Biserica Sf. Arhangheli
Mihail și Gavriil, Pronaos
Nord-Est, Secțiunea I, Profil
Sud-Nord al peretelui de
Vest.
202 Lăpuşna.
16
Preoţii şi biserica din satul Lăpuşna în
primele decenii ale secolului al XIX-lea
pr. mitrof. Manole BRIHUNEȚ

Cumulând numeroase surse inedite de arhivă, ne propunem ca scop principal analiza
activității multilaterale a preoților din Lăpușna, desfășurată în funcție de factorul politic,
social, economic. Fiecare preot a marcat în mod deosebit perioada sa de preoție prin ac-
tivitate edilitară, înfrumusețarea locașului de cult cu valoroase podoabe bisericești, dar și
activitate didactico-educațională, promovând consecvent valorile creștine în mediul localni-
cilor. Reieșind din sursele studiate, cercetările noastre au fost axate pe studiul următoarelor
compartimente: istoricul edificării bisericii la Lăpușna, inventarul bisericesc și contribuția
preoților, din care motive am prezentat informațiile depistate în filele dosarelor de arhivă cu
referință la activitatea și biografiile preoților documentați în primele decenii ale secolului al
XIX-lea. O filă importantă în cercetarea noastră revine ctitorilor, dar și litigiilor iscate între
proprietarii funciari ai moșiei Lăpușna, fețele bisericești și unii moșieri din partea locului,
care au marcat dezvoltarea bisericii.
Biserica și preoții
Potrivit „Formelor de înștiințare”, întocmite de protopopul Ioan Dimitriu la 1 ianuarie
1812 privind biserica cu hramul Sfinților Voievozi din satul Lăpușna, ținutul Lăpușna, aflăm
că locașul era de lemn, îndestulat cu toate veşmintele, cărţile și podoabele1. În total, în sat
erau 228 de case, în care locuiau 1136 de locuitori, toți moldoveni, dintre care 652 de bărbați
și 484 de femei.
Preot era Apostol GAVRIL, despre care dosarele de arhivă ne spun că avea 43 ani, era de
neam moldovean, fecior de mirean. A fost preoțit de Preasfințitul episcop Parfenie Proilavul
în anul 1798, inițial rânduit către biserica din satul Perenii, dar nemulțumindu-se la această
biserică, prin binecuvântarea Preasfințitului episcop Meletie, la 3 ianuarie 1809 a fost rânduit
la popor către biserica din satul Lăpușna, unde se afla și în 1812. „La citire și la cântare mol-
dovenește de mijloc, nu-i bețiv, nu-i globit”, avea preoteasă și cinci feciori: Gheorghe de 10 ani
și Grigori de 20 de ani, care învață la Psaltire moldovenește, Neculai de 7 ani, învățat, Iacov
de 4 ani, învață la Ceaslov moldovenește și mezinul Ștefan, de 2 ani.
La biserica din Lăpușna mai slujeau preotul Ioan VĂRLAN, în vârstă de 34 de ani, tot de
neam moldovean, fecior de preot. A fost preoțit de Preasfințitul episcop Gherasim la 25 mai
1801, rânduit fiind la popor către biserica din Lăpușna. De asemenea, „la cetire și la cântări
moldovenește de mijloc, nebețiv, neglobit, are preoteasă” și doi copii: Panaite de 12 ani și Vasile
de 8 ani, care învață la Ceaslov moldovenește.
1
ANRM. F. 733, inv. 1, dosar 613.
Lăpuşna. 203
Celălalt preot, Neculai VĂRLAN (Varlaam – n.n.), avea 26 ani, era de neam moldovean,
și el fecior de preot. A fost preoțit de Preasfințitul episcop Meletie la 28 decembrie 1808, rân-
duit către biserica din Lăpușna. „Citește cântă moldovenește bine, nu-i bețiv, nu-i globit, are
preoteasă” – citim din document.
La momentul întocmirii „Formelor de înștiințare”, diaconul Ștefan VĂRLAN avea 29
de ani împliniți, și el de neam moldovean, fecior de preot. A fost diaconit de Preasfințitul
episcop Meletie la 16 decembrie 1811, rânduit fiind la biserica din Lăpușna. Citea și cânta
moldovenește, nu era bețiv, globit, era căsătorit și creștea un fecior: Gheorghe de un an.
Continuând subiectul privind fețele bisericești, îl menționăm pe Vasile sin Gavril pe post de
ipodiacon. Avea 54 ani, de neam moldovean, fecior de mirean, s-a făcut ipodiacon nepovelit
de Preasfințitul episcop Iacov la 18 februarie 1787, rânduit fiind la popor către biserica din
satul Lăpușna, unde se afla și în 1812, la momentul întocmirii raportului protopopului Ioan
Dimitriu. Citea și cânta moldovenește prost, era nebețiv, neglobit. Avea diaconiță și trei fe-
ciori: Ion (12 ani), învăța la Ceaslov moldovenește, Ștefan (9 ani) și Iosif (7 ani).
La 1812, în lista dascălilor cu deservire pentru biserica din Lăpușna figurau următoarele
persoane: Vasile sin Nani, de 40 de ani, de neam moldovean, fecior de mirean. I-a fost dată
carte de dăscălie de Preasfințitul episcop Gherasim la 17 decembrie 1801, fiind rânduit ini-
țial către biserica din satul Cărpineni și fiind nemulțumit la acea biserică, a venit la biserica
din satul Lăpușna. „Citește cântă moldovenește de mijloc, nebețiv, neglobit, are dăscăliță și un
fecior Gheorghe de 2 ani”.
Dascălul Ioan CONSTANTIN avea 39 de ani, era de neam moldovean, fecior de mirean.
I-a fost dată carte de dăscălie de Preasfințitul episcop Gherasim la 4 aprilie 1801, rânduit
fiind către biserica din Lăpușna. Citea și cânta moldovenește prost, era nebețiv, neglobit,
însurat, avea un fecior Gheorghe (5 ani).
Despre dascălul Gavriil CONSTANTIN se știe că avea la momentul întocmirii „Formelor
de înștiințare” 54 ani, era de neam moldovean, fecior de diacon, căruia i s-au dat carte de
dăscălie de Preasfințitul episcop Gherasim la 4 aprilie 1801, fiind rânduit către biserica din
satul Lăpușna. Și el „Citește și cântă moldovenește prost, bun, nebețiv, neglobit”, era însurat,
avea feciori: Tănasă (7 ani), învață, Constantin (4 ani) și Ioan (2 ani).
Dascălul Dumitraș VĂRLAN avea 22 ani, moldovean, fecior de preot, necercetat. Nu avea
carte arhierească, din copilăria lui slujea bisericii. Citea și cânta moldovenește de mijloc,
nebețiv, neglobit, holtei.
Cât privește istoricul bisericii noi, în acest context se cere menționată insistența și râvna
preoților în edificarea unui locaș de cult trainic, de piatră. Aflăm din dosarul privind con-
strucția bisericii din satul Lăpușna despre înștiințarea adusă la 28 ianuarie 1814 de proto-
popul Ioan Dimitriu privind vechimea bisericii și necesitatea construirii unei biserici noi,
de piatră, deși locuitorii satului cereau să se facă „de lemn în amănari și zădită de lut și cu
piatră”2. Totodată, protoiereul menționa că și podoabele sunt proaste, care tot după binecu-
vântare urmau să se facă, subliniindu-se astfel și insistența preoților în înfrumusețarea bise-
ricii atât în interior, cât și în exterior, de care preotul era responsabil împreună cu epitropul.
Astfel, citim din raportul protopopului Ioan Dimitriu din ținutul Lăpușnei că la 29 ianuarie
1814 a fost dată binecuvântarea de a se ridica o biserică nouă în locul celei „vechi și slabă cu
totul” purtând același hram, Sfinții Mai Marii Voievozi. Biserica urma să fie ridicată „după
planul ce s-au dat la mâna preoților din oraș Lăpușna”.
La 5 februarie 1814, cu nr. 301, de la Dicasteria Exarhicească a Mitropoliei Chișinăului și
Hotinului a venit rezoluția ÎPS, potrivit căreia „(…) dăm voie și blagoslovenie a să faci beseri-
2
ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 389; Unele fragmente au fost publicate în revista „Arhivele Basarabiei”, nr.
1/1935.
204 Lăpuşna.
că de nou în locul cei vechi cu același hram cu care după planul ce sau dat la mâna preoților din
oraș Lăpușna”. Dicasteria, pentru împlinirea rezoluției ÎPS, scrie protoiereului Ioan Dimitriu
să meargă și să sfințească conform pravilei locul unde va fi pornită construcția bisericii, să
înceapă lucrul la timp și când va săvârși tot lucrul, să facă izvod de podoabe și lucruri aflate în
biserică și împreună cu raportul să trimită ÎPS pentru a lua binecuvântarea pentru sfințirea
bisericii.
Peste doar câteva luni, la 6 aprilie 1814, Gavriil vornic de Lăpușna, Toderașcu Tuhilat,
Toader Parfenii și locuitorii tărgului Lăpușna se adresează Mitropolitului și Exarhului Gav-
riil „cu multe lacrimi”, întrucât după rezoluția ÎPS privind ridicarea bisericii de piatră „s-au
pus lăcuitorii la cale, și au tocmit și meșteri chetrari ca să o zidească pre temelie mănăstirei (bi-
sericii – n.n.) vechi, luându-să și contract din măna lor și li s-au dat și o somă de bani întrând
în lucrarea Sfintei mănăstiri, adică a să curăți piatra veche și moluzul de pe temelia veche și al-
tele ce să arată prin contractul ce s-au făcut și acum viind părintele egumenul de la Sfântul Ioan
Zlatoust din Iași, care iaste stăpân moșiei aceia în cămpu, iară vatra tărgului iaste a lăcuitorilor
după hrisoavele ce au la măna lor, întărite de preluminații domni”. Din cauza unor litigii fun-
ciare legate de transmiterea și schimbul pământurilor de egumenul mănăstirii Sfântul Ioan
Gură de Aur din orașul Iași și boierii locali, și fiind arătate și zapisurile de învoială privind
schimbul moșiei Lăpușna, acum a devenit problematică construirea Sfintei Mănăstiri (după
cum este menționată biserica din satul Lăpușna în documentele vremii – n.n.). Și meșterii
care au semnat contract stau fără lucru. Reieșind din cele menționate, sesizăm următoarea
constatare precum că locuitorii îl roagă pe ÎPS să fie povățuiți cum să procedeze cu sfințirea
temeliei bisericii, fiindcă rămâne tot cea veche. Totodată, rugau smerit să li se elibereze o
condică de milă pentru colectarea mijloacelor pentru construcția bisericii. Prezentul dosar
are o deosebită importanță istorică, întrucât vine să ne prezinte și costul lucrărilor la începu-
tul secolului al XIX-lea: pentru lucrul pietrarilor – 1500 de zile lucrate, au fost achitate 5300
lei bani. Potrivit rezoluției emise, aflăm că la 7 aprilie 1814 a fost eliberată condica de milă pe
un termen de doi ani, iar construcția urma să fie începută cu o singură sfințire.
Potrivit noii cereri către ÎPS din partea protopopului ținutului Lăpușna Ioan Dimitriu
din 4 octombrie 1814, aflăm că la acea dată lucrările încă nu s-au pornit. Totodată, a fost
doborât la pământ un zid vechi, biserica, lipsită de îngrijire, rămânea sprijinită în proptele să
nu se prăbușească, iar acoperișul era demantelat. A doua zi nu a întârziat rezoluția din care
aflăm despre închiderea bisericii aflată în pericol de prăbușire, luându-se din ea Sf. Antimis
și Sf. Taine, iar enoriașii cu preoții slujitori urmau să fie rânduiți la o biserică din apropiere:
„Numita biserică de vreme că este primejdie să nu cadă asupra norodului, să se închidă, luând
dintrânsa Sf. Antimins și Sf. Taine și poporănii până să va face biserica de iznovă să fie rânduiți
la altă biserică mai cu apropiere, unde pe rând să slujască și preoții din Lăpușna, și dicăsteria
să scrie unde să cuvine ca și stăpânul moșii să ajute la facerea bisericii cu două părți de cheltu-
ială, parte vor ajuta poporănii și cniga ce s-au dat de la noi”. În așa fel, preoții de la biserica din
satul Lăpușna urmau să slujească pe rând în bisericile din apropiere, iar Dicasteria a dispus
ca proprietarul moșiei să contribuie financiar cu două părți pentru ridicarea bisericii, restul
sumei urmând să fie strâns cu cartea de pantahuză. Protopopul Ioan urma să prezinte un
raport în care să menționeze ce s-a înfăptuit potrivit rezoluției Mitropolitului Chișinăului și
al Hotinului.
Întrucât sumele colectate nu erau suficiente, banii fiind destui numai pentru construcția
bisericii până la ferestre, iereul Apostol și epitropul Pavel din târgul Lăpușna s-au adresat la
13 mai 1816 către ÎPS cu o nouă rugăminte de a li se elibera condica de milă încă pentru doi
ani, alăturând și devizul de cheltuieli necesar. Potrivit rezoluției din 15 mai al aceluiași an,
condica solicitată a fost eliberată pe un termen de un an de zile.
Lăpuşna. 205
Cert rămâne faptul că nici acești bani nu au fost destui, astfel ca la 27 iunie 1817 Pavel
epitropul și Petrea Stoian din numele tuturor locuitorilor târgului Lăpușna cer cu plecăciune
să li se ofere iarăși condica de milă pentru a ajuta „spre a pute săvârși zidirea sfintei bisericei”.
Și această cerere a fost satisfăcută, condica de milă fiindu-le oferită lăpușnenilor încă pentru
un an3.
La data de 5 noiembrie 1819 protoiereul Ioan Dimitriu din satul Buiucani, ținutul Orhei,
conform rezoluției eliberate la începerea construcției, face un raport potrivit căruia anunță
ca a fost binecuvântată ridicarea bisericii de piatră cu hramul Sfinților Mai Marilor Voievozi
în satul Lăpușna, ținutul Orhei, care după câțiva ani a și fost finisată. Fiind pregătită cu toate
podoabele ei și lucrurile necesare, protopopul roagă să se elibereze un Antimis nou și să se
sfințească noul locaș construit, primind următoarea rezoluție: „Dăm blagoslovenie protopo-
pului Ioan Dimitriu să sfințească biserica din satul Lăpușna cu hramul Sf. Mai Marilor Voie-
vozi ce să prăznuesc în 8 zile noiemvrie cu nou Antimins ce s-au dat de noi”.
În așa fel, concluzionăm că biserica de piatră cu hramul Sf. mai Marii Voievozi din satul
Lăpușna a fost construită în anii 1814–1819, în perioada vizată, la insistența preoților și
reprezentanților locuitorilor satului, fiind eliberate mai multe condici de milă pentru colec-
tarea resurselor necesare edificării ei.
Un loc aparte în activitatea preoților ține și de încreștinarea locuitorilor din Lăpușna,
în ianuarie 1817 în legătură cu botezul Elisavetii Franțusca (franțănca) fiind menționat pr.
Nicolai Vist (Varlaam – n.n.)4. Studiind documentul în cauză, aflăm despre modalitatea de
a primi botezul de o persoană de altă credință, întrucât Elizaveta, despre care se vorbește în
dosar, era de origine franceză, stabilită cu traiul în satul Lăpușna împreună cu moscalii (rușii)
corpului de infanterie Ohotsk: „Elisavetii Franțusca din satul Lăpușna ci ceri a să boteza în le-
gea creștinească, să-i faci întrebari și cercetari di nu ari bărbat și di este din legea papistășească
și di voiește a să boteza în legea creștinească și di va păzi credința și legea pănă la sfârșitul vieții
sale și precum va arăta și vei afla să răportuești”.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea erau frecvente și unele litigii iscate între moși-
erii din partea locului și biserică. Astfel, în 1819 ctitorul bisericii din satul Lăpușna, ținutul
Orhei, Pavel Bubuioc, a depus o plângere pe moșierul Iordache Tomuleț pentru acapararea
lemnului care aparținea bisericii5. Potrivit documentului de arhivă, aflăm și pricina acestei
adresări către mitropolitul Gavriil. Se știe că Pavel Bubuioc împreună cu locuitorii satului
Lăpușna au strâns pari și nuiele, inclusiv de pe moșia Hâncești, pentru a face o împrejmuire
la biserica cea nouă și la cimitirul vechi al satului. Când a început să fie făcut gardul de nuiele,
moșierul satului Iordache Tomuleț a luat parii și nuielele de la biserică pentru a-și face ogra-
dă la casa sa. Ctitorul Pavel Bubuioc solicita soluționarea conflictului și întoarcerea parilor și
nuielelor pentru a putea fi terminată împrejmuirea bisericii și cimitirului.
În rezoluția din 15 noiembrie 1819 se menționează că se vor înștiința instanțele necesare
despre fapta moșierului Tomuleț, cu cerința de a întoarce bisericii materialele acaparate, iar
pentru încălcarea ucazului din 21 august 1813 să fie supus judecății civile.
La 20 aprilie 1843 blagocinul Feodor Pahovschi a dat planul pământurilor (teren agricol
și pășune) bisericii Sfinților Voievozi din satul Lăpușna pentru cler.
3
În legătură cu unele impedimente ce le întâmpina epitropul bisericii din Lăpușna pentru a mergi cu
condica de mile, din cauza încartiruirei ostașilor ruși în casa sa, preotul Nicolai Varlaam într-o scrisoa-
re pe marginea problemei convertirei Elisavetei Franțăsca, nota „Nu lipsăsc a înștiința și pentru Pavel
epitrop, că ari mari supărari di moscali, la care vornicului în multi rânduri i s-au zis ca să rânduiască
moscalei, să nu ste condica și nu înțălegi. (1817) ghen(arie) 18. Preot Nicolai”. ANRM, F. 205, inv. 1, d.
1729, f. 1.
4
ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 1729, f. 1.
5
ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 6991, 6 f.
206 Lăpuşna.
Arta sacră
Fiind însărcinați și cu înfrumusețarea bisericii, preoții din Lăpușna au avut un aport spe-
cial la zugrăvirea bisericii și la facerea podoabelor de cult, inclusiv întocmirea unui catastif
al lucrurilor, cu menționarea numelor tuturor ctitorilor care au donat bisericii o cădelniță, o
carte sau un vas sfânt. Astfel, odată fiind finisată construcția bisericii, la 25 noiembrie 1818
epitropul Pavel, împreună cu toți locuitorii satului Lăpușna, ținutul Orhei, se adresează din
nou cu rugămintea de a li se mai elibera condica de pantahuză, banii deja fiind colectați
pentru a „săvârși de zugrăvit”, condică eliberată încă pentru un an. În acest context, venim
cu unele informații inedite privind instalarea iconostasului în biserica din satul Lăpușna6.
În anul 1818 locuitorii satului s-au tocmit cu întreprinzătorul din orășelul Klințî (Belarus),
Matfei Jukov, „ca să facă catapiteazma din biserica de acolo”. La 7 august, ultimul a depus o
plângere către Dicasteria Chișinăului privind neachitarea lucrului conform contractului. În
atare condiții, prot. Ioan Dumitriu, în raportul său din 18 octombrie 1818, a menționat că a
mers la fața locului și a îndatorat locuitorii satului cu suma de 600 de lei pentru a fi achitat
lucrul.
Cât privește podoabele bisericești, se cere de menționat că la momentul sfințirii bisericii,
în anul 1819, a fost întocmit un catastih „de toate lucrurile și podoabele ce să află gata la bise-
rica”, care ne prezintă tabloul general al situației bisericii. Biserica nouă era de piatră, cu bolta
de lemn, tencuită, acoperită cu șindrilă, pardosită cu lemn, ferestrele de fier, crucile de fier,
ușa de lemn, cu încuietori de fier. Clopotnița era tot de piatră, încadrată în trupul bisericii.
Locașul de cult era împrejmuit cu un gard de nuiele, cu poartă din lemn, de scânduri. Pristo-
lul era de piatră, cu masa de lemn, cu două rânduri de acoperământ de pristol; unul de cit și
altul de tafta. În lista obiectelor de preț au fost incluse sfântul Antimis, „litonul sfânt antimins
di taftă”, două sfeșnice de alamă la pristol și un sfeșnic de alamă la jertfelnic, un chivot de
tinichea pentru păstrarea sfintelor taine, o cruce de lemn pe sfântul pristol, jertfelnicul de
piatră, un rând de veșminte de cit la masa altarului.
Dintr-un catastif mai desfășurat al lucrurilor bisericii din satul Lăpușna pentru anul 1819
aflăm despre următoarele podoabe de preț: veșmintele la Sf. Pristol – Sf. Antimis de pânză,
două rânduri de veșminte de cit, două sfeșnice de alamă pe pristol, o cruce de lemn, un chi-
vot pentru sfintele taine și un jertfelnic de piatră. Îmbrăcămintea jertfelnicului, de cit. Printre
vasele bisericești avem menționate: un potir, un discos, o steluță, o copie, o linguriță, toate de
madem; un aer, pocrovățul potirului și pocrovățul discosului; un sfeșnic de alamă, două vase
pentru vin și apă, două vase și o tablă pentru litie, două cădelnițe – una de madem și alta de
alamă, o pereche de cununi de fier alb, două sfeșnice mici de lemn ș.a. Un loc aparte revine
veșmintelor preoțești: un felon de adămască, un stihar de cit, o pereche de naracleți de atlas.
Catapeteasma era săpată de lemn, în biserică erau patru icoane mari de lemn. Ușile îm-
părătești erau sculptate în lemn, ajurate; două dvere de lemn zugrăvite, patru sfeșnice mari
de lemn, două sfeșnice mici de lemn, o taftă la ușă împărătească, un tetrapod de lemn, un
colivar de lemn, două scaune, stranele bisericii, un policandru de lemn, un serafim sculptat
în lemn aurit, steagul de pânză, patru icoane mari în pridvorul bisericii, două sfeșnice mari
de lemn, un policandru de alamă făcut de Toader Prescură.
Printre cărțile bisericești în catastif au fost incluse o Evanghelie, o Liturghie, un Apostol,
un Octoih, un Triod, un Ceaslov, o Psaltire, trei Molebnice, două Panahide, Tâlcuirea Evanghe-
liei, completate de 3 cărți: Vasile cel Mare, Grigore Bogoslov și Ioan.
În lista podoabelor au fost trecute și o pereche de foarfece de botez, două vase mici de
mir, o cristelniță de lemn pentru botezul pruncilor, un clopot. De asemenea, printre lucrurile
6
ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 2168.
Lăpuşna. 207
de valoare deosebită vom remarca o cădelniță de argint, o cruce de argint, un stihar de culoa-
re verde, o cădelniță de alamă mică, un potir de cositor, o linguriță de argint, două copii de
aramă, un potir, un discos și o steluță de plumb, un pieptene de cap.
Izvodul lucrurilor realizat la 11 ianuarie 1831 ne permite să concretizăm prezența urmă-
toarelor obiecte bisericești: o basma roșie mare pe tetrapod ctitorită de un oarecare Săndit,
o masă pentru litie îmbrăcată cu cit albastru, un scaun de citit în mijlocul bisericii, acoperit
cu cit, două sfeșnice făcute de Dumitru Grecu, patru candele de argint, una din ele făcută
prin osârdia spătarului Leon (Dimitrie Leon – n.n.) și alta ctitorită de Ioan Trepela, alta de
Gheorghi Brezlui și una de Toader Cupărău; un litier de fier alb făcut din cutii, un stihar
de cit galben cu flori negre făcut de o căpităneasă Maria, un stihar de stofă roșie ctitorit de
domnul Buzăiei (probabil Nicolae Buzica – n.n.), un stihar de cit bun galben cu flori ctitorit
de sărdariu Turturică, un felon de stofă dăruit de moșierul Grigore Leon, un felon de cit în
dungi donat de preoteasa preotului Luchian, o pereche de mânecuțe de stofă ctitorită de
moșierul Leon, o pereche de mânecuțe, o pereche de mânecuțe de stofă simplă donate de
Buzăiei, un acoperământ la pristol, un acoperământ sub Liturghie de cit, un patrafir de stofă
veche, un patrahir făcut de Constantin Stahi, un vas pentru teplotă de argint, o ladă mare
pentru veșminte rele, două lăicere bisericești la pristol și trei ștergare bisericești oferite de
locuitorii satului.
Peste doi ani, în 1833, izvodul obiectelor bisericești includea suplimentar un filon de tafta
roșie, un stihar de cit, un epitrahil, o pereche de mânecuțe ș.a.
În concluzie, vom menționa că, grație documentelor de arhivă, inedite în cea mai mare
parte, întrucât au fost făcute publice doar câteva fragmente selective în paginile revistei de
istorie „Arhivele Basarabiei”, noi am putut urmări evoluția bisericii de piatră din satul Lă-
pușna. Se cunosc și numele preoților din Lăpușna, printre care Apostol Gavril, preoțit de
PS episcop Parfenie Proilavul în 1798; Ioan Vărlan, preoțit de PS episcop Gherasim în 1801
pentru biserica din Lăpușna; Neculai Vărlan, rânduit de episcopul Meletie în 1808 pentru
aceeași biserică; diacon era Ștefan Vărlan, rânduit de episcopul Meletie în 1811 pentru bi-
serica din Lăpușna; ipodiacon era Vasile sin Gavril, rânduit la Lăpușna de episcopul Iacov
în 1787; dascăl Vasile sin Nani; dascăl Ioan Constantin; dascăl Gavriil Constantin; dascăl
Dumitraș Vărlan ș.a.
Construcția bisericii de piatră, înzestrarea ei cu podoabe și instalarea iconostasului, îm-
prejmuirea bisericii și cimitirului, completate de eliberarea pământurilor clerului etc. au fost
posibile datorită activității consecvente a preoților rânduiți pentru biserica din satul Lăpuș-
na. În așa fel, subliniem contribuția semnificativă a clerului în afirmarea și dezvoltarea cre-
dinței în acest spațiu.
Anexă
File privind istoricul bisericii din satul Lăpușna în primele

decenii ale secolului al XIX-lea
I.
Pre Înalt Preosfinții Sa a Preasfântului Îndreptătoriului Sinod cilen și Exarh, Gavriil
Mitroplit Chișinăului și Hotinului.
De la protopopul Ioan Dimitriu din ținutul Lăpușnii
208 Lăpuşna.
Răport.
Cu preplecată scrisoarea me înștiințez Înat Preosfinția Voastră pentru biserica di la satul
Lăpușna, că este vechi și slabă cu totul și am sălit pi lăcuitori că nu mai decât să să apuci să
facă altă biserică di piatră la cari ei cer ca să facă de lemn în amănari și zădită de lut și cu pia-
tră și cerându-să ca să vin înainte Înalt Preosfințiilor Voastre ca să-și ei blagoslovenie începi
să o facă căt și podoabile bisăricii sănt foarte proste di cari n-am lipsit a înștiința.
1814 ghenar 28
A Înalt Preosfințiilor Voastre
Preplecat protoierei Ioan Dimitriu
Rezoluția: 1814 goda ghenvarea 29 d., dăm blagoslovenie a să face biserică de nou în locul cei
vechi cu același hram cu care după planul ce sau dat la mâna preoților din oraș Lăpușna. G.M.C.
ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, f. 1. Original.
II.
De la Exarhiceasca Dicasterie a Mitropolii Chișinăului și Hotinului.
Către cucerniciea sa protopopul Ioan Dimitriu de la țănut Lăpușnii,
Poroncă.
După răportul cucerniciei tale ce ai trimis către Înalt Preosfinția Sa a Preasfântului În-
dreptătoriului Sinod cilen și al aceluiaș Exarh, Gavriil Mitroplit Chișinăului și Hotinului și a
feliuri de ordine cavaler, la 28 zile a trecutei luni ghenari în care faci arătare pentru beserica
din satul Lăpușna, că este vechi și slabă cu totul și că a-i silit pe lăcuitori de acolo ca să facă
altă beserică, și la aceasta este și cu a lor primire, Înalt Preasfinția Sa prin rezoluție poron-
cești: „dăm voie și blagoslovenie a să faci beserică de nou în locul cei vechi cu același hram
cu care după planul ce sau dat la mâna preoților din oraș Lăpușna”, drept aceia dicasteria spre
înplinirea răzoluției Înalt Preosfinției Sale scrie cucerniciei tale ca mergând la numitul sat să
faci obicnuita osfeștanie și stropind toată materia și lucrătorii puind temelie să să pornească
și lucru la vremi, și după ce să va săvărși tot lucrul fiind gata și toate podoabile făcând izvod
de toate lucrurile bisericii înpreună cu răportul cucerniciei tale să-l trimiți drept la Înalt Pre-
osfinția Sa, de unde vei lua blagoslovenie și pentru a ei sfințire.
Nr. 301, 1814, fevruarie 5.

ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, f. 2-2v. Copie.
III.
Pre Înalt Preosfinții Sale, chirio chirio, Gavriil Mitroplit și Exarh și a feliuri de ordine
cavaleriu, și a Sfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen
Cu multe lacrimi cerem spre milostivire Preosfinția Voastră, că după a doilea jalobă ce
sau dat pentru facerea mănăstirei de piatră din tărgu Lăpușna, s-au pus de lăcuitori la cale, și
au tocmit și meșteri chetrari ca să o zidească pre temelie mănăstirei vechi, luându-să și con-
drat din măna lor și li s-au dat și o somă de bani întrănd în lucrarea Sfintei mănăstiri adică
a să curăți piatra veche și moluzul de pe temelia veche și altele ce să arată prin condratul ce
s-au făcut și acum viind părintele egumenul de la Sfântul Ioan Zlatoust din Iași, care iaste
Lăpuşna. 209
stăpân moșiei aceia în cămpu, iară vatra tărgului iaste a lăcuitorilor după hrisoavele ce au la
măna lor, întărite de preluminații domni. La care au arătat părintele egumenu că ar fi făcut
schimbare aceasta moșie cu niște boiari din cea parte ca să urmeze lăcuitorii după cum sânt
moșiile boierești, și fiind că pănă acum n-au fost supărată vatra tărgului cu nemică după scri-
sorile ce sănt, acum tărgoveții fiind ceruți de părintele egumenul ni-au arătat și zapisile de
învoială ce au făcut cu boiarii din cea parte ce ar fi schimbat moșia Lăpușna și acum păntru
pricina aceia au stătut lucrul facerei Sfintei Mănăstiri și meșteri ce sănt tocmiți șed fără de
lucru. Pentru care cu multe lacrimi cerem milă Înalt Preosfințiilor Voastre ca să fim povățuiț
cum și pentru sfințirea temeliei facem arătare, fiindcă temelia rămăne tot acei veche, trebuie
să să sfințească au tot cu sfințirea cea dintăi va rămâne, să fie mila Preosfinții Voastre și pen-
tru condice de milostenie spre săvărșirea cheltuelei Sfintei Mănăstiri, la care facem arătare și
pentru prețul pietrarilor, 5300 lei bani, 1500 zile de lucru, și altele pentru facerea mănăstirei,
și fiind că lăcuitorii sănt înprăștiați la Prut cu pază la beteturi și la alte supărări.
1814 april 6
Gavriil vornic ot Lăpușna
Toderașcu Tuhilat
Toader Parfenii
și noi tot tărgul Lăpușna.
Rezoluția: 1814 года, апреля 7 дня. На испрошение помощи строющеися церкви
изготовить книгу на два года, строение же начинать с одным воду освящением.
ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, f. 5-5v. Original.
IV.
Către Înalt Preasfinția Sa a Presfântului Îndreptătoriului Sinod cilen și Exarh, Mitropolit
Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.
De la protop Ioan Demitriu de țănut Lăpușnii.
Răport.
Cu preplecată scrisoarea me înștiințez Înat Preosfinția Voastră pentru sătenii di la satul
Lăpușna, din vreme ce au luat voi și blagoslovenie de la Înalt Preosfinția Voastră pentru ca
să facă altă biserică di piatră din nou la cari din vremea aceia și păn acum nici într-o lucrare
n-au pus, ce numai căt au oborăt un zid la pămănt dintracele vechi, atăta lucrari au mișcat, iar
altă nimică căt și ace biserică veche ce este să află în poprele spriginită di nu cadi la pământ
cu totul discoperită dizlepită fără de nici o căutari după cum este mai înprotivă de care să nu
să întămple zi să cazi predănșii de care n-am lipsăt a înștiința.
1814 octombrie 4
A Înalt Preosfințiilor Voastre
Preplecat slugă protoierei Ioan Dimitriu
Rezoluția: 1814 octombrie 5 zile. Numita biserică de vreme că este primejdie să nu cadă asupra
norodului, să se închidă, luând dintrânsa Sf. Antimins și Sf. Taine și poporănii până să va face bi-
serica de iznovă să fie rânduiți la altă biserică mai cu apropiere, unde pe rând să slujască și preoții
din Lăpușna, și dicăsteria să scrie unde să cuvine ca și stăpânul moșii să ajute la facerea bisericii cu
210 Lăpuşna.
două părți de cheltuială, parte vor ajuta poporănii și cniga ce sau dat de la noi. G(avriil) M(itropolit)
C(hișinăului).
V.
De la Dicasterie.
Către protopopul Ioan Dimitriu de la Lăpușna.
Poroncă.
Asupra răportului cucerniciei tale ce ai trimis pentru biserica din satul Lăpușna, că lăcu-
itorii de acolo după blagoslovenia ce au urmat de la Înalt Preosfinția Sa, ca să sidească altă
biserică de piatră, și nici o urmare pănă acum n-au făcut, și că biserica ce vechi cu totul este
străcată și înpobrele că mai să ție de nu cade la pămănt, au urmat rezoluția Înalt Preosfinției
Sale întru acestaș chip „Numita biserică de vreme că este primejdie să nu cadă asupra no-
rodului, să se închidă, luând dintrânsa Sf. Antimins și Sf. Taine și poporănii până să va face
biserica de iznovă să fie rânduiți la altă biserică mai cu apropiere, unde pe rând să slujască
și preoții din Lăpușna, și dicăsteria să scrie unde să cuvine ca și stăpânul moșii să ajute la
facerea bisericii cu două părți de cheltuială, parte vor ajuta poporănii și cniga ce s-au dat
de la noi” drept aceia scriem cucerniciei tale ca întocmai să fiii următoriu spre îndeplinirea
rezoluției Înalt Preosfinției Sale, răportuind dicasteriei de urmarea ce ai făcut.
Înalt Preosfințite și Mult Milostive Stăpâne

Jalobă
Fiindcă ni sau dat condică de milostenie pe doi ani de zili pentru a să zidi biserica cu
hramul Precuvioasa Parascheva, în tărgul Lăpușna căruia condici i s-au înplinit vadeo și s-au
socotit în exarhiceasca decasterii, alăturez și socoteala condicii cu care bani s-au zidit bise-
rica pănă la fereste, rugăm la Înalt Preosfinția Voastră ca să ni să mai dei condică pe 2 ani, și
veșnică pomenire va rămâne,
Preplecat
Erei Apostul ot tărgul Lăpușna
Epetropu Pavăl
Anul 1816, mai 13 zile.
Rezoluția: 1816 goda maia 15 dnea. Sau dat condică pe un an. G.M.C.
VI.
Către Înalt Preasfinția Sa a Presfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și a aceluiaș
Exarh, Chirio Chirio, Gavriil, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de
ordine cavaler
De la lăcuitorii din satul Lăpușna, țănut Lăpușnii
Jalobă
Lăpuşna. 211
Fiindcă acum ni sau înplinit vadeo condicii ce esti dată de către Înalt Preosfinția Voastră
pentru biserica ce să zidești de piatră din nou în numitul sat Lăpușna și banii ce s-au strâns
cu condica s-au cheltuit la zidire, și încă tot nu s-au săvărșit cu zidirea, pentru aceasta cu ple-
căciune cădem la mila Înalt Preosfințiilor Voastre ca să ni să mai dei o condică de milostenii
pe cât se va socoti de către Înalt Preosfinția Voastră spre a pute săvârși zidirea sfintei bisericei
și vecinică pominire va rămâne.
Preplecat
Pavăl epitropul
Petrea Stoian din partea tuturor locuitorilor
Anul 1817, iunii 27 zile
Rezoluția: 1817 goda, iunia 28 dnea, jăluitorilor la zidirea bisericii să li să mai dee voie cu acea
cnigă a strânge agiutoriu pentru biserică cu vade de un an. G(avriil) M(itropolit) C(hișinăului).
VII.
Общее дело о выкрещенных и присоединенных к православной вере.
Cu multă plecăciune mă închin sfinției tale părinte protopop, chirio Ioan. Cu preplecată
scrisoarea me înștiințez … pentru Elezaveta franțăncă ce esti cu moscalii ce dicărteruiesc la
noi în sat ai polcului ohotsco pehotno și acum se unește a se boteza pentru cari n-am lipsit a
înștiința să avem cinstit răspunsu de să pati sau nu fiindcă nîn multi rănduri nei cerut ca să
botezăm și noi fără blagoslovenie sfinții voastre nu putem, la aceasta și mai … încredințez și
prin iscălitura ce sângur au scris cu condeiul. 1817 ghen 18. Preot Nicolai Vinst ot Lăpușna.
Ohotscogo pehotnogo polca porucic Veniamin. Elizaveta …
Nu lipsăsc a înștiința și pentru Pavel epitrop că ari tari supărari di moscali, la cari vor-
nicului în multi rănduri i sau zis ca să rânduiască moscalii să nu uite condica și nu înțălegi.
Ghen 18. Preot Nicolai /1/.
După înștiințare ci fac preuții di la biserica din satul Lăpușna pentru a cinsti + mă rog și
eu sfinții tali ca să aibu răspuns în ce chip să urmeze di cari n-am lipsit a înștiința. protoiereu
Ioan Dimitriu.
De la exarhiceasca dicasterii a mitropoliei Chișinăului și Hotinului, către cucernicia sa
protopopul Ioan Dimitriu ot Buiucani, Poroncă. Elisavetii Franțusca din satul Lăpușna ci ceri
a să boteza în legea creștinească, să-i faci întrebari și cercetari di nu ari bărbat și di este din
legea papistășească și di voiește a să boteza în legea creștinească și di va păzi credința și legea
pănă la sfârșitul vieții sale și precum va arăta și vei afla să răportuești.
1817 ghenar 15 zile.
ANRM. F. 205, inv. 1, d. 1729, f. 1-2.
212 Lăpuşna.
VIII.
Către exarhiceasca dicasterii a sfintei mitropolii Chișinăului și Hotinului.
Di la protopopul Ioan Dimitriu din ținutul Lăpușna.
Răport
1817 anul ghenar 19 zile, am primit poronca Exarhiceștii dicasterii scrisă di la ghenasr
15 zile supt nr. 70, în care mi să poruncește ca să fac cercetare pentru Ilesaveta Franciușca di
la sat Lăpușna ce au făcut cerire ca să se botezi în lege creștinească, la care după poroncă am
făcut cercetare și nu au voit ca să se botezi zicănd că se va boteza peste Nestru di ceia parte la
cari sau și dus din satul Lăpușna peste Nistru di cea parte împreună și cu bărbatu ei ce l-au
avut di cari n-am lipsit a înștiința Exarhiceasca dicasterii.
1817 ghen(arie) 29.

Protoiereu Ioan Dimitriu.
IX.
Către Înalt Preasfinția Sa a Presfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și a aceluiaș Exarh,
Gavriil, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.
De la epitropul Pavăl și toți lăcuitorii din satul Lăpușna, țănut Orhei.
Jalobă.
Fiindcă condicei ce ni s-au dat spre a strânge milostenie de pe la pravoslavnicii creștini,
spre a săvârși biserica ce acum din nou să zidește în numitul sat i s-au înplinit vadeo, și
biserica nu s-au putut săvârși de zugrăvit, pentru aceasta cădem la mila Înalt Preosfințiilor
Voastre, ca să ni să mai dei pe un an de zili condică spre a săvărși sfănta biserică, și vecnică
pomenire va rămâne.
Preplecați Pavăl epitropul și cu toți lăcuitorii din numitul sat.
1818 noiemvrie 25.
Rezoluția: 1818 goda noiabrea 25 dnea. După această cerere să dă voie încă pe un an a strânge
agiutoriu de la dătătorii de bună voie pentru biserica din târgul Lăpușna ce s-au zidit de nou. G(a-
vriil) M(itropolit) C(hișinăului).
Lăpuşna. 213
X.
1818.14.VIII–19.X, neînţelegeri între întreprinzătorul din orășelul Klințî, Matfei Jucov
şi locuitorii satului Lăpuşna, privind instalarea iconostasului în biserica s. Lăpuşna.
В Кишиневскую Экзаршескую Декастерию.
Клинцовского мещанина Матфея Жукова.
Обьявление.
Известно в оной Декастерии контракт заключенным мною с обществом селения
Лапушны, на щет выстройки в храме Архистратига Михаила иконостаса. Помянутое
общество не устоя никак … мне денег не выдает, но как чрез сию как материалов
относящихся ко оному так равно и рабочих без уплаты денег приискать я не могу,
не упоминая уже о том что чрез то иные рабочие служившие у меня оставили сию
работу, занялись постороннею, и как в сем самом терплю немало убытков, по тому сим
почтенную Декастерию объявить честь имею, на случаи в срок непостоики моем чрез
выше изъясненные причины оного иконостаса, дабы препятствия от оное общество
не было, а из сего объявленного прошу выдать законную выпись.
Матфей Жуков.
14-го дня, 1818-го.
XI.
Către Exarhiceasca Duhovniceasca Decasterie a Chișinăului.
De la protopopul ținutului Lăpușnii, Ioan Dimitriu.
Report
Ucazul Împărăteștii Sale Măriri de la Duhovniceasca Decasterie de supt nr. 2552 din 27
zile avgust cu cuprinzătoriu cum că Maftei Jucov, lăcuitoriu din tărgul Klenț, prin jalobă au
făcut arătare că s-au tocmit cu lăcuitorii satului Lăpușna ca să facă catapiteazma din biserica
de acolo, și că locuitorii nu urmează ca darea banilor la vadile, dintru a cărora pricină nu
poate săvărși lucru, poruncindu-mi-să ca să îndatorez pe lăcuitorii ca negreșit să îndestuleze
pe jăluitori, am primit, după care următoriu fiind am mers la fața locului și am îndatorat
pe lăcuitorii de au îndestulat pe jăluitoriu dăndui 600 lei, ci să cuvine să primească, și i-am
îndatorit ca și de acum să urmeze cu darea banilor după condract, pentru care nu lipsesc a
răportui.
Anul 1818, octomv(rie) 18 zile, Buicani.
214 Lăpuşna.
XII.
Către Înalt Preasfinția Sa a Presfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și a aceluiaș Exarh,
Gavriil, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.
De la protopopul Ioan Dimitriu ot satul Buicanii, țănut Orhei
La anul 1813 cu agiutoriul milostivului Dumnezeu și cu blagoslovenia Înalt Preosfințiilor

Voastre s-au început a să face biserică de piatră cu hramul Sfinților mai Marilor Voievozi în
satul Lăpușna, țănut Orheiului, care acum săvărșindusă cu totul și gătindu-să și toate podoa-
bile ei, pentru care alăturând și izvod de toate lucrurile, după cerirea ce mi-au făcut lăcuitorii
numitului sat nu lipsăsc a răportui Înalt Preosfințiilor Voastre, și cu pleciune mă rog ca să fie
milostiva răzoluție a să da poroncă să se sfințească, dându-se și Sf. Antimns nou.
A Înalt Preosfințiilor Voastre, întru toate preplecat poslușnic,
Noiemvrie 5 zile, 1819 anul
Rezoluția: 1819 noiemvrie 6 zile. Dăm blagoslovenie protopopului Ioan Dimitriu să sfințească
biserica din satul Lăpușna cu hramul Sf, Mai Marilor Voievozi ce să prăznuesc în 8 zile noiemvrie
cu nou antimins ce sau dat de noi. G(avriil) M(itropolit) C(hișinăului).
XIII.
Catastif di toate lucrurile și podoabile ci să află gata la bisărica cu hramul Sfinților mai
marilor Voievozi Mihail și Gavriil din satul Lăpușna țănut Orheiului, după cum sănt
arătate, 1819 anul.
1 Biserica di piatră, bolta di lemnu tăncuită, ferestrele di fer, cuperită cu șăndilă, crucele
de fer, pardosită cu lemn, ușa de lemn, încuitoare di fer, clopotnița di piatră în trupul biseri-
cei, ograda di nuiele, poarta di lemnu de scăndur
Îmbrăcămintea Sf. Pristol: 1 potiriul di madem

1 pristolu di piatră, masa di lemn. 1 discul di madem
1 catasărca di pânză 1 zvezda di madem
2 rânduri copirământul pristolului unul di 1 linguriță di madem
cit și unul di taftă 1 copie di madem
1 Sfânt Antimis nou 1 di aclaz vozduhul
1 litonul Sfânt Antimis de taftă 1 pocroveț potirului di aclaz
2 sfeșnice di alamă la sfânt pristol 1 pocroveț discului di aclaz
1 chivut pentru sfintele taini de tenichie 2 văsășoari di soidinenii di stecl-
1 cruce di lemn pri sfânt pristol 2 vasi unul di vin și unul di apă
1 jertfelnic di piatră 1 barăzi de potiriu
1 tafla de litiia
Înbrăcămintea jărtfelnicului 2 vășișoare unul de vin și unul de unt de
1 rănd de cit lemni pentru letia
1 sfeșnic de alamă la jărtvenic 1 candelniță di madem
1 candelniță di alamă
Vasile bisăricei 1 tiplotă di tinichia
Lăpuşna. 215
1 părechi de cununii de tiniche 1 steag di pănzi
1 icoană de lemn în oltariu 4 icoane mari în prifdvorul bisericii
1 mivalniță di piatră 2 sfeșnice de lemnu în pridvor
4 făclii de ceară în sfeșnici
Veșmintele preoțăști 1 părechi forfeci di botez
1 felon di taftă adămască 2 vășușoare pentru sfântul mir
1 felon di taftă de ștofiță 1 burizi de botez
1 stihariu de ghermisit 1 crăstălniță de aramă
1 stihariu de cit 1 mivalniță de piatră di botez
1 epitrahir 1 clopot.
1 părechi naracleți di aclaz
1 poias cu paftali de argint Cărțile bisăricii moldovenești
1 catapiteazmă di lemn săpată, zugrăvită 1 Evanghelie
4 icoani di lemnu mari 1 Leturghie
4 polidiaconi di lemnu zugrăvite 1 Apostol
1 dveri împărătească săpată și poleită 1 Octoih
1 părdioa la uș(a) împărteascăde taftă 1 Mineiu
2 dveri di lemn zugrăviti 1 Penticostariu
4 sfeșnici di lemnu mari zugrăvite 1 Triod
12 făclii mari di ceară 1 Ciaslov
12 tenichile la făclii 1 Păsaltire
1 sarafim de lemnu poleit 2 Molebnici
2 sfeșnice di lemn mici 2 Molebnici de la naști(rea) Mântuitoriului
1 tratapod di lemnu zugrăvit 2 Panahidi
1 colivar di lemnu zugrăvit Protoierei Ioan Dimitriu
2 samsieni di cărți
ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, f.
1 policandru di alamă7
16-17v. Original.
7
Respectivul ar fi fost făcut de Toader Pre-
scură.
XIV.
Дело по рассмотрению жалобы ктитора с. Лопушна, Оргеевского уезда Бубуюка
П. На помещика Томулец И. За присвоение хвороста и кольев, принадлежащих
церкви (1819).
Către Înalt Preasfinția Sa a Preasfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și al aceluiași

Exarh, Gavriil, Mitropolit Chișinăului i Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.
De la ctitorul bisericii cu hramul Sf. Mai Marilor Voievozi din satul Lăpușna, țănut
Orheiu, Pavel.
Jalobă.
Aducând eu dimpreună cu lăcuitorii numitului sat pari și nuiele de pe moșia Hănceștii,
pentru ca să facim ogradă la biserica cea nouă ce am făcut-o acum din nou, și să îngrădim
și țănterimul bisericii cei vechi spre a fi pentru îngroparea oamenilor, neam și apucat a face
ogradă la biserica cea nouă, apoi pameșcecul pomenitei moșii dumnealui Iordache Tomu-
216 Lăpuşna.
leți supt ce cuvănte nu știu, au luat parii și nuielile de la biserică și au făcut ogradă la casile
dumisale rămăind ograda bisericii nesăvârșită, drept aceia cu plecăciune mă rog Înalt Preo-
sfințiilor Voastre, ca să fie milostiva rezoluție poroncitoare locului cuviincios spre a să scrie
unde să cuvine a îndatori pe dumnealui pomeșcecul Tomuleț ca să aducă în locul acelor pari
și nuiele alții, spre a nu rămâne biserica și țănterimul dizgrădit.
Preplecat, Pavel Bubuioc, ctitor.
1819 noemvrie 15.
Rezoluția: 1819 года ноября 15. Дикастерий сообщить куда следует о поступке оного
Томулеца, с требованием возвратить церкви захваченного материала, или удовлетворить
оную, а за обиду и попрание высочайшего указа 1813 года августа 21 дня предать его
Гражданскому Суду.
ANRM. F. 205, inv.1, d. 6991, f 1-1v.
XV.
Catastif di toate lucrurile și podoabile bisericii din satul Lăpușna țănut Lăpușna după
cum sănt arătate (1831 ghenarii 11 zili)
1 basma roșii mari pe drapipod dată de un Săndit
1 masă pentru letii îmbrăcată cu cit albastru
1 scaun de cetit în mijlocu bisăricii cu față de cit
2 sfeșnice mari de madem făcuti de un Dumitru Grecu
4 candele de argint una făcută pren osărdia Spătariului Leon una Ioan Trepela una Ghe-
orghi Brezlui una Toader Cupărău
1 leteier de feru albu făcut den cutei
1 stehariu de cit galben cu flori negri făcut de o căpităneasă Maria
1 stehariu de ștofu roșu făcut de dumlui Buzăiei
1 stehariu de cit bun galben cu flori de Sărdariu Turturică
1 felon de ștofă de pomeșcicul Grigore Leon
1 felon de cit în dungi de preuteasa preutului Luchian
1 părechi rucaveți de ștof pomeșcicul Leon
1 părechi rucaveți den cutei
1 părechi rucaveți de ștof prostu făcuti de Buzăiei
1 poes de gherghiesănt albu făcut den cutie
1 acoperemănt la prestol făcut den cutie
1 acoperemânt supt leturghie de cit //
1 patrahir de ștof vechi pren creste părat
1 patrahir făcut Constantin Stahi
1 teplotie de argint pren cutie
3 cărți Vasile cel Mare Grigore Bogoslov și Ioan … pren cutie
1 ladă mar pentru veșminte răli den cutie
2 lăiceri bisericești la prestol dati di lăcuitori
3 ștergari bisăricești dati di lăcuitori
Lăpuşna. 217
XVI.
Catastif di toate lucrurile și podoabile bisericii din satul Lăpușna țănut Lăpușna după
cum sănt arătate (anul 1833)
1 filon de taftă roșii
1 stihariu de cit
1 epetrahir de plisă roșii
1 părechi nărucaviță de plis roșii
1 filon de ștof
1 epitrafir di stof
1 părechi năraclieră de ștof
3 văzduhuri de plisă roșii
1c linguriță de argint polietă cu aur
1 cruci de madem pe Sfăntul Pristol
XVII.
Noiemvrii
S-au dat o cărticică gramotă împărătească și patrierșască întărită de presfântul sinod
pentru pravoslavie preotul Gheorghie Grigoraș
20 ghenvar 1840.
Церковное
1 una cărticică cari să săvărșăști la 15 iulii pintru Sfăntul Vladimir ci s-au numit în Sfăntul
Botez Vasilii.
Anul 1843 apriil 20 zile s-au dat planul desătinilor bisăricii Sfinților Voevozi din satul
Lăpușna pentru cliros di arat și cosăt di la blagocinul Feodor Pahovschii.
Смотрено 8-го генваря, 1844.
218 Lăpuşna.
17
Clerul și Biserica Sfinților Arhangheli
Mihail și Gavriil din Lăpușna în decursul
secolelor XIX-XX
dr. Teodor CANDU, Alexandru CERGA

De-a lungul evoluției sale, localitatea Lăpușna a avut de parcurs mai multe etape de as-
censiune și declin, de la un centru urban economic și administrativ, la un sat basarabean aflat
în stăpânirea proprietarilor ecleziastici și laici. Un rol distinct în istoria acestei comunități l-a
jucat biserica, datele documentare și arheologice confirmând existența cel puțin a unui locaș
de cult încă din perioada medievală. Cu regret, toate aceste informații sunt foarte sumare și
disparate.
Începând cu secolul al XIX-lea, numărul surselor documentare crește semnificativ și
acest lucru se datorează introducerii sistemului birocratic rusesc în spațiul dintre Prut și
Nistru al Moldovei, după anexarea acestuia la Rusia. Încă din perioada războiului ruso-turc
din 1806-1812, autoritățile ecleziastice din Moldova aflate sub conducerea mitropolitului și
exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni impun unele instrumente de evidență a clerului, acte de
stare civilă, inclusiv întocmirea unor statistici ale clerului și bisericilor de pe teritoriul între-
gului principat. Deși acestea urmau să fie introduse în toate eparhiile moldovenești, totuși,
din cauza că o parte din teritoriul de la est de Prut se afla sub autoritatea episcopului de Huși,
când vorbim despre ținuturile Lăpușna, Soroca, Hotărniceni, Greceni și Codru, în aceste
regiuni evidența de această natură începe a fi întocmită începând cu toamna anului 1812,
spre deosebire de ținuturile Orhei, Iași, Hotin, olaturile Basarabiei (Căușeni, Bender, Chilia,
Ceratea Albă, Reni (Tomarova)), care au început să întocmească asemenea acte începând cu
anul 1810, 1811.
Din anul 1811 până la noi a ajuns o statistică a clerului din Țara Moldovei, pentru toate
eparhiile, care a fost editată pentru prima dată de Constantin N. Tomescu, în cadrul căre-
ia pentru localitatea Lăpușna sunt trecuți preoții: Ioan, Apostol și Nicolaie; diaconii Ștefan
și Gavril; ipodiaconi cu țercovnicii Ioan, Vasâle și Vasâle1. Dintr-o statistică de la 1813, în
aceeași localitate care se afla în jurisdicția proptopopului Ioan Dimitriu din Buiucani, erau
înregistrați 3 preoți, un diacon și 5 dascăli2.
După 1812, teritoriile care s-au aflat sub jurisdicția canonică a Episcopiei de Huși și Mi-
tropoliei Moldovei, de la est de Prut au trecut în subordinea unei noi eparhii înființate de
facto după 1 octombrie 1812 şi de jure după 21 august 1813, cu titulatura Chișinăului și Ho-
tinului. Astfel, reglementările ce nu au fost introduse în ținuturile altor eparhii au început,
după 1 octombrie, să fie aplicate pentru întreaga regiune. De aceea, pentru ținutul Lăpușna,
1
Constantin N. Tomescu, Despre înmulţirea clericilor hirotoniţi în Valahia la 1812, In RSIAB, Chişinău,
1933, vol. XXIII, p. 265 – 287.
2
Ștefan Plugaru, Episcopia Hușilor și Basarabia (1598-1949), In: Ștefan Plugaru, Teodor Candu, Episco-
pia Hușilor și Basarabia (1598-1949): istoric și documente, Iași, Ed. PIM, 2009, p. 118.
Lăpuşna. 219
adică a fostului ținut, care încă în anii 70 ai secolului al XVIII-lea a fost comasat cu ținutul
Orhei, constituid ținutul Orhei-Lăpușna sau Orhei, dispunem de primele Registre de stare
civilă și Forme ale clerului începând cu anul 1812, spre deosebire de altele.
Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din satul Lăpușna a activat încă din cele mai
vechi timpuri, edificiul actual fiind ridicat conform datelor oficiale la 1819, cel mai probabil
pe temeliile vechii biserici domnești. Ea a fost zidită cu sprijinul locuitorilor din Lăpușna, o
contribuție considerabilă, potrivit unor date de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au avut-o și
reprezentanții familiilor Tomuleț și Leon, deveniți după 1817 proprietari ai moșiei fostului
târg, pe care o obținuseră în urma unui schimb făcut cu mănăstirea Sfântului Ioan Gură de
Aur din Iași, închinată mănăstirii Driano din Albania. În Registrele clericale sau Formele de
situația bisericilor și a clerului din Eparhia Chișinăului și Hotinului, la descrierea edificiului
se consemna: că aceasta (biserica) este din piatră cu clopotnița alăturată. Această biserică are
hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil care se prăznuiește la 8/21 noiembrie. În anul
1870 în această biserică a fost înlocuită catapeteasma cu sprijinul ienoriașilor și a moșierilor
din Lăpușna din neamul Tomuleț. Spre exemplu, la 1916 edificiul bisericii era evaluat la
10 000 ruble. Tot în același an se indică că biserica era împrejmuită cu gard de cărămidă și de
nuiele. Acest locaș de-a lungul întregului secol al XIX-lea era asigurat suficient cu podoabe și
cărți de cult. Biserica dispunea de un teren cu o suprafață de 102 desetine și 330 stj2. Terenul
i-a fost acordat bisericii încă în anii 30 ai secolului al XIX-lea și a fost defalcat din moșia
Lăpușna, proprietate a familiilor Tomuleț și Leon. La 8 noiembrie 1837, pentru suprafața de
teren de cca 99 desetine, au fost întocmite și actele cadastrle, cum ar fi mărturia hotarnică și
planul, care se păstrau în veșmântăria bisericii. Stăpânirea asupra acestui teren a continuat
neîntrerupt până în anul 1863, când, urmare a împărțirii moșiei între moștenitorii lui Ior-
dache Tomuleț, clerul a acceptat ca terenul bisericii să fie acordat din partea fiecărui moș-
tenitor în mod egal, cu condiția ca aceștia să întocmească actele cadastrale specifice. Deși
frații Tomuleț își luaseră acest angajament și-n fața autorităților eparhiale, totuși nici după
un deceniu de la divizare nu și-au îndeplinit angajamentul. Prin urmare, odată cu venirea
în calitate de paroh a preotului Constantin Pranițchi, acesta în anul 1871 a inițiat un proces
civil care s-a încheiat abia în anul 1877, când în urma hotărârilor judecătorești, la 11 februa-
rie inginerul cadastral al ținutului Akkerman, Bimman, eliberează noile acte cadastrale. Din
datele srise în Formele bisericii și ale clerului pentru același an 1916 cunoaștem că terenul
avea o calitate de mijloc și aducea un venit anual de 200 ruble, care bani erau împărțiți între
preoții de la biserică și cântăreți.
Pe parcursul întregului secol al XIX-lea, clerul de la această biserică a locuit în casele
proprii ce erau situate pe moșia propritrilor Lăpușnei. Spre exemplu, din datele pe anul 1880
aflăm că casele preoților erau amplasate pe terenurile date de moșieri în posesie veșnică
locuitorilor, iar cântăreții locuiau cu chirie, unicul slujitor al acestei biserici, Alexandru C.
Petrov, locuia în propira casă, care se afla pe teren moșieresc. De abia spre sfârșitul secolului
familia Tomuleț și urmașii acesteia le acordă preoților pentru locuință case din edificiile ce
le stăpâneau. În anul 1898 Toma Iordache Tomuleț dona două case, această donație fiind
confirmată de administrația volostei (plasei) Lăpușna, la 28 iunie. În anul 1902 a fost zidită
din piatră și acoperită cu olane casa parohială, „storojca”, fiind cheltuită în acest scop suma
de 1 120 de ruble. Din datele pentru anul 1911 cunoaștem că, din cele două case, doar una
era într-o stare bună, în ea locuind preotul Vavila Nagacevski.
În anul 1913, biserica a fost reparată de către cler, cheltuielile ridicându-se la suma de
10.000 de ruble3. În perioada interbelică, în anul 1923, biserica a fost reparată capital de către
enoriași, fiind cheltuită suma de 275 000 de lei. În 1935 a fost reînnoită de către locuitorii
3
ANRM, Fond 208, inv. 12, dosar 145, f. 79.
220 Lăpuşna.
satului, dar și cu banii bisericii, cheltuindu-se suma de 40 500 lei4. O altă reparație capitală a
locașului sfânt a fost efectuată în anii 1942-1943, fiind reabilitată după cutremurul din anul
1940, iar sfințirea s-a oficiat în ziua de 14 noiembrie 1943. Cu această ocazie biserica a fost
tencuită din nou și văruită, interiorul fiind pictat în ulei; au fost reparate sau înlocuite ușile și
ferestrele; s-a construit un nou cafas. Biserica era împrejmuită cu un gard din nuiele, iar din
față – cu un zid de cărămidă5.
Cimitirul parohiei Lăpușna, la 1916, avea o suprafață de 95 stj în lungime și 45stj în lăți-
me, acesta se megieșea cu gospodăriile și casele lui Gheorghe Ioan Vraghie, Vasile Ioan Pîrău,
Ifimie Vasilie Zglavoci, Ioan Eustratie Pârău, Teodor Ifimie Sîmiș, Gheorghie Ioan Bubuioc,
Nicolai Ioan Bubuioc, Nicolai Ioan Marin6.
O lungă perioadă de timp în cadrul parohiei Lăpușna era inclus și satul Bălceana, fondat
pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din foști locuitori ai târgului, pe moșia acestuia. În anul
1863 a fost finalizată construcția bisericii Sfinților Trei Ierarhi din această localitate. Astfel,
cele două sate s-au separat unul de altul, devenind parohii autonome, iar un preot și un cân-
tăreț din statele bisericii din Lăpușna au fost transferați în această localitate. Motivele ce au
dus la separarea parohiei în două erau expuse chiar de clerul de la Lăpușna, spre exemplu, la
1841, în procesul de alcătuire a formelor bisericii și clerului se specifica că, din cauza distan-
ței de la Bălceana până la biserica din Lăpușna, locuitorii din acest sat frecventau foarte rar
locașul sfânt. Prin urmare, pentru a soluționa această problemă, a și fost zidită biserica de
aici și creată noua parohie.
Până la separarea celor două localități în parohii autonome, în statele de personal ale bi-
sericii din Lăpușna erau înscriși 3 preoți, 1 diacon, 3 cântăreți și 3 pălămari. Datorită acestui
număr de clerici, biserica a și primit cele 99 desetine de teren arabil, adică câte 33 desetine
pentru fiecare complet de slujitori prevăzuți în statele de personal. În mare parte, numărul
clerului din state practic corespunde cu cel indicat de protoiereul Ioan Dimitriu în anul 1813.
După 1863, statele de personal ale bisericii erau formate din 2 preoți, un diacon, doi cântăreți
și doi pălămari. Slujitorii care locuiau în localitate și nu dispuneau de o funcție din numărul
indicat erau trecuți în afara statelor. În anul 1873 survin noi modificări, statele de personal
ale bisericii reducându-se la 2 preoți și 2 cântăreți.
După 1812, pentru bisericile parohiale și de alt tip s-a introdus practica evidenței bunu-
rilor mobile și imobile, condici de venituri și cheltuieli, evidența populației sau registre de
stare civilă, așa-numitele cărți metricale, registrele de spovedanie, registre sau condici de
căutare (adică destinate pentru persoanele care urmau să se căsătorească), cu excepția regis-
trelor metricale, celelalte tipuri de condici s-au păstrat sporadic, marea majoritate a acestora
au fost distruse în perioada sovietică sau din alte motive obiective și subiective, cum ar fi
dezinteresul de a păstra aceste valori.
Cunoaștem că aceste tipuri de acte erau eliberate de Consistoriu, fiind legate cu găitan
și pecetluite, ele periodic erau verificate de protopopul sau blagocinul de ținut ori de cir-
cumscripție. Aceste reguli dădeau posibilitate autorităților să țină la control starea bisericii,
atitudinea locuitorilor față de credință etc.
Dacă pentru registrele metricale și de spovedanie preoții anual primeau condici special
tipărite, celelalte tipuri de registre erau acordate pe o perioadă mai îndelungată de timp, fiind
înlocuite doar după completarea deplină sau în cazurile când se modificau formularele.
Cunoaștem că registrele de stare civilă pentru Lăpușna, asemeni tuturor celorlalte foste
parohii subordonate Episcopiei de Huși, au început a fi completate cu anul 1812. Iar în-
4
ANRM, Fond 1135, inv. 3, dosar 205, f. 492.
5
Ibidem, inv. 2, dosar 1650, f. 84.
6
Ibidem, Fond 208, inv. 12, d. 216, f. 125-126v.
Lăpuşna. 221
cepând cu anul 1821, exemplarul parohiei se păstra în biserică. Cărțile de spovedanie se
păstrau aici începând cu același an, conform altor date începând cu anul 1827. Cât privește
celelate tipuri de registre și condici, ele se înlocuiau periodic. După cum urmează, condicile
de inventar al bunurilor, de venituri și chletuieli pentru Biserica Sf. Arhangheli din Lăpușna
au fost transmise în anul 1817, cea dintâi a fost înlocuită în 1849, iar cea din urmă – la 17
septembrie 1859, apoi 1870, respectiv, condica de inventar în 1874 și cea de venituri și chel-
tuieli în 1879. Din datele de la 1916 cunoaștem că aceste registre au fost înlocuite pentru
inventarul bunurilor în anul 1882, ultima verificare fiind efectuată în 1910, iar cea cu privire
la venituri și cheltuieli a fost eliberată chiar în anul 1916.
Veniturile clerului se formau de-a lungul timpului din diferite surse, jertfele ce le făceau
locuitorii, taxele pentru diferite servicii religioase, terenurile ce le primeau gratuit în folosin-
ță de la proprietari. Odată cu introducerea politicii de defalcare din suprafețele de teren ale
moșiei unde era amplasată biserica a unui lot destinat clerului, se acordau câte 33 desetine
pentru fiecare complet de slujitori – 1 preot, 1 diacon sau cântăreț și un pălămar, acestea fiind
acordate conform legii în folosință veșnică.
Din anii 70 ai secolului al XIX-lea, clerul, pe lângă veniturile colectate din parohii, obți-
nea venituri și din alte surse, cum ar fi din vistieria statului, care le achita acestora un salariu
anual. Cei care activau în calitate de învățători de asemenea erau salarizați, dacă în localitate
funcționa o școală de stat sau de zemstvă. Drept exemplu de câştiguri din alte activităţi ne
servește cazul preotului Ioan Costru, care, în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea a ac-
tivat și-n calitate de conțopist al Comisiei de administrare a moșiei Lăpușna, care se afla în
litigiu. Din datele de la 1916 cunoaștem că clerul era salarizat ca şi preoții, câte 150 ruble de
la stat, 150 din veniturile parohiei și 75 din veniturile pentru terenuri, iar cântăreții – câte 50
ruble de la stat și, respectiv, din parohie, și 25 ruble din venitul din terenuri. Se cunoaște că
în anul 1875 adunarea generală a ienoriașilor din Lăpușna luaseră hotărârea ca pentru între-
ținerea clerului să fie colectată anual suma de 800 ruble argint, dar această hotărâre nu a fost
îndeplinită niciodată, iar în anul 1878 chiar s-a revenit asupra ei, fiind anulată.
Pe lângă slujitorii din tagma duhovnicească, în parohii, din rândul parohienilor, era ales
pentru o perioadă de trei ani și un staroste, iar staroste al bisericii din Lăpușna, începând cu
anul 1907, era e Vasile Sârbu.
După 1870 la Lăpușna a fost deschisă școala primară cu o clasă. Conform datelor pentru
anul 1897, la Lăpușna funcționa o Școală ministerială cu două clase pentru băieți, în care
studiau 76 de elevi, și o școală de fete cu o singură clasă, în care-și făceau studiile 28 de eleve.7
Spre exemplu, din datele pentru anul 1916 cunoaștem că aici funcționau două școli primare
de o singură clasă pentru băieți și pentru fete, separat.
Formularele cu situația bisericii și a clerului ne dau informații despre limba în care era
oficiată slujba, astfel dacă pentru primele decenii limba de oficiere a serviciului divin era
româna (moldoveneasca)8, începând cu a doua jumătate a secolului și, în speță, după anii
70 ai secolului al XIX-lea era indicată moldoveneasca și rusa9, iar după 1880 – limba rusă și
moldovenească (română)10.
În perioada interbelică, cercetătorul Dimitrie Balaur afla că biserica din Lăpuşna dispu-
nea de numeroase cărţi bisericeşti tipărite peste Prut, printre cele mai vechi fiind un „An-
thologhion” tipărit la Iaşi în anul 1755; „Liturghier” (Iaşi, 1759); „Evanghelie” (Iaşi, 1762);
„Cazanii” (Râmnic, 1792); „Triod” (Bucureşti, 1798); „Cuvinte puţine oarecare din ceale
7
ANRM, d. 131, f. 65.
8
Ibidem, d. 6, f. 51-52.
9
Ibidem, d. 65, f. 1-1v.; Ibidem, d. 57, f. 59.
10
Ibidem, d. 85, f. 91v-92.
222 Lăpuşna.
multe ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi Grigorie Cuvântătorului
de Dumnezeu...” (Bucureşti, 1826); „Cuvinte puţine oarecare din ceale multe ale celui întru
sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur” (Bucureşti, 1827); „Octoih” (Mănăstirea Neamţ,
1836); „Apostol” (Mănăstirea Neamţ, 1851) ş.a.11
Clerul și slujitorii bisericii
Preoții
La recensământul populației Moldovei din anul 1774, în târgul Lăpușna, ținutul Or-
hei-Lăpușna (ocolul Cogâlnicului) a fost înregistrat preotul Grigore, preotul Vasile, diaco-
nul Ștefan și diaconul Grigoraș12.
Despre preotul Varlaam Nestor Nofit, deși la moment nu dispunem de date documen-
tare, cu excepția faptului că acesta a fost părintele preoților și altor slujitori bisericești din
Lăpușna din dinastia Nofit. Numele acestuia îl aflăm în contextul înregistrării decesului so-
ției sale Ștefana Andrei, din 29 ianuarie 1834, la vârsta de 90 de ani, cauza decesului fiind
indicată de autorul înscrisului – „de danbla”.
În anul 1812 la biserica veche de lemn din târgul Lăpușna oficiau slujbe trei preoți. Pre-
otul Ioan Vârlan (Varlaam) Nofit avea vârsta de 34 ani, era fiu de preot, hirotonit la 25 mai
1801, despre care cunoaștem că la 1841 era răposat, iar la Lăpușna locuia în casa fiului său
Vasile Nofit; preoteasa Efimia Nestor de 69 de ani. La 1852 deja era în casa ginerelui său preot
la biserica din Cărpineni, Constantin Cujbă13.
În anul 1812 în rândul clerului din Lăpușna era înregistrat și preotul Apostol, fiul lui
Gavriil, în vârstă de 43 ani, fiu de mirean, hirotonit preot pentru biserica din Lăpuşna la 3
ianuarie 1809. Al treilea preot era Nicolae Vârlan (Varlaam) Nofit, de 29 ani, fiu de preot,
hirotonit pentru această parohie la 25 decembrie 180814. la 1841 deja era răposat, iar la Lă-
pușna viețuia soția sa Maria Matei de 57 ani și copiii: Dimitrie de 16 ani care se afla la studii
la mănăstirea Hâncu, Zinovia de 20 ani și Ecaterina de 17 ani15. La 1852 Maria Matei Nofit
avea vârsta de 68 de ani, locuia în propria casă16.
În 1827 aici oficiau slujbe doi preoți: Ștefan Vârlan (Varlaam) Nofit, 41 ani, fiu de preot,
hirotonit preot pentru această biserică la 31 mai 1819, și Sofronie Odobescu, hirotonit în
anul 182817.
Cunoaștem că Ștefan Nofit la 1841 era răposat, în localitate continua să trăiască soția sa
Sofia de 49 de ani și fiul Nicolaie de 13 ani, care învăța a citi în casa părintească18. Din datele
din 1864 aflăm că soția acestui preot Sofia Alexandru era în viață și locuia la întreținerea
fiului său în s. Cărpineni, județul Chișinău. Iar în anul 1852 era la Cojușna, în casa ginerelui
său Grigore Danuca19.
11
Balaur I. Dimitrie. Biserici în Moldova de Răsărit. I. Cărţi Româneşti de slujbă bisericească care au trecut
Prutul. Judeţul Lăpuşna. Bucureşti. Tipografia cărţilor bisericeşti, 1934.
12
Moldova în epoca feudalismului. Partea a II-a, vol. VII. Editura „Știința”, Chișinău, 1975, p. 447.
13
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 25, f. 69v.
14
ANRM, Fond 733, inv. 1, d. 613, f. 38.
15
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 56v-57
16
Ibidem, d. 25, f. 70.
17
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 7201, f. 67.
18
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 56v-57.
19
Ibidem, d. 25, f. 70v.
Lăpuşna. 223
Un alt preot care a activat la Lăpușna a fost Ilie Costru. Despre acest slujitor al Domnului
cunoaștem că în perioada de acivitate a Comisiei de administrare a moșiei Lăpușna a activat
și-n calitate de cancelarist în cadrul acestei structuri.
Despre preotul Teodor Vasile Halupa se știe că la cererea sa din 28 noiembrie 1828 a fost
transferat de la biserica „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din satul Iugani (azi Lucăceni), ținutul Iași
la biserica cu același hram din Lăpușna20.
Vasilie Ioan Nofit, fiu de preot, născut pe la 1802, nu a studiat la Seminar, a fost hiroto-
nit de Dimitrie Sulima în anul 1833, aprilie 28, preot pentru biserica din Lăpușna. Purtare
și cunoștințe bune. A fost căstorit cu Ioana Vasilie de 33 ani, avea 2 copii: Dimitrie de 8 ani
și Maria de 3 ani21. În anul 1847, ianuarie 25 a fost decorat cu nabedreniță, a răposat la 15
martie 185722. În anul 1864 sunt indicați copiii: Gheorghe 22 de ani, Maria – 20 ani, și Profira
– 11 ani. În anul 1850 a fost pus sub epitemie de 1 lună la mănăstire23.
Preotul Gheorghe Apostol Grigoraș se naște pe la 1800, într-o familie de preoți, nu a
studiat în Seminar, la 15 aprilie 1832 a fost hirotonit de arhiepiscopul Dimitrie Sulima în
funcția de preot la biserica Sf. Arhangheli din Lăpușna. Cunoștea bine cântecul bisericesc și
catehizisul, avea un comportament bun, era căsătorit cu Ștefana Nicolaie, născută pe la 1812,
iar în anul 1841 avea o fiică pe nume Maria născută în anul 183924. În 1845, la 19 noiembrie a
fost decorat cu nabedreniță; în 1860 a fost decorat cu Crucea de bronz; a trecut la cele veșnice
la 26 august 186625.
Nicolaie Apostol Grigoraș, fiu de preot, născut pe la 1804, nu a studiat la Seminar, hi-
rotonit de Dimitrie Sulima la 1838 iunie 24 pentru biserica din Lăpușna. Cântă, citește și
cunoaște catehizisul bine, purtarea – satisfăcătoare26. În anul 1845 noiembrie 19 i s-a acordat
dreptul de a purta nabedreniță. A răposat în anul 1854 la 15 martie27. A fost căsătorit cu Eca-
terina Gavriil, care la 1872 avea 59 de ani, avea 2 copii: Alexandra – 25, Ecaterina – 21, care
în anul 1873 a primit pașaport pentru a merge peste hotare. În anul 1864 în familia răposa-
tului preot Nicolaie Grigoraș sunt amintiți și fiii Alexandru de 19 ani și Ioan de 15 ani. Din
datele pentru 1852 cunoaștem că, pe lângă copiii amintiți mai sus, preotul Nicolae Grigoraș
mai avea următorii copii: pe Gheorghe care avea vârsta de 15 ani, Agripina de 14 ani; Maria
de 12 ani28.
Preotul Leon Mihailov s-a născut în anul 1832 în familia preotului Leon Ilie Mihailov
din satul Băcioi, județul Chișinău, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1855)29.
A fost hirotonit preot pentru parohia Lăpușna în ziua de 5 octombrie 185530. Este primul
preot cu studii seminariale de la această parohie. S-a aflat în calitate de preot la această bise-
rică până în anul 1857.
Preotul Vasillie Ștefan Ducov la 1872 avea 40 de ani, fiu de pălămar, de etnie moldovean,
după încheirea cursului Seminarial cu gradul de student, la 15 iunie 1857, în august 1, de
20
ANRM, Fond 205, inv. 1, d. 5885, f. 83.
21
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 53v-54.
22
Ibidem, d. 65, f.6v.
23
Ibidem, d. 25, f. 67.
24
Ibidem, d. 6, f. 52-53.
25
Ibidem, d. 49, f. 63v. Ibidem, d. 65, f.6v-5
26
Ibidem, d. 6, f. 54v-55.
27
28
29
Лотоцкий П.А. Список и краткие биографии окончивших полный курс Кишиневской духовной
семинарии за сто лет ее существования (1813-1913). Кишинев, Епархиальная типография,
1913, p. 28.
30
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 29, f. 61.
224 Lăpuşna.
arhiepiscopul Irinarh Popov, a fost hirotonit preot pentru această biserică, în 1859, august 1,
cu Ordinul Consistoriului a fost desemnat în calitate de secund (ajutor) al protopopului (bla-
gocinului) de circumscripție. În 1862, august 27, cu binecuvântarea arhiepiscopului Antonie
a primit dreptul de a purta nabedreniță31. În 1863, prin ordinul aceluiaș arhiepiscop, i s-a dat
dreptul de a purta scufie neagră. În 1866, mai 31, pentru serviciu foarte bun și cu râvnă, s-a
învrednicit de binecuvântarea Sf. Sinod.
Căsătorit cu Maria Gheorghe, care la 1872 avea vârsta de 32 de ani; Copiii: Vladimir – 14
ani, Gheorghe – 12 ani, Vera – 6 ani, Cazimir – 2 ani32.
Acest preot, la 1879, îl găsim paroh la biserica Sfinților Arhangheli din s. Grozești, avea
vârsta de 47 de ani și era văduv. În anul 1871, după alegeri, a fost ales blagocin de circuscrip-
ție, în care funcție a fost confirmat de preasfințitul Antonie. În 1872, pe motiv de boală, a
fost eliberat de această îndatorire, la cererea sa. În 1877, la 7 iulie, prin rezoluția episcopului
Pavel Lebedev, a fost eliberat din calitatea de paroh al bisericii din Lăpușna, prin ordinul din
19 iulie 1877, nr. 3463 al Consistoriului, fiind trecut în rândul obștei mănăstirii Hâncu, pe
motiv că nu s-a prezentat la mănăstire; pentru anul 1879 nu se cunoaștea care este comporta-
mentul său. Referitor la preotul Ducov menționau și dosarele: a) din 21 iulie 1875, cu privire
la insultele aduse cântărețului ad-interim Toadre, iar pentru atitudinea sa necorespunzătoare
față de administrația Eparhială, la 16 decembrie 1875 a fost sancționat cu o lună de epitemie
la mănăstire, care pedeapsă a executat-o; și b) din cauza comportamentului său necorespun-
zător, în anul 1879, mai 19, în vederea restabilirii ordinii în parohia Lăpușna, a fost eliberat
din statele clerului din această parohie, fiindu-i dat dreptul de a-și alege o altă parohie, cu
indicarea comportamentului său pe marginea acestui dosar33.
Vasile Ilie Bălțătescu, născut în anul 1832, fiul preotului Ilie Bălțătescu din satul Molești,
județul Bender, absolvent al Școlii Spirituale din Chișinău (1853). A fost hirotonit preot pen-
tru această parohie de Antonie, Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului, în ziua de 3 iunie
185734. Activează la biserica Sfinților Arhangheli din Lăpușna în intervalul 1857-1863. La 18
decembrie 1863 era transferat la biserica din satul Briceni, județul Soroca35.
Preotul Gavriil Platon, a activat la Lăpușna în intervalul 1863-1869, în 1869 era transfe-
rat la parohia Caplani, județul Akkerman36.
Preotul Constantin Domintie Pranițchi, fiu de cântăreț, după absolvirea Seminarului
Teologic din Chișinău, cu gradul de student, pentru care avea atestat, la 1865, decembrie 10
a fost hirotonit preot pentru biserica din s. Sârcova, județul Orhei, în anul 1868, noiembrie 6
a fost transferat la această biserică. În anul 1872, la 3 ianuarie a fost confirmat de conducerea
eparhială în funcția de învățător de religie la școala populară din Lăpușna, iar la 23 ianuarie
– în funcția de ajutor de deputat pentru circumscripția respectivă. Văduv. Copii: Dimitrie de
6 ani și Elena de 4 ani. În anul 1873 a fost decorat cu nabedreniță.
Preotul Constantin Dominte Pranițchi trece către Domnul în decembrie 1880. Fiul aces-
tuia Dimitrie, la 1897 având vârsta de 31 de ani, locuia la Lăpușna37.
Dumitru Dumbravă. S-a născut în anul 1851 în familia dascălului Ioan Dumbravă din
satul Budăi, județul Chișinău, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1873)38. În
ziua de 23 iunie 1874 a fost hirotonit preot de Pavel Lebedev, episcopul Chișinăului și Ho-
31
ANRM, d. 49, f. 62v-63.
32
Ibidem, d. 65, f. 1-3.
33
Ibidem, d. 83, f. 132v-133.
34
Ibidem, d. 39, f. 59.
35
Ibidem, d. 43, f. 64.
36
Кишиневские Епархиальные Ведомости, nr. 1/1869, p. 8.
37
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 131, f. 69v.
38
Лотоцкий П. А. Op. cit., p. 58.
Lăpuşna. 225
tinului, pentru biserica „Sf. Ioan Gură de Aur” din satul Nemțeni, județul Chișinău. La 26
iunie 1875 a fost transferat la biserica din Lăpușna, iar în iulie, același an – la parohia Pârjol-
teni, județul Chișinău39.
Preotul Petru Lozan, născut în anul 1854, fiul diaconului Dumitru Lozan din localitatea
Bairamcea, județul Akkerman, a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1876)40. După
absolvire, a activat mai întâi ca dascăl la biserica „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din Chișinău.
În ziua de 2 octombrie 1877 a fost hirotonit preot pentru biserica din Lăpușna41, iar la 23
octombrie 1878 a fost transferat la biserica din localitatea Popuşoi, județul Akkerman42.
Preotul Vavila Nagacevski, în anul 1880 avea 36 de ani. Fiu de preot, după absolvirea
Seminarului, la 1873, iulie 18 a fost numit dascăl la biserica Sf. Nicolae din s. Ciuciuleni,
jud. Chișinău, cu dreptul de a preda religia în școala populară din acea localitate. În 1874,
aprilie 23 a fost hirotonit preot pentru biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din satul
Grozești același județ de episcopul Pavel Lebedev. În 1877, noiembrie 5 a fost transferat la
biserica din satul Sipoteni, iar în 1878, ianuarie 31, la cerere, a fost lăsat la vechea sa parohie.
În 1879, ianuarie 24, la cerere, a fost strămutat la biserica Sfinților Arhangheli din s. Lăpușna,
în funcția de preot secund, fiind numit în calitate de învățător de religie la școlile locale. La 5
septembrie 1879 arhiepiscopul Pavel Lebedev i-a dat permisiunea să folosească în slujire na-
bedreniță, drept distincție pentru serviciile aduse Eparhiei. Căsătorit cu Anastasia Dimitrie,
născută la 1854, în conformitate cu Formele Bisericii și Clerului din Lăpușna pentru anul
1880, fiul său Nicolae era născut în anul 187743.
Vavila Nagacevski la 17 martie 1881 a fost eliberat de datoria predării religiei la școala
de fete din Lăpușna, în această calitate fiind desemnat preotul Alexei Solearski44, care a în-
deplinit această funcție până la 27 mai 1881 când a fost strămutat la Leușeni. În locul său a
fost numit preotul paroh din Cotiujenii de Jos, jud. Soroca, Mihail Stadnițchi. Nu se știe dacă
acesta din urmă a reușit să ajungă la Lăpușna, deoarece la 24 iunie 1881 era lăsat la Cotiujeni.
Preotul Vavila Nagacevski activează în calitate de paroh la Lăpușna din 16 februarie 1881.
A deținut funcții de membru al Consiliului protopopesc, Comitetului de Construcție și Co-
misiei de Revizie din 1907 până în 1910.
La 1 aprilie 1883 a fost decorat cu scufie de catifea violetă, în același an la 13 octombrie cu
nr. 852 i-a fost exprimată mulțămirea de tutorele Cercului educațional Odesa, pentru servi-
ciu sârguincios în educația populară. A fost decorat cu camilavcă de Sfântul Sinod, prin or-
dinul Consistoriului din 25 iulie 1893, nr. 7180. Prin Hotărârea Sfântului Sinod a fost decorat
cu panaghie la 13 aprilie 1901. Deține medalia în memoria domniei împăratului Alexandru
al III-lea, acordată prin milă imperială la 6 mai 1910. A fost decorat cu ordinul Sf. Ana de
clasa a III-a, pentru serviciu excelent și sârguincios. În anul 1911 nu primea de la stat bani,
din parohie – 187 ruble și 50 kop, pentru teren – 150 ruble. Conform datelor din același an,
era văduv, avea doi fii – pe Eustafie, câtăreț la Zberoaia, și Andrei, preot la Țânțăreni45.
Vavila Nagacevski trece la Domnul la vârsta de 69 de ani, la 13 octombrie 1915, cauza
decesului – pneumonie; a fost înhumat la data de 15 octombrie același an.
Alexei Eufimie Solearschi, născut în 1859 în localitatea Valea Perjei, județul Bender, fiu
de preot, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1879). La 2 februarie 1881 a fost
39
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 75, f. 13.
40
Лотоцкий П. А. Op. cit., p. 64.
41
42
Ibidem, nr. 22/1878, p. 342.
43
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 85, f. 92v-93.
44
Ibidem.
45
Ibidem, d. 190, f. 72v-73.
226 Lăpuşna.
numit în funcție de preot secund la biserica din satul Lăpușna, iar la 17 martie 1881 a fost
transferat la parohia Leușeni, județul Chișinău46.
Petru Șevazuțchi. S-a născut în anul 1831 în localitatea Ceponos, județul Hotin, fiu de
dascăl, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1849). În ziua de 15 iunie 1849 a fost
hirotonit preot pentru biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din localitatea de baștină Ceponos,
de Irinarh Popov, arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului. La 13 iulie 1858 a fost transferat la
biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Mămăliga, județul Hotin; la 15 iulie 1869
– la biserica din localitatea Burdiug, același județ; la 7 ianuarie 1874 – transferat la parohia
Clișcăuți; în 1877 – la parohia Colencăuți, județul Hotin, cercul protopopesc nr. 2, iar la 16
septembrie 1881 – la biserica din Lăpușna47. Se stinge din viață în ziua de 5 octombrie 189048,
la vârsta de 60 de ani, cauza decesului fiind o banală răceală, prohodul a fost oficiat de preotul
Vavila Nagacevski. Din datele pentru anul 1897 aflăm că la Lăpușna continuau să locuiască
fiii răposatului preot: Grigorie de 42 de ani și Avramie de 3549.
Preotul Efimie Burianov activează la biserica Sfinților Arhagheli Mihail și Gavriil în in-
tervalul 1904-1906. În 1906 preotul Efimie Buruianov şi preotul de la Volontirovca (Volin-
tiri), județul Akkerman, Grigore Cuniţchi, au fost transferaţi unul în locul altuia50. La 20
august 1906, Grigore Cuniţchi este oprit de a oficia sfintele slujbe.
Preotul Eusebie Profirie Prașcă se naște în anul 1882, la 22 iunie, fiu de cântăreț din s.
Ciucucoș(?), județul Bălți. Absolvent al seminarului Teologic din Chișinău în anul 1905, la
17 septembrie 1905 a fost numit preot la biserica din satul Percoveț, județul Hotin de epi-
scopul Vladimir al Chișinăului și Hotinului, la 16 octombrie 1905 a fost hirotonit diacon de
episcopul Arcadie al Akkermanului, la 17 octombrie – în cea de preot, la 1 septembrie 1906
a fost transferat la biserica din s. Lăpușna, ca al doilea preot. La 1 ianuarie 1911 era membru
al Comisiei de Revizie, la 1 ianuarie 1915 a fost numit învățător de religie, iar la 3 noiembrie
1915 era numit paroh al acestei biserici. Deținea carte de hirotonie din 1905, octombrie
1905, cu nr. 371. Decorat cu nabedreniță la 20 iunie 1911; cu scufie la 1 martie 1915; În anul
1916 primea întreținere de la stat de 150 ruble, din parohie – 150 ruble, de la terenul biseri-
cii – 75. Căsătorit cu Liubovi Vladimir Stepanov, fiica preotului din satul Inești, născută în
anul 1886, mai 7, absolventă a Școlii Eparhiale de Fete din Chișinău în 1904. Copii: Tatiana
– 1907, ianuarie 27, care studia la gimnaziul Dadiani; Eugen – 1 mai 1910; Larisa 16 martie
1912; Lidia 1 aprilie 1914; Sergiu născut în 191651.
Preotul Elisei Preașcă a activat și-n calitate de preot-militar. Încetează activitatea de preot
la Lăpușna în anul 1920, când împreună cu preotul Andrei Nagacevschi sunt îndepărtați în
urma unui conflict ce l-au avut cu ienoriașii pentru taxele ce le colectau pentru oficierea ser-
viciilor religioase. A decedat la 13 septembrie 1934, fiind înmormântat la Cimitirul Central
din Chişinău.
Andrei Vavila Nagacevski, născut la 27 noiembrie 1883, fiu de preot din satul Lăpușna.
Absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău în anul 1905. În perioada 1 februarie – 15
august 1906 a fost învățător la școala model parohială de două clase Russko-Ivanovskaia. La
28 august 1906 a fost numit de episcopul Vladimir preot pentru biserica din s. Țânțăreni, jud.
Orhei, la 8 septembrie același an a fost hirotonit diacon, iar la 10 septembrie preot. În ziua
de 10 octombrie 1911, la cerere, a fost transferat la Berezlogi, jud. Orhei. La 26 octombrie
1911 a fost lăsat la vechea sa parohie; a activat în calitate de învățător de religie la școala din
46
ANRM, Fond 208, d. 104, f. 125.
47
Ibidem, f. 85.
48
49
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 131, f. 69v.
50
51
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 216, f. 127v-128.
Lăpuşna. 227
Îndărăpnici în perioada 1 februarie 1907 - 3 noiembrie 1915. A fost ales în calitate de preot
în cadrul detașamentului Societății rusești a Crucii Roșii aflat pe frontul răsăritean, pentru
spitalele de campanie nr. 61 Elisavetenski, Orlovski, Etopanoș (?) și Peresiski, de la 29 august
1914 până la 20 septembrie 1915. La 3 noiembrie 1915 a fost transferat la biserica din Lăpuș-
na în funcția de preot secund. Decorat cu nabedreniță la 20 iunie 1911, cu scufie în 1 martie
1915. Prin ordinul nr. 1061 al comandantului general de pe frontul de Vest, a fost decorat cu
ordinul Sf. Anna de clasa a III-a la 22 aprilie 1915, pentru muncă asiduă depusă în timpul
serviciului pe front. Poseda însemnul în memoria a 300 de ani de domnie a casei Romanov.
În anul 1916 era remunerat de la stat cu 150 ruble, 150 ruble din parohie și 75 ruble de pe
terenul bisericii. Căsătorit cu Alexandra Ioan, născută la 9 decembrie 188652. S-a aflat în
funcția de preot la Lăpușna până la 1 iunie 1920, când împreună cu parohul Eusebie Preașcă
au fost îndepărtați din funcțiile deținute53.
Preotul Andrei Volovei. S-a născut la 23 septembrie 1890 în comuna Tarasova, județul
Orhei. Tatăl său, Pavel Volovei, a fost dascăl la biserica din această localitate. În 1914 a absol-
vit Seminarul Teologic din Chișinău. La 25 iulie 1914 a fost hirotonit preot pentru biserica
„Sf. Varvara” din satul Păpăuți, județul Orhei. La 2 mai 1917 a fost transferat la parohia
Marinici, județul Chișinău. La 1 iulie 1920 a fost transferat la parohia Lăpușna în funcție de
preot secund, iar la 1 mai 1926 s-a transferat în aceeași funcție la biserica „Sf. Dumitru” din
Chișinău54.
Preotul Eugen Gheorghe Agura. S-a născut la 26 mai 1895 într-o familie de clerici din
localitatea Leova, județul Cahul, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1918). La
10 septembrie 1919 a fost hirotonit preot pentru una din bisericile orașului Ismail, iar la 15
august 1920 a fost transferat la parohia Lăpușna. La 5 octombrie 1929 a fost numit în funcţie
de paroh55. Activează în această parohie până în anul 1944.
Ioan Dolișcinschi. S-a născut la 6 iulie 1878 în familia preotului Nichita Dolișcinschi din
comuna Parcova, județul Bălți. În anul 1900 a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău56. A
activat în mai multe parohii, cum ar fi cea din Frasin, judeţul Soroca, perioada 1902-1905;
Scăieni, judeţul Soroca – 1905-1910; Parcova, judeţul Bălţi – 1910-1918; Tartaul de Salcie,
judeţul Cahul – 1918-1919; Glingeni, judeţul Bălţi – 1919-192557. La 1 octombrie 1925 a fost
numit în funcție de preot secund la biserica „Sf. Dumitru” din Chișinău58. În 1926 s-a trans-
ferat la biserica din comuna Lăpușna. A fost membru activ al Societății Istorico-Arheologice
Bisericești din Basarabia, colaborând cu redacția revistelor Кишиневские Епархиальные
Ведомости și Luminătorul59. Se stinge din viață la 11 septembrie 192960.
Onisim Gheorghe Budacov. S-a născut la 12 aprilie 1873 în satul Ciripcău, județul Soro-
ca, fiu de preot, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1893). După absolvire, face
serviciul militar ca voluntar cu termen redus în Regimentul 54 al Infanteriei din Minsk. La
26 februarie 1895 a fost numit preot și învățător de religie la biserica din satul Cociulia, ju-
dețul Ismail. La 2 decembrie 1905 a fost transferat la parohia Băcioi, județul Chișinău. La 16
52
ANRM, Fond 208, d. 216, f. 128v-129.
53
Luminătorul, nr. 7/1920, p. 15.
54
ANRM. Fond 1135, inv. 3, d. 205, f. 206.
55
Ibidem, f. 492; Ibidem, inv. 2, dosar 1640, f. 80.
56
Ibidem, inv. 3, d. 200, f. 62; Лотоцкий П. А. Op. cit., p. 118.
57
ANRM, Fond 1135, inv. 3, d. 200, f. 62.
58
Fuștei Nicolae. Centrul de cultură și spiritualitate – parohia „Sfântul Dumitru” din Chișinău. Chișinău,
2010, p. 162.
59
Ibidem, p. 162.
60
Luminătorul, nr. 19/1929, p. 2
228 Lăpuşna.
iunie 1928 s-a transferat la Lăpușna. În același an, la 29 septembrie a fost transferat la Baccea-
lia, județul Tighina, iar la 6 februarie 1929 – la biserica din satul Grătiești, județul Lăpușna61.
Preotul Ioan Gobjilă. S-a născut la 24 iunie 1909 în satul Bursuceni, județul Bălți, ab-
solvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1930), licențiat în teologie (1936). La 25 no-
iembrie 1936 a fost numit în funcție de preot secund la biserica din Lăpușna62, iar în 1941
– transferat la parohia Mănoilești, județul Lăpușna63.
Andrei Dodul. Provine dintr-o familie de clerici, născut la 19 aprilie 1908 în satul Na-
goreni, județul Hotin, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1923), licențiat al
Facultății Teologice din Cernnăuți (1929), licențiat în drept (1931). În 1924 a absolvit școala
de ofițeri din Craiova. La 13 octombrie 1929 a fost hirotonit preot pentru biserica din Lă-
pușna. La 14 februarie 1930 trece ca preot militar la Garnizoana Chișinău. La 1 noiembrie
1936 a fost numit paroh al bisericii din satul Manoilești, județul Lăpușna64, înlocuindu-l pe
protoiereul, iconom stavrofor Constantin Nicolae Ursu, care decedase.
În calitatea de paroh al bisericii Sf. Parascheva din s. Manoilești, județul Lăpușna a înde-
plinit și funcția de președinte al Căminului cultural I. Gh. Duca din această loclaitate. Pentru
faptul că a sprijinit unele lucrări edilitare, prin procesul-verbal de inspecție al pretorului
Mihail Siminel din 23 iulie 1939, i se aduc mulțumiri65. Aflându-se în această funcție în in-
tervalul 1939-1940, după evenimentele din vara anului 1940, se evacuează în România.
Anatolie S. Malai. S-a născut la 1 iunie 1913 în satul Mereni, județul Lăpușna, absolvent
al Facultății de Teologie din Cernăuți (1942). A fost hirotonit preot în ianuarie 1935 pentru
biserica din satul Slobozia Mare, județul Cahul. La 1 septembrie 1935 a fost transferat la bi-
serica din localitatea Deljider, județul Ismail, iar în noiembrie 1941 – la parohia Lăpușna66.
Activează la această parohie până în anul 1944.
Vladimir Ioan Curilovschi. S-a născut în anul 1888 în satul Lozova, județul Chișinău,
absolvent al Seminarului Teologic, preot din 1911. În 1944 s-a refugiat în România, de unde a
fost repatriat în 1945. Era caracterizat de către autorități ca „personalitate cu atitudini antiso-
vietice”67. Din anul 1952 acest preot deservea și biserica din satul Spărieți, raionul Cotovski.
Mihail (Melchisedec) Iacob Goria, hirotonit în 1941 ieromonah, anul nașterii 1915, s.
Lozova, r-nul Străşeni, de naționalitate moldovean, absolvent a 7 clase ale şcolii primare, a
activat la biserica „Sf. Nicolae” din s. Boldureşti, r-nul Nisporeni, 03.08.1945, nr. 200; scos
de la evidenţă în 20.07.1949; a deservit și biserica din s. Brătuleni şi Slobozia (?), r-nul Nis-
poreni68. Din datele prezentate de academicianul Valeriu Pasat, cunoaștem că acesta activa
în anul 1955 în calitate de paroh al bisercii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din satul
Lăpușna69.
Gheorghe Nicolae Chirița. S-a născut la 6 mai 1932. A studiat la Seminarul Teologic
din Odesa, apoi la Academia Teologică din Zagorsk (Rusia), pe care a absolvit-o în 1959. În
același an, a fost hirotonit în treapta de diacon. A fost hirotonit preot în 1961 pentru biserica
„Sf. Arh. Mihail și Gavriil” din satul Lăpușna, fiind parohul ei până în februarie 2013, când
61
ANRM, Fond 208, inv. 12, dosar 167, f. 1; Ibidem,, F. 1135, inv. 3, d. 200, f. 62.
62
Ibidem, d. 205, f. 492; Ibidem, d. 200, f. 203.
63
Luminătorul, nr. 9-12/1941, p. 453.
64
ANRM, Fond 1135, inv. 3, d. 205, f. 512; Ibidem, d. 200, f. 203.
65
Ibidem, Fond 339, inv. 1, d. 2473, f. 449
66
Ibidem, Fond 1135, inv. 2, d. 1470 (1), f. 43; Ibidem, d. 1640, f. 80.
67
Teodor Candu, Octavian Moșin. Documente privind istoria Bisericii din RSSM: registrul și listele clerului
(1945-1955). Editura „Pontos”, Chișinău, 2013, p. 52, 163.
68
Ibidem, p. 140
69
Пасат В., Православиe в Молдавии: власть, церковь, верующие(1940-1953), т. II, c. 293, doc. 58;
Ibidem, II, p. 295, doc. 59.
Lăpuşna. 229
se stinge din viață70. Despre calitatea sa de paroh al bisericii din Lăpușna ne confirmă și Lista
clerului ce activa în RSSM din 25 martie 196571, când era secondat de cântărețul Olari Gh. F.
În prezent, parohul bisericii este protoiereul Seghei Slănină.
În perioada sovietică cunoaștem că dintre originarii din Lăpușna în calitate de preot a
activat și Ivan Vasile Brânzian, hirotonit preot la 11.05.1948, anul nașterii 1915; de etnie
moldovean, a absolvit 4 clase ale Seminarului Teologic şi Şcoala Pedagogică din Călăraşi, la
secția fără frecvenţă. În calitate de preot a activat la biserica „Adormirea Maicii Domnului”, s.
Chiselia Mică, r-nul Baimaclia, din 29.06.1948; În anul 1949, la 25 octombrie a fost transferat
în s. Cimişlia, r-nul Cimişlia, a deservit și biserica din s. Cârpeşti, r-nul Baimaclia72.
Diaconi
Ierodiacon Vasilie Chișcă, în anul 1841 se afla în Casa Arhierească pentru ispitire în mo-
nahism, în Lăpușna viețuia fiul său Teodor care avea vârsta de 6 ani73. Din datele pentru anul
1852 cunoaștem că Vasile Chișcă activa în calitate de egumen și stareț al schitului Țigănești.
Iar fiul său Teodor studia în cadrul Secției superioare a Școlii județene de pe lângă Seminarul
Teologic din Chișinău74.
Pe Vasile Chișcă îl putem identifica cu egumenul Victor de la Țigănești, în perioada de
stăreție 1844-1853. Astfel, în timpul stăreției sale, conform prot. Manole Brihuneț, autorul
studiului dedicat mănăstirii Țigănești din lucrarea enciclopedică Mănăstiri și Schituri din
Republica Moldova, „S-a născut (egumenul ieromonah Victor – n.n.) în 1810, moldovean,
fiu de preot, a studiat particular. În 1832 a fost „ponomar” la Hânceşti; în 1839 – hirotonisit
diacon de arhiepiscopul Dimitrie. La 15 ianuarie 1842 a fost tuns în călugărie de egumenul
Ignatie la Casa Arhierească din Chişinău, apoi numit econom al Casei Arhiereşti din Chişi-
nău. În 1843 a fost hirotonisit ieromonah, în 1844 – transferat la mănăstirea Hâncu; iar la 11
august a fost desemnat stareţ al schitului Ţigăneşti. În 1850 a fost hirotonisit egumen. Peri-
oada stăreţiei sale se caracterizează prin începutul construcţiei, în 1846, a bisericii de piatră
cu hramul Adormirea Maicii Domnului, finisată deja după moartea sa”75.
Diacon Gheorghe Nofit, în anul 1872 avea vârsta de 53 de ani, fiu de preot, a studiat la
Școala spirituală din Chișinău, până în clasa a 3-a, în anul 1838, mai 13 cu ordinul Consis-
toriului a fost numit pentru această biserică dascăl. În 1844 mai 24 zile prin rezoluția arhi-
episcopului Dimitrie Sulima a fost hirotonit diacon de arhiepiscopul Grigorie Irinopoleos.
Căsătorit cu Maria Vasilie care la 1872 avea vârsta de 49 ani; Copii: Prohiria născută 1847,
Nicolai – 1850 (care deține bilet de dreptul de a se numi cetățean), Zinovia – 1851, Efrosinia
– 1853.
Un alt diacon care a activat la Lăpușna a fost Alexei Romanovski, pe care-l aflăm în
această parohie în anul 1884.
Cântăreți
Gavriil Constantinovici, cântăreț, la 1841 deja era răposat, dar în Lăpușna continuau să
locuiască soția sa Sofia Calestru de 69 de ani și fiul Gheorghe de 19 ani care studia pentru a
obține o slujbă bisericească.
70
www.ortodox.md, 16 februarie 2013.
71
ANRM, Fond 3046, inv. 1, d. 128, f. 16.
72
Teodor Candu, Octavian Moșin, op. cit., p. 150.
73
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 57-58.
74
75
Manole Brihuneț, Mănăstirea Țigănești, In: Mănăstiri și Schituri din Republica Moldova: Ediție enciclo-
pedică, Chișinău, Institutul de studii enciclopedice, 2013, p. 598.
230 Lăpuşna.
Dimitrie Varlaam Nofit, fiu de preot, în anul 1841 avea vârsta de 53 ani, nu a studiat în
seminar, în anul 1813, martie 19, cu Ordinul Dicasteriei Duhovnicești a Chișinăului a fost
numit în funcție. La 1841 era căsătorit cu Maria Vasilie, de 40 ani, avea de fii pe Teodor de 7
ani, Agripina de 19, Maria – 17, Savastia – 9, Maria de 4, Elena de 276. În anul 1859 din cauza
vârstei a fost pensionat77. În 1864 era în afara statelor clerului; la 1872 acesta era decedat. Din
datele pentru 1845 cunoaștem că avea încă un fiu, pe Hristofor, care avea vârsta de 19 ani, el
împreună cu fratele să Teodor studiau obiectele ce țin de serviciul de cleric ai bisericii.
Ștefan Apostol Grigoraș, cântăreț, fiu de preot, născut pe la 1805, nu a studiat la Seminar,
numit în funcție prin Ordinul Consistoriului din 1836, ianuarie 25. Citea, cânta și cunoaștea
catehizisul bine. La purtare era exemplar. În anul 1841 era căsătorit cu Alexandra Zaharia de
27 ani; copii: Maria de 6 ani și Vasilie de 4 ani.
Gheorghie Nicolaie Nofit, în 1841 avea 24 de ani, fiu de preot, nu a studiat în seminar,
numit în funcție la 13 iunie 1838, în anul 1841 nu era căsătorit, cunoaștea catehizisul, citea
și cânta mulțumitor, la purtare era lăudabil78. În anul 1874 a fost eliberat din funcție. A fost
căsătorit cu Maria Vasilie.
Nicolae Dimitrie Nofit, fiu de dascăl, nu a studiat la Seminar, la 1839, ianuarie 25 cu
ordinul Consistoriului a fost numit dascăl la biserica din Leușeni, iar în 19 iunie 1844 a fost
trecut la această biserică, a răposat la 17 ianaurie 186379. Căsătorit cu Ioana Vasilie, care la
1872 avea 50 de ani, copii: Maria – 24, Teodor – 20; Gheorghe – 1480.
Constantin Gheorghe Petrov, fiu de pălămar, nu a studiat în Seminar, în anul 1841,
noiembrie 3, prin Ordinul Consistoriul a fost numit dascăl la biserica din s. Cimișlia, la 31
martie 1845 a fost transferat la această biserică, a încetat din viață la 12 august 186681. Că-
sătorit cu Ecaterina Nicolaie Nofit, a fost tatăl dascălului Alexandru Constantin Petrov. A
mai avut un fiu Leon, născut la 1859. Din datele pentru anul 1897 aflăm că Leon Constantin
Petrov locuia la Lăpușna, era căsătorit cu Galatia Ioan, care avea vârsta de 32 ani, avea un
fiu Nicolai – 9 ani82.
Cântăreț Alexandru Constantin Petrov fiu de dascăl, la 1872 avea 26 ani, nu a studi-
at la Seminar, în 1866, august 24 a fost numit prin Ordinul Consistoriului cântăreț pentru
parohia Lăpușna. Căsătorit cu Ana Dimitrie de 19 ani, în 1872. Cânta și citea foarte bine.
Nepotul lui Gheorghie Nicolaie Nofit83. În 1873 la decizia adunării eparhiale a clerului și cu
aprobarea episcopului Pavel Lebedev a rămas să îndeplinească funcția de cântăreț interimar.
În anul 1878 a fost eliberat din funcție, rămânând în calitate de cleric în afara statelor. Copii:
Elisaveta născută în anul 1876, Efrosinia – 1879; fiul său Constantin născut în 1890 a activat
în funcție de cântăreț la Bălăurești, jud. Chișinău; Eugenia – 1891. Conform altor date, avea
o fiică Zinovia născută în anul 1893. Alexandru Petrov activează în această calitate până în
1909, când trece la cele veșnice.
Ilie Nicolae Nofit, fiu de dascăl, la 1872 avea vârsta de 27 ani. A studiat la Școla Spirituală
din Chișinău, până în clasa a 3-a, în anul 1863, la 28 ianuarie, prin ordinul Consistoriului a
fost numit în funcția respectivă. „Citeștia și cânta bine, catehizisul îl cunoaștia”. Era căsătorit
cu Anastasia Gheorghe de 27 ani, copii: Vera de 1 an84.
76
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 53-53v.
77
78
Ibidem, d. 6, f. 54v-55.
79
Ibidem, d. 65, f.7v
80
Ibidem.
81
Ibidem, f.6v
82
Ibidem, d. 131, f. 70v.
83
Ibidem, d. 65, f.3v-4.
84
Ibidem, f.3v-4.
Lăpuşna. 231
Cântărețul Xenofont Vasilievici Ciuș (Guș), născut în anul 1857, fiu de preot, a studiat la
Seminarul Teologic până în clasa a II-a; după absolvirea cursului complet al Școlii Spirituale
din Chișinău în 1879, la 1 mai, prin ordinul Consistoriului a fost numit învățător la Școala
mănăstirii Curchi din jud. Orhei. În același an, la cerera sa în luna octombrie a fost eliberat
din această funcție. În 1880, la 25 ianuarie a fost numit dascăl interimar la biserica din s.
Lăpușna. Căsătorit cu Ecaterina Ioan, născută în anul 1860. La 4 martie 1881 a fost transferat
în satul Mingir, jud. Ismail85.
Cântărețul Vasilie Mihail Doncila ,născut la 1857, fiu de preot, a studiat până în clasa
a IV-a a Școlii Spirituale din Chișinău, la 13 septembrie 1879 prin ordinul Consistoriului a
fost numit cântăreț interimar la biserica din Lăpușna. Căsătorit cu Ana Grigorie, născută la
1857. Copii: Vera86.
La 4 august 1881 la Lăpușna era numit cântăreț absolventul Școlii Spirituale din Edineț,
Alexandru Braduceanu.
Cântăreț Vasilie Daniil Măcărescu, născut la 24 martie 1883, fiu de cântăreț din satul
Câșla Zamciogi, județul Hotin. Absolvent al Școlii Spirituale din Edineț, în anul 1901. La 2
octombrie 1904 a fost desemnat cântăreț ad-interim pentru biserica din satul Lăpușna. La 14
octombrie 1908 a fost confirmat în această funcție. La 30 septembrie 1910, la cerere, a fost
transferat în satul Geamăna, județul Bender la ordinul episcopului Nicodim al Akkermanu-
lui. La scurt timp, la 8 decembrie 1910, a fost lăsat în funcția deținută de la Lăpușna. La 9
noiembrie 1913, prin rezoluția arhiepiscopului Serafim, a fost numit în calitate de membru
al Comitetului de Construcție. Era remunerat de la stat cu 50 ruble, din parohie cu 50 ruble
și 25 ruble din venitul terenului bisericii. Căsătorit cu Maria Dimitrie, născută în anul 1886,
mai 30. Copii: Capitolina născută la 3 decembrie 1905, care studia la Școla Eparhială de
Fete87; a mai avut două fete Zdecadria(?) și Nina născute la 14 ianuarie 1911. În anul 1911
primea un salariu de 62 ruble 50 kop. de la parohie și 50 ruble din venitul de pe terenul bi-
sericii88.
Cântărețul Haralampie Grigorie Baziliuc, născut la 10 februarie 1856, fiu de cântăreț
din satul Châșla Zamciogi, județul Hotin. A studiat la Școala din Hotin până în clasa a 3-a,
la 11 octombrie 1881 a fost numit de arhiepiscopul Pavel Lebedev în calitate de cântăreț
ad-interim, la biserica din satul Sârcova, județul Orhei. La 3 august 1889 a fost transferat la
biserica din Vadul Rașcov, jud. Soroca. La 31 decembrie 1889 a fost confirmat în funcție și
transferat la biserica din satul Câșla Zamciogi, județul Hotin. În anul 1907 a fost transferat
în satul Parcani, jud. Orhei. La 2 octombrie 1910 de același episcop Nicodim a fost transferat
la Lăpușna. Primește remunerare de la stat 50 ruble, din parohie 50 ruble de pe pământul
bisericesc 25 ruble. Căsătorit cu Achelina Petru, născută la 13 iulie 1861. Copii: Eudochia
– 1 martie 1882, care la 1916 deja era căsătorită; Eugenia – 24 decembrie 1885, căsătorită;
Agafia – 9 februarie 1892, căsătorită; Maria – 18 aprilie 1894; Iustin – 22 iulie 1899, studia la
Seminarul Teodolgic din Chișinău89.
Conform unor date mai tardive, în calitate de câtntăreți la Lăpușna au mai acitvat Trohin
Vasile Pimen, anul nașterii 1895, cântăreț la Lăpușna din 1945, noiembrie 1590 și Binețki Di-
mitrie Trofim, născut la 1908, înregistrat în calitate de cântăreț la 15 noiembrie 1945, după
85
ANRM, Fond 208, d. 85, f. 92v-93
86
Ibidem, f. 93v-94
87
Ibidem, d. 216, f. 129v-130
88
89
Ibidem, d. 216, f. 130v-131
90
232 Lăpuşna.
care a fost transferat în aceeași calitate la biserica Tuturor Sfinților (biserica cimitirului) din
Chișinău91 și Gh. F. Olari.
Paraclisieri/pălămari
Ioan Bubuioc, în anul 1841 avea vârsta de 71 de ani, dintre țărani a fost numit în funcție
în anul 1836 la 26 februarie, eliberat din funcție la întreținere personală, locuia în propria
casă. Căsătorit cu Parascheva Ioan de 58 ani. Avea purtare bună.
Gheorghe Ioan Bubuioc, pălmar, fiu de pălămar, născut pe la 1801, nu a studiat la semi-
nar, a fost numit în funcție prin ordinul Consitoriului Duhovnicesc Chișinău, în anul 1826,
februarie 21. Era căsătorit cu Ecaterina Lupu de 30 ani, avea la 1841 o fiică Daria de 4 ani92.
A mai avut o fiică, Maria, care la 1852 avea 11 ani93. În anul 1864 avea un fiu Ioan de 11 ani.
În anul 1861, decembrie 12 a fost pensionat, iar în anul 1869 moare.
Pantelimon Ioan Nofit, pălămar, fiu de preot, născut pe la 1801, nu a studiat la seminar,
numit în funcție la 13 decembrie 1828, era căsătorit cu Elena Afansie, de 33 de ani, copii:
Ecaterina – 12, Maria – 11, Toma de 8 ani, care studia în casa tatălui să, Ioan de 4 ani, Anna
de 1 an94. În anul 1857, la 23 decembrie a fost pensionat din cauza vârstei95. În anul 1872 era
încă în viață. Trece la Domnul în anul 1873, la 6 ocotmbrie, la vârsta de 75 de ani conform
registrului de evidență a deceselor, cauza morții – boală îndelungată.
Isaia Apostol Grigoraș, fiu de preot nu a studiat la seminar. În funcție din 15 iunie 1838,
a fost numit temporar în funcție pe durata unui an, iar în 1839, la 16 iunie, a fost numit al
treilea pălămar. „Citia, cânta și catehizisul îl cunoaștia satisfăcător”. Era de purtare bună.
Căsătorit cu Maria Vasilie de 19 ani, avea un fiu, pe Emanuil de 1 an. Din datele pentru anul
1872 aflăm că acesta deja era răposat, iar în familia sa erau trei fii: Chiriac de 17 ani, Vasilie
de 12, și Gheorghe de 10; la 1864 sunt indicați: Ecaterina de 24, Apostol – 21, Ioan – 19, care
la 1871 primea mărturie asupra drepturilor sale96; Teodor – 18; și cei trei indicați la 1872.
Din datele pentru 1868 aflăm că acesta a fost exclus din tagma duhovnicească97. Din datele
pentru 1852, cunoaștem că acesta a fost sancționat cu o lună de epitemie în anul 1850, pe
care a petrecut-o la mănăstire98. A fost exlus în anul 1864, decembrie 23 pentru agramatism
și comportament necorespunzător față de blagocin, a fost lăsat pe jumătate de venit din cel al
pălămarilor, iar în 1866, octombrie 11, împreună cu soția, au fost excluși din rândul tagmei
duhovnicești.
Pălămarul Toma Pantelimon Nofit, la 1872 avea vârsta de 39 de ani, fiu de pălămar, nu a
studiat la Seminar, în anul 1857, la 23 decembrie a fost numit în funcție. Căsătorit cu Anisia
Ioan, de 35 de ani; copii: Alexandru – 14, Ecaterina – 12, Vladimir – 11, Pantelimon – 8,
Pulheria – 6, Gheorghe – 3, Nicolai – 199.
Pălămarul Teodor Dimitrie Nofit, fiu de dascăl, la 1872 avea vârsta de 42 ani, a studiat
la Școala Spirituală din Chișinău, până în clasa a 3-a, în anul 1859, noiembrie 4, prin ordinul
91
92
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 53-53v.
93
94
Ibidem, d. 6, f. 53-55.
95
96
Spre exemplu, pentru acesta avem unele date că în anul 1875, martie 13, în familia sa și a soției sale
Maria Teodor s-a născut fiul Cazimir, care a fost botezat de preotul Constantin Pranițchi și clericul
Alexandru Petrov. Din procesul-verbal al Consistoriului din Chișinău de la 5 martie 1897, constatăm
că Cazimir Grigoraș se mai numea Vladimir. ANRM, F. 208, inv. 1, d. 162, f. 723-724v.
97
ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 57, f. 63v.
98
Ibidem, d. 25, f. 70.
99
Ibidem, d. 65, f.3v-4.
Lăpuşna. 233
Consistoriului, a fost numit cântăreț la această biserică. După separarea s. Bălăceana de pa-
rohia s. Lăpușna, în urma cărui eveniment a fost redus al treilea complet de preoți, a rămas
fără funcție, în 1864, la 16 septembrie, cu Ordinul aceleiași instituții, a fost numit dascăl la
biserica din satul Strășeni, județul Chișinău. În același an, la 23 decembrie, a fost numit în
funcția de pălămar, înlocuindu-l pe pălămarul Isaia Grigoraș, care era fără știință de carte, pe
jumătate din venitul acestei funcții. În 1866, octombrie 19 a fost inclus în funcția de pălămar
în statele de personal ale bisericii. Căsătorit cu Elena Nestor, de 29 de ani, copii: Anna – 9 ani,
Ioan – 7 ani, Grigorie – 5 ani, Maria – 1 an100. Îl aflăm încă în viață în anul 1911, la vârsta de
71 de ani, având calitatea de cleric (причетник).
Pălămar fără funcție, Darie Gheorghie Bubuioc, fiu de pălămar, nu a studiat la seminar,
în 1861, la 21 decembrie, prin Ordinul Consistoriului, a fost numit pălămar la această biseri-
că, în 1863, la 23 martie și 30 decembrie a fost scos în afara statelor cu dreptul de a-și afla loc
vacant. Căsătorit cu Maria Grigorie de 26 ani. Copii: Vladimir – 6 ani, Vasilie – 9 ani101. În
anul 1897 acesta era înregistrat în rândul slujitorilor din afara statelor de personal, în calitate
de cleric. Din datele pentru anul 1897 cunoaștem că toți clericii bisericii au fost scoși în afara
statelor în anul 1874.
Staroști
Din datele pentru anul 1845 cunoaștem că la biserica din Lăpușna activa starostele Ghe-
orghe Grigorie Constantinovici, de 23 de ani, fiu de diacon, nu a studiat la Seminar, la
21 martie 1845, prin decizia Consistoriului Duhovnicesc, a fost numit în această funcție102.
Acesta era căsătorit cu Ecaterina Petru, care avea vârsta de 21 de ani.
Un alt staroste cunoscut a fost Gheorghe Mardarie Nircuș, despre acest slujitor al bise-
ricii aflăm din registrul de procese-verbale al Cosnistoriului Duhovnicesc din anul 1897. În
cadrul procesului-verbal din 3 februarie se expunea problema că starostele Gheorghe Nircuș
ar fi abuzat de funcție și ar fi cheltuit o sumă semnificativă de bani ai bisericii. În urma cer-
cetărilor efectuate s-a mai constatat că la 7 ianuarie ar fi părăsit localitatea fără a se cunoaște
unde anume, iar soția sa îl înlocuiește în biserică, abuzând și ea. În urma investigațiilor făcu-
te de preotul Ilie Stadnițki, blagocinul de circumscripție, a fost propusă eliberarea din funcție
a acestuia și alegerea altei persoane în această funcție103.
În 1897 în calitate de staroste al bisericii Sfinților Arhangheli din Lăpușna activa locuitorul
acestei localități, Darie Bucur, de 38 ani, ales pe un termen de trei ani, la 22 august 1897,
prin decizia ienoriașilor; nu avea decorații104.
Starostele bisericii Vasilie Gheorghe Sârbu, născut la 30 decembrie 1865, fiu de țăran,
în 1880 a absolvit școala cu o singură clasă din Lăpușna, a fost ales în mai multe rânduri în
această funcție105.
Prescurărese
Din datele pentru anul 1897, pe lângă biserica din Lăpușna era înscrisă și prescurăreasa
Maria Zaharia Nagacevski, care avea vârsta de 74 de ani, soția răposatului preot Nicolae
Nagacevski106.
100
ANRM, Fond 208, f.4v-5.
101
Ibidem, f.4v-5.
102
Ibidem, d. 13, f. 13v-14
103
Ibidem, inv. 1, d. 162, f. 439-440v.
104
Ibidem, inv. 12, d. 131, f. 66v.
105
Ibidem, d. 216, f. 131v.
106
Ibidem, d. 131, f. 66v.
234 Lăpuşna.
18
Unele informaţii privitoare la patrimoniul
material şi imaterial al localităţii Lăpuşna
dr. Alexandru FURTUNĂ
I. Spaţiul de viaţă
Conform cosmogoniei româneşti, Pământul a pornit dintr-un centru (Arborele cosmic
era bradul), avea formă circulară şi era înconjurat de un şarpe, de Apa Sâmbetei şi Apa Du-
minicii (cercuri magice), care îl despărţeau şi îl apărau de Apele primordiale. Centrul pă-
mântului este considerat ubicuitor în mai multe locuri pe teritoriul ţării; marginile pămân-
tului se confundă în mitologie cu marginile teritoriului locuit de români.1
Imitaţii ale macrocosmosului sunt aşezarea, curtea, locuinţa (microcosmosul), căci o
nouă lume, oricât de mică ar fi fost ea, era imaginată şi construită după modelul marelui
Cosmos.2
Odată încredinţat de către gintă unei familii mari pentru vatră (cuvânt traco-dac) şi agri-
cultură, după cum scrie Alexandru Gonţa, teritoriul satului era înconjurat de către megieşii
membri ai comunităţii teritoriale cu un troian, val sau şanţ de apărare (…). Pe lângă valul
sau troianul de apărare al vetrei satului şi hotarul teritoriului, dat pentru hrana comunităţii
familiale, în unele acte emise de cancelaria domnească, între anii 1392 şi 1430, mai consta-
tăm, scrie în continuare A. Gonţa, şi hotare ale unor ocoale, în care sunt cuprinse de la trei
până la cel mult zece sate”3.
În ultimul caz, credem că este vorba de un vechi sistem zecimal de organizare militară
şi teritorială, căci organizarea militară este „elementul de căpetenie căruia poporul român îi
datoreşte existenţa” (A.D. Xenopol) şi că „cea mai veche alcătuire obștească a românilor se
rezumă pe datoria de luptă a tuturora” ( N. Iorga).4
Iniţial satul era organizat pe 10 case (o judecie). Unele sate aveau mai multe judecii.5
Satele formate dintr-o judeţie (10 case) sau din 2 – 3 judecii erau grupate câte zece, formând
o unitate atât militară, cât şi teritorială. Presupunem că astfel s-au pus temeliile „romaniilor
populare”.
1
M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor. Bucureşti, 1992, p. 115, 280, 342, 352; R. Vulcănescu, Mitologie
română. Bucureşti, 1987, p. 239-241, 244, 246, 260, 264, 442, 452, 461, 481, 515, 522, 575, 589; T.
Pamfile, Pământul după credinţele poporului român. Bucureşti, 1924, p. 23.
2
I. Ghinoiu, Consideraţii etnografice asupra fenomenului de întemeiere a aşezărilor, In: Revista de Etno-
grafie şi Folclor, Nr. 2, 1979, p. 203; A. Oişteanu, Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţi-
onală românească. Bucureşti, 1989, p. 103.
3
A. Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile. Bucureşti, 1986, p. 62, 64.
4
Citat după: Instituţii feudale în Ţările Române. Bucureşti, 1989, p. 324.
5
A. Gonţa, op. cit., p. 107, 127, 128, 130, 131 ş.a. Vezi şi: N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I.
Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea. Bucureşti, 1971, p. 297-298.
Lăpuşna. 235
Sistemul zecimal de organizare militară şi teritorială are rădăcini vechi. Se pare că el nu
le era străin nici geto-dacilor. Conform lui Aurel Zanoci, aşezările fortificate de la Saharna
Mică, Saharna Revichin, Saharna-Hulboaca, Ofatinţi, Ţareuca etc. şi cele circa 10 aşezări
deschise din jur aveau, probabil, ca centru politico-administrativ cetatea de la Saharna Ma-
re.6 Un asemenea centru, din vechime, putea fi și localitatea Lăpuşna.
După tradiţie, forma arhaică a hotarelor satului şi a moşiei era rotundă. Primii descăle-
cători ai satelor apar uneori în legendele toponimice şi ca oşteni viteji, răsplătiţi cu „moşie”
(„cât poate înconjura într-o zi”) după lupte victorioase purtate împotriva tătarilor, turcilor
ş.a. 7
Hotarul închidea o lume apropiată şi deschidea una necunoscută. Cine îl trecea, pierdea
din încrederea şi liniştea ce le avea înainte.8
Odată stabilite, după cum afirmă P.H.Stahl, hotarele au primit caracterul de frontiere
magice, în apărarea cărora era direct interesată colectivitatea sătească.9
Altă frontieră, limită teritorială cu semnificaţii magice, exista în jurul gospodăriei, al că-
rei centru îl alcătuia casa. Curtea avea, de multe ori, formă circulară. La anumite sărbători
(la Sf. Gheorghe, de exemplu), în jurul ei se presura mac sfinţit, se tămâia, se afuma, ceea ce
forma, de asemenea, un cerc cu funcţii apotropaice.
Ultima, dar după importanţă prima, forntieră magică era casa, al cărei centru îl alcătuia
vatra. Conform opiniei lui R. Vulcănescu, casa, spaţiu sacru prin excelenţă, a devenit pentru
români centrul microcosmic al activităţii lui magico-mitice, în care se reflecta rânduiala ma-
crocosmosului întreg.10
În satul Lăpuşna, după spusele lui Dumitru Pacenco, „când porne casa, sfinţe locul. Vine
părintele. Aghezmuie tăt locuşorul ceala. Spune cuvinte sfinte. Zice, dacă locu nu-i curat, nu
le merge în gospodărie. Se îmbolnăve, mure. Dacă nu-i merge, se mută în alt loc. În colţul de
la răsărit pune-i un şâpuşor cu oloi, capică (un ban). Le învălătucei cu o petică. Să fie noroc
în gospodărie, să înceapă gospodăria cu bine. Sâ pune şi grâu, să fie pânică în casă.
Luau câte un pahar de vin şi începeu lucru. Pentru început, se îngropau amnarii. Din
lemn tare (salcâm ş.a.). Se puneau 12 amnari. De asupra amnarilor se pune costoroaba. Peste
costoroabă se pun grinzile. Pe capătul grinzilor se pune altă costoroabă şi de ridică poclitul
(acoperişul). Se pun căpriorii. La primul căprior, dinspre răsărit, se pune o cruciuliţă şi un
prosop. Oamenii care au ridicat poclitul, luau prosopul. Apoi se leţuieşte. Se acoperă cu stuh,
cu paie de secară.
Pe urmă se nuieleşte. Făce în amnar, cu bărdiţa, o bortă. De la un amnar la altul se pune o
chingă, care se nume paiant. Se nume pereţi în paianturi. Se puneu trei randuri de painturi.
Ş-ap se împlete nuieluşe. Mai mult de tei, frasin. Apoi licheu. Când pune primul boţ de lut,
se dăde un pahar de vin şi chiuie o femeie. Se merge cu un lut cu paie. Printre nuiele. Ş-ap
un lut cu pleavă. Se îndreaptau pereţii. La urmă, un lut cu baligă de cal. Se văruieşte. Podul
de jos se liche cu lut cu paie, cu pleavă, cu baligă. La urmă se da cu muruială, făcută din
baligă de oaie amestecată cu sarjă (funingine). La prispă se puneu stâlchişorii, se împleteu
nuiele, apoi se pune pământ, se trumbăie. Se liche, se unge cu muruială. Înălţimea prispei
era de 60 – 80 cm. La marginea prispei, din faţa casei, se ridica un pereţel de scândură numit
parmaclâc. În rest, prispă.
6
A. Zanoci, Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în secolele VI – III a. Chr. Bucureşti, 1998, p.
109.
7
G. Botezatu, Legendele, tradiţiile istorice şi povestirile orale, In: Creaţia populară. Curs teoretic de folclor
românesc din Basarabia, Transnistria şi Bucovina. Chişinău, 1991, p. 416.
8
E. Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti, 1985, p. 25.
9
Citat după: V. Butură, Cultura spirituală românească. Bucureşti, 1992, p. 252.
10
R. Vulcănescu, Mitologie română. Bucureşti, 1987, p. 450-452, 491, 524, 571.
236 Lăpuşna.
Casa ave trei despărţituri: casa cei mare, tinda şi cămara. Cum intrai în tindă, în dreapta
era casa cei mare, iar în stânga – cămara. În fundul căsii mari era pus un sunduc. În sun-
duc era pânză, prosoape, şervete ş.a. Deasupra sunducului se aşezau lăicere, perne (zestrea).
Icoana era în colţul dinspre răsărit. Sub icoană era o măsuţă rotundă, cu trei picioare. Pe
măsuţă era o candelă. Candela se aprinde la zile mari. Mai era un scaun lung. De jur împrejur
era pus păritar. Era pus şi un război, în faţă. Pe un perete se păstrau şi hainele tradiţionale.
Din când în când le mai scotei afară şi le băte aerul. Toate cumpăniile, nunta, mortul ş.a. se
făceu în casa cei mare. După ce se căsătoreau, tinerii trăiau în casa cei mare. Pân îşi făceau
căsuţa lor. Cămara ave, lângă ferestre, o masă ş-o laiţă făcută din scânduri (bătuţi ţăruşi).
Ţăruşii erau uniţi c-o chingă. În dreapta era soba şi cuptorul de copt pâine. Erau într-un
fum. Hornul era dinaintea cuptorului. Fumul se ducea pe băgeag afară. După sobă era un
pat din scânduri. Pe pat erau aşternute paie, peste paie o veretcă făcută din cânepă de saci,
peste veretcă – ţoluri de lână.
Căsoaia ave tindă şi cămară. N-ave casă mare. Stau mai mult bătrânii. Sub căsoaie era
chihniţa. Unii o nuieleu (e vorba de căsoaie – n.n.), o licheu cu lut cu paie, o netezeu cu taş-
ca (ruseşte „polotior” – explicaţia informatorului). Chihniţa putea să fie aparte. Ave gârlici.
Peste chihniţa pune nutreţ, cioclegi. Să nu ploaie.
Şura era pentru cai, boi, vaci. Se făcea din amnari. Nu-i pune pod. Era acoperită cu stuh,
paie, papură. Putea fi într-o scurgere sau două. Era mai mare scurgerea. Şura ave despărţă-
turi: pentru boi, cai, oi. Oile aveu ocol făcut din nuiele.
Poiata pentru păsări era făcută din nişte amnaraşi, nuieluşe, lut. Era acoperită cu stuh.
Prin colţuri îs cuibărele. Acestea erau nişte coşuri făcute din mlajă de salcie.
Gogineaţa pentru porci era făcută din patru pari, chingi, nuiele, lut”.
II. Ocupaţiile principale

O primă caracteristică a ocupaţiilor tradiţionale ale poporului român, după cum afirmă
pe drept cuvânt Valeriu Butură, o constituie profilul lor mixt, în toate zonele etnografice,
impuse de cerinţele variate ale traiului, pentru produse vegetale, animale şi minerale, unele
mai importante decât altele, pe de o parte, pe de alta de caracterul autarhic pe care l-a avut
de-a lungul secolelor, gospodăria ţărănească.11
Semnificativă, în acest context, este şi afirmaţia academicianului Ştefan Pascu: „Cultura
românească s-a născut în şi din cele două ocupaţii, dar trebuie precizat – nu a îmbrăcat-o
niciodată exclusiv pe una dintre ele, deoarece poporul nostru nu s-a ocupat niciodată numai
cu păstoritul sau numai cu agricultura.”12
La Lăpuşna, conform informaţiei lui Arsenie Moraru (a.n. 1927) şi Ecaterinei Moraru
(a.n. 1928), „întâi samanai popuşoi, cu mâna. Apoi boronei, grapai şi aşteptai prăşitul. Po-
puşoii curăţiţi îi puneam în sâsâiac, făcut din nuiele de corn, vişin. Ciocanii îi facem glugă.
Grâul întâi se semana, ara, borone, grapa. Când era copt, se secera. Se făceu snochi, picioare
(13 snopi într-un picior). În ‘cioare stăte o zi, două. Apoi îl aducei la făţare. În mijlocul fă-
ţării era bătut un par. Mergeau caii împrejur până se învălătuce frânghia la par. Ş-ap întorce
înapoi. Împrejurul stâlpului, cât era făţarea de mare, se făce vraf. Mergeu doi cai, pân se băte
grâul. Grâul îl întorcei, pân se băte tot. Apoi îl grămădei, îl vânturai (cu lopeţi de lemn), îl
punei în saci, suiei în pod şi pe urmă la moară. Sacara o luai în mână şi-o bătei de un băţ. Ca
să se scuture sămânţa. Ca paiele să fie bune de acoperit”.
11
V. Butură, Cultura spirituală românească. Bucureşti, 1992, p. 362.
12
Şt. Pascu, Cultura populară – mărturie de vechime şi civilizaţie românească, In: Magazin istoric, 1989, nr.
9, p. 4.
Lăpuşna. 237
În timpurile mai vechi au existat două metode tradiţionale de arat: „hăisa” şi „ţealo” sau
„cialo” (hăisa era la stânga, iar cialo – la dreapta – n.n.). Iată ce ne relata (în 2001) bătrânul
Arsenie Moraru: „Aratul, hăisa” începea de la margine (de la hat) spre mijloc, unde rămânea
un răzor. Răzorul îl nivelai cu sapa şi punei în pământ. Se nivela şi cu borona, şi cu grapa.
Grapa era făcută din vişinari sau porumbari. Mai întâi borona disfăce bolovanii, iar grapa
întinde vlaga la pământ. Nu dăde drumul la uscăciune să se ducă în pământ.
Când arai „ţealo”, o luai de la mijloc şi arai până la hat. Şi într-o parte, şi în alta. Un an
se ara „haisa” şi un an „ţealo”, fiindcă se preface pământul. Dacă arai numai hăisa, se făceu
haturile mari, nante. Cea mai bună era arătura de toamnă. Fiindcă pământul ţine vlaga şi nu
erau bolovani, când ajungei în primăvară. Dar lumea ara mai mult primăvara, că nu dove-
deau din toamnă.”
De rând cu prelucrarea pământului, la Lăpuşna s-a practicat pe larg şi creşterea animale-
lor. Conform lui Climentie Moşneagu (a.n. 1924), cioban de viţă veche, cu o bogată experi-
enţă profesională, stâna era aşezată pe coasta unui deal (aproape la poalele dealului). Gardul
stânii era făcut din ripcă.
Târla, dinspre nord, avea perete de stuf. Încăperea pentru muls oile şi cea în care dormeau
ciobanii, nu erau despărţite. În stânga acestei încăperi dădea uşa altei încăperi, unde se păs-
trau produsele lactate. Pereţii şi acoperişul încăperilor erau din stuf. Acoperişul era într-o
scurgere. Baciul, un om bătrân, era responsabil de prepararea produselor lactate. Ciobanii
păşteau oile, iar strungarul îi ajuta.
III. Practici şi formule magice

1. „ Locul” copilului („cămaşa”) era îngropat lângă un izvor. Să aibă lapte mama, să hră-
nească copilul. „Locul” se mai îngropa şi la rădăcina unui copac. „Locul” viţelului se îngropa
tot lângă un izvor. Să aibă vaca lapte (inf. Pacenco Varvara a lui Ion, n. 1922).
2. Când copilul nu putea merge, cineva îl ţinea de mânuţe. Iar o bunică lua o pană de
pasăre şi o taia între picioarele copilului. Zice:
– Cum zboară pana uşor,
Aşa să meargă copilul uşor.
3. Când copilul nu doarme, mama iese noaptea cu copilul în braţe şi se uită la stele. Zice
că i-a fost făcut de plânsori.
4. Dacă naşte copii şi tot mor… Dacă avea altul, îl duce la biserică şi-l boteza. Venea acasă.
Îl vindea mamei pe fereastră. O cumătră îl vindea. Mama îl cumpăra. Chipurile, n-avea să
mai moară.
5. Când cădea un dinte, îl arunca peste casă şi zicea:
– Cioară de la moară
N-aţi un dinte de os
Şi dă-mi unul de oţăl.
6. În postul mare se făceau „cucoşei”. Se zicea:
– Săriţi, săriţi cucoşei
Cum s-ar fetele la flacăi
Şi babele la moşnegei.
7. Când îţi amorţea un picior, ziceai:
– Ieşi babă din picior,
Că ţi-o murit un ficior.
– Care, care?
– Cel mai mare.
238 Lăpuşna.
Şi apoi numeri degetele de la picior. Până trece furnicatul, cârcelul.
8. Când cumperi un porc, pui banii pe pământ şi zici:
„– Să fie porcul, gras ca pământul”.
9. Când te păzeşti de un câine rău, zici:
– Lacata la tine
Şi cheia la mine.
10. Când nu ploua multă vreme, 9 fete luau apă de la fântână şi o duceau la mormântul
unui mort adus de peste hotare. Udau mormântul (Ţoncu – Pârău Ileana a lui Ion, n. 1933).
11. Sara, ca să asfinţească soarele mai devreme şi noi să ne culcăm, ziceam:
– Două beţe şi un cuţit
Dă-te soare la asfinţit.
Iar când să mâncăm, ziceam:
– Două beţe şi o spetează
Dă-te soare la amiază.
Iarna ne adunam mai mulţi copii şi ziceam:
– Luci, soare, luci
Că ţi-oi da un sac cu nuci
Ş-o păreche de papuci
Papucii ii purta
Şi nucile li-i mânca.
12. Când vedeai lună nouă, ziceai:
– Lună, lună nouă
Taie pâinea în două
Să ne dai şi nouă
Taie-o în patru
Şi dă la tot satu.
(inf. Blendarenco Maria a lui Constantin, n. 1927).
13. Când nu ploua multă vreme, 9 fete curate făceau o păpuşă mare, cât o femeie. O
făceau din rufe vechi, curate. O făceau sâmbata sara. Mamele le puneau la cale. Duminica
dimineaţa făceau aşa ca o năsălie, puneau păpuşa pe năsălie şi o duceau la hotar. Din faţă
năsălia o ducea un băiat, iar din urmă – o fată. Din urmă mergeau fetele, care au făcut păpu-
şa. Erau şi grochinceri (gropari), 2 băieţi (de 8 – 10 ani). Şi mergeau bocind până la hotarul
satului Spărieţi (acum Şipoteni). Pe drum boceau:
– Hulă, hulă papahulă
Scoală-te şi roagă-te lui Dumnezeu
Să stârnească ploile
Să huiască văile
Să împle pâraiele.
Dacă au ajuns la hotar, îngropau păpuşa. Se pune un semn, o cruciuliţă de lemn. Veneau
acasă şi făceau praznic, ca la mort. Mamele pregăteau praznicul. Păpuşa ceea rămânea acolo,
la hotar, pe vecie. N-o mai scotea nimeni (inf. Bubuiog Vera a lui Gheorghe, n. 1935 şi Sori-
van Maria a lui Ion, n. 1937).
Lăpuşna. 239
IV. Zilele săptămânii
1. Luni. Nu se dă nimic din gospodărie. Că nu-ți merge. Nu se spală capul. Se începe tot
lucrul. Îţi merge.
2. Marţi. Nu se împle borş, nu se lă (spală capul – n.n.). Se poate de dat din gospodărie.
Dar numai până la asfinţitul soarelui. Marţea îi zi de năpastă.
3. Miercuri. Zi de săc, de post. Se postește.
4. Joi. Zi de târg. Tot celea se face. După Paşti, opt zile, nu se lucrează în vie. Zice că bate
piatra. A noua joe îi cu cruce. Iese joile. Se numeşte joia mânioasă. De Joia mare se
coace pâine. Se găteau de sărbători.
5. Vineri. Înaintea Paştelui era Vinerea sacă. Nu se mănâncă deloc. Se coace pască şi co-
zonac. Mănânci după ce asfinţeşte soarele şi ies stelele. Să fie mirele frumos. Întâi beai
oleacă de aghiazmă. Aşa făceau fetele cele mari. În zilele de post nu se culcă cu femeia.
6. Sâmbătă. Se dă de pomană. Se spală capul, până la asfinţitul soarelui. Sâmbăta sara,
dacă trage clopotul la biserică, nu se mai poate de lucrat.
7. Duminica. Nici nu se face mâncare, nu se face focul. Nici pătrungel, pentru borş nu
se rupe. Până luni, când răsare soarele, nu se face nimic.
V. Semne ale naturii

1. Când bate vântul din jos (de la sud), îi a ploaie.
2. Dacă se scaldă păsările în colb, îi a ploaie.
3. Când zboară rândunelele pe jos, îi a ploaie.
4. Când cioarele zboară pe jos, va ninge.
5. Când mâţa se spală şi se uită la uşă, va fi vreme caldă; dacă se uită spre sobă va fi frig.
Aprinde focul…
6. Dacă iese furnici cu aripi, îi a ploaie.
7. Când cântă cucoşii, sara, în pătul, zice că se schimba vremea (inf. Ţoncu – Pârău Ilea-
na a lui Ion, n. 1933 şi Stoian Eudochia a lui Vasile, n. 1954).
VI. Folclor
1. 2.
Viteazule mitralior Leliţică cât te ţâi
Un’ ţi-a fost dat să mori? N-ai țânea câlţi în budâi
– Sus, în vârful muntelui În budâi îi ţinea brânză
De asupra Carpatului Şi din câlţi ai face pânză.
În spartul ghiulelor Asta-i lelea lăudată
În ploaia gloanţelor Cu cânepa în poiată.
– Spune, mamei, cine te-o spalat? La leliţa jucăuşă
Roua când s-o scuturat Cu gunoiul după uşă
Spune, mamei, cine te-o-mpânzit? Pune boii la tânjală
Ierburile când au înverzit Şi scoate gunoiul afară.
Spune, mamei, cine te-o-ngropat
Piscurile când s-o dărâmat.
240 Lăpuşna.
3. Pe brăduţ mi-l înhaţă, Să-i crape calul (fiindcă vân-
Când s-o dat năroacele Viţa creşte şi se întinde tul îi flăcău, el îmblă călare –
Eu am fost cu vacile. Pe brăduţ mi-l cuprinde. explicaţia informatorului)
Când s-o dat noroc în sat Să să zbuciume pe pământ.
Eu am fost la samanat. 6. Chei diochi
Cine are noroc mare Vine trenul din Galaţi Dintre ochi
Pune piatră şi răsare Încărcat cu concentraţi Să rămâie Gheorghe luminat
Eu pun fir de busuioc Strigă unu din vagon Ca Dumnezeu ce l-o făcut.
Şi n-a răsărit deloc. Fără mâini, fără picior
Daţi-mi mâină de-ajutor 8.
4. Ori un glonţ în cap să mor. – Un’te duci tu, răcuşor?
Foaie-l verde trei arginţi – M-a duc broască să mă-n-
Fusei una la părinţi 7. sor
Mi-au venit mire din sat Descântec de deochi – N-ai tu cap de legătoare
Şi părinţii nu m-au dat Descânţi în apă neîncepută. Dar nici trup de-ncingă-
A venit unul din lume Cu cuţitul. Când îl găseşte toare
La părinţi le-a părut bine pe om. Zice: La ce dracu să te-nsori?
După dânsu m-au dat. ‒ Trei surori a soarelui
La două, trei luni de zile Şăd în poarta raiului 9.
Vine mama pe la mine Una râde, Cinghilită
Şi mă-ntreabă de mi-i bine Una de deochi stinge Angheluşu are pene
Eu de frică, de ruşine Stinge deochiul lui Gheor- Tandalic vine şi cere
I-am spus mamei că mi-i ghe Angheluşu nu se-ndură
bine. Din mâini, Tandalic vine şi fură.
– Fata, mamei, de ţi-i bine Din cioare, (Cloşca cu pui şi hultanu)
Unde-i carnea de pe tine? Din tăti măruntaiele (inf. Blendarenco Maria a
– Carnea şi ciolanele Di săgetătură lui Constantin, n. 1927).
Mi le-au mâncat neamurile Di pocitură.
Înjugă, mamă, patru boi De-a fi deochet de femeie 10.
Şi vină şi mă ie înapoi. Să-i crape ţâţele De-a mijatca
Să-i curgă laptele Se număra pe degete, zi-
5. Să-i chiară copchilul de când:
Doi iubiţi când se iubeau foame. – Pe la poarta Hâncului
Ca doi zarzări înfloreau De-a fi deochet de fată mare Trece fata turcului
Când au dat la logodit Să-i chice părul Cu-n cojoc
Părinţii nu i-au voit Să rămâie pleşcată De motoc
Amândoi s-au otrăvit. De toată lumea arătată. Țavalanchi
Din fetiţă De-a fi deochet de bărbat Țanchi. (inf. Bubuiog Vera
Creşte-o viţă Să-i crape boaşele a lui Gheorghe, n. 1935 și
Din băiat Să sâ-nşire sămânţele. Sorivan Maria a lui Ion,
Creşte un brad De-a fi deochet de vânt n. 1937).
Viţa creşte şi se înalţă
Dispun de o bază documentară temeinică privind tradițiile etnofolclorice ale localității Lăpușna. Însă,
spațiul restrâns ce mi s-a oferit pentru scrierea acestui material, nu mi-a permis să valorific întreaga bogăție
spirituală a lăpușnenilor. La fel, din aceleași considerente, a rămas umbrită abordarea teoretică a probleme-
lor referitoare la cultura tradițională.
În fine, țin să subliniez că cercetarea sub multiple aspecte a tradițiilor etnofolclorice necesită un studiu
de amploare. Dar, pentru traducerea în practică a acestor deziderate, sunt necesare anumite investiții. Ca
urmare, doar cu ajutorul oamenilor de bună credință, cultura populară a localității Lăpușna ar putea fi va-
lorificată plenar.
Lăpuşna. 241
19
Reabilitarea Curţii domneşti de la Lăpuşna –
între istorie şi ficţiune
dr. Tamara NESTEROV

Motto: O problemă este rezolvată când devine mai grea.
(Proverb indian)
Proiectul Reabilitarea Curţii domneşti medievale Lăpuşna pentru vizite turistice (Histo-
ryTour) a stimulat studierea unui obiectiv medieval şi a componentelor sale urbanistice şi
arhitecturale, nesperat de a mai fi cunoscute vreo dată: Curtea domnească în Moldova, cu atât
mai mult cea de la Lăpuşna, încă nu suscitase interesul cercetătorilor. Rezultatele studiului
urmau a fi puse la baza soluţiei arhitectonice care trebuia a fi realizată în actualul sat Lăpuş-
na. Ideea, foarte îndrăzneaţă şi oarecum fantezistă la început, în lipsa studiilor temeinice
istorice şi arheologice, treptat a început a prinde contur.
Proiectul a fost o provocare, o încercare de a pune „pe butuci” ştiinţifici localizarea Curţii
domneşti de la Lăpuşna şi atribuirea unui aspect corespunzător perioadei de apariţie sau
utilizare a fostei reşedinţe domneşti de la Lăpuşna. Pentru a aprecia dificultăţile care urmau
a fi depăşite, este suficient de a compara proiectul Reabilitarea Curţii domneşti medievale Lă-
puşna. cu o problemă cu mai multe necunoscute, la care numărul necunoscutelor a depăşit
limita care în matematică permite soluţionarea fără echivoc a problemelor. În istoria comu-
nităţilor umane situaţiile incerte sunt mai mult decât obişnuite, avansarea în cunoaşterea tre-
cutului având loc cu paşi mici, prin căutarea pilonilor certitudinii. Trebuia ca într-o perioadă
scurtă de timp, concomitent cu proiectarea obiectivului, care după condiţiile sale de utilizare
urma să corespundă exigenţelor actuale ale turismului internaţional, să reprezinte şi o arhi-
tectură profund autohtonă, apropiată ca expresie arhitecturală de prototipurile istorice, scop
ce putea fi atins prin găsirea răspunsului la multe întrebări, dintre care cele mai importante
pentru realizarea proiectului erau:
1. A existat o curte sau o reşedinţă domnească la Lăpuşna?
2. Unde era localizată reşedinţă domnească? Răspunsul la aceste întrebări, deşi nu schimba
decizia amplasamentului propus de către administraţia locală, care a fost călăuzită de dorinţa
de a include în componenţa viitorului complex turistic şi o mare construcţie subterană, rămasă
dintr-o perioadă neelucidată istoric, pentru „puritatea” ideii călăuzitoare a proiectului, era pe
cât de dorită, pe atât de necesară depistarea fostului amplasament rezidenţial.
3. Când ar fi fost ridicată Curtea domnească la Lăpuşna ? Răspunsul era important pentru
găsirea soluţiei plastice a aspectului arhitectural, dat fiind cunoscută schimbarea stilisticii
arhitectonice din secolele XV-XVII, timp în care Lăpuşna a fost târg, centru de vamă şi re-
şedinţă de ţinut.
4. Cum ar fi arătat Curtea domnească de la Lăpuşna, mai ales, cum arăta ea în timpul lui
Alexandru Lăpuşneanu, care a fost cel mai mult legat de localitatea Lăpuşna şi care a între-
242 Lăpuşna.
prins lucrări de refacere la multe din obiectivele domneşti anterioare (Suceava, Iaşi, mănăs-
tirile Bistriţa, Putna, Slatina etc. )?
Studierea în complex a tuturor acestor probleme treptat a permis cristalizarea opiniei
că edificarea unui complex comemorativ polifuncţional, orientat spre reabilitarea memoriei
marelui voievod Alexandru Lăpuşneanu, iar prin el şi a domnilor Moldovei din ascendenţa
sa, este pe deplin justificată. Satul Lăpuşna este o localitate străveche situată pe un drum
comercial important, a cărei ascensiune ar putea începe, conform opiniei istoricilor, încă în
secolul al XIV-lea1, din 1454 fiind cunoscută ca punct de vamă, unde din 1484 se încasa şi
vama de margine, cu oprirea obligatorie a negustorilor străini2. În 1469 este atestată ca târg,
la un moment incert devine reşedinţa administrativă a ţinutului omonim, parte a domeniu-
lui domnesc. Lăpuşna s-a ridicat mai ales graţie aflării la încrucişarea unor mari drumuri
medievale, cum erau Drumul polonez şi Drumul tătăresc. O porţiune de drum, care cobora
valea Cogâlnicului spre locurile cu peşte şi spre mare era numită Drumul măjilor, iar alta,
care urca codrii Hânceştilor spre Tighina – Drumul Lăpuşnei. Amplasarea benefică a locali-
tăţii a condus la înflorirea târgului pe care-l găsim indicat pe hărţile geografice de la începu-
tul secolului al XVI-lea alături de cele mai mari aşezări urbane din interfluviul Prut-Nistru
– Cetatea Albă, Hotin, Soroca, Orhei, Chilia.
Importanţa Lăpuşnei a decăzut odată cu schimbarea conjuncturii politice din regiune,
aceasta pierzând drepturile de domeniu domnesc şi de centru administrativ. La sfârşitul se-
colului al XVII-lea (1694), moşia Lăpuşna a fost dăruită Mănăstirii Ioan Gură de Aur din
Iaşi, schimbarea statutului lovind grav în amorul propriu al lăpuşnenilor şi mai ales afec-
tând târgoveţii locali. Astfel, moştenirea istorică a Lăpuşnei se va rezuma doar la menţiunea
privind locul de baştină al domnului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu, singurul domn din
Moldova al cărui nume conținea denumirea locului său de baştină.
Din cauza decăderii timpurii a importanţei economice şi administrative a Lăpuşnei, cu
o istorie urbană cert limitată în secolele XV-XVII, tacit s-a format opinia că la Lăpuşna nu
pot fi mărturii istorice din fosta componentă urbană a târgului medieval, aspectul de astăzi
al aşezării fiind tipic unui sat înstărit din Codrii Lăpuşnei. Dar studierea atentă a planului bi-
sericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din centrul localităţii, finisată conform documentelor
în 1819, a relevat că la edificarea ei au fost folosite integral vestigiile unei biserici mai vechi3.
Biserica actuală din Lăpuşna, construită din piatră, după amploarea dimensională şi materi-
alul de construcţie utilizat a fost identificată cu o biserică domnească, iar tipul arhitectonic a
îngustat perioada de posibilă edificare, sugerând sfârşitul secolului al XV-lea – prima treime
a secolului al XVI-lea4, aceste rezultatul încurajând noile cercetări istorice de la Lăpuşna.
În perioada de maximă importanţă a târgului şi vamei Lăpuşna, în Moldova au cârmuit
patru domni: Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş, fiecare având
anumite tangenţe cu viaţa din această localitate5. În urma coroborării relaţiilor umane ale
domnilor Moldovei cu localitatea Lăpuşna, pe de o parte, şi analiza soluţiei planimetrice a
bisericii cu realizările arhitectonice din acea perioadă de pe cuprinsul Ţării Moldovei, nu
a permis a da prioritate unui sau altui domn al Țării Moldova, deoarece fiecare din ei avea
motiv să construiască un locaş de cult la Lăpuşna. Limita de sus a datării bisericii a fost
pusă de noi în corelaţie cu cea mai târzie apariţie a acestui plan de biserică moldovenească,
1
Aurel Sava, Documente privitoare la ţinutul şi târgul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p. IX-X.
2
Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul seco-
lului al XVI-lea, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 259.
3
Tamara Nesterov, Lăpuşna şi biserica ei, Natura, 1997.
4
Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna – un verosimil monument din timpul lui Ştefan cel
Mare?, In: Arta, Seria Arta vizuală, Chişinău, 2006, p. 10-18.
5
În timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu nu sunt cunoscute biserici de acest tip.
Lăpuşna. 243
atestat în oraşul Baia, biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui Petru Rareş din anul
1532, construcţia ei fiind documentată de pisanie. Dar arheologia monumentelor ştefaniene,
avansată mult în ultimul timp, a corectat datarea bisericii din Baia cu timpul lui Ştefan cel
Mare, pe fundaţiile căreia meşterii lui Petru Rareş6 au ridicat biserica actuală7. Astfel, elimi-
nând din perioada posibilei edificări pe ultimii trei voievozi, intervalul de timp în care a fost
verosimilă construcţia bisericii domneşti din Lăpuşna devine ultimul deceniu din domnia
lui Ştefan cel Mare.
Lăpuşna era un târg mare, amploarea sa fiind subliniată de numărul locaşelor de cult,
existând date sigure cu privire la activitatea a două biserici. În afară de biserica domnească,
a mai funcţionat biserica Sf. Paraschiva, menţionată în textul donaţiei de pe un Evangheliar:
„Cu bunăvoinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, acest evangheliar
a fost cumpărat şi ferecat de pan Nicoară vameş a Hotinului şi doamna sa Eudochia şi e dat
pentru ruga sa şi a părinţilor săi în biserica aflată în mijlocul târgului Lăpuşna care poartă
hramul Maicii Paraschiva în veşnica pomenire. În anul 7069 (1561) luna septembrie 1, în zilele
binecuviinciosului domnitor Alexandru Voievod al pământului moldovenesc” 8.
Perioada restrânsă a datării bisericii domneşti, determinată precis graţie tipului de bise-
rică şi de numărul impunător de mostre cu o structură planimetrică şi spaţială similară, uti-
lizat doar în această limită cronologică, nu este la fel de certă în privinţa reşedinţei domneşti
din această localitate, dar şi a ctitorului care a edificat-o.
Prezenţa reşedinţei domneşti de la Lăpuşna nu este susţinută prin tradiţii locale, creaţii
folclorice sau toponime, fiind lipsită de cunoaşterea oricăror urme ce ar induce la localizarea
fostului complex locativ, la una sau altă soluţie arhitecturală. Dar, drept răspuns la situaţia
creată, când sursele istorice şi memoria colectivă păstrează tăcere cu privire la cele mai im-
portante aspecte ale trecutului aşezării, argument serveşte faptul că locuitorii Lăpuşnei nu
cunoştiau că în oraşul lor a fost o biserică domnească, ale cărei urme au fost depistate arhi-
tectural şi arheologic, fiind argumentate istoric, particularitate ce închide orice polemică cu
privire la datarea vestigiilor bisericii medievale de la Lăpuşna, oferind o rază de speranţă în
privinţa unei situaţii similare cu ştergerea din memoria localnicilor a fostei reşedinţe dom-
neşti de aici.
Argumente indirecte ale aflării cândva la Lăpuşna a unei curţi domneşti poate servi tra-
diţia istorică cu referire la prezenţa acestora în principalele oraşe ale Ţării Moldovei. Reşe-
dinţele domneşti sunt obiectivele cu cea mai puţin cunoscută soluţie arhitecturală, situaţie
comună pentru locuinţele aristocratice europene din epoca medievală timpurie, dat fiind că
fiecare domn al Moldovei tindea să-şi amenajeze propria curte pe moşia sa, iar vechea aşeza-
re se ruina treptat, risipită prin preluarea materialului de construcţie, evenimente cunoscute
din documentele secolelor XVII–XIX, cu interzicerea recuperării pentru construcţia caselor
a vestigiilor curţilor domneşti.
Arhitectura curţilor domneşti din Moldova rămâne un teren nevalorificat pe măsura
obiectivelor, informaţiile istorice rezumându-se la atestarea lor documentară în calitate de
6
Stela Cheptea, Monumente din timpul lui Ştefan cel Mare în lumina ultimelor cercetări, In: Monumen-
tul, V. Lucrările simpozionului Naţional Monumentul – tradiţie şi viitor, Ediţia a V-a, Iaşi, 2003, Editura
Trinitas, 2004, p. 62, nota 17 „Marea descoperire a fost făcută prin dezvelirea fundaţiilor şi porţiunii din
paramentul bisericii edificate în Baia de Ştefan cel Mare. Ctitoria lui Petru Rareş respectă planul bisericii
anterioare, inclusiv a pridvorului, dar prezintă o uşoare deviaţie a axului”.
7
Acelaşi tip de biserică, utilizat după anii de domnie a lui Ştefan cel Mare, este biserica din Părhăuţi
(1522), dar care era o ctitorie boierească, realizarea căreia, conform ierarhiei societăţii medievale,
trebuia să-şi facă apariţia, judecând după sistemul compoziţional închegat, la o ctitorie domnească.
8
Pavel Balan, Meditaţii la porţile Hotinului, în Moldova, 1988. Marghinal pe Evangheliarul din Hotin,
păstrat în Biblioteca Saltâkov-Şedrin din Sankt-Petersburg, p. 31.
244 Lăpuşna.
loc al emiterii unor urice în timpul trecerii prin ţară a domnului țării sau menţionate în scri-
erile cronicarilor, unele reşedinţe domneşti fiind cunoscute din descrierile sumare ale călăto-
rilor. Din perioada lui Ştefan cel Mare se cunosc, în afară de Curtea domnească din Suceava,
locuită mai ales iarna, şi altele „îndrăgite de domnitor”9, aflate la Iaşi, Cotnari, Vaslui, Hârlău,
Bacău, vestigiile lor fiind cunoscute şi cercetate arheologic. Nu este exclus ca viitoarele cer-
cetări din Huşi, Botoşani, Dorohoi, Roman, Orhei etc. să descopere pe teritoriul acestor urbe
vestigii neatestate documentar ale curţilor domneşti, cum a fost la Piatra Neamţ, unde urme
ale Curţii domneşti, necunoscută anterior, au fost depistate întâmplător. Detectarea vestigi-
ilor Curţii domneşti de la Lăpuşna este susţinută de cercetarea etapelor evoluţiei urbane din
Moldova, formulată prin concluzia că „înălţarea unei curţi în fiecare din principalele centre
economice ale Moldovei trebuie considerată ca o manifestare a puterii domneşti pe tot cu-
prinsul ţării şi ca un stimulent în dezvoltarea vieţii oraşului [acesta fiind] cel mai de seamă
monument al oraşului”10, iar Lăpuşna, cu vama de margine, era unul din principalele centre
economice şi administrative din Moldova de Est.
Indicaţii directe ale aflării Curţii domneşti la Lăpuşna se regăsesc în câteva documente.
Astfel, în documentul din 1694, prin care târgul Lăpuşna a fost dăruit mănăstirii Sfântul Ioan
Gură de Aur din Iaşi de către domnul Moldovei Constantin Duca, în fraza „cu tot pămân-
tul cât va ţinea de acel loc, cu conacul (s.n.) şi cu tot locul ... în hotarele demult stabilite”11 se
conţine cea mai importantă menţiune privind aflarea la Lăpuşna a reşedinţei domneşti. În
alte trei documente, plângeri din 1817, din 17 şi 20 aprilie12, din 11 mai, adresate „de la toată
obştea târgului Lăpuşnii” către guvernatorul regiunii Basarabia, A.Bahmetiev, se face referire
la reşedinţa domnească din Lăpuşna. Cauza era lezarea drepturilor lor de orăşeni prin pre-
stările boierescului (impuse de către boierul local Tomuleţ, care făcuse schimb de moşie cu
mănăstirea Sfântul Ioan Gură de Aur din Iaşi13), iar din relatarea lor aflăm că „târgul Lăpuşna
din veche vremi s-au numit târg şi loc pentru lăcuinţa a însuşi domnului Ţării Moldaviei undi
şi astăzi să cunoaşti locul curţil(o)r domneşti, bisăricile domnezăieşti”14. Se sugera şi timpul
aflării la Lăpuşna a domnului Moldovei: „Nu puţini ani încă când au fost Moldova şi Valahiia
nesupusă othomaniceştii puteri, fiind aceşte doî cnejii ocârmuitoare în puteria lor, atuncea
târgul Lăpuşna au fost pentru locuinţa însuşi domnului Ţării Moldovii15„. Aceste documente
care conţineau mărturii de amplificare a importanţei târgului cu invocarea aflării aici a „lo-
cuinţei domnitorului”, în opinia noastră oferă informaţii credibile, care se pliază pe evoluţia
organizării administrative de atunci a ţării. Locuitorii au mai afirmat că, înainte de schimbul
moşiilor dintre mănăstire şi boierul Tomuleţ, ei ştiau „de la bătrânii noştri după documentele
domneşti ce avem” 16, făcând referire la actul de dăruire al lui Constantin Duca din 1694,
deci fiind la curent cu menţionarea în acel document a conacului din Lăpuşna. Astfel, în
susţinerea credibilităţii informaţiei este şi referinţa cu privire la perioada aflării la Lăpuşna
9
Corina Nicolescu, Arta în timpul lui Ştefan cel Mare, In: Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel
Mare, Bucureşti: Ed. Academiei, 1964, p. 324.
10
Ibidem.
11
Documente privind istoria României, A. Moldova, Veacul XVII, Vol. V, Bucureşti, Editura Academiei,
1957.
12
Mulţumim şi pe această cale colegului Teodor Candu pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie
aceste două documente inedite.
13
Târgul Lăpuşna parte a domeniului Mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iaşi: Documente privitoare
la istoria târgului Lăpuşna (1694-1813), ed. De Teodor Candu, Chişinău: S.n., 2014, p. 6-7.
14
Documentul din 20 aprilie 1817, ANRM, F.3, inv.1, d.1, f. f. 45-47.
15
Documentul din 17 aprilie 1817, ANRM, F.3, inv.1, d.1, f.81.
16
C. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău. In: Arhivele Basarabiei, 1935, nr.4, p.
146-151.
Lăpuşna. 245
a reşedinţei domneşti, şi anume înainte de pierderea independenţei Ţării Moldovei, ceea ce
coincide cu perioada identificată anterior ca verosimilă pentru edificarea bisericii domneşti
din Lăpuşna.
Astfel, la prima întrebare pusă la începutul articolului se poate răspunde afirmativ: la
Lăpuşna a existat o curte domnească, utilizată la sigur la sfârşitul secolului al XV-lea – mij-
locul secolului al XVI-lea, limita de sus fiind admisă în raport cu domnia lui Alexandru
Lăpuşneanu.
După cum s-a mai spus, urmele Curţii domneşti de la Lăpuşna nu sunt susţinute prin
indicaţii toponimice şi nici prin tradiţia locală, dar acesta nu este un argument categoric că
aici nu a fost construit un conac. Necunoaşterea de către lăpuşnenii de astăzi a locului aflării
„locuinţei” voievodului poate fi explicată prin fluctuaţia populaţiei, care, din cauza luptelor
date în regiune, modificării statutului administrativ al localităţii şi decăderii importanţei sale
economice, au părăsit Lăpuşna, în locul lor venind alţi oameni „de pretudindeni”, cum de
obicei se întâmpla.
Satul Lăpuşna este aşezat pe o pantă de deal care se ridică spre nord de Valea largă, cu-
noscută din documente cu denumirea omonimă, limitată spre vest de cursul râului Lăpuşna,
iar dinspre est – de un pârâu fără denumire care are un curs sinuos. Autostrada Hânceşti-Le-
uşeni a fost proiectată astfel ca să ocolească periferia de sud a satului. Aşezarea se extinde pe
trei direcţii, având forma unei săgeţi cu vârful orientat spre sud, în continuarea drumului co-
mercial cu direcţia spre bălţile cu peşte de la Prut şi Dunăre (numindu-se cândva al Măjilor),
şi spre oraşele portuare dunărene Reni şi Chilia, iar cu partea opusă bifurcată pe direcţiile
a două drumuri. Drumul orientat spre nord-vest, vine dinspre trecătoarea peste Prut, de la
Iaşi, iar altul – dinspre nord-est, din direcţia mănăstirii Căpriana şi oraşului Chişinău. Aceste
două drumuri se întâlneau în partea centrală a aşezării, devenind străzile principale ale loca-
lităţii, de unde continuau spre sud, traversând-o şi împărţind-o în trei părţi – de nord, de est
şi de vest. Amplasarea caselor de locuit cu loturile de pământ aferente de-a lungul străzilor
principale, secundare şi a ulicioarelor creează caracterul afânat al localităţii, care spre est se
evidenţiază printr-o densitate mai mare a fondului construit, cu parcele neregulate, de mă-
rimi mult mai mici, ce mărturisesc împărţirea prin moştenire a fostelor proprietăţi funciare.
Din impactul urbanismului modern cu arhitectura tradiţională a localităţilor rurale, prin
includerea lor în reţeaua rutieră naţională au rezultat modificări periferice şi în zona centra-
lă a Lăpuşnei, unde au fost amplasate primăria, şcoala, creşa cu grădiniţa de copii, clubul,
centrele comerciale, poşta, punctul medical etc. Textura veche a localităţii s-a păstrat prin
străzile care urmau cotele de relief, altele coborând de la o altitudine la alta prin racordări
ample ale traseelor, prin uliţe şi cărări, porţiuni rămase de la străzile vechi în interiorul unor
comasări de parcele, prin amplasarea „stranie”, la prima vedere, a unor edificii ca urmare a
unei delimitări de hotare şi traseul stradal mai vechi – evidente reminiscenţe ale unei struc-
turi medievale, localitatea evoluând în suprafaţă şi populaţie. Extinderea localităţii în ultimul
secol a avut loc prin valorificarea porţiunilor periferice, caracterul cărora se deosebeşte de
fondul istoric prin divizarea riguroasă ortogonală, cu suprafaţa loturilor egală ca lăţime şi
lungime, repartizate simetric în raport cu traseul căilor de comunicaţie rutieră dintre ele,
rectilinii cu lăţimile standarde.
Trama stradală a porţiunii vechi a satului a fost studiată după harta semitopografică a te-
ritoriului Republicii Moldova, coroborată cu imaginea din satelit a satului17. Aplicarea meto-
dei de evidenţiere retrospectivă a traseelor dispărute prin continuarea fragmentelor păstrate,
în final fiind identificată o structură specifică târgurilor, în care s-a imprimat intersecţia dru-
murilor orientate spre anumite dominante de interes public şi economic.
17
Harta militară topografică şi www.Goougle maps.
246 Lăpuşna.
Particularitatea tramei stradale medievale a Lăpuşnei, cum şi era de aşteptat, s-a format
în corespundere cu profilul său social-economic, cu evidenţierea anumitor nuclee în care
accesul intens al mijloacelor de transport şi al pietonilor au format o diferenţiere a străzilor,
cu aglomerarea construcţiilor şi micşorarea lăţimii loturilor din preajma pieţelor comerciale,
unde habitatul, de regulă, era mai dens decât în alte zone18. Pe fundalul construit al satului,
cu grădini pe lângă case, se evidenţiază două centre, în jurul cărora gravitau axele de acces
rutier. Drumurile care coborau panta dinspre direcţia nord-est, cu deschidere spre două por-
ţiuni lipsite de construcţii, unde probabil, staţionau carele cu mărfuri pentru incasarea taxei
vamale (vama) şi piaţa comercială. care, nu este exclus, să fi fost utilizate mai târziu în scop
economic de gospodăria colectivă (colhoz). Dacă luăm în considerare faptul că Lăpuşna era
punct obligatoriu de staţionare a negustorilor străini, impactul pieţii comerciale trebuia să fie
imprimat deosebit de puternic în structura fostului târg. Pentru aprecierea amplorii târgului
de la Lăpuşna în secolul al XVI-lea, este elocventă relatarea lui Belsius în jurnalul său de călă-
torie: „S-au găsit la Lăpuşna 20000 de galbeni, 22 cupe fiecare dintre ele de 18 mărci”19. Exact
peste un secol situaţia era dramatică, deoarece în 1651 Iohann Mayer nota în Jurnalul său de
călătorie: „M-am dus spre Lăpuşna, acest orăşel a fost ars cu totul de tătari”20. Însă aşezarea
s-a refăcut în curând, căci peste două decenii Secretarul de la Croix scria că printre „Oraşele
cele mai însemnate ... Lăpuşna ... este locul de adunare al trupelor otomane când merg la război
contra Moscovei sau cazacilor”21.
Centrul aşezărilor istorice, de obicei, era biserica, iar un alt centru important era locuinţa
proprietarului sau, în cazul reşedinţelor de ţinut – Curtea domnească, aceste două edificii,
în cazul aflării în vecinătate, formând un singur complex, ca la Iaşi, Hârlău, Bacău, Vaslui,
care erau incluse într-o singură incintă. În câteva oraşe, biserica domnească a fost separată
de Curtea domnească printr-o stradă, posibil de provenienţă mai târzie, cum era la Suceava,
Cotnari, Piatra Neamţ.
Biserica domnească Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil se află la joncţiunea principalelor
străzi ale localităţii, amplasată pe jumătatea de est a satului, în faţa căreia, spre vest, se află
un câmp larg, împărţit în două de traseul unei străzi, o ramură desprinsă din drumul venit
dinspre nord-vest. Aceste două porţiuni mari de teren, fără urme de parcelare obişnuită, cu
impresie de zone părăsite, de parcă ar fi bântuite, se află în cvazicentrul geometric al loca-
lităţii, care în perioada medievală prezenta periferia ei. Această suprafaţă în paragină este
limitată la sud, pe o distanţă lungă, de o cădere bruscă de teren, care formează malul înalt
al Lăpuşnei, pe care s-a format nucleul istoric al satului, pârâul curgând lent la 150-200 m
depărtare. Aflarea la marginea localităţii, pe un loc ridicat cu privelişte largă asupra împre-
jurimilor dinspre sud (de unde tradiţional venea primejdia), cu o protecţie naturală datorită
reliefului accidentat, inaccesibil de surmontat pe unele porţiuni, sunt condiţii excepţionale
pentru amplasarea unei curţi domneşti, situaţie cunoscută în oraşele cu reşedinţă domneas-
că din timpul lui Ştefan cel Mare (Iaşi, Hârlău, Vaslui, Piatra Neamţ)22.
Teritoriul dat a fost utilizat în scopuri gospodăreşti, pe el aflându-se două mori – una de
măcinat porumb şi alta de grâu, un depozit de păstrare a fructelor şi legumelor etc. Dintr-o
perioadă necunoscută a rămas o construcţie subterană, parţial ruinată, de dimensiuni im-
punătoare (15,71x6,42 m), cu pereţii din piatră, boltă cilindrică din bolţari din cărămidă şi
18
T.O. Georghiu, Centrele comerciale – spaţii ale genezei urbane medievale româneşti extracarpatice, In:
Analele Brăilei, seria nouă, an.1, nr. 1, Brăila, 1993, p. 367-378; 387-391.
19
Călători streini în Ţările Române, vol. II, p. 147.
20
Iohann Mayer, Jurnal de drum, In: Călători streini în Ţările Române, vol. V, p. 450.
21
Secretarul de la Croix, In: Călători streini in Ţările Române, vol. VII, Bucureşti, p. 547.
22
T.O. Georghiu, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei îăn evul Mediu, Bucureşti,
Ed. Simetria, 2000, p. 111-113, 116, 118,
Lăpuşna. 247
piatră, cota interioară de 5 m adâncime, identificată ca un beci pentru păstrarea produselor
alimentare23. Vestigiile subteranei sunt în proces de cercetare arheologică, dar din aspectul
arhitectonic al interiorului, prin urmele de dezafectare şi refacere ce denotă câteva etape de
utilizare, partea păstrată reprezentând o porţiune a unei construcţii mai ample, cu care era
legată printr-un pasaj azi ruinat.
Astfel, putem conchide că pe acest teren, care nu a fost valorificat pentru locuire, ci a avut
o diversă utilizare gospodărească, s-a aflat anterior complexul Curţii domneşti, în apropiere
aflându-se biserica domnească (poate atunci nedespărţită de traseul străzii). Decizia de a
instala pe acest loc complexul turistic, care ar reproduce simbolic aspectul Curţii domneşti
din Lăpuşna, nu a fost lipsită de intuiţie
Scopul principal al proiectului Reabilitarea Curţii domneşti medievale Lăpuşna pentru
vizite turistice a fost scoaterea din anonimat a unor realităţi istorice despre trecutul şi im-
portanţa localităţii Lăpuşna, care poate prinde contur material prin ridicarea unei clădiri
plurifuncţionale pentru manifestări culturale. Aspectul clădirii s-a dorit a fi o reproducere
arhitecturală a unei case domneşti sau, din cauza necunoaşterii prototipurilor din perioada
de maximă înflorire a Lăpuşnei, s-a admis şi o variantă mai simplă – să fie în stilul epocii
celui mai distinct reprezentant ale acestor meleaguri – a domnului Moldovei Alexandru Lă-
puşneanu, or, sarcina era cu totul simplificată – edificiul trebuia să creeze impresia unei lo-
cuinţe medievale, cea ce a dat liber căutării aspectului arhitectural. Casa domnească trebuia
amplasată într-o relaţie logică cu beciul descoperit, care urma a fi cea mai preţioasă parte a
complexului, acel detaliu care acordă complexului autenticitate istorică. Spaţiul din beci va fi
utilizat în calitate de sală de degustare a vinului, sala mică a restaurantului, sală de expoziţii,
fiind posibile şi alte destinaţii, astfel complexul „Curtea domnească” însumând funcţii muze-
istice, culturale, dar şi hoteliere cu restaurant.
Arhitectura caselor domneşti nu este studiată. Motivele sunt diverse, deşi până nu demult
cauza rezida în ideologia comunistă, care nu încuraja cercetarea istoriei naţionale medievale
(este suficient de văzut tematica cercetărilor şi titlurile articolelor şi monografiilor din anii
socialismului), dar au fost şi de ordin obiectiv: casele domneşti nu s-au păstrat integral. Doar
în Suceava se cunosc vestigiile subterane ale caselor domneşti din timpul lui Alexandru cel
Bun şi Ştefan cel Mare, studiate parţial la Vaslui, Piatra Neamţ, Cotnari, muzeificate la Bacău.
Se mai cunosc şi vestigiile caselor domneşti din complexele mănăstireşti (Putna, Probota,
poate Căpriana, Slatina, Dragomirna ş.a.), unele din ele refăcute total în secolul al XX-lea
– Putna şi Bistriţa. De remarcat că doar casa domnească a lui Alexandru Lăpuşneanu de la
mănăstirea Slatina s-a păstrat cu elevaţia şi detaliile arhitectonice.
Cine a construit curtea de la Lăpuşna? Ştefan cel Mare putea construi o curte domnească
în Lăpuşna, nu departe de aici aflându-se şi mănăstirea Căpriana, ctitoria sa dintre Prut şi
Nistru. Cercetările arheologice de la Căpriana n-au identificat perioada de construcţie a ca-
selor domneşti din mănăstire, aflate, posibil, la sud de biserica Adormirea Maicii Domnului,
deasupra părţii subterane a cărora acum se află chiliile. Casele din timpul lui Ştefan cel Mare
s-au păstrat numai sub forma subsolurilor – la Suceava, Bacău, Vaslui, Piatra Neamţ. La Hâr-
lău casa domnească nu avea subsol, fiind construită la nivelul solului24.
După cum se obişnuia în Moldova medievală şi după cum atestă cercetările arheologice
de la Suceava, Bacău, casele domneşti şi boiereşti din secolele XV-XVI, locuinţele aristocra-
tice, ca şi locuinţa populară, aveau un plan compact, dreptunghiular, dar preluate la o scară
mai mare. Aveau cel puţin două niveluri, cu parterul construit deasupra unui subsol amplu,
23
Vlad Ghimpu, Destinul istoric al târgului Lăpuşna, In: Tyragetia, Vol. XII, Anuarul Muzeului Naţional de
Istorie a Moldovei, Chişinău, 2003, p. 161-167.
24
C. Nicolescu, op. cit., p. 335.
248 Lăpuşna.
destinat păstrării produselor alimentare. Parterul şi beciul nu comunicau între ele, deasu-
pra gârliciului aflându-se foişorul/cerdacul intrării. Judecând după exemplele cunoscute mai
târziu, precum şi conform arhitecturii populare tradiţionale a repartizării încăperilor casei
populare, casele domneşti erau acoperite cu învelitoarea din şindrilă, în patru pante cu profil
frânt pentru a lărgi streaşina, cu detaşarea acoperişului cerdacului intrării, cu coşuri robuste
din cărămidă pentru evacuarea fumului de la sobele din casă.
„Curtea domnească” de la Lăpuşna a fost proiectată de arhitectul Nicolae Petrov din ca-
drul grupul de proiectare „Arhideea”, cu consultarea ştiinţifică a subsemnatei. În căutarea
organizării planimetrice a „Casei domneşti din Lăpuşna” s-a recurs la generalizarea parame-
trilor şi a structurii spaţial-volumetrice, ţinându-se cont că vestigiile cunoscute ale acestui
tip de locuinţă, care în Moldova medievală reprezenta aceeaşi organizare funcţională a în-
căperilor ca şi casa populară, doar mărite în dimensiuni şi în numărul încăperilor. Vestigiile
arheologice ale acestui tip, precum şi descrierile contemporanilor au scos la iveală, aproape
ca o legitate, următoarele: organizarea spaţială a tuturor caselor, mai ales ale domnilor țării,
boierilor şi târgoveţilor, era pe spaţii subterane (beciuri, pivniţe), utilizate pentru păstrarea
vinului şi a alimentelor, de-asupra la parter aflându-se odăile, unde se putea ajunge pe trepte
exterioare. „Curtea domnească” din Lăpuşna va avea mai multe niveluri, o parte din încăpe-
rile edificiului (camerele de hotel) fiind ascunse în mansardă, iar o altă parte – în demisolul
clădirii, conceput ca un beci tradiţional. Aspectul interior al acestuia a fost inspirat din vesti-
giile caselor domneşti cunoscute din oraşele şi mănăstirile Moldovei istorice. Beciurile, cele
mai evoluate, constau din două încăperi, fiecare divizată în două nave printr-un rând central
de stâlpi din piatră, pe care se sprijină arcurile-dublouri ale boltei cilindrice.
Deşi se cunoaşte „modestia” volumetrică şi spaţială a caselor păturii înstărite de pe în-
tinsul Ţărilor Române, admitem că palatele domneşti erau de dimensiuni corespunzătoa-
re destinaţiei de centre administrative ale ţării. Casele domneşti erau destinate îndeplinirii
mai multor funcţii: de locuinţe, de reşedinţe pentru primirea solilor, a negustorilor; la palat
locuiau membrii familiei domnului țării, servitorii, sfetnicii străini, „specialişti în diverse
sfere”, medicii etc. La palat se dădeau ospeţe, pentru care erau necesare săli mari, bucătării pe
măsură, magazii, o curte gospodărească etc., de aceea pentru Lăpuşna s-a propus o casă de
dimensiuni impunătoare, arhitectul reproducând schema unei case tipice pentru Moldova.
Arhitectura caselor boiereşti din Basarabia din secolul al XIX-lea – de la Dolna, Cernoleuca,
Micăuţi, Donici/fostul Bezeni, Piatra, toate evoluate de la casa cu trei încăperi, cu amplasa-
rea foişorului/cerdacului în centrul intrării, cu două odăi repartizate simetric în raport cu
intrarea, sunt mărturii ale conservatismului locuinţei româneşti/moldoveneşti, reprezentând
perpetuarea arhitecturii caselor domneşti, preluate şi de boierii locali.
Case domneşti au fost construite şi în unele complexe monastice, dar care nu au fost sufi-
cient de reprezentative pentru o reşedinţă domnească, dat fiind că erau parte a unui complex
religios unde domnul țării venea în anumite momente ale vieţii. Ele erau potrivite pentru
popas în timpul călătoriei prin ţară în interes de domnie şi nu de locuinţă îndelungată a
familiei domnului Moldovei.
În arhitectura complexului turistic „Curtea domnească” de la Lăpuşna, aspectul exterior
medieval a fost influenţat de casa domnească de la Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuş-
neanu, care s-a păstrat integral, cu arhitectura în spiritul timpului său, când renascentismul
intra în vogă în Moldova. De aici provine decorul plastic şi sobru al clădirii, rezumat la para-
mentul neted al pereţilor tencuiţi, ancadramentele simple ale ferestrelor.
Prin construcţia acestei clădiri s-a propus o reabilitare nu numai a memoriei domnilor
Moldovei din secolele XV-XVII, ci şi a tehnicii de construcţie din Moldova medievală. Prin-
tre acestea se numără ventilarea şi parţial iluminarea demisolului prin sistemul de răsuflători
Lăpuşna. 249
încorporate în pereţi, care se deschid prin penetraţii de lucrare în bolta cilindrică a subsolu-
lui, iar în exterior reprezintă mici orificii rectangulare, acoperite cu grilaj forjat. Asemenea
soluţii inginereşti au fost identificate la mănăstirea Căpriana, la beciul vechi descoperit pe
locul fostei curţi domneşti din Lăpuşna ş.a.
Tot pentru a atribui un aspect istoric interioarelor, se propune instalarea unor sobe din
cahle, posibil ca decoraţiune pentru interiorul care va fi dotat cu încălzire prin cazan cu gaz
natural.
Curtea domnească din Lăpuşna va fi înconjurată cu o incintă de piatră, intrarea pe teri-
toriul ei fiind evidenţiată printr-o poartă cu două canaturi, amintind soluţiile monumentelor
similare de pe teritoriul Basarabiei.
1. Trama stradală a s. Lapuşna, dupa maps. Google. 2. Analiza tramei stradale a s. Lapusna după harta
ru, cu indicarea unor dominante social-economice semitopografică.
3. Casa domnească a domnului Moldovei Alexan- 4. Curtea domnească din Lăpuşna, arh. N. Petrov.
dru Lăpuşneanu de la mănăstirea Slatina.
250 Lăpuşna.
20
Lăpușna. Materiale publicate
în revista „Natura”
dr. hab. Ion Dron
LĂPUȘNA
Motto: „Lăpușnenii deopotrivă cu orhee-
nii, sorocenii și tighecenii întotdeauna au con-
stituit nucleul de bază, de rezistență împotriva
tuturor năvălitorilor și barbarilor, au fost și
rămân gloria etniei române la fruntariile de
est ale spațiului etnic românesc”.
Numele topic Lăpușna din Basarabia are o semnificație deosebită în istoria noastră,
această străveche localitate este situată în valea râului cu același nume, afluent pe stânga al
Prutului.
Investigațiile de ordin arheologic demonstrează că așezarea Lăpușna, împreună cu locali-
tățile subordonate Rusca și Anini, a fost vatră locuită de strămoșii noștri fără întrerupere (cu
dovezi incontestabile) încă din epoca bronzului (mileniul II î.Ch). Pe locul Lăpușnei au fost
descoperite vetre daco-getice și necropole ce țin de cultura autohtonilor. Deosebit de bogate
și variate sunt vestigiile arheologice medievale (sec. XIV-XVII) aflate pe locul Lăpușnei și în
perimetrul acestei comune, ele fiind dovada unei vieți înfloritoare în zonă.
Cu toate că Lăpușna, în calitate de așezare omenească, are o vechime onorabilă, aceasta
este menționată în izvoarele scrise sub numele actual doar din prima jumătate a secolului XV,
alte acte mai timpurii neajungând până la noi din cauza nenumăratelor războaie și incen-
dieri. Istoricul Constantin C. Ciurescu consideră că „e foarte probabil ca Lăpușna să dateze
din a doua jumătate a secolului al XIV-lea de rând cu multe alte localități contemporane cu
întemeierea statului moldovenesc, iar ținutul (Lăpușnei – I.D.) și-a luat numele de la târg și
nu de la apă”.
Mai mulți cercetători fiind duși în eroare de unele „autorități” ale științei și folosind lu-
crări depășite, au tipărit de mai multe ori părerea falsă conform căreia numele Lăpușna (din
Basarabia) ar fi de origine slavă, format de slavi și ar însemna la origine „în slava veche) „scai,
scaiete” ori „loc năpădit de scaieți, spini, brusturi”. Acești autori, în afirmațiile lor n-au ținut
cont de faptul existenței în graiurile românești a termenului lăpuș „brusture” (în română de
proveniență latină) care nu este nicidecum împrumutat de români de la slavi. Nu s-a ținut
cont aici și de faptul că în toponimia românească nume topice de felul Lăpușata, Lăpușel,
Lăpușoiul, Lăpușul sunt destul de frecvente. De altfel, în limba bulgară și în alte limbi slave
lopuh/lopuș înseamnă „brusture” și nu „scai”. De asemenea, în etimologizarea numelui topic
Lăpușna nu s-a ținut cont că aceasta în trecut a fost cunoscută localnicilor și în varianta Lă-
pușata fapt confirmat în scris de o cronică turcească de la 1672 în care Lăpușna este interpre-
tată în turcește (evident din graiul băștinașilor localnici) în varianta (schimonosită) Lăpușta
în loc de cea corectă românească Lăpușata. Am mai scris și cu altă ocazie că Lăpușna este o
Lăpuşna. 251
variantă slavizată a Lăpușatei în cancelaria domnească a Moldovei feudale unde hrisoavele
și alte acte se scriau în sec. XIV-XVI în exclusivitate într-un idiom slav. Astfel, în cancelaria
domnească, iar mai târziu și în cancelariile administrației ruse țariste de ocupație, scribii
și grămăticii (intenționat ori mai puțin intenționat) au slavizat, au tradus din românește și
au schimonosit următoarele nume topice: Ciorna, Cojușna, Cuhareuți, Huluboaie, Verbca,
Lăpușna, Nerușai, Peresecina ș.a., respectiv, din formele primare corecte românești: Negrea,
Cojușnă, Cuhurești, Holboaia/Hluboaia, Lăpușata, Norocel, Porosăceni, Salcia.
Nu vom uita că în timpul Moldovei feudale Lăpușna era unul din cele mai însemnate
puncte vamale ale statului. Vama de la Lăpușna era de același rang cu vama de la Iași, „ba
poate mai importantă” după cum scrie savantul moldovean Andrei Eșanu „deoarece aici
erau plătite de către negustori și sumele pentru vama de la Cetatea Albă și de la Tighina, în
cazul în care caravanele negustorești urmându-și calea (de exemplu spre Constantinopol)
nu treceau prin aceste din urmă centre vamale”. Înainte de 1740 vama de la Lăpușna este
transferată la Chișinău.
Timp îndelungat târgul Lăpușna este proprietate domnească care la răscrucea sec.
XVII-XVIII, împreună cu ocolul, trece treptat în mâna unor proprietari laici și ecleziastici.
Este cunoscut că în 1694 „moșia domnească numită Lăpușna, cu tot pământul cât va
ținea de acel loc, cu conacul și cu tot locul (...) în hotarele demult stabilite” este dăruită de
domnul Moldovei Constantin Duca mănăstirii Ioan Zlatoust din Iași, aceasta numită de ase-
menea, „mănăstirea sau biserica Sfântului Ioan Zlatoust din Beilic”.
Tot la Lăpușna, pe timpuri, s-ar fi găsit un mitoc (o mică mănăstire), slujitorii mitocului
aparținând mănăstirii Neamțu din dreapta Prutului. Atunci când în 1814 mitropolitul Ga-
vriil Bănulescu-Bodoni permite lăpușnenilor să-și construiască o altă biserică în piatră în
locul celei vechi s-a concretizat că biserica va fi zidită „pre temelia mănăstirii (sublinierea ne
aparține – I.D.) vechi” ceva mai jos „pe temelia veche”. De aici se confirmă existența unui
mitoc, adică a unei „mănăstiri” la Lăpușna care ar fi existat cu „slujitori aparținând mănăs-
tirii Neamțu” până prin 1814, fapt mai puțin cunoscut celor ce au scris despre biserica din
Lăpușna. Construcția noii clădiri a bisericii ar fi fost terminată în noiembrie 1819.
Sub aspect bisericesc ținutul Lăpușna (cu centrul cu același nume) rămâne în subordona-
rea Episcopiei din Huși până în 1812, adică până la ocuparea (de facto și de iure) a Basarabiei
de către Rusia Țaristă.
Pe la 1772-1773, târgul Lăpușna aparținea proprietarului Lupul Hâncul, una dintre rude-
le vestitului Mihalcea Hâncu de prin părțile locului. La 1803 conform „Condicii Luzilor”, ti-
părită de Teodor Codrescu, Lăpușna cu 199 (oameni) birnici (alte categorii de populație nu-s
amintite) aparținea iarăși Bisericii (mănăstirii) Ioan Zlatoust din Iași. În sec. XIX, în timpul
ocupației țariste, Lăpușna aparține boierilor Tomuleț, Săndulache, Leon, ca în cele din urmă
Tomuleț să acapareze toată moșia Lăpușnei. Lăpușnenii, de fapt, n-au recunoscut niciodată
stăpânirea Tomulețeștilor, răzvrătindu-se de câteva ori împotriva acestora.
Lăpușnenii s-au învrednicit în lupte întru apărarea ființei neamului nostru. Încă în sec.
XVI, din izvoare scrise, aici sunt cunoscute dregătoriile unei căpitănii și a unui hotnog cu
funcții militare. În scurt timp, probabil după 1505, aici este instituită pârcălăbia de Lăpușna
care funcționează cu unele întreruperi până în anii 70 ai secolului al XVIII- lea, când Lăpuș-
na își pierde însemnătatea ei ca centru economic și politico-militar, deși structurile militare
ale moldovenilor încă se mai mențin aici pe la 1775, când la Lăpușna sunt înregistrați „vel
căpitani” ca și la Soroca, Orhei ori la Iași, care aveau în subordine „panțiri” și „călărași”.
Este necesar să semnăm aici un fapt semnificativ. În 1837, în cadrul expoziției organizate
la Chișinău „pentru înjghebarea muzeului regional”, este expus „pământ cu o concentrație
mare de solpetric, de pe moșia Lăpușna”, cât și „rădăcini de Kubio Tincton, din care se extrage
o vopsea de culoare oranj, de pe moșia Lăpușna”.
252 Lăpuşna.
Incontestabilul aport al lăpușnenilor în zidirea neamului nostru, în apărarea ființei noas-
tre naționale a fost înveșnicit în operele cronicarilor noștri. Alexandru Hâjdeu închină vi-
tejiei lăpușnenilor poezia „Lăpușna”, iar poetul Liviu Damian – o carte întreagă întitulată
„Cavaleria de Lăpușna”, cu o prefață de Grigore Vieru.
Ca și toți ceilalți basarabeni, în timpul perioadei sovietice lăpușnenii trec prin aceleași
greutăți și calvaruri, prin aceleași deportări și umiliri. Numai în perioada anilor 1941-1950,
din comuna Lăpușna au fost arestați, schingiuiți și deportați fără nici o vină, de către slugoii
regimului străin de ocupație, 118 fii și fiice – floarea intelectualității și cei mai de seamă lă-
pușneni.
Ca și în multe alte localități, în Lăpușna s-au născut multe personalități de vază ale nea-
mului românesc. Ar fi aici vorba, în primul rând, de domnul Moldovei Alexandru Lăpuș-
neanu (domn între 1552-1561, 1564-1568), despre care se spune că s-a născut la Lăpușna
ca fiu al lui Bogdan al III-lea și al Anastasiei din Lăpușna. În Lăpușna își are originea Ana
Bantâș (?-1677) mama fraților Antioh și Dimitrie Cantemir, soția domnului Moldovei Con-
stantin Cantemir. Unul dintre strămoșii Anei Bantâș a fost „Vicol, târgoveț din Lăpușna”. La
2 iulie 1941 în această localitate se naște dirijorul, regizorul, redactorul muzical al Radiote-
leviziunii Naționale din Chișinău (1965-1990) Liuba Munteanu, numele ei fiind inclus în
Enciclopedia interpreților din Moldova de Serafim Buzilă (Chișinău, 1999).
Tot aici, la Lăpușna, s-a născut și Maricica Dănuță – o singură fată în batalionul nr.6 de
poliție – secerată de schijele unei mine la 1 iunie 1992, în timpul luptelor de pe platoul Tighi-
na, duse pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova.
În prezent, numele istoric Lăpușna – un nume de glorie al străbunilor noștri, mai este
înveșnicit în denumirea județului Lăpușna (cu centrul județean la Hâncești) și în denumirea
Episcopiei de Cahul și Lăpușna (din octombrie 1999), înființată încă la 17 iulie 1998, inițial
cu denumirea Episcopia de Cahul și Căușeni.
(Revista „Natura”, nr. 6, iunie 2001)
Bibliografie: 1. Sava Aurel V. Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei

(București, 1837).; 2. Dron Ion. Lăpușna//L.R.1999, nr.1.; 3. Dron Ion. Lăpușna //Na-
tura, septembrie – octombrie 1999.; 4. Cartea memoriei. Catalog al victimelor totali-
tarismului comunist. Vol. II (Chișinău, 2001).; 5. Eșanu Andrei, Eșanu Valentina. Mol-
dova medievală. Structuri executive, militare și ecleziastice (Chișinău, 2001).; 6. Dron
Ion. Studii și cercetări (Chișinău, 2001).
LĂPUȘNA
Lăpușna, unul din afluenții pe stânga ai Prutului, este un râu interior al Republicii Moldo-
va, având lungimea de 70 km și suprafața bazinului de 463 km pătrați, izvorând în apropierea
satului Vărzărești (județul Lăpușna), ceva mai la est de marginea acestei localități.
Pe malul acestui râu și în valea albiei Lăpușnei sunt situate satele (de la nord la sud) Iur-
ceni, Cristești, Bolțun, Cornești, Pașcani, Lăpușna, Bălceana, Sofia, Negrea, Cărpineni, Vo-
inescu (numit de sovietici după 1946 – Pobeda), Mingir, Sărata-Răzeși, Tochile-Răducani.
Râul Lăpușna mai este alimentat și de o sumedenie de mici afluenți, dintre care cei mai
importanți par a fi Mlădina (zis și Mlădinești), afluent de dreapta, Rusca, afluent de stânga,
ce se varsă în Lăpușna în zona localității Lăpușna și Lăpușnița – un pârău – afluent de stânga
– acestea se varsă în Lăpușna puțin mai la nord de localitatea cu același nume. Lăpușnița mai
sunt numite și alte două văi cu pâraie: prima, cea mai nordică, prin pârăul ei formează un
afluent de stânga ce izvorăște la nord-vest de satul Iurceni și se varsă în Lăpușna în limitele
Lăpuşna. 253
satului Cristești; o altă Lăpușniță, în calitate de afluent de stânga, este formată de un pârău ce
curge la est de satul Cărpineni și care se varsă în Lăpușna cătun în limitele satului Mingir (la
nord-vest de satul Iurceni, pe timpuri a existat și un cătun numit tot Lăpușnița, după numele
văii). Din această cauză localnicii din zona bazinului râului Lăpușna, deseori, confundă nu-
mele Lăpușnei cu numele Lăpușnița. Această greșeală, unde hidronimicul Lăpușna este redat
și Lăpușnița, a fost comisă și la editarea Hărții Topografice a Republicii Moldova, efectuată
în 1998 la Kiev.
Vestigiile arheologice demonstrează că zona râului și afluenților Lăpușnei a fost locuită
de om din cele mai vechi timpuri. Îndeosebi, valea Lăpușnei și a hârtoapelor acesteia este des
presărată cu urmele mai multor așezări daco-getice. Ar fi fost firesc ca dacii (daco-geții) să fi
avut hidronimicul lor pentru Lăpușna… noi azi avem păstrată doar această denumire.
În actele istorice domnești râul Lăpușna este amintit de la începutul sec. XV.
Pentru proveniența numelui Lăpușna (denumirea localității provine de la numele văii
și nu invers) s-au propus mai multe etimologii, unele neavând nimic în comun cu adevărul
științific. Deci, s-au propus proveniențe „tătare”, „turce”, „slave”. Majoritatea autorilor pre-
cedenți (M. Ceachir, G. Răutu, I. Iordan, C. Giurescu, A. Eremia ș.a.), în stăruințele lor
n-au observat că numele topice Lăpuș, Lăpușul, Lăpușata, Lăpușel, Lăpușoiul sunt formate
de români și nu pot fi considerate împrumuturi toponimice. La baza acestor nume topice stă
românescul lăpuș (lăpuc), care este un regionalism în graiurile române (pe lângă brusture de
origine daco-getică) și care este un derivat-urmaș al latinescului lappa „brusture”. Reieșind
din faptul trecerii latinescului lappa „brusture” (foneticește) în românescul lăpuș/lăpuc, mai
degrabă ar trebui să vedem în Lăpușna o creație toponimică autohtonă, trecută ca multe alte
nume topice românești printr-o filieră slavă (comp. sufixul slav -n(a), de cele mai multe ori,
în cancelaria domnească unde actele în sec. XIV-XVI se scriau în exclusivitate într-un idiom
slav, străin firii românilor. În timpul cercetărilor pe teren, de la unii bătrâni am reținut că lo-
calitatea Lăpușna s-ar mai fi numit pe timpuri și Lăpușata, deci exact așa cum ar fi trebuit ea
să se numească evoluând din termenul lăpuș și din faptul creșterii brusturelui în abundență
în vale în timpuri imemorabile. Teza noastră privitor la originea autohtonă a Lăpușnei slavi-
zate (prin sufixul -na) este confirmată de faptul reținerii numelui-variantă (arhaic) a Lăpuș-
nei în forma Lăpușta (rupt fonetic din Lăpușata) într-o cronică turcă din anul 1672. Știind că
în cancelaria domnească a Moldovei mai multe nume de locuri, ape și sate au fost slavizate
(comp.: Cerna /Ciorna din valea lui Negrea, Cervlenul din Roșu, Dâscova din Dașcu ,Co-
bâla/Cobale din Iapa, Crasna din Frumoasa, Peresecina din Porosocica, Bistrița din Repedea
ș.a.), suntem în drept să considerăm în context că Lăpușna este doar o variantă slavizată a
numelui indigen, autohton Lăpușata, creat inițial de populația băștinașă românofonă, poate
printr-o calchiere a unui nume daco-getic mai străvechi.
De aceeași părere cu subsemnatul a fost și cercetătorul Theodor Porucic, încă neapreciat
la justa sa valoare în istoriografia noastră. În unul din articolele sale, Th.Porucic scria: „(...)
numele de Lăpușna se zice că este slav și înseamnă brusturărie. Și chiar era mult brustur pe
valea Lăpușnei, după cum spun bătrânii (...) poate că și numele slav de „lopuh” al brusturelui
este de origină latină, numai că a fost slavizat. Însă numele moldovenesc de brustur, eu cred,
că trebuie să fie vechi, tracic (...). Dar, poate numele Lăpușnei vine de la latinescul Lappula
(...) . Oricum, numele văii trebuie sa fie de origine latină, dar a trecut prin bucătăria filologică
a slavinilor și a altor neamuri slave (...)”.
În felul acesta hidronimul Lăpușna a provenit dintr-o variantă mai veche indigenă Lăpu-
șata, printr-o ușoara filieră fonetică slavă, ce se încadrează în șirul numelor topice autohtone
de felul: Brustura, Vișina, Grochilata, Găunoasa, Iniștea, Chetroasa, Coroana, Cotita, Câr-
nita, Lutoasa, Munșita, Împuțita, Meunata, Mohorâta, Pârlita, Holburata, Cornata, Păltinata
ș.a., create de românofoni și răspândite în tot spațiul etnic și istoric românesc.
(Revista „Natura”, septembrie-octombrie 1999)
254 Lăpuşna.
21
Valorile culturale suport pentru
dezvoltarea turismului în satul Lăpușna
dr.Viorel Miron, Marina Miron
Cei care își doresc o vizită turistică într-un sat din Moldova găsesc în Lăpușna o bună alternativă
destinațiilor medievale cunoscute: Soroca sau Orheiul Vechi. Situată în codrii Hânceștilor, Lăpuşna
îmbină în sine istoria unui sat medieval, prezentul cu infrastructura modernă a unei localităţi rurale,
dar şi spiritualitatea conservată dimpreună cu ospitalitatea localnicilor. Satul moldovenesc și, în spe-
cial, cel medieval, cum este Lăpușna, poate fi atribuit atât fenomenelor proprii culturii materiale, cât
şi celei spirituale.
Fiind una din condițiile de păstrare a culturii materiale tradiționale, satul este în acelaşi timp lo-
cul unde coexistă de fapt trecutul, prezentul şi viitorul, unde se transmite din generaţie în generaţie
experienţa acumulată de veacuri, se respectă cu multă grijă ritualurile legate de ciclul vieţii omeneşti.
Astfel, satul, fără îndoială, a fost permanent în câmpul de cunoaştere al omului împreună cu tranziţiile,
operele artei populare orale şi alte valori ale culturii spirituale.
Imaginea satului a intrat în tezaurul folclorului național sub forma elementelor importante ale
basmelor, legendelor, proverbelor, ghicitorilor etc. Vârsta localității Lăpușna ne face să admitem că
pe parcursul secolelor s-au format straturi culturale atât în aspect material, cât și în aspect spiritual.
Drept confirmare a acestor constatări servesc descoperirile arheologice inclusiv în cadrul realizării
proiectului pentru reconstrucţia Curții medievale din Lăpușna. Un rezumat al cercetărilor arheologice
în raza comunei scoate în vileag 17 situri arheologice care cuprind 11 așezări și 6 necropole plane sau
tumulare (singulare sau complexe). Curios este că în 5 situri sunt mai multe orizonturi culturale, iar 7
au câte unul singur. Mărturiile arheologice găsite la Lăpușna sunt mai vechi decât piramidele egiptene.
Astfel, minim 8 culturi și civilizații au lăsat urme în acest sat de codru: epoca bronzului-fierului timpu-
riu (mileniile III-I î.Hr) – necropole tumulare singulare, cultura Noua-Sabatinovka (secolele XIV-XII
î.Hr.) – 2 aşezări din epoca bronzului, cultura Chişinău-Corlăteni (secolele XII-X î.Hr.) şi cultura ge-
to-dacică (secolele IV-III î.Hr.) – 2 aşezări din epoca fierului timpuriu, cultura Sântana de Mureş-Cer-
neahov (secolele III-IV) – 7 aşezări şi 2 necropole din perioada antică târzie, perioada antică târzie sau
medievală timpurie (mileniul I) – 1 necropolă tumulară complexă, cultura Costişa-Botoşana-Hansca
(secolele V-VII), cultura Lozna-Boris (secolele VIII-IX), cultura Dridu (secolele X-XI), cultura Lozova
(prima jumătate a secolului al XIV-lea) – 4 aşezări medievale timpurii, perioada medievală târzie-mo-
dernă (secolele XVI-XVIII) – 2 aşezări rurale, perioada medievală-modernă (secolele XV-XIX) – 1
târg cu sistem de hrube subterane şi necropolă.
Amplasarea pe un drum vechi comercial a satului Lăpușna, argumentată și justificată de mulţi au-
tori din această culegere, se trage de fapt din tradiția de a alege locul de așezare pentru o nouă localitate
cu mare grijă și cu respectarea unui șir întreg de măsuri și ritualuri, mai ales în perioada medievală
când a și fost întemeiată Lăpușna. De succesul alegerii locului depindea viața mai multor generații din
această așezare umană. Localitatea a reușit pe parcursul istoriei să obțină o dezvoltare economică și o
importanță politică în spațiul medieval românesc, înscriind în trecutul acestui spațiu o filă importantă.
Lăpuşna la mijlocul secolului al XVI-lea a fost Curte domnească şi este considerat locul de baştină al
domnului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu.
Totuși, pe parcursul istoriei sale Lăpușna a avut o dezvoltare neuniformă: a fost un târg înfloritor,
un centru militar-administrativ şi economic important situat pe un drum comercial internaţional care
Lăpuşna. 255
lega Polonia şi Transilvania de Crimeea şi Marea Neagră. Apoi a urmat perioada de declin generată de
schimbările geopolitice de la hotarul de răsărit al Ţării Moldove.
În decursul secolelor de existență a acestei localități s-a format patrimoniul ei cultural material
şi imaterial care astăzi necesită o valorificare turistică adecvată şi de perspectivă. Or, prin ofertele sale
turismul permite satului valorificarea potenţialului său uman, natural, cultural etc.
În cazul Lăpușnei, turismul cultural și istoric poate deveni un factor esenţial atât pentru conservarea
și protejarea obiectivelor de patrimoniu, cât şi pentru dezvoltarea socioeconomică şi culturală pe plan
național, regional și în context transfrontalier, prin promovarea traseelor turistice culturale comune cu
partenerii proiectului (municipiul Vaslui și comuna Cotnari, România, orașul Belgorod-Dnestrovsk,
Ucraina) pentru promovarea în primul rând a atracțiilor culturale cu amprentă istorică importantă
pentru întregul spațiu românesc – Curțile domnești de la Cotnari, Vaslui (România), Curtea dom-
nească de la Lăpușna, Cetatea de la Palanca și, desigur, Cetatea Albă (Belgorod-Dnestrovsk, Ucraina).
Patrimoniul cultural imaterial al Lăpușnei este reprezentat de tradiţiile și ritualurile păstrate, de
evenimentele festive tradiționale locului. Spiritualitatea și farmecul acestui sat pot deveni o atracție
turistică importantă pentru cei care își doresc revenirea/reîntâlnirea fie cu trecutul, istoria, fie cu anii
copilăriei, tinereţii pentru o perioadă de timp pentru a (re)trăi emoții de neuitat atât de personale
pentru fiecare.
Pe de altă parte, unul din segmentele atractive ale tezaurului cultural imaterial, fără doar şi poate,
reprezintă gastronomia locală. O lungă istorie a convieţuirii multiculturale pe un drum comercial a
determinat o serie diversificată de tradiţii alimentare. Gospodinele locale cu ușurință ar putea alimenta
în sens propriu emoțiile de neuitat ale celor care vizitează Lăpușna pentru practicarea turismului.
Dacă la capitolul alimentație putem să nu ne facem griji, atunci trebuie să recunoaştem că meşte-
şugurile tradiţionale şi ansamblul de informaţii şi cunoştinţe legate de practicarea lor sunt astăzi din ce
în ce mai rare în acest sat. Totuși, experiența multor localități cu tradiții meșteșugărești din Moldova
ne permite să sperăm că odată cu apariția cererii pentru un asemenea produs (obiecte de artizanat) pe
piața turistică locală va apărea cu timpul și oferta cu marca ”de Lăpușna”, deoarece păstrarea spiritului
și modului de viață tradițional în multe aspecte (ritualuri și tradiții legate de ciclul vieții, relațiile în in-
teriorul familiei sunt apropiate celui patriarhal, bucătăria tradițională, practicarea activităților agricole
etc.) permite să credem că meșteșugurile nu au dispărut complet din activitățile localnicilor, ci doar își
așteaptă momentul pentru revenire sub o altă formă – de suvenire căutate de obicei de turiști.
Interrelaţionarea sectorului turistic cu majoritatea ramurilor economice a permis turismului să
devină un motor activ al creşterii economice, o sursă importantă a bunăstării populaţiei din regiunile
sau statele lumii mai puţin dezvoltate economic. În cazul satelor moldovenești, inclusiv a Lăpușnei,
turismul este o șanșă importantă pentru diversificarea economiei locale și, în primul rând, va oferi po-
sibilitate doamnelor din acest sat să-și lanseze propriile afaceri. Într-o destinație turistică rurală nouă
contează mult disponibilitatea persoanelor să ofere ospitalitate și informații necesare oricărui vizitator.
De regulă, acestea sunt deținătorii de pensiuni turistice, iar în lipsa lor – angajații muzeelor locale.
Din păcate în puține destinații turistice rurale din Moldova sunt pensiuni, iar muzeele locale sunt
amplasate în edificii necunoscute sau chiar inaccesibile pentru puținii vizitatori care ajung aici. Cei de
la Lăpușna sunt în proces de schimbare a aceastei situații: în primul rând au fost pregătite 15 persoane
pentru a putea oferi ospitalitate. Toate obiectele reprezintative și informațiile despre localitate vor fi
scoase din micul muzeu local aflat în școală și transferate în incinta Curții domnești. Aici vor fi expuse
și obiectele donate muzeului de către localnici, obiectele descoperite în pământul lăpușnean în timpul
săpăturilor arheologice desfășurate până la și odată cu lansarea reconstrucției Curții domnești.
Primăria Lăpuşna promovează proiecte pentru dezvoltarea turismului

Din 2013 în s. Lăpuşna a fost lansat proiectul „Reabilitarea Curţii medievale Lăpuşna pentru vi-
zite turistice (HistoryTour)”, susţinut financiar de Uniunea Europeană prin programul de cooperare
România-Ucraina-Republica Moldova. Această acțiune are drept scop aprofundarea şi schimbarea ca-
litativă în cooperarea autorităţilor locale şi antreprenorilor pe traseul turistic Lăpuşna-Hânceşti-Vas-
lui-Cotnari- Belgorod-Dnestrovsk, prin creşterea numărului de vizitatori în destinaţiile istorice.
256 Lăpuşna.
În cadrul acestui proiect, aplicant şi beneficiar este Primăria Lăpuşna, iar parteneri internaţionali
sunt municipiul Vaslui şi comuna Cotnari, judeţul Iaşi (România), Comitetul executiv al or. Belgo-
rod-Dnestrovsk (Ucraina), parteneri naţionali – Consiliul raional Hânceşti, Primăria Palanca, ONG
“Agenţia Pro Dezvoltare Rurală” și Asociaţia de Dezvoltare a Turismului în Moldova. În cadrul acestui
proiect, partenerii susţin necesitatea dezvoltării relaţiilor transfrontaliere prin activităţi şi proiecte tu-
ristice, utilizarea eficientă a patrimoniului turistic din Moldova, România şi Ucraina pe trasee istorice
comune. Proiectul cuprinde perioada de implementare septembrie 2013 - iunie 2015.
Parteneriatul creat dezvoltă acţiunile de proiect în interesul cetățenilor pe care îi reprezintă și al
turiștilor, prin participarea la amenajarea turistică a siturilor istorice, crearea facilităţilor turistice,
interconectarea pe trasee tematice, precum şi prin promovarea valorilor lor cognitive, crearea unui
mediu atractiv pentru antreprenoriatul turistic, conservarea patrimoniului, toate acestea pentru di-
versificarea economiei locale. Astfel, se îmbunătăţește punearea în valoare a patrimoniului posedat de
către comunitate pentru atragerea de noi vizitatori şi dezvoltarea turismului în zonele bogate în atracţii
turistice. Capacităţile tehnice şi manageriale ale grupurilor-ţintă şi partenerilor locali sunt consolidate
prin schimburi de experienţă, cicluri de instruire, vizite de studiu, promovarea bunelor practici. Fie-
care partener de proiect participă şi îmbunătăţește managementul destinaţiilor turistice interconectate
pe traseul „Drumul oraşelor medievale”.
Obiectivul general al proiectului: Consolidarea cooperării transfrontaliere între comunităţile re-
gionale în domeniul turismului cultural şi istoric, valorificarea potenţialului comunităţilor regionale,
îmbunătăţirea infrastructurii turistice şi creşterea numărului de vizitatori, promovarea imaginii, va-
loarii istorice şi culturale a localităţilor şi includerea acestora în circuitul turistic regional.
Obiectivele specifice:
1. Dezvoltarea turismului transfrontalier integrat în reţelele de informare;
2. Restaurarea obiectelor de patrimoniu istoric în scopuri turistice;
3. Crearea noilor capacităţi turistice în regiune;
4. Promovarea eficientă a destinaţiei turistice Curtea domnească din Lăpuşna pe piaţa turistică
internaţională.
Principalele activități sunt grupate astfel:

1. Managementul de proiect, coordonare şi comunicare;
2. Instruire şi schimb de experienţă, inclusiv: (i) sesiuni de instruiri şi schimb de experienţă, (ii)
training (10 module) pentru potenţialii furnizori de servicii turistice, (iii) instruirea ghizilor
de muzeu, (iv) organizarea Simpozionului regional „Alexandru Lăpuşneanu – Voievod al Mol-
dovei medievale”, (v) organizarea Conferinţei știinţifice internaţionale „Patrimoniul satului
Lăpuşna”, (vi) elaborarea studiilor istorice reprezentative;
3. Reabilitarea localităţilor medievale, inclusiv: (i) amenajarea Casei de oaspeţi, pivniței și
construcţia porții la vama veche din Lăpuşna, (ii) amenajarea Parcului memorial şi Muzeului
„Alexandru Lăpuşneanu”, (iii) amenajări turistice în alte oraşe medievale în cadrul unui plan
comun, (iv) crearea panoramei Curţii Voievodale Lăpuşna, (v) realizarea unui sistem de mar-
care turistic;
4. Promovarea traseului istoric „Drumul oraşelor medievale”, inclusiv: (i) organizarea de in-
fo-tururi pentru promovarea oraşului istoric Lăpuşna, (ii) crearea rutei transfrontaliere „Dru-
mul oraşelor medievale”, (iii) desfăşurarea campaniilor active de promovare.
Promovarea valorii istorice a Lăpușneși și a orașelor de pe fostul drum comercial moldovenesc va

contribui la aprofundarea cunoștințelor despre patrimoniul moștenit și la creşterea numărului de vi-
zitatori pe traseele istorice comune.
Lăpuşna. 257
22
Primarii comunei Lăpuşna despre
promovarea proiectului ,,Reabilitarea
Curții domnești medievale Lăpușna pentru
vizite turistice”
Vasile Bubuioc, ex-primar (anii 1994-1999)

La început am fost numit, iar apoi ales în funcția de primar al comunei Lăpușna în anii când toți
conaționalii mei trăiau clipe de euforie odată cu dobândirea mult râvnitei independenţe a Republicii
Moldova. De rând cu ei, și eu îmi doream să scot la lumina zilei tot ce ne lega de trecutul glorios al
localității, al cărui nume a fost purtat de un ţinut istoric, apoi și de un judeţ în anii de edificare a statu-
lui nostru democratic. Pe vremuri Lăpușna a fost un târg înfloritor, un centru militar-administrativ și
economic important pe marele drum internațional ce lega Polonia și Transilvania de Crimeea și Marea
Neagră. Poziționată avantajos pe harta Moldovei voievodale, Lăpușna a avut o contribuție valoroasă în
dezvoltarea economică a țării, în primul rând ca centru comercial. Mahalalele satului până în prezent
poartă denumirile vechi, de altădată: Tamojnea, Talcioc, Stadol etc.
Această stare de spirit mi-a servit drept impuls în elaborarea stemei localității, care în anul 1998
a fost aprobată de Comisia Naţională de Heraldică. Stema Lăpușnei are o încărcătură de excepţie,
purtând însemnele vechiului ținut de hotar și fiind prima creată în ţară pentru o localitate rurală. Con-
comitent, am început organizarea săpăturilor arheologice, de rând cu lucrul asupra editării unei mo-
nografii a satului în colaborare cu regretatul Ion Dron, doctor habilitat în filologie, cercetător științific
în cadrul Academiei de Științe a Moldovei. Săpăturile au avut nişte rezultate extraordinare, deschizând
un element arhitectural foarte prețios, ca beciul fostului Conac domnesc, unicul în spațiul dintre Nis-
tru şi Prut. Atunci a apărut ideea de revitalizare a acestui monument de o valoare incontestabilă, care
astăzi devine realitate în cadrul proiectului MIS ETC 1604 ,,Reabilitarea Curții domnești medievale
Lăpușna pentru vizite turistice”, cu participarea partenerilor naţionali şi internaţionali din Moldova,
Ucraina şi România. Chiar dacă a trecut ceva timp de la conceptualizare până la realizare, mă bucură
nespus de mult faptul că primarii care m-au urmat au avut verticalitate și au continuat cu dăruire
munca la acest proiect inedit. Consătenii mei vor avea încă un obiectiv de valoare prin care își vor slăvi
înaintaşii, prezentând lumii întregi file din istoria noastră glorioasă, datinile și tradiţiile ce dăinuie de
veacuri în această așezare pitorească cu iz de legendă care poartă numele Lăpuşna.
Nicolae Bîta, ex-primar (anii 1999-2003)

Am activat în calitate de primar al comunei Lăpușna în anii 1999-2003. În această perioadă în
comuna noastră a fost implementat proiectul PNUD „Agenda Locală 21”. În cadrul unei ședințe de
elaborare a Strategiei de Dezvoltare Locală a fost propus să includem ca obiectiv strategic dezvoltarea
turismului rural. Dar a apărut întrebarea: de la ce să începem? În discuțiile grupului de lucru s-au
menționat următoarele:
258 Lăpuşna.
• bătrânii din sat povesteau cum pe vremuri, în copilăria lor, se jucau prin hrubele din centrul
satului, care porneau de la un beci mare situat pe teritoriul morilor de grâu și porumb. Cu
timpul, intrările în aceste hrube au fost acoperite cu pământ, astfel că nimeni nu mai știa de ele;
• ex-primarul comunei, dl Vasile Bubuioc, membru al Unității de Coordonare „Agenda Locală
21 Lăpușna”, ne-a informat că în anii 1998-2000, cu suportul Gospodăriei locale „Vitis-Lăpuș-
nița” au fost efectuate săpături arheologice care au demonstrat existența unor construcții sub-
terane din cărămidă, datate cu secolele XIII-XVII. În urma cercetărilor de atunci s-a adeverit
că pe teritoriul satului Lăpușna cândva a existat un conac domnesc de la care duceau hrube
subterane în trei direcții, construite în scop de apărare.
Acest obiectiv a fost inclus în „Agenda Locală 21 Lăpușna” și au fost planificate activități de imple-
mentare a lui, una din acestea fiind proiectul „Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru
vizite turistice”.
Ion Bubuioc, ex-primar (anii 2003-2007)

Când am preluat funcția de primar al comunei Lăpușna în urma alegerilor din anul 2003, fostul
primar dl Nicolae Bîta, printre alte documente ale primăriei, mi-a transmis un plan de dezvoltare lo-
cală denumit „Agenda Locală 21 Lăpușna”. Și fiindcă nu mai văzusem un astfel de plan, m-a intrigat și
l-am studiat minuțios. Mi-am dat seama că-mi va fi de un mare ajutor în activitate. Printre alte obiec-
tive strategice, mi-a atras atenția cel întitulat „Dezvoltarea turismului rural în comuna Lăpușna”. Mi-a
plăcut ideea valorificării trecutului istoric al localității, cu atât mai mult că din copilărie auzisem de
ruinele unei vechi curți domnești și adesea mă jucam „de-a războiul” prin hrubele din centrul satului,
unde în prezent se află morile de porumb și grâu. Din discuții am aflat despre săpăturile arheologice
care s-au efectuat în perioada 1998-2000, că s-a început elaborarea unui studiu istoric al localității de
către savantul Ion Dron. Din păcate autorul a decedat subit, reușind doar să adune materialele într-un
manuscris. Eforturile noastre de a obține acest manuscris de la soția regretatului istoric pentru a-l
edita nu s-au încununat de succes, dar gândul de valorificare a descoperirilor făcute anterior nu m-a
părăsit niciodată. Întotdeauna am susținut această idee și am depus eforturi pentru materializarea
ei. În prezent mă bucur pentru echipa care a reușit să obțină finanțare pentru a realiza acest proiect
interesant de a readuce localității slava istorică de altă dată. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu susținerea
finanțatorului, dar și a cetățenilor comunei sper ca proiectul „Reabilitarea Curții medievale Lăpușna
pentru vizite turistice” să fie implementat cu succes.
Ion Chiosa, ex-primar (anii 2007-2011)

Până la numirea, în urma scrutinului din anul 2007, în funcția de primar al comunei Lăpușna nu
am avut nici cea mai vagă informație despre istoria satului Lăpușna și nu eram la curent cu Strategia
de Dezvoltare a comunei, care fusese elaborată cu participarea activă a locuitorilor și în care se punea
accentul pe dezvoltarea turismului rural. Fiindcă am învățat la școală în perioada sovietică, când se
studia foarte puțin istoria veridică a ținutului natal, în calitate de specialist în industria vinului nu prea
am fost legat de activitățile din comună, nu eram la curent cu ceea ce s-a făcut pentru renașterea inte-
resului față de istoria localității noastre. Dar, devenind primar, am aplecat urechea la cele ce se vorbeau
despre o eventuală Curte medievală, despre săpăturile arheologice care s-au făcut pe teritoriul satului,
precum și despre elaborarea unui studiu istoric care nu a fost dus la bun sfârșit de istoricul Ion Dron.
Datorită insistenței unui grup de inițiativă de la organizația neguvernamentală Agenția „Pro Dez-
voltare Rurală”, am acceptat elaborarea unui proiect pentru a fi înaintat spre finanțare Programului
transfrontalier România – Moldova – Ucraina. A urmat o muncă intensă de pregătire a documentelor
necesare, de stabilire a contactelor cu eventualii parteneri din țările implicate: vizite de lucru, discuții,
negocieri etc. Cu regret, proiectul nostru a fost finanțat doar parțial, fiind inclus în lista de așteptare.
Dar aceasta nu ne-a făcut să renunțăm la idee! Urma să identificăm alte surse pentru derularea pro-
iectului.
Lăpuşna. 259
În prezent constat cu satisfacție că proiectul are continuitate, că actuala echipă care a preluat ștafeta
a obținut finanțare pentru reabilitarea Curții domnești și editarea unui studiu istoric al localității, în
vederea valorificării patrimoniului istoric al comunei Lăpușna.
Gheorghe Chirilă, primar ( 2011- prezent)

Devenind primar în anul 2011 chiar de la primele întâlniri cu locuitorii din Lăpușna am început
să fiu întrebat de proiectul de reabilitare a Curții medievale. În parte, eram la curent cu aceasta, pentru
că datorită funcției pe care am avut-o anterior am participat la multe ședințe organizate de Agenția
„Pro Dezvoltare Rurală” privitor la acest proiect. Pentru a mă informa mai bine, am discutat cu fostul
primar, dl Ion Chiosa, care mi-a explicat mai amănunțit în ce constă proiectul și la ce etapă s-a ajuns.
Atunci am hotărât, în parteneriat cu Agenția „Pro Dezvoltare Rurală”, să revenim la această idee și să
mai aplicăm încă o dată la Programul transfrontalier România – Moldova – Ucraina pentru a obține
fondurile necesare. Am restabilit relațiile cu vechii parteneri din Ucraina (Comitetul executiv al ora-
șului Belgorod-Dnestrovsk), din România (Primăria municipiului Vaslui, Primăria comunei Cotnari,
județul Iași) cu Consiliul raional Hâncești, precum și cu Asociația de Dezvoltare a Turismului din
Republica Moldova. De această dată proiectul a fost aprobat și în prezent suntem la etapa de imple-
mentare. Sperăm că proiectul va aduce schimbări în localitatea noastră!
Lidia Beznițchi, Agenția „Pro Dezvoltare Rurală”

Îmi place să citesc, iar în ultimul timp mă atrag tot mai mult subiectele istorice, deși de formație
sunt profesoară de matematică. Când am luat în mâini cartea lui Constantin Gane Trecute vieți de
doamne și domnițe, citind capitolul despre Doamna Ruxandra a lui Lăpușneanu, m-am gândit că nu
cunosc prea multe despre acest Domn al Moldovei și, mai ales, de ce se numește Lăpușneanu. Am
început a căuta alte surse. Așa am aflat de săpăturile arheologice și rezultatele lor care s-au făcut în
perioada 1998-2000 pe teritoriul satului Lăpușna, de studiul istoric al localității efectuat de regretatul
savant Ion Dron, de stema și steagul localității aprobate deja de Comisia Națională de Heraldică. Ac-
tivând împreună cu dl Vasile Bubuioc în cadrul Unității de Coordonare a proiectului PNUD „Agenda
Locală 21 Lăpușna”, am purtat multe discuții cu diferite persoane din comună și din afara ei și astfel s-a
născut ideea de a găsi finanțare pentru reabilitarea Curții domnești a lui Alexandru Lăpușneanu despre
care istoricii ne convingeau că s-ar fi aflat în fostul târg Lăpușna. O mărturie vie erau și vestigiile fostei
Curți din centrul localității. Așadar, am făcut mai multe analize și încercări, ca până la urmă să ne
oprim asupra posibilității de finanțare din partea Programului transfrontalier România – Moldova –
Ucraina. Am început să căutăm parteneri în Romania și Ucraina, precum și în Republica Moldova. Mă
bucur mult pentru faptul că toți primarii cu care am conlucrat au fost deschiși pentru a susține ideea.
Menționez că foarte mult s-a implicat dl Ion Chiosa (2007-2011), dar, din păcate, primul nostru pro-
iect nu a fost aprobat. Însă, nu am renunțat și, în sfârșit, în anul 2013 am obținut finanțarea râvnită. Un
rol aparte în această acțiune îi revine actualului primar, dl Gheorghe Chirilă, care a dedicat acestui pro-
iect, de rând cu altele, mult timp și efort. În prezent proiectul „Reabilitarea Curții domnești medievale
Lăpușna pentru vizite turistice” este în derulare. În cadrul acestuia, apreciem foarte mult parteneriatul
cu Asociația de Dezvoltare a Turismului în Moldova, în frunte cu dl Viorel Miron, expert în domeniu.
Mă bucur că am reușit prin acest proiect sa-mi aduc contribuția la valorificarea trecutului istoric al
localității, la readucerea comunei Lăpușna a renumelui de altă dată.
260 Lăpuşna.
23
Anexe. Documente ilustrative și grafice
Capitolul 1. Harta siturilor arheologice identificate pe moșia s. Lăpușna: 1 - Târgul medieval, 2- Pardos,
3 - Valea Râma, 4 - Mladen, 5 - Gura Văii Rusca, 6 - Valea Rusca, 7 - Gura Popasca, 8 - Elevator, 9 - Podul
Valea Rusca, 10 - Gura Aninii, 11 - Rusca, 12 - Pașcani, 13 - Gura Pardos, 14 - Tumul nr. 1, 15 - Tumul nr. 2,
16 - Tumul nr. 3, 17 - Tumul nr. 4.
Lăpuşna. 261
Capitolul 8. Stema şi drapelul satului Lăpuşna, 1999.
Imagini la capitolul 14
Figura nr. 2. Secțiunea I. Groapa 1, adâncimea – 4 m Figura nr. 3. Secțiunea a II-a. Groapa 1.
(fundul gropii).
Figura nr. 4. Secțiunea a IV-a, după degajarea gropilor. Figura nr. 5. Secțiunea a IV-a, groapa beciului cu boltă.
Vedere dinspre est.

Figura nr. 7. Secțiunea a V-a. După dezvelirea schele-
telor. Vedere dinspre nord.
Figura nr. 8. Secțiunea a V-a. Momente de lucru.

Figura nr. 10. Secţiunea a II-a. Piese din os din caroul
4, stratul 3, adâncimea – 70 cm.
Figura nr. 11. Monede (1-6), inel (7),

piesă din os (8) și bronz (9) desco-
perite în necropola medievală de la
Lăpușna.
Figura nr. 12. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.
Figura nr. 13. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.

Figura nr. 14. Secțiunile I și a II-a. Fragmen-
te de vase ceramice smălțuite.
Imagini la capitolul 19
Analiza tramei stradale a s. Lăpușna

după harta semitopografică
Casa domnească a dom-

nului Moldovei Alexandru
Lăpuşneanu de la mănăstirea
Slatina.
Curtea domnească din Lăpuş-

na, proiect, model 3D, arh. N.
Petrov.

Lapusna. Studii de Istorie Si Arheologie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lapusna. Studii de Istorie Si Arheologie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lăpuşna

Studii de istorie și arheologie

Coordonator științific: prof. univ., dr. hab. Gheorghe Postică

Lucrarea a fost elaborată sub egida Asociației Obștești „PRO-

Lucrarea este recomandată pentru publicare de Consiliul științific al

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții:

Editura: „Masterprint” SRL

dr.hab. Gheorghe POSTICĂ

acad. Andrei EȘANU, Valentina EȘANU

dr. Ludmila BACUMENCO-PÎRNĂU, dr. Mihai-Cristian AMĂRIUȚEI

dr. Sergius CIOCANU

dr. Valentin CONSTANTINOV

dr. Valentin CONSTANTINOV

dr. Sergiu BACALOV

dr. Silviu ANDRIEŞ-TABAC

dr. Teodor CANDU

dr. hab. Valentin TOMULEȚ

dr. Teodor CANDU

dr. hab. Valentin TOMULEȚ

dr. Ion URSU, Ion CEBAN, Sergiu HEGHEA

dr. hab. Gheorghe POSTICĂ

pr. mitrof. Manole BRIHUNEȚ

dr. Teodor CANDU, Alexandru CERGA

dr. Alexandru FURTUNĂ

dr. Tamara NESTEROV

dr. hab. Ion Dron

dr.Viorel Miron, Marina Miron

Primarii comunei Lăpuşna despre promovarea proiectului ,,Reabilitarea

23 Anexe. Documente ilustrative și grafice........................................................................... 261

dr.hab. Gheorghe POSTICĂ

II. Etape cultural-cronologice

III. Repertoriul siturilor arheologice

1. Lăpuşna „Târgul medieval”

3. Lăpuşna „Gura Pardos”

4. Lăpuşna „Valea Râma”

6. Lăpuşna „Gura Popasca”

7. Lăpuşna „Gura Văii Rusca”

8. Lăpuşna „Valea Rusca”

11. Lăpuşna „Gura Aninii”

12. Lăpuşna „Rusca”

13. Lăpuşna „Pașcani”

14. Lăpuşna - tumul nr. 1

15. Lăpuşna - tumul nr. 2

16. Lăpuşna - tumul nr. 3

17. Lăpuşna tumul nr. 4 (=Paşcani nr. 3)

Harta siturilor arheologice identificate pe

acad. Andrei EȘANU, Valentina EȘANU

Ocolul târgului Lăpușna

Vamă domnească la Lăpuşna

A existat oare o curte domnească la Lăpușna?

Lăpuşna – centru de ţinut

Structuri administrative și judiciare lăpușnene

Structuri ecleziastice lăpuşnene

Viața religioasă în târgul Lăpuşna

Mănăstiri şi schituri în ţinutul Lăpuşnei

Cartea în târgul și ținutul Lăpușna

dr. Ludmila BACUMENCO-PÎRNĂU,

Contribuţiile istoriografice la tema drumurilor comerciale şi a rolului acestora în dezvol-

Tot pe aceste drumuri ce se întâlneau la Lăpuşna treceau şi carele cu diverse încărcături,

III. În sfârşit, un al treilea aspect al cercetării de faţă se concentrează asupra personajelor

dr. Sergius CIOCANU

Hotarul moşiei medievale a oraşului Lăpuşna.

dr. Valentin CONSTANTINOV