BIHORUL ROMÂNESC


LE BIHOR ROUMAIN
 Prof. ALEXANDRU FILIPAȘCU

BIHORUL ROMÂNESC

LE BIHOR ROUMAIN

Cuvânt către cititori

Livia Piso-Filipașcu

Prefață
Ovidiana Bulumac

Editura Etnologică
Colecția de Istorie
Bucureşti, 2019
 Editura Etnologică

Colecția de Istorie

www.etnologica.ro
E-mail: edituraetnologica@yahoo.com

Editura Etnologică este acreditată CNCS, categoria B,

în domeniul Istorie şi studii culturale

Concept și grafică copertă: Ovidiana Bulumac, pe baza unei fotografii a

Profesorului Alexandru Filipașcu realizată în perioada interbelică de FotoAtelierul
Szabo din Sighet, parte a arhivei personale a familiei Piso.

Tehnoredactare și verificare manuscris în limba română: Ovidiana Bulumac

Tehnoredactare manuscris în limba franceză: Narcis Rupe
Verificare manuscris în limba franceză: Ruxandra Iordache

© Toate drepturile rezervate.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al
deținătorului drepturilor de autor este strict interzisă și se pedepsește conform
Legii dreptului de autor.

Răspunderea asupra lucrării aparține autorilor.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FILIPASCU, ALEXANDRU
Bihorul românesc = Le Bihor roumain / prof. Alexandru Filipaşcu ;
cuv. către cititori: Livia Piso-Filipaşcu ; pref.: Ovidiana Bulumac. –
Bucureşti : Editura Etnologică, 2019
ISBN 978-606-8830-64-3

I. Piso-Filipaşcu, Livia (pref.)

II. Bulumac, Ovidiana (pref.)

94
ISBN 978-606-8830-64-3
 Cuvânt către cititori
Bihorul Românesc face parte din studiile istorice ale Prof. Alexandru Filipașcu
pregătite pentru publicare, dar pe care n-a mai apucat să le dea tiparului. Înainte de a împlini
vârsta de 50 de ani, a fost arestat (15.08.1952) și dus la Canal, acolo unde, cu puține zile
înainte de Crăciun, a fost zdrobit de un caterpilar. Astfel, abia astăzi (2019) acest studiu
inedit, bogat în material documentar se poate adresa publicului românesc.
Prin lecturarea cărții, cititorul poate avea o imagine clară despre nedreptățile și
suferințele sistematice de care au avut parte românii dintre cele trei Crișuri, cât și despre
lupta acestora de a-și câștiga drepturile legitime culturale și politice, nu numai în calitatea lor
de băștinași (românii reprezentând majoritatea absolută în „Țara Bihorului”, cu un trecut și o
organizare de două ori milenare pe aceste meleaguri), dar și de nedreptățiți, căci în Ardeal, în
mod anacronic, stăpânirea maghiară menținuse relațiile sociale ale Evului Mediu (spre pildă
iobăgia) care, în urma revoluțiilor secolului XIX, fuseseră abolite în Ungaria.
Acest studiu al Prof. Filipașcu este important și pentru că din el politicienii
maghiari de azi din România pot afla (de fapt știu ei bine acest lucru) că în Ungaria, la
mijlocul secolul al XIX-lea, limba de predare maghiară (nu numai pentru istorie și
geografie) era obligatorie în școli și licee. Prof. Filipașcu vorbește nu numai din cărți, ci și
din proprie experiență, el studiind la liceul din Beiuș, acolo unde a cunoscut pe pielea sa
politica culturală a statului maghiar.
Este notoriu faptul că, în epoca formării statelor naționale, ungurii erau minoritari în
proaspătul stat național unitar maghiar (1876), iar Societatea EMKE fusese înființată întocmai
pentru a corecta această anomalie (față de 9.335.684 nemaghiari, existau numai 6.403.687
maghiari în Ungaria1. De aceea, marele campion al maghiarizării, Albert Apponyi, prin legea
XXVII ordonă: Școlile și învățătorii, indiferent de caracterul școlii - inclusiv cele subvenționate de
Biserică (adică cele ortodoxe românești - n.n.) și de comunități (tot românești - n.n.) - se obligă să
întărească în sufletele elevilor spiritul de atașare la patria maghiară și conștiința apartenenței la
națiunea maghiară. Din pricina acestei atitudini intransigente de maghiarizare forțată a
populației de etnie diferită, Lev N. Tolstoi, marele profet de la Iasnaia Poliana, declară: Este
foarte trist deoarece contele Apponyi, cunoscut în străinătate ca un pacifist, nu recunoaște nici măcar

1 Cf. Atheneum, Budapest, 1894, autori Károly Keleti și Jekelfálusi

5
calitatea de oameni nemaghiarilor. Orice persoană cu mintea sănătoasă trebuie să smulgă de pe fața
acestuia masca sa mincinoasă pentru a arăta întregii lumi că nu este un binefăcător, ci o pasăre de pradă.
În aceeași manieră, marele scriitor norvegian Bjornstjerne Bjornson își motivează
refuzul de a participa ca invitat la Conferința Interparlamentară de la Budapesta: În
tinerețea mea am iubit și admirat poporul maghiar, atunci când era oprimat și se plângea
amarnic. Mai târziu, când l-am cunoscut mai îndeaproape și m-am convins cât este de vinovat
pentru nedreptățile cauzate națiunilor cu care trăiește în Ungaria, am început să-i urăsc
șovinismul … Cel mai mare fariseism este de a te face apostolul păcii, fără a începe totuși cu
propria-ți țară. Dacă, de exemplu, contele Apponyi care procedează în acest mod rușinos față de
naționalități ar veni la acest congres de pace ca reprezentant al poporului său, aș face toate
eforturile pentru a-l expulza din sală … Ori reprezentantul cel mai caracteristic al acestei
mârșevii organizate este contele Apponyi.
Iată ce declara marele patriot maghiar I. Szechenyi: Acolo unde nu există națiune
(maghiară - n.n.) trebuie mai înainte de toate să naționalizăm, iar M. Wesselenyi, inițiatorul
revoluției din 1848, afirma: Altă naționalitate și altă limbă decât cea maghiară în țara ungurească,
numai prin sabie… Vom acorda drepturi numai românilor care acceptă să devină unguri … În școlile
primare altă limbă decât cea ungurească să nu se audă. De asemenea, ministrul Cultelor și al
Învățământului, A. Berzeviczy, declară: Trebuie eliminați învățătorii și profesorii care nu promovează
cunoașterea limbii maghiare, fiind considerați periculoși pentru existența statului național unitar
maghiar. Aceste declarații trebuie amintite, cum spuneam mai sus, politicienilor maghiari de
azi, care cer înființarea în inima României autonomie pentru secuii din țară, cu toate că la
ultimul recensământ s-au declarat de etnie secuiască ceva mai mult de o sută de persoane!
Bihorul Românesc, studiul profesorului Filipașcu, este de mare actualitate pentru
românii conștienți, căci acest ținut al țării noastre face parte din politica de expansiune a
maghiarimii ce vizează legătura între Secuime și Budapesta, așa cum obținuseră timp de 4 ani
prin Dictatul de la Viena în 1940, când au rupt Nordul Ardealului de România, și după cum
declara în 17.02.1891 secretarul Societății de Maghiarizare EMKE, Sándor Iószef: Trebuie să
păstrăm și să încurajăm secuimea. Să o folosim pentru întărirea coeziunii, pentru lărgirea insulelor
ungurești și pentru procesul de asimilare, până când fluviul etnic al pustei maghiare se va uni cu cel din
secuime … După aplicarea acestor măsuri în avantajul secuimii, care trebuie salvată și ajutată, ne putem
apoi gândi la împingerea treptată spre apus a teritoriului locuit de secui, de-a lungul câmpiei și a munților
Bihorului, până când vom realiza o masă etnică maghiară unitară și compactă cu Alföld-ul unguresc.
Livia Piso-Filipașcu

6
 Note au lecteur
La lecture de cette étude, Le Bihor Roumain, qui fait partie des nombreuses
recherches historiques du Prof. Alexandru Filipașcu, nous offre une claire et conclusive
image des injustices et des souffrances infligées au peuple roumain qui vivait dans la
région Cele trei Crișuri (Le trois rivières Criș) sous la domination étrangère, et de son lutte
pour obtenir les droits légitimes sociaux, politiques et culturels, non seulement dans leur
qualité de vraies communautés autochtones de ce pays, mais aussi du fait qu’ils
représentaient la majorité absolue dans le Bihor, ayant un passé et une organisation sociale
de deux mille ans. Pour mieux comprendre cet état tout à fait anachronique et
insupportable, il faut souligner que l’administration magyare, nonobstant les révolutions
du XVIIIème et XIXème siècles, a maintenu en Transylvanie les relations sociales propres
au Moyen Age, relations qui étaient abolies en Hongrie!
Cette étude doit être rappéllée surtout dans la mémoire des politiciens magyars
contemporains qui se souviennent qu’en Hongrie la langue magyare était obligatoire
même dans les écoles subventionnées par les Roumains. Prof. Filipașcu parle comme un
connaisseur parce qu’il a vécu lui même cette époque comme élève au lycée de Beiuș, étant
obligé d’apprendre non seulement la langue des oppresseurs mais aussi la géographie et
l’histoire dans cette langue magyare. Les élèves n’avaient pas même la permission de
parler le roumain pendant qu’ils se trouvaient dans l’enceinte du lycée (Il ne faut pas
oublier que par l’ordonnance ministérielle no. 24.335 du 22 juillet 1889 ce lycée roumain
fondé en 1926 par l’évêque roumain S. Vulcan fut magyarisé).
Il est bien connu qu’à l’époque de la formation des Etats nationaux, dans le
nouveau-né Etat national unitaire hongrois (1876) les Hongrois étaient minoritaires: pour
9.335.684 non-Magyars existaient seulement 6.403.687 Magyars2. Pour corriger cette
anomalie on a inventé la Société EMKE, chargée de produire la nation magyare. Albert
Apponyi, le champion de la magyarisation, décide, par la loi XXVII: Dans toutes les
écoles, même celles subventionnées par les Roumains, les professeurs el les élèves sont obligés de
cultiver l’esprit d’attachement à la patrie hongroise et la conscience de l’appartenance à la
nation magyare. Le grand écrivain Lev Tolstoï, l’apôtre de Jasnaia-Poliana, horripilé par
cette attitude chauvine, déclare: Ce qui est encore plus triste, c’est le fait qu’à l’étranger le
comte Apponyi a la réputation d’un pacifiste, tandis qu’en Hongrie il ne reconnait pas même la
qualité d’hommes au non-Magyars. Toute personne au jugement sain doit arracher à cet homme
son masque mensonger pour montrer au monde qu’il n’est pas un bienfaiteur mais un simple
oiseau de proie.

2 Cf. Atheneum, Budapest, 1894, auteurs Károlyi Keleti et Jekelfálusi

7
 De la même manière, le grand écrivain norvégien B. Bjornson, dans ses articles
parus dans Neue Freie Presse, Die Zeit, Haetz etc. a motivé son refus de participer au
Congrès Interparlementaire de Budapest avec l’argument suivant: Dans ma jeunesse, j’ai
aimé et j’ai beaucoup admiré le peuple magyar, alors qu’il était opprimé et se plaignait
amèrement, mai plus tard, après avoir étudié de plus près, et après que je sois convaincu des
injustices qu’il commet à l’égard des autres nationalités, j’ai commencé à détester son
chauvinisme. Même le Président Georges Clémenceau en était scandalisé: Les Roumains
qui, sur 417 députés que renferme la Chambre auraient proportionnellement droit à 75, n’en ont
aucun.
Voici pourquoi l’étude du Prof. Filipașcu est de grande actualité et importance.
Voici ce qu’il ne faut pas oublier aujourd’hui, quand le Bihor est de nouveau inclus
dans la politique d’expansion magyare: la liaison entre Budapest et les Sicules, juste au
milieu de notre pays; il faut se souvenir du Dictat de Vienne, 1940! On n’a pas oublié cet
idéal permanent des Magyars. Le voilà: Il faut conserver et encourager les Sicules et les
exploiter pour agrandir les îles hongroises dans l’action d’assimiler, pour réaliser finalement
l’union des Sicules avec la plaine hongroise … Et puis pousser tout doucement vers l’occident
le territoire habité par les Sicules (en Roumanie au dernière recensement un peu plus de
cent personnes se sont déclarées sicules – n.n.) au long de la pleine et des montagnes de
Bihor, en obtenant ainsi une masse ethnique magyare compacte et unitaire avec l’Alföld (la
plaine – n.n.) hongroise, citation de la déclaration officielle du Monsieur Sándor Iószef,
le Secrétaire Général de la Société pour la Magyarisation, EMKE.
Livia Piso-Filipașcu

8
 Prefață
Istoria recentă a României este presărată cu mari drame ale intelectualității pe care
noi, cei de azi, avem obligația morală să le (re)cunoaștem, căci și ele fac parte din ethosul și
identitatea noastră. Mai mult, aflarea lor poate fi sinonimă cu redescoperirea demnității
noastre naționale mai ales acum, când societatea românească pare a fi în derivă și tot mai
străină de sine.
O astfel de dramă este cea trăită de istoricul, omul politic și teologul Alexandru
Filipașcu, descendent al marilor familii nobile maramureșene (Dolha și Petrova), ce au dat
țărilor române voievozi, cneji și mari personalități culturale. Intrat în vizorul cenzurii
comuniste, A. Filipașcu a fost considerat, precum majoritatea intelectualilor români
interbelici, element dușmănos la adresa regimului, firește, pentru actele de mare conștiință
națională săvârșite, pentru scrierile sale și pentru activitatea sa efervescentă în epocă în
calitate de reprezentant al administrației locale, de membru al unui partid interbelic (PNȚ),
de preot și profesor. Drept urmare, a fost arestat și trimis în calitate de deținut politic, cu
scopul exterminării sale, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lagărul Poarta Albă. Acolo a
rezistat câteva luni de înfometare, tortură și muncă silnică până ce a fost condamnat la o
moarte violentă și nedreaptă: mișcându-se cu dificultate din pricina relelor tratamente la
care a fost supus, nu s-a putut feri în timp util din fața unui caterpilar, care a trecut peste el
fără nicio problemă (întâmplare povestită de martorii vremii fiicei sale).
Iată încă un exemplu cutremurător de cum sfârșește un om de o rară calitate
intelectuală și morală înainte de a-i veni timpul. Există un discurs „la modă” astăzi, care
reclamă lipsa modelelor pentru tânăra generație, uitându-se (poate convenabil pentru unii)
de adevărata soartă a valorilor românești, violent scoase din mentalul colectiv și din sânul
comunității naționale. Dar, iată!, ce șansă de reconstrucție socială și culturală avem dacă ne
raportăm la cei ce au fost ca la un Panteon ce mustește de modele vii, incapabile de
compromisuri, dârze, cu caracter de fier și putere de sacrificiu fără margini. Cartea este,
așadar, o încercare de reconstrucție a adevărului istoric atât prin apelul la memorie în ceea ce îl
privește pe profesorul Filipașcu, cât și prin conținutul său original și lămuritor, ce nu a
văzut lumina tiparului până astăzi.

Volumul de față este format din două părți. Prima este varianta inițială, realizată în
limba română, a studiului Bihorul Românesc. A doua parte cuprinde traducerea ulterioară

9
celei dintâi versiuni, realizată cu adăugiri într-o limbă de circulație internațională
(franceză). Profesorul Filipașcu a înțeles prea bine că numai așa se poate asigura
diseminarea ulterioară a informației din perspectivă românească dincolo de granițele
naționale. Intenția inițială (ce nu s-a materializat) era, cel mai probabil, de tipărire a
studiului în Revue de Transylvanie, coordonată la Cluj de către academicianul Silviu
Dragomir, acolo unde Alexandru Filipașcu a mai semnat materiale de interes cu caracter
istoric.
Întregul text al manuscrisului aparține autorului, nouă revenindu-ne sarcina de a-l
redacta, de a-l corecta la nivel de limbă și structură gramaticală acolo unde se impunea,
precum și de a actualiza varianta românească cu informații ce apăreau numai în
manuscrisul franțuzesc sau viceversa. Din nefericire, din pricina trecerii timpului și a
perisabilității hârtiei, câteva pagini din textul în franceză erau incomprehensibile sau chiar
lipseau, însă am ales să le completăm cu o traducere cât mai fidelă a textelor aferente,
preluate din manuscrisul românesc.
De asemenea, trebuie menționat că am ales să păstrăm maniera de exprimare a
autorului, cu toate formele sale mai mult sau mai puțin arhaice, fără a o actualiza la
standardul zilelor noastre, tocmai pentru a oferi cititorului o mostră de limbă românească
ce circula în perioada interbelică în cercurile științifice.

Studiul bilingv Bihorul Românesc, definitivat în 1945, a scăpat ca prin minune de
confiscările regimului trecut și a fost păstrat cu sfințenie în arhiva familiei Livia și Ion Piso,
alături de alte câteva scrieri în curs de publicare. El urmărește situația comunității
românești (vechime, organizare, realizări, sacrificii și lupte pentru obținerea de drepturi
naționale) prin raportare la regimul maghiar din Țara Bihariei de-a lungul secolelor.
Cititorul familiarizat cu domeniul științelor sociale poate sesiza cu ușurință că
lucrarea de față nu este una eminamente istorică, cum poate părea la prima vedere, ci una de
mare actualitate, ce îndreaptă privirea și gândul cititorului către viitor. Profesorul Filipașcu,
prin uriașa muncă de documentare și sinteză depusă, a atins în primul rând un palier al
istoriei mentalităților, cartea fiind mai degrabă un bun material de istorie socială ce ne
ajută să înțelegem evoluția relațiilor interetnice dintre comunitatea românească și cea
maghiară pe o perioadă îndelungată de timp. Așa ajungem, fără prea mare efort, la
identificarea unui dublu standard, documentat prin statistici și mărturii de epocă, practicat
de vecinii noștri de la vest: atunci când se află în plin exercițiu al puterii, toate minoritățile

10
non-maghiare trebuie să fie asimilate ideologiei panhungariste, iar când sunt în minoritate,
preferă să adopte rolul victimei ce, prin politica pașilor mărunți, ajunge la o serie întreagă
de drepturi ce deseori tind să depășească și cele mai democratice cadre legislative stabilite
ăn Europa. Cititorul sceptic la această ipoteză este încurajat să citească cu atenție
manuscrisul de față, pentru a evita utilizarea de etichete precum „viziune naționalistă” sau
„intoleranță românească”. Dacă ne uităm numai la trimiterile către sursele consultate, fie
ele române, maghiare sau germane, putem vedea că argumentația profesorului Filipașcu
este una de natură științifică, ce urmărește adevărul istoric în primul rând, ferindu-se cu
succes de orice afirmație fără acoperire.
Cartea are o dimensiune sociologică semnificativă pentru că prezintă cititorului un
melanj complex de date istorice, statistice, completate de atitudini, reacții, comportamente,
discursuri și schimbări de natură societală. Toate acestea fac apel, în final, la noțiunea
comună de identitate națională, un subiect ce încă provoacă disensiuni la nivel european: ce
înseamnă să fii român, parte a unei comunități autohtone majoritare dar stăpânită de străini
în Țara Bihariei, de-a lungul istoriei cunoscute; sau, pe de cealaltă parte, ce înseamnă să fii
stăpân maghiar peste o majoritate nemaghiară dar minoritar, parte a unei comunități de
descendenți ai coloniștilor așezați aici începând cu veacul al XIII-lea. De fapt, cercetarea
Prof. Filipașcu scoate în evidență o serie întreagă de informații și concluzii dintre cele mai
interesante, pe care ne permitem să le prezentăm în cele ce urmează.
În primul rând, aflăm că Țara Bihorului, care doar parțial a rămas în componența
României după primul război mondial și Conferința de Pace de la Paris, a fost încă de la
începuturi un pământ românesc rezultat în urma procesului de aculturație dintre daci și
romani, dovezile arheologice și lingvistice identificate stând mărturie acestui fapt.
Continuitatea românească din zonă (păstrată și prin menținerea unei legături constante cu
alte țări românești din Transilvania, Moldova, Maramureș sau din fostul regat) a dus, în
timp, la crearea unei structuri sociale și politice specifice, precum și la conturarea unui grai
aparte, cel crișan.
Cu toate acestea, venirea în zonă a influenței străine schimbă în timp balanța de
putere inclusiv la nivel politic, ceea ce determină 1) retragerea comunității autohtone spre
munți sau zone mai ferite. Mai mult, o consecință importantă face referire la 2) dispariția
completă a unor instituții tradiționale precum cea a voievodatului, a scaunului de judecată sau a
judelui/cneazului din Țara Bihariei, înregistrată în sec. XVII. Vorbim, de fapt, despre 3)
slăbirea comunității românești bihorene per ansamblu și 4) izolarea acesteia de restul formațiunilor

11
românești. Cronicarul Anonymus, secretarul regelui Bela al III-lea, este cel ce ne amintește
de începutul trecerii Bihorului la o guvernare străină: la venirea maghiarilor, Țara
Crișurilor se afla sub comanda lui Menumorut, ce își avea reședința fortificată la Biharea,
aproape de Oradea. Atacat de maghiari, acesta a ales să facă pace cu armata învingătoare
prin măritarea fiicei sale cu Zsolt, fiul ducelui Arpád. Astfel, pe linie maternă, structura
politică pe care o condusese a ajuns, la moartea sa, în componența Ungariei. După
transformarea acesteia în regat un secol mai târziu, ca urmare a cerințelor specifice
sistemului feudal, regii maghiari capătă treptat putere nu doar asupra câmpiilor, ci și
asupra ținuturilor muntoase locuite de români. Este momentul propice pentru începerea
colonizării masive a Țării Bihorului (sec. XIII-XIV).
Pe fondul acestei slăbiri socio-politice a comunității românești se conturează
specificul epocii medievale, o perioadă în care se înregistrează numeroase atestări ale
domeniilor feudale din Țara Crișurilor care cuprindeau în marea lor majoritate iobagi
români (inițial deosebit de avuți, ca urmare a situației lor din trecut) și sate românești. Iată
starea la care a fost redusă comunitatea autohtonă după ce a pierdut capacitatea de a se
autoguverna. Este epoca în care noii stăpâni3 ai Țării Bihariei se dezvoltă și acumulează
importante resurse pe seama economiei susținute de populația românească. Tocmai datorită
aportului deosebit adus de români din punct de vedere economic, aceștia au beneficiat
câteva veacuri la rând de unele privilegii (protecția episcopilor latifundiari în fața
abuzurilor practicate de funcționarii domeniali, ușurarea sarcinilor și a dărilor, judecarea
lor de către propriile instituții, dreptul de a-şi practica religia lor şi de a-şi alege liber
preoţii etc.).
După momentul Mohács (1526), orașul Oradea ajunge sub stăpânirea lui Ioan
Zápolya şi devine vectorul calvinismului care va domina întregul ținut, prin procese dure
de maghiarizare și prin eliminarea tuturor elementelor care nu se supun noii religii
dominante. Astfel, populațiile maghiare, văzând o asemenea oportunitate, renunță în masă
la catolicism și îmbrățișează calvinismul, căpătând astfel privilegii însemnate ce generează
discrepanțe uriașe între aceștia și românii care refuzau să se lepede de credința străbună
(cu un moment de respiro creat de Mihai Viteazul la 1600). Acesta este momentul în care

3Fie ei de ordin politic (regii maghiari), fie de natură religioasă (Biserica catolică din Ungaria, ce
depindea de pretențiile financiare impuse românilor – darea cunoscută sub numele de
quinquagesima)

12
relațiile cu frații din Muntenia și Moldova se intensifică, la nivel religios, educațional și
cultural.
În perioada sec. XVI-XVII a avut loc un fenomen interesant, ce arată tipul de
raportare al elitelor românești la realitate (materială sau spirituală), o atitudine scoasă parcă
din învățăturile lui Neagoe Basarab, ce a generat marea mișcare culturală de mai târziu,
condusă de preoțimea de la sate, „vinovată” pentru asigurarea continuității românismului
în Țara Bihariei: Calvinismul a prins întru câtva numai la Românii din Nordul Bihorului ... foşti
voevozi şi cnezi români cari au fost siliți să-şi părăsească legea, apoi şi neamul, ca să-şi salveze
moşiile şi rangul social. Acei nobili români cari au rezistat până la capăt amenințărilor şi ispitelor
calvine şi-au perdut moşiile decăzând la situația de țărani-iobagi, sau au plecat la mânăstirile din
Transilvania de unde, reîntorcându-se ca preoți, şi-au schimbat ocupația anterioară de
administratori şi dijmuitori pe seama stăpânului străin cu aceea de cârmuitori sufleteşti ai
norodului. Aşa dispare în sec. XVII instituția voevodală a Românilor din Bihor, iar cnezii români ai
satelor se transformă în primari săteşti, după obiceiul introdus de noul regim politic. Lângă masele
țărăneşti părăsite a rămas neclintită preoțimea dela sate, umilă şi simplă în traiul ei, dar cu atât mai
măreață și mai bogată prin puterea ei de luptă şi de jertfă pentru binele neamului (Filipașcu, p. 48).
Procesul sistematic de maghiarizare a fost implementat nu numai prin organele
administrative, ci și cu implicarea directă a celor bisericești aflate sub jurisdicția episcopiei
din Muncaci, ceea ce a asigurat un teren propice pentru înființarea de mai târziu a
episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorog, cu rit bizantin și cu limbă liturgică
maghiară.
În prima fază a stăpânirii habsburgice (1692-1847), prin aportul deosebit al
aromânilor, grecilor și sârbilor, Oradea înflorește din punct de vedere comercial și cultural,
în special în sec. XVIII. Odată cu ea și cu Beiușul ca centre pulsatorii, se revitalizează
întreaga comunitate românească nu din postura de iobagi, ci ca element orășenesc cu
organizație bisericească și școlară inspirată din vechile vremuri pre-calviniste.
După înființarea episcopiei române unite din Oradea (1777), ce deținea dreptul de
păstorire peste Românii uniţi din comitatele Bihor, Arad, Bichiş, Cenad, Csongrad, Timiş,
Torontal şi Caraş-Severin, împăratul Iosif al II-lea a înzestrat-o pe aceasta cu domeniul din
Beiuş, ceea ce i-a conferit o autonomie nesperată și a determinat roirea foștilor iobagi în
zona urbană. Astfel, apar comportamente filantropice, publice, politice și administrative de
notorietate în rândul comunității românești, care își înființează și întreține zeci de școli
confesionale (ortodoxe și unite) în limba maternă. Acesta este începutul mișcării de

13
redeșteptare națională al etnicilor români, prin amprenta pe care școala (primară, liceală și
universitară) o imprimă, cu ajutorul dascălilor de excepție și prin metodele psiho-
pedagogice dintre cele mai moderne, asupra tinerelor generații de români din Țara celor
Trei Crișuri, cât și din ținuturile învecinate (prin fenomenul iradierii). Astfel, se ajunge la
un uriaș succes: Educaţia religioasă, morală şi intelectuală a tineretului şcolar din „Seminar" era
condusă de un canonic-rector, ajutat de un preot spiritual şi de trei prefecți de studii, recrutaţi
dintre cei mai distinşi absolvenţi de teologie. În curs de 130 ani de funcționare, acest institut de
educaţie a dat poporului român peste 6.000 de cărturari: profesori, liber profesionişti, funcționari,
învățători, comercianți şi industriaşi, precum şi trei episcopi (Filipașcu, p. 57).
La începutul secolului al XIX-lea, românii ortodocși încep activitatea de întemeiere
de instituții culturale românești și de emancipare a bisericii lor de sub controlul sârbesc.
Astfel, începând cu 1829, istoria înregistrează o serie de episcopi de naționalitate română în
scaunul Aradului. Mai mult, cu ajutorul lui Samuil Vulcan din Oradea, apare la Arad o
Școală Normală Română de Învățători și un Seminar de Teologie, instituții în care toți
preoții și învățătorii români ortodocși din Bihor și-au definitivat studiile.
Astfel, efervescența episcopilor și cărturarilor, ortodocși și uniți deopotrivă, se
transformă într-o mare mișcare culturală, ce se materializează prin volume importante
pentru istoria românilor, care demonstrează și reafirmă prin argumente ştiinţifice atât
originea, cât şi latinitatea poporului român. Mai mult, episcopul Vulcan înființează un
liceu românesc chiar la granița de vest a românității, ceea ce l-a transformat într-un punct
nodal de uriașă importanță în dezvoltarea ulterioară a comunității românești, crescând
calitatea vieții culturale a mai bine de 2 milioane de români din Banat, Bihor, Arad, Satu-
Mare, Sălaj şi Maramureş. Acesta a fost singurul liceu românesc între hotarele Ungariei
propriu zise, unde în doar prima sută de ani au absolvit peste 20.000 de tineri români,
deveniți mai târziu vectori ai demnității și identității românești în cele mai complicate
regiuni expuse „infiltrației străine”.
După separarea de Transilvania, perioada revoluției pașoptiste aduce și în Bihor
suflul revoluționar ținut însă la foc mocnit de faptul că Oradea a fost unul din cele mai
importante centre militare koșutiste, unde se hotărau și dirijau luptele trupelor maghiare
împotriva Moților lui Iancu. Refuzul românilor din Bihor de a lupta împotriva fraților din
Transilvania a dus la apariția unei curți marțiale care a condamnat la moarte şi a executat prin
spânzurătoare un însemnat contingent de martiri români pentru crezul şi dârzenia lor românească

14
(Filipașcu, p. 63). Un an mai târziu, în august 1849, trupele ruse sosesc în Bihor și
eliberează românii ce umpluseră până la refuz temnițele.
În epoca absolutismului austriac (1849-1867), cu permisiune de la Viena, o bună
parte din revendicările românilor din Bihor, de ordin național și cultural, au fost împlinite.
Mai mult, cele două biserici româneşti sunt eliberate de sub controlul instituțiilor străine,
organizându-se în premieră în două mitropolii autonome, la Sibiu şi Blaj, cu dreptul de
păstorire peste întreaga comunitate românească de dincolo de Carpați. Astfel, apar
instituții noi de învățământ în limba maternă, dar și asociații și societăți destinate tinerilor,
menite să potolească „setea de cultură” de peste veacuri ceea ce a dus la o situație
interesantă: înregistrarea unui progres cultural uimitor în condiții vitrege, generat de
sursele de iradiere culturală și națională, Beiuș și Oradea. „Nucleul dur” format din mari
personalități ce militau pentru drepturile comunității românești din Bihor se afla la vremea
respectivă la Budapesta, acolo unde Emanuel Gojdu sau Iosif Vulcan își desfășurau
activitatea.
Situația se schimbă din nou pentru comunitatea românească din Țara Bihariei
după inaugurarea dualismului (1867), căci acesta este punctul zero al proceselor de
maghiarizare desfășurate în ținut, atât prin intermediul administrației, cât și prin școală
sau biserică. Guvernele maghiare, fidele ideii de a realiza un stat unitar maghiar prin
deznaționalizarea celorlalte grupuri etnice conlocuitoare, au identificat Bihorul ca principal
pol de manifestare, în special din pricina faptului că această regiune reprezenta cel mai
avansat punct al expansiunii româneşti spre Vest. Această schimbare de politică a dus la
retragerea din viața publică atât a omului simplu (care alegea să nu mai voteze), cât și a
marilor personalități ale comunității, dezamăgite de politica de stat, precum și de o serie de
acte de trădare politică din partea unor etnici români de notorietate. Astfel, toate eforturile
de menținere a drepturilor și instituțiilor deja obținute au fost asigurate de câteva fundații
care, mai mult pe tăcute, și-au atins obiectivele (apariția de internate, asigurarea de burse
pentru tinerii merituoși, creșterea salariilor profesorilor și preoților cu rezultate, ajutorarea
comercianților români lipsiți de capital, activități de asistență socială, susținerea creației
literare și artistice, înființarea de bănci populare, tipografii etc.). Mai mult, aceste infuzii de
capital venite din partea unor ... particulari a permis aducerea laolaltă a tinerilor etnici
români din toate ținuturile românești în cadrul unor evenimente culturale de marcă, ceea
ce a generat o mișcare importantă a tinerei generații de atunci, caracterizată prin

15
solidaritate și dinamism socio-cultural în lupta pentru afirmarea națională, construită în
jurul personalității lui Lucian Bolcaş.
Anul 1905 este sinonim cu abandonarea pasivităţii politice din partea comunității
românești care, crescută prin intermediul instituțiilor de cultură proprii, a înțeles că
următorul pas în eliberarea sa este dat de educația populară de la sate. Fruntaşii politici
români, urmați de o frumoasă falangă de intelectuali cu studii academice, de învățători şi studenţi,
încep opera de educație politică şi civilă a alegătorilor (Filipașcu, p. 73). Câștigarea alegerilor de
către unii candidați români s-au finalizat, din nefericire, prin acțiuni violente și de
intimidare ale maghiarimii (incendierea reședinței episcopale și spargerea geamurilor
tuturor caselor unde locuiau fruntași români). Cu toate acestea, ecourile reușitelor
românilor din Țara Bihorului au ajuns până la București. În 1906, la aniversarea a 40 de ani
de domnie a Regelui Carol I, reprezentanți de seamă din partea intelectualității românești
și tinerilor bihoreni au fost oaspeții suveranilor României la București și Peleș. Aceasta a
fost ultima mare reușită a comunității românești bihorene înainte de instituirea Legii
şcolare din 1906 a ministrului Apponyi (ce a dus la obligația predării tuturor materiilor în
limba maghiară chiar și în cazul instituțiilor de învățământ ce nu primeau fonduri publice,
precum și la scoaterea din circuitul educațional a zeci de învățători și profesori români).
Duritatea politicilor de maghiarizare a condus la efecte inclusiv demografice, populația
românească scăzând în recensămintele vremii atât la categoria etniei, cât și la cea a
confesiunii religioase.
Politica de deznaționalizare a românilor a fost încheiată de 1) izbucnirea primului
război mondial, urmată de 2) citirea declaraţiei de independenţă a poporului român din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, la 18 oct. în Parlamentul din Budapesta de către
deputatul Alexandru Vaida-Voevod, 3) de înființarea gărzilor naționale și de 4)
participarea bihorenilor la Marea Adunare de la Alba.
După isbucnirea spontană a bucuriei generale produsă de proclamarea Unirii la Alba-Iulia
au urmat zile cumplite pentru Bihor. Armata romană a fost oprită, din Ordinul Aliaților, la Ciucea
şi Zam, unde s'a fixat o linie demarcaţională. ... Maghiarii ocupară milităreşte Bihorul ... Începe
apoi năpraznica prigoană împotriva Românilor cari au îndrăznit să se grupeze în jurul steagului
naţional, şi să-şi decoreze pepturile cu cocarde tricolor, dar mai ales împotriva fruntaşilor cari au
avut roluri politice, precum şi a intelectualilor care aveau curajul să vorbească în public româneşte.
Astfel, întregul Bihor ... a devenit un adevărat iad. Biserici profanate, cruci sfărâmate, icoane
spintecate cu baionetele, case aprinse, copii înjunghiaţi, femei batjocorite, intelectuali şi ţărani

16
fruntaşi asasinaţi, erau semnele barbariei pe unde treceau cetele maghiare însătoşate de sânge
românesc. Pentru neţărmurita lor dragoste de neam şi din pricina unei negre uri ancestrale a
Maghiarilor, despărţirea Românilor bihoreni de Ungaria a pretins sângele a 46 de martiri, fără să
mai amintim şirul nesfârşit al Românilor întemniţați, bătuţi, schingiuiţi şi batjocoriţi în mod barbar
(Filipașcu, pp. 88-89).
Abia patru luni mai târziu, la 16 Aprilie 1919, armata română a pornit o ofensivă
care a asigurat, într-un final, și unirea de facto a Bihorului cu România Mare, tulburată, după o
perioadă interbelică efervescentă cultural și economic, pentru patru ani de un alt
eveniment internațional, Dictatul de la Viena.
Lupta continuă și tenacitatea constantă cu care liderii români au ales să își apere
drepturile lor naționale, în ciuda piedicilor puse de stăpânirea străină, reprezintă un
capitol din istoria noastră națională cu care ne putem mândri. Astfel, vedem în teren
semnificația conceptului de vitalitate, despre care Nicolae Iorga ne vorbește în lucrarea sa
Spații și hotare naționale, afirmarea vitalității românești. Iar manifestările acestei vitalități se
văd inclusiv în dimensiunea demografică: chiar și după secole de colonizare și control
politic sau religios, între veacurile XVII-XX, numărul românilor din sud-estul Bihorului se
menține la o valoare de peste 90% din totalul populației. Ba mai mult, Bihorul a fost unul din
cele mai inepuizabile rezervoare de talente românești. Chiar și în intervalul din 1848 până la 1918,
el a dat un număr mult mai mare de personalități culturale și politice românești decât numărul dat
în același interval de către populația maghiară din același ținut, deși aceasta se bucura în
permanență de sprijinul nelimitat, moral și material, al guvernelor maghiare (Filipașcu, p. 92).

Ovidiana Bulumac

17
 Préface
L’histoire récente de la Roumanie est parsemée de grandes drames de l’intellectualité
que nous, de nos jours, avons le devoir moral de (re)connaître, car ces drames font partie
de notre ethos et de notre identité. Plus encore, en avoir connaissance peut être synonyme
de la redécouverte de notre dignité nationale, notamment à notre époque, où la société
roumaine semble en dérive et toujours plus aliénée.
Un tel drame est justement celui de l’historien, homme politique et théologien
Alexandru Filipașcu, descendant de grandes familles nobles de Maramures (Dolha et
Petrova), celles qui ont donné aux pays roumains des voïvodes, knez et grandes
personnalités culturelles. Visé par la censure communiste, A. Filipașcu a été considéré, tout
comme la majorité des intellectuels roumains de l’entre-deux-guerres, un élément
adversaire du régime communiste, naturellement, pour les actes de grande conscience
nationale qu’il avait accomplis, pour ses écrits et pour son effervescente activité à l’époque
comme représentant de l’administration locale, de membre d’un parti de l’entre-deux-
guerres, le Parti National Paysan, de prêtre et professeur. Par conséquent, il a été arrêté et,
en qualité de prisonnier politique, envoyé sur le chantier Canalul Dunăre-Marea Neagră,
dans le camp de travail forcé de Poarta Albă, là où le travail dur était pratiquement la voie
menant à son extermination. Il y a résisté quelques mois, privé de nourriture, torturé et
condamné à un immense effort de travail physique, jusqu’à ce qu’il fût condamné à mort,
une mort violente et injuste: comme il avait de grandes difficultés à se déplacer à cause des
mauvais traitements auxquels il avait été longuement soumis, il ne s’est pas pu éloigner à
temps d’un engin qui lui est tout simplement passé dessus (histoire témoignée à son fille
par des prisonniers présents sur place au moment de sa mort).
On a dans cette histoire un troublant exemple de tragédie finale : un homme d’une
rare qualité intellectuelle et morale s’éteint trop tôt, avant que son temps fût arrivé. On
entend partout à présent un discours très en vogue, réclamant le manque de modèles pour
la nouvelle génération, en oubliant (d’une façon peut-être convenable, pour certains) le vrai
sort des valeurs roumaines, violemment écartées du mental collectif et du cœur de la
communauté nationale. Mais voilà! Quelle chance on a, celle de reconstruction sociale et
culturelle, si l’on se rapporte à ceux qui abondent en modèles vivants, incapables de
compromis, fermes, de forts caractères dont le pouvoir de sacrifice est infini.

18
 Ce livre est, pour autant, un essai de reconstruire la vérité historique, tant par
l’appel à la mémoire dans le cas particulier du professeur Filipașcu, que par son contenu
originel et éclairant, qui n’a été, jusqu’à présent, jamais publié.

Le volume ici présent est formé de deux parties. La première est la version initiale,
en langue roumaine, de l’étude Bihorul Românesc/Le Bihor Roumain. La deuxième partie
consiste dans la traduction ultérieure dans une langue de circulation internationale – le
français – de la première version, complétée par l’auteur. Le professeur Filipașcu a bien
compris que c’était la seule possibilité pour assurer la dissémination de l’information de la
perspective roumaine, au-delà des frontières nationales. L’intention initiale (qui ne s’est pas
accomplie), était, le plus probablement, de faire publier l’étude dans la Revue de
Transylvanie, coordonnée à Cluj par l’académicien Silviu Dragomir, là où Alexandru
Filipașcu avait déjà publié des articles de grand intérêt historique.
L’entier texte du manuscrit appartient à l’auteur, nous en avons gardé seulement la
tâche de le rédiger, de le corriger, au besoin, du point de vue de la langue française, tout
comme de mettre à jour la version roumaine avec des informations qui étaient présentes
seulement dans la version française, et inversement. Malheureusement, le temps écoulé
depuis l’élaboration du texte et le caractère périssable du papier ont fait que quelques
pages de la version française soient incompréhensibles ou disparues ; notre choix a été de
les compléter avec la traduction le plus fidèle que possible des textes correspondants
récupérés du manuscrit roumain.
De même, il faut préciser que nous avons choisi de garder la manière d’expression
propre à l’auteur, avec ses formes plus ou moins archaïques, sans l’adapter aux modalités
actuelles d’expression, justement pour offrir au lecteur un échantillon de langue roumaine,
telle qu’elle était employée dans les milieux scientifiques de l’entre-deux-guerres.

L’étude bilingue Bihorul Românesc, achevée en 1945, a échappé par merveille aux
confiscations mises en pratique par l’ancien régime communiste et a été soigneusement
gardée dans les archives de la famille Livia et Ion Piso, à côté de quelques autres écrits, en
cours de publication. Cette étude porte sur la situation de la communauté roumaine
(ancienneté, organisation, réalisations, sacrifices et luttes nationales) par rapport au régime
magyar, tel qu’il a régné au Pays de Bihor le long des siècles.

19
 Le lecteur connaisseur du domaine des sciences sociales peut facilement
comprendre que le présent ouvrage n’est pas seulement historique, tel qu’on aurait la
tendance de croire au premier abord ; cet ouvrage est d’une grande actualité, est une
invitation pour le lecteur de penser et de regarder vers l’avenir. Le professeur Filipașcu,
par son immense travail de documentation et de synthèse, a atteint surtout un niveau de
l’histoire des mentalités, le livre étant un merveilleux document d’histoire sociale, nous
aidant à mieux comprendre l’évolution des relations interethniques entre la communauté
roumaine et celle hongroise dans un très grand lap de temps. On arrive, de la sorte, à
l’identification d’un double standard, documenté par des statistiques et témoignages de
l’époque, pratiqué par nos voisins occidentaux : lorsque ceux-ci se trouvent au pouvoir,
toutes les minorités non-hongroises doivent être assimilées à l’idéologie pan-hongroise,
alors que se trouvant en minorité, ils préfèrent jouer le rôle de la victime qui, par la
stratégie des petits pas, acquiert toute une série de droits allant même jusqu’à dépasser les
plus démocratiques cadres législatifs mis en œuvre pars les Etats européens. Le lecteur
sceptique vis-à-vis de cette hypothèse est encouragé à lire attentivement le présent
manuscrit, pour éviter l’emploi d’étiquettes telles « vision nationaliste » ou « intolérance
roumaine ». Si l’on regarde seulement les références aux sources consultées, roumaines,
magyares ou allemandes, on peut constater que l’argumentation du professeur Filipașcu
est par sa nature scientifique, recherchant en premier lieu la vérité historique et en évitant
avec succès toute affirmation sans fondement.
Le livre a une dimension sociologique significative puisqu’il présente au lecteur un
mélange complexe de données historiques, statistiques, complétées par des attitudes,
réactions, comportements, discours et changements de nature sociétale. Tout ce ensemble
fait appel, finalement, à la notion commune d’identité nationale, un sujet qui provoque
encore des dissensions à niveau européen : qu’est-ce que signifie être roumain, partie d’une
communauté autochtone majoritaire mais sous domination étrangère au Pays de Biharia,
au cours de l’histoire connue et documentée ; d’autre côté, qu’est-ce que signifie être le maître
magyar minoritaire, régnant sur une majorité non-magyare, partie d’une communauté de
descendants des colons assis dans la région à partir du XIIIème siècle. La recherche du
Prof. Filipașcu met en lumière toute une série d’informations et de conclusions que nous
nous permettons d’exposer ci-dessous.
En premier lieu, nous pouvons apprendre que le Pays du Bihor, dont seulement
une partie est restée à la Roumanie après la Première Guerre Mondiale et la Conférence de

20
Paix de Paris, a été depuis les plus anciennes époques un territoire roumain, résulté du
processus d’acculturation des Daces et des Romans, tel que le témoignent les preuves
archéologiques et linguistiques. La continuité roumaine dans la région (préservée par le
maintien d’une constante relation avec les pays roumains de Transylvanie, Moldova,
Maramureș ou de l’ancien royaume roumain) a mené, progressivement, à la création d’une
structure sociale et politique spécifique, tout comme à la naissance d’une langue
particulière, la langue crișanne.
Pourtant, la pénétration de l’influence étrangère modifie en temps la balance de
pouvoir au niveau politique, ce qui détermine 1) le retrait de la communauté autochtone vers
les régions montagneuses ou plus abritées. De plus, une conséquence importante renvoie à 2) la
disparition complète de certaines institutions traditionnelles telles que le voïvodat, le siège de
jugement ou le juge(jude)/kneaz au Pays de Biharia, produite au XVIIème siècle. Il s’agit, en
effet, de 3) l’affaiblissement de la communauté roumaine bihorienne en ensemble et 4) de son
isolement par rapport au reste des formations roumaines. Le chroniqueur Anonymus, secrétaire
du Roi Bela III, est celui qui nous rappelle le début de la transition du Bihor à un régime de
gouvernement étranger: lors de l’arrivée des Magyars, le Pays des Trois Criș se trouvait
sous le commandement de Menumorut, dont la résidence fortifiée se situait à Biharea, près
d’Oradea. Attaqué par les Magyars, celui-ci a choisi de faire la paix avec l’armée
triomphante en mariant sa fille avec Zsolt, le fils du duc Arpád. De la sorte, en lignée de
descendance materne, la structure politique qu’il avait dirigée est arrivée, au moment de sa
mort, dans la composition de Hongrie. Après la transformation de la Hongrie en royaume,
un siècle plus tard, à cause des exigences spécifiques au système féodal, les rois magyars
acquièrent, progressivement, du pouvoir non seulement sur les plaines, mais aussi sur les
territoires montueux habités par des Roumains. C’est le meilleur moment pour commencer
la colonisation massive du Pays du Bihor (XIIIème-XIVème siècles).
Sur le fond de cet affaiblissement sociopolitique de la communauté roumaine on
voit prendre des contours le caractère spécifique de l’époque médiévale, cette période qui
abonde en attestations relatives à l’existence des domaines féodaux au Pays des Criș,
peuplés en grande partie de serfs roumains (initialement particulièrement riches, vu leur
situation passée) et de villages roumains. C’est l’état à laquelle fut réduite la communauté
autochtone après avoir perdu sa capacité d’autogouvernement. C’est aussi l’époque où les

21
nouveaux maîtres4 du Pays de Biharea se développent et accumulent d’importantes
ressources aux dépenses de l’économie soutenue par la population roumaine. C’est
justement à cause de cet apport économique particulier des Roumains, que ceux-ci ont
bénéficié, pendant quelques siècles sans interruption, de certains privilèges (protection des
évêques latifondiaires face aux abus des commis domaniaux, la réduction des charges
fiscales et des dîmes, la possibilité d’être jugés par leurs institutions propres, le droit à la
liberté religieuse et de choisir librement les prêtres, etc.).
Après le moment Mohács (1526), la ville d’Oradea arrive sous la domination d’Ioan
Zápolya et devient le vecteur du calvinisme qui allait dominer toute la contrée, par de durs
processus de magyarisation et élimination de tous les éléments qui ne se subordonnaient
pas à la nouvelle religion dominante. De cette façon, à la vue d’une telle opportunité, les
populations magyares renoncent massivement au catholicisme en embrassant le calvinisme
et en acquérant des privilèges importants qui engendrent des différences énormes entre
celles-ci et les Roumains qui refusaient d’abandonner leur religion traditionnelle (avec ce
moment de respiro crée par Mihai Viteazul en 1600). C’est le moment où les relations avec
les frères roumains de Muntenia et Moldova sont intensifiés, dans tous les domaines –
religion, éducation, culture.
Du XVIème au XVIIème siècle un phénomène intéressant s’est produit, relevant le
type du rapport des élites roumaines à la réalité (soit elle matérielle, soit elle spirituelle),
une attitude mise en exergue par les enseignements de Neagoe Basarab, ce qui a engendré
en peu plus tard le grand mouvement culturel dirigé par les prêtres ruraux et « coupable »
d’avoir assuré la continuité du roumanisme au Pays de Biharea: Le calvinisme s’est répandu,
dans une certaine mesure, seulement chez les Roumains de Nord du Bihor, surtout chez ceux du
district d’Oradea, chez les nobles roumains dont les propriétés avaient été découpées du domaine
épiscopal d’autrefois, chez les ex-voïvodes et knez qui ont été forcés d’abandonner leur religion et
leur nationalité pour sauver leurs domaines et conserver leur rang social. Les nobles roumains qui
ont résisté jusqu’au bout aux menaces et aux tentations calvinistes ont perdu leurs propriété et sont
tombés au rang de paysans-serfs, ou bien ils sont partis vers les monastères de Transylvanie, d’où ils
sont revenus comme prêtres et ont changé ainsi leur occupation antérieure d’administrateurs et
d’encaisseurs de dîme au service d’un maître étranger, contre celle que de guide spirituel du peuple

4Soit d’ordre politique (rois magyars), soit de nature religieuse (l’Eglise catholique de Hongrie,
qui dépendait des prétentions financières imposées aux Roumains – la charge connue sous le
nom de quinquagésime.)

22
roumain. C’est ainsi qu’au XVIIème siècle, l’institution des voïvodes roumains du Bihor a disparu,
tandis que les knez roumains des villages ont été remplacés par des maires villageois, selon la
coutume introduite par le nouveau régime politique. Seul le clergé des villages est demeuré
inébranlablement au milieu des masses paysannes abandonnées. Il menait une vie humble et simple,
mais qui était d’autant plus grande et plus riche dans toute sa force de lutte et de sacrifice au nom de
la nation (Filipașcu, p. 48).
Le processus systématique de magyarisation a été mis en œuvre non seulement par
le biais des organes administratifs, mais aussi avec l’implication directe des organes
ecclésiastiques subordonnés à l’évêché de Muncaci, ce qui a assuré un terrain propre à la
création, plus tard, de l’évêché gréco-catholique magyare de Hajdudorog, de rite byzantin,
ayant l’hongrois comme langue employée dans le service religieux.
Dans la première étape de la domination des Habsbourg (1692-1847), par l’apport
significatif des Roumains, Grecs et Serbes, Oradea fleurit du point de vue commercial et
culturel, surtout au XVIIIème siècle. Avec Oradea et Beiuș comme centres de pulsation, la
communauté roumaine dans son ensemble commence à se revitaliser, non pas comme une
communauté de serfs, mais comme un élément urbain ayant une organisation
ecclésiastique et scolaire propre, inspiré des anciens temps pré-calvinistes.
Après la création de l’évêché roumain uni de Oradea (1777), qui détenait le droit
de prêtrise sur les Roumains unis des comitats de Bihor, Arad, Bichiş, Cenad, Csongrad,
Timiş, Torontal et Caraş-Severin, l’empereur Joseph II l’a doté du domaine de Beiuş, ce qui
lui a assuré une autonomie inespérée et a déterminé le foisonnement des anciens serfs dans
la région urbaine. De la sorte, on voit apparaître des comportements philanthropiques,
politiques et administratifs de notoriété au sein de la communauté roumaine, qui peut à
l’époque créer et soutenir des dizaines d’écoles confessionnelles, orthodoxes et unies, en
langue roumaine. C’est le début du mouvement de renaissance nationale des ethniques
roumains, que l’empreinte de l’école (primaire, lycée, université), à l’aide des enseignants,
a mis sur les jeunes générations de Roumains du Pays des Trois Criș et des régions voisines
(par le phénomène d’irradiation). On arrive de la sorte à une énorme réussite: L’éducation
religieuse, morale et intellectuelle de la jeunesse scolaire du „Séminaire" était dirigée par un
chanoine-recteur ; secondé d’un prêtre spirituel et de trois préfets d’études, recrutés de ses plus
distingués diplômés en théologie. Au cours de 130 ans de fonctionnement, cet institut d’éducation a
donné au peuple roumain plus de 6.000 intellectuels: professeurs, libre-professionnels,

23
fonctionnaires, enseignants, commerçants et industriels, tout comme trois évêques (Filipașcu, p.
57).
Au début du XIXème siècle, les Roumains orthodoxes commencent l’activité de
création d’institutions culturelles roumaines et d’émancipation de leur église par rapport
au contrôle serbe. A partir de 1829, l’histoire retient toute une série d’évêques de
nationalité roumaine occupant le siège d’Arad. De plus, à l’aide de Samuil Vulcan
d’Oradea, on fonde à Arad une Ecole Normale Roumaine d’Instituteurs et un Séminaire de
Théologie, institutions dans lesquelles tous les prêtres et les enseignants roumains
orthodoxes ont finalisé leurs études.
De la sorte, l’effervescence des évêques et des intellectuelles unis et orthodoxes se
transforme en grand mouvement culturel, ce qui se matérialise en volumes importants
pour l’histoire des Roumains, montrant et réaffirmant avec des arguments scientifiques
tant l’origine que la latinité du peuple roumain. De plus, l’évêque Vulcan crée un lycée
roumain juste à la frontière occidentale du roumanisme, ce qui a transformé la région en
nœud d’une majeure importance dans le développement ultérieur de la communauté
roumaine, en améliorant la qualité de la vie culturelle pour plus de 2 millions de Roumains
de Banat, Bihor, Arad, Satu-Mare, Sălaj et Maramureş. C’était le seul lycée roumain sur le
territoire du régime hongrois, où, en cent ans, plus de 20.000 jeunes gens roumains ont
finalisé leurs études et sont devenus, plus tard, des vecteurs de la dignité et de l’identité
roumaine dans les plus compliquées régions exposées à « l’infiltration étrangère ».
Après la séparation de Transylvanie, la période de la révolution de 1848 apporte
en Bihor l’esprit révolutionnaire, tempéré pourtant par le fait qu’Oradea a été l’un des plus
importants centres militaires kosuthistes, où se décidaient et d’où se dirigeaient les luttes
des troupes magyares contre les Moți de Avram Iancu. Le refus des Roumains de Bihor de
lutter contre leurs frères de Transylvanie a conduit à l’apparition d’une cour martiale qui a
condamné à mort et exécuté par la pendaison un important contingent de martyrs
roumains, coupables de leur foi et de leur fermeté roumaine (Filipașcu, p. 63). Un an plus
tard, en août 1849, les troupes russes arrivent à Bihor en libérant les Roumains qui avaient
rempli les prisons.
A l’époque de l’absolutisme (1849-1867), avec permission de Vienne, une bonne
partie des revendications nationales et culturelles des Roumains de Bihor ont été
accomplies. De plus, les deux églises roumaines sont libérées du contrôle des institutions
étrangères et se sont organisées pour la première fois en deux archevêchés autonomes, à

24
Sibiu et Blaj, ayant droit de prêtrise sur la totalité de la communauté roumaine de l’au-delà
des Carpates. De la sorte, de nouvelles institutions en langue roumaine apparaissent, mais
aussi des associations et sociétés destinés aux jeunes gens, menées à répondre à la soif
culturelle séculaire des Roumains, ce qui a conduit à une situation intéressante: un progrès
culturel étonnant dans des conditions particulièrement dures, généré par les sources
d’irradiation culturelle et nationale, Beiuș et Oradea. „Le noyau dur” formé de grandes
personnalités militant pour les droits de la communauté roumaine de Bihor se trouvait à
l’époque à Budapest, là où Emanuel Gojdu ou Iosif Vulcan déroulaient leur activité.
La situation change de nouveau pour la communauté roumaine du Pays de
Biharea après l’inauguration du dualisme (1867), car celui-ci est le point zéro des processus
de magyarisation déroulés dans la contrée, tant par l’intermédiaire de l’administration, que
par l’école et l’église. Les gouvernements magyars, fidèles à l’idée de réaliser l’Etat unitaire
magyar par la dénationalisation des groupes ethniques co-habitants, ont identifié en Bihor
le principal pôle de manifestation de l’esprit roumain, surtout à cause du fait que cette
région constituait le point le plus avancé de l’expansion roumaine vers l’Ouest. Ce changement
de politique a mené au retrait de la vie publique tant des gens simples (qui choisissaient de
ne plus voter), comme des grandes personnalités de la communauté, déçues par la
politique d’Etat et par toute une sérié d’actes de trahison politique commis par des
ethniques roumains notables. De la sorte, tous les efforts de préserver les droits et les
institutions déjà acquises ont été assurés par quelques fondations qui, en silence, se sont
atteint les objectifs (apparition d’internats, bourses pour les jeunes gens studieux,
augmentation des salaires des professeurs et des prêtres ayant des résultats notables dans
leur activité, aide aux commerçants roumains privés de capital, activités d’assistance
sociale, aide à la création littéraire et artistique, création de banques populaires,
imprimeries etc.). Encore plus, ces infusions de capital venues de la part de….personnalités
privées a permis de réunir les jeunes gens de tous les territoires roumains dans le cadre
d’événements culturels de haut niveau, ce qui a engendré un important mouvement de la
jeune génération, caractérisée d’une solidarité et d’un dynamisme socioculturel dans la
lutte nationale construite autour de la personnalité de Lucian Bolcaş.
L’année 1905 est synonyme de l’abandon de la passivité politique de la
communauté roumaine, qui, par l’intermédiaire des institutions propres de culture, a
compris que le pas suivant dans sa lutte de libération nationale dépend de l’éducation
populaire procurée aux paysans des villages. Les chefs politiques roumains suivis d’une belle

25
phalange d’intellectuels sortis des Universités, d’instituteurs et d’étudiants, commencèrent l’œuvre
d’éducation politique et civile des électeurs. (Filipașcu, p. 73). La victoire électorale de quelques
candidats roumains s’est finalisée, malheureusement, par des actions violentes et
d’intimidation de la part des Magyars (incendie de la résidence de l’évêché et fenêtres
cassées chez les notables roumains). Pour autant, les échos de la réussite électorale des
Roumains du Pays de Bihor sont arrivés jusqu’à Bucarest. En 1906, lors du 40ème
anniversaire du règne du Roi Carol I, des représentants notables de l’intellectualité
roumaine et des jeunes gens de Bihor ont été les hôtes des souverains de Roumanie à
Bucarest et Peleș. C’est la dernière grande réussite de la communauté roumaine bihorienne
avant l’institution de la Loi scolaire de 1906 élaborée par la ministre Apponyi (loi qui a
institué l’obligation de l’enseignement de tous les matières en langue magyare, même dans
le cas des institutions d’enseignement qui ne recevaient pas de financement public, tout
comme de l’élimination de dizaines de maîtres d’école et professeurs du circuit
éducationnel). La dureté des politiques de magyarisation a eu inclusivement des effets
démographiques, la population roumaine diminuant dans les recensements de l’époque
tant dans la catégorie de l’ethnie, que dans celle de la confession religieuse.
Les seules choses qui ont mis fin à la politique de dénationalisation des Roumains
ont été 1) l’éclatement de la première guerre mondiale, et) la déclaration d’indépendance
du peuple roumain de Transylvanie, Banat, Crişana şi Maramureş, le 18 Octobre, lue dans
le Parlement de Budapest par le député Alexandru Vaida-Voevod, 3) la création des gardes
nationales et 4) la participation des gens de Bihor à la Grande Assemblée Nationale de
Alba Iulia.
Alors commencèrent de terribles persécutions contre les Roumains qui avaient osé à se
regrouper autour de leur drapeau national et porter des cocardes tricolores sur leurs poitrines, mais
surtout contre les notables qui avaient joué un rôle politique et contre les intellectuels qui avaient eu
le courage de parler roumain en public. Ainsi, tout le Bihor, mais surtout la région de Beiuș, qui
était près du front, devint un véritable enfer. Les églises furent profanées, les croix brisées, les icônes
détruites à coups de baïonnettes. Les maisons furent incendiées, les enfants poignardés, les femmes
violées, les intellectuels et les paysans notables assassinés. Voilà les traces de barbarie que laissaient
derrière elles les bandes hongroises assoiffées de sang roumain. A cause de l’amour infini pour leur
nation et de la haine ancestrale des Magyars, la séparation des Roumains de Bihor de la Hongrie
s’est accomplie au prix du sang versé par 46 martyrs, sans compter la liste sans fin de Roumains
emprisonnés, battus, torturés et outragés de la manière la plus barbare. (Filipașcu, pp. 88-89).

26
 Quatre ans plus tard, le 16 Avril 1919, l’armée roumaine a démarré une offensive
qui a assuré, finalement, l’union de facto de Bihor à la Roumanie Grande, troublée, après quatre
ans d’effervescence culturelle et économique dans la période de l’entre-deux-guerres, par
un autre événement international, le Dictat de Vienne. La lutte continuelle et la ténacité
constante des leaders roumains qui ont choisi de défendre les droits nationaux des
Roumains, malgré les obstacles imposés par la domination étrangère, représente un
chapitre de l’histoire nationale roumaine dont nous pouvons toujours être fiers.
De cette façon, nous pouvons entrer sur le terrain la signification du concept de
vitalité, dont Nicolae Iorga nous parle dans son ouvrage Espaces et frontières nationales,
affirmation de la vitalité roumaine. Et les manifestations de cette vitalité se voient
inclusivement dans la dimension démographique: même après des siècles de colonisation
et de contrôle politique et religieux, du XVIIème au XXème siècle, le nombre des Roumains
au sud-est de Bihor se maintient à une valeur de 90% sur l’ensemble de la population. Et
encore plus, le Bihor a été l’un des plus inépuisables réservoirs de talents roumains. De 1848 à
1918, il a fournit un nombre important de personnalités qui se sont distinguées dans la culture et la
politique. Dans le même intervalle, la population hongroise de cette région en a produit beaucoup
moins, bien qu’elle ait jouit en permanence de l’appui illimité, tant moral que matériel, du
gouvernement magyar (Filipașcu, p. 92).
Ovidiana Bulumac

27
28
 BIHORUL ROMÂNESC

I. Privire generală asupra Bihorului

Situat la extremitatea vestică a spațiului etnic românesc, Bihorul a fost unul
dintre cele mai mari comitate ale fostei Ungarii. Datorită marei întinderi a
teritoriului său (10.651 kmp), cât și numărului însemnat al locuitorilor săi, el și-a
meritat cu bună dreptate numele de „Țara Bihariei”, pe care i l-au dat Românii,
locuitorii autochtoni, încă din cele mai vechi timpuri.
După războiul mondial, Conferința de Pace dela Paris a adjudecat
României numai 7.897 kmp din teritoriul vechi al Bihorului, restul de 2.754 kmp
rămânând Ungariei. Totuși, Bihorul continuă să-și mențină și în România vechea
lui situație de comitat mare, fiind depășit în întindere numai de comitatul Tulcea
(8.626 kmp), care însă rămâne mult în urma lui în privința numărului locuitorilor.
Străbătut dela Est spre Vest de trei râuri: Crișul Negru, Crișul Repede și
Barcăul, pământul Bihorului este variat. La Vest are o câmpie, ce se continuă pe
teritoriul Ungariei până la Tisa. Dela Oradea câmpia începe a se ridica în dealuri,
care se tot înalță cu cât înaintăm spre Est, transformându-se într’un lanț de munți,
până la înălțimi de 1.845 m.
Câmpia produce cereale multe, iar pe coastele de Vest ale dealurilor sunt
multe vii și livezi cu pomi roditori. Coastele munților sunt piezișe și acoperite de
păduri; culmea munților e netedă și plină cu ierburi și pășuni bogate, unde vara
pasc turme de oi și de vite. Constituția geologică a munților e foarte complexă;
bogată în minereuri și metale prețioase care, împreună cu enorma cantitate de
material lemnos, constituiesc izvoarele nesecate ale foarte înfloritoarei industrii
bihorene. Munții mai prezintă și interesante fenomene carstice, cu peste 30 de
peșteri mari și mici, tot atâtea puncte de atracție pentru turiști. Se impun însă
atenției în mod deosebit numeroasele bazine interioare cuprinse între munți și
dealuri, cari au avut un rol preponderent în păstrarea românismului din aceste
părți, cele mai expuse infiltrației străine.

29
 Din punct de vedere al productivității, pământul Bihorului se împarte
astfel :
5

Teren arabil Păduri Fânațe și pășuni Vii și livezi Neproductiv Total

268.964 Ha. 230.207 Ha. 146.007 Ha. 9.772 Ha. 134.750 Ha. 789.700 Ha.

Din punct de vedere administrativ, Bihorul are un municipiu (Oradea),

două comune urbane (Beiușul și Salonta) și 417 comune rurale, împărțite în 14
plase administrative: Seleuș, Sălard, Săcuieni, Marghita, Tileagd, Aleșd, Bratca,
Ceica, Beiuș, Vașcău, Meliu, Tinca, Salonta și Cefa.
Recensămintele oficiale din anii 1910, 1930 și 1940 prezintă în Bihor
următoarea situație etnografică6:

Anul Români % Maghiari % Alții % Total %

1910 256.052 52,4 217.275 44,5 15.138 3,01 488.465 100
1930 314.109 61,6 152.942 30 43.267 8,04 510.318 100
1940 345.105 67,0 156.814 25,7 46.627 7,3 548.546 100

Comparând rezultatele recensământului din 1930, obținem pentru

populația urbană și rurală a Bihorului următoarele cifre7:

Com. urbane Români % Maghiari % Alții % Total %

Oradea 22.945 27 42.200 52 17.108 21 82.653 100
Beiuș 2.595 60 1.100 27 598 13 4.293 100
Salonta 2.261 15 12.067 79 969 6 15.297 100
Total urban 27.801 27 55.367 54 18.675 19 102.243 100
Total rural 286.308 71 97.575 23 24.592 6 408.075 100
Total 314.109 61,6 152.942 30 43.267 8,04 510.318 100

Pământul Bihariei prezintă din abundență urmele omului preistoric, mai

ales de-a lungul văilor Crișul Negru, Crișul Repede și Barcăul. În Muzeul din
Oradea se păstrează o mulțime de obiecte preistorice de piatră și de bronz,
descoperite cu ocazia diferitelor săpături. După un istoric maghiar, cel dintâi
popor care a lăsat urme în Bihor au fost Dacii, din limba cărora ar deriva și

5 Aurel Tripon, Monografia Bihorului, Oradea, 1936, p. 210

6 Ștefan Pascu, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, pp. 316-318
7 Aurel Tripon, o.c., p. 247

30
numele celor trei Crișuri 8. În timpul stăpânirii Romanilor, se găsea pe locul
Orăzii de azi un oraș roman numit Ulpianum, ai cărui locuitori au pus în
funcțiune și băile termale din apropiere, Băile Felix și Băile Episcopiei, unde s’au
descoperit și două pietre de mormânt cu inscripții latine din vremea Romanilor.
Monetele din timpul împăraților Traianus (98-117), Hadrianus (117-138) ș.a.,
descoperite aici, mărturisesc despre o intensă vieață comercială de pe aceste
plaiuri mărginașe ale Imperiului Roman 9.
După Daci și Romani, urmele cele mai adânci și cele mai vechi sunt ale
Românilor. Patria străbună a acestora este a se fixa în Sud-Estul Bihorului, unde
formează până azi un bloc masiv de peste 200 sate. În fața năvălirilor barbare, ei
s’au retras prin îndoiturile văilor, prin ponoarele și deschizăturile munților, unde
și-au păstrat nealterate ființa, limba și obiceiurile străbune cu o remarcabilă
culoare locală. Adăpostiți în locuri dosite, numărul lor a sporit mai în tihnă,
menținându-se în tot decursul veacurilor cunoscute la nivelul înalt al majorității
absolute între granițele istorice ale Bihorului.
Românii din Bihor sunt de o tenacitate uimitoare și antrenați împotriva
tuturor intemperiilor. Ei duc din cele mai vechi timpuri un trai de gospodari, de
păstori și de muncitori forestieri. În afară de oi, ei prăsesc vite multe și frumoase,
chiar și bivoli, precum și mulți porci. Femeile lor sunt mame duioase și muncitoare
harnice. Ele au creiat o industrie casnică foarte înfloritoare, despre ale cărei
produse fac amintire și cele mai vechi documente din timpul feudalismului. În
lipsă de teren agricol îndestulitor pentru asigurarea traiului, foarte mulți din ei se
îndeletnicesc cu variate soiuri de negoțuri și cu diferite meșteșuguri. Unii sunt
vestiți cioplitori de lemn fasonat, iar alții fabricanți pricepuți de unelte agricole.
Satele, la rândul lor, produc pentru valorificare miere, fructe, zarzavaturi și
legume. Produsele lor le desfac pe piețele din Beiuș, Tinca, Beliu, Salonta, Oradea
și din părțile Abrudului, de unde se întorc cu carăle încărcate de cereale și cu bani
în pungă. Deși greul vieții i-a împins mereu să bată multe drumuri, chiar printre
străini, ei și-au păstrat totuși nealterate limba, legea și portul, la care țin tot atât de
mult ca și la vieața lor.

8 Zsigmond Jakó, Bihar megye a török pusztítás előtt (Județul Bihor înainte de pustiirea
turcească), Budapest, 1940, p. 23
9 Petre Dejeu, Așezămintele culturale din Oradea și Bihor, Oradea, 1926, p. 20

31
 După Români ca vechime urmează Maghiarii, descendenții coloniștilor
așezați aici în diferite epoci, începând cu veacul al XIII-lea, cu sprijinul regimului
maghiar. În 1940, ei reprezentau 25,7% din totalul locuitorilor Bihorului. Celelalte
minorități: Evreii, Germanii, Rutenii, etc., sunt de proveniență mai recentă. Ei
reprezentau în 1940 un total de 46.627 suflete, din care aproape jumătate, 22.088
suflete, aparțineau Evreilor.

II. Vechimea Românilor din Bihor

Existența pe locul Orăzii de azi a înfloritorului oraș roman Ulpianum,
presupune că în părțile bihorene romanizarea a fost foarte intensivă. În lunga
stăpânire romană de un vreac și jumătate au trebuit să existe în jurul acestui oraș și
o mulțime de sate dacice de plugari și de păstori romanizați, cari s’au putut
menține într’o continuitate neîntreruptă și după retragerea oficialității romane,
până azi. Românii din Bihor locuiesc deci pe vetrele lor din timpurile când
străbunii lor au fost nevoiți să cedeze câmpia largă întâilor năvălitori și să se
retragă în locuri mai ferite, departe de căile de comunicație pe care invadau
năvălitorii.
Vechimea Românilor din Bihor o confirmă și caracteristicile graiului lor,
numit graiul crișan, precizat de specialiști în mod lămurit, atât din punct de vedere
limbistic cât și geografic. Acest grai formează o arie dialectală relativ unitară, care în
unele privințe se deosebește de tot restul teritoriului linguistic dacoroman. El se
întinde dela Mureș la hotarele Maramureșului, peste județele Bihor, Arad, Sălaj și
Sătmar și părți din județele Hunedoara, Turda, Cluj și Someș. El se întinde deci în
ținuturile de margine ale spațiului limbii românești, unde expansiunea lui spre Vest
a fost împedecată de rezistența opusă din partea limbei maghiare. Din cauza aceasta,
graiul crișan este cel mai mic ca întindere față de celealalte graiuri dacoromane.
În graiul sau subdialectul crișan se zice: cătătoare = oglindă, mă caut = mă
privesc, nări = nas, prunc = copil, sclab = slab, subțâr și subțâru = subțire, perit = slăbit,
brâncă = mână, corindător = colindător, fărină = făină, gerunche = genunche, irimă și irmă
= inimă, o coaste = o coastă. Când adorm copii nu zic nani-nani, ci abua; pe ge și gi îl
pronunță j, de ex. jană = geană, jinere = ginere; în loc de subjonctivul să
întrebuințează pe și, de ex. și facă = să facă, și meargă = să meargă. Aceste forme
întrebuințate în celelalte subdialecte românești sunt simptomele unei izolări

32
linguistice. Răspândirea și păstrarea unor atari forme cu exclusivitate pe teritoriul
unui grai oarecare presupune că teritoriul respectiv a fost izolat din punct de
vedere linguistic de teritoriile altor graiuri, dela care n’a primit influențe dialectale.
Izolarea aceasta însă nu se poate explica decât prin lipsa totală de imigrațiuni din
alte locuri în respectivul teritoriu, din care deplasările populației au fost prea mici
pentru a putea influința graiurile românești din alte teritorii.
În graiul crișan din regiunea cea mai expusă influențelor străine s’a păstrat
mai bine și mai bogat și comoara vechei latine. În graiul acesta continuă să trăiască
mai multe cuvinte latine dispărute din alte regiuni locuite de Români, ca: nea =
nivis, brâncă = brachium, aiu = alium, păcurar = pecorarius, pedestru = pedester, june =
iuvenis, arină = arena, iuă = ubi, vă = vade (ca în franceză și italiană va), pasă, păsați =
passa, passate, Zo te cuște = Deus te constet (Dumnezeu să te păzească), etc. Aici se mai
întrebuințează foarte mult infinitivul acolo unde prin alte regiuni e mai obișnuit
conjunctivul, iar infinitivul acesta are forma veche nescurtată, ca de ex. am apucat a
punere = am apucat să pun. Conservarea acestor cuvinte și expresii străvechi nu se
pot atribui hazardului, nici unor locuitori așezați aici mai târziu care n’au lăsat nici
o urmă de-a lungul drumului îndepărtat al venirii lor din Balcani10.
Pe vechiul strat roman s’a așezat mai târziu și un strat slavon, datorită unei
lungi conviețuiri pașnice cu Slavii. Influența acestora asupra limbii românești nu
este numai de suprafață, care privește numai vocabularul, ci este o influință care
atinge și structura intimă a limbii, fonetica. Adâncimile acestei influințe se pot
remarca mai ales în Bihor. În decursul procesului lor de românizare, după ce au
învățat românește, Slavii au continuat să vorbească noua lor limbă cu unele
particularități de pronunțare proprii limbii slavone. Imitându-se aceasta și de
restul populației românești, s’au introdus treptat în limba română unele obiceiuri
slave în pronunțarea anumitor sunete. Astfel, toți Românii pronunță ie pe e inițial
în cuvintele străvechi iel, iei, iești, ieste, ieram, ierați, ierau, etc. deși iotacizarea nu
este notată de ortografie, probabil din motive etimologice, pentru a păstra aspectul
lor mai apropiat de cele latinești: es, est, eram, eras, etc. Dela Slavi am împrumutat și
pronunțarea literei h, care dispăruse complect în latina târzie, din care s’au

10Emil Petrovici, Graiul românesc de pe Crișuri și Someș, în Transilvania LXXII, Sibiu, 1941, p.
551-558, și Al. Procopovici, Die Rumänenfrage, Sibiu, 1911, p. 78-83

33
desvoltat limbile romanice moderne, pronunțarea lui h lipsind din limbele
franceză și italiană.
Un astfel de obicei de pronunțare împrumutat dela Slavi este palatalizarea,
sau înmuierea dentalelor d, t și n, când sunt urmate de e și i. În cazul acesta,
dentalele nu se pronunță curat, ci prin sunete intermediare între t și c la te-ti, între
d și g la de-di și gn (în felul pronunțat de Francezi) la ne-ni. Aceste sunete lipsind
din ortografia română le vom nota cu apostrof (’), de ex.: frate = frat’e, unde = und’e,
bine = bin’e, tiran = t’iran, dijmă = d’ijmă, ninsoare = n’insoare. Palatalizarea dentalelor
nu se datorează unei conformații anatomice speciale a organelor de vorbire, ci unei
predispoziții fiziologice a acestora, obișnuită din fragedă copilărie, învățând să
vorbească astfel de pe buzele mamei și ale membrilor familiei. Mai târziu,
obișnuința aceasta nu se poate înlocui decât numai cu sforțări mari. Palatalizarea
dentalelor este caracteristica specifică Românilor dintr’o mare parte a
Transilvaniei, la care este și azi atât de înrădăcinată încât atrage cea dintâi atenția
Muntenilor și Moldovenilor, iar adeseori și batjocura lor. Ea se mai observă și la
Basarabenii care au învățat la școli rusești, dar mai ales la Ruși, care nu se pot
debarasa de palatalizarea dentalelor nici când conversează în limbi străine.
În cursul veacurilor în care s’au născut și desvoltat limbile slave moderne,
palatalizarea primitivă protoslavă a luat diferite aspecte. Ea s’a menținut, ca la
Românii din Transilvania, în limba rusă mare, rusă albă, polonă și slovacă. Ea
lipsește însă din limba rusă mică a Ucrainenilor și Rutenilor, precum și din limbile
Slavilor de Sud, bulgara, sârba, croata și slovena. În schimb, limba cehă constituie
o poziție intermediară, întrucât ea palatalizează dentalele urmate de i, dar nu și pe
acelea urmate de e. Palatalizarea dentalelor lipsește complect nu numai la Românii
din Moldova și Muntenia, ci și la Aromânii, Meglenoromânii și Istroromânii din
Balcani și Istria. Faptul că Românii trăiesc de mai multe veacuri în contact
nemijlocit numai cu Slavi în limba cărora lipsește complect palatalizarea dentalelor
(Ucraineni, Ruteni, Sârbi, Bulgari și Sloveni), dovedește în mod sigur că această
influență slavă nu s’a putut exercita asupra Românilor decât la Nord de Dunăre.
Despre simbioza româno-slavă pe timpul venirii Maghiarilor vorbește și
cronicarul maghiar Annonymus, după care voievodul Gelu era: „Dux Blasii et
Sclavi”, iar pe teritoriul lui Menumorut, mai spre Apus, erau așezați și Slavi. Slavii
lui Gelu și Menumorut formau încă în acel timp legătura între strămoșii Slovacilor
de azi și între Slavii care s’au românizat în Transilvania de Sud și în Muntenia.

34
 Introducerea palatalizării dentalelor în graiurile apusene dacoromâne a trebuit
să aibă loc cel mai târziu în sec. XII, când s’a terminat și procesul de românizare a
ultimelor rămășițe slave de pe teritoriul Daciei. Dentalele palatalizate românești au
fost identificate de Maghiari cu palatalele lor: gy, ty, ny pe care, începând cu sec. XIV,
le întrebuințară și la transcrierea în acte și documente a numelor de localități
românești: Zelestye = Săliște (jud. Turda), Begyesti = Bădești (jud. Severin), Kernyest =
Cârnești (jud. Hunedoara), Algyest = Aldești (jud. Arad), Botyest = Botești (jud. Severin),
Kerpenyet = Cărpinet (jud. Hunedoara), etc. În schimb, la localitățile românești din
teritoriile unde Românii nu palatalizează dentalele, Maghiarii au scris consecutiv
literele dentale curat: Dezsani = Dejani (jud. Făgăraș), Marzsineni = Mărgineni (jud.
Făgăraș), Tiliska = Tilișca (jud. Sibiu), etc.
Pătrunderea unui important element slav în structura graiurilor
dacoromane din Vest presupune prezența Românilor în aceste regiuni apusene din
timpuri străvechi, înainte de desnaționalizarea Slavilor din aceste ținuturi. Aceasta
nu ar fi fost posibilă dacă Românii ar fi venit aici numai în sec. XIII-XIV, cum
pretind istoricii vecinilor noștri din Vest11.
Numai datorită vechimii Românilor pe aceste plaiuri s’a putut păstra curat în
limba lor numele străvechiu al Crișului, care la scriitorii din veacurile V-XIII
(Jordanes, Geograful Ravennat, Porphirogen, Annonymus, Rogerius, ș.a.) prezintă
următoarele forme: Grisia, Krisos, Crisius, Crys și Cris. Începând cu sec. XIV,
Maghiarii au transformat numele Crișului, treptat, în: Kirüs, Keres, Kerezs, Körözs,
Köres, Körüs și Körös; iar Sașii în Kreisch. Tot numai prin mijlocirea Românilor s’a
putut păstra o parte din vechea toponimie slavă a Bihorului, ca: Bihor, Biharia,
Bratca, Craiva, Derna, Dumbrăvița, Lazuri, Pocoiveliște, Poiana, Prisaca, Seghiște,
Săliște, Sohodol, Toplița, ș.a.; rămășițele lungei conviețuiri a Românilor cu Slavii pe
care i-a asimilat12.
Toate documentele medievale referitoare la Românii din Bihor au fost
depozitate în arhiva capitlului catolic din Oradea, care a fost distrusă complet în
două rânduri: la 1241 de Tătari, iar la 1660 de Turci. Documentele care au
supraviețuit totuși marilor distrugeri se ocupă prea puțin de țăranii români

E. Petrovici, Simbioza româno-slavă, în Transilvania LXXIII, Sibiu, 1942, p. 149-156

11

12N. Drăganu, Românii în sec. IX-XIV, București, 1933, p. 305-315, și E. Petrovici, La

population de la Transylvanie au XI-e siècle, Extrait de la Revue de Transylvanie, Tome X,
Bucarest, 1944

35
adăpostiți în regiunile muntoase și păduroase ale Bihorului, pentru a se putea
apăra împotriva invadatorilor străini. Documentele cari fac mențiuni despre
Români nu dau nici o informație despre epoca când ei încep să trăiască în Bihor, ci
prezintă numai datele când acele mențiuni erau necesare pentru a da precizări
topografice relativ la crearea unei noui ordine de drept în diferitele regiuni.
Întocmai ca munții, șesurile, văile și localitățile bihorene, Românii nu apar în
documente decât în momentul când menționarea lor era necesară pentru a
identifica și preciza întinderea și caracterul proprietăților feudale. Din
documentele acestea rezultă însă că în Bihor nu exista domeniu feudal fără iobagi
români și fără sate românești. În documentele acestea Românii nu figurează ca
elemente nou venite, nici ca oaspeți și coloniști de proveniență mai recentă, nici ca
populație infiltrată proaspăt și tolerată numai în anumite condiții.
Presupunerea colonizării cu Români a Bihorului este absurdă. Căci cine ar face
colonizări prin prăpăstii, ponoare și vârfuri de munți, unde sunt resfirate din timpuri
imemorabile vetrele satelor românești, și încă ale celor mai mari? Atari colonizări s’ar
fi putut face numai cu ajutorul forței brachiale, despre ce documentele nu fac nici o
amintire. Frecvența mențiunilor tot mai dese a Românilor din sec. XIII-XV nu se
datorează unui atare proces; ele n’au fost determinate de apariția recentă și progresivă
a Românilor, ci de numeroasele nevoi ale beneficiarilor regimului feudal; pentru
întărirea vechilor lor drepturi, pentru obținerea de noui proprietăți, sau în cursul
proceselor ce se desbăteau între ei, când erau siliți să facă apel și la Români. Nouile
așezări românești menționate de documente nu se înregistrează din inițiativa
Românilor, ci din aceea a proprietarilor feudali, dornici să-și augmenteze la maximum
randamentul productivității pământurilor lor cu ajutorul economiei românești. Dar și
așezările acestea noui nu s’ar fi putut întemeia fără existența satelor românești de tip
mai vechi, din care s’au alimentat și satele noui cu populația trebuincioasă lor. Aceste
sate de tip vechi, dispersate în munți și rămase necunoscute documentelor medievale,
au constituit rezervorul inepuizabil al populației române autochtone13.
Istoriografia maghiară nu poate să arate nici un singur document medieval,
care să fi înregistrat o imigrație în masă sau sporadică a Românilor din Balcani.
Dacă, începând cu sec. XII, s’ar fi petrecut o atare imigrație, ar fi fost cu neputință
să nu o înregistreze cronicile bizantine, minuțios informate cu referire la acest

13 I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Âge, Sibiu, 1944, p. 11-12

36
veac, sau chiar cronicarii maghiari contimporani. Cronicile amintite nu
înregistrează nicăiri atari deplasări de populații din Balcani, iar cronicarii maghiari
din sec. XII, bazați pe tradiția existentă în timpul lor, știu că la venirea ducelui
Arpád în Panonia și în timpul ducilor maghiari, Românii erau prezenți în
Transilvania. Cronicarul Anonymus, secretarul regelui Bela III (1172-1196) mai știe
că, la venirea Maghiarilor, Bihorul se afla sub stăpânirea ducelui Menumorut și că
acesta, în reședința sa fortificată din Biharea, nu departe de Oradea, a rezistat timp
de 13 zile împotriva invadatorilor maghiari, apoi s’a aliat cu Maghiarii, măritându-
și fiica cu Zsolt, fiul ducelui Arpád14. Cronicarul Simon de Keza, din a doua
jumătate a sec. XII, cunoaște și faptul că Săcuii din Transilvania au fost colonizați
în ținuturi locuite mai 'nainte de Români15.
Odată cu așezarea lor în noua patrie, Maghiarii, după cum recunosc și
istoricii lor, n’au ocupat decât câmpiile până la poalele dealurilor. Abia după
transformarea Ungariei în regat, în urma nevoilor sociale și fiscale impuse de
sistemul feudal, a început să se extindă, treptat, puterea regilor maghiari și asupra
ținuturilor muntoase locuite de Români, pe care, considerându-le ca aparținătoare
coroanei, le-au dăruit apoi, drept feude, diferiților magnați și nobili maghiari. De
aceea, numai spre finele sec. XI a putut fi construită cetatea de lângă Oradea de
cătră regele Ladislau I (1083-1095), care zidi aici o catedrală catolică și înființă o
episcopie catolică cu un capitlu de 24 staluri canonicale. Pentru asigurarea
existenței materiale a episcopiei și a capitlului, același rege le înzestră cu ținuturile
muntoase din Sud-Estul Bihorului, cele mai întinse și mai românești ținuturi din
acest comitat. Tot cu moșii bihorene a fost înzestrat și ordinul călugăresc al
Premontstratensilor, așezat la Oradea în 1130, de cătră regele Ștefan II.
Dela începutul sec. XII, Sud-Estul Bihorului figurează neîntrerupt ca feud
al episcopiei catolice din Oradea16. De aceea, chiar și în lipsă de alte documente,
logica faptelor ne indică foarte concludent că nu putea avea niciun rost dăruirea pe
seama episcopiei a unor ținuturi pustii, situate la o distanță de peste 100 km de
reședința episcopală. Donația înseși, ca mijloc de ajutorare materială a episcopiei,

14 Anonymi Belae regis notarii, Gesta Hungarorum, Cap. XXIV-XXVI, la care se provoacă și
istoricul maghiar Jakó, o.c., p. 24
15 Simonis de Keza, Chronicon Hungaricum, Cap. VII

16 Bunyitay János, A váradi püspökség története (Istoria Episcopiei de Oradea), N. Várad,

1883, I, p. 1-35

37
presupune că în ținuturile respective existau sate și cătune cu brațe muncitoare și
cu toate îndeletnicirile plugăritului, pe lângă acelea ale păstoritului de munte.
Absența totală a termenilor maghiari în agricultura acestor Români constituie o
puternică dovadă că în economia lor ei au practicat agricultura cu mult înainte de
așezarea populației maghiare în Bihor.
Biserica catolică din Ungaria se bucura de dreptul de a percepe în favoarea
ei dela Românii locuitori pe teritoriile episcopiilor catolice darea numită
quinquagesima, care în alte părți se percepea în favoarea regelui. Acest drept a fost
reînnoit de regele Bela IV în anii 1256 și 1262, la stăruința primatelui catolic din
Strigoniu. Stăruința aceasta repetată a șefului bisericii catolice din Ungaria
presupune că quinquagesima Românilor însemna un venit foarte considerabil, la
care biserica nu putea să renunțe17.
În cele dintâi acte de donație în favoarea episcopiei catolice din Oradea sunt
înregistrate în Sud-Estul Bihariei un total de 1395 de moșii iobăgești: 677 în ținutul
Beiușului, 380 în ținutul Beliu și 338 în ținuturile Tinca-Ceica. Cei dintâi episcopi din
Oradea vorbesc despre acest feud al lor ca despre cel mai important centru economic
al episcopiei, numindu-l: „nutritorul curiei noastre”18. Situația localității Beiuș, așezată
pe malul drept al Crișului Negru, înconjurat de un pitoresc brâu de înălțimi
împădurite, s’a îmbiat dela sine pentru închegarea și înfiriparea aici a unui târgușor și
centru dominant. Îndată după înfeudarea acestor văi și codri, episcopii Orăzii fixară
administrația moșiilor lor la Beiuș, unde rezidă un castelan al episcopiei. În anii 1214-
1235 au avut loc la curtea episcopiei din Oradea probele de foc sau judecata lui
Dumnezeu, numite „Ordalia”. În jurnalul ce s’a condus asupra Ordaliilor, descoperit
la 1550 de episcopul G. Fr. Martinuzzi, și care conține 289 de judecăți, figurează mai
multe nume de Români, ca Buhuș, Lodomir, Ladomir, Ceuca, Tihomir, Ciulciu, Iancu,
Stan, Radu, ș.a19.
După invazia mongolă, descrisă cu atâtea amănunte de canonicul Rogerius
în al său „Miserabile Carmen”20, regele nu dispune de iobagi maghiari cu care să

17 Emeric Luchinich, Documenta Historiam Valachorum in Hungaria Illustrantia, Budapest,

1941, p. 25, 27
18 Bunyitay János, o.c., I, p. 33, 104, și II, p. 238 ș.u.

19 N. Iorga, Vechimea și originea elementului românesc în părțile Bihariei, în Cele Trei

Crișuri (Ancienneté et origine d’élément roumain dans la région du Bihor, dans „Cele Trei
Crișuri”), Oradea, 1921, No. 1-3
20 I. G. Schwandtner, Scriptores Rerum Hungaricarum, Tyrnaviae, 1765, p. 481-530

38
reclădească cetatea distrusă și să înlocuiască populația nimicită a Orăzii. Ca
urmare, el este silit să recurgă în acest scop la coloniști italieni, care au dat
suburbiilor orașului Oradea numele italiene: Veneția, Olosig/Olaszi, Bologna și
Padua, din care primele două s’au păstrat până azi. Totuși, încă la 1250 se face
amintire despre clădirea cetății feudale Finiș de lângă Beiuș, pe un vârf de munte
solitar, la o înălțime de 459 m. Cetatea aceasta n’a putut să răsară dela sine din
pământ, ci numai datorită brațelor muncitoare ale iobagilor români. Menirea
acestei cetăți, care întrunea toate condițiile de apărare, era să apere Beiușul,
scaunul întinselor moșii episcopale, precum și minele de fer și aramă dela Băița și
Petroasa, al căror drept de exploatare îl obținuse la 1274, episcopul Vladimir al
Orăzii21.
La 1283 este pomenit documentar satul românesc Olahtelek, azi Telechiu,
situat la 18 km depărtare de Oradea, între satele Uilac și Cueșd. Olah înseamnă
românesc, iar telek teren transformat în ferme și gospodării stabile, încât numele
însuși indică cu preciziune caracterul stabil al acestei așezări românești22.
Spre finele sec. XIII, Românii din Bihor se prezintă ca un element aparte și
cu o forță temută, de care trebue să țină seamă și puternicii feudali de pe aceste
plaiuri. La 1294, cu ocazia răscoalei unor magnați împotriva regelui Andrei III,
voevodul Roland al Transilvaniei atacă și asediază cetatea Finiș, proprietatea
episcopului Benedict al Orăzii, rămas credincios regelui. Voevodul Roland era și
stăpânul cetății Șoimi (Solumus) de pe valea Crișului Repede, căreia îi aparțineau
vreo 12 sate românești, al căror centru administrativ era satul Zeplak, Suplacul de
azi, un mare sat românesc. După câtva timp, voevodul Roland, temându-se
probabil de un atac din partea regelui, a încheiat un armistițiu cu garnizoana
cetății Finiș, unde se aflau adăpostiți și trei frați de ai episcopului din Oradea. În
înțelesul acestui armistițiu, voevodul Roland acordă garnizoanei un termen de 15
zile pentru a se retrage din cetate, obligându-se totodată ca, în tot decursul
retragerii sale până la Oradea, să apere garnizoana „împotriva tuturor, fie
Maghiari, fie Români, fie că locuiesc înăuntrul, fie înafara domeniului cetății
Șoimi”23.

21 G. Fejér, Codex Diplomaticus Hungariae, Budae, 1834, V-3, pp. 158-161

22 E. Lukinich, o.c., p. 28
23 E. Lukinich, o.c., p. 42-44

39
 Din documentul acesta rezultă clar că, la 1294, Românii locuiau în mase
compacte pe tot întinsul Bihorului dela Finiș până la Oradea, și că ei reprezentau o
forță temută. Din tabloul de alimentare al cetății Finiș, din timpul acestui asediu,
aflăm că pe câte un sat românesc – „villa Olaci” – s’au repartizat câte 75 cubule24
de cereale, iar un alt sat românesc a trebuit să transporte în cetate 400 bolovani de
sare25.
La 1341 proprietarii nobili se împart asupra satelor românești – „villae
Olachales” – Aștileu, Chiștag, Urtiteag și Țețchea, situate pe valea Crișului Repede.
În anul următor, Capitlul de Lelesz raportează regelui că, cu ocazia delimitării
domeniului Urziceni din Bihor, se prezentară din partea voevodului Toma de
Szekheni 120 nobili, iar din partea decedatului palatin Dozsa aproape 3000 de
Maghiari, Cumani și Români, dintre care peste 300 inși erau nobili26.
Pe la mijlocul veacului al XIV-lea, iobagii români de pe domeniul cetăţii
Șoimuş (Solyomkö), situată la Nord de satul Aleşd, se bucurau de o stare materială
foarte înfloritoare. Ei posedau, între altele, mii de porci, pe care îi duceau la ghindă
până'n regiunea Moftinului din comitatul Satu-Mare. În urma unei anchete, făcută
la 15 Nov. 1357, comitele Gheorghe Rozsaly din Satu-Mare constată că, cu ocazia
reîntoarcerii acasă cu turmele lor de porci, din pădurile mărginaşe ale comitatului
Satu-Mare, Românii de pe domeniul Şoimuşului au fost atacaţi de nobilul Matei
din Moftin împreună cu locuitorii înarmați din Urziceni, cari au răpit dela aceşti
Români 2000 (două mii) porci, pe un Român l-au ucis, pe patru i-au rănit grav, iar
pe unul l-au desbrăcat27.
În raport cu numărul mare al Românilor, pe care documentele îl
semnalează pe tot întinsul Bihorului, numărul satelor româneşti menționate de
documentele anterioare veacului al XVI-lea este foarte mic. Aceasta se poate
constata şi dintr'un studiu temeinic elaborat al unui istoric maghiar, care ne dă
lista alfabetică a tuturor satelor bihorene, cu menţiunea primei apariţii a lor în
documentele din veacurile XIII-XVI. Pentru veacurile XIII-XV, autorul acesta
menționează un total de 87 de sate româneşti, cari apar în documente astfel: 18 în
sec. XIII, 24 în sec. XIV, şi 45 în sec. XV. Față de numărul acesta atât de mic de sate

24 Cubul măsură medievală, corespunzătoare la 11 hectolitri

25 Bunytay J., o.c., II, 266
26 Lukinich, o.c., p. 84, 93

27 Lukinich, o.c., p. 135 și Jakó, o.c., p. 133

40
româneşti, în sec. XVI, în urma conscripțiilor iobageşti din anii 1552-1556, 1596 şi
1600, apar deodată, ca din pământ, 140 de sate româneşti noui, care n'au fost
menţionate de documentele veacurilor anterioare. Numele unor sate româneşti
înşirate de autor dovedesc fără îndoială şi o influință maghiară, aceasta însă numai
datorită lungei stăpâniri străine, care a încercat dela început să traducă în limba sa
vechea toponimie dată de locuitorii autochtoni. De altfel, recunoaşte şi însuşi
autorul, că cu toată influința maghiară ce se resimte din cauza numelor unor sate,
acelea au fost întemeiate şi locuite dela început de Români28.
Motivul pentru care enorma majoritate a satelor româneşti nu figurează în
documentele anterioare veacului al XVI-lea se datorează faptului că, după obiceiul
de atunci, nu erau menţionate cu numele decât numai centrele mai importante, iar
celealalte numai în cazuri speciale, cu ocazia schimbării proprietarilor sau a
donaţiilor făcute. Enorma majoritate a satelor româneşti, aparţinând domeniului
episcopiei catolice din Oradea, n'au suferit în cele trei veacuri amintite nici o
schimbare în privinţa apartinenţei lor juridice. Din cauza aceasta, după cum o
recunoaşte şi un alt istoric maghiar, un temeinic cunoscător al Bihorului29, satele
românești nu sunt menționate separat, ci în comun, ca aparținătoare diferitelor
centre: „pertinentia Belenes”, „pertinentia Zéplak”, „pertinentia Cséke”,
„pertinentia Karand”, „pertinentia Bél”, etc.
Dacă pe câmpie și pe văile largi găsim și toponimie maghiară, în schimb
toponimia munților, dealurilor și văilor – care reprezintă configurația și vederea
generală a Bihorului – este neaoș românească: Afinetul, Alunul Mic, Alunul Mare,
Apa Cumpănă, Aria Vulturului, Arsura, Bătrâna, Boița, Boțeasa, Călimănel, Călineasa,
Căprioara, Cloșca cu Puii, Condreasa, Cucurbeta, Cununa, Custurile, Dealul Boului,
Dealul Floreștilor, Dealul Mărului, Dealul Piticeștilor, Găina, Gruiul Galben, Iadul,
Iermarin, La Pont, Lăzarea, Oile Împetrite, Onceasa, Piatra Grăitoare, Piatra Iliescului,
Piatra Tâlharului, Pleșu, Ruginoasa, Runcul Ars, Scaunul Craiului, Scărițele,
Tătăroaica, Tinoasa, Tomnatecul, Valea Ursului, Vârful Fericei, Vlădeasa, ș.a.
Toponimia regiunilor alpine și deluroase este cea mai grăitoare dovadă
pentru vechimea și prioritatea elementului etnic român. Un învățat german, în

28Jakó, o.c., p. 191-390

29 Dr. Györffy István, Dél-Bihar népesedési és nemzetiségi viszonyai negyedfélszáz év óta
(Raporturile etnografice și naționale ale Bihorului de Sud în patru veacuri și jumătate),
Budapest, 1915, p. 4

41
vasta și judicioasa sa lucrare despre munții Bihorului, sintetizând tot ce a văzut și a
studiat din flora, fauna, topografia și etnografia acestor munți, constată: „Dass die
Romänen Siebenbürgen vor der Ankunft der Magyaren bewohnten, beweist schon
der Umstand, das die meisten Landschaften und Berge nur romanische Namen
führen”30. Un alt învățat german, într'o foarte apreciată lucrare a sa, închină un
capitol întreg populației și toponimiei din Sudul Bihariei, despre care afirmă: „Sie
weisen entschieden auf die Continuität der Bevölkerung hin d.h.sie sprechen alle
für dass die Gebirgswalachen die zürückgebliebenen romanisierten Daken sind”31.
Despre caracterul profund românesc al Bihorului de Sud-Est și despre
vitalitatea și puterea de rezistență a Românilor din aceste regiuni ne dă informații
prețioase și istoricul maghiar Dr. Györffy. Dăm mai jos, după studiul d-sale citat,
un tablou despre mișcarea procentuală din anii 1600-1910 a populației române și
maghiare din amintita regiune32:

1600 1720 1778 1828 1859 1890 1910

Plasa Sate R M R M R M R M R M R M R M
% % % % % % % % % % % % % %
Vașcău 44 93 7 96 4 97 3 99 1 98,5 1,5 98 2 97 3
Beiuș 62 84 16 86 14 90 10 92,5 7,5 91,5 8,5 91 9 90 10
Ceica 49 - - 90 10 99 1 98,5 1,5 98,5 1,5 99 1 99 1
Tinca 23 75 25 67 33 77 23 81 19 80 20 81 19 81 19
Beliu 33 - - 88 12 97,5 2,5 99 1 90 10 97 3 96 4
Total 211 67 33 85,4 14,6 92,1 7,9 94 6 93,6 6,4 93,2 6,8 92,6 7,4

În legătură cu statistica aceasta trebuie să observăm trei lucruri, care

modifică esențial în favoarea Românilor procentul pe care ni-l dă Györffy pentru
anii 1600 și 1720. Românii trebue să fi reprezentat și în anii aceia peste 90% din

30 A. Schmidt, Das Bihar-Gebirge, Wien, 1863, p. 116, citat de C. Pavel, Școalele din Beiuș,
Beiuș, 1928, p. 22.
Mențiune separată de notele profesorului Filipașcu: Traducerea textului: „Faptul că Românii
locuiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor o dovedește situația că cele mai multe
câmpii și dealuri aveau numai nume românești”
31 I. Jung, Roemer und Romanen in den Donaulaenderm, Insbruck, 1877, citat de C. Pavel, o.c.,

p. 22.
Mențiune separată de notele profesorului Filipașcu: Traducerea textului: „Aceasta dovedește și
atestă continuitatea populației, dovedind că Românii din munți sunt urmașii dacilor
romanizați”.
32 Dr. Györffy István, o.c., p. 32

42
totalul populației, deoarece: 1. pentru anul 1600 lipsesc cu desăvârșire datele
procentuale ale locuitorilor din ținuturile masiv românești Ceica și Beliu; 2. la
stabilirea naționalității locuitorilor în 1600 și 1720 autorul se bazează exclusiv pe
rezonanța numelui de familie a acelora, procedeu nesigur și expus greșelilor,
deoarece dacă și azi avem în Transilvania o mulțime de Români cu nume familiare
maghiare, câți vor fi fost cu doua trei veacuri în urmă, când tendințele naționale se
manifestau mai mult prin biserici și confesiuni; 3. statisticele anilor respectivi sunt
incomplecte, deoarece ele cuprind numai pe locuitorii impozabili, lăsând afară
întreaga categorie a locuitorilor săraci și neimpozabili. Având în vedere faptul că
cele mai rele locuri sub raport economic erau locuite de Români, aceștia formau
categoria săracilor neimpozabili într'o proporție incomparabil mai mare față de
locuitorii maghiari colonizați pe cele mai bune terenuri din Sud-Estul Bihorului.
Observările acestea trebuesc luate în considerare și în aprecierea datelor
procentuale din anii 1600 și 1704, pe care ni le prezintă acelaș autor în statistica de
mai jos.
Ceea ce rezultă cu toată certitudinea din statistica de mai sus este faptul că
numărul ridicat de peste 90% al Românilor din Sud-Estul Bihorului se menține
neîntrerupt în tot cursul veacurilor XVII-XX, și că același procent ridicat trebue să-l fi
avut ei și în veacurile anterioare, începând cu data când teritoriul, locuit numai de ei, a
fost împestrițat cu coloniști maghiari.
Elementele maghiare din regiunea Sud-Estică a Bihorului se datorează
colonizărilor făcute de proprietarii feudali, după invazia Tătarilor și ridicarea
cetății Finiș, în circumscripțiile Beiuș, Vașcău, Tinca și Beliu. În ținutul Beiușului,
coloniștii maghiari au fost așezați în zece sate: Beiuș, Negru, Tărcaia, Finiș, Ioaniș,
Șuncuiuș, Uilac, Pocola, Șoimuș și Remetea. Ei au fost mai întâi străjerii
întăriturilor dela Șoimi, apoi iobagii militarizați ai cetății Finiș, care i-a ocrotit,
sprijinit și favorizat neîncetat. Acești iobagi maghiari depe posesiunile din Beiuș –
„Jobbagiones nostri Hungaricales in possessionibus Belenes” – sunt amintiți mai
întâi într'un document din 137433. Vârâți de stăpânii maghiari în marea de Români,
dela care și-au împrumutat portul și și-au împestrițat limba cu cuvinte românești,
acești coloniști maghiari au ajuns cu timpul să se contopească cu satele vecine
românești. Din cauza aceasta, satele locuite de ei, cu excepția Tărcaiei, azi sunt sate

33 Lukinich, o.c., p. 255

43
mixte, sau locuite numai de Români. Presupunerea că locuitorii români s'ar fi
așezat în satele acestea după sec. XVI este absurdă. În acest veac, toți coloniștii
maghiari din Bihor au părăsit catolicismul, îmbrățișând calvinismul, căruia i-au
rămas credincioși până azi. În schimb, locuitorii români au continuat cu tenacitate
să-și păstreze o dată cu limba și vechea lor religie și ritul răsăritean. Este îndeobște
cunoscut că, până la revoluția din 1848/9, așezarea unui Român într’un sat
maghiar și calvin nu se putea obține decât dacă renunța la limba și legea
strămoșilor lui.
Pentru a arăta mișcarea procentuală a populației din vechile sate cu
coloniști maghiari dăm, după istoricul Györffy, tabloul de mai jos34:

1600 1704 1778 1828 1890 1910

Satul
R% M% R% M% R% M% R% M% R% M% R% M%
Băița 16 84 62 38 70 30 70 30 75 25 80 20
Vașcău 96 4 100 -- 90 10 84 16 67 33 67 33
Beiuș 6 94 11 89 30 70 50 50 46 54 47 53
Șuncuiuș -- -- 9 91 39 61 52 48 50 50 40 60
Uilac -- -- 5 95 27 73 39 61 29 71 28 72
Pocola 5 95 75 25 97 3 100 -- 99 1 98 2
Tărcaia 6 94 6 94 8 92 -- 100 1 99 2 98
Remetea -- -- 38 62 30 70 44 56 35 65 34 66
Șoimuș -- -- 100 -- 67 33 100 -- 96 4 90 10
Finiș -- -- 37 63 34 66 37 63 37 73 40 60
Negru -- -- 43 57 50 50 67 33 44 56 44 56
Ioaniș -- -- -- 100 30 70 40 60 48 52 35 65
Ceica -- -- 10 90 75 25 76 24 74 26 51 49
Șuaieu -- 100 25 75 50 50 60 40 37 63 40 60
Tăut -- 100 -- 100 -- -- 50 50 81 19 84 16
Gianta -- -- 16 84 31 69 3 97 23 77 22 78
Ianoșda -- -- 64 36 97 3 96 4 95 5 94 6
Cheșa -- -- 67 33 93 7 93 7 90 10 85 15
Gepiș -- -- 80 20 100 -- 100 -- 99 1 98 2
Tinca 8 92 80 20 4 96 13 87 13 87 12 88
Suplac -- -- 63 37 92 8 94 6 89 11 89 11
Beliu -- -- 89 11 94 6 76 24 65 35 62 38

34 Györffy, o.c., p. 39

44
III. Organizațiile Românilor din Bihor și raporturile lor cu stăpânii
feudali
La venirea Maghiarilor, Românii din Bihor par să fi avut o organizație
administrativă și politică solidă, după văi și deschizături de munți, în frunte cu
voevozi peste regiuni, și cu cnezi în fiecare sat.
La 1326 este amintit documentar voevodul Neagu din Huduș; la 1349
voevodul Petru, fiul lui Nicolae, judele Vintirului; la 1364 voevodul Ioan din Beiuș
și frații săi Bocu și Balcu, care se împacă cu Nicolae lui Cândea din Zlatna și cu
frații acestuia, punând capăt unei vechi dușmănii; la 1394 voevodul Petru, fiul
Comorzovan, care murind fără descendenți, moșiile lui din domeniul cetății
Șoimuș revin coroanei, după legile țării; între anii 1383-1395 aflăm pe voevodul
George din Gepiș, ș.a35.
Într’un document papal din 1345 figurează, alături de Basarabii din
Muntenia, și patru voievozi români bihoreni: Vasile al Beiușului, Stanislau al
Suplacului, Aprozie al Topei și Nicolae al Remetei36. Prin documentul acesta, Papa
Clemente VI vestește pe regele Ludovic, pe regina Elisabeta, pe episcopul catolic al
Orăzii, pe voevodul Alexandru Basarab al Munteniei și pe voevozii bihoreni, că a
trimis călugărilor franciscani din părțile acelea scrisorile sale referitoare la Români.
Scrisorile trimise de Papa, despre care face mențiune documentul, s’au referit
desigur la marea acțiune pornită pentru încheierea unei alianțe între regele
Ludovic și domnitorul Alexandru Basarab, a căror întâlnire o pregătise la 1344
abilul diplomat Demetriu Meszesi, canonic, iar începând cu anul 1345 episcop al
Orăzii37. Faptul că pentru reușita acestei acțiuni diplomatice de mare importanță
s’a făcut apel și la voevozii români din Bihor dovedește că aceștia erau oameni cu
rosturi mari și se bucurau de o deosebită autoritate în fața organelor supreme de
conducere a Ungariei.
Voevozii din Bihor nu erau numai căpeteniile onorifice ai unor ținuturi mai
mari sau mai reduse, ci erau demnitari de frunte, care judecau pe supușii lor și
erau oamenii de legătură între popor și marii latifundiari, iar funcțiunile lor le
dețineau în mod ereditar. De aceea, o seamă din decretele episcopilor latifundiari,

35 Lukinich, o.c., p. 66, 144, 163, 227 și 532

36 Hurmuzaki, Documente, I, p. 697
37 Hurmuzaki, Documente, I, Part. II, pp. 37-38

45
ca celea din 1454 și 1503, erau adresate: „Castelanului nostru și Voevodului din
Beiuș”, „Tuturor și singuraticilor Nobili, Castelani, Voevozi și Oficiali ai noștri din
ținuturile românești ale Episcopatului nostru din Oradea”38.
La 1374, voevozii Nicolae fiul lui Vulcan şi Mihail fiul lui Petru împart între
dânşii voevodatul satelor Boneşti, Topliţa şi Kerestienfalva – azi toate trei
dispărute – din ținutul Holodului. În înţelesul împărţirii făcute, voevodul Nicolae
rămâne în proprietatea satului Bonești, iar voevodul Nicolae în proprietatea
satului Topliţa, iar satul Kerestienfalva rămâne proprietatea comună a
amândurora. Episcopul Benedict, luând act cu aprobare despre împărţania făcută,
decide ca fiecare voevod să judece independent în voevodatele satelor proprii, iar
în voevodatul Kerestienfalva vor delibera şi judeca ambii voevozi împreună, atât
ei cât şi urmaşii lor, vor împărţi între dânşii în părţi egale amenzile juste şi licit
încasate, precum şi toate veniturile cuvenite funcţiunii lor, vor respecta însă toate
drepturile și veniturile aceloraşi sate competente episcopului și urmașilor
acestuia39.
Supușii voevozilor români erau cu toții iobagii marilor latifundiari din
Bihor. Cea dintâi conscripţie a porţilor iobăgeşti impozabile o avem din anul 1552.
În acest an existau în Bihor un total de 10.325 porţi iobăgeşti impozabile,
repartizate astfel40:
4.998 porţi aparţinătoare Bisericii Catolice,
4.787 porți aparţinătoare la 22 de mari latifundiari,
540 porţi aparţinătoare la 20 de proprietari nobili mai mici.

Din conscripţia aceasta nu putem deduce numărul iobagilor români,

deoarece ea nu cuprinde decât sesiunile iobăgeşti impozabile. Din ea lipşeşte cu
desăvârşire categoria iobagilor săraci neimpozabili, formată în proporţie
incomparabil mai mare de iobagi români. Cea mai mare parte a iobagilor români
locuiau împrăştiaţi în munţi şi pe locurile cele mai rele sub raport economic. Aici
sărăcia era mai mare, amestecul oficialităţii mai greoi și mai rar, iar posibilităţile de
sustragere dela impuneri - încurajate chiar de proprietari - erau mai uşoare. Ceea
ce rezultă însă cu toată certitudinea din conscripţia anului 1552 este faptul că
majoritatea Românilor erau iobagii domeniilor bisericeşti, şi ca atare ei erau scoşi

38 C. Pavel, o.c., Anexele I-II

39 Lukinich, o.c., p. 531
40 Jakó, o.c., p. 190

46
de sub jurisdicţia şi judecata autorităţilor comitatense. Aceasta în baza unui vechi
privilegiu de care se bucura Biserica catolică din Ungaria. De altfel, în Bihor,
episcopii catolici din Oradea exercitau, cu titlul ereditar, şi înalta funcţiune de
comite suprem al întregului comitat.
Raportul iobagilor români cu episcopia din Oradea este precizat într'un
manuscris latinesc de 32 pagini, intitulat „Constitutiones et Statuta Capituli
Ecclesiae Varadiensis”, întocmit la 1374. El cuprinde statutele, regulamentele,
decretele şi actele de donaţiune ale Capitlului din Oradea privitoare la iobagii săi41.
Românii de pe domeniile bisericeşti n'au avut toate sarcinile iobăgeşti. Ei
erau obligați numai la anumite dări, având o situaţie mult mai bună decât iobagii
maghiari de pe aceleaşi domenii. La 1374, Capitlul din Oradea ordonă să se
stabilească dări unitare pentru toţi supuşii săi, „cu excepţia supuşilor noştri valahi,
cari trăind încă după obiceiurile neamului lor, se deosebesc cu totul de Maghiari în
prestarea dărilor”. Românii plătesc dijmă după oi, capre, porci și albine. La Rusalii
plătesc dijma oilor în contul quinquagesimei; la Nașterea Fecioarei Maria fiecare
moșie iobăgească dă câte o oaie, drept dare de pământ; iar în luna Decemvrie,
înainte de Crăciun, zeciuiala după porci. Cnezii la fel sunt obligați la dijma oilor și
porcilor, „după înțelegerea făcută între noi și ei”. Afară de aceasta, cnezii mai dau
anual, „după obiceiul stabilit”, o pătură de lână pentru șea și câte un caș. „Iară în
comun, Valahii noștri ne vor da ca semn al stăpânirii noastre, un cal”42.
Deci, în sec. XIV, Românii din Bihor au ocupații care nu se pot practica
decât într’un sistem de economie sedentară. Ei au o înfloritoare industrie textilă
gospodărească, al cărei produs, ca pătura de șea, acoperitoarea de pat, desagii și
traistele, servește la plata impozitelor. Fabricația aceasta era însă condiționată de o
mulțime de unelte complicate, precum și de existența unor mori cu piuă. De altă
parte, după cum rezultă din tabloul obligațiilor Românilor față de cetatea Finiș, ei
practicau intens şi agricultura, până la înălţimi mari, apoi apicultura şi
pomicultura. Această economie stabilă a Românilor are în urma ei o evoluţie de
alte veacuri, până a ajuns în faza cunoscută din sec. XIV.
Veniturile însemnate, realizate pe urma înfloritoarei economii româneşti, a
determinat pe episcopii latifundiari să vegheze mereu asupra soartei supuşilor lor

41 Bunyitay J., Statuta Capituli Varadensis Saeculi XIV, N. Varad, 1886

42 Lukinich, o.c., p. 255

47
români, să-i apere împotriva abuzurilor practicate de funcționarii domeniali şi să
le uşureze sarcinile, în raport cu greutăţile ivite. La 1448 se interzice castelanilor
din Beiuş şi Finiş, precum şi tuturor funcționarilor domeniali de a deține, judeca şi
întemnița fără mandat special pe cetățenii din Beiuş şi pe iobagii ţinutului
acestuia43.
La 1452 se ordonă ca toate pricinele dintre iobagii români să se judece de
cătră scaunele de judecată ale Românilor. Scaunul de judecată, prezidat de
voevodul ţinutului, se compune din 12 cnezi-judecători, aleşi pe termen de 6 luni,
dintre cnezii ţinutului, oameni cinstiţi, întregi la minte şi trecuţi de 25 ani, scutiți
de orice dijmă şi prestație pe timpul exerciţiului mandatului lor. Sentința
scaunului de judecată se poate apela numai la curia episcopală. Cei pedepsiţi cu
amenzi nu pot fi închişi dacă dispun de averi mai mari decât mărimea amenzilor,
cu excepţia crimelor capitale: omorul, falsificarea, furtul şi adulterul. Dacă vreme
de 15 zile voevodul sau crainicul său n'a executat sentința scaunului de judecată,
dreptul executiv trece asupra castelanului. Castelanii şi voevozii trebue să se
mulțumească cu amenzile stabilite de juraţi, iar în caz de apel, cu acelea aprobate
definitiv de curia episcopală44.
La 1454 episcopul uşurează soarta iobagilor săi români, hotărând pentru
viitor următoarele: fiecare iobag, chiar dacă posedă mai mult de zece porci, va da
numai unul singur, mai bunişor, ales de cătră dijmuitor; cel care posedă mai puţin
de zece porci, va plăti numai câte doi dinari de fiecare, iar dacă are mai puţini de
2-3, nu va plăti nimica. Cnezilor li se iartă prestarea păturilor şi a celor şapte glugi
- septem birrae - la care erau obligați până atunci. Averea iobagului mort fără
descendenţi o moştenesc rudele lui, iar în lipsa acestora decide voința din urmă a
decedatului. În cazul acesta, însă, castelanul are dreptul de a-şi alege din averea
rămasă un juncan de trei ani. „Castelanii şi dijmuiutorii să nu îndrăznească a
nesocoti aceste favoruri speciale, întărite cu pecetul nostru, sau a-i molesta și
pedepsi pe Românii noştri”45.
Episcopii nu uită însă nici de soarta coloniştilor lor maghiari din ţinutul
Beiuşului. La 1454 obţin dela regele Vladislav V un decret prin care li se acordă
cetățenilor din Beiuş un salvus conductus pe tot teritoriul țării, interzicându-se sub

43 C. Pavel, o.c., Anexa III

44 Bunyitay, o.c. II, p. 300
45 C. Pavel, o.c., Anexa I

48
pedeapsă grea orice abuzuri din partea autorităţilor locurilor pe unde vor trece
negustorii şi comercianții beiuşeni. La 1413 se acordă scutinţe şi favoruri parochiilor
catolice şi satelor maghiare, iar pe o colină de lângă Beiuş se înălță o biserică catedrală
cu două turnuri. La 1451, Beiuşul, a doua reşedinţă a episcopilor din Oradea, este scos
de sub jurisdicţia castelanului cetăţii Finiş şi decretat oraş liber, condus de un jude
primar şi de un consiliu de 12 juraţi aleşi pe câte un an. Sentințele acestora se apelează
la castelanul din Finiş sau la locțiitorul acestuia, vicecastelanul din Beiuș, dela care se
face recurs la curia episcopală, ceeace înseamnă o procedură mai complicată decât
aceea prevazută pentru scaunele de judecată ale Românilor. La 1478, episcopia
înzestrează Beiuşul şi satele maghiare din acest ţinut cu terenuri libere potrivite pentru
viticultură, întărind şi lărgind toate privilegiile lor anterioare. Nouile plantații de vii se
scutesc de orice impozite până după culegerea primei recolte. Pentru asigurarea
viticulturei, prin intensificarea consumului de vin produs de colonişti, la 1495 se
interzice pe piaţa Beiuşului - cu excepția târgurilor mari anuale - desfacerea berei
fabricată de Români, care se vindea până atunci nu numai cu ocazia târgurilor, ci în
fiecare zi a săptămânei. În vederea încurajării şi protejării comerţului cu produsele
supuşilor săi, la 1503 episcopia ordonă ca vechile scutințe şi libertăţi ale orăşenilor şi
iobagilor români şi maghiari din ţinutul Beiuşului, să fie respectate şi de vămuitorii
oraşului Suplac46.
Românii din Bihor s'au impus şi ca soldați de valoare, luptând cu vitejie în
banderiul episcopal. Cei merituoşi pentru fapte de război erau ridicați de episcopi
la rangul de nobili prediali, dăruindu-le moşii cu dreptul de a dispune liber de ele
şi în mod ereditar. Deoarece moşiile acestea continuau să rămână şi pe mai departe
sub suveranitatea episcopilor, nobilii români prediali nu aveau drepturi signoriale
asupra iobagilor şi nici nu puteau să iasă de sub suveranitatea episcopiei, dar
încolo ei erau scutiţi de orice dări şi prestaţiuni, ca şi nobilii adevărați.
Între aceşti nobili prediali ai Bihorului figurează şi câțiva voevozi români.
Între anii 1383-1396 găsim pe voevodul George al Gepişului, împreună cu frații săi
Petru şi Ștefan, cărora li se dărui satul Elyefalva - azi dispărut - şi zece moşii
iobăgeşti de pe teritoriul voevodatului47. În anii 1411 şi 1426, diploma aceasta se
reconfirmă în favoarea fiului voevodului George, a voevodului Petru şi a fiilor

46 C. Pavel, o.c., Anexele IV, V, VI, VII, VIII

47 Lukinich, o.c., p. 532

49
acestuia, Petru şi Ştefan. La 1445 găsim pe voevodul Mihail din Cociuba, lângă
Tinca, căruia i se dărui satul Cociuba şi alte două sate din apropierea aceluia. Între
anii 1495-1501 a fost înobilat voevodul Vasile din Vintir, a cărui diplomă se
întăreşte din nou la 1513. La 1525 a fost înobilat voevodul Ioan din Cărand, iar la
1533 voevodul George din Cărand, acesta primind şi dreptul de a ține un târg
anual48.
Nevoia de a răsplăti marele aport dat de economia românească pentru
înflorirea şi valorificarea domeniilor episcopale a determinat pe episcopi să facă
Românilor şi concesii de ordin religios, care depăşeau linia de conduită a bisericii
catolice maghiare. De aceea preoţia s'a perindat nestingherită în Bihor veacuri
dearândul, din tată în fiu. Dreptul străbun al Românilor de a-şi practica religia lor
şi de a-şi alege liber preoţii a fost respectat şi de episcopii catolici ai Orăzii. Biserica
românească era organizată în parohii, conduse de preoţi în fiecare sat. Preoţii
stăteau sub ascultarea protopopilor, cari datorită influinței apusene se intitulau
arhidiaconi. La 1349, episcopul Dumitru permite voevodului Petru din Vintir, „ca
o favoare specială”, să țină un preot român, scutit de orice dări și prestaţii față de
stăpânul feudal49.
La 1503 episcopul Gheorghe Szatmáry ia măsuri energice pentru înfrânarea
amestecului abuziv al castelanilor şi capelanilor în afacerile preoţimii şi a bisericii
româneşti. În scrisoarea numitului episcop, adresată castelanilor şi capelanilor săi,
citim următoarele: „Ni s'a plâns nouă discretul Dan, preot în Seghişte,
arhidiaconul preoților noştri români din ţinutul Beiuşului, că voi pe el şi pe preoții
supuşi lui îi torturaţi şi molestaţi cu diverse amenzi, dări şi alte sarcini; că în contra
dreptului şi a imunității preoţeşti, stoarceţi dela dânşii dări şi amenzi pecuniare.
Deoarece noi din scrisorile predecesorilor noștri am înțeles că amintitul arhidiacon
şi preoţii suprazişi au fost scutiți de plata amenzilor, ba au fost chiar scoşi de sub
orice jurisdicție exercitată de castelani, voevozi, capelani şi alți funcționari, pentru
aceea prin aceasta ordonăm solemn vouă şi oricui că de acum înainte pe amintitul
Dan şi pe preoţii supuşi lui să nu cutezaţi a-i molesta sau a-i îngreuna cu impozite
şi alte sarcini. Iară dacă arhidiaconul amintit va comite ceva abuzuri, cauza aceluia
să se cerceteze înaintea noastră și înaintea delegatului nostru; iară dacă numitul nu

48 Bunyitay J., Biharvármegye oláhjai és a vallás-unio (Românii din judeţul Bihor şi unirea
religioasă), Budapest, 1892, pp. 16-20
49 Lukinich, o.c., p. 114

50
va fi mulțumit de judecata adusă, să apeleze la noi sau la substitutul nostru, căruia
noi şi substitutul nostru îi vom face dreptate”50.
Diploma de mai sus se întăreşte din nou la 1538 în favoarea arhidiaconului
Ioan din Seghişte, iar la 1554 în favoarea preotului Petru din Seghişte, arhidiaconul
Beiuşului. Chiar şi la 1641 preotul Mihail din Leheceni (Carpineț) din ţinutul
Beiuşului ceru pe baza vechiului drept, în faţa scaunului de judecată, să i se
respecte drepturile strămoşeşti pe care le dovedi prin descendență din 1390, ca
urmaşul direct al preotului de atunci, Popa Pascu cel Bătrân51.
Odată cu înfiinţarea la 1391 a Stavropighiei52 din Perii Maramureşului au
fost supuşi jurisdicției acesteia şi iobagii români de pe proprietățile bihorene ale
Dragoșizilor, cari la 1552 mai aveau în Bihor 223 de moșii iobăgești impozabile53.
În urma apartinenței Bihorului la Ungaria și a îndepărtării sale de granița
Munteniei, biserica română din Bihor a rămas scutită de influința slavonă, încât nu
s’a descoperit niciun manuscris și nicio carte slavonă în vechile biserici din acest
ținut. Biserica bihoreană avea încă înainte de începutul sec. XVI un Octoich54
românesc, iar la slujbe întrebuința un Liturghier mai vechi decât cel editat de
mitropolitul Dosoftei55. Dar chiar și graiul Românilor din Bihor a rămas imun de
influențe muntenești. El se aseamănă mai mult cu graiul moldovean, prezentând
numeroase cuvinte, expresii și forme gramaticale populare comune, inexistente în
graiul Muntenilor56.
În evul mediu, Oradea era un important centru comercial şi cultural, iar
numărul locuitorilor ei se ridica până la 40-50 mii. La curtea episcopală de aici şi-a
făcut educaţia Matei Corvinul, cel mai strălucit rege al Ungariei. La 1474 se
inaugurează seria pustiirilor, care vor şterge pentru a doua oară Oradea de pe faţa
pământului. În zilele de 7-8 Februarie din acest an, după o încercare nereuşită de a

50 C. Pavel, o.c., Anexa II

51 S. Secula, Biserica din Leheceni, în rev. Biserica şi Şcoala, Arad,1904, p. 284
52 Mențiune separată de notele profesorului Filipașcu: unitate religioasă care depinde direct de

Patriarhie
53 I. Mihalyi, Diplome Maramureșene, Sighet, 1900, p. 109 şi Jakó, o.c., p. 190

54 Mențiune separată de notele profesorului Filipașcu: carte religioasă

55 N. Firu, Urme vechi de cultură românească în Bihor, Oradea-Mare, 1922, p. 11 și Gh.

Ciuhandu, Vechi urme de cultură românească în Bihor, în Cele Trei Crișuri, Oradea-Mare,
1920, nr. VIII-IX
56 Miron Pompiliu, Graiul Românilor din Biharia, în Convorbiri Literare, Iași, 1866

51
cuceri cetatea Orăzii, Paşa Ali din Semendria a jefuit şi incendiat oraşul, şi a
masacrat o mulţime de orăşeni, ale căror urechi şi nasuri le-a trimis plocon
Sultanului din Constantinopol. La 1514, Oradea a fost devastată din nou de
cruciaţii conduşi de Popa Florian din Banat, care au prădat curţile magnaților şi au
dat foc oraşului, prefăcând în cenuşe cele mai frumoase clădiri. După dezastrul
dela Mohács (1526), Oradea ajunge sub stăpânirea lui Ioan Zápolya şi, odată cu
aceasta, începe influența calvinismului care, după asasinarea mişelească la Vințul
de Jos (1551) a lui George Utyeszenits, episcop-cardinal al Orăzii, va domina
întregul Bihor.
La 1556, trupele transilvane sub comanda lui Toma Várkocs ocupă Oradea
şi silesc garnizoana cetății la capitulare. Locuitorii cari refuzară să îmbrăţişeze
calvinismul au fost trecuți, împreună cu canonicii episcopiei, pe teritoriul maghiar
rămas sub stăpânirea Habsburgilor. Aici vor rezida, timp de un veac şi jumătate,
toți episcopii titulari ai Orăzii. Comandantul Várkocs dărâmă la Oradea zece
biserici catolice, iar celealalte le transformă în biserici calvine. La 1558 se pun
bazele unei mari şcoli calvine, care transformă Oradea într'un centru al
calvinismului. La 1560, dieta transilvană din Cluj hotărî desființarea episcopiei
catolice dela Oradea şi sechestrarea moşiilor acesteia în favoarea principilor
transilvani. Ca urmare, la 19 iulie 1561, se ținu la Oradea sinodul calvin, care a ales
de superintendent pe Petru Melius.
Vechii colonişti maghiari din ţinutul Beiuşului îmbrăţişară cu toţii noua
religie. Ei deveniră un fel de miliţie în slujba calvinismului, din care cauză
numărul lor a fost sporit, iar satele lor încărcate cu privilegii şi scutinţe noui.
Beiuşul a fost transformat într'un puternic centru de calvinizare a Românilor.
Propaganda calvină între Români s'a mai potolit spre finele sec. XVI, în urma
intervenţiei în Transilvania a eroului Mihai Viteazul. La 15 nov. 1599, marele erou
român a pus stăpânire pe cetatea Finiş, iar la 7 dec. 1601 reveni din nou la Beiuş,
unde poposi două zile, apoi plecă la Oradea unde a fost primit şi găzduit cu mare
cinste de Paul Nyiry, căpitanul cetății. Reacțiunea maghiară se resimți îndată după
căderea pe câmpia Turzii a nemuritorului erou. La 1602 principele S. Bathory
înobilează oraşul Beiuș împreună cu toți cetățenii săi57. La 1606, principele Bocskay
transformă localitatea Salonta într'un avanpost maghiar și calvin în inima

57 C. Pavel, o.c., Anexa IX

52
Bihorului. Astfel, Salonta se ridică pe primul plan al atențiunii cercurilor maghiare
de pretutindeni, înzestrându-o încă din sec. XVII cu o şcoală secundară maghiară,
transformată în 1910 în liceu cu 8 clase, întreținut de Statul maghiar.
Începând cu anul 1571, biserica Românilor din Bihor stătea sub jurisdicţia
episcopilor români din Alba-Iulia. În vederea accelerării procesului de calvinizare
şi maghiarizare, la 1641, principele Gh. Rakoczy îi scoate pe Românii bihoreni de
sub jurisdicția episcopilor din Alba-Iulia, numind peste bisericile lor un episcop
român-calvin, în persoana lui Avram Burdan (Burdánfalvi), supus direct
superintendentului calvin din Alba-Iulia, cu obligaţia însă de a respecta și părerile
protopopilor calvini din Bihor. Lui Burdan îi urmează la 1618 Petre Ciuciu
(Csucsai) după care, la 1656, Românii din Bihor ajung iarăși sub păstorirea
episcopilor români din Alba-Iulia58.
Încercările de răspândire a calvinismului printre Românii din Sud-Estul
Bihorului n'au prins. Rezistența îndârjită a acestora nu au putut-o slăbi nici politica
de desbinare şi de învăluire a Rakoțeștilor, încât nici un sat românesc din acest
ținut n'a putut fi trecut la calvinism, nici chiar populația românească din satele
colonizate cu Maghiari. Rezultate trecătoare a înregistrat calvinismul numai la
Beiuş, unde biserica dominantă calvină n'a tolerat prezența nici unui preot român.
Din cauza aceasta, la 1713 găsim printre enoriaşii bisericii calvine din Beiuș o
seamă de Români cu nume familiare maghiarizate, care își scriau încă numele de
botez româneşte, ca: Toader Feneşi, Irimie Hajdu, Ioan Szabo, Precup Szebesi,
Toader Veres, Lupu Molnar, Florea Markos, ş.a.59.
Cu toată teroarea desfăşurată de calvinism, Românii Bihoreni continuă să-şi
aducă pentru trebuințele lor cărți bisericeşti româneşti din Principatele Române, iar
în sec. XVII apar o seamă de cărturari români, ca preotul Mihai din Topa,
protopopul Petre din Tinod şi diacul Ion din Pociovelişte, care copiază cu sârguință
cărți bisericeşti ortodoxe. Tot în acest veac au existat ici colea, pe lângă biserici, şi
câte o şcoală românească, în care dascăli localnici şi din cei veniți din Moldova
învățau rânduiala şi cântările bisericeşti. Această activitate pentru apărarea
ortodoxiei continuă şi mai intensiv după deslănțuirea propagandei catolice în Bihor.
Dascălul Vasile Sturza din Bărboşii Moldovei a cutreierat mai multe județe din

58 I.Lupaş, Istoria bisericească a Românilor Ardeleni, Sibiu,1918, p. 131

59 C. Pavel, o.c., p. 99 ș.u.

53
Transilvania şi Banat, zugrăvind biserici și icoane, copiind şi scriind cărți bisericeşti
și învățând copiii. Acest dascăl a lăsat urme adânci și în Bihor, unde pare să-şi fi
petrecut şi cei din urmă ani ai vieții. În 1698-1730, el copiază și scrie cărți bisericești
în Pomezău, Stracoşi și Răbăgani. O însemnată parte din diecii şi călugării copişti
amintiți în acest timp în Bihor trebuie să fi fost discipolii acestui dascăl moldovean,
despre care se crede că ar fi pregătit preoți pe care-i trimitea pentru sfinţire la Arad.
Un alt scriitor de cărți bisericeşti a fost dascălul Pavel Rusu, venit în Bihor din
judeţul Beregului, care în anii 1731-33 a scris şi copiat cărți bisericeşti în satele Gepiş,
Josani şi Saca. Activitatea acestuia o continuă în Pomezău, Sâmbătşag, Stracoși și
Răbăgani diacul Tiodor şi dascălii Popa Ştefan şi Vasile Sporje60.
Calvinismul a prins întru câtva numai la Românii din Nordul Bihorului,
mai ales la cei din districtul Orăzii, precum şi la nobilii români cu moşii tăiate din
domeniul episcopal de altă dată, foşti voevozi şi cnezi români cari au fost siliți să-şi
părăsească legea, apoi şi neamul, ca să-şi salveze moşiile şi rangul social. Acei
nobili români cari au rezistat până la capăt amenințărilor şi ispitelor calvine şi-au
perdut moşiile decăzând la situația de țărani-iobagi, sau au plecat la mânăstirile
din Transilvania de unde, reîntorcându-se ca preoți, şi-au schimbat ocupația
anterioară de administratori şi dijmuitori pe seama stăpânului străin cu aceea de
cârmuitori sufleteşti ai norodului. Aşa dispare în sec. XVII instituția voevodală a
Românilor din Bihor, iar cnezii români ai satelor se transformă în primari săteşti,
după obiceiul introdus de noul regim politic. Lângă masele țărăneşti părăsite a
rămas neclintită preoțimea dela sate, umilă şi simplă în traiul ei, dar cu atât mai
măreață și mai bogată prin puterea ei de luptă şi de jertfă pentru binele neamului.
Un istoric maghiar, tratând despre rezultatele obținute de propaganda calvină,
afirmă cu multă dreptate că dacă Românii ar fi continuat să rămână subjugați de
calvinism ar fi urmat neapărat: „maghiarizarea desăvârşită a poporului român”61.
În anii 1598 şi 1618 cetatea Filniş cade trecător în mâinile Turcilor, care
devin o continuă amenințare pentru Bihor. La 1618, Paşa Omar a asediat Oradea
timp de 5 săptămâni, apoi s'a retras spre Giula pustiind totul în calea lui. La 1658,
Paşa Küprilli Mehmed a dat foc la peste 500 de case din Oradea, pustiind

60 N. Albu, Istoria invățâmântului românesc din Transilvania, Blaj,1944, p. 59, 78-80 și 122 și
Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a Românilor din Bihor, Oradea, 1935, p.23-24, 35 etc.
61 Jancsó Benedek, A román nemzetiségi törekvések története (Istoria tendințelor naționale ale

Românilor), Budapest, 1896, I., p. 548

54
împrejurimile ei şi ducând cu sine o mulțime de robi dintre locuitorii ținutului. În
fine, după un asediu de 45 zile, la 27 August, cetatea Orăzii a fost cucerită de Paşa
Ali din Timişoara, care veni cu 50.000 luptători şi 60 tunuri. La 1661 căzu şi Beiuşul
împreună cu cetatea Finiş, apoi după aceasta întregul Bihor, transformat de cătră
cuceritori în paşalâc turcesc. Printre apărătorii cetății Orăzii găsim şi câțiva ofițeri
români: vicecăpitanul Ion Rațiu, locotenenții Fr. Sarca, Şt. Manciul, P. Silaghi, N.
Fodor şi P. Tinodi62.
Cucerirea turcească a pus capăt definitiv propagardei calvine în Bihor. Nobilii
maghiari, aprigii susținători ai calvinismului, fură siliți să părăsească județul, iar
profesorii și elevii dela şcoala calvină din Oradea se refugiară la Debrețin, unde
întemeiară un alt colegiu calvin. În cursul celor 32 de ani de stăpânire turcească au fost
distruse o mulțime de localități maghiare de pe câmpia Bihorului, împreună cu orașul
episcopal Zéplak, ocupat azi de marele sat curat românesc Suplacul63. La fel dispar şi
cele vreo 18 moşii nobiliare împreună cu proprietarii lor din timpul principilor
ardeleni. Oradea însăşi a fost complect dărâmată, împreună cu toate bisericile creştine
din acest oraș. O seamă dintre locuitorii Orăzii, ca să intre în grațiile nouilor stăpâni,
au îmbrățişat religia lui Mohamed. Din cauza aceasta se află încă şi azi la Oradea o
infimă comunitate de confesiune mahomedană.
Satele româneşti, ascunse mai mult printre munți şi văi lăturalnice, au fost
mai cruțate de vandalismul păgân. Turcii, văzând că dela Români nu au ce stoarce
afară de vite, dar având şi trebuință mare de brațele lor vânjoase şi neobosite, i-au
scos la lucrări publice, la fortificații şi la diferite robote. Din cauza aceasta,
numărul satelor româneşti nu numai că nu scade, dar chiar creşte în acest timp în
care mulți Români îşi mai și rotunjiră avutul, tăind, care cum putea, din moşiile
părăsite de nobili, muncite însă timp de atâtea veacuri cu sudoarea umiliților
iobagi români.
La 7 iunie 1692, Oradea a fost recucerită de cătră trupele imperiale. În lipsa
unei clădiri corespunzătoare, în care să se poată improviza o capelă, cuceritorii Orăzii
au fost siliți timp mai îndelungat să-şi țină serviciul divin sub cerul liber. Odată cu
instalarea în Bihor a stăpânirii habsburgice, Românii încep să roiască din toate părțile
muntoase, îndreptându-se năvalnic spre câmpia bihoreană unde se împlântară adânc

62 A. Tripon, o.c., p. 7
63 Jakó, o.c., p. 191-390

55
pe vetrele satelor pustiite de Turci, unde se află şi azi şi vor rămânea neclintiți. Marii
latifundiari şi nobili de rând, câți se vor fi reîntors la moșiile lor pustiite, se împăcară
repede cu noua situație. Având nevoie de brațe muncitoare, ei fură bucuroşi dacă
dijmele şi prestațiunile iobagilor români le puteau asigura un trai uşor şi putința
continuării vechilor lor îndeletniciri, cu lungi zile de vânătoare şi cu şi mai lungi şi
sgomotoase nopți de zaiafeturi64.
În felul acesta au răsărit pe şesul Bihorului o mulțime de sate curat
româneşti. Această masivă expansiune românească nu s'a făcut însă cu mijloace
brutale şi nici pe cale revoluționară, ci în mod paşnic şi cu consimțământul, cel
puțin tacit, al foruriIor răspunzătoare. Această expansiune, impusă de nevoile
traiului şi uşurată de golurile cauzate de pustiirile turceşti, înseamnă totodată şi o
îndreptățită reluare în stăpânire de cătră Români a unei foarte restrânse regiuni, în
comparație cu vasta câmpie dintre Munții Bihorului şi Valea Tisei, locuită până la
venirea Maghiarilor de mase compacte româneşti.
După cum rezultă din declarațiile satelor româneşti din Sud-Estul
Bihorului, făcute cu ocazia conscripției urbariale din 1700, locuitorii acelor sate
plecau în fiecare an în cărăuşie la treerat în regiunile de şes ale Salontei şi Giulei.
Siliți mereu să-şi câştige existența pe câmpie, se obişnuiră cu traiul mai uşor şi mai
rentabil de aici, unde cu timpul se aşezară definitiv65.
În căutarea unui pământ mai roditor, mulți Români bihoreni trecură
dincolo de frontierele comitatului lor, întemeindu-şi gospodării în ținuturile
învecinate. Aceasta rezultă destul de convingător din datele statistice de mai jos,
referitoare la mişcarea populației din trei ținuturi maghiare învecinate cu Bihorul,
în comparație cu aceea din Sud-Estul Bihorului în perioada dela 1720 până la
191066.

Ținutul 1720 1828 1869 1890 1910

S-E Bihor 17.093 77.430 146.024 132.912 161.339
Hajdu 3.138 40.473 62.914 70.070 85.137
Nagy-Kunság 2.340 47.672 60.215 72.508 80.460
Bichiș 4.146 138.909 212.973 258.386 297.693

64 Serbare, denumire turcească – n.n.

65 Györffy, o.c., p. 21
66 Györffy, o.c., p. 20

56
 Acest tablou statistic ne arată că, până când în curs de 190 ani populaţia din
Sud-Estul Bihorului s'a înmulţit numai de 9 ori, în aceeaşi perioadă populația din
Hajdu s'a înmulțit de 27 ori, cea din Nagy-Kunság de 34 ori, iar cea din Bichiş de
aproape 72 ori. Disproporția aceasta extraordinară nu se poate explica prin sporul
natural al populației, iar aceasta mai ales atunci când ştiut este că națiunile
conlocuitoare în fosta Ungarie nu erau mai prolifice decât Românii. Disproporția
se poate explica numai printr'o continuă şi masivă emigrație a iobagilor români şi
ruteni din ținuturile mai sărace, precum şi a iobagilor maghiari din comitatele de
peste Tisa, siliți să fugă din cauza fiscalității prea aspre. Despărțiți de frații lor,
Românii și Rutenii din aceste ținuturi au fost maghiarizați în mod sistematic, nu
numai prin organele administrative, ci și cu concursul organelor bisericești de sub
jurisdicția episcopiei din Muncaci, care au pregătit terenul pentru înființarea
episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog cu rit bizantin și cu limbă
liturgică maghiară.

IV. Realizările Românilor pe terenul bisericesc și cultural-național

în prima fază a stăpânirii habsburgice (1692-1847)
După recucerirea Bihorului de cătră trupele împărăteşti a început o muncă
febrilă pentru reclădirea cetăţii şi a oraşului Oradea. În lipsă de locuitori, fură
colonizaţi aici o mulțime de Sârbi, originari din provincia Rascia, refugiaţi din faţa
Turcilor. La 1695 Leopold I asigură acestora o mulțime de privilegii, precum şi
dreptul de a avea un episcop propriu, supus patriarhului sârbesc din Carlovăț67.
Sârbii îşi clădiră două biserici şi un cartier mare pentru locuințele lor, care se
numeşte şi azi Oraşul Sârbesc (Rácz Város). La 1705, episcopul sârbesc din Oradea,
Isaia Diakovici, își mută reşedinţa episcopală la Arad, de unde continuă să
păstorească nu numai pe Sârbii din Oradea, ci şi pe Românii ortodocşi din întregul
Bihor.
Odată cu recucerirea Orăzii se aşezară aici şi o mulțime de greci, precum şi o
seamă de Macedo-Români, mari şi abili negustori, cari reînviară comerțul total
decăzut. Oradea devine astfel în tot decursul sec. XVIII una din cele mai puternice

67 Dejeu, o.c., p. 133

57
colonii greceşti. Grecii din Oradea constituiră o comunitate bisericească independentă
de Sârbi, dar îşi țineau slujbele în biserica sârbească din Oradea-Veneția, în cimitirul
căreia - după cum arată pietrele de mormânt cu inscripţii greceşti - se şi înmormântară
până spre finele veacului trecut. Ei puseră la Oradea temelia unei şcoli confesionale
ortodoxe cu limba de predare greacă, păstrându-se până azi numele dascălilor greci
cari au servit la această şcoală. La 1714 aproape toţi negustorii, comercianții şi
contribuabilii mai de seamă ai Orăzii erau Greci, Sârbi şi Macedo-Români. Câteva
familli de negustori greci se stabiliră mai târziu şi la Beiuş unde ajutară, ca şi la
Oradea, străduinţele bisericeşti ale Românilor.
Episcopia catolică din Oradea, reinstalată în toate drepturile şi proprietățile
ei anterioare, inaugurează încă la 1692 seria lucrărilor edilitare, prin zidirea unei
bisericuţe cu turn de lemn, cedată apoi Rutenilor colonizaţi aici în timpul domniei
Mariei Terezia. Se construiesc pe rând biserica Sf. Ladislau, catedrala catolică cu
două turnuri, palatul episcopal de lângă aceasta şi edificiile canonicale. Iezuiții
reînviară învăţământul primar şi secundar, înfiinţând şi un gimnaziu. La 1747 se
înfiinţă la Oradea un regiment, compus în 70% din Români. La 1770, Iosif II
degradă cetatea la situaţia de cazarmă şi dădu ostaşilor din regiment dreptul de a-
şi ridica case şi gospodării în jurul cetăţii, unde răsar astfel cartierele numite
Subcetate şi Militar. Astfel, datorită uriaşei contribuţii a unor neamuri nemaghiare,
se formă cu încetul Oradea modernă de azi.
În noua eră inaugurată de stăpânirea habsburgică, Românii din Bihor încep
să cucerească teren, iar năzuinţele lor culturale şi bisericești se afirmă pe zi ce
merge. Pentru lupta lor împotriva trupelor austriace, în timpul revoluţiei lui Fr.
Rákoczy II (1703-1711), nu suferiră nicio consecinţă gravă de ordin politic. Românii
din Ținutul Beiuşului se aleseseră pe urma acestei revoluţii chiar cu un câştig real,
scăpând de o mulţime de sarcini şi corvezi, ce trebuiau să presteze cetății Finiş
care, la 1711, a fost prefăcută într'un morman de ruine, la ordinul curţii imperiale.
La Oradea şi Beiuş, unde prezenţa iobagilor n'a fost tolerată timp de
veacuri, Românii se impun cu încetul ca element orăşenesc cu un început de
organizaţie bisericească şi şcolară. Biserica se reorganizează în protopopiate, pe
bazele vechi de dinaintea calvinismului. Pe o jelanie din 1727 găsim semnăturile
protopopilor români Mihail din Lunca, Gavril din Beiuş, Ioan din Cefa de pe
câmpia Orăzii şi George din Peşteş de pe valea Crişului Repede. Tot în acest timp
mai întâlnim un al cincelea protopop român cu reşedinţa la Groşi, în ţinutul

58
Beliului68. Românii din Oradea se grupară în jurul Grecilor şi Sârbilor, formând
împreună comunităţi parohiale şi întrebuințând aceleaşi biserici, în care se oficia în
trei limbi, grecește, sârbește și româneşte. Clopotul bisericii ortodoxe din piaţa
Orăzii e făcut la 1804 cu cheltuiala norodului grecesc, sârbesc şi românesc. În urma
procesului de continuă asimilare cu Maghiarii şi Românii, Grecii şi Sârbii slăbesc
mereu, iar după un timp dispar, lăsând toate instituțiunile lor bisericeşti şi
culturale moştenire pe seama coreligionarilor lor români.
Lipsit aproape cu desăvârşire de credincioşi, episcopul catolic al Orăzii,
Augustin Benkovich, ajutat de Iezuiţi, începu o intensă propagandă pentru
readucerea la catolicism a calvinilor maghiari. Aceeaşi propagandă el o desfăşură
şi printre Români, în credința că, după îndelungata teroare suferită din partea
calvinilor, vor îmbrăţişa şi ei catolicismul. Văzând însă refuzul categoric al
Românilor de a-şi schimba obiceiurile vechi religioase şi ritul bizantin, episcopul
recurse la ajutorul episcopului vicar greco-unit Iosif de Camilis din Muncaci,
rugându-l să vină şi să propage printre Românii din Bihor unirea religioasă cu
Roma, pe lângă păstrarea obiceiurilor vechi, a ritului bizantin şi a limbei române ca
limbă liturgică. Acesta trimise atunci în Bihor pe călugărul Isaia de Caroli care, în
colaborare cu călugărul iezuit P. Farkas, un bun cunoscător al limbei române, reuşi
să aducă la unire câteva sate româneşti. La 1695 veni la Oradea şi episcopul Iosif
de Camilis, care avu o lungă consfătuire cu preoții români favorabili unirii.
Acțiunea aceasta, încurajată şi de ecoul hotărârilor epocale ale sinodului
preoţimei române din 1698, ținut la Alba-Iulia, a adus la unire mai mulți Români
bihoreni. Pe aceştia, episcopul catolic îi păstorea prin intermediul unui canonic al
său, care purta titlul de vicar al Românilor uniţi. La 1739 episcopul catolic dărui
uniţilor o clădire mare din centrul Orăzii, care fu transformată într'o biserică
română-unită. În faţa nemulțumirilor tot mai accentuate ale Românilor de a fi
păstoriţi de persoane străine de ritul şi de neamul lor, episcopul a fost nevoit să
propună forurilor competente înființarea unui vicariat român-unit, dependent de
episcopia catolică din Oradea. Vicariatul se înfiinţă la 1748, numindu-se în fruntea
lui Meletie Covaci (1748-1775), român macedonean69 din Nagusta70, fost paroh

C. Pavel, o.c., p. 101

68

Mențiune separată de notele profesorului Filipașcu: macedoromân (sau aromân), ramura sud-
69

dunăreană a românității

59
român unit la Diosig. Hirotonisit şi de episcop, noul vicar nu fu investit cu titlul de
episcop de Oradea, ci cu acela de Tegea, o cetate în Arcadia. El se intitula totuşi
„Meletie din mila lui Dumnezeu şi Scaunului Apostolic Arhiereu Sfintei Biserici a
Răsăritului, Orăzii-Mari şi Bihorului, Grecilor, Românilor şi Ruşilor”. El se instală
într'o clădire cu opt încăperi spațioase, fostă casă parohială a bisericii Sf. Ladislau,
dăruită de episcopul catolic pentru a servi de reşedinţă vicarilor români.
După cum se constată din Șematismul71 anului 1765 al Episcopiei catolice din
Oradea, în Bihor existau în acel an 90 parohii române-unite, organizate în opt
protopopiate. Încurajați de succesul obţinut pentru înființarea vicariatului, Românii
începură o acţiune viguroasă pentru cucerirea unei totale independenţe faţă de
episcopia maghiară a Orăzii. În memoriile lor înaintate forurilor superioare, arătară
că ei sunt uniţi dar nu supuşi – „uniti sed non subditi” – şi ca atare au drept la o
episcopie proprie, pe care o reclamă drepturile lor fireşti, în conformitate cu
credinţa, ritul, limba şi demnitatea lor; că aceste drepturi nu pot să fie satisfăcute
prin numirea în fruntea lor a unui arhiereu lipsit de toate drepturile și investit cu un
titlu episcopal străin care nu este decât o păpuşă în mâinile unui episcop străin de
ritul și de neamul lor. Revendicările acestea întâmpinară o rezistenţă îndârjită din
partea episcopiei catolice, care nu voia nici să audă de o emancipare a credincioșilor
uniți de sub jurisdicția ei, încât la 1775, în urma decesului vicarului Meletie Covaci,
complectă scaunul vacant cu un străin, numind de vicar unit pe Antoniu Ganoczy,
canonic al episcopiei catolice din Oradea. Memoriile de protest înaintate împotriva
actului samavolnic al episcopului latin, dar mai ales numeroasele demonstraţii
publice organizate de preoţii şi credincioşii uniţi, au silit Curtea Imperială din Viena
să propună Scaunului Apostolic înfiinţarea unei episcopii române-unite la Oradea
care, după cum o remarcă foarte judicios prof. N. Iorga, n'a fost un dar din partea
nimănui, ci a fost o cucerire a Românilor prin luptă72.
Episcopia română unită din Oradea s'a înființat prin bulla „Indefessum”73
din 15 Iulie 1777, cu dreptul de păstorire peste Românii uniţi din comitatele Bihor,
Arad, Bichiş, Cenad, Csongrad, Timiş, Torontal şi Caraş-Severin, dar ca sufragană

70 Mențiune separată de notele profesorului Filipașcu: localitatea, în românește, era cunoscută cu

numele de Neaguște
71 Recensământ bisericesc – n.n.

72 Nicolae Iorga, o.c.

73 Vezi bulla la Dejeu, o.c., p. 200-204

60
a episcopiei primațiale catolice din Strigoniu. Odată cu aceasta se înfiinţă la
Oradea şi un capitlu canonical cu șase canonici. Moise Dragoş (1777-17877), întâiul
episcop al Orăzii, obținu la 1781 dela împăratul Iosif II înzestrarea episcopiei
româneşti cu domeniul din Beiuş, mare de 139.000 jugăre, fosta proprietate a
episcopiei latine din Oradea, care asigura un venit anual de 22.000 fl. Prin aceasta,
episcopii români primiră un puternic mijloc de muncă culturală şi putinţă de a se
achita de rolul înalt pe care poporul nostru, rămas în urmă şi înnoptat din cauza
robirii de veacuri, îl aştepta dela vlădicii români. Așteptările acestea au și fost
realizate. Din clipa înființării episcopiei române, în toate frământările episcopilor
uniți se împletește ca un fir roșu, aproape fanatică, râvna pentru școala
românească. Ei au știut să prindă și să vămuiască clipele istorice din vieața unui
popor, acele clipe dela care atârna soarta luptelor de veacuri.
Prin Urbariumul din 1769, iobagii români, putându-şi schimba domiciliul,
se aşezară tot mai numeroși la Oradea şi Beiuş, unde încep a se afirma ca elemente
urbane în vieața politică și socială, organizându-se chiar şi în bresle de meseriaşi.
Frământările politice din Apus silesc casa domnitoare să dea la 1770
„Regulamentul Naţiunii Ilirice”, iar la 1777 legea „Ratio Educationis”. Românii din
Bihor, organizaţi în comunități bisericeşti independente şi ca naţiune aparte,
putură profita de binefacerile acestor legi. După revoluția țărănească din 1784, la
care participară într'o măsură mai mică şi Românii bihoreni, stăpânirea lărgi şi mai
mult dreptul Românilor de a-și înființa şcoli în limba lor, insistând în acest scop
chiar şi prin organele administrative. Astfel, la 1788, Românii din Bihor aveau 64
de şcoli primare confesionale: 30 în cercul Oradiei, 20 în cercul Salontei şi 14 în
cercul Beiuşului. În anii următori, şcolile româneşti se înmulțiră cu încă 34, aşa că
pe la finele sec. XVIII Românii avură 98 de şcoli, susținute toate cu mari jertfe de
popor. În primele decenii ale veacului următor, numărul şcolilor româneşti se
dublează, ele având în fruntea lor doi inspectori români, reprezentând cele două
confesiuni româneşti74.
Încă din 1739 luase ființă, sub conducerea unui preot, o şcoală primară
română, pe lângă biserica română unită din Oradea. Aici se învăţa cititul cu litere
chirilice, rugăciunile şi cântările bisericeşti. Vicarul Meletie Covaci a transformat
această şcoală într’o şcoală model destinată practicei pedagogice, dându-i

74 Tripon, o.c., p. 62 și N. Albu, o.c., p. 240 ș.u.

61
posibilitatea de a evolua cu timpul într’o școală normală de învățători. Aici aplicau
viitorii învățători români cunoştințele şi metodele însuşite în școlile primare dela
sate şi se introduceau în elementele pedagogiei practice. Aici se întruniră la 1779
învățătorii români bihoreni, de ambele confesiuni, pentru a se iniția în tainele
metodei pedagogice Sagan, aplicată cu mult succes la 1774 în Franța. Metoda
aceasta se datorează ilustrului pedagog Ioan Felbiger, abate de Sagan,
organizatorul şcoalelor populare din Silezia, din încredințarea lui Frederic cel
Mare. Episcopii ajutau şi stimulau progresul acestei şcoli, onorând cu prezența lor
examenele solemne de fine de an, acordând premii elevilor mai silitori şi
selecționând pe cei mai capabili pentru studii liceale şi teologice. Începând cu anul
1784, şcoala avea în fruntea ei un profesor specialist în pedagogie, însărcinat cu
pregătirea profesională a viitorilor dascăli români care, după o practică de doi ani,
deveneau învățători. Profesorii aceştia au fost cu toții oameni bine pregătiți şi
muncitori, lăsând în urma lor mai multe scrieri şi diferite manuale pentru uzul
şcoalelor primare româneşti. Unul din aceştia a fost şi învățatul Ioan Corneli,
colaboratorul lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai la alcătuirea „Dicționarului” dela
Buda.
Episcopul Darabant mai fondă la Oradea o şcoală primară centrală, unde la
1785 funcționa ca dascăl Maxim Manuilovici, viitorul preot ortodox al Orăzii, apoi
episcop ortodox al Vârșețului. Românii ortodocși din Oradea, deşi mai săraci,
susțineau şi ei tot timpul o şcoală primară, cu acelaşi caracter ca şi al celorlalte şcoli
triviale din imperiu. La 1783 găsim ca dascăl la această şcoală pe Maxim Petrovici,
care la 1787 primi şi un dascăl ajutător în persoana lui Ioan Molnar. Lui Petrovici îi
urmează la 1789 Gheorghe Ioanovici, iar acestuia, la 1795, Dimitrie Raț75.
La 1792, împăratul Iosif II dărui episcopiei române frumosul claustru şi
biserica de lângă el, foste proprietăți ale ordinului Iezuit, desființat la 1773. Biserica
iezuită a devenit biserică parohială, iar claustrul iezuit a fost transformat de cătră
episcopul Darabant într'un înalt institut de educație pentru tineretul român, numit
„Seminar”. Aici au găsit adăpost şi întreținere în fiecare an câte 300 tineri, nu
numai bihoreni, ci şi din alte comitate româneşti mărginaşe, care frecventau la
Oradea şcoli de toate gradele. Educaţia religioasă, morală şi intelectuală a
tineretului şcolar din „Seminar" era condusă de un canonic-rector, ajutat de un

75 N. Albu, o.c., p. 239

62
preot spiritual şi de trei prefecți de studii, recrutaţi dintre cei mai distinşi
absolvenţi de teologie. În curs de 130 ani de funcționare, acest institut de educaţie
a dat poporului român peste 6.000 de cărturari: profesori, liber profesionişti,
funcționari, învățători, comercianți şi industriaşi, precum şi trei episcopi (Vasile
Erdeli-Ardeleanu, Alexandru Dobra şi Ioan Alexi) şi un mitropolit (Ioan Vancea de
Buteasa).
Dela 1777 exista la Oradea, în baza legii „Ratio Educationis”, un serviciu de
control peste şcolile secundare, numit Prodirectoratul Regional al Învățământului
Secundar, căruia au fost supuse şi şcolile secundare româneşti. Tot la Oradea a luat
ființă, la 1780, o Academie de Drept, care a fost cercetată neîntrerupt şi de mulți
studenți români din toată granița vestică. La 1808 s'au inaugurat cursurile liceului
condus de ordinul călugăresc al Premonstratensilor din Oradea, întreținut de ei
din venitul moşiilor întinse cu care a fost înzestrat de împărat. În tot cursul
funcționării acestui liceu, elevii români reprezentau 25-30% din totalul elevilor.
Metodele întrebuințate de episcopii latini ai Orăzii pentru a aduce la unire
cu forța pe toți Românii din Bihor au provocat o puternică reacție în enorma
majoritate a acestor Români care, datorită dârzeniei cu care au luptat, precum şi
sprijinului primit din partea episcopilor sârbi din Arad, reuşiră să-şi impună
voința în fața stăpânirii străine, de a rămânea în credinţa strămoşilor lor. La 1 Iunie
1726, conducătorii Românilor ortodocşi se întruniră în Veneția Orăzii, unde
protestară împotriva amestecului arbitrar al latinilor în afacerile interne ale
bisericii lor, declarând că ei nu recunosc alt episcop decât pe cel din Arad şi că
preferă să moară decât să-şi părăsească legea străbună. Plângerile repetate ale
Românilor ortodocşi împotriva latinilor a silit stăpânirea să ordone trei anchete
pentru examinarea acelora. Rezultatul acestor anchete, ținute în anii 1727, 1735 şi
1754-1758, a fost recunoaşterea dreptului Românilor ortodocşi de a rămânea în
religia lor şi recunoaşterea dreptului cuvenit episcopului ortodox din Arad de a
face vizitații canonice în parohiile ortodoxe din Bihor, de a sfinți bisericile acestora
şi de a le orândui preoți.
Începând cu anul 1760, Românii ortodocşi din Oradea înaintară cereri peste
cereri, dar fără de nici un rezultat, pentru a li se permite zidirea unei biserici în
Oradea. Ancheta făcută de comitat în 1783 constată că în Oradea locuiesc 159 de
familii române ortodoxe în case proprii, 49 de familii în case închiriate şi alte 38 de
persoane independente necăsătorite; că comunitatea română ortodoxă din Oradea

63
dispune de teren propriu şi fonduri disponibile pentru zidirea bisericii, şi că
drumul la biserica din Veneția este rău, iar iarna şi în timp ploios este
impracticabil. Cererea înaintată în anul următor, însoțită de constatările anchetei, a
determinat pe împărat să acorde Românilor ortodocşi din Oradea „graţia specială”
de a-şi zidi o biserică a cărei piatră fundamentală s’a aşezat cu mare solemnitate la
9 Noemvrie 1784, în prezența episcopului Petru Petrovici din Arad. Tot în acest
timp, la 1781, ei îşi zidiră şi la Beiuş, pe un pitoresc pept de deal, o biserică de
piatră, mare şi foarte frumoasă pentru acele vremuri.
La 1792 se înființează la Oradea un consistor ortodox, prezidat de un
preşedinte vicar, în persoana protopopului sârb Teodor Arsici din Veneţia-Orăzii76.
Urmaşii acestuia, până la emanciparea totală a bisericii ortodoxe române de sub
hierarhia sârbească, au fost cu toţii sârbi. Acest consistor avea sigil propriu, era
scutit de taxele poștale, primea la cerere asistenţa magistraților, ţinea şedinţe
bilunare, provedea satele cu preoţi, examina pe candidații la preoție şi-i trimitea
pentru hirotonisire la Arad, primea şi rezolva plângerile credincioşilor, iar în
cauzele mai mari cerea prin raport aprobarea episcopiei din Arad77.
La începutul veacului al XIX-lea, Românii ortodocși inaugurează lupta pentru
întemeierea de instituții culturale românești și pentru emanciparea bisericii lor de sub
hierarhia sârbească. Ținuta sfădătoare a episcopilor sârbi nu se mai putea tolera, mai
ales atunci când mitropolitul sârb Sratomirovici din Carlovăț nu făcea nici un secret
din ura lui de nestăpânit față de graiul românesc78. În urma acestei lupte se
inaugurează la 1829 seria de episcopi de naționalitate română în scaunul episcopal al
Aradului, dar supuși încă mitropolitului sârbesc din Carlovăț. Pe teren cultural, fiind
sprijiniți și de episcopul unit Samuil Vulcan din Oradea, înființară la Arad, în 1812, o
Școală Normală Română de Învățători, iar la 1822 un Seminar de Teologie, puse sub
conducerea învățaților dascăli și scriitori români pe Moise Nicoară și Dimitrie
Țichindeal. În aceste institute și-au făcut educația și pregătirea profesională preoții și
învățătorii români ortodocși din Bihor.
Limba de propunere la Școala Normală din Arad a fost la început cea
latină, înlocuită la 1845 cu maghiara, iar de la 1850 s'a impus, cum era și firesc,
limba română. Românii ortodocși din Bihor, în frunte cu vicariatul din Oradea, au

76 Decretul de înființare al Vicariatului cf.Dejeu, o.c., p. 143

77 Tripon, o.c., p. 36
78 N. Iorga, Istoria Bisericii Române Ortodoxe, II, pp. 288-302

64
luptat mult ca această școală importantă să se înființeze la Oradea. În cererea
înaintată în acest scop, ei arătată că lipsa acestei școale este mai simțită la Oradea și
în părțile bihorene, unde poporul este mai sărac și lipsit de mijloace materiale
pentru a trimite un număr îndestulător de tineri la Arad, și că însăși existența
acestei școale ar fi mai asigurată la Oradea. Toate străduințele lor s'au sdrobit însă
de voința de fer a consilierului și inspectorului școlar Uroș Nestorovici, care a
impus Aradul ca centru cultural pentru Românii ortodocși din Ungaria. La 1831,
Românii din Oradea înaintară o cerere Împăratului, rugându-l să transfereze
Școala Normală dela Arad la Oradea, iar la 1860 mecenatele Nicolae Zsiga oferi în
același scop întreaga lui avere, dar ambele încercări au rămas fără de nici un
rezultat. Totuși, contribuția Bihorului pentru susținerea acestei școale a fost de 240
fl. anual, plus sumele colectate în acest scop dela credincioși cu discul în biserici, în
toate duminecile și sărbătorile.
Biserica română ortodoxă din Oradea a fost dată cultului divin încă la 17
Noemvrie 1790, însă lucrările pentru înzestrarea și înfrumusețarea ei se terminară
abia la 1831, când (11 Iunie) s'a îndeplinit și actul sfințirii ei, în cadrul unei pompe
și festivități rare, servind episcopul Maxim Manuilovici din Arad, fost timp de 24
ani vicar al Orăzii, cu o asistență numeroasă, fiind de față și protopopii din
Caransebeș și Oravița. La solemnitatea aceasta românească au participat
reprezentanţii autorităţilor civile şi militare, episcopul român-unit S. Vulcan
împreună cu toţi canonicii lui, ş.a. Din pilejul acesta s'a dat şi un banchet la reduta
orăşenească, la care s'au rostit mai multe toaste: pentru casa domnitoare, arhiduci,
palatinul ţării, episcopii prezenţi şi ctitorii nouei biserici. După fiecare toast, miliţia
a dat salve de tunuri. A fost o sărbătoare de manifestare şi înfrăţire românească,
cum nu s'a mai văzut până atunci la Oradea. A doua zi, episcopul Manuilovici a
prezidat o şedință festivă a Consistorului din Oradea, în cadrul căreia l-a instalat
pe protopopul Atanasie Boţco în funcţiunea de preşedinte-vicar al Consistorului79.
Episcopia unită, datorită fondurilor asigurate de veniturile marelui domeniu,
a cumpărat la Oradea mai multe intravilane şi case pentru canonici; iar la Beiuş a
zidit o biserică în piață şi o a doua reşedință episcopală. Episcopul I. Darabant (1788-
1805) zidi la Oradea monumentala catedrală de azi, cu un turn măreţ; împodobită şi

79N. Firu, Date și documente cu privire la istoricul bisericii greco-orientale din Oradea-Mare,
Arad, 1910; Date și Documente cu privire la istoricul școalelor române din Bihor, Arad, 1910;
Biserica ortodoxă-română din Bihor, în luptă cu unirea, Caransebeș, 1913; Șt. Lupșa, o.c.

65
zugrăvită artistic de cătră urmaşii săi S. Vulcan şi M. Pavel. Episcopul M. Dragoş
ridică la 1778 un etaj deasupra reşedinței episcopale din Oradea, pe care urmașul
său I. Olteanu o mai lărgi, iar la 1904 episcopul D. Radu o dărâmă, zidind în locul ei
actuala reşedinţă impozantă şi modernă, în stil roman, cel mai frumos palat din
Oradea. În reşedinţa episcopală din Oradea s'au ţesut planurile și s'a formulat crezul
cultural şi politic românesc, la realizarea căruia au muncit toți cărturarii şi apostolii
neamului până la înfăptuirea unităţii lui politice. Aici s'a scris o mare parte din
cărţile care, cele dintâi, au dovedit prin argumente ştiinţifice originea şi latinitatea
poporului și a limbei româneşti. Episcopii uniţi au patronat întreaga operă culturală
românească, fără osebire de confesiune. Nu numai scriitorii uniţi ca P. Maior, Gh.
Șincai şi S. Micu au găsit adăpost la curtea acestor arhierei români, ci şi scriitori
români ortodocşi, ca Moise Nicoară, Dimitrie Ţichindeal, Ion Molnar-Piuarul, Al.
Gavra și Petru Vasici. Acesta din urmă şi-a dedicat „Dietetica” sa episcopului Samuil
Vulcan80. Acest palat adăposteşte şi Arhiva diecezană, care cuprinde, din timpul
vicarului Maletie şi până azi, toate documentele privitoare la această episcopie şi la
instituţiile culturale creiate de ea, precum şi întreaga ei corespondență cu Vaticanul.
Tot aici se află şi Biblioteca diecezană, compusă din mai multe mii de volume de
valoare istorică universală, care mai conţine şi cărți rare, mai ales în domeniul
teologiei dogmatice şi morale, precum şi prețioase manuscrise încă inedite81.
La Beiuş funcţiona încă dela 1779 o școală primară mixtă în care, pe lângă
limba română și germană, se preda elevilor români de ambele confesiuni și
elemente de limba latină şi elină. La 1818, şcoala aceasta se scindează în două şcoli
primare confesionale româneşti, ortodoxă și unită, fără să mai cultive şi cele două
limbi clasice. Situaţia avantajoasă a Beiuşului, ca centru administrativ al
domeniului episcopal şi ca localitate liniştită, ascunsă între munţi şi păduri,
departe de privirile veşnic bănuitoare ale stăpânitorilor de neam străin, a sugerat
episcopului S. Vulcan (1805-1839) fericitul gând de a întemeia aici un institut
„întru folosul şi cultura naţiunei române, lipsită cu totul de ajutor şi cultură”. La
1826, episcopul ridică aproape de malul Crişului Negru o clădire arătoasă cu un
etaj, investind în acest scop suma importantă de 160.000 fl. La 1828, deschide în a-

80 N. Iorga, Vechimea și originea elementului românesc în părțile Bihariei, în Cele Trei

Crișuri, Oradea, 1921, p. 69 și P. Dejeu, o.c., p. 207
81 I. Radu, Manuscriptele bibliotecii episcopiei române unite din Oradea-Mare, București,

1923

66
ceastă clădire şi inaugurează cursurile gimnaziului românesc cu patru clase,
instituind pentru întreținerea lui şi plata profesorilor un fond de 100.000 fl. Odată
cu aceasta, episcopul dădu ordin corpului profesoral al gimnaziului să organizeze
conferinţe la sate pentru deşteptarea interesului şi dragostei poporului român faţă
de şcoala aceasta, care este şcoala lui. La 1836 gimnaziul este înălţat la rangul de
liceu cu șase clase, în conformitate cu legiuirile şcolare din acel timp. Pentru a veni
în ajutorul elevilor săraci, la 1837 episcopul ordonă direcţiunii liceului să împartă
acelora, fără osebire de confesiune, în fiecare zi, pâine gratuită, fabricată pe
cheltuiala episcopului.
Înfiinţarea acestui liceu românesc la graniţa de Vest a românismului, a fost un
gest eroic şi istoric de cea mai mare importanţă. El depăşeşte cu mult cadrul strâmt al
intereselor bihorene şi primeşte un rost istoric cu consecințe din cele mai fericite
pentru vieața culturală a celor aproape două -milioane de Români din Banat, Bihor,
Arad, Satu-Mare, Sălaj şi Maramureş, deoarece până la întregirea neamului acesta a
fost singurul liceu românesc între hotarele Ungariei propriu zisă. În cursul primului
veac de activitate a acestui liceu, și-au făcut aici educaţia românească şi intelectuală
peste 20.000 de tineri români, care au devenit cu toţii apostolii culturii și ai
naţionalismului românesc în regiunile cele mai expuse infiltrației străine82.

V. Lupta Românilor pentru cucerirea drepturilor politice și culturale

în ultima perioadă de stăpânire străină (1848 – 1918)83
Frământătile politice, cari au precedat deslănțuirea revoluției din 1848, au
găsit pe Românii din Bihor despărţiți de frații lor din Transilvania. În consecință, ei
au fost siliţi să se încadreze în acţiunea comună a Românilor din Banat şi părțile
ungurene, urmând direcţia politică de înfrățire româno-maghiară. Directivele acestei
politici s'au trasat prin rezoluţiile luate de fruntaşii români la conferința din
Budapesta, la 21 Mai 1848, ţinută în casa fruntaşului bihorean Emanuil Gojdu,
preşedintele conferinței. Revendicările naţionale ale acestei conferinţe au fost
următoarele: emanciparea bisericii române ortodoxe de sub supremaţia bisericii

82Amănunte la C. Pavel, o.c., iar decretul-de înființare a Liceului vezi ibidem, Anexa X
83Amănunte privitoare la acest capitol vezi la Teodor Neş, Oameni din Bihor, 1848-1918,
Oradea, 1937, p. 652. Studiu documentar întocmit pe temeiul a 165 de studii, reviste şi ziare
române şi maghiare

67
sârbeşti; organizarea şi administrarea independentă a bisericii româneşti prin fiii ale-
şi ai naţiunii; înfiinţarea unei secţii româneşti pe lângă ministerul Cultelor din
Budapesta; întrebuinţarea liberă a limbei române în biserică, şcoală şi în toate
treburile din lăuntru ale naţiunei; la numirile de funcţionari publici să se ţină seamă
mai mult de fiii naţiei noastre, iar la regimentele româneşti să se numească ofiţeri
români.
Totuşi, în vâltoarea revoluției care s’a deslănțuit în curând, o seamă de
fruntaşi bihoreni, ca Emanuil Gojdu, Alexandru Roman, Partenie Cosma, Nicolae
Jiga, ş.a., ţinând seamă de imperativele naţionale, nu s'au lăsat prinşi în vârtejul
politicii oficiale, influințată în mare parte de prestigiul persuasiv al emigranților
din Principate, Nicolae Bălcescu şi Cezar Boliac, cari duceau tratative cu Kosuth
pentru încheierea unei prietenii româno-maghiare. Numiţii fruntaşi, cu care se
solidarizase aproape întreaga obşte românească din Bihor, siliţi să se acomodeze
unei situaţii istorice recunoscută şi consumată, au adoptat în lupta lor, desfăşurată
în parlament şi în public, o tactică oportunistă, străduindu-se să smulgă legi şi
amendamente, care să garanteze individualitatea etnică a poporului român. În
politica de frăţie româno-maghiară, cu renunțarea la orice notă de intransigenţă
națională, s'a încadrat deputatul bihorean Ioan Dragoş, întovărăşit de câțiva
acoliţi, fără a reuşi însă să exercite vreo influinţă asupra intelectualilor şi maselor
ţărăneşti din Bihor. Urmarea acestor atitudini politice a fost că Românii din Sud-
Estul Bihorului au luptat alături de legiunile româneşti ale lui Avram Iancu.
Români bihoreni înrolați prin presiune în armata koşutistă au fost foarte puţini, iar
lipsa totală de însufleţire a acestora rezultă din pomelnicul lung al dezertorilor
români din armata maghiară.
În tot decursul revoluţiei, Oradea a fost unul din cele mai importante centre
militare koșutiste. De aici se dirijau luptele trupelor maghiare împotriva Moților
lui Iancu, şi tot de aici se trimiteau în mare parte batalioanele de voluntari
maghiari cari şi-au lăsat oasele în munţii Zarandului şi ai Abrudului. Pentru
supunerea Românilor din Bihor a funcţionat în permanenţă o curte marţială, cu
schimbul la Oradea, Guberdiu, Beliu, Beiuş, Vaşcău şi Aleşd, care a condamnat la
moarte şi a executat prin spânzurătoare un însemnat contingent de martiri români
pentru crezul şi dârzenia lor românească. Spre sfârşitul revoluției s'a oprit pentru
câteva zile la Oradea și revoluționarul Ludovic Kosuth, care s'a instalat în
reşedinţa episcopiei române unite, ţinând cu tot preţul să fie oaspetele episcopului

68
român Vasile Erdeli, un bărbat de mare capacitate intelectuală, poliglot şi diplomat
abil.
La sosirea trupelor ruseşti, sub comanda generalisimului Paschievici,
temniţele Orăzii erau ticsite de români din toate ținuturile. Aceştia au fost puşi
imediat pe picior liber, iar deținuții intelectuali români au fost primiţi în audienţă
de cătră generalisimul armatei ruseşti, care s'a arătat faţă de ei foarte curtenitor, iar
preotului Ioan Ungu din Tomeştii Zarandului i-a dăruit o raclă aurită cu chipul
Sfintei Fecioare, ce se păstrează încă în Muzeul Astrei din Sibiu. Generalul
Paschievici își instală cartierul său general tot în reşedinţa episcopiei române unite.
Marele eveniment al staţionării la Oradea a armatei ruseşti eliberatoare a fost
însemnat şi de preoţii români pe filele a două cărți bisericeşti: „În anul 1849 luna
August au intrat Muscalul cu oaste de 120.000 oameni în Oradea-Mare, sub
comanda General Feldmareşalului Herzog de Varşau şi Graf de Erivan Paschievici,
cu care ocaziune a venit la Oradea-Mare şi clironomul de tron al Rusiei, Marele
Principe Constantin, fiul Țarului Nicolae”. „În anul 1849 August 15 au slujit în
sfânta biserică a Orăzii-Mari Sfânta Liturghie regemenspaterul Muscalilor, cu doi
pateri şi un diacon, cu noi preoții Orăzii-Mari, fiind de faţă şi povăţuitorul oştilor
muscăleşti Paschievici și feciorul Țarului, Constantin”84.
Epoca absolutismului austriac (1849-1867), cu îngăduința de libertate
naţională dăruită de Viena „recunoscătoare”, a dus la realizarea în bună parte a
revendicărilor naționale şi culturale a Românilor din Bihor, cari continuară să
trăiască despărțiţi de fraţii lor din Transilvania, anexarea Bihorului la Ungaria
fiind confirmată şi de acest regim. Cele două biserici româneşti scăpară definitiv de
sub jurisdicţia umilitoare a bisericilor străine, organizându-se în două mitropolii
autonome, la Sibiu şi Blaj, cu dreptul de păstorire peste toţi Românii de dincoace
de Carpați. Vicariatul ortodox din Oradea se transformă într'un for bisericesc curat
românesc, supus episcopiei din Arad, acum episcopie românească, sufragana
Mitropoliei din Sibiu. Episcopia română unită din Oradea devine sufragana
Mitropoliei din Blaj. Jurisdicția ei se extinde acum şi asupra unor teritorii
româneşti din Satu-Mare şi Sălaj, care până atunci stătură sub păstorirea episcopiei
rutene a Muncaciului. Ea perdu în schimb ținuturile bănățene şi arădene, pentru
păstorirea cărora se înfiinţase o episcopie română unită nouă, la Lugoj.

84 Dejeu, o.c., p.166

69
 În locul limbei latine se introduce la liceul din Beiuş limba română. Liceul
este ridicat la opt clase, recunoscându-i-se dreptul de publicitate şi de a elibera
diplome de bacalaureat. Încercarea la 1854 şi 1860 a guvernului imperial de a
introduce limba germană ca limba de propunere în clasele superioare ale acestui
liceu, a fost împedecată de rezistenţa dârză a Românilor. Acesta era singurul liceu
din Ungaria recunoscut echivalent cu institutele similare din Austria. Aşa se
explică marele număr de elevi, fiii celor mai alese familii române boiereşti din
Bucovina, ba chiar şi de ai familiei Cantacuzino din Muntenia, care în anii 1860-
1890 şi-au făcut studiile la acest liceu. Școala normală de învățători din Oradea a
fost reorganizată după cerințele noui şi moderne. La stăruinţa episcopului V.
Erdeli se înfiinţează, pe lângă liceul catolic al Premontratensilor din Oradea, o
catedră de limba şi literatura română; apoi o altă catedră similară pe lângă
Universitatea din Budapesta. Cel dintâi titular al acestor catedre a fost eruditul
profesor bihorean Alexandru Roman, un muncitor harnic, luptător naționalist şi
publicist talentat, ales la 1866 membru al Academiei Române din Bucureşti.
Seminariştii români din Oradea înfiinţară, sub conducerea maestrului
cântăreţ al catedralei, societatea corală „Unirea”, care-şi formă apoi o orchestră şi o
fanfară, pregătind puncte de atracție pentru sărbătorile româneşti. La 1852 se
înfiinţează Societatea de Lectură a tinerimei şcolare dela Archigimnaziul Catolic şi
Academia de Drepturi din Oradea, sub patronajul episcopului V. Erdeli şi
conducerea profesorului Al. Roman. Șezătorile acestei societăți ținute în Seminar
erau bune prilejuri pentru a difuza produsele literaturii române şi de a promova
solidaritatea Românilor resfiraţi în mijlocul Maghiarilor. Societatea a plămădit şi
un prielnic climat pentru desvoltarea aptitudinilor literare ale membrilor ei.
Lucrările originale ale acestora, poezii şi proză, s'au publicat în volumele intitulate
„Diorile Bihorului” și „Fenice”. Ele cuprind încercările modeste ale unui mănunchi
de tineri entusiasmaţi şi buni români, care trasează cărarea de afirmare, indicând
urmaşilor posibilitatea de pătrundere spre zorile culturii naționale. Ședințele lu-
nare ale societăţii erau adevărate serbări naţionale, la care participa întreaga
intelectualitate română din Oradea, și o parte din provincie.
În Senatul Imperial Bihorul este reprezentat de episcopii români ai Orăzii, a
căror atitudine naționalistă este categorică. La 1865 episcopul Iosif Pop Sălăjanul,
autorul celebrei lucrări „Enchiridon Iuris Ecclesiae Orientalis Catholicae”
îndeamnă credincioşii să voteze numai cu candidații români, iar în şedinţa

70
Senatului din 17 Aprilie 1866 el cere egalitate de drepturi pentru națiunea română.
Lupta politică a Românilor se desfăşoară după programul şi tactica stabilită la
conferința parlamentarilor români din 7 Mai 1861, prezidată de bihoreanul
Emanuil Gojdu, în casa căruia s'a şi ținut. La 1865 scriitorul bihorean Iosif Vulcan
înființează şi conduce la Budapesta revista „Familia”, care îmbărbătează şi adună
în jurul ei pe tinerii români, dornici de a-şi exterioriza sentimentele lor naționale.
Mai târziu, el scoate şi un supliment al revistei, intitulat „Șezătoarea”, o harnică
colecţie de produse literare din popor. Un alt scriitor bihorean, Miron Pompiliu, se
stabili la Iaşi, unde se impune ca unul din cei mai mari scriitori populari români.
Bihorul devine un izvor nesecat de talente româneşti, care depăşesc în număr şi
calitate talentele maghiare din acelaşi ţinut, ba se impun chiar şi aprecierii
măgulitoare a scriitorilor maghiari85.
Prin inaugurarea Dualismului din 1867, Românii din Transilvania şi părţile
ungurene sunt dați pradă Maghiarilor. Împăratul, care nu-şi luase nici oboseala de
a răsfoi rapoartele prefecţilor români din Revoluție86, uitase cu desăvârşire
imensele sacrificii aduse de Români pentru salvarea tronului său primejduit.
Guvernele maghiare din această perioadă, călăuzite de ideea de a forma un stat
unitar maghiar, îşi macină toate energiile pentru maghiarizarea naţionalităților
conlocuitoare. Tendinţa aceasta viza în primul rând Bihorul, cel mai avansat punct
al expansiunii româneşti spre Vest. Legile potrivnice naționalităţilor se agravează
pe zi ce merge, constituind o permanentă primejdie pentru institutele româneşti.
Aceasta în contrazicere cu prevederile articolului 44 din legea aşa zisă a
naţionalităţilor, votată mai mult din tactică, cu scopul de a induce în eroare opinia
publică europeană, nu pentru egala îndreptățire a naționalităților.
În urma desființării granițelor politice dintre Ungaria şi Transilvania,
Românii se încadrară cu toții într'un puternic bloc naţional, cu o singură conducere
centrală, care dirija unitar întreaga luptă națională. Datorită luptei dârze a Partidului
Național Român, precum şi datorită dărniciei marilor episcopi şi fruntaşi laici,
institutele culturale româneşti din Bihor se putură menţinea şi desvolta cu toată
persecuţia deslănţuită împotriva lor. Ele continuară să lucreze neîncetat, fără
reclamă şi în tăcere, la trezirea şi difuzarea conştiinței naționale pe aceste meleaguri.

85 Márki Sándor, Bihari román irok (Scriitori români din Bihor), Nagyvárad, 1880
86 Silviu Dragomir, Revoluția Românilor din Transilvania 1848-49, Sibiu, 944, vol. I, p. XVIII

71
Lupta împotriva asupririlor maghiare a avut repercursiuni în opinia publică
europeană, care a prins simpatii pentru durerile şi năzuințele poporului român. Pe
măsură ce creștea însă interesul şi înţelegerea străinătății pentru nevoile neamului
nostru, în aceeaşi proporție sporea şi reacţiunea guvernelor maghiare împotriva
naționalităților, încercând să accelereze procesul lor de maghiarizare. Totuşi, pentru
ochii lumii, ele scoteau în Bihor şi câte 2-3 deputaţi români dintre figurinele politice
oportuniste, înregimentate în partidele maghiare, care cântau în struna dată de
guvern, ca să demonstreze dincolo de graniţe generozitatea şi libertatea din Ungaria.
Pentru a putea fi aleşi însă aceşti falşi reprezentanți ai Românilor, au trebuit să fie
siluite conştiințele maselor alegătorilor şi corupte caracterele celor slabi, ca să
provoace căderea marilor figuri naţionaliste. Situaţia aceasta a silit pe Români să
renunțe la lupta zadarnică şi să intre în pasivitate.
În timpul pasivității politice, numai arhiereii români, ca membri de drept ai
Casei Magnaţilor, mai putură să lupte pentru drepturile Românilor, să-şi ridice
glasul împotriva legilor tendenţioase politico-bisericeşti şi să răspundă la
declarațiile duşmănoase ale deputaților maghiari din parlamentul din Budapesta.
Doi din fruntașii acestor arhierei, mitropoliții Ioan Vancea de Buteasa (1868-1893)
şi Miron Romanul (1874-1898), au fost fiii Bihorului. Timp de un veac ei au stat
neclintiți în slujba intereselor românești. Personalitatea mitropolitului Ioan Vancea
s’a impus atenției și admirației reprezentanților lumei catolice, întruniți la
Conciliul din Vatican (1869-1870). Discursurile, cu conținut masiv și pline de
argumente convingătoare, rostite de bihoreanul Vancea la acest conciliu, duelul
său oratoric cu cardinalul Pitra, conferința sa despre „Biserica lui Hristos” și
felicitările călduroase și unanime primite din partea membrilor sinodali
constituiesc un punct culminant de glorie în vieața Românilor dela începutul
deslănțuirii furiei maghiare. Pentru ținuta lui demnă cu care a apărat interesele
românești ale bisericii sale la Vatican și pentru felul măreț cum a reprezentat
neamul său în fața areopagului mondial al catolicismului, la 26 Iunie 1870
deputații români din parlamentul din Budapesta i-au expediat mitropolitului
Vancea în numele întregului popor român o telegramă omagială și de felicitare. În
misiunea aceasta de o covârșitoare importanță, mitropolitul Vancea a fost însoțit
de episcopul Iosif Pop-Sălăjanul al Orăzii și de tânărul secretar mitropolitan Victor
Mihali de Apșa, viitorul mitropolit al Blajului.

72
 Românii din Bihor erau bine reprezentaţi la toate conferințele şi congresele
naționale româneşti din regatul Ungariei. Din comisia de 30, aleasă de Conferința
națională dela 1881 din Sibiu, fac parte şi fruntaşii bihoreni Partenie Cosma, Iosif
Vulcan, Alexandru Roman, Nicolae Zigre şi Iosif Roman. Comisia aceasta a redactat
faimosul program al partidului naţional român, care a formulat directivele de
activitate politică pentru tot timpul pasivității. În acest timp, reprezentanţii autorizaţi
ai aspirațiilor şi intereselor Românilor din Bihor s'au mărginit, pe teren politic, să se
organizeze pe tăcute, să-şi aleagă fără mare sgomot delegaţii pentru conferințele
naţionale dela Sibiu, pentru sinoadele eparhiale din Arad şi pentru cele mitropolitane
din Sibiu. Aceşti deputați români, cari au respirat mai nestingheriți în aceste
parlamente româneşti, s'au întors acasă încărcaţi cu idei şi principii naționale
intransigente, pe care, răspândindu-le în cercurile lor sociale, au atras de partea lor
toată suflarea românească din Bihor.
Faţă de tendințele de maghiarizare tot mai accentuate ale guvernelor din
Budapesta, episcopul Mihail Pavel ia măsuri energice, însoțite de mari sacrificii
băneşti, pentru apărarea şi întărirea liceului din Beiuş. La 1887, el lărgeşte vechea
clădire, zidind o aripă nouă modernă cu zece sale de învățământ, iar în curte o sală
de gimnastică spațioasă, pe care o înzestrează cu toate aparatele moderne.
Deasupra acesteia zidi apoi o sală spațioasă de desen, o pinacotecă şi două
cabinete de lucru pentru profesorii de fizică şi de ştiințe naturale. Astfel, liceul
primeşte o capacitate pentru 420 elevi, şi devine unul din cele mai bine înzestrate
licee din Ungaria, fără ca statul maghiar să fi contribuit cu ceva la aceasta din
impozitele mari ce le încasa dela cele patru milioane de Români. La 1891 același
episcop inaugurează Internatul Pavelean, zidit în coastele liceului, pe malul
Crişului Negru, la început pentru 100 elevi, apoi se mai lărgi treptat, putând
adăposti 200 elevi, cari primeau întreținere pe lângă taxe foarte modeste. Tot el
deschide la 1896 Școala Civilă de Fete din Beiuş, înzestrată şi cu un Internat pentru
100 fetițe românce, aparținătoare ambelor confesiuni româneşti. Astfel, spiritul
românesc din aceste institute, ca şi în acelea din Oradea, s'a putut păstra neştirbit
chiar şi în cursul celor mai grele vremuri.
Gesturile de dărnicie ale vlădicilor români din Oradea au găsit imitatori şi
printre fruntaşii români bihoreni. Marele bărbat Emanuil Gojdu lăsă pentru
scopuri culturale şi burse pe seama tineretului şcolar liceal şi universitar român
ortodox o importantă fundație, care la 1897 se ridica la suma de 1.702.093 fl., o

73
sumă fantastică pentru acele vremuri. Nicolae Jiga lăsă un fond de 3.000 fl. pe
seama bisericii române ortodoxe din Oradea, din care să se acorde împrumuturi
eftine pe seama credincioşilor, iar venitul fondului să servească la îmbunătăţirea
salariilor preoţeşti; un fond de 3.000 fl. pentru comercianţii români lipsiţi de
capitaluri suficiente; un fond de 3.000 fl. pentru distribuirea de pâine gratuită pe
seama elevilor români ortodocşi dela liceul din Beiuş; apoi, un imobil din Oradea,
în valoare de 18.000 fl. pentru a servi de internat tineretului şcolar de confesiune
ortodoxă de la liceu și Academie87. Nicolae Borbola, canonic-prepozit în Oradea,
lăsă o fundaţie de 16.000 fl. pentru biserică, şcoală şi înmormântarea săracilor.
Protopopul Ioan Papp din Beiuș institui o fundație de 50.000 cor. aur, pentru
ajutorarea elevilor săraci dela liceul din Beiuş. Negustorul Dimitrie Negreanu din
Beiuş testează pentru stipendii pe seama tineretului şcolar român ortodox cea mai
frumoasă casă şi prăvălie din centrul Beiuşului.
Datorită acestor fundaţii s'au putut inaugura şi două internate române
ortodoxe, unul la Beiuş (1889) pentru 60-70 elevi şi altul la Oradea pentru 30-40
elevi şi studenți români. Aceste ajutoare şi fundaţii au înlesnit selecţionarea
elementelor româneşti dela sate şi trecerea lor prin filiera celor mai înalte institute
de cultură. Numeroasele talente native ale Bihorului au putut fi astfel sondate din
imensa masă țărănească şi au putut fi şleifuite în şcoli de toate categoriile, care au
răspândit mai târziu lumina culturii asupra maselor țărăneşti din care au răsărit.
Aşa s'a creiat pleiada de intelectuali români care au rezistat neprihăniţi
formidabilei presiuni de desnaționalizare practicată de guvernele maghiare.
De altă parte, un grup de scriitori, naţionalişti și înfocaţi, s'au străduit ca
prin slova lor desenată cu grije, să întărească conştiințele de aici, măcinate
necontenit de valurile maghiarimei, strecurând prin stihuri patetice dragoste şi
însufleţire pentru soarta neamului românesc. La 1870 profesorul Iustin Popfiu
publică un volum de poesii cu adausul unei conferinţe despre poezie şi proză. El
redactează revista omiletică „Amvonul”, care apare la Oradea, şi publică un volum
de predici. La 1872, Partenie Cosma înfiinţează Casina Română din Beiuş, unde se
citeau ziare şi reviste româneşti. La 1875 se înființează sub patronajul celor doi şefi
spirituali, a episcoplui Ioan Oltean şi a vicarului Andrei Papp, societatea corală
„Hilaria” din Oradea, care în primii trei ani de activitate a organizat şezători

87 Vezi Testamentele lui E. Gojdu și N. Jiga, la T. Neș, o.c., p. 589 ș.u.

74
artistice, corale şi dansante, la care participau toți intelectualii români din Oradea
şi din jur. În anii 1878-1896, activitatea ei încetează din cauza prigoanei deslănțuită
de autoritățile maghiare împotriva Românilor. La 1897, reluându-şi activitatea,
organizează concerte şi pitoreşti baluri româneşti. Ea întrunea la Oradea întreaga
intelectualitate română din Bihor, pentru câteva clipe de desfătare muzicală, de
întâlnire socială, ascultând câte o dizertaţie cu subiect istoric-literar, o poezie sau
un fragment din opera literară a unui scriitor român, însufleţindu-se și instruindu-
se în acelaşi timp. Dirijorii Hilariei au fost Avram Pop (1897), Iosif Maiorescu
(1898) şi Nicolae Firu (1900).
Cel mai de seamă eveniment cultural românesc care se înregistrează în
acest timp este mutarea în 1880 a redacţiei revistei „Familia” dela Budapesta la
Oradea, unde va străjui încă timp de 27 ani, ca un stejar falnic, pe malul Crişului
Repede. Prin aceasta, Oradea devine cel mai important centru românesc de
radiațiune naţională şi culturală. După cum o caracterizează cu multă dreptate
poetul Octavian Goga, „revista dela Oradea devine un palpitant monitor al ideii
naționale, care aducea valul mântuirii şi făcea să treacă în suflete aceea presimţire
minunată, ce presărase de mult cu flori în minţile tuturor, drumul armatelor
româneşti”88. La uşile acestei foi bat toţi începătorii timizi, pe care Iosif Vulcan ştie
să-i îmbărbăteze şi să-i îndemne la muncă. Aici vedem publicată întâia licărire a
nemuritorului poet Mihail Eminescu, precum şi cele dintâi începuturi literare ale
multor din scriitorii consacrați ai veacului nostru. I. Vulcan, care timp de patru
decenii a stăpânit şi îndrumat mişcarea culturală şi a găzduit în coloanele revistei
sale, pe rând, aproape pe toţi bărbaţii români de condei din Ungaria şi România, a
ţinut legături strânse cu Bucureştii, centrul firesc al culturii neamului, scriind
cronici bucureştene şi publicând biografiile şi fotografiile marilor personalități din
România. El a mai publicat şi câteva volume de poezii, nuvele, comedii şi schiţe de
călatorii. Pentru meritele sale literare, Academia Română din Bucureşti l-a ales
membru al ei, la 1891, când îşi ţinu discursul de recepție despre Dimitrie
Ţichindeal. El a fost cel dintâi secretar al Societății pentru înfiinţarea unui fond de
teatru românesc în Ungaria, întemeiată la 1870 la Budapesta, sub preşedinția lui
Iosif Hodoş, pe care a condus-o şi el ca preşedinte timp de 12 ani.

88 T. Neș, o.c., p. 225

75
 La 1892 advocatul Iustin Ardelean scoate la Oradea revista săptămânală
„Vulturul” care, pentru umorul său sănătos şi satirile bine potrivite, s'a răspândit
repede pe întreaga graniță de Vest. Sub impresia serbărilor grandioase organizate
la Beiuş în 1898 de cătră societatea culturală „Astra” din Sibiu, se hotărâră şi
Românii din Bihor să-şi înjghebeze un despărţământ al acesteia. El se înființă în
1900 la Oradea, sub preşedenția advocatului Nicolae Zigre, cu cinci secţii în
subordine pentru ţinuturile Orăzii, Beiuşului, Tinca, Beliu şi Salonta.
La 1897 se pun la Oradea bazele puternicei bănci româneşti „Bihoreana”,
care devine un pilastru în organizarea economică a Românilor bihoreni. Sub
conducerea pricepută a economistului Coriolan Pop, capitalul social spori la 1907
dela 300.000 fl. la 1.200.000 coroane, iar în 1912 la două milioane coroane. Numai
în primul an de activitate, ea a acordat țăranilor împrumuturi în suma totală de
800.000 cor., conform scopului urmărit, de a ajuta economia țăranilor,
industriaşilor şi comercianţilor români. Activitatea ei binefăcătoare s'a intensificat
treptat asupra întregului Bihor, prin cele şapte filiale ale sale, înfiinţate în centrele
de plase româneşti. Cu concursul ei s'au înfiinţat interprinderile Banca „Frontiera”,
Librăria şi Tipografia Românească din Oradea; participând totodată cu capitaluri
însemnate la exploatările forestiere şi la comerţul de mărfuri, ajutând neîncetat şi
mica industrie românească. A întreţinut câţiva studenți la Academia de Drept, iar
pentru propaganda culturii româneşti a împărţit un mare număr de cărţi printre
ţărani şi a instituit premii pentru învăţătorii cari țin cursuri pentru analfabeţii eşiți
de sub obligația şcolară. Toate întrunirile cu caracter românesc se ţineau de acum
în localul spațios al „Bihorenei”, ai cărei funcţionari făceau cu toţii apostolat
românesc în timpul lor liber. Astfel, instituţia aceasta economică a contribuit şi ea
în mare parte la înfăptuirea idealului național.
În tot acest timp, studențimea română dela Oradea se manifesta admirabil,
încât la un moment dat devine centrul atenţiunii generale a Românilor din
Transilvania, Bucovina şi România. Petrecerile organizate de studenţii români în
cadrele „Hilariei” sau sub alte firme au fost prilejuri bine venite de închegare şi
manifestare națională, la care pelerinează toţi intelectualii români din judeţ. Pentru
atitudinea lor românească, studenții români au fost atacaţi nu odată în coloanele
ziarelor maghiare locale, care îi acuzau că întrebuinţează bursele primite din
fundaţii româneşti pentru agitaţii împotriva Maghiarilor. Mişcările studențeşti
reprobate de ziarele maghiare erau reacţiuni fireşti, produse de Memorand, de

76
Replică şi de procesele izvorâte din acestea. Studenții români dela Oradea, urmând
exemplul colegilor lor dela toate universitățile, s'au solidarizat cu toate manifestele
şi memorandele redactate pentru apărarea fiinţei noastre etnice, culturale, politice
şi economice. Din comitetul executiv al partidului naţional român de pe vremea
Memorandului făcea parte şi advocatul beiuşan Vasile Ignat care, în acel timp, se
afla bolnav într'un sanator din străinătate. La 29 iulie 1894, studenţii români,
însoţind pe intelectualii lor fruntași, făcură în gara Orăzii o călduroasă
manifestație de simpatie şi de solidaritate memorandiştilor Vasile Lucaci, Iuliu
Coroianu şi Gheorghe Rațiu, escortaţi dela Cluj prin temnițele din Seghedin.
În acest timp se ridică figura simpatică de luptător al studentului Lucian
Bolcaş, care şi-a fixat drept program de muncă organizarea tineretului şi a
societăţii româneşti într'un bloc solidar. Prin activitatea lui ziaristică şi naționalistă,
el câştigă încrederea şi simpatia tuturor şi devine preşedintele studenților români.
De altă parte, el țesu legături cu poetul Gheorghe Coşbuc şi cu literatul Bogdan-
Duică, înmulţind firele spirituale prin care era legat Bihorul de celelalte centre
româneşti. Credinţa sa politică o schiţă într'un toast rostit la serata de cunoştință a
studenților, 13 Oct. 1888, zicând de încheiere următoarele: „Suntem tineri români,
fiii unui popor lipsit de condițiile unei vieți libere şi prospere naţionale, şi luptăm
pentru realizarea acestora. De aceea, deviza noastră va fi pe toate terenurile:
Deşteaptă-te Române!”. Congresul studențesc internaţional din Torino, inaugurat
la 15 Nov. 1888, îl alege de vicepreşedinte pe Lucian Bolcaş, şi cu tot protestul
reprezentanţilor studențimei maghiare aprobă ca el să reprezinte în consiliul
federaţiei internaţionale studențeşti „Corda Fratres” pe toți studenții români din
Ungaria, Bucovina şi România. Tot cu acest prilej, la propunerea studentului Piere
Tissier, reprezentantul Franței, s'a votat cu o furtună de aplauze următoarea
hotărâre trecută în ordinea de zi: „Congresul internaţional al studenţimei exprimă
toată simpatia sa delegaţilor români și afirmă respectul său faţă de aspiraţiunile lor
naționale”. Suferințele şi persecuţiile ce au trebuit să îndure studenții români din
partea autorităților maghiare, pentru că şi-au făcut datoria față de neamul lor, le
vom arăta în capitolul următor.
Anul 1905 pune capăt pasivităţii politice şi deschide o nouă perioadă în
istoria luptelor naționale ale Românilor din Bihor, ultima sub stăpanirea străină.
Fruntaşii politici români, urmați de o frumoasă falangă de intelectuali cu studii
academice, de învățători şi studenţi, încep opera de educație politică şi civilă a

77
alegătorilor. În acest scop se inaugurează seria lungă a adunărilor populare, în care
oratorii rostesc crezul național, lămuresc directivele şi atitudinile viitoare, silindu-
se să pornească totodată şi un curent puternic pentru votul universal, singurul
prin care Românii puteau să obțină o reprezentanţă proporțională în parlamentul
maghiar. La opera aceasta educativă au contribuit şi şefii politici români din alte
ţinuturi, care veniseră cu drag să dea o mână de ajutor fraților din ținutul cel mai
expus infiltrației străine.
În campaniile electorale, țăranii români se prezentară cu conștiința mândră
şi o voință tare încât, înfruntând brutalitățile jandarmilor şi a preşedinților
birourilor electorale, nu se sfiiră să rostească numele urgisit al candidatului român.
Față de acesastă atitudine demnă, guvernul maghiar a pus, după vechea rețetă,
candidați români guvernamentali în cele mai românești cercuri; a pus în funcțiune
toate şuruburile teascului electoral; a exercitat presiuni asupra alegătorilor prin
organele administrative şi jandarmi, împedecând prezentarea la vot a alegătorilor
din sate întregi; a exercitat presiuni chiar şi asupra arhiereilor şi vicarilor români,
ca să interzică participarea preoților şi învăţătorilor la propaganda electorală,
ameninţând cu retragerea tuturor ajutoarelor acordate de stat bisericilor şi şcolilor
româneşti. Consecința măsurilor luate de guvernul maghiar a fost căderea la
alegerile din 1906 a tuturor candidaţilor români.
Campania electorală din 1906 are, totuşi, o importanță deosebită prin faptul
că a fost cea dintâi care s’a făcut cu lozinca naţionalismului intransigent. Prin ea,
conştiinţele româneşti au fost trezite şi smulse pentru totdeauna taberei maghiare.
Ele se manifestară cu un elan de nebiruit la alegerile parţiale din 1907 în
circumscripţia Beiuşului, unde candidase Părintele Vasile Lucaciu, neobositul
luptător pentru drepturile naționale, martirul întemnițat în repetate rânduri de
autoritățile maghiare. El se prezenta în fața alegătorilor săi cu o aureolă legendară
ca unul care întruchipa în gradul cel mai înalt aspirațiunile daco-romane.
Candidatura lui la Beiuș era considerată ca o sfidare a ideii de stat unitar maghiar
și a stârnit o furtunoasă reacţie în opinia publică maghiară. Într'un articol publicat
în ziarul local „Nagyvárad”, deputatul maghiar Ludovic Halász scria următoarele:
„Dacă Lucaciu cade de la Beiuş, s'ar asigura acolo statornic şi necondiţionat
hegemonia maghiară. Înfrângerea Românilor la Beiuş - unde sunt şcoli româneşti,
o reşedinţă episcopală română şi socieți culturale româneşti - ar potoli elanul de
luptă al celorlalți candidaţi români şi ambiția lor de a fi aleşi deputați. Izbânda sau

78
înfrângerea va avea repercursiuni asupra alegerilor viitoare din circumscripţiile cu
populaţie mixtă. Opinia ţării, prin urmare, nu trebue să vadă în alegerile dela
Beiuş o simplă luptă de partid şi să treacă peste ea cu uşurinţă la ordinea zilei, ci ea
trebue să se mişte şi să pună în linia de bătaie pe toți ostaşii maghiari pentru
salvarea maghiarimii”89. Cu toată teroarea şi vicleșugurile întrebuințate de
autoritățile maghiare, voinţa dârză de a birui a alegătorilor români n'a putut fi
înfrântă. Păr. V. Lucaciu a fost ales cu o majoritate sdrobitoare, obținând 1718
voturi față de cele 914 ale candidatului maghiar. Drept răzbunare împotriva
strălucitei biruinţe româneşti, alegătorii maghiari din Tărcaia au bombardat cu
pietre casa fruntaşului român Ioan Ciordaşiu şi au incendiat reşedința episcopală.
Biruinţa dela Beiuş a dovedit odată şi pentru totdeauna că baionetele şi
ameninţările nu sunt suficiente pentru a sdrobi voinţa alegătorilor români de a
urma pe conducătorii lor fireşti. De aceea, cu ocazia alegerilor parlamentare din
1910, ultimele sub stăpânirea maghiară, sdrobitorul de naţionalități, contele Ștefan
Tisza, reuşi să spargă pentru moment puternicul bloc românesc, câştigând pentru
vederile sale pe vicarul Vasile Mangra din Oradea, care acceptă candidatura pe
lista guvernamentală. Fost pe vremuri unul din cei mai înfocaţi luptători
naţionalişti, om de condei şi membru al Academiei Române, V. Mangra se bucura
încă de un mare prestigiu printre preoţii şi învăţătorii ai căror şef hierarhic era. Ca
urmare, căzură şi de data aceasta toți candidaţii partidului național român. Totuşi,
fenomenul Mangra a rămas numai o ramură moartă faţă de curentul
naţionalismului pur, care s'a revărsat năvalnic peste întregul pământ al Bihorului.
Nici epoca aceasta de frământări politice nu este lipsită de creaţii de
institute româneşti noui şi de intense manifestaţii culturale româneşti. La Beiuş
apar pe rând societatea corală „Lyra” (1905) înfiinţată și condusă de profesorul
Ioan Bușița, profesor dela liceul din Beiuș; institutul român de credit „Drăganul”
(1907) cu un capital de 200.000 cor. și tipografia şi librăria românească „Doina”
(1911), aceste două din iniţiativa luptătorului naționalist advocatul Ioan Ciordaşiu.
Societatea corală „Hilaria” din Oradea îşi lărgi cercul de activitate, organizându-şi
(1907) un cerc de lectură şi instituind premii pentru cele mai bune lucrări literare.
În cercul de lectură al „Hilariei” se citeau cele mai însemnate ziare şi reviste din
România. Concertele cu programe variate şi bogate, organizate de „Hilaria” la

89 T. Neș, o.c., p. 407

79
Oradea şi în satele mai mari din provincie, au continuat fără întrerupere până în
1914. La fel a desfăşurat o foarte bogată activitate culturală Despărţământul Astra
din Bihor, acum sub conducerea advocatului Aurel Lazar din Oradea, şeful
luptătorilor naţionalişti români din Bihor. În anii 1911-1913 au dat reprezentaţii la
Oradea trupele româneşti A.P. Bănescu, Şt. Mărcuş şi V. Antonescu, care aduceau
în Bihor fragmente din vieaţa spirituală a fraţilor liberi. La manifestaţiile şi
reprezentaţiile societăţilor amintite şi-a dat întâlnirea tot ce are Bihorul mai
românesc. La ele curgeau valuri de intelectuali de la țară, cu sufletele deschise,
pentru a primi forţe noui şi sugestiile lumei ideale, întemeiată pe dreptatea dintre
oameni, în a cărei reînviere credeau cu toată tăria.
Societățile corale bihorene „Lyra” şi „Hilaria” participară la expoziţia
generală română din 1906, organizată la Bucureşti cu prilejul jubileului de 40 de
ani de glorioasă domnie a Regelui Carol I. Corurile bihorene au recoltat succese
măgulitoare cântând la festivalul dela Arenele Romane şi la concertul dela Teatrul
Naţional, pentru care li s’au conferit diplome de onoare şi medalii de aur, iar
dirijorilor I. Buşița şi N. Firu Ordinul Coroana României în gradul de Cavaler. La
reîntoarcere, au avut cinstea de a cânta în fața Suveranilor României, la castelul
regal din Peleş. Ziarele au publicat reportagii din cele mai elogioase la adresa
corurilor bihorene şi a dirijorilor acelora.
Dintre numeroasele manifestări culturale din Bihor a avut un mare răsunet
în toată presa românească şezătoarea „Hilariei” din 10 Martie 1910, în care s’a unit
în mod armonic artisticul cu politicul. La şezătoarea aceasta, dată cu concursul
cântăreţului C. Brediceanu, participară şi fruntaşii vieţii politice româneşti din
Ungaria, în frunte cu Teodor Mihali, preşedintele clubului parlamentar. A doua zi
a urmat o importantă consfătuire politică, în care se hotărî ca partidul național să
nu renunţe la opoziţia lui tradiţională, cu toate discursurile pacifice şi de loialitate
rostite de premierul Tisza la Arad şi Oradea.
În 1914, isbucnind războiul sângeros, încetează orice manifestări culturale
și politice, pentru a fi reluate apoi mai viu, sub cerul liber al României Mari.

80
VI. Loviturile regimului maghiar până la isgonirea lui din Bihor
Tendințele şovine ale Maghiarilor încep să se manifeste îndată după
înlocuirea limbei latine cu cea maghiară în şcoli şi administraţie, inaugurând astfel
lupta naţionalităților conlocuitoare pentru apărarea limbei şi fiinţei lor naţionale.
La 1841, guvernul din Budapesta ordonă direcțiunii liceului din Beiuş să se
propună istoria şi geografia în limba maghiară; la 1843 ordinul acesta se extinde
asupra tuturor obiectelor de învățământ din cl. I, iar la 1845 el se extinde şi asupra
celorlalte clase ale liceului90. Datorită rezistenței dârze a episcopiei şi a corpului
didactic al liceului, ordinul nu se execută. După multe intervenţii, ordinul se
revocă, guvernul dându-şi aprobarea ca în liceul din Beiuş limba de propunere să
rămână tot limba latină. Ca protest împotriva înlocuirii limbei latine cu cea
maghiară, profesorul Nicolae Borbola dela Academia de Drept din Oradea
dimisionează dela catedra de drept natural şi intră în administraţia centrală a
episcopiei.
Guvernele maghiare, care s'au perindat dela 1867 încoace, nu vedeau cu
ochi buni munca şi pulsaţia culturală românească ce se înfiripa zi de zi între
zidurile institutelor româneşti. Îndeosebi liceul din Beiuş, atât de incomod pentru
planurile de maghiarizare, era mereu supraveghiat de agenţii autorităţilor publice,
care urmăreau cu atenţie chiar şi conversațiile elevilor, pentru a găsi ceva
compromiţător în sarcina liceului. La 1875, guvernul ceru din nou propunerea
istoriei şi geografiei în limba maghiară, iar la refuzul întâmpinat din partea
conducerii liceului a suprimat subvenţia de stat, în suma de 3.550 fl., pe care o
primea anual din timpul absolutismului austriac91.
La 20 Sept. 1877, Maghiarii din Oradea organizară în sala teatrului
municipal o demonstrație de simpatie pentru Turcii bătuți la Plevna de eroica
armată română, luând dispoziții pentru iluminarea locuinţelor, în vederea
retragerii cu torţe. Românii, neavând nici un motiv de bucurie, n'au participat la
această demonstrație şi nici nu şi-au iluminat casele. Din cauza aceasta,
demonstranții au spart geamurile şi au uns cu noroi locuinţele fruntaşilor români
şi reşedința episcopală92.

90 C. Pavel, o.c., p. 150

91 C. Pavel, o.c. și l.c.
92 T. Neș, o.c., p. 162

81
 La 1887 se pornește o anchetă împotriva judecătorului român Paul Papp
din Vaşcău şi este forțat să dimisioneze din post pentru că a avut îndrăzneala să
găzduiască în casa sa pe scriitorul Miron Pompiliu din Iași, care se reîntoarse acasă
pentru câteva zile93.
La 2 Iulie 1888, cu ocazia vizitei la Beiuş a episcopului romano-catolic din
Oradea, un servitor ridică de pe clădirea liceului drapelul național maghiar şi-l
ascunde sub streşină. Gestul acesta necugetat a servit de motiv legal autorităţilor
maghiare pentru a înscena un atentat împotriva statului maghiar. Ancheta
constată vinovăția elevului Aurel Borgovan și este dat în judecată pentru că el ar fi
dat ordin servitorului ca să ridice steagul. Apărat de advocatul Vasile Ignat, elevul
este judecat la închisoare deşi era minor şi nu se putea dovedi nicio înrâurire
autoritară din partea lui asupra servitorului. După ispășirea pedepsei, elevul
Borgovan trecu în România. Este de admirat curajul şi naţionalismul înflăcărat al
acestui elev, care a rezistat tuturor promisiunilor ispititoare făcute de autorităţile
administrative și şcolare de a-i acorda bani, ajutoare şi un examen ușor la Oradea
sau Debreţin, numai să mărturisească că a fost îndemnat de director sau de vreun
profesor. Totuși, autorităţile anchetătoare au propus ministerului închiderea
liceului din Beiuş. După nenumărate intervenţii pentru salvarea lui, ministrul
Csáki Albin s'a mărginit numai la următorul ordin: „Toate materiile de învățământ
afară de religia şi limba română să se predea în clasele superioare în limba
maghiară, dându-se libertatea a se folosi de limba română de câte ori interesele
didactice ar pretinde aceasta”. Pentru a „îngrădi influinţa limbei maghiare”,
episcopul M. Pavel înfiinţă internatul, în care elevii vor primi o educaţie
românească, având o bibliotecă şi pedagogi români94.
În toamna anului 1888 se ordonă o anchetă severă împotriva studentului
Lucian Bolcaș, pentru activitatea lui românească. În cursul anchetei, locuitorii
maghiari ai Orăzii făcură o demonstraţie pe stradă pentru a exercita presiune
asupra anchetatorilor, huiduind pe student la intrarea şi eșirea lui dela
Academie. La cursurile ce au avut loc în aceeaşi zi, profesorul Aloisiu Bozoky,
decanul Academiei de Drept, și-a permis faţă de studenții români să le dea o
lecţie de patriotism, declarându-le că în Ungaria sunt interzise manifestaţiile

93 T. Neș, o.c., p. 355

94 C. Pavel, o.c., p. 204 ș.u., și T. Neș, o.c., p. 168 ș.u.

82
naţionaliste. La aceasta, toți studenţii protestară și părăsiră ostentativ sala de
cursuri, declarând că nu pot tolera asemenea jigniri la adresa lor. Cazul lui
Bolcaș și solidarizarea cu el a studenţilor români a provocat un mare interes în
toate cercurile românești. Studenţii români dela toate universitățile din țară și
străinătate se grăbiră să-și tălmăcească prin scrisori și telegrame admirația și
adeziunea lor. S‘a produs astfel o desăvârșită unitate afectivă între studenții
români dela toate universitățile care, în congresul internațional studențesc dela
Torino, s‘a tradus într‘o singură voinţă, încercând încă atunci să realizeze, cel
puțin simbolic, unirea de fapt a tuturor studenţilor români, sfidând graniţele
politice. Ca urmare, la 15 Ianuarie 1889, decanul Academiei i-a adus la
cunoştința studentului Lucian Bolcaş că ministerul maghiar l-a exclus definitiv
din toate universitățile maghiare şi că diploma ce o va câştiga la oricare din
universităţile din străinătate în Ungaria nu va fi recunoscută. În faţa acestei
crude sentințe, L. Bolcaş a fost silit să ia drumul pribegiei şi să treacă frontiera
României fără paşaport, călăuzit de doi delegați ai Centrului Studenţesc din
Bucureşti, cari îl întâmpinară la Braşov. Studenţii români dela Academia din
Oradea, scandalizaţi de sentinţa draconică pronunţată împotriva preşedintelui
lor, se solidarizară cu el printr-o telegramă publicată în „Tribuna”, în care
declarau scurt şi cuprinzător: „Faţă de teroare, declarăm că suntem solidari cu
Lucian Bolcaş. Însufleţiți de acelaşi spirit, vom continua lupta! Oradea-Mare, la
28 Ianuarie 1889”. Semnați: E. Şimonca, I. Ciordaşiu, C. Steer, Gh. Novacovici,
L. Boroş, Al. Pop, D. Lascu, D. Spăriosu, A. Petrovici, V. Gheţie, V. Nicoruția, I.
Maiorescu, M. Spăriosu, Al. Aciu, C. Bejan, I. Luchiciu şi Aug. Mircea.
Atitudinea aceasta curajoasă a atras după sine excluderea dela Academia de
Drept a tuturor studenţilor români95.
În seara de 9 August 1893 a avut loc la Oradea o nouă demonstraţie
maghiară împotriva Românilor. Isbucnirea ei se datorează instigării făcute de
presa locală şi de o broşură calomnioasă, care acuza episcopia română din
Oradea de trădare de patrie. La semnalul dat prin strigătul: „Jos cu trădătorul
nemernic!”, mulțimea adunată în faţa reşedinței episcopale aruncă o ploaie de
pietre spre ferestrele acesteia. N'a rămas întreg niciun geam, iar mobilierul dela
parter şi etaj a fost complect distrus. Aceleaşi scene s'au repetat în fața

95 T. Neș, o.c., p. 181 ș.u.

83
institutelor, româneşti şi a caselor canonicilor şi fruntaşilor români. După o
anchetă sumară făcută mai mult de formă, cazul s'a mușamalizat ca un
fenomen fără importanţă, iar actele de vandalism, ca şi cele din 1877, au rămas
nepedepsite96.
În opera lui de maghiarizare, guvernul maghiar a încercat prin toate
mijloacele să-şi asigure concursul învăţătorilor români. Premiile i-au amețit pe
unii, iar eroarea i-a redus la tăcere pe alții, însă enorma lor majoritate au rămas
neclintiţi în dârzenia lor. Împotriva acestora se deslănţui o persecuție
sistematică, încât la 1894 sunt pedepsiți disciplinar cinci învăţători pentru
motivul că nu cunosc îndeajuns limba maghiară97.
La 1904, partidul socialist maghiar făcu apel la locuitorii români să se
întrunească cu socialiştii în comuna Aleşd, pentru a organiza împreună o
manifestație împotriva partidului 48-ist. Manifestaţia, însă, era îndreptată
împotriva guvernului. Autoritățile maghiare, văzând adunaţi împreună pe cei
mai temuți duşmani ai regimului, pe Români şi pe socialişti, au împrăştiat
întrunirea cu jandarmii şi cu un detașament de husari, care au strivit sub
copitele cailor o mulțime de oameni, lăsând pe teren 25 morți şi peste 50 de
grav răniți. Toate victimele au provenit numai dintre Români, socialiștii
maghiari scăpând cu toţii neatinşi98.
Îndată după reîntoarcerea dela expoziţia din Bucureşti (1906), începe
calvarul prigonirilor împotriva coriştilor „Lyrei” şi a liceului din Beiuş, ai cărei
reprezentanți au avut îndrăzneala de a-şi manifesta sufletele româneşti. Ziarele
maghiare au deschis un foc concentric împotriva liceului din Beiuş şi a
profesorului Ioan Buşița, dirijorul „Lyrei”, încât acesta a fost silit să cedeze
altuia conducerea corului. După aceasta, „Lyra” a fost urmărită mereu de către
primpretorul plasei, care i-a interzis orice manifestare publică. Deoarece coriştii
au cântat, totuşi, în biserica din satul Mizieş, cu ocazia unei excursii, au fost cu
toții pedepsiți la diferite amenzi99.
Legea şcolară din 1906 a ministrului Apponyi a abătut o strașnică
furtună asupra învățământului românesc din Bihor. Prin aceasta, ajutorul

96 T. Neș, o.c., p. 172 ș.u.

97 T. Neș, o.c., p. 198: Învățătorii I. Rațiu, S. Roman, I. Crișan, Gh. Roman și Gh. Popovici
98 T. Neș, o.c., p. 207

99 T. Neș, o.c., p. 421

84
acordat de Stat învăţătorilor români confesionali era condiționat de o serie de
factori, care făceau iluzorie subvenția. Legea instituia controlul Statului asupra
şcolilor româneşti în aşa măsură încât însemna aproape statificarea acelora.
Limba maghiară se preda după planul şi orele stabilite de minister, iar
învăţătorul confesional putea fi suspendat la simpla adresă a ministerului,
trecându-se peste autoritățile bisericești competente. Revizorii şcolari urmăreau
îndeosebi pe învățătorii suspecți din punct de vedere patriotic maghiar.
Cazierele lor erau examinate cu microscopul preocupării pentru ideea de stat
maghiar unitar. Cea mai mică abatere dela această idee era suficientă pentru a
arunca pe drumuri o familie, a statifica o şcoală şi a ameninţa cu suprimarea
subvențiilor acordate bisericilor şi şcolilor. La 11 Ianuarie 1907 începu o
anchetă împotriva a 54 de învățători români, sub pretextul că propovăduiesc în
şcoală spiritul nepatriotic şi că dețin acasă cărți româneşti şcolare neaprobate
de autoritățile şcolare maghiare. Persecuțiile se ţin lanţ şi în anii următori,
soldându-se cu condamnarea la închisoare, la diferite amenzi şi la suspendări a
mai multor români. Legea aceasta, deşi combătută cu vehemenţă în Parlament și
Senat de către reprezentanții naţionalităţilor, demonstrându-se tendința ei de a
maghiariza naţionalităţi nemaghiare, primeşte în 1909 o circulară suplimentară,
prin care se impunea propunerea în limba maghiară şi a religiei. Datorită
protestelor energice ale episcopatelor româneşti, atacurilor date de întreaga
presă românească şi meetingurilor de protest organizate în toate centrele
româneşti, cu participarea a mii de ţărani români, s'a putut împedeca aplicarea
acestei circulare100.
Spiritul şovin şi intolerant difuzat de guvernele maghiare ajunge să
stăpânească şi mentalitatea superiorilor dela Seminarul Teologic al episcopiei
romano-catolice maghiare din Oradea unde, conform vechilor decrete împărăteşti,
îşi făceau pregătirea preoţească şi teologică şi clericii episcopiei române-unite din
Oradea cari, între dânşii, aveau obiceiul să converseze în limba lor maternă. La
începutul lui Februarie 1912, clericul Gh. Bonea, în timp ce conversa româneşte cu
un coleg al său bolnav în infirmerie, este îndrumat la ordine de către pedagogul
seminarial, sub pretextul că limba română ar fi interzisă. Clericul român ripostă
imediat, că a vorbi româneşte este un drept natural al clericilor români, la care ei

100 T. Neș, o.c., p. 391 ș.u.

85
nu vor renunţa niciodată. Cazul acesta a provocat întrunirea unei conferințe a
profesorilor, prezidată de episcopul coajutor Iosif Lényi, la care au fost citați să se
prezinte toţi clericii români. După ce şi, de data aceasta, clericii români şi-au
exprimat hotărârea lor nestrămutată de a conversa între dânşii româneşte, li s'a
acordat un termen de trei zile pentru răsgândire, după trecerea căruia au fost dați
afară pur şi simplu, fără încunoştinţarea prealabilă a episcopiei româneşti. Aceştia
au fost: Gh. Bonea, V. Burcuşiu, I. Chirvai, A. Coza, M. Gherman, S. Gorou, V.
Lupan, I. Nărcuşiu, Șt. Mărcuşiu, I. Paşca, A. Pop, Gh. Pop, T. Raica, I. Sabău, D.
Salvator şi I. Șteer. După încercarea fără rezultat de a împăca lucrurile, episcopul
Demetriu Radu a trimis clericii la Seminarul Teologic din Blaj şi a luat măsuri
pentru zidirea la Oradea a unui Seminar şi Academii de Teologie, care s'a putut
inaugura numai sub stăpânirea românească101.
Tot în 1912, guvernul maghiar, prin intermediul direct al Împăratului
Francisc Iosif, reuşeşte să exopere dela Papa Pius X bulla „Christifideles Graeci”,
prin care se înființează o episcopie maghiară greco-catolică la Hajdudorog,
considerată de presa maghiară ca cea mai strălucită isbândă realizată de politica
pentru maghiarizarea naţionalităților. Indus în eroare de statisticele false ale
guvernului maghiar, Vaticanul a supus jurisdicţiei nouei episcopii şi 83 parohii
româneşti cu 73.225 credincioşi români, din care 42 parohii aparţineau episcopiei
unite din Oradea102. De altfel, după cum s'a şi dovedit cu argumente istorice,
credincioşii maghiari greco-catolici pentru cari s'a înființat noua episcopie erau de
origine Români, Sârbi şi Ruteni103, maghiarizați în decursul timpurilor de vitregie.
Meetingul de protest dela Alba-Iulia (29 Mai 1912) şi intervenţiile energice ale
episcopilor uniţi au determinat Vaticanul să ordoneze revizuirea bullei. Aceasta
însă, din cauza tărăgânării intenționate a guvernului maghiar, nu s'a putut
îndeplini decât după război. Vizitaţiile canonice făcute încă în toamna lui 1912 de
cătră Mihail Jaczkovics, vicarul nouei episcopii, care se deplasase în parohiile
româneşti însoţit de organele administrative şi de jandarmi, se încheie cu arestarea
şi condamnarea mai multor credincioşi români, în frunte cu preoţii Gheorghe
Mureşan din Moftinul-Mic şi Mihail Ciurdariu din Doba, primul condamnat la 18

101T. Neș, o.c., p. 426

102I. Georgescu, La Diocesi Magiara di Hajdudorogh, Blaj, 1943
103 Șt. Manciulea, Episcopia de Hajdudorogh și Românii, Blaj, 1942 și I. Karácsonyi, A

görögktholikus magyarok eredete (Originea greco-catolicilor maghiari), Budapest, 1924, p. 23

86
luni, iar al doilea la 3 luni şi 7 zile închisoare ordinară104. Printre apărătorii acestor
martiri găsim şi pe advocații bihoreni Aurel Lazar şi Ioan Ciordaşiu, alături de
fruntaşii politici ai Românilor din Transilvania. La 23 Februarie 1914, în palatul
reşedinței episcopale de Hajdudorog, îşi făcu explozia maşina infernală trimisă de
Cătărău din Cernăuți, ucigând pe vicarul Jaczkovics, împreună cu secretarul şi
concipistul episcopiei, şi rănind grav alte 7 persoane. Atentatul acesta a fost
simbolul clocotului vulcanic care ferbea în întreaga obşte românească împotriva
încercărilor de maghiarizare. Guvernul maghiar stătea, însă, închis într'o cameră
pneumatică, ferită de dinamica evoluției și a istoriei, unde nu pătrundeau furtunile
sociale.
Străduințele guvernelor maghiare de a desnaționaliza pe Românii din Bihor
rezultă şi din mărturiile unor scriitori maghiari. „Sporirea numărului nostru - scrie
un autor maghiar - se poate realiza pe două căi, prin sporul natural şi prin
asimilarea elementelor străine”. Pentru a arăta progresul asimilării naționalităților,
acelaşi autor menționează că, la recensământul din 1900, din 256.598 locuitori
bihoreni de religie ortodocsă şi greco-catolică s'au declarat Români numai 238.455,
iar restul de 18.143 -din care 4.136 în Oradea, iar 14.007 în satele Bihorului - s'au
declarat Maghiari105.
După un alt autor, procesul de asimilare a dat cele mai bune rezultate pe
campia maghiară dintre Tisa şi regiunea deluroasă a Bihorului. Din recensământul
din 1910 rezultă că, în acest an, s'au declarat Maghiari aproape 20.000 de Români
ortodocşi şi greco-catolici dintre locuitorii de pe câmpie, şi anume: 5.452 în Bihor,
2.997 în Bichiş, 633 în Jász-Nagy-Kun-Szolnok, 2.912 în Csongrád şi 7.243 în
Cenad106.
În slujba maghiarizării stătea înainte de toate şcoala primară maghiară, pe
care trebue să o primească toţi cetățenii Ungariei. După O. Sipos: „Fiecare cetăţean
al Ungariei este obligat să dea copiilor săi o educație patriotică maghiară.
Indiferent de orice l-ar lega pe cetăţean de limba lui maternă, nu putem admite, ca
în țara aceasta, să interpreteze oricine după placul său conținutul, esența şi scopul

104 I. Georgescu, o.c.

105 Sipos Orbán, Bihar vármegye (Județul Bihor), Nagyvárad, p. 102 și 144
106 Györffy István, o.c., p. 35

87
educației patriotice. Țara aceasta nu este numai patria cetățeanului, ci, înainte de
toate, ea este o patrie maghiară!”107
Acelaşi autor maghiar ne dă şi statistica despre situația şcolilor primare din
Bihor în anii 1870-1903, pe care o dăm mai jos fără de nici un comentar din partea
noastră108.

Școli primare 1870 1883 1903 Sporul în 33 ani

Ortodocse 201 210 215 14
Greco-catolice 66 77 80 14
Total românești 267 287 295 28
De stat --- 13 68 68
Romano-catolice 78 82 114 36
Evanghelice 2 1 1 -1
Calvine 234 248 266 32
Comunale maghiare 21 38 75 54
Particulare maghiare --- 12 13 13
Total maghiare 335 394 537 202
Evreiești 17 19 36 19
Total școli 619 700 868 249

Un alt mijloc de maghiarizare de care s'a folosit stăpânirea străină a fost

transplantarea metodică de coloniști maghiari în satele românești și cele mixte din
Sud-Estul Bihorului. Încercările acestea se pot urmări după statistica de mai jos,
care prezintă procentul locuitorilor români și maghiari din câteva sate pe anii
1828-1910109.

1828 1859 1890 1910

Numele satului
R% M% R% M% R% M% R% M%
Lunca Urzești 100 -- 100 -- 98 2 67 33
Seghiște 100 -- 100 -- 96 4 86 14
Șoimuș 100 -- 100 -- 96 4 90 10
Dobrești 100 -- 100 -- 98 2 70 30
Drăgești 99 1 97 3 94 6 87 13
Stracoș 100 -- 100 -- 99 1 81 19
Cheșea 93 7 90 10 89 11 88 12
Suplacul de Tinca 94 6 90 10 89 11 89 11

107 Sipos Orbán, o.c., p. 154

108 Sipos Orbán, o.c., p. 177
109 Györffy, o.c., p. 38

88
 Beiuș 50 50 50 50 46 54 47 53
Ceica 76 24 77 23 74 26 51 49
Beliu 76 24 82 18 65 35 62 38

La sfârşitul studiului citat de noi, apărut în toiul războiului, scriitorul

Györffy face un călduros şi patriotic apel către întreaga maghiarime, ca să
sprijinească acţiunea de maghiarizare a guvernului. Cu referire la istoricul şi
stadiul procesului de maghiarizare al Românilor din Bihor, el scrie următoarele:
„După Gheorghe Alexici, temeinicul cunoscător al Românilor, de câte ori poporul
român a făcut progrese pe terenul cultural, l-a costat o enormă perdere de sânge.
Teoria aceasta găseşte în Bihor o desăvârşită confirmare. Pătura conducătoare a
Românilor, voevozii și cnezii, s'au ridicat în rândul nobililor bisericeşti, au
îmbrățişat religia catolică şi au dispărut în masa maghiarimei. La fel a păţit și mai
târziu fiecare Român care a devenit nobil, datorită vitejiei, străduinţii şi norocului.
Mult mai mare perdere de sânge a cauzat însă Românilor calvinismul. Avem
cunoştință despre existența în sec. XVII-XVIII a unui mare număr de biserici
calvine româneşti, ba cunoaştem chiar şi numele tinerilor români crescuţi în
colegiul din Debreţin, cu scopul de a propovădui religia maghiară. Astfel, datorită
religiei calvine, s'au maghiarizat foarte mulți Români. Durere, însă, că mai târziu
preoţi catolici şi de bună credinţă şi-au risipit energiile pentru convertirea
bisericilor calvine româneşti la catolicismul de rit bizantin, acțiune care s'a
răzbunat foarte, după apariția ideii naţionale maghiare. Dacă Iezuiţii n'ar fi făcut
aceasta, azi în ținuturile româneşti din Bihor, ar exista cu 20-30 sate maghiare mai
mult. Răspândirea maghiarizării s'ar fi putut spera totuşi şi după Unirea cu
Biserica Catolică dacă împărăteasa Maria Tereza n'ar fi avut ideea nefericită de a
face Biserica Unită independentă de episcopia latină a Orăzii. Cu actuala
organizare a bisericii româneşti, o maghiarizare spontană nu mai poate avea loc. ...
Azi a devenit dogmă credinţa că nu se poate maghiariza decât prin şcoală. Este de
netăgăduit că şcoala ajută în mare măsură procesul de maghiarizare, aceasta însă
numai între granițele limbei maghiare. Pe teritoriul limbii româneşti, Românii, de
vorbesc de veacuri ungureşte, nu se declară Maghiari, vorbesc între dânşii
româneşte, ba chiar şi cu Maghiarii care cunosc limba română. În satele unde au
învățat limba maghiară în şcoală, ei nu o vorbesc între dânşii, încat la vârsta de 30-
40 de ani o uită, dacă de fapt au învățat-o. La graniţa celor două limbi însă situaţia
se prezintă altfel. Aici, şcoala ajută într-o măsură atât de mare procesul de

89
maghiarizare, încât o bună şcoală românească poate doar să-l întârzie, dar nu să-l
oprească. Totuşi, Românul nu poate fi considerat maghiarizat atâta timp cât nu şi-a
uitat limba maternă dar, chiar şi în cazul acesta, el se consideră după religie tot
Român. Să ne aducem aminte că, cu ocazia înființării parohiilor greco-catolice
maghiare (1912), s'au găsit, chiar şi printre Maghiari, cari s'au declarat potrivnici
ritului maghiar”110.
Starea de asediu din timpul războiului gâtuia orice murmur de
nemulțumire individuală sau colectivă, atât acasă cât şi pe front. Smulşi din sânul
familiei şi al satului, încadrați în regimente maghiare şi austriace, ostaşii români
din Bihor au trebuit să lupte pe fronturi unde nu aveau ce căuta, siliţi să sporească
cu sângele lor apele Zonsoului, Piavei şi Bugului. De aceea, cei căzuţi în prinsoare
rusă sau italiană, se grăbiră să se încadreze în Legiunile de Voluntari Români. Cu
toată teroarea deslănţuită împotriva fruntaşilor români, mai ales după intrarea în
acțiune a României, spiritul naționalist n'a putut fi extirpat din Bihor.
Revoluţia din toamna anului 1918 marchează începutul sfărâmării
lanţurilor robiei de veacuri. La 12 Octomvrie se întruniră, în casa luptătorului
Aurel Lazar din Oradea, fruntaşii vieții politice româneşti, pentru a discuta şi a
redacta texul declaraţiei de independenţă a poporului român din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş, citită la 18 Octomvrie în Parlamentul din Budapesta
de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod, în mijlocul unui tumult și vacarm
desnădăjduit. Fiecare cuvânt al istoricei declarații a isbit cu putere de ciclop în
structura artificial însăilată a Ungariei.
La 3 Nov. se constitue, sub preşidenţia lui Aurel Lazar, Consiliul Naţional
al Bihorului, compus dintr'un comitet mai larg şi altul mai restrâns de 6 membri,
chemat să reorganizeze Bihorul pe baza autonomiei naționale. În zilele următoare
se constituesc Sfaturile Naționale în toate satele româneşti şi mixte, înfiinţându-se
totodată şi gărzi naţionale, repartizate pe 11 secții, supuse unui comandament
judeţean cu reşedința la Oradea. Comandanții gărzilor naţionale s'au recrutat
dintre intelectualii români ofițeri de rezervă, al căror număr a crescut mereu, pe
măsura în care s'au putut reîntoarce acasă de pe fronturi111.

110 Györffy, o.c., pp. 32-34

111 T. Neș, o.c., p. 552 ș.u.

90
 La 13 Nov. Bihorul este reprezentat prin A. Lazăr şi Gh. Crişan la ultima
luptă ideologică dintre Români şi Maghiari, ţinută la Arad, contribuind şi el la
desfacerea definitivă a celor două lumi opuse. La 23 Nov. Episcopul D. Radu
ordonă reintroducerea în clasele superioare a liceului din Beiuș a limbei române,
„care numai în mod volnicos a fost scoasă din dreptul ei firesc ca să fie, precum a
şi fost după încetarea limbei latine, limbă de predare”112. La măreaţa adunare din 1
Decemvrie, sorocul lichidării unei milenare şi silnice convieţuiri politice, Bihorul a
fost reprezentat, pe lângă mai multe sute de persoane neoficiale, de 72 de delegaţi
oficiali, în frunte cu Episcopul D. Radu şi cu Vicarul Roman Ciorogariu, cel dintâi
titular al Episcopiei Ortodoxe Române din Oradea, înfiinţată în 1920. Bihorul a
reprezentat aici curentul unirii fără condiții cu România, şi are cinstea de a fi
reprezentat şi în Consiliul Dirigent, prin Aurel Lazăr, căruia i s'a încredințat
conducerea resortului justiției113.
După isbucnirea spontană a bucuriei generale produsă de proclamarea
Unirii la Alba-Iulia au urmat zile cumplite pentru Bihor. Armata romană a fost
oprită, din Ordinul Aliaților, la Ciucea şi Zam, unde s'a fixat o linie
demarcaţională. În faţa acestei linii se adunară şi se orânduiră în strajă trupe
maghiare, cu hotărârea de a reține în cadrele Ungariei teritoriile româneşti încă
neocupate de armata română, împotriva voinții unanime a locuitorilor români,
manifestată la Alba-Iulia. Maghiarii ocupară milităreşte Bihorul; în satele locuite
de populație maghiară şi mixtă înfiinţară gărzi naţionale maghiare; gărzile
naţionale române le-au desarmat şi desfiinţat, iar pe o seamă din comandanții
acestora i-au deţinut şi escortat la Oradea, sub pretextul că ar fi luat contact şi ar fi
colaborat cu armata română. Membrii gărzilor naţionale române se risipiră astfel la
vetrele lor, aşteptând înfriguraţi moartea sau izbăvirea. Mulţi dintre ofiţerii de
rezervă români, chiar şi elevi din clasele superioare ale liceului din Beiuş, au
apucat potecile tăinuite ale codrilor, ca să poată lupta în rândurile armatei române.
Începe apoi năpraznica prigoană împotriva Românilor cari au îndrăznit să se
grupeze în jurul steagului naţional, şi să-şi decoreze pepturile cu cocarde tricolor,
dar mai ales împotriva fruntaşilor cari au avut roluri politice, precum şi a
intelectualilor care aveau curajul să vorbească în public româneşte. Astfel, întregul

112 C. Pavel, o.c., p. 221

113 T. Neș, o.c., p. 562 ș.u.

91
Bihor, dar mai ales bazinul Beiuşului, aproape de frontul român, a devenit un
adevărat iad. Biserici profanate, cruci sfărâmate, icoane spintecate cu baionetele, case
aprinse, copii înjunghiaţi, femei batjocorite, intelectuali şi ţărani fruntaşi asasinaţi,
erau semnele barbariei pe unde treceau cetele maghiare însătoşate de sânge
românesc. Pentru neţărmurita lor dragoste de neam şi din pricina unei negre uri
ancestrale a Maghiarilor, despărţirea Românilor bihoreni de Ungaria a pretins
sângele a 46 de martiri, fără să mai amintim şirul nesfârşit al Românilor întemniţați,
bătuţi, schingiuiţi şi batjocoriţi în mod barbar114.
Iată lista martirilor români din Bihor: Advocaţii Dr. Ioan Ciordaş și Dr.
Nicolae Bolcaș din Beiuş, ridicaţi în noaptea de 3 spre 4 Aprilie 1919, la ordinul
căpitanului Verböczy, au fost transportaţi şi executaţi în satul Lunca de langă
Vaşcău; cadavrele lor s'au descoperit trei săptămâni mai târziu, într'o groapă
adâncă de un metru, săpată în ograda unui gospodar; groapa era plină de sânge
închegat, capetele cadavrelor sdrobite în mod bestial, iar I. Ciordaş avea ochii scoşi
şi mai multe frânturi la mâna dreaptă. Preotul Mihail Dănilă din Dijir, ucis cu 5
focuri de armă în timp ce era escortat spre Marghita; Sever Alexandru Pele,
licențiat în litere şi locotenent în rezervă, mort în urma leziunilor grave cauzate de
soldaţii săcui în gara Ceica. Vasile Filip din Bojei, cleric-învăţător, ucis cu baionete
şi cu paturile armelor. Nicolae Bogdan, directorul băncii „Şoimul” din Vaşcău,
împuşcat în satul Lunca. Țăranul fruntaş Gheorghe Pălcuț din Finiş, delegatul
satului la Alba-Iulia, împușcat. Primaru Dumitru Bolejan din Birtin, împuşcat.
Nicolae Mateoc din Beliu, împuşcat. Gheorghe Groza şi Mitru Ungur din
Banlaca, siliți să-şi sape gropile şi împuşcaţi. David Țepelea şi Dumitru Țepelea
din Bratca, schingiuiți cu baionetele şi îngropați de vii, Mihail Brăndaș din Bezna,
Tănase Puiu Pele şi Tănase Bibu Pele din Câmpanii de Jos, Ioan Pele şi Ilie
Cismaș din Câmpanii de Sus, Teodor Magdiciu şi Ioan Soroca din Ciutelec,
Petruți Micula din Poiana, Toma Petrișor şi Gheorghe Tuhan din Sălişte, Iosif
Silaghi Oarga din Mădăras, Florian Popovici din Sânlazar, Ioan Popa din Sebiş,
Ștefan Stoiţa din Sohodol-Vaşcău, Teodor Corbu şi Gaspar Corbu din Țeţchea,
Ștefan Simion şi Vasile Ghergar din Băiţa, Ilie Pasca, Costan Tuduc şi Vasile
Boldor din Sighişel, împuşcați. Filimon Dolog şi Mihail Dolog din Criştiorul de
Jos, Vasile Rădac din Câmp şi Teodor Ilea din Lugaşul de Jos, sfărâmați în bătăi.

114 R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1923.

92
Femeile Mărinica Boldor şi Marinca Roman din Sighişel, arse de vii. Ileana Haneș
şi Anisie Paşca din Sighişel, Maria Hogea din Ţigăneşti, Rusanda Grui din
Țeţchea şi Maria Basa din Haieu, asasinate cu baionetele. Elena Tomșa, fetiță de 14
ani din Criștiorul de Sus, împuşcată pentru că şi-a apărat cinstea115.
În zorii dimineţii de 16 Aprilie 1919, armata română deslănțui o viguroasă
ofensivă de-a lungul întregei linii demarcaţionale. Lovitura de trăznet dată de
grupul comandat de generalul Traian Moşoi, ardelean originar din satul Tohanul
Nou, jud. Făgăraş, a sdrobit rezistenţa inamicului, deschizând larg accesul spre văile
Crişul Negru şi Crişul Repede. La 19 Aprilie, trupele române intră în Beiuş, iar a
doua zi în Oradea, înfăptuindu-se astfel, prin vitejia românească, unirea Bihorului
cu România.
În urma armatei române, simțurile întunecate şi înăbuşite prin teroare
exploadară în chiote de bucurie. La trecerea trupelor române, văzduhul se
cutremură de strigătele de bucurie ale mulțimilor reînviate; uralele nu mai
conteneau, chiar şi din partea populației maghiare, care a întâmpinat cu flori pe
victorioşii ostaşi români. La 23 Mai 1919, populația Bihorului, defilând într'un
impunător cortegiu etnografic, a aclamat cu nespusă însuflețire pe Majestățile Lor
Regele Ferdinand I și Regina Maria, Suveranii României Întregite, găzduiți în casa
adevărat românească a episcopului Dimitrie Radu, care în anul următor avea să-și
găsească sfârșitul printr'o moarte tragică. Tot atunci și-a perdut brațul și mâna
dreaptă și episcopul Român Ciorogariu, cel dintâi titular al episcopiei române
ortodoxă din Oradea.
Unirea cu România a inaugurat în Bihor o strălucită eră de propășire în
toate domeniile preocupărilor omenești, necunoscută în tot decursul veacurilor de
cotropire străină. Ea a fost, însă, întreruptă brusc și brutal, prin nedreptul Verdict
din 30 August 1940, ce a aplicat Bihorului o dureroasă operație, adjudecând
Ungariei un teritoriu de 3.225 kmp, cu o populație de 325.148 suflete, din care:
140.768 Români, 133.421 Maghiari și 50.959 alte minorități116. În toamna anului
1944, teritoriul bihorean răpit de Ungaria a fost recucerit prin vitejia trupelor ruso-
române și reunit pentru vecie cu România.

115 T. Neș, o.c., p. 574-582

116 Șt. Pascu, o.c., p. 19

93
VII. Considerațiuni finale
Mărturiile documentare din toate timpurile dovedesc cu prisosinţă
caracterul profund românesc al Bihorului. Ele confirmă şi justifică totodată voinţa
nestrămutată de a aparţine României, manifestată neîntrerupt de enorma
majoritate a locuitorilor bihoreni.
Acest străvechi ţinut românesc, pus în discuţie de revizionismul maghiar, a
fost locuit şi muncit de mase compacte româneşti cu mult înainte de pătrunderea şi
aşezarea aici a coloniștilor maghiari, aduşi în diferitele epoci de către nouii
stăpânitori.
Cu toată vitregia timpurilor care a adus asupra lor urgia iobăgiei şi a
stăpânirii străine, Românii şi-au păstrat fără întrerupere, peste întregul ținut,
procentul ridicat al majorităţii absolute.
În faţa nouilor stăpânitori, ei s'au impus ca elemente productive şi foarte
folositoare economiei, capabile de progres şi conştiente de individualitatea lor
deosebită de aceea a locuitorilor de alt neam şi de altă limbă. Aceasta i-a
determinat pe seniorii feudali din Evul Mediu să acorde iobagilor români o atenţie
deosebită, împovărându-i cu sarcini mai mici decat acelea care apăsau pe umerii
iobagilor din alte ţinuturi ale Ungariei, recunoscându-le vechile organizații
voevodale şi cneziale, şi respectându-le obiceiurile strămoşeşti şi credinţa
religioasă.
Puternicul bloc românesc, constituit pe meleagurile Bihorului, n'a putut fi
spart prin colonizarea sistematică a ţinutului cu populaţie străină, nici de
propaganda religioasă, catolică şi calvină, nici cu mijloacele de intimidare și de
terorizare întrebuinţate pe scară întinsă de către guvernele din Budapesta, nici de
şcoalele primare maghiare înfiinţate în cele mai curate centre româneşti.
În măsura în care creştea apăsarea şi persecuţia din partea stăpânitorilor,
s'a întărit şi s'a manifestat tot mai dârz tendinţa Românilor bihoreni spre o
integrală emancipare bisericească, culturală, economică şi națională, alături de
fraţii lor din celelalte provincii româneşti stăpânite de străini. Tendinţa aceasta a
dus în mod firesc la formularea marelui ideal naţional al unirii tuturor Românilor,
pentru înfăptuirea căruia ei şi-au vărsat din belşug sângele în revoluţiile din 1848
şi 1918.
Între cele mai nefavorabile împrejurări, numai cu puterile proprii, acești
Români au realizat și un uimitor progres cultural. Institutele lor din Beiuș și

94
Oradea au fost puternice focare de radiațiune culturală, de deșteptare și de
propagare a conștiinței naționale pentru toți Românii dela granița vestică și nord-
vestică a românismului. Oradea însăși - reînviată în două rânduri prin contribuția
Românilor și a altor popoare nemaghiare – devenise timp de câteva decenii cel mai
important centru cultural al Românilor din Ungaria.
Bihorul a fost unul din cele mai inepuizabile rezervoare de talente
românești. Chiar și în intervalul din 1848 până la 1918, el a dat un număr mult mai
mare de personalități culturale și politice românești decât numărul dat în același
interval de către populația maghiară din același ținut, deși aceasta se bucura în
permanență de sprijinul nelimitat, moral și material, al guvernelor maghiare.
Lupta culturală și politică a Românilor din Bihor trebue privită ca o
eflorescență naturală a unei străvechi vieți românești organizată pe aceste plaiuri,
cele mai expuse infiltrației străine. Produsele culturale ale acestor Români fac parte
integrantă din comoara spirituală a întregului popor român, cu aspirațiile căruia
s'au identificat neîntrerupt, de care ei nu pot fi despărțiți niciodată.

95
96
 LE BIHOR ROUMAIN

I. Un survol général sur la région de Bihor

Situé à l’extrémité occidentale de l’espace ethnique roumain, le Bihor a été
l’un des plus grands comitats de l’ancienne Hongrie. La grande étendue de son
territoire (10.651 km²) et le nombre élevé d’habitants lui ont mérité, à juste titre, le
nom de „Pays de Bihar” que les Roumains, habitants autochtones, lui ont donné
depuis les plus anciens temps.
Après la première guerre mondiale, la Conférence de Paix de Paris a donné à
la Roumanie seulement 7.897 km² du territoire de l’ancien Bihor; le reste, soit 2.754
km², est resté à la Hongrie. Cependant, le Bihor préserve, en Roumanie, son ancien
statut de grand comitat, n’étant dépassé en superficie que par le département de
Tulcea (8.626 km²). Mais ce dernier se place à grande distance du comitat de Bihor
en ce qui concerne le nombre d’habitants.
Sillonné de l’Est à l’Ouest par trois rivières, Crișul Negru, Crișul Repede et
Barcău, le territoire de Bihor est géographiquement très varié. A l’Ouest se trouve
une plaine qui s’étend sur le territoire hongrois jusqu’à Tisza. A partir d’Oradea,
cette plaine se transforme peu à peu en collines qui s’élèvent graduellement, à
mesure que nous avançons vers l’Est, et deviennent une chaîne de montagnes
atteignant une altitude de 1.843 m.
La plaine fournit des céréales en abondance, alors que le versant occidental
des collines est riche en vignes et en vergers. Les flancs des montagnes sont obliques
et couverts de forêts, tandis que les sommets dénudés ont de beaux pâturages où, en
été, paissent des troupeaux de moutons et de vaches.
La constitution géologique de ces montagnes est très complexe. Elles sont
riches en minerais et en métaux précieux qui constituent, avec l’énorme quantité
de bois, des sources inépuisables pour la fleurissante et importante industrie
bihorienne. Les montagnes présentent aussi d’intéressants phénomènes quartzeux.
On y trouve plus de 30 grottes grandes et petites qui constituent des points
d’attraction pour les touristes. Mais ce qui nous retient tout particulièrement
l’attention sont les nombreux bassins intérieurs situés entre les montagnes et les
collines. Ils ont joué un rôle prépondérant dans la conservation du roumanisme
dans ces régions, les plus exposées à l’infiltration étrangère.

97
 Du point de vue de l’agriculture, le sol de Bihor est ainsi divisé en117:

Prairies et Vignobles
Terrains arables Forêts Improductifs Total
pâturages et vergers
268.964 Ha. 230.207 Ha. 146.007 Ha. 9.772 Ha. 134.750 Ha. 789.700 Ha.

Du point de vue administratif, le Bihor a une grande ville (Oradea), deux

communes urbaines (Beiuș et Salonta) et 417 communes rurales, divisées en 14 régions
administratives (plase): Seleuș, Sălard, Săcueni, Marghita, Tileagd, Aleșd, Bratca, Ceica,
Beiuș, Vașcău, Beliu, Tinca, Salonta et Cefa.
Les recensements officiels des années 1910, 1930 et 1940 présentent, dans le
Bihor, la situation ethnique suivante118.

Année Roumains % Hongrois % Autres % Total %

1910 256.052 52,4 217.275 44,5 15.138 3,01 488.465 100
1930 314.109 61,6 152.942 30 43.267 8,04 510.318 100
1940 345.105 67,0 156.814 25,7 46.627 7,3 548.546 100

Par rapport aux résultats du recensement de 1930, les chiffres suivants

indiquent l’état de la population urbaine et rurale de Bihor119.

Com.urbaines Roumains % Hongrois % Autres % Total %

Oradea 22.945 27 42.200 52 17.108 21 82.653 100
Beiuș 2.595 60 1.100 27 598 13 4.293 100
Salonta 2.261 15 12.067 79 969 6 15.297 100
Total urbain 27.801 27 55.367 54 18.675 19 102.243 100
Total rural 286.308 71 97.575 23 24.592 6 408.075 100
Total 314.109 61,6 152.942 30 43.267 8,04 510.318 100

Le sol de Bihor a conservé d’abondants vestiges de l’homme préhistorique,

surtout le long des vallées du Criș Negru, Criș Repede et Barcău. Au musée
d’Oradea on retrouve une multitude d’objets préhistoriques, en pierre et bronze,
découverts dans le sol au cours de diverses fouilles. Selon un historien hongrois, ce

117 Aurel Tripon, Monografia Bihorului (Monographie de Bihor), Oradea, 1936, p. 210
118 Ștefan Pascu, Istoria Transilvaniei (Histoire de Transylvanie), Blaj, 1944, pp. 316-318
119 Aurel Tripon, o.c., p. 247

98
sont les Daces qui, les premiers, ont laissé des traces en Bihor. Le nom des trois
Criș dériverait de la langue de ce peuple120.
Sous la domination romaine il y avait une ville nommée Ulpianum à
l’endroit nommé aujourd’hui Oradea. Les habitants utilisaient les sources d’eaux
thermales de Băile Felix et Băile Episcopiei, dans les proximités de la ville. On y
retrouvé deux pierres tombales portant des inscriptions latines remontant à
l’époque romaine. Des monnaies de l’époque des empereurs Trajan (98-117) et
Hadrien (117-138) y ont aussi été trouvés. Elles sont les témoins de l’intense vie
commerciale de ces régions limitrophes de l’Empire Romain121.
Après les Daces et les Romains, ce sont les Roumains qui ont laissé les
traces les plus anciennes et les plus profondes. La patrie ancestrale de ces derniers
se trouve dans le Sud-Est de Bihor où ils forment aujourd’hui encore un bloc
massif de plus de 200 villages. Lors des invasions barbares, ils se sont réfugiés
dans les replis des vallées, dans les ravins et les défilés des montagnes où ils ont
conservé, en toute pureté, leur vie, leur langue et leurs coutumes ancestrales, avec
une couleur locale remarquable. A l’abri de ces endroits cachés, leur nombre s’est
accru à l’aise et s’est maintenu, le long des siècles connus, au niveau élevé de
majorité absolue, entre les frontières historiques du Bihor.
Les Roumains de Bihor, d’une ténacité étonnante, sont entraînés à faire face
à toutes les intempéries. Depuis toujours ils mènent une vie de paysans, de bergers
et de bûcherons. En plus de leurs moutons, ils élèvent de nombreuses et belles
bêtes à cornes, même des buffles, et beaucoup de porcs. Leurs femmes se
distinguent par un doux dévouement maternel et un grand pouvoir de travailler.
Elles ont créé une industrie ménagère très fleurissante, dont les produits sont
évoqués dans les plus anciens documents de l’époque féodale. Faute de terrains
agricoles suffisants pour assurer leur existence, un grand nombre de ces gens se
livrent à toutes sortes de négoces et de métiers. Certains sont de renommés
tailleurs de bois façonné, d’autres d’habiles fabriquants d’outils agricoles. A leur
tour, les villages produisent et vendent du miel, des fruits, des légumes.

120Zs. Jakó, Bihar megye a török pusztitás elött (La département de Bihor avant la dévastation
turque), Budapest, 1940, p. 23
121 P. Dejeu, Așezămintele culturale din Oradea și Bihor (Les établissements culturels

d’Oradea et du Bihor), Oradea, 1926, p. 20

99
 Ils se rendent avec leurs produits aux marchés de Beiuș, Tinca, Beliu, Salonta,
Oradea et dans la région d’Abrud. Ils en reviennent avec des chars pleins de céréales
et de l’argent dans leurs poches. Bien que les difficultés de la vie les aient sans cesse
forcés à voyager et à vivre parmi des étrangers, ils n’en ont pas moins gardé, en
pureté, leur langue, leur religion et leur costume, qu’ils aiment autant que leur propre
vie.
Du point de vue de l’ancienneté, les Hongrois sont venus sur ce territoire
après les Roumains. Ils sont les descendants des colons établis ici à diverses
époques, à l’aide du régime magyar, à partir du XIIIème siècle. En 1940, ils
représentaient 25,7% de la population totale de Bihor. Les autres minorités: Juifs,
Allemands, Ruthènes, etc. sont de date plus récente. En 1940, ils étaient en tout
46.627, dont approximativement une moitié était des Juifs, soit 22.068.

II. L’Ancienneté des Roumains dans la région de Bihor

L’existence d’une fleurissante ville romaine Ulpianum, à l’endroit où se
trouve aujourd’hui Oradea, permet de supposer que la romanisation a été très
intense dans la région de Bihor. Durant la longue domination romaine d’un siècle et
demi, il n’y avait certainement pas seulement les domaines des citoyens romains
autour de cette ville, mais aussi une multitude de villages daces de laboureurs et de
bergers qui, après le départ des officialités romaines, ont pu s’y maintenir jusqu’à
nos jours, dans une continuité ininterrompue. Les Roumains de Bihor se
maintiennent donc à leurs foyers dès l’époque où leurs aïeux ont dû céder la vaste
plaine aux premières invasions barbares et se retirer dans des endroits mieux
protégés, loin des voies de communication utilisées par les envahisseurs.
L’ancienneté des Roumains de Bihor est en plus confirmée par les
caractéristiques de leur langue, la langue crișana, que les spécialistes ont confirmée
clairement tant de point de vue linguistique que de point de vue géographique.
Cette langue constitue une aire dialectale relativement unitaire qui, à certains
égards, est complètement différente du reste du territoire linguistique daco-
roumain. Elle est répandue de Mureș jusqu’aux frontières du Maramureș, traversant
les départements de Bihor, Arad, Sălaj et Sătmar et une partie des départements de
Hunedoara, Turda, Cluj et Someș. Elle s’étend donc dans les régions limitrophes de
l’espace de la langue roumaine, où son expansion vers l’Ouest a été empêchée par la

100
résistance qu’opposait la langue hongroise. C’est pourquoi la langue crișana est la
moins répandue de toutes les langues daco-romanes.
En langue ou sous-dialecte crișan on dit: cătătoare = oglindă (miroir), mă caut =
mă privesc (je me regarde), nări = nas (nez), prunc = copil (enfant), sclab = slab (faible),
subțâr et subțâru = subțire (mince), perit = slăbit (amaigri), brâncă = mână (main), fărină =
făină (farine), gerunche = genunche (genou), irimă et irmă = inimă (cœur), o coaste = o coastă
(une côte). Pour endormir les enfants on ne dit pas nani-nani, mais: abua. Au lieu de ge
(dje) et gi (dji) on prononce j, par ex. jană pour geană (paupière), jinere pour ginere
(gendre). Au lies du subjonctif să on emploie și par ex. și facă = să facă, și meargă = să
meargă. Ces formes inconnues dans les autres sous-dialectes roumains sont les
symptômes d’un isolement linguistique. L’expansion et la conservation exclusive de
ces formes sur le territoire d’une langue quelconque indique que ce territoire a été
isolé, du point de vue linguistique, des territoires occupés d’autres langues dont il
n’a subi aucune influence dialectale. Mais cet isolement ne peut s’expliquer que par
l’absence totale d’immigration dans ce territoire, où les déplacements de population
ont été trop reduits pour pouvoir influencer les langues roumaines des autres
régions.
C’est dans la langue crișana, parlée dans cette région, la plus exposée aux
influences étrangères, que le trésor de la vieille langue latine a été le mieux conservé,
dans sa pleine richesse. Un grand nombre de mots latins disparus dans les autres
régions habitées par les Roumains, continuent à vivre dans cette langue: nea-nivis,
brânca-brachium, aiu-aliun, păcurar-pecorarius, pedestru-pedester, june-iuvenis, arina-
arena, iuă-ubi, va-vade (come én francais et en italien va), pasă, păsați-passa, passate, Zo
te cuște-Deus te constet (Dieu te garde), etc. On y emploie encore beaucoup l’infinitif
dans des formes qui, en d’autres régions, sont remplacées par l’habitude d’employer
le subjonctif, et cet infinitif a conservé sa vieille forme longue, par ex. am apucat a
punere = am apucat să pun (j’ai commencé à mettre). Le fait que ces expressions et ces
mots très anciens se sont conservés ne peut être attribué ni au hasard ni à des
habitants qui s’y seraient établis plus tard et qui n’auraient laissé aucune trace le
long du chemin qu’ils ont fait en venant des Balkans122.

E. Petrovici, Graiul românesc de pe Crișuri și Someș (La langue roumaine de Criș et de

122

Someș), dans Transilvania, LXXII, Sibiu, 1941, pp. 551-558, et Al. Procopovici, Die
Rumänenfrage (La question roumaine), 1944, pp. 78-83

101
 Une couche slavonne, due à une longue et paisible vie en commun avec les
Slaves, est venue plus tard se superposer à la vieille couche roumaine. L’influence de
ceux-ci sur la langue roumaine n’a pas été superficielle, c’est-à-dire relative
seulement au vocabulaire, mais c’est une influence qui a atteint la structure intime
de la langue, la phonétique. C’est dans le Bihor qu’on peut le mieux constater cette
influence. Au cours de leur processus de romanisation, lorsque les Slaves eurent
appris le roumain, ils parlèrent leur nouvelle langue avec certaines particularités de
prononciation propres à la langue slavonne. Le reste de la population roumaine les
ayant imités, des habitudes slaves dans la prononciation de certains sons se sont
infiltrées peu à peu dans la langue roumaine.
L’une de ces habitudes de prononciation empruntée aux Slaves est la
palatisation ou le mouillement des dentales d, t et n, lorsqu’elles sont suivies de e ou
de i. Dans ce cas, la prononciation des dentales n’est pas pure, mais accompagnée
d’un son intermédiaire entre t et c dans te-ti, entre d et g (dj) dans de-di et gn
(prononcé come en français) dans ne-ni. Ces sons n’existant pas dans l’orthographe
roumain, nous les indiquerons par une apostrophe, par exemple: frate (frère) - frat’e,
unde (où) - und’e, bine (bien) - bin’e, tiran (tyran) - t’iran, dijmă (dîme) d’ijmă, ninsoare
(neige)- n’insoare. La palatalisation des dentales n’est pas due à une conformation
anatomique spéciale des organes vocaux, mais à une prédisposition physiologique
de ceux-ci, provenant de l’habitude d’avoir entendu prononcer de cette manière la
mère et les membres de la famille dès la plus tendre enfance. Plus tard cette
habitude ne peut être changée qu’au prix de grands efforts. La palatalisation des
dentales est une caractéristique spécifique des Roumains de la plus grande partie de
la Transylvanie, où elle est aujourd’hui tellement enracinée qu’elle attire aussitôt
l’attention des Valaques et des Moldaves. On la constate aussi chez les Bessarabiens
qui ont fait leurs études dans les écoles russes, mais surtout chez les Russes qui ne
peuvent pas s’en débarrasser, même quand ils s’expriment en langues étrangères.
Au cours des siècles où les langues slaves modernes sont nées et se sont
développées, la palatalisation primitive protoslave a pris divers aspects. Elle s’est
conservée, comme chez les Roumains de Transylvanie, dans le grand russe, le russe
blanc, le polonais et le slovaque. Par contre, elle n’existe pas dans le petit russe des
Ukrainiens et des Ruthènes ni dans les langues des Slaves du Sud: le bulgare, le
serbe, le croate et le slovène. La langue tchèque occupe une position intermédiaire,
car elle palatalise les dentales suivies de i, mais pas celles suivies de e. On ne

102
rencontre aucune palatalisation des dentales ni chez les Roumains de Valachie et
de Moldavie, ni chez les Macédo-Roumains, les Méglé-Roumains et les Istro-
Roumains des Balkans et d’Istrie. Le fait que les Roumains vivent, depuis des siècles,
en contact direct avec les seuls Slaves dont la langue est complètement dépourvue
de palatalisation des dentales (Ukrainiens, Ruthènes, Serbes, Bulgares et Slovènes),
prouve, d’une manière certaine, que cette influence slave n’a pu s’exercer sur les
Roumains qu’au Nord du Danube.
Le chroniqueur hongrois Anonymus parle, lui aussi, de la symbiose roumano-
slave à l’époque de l’arrivée des Magyars. Selon lui, le voïvode Gelu était: „Dux Blasii
et Sclavi”, tandis que sur le territoire de Ménumorut il y avait aussi des Slaves. Les
Slaves de Gelu et de Ménumorut faisaient déjà à cette époque la liaison entre les
ancêtres des Slovaques actuels et les Slaves qui se sont roumanisés en Transylvanie du
Sud et en Valachie. L’introduction de la palatalisation des dentales dans les langues
occidentales daco-romanes a dû avoir lieu au plus tard au XIIème siècle, lors de la fin
du processus de roumanisation des derniers restes slaves vivant en Dacie. Les
Hongrois ont identifié les dentales palatalisées roumaines avec leur palatales: gy, ty,
ny, qu’ils utilisent, à partir du XIVème siècle, pour la transcription, dans les actes et les
documents, des noms des localités roumaines: Zelestye-Saliște (dép. Hunedoara),
Begyesti-Bădești (dép. Sévérin), Kernyest-Cârnești (dép. Hunedoara), Algyest-Aldești
(dép. Arad), Botyes-Botești (dép. Sévérin), Kerpenyet-Cărpinet (dép. Hunedoara), etc. Par
contre, les Hongrois ont écrit consécutivement les lettres dentales pures pour les
localités roumaines situées dans les régions où les Roumains ne palatalisent pas:
Dezsàni-Déjani (dép. Făgăraș), Marzsineni-Mărgineni (dép. Făgăraș), Tiliska-Tilișcă (dép.
Sibiu).
La pénétration d’un important élément slave dans la structure des langues
daco-romanes de l’Ouest suppose la présence des Roumains dans ces régions
occidentales depuis les temps anciens, avant la dénationalisation des Slaves qui y
vivaient. Cela aurait été impossible si les Roumains n’y étaient venus qu’aux XIIIème
et XIVème siècles, comme le prétendent les historiens de nos voisins de l’Occident123.
C’est seulement grâce à l’ancienneté des Roumains dans ces régions que le
nom antique de Criș a pu être conservé en état pur dans leur langue. Chez les

E. Petrovici, Simbioza româno-slavă (Symbiose roumaino-slave), dans Transylvania,

123

LXXIII, Sibiu, 1942, pp. 149-156

103
écrivains des V-XIIIèmes siècles (Jordanes, le géographe Revennat, Porphirogen,
Anonymus, Rogerius, etc.), il présente les formes suivantes: Grisia, Krisos, Crisius, Crys
et Cris. A partir du XIVème siècle, les Hongrois ont transformé, peu à peu, le nom de
Criș en: Kirüs, Keres, Kerezs, Körözs, Köres, Körüs et Körös, alors que les Saxons l’ont
nommé Kreisch. C’est aussi uniquement grâce aux Roumains qu’une partie de
l’ancienne toponymie slave de Bihor a pu être conservée, comme: Bihor, Biharia, Bratca,
Craiva, Cresuia, Derna, Dernișoara, Dumbrăvița, Lazuri, Pocioveliște, Poiana, Prisaca,
Seghiște, Săliște, Sohodol, Toplița, etc., dénominations qui sont les vestiges d’une longue
vie commune des Roumains et des Slaves assimilés124.
Tous les documents médiévaux relatifs aux Roumains de Bihor ont été
déposés dans les archives du Chapitre catholique d’Oradea, détruit à deux reprises: en
1241 par les Tartares et en 1660 par les Turcs. Les documents qui ont cependant
survécu aux grandes destructions parlent très peu des paysans roumains réfugiés
dans les régions montagneuses et boisées du Bihor. Les documents qui mentionnent
les Roumains ne nous donnent aucune information relative à l’epoque où ils auraient
commencé à vivre dans le Bihor. Ils ne donnent des dates que lorsque celles-ci
étaient nécessaires pour fournir des précisions topographiques relatives à la création
d’un nouvel ordre de droit dans les diverses régions. Tout comme les
dénominations des montagnes, des plaines, des vallées ou des localités bihoriennes,
les Roumains ne sont évoqués dans les documents qu’au moment où il est nécessaire
de les mentionner en vue d’identifier et de préciser l’étendue et le caractère des
propriétés féodales. Il résulte néanmoins de ces documents qu’en Bihor il n’y avait
pas de domaine féodal sans serfs roumains et sans villages roumains. Dans ces
documents les Roumains ne figurent ni comme éléments venus récemment, ni
comme hôtes ou colons établis depuis peu de temps, ni comme population infiltrée
de fraîche date et tolérée seulement sous certaines conditions.
La supposée colonisation du Bihor par des Roumains est absurde. Qui
choisirait coloniser les précipices, les escarpements ou les sommets des montagnes, là
où se sont répandus depuis des temps immémoriaux les foyers des villages roumains,
villages qui sont d’ailleurs des plus grands? De telles colonisations n’auraient pu se
faire qu’à force de bras et les documents n’en font pas mention. Le fait que les

N. Drăganu, Românii în sec. IX-XIV (Les Roumains du IXème au XIVème siècles), Bucarest,
124

1933, p. 305-315, et E. Petrovici, La population de Transylvanie au XIème siècle, Extrait de la

Revue de Transylvanie, Tome X, Bucarest, 1944

104
Roumains y figurent de plus en plus souvent aux XIIIème-XVème siècles n’est pas la
conséquence d’un tel processus. Il n’est pas déterminé par l’apparition récente et
progressive des Roumains, mais par les nombreux besoins des bénéficiaires du régime
féodal: pour le renforcement de leurs anciens droits, pour l’obtention de nouvelles
propriétés ou au cours des procès débattus entre eux, lorsqu’ils en étaient contraints à
évoquer les Roumains. Les nouveaux établissements roumains mentionnés par les
documents ne sont pas enregistrés sur l’initiative des Roumains, mais sur celle des
propriétaires féodaux, désireux d’augmenter au maximum le rendement de leurs
terres à l’aide de l’économie rurale roumaine. D’ailleurs, ces établissements nouveaux
eux-mêmes n’auraient pu être fondés sans les villages roumains de type ancien, qui
ont fourni aux nouveaux villages la population nécessaire. Ces villages de type ancien,
dispersés dans les montagnes et ignorés par les documents médiévaux, ont constitué
un réservoir inépuisable de population roumaine autochtone125.
L’historiographie magyare est dans l’impossibilité de montrer un seul
document médiéval enregistrant une immigration en masse ou sporadique des
Roumains provenant des Balkans. Si une telle immigration s’était produite à partir du
XIIème siècle, elle aurait certainement été mentionnée dans les chroniques bysantines
et même par les chroniqueurs hongrois contemporains. Ces chroniques n’enregistrent
nulle part de tels déplacements de populations de Balkans, et les chroniqueurs
magyars du XIIème siècle, basés sur la tradition de leur époque, savent que lors de
l’arrivée du duc Arpad en Pannonie et à l’époque des ducs magyars, les Roumains se
trouvaient déjà en Transylvanie. Le chroniqueur Anonymus, secrétaire du roi Bela III
(1172-1196), sait lui aussi que, lors de l’arrivée des Hongrois, le Bihor se trouvait sous
la souveraineté du duc Ménumorut et que celui-ci a résisté 13 jours à l’envahisseur
hongrois, dans sa résidence fortifiée de Biharea, pas loin d’Oradea, et qu’ensuite il
s’est allié avec les Magyars en mariant sa fille avec Zsolt, le fils du duc Arpàd126. Le
chroniqueur Simon de Keza, dans la seconde moitié du siècle XIIème, sait aussi que
les Sicules de Transylvanie ont été colonisés sur les terres habitées avant par des
Roumains127.

125 I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen-Age, Sibiu, 1944, pp. 11-12
126 Bela Anonymi regis notarii, Gesta Hungarorum, dont parle à son tour l’historien hongrois
Jakó, o.c., p. 24
127 Simonis de Keza, Chronicon Hungaricum, Cap. VII

105
 Les historiens hongrois eux-mêmes reconnaissent que lors de leur
établissement dans la nouvelle patrie les Magyars n’ont occupé que les plaines
jusqu’au pied des collines. C’est seulement après la transformation de la Hongrie en
royaume que, poussés par les nécessités sociales et fiscales imposées par le régime
féodal, ils ont commencé à étendre, peu à peu, l’autorité des rois hongrois jusqu’aux
régions montagneuses habitées par les Roumains. Ceux-ci, considérés comme sujets
de la couronne, ont ensuite été donnés, comme fiefs, à de divers magnats et nobles
hongrois. C’est pourquoi la forteresse située près d’Oradea a pu être construite
seulement à la fin du XIème siècle. Le roi Ladislas Ier (1083-1095), qui la fit bâtir, y
édifia une cathédrale catholique et créa un évêché avec un chapitre de 24 sièges
canoniaux. Afin d’assurer l’existence matérielle de cet évêché et de son chapitre, le
roi leur fit don des régions montagneuses du Sud-Est de Bihor, les plus vastes et les
plus roumaines de tout le comitat. L’ordre monastique de Prémontés, que le roi
Etienne II installe à Oradea, en 1130, fut doté, lui aussi, de domaines bihoriens.
Dès le début du XIIème siècle, le Sud-Est de Bihor figure, sans interruption,
comme fief de l’évêché catholique d’Oradea128. C’est pourquoi, et même sans autre
attestation documentaire, la logique des faits indique, d’une manière très probante,
qu’il n’y aurait eu aucun sens de faire don à l’évêché des régions désertes situées à 100
km de son siège. Il va sans dire que cette donation, destinée à assurer l’existence
matérielle de l’évêché, suppose que, dans cette région, il y avait des villages et des
hameaux, de la main d’œuvre et tout qui était nécessaire à la vie agricole ainsi qu’à
l’élevage de montagne. L’absence totale des termes hongrois dans l’agriculture de ces
Roumains prouve suffisamment qu’ils s’en occupaient depuis longtemps, avant que la
population magyare fût venue s’établir dans le Bihor.
L’Eglise catholique de Hongrie avait le droit de percevoir, en sa faveur, sur les
Roumains vivant sur les territoires des évêchés catholiques, un impôt nommé
quinquagésima. Dans les autres parties du pays cet impôt était encaîssé en faveur du
roi. Ce droit a été renouvelé par le roi Bela IV, en 1256 et en 1262, à l’insistance du
primat catholique de Strigoniu. Cette insistance répétée du chef de l’église catholique

J. Bunyitay, A váradi püspökség története (Histoire de l’évêché d’Oradea), Oradea, 1883, I,

128

pp. 1-35

106
de Hongrie permet de penser que la quinquagésima des Roumains constituait un
revenu considérable auquel l’Eglise ne pouvait pas renoncer129.
Les premiers actes officiels de donation en faveur de l’évêché d’Oradea font
mention, dans le Sud-Est du Bihor, de 1395 tenures de serfs, dans la région de Beiuș de
677, dans celle de Beliu, de 380 et, enfin, de 338 dans celle de Tinca-Ceica. En parlant
de ce fief qu’ils considéraient comme le plus important centre économique de l’évêché,
les premiers évêques le nommaient: „le nourricier de notre curie”130. La situation de
Beiuș, placé sur la rive droite du Criș Negru, entouré d’une pittoresque ceinture de
hautes forêts, s’offrait d’elle-même comme base pour la création et la réalisation d’un
bourg central dominant. Dès qu’ils eussent reçu ces vallées et ces forêts, les évêques
d’Oradea fixèrent l’administration de leurs domaines à Beiuș, là où résidait un
châtelain de l’évêché.
Dans les années 1214-1235, la preuve de feu ou le jugement de Dieu, appelé
„Ordalia”, a eu lieu à l’évêché d'Oradea. Dans le journal découvert en 1550 par G. Fr.
Martinuzzi, qui contient 289 jugements, sont inscrits plusieurs noms de Roumains,
tels que Buhuş, Lodomir, Ladomir, Ceuca, Tihomir, Ciulciu, Iancu, Stan, Radu et
autres131.
Après l’invasion mongole, décrite avec tant de détails par le chanoine
Rogerius dans sa „Miserabilis Carmen”132, le roi ne dispose plus de serfs magyars
pour reconstruire la forteresse détruite et pour remplacer la population d’Oradea,
annéantie. Par conséquant, il est forcé de faire appel à des colons italiens qui ont
donné aux faubourgs d’Oradea les noms de Veneția (Venice), Olosig (Olaszi),
Bologna (Bologne) et Padua (Padoue). Les deux premiers se sont conservés jusqu’à
nos jours. Cependant, dès 1250, on fait mention de la construction du château féodal
de Finiș, prés de Beiuș, sur un sommet solitaire de 459 métres de hauteur. Ce
château n’est évidemment pas sorti tout seul du sol, il y a été édifié par la main
d’œuvre fournie par les serfs roumains. Ce château qui remplissait toutes les
conditions pour servir à la défense avait pour but de protéger Beiuș, siège de vastes

129 E. Luchinich, Documenta Historiam Valachorum in Hungaria Illustrantia, Budapest, 1941,

pp. 25, 27
130 J. Bunyitay, o.c., I, pp. 33, 104, et II, pp. 238 et suivantes

131 N. Iorga, Vechimea și originea elementului românesc în părțile Bihariei, în Cele Trei

Crișuri (L’Ancienneté et l’origine de l’élément roumain dans la région de Biharia, dans Les
trois Cris), Oradea, 1921, No. 1-3
132 I. G. Schwandtner, Scriptores Reum Hungaricum, Tyrnaviae, 1765, pp. 481-530

107
domaines épiscopaux, ainsi que les mines de fer et de cuivre de Băița et de Petroasa,
que l’évêché Vladimir d’Oradea avait, en 1274, obtenu le droit d’exploiter133.
En 1283, un document cite le village roumain d’Olahtelek, nommé
aujourd’hui Telechiu, situé à 18 km d’Oradea, entre les villages d’Uilac et de Cueșd.
Olah signifie Roumain, alors que telek signifie terrain transformé en ferme et
bâtiments d’exploitation stables, de telle sorte que ce nom indique lui-même, avec
précision, le caractère stable de cet établissement roumain134.
Vers la fin du XIIIème siècle, les Roumains de Bihor constituent un élément
à part et une force redoutable dont les puissants féodaux de cette région doivent
tenir compte. En 1294, lors de la révolte de certains magnats contre le roi André III,
le voïvode Roland de Transylvanie attaque et assiège le château féodal de Finiș,
propriété de l’évêque Benoît d’Oradea, resté fidèle au roi. Le voïvode possédait
aussi la forteresse de Șoimi (Solomus) dans la vallée du Criș Repede, dont
dépendaient une douzaine de villages roumains ayant pour centre administratif le
village de Zeplak, Suplacul d’aujourd’hui, un grand village roumain. Craignant
probablement une attaque du roi, le voïvode Roland conclut un armistice avec la
garnison de Finiș où s’étaient réfugiés les trois frères de l’évêque d’Oradea.
D’après les conditions de cet armistice, le voïvode Roland accordait à la garnison
un délai de 15 jours pour quitter la forteresse et prenait l’obligation de défendre la
garnison, sur tout le parcours de sa retraite, jusqu’à Oradea, „contre quiconque,
soit Magyar, soit Roumain, qui habite à l’intérieur ou à l’extérieur du domaine de
la forteresse de Șoimi”135.
Ce document montre clairement qu’en 1294 les Roumains étaient fixés en
masses compactes, dans toute la région de Bihor, de Finiș à Oradea, et qu’ils
représentaient une force redoutée. Le tableau alimentaire du siège de la forteresse de
Finiș indique que chaque village roumain - „villa Olah” -devait fournir 75
„cubuleș”136 de céréales, tandis qu’un autre village roumain a dû fournir 400 blocs
de sel137.

133 G. Féher, Codex Diplomaticus Hungariae, Budae, 1834, V-3, pp. 158-161
134 E. Lukinich, o.c., p. 28.
135 E. Lukinich, o.c., pp. 42-44.

136 „Cubul” mesure médiévale

137 J. Bunyitay, o.c., II, p. 266

108
 En 1341 quelques propriétaires nobles se partagent les villages roumains -
„villages Olachales” - Aștileu, Chiștag, Urtiteag et Țețchea, situés dans la vallée du
Criș Repede. L’année suivante, le Chapitre de Lelesz rapporte au roi que lors de la
délimitation du domaine d’Urziceni de Bihor 120 nobles se présentèrent de la part
du voïvode Thomas de Szekheni et de la part du feu palatin Dozsa, soit environ 3000
Magyars, Cumans et Roumains dont plus de 300 étaient nobles138.
Vers le milieu du XIVème siècle, les serfs roumains vivant sur le domaine de
la forteresse de Șoimuș (Solyomkö), située au Nord du village d’Aleșd, jouissaient
d’une situation matérielle des plus fleurissantes. Ils avaient, entre autres, des milliers
de porcs qu’ils menaient à la glandée jusque dans la région de Moftimul dans le
comitat de Satu-Mare. A la suite d’une enquête, qui a lieu le 15 novembre 1357, le
commis Georges Rozsaly de Satu-Mare constate que, lors de leur départ des forêts
limitrophes du comitat de Satu-Mare, de retour chez eux, les Roumains du domaine
de Șoimuș ont été attaqués par le noble Matei de Moftin auquel s’étaient joints les
habitants armés du village d’Urziceni. Ils ont enlevé 2000 (deux mille) porcs aux
Roumains, ils ont tué un homme, en ont blessé grièvement quatre et ont enlevé les
vêtements à un autre139.
Par rapport au grand nombre de Roumains que les documents signalent sur
toute l’étendue du Bihor, le nombre de villages est très réduit. Une étude sérieuse,
œuvre d’un certain historien hongrois, nous fournit la liste alphabétique de tous les
villages bihoriens et mentionne la date d’apparition de chacun dans les documents.
Nous y constatons le petit nombre de ces villages. Du XIIIème au XVème siècle cet
auteur indique 87 villages roumains notés dans les documents: 18 au XIIIème siècle,
24 au XIVème et 45 au XVème. A côté de ce nombre si réduit de villages roumains,
au XVIème siècle, les recensements des serfs, menés dans les années 1552-1556, 1596
et 1600, font apparaître tout à coup, comme s’ils sortaient de terre, 140 nouveaux
villages roumains qui n’avaient pas été mentionnés dans les documents des siècles
précédents. Les noms des villages roumains indiqués par cet auteur montrent, sans
aucun doute, une influence hongroise, mais elle est due uniquement à la longue
domination étrangère, qui dès le début s’est efforcée de traduire en hongrois
l’ancienne toponymie donnée par les habitants autochtones. L’auteur reconnaît

138 E. Lukinich, o.c., pp. 84, 93

139 E. Lukinich, o.c., p. 135 et Jakó, o.c., p. 133

109
d’ailleurs lui-même que, malgré l’influence magyare, les noms de certains villages
attestent qu’ils ont été créés et qu’ils sont habités par des Roumains140.
Selon l’habitude de l’époque, on ne mentionnait que les centres importants
dans les documents, les autres n’y étaient indiqués que dans des cas particuliers,
par exemple à l’occasion du changement de propriétaire ou d’une donation. C’est
pourquoi l’énorme majorité des villages roumains ne figurent pas dans les
documents antérieurs au XVIème siècle. Le plus grand nombre de villages
roumains faisant partie du domaine de l’évêché catholique d’Oradea n’a subi
aucun changement relatif à son appartenance juridique au cours des trois siècles
mentionnés ci-dessus. Un autre historien hongrois, qui est un bon spécialiste de
l’histoire de Bihor141, reconnaît que pour cette raison les villages roumains ne sont
pas mentionnés séparément, mais en commun, comme dépendants de divers
centres: „pertinentia Belenes”, „pertinentia Zéplak”, „pertinentia Cséke”,
„pertinentia Karand”, „pertinentia Bél”, etc.
Si nous retrouvons aussi la toponymie hongroise dans la région de plaine
et dans les larges vallées, par contre la toponymie des montagnes, des collines et
des vallées - qui représentent la configuration générale du Bihor - est purement
roumaine: Afinetul, Alunul Mic, Alunul Mare, Apa Cumpăna, Aria Vulturului,
Arsura, Bătrâna, Boița, Boțeasa, Călimănel, Călineasa, Căprioara, Cloșca cu Puii,
Condreasa, Curcubeta, Cununa, Custurile, Dealul Boului, Dealul Floreștilor,
Dealul Mărului, Dealul Piticeștilor, Găina, Gruiul Galben, Iadul, Iermarin, La Pont,
Lăzarea, Oile Împetrite, Onceasa, Piatra Grăitoare, Piatra Iliescului, Piatra
Tâlharului, Pleșu, Ruginoasa, Runcul Ars, Scaunul Craiului, Scărițele, Tătăroaica,
Tinoasa, Tomnatecul, Valea Ursului, Vârful Fericei, Vlădeasa, etc.
La toponymie des régions alpines et monteuses est la preuve la plus
éloquente de l’ancienneté et l’antériorité de l’élément ethnique roumain. Dans son
important et judicieux ouvrage sur les monts du Bihor, un savant allemand,
synthétisant tout ce qu’il a vu et étudié relativement à la flore, la faune, la
topographie et l’éthnographie de ces monts constate: „Dass die Romänen
Siebenbürgen vor der Ankunft der Magyaren bewonnten, beweist schon der

Jakó, o.c., pp. 191-390

140

141Dr. I. Györffy, Dél-Bihar népesedési és nemzetiségi viszonyai negyedfélszáz év óta (Les

rapports ethnographiques et nationaux dans le Bihor du Sud durant quatre siècles et demi),
Budapest, 1915, p. 4

110
Umstand, das die meisten Landschaften und Berge nur romanische Namen
führen”142 (Le fait que les paysages et les montagnes portent, pour la plupart, des
noms roumains, prouve déjà que les Roumains vivaient en Transylvanie avant
l’arrivée des Magyars). Dans une étude très appréciée, un autre savant allemand
dédie un chapitre tout entier à la population et à la toponymie du Sud du Bihor, et
il affirme que: „Sie weisen entschieden auf die continuität der Bevölkerung hin
d.h. sie sprechen alle für dass die Gebirgswalachen die Zurückgeblieben
romanisierten Daken sind”143 (Ils prouvent tous que les Roumains des montagnes
sont les successeurs des Daces romanisés).
L’historien hongrois Dr. Györffy nous fournit de précieuses informations sur
la vitalité et la force de résistance des Roumains de Bihor du Sud-Est, ainsi que sur le
caractère profondément roumain de cette région.
Nous reproduisons ci-dessous, d’après l’ouvrage que nous venons de
mentionner, un tableau relatif à l’état procentuel des années 1600 à 1910 relatif aux
populations roumaines et hongroises vivant dans la région indiquée ci-dessus144.

1600 1720 1778 1828 1859 1890 1910

Village

Arrondissement R M R M R M R M R M R M R M
% % % % % % % % % % % % % %
Vașcău 44 93 7 96 4 97 3 99 1 98,5 1,5 98 2 97 3
Beiuș 62 84 16 86 14 90 10 92,5 7,5 91,5 8,5 91 9 90 10
Ceica 49 - - 90 10 99 1 98,5 1,5 98,5 1,5 99 1 99 1
Tinca 23 75 25 67 33 77 23 81 19 80 20 81 19 81 19
Beliu 33 - - 88 12 97,5 2,5 99 1 90 10 97 3 96 4
Total 211 67 33 85,4 14,6 92,1 7,9 94 6 93,6 6,4 93,2 6,8 92,6 7,4

En relation avec cette statistique, il y a lieu de faire trois remarques qui

modifient essentiellement le pourcentage donné par Györffy pour les années 1600 et
1720. Ces années-là aussi, les Roumains représentaient certainement plus de 90% du
total de la population, car : 1. pour les dites années le pourcentage des habitants des
arrondissements de Ceica et de Beliu n’est pas indiqué et leur population était
essentiellement roumaine ; 2. pour déterminer la nationalité des habitants, l’auteur

142 A. Schmidt, Das Bihar-Gebirge (Les monts de Bihor), Vienne, 1863, p. 116, cité par C. Pavel,
Școalele din Beiuș (Les écoles de Beiuș), Beiuș, 1928, p. 22
143 I. Jung, Roemer und Romanen in den Donaulaendern (Les Romains et les Roumains dans

les pays danubiens), Innsbruck, 1877, cité par C. Pavel, o.c., p. 22

144 Györffy, o.c., p. 32

111
se base exclusivement sur la résonnance du nom de famille de ceux-ci, procédé
incertain et exposé aux erreurs car si aujourd’hui nous avons en Transylvanie un
grand nombre de Roumains ayant des noms hongrois, combien ne devait-il pas y en
avoir deux siècles plus tôt, alors que les tendances nationales se manifestaient à
travers l’Eglise et la Confession ; 3. les statistiques de ces deux années-là sont
incomplètes car elles ne comprennent que les habitants imposables et laissent ainsi,
en dehors, toute une série d’habitants pauvres et non imposables. Etant donné que
les endroits les plus dures du point de la vie économique étaient habités par des
Roumains, ceux-ci formaient la catégorie des pauvres et des non-imposables dans
une proportion incomparablement plus grande que les habitants hongrois colonisés
sur les meilleurs terrains du Sud-Est du Bihor. Ces observations doivent aussi être
prises en considération dans les appréciations des pourcentages relatifs aux années
1600 et 1720, que le même auteur nous présente dans la statistique ci-dessus.
Il résulte de la statistique ci-dessus que le pourcentage de plus de 90% de
Roumains dans le Sud-Est du Bihor se maintient, sans interruption, du XVIIème au
XXème siècle. Ce pourcentage existait certainement aussi au cours des siècles
antérieurs, à partir de l’époque où ce territoire, qu’ils étaient les seuls à habiter, a été
bariolé avec des colons magyars.
Les éléments hongrois de la région du Sud-Est du Bihor sont dûs aux
colonisations faites par les propriétaires féodaux - après l’invasion des Tartares et la
construction du château féodal de Finiș - dans les circonscriptions de Beiuș, Vascău,
Ceica, Tinca et Beliu. Dans la région de Beiuș des colons ont été installés dans dix
localités: Beiuș, Negru, Tărcaia, Finiș, Ioaniș, Șuncuiuș, Uliac, Pocola, Șoimuș. Ils ont
été d’abord les gardiens des remparts de Șoimi, puis les serfs militarisés de la
forteresse de Finiș qui les a soutenus, protégés et favorisés sans cesse. Ces serfs
hongrois des possessions de Beiuș - „Jobbagiones nostri Hungaricales in
possessionibus Belenes” - sont mentionnés, pour la première fois, dans un document
de 1374145. Introduits par leurs maîtres hongrois dans la masse des Roumains, ces
colons magyars leur ont emprunté le costume national, ils ont colorié leur propre
langue de mots roumains et, avec le temps, ils se sont fondus dans les villages
roumains voisins. C’est pourquoi les villages qu’ils habitent aujourd’hui, sauf Tărcaia,
sont des villages mixtes ou des villages habités uniquement par des Roumains. Il est

145 Lukinich, o.c., p. 255

112
absurde de prétendre que les Roumains ne se seraient installés dans ces villages
qu’après le XVIème siècle. A cette époque, tous les colons magyars avaient abandonné
le catholicisme et avaient embrassé le calvinisme. Par contre, les Roumains ont, avec
ténacité, conservé leur antique langue, leur ancienne religion et le rite oriental. Il est de
notoriété publique que jusqu'à la révolution de 1848/9, l'établissement d'un Roumain
dans un village hongrois et calvinien n’aurait pas éte possible que s'il abandonnait la
langue et la loi de ses ancêtres. Afin de montrer l’évolution du pourcentage de la
population dans les anciens villages ayant de colons hongrois, nous donnons,
d’après l’historien Györffy, le tableau ci-dessous146:

1600 1704 1778 1828 1890 1910

Village
R% M% R% M% R% M% R% M% R% M% R% M%
Băița 16 84 62 38 70 30 70 30 75 25 80 20
Vașcău 96 4 100 -- 90 10 84 16 67 33 67 33
Beiuș 6 94 11 89 30 70 50 50 46 54 47 53
Șuncuiuș -- -- 9 91 39 61 52 48 50 50 40 60
Uilac -- -- 5 95 27 73 39 61 29 71 28 72
Pocola 5 95 75 25 97 3 100 -- 99 1 98 2
Tărcaia 6 94 6 94 8 92 -- 100 1 99 2 98
Remetea -- -- 38 62 30 70 44 56 35 65 34 66
Șoimuș -- -- 100 -- 67 33 100 -- 96 4 90 10
Finiș -- -- 37 63 34 66 37 63 37 73 40 60
Negru -- -- 43 57 50 50 67 33 44 56 44 56
Ioaniș -- -- -- 100 30 70 40 60 48 52 35 65
Ceica -- -- 10 90 75 25 76 24 74 26 51 49
Șuaieu -- 100 25 75 50 50 60 40 37 63 40 60
Tăut -- 100 -- 100 -- -- 50 50 81 19 84 16
Gianta -- -- 16 84 31 69 3 97 23 77 22 78
Ianoșda -- -- 64 36 97 3 96 4 95 5 94 6
Cheșa -- -- 67 33 93 7 93 7 90 10 85 15
Gepiș -- -- 80 20 100 -- 100 -- 99 1 98 2
Tinca 8 92 80 20 4 96 13 87 13 87 12 88
Suplac -- -- 63 37 92 8 94 6 89 11 89 11
Beliu -- -- 89 11 94 6 76 24 65 35 62 38

146 Györffy, o.c., p. 39

113
III. Les organisations des Roumains de Bihor et leurs rapports avec
les seigneurs féodaux
Lors de l’arrivée des Magyars, il semble que les Roumains avaient une
organisation administrative et politique solide, centrée autours des vallées et des
passages de montagnes. Chaque région avait à sa tête un voïvode et chaque
village un jude.
Les documents citent: en 1326, le voïvode Neagu de Huduș; en 1349, le
voïvode Petru, fils de Nicolae, le jude de Vintir; en 1364, le voïvode Ioan de Beiuș
et ses frères: Bocu et Balcu, qui se réconcilient avec Nicolae fils de Cândea de
Zlatna et les frères de celui-ci mettant fin ainsi une vieille querelle; en 1394, le
voïvode Petru, fils de Comorzovan, mourant sans descendants et dont les biens
faisant partie du domaine de la forteresse de Șoimuș reviendraient à la couronne,
selon les lois du pays; entre 1383 et 1395, le voïvode Georges de Gepiș147, etc.
Dans un document papal de 1345, à côté Bessarabiens de Valachie, quatre
voïvodes roumains de Bihor sont mentionnés: Vasile de Beiuș, Stanislau de
Suplac, Aprozie de Tope et Nicolae de Remetea148. À travers ce document, le
Pape Clemente VI informe le roi Louis, la reine Elisabeth, l'évêque catholique
d'Oraz, le voïvode Alexandru Basarab de Valachie et les voïvodes bihoriens qu'il
a envoyé aux moines franciscains de ces contrées des lettres concernant les
Roumains. Les lettres envoyées par le Pape traitaient de la grande action
entreprise pour conclure une alliance entre le roi Louis et le prince Alexandru
Basarab. Leur réunion fut préparée en 1344 par l’habile diplomate Demetrius
Meszesi, canonique et futur évêque d’Oradea après 1345149. Le fait que le succès
de cette action diplomatique de grande importance ait également attiré les
voïvodes roumains de Bihor prouve qu’il s’agissait de personnes très
importantes et qui avaient une autorité spéciale devant les instances dirigeantes
suprêmes de Hongrie.
Les voïvodes de Bihor n’étaient pas de chefs honorifiques des régions plus
ou moins vastes, ils étaient de hauts dignitaires qui avaient droit de justice sur
leurs sujets. Ils étaient les organes de liaison entre les peuples et les grands

147 Lukinich, o.c., pp. 66, 114, 163, 227, 532

148 Hurmuzaki, Documente (Documents), I, p. 697
149 Hurmuzaki, Documente (Documents), I, Part. II, pp. 37-38

114
latifondiaires. Leurs fonctions étaient héréditaires. C’est pourquoi beaucoup de
décrets des évêques latifondiaires, tels ceux de 1454 et de 1503, étaient adressés: „A
notre Châtelain et Voïvode de Beiuș”. „A tous et à chacun de nos Nobles,
Châtelains, Voïvodes et Officiels des régions roumaines de notre évêché
d’Oradea”150.
En 1374, les voïvodes Nicolae fils de Vulcan et Mihail fils de Petre
partagent entre eux le voïvodat des villages de Bonești, Toplița et Kerestienfalva
- disparus tous les trois aujourd’hui - de la région de Holod. Selon les conditions
de ce partage, le voïvode Nicolae garde la propriété du village de Bonești et le
voïvode Mihai celle du village de Toplița, tandis que le village de Kerestienfalva
reste en propriété commune des deux. En prenant acte approbatif du partage
effectué, l’évêché Benoît décide que chaque voïvode jugera indépendamment
dans ses propres villages, tandis que dans le voïvodat de Kerestienfalva ils
délibéreront et jugeront ensemble, eux-mêmes et leurs descendants, ils
partageront entre eux, en deux parties égales, les amendes encaissées justement
et licitement et tous les revenus dûs à leur fonction, mais ils respecteront tous les
droits et tous les revenus des villages qui sont sous la compétence de l’évêque et
de ses successeurs 151.
Les sujets des voïvodes roumains étaient tous des serfs des grands
latifondiaires de Bihor. Le premier recensement des foyers des serfs imposables
remonte à 1552. Cette année-là il y avait, au Bihor, 10.325 foyers imposables,
repartis de la manière suivante152:
4.998 foyers appartenant aux églises catholiques,
4.787 foyers appartenant à 22 grands latifondiaires,
540 foyers appartenant à 20 propriétaires nobles de rang plus bas.

Ce recensement fiscal ne permet pas d’en déduire le nombre des serfs

roumains, car il n’y figure que les posessions serves imposables. La catégorie des
serfs pauvres non-imposables formée en grande partie de serfs roumains en est
exclue. La plupart de ces serfs roumains vivaient dispersés dans les montagnes et
dans les endroits les plus pauvres de point de vue économique. La pauvreté y était
plus grande, l’intervention des officialités plus difficile et plus rare et la possibilité

150 C. Pavel, o.c., Annexes I et II

151 Lukinch, o.c., p. 531
152 Jakó, o.c., p. 190

115
de se soustraire à l’impôt - encouragée par les propriétaires eux-mêmes - bien plus
facile. Mais ce qui résulte incontestablement de ce recensement fiscal de 1552 est le
fait que la majorité des Roumains était formée de serfs vivant sur les domaines des
églises et, comme tels, ils étaient soustraits à la juridiction et aux jugements des
autorités du comitat, et cela en vertu d’un ancien privilège dont jouissait l’Eglise
catholique de Hongrie. D’ailleurs, dans le Bihor, les évêchés catholiques d’Oradea
exercitaient héréditairement la haute fonction de commis suprême du comitat tout
entier.
Les rapports entre les serfs roumains et l’évêché d’Oradea sont précisés
dans un manuscrit en latin de 32 pages, intitulé „Constitutiones et Statuta Capituli
Ecclesiae Varadensis”, rédigé en 1374. Il comprend les statuts, règlements, décrets
et actes de donations du Chapitre d’Oradea, relatifs à ces serfs153.
Les Roumains vivant sur les domaines des églises n’étaient pas soumis à
toutes les charges. Ils étaient obligés seulement à certaines contributions et leur
situation était bien meilleure que celle des serfs hongrois. En 1374, le Chapitre
d’Oradea ordonne la fixation de contributions unitaires pour tous ses sujets, „à
l’exception de nos sujets valaques qui, vivant encore selon les coutumes de leur
race, différent complètement des Magyars en ce qui concerne la prestation de
impôts”. Les Roumains sont soumis à la dîme sur les moutons, les porcs et les
abeilles. Pour la Pentecôte, ils acquittent la dîme d’un cinquantième sur les
moutons. Le jour de la Nativité de la Sainte Vierge, chaque domaine serf donne un
mouton comme impôt sur la terre. Au mois de décembre, avant Noël, ils payent le
dixième sur les porcs. Les knez eux aussi étaient soumis à la dîme sur les moutons
et sur les porcs, „conformément à l’accord conclu entre eux et nous”. En outre,
chacun des knez donnait tous les années, „selon la coutume établie”, une
couverture de laine pour la selle et une quantité de fromage. „Et, comme signe de
notre souveraineté, nos Valaques nous feront au Nouvel An un don commun d’un
cheval”154.
Les Roumains de Bihor avaient donc, au XIVème siècle, des occupations
qui ne peuvent être exercitées que dans un système de vie sédentaire. Ils ont une
fleurissante industrie textile ménagère, dont les produits, tels que couvertures de

153 Bunyitay, Statuta Capituli Varadensis Saeculi XIV, N. Varad, 1886

154 Lukinich, o.c., p. 255

116
selle, couvertures de lit, bissacs et panetières, servent au paiement des impôts.
Mais cette fabrication dépendait d’un grand nombre d’instruments compliqués et
supposait l’existence de moulins à foulon. D’autre part, tout comme le tableau des
obligations des Roumains envers le château féodal de Finiș le montre, ceux-ci se
dédiaient intensément à l’agriculture qu’ils pratiquaient jusqu’à des altitudes
élevées, à l’apiculture et à la pomiculture. Cette économie domestique stable des
Roumains avait connu une évolution séculaire, avant d’arriver à la phase connue
du XIVème siècle.
Les revenus importants, que la fleurissante économie roumaine leur
permettait de réaliser, ont déterminé les évêques latifondiaires à veiller sans cesse
au sort de leurs sujets roumains, à les défendre contre les abus des fonctionnaires
domaniaux et à alléger leurs charges, proportionnellement aux difficultés
survenues. En 1448, on interdit aux châtelains de Beiuș et de Finiș, ainsi qu’à tous
les fonctionnaires domaniaux, de détenir, de juger et d’emprisonner, sans mandat
spécial, les citoyens de Beiuș et les serfs de cette région155.
En 1452, on ordonne que tous les procès entre les serfs roumains soient jugés
par les sièges de justice des Roumains. Le siège de justice, présidé par le voïvode de
la région, se composait de 12 knez-juges, choisis pour 6 mois, parmi les knez de la
région, hommes honnêtes, jouissant de toutes leurs facultés et âgés de plus de 25
ans. Ils étaient exonérés de toute dîme et prestation pendant toute la durée de leur
mandat. On ne pouvait faire appel contre les sentences du siège de justice que
devant le curie épiscopale. Ceux qui étaient condamnés à des amendes ne pouvaient
être emprisonnés s’ils disposaient de biens d’une valeur supérieure aux amendes
infligées, à l’exception de ceux qui étaient condamnés pour des crimes capitaux:
assassinat, falsification, vol et adultère. Si le voïvode ou son lieutenant (crainic) n’a
pas fait exécuter, dans les 15 jours, la sentence rendue par le siège de justice, c’est
aux châtelains que revient alors le droit exécutif. Les châtelains et les voïvodes
devaient se contenter de l’amende fixée par les jurés, et en cas d’appel, de celle
approuvée définitivement par la curie épiscopale156.
En 1454 l’évêque allègea le sort de ses serfs roumains, en décidant que
chaque serf, même s’il possède plus de dix porcs, n’en donnera qu’un choisi par les

155 C. Pavel, o.c., Annexe III

156 Bunyitay, o.c., II, p. 300

117
dîmeurs parmi les meilleurs; celui qui en a moins de dix paiera seulement deux
dénars par porc et celui qui n’en a que 2 ou 3 ne paiera rien. Les knez sont
exonérés de la prestation des couvertures et des sept capuchons - septem birrae - à
laquelle ils étaient tenus jusqu’à cette date. Lorsqu’un serf meurt sans descendants,
ses parents héritent de ses biens et s’il n’en a pas, on agit conformément aux
dernières volontés du défunt. Dans ce dernier cas, le châtelain a le droit de choisir
une génisse de trois ans dans l’avoir du décédé. „Que les châtelains et les dîmeurs
se gardent de ne pas tenir compte de ces faveurs spéciales, sanctionnées par notre
sceau personnel, ou de molester et de punir nos Roumains”157.
L’évêque ne néglige non plus le sort de ses colons hongrois de la région de
Beiuș. En 1454, il obtient de Vladislas V un décret accordant aux citoyens de Beiuș
un „salvum conductus” valable dans le pays tout entier et interdisant, sous peine
de graves sanctions, tout abus des autorités des régions traversées par les
négociants et les commerçants de Beiuș. En 1413, on accorde des exemptions et des
faveurs aux curés des paroisses catholiques et des villages hongrois, et sur une
colline, près de Beiuș, on bâtit une cathédrale à deux tours. En 1451, Beiuș, la
deuxième résidence des évêques d’Oradea, est libéré de la juridiction du châtelain
de la forteresse de Finiș et décrété ville libre, administrée par un jude-maire et un
conseil de 12 jurés élus pour un an. On fait appel, contre les sentences de celui-ci,
soit devant le châtelain de Finiș, soit devant son suppléant, le vice-châtelain de
Beiuș ; contre les décisions de ceux-ci, on pouvait faire recours à la curie
épiscopale, ce qui indique une procédure beaucoup plus compliquée que celle qui
était prévue pour les sièges de justice de Roumains. En 1478, l’évêché dote Beiuș et
les villages hongrois de cette région de terrains convenables pour la culture de la
vigne, en renforçant et étendant tous leurs privilèges antérieurs. Les nouvelles
plantations de vigne sont exonérées d’impôts jusqu’au premier vendange. En vue
de venir en aide à la viticulture en intensifiant la consommation du vin produit par
les colons, la vente de la bière que fabriquaient les Roumains et dont la vente était
permise à Beiuș tous les jours de la semaine se voit limitée, en 1495, aux seuls jours
des foires annuelles. Afin d’encourager et de protéger la vente de produits de ses
sujets, l’évêché ordonne, en 1503, que les anciennes exonérations et les libertés des

157 C. Pavel, o.c., Annexe I

118
citadins et des serfs roumains et hongrois de la région de Beiuș soient respectées
aussi par les percepteurs des droits d’entrée de la ville de Suplac158.
Les Roumains de Bihor se sont remarqués aussi par leurs qualités de
soldats, en luttant sous l’étindarde épiscopal. L’évêque élevait au rang de nobles
prédiaux ceux dont le mérite avait été remarqué pendant la guerre. Il leur donnait
des domaines dont ils pouvaient disposer librement et dont la propriété était
héréditaire. Comme ces domaines continuaient à être placés sous la souveraineté
des évêques, les nobles roumains prédiaux n’avaient pas de droits seigneuriaux
sur les serfs et ils ne pouvaient pas se libérer de la suzeraineté de l’évêché ; en
dehors de cela ils étaient exempts de tout impôt et de toute prestation, comme les
vrais nobles.
Parmi les nobles prédiaux de Bihor nous retrouvons aussi les noms de
quelques voïvodes. De 1383 à 1395, nous citons les noms du voïvode Gheorghe de
Gepiș et de ses frères Petru et Ștefan auxquels on a fait don du village d’Elyefalva -
aujourd’hui disparu – et de dix domaines serfs du territoire du voïvodat159. En 1411
et en 1426, ce diplôme est reconfirmé en faveur du fils du voïvode Gheorghe, le
voïvode Petru et des deux fils de celui-ci: Petru et Ștefan. En 1445, il faut évoquer le
nom du voïvode Mihail de Cociuba, près de Tinca, auquel il est fait don du village
de Cociuba et de deux autres villages voisins. Le voïvode Vasile de Vintir fut
ennobli entre les années 1495 et 1501. Son diplôme est reconfirmé en 1513. En 1525,
c’est le voïvode Ioan de Cărand qui est ennobli, alors qu’en 1533, c’est au voïvode
Gheorghe de Cărand qu’on accorde le titre de noble, outre le droit de tenir une foire
annuelle160.
La nécessité de récompenser l’énorme support fourni par l’économie
roumaine à la prospérité et à la valorification des domaines épiscopaux a
déterminé les évêchés à faire, aux Roumains, des concessions d’ordre religieux
dépassant la ligne de conduite de l’église catholique hongroise. C’est pourquoi,
durant des siècles, la prêtrise a été librement héréditaire, de père en fils, dans le
Bihor. L’antique droit des Roumains de pratiquer leur religion et d’élire librement
leurs prêtres a aussi été respecté par les évêques catholiques d’Oradea. L’Eglise

158 C. Pavel, o.c., Annexes IV,V,VI,VII,VIII

159 Lukinich, o.c., p. 532
160 Bunyitay, Biharvármemye oláhjai és a vallás unio (Les Roumains du départament de Bihor

et l’union religieuse), Budapest, 1892, pp. 16-20

119
roumaine était organisée, dans chaque village, en paroisses ayant en tête un prêtre.
Les prêtres étaient subordonnés à l’autorité des protopopes qui, à cause de
l’influence occidentale, s’intitulaient archidiacres. En 1349, l’évêque Dumitru
autorise „à titre de faveur spéciale” le voïvode Petru de Vintir à avoir un prêtre
roumain, exempt de tout impôt ou prestation envers son seigneur féodal161.
En 1503, l’évêque Gheorghe Szatmáry prend des mesures énergiques pour
freiner les interventions abusives des châtelains et des chapelains dans les affaires
du clergé des églises roumaines. „Le discret prête Dan, curé de Seghiște et
archidiacre de nos prêtres roumains de la région de Beiuș, s’est plaint à nous que
vous le torturiez et le molestiez, lui et les prêtes placés sous son autorité, en leur
infligeant de diverses amendes, impôts et autres charges; que contre le droit et
l’immunité des prêtres, vous leur extorquiez des impôts et des amendes en argent.
Etant donné que nous avons entendu des lettres de nos prédécesseurs que le dit
archidiacre et les prêtres sous-nommés ont été exempts du paiement des amendes,
et, en plus, ils ont été libérés de toute juridiction exercée par les châtelains, les
voïvodes, les chapelains et autre fonctionnaires, par le présent diplôme nous vous
ordonnons solennellement, à vous et à quiconque d’autre, de ne plus oser à
molester ou charger d’impôts ou autres taxations le dit Dan et les prêtres placés
sous son autorité. Et si l’archidiacre commettait quelqu’abus, l’affaire serait
instruite devant nous ou devant notre délégué. Et si le sus-nommé n’était pas
satisfait du jugement rendu, il en appellerait à nous ou à notre substitut et nous ou
notre substitut lui rendrions justice”162.
Le diplôme ci-dessus est confirmé de nouveau en 1538, en faveur de
l’archidiacre Ioan de Seghiște, et en 1554, en faveur du prêtre Petru de Seghiște,
archidiacre de Beiuș. En 1641, le prêtre Mihail de Leheceni (Carpineț) de la région
de la Beiuș lui-même, demanda au siège de justice de faire respecter son droit
ancestral, qu’il pouvait prouver depuis 1390, étant l’héritier direct du prêtre de ce
temps-là, le curé Pascu cel Bătrân163.

161 Lukinich, o.c., p. 114

162 C. Pavel, o.c., Annexe II
163 S. Secula, Biserica de Leheceni (L’église de Leheceni), dans la revue Biserice et Școale, Arad,

1904, p. 284

120
 Lors de la création de l’abbaye (Stavropighie) de Perii du Maramureș, sa
juridiction s’étendit aussi aux serfs roumains des propriétés bihoriennes de Dragoș
qui, en 1552, avaient encore 223 foyers imposables dans le Bihor164.
Après l’inclusion de Bihor à la Hongrie et à son écartement par rapport à la
frontière de Munténie, l’église roumaine de Bihor est restée exempte de toute
influence slave, de sorte qu’aucun manuscrit ni livre slave n’ont été retrouvés dans
les anciennes églises de cette région. L'église bihorienne avait, avant le début du
XVIème siécle, un Octoich165 roumain, alors qu’à la messe elle utilisa une liturgie
plus ancienne que celle éditée par le métropolitain Dosoftei166. Même la langue des
Roumains à Bihor est restée à l’abri des influences venues de Muntenia. Elle
ressemble plus au sous-dialecte moldave, présentant de nombreux mots
populaires, expressions et formes grammaticales communes, mais inexistantes
dans le sous-dialecte des gens de Muntenia167.
Au Moyen Age, Oradea était un important centre commercial et culturel,
ayant une population de 40 à 50 mille habitants. C’est à la cour épiscopale de cette
ville que Mathias Corvin, le plus fameux des rois de Hongrie, a fait ses études. En
1474 commence la série des dévastations qui pour la deuxième fois allaient faire
raser Oradea. Les 7 et 8 février de la dite année, après avoir échoué dans sa
tentative de conquérir la forteresse d’Oradea, le pacha Ali de Semendria pilla et
incendia la ville et massacra un grand nombre d’habitants, en leur coupant les nez
et les oreilles, offerts en présent au Sultan de Constantinople. En 1514 Oradea fut
de nouveau dévastée par les croisés commandés par Popa Florian de Banat. La
ville fut pillée, puis incendiée. Le feu en réduisit aux cendres les plus beaux
édifices. Après le désastre de Mohacs (1526), Oradea tombe sous la domination
d’Ioan Sápolya. C’est alors que commence à se répandre l’influence calviniste qui
va régner dans tout le Bihor après le lâche assassinat, à Vințul de Jos (1551), de

164 I. Mihalyi, Diplome Maramuresene (Diplômes Maramureșens), Sighet, 1900, p. 109 et Jakó,
o.c., p. 190
165 Mention distincte de celles du professeur Filipașcu: livre religieux

166 N. Firu, Urme vechi de cultură românească în Bihor (Anciennes traces de la culture

roumaine à Bihor), Oradea-Mare, 1922, p. 11 et Gh. Ciuhandu, Vechi urme de cultură

românească în Bihor, în Cele Trei Crișuri (Anciennes traces de la culture roumaine à Bihor
dans „Cele trei Crișuri), Oradea-Mare, 1920, nr. VIII-IX
167 Miron Pompiliu, Graiul Românilor din Biharia (Le sous-dialecte des Roumains à Biharia),

Convorbiri Literare, Iași, 1866

121
Georges Utyessnich-Martinuzzi, évêque-cardinal d’Oradea et gouverneur de
Transylvanie.
En 1556, les troupes transylvaines commandées par Thomas Várkócs
occupent la ville d’Oradea et forcent la garnison de la citadelle à capituler. Les
habitants qui refusèrent d’embrasser le calvinisme et les chanoines furent déportés
dans le territoire hongrois resté sous la domination des Habsbourgs. C’est là aussi
que, pendant un siècle et demi, résideront tous les évêques titulaires d’Oradea.
Várkócs fit démolir dix des églises catholiques d’Oradea et transformer les autres
en temples calvinistes. En 1558, on jette les bases d’une grande école calviniste qui
transformera Oradea en un centre du calvinisme. En, 1560, la diète transylvaine de
Cluj décide la suppression de l’évêché catholique d’Oradea et la séquestration des
domaines de celui-ci en faveur des princes transylvains. En conséquence, le 19
juillet 1561, le synode calviniste se réunit à Oradea et élit Petru Melius comme
superintendant.
Les anciens colons magyars de la région de Beiuș embrassèrent tous la
nouvelle religion. Ils devinrent une sorte de milice au service du calvinisme; par
conséquent, leur nombre fut accru et leurs villages reçurent de nouveaux
privilèges et de nouvelles exemptions. Beiuș fut transformé en centre puissant de
calvinisation des Roumains. La propagande calvine parmi les Roumains s’est
calmée vers la fin du XVIème siècle, à la suite de l’intervention du héros Mihai
Viteazul en Transylvanie. Le 15 novembre 1599 le grand héros roumain se rendit
maître de la forteresse de Finiș et le 7 décembre il revint à Beiuș, il y passa deux
jours avant de se rendre à Oradea où il fut reçu et logé avec de grandes honneurs
par Paul Nyiry, capitaine de la citadelle. La réaction magyare se fit sentir aussitôt
après la mort de l’immortel héros sur le champ de bataille de Turda. En 1602, le
prince S. Báthory ennoblit la ville de Beiuș et tous ses habitants168. En 1606, le
prince Bocskay transforme la localité de Salonta en avant-poste hongrois et
calviniste au cœur du Bihor. Ainsi Salonta s’élève au premier plan de l’attention de
tous les cercles hongrois qui la dotèrent, dés le XVIIème siècle, d’une école
secondaire hongroise, transformée, en 1910, en lycée à 8 années d’etudes, entretenu
aux frais de l’Etat magyar.

168 C. Pavel, o.c., Annexe IX

122
 A partir de 1571, l’Eglise des Roumains de Bihor était placée sous la
juridiction des évêques roumains d’Alba-Iulia. En 1641, le prince Gh. Rakoczy,
désireux d’accélérer le procès de calvinisation et de magyarisation des Roumains
de Bihor, les enlève à la juridiction des évêques d’Alba-Iulia et les place sous
l’autorité d’un évêque roumaino-calvin, le nommé Avram Burdan (Burdánfalvi),
soumis lui-même directement au surintendant calvin d’Alba-Iulia, mais obligé de
respecter en même temps les décisions des protopopes calvins de Bihor. En 1656,
les Roumains de Bihor reviennent sous la direction pastorale des évêques
roumains d’Alba-Iulia169.
Les tentatives d’expansion du calvinisme parmi les Roumains de Sud-Est
du Bihor échouèrent. La vigoureuse résistance de ceux-ci n’a pu être affaiblie par
la politique de dissension et d’enveloppement des gens de Rakoczy, de telle sorte
que pas un seul village roumain de cette région n’a pu être converti au
calvinisme, ni même ceux peuplés partiellement par des colons hongrois. Le
calvinisme n’a enregistré des résultats, passagers d’ailleurs, qu’à Beiuș, là où
l’Eglise calvine dominante n’a pas toléré la présence d’un seul prêtre roumain.
C’est pourquoi, en 1713, nous trouvons, parmi les paroissiens de l’église calvine
de Beiuș, toute une série de Roumains dont le nom de famille a été magyarisé,
mais qui ont gardé leurs noms de baptême roumains, tels que: Toader Feneși,
Irimie Hajdu, Ioan Szabó, Precup Szebesi, Toader Veres, Lupu Molnár, Florea
Markos, etc170.
Malgré la terreur répandue par le calvinisme, les Roumains bihoriens
continuent à faire venir des Principautés Roumaines les livres religieux roumains
dont ils ont besoin et, au XVIIème siècle, il apparaît un certain nombre d’érudits
comme le prêtre Mihail de Topa, le protopope Petru de Tinod et le diacre Ioan de
Pociveliște, qui copient avec le plus grand zèle les ouvrages religieux orthodoxes.
Au même siècle on trouve çà et là, attachées à l’église, certaines écoles roumaines
dans lesquelles des maîtres locaux ou venus de Moldavie enseignaient la
pratique de la messe et les chants religieux. Cette activité destinée à défendre
l’orthodoxie continuera d’une manière plus intense encore lorsque la
propagande catholique se déchaînera sur le Bihor. Le maître Vasile Sturza de

169 I. Lupas, Istoria bisericească a Românilor Ardeleni (Histoire religieuse des Roumains de
Transylvanie), Sibiu, 1918, p. 131
170 C. Pavel, o.c., p. 99 et suivantes

123
Bărboșii en Moldavie a parcouru plusieurs départements de Transylvanie et de
Banat, peignant des intérieurs d’églises et des icônes, copiant et écrivant des
ouvrages religieux et instruisant les enfants. Ce maître a laissé aussi des traces
profondes dans le Bihor où il semble avoir passé les dernières années de sa vie.
De 1698 à 1730, il copie et écrit des ouvrages religieux à Pomezău, Stracoși et à
Răbăgani. Une bonne partie des diacres et des moines copistes signalés à cette
époque dans le Bihor aurait été les disciples de ce maître moldave. On croit qu’il
aurait même préparé des prêtres qu’il envoyait ensuite ordonner à Arad. Le
maître Pavel Rusu fut, lui aussi, un copiste de livres religieux. Il est venu au
Bihor du département de Bereg. De 1731 à 1733, il a écrit et copié des ouvrages
religieux dans les villages de Gepiș, Josani et Saca. Son activité a été continuée,
dans les villages de Pomezău, Sâmbătșag, Stracoși et Răbăgani, par le diacre
Teodor et les maîtres Ștefan Popa et Vasile Sporje171.
Le calvinisme s’est répandu, dans une certaine mesure, seulement chez
les Roumains de Nord du Bihor, surtout chez ceux du district d’Oradea, chez les
nobles roumains dont les propriétés avaient été découpées du domaine épiscopal
d’autrefois, chez les ex-voïvodes et knez qui ont été forcés d’abandonner leur
religion et leur nationalité pour sauver leurs domaines et conserver leur rang
social. Les nobles roumains qui ont résisté jusqu’au bout aux menaces et aux
tentations calvines ont perdu leurs propriété et sont tombés au rang de paysans-
serfs, ou bien ils sont partis vers les monastères de Transylvanie, d’où ils sont
revenus comme prêtres et ont changé ainsi leur occupation antérieure
d’administrateurs et d’encaîsseurs de dîme au service d’un maître étranger,
contre celle que de guide spirituel du peuple roumain. C’est ainsi qu’au XVIIème
siècle, l’institution voïvodale des Roumains du Bihor a disparu, tandis que les
knez roumains des villages ont été remplacés par des maires villageois, selon la
coutume introduite par le nouveau régime politique. Seul le clergé des villages
est demeuré inébranlablement au milieu des masses paysannes abandonnées. Il
menait une vie humble et simple, mais qui était d’autant plus grande et plus
riche dans toute sa force de lutte et de sacrifice au nom de la nation. Parlant des

171N. Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania (Histoire de l’enseignement

roumain en Transylvanie), Blaj, 1944, pp. 59, 78-80 et 122 et Etienne Lupșa, Istoria bisericească
a Românilor din Bihor (Histoire religieuse des Roumains du Bihor), Oradea, 1935, pp. 23, 24,
35, etc.

124
résultats obtenus par la propagande calvine, un historien hongrois affirme à juste
titre que si les Roumains avaient continué à démeurer subjugués au calvinisme, il
s’en serait certainement suivi: „la magyarisation complète du peuple roumain”172.
En 1598 et en 1618, la forteresse de Finiș est occupée, pour un certain
temps, par les Turcs, qui deviennent une menace continuelle pour le Bihor. En
1698, le pacha Omar assiégea Oradea pendant 5 semaines, puis il s’en retira dans la
direction de Giula en dévastant tout sur son passage. En 1618, le pacha Küprilli
Mehmed brûla 500 maisons d’Oradea, dévasta la région et rendit esclaves un
grand nombre d’habitants de la région. Enfin, en 1660, le pacha Alli de Timișoara
vint assiéger la forteresse d’Oradea avec 50.000 soldats et 60 canons. Il s’en empara
le 27 août, après un siège de 45 jours. En 1661, Beiuș tomba à son tour, en même
temps que Finiș, et le Bihor fut transformé en pachalik par les conquérants. Parmi
les défenseurs de la forteresse d’Oradea il y avait aussi des officiers roumains: le
vice-capitaine Ioan Rațiu, les lieutenants Fr. Sarca, Et. Manciul, P. Silaghi, N. Fodor
et P. Tinodi173.
La conquête turque mit définitivement le point final à la propagande
calvine. Les nobles hongrois, fougueux défenseurs du calvinisme, furent forcés de
quitter le département, tandis que les professeurs et les élèves de l’école calvine
d’Oradea se réfugièrent à Debreczin, où ils fondèrent un autre collège calviniste.
Au cours des 32 années de domination turque, un grand nombre de localités
hongroises de la plaine de Bihor furent détruites, y compris la ville épiscopale de
Zéplak sur la place de laquelle a été construit le bourg important, purement
roumain, de Suplac174. Autres dix-huit domaines nobiliaires disparurent aussi, totu
comme que leurs propriétaires, qui les possédaient depuis l’époque des princes
transylvains. Oradea elle-même fut entièrement rasée, y compris ses églises. Un
certain nombre d’habitants désireux de gagner les bonnes grâces des conquérants
embrassèrent la religion de Mahomet. C’est pourquoi nous trouvons encore
aujourd’hui, à Oradea, une toute petite communauté appartenant à la religion
musulmane.

172 B. Jancsó, A román nemzetuségi törekvések története (Histoire des tendances nationales
des Roumains), Budapest, 1896, I, p. 548
173 A. Tripon, o.c., p. 7

174 Jakó, o.c., pp. 191-390

125
 Les villages roumains cachés le plus souvent dans les montagnes ou dans
les vallées eloignées ont mieux échappé au vandalisme des païens. Les Turcs,
voyant qu’on ne peut extorquer aux Roumains rien d’autre que des bestiaux,
mais ayant grand besoin de leurs bras vigoureux et infatigables, les ont employés
à divers travaux d’utilité publique, aux fortifications et à toute sorte de corvées.
C’est pourquoi non seulement le nombre de villages roumains n’a pas diminué,
mais il a augmenté durant cette période où de nombreux Roumains ont
augmenté l’étendue de leurs possessions en les arrondissant, chacun autant qu’il
le pouvait, aux domaines abandonnés par les nobles, que tant de générations
d’humbles serfs roumains avaient labouré de leur sueur.
Le 7 juin 1692, Oradea fut reprise par les troupes impériales. Faute d’un
édifice convenable pour permettre d’improviser une chapelle, les libérateurs en
furent assez longtemps réduits à célébrer la messe en plein air. La domination
habsbourgeoise aussitôt installée, les Roumains commencèrent à essaîmer de
toutes les régions montueuses, à se répandre massivement dans la plaine
bihorienne et à s’implanter profondément à la place des villages rasés par les
Turcs. Ils y demeureront pour toujours. Les grands latifondiaires et les nobles
ordinaires qui réussirent à regagner leurs domaines dévastés s’accommodèrent
rapidement à la nouvelle situation. Ayant besoin de main d’œuvre, ils furent
contents d’avoir les dîmes et les prestations des serfs roumains pour s’assurer une
existence facile et la possibilité de reprendre leurs anciennes habitudes, les longues
journées de chasse et les nuits de ripailles plus longues encore et bien plus
bruyantes.
C’est ainsi qu’on a vu apparaître, dans la plaine du Bihor, un grand
nombre de villages purement roumains. Mais cette expansion massive roumaine
n’a utilisé ni de moyens brutaux, ni de procèdes révolutionnaires, elle s’est
produite paisiblement, avec le consentement, au moins tacite, des autorités
responsables. Cette expansion imposée par les nécessités de l’existence et facilitée
par les vides causés par les dévastations turques, ne constitue cependant qu’une
juste reprise en possession, par les Roumains, d’une région très réduite par
rapport à la vaste plaine qui s’étend entre les Monts du Bihor et la Vallée de la
Tisza, et que les Hongrois ont trouvée, lors de leur arrivée, peuplée par des
masses compactes de Roumains.

126
 Il résulte des déclarations recueillies dans les villages du Sud-Est du Bihor, et
faites à l’occasion du recensement urbarial de 1700, que les habitants de ces villages se
rendaient chaque année dans la plaine de Salonta et de Gilua comme rouliers ou pour
les battages. Etant sans cesse réduits à gagner leur vie dans la plaine, ils s’habituèrent
à l’existence plus facile et plus rentable qu’ils trouvaient et ils finirent par s’y fixer
définitivement175.
Dans leur quête de terres plus fertiles, bien des Roumains dépassèrent la
frontière de leur comitat et fondèrent des exploitations agricoles dans les contrées
voisines. Cela résulte d’une manière assez convainquante des chiffres - fournis par la
statistique ci-dessous, relative au mouvement de la population dans les trois régions
hongroises voisines du Bihor - comparés avec ceux du Sud-Est du Bihor, au cours de
la période 1720-1910176.

Région 1720 1828 1869 1890 1910

S-E Bihor 17.093 77.430 146.024 132.912 161.339
Hajdu 3.138 40.473 62.914 70.070 85.137
Nagy-Kunság 2.340 47.672 60.215 72.508 80.460
Bichiș 4.146 138.909 212.973 258.386 297.693

Ce tableau statistique nous montre que, tandisqu’en 190 ans, la population

du Sud-Est du Bihor était devenue 9 fois plus nombreuse, celle de Hajdu avait
augmenté 27 fois, celle de Nagy-Kunság 34 fois et celle de Bichiș presque 72 fois.
Cette disproportion extraordinnaire ne saurait s’expliquer par une augmentation
normale de la population et cela d’autant moins qu’il est notoire que ce sont les
Roumains qui étaient les plus prolifiques parmi toutes les nations cohabitantes
dans l’ancienne Hongrie. Cette disproportion ne peut avoir pour cause qu’une
émigration continue et massive des serfs roumains et ruthènes quittant les régions
pauvres et celle des serfs hongrois des comitats situés au-delà de Tisza, fuyant une
fiscalité trop âpre.
Séparés de leurs frères, les Roumains et les Ruthènes de ces régions ont été
systématiquement magyarisés, non seulement par les organes administratifs, mais
aussi par les organes religieux sous la juridiction de l’évêché de Munkacz, qui ont

175 Györffy, o.c., p. 21

176 Györffy, o.c., p. 20

127
préparé le terrain pour la création de l’évêché gréco-catholique hongrois de
Hajdudorog, de rite bysantin et ayant le hongrois comme langue liturgique.

IV. Réalisations religieuses et culturelles-nationales des Roumains

lors de la première étape de domination habsbourgeoise (1692-1847)
Après la conquête du Bihor par les troupes impériales, on a commencé
fébrilement la reconstruction de la forteresse et de la ville d’Oradea. Pour
compenser au manque d’habitants, on y colonisa un grand nombre de Serbes
réfugiés des territoires invahis par les Turcs. En 1695, Léopold I er leur accorda
toute une série de privilèges, ainsi que le droit d’avoir leur évêque, nommé par le
patriarche de Carlovatz177. Les Serbes se construisirent deux églises et un grand
quartier d’habitations qui porte, aujourd’hui encore, le nom de Ville Serbe (Rácz
Város). En 1705, l’évêque serbe d’Oradea, Isaïa Diakovici, transféra sa résidence à
Arad, d’où il continua à étendre son autorité pastorale, non seulement sur les
Serbes d’Oradea, mais aussi sur les Roumains orthodoxes de tout le Bihor.
Après la libération d’Oradea, beaucoup de Grecs et un certain nombre de
Macédo-Roumains vinrent s’y établir. C’étaient de grands et habiles négociants
qui firent renaître le commerce qui avait pour ainsi dire tout à fait disparu. Ainsi,
tout le XVIIIème siècle, Oradea fut l’une des plus importantes colonies grecques.
Les Grecs d’Oradea constituèrent une communauté religieuse indépendante de
celle des Serbes, mais ils célébrèrent leurs offices religieux à l’église serbe
d’Oradea-Venise, dans le cimetière de laquelle ils inhumèrent leurs morts jusqu’à
la fin du siècle dernier, ainsi qu’en témoignent les pierres tombales. Ils fondèrent,
à Oradea, une école confessionnelle orthodoxe où l’on enseignait en langue
grecque et où l’on peut voir, aujourd’hui encore, les noms des maîtres qui y ont
professé. En 1714, presque tous les négociants, commerçants et contribuables
importants étaient des Grecs, des Serbes et des Macédo-Roumains. Plus tard,
quelques familles de négociants grecs se fixèrent à Beiuș où, tout comme à
Oradea, ils soutinrent les efforts religieux des Roumains.
L’évêché catholique d’Oradea réinstallé dans tous ses droits et ses
propriétés antérieurs, inaugura, en 1692, la série des travaux édilitaires en

177 Dejeu, o.c., p. 133

128
édifiant une chapelle ayant un clocher en bois. Elle fut cédée plus tard aux
Ruthènes colonisés là sous le règne de Marie-Thérèse. On construisit ensuite
l’église Saint Ladislas, la cathédrale catholique à deux tours, son évêché et les
édifices des chanoines. Les Jésuites firent revivre l’enseignement primaire et
secondaire et créèrent un gymnase. En 1747, un régiment y tint garnison; il
comptait en proportion de 70% des Roumains. En 1770, Joseph II transforma la
forteresse en caserne et accorda aux militaires du régiment le droit de se
construire des maisons; on voit apparaître les quartiers nommés „Sous la
Forteresse” et „Militaire”. De la sorte, grâce aux gigantesques efforts des nations
non-hongroises, la ville moderne actuelle d’Oradea s’est peu à peu édifiée.
Pendant l’ère nouvelle inaugurée par la domination habsbourgeoise, les
Roumains de Bihor commencèrent à gagner du terrain et leur activité culturelle
et religieuse s’affirma avec le temps. Leur lutte contre les troupes autrichiennes,
durant la révolution de Fr. Rákoczy II, n’eut, pour eux, aucune conséquence
politique grave. Les Roumains de la région de Beiuș en tirèrent même un gain
réel. La démolition de la forteresse de Finiș, ordonnée en 1711 par la Cour
impériale, les libéra du poids d’un grand nombre de corvées.
A Oradea et à Beiuș, où la présence des serfs fut interdite pendant des
siècles, les Roumains devinrent peu à peu des citadins et jetèrent les bases d’une
organisation religieuse et scolaire. L’église se réorganisa en archiprêtrise, sur ses
bases antérieures au calvinisme. Sur une plainte de 1727 on peut voir les
signatures des archiprêtres Mihail de Lunca, Gabriel de Beiuș, Ioan de Cefa dans
la plaine d’Oradea et Gheorghe de Peșteș dans la vallée du Criș Repede. A la
même époque nous retrouvons un cinquième archiprêtre roumain résident à
Groși, dans la région de Beliu178. Les Roumains d’Oradea se regroupent autour
des Grecs et des Serbes, formant ensemble une communauté paroissiale et
entretenant les mêmes églises où l’on officiait la messe en trois langues: le
grecque, le serbe et le roumain. Le clocher de l’église orthodoxe édifiée sur la
place d’Oradea est construit en 1804, aux frais communs des croyants grecs,
serbes et roumains. Suite à l’assimilation continuelle aux Magyars et aux
Roumains, les Grecs et les Serbes devinrent de moins en moins nombreux et

178 C. Pavel, o.c., p 101

129
finalement disparurent, laissant toutes leurs institutions religieuses et culturelles
aux coréligionnaires roumains.
N’ayant pratiquement plus de fidèles, l’évêque catholique d’Oradea
Augustin Benkovici commença, à l’aide des Jésuites, une propagande intense
menée à ramener au catholicisme les Hongrois devenus calvinistes. Il déploya
aussi son activité parmi les Roumains, croyant qu’après la longue terreur que les
calvinistes leur avaient fait subir, ils viendraient, eux aussi, au catholicisme. Mais
devant le refus catégorique des Roumains d’abandonner leurs vieilles coutumes
religieuses et le rite bysantin, l’évêque catholique fit appel à l’aide de l’évêque
vicaire gréco-uni Joseph de Camilis de Munkacz, le priant de venir et de prêcher
aux Roumains l’union religieuse avec Rome, en conservant leurs anciennes
coutumes, le rite bysantin et la langue roumaine comme langue liturgique.
L’évêque de Munkacz envoya alors dans le Bihor le moine Isaïa de Caroli, qui en
collaboration avec le moine jésuite P. Farkas, bon connaisseur de la langue
roumaine, réussirent à attirer à l’idée d’union quelques villages roumains. En
1695, l’évêque Joseph de Camilis vint à Oradea où il eut une longue entrevue
avec les prêtres roumains favorables à l’union.
Cette action, encouragée par l’écho des décisions prises à cette même
époque par le synode du clergé roumain, réuni à Alba-Iulia, en 1698, gagna à
l’union un bon nombre de Roumains bihoriens. Ils étaient gouvernés
pastoralement par le biais d’un chanoine de l’évêché catholique. Ce dignitaire
avait le titre de vicaire des Roumains unis. En 1739, l’évêque catholique fit don,
aux unis, d’un grand édifice situé au centre d’Oradea, qui fut transformé en
église roumaine unie. Le mécontentement toujours plus grand manifesté par les
Roumains d’être pastoralement gouvernés par des personnes étrangères à leur
rite et à leur nation obligea l’évêque à proposer aux autorités compétentes la
création d’un vicariat roumain-uni dépendant de l’évêché catholique d’Oradea.
Ce vicariat fut fondé en 1748. Le premier vicaire en fut Meletie Covaci (1748-
1775). Celui-ci était un roumain macédonien 179 de Nagusta180, qui avait été curé
uni à Diosig. Consacré évêque, le nouveau vicaire ne reçut pas le titre d’évêque

179
Mention distincte de celles du professeur Filipașcu: macedoroumain (ou aroumain), la
branche des Roumains vivant au sud du Danube
180
Mention distincte de celles du professeur Filipașcu: la localité, en roumain, était connue sous
le nom de Neaguște

130
d’Oradea, mais celui d’évêque de Tagea, une localité en Arcadie. Il s’intitula
cependant: „Meletie, par la grâce de Dieu et du Saint Siège Apostolique évêque
de la Sainte Eglise Orientale, d’Oradea la Grande, et du comitat de Bihor, des
Grecs, des Roumains et des Russes”. Il s’installa dans un édifice à huit pièces
spacieuses, qui avait été la cure de l’église Saint Ladislas et que l’évêque avait
donné pour en faire la résidence des vicaires roumains.
On peut constater du Recensement ecclésiastique de 1765 de l’évêché
catholique de Oradea, il y avait 90 paroisses roumaines unies, organisées en 8
Encouragés par ce succès, les Roumains commencèrent une vigoureuse
campagne en vue de se libérer complètement de l’autorité de l’évêché hongrois
d’Oradea. Dans les mémoires adressés aux autorités supérieures, ils montrèrent
qu’ils étaient unis mais pas soumis – „uniti sed nonsubditi” - et que par
conséquant ils avaient droit à leur propre évêché selon leurs droits naturels, leur
foi, leur rite et leur dignité. Ces droits ne sauraient être satisfaits par la
nomination d’un évêché in partibus dépourvu de tout droit et investi d’un titre
épiscopal étranger qui n’était qu’une marionnette dans les mains d’un évêque
étranger au rit de leur nation. Ces revendications se heurtèrent à une vive
résistance de la part des catholiques qui lors du décès du vicaire Meletie Covacs,
en 1775, choisirent comme successeur le vicaire uni Antoine Canocz, chanoine de
l’évêché catholique d’Oradea. Les mémoires de protestation contre l’acte
arbitraire de l’évêque catholique latin, et surtout les nombreuses manifestations
publiques organisées par les prêtres et les fidèles unis, forcèrent la Cour
Impériale de Vienne à proposer au Saint Siège Apostolique la création d’un
évêché roumano-uni à Oradea, qui, selon la très judicieuse remarque de N.
Iorga181, ne fut le don de personne, mais le résultat de la lutte des Roumains.
L’évêché roumain uni a été créé par la bulle „Indefessus”182 du 15 juillet
1777. Le diocèse comprenait tous les Roumains unis des comitats de Bihor, Arad,
Bichiș, Cenad, Csongrad, Timiș, Torontal et Caraș-Severin, en étant suffragant de
l’évêché primatial catholique de Strigoniu. Le Chapitre, créé au même temps,
avait six chanoines. Moise Dragoș (1777-1787), premier évêque d’Oradea, obtint,
en 1781, de l’empereur Josheph II, la dotation de l’évêché roumain avec le

181 N. Iorga, o.c.

182 Voir la bulle dans Dejeu, o.c., pp. 200-204

131
domaine de Beiuș, ayant une superficie de 139.000 „jugare”, ancienne propriété
de l’évêché catholique d’Oradea, dont le revenu s’élevait à 22.000 florins. Les
évêques recevaient ainsi un moyen puissant de travail intellectuel et la possibilité
de se consacrer à la haute mission attendue par notre peuple dont les siècles
d’esclavage avaient retardé le développement.
L’Urbarium de 1769 permettant aux serfs roumains de changer de
domicile, ceux-ci s’installèrent, de plus en plus nombreux, à Oradea et à Beiuș. Ils
y devinrent bientôt des éléments urbains de la vie politique et sociale, et y
organisèrent même des corporations d’artisans. Les évènements politiques de
l’Occident obligèrent la Cour Impériale à publier, en 1770, le „Règlement des
Nation Illyriques” et en 1777, la loi „Ration Educationis”. En tant que nation
distincte, les Roumains de Bihor, organisés en communautés religieuses
indépendantes, purent tirer profit de ces lois. Après la révolution paysanne de
1784, à laquelle les Roumains de Bihor ne participèrent que d’une manière
restreinte, la Couronne élargit encore le droit des Roumains à créer des écoles où
l’enseignement serait donné en leur langue maternelle, en mobilisant même ses
organes administratifs dans l’atteinte de ce but. Par suite, en 1788, les Roumains
de Bihor avaient 64 écoles primaires confessionnelles: 30 dans le cercle d’Oradea,
20 dans le cercle de Salonta et 14 dans le cercle de Beiuș. Au cours des années
suivantes on en fonda encore 34, des telles sorte qu’à la fin du XVIIIème siècle les
Roumains de Bihor avaient 98 écoles, toutes soutenues par les efforts et la
contribution du peuple. Au cours des vingt ou trente premières années du
XIXème siècle le nombre des écoles fut doublé et elles eurent à leur tête deux
inspecteurs roumains représentant, chacun, une des deux confessions183.
Déjà en 1739, une école primaire roumaine dirigée par un prêtre avait été
adjointe à l’église unie d’Oradea. On y enseignait à lire l’alphabet cyrillique, les
prières et les chants religieux. Le vicaire Meletie Covaci transforma cette école en
une école modèle destinée à la pratique de la pédagogie, lui donnant ainsi la
possibilité de devenir, par la suite, une école normale d’instituteurs. Là, les
futurs instituteurs roumains mettaient en pratique les connaissances et les
méthodes acquises dans les écoles primaires des villages et se familiarisaient
avec les éléments de pédagogie pratique. En 1779, tous les instituteurs roumains

183 Tripon, o.c., p. 62 et N. Albu, o.c., p. 240 et suivantes

132
bihoriens des deux confessions s’y réunirent, en vue de s’initier aux secrets de la
méthode pédagogique Sagan appliquée avec grands succès en France, depuis
1774. Cette méthode est due à l’illustre pédagogue Jean Felbiger, abbé de Sagan
qui avait été chargé, par Frédéric le Grand, à organiser les écoles de Silésie. Les
évêques aidaient ces écoles et stimulaient leurs progrès, honorant de leur
présence les examens solennels de fin d’année, en accordant des prix aux
meilleurs élèves et en sélectionnant les plus capables pour faire des études
secondaires et théologiques. A partir de 1784 l’école eut à sa tête un professeur
spécialisé en pédagogie, chargé de la formation professionnelle des futurs
maîtres roumains qui, après deux années de pratique, devenaient instituteurs.
Tous ces professeurs ont été des gens bien préparés et très appliqués. Ils ont
laissé de nombreux ouvrages et manuels à l’usage des écoles primaires
roumaines. L’un d’eux, le savant Ioan Corneli, a collaboré avec Samuel Micu et
Georges Șincai à l’élaboration du „Dictionnaire” de Buda.
L’évêque Darabant fonda aussi, à Oradea, une école primaire centrale.
C’est là qu’enseignait, en 1785, Maxim Manuilovici Petrovici, le futur prêtre
orthodoxe d’Oradea qui devint plus tard l’évêque orthodoxe de Vârșeț. Bien que
plus pauvres, les Roumains orthodoxes d’Oradea, ont cependant sans cesse
soutenu une école primaire ayant le même caractère que les autres écoles du
même type dans l’empire. En 1783, c’est Maxim Petrovici qui était l’instituteur de
cette école. En 1787 son adjoint était Ioan Molnar. Gheorghe Ioanovici succéda à
Petrovici en 1789 et Demetrie Raț, à Ioanovici, en 1795184.
En 1792 l’empereur Joseph II donna à l’évêché roumain le beau monastère
et l’église des Jésuites dont l’ordre avait été aboli en 1773. L’église devint église
paroissiale et l’évêque Darabant transforma le monastère en institut supérieur
d’éducation pour la jeunesse roumaine en lui donnant le nom de „Séminaire”.
Chaque année on y a logé et nourrit 300 jeunes gens de Bihor et des comitats
voisins qui fréquentaient les diverses écoles d’Oradea. L’éducation religieuse,
morale et intellectuelle de ces jeunes gens était confiée à un chanoine-recteur
auquel étaient adjoints un prêtre-spirituel et trois préfets d’études, recrutés
parmi les meilleurs anciens étudiants en théologie. Durant ses 130 années
d’existence, cet institut d’éducation a donné au peuple roumain plus de 6.000

184 N. Albu, o.c., p. 239

133
intellectuels: professeurs, médecins, avocats, fonctionnaires, instituteurs,
commerçants et artisans etc., ainsi que trois évêques (Vasile Erdeli-Ardeleanu,
Alexandru Dobra et Ioan Alexi) et un archevêque (Ioan Vancea de Buteasa).
Depuis 1777, en vertu de la loi „Ratio Educationis”, il y avait, à Oradea,
un service de contrôle des écoles secondaires, intitulé Prodirectorat Régional de
l’Enseignement Secondaire, sous l’autorité duquel étaient placées les écoles
secondaires roumaines. Toujours à Oradea fut fondée, en 1780, une Académie de
Droit qui, sans interruption, fut fréquentée par un grand nombre d’étudiants
roumains de toute la région d’Ouest. En 1808 l’ordre monacal des Prémontés
inaugura son lycée d’Oradea, entretenu, lui aussi, par les revenus des vastes
propriétés dont l’empereur avait doté cet ordre. Aussi longtemps que ce lycée a
existé, y ont étudié entre 25-30% de Roumains.
Les méthodes utilisées par les évêques de rite latin d’Oradea pour forcer
tous les Roumains de Bihor à s’unir à Rome ont provoqué une vive réaction de
l’énorme majorité de la population qui, grâce à la vigueur de son opposition et à
l’aide accordée par les évêques serbes d’Arad, réussit à imposer sa volonté aux
maîtres étrangers et à conserver sa croyance ancestrale. Le l er juillet 1726, les
dirigeants roumains orthodoxes se réunirent à Venise d’Oradea et protestèrent
contre l’intervention des catholiques de rite latin dans les affaires intérieures de
leur Eglise. Ils déclarèrent qu’ils ne reconnaissaient pas d’autre évêque que celui
d’Arad et qu’ils choisiraient la mort plutôt que d’abandonner leur religion
traditionnelle. Les plaintes répétées des Roumains contre les catholiques latins
forcèrent le gouvernement à ordonner trois enquêtes. Celles-ci eurent lieu en
1727, en 1735, en 1754-1758. Elles eurent pour résultat la reconnaissance du droit
des Roumains orthodoxes de pratiquer leur religion et la reconnaissance du droit
de l’évêque orthodoxe d’Arad de faire des visites canoniques dans les paroisses
orthodoxes de Bihor, d’y consacrer des églises et d’y ordonner des prêtres.
A partir de 1760, les Roumains orthodoxes d’Oradea adressèrent de
vaines demandes en vue d’obtenir la permission d’y bâtir une église orthodoxe.
En 1783, l’enquête faite par les autorités du comitat constata qu’il y avait à
Oradea 159 familles habitant leurs propres maisons, 49 familles locataires et 38
autres personnes indépendantes célibataires; que la communauté orthodoxe
roumaine de cette ville disposait d’un terrain convenable et de fonds disponibles
pour la construction d’une église, et que le chemin conduisant à l’église de

134
Venise était si mauvais qu’en hiver et par temps pluvieux il devenait
impraticable. La demande présentée l’année suivante, accompagnée des
constatations de l’enquête faite par le comitat, détermina l’empereur à accorder
aux Roumains orthodoxes d’Oradea „la grâce spéciale” de construire une église
dont la première pierre fut posée solennellement le 9 novembre 1784, en présence
de l’évêque Petru Petrovici d’Arad. A la même époque, en 1781, ils bâtirent une
grande et belle église sur la crête pittoresque d’une colline de Beiuș.
En 1792, un consistoire orthodoxe fut créé à Oradea. Son président-vicaire
fut l’archiprêtre serbe Teodor Arsici de Venise-Oradea185. Jusqu’à l’émancipation
totale de l’Eglise roumaine orthodoxe de cette hiérarchie serbe, ses successeurs
furent tous des serbes. Ce consistoire avait son propre sceau, il avait droit de
franchise postale, recevait sur demande l’assistance des magistrats, tenait des
séances bi-mensuelles, nommait les prêtres dans les villages, examinait les
candidats à la prêtrise et les envoyait se faire ordonner à Arad, recevait et
solutionnait les plaintes des fidèles, et dans les affaires importantes demandait,
par rapport écrit, l’approbation de l’évêché d’Arad186.
Au début du XIXème siècle, les Roumains orthodoxes demandèrent la
création d’un institut roumain et l’émancipation de leur Eglise. L’attitude
arrogante des évêques serbes était d’autant plus intolérable que le métropolite
serbe Sratomirovici de Carlovatz ne faisait pas secret de sa haine à l’égard de la
langue roumaine187. Cette lutte eut pour résultat la nomination, à l’évêché
d’Arad, de la série d’évêques roumains soumis encore à l’autorité du métropolite
de Carlovatz. Soutenus par l’évêque uni Samuel Vulcan d’Oradea, ils fondèrent,
à Arad, en 1812, une Ecole Normale d’Instituteurs et, en 1822, un Séminaire,
placés sous la direction des savants professeurs et écrivains Moise Nicoară et
Dumitru Țichindeal. C’est dans ces établissements que les prêtres et les
instituteurs de Bihor ont reçu leur instruction et leur formation professionnelle.
Au début on utilisait le latin comme langue d’enseignement à l’Ecole
Normale d’Arad. En 1845 il fut remplacé par le hongrois qui fut à son tour - et
c’était quelque chose de naturel - remplacé par le roumain, en 1850. Le vicariat

185 Dejeu, o.c., p. 143

186 Tripon, o.c., p. 36
187 N. Iorga, Istoria Bisericii Române Ortodoxe (Histoire de l’Eglise orthodoxe roumaine), II,

pp. 288-302

135
d’Oradea, soutenu par les Roumains orthodoxes, mena une longue et vigoureuse
lutte en vue d’obtenir qu’une telle école soit créée à Oradea. La demande
présentée dans ce but montrait que l’absence de cette école était d’autant plus
sensible que le Bihor était une région pauvre et la population n’avait pas les
moyens matériels nécessaires pour envoyer à Arad un nombre suffisant de
jeunes gens, et, en plusm que l’existence de cette école serait plus sûre à Oradea.
Tous leurs efforts ont été rendus vains par la volonté de fer du conseiller et
inspecteur scolaire Uroș Nestorovici, qui imposa Arad comme centre culturel
pour les Roumains orthodoxes de Hongrie. En 1831, les Roumains d’Oradea
présentèrent une demande à l’Empereur, le priant de transférer l’Ecole Normale
d’Arad à Oradea et, en 1860, le mécène Nicolae Zsiga offrit toute sa fortune dans
ce même but, mais ces deux demandes furent vaines. Pourtant, la contribution
annuelle apportée par pour soutenir cette école a été de 240 florins pour soutenir
cette école, contribution à laquelle venait se rajouter le montant collecté par des
quêtes faites à l’église les dimanches et les jours feriers.
La sainte messe fut célébrée dans l’église orthodoxe roumaine à partir du
17 novembre 1790, mais ce n’est qu’en 1830 que les travaux d’aménagement
intérieur et de decoration furent achevés et qu’eut lieu, avec une pompe rare,
l’acte de consécration. L’évêque Maxim Manuilovici d’Arad, qui pendant 24 ans
avait été vicaire d’Oradea, célébra la saint messe, assisté des archiprêtres de
Caransebeș et d’Oravița, etc. Les représentants des autorités civiles et militaires,
l’évêque roumain-uni S. Vulcan avec tous ses chanoines assistèrent à cette
solennité roumaine. A cette occasion il y eut un banquet à la redoute municipale.
De nombreux toasts furent portés: pour la maison régnante, les archiducs, le
palatin du pays, les évêques présents et les fondateurs de la nouvelle église.
Après chaque toast l’armée tirait une salve d’artillerie. Ce fut une fête de
manifestation et de fraternisation roumaines comme on n’en avait encore jamais
vu à Oradea. Le lendemain l’évêque Manuilovici présida une séance solennelle
du Consistoire d’Oradea, au cours de laquelle il installa l’archiprêtre Atanasie
Boțco dans la fonction de président-vicaire du Consistoire188.

188 N. Firu, Date și Documente cu privire la istoricul bisericii greco-orientale din Oradea-Mare
(Faits et Documents relatifs à l’histoire de l’Eglise gréco-orientale d’Oradea-Mare), Arad, 1909;
Date și Documente cu privire la istoricul școalelor române din Bihor (Faits et Documents relatifs
à l’histoire des écoles roumaines de Bihor), Arad, 1910; Biserica ortodoxă română din Bihor în

136
 Grâce aux revenus de son grand domaine, l’évêché uni d’Oradea acheta
plusieurs terrains à bâtir et des maisons pour ses chanoines. A Beiuș il construisit
une église sur place et une deuxième résidence épiscopale.
L’évêque I. Darabant (1788-1805) édifia à Oradea la monumentale
cathédrale actuelle dotée d’un superbe clocher. Cette cathédrale fut ornée et
peinte à l’intérieur par ses successeurs: S. Vulcan et M. Pavel. L’évêque M.
Dragoș fit élever un étage de plus à la résidence épiscopale; son successeur I.
Olteanu l’agrandit et, en 1904, l’évêque D. Radu fit démolir tout l’édifce et bâtir,
là où elle se trouve aujourd’hui, l’imposante et moderne résidence actuelle en
style roman, le plus beau palais d’Oradea. C’est dans la résidence épiscopale
d’Oradea qu’ont été préparés les plans et formulé le crédo culturel et politique
roumain à la réalisation duquel ont travaillé tous les intellectuels et tous les
apôtres de la nation jusqu’à la réalisation de l’unité politique de celle-ci. C’est là
qu’ont été écrits une bonne partie des ouvrages qui ont été les premiers à
prouver, à l’aide des arguments scientifiques, l’origine et la latinité du peuple
roumain et de sa langue. Les évêques unis ont patronné toute l’œuvre culturelle
roumaine sans considération de confession. Ce ne sont pas seulement les
écrivains unis, comme P. Maior, G. Șincai et S. Micu qui ont trouvé asile chez les
prélats roumains, mais aussi les écrivains orthodoxes comme Moise Nicoară,
Dimitrie Țichindeal, Ioan Molnar-Piuarul, Al. Gavra et Petru Vasici, qui dédia sa
„Dietetice” à l’évêque Samuel Vulcan 189. Les archives diocésaines se trouvent
aussi dans ce palais. Elles renferment, depuis l’époque du vicaire Meletie jusqu’à
nos jours, tous les documents relatifs à cet évêché et aux institutions culturelles
qu’il a créées, ainsi que toute sa correspondance avec le Vatican. Là aussi se
trouve la Bibliothèque diocésaine riche en plusieurs milliers de volumes d’une
valeur historique universelle, et en ouvrages rares, surtout dans le domaine de la
théologie dogmatique et morale, et en précieux manuscrits, encore inédits 190.

lupta cu unirea (L’Eglise Orthodoxe roumaine du Bihor en lutte avec l’union), Caransebeș, 1913;
et. Lupșa, o.c.
189 N. Iorga, Vechimea și originea elementului românesc în părțile Bihariei (Ancienneté et

origine de l’élément roumain dans la région de Bihor) dans „Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1921,
p. 69, et P. Dejeu, o.c., p. 207
190 J. Radu, Manuscriptele bibliotecii episcopiei române din Ordadea-Mare (Les manuscrits de la

bibliothèque de l’évêchés roumains d’Oradea-Mare), Bucharest, 1923

137
 Dès 1779 il y avait à Beiuș une école primaire mixte où l’on enseignait aux
élèves roumains des deux confessions l’allemand ainsi que des éléments du grec
et du latin. En 1818, cette école se scinda en deux écoles primaires
confessionnelles roumaines, l’une orthodoxe et l’autre unie, et l’étude des deux
langues classiques fut abandonnée. La situation avantageuse de Beiuș, en tant
que ville administrative du domaine épiscopal et localité tranquille cachée entre
les montagnes et les forêts, loin des regards toujours soupçonneux des
gouvernants étrangers, suggéra, à l’évêque S. Vulcan (1805-1839), l’heureuse idée
d’y fonder un institut „Dans l’intérêt de la culture de la nation roumaine, privée
de toute aide et de toute culture”. En 1826, l’évêque fit construire, près de la rive
du Criș Negru, un édifice imposant ayant un étage qui lui coûta l’importante
somme de 160.000 florins. En 1828, il y inaugura les cours d’un gymnase roumain
de quatre années de scolarité et le dota d’un fonds de 100.000 florins destiné à
son entretien et aux traîtements des professeurs. En même temps, l’évêque
ordonna aux professeurs de ce gymnase de donner, dans les villages, des
conférences destinées à éveiller l’intérêt et la sympathie du peuple roumain pour
cette école, en fait son école. En 1836 le gymnase est élevé au rang de lycée à six
années d’études, conformément aux lois scolaires de l’époque. Désireux de venir
en aide aux élèves pauvres, l’évêque ordonna, en 1837, au proviseur de ce lycée,
de faire produire, aux frais de l’évêché, du pain à redistribuer, tous les jours, à
tous les élèves pauvres, sans considération de confession.
La création de ce lycée roumain à la frontière occidentale du romanisme a
été un geste héroïque et historique de la plus haute importance. Elle dépasse de
beaucoup le cadre étroit des intérêts bihoriens et a un sens historique des plus
heureux pour la vie intellectuelle des deux millions de Roumains de Banat, de
Bihor, d’Arad, de Satu-Mare, de Sălaj et de Maramureș, car jusqu’à la réalisation
de l’unité nationale ce fut le seul lycée roumain en Hongrie proprement dite.
Durant le premier siècle de son existence, ce lycée a permis à plus de 20.000
jeunes Roumains d’acquérir une éducation intellectuelle roumaine et de devenir
tous des apôtres de la culture et du nationalisme roumaine dans les régions les
plus exposées à l’infiltration étrangère191.

191 Voir les détails dans C. Pavel, o.c., et pour le décret créant le lycée voir ibidem, Annexe X

138
V. La lutte des Roumains pour la conquête des droits politiques et
culturels durant la dernière étape de domination étrangère (1848-
1918)192
Le troublement politique qui a précédé le début de la révolution de 1848 a
trouvé les Roumains de Bihor séparés de leurs frères de Transylvanie. C’est
pourquoi ils ont été forcés à faire cause commune avec les Roumains de Banat et
des régions hongroises, suivant les directives politiques de fraternisation
roumano-magyare. Ces directives politiques ont été fixées dans les résolutions
adoptées par les chefs roumains réunis dans ce but, le 21 mai 1848, à Budapest,
chez le notable bihorien Emanuil Gojdu qui présidait cette assemblée. Celle-ci
formula les revendications nationales suivantes: l’émancipation de l’Eglise
roumaine orthodoxe de la tutelle de l’Eglise serbe; l’organisation et
l’administration indépendantes de l’Eglise roumaine par des élus de la nation; la
création d’une section roumaine au Ministère des Cultes de Budapest; l’emploi
libre de la langue roumaine à l’église, à l’école et dans toute l’activité intérieure
de la nation; la priorité de nomination de fonctionnaires de souche roumaine et
d’officiers roumains dans les régiments.
Cependant, dans le tourbillon de la révolution qui allait bientôt se
déchaîner, un important groupe de notables bihoriens, comme Emanuil Gojdu,
Alexandru Roman, Partenie Cosma, Nicolae Jiga, etc., se rendant compte des
impératifs nationaux, ne se sont pas laissés entraîner du torrent de la politique
officielle influencée, en grande partie, par le prestige persuasif des émigrés des
Principautés, Nicolae Bălcescu et Cezar Boliac, ceux qui avaient engagé des
pourparlers avec Kosuth en vue de formaliser l’amitié révolutionnaire roumano-
magyare.
Ces notables, avec lesquels presque toute la population roumaine de
Bihor était solidaire, furent forcés de s’adapter à une situation historique
reconnue et consommée. Dans la lutte qu’ils ont menée, tant au Parlement que
dans l’opinion publique, ils ont adopté une tactique opportuniste qui s’efforça
d’arracher des lois et des amendements garantissant l’individualité ethnique du

Pour les détails voir dans Théodore Neș, Oameni din Bihor, 1848-1918 (Gens de Bihor, 1848-
192

1918), Oradea, 1937, 652 pages, Etude documentaire basée sur 165 essais, revues et journaux
roumains et hongrois

139
peuple roumain. Le député bihorien Ioan Dragoș et ses quelques acolytes étaient
les partisans de la fraternisation roumano-magyare et du renoncement à toute
note d’intransigeance nationale. Ils ne parvinrent cependant pas à exerciter une
influence quelconque sur les intellectuels et sur la masse des paysans de Bihor.
Ces attitudes politiques ont eu pour conséquence l’entrée en lutte des Roumains
de Bihor, aux côtés d’Avram Iancu. La pression amena peu de Roumains
bihoriens dans les rangs de l’armée de Kossuth et la longue liste des déserteurs
explique suffisamment le manque total d’élan des Roumains enrôlés dans
l’armée hongroise.
Pendant toute la révolution, Oradea fut l’un des plus importants centres
militaires kosuthistes. C’est de là qu’étaient dirigés les combats des troupes
magyares contre les „Moți” d’Avram Iancu et c’est aussi surtout de là que
partaient les bataillons de volontaires hongrois qui sont morts dans les monts de
Zarand et d’Abrud. Afin d’assujetir les Roumains, une cour martiale siègeait tour
à tour à Oradea, à Guberdiu, à Beliu, à Beiuș, à Vascău et Aleșd. Elle a condamné
à mort et a fait pendre un nombre important de martyrs roumains qui n’avaient
pas d’autre culpabilité que l’obstination de leurs convictions roumaines. Vers la
fin de la révolution, Louis Kosuth lui-même passa quelques jours à Oradea. Il s’y
installa dans la résidence de l’évêque roumain uni Vasile Erdeli, tenant à tout
prix d’être l’hôte de cet homme d’une haute culture, polyglotte et diplomate
habile.
Lors de l’arrivée des troupes russes sous le commandement du
généralissime Pasquiévitch, les prisons d’Oradea étaient bondées de détenus
roumains de toutes les régions. Ils furent aussitôt libérés. Le généralissime reçut
en audience les intellectuels roumains qui avaient été emprisonnés. Il fut très
courtois avec eux et il fit don au curé Ioan Ungu de Tomești de Zarand d’une
châsse dorée et ornée d’une peinture de la Sainte Vierge. Cette châsse est
conservée au Musée Astra à Sibiu. Le général Pasquiévitch installa lui aussi son
quartier général dans l’évêché roumain uni. Le grand événement qui fut le
stationnement de l’armée russe libératrice à Oradea a été noté par des prêtres
roumains dans les pages de deux livres religieux. „En l’an 1849, au mois d’août,
les Moscovites sont entrés à Oradea avec une armée de 120.000 hommes sous le
commandement du Feldmaréchal duc de Varsovie et le comte d’Erivan
Pasquiévitch; à cette occasion le prince héritier de Russie, le Grand Prince

140
Constantin, fils du tzar Nicolae, et venu, lui aussi, à Oradea. En l’an 1849, le 15
août, la Sainte Messe a été célébrée, dans la sainte église d’Oradea, par
l’aumônier des Moscovites assisté de deux prêtres, un diacre et nous, les prêtres
d’Oradea, en présence du chef de l’armée moscovite russe Pasquiévitch et du fils
du tzar, Constantin. ”193
L’absolutisme autrichien (1849-1867), tolérant vis-à-vis de la liberté
nationale accordée par la Vienne „reconnaissante”, a permis de réaliser une
bonne partie des revendications nationales et culturelles des Roumains de Bihor,
qui continuèrent à vivre séparés de leurs frères de Transylvanie, l’annexion du
Bihor à la Hongrie étant aussi confirmée par ce régime. Les deux Eglises
roumaines se libérèrent définitivement de la juridiction humiliante des Eglises
étrangères et s’organisèrent en deux archevêchés autonomes de Sibiu et de Blaj,
réunissant sous leur autorité tous les Roumains de ce côté-ci des Carpathes. Le
vicariat orthodoxe d’Oradea fut transformé en autorité religieuse purement
roumaine, rattachée à l’évêché d’Arad, devenu évêché roumain suffragant de
l’archevêché de Sibiu. L’évêché roumain uni d’Oradea devint suffragant de
l’archevêché de Blaj. Sa juridiction s’étendit à tous les territoires roumains de
Satu-Mare et de Sălaj qui, jusqu’alors, étaient placés sous l’autorité de l’évêché
ruthène de Munkacz. Il perdit, par contre, les régions de Banat et d’Arad, pour
lesquelles un évêché roumain uni fut créé à Lugoj.
La langue roumaine remplaça le latin comme langue d’enseignement au
lycée de Beiuș, à huit années de scolarité, et auquel on reconnaissait le droit de
publicité, tout comme celui de délivrer des diplômes de baccalauréat.
La résistance des Roumains fit échouer la tentative de 1854 et 1860 du
gouvernement impérial, à savoir celle d’introduire l’allemand comme langue
d’enseignement dans les quatre dernières années de ce lycée. C’était le seul lycée
de Hongrie reconnu comme équivalent aux institutions similaires d’Autriche. Ce
qui explique pourquoi un grand nombre de jeunes hommes provenant des
meilleures familles de boyards roumains de Bucovine, même ceux de la famille
Cantacuzino de Valachie y firent leurs études, de 1860 à 1890. L’école normale
d’instituteurs d’Oradea fut réorganisée conformément aux exigences nouvelles et
modernes. Sur l’insistance de l’évêque V. Erdeli, une chaire de langue et de

193 Dejeu, o.c., p. 166

141
littérature roumaine fut créée au lycée catholique des Prémontés d’Oradea. Une
chaire identique fut ensuite fondée à l’Université de Budapest. Le premier
titulaire de celle-ci fut l’érudit professeur bihorien Alexandru Roman, chercheur
infatigable, nationaliste combattif et écrivain plein de talent. En 1866, il fut élu
membre de l’Académie Roumaine de Bucarest.
Sous la direction du chef de maîtrise de la cathédrale, les séminaristes
roumains d’Oradea fondèrent une société chorale nommée „Unirea” (L’Union),
qui se transforma ensuite en orchestre et en fanfare et qui devint un centre
d’attraction pour les fêtes roumaines. En 1852, sous le patronage de l’évêque V.
Erdeli et sous la direction du professeur Al. Roman, fut créée la Société de lecture
de la jeunesse scolaire de l’archigymnase catholique et de l’Académie de Droit
d’Oradea. Les réunions de cette société avaient lieu au Séminaire. Elles offrirent
l’occasion de diffuser les œuvres littéraires roumaines et de développer la
solidarité des Roumains installés à la place des Magyars. La société a préparé un
environemment favorable au développement des aptitudes littéraires de ses
membres. Les œuvres originales de ceux-ci, tant en prose qu’en vers, furent
publiées dans des volumes intitulés: „Diorile Bihorului” et „Fenice”. Ils
contiennent les modestes essais d’une poignée de jeunes gens enthousiastes, de
bons roumains qui ouvrirent la voie de la littérature roumaine dans cette région
et qui montrèrent aux futures générations qu’il était possible de mettre les
fondements de la culture nationale. Les séances mensuelles de cette société
étaient de véritables fêtes nationales auxquelles participaient tous les
intellectuels roumains d’Oradea et une bonne partie de ceux de la région.
Dans le Sénat impérial, le Bihor était représenté par les évêques roumains
d’Oradea, dont l’attitude nationale était catégorique. En 1865, l’évêque Iosif Pop
Sălăjanul, l’auteur du célèbre ouvrage „Enchiridon Iuris Ecclesiae Orientalis
Catholiacae”, invita ses fidèles à ne voter que pour des candidats roumains, alors
que’à la séance du Sénat du 17 avril 1866 il demanda l’égalité des droits pour la
nation roumaine. La lutte politique était menée conformément au programme et
à la tactique établis à la réunion des parlementaires roumains, réunion qui avait
eu lieu le 7 mai 1861, chez le bihorien Emanuil Gojdu et sous sa présidence. En
1865, l’écrivain bihorien Iosif Vulcan fonda et dirigea, à Budapest, la Revue
„Familia” qui encouragea et réunit autour d’elle toute la jeunesse roumaine avide
d’extérioriser ses sentiments nationaux. Plus tard il attacha à sa revue un

142
supplément intitulé „Șezătoarea”, qui fut un actif recueil de productions
littéraires populaires. Un autre écrivain bihorien, Miron Pompiliu, s’établit à Iași,
où il fut considéré comme l’un des meilleurs auteurs populaires roumains. Le
Bihor devint une source inépuisable de talents roumains, sur-classant non
seulement en nombre et en qualité les talents magyars de cette province, mais
provoquant les éloges flatteurs des écrivains hongrois194.
L’inauguration du Dualisme, en 1867, mit les Roumains de Transylvanie
et des régions hongroises à la merci des Magyars. L’empereur qui ne s’était pas
donné la peine de feuilleter les rapports des préfets roumains du temps de la
révolution195, oublia totalement les immenses sacrifices faits par les Roumains
pour sauver son trône autrefois en danger. Les gouvernements hongrois de cette
période, poursuivant leur idée de former un état unitaire magyar, usèrent toute
leur énergie en essayant de magyariser les nationalités co-habitantes. Cette
tendance visa en premier lieu le Bihor qui constituait le point le plus occidental
de l’expansion roumaine. Les lois contre les nationalités s’aggravèrent de jour en
jour, constituant un péril permanent pour les institutions roumaines. Et cela en
contradiction avec l’article 44 de la loi dite des nationalités, loi votée plutôt pour
des raisons de tactique, dans le but de tromper l’opinion publique européenne et
non pour accorder l’égalité des droits aux nationalités.
A la suite de la suppression des frontières politiques entre la Hongrie et la
Transylvanie, les Roumains se trouvèrent organisés dans le cadre d’un puissant
bloc national, ayant un seul gouvernement central qui dirigeait de façon unitaire
la lutte nationale. Grâce à la lutte vigoureuse du Parti National Roumain et grâce
aussi à la largesse des grands évêques et des notables laïques, les institutions
culturelles roumaines de Bihor purent se maintenir et se développer malgré la
persécution déchaînée contre elles. Elles continuèrent à travailler sans trêve, sans
réclame et en silence, pour éveiller et diffuser la conscience nationale dans cette
région. La lutte contre les oppresseurs hongrois eut des répercussions dans
l’opinion publique européenne qui regarda avec sympathie les souffrances et les
espérances du peuple roumain. Mais à mesure qu’augmentaient l’intérêt et la
compréhension de l’étranger pour les besoins de la nation roumaine, s’aggravait,

Alex. Márki, Bihari román irok (Les écrivains roumains de Bihor), Oradea, 1880
194

195S. Dragomir, Revoluția Românilor din Transilvania, 1848-1849 (La révolution des
Roumains de Transylvanie, 1848-1849), Sibiu, 1944, Vol. I, p. XVIII

143
dans les mêmes proportions, la réaction du gouvernement magyar contre les
nationalités dont il s’efforçait d’accélérer le processus de magyarisation.
Cependant, pour sauver des apparences, on continuait à élire, dans le Bihor, 2 ou
3 roumains opportunistes, enrégimentés dans les partis hongrois, qui chantaient
les louanges du gouvernement afin de montrer, au-delà des frontières, la
générosité et la liberté de Hongrie. Mais pour que ces faux représentants des
Roumains puissent être élus, il avait fallu violer les consciences des masses
électorales et corrompre les caractères des faibles pour provoquer la chute des
grandes personnalités nationalistes. Une telle situation força les Roumains à
renoncer à la lutte, entrant dans une étape de passivité.
Durant cette période de passivité, seuls les prélats roumains, en leur
qualité de membres de droit de la Chambre des Magnats, purent défendre les
droits des Roumains, élever la voix contre les lois tendancieuses politico-
religieuses et répondre aux déclarations hostiles des députés magyars du
Parlement de Budapest. Deux de ces prélats, les archevêques Ioan Vancea de
Buteasa (1868-1893) et Miron Romanul (1874-1898) étaient nés à Bihor. Près d’un
siècle, ils ont servi sans repos les intérêts roumains. La personnalité de
l’archevêque Ioan Vancea attirait l’attention et l’admiration des représentants du
monde catholique, réunis au Concile de Vatican (1869-1870). Les dicours, massifs
par leur contenus et riches en arguments éclairants, tenus par Ioan Vancea lors
de ce concile, son duel orathorique avec le cardinal Pitra, sa conférence traitant
de l’Eglise de Christ et les félicitations unanimes venues de la part des membres
du synode constituent, ensemble, un sommet dans l’histoire pleine de gloire des
Roumains à l’epoque du déchaînement de la colère magyare. Pour la fermeté
avec laquelle il a défendu les intérêts roumains de son Eglise à Vatican et pour la
grandeur avec laquelle il a représenté le peuple roumain devant l’aéropage
mondial du catholicisme, le 26 juin 1870 les députés roumains du Parlement de
Budapest ont envoyé à l’archevêque Vancea, au nom du peuple roumain, un
télégramme d’hommages et félicitations. Dans cette mission d’une accablante
importance, l’archevêque Vance a été accompagné de l’évêque Iosif Pop-
Sălăjanul et du jeune secrétaire métropolitain Victor Mihail de Apșa, le futur
archevêque de Blaj.
Les Roumains de Bihor étaient bien représentés à toutes les réunions et à
tous les congrès roumains du Royaume de Hongrie. La commission des 30, élue à

144
la Conférence nationale de 1881, à Sibiu, comprenait les notables bihoriens
suivants: Partenie Cosma, Iosif Vulcan, Alexandru Roman, Nicolae Zigre et Iosif
Roman. C’est cette commission qui a rédigé le fameux programme du parti
national roumain et qui a formulé les directions d’activité politique pour cette
période dite de passivité. Durant cette période, les représentants autorisés des
aspirations et des intérêts des Roumains de Bihor s’en sont tenus, sur le plan
politique, à organiser en silence, à élire sans bruit des délégués aux réunions
nationales de Sibiu, aux synodes diocésains d’Arad et aux synodes
archidiocésains de Sibiu. Ces députés roumains, qui s’exprimaient plus librement
dans ces parlements roumains, revenaient chez eux inspirés d’idées et de
principes nationaux intransigeants, et qu’ils répandaient dans leurs entourages
sociaux, attirant ainsi de leur côté toute la population roumaine de Bihor.
Face aux tendances de magyarisation toujours plus accentuées du
gouvernement de Budapest, l’évêque Mihail Pavel prit des mesures énergiques et
fit de grands sacrifices matériels en vue de défendre et de renforcer le lycée de
Beiuș. En 1887, il agrandit l’ancien édifice du lycée, construisant dans la cour une
salle nouvelle moderne qui pouvait hôter dix classes, il édifia une spacieuse salle
de gymnastique et la dota de tous les appareils modernes. Au-dessus, il éleva
une vaste salle de dessein, une pinacothèque et deux cabinets de travail pour les
professeurs de physique et de sciences naturelles. De cette manière le lycée fut
capable de recevoir 420 élèves et devint l’un des mieux équipés lycées de toute la
Hongrie, sans que l’Etat hongrois y eût contribué par la rédistribution d’une
partie quelconque des lourds impôts prélevés sur les quatre millions de
Roumains. En 1891, le même évêque inaugura l’internat Pavelean construit à côté
du lycée sur la rive du Criș Negru. Destiné, au début, à servir pour la formation
de 100 élèves internes, il fut agrandi peu à peu de telle sorte que 200 élèves y
furent logés et nourris contre une très modeste pension. C’est le même prélat qui,
en 1896, a fondé, à Beiuș, une école secondaire de jeunes filles, à quatre années
d’enseignement. Cette école avait un internat pouvant recevoir 100 jeunes
femmes roumaines des deux confessions. De la sorte, l’esprit roumain des jeunes
gens de ces diverses institutions, aussi bien que des établissements similaires
d’Oradea, est demeuré intact, même lors de ces temps tellement dificiles.
Les dons généreux des évêques roumains trouvèrent des imitateurs parmi
les notables roumains de Bihor. Le grand Emanuil Gojdu a créé, dans des buts

145
culturels et pour accorder des bourses à des lycéens et à des étudiants roumains
orthodoxes, une importante fondation dont le capital s’élévait, en 1897, à
1.702.093 florins, somme fantastique pour l’époque. Nicolae Jiga donna une
somme de 3.000 fl. à l’église orthodoxe roumaine d’Oradea, somme destinée à
des emprunts bon marché aux fidèles, alors que le profit généré par ce fonds
devait servir à améliorer la situation matérielle des prêtres. Il laissa aussi un
autre fonds de 3.000 fl. destiné à venir en aide aux commerçants manquant de
capitaux suffisants; il créa, en outre, un troisième fonds, toujours de 3.000 fl., afin
de distribuer gratuitement du pain aux élèves roumains orthodoxes du lycée de
Beiuș. Il laissa enfin, un immeuble à Oradea, en valeur de 18.000 fl., destiné à
servir d’internat aux jeunes élèves orthodoxes196. Nicolae Borbola, chanoine-
préposé d’Oradea, mit les bases d’une fondation de 16.000 fl. pour l’église, l’école
et l’enterrement des pauvres. L’archiprêtre Ioan Papp de Beiuș institua une
fondation de 50.000 couronnes-or afin de venir en aide aux élèves pauvres du
lycée de Beiuș. Le négociant Dimitrie Negreanu de Beiuș laissa par testament la
plus belle maison et le magasin du centre ville, ces ressources permettant
d’accorder des bourses à la jeunesse étudiante roumaine orthodoxe.
Grâce à ces fondations, deux autres internats roumains purent être
inaugurés, l’un à Beiuș (1889), destiné à 60-70 élèves, et l’autre à Oradea pour 30
à 40 lycéens et étudiants roumains. Ces soutiens et fondations ont facilité la
sélection d’éléments roumains de la campagne, en les inscrivant dans la filière
des plus hautes institutions culturelles. De nombreux talents innés ont pu ainsi
être extraits de l’immense masse paysanne, puis polis dans les écoles de toutes
sortes, et plus tard ils ont répandus la lumière de la culture dans les masses dont
ils étaient sortis. C’est ainsi qu’a été créée cette pléiade d’intellectuels roumains
qui ont résisté, sans compromis, à la formidable pression de dénationalisation
exercitée par le gouvernement magyar.
D’autre part, un groupe d’écrivains nationalistes enthousiastes s’est
efforcé, à l’aide d’ouvrages soigneusement composés, de renforcer les
consciences érodées sans cesse par les vagues de magyarismes, introduisant dans
leurs vers pathétiques l’amour et l’enthousiasme pour l’avenir de la nation
roumaine. En 1870, le professeur Iustin Popfiu publia un volume de vers en

196 Voir les testaments de E. Gojdu et N. Jiga, dans T. Neș, o.c., p. 589 et suivantes

146
complément à une conférence sur la prose et la poésie. Il dirigea la revue
homélitique „Amvonul” („La Chaire”) qui parut à Oradea et il publia un volume
de sermons. En 1872, Partenie Cosma fonda le Casino Roumain de Beiuș où l’on
pouvait lire les revues et les journaux roumains. En 1875, sous le patronage de
deux chefs spirituels, l’évêque Ioan Oltean et le vicaire Andrei Papp, s’organisa
la société chorale „Hilaria”, qui, au cours des trois premières années d’existence,
a offert des réunions artistiques chorales et dansantes, auxquelles participaient
les intellectuels d’Oradea et des environs. Son activité fut interrompue de 1878 à
1896 suite aux persécutions déchaînées de la part des autorités magyares contre
les Roumains. Reprenant son activité, en 1896, cette société organisa des concerts
et de pittoresques bals roumains. Elle réunissait, à Oradea, tous les intellectuels
de Bihor, pour des moments de divertissement musical et de réunion sociale. En
écoutant une dissertation sur un sujet historique ou littéraire, une poésie ou un
fragment d’un œuvre d’un auteur roumain, on s’enthousiasmait et on
s’instruisait en même temps. Les chefs de la société „Hilaria” on été: Avram Pop
(1897), Iosif Maiorescu (1898) et Nicolae Firu (1900).
L’événement culturel roumain le plus important qui s’est passé à cette
époque, fut, en 1880, le transfert de la rédaction de la revue „Familia” de
Budapest à Oradea, là où, pour d’autres 27 ans, tel un chêne imposant, elle allait
protéger l’esprit roumain des gens habitant sur les rives du Criș Repede. Oradea
devint ainsi le plus important centre roumain d’irradiation nationale et
culturelle. Le poète Octavian Goga a justement affirmé: „la revue d’Oradea
devint un moniteur palpitant de l’idée nationale. Elle apportait le souffle de la
libération et faisait naître dans les cœurs ce pressentiment merveilleux qui, déjà
depuis longtemps, avait, dans la pensée de tous, couvert de fleurs le chemin des
armées roumaines”197. Tous les débutants timides battaient à la porte de la revue
et Iosif Vulcan sut les encourager et les inciter au travail. C’est là que nous
retrouvons publiée la première poésie de M. Eminescu et les premiers essais
littéraires de plusieurs auteurs contemporains célèbres. I. Vulcan, qui durant
quarante ans a dirigé et guidé le mouvement culturel roumain, a fait publier tour
à tour dans les colonnes de sa revue des créations littéraires de presque tous les
écrivains roumains de Hongrie et de Roumanie, tout en demeurant en rapport

197 T. Neș, o.c., p. 225

147
étroit avec le Bucarest, centre naturel de la culture nationale. Il a écrit des
chroniques bucarestoises et publié les biographies et les photographies de toutes
les grandes personnalités roumaines de premier plan. Il a publié aussi quelques
volumes de poésie, des nouvelles, des comédies et des récits de voyages. Ses
mérites littéraires lui ont valu d’être élu membre de l’Académie Roumaine, en
1891. Son discours de réception est consacré à l’éloge de Dimitrie Țichindeal, son
prédécesseur. Il a été le premier secrétaire de la Société pour la création d’un
fonds de théâtre roumain en Hongrie. Fondée à Budapest, en 1870, sous la
présidence de Iosif Hodos, cette société fut présidée ensuite, pendant 12 ans, par
I. Vulcan.
En 1892, l’avocat Iustin Ardeal fait publier, à Oradea, la revue
hebdomadaire „Vulturul” (L’Aigle) qui, par son humour sain et ses satires bien à
leur place, s’est répandue rapidement dans toute la province occidentale. Sous
l’impression des fêtes grandieuses organisées à Beiuș, en 1898, par la société
culturelle „Astra” de Sibiu, les Roumains de Bihor décidèrent de fonder, eux
aussi, une section de cette association. Elle prit naissance, en 1900, à Oradea, sous
la présidence de l’avocat Nicolae Zigre, et eut cinq sous-sections, une dans
chacune des régions d’Oradea, Beiuș, Tinca, Beliu, et Salonta.
En 1897, sont jetées les bases de la puissante banque roumaine
„Bihoreanea” qui devint un des piliers de l’organisation économique des
Roumains de Bihor. Sous la direction intelligente de l’économiste Coriolan Pop,
le capital social fut porté, en 1907, de 300.000 fl. à 1.200.000 couronnes et, en 1912,
à 2.000.000 de couronnes. Au cours de sa première année d’activité, la banque a
accordé, aux paysans, des emprunts s’élevant, en tout, à 800.000 couronnes,
conformément au but qu’elle poursuivait et qui consistait à venir en aide aux
paysans, aux artisans et aux commerçants roumains. Peu à peu, son activité
bienfaisante s’est étendue à tout le Bihor grâce aux sept filiales créées dans les
chefs-lieux d’arrondissements roumains. C’est grâce à son concours qu’ont été
fondées la banque „Frontiera” et la „Librairie et typographie roumaines”
d’Oradea. Elle participa, avec capitaux importants, à des exploitations forestières
et au commerce de diverses marchandises, tout en venant sans cesse en aide à la
petite industrie roumaine. Elle a donné des bourses couvrant les frais quotidiens
à des étudiants de l’Académie de Droit. Enfin, pour la propagation de la culture
roumaine, elle a distribué un grand nombre de livres aux paysans et elle a

148
institué des prix destinés à récompenser les instituteurs qui organisaient des
cours pour les personnes non-alphabétisées ayant dépassé l’âge scolaire. Toutes
ces réunions profondément roumaies avaient lieu dans le local spacieux de la
Banque „Bihoreana”, dont les fonctionnaires dédiaient tout leur temps libre à
l’apostolat roumain. Ainsi, cette institution économique a contribué, elle aussi, en
grande partie, à la réalisation de l’idéal national roumain.
A cette même époque, les étudiants roumains d’Oradea eurent une
activité si admirable qu’à un moment donné ils devinrent le centre de l’attention
générale des Roumains de Transylvanie, de Bucovine et de Roumanie. Les fêtes
organisées par les étudiants roumains soit sous l’égide de la société „Hilaria”,
soit sous celle des autres sociétés, furent autant d’occasions bienvenues
d’réunion et de manifestations nationales auxquelles assistaient tous les
intellectuels roumains du département. Cette attitude roumaine des étudiants
leur valut plus d’une attaque dans les journaux hongrois locaux qui les
accusaient d’utiliser les bourses qui leur étaient accordées par des fondations
roumaines pour des agitations contre les Magyars. Les mouvements des
étudiants réprouvés par la presse hongroise étaient des réactions naturelles,
causées par le Mémorandum, la Réplique et les procès qui en découlèrent.
Suivant en celà l’exemple de tous leurs camarades des autres Universités, les
étudiants roumains d’Oradea se sont solidarisés avec toutes les manifestations et
tous les mémoranda rédigés pour la défense de l’existence ethnique, culturelle,
politique et économique des Roumains. De tous les membres du comité exécutif
du parti national roumain à l’époque du Mémorandum nous évoquons le nom de
l’avocat Vasile Ignat de Beiuș qui, à ce moment-là, était en traitement dans un
sanatorium à l’étranger. Le 29 juillet 1894, les étudiants roumains accompagnés
d’intellectuels notables firent, en gare d’Oradea, une chaleureuse manifestation
de sympathie et de solidarité aux „mémorandistes” Vasile Lucaci, Iuliu Coroianu
et George Rațiu qui, sous escorte, étaient emmenés dans les prisons de
Széghédin.
C’est à cette époque qu’apparaît la sympathique figure de l’étudiant
Lucian Bolcaș, jeune combattant de la cause roumaine, qui s’était donné comme
programme d’activité l’organisation de la jeunesse et des sociétés roumaines en
un bloc solidaire. En tant que journaliste nationaliste, il gagna la confiance et la
sympathie de tous et devint le président de l’association des étudiants roumains.

149
D’autre part, il fut en relation avec le poète George Coșbuc et avec l’homme de
lettres Bogdan-Duică, multipliant ainsi les liens spirituels qui unissaient le Bihor
aux autres centres roumains. Il esquissa sa foi politique dans le toast qu’il porta
au cours de la première réunion des étudiants, le 13 octobre 1888. Il conclut ainsi:
„Nous sommes la jeunesse roumaine, les fils d’un peuple dépourvu des
conditions d’une vie nationale libre et prospère, mais qui lutte pour les obtenir.
C’est pourquoi notre devise doit être, sur tous les champs: Réveillez-vous,
Roumains!”. Lucian Bolcaș fut élu vice-président du Congrès international des
étudiants qui eut lieu à Turin, le 15 novembre 1888. Malgré les protestations des
délégués des étudiants hongrois, le congrès approuva qu’il représentât au conseil
de la fédération internationale des étudiants „Corda Frates” tous les étudiants
roumains de Hongrie, de Bucovina et de Roumanie. A cette occasion, sur la
proposition de Pierre Tissier, le représentant des étudiants français, la résolution
suivante fut votée et saluée dans une effervescence d’applaudissements: „Le
Congrès international des étudiants exprime toute sa sympathie à la délégation
roumaine et affirme son respect pour ses aspirations nationales”. Nous
montrerons, dans le chapitre suivant, les souffrances et les persécutions que les
autorités hongroises ont fait subir aux étudiants roumains coupables d’avoir fait
leur devoir national.
L’année 1905 marqua la fin de la passivité et le début d’une nouvelle
période dans l’histoire des luttes nationales des Roumains de Bihor, dernière
lutte menée sous la domination étrangère. Les chefs politiques roumains suivis
d’une belle phalange d’intellectuels sortis des Universités, d’instituteurs et
d’étudiants, commencèrent l’œuvre d’éducation politique et civile des électeurs.
Dans ce but, on organisa une longue série de réunions populaires, au cours
desquelles les orateurs exposaient la foi nationale, expliquaient les directives et
les attitudes pour l’avenir, tout en s’efforçant de créer un puissant courant en
faveur du suffrage universel, seul capable de permettre aux Roumains d’avoir,
au parlement hongrois, une représentation proportionnelle. Les chefs politiques
roumains des autres régions ont contribué, eux aussi, à cette œuvre d’éducation.
Ils apportèrent de grand cœur leur concours à leurs frères de cette contrée, la
plus exposée à l’infiltration étrangère.
Durant les campagnes électorales, les paysans roumains se présentèrent
au vote avec une conscience fière et une volonté forte, affrontant les brutalités

150
des gendarmes et des présidents de bureaux électoraux et ils n’hésitèrent pas à
proclamer le nom abhorré du candidat roumain. Face à cette attitude, le
gouvernement hongrois, fidèle à sa vieille recette de conduite, présenta des
candidats roumains gouvernementaux dans les centres les plus roumains. Il mit
en fonctions toutes les vis du pressoir électoral. Il exerça, par l’intermédiaire de
ses organes administratifs et de ses gendarmes, des pressions sur les électeurs,
allant jusqu’à empêcher des villages entiers de se présenter aux bureaux de vote.
On fit même pression sur les prélats et les vicaires roumains afin qu’ils
interdisent aux prêtres et aux instituteurs de prendre part à la propagande
électorale, en menaçant de supprimer tous les secours accordés par l’Etat aux
églises et aux écoles roumaines. Les mesures prises par le gouvernement magyar,
en 1906, entraînèrent l’échec de tous les candidats roumains.
La campagne électorale de 1906 eut cependant une importance
particulière, car elle fut la première sous le signe du nationalisme intransigeant.
Elle éveilla les consciences roumaines et les arracha pour toujours au camp
magyar. Les élections partielles de 1907 leur fournirent l’occasion de manifester
leur élan invaincu. Le prêtre Vasile Lucaci qui personnifiait, au plus haut degré,
les aspirations daco-roumaines, était candidat dans la circonscription de Beiuș.
Sa candidature, considérée comme un défi porté à l’idée d’Etat unitaire magyar,
provoqua une violente réaction dans l’opinion publique hongroise. Dans un
article publié par le journal local „Nagyvárad” (Oradea), le député hongrois
Louis Halász écrivait: „L’échec de Lucaci à Beiuș y assurerait définitivement
l’hégémonie hongroise. L’échec des Roumains à Beiuș - justement là où il y a des
écoles roumaines, une résidence épiscopale et des sociétés culturelles roumaines
- calmerait l’élan combattif des autres candidats roumains et leur ambition d’être
élus députés. La victoire ou la défaite aura des répercussions sur les futures
élections dans les circonscriptions à population mixte. Par suite, l’opinion
publique du pays ne doit pas voir dans d’élection de Beiuș une simple lutte de
partis, ni la considérer, à la légère, comme quelque chose relevant de l’ordre du
jour, mais elle doit s’en émouvoir et mettre en ligne de bataille tous les
combattants magyars afin de sauver le magyarisme” 198. Malgré la terreur et la
ruse des autorités hongroises, la volonté obstinée des électeurs roumains n’a pu

198 T. Neș, o.c., p. 407

151
être vaincue. Le prêtre V. Lucaciu fut élu à une majorité écrasante, obtenant 1718
voix contre les 914 du candidat hongrois. Pour se venger de l’éclatante victoire
des Roumains, les électeurs magyars de Tărcaia bombardèrent de pierres la
maison du notable roumain Ioan Ciordașiu et ils mirent le feu à la résidence
épiscopale.
La victoire électorale de Beiuș à démontré une fois pour toutes que les
baïonnettes et les menaces ne suffisent pas pour anéantir la volonté des électeurs
roumains résolus à suivre leurs chefs naturels. C’est pourquoi, lors des élections
parlementaires de 1910, lés dernières qui eurent lieu sous la domination
magyare, le comte Ștefan Tisza, casseur de nationalités, réussit pour un temps à
rompre le bloc roumain, en gagnant à ses vues le vicaire Vasile Mangra
d’Oradea, qui accepta d’être candidat du gouvernement. Il avait été autrefois
l’un des combattants nationalistes les plus enflammés. Homme de lettres et
membre de l’Académie Roumaine, V. Mangra jouissait encore d’un grand
prestige parmi les prêtres et les instituteurs dont il était le chef hiérarchique.
Cette trahison entraîna l’échec de tous les candidats du parti national roumain.
Cependant le phénomène Mangra demeura sans force face au courant
nationaliste pur, qui s’est répandu impétueusement dans tout le Bihor.
Cette époque de luttes politiques ne fut pas, elle non plus, privée de
réussites en ce qui concerne la création de nouvelles institutions et l’organisation
de nombreuses manifestations culturelles roumaines. A Beiuș apparurent tour à
tour la société chorale „Lyra”(1905), créée et dirigée par le professeur Ioan
Bușița; l’institut roumain de crédit „Drăganul”(1907), avec un capital de 200.000
couronnes; la typographie et la librairie „Doina” (1911), ces deux derniers à
l’initiative de l’avocat Ioan Ciordașiu, un ardent nationaliste. La société chorale
„Hilaria” d’Oradea élargit l’aire de son activité en organisant, en 1907, un cercle
de lecture et en instituant des prix destinés à récompenser les meilleures œuvres
littéraires. Le cercle de lecture „Hilaria” était abonné aux plus grands journaux et
aux meilleures revues de Roumanie. Jusqu’en 1914, la société chorale „Hilaria” a
organisé, même dans les grands villages, des concerts aux programmes riches et
variés. Sous la direction de l’avocat Aureliu Lazăr d’Oradea, le chef des
nationalistes roumains de Bihor, la section de Bihor de l’association „Astra”
développa une grande et riche activité. De 1911 à 1913, les troupes roumaines de
A. P. Bănescu, Et. Mărcuș et V. Antonescu ont donné des représentations à

152
Oradea. Elles apportaient en Bihor des fragments de la vie intellectuelle de nos
frères libres. Tous ce que cette province avait de plus roumain se donnait rendez-
vous à l’occasion des manifestations et représentations organisées par les
sociétés mentionnées ci-dessus. Les intellectuels de la campagne y venaient, leurs
âmes ouvertes, prêts à recevoir des forces nouvelles et des suggestions visant à
construire un monde idéal, basé sur la justice entre les hommes, monde idéal
auquel ils croyaient de toutes leurs forces.
Les sociétés chorales bihoriennes „Hilaria” et „Lyra” prirent part à
l’exposition générale roumaine, organisée à Bucarest, 1906, à l’occasion du jubilé
de la quarantième année du glorieux règne du roi Charles 1er. Les sociétés
chorales bihoriennes ont remporté des succès flatteurs aux Arènes Romaines et
au Théâtre National où elles ont donné un concert. On leur décerna un diplôme
d’honneur avec médaille d’or ; leurs chefs I. Bușița et N. Firu furent faits
Chevaliers de la Couronne de Roumanie. Lors du voyage de retour, ils eurent
l’honneur de chanter en présence des Souverains Roumains, au château de Péleș.
Les journaux de l’époque publièrent les reportages les plus élogieux sur ces
sociétés chorales et sur leurs chefs.
Parmi les nombreuses réunions culturelles de Bihor, celle du 10 mars
1910, organisée par la société „Hilaria”, eut l’écho le plus vif dans toute la presse
roumaine. On y avait uni de la manière la plus harmonieuse l’art et le politique.
A cette fête, donnée avec le concours du chanteur C. Brediceanu, assistèrent les
notables de la vie politique roumaine de Hongrie, ayant à leur tête Teodor
Mihali, le président du club parlementaire. Le lendemain eut lieu une importante
réunion politique restreinte. On y décida que le parti national ne renoncerait pas
à son opposition traditionnelle malgré les discours pacifiques et loyalistes
prononcés par le président du Conseil Tisza à Arad et à Oradea.
A partir du début de la sanglante guerre de 1914, toutes les
manifestations politiques et culturelles cessèrent et elles ne reprirent que sous le
ciel libre de la Grande Roumanie, à partir de 1918.

153
VI. Les attaques menés par le régime magyar jusqu’à son
expulsion de Bihor
Les tendances chauvines des Magyars commencèrent à se manifester dès
que la langue hongroise eut remplacé le latin, dans les écoles et dans
l’administration, inaugurant ainsi la lutte des nationalités co-habitantes pour la
défense de leur langue et de leur existence nationale.
En 1841 le gouvernement de Budapest ordonne au lycée de Beiuș
d’enseigner l’histoire et la géographie en hongrois. En 1843, cet ordre fut étendu
à toutes les sciences enseignées en première année et en 1845 au lycée tout
entier199. Grâce à la vigoureuse résistance de l’évêché et du corps enseignant de
ce lycée, l’ordre ne fut pas mis en oeuvre. Après de nombreuses interventions,
l’ordre fut révoqué et le gouvernement approuva qu’au lycée de Beiuș la langue
proposée pour l’enseignement restât le latin. En protestation face au
rempacement du latin par le hongrois, le professeur Nicolae Borbola de
l’Académie de Droit d’Oradea avait donné sa démission et était entré dans
l’administration centrale de l’évêché.
Les gouvernements magyars qui se sont succédé de 1867 à la Grande
Guerre n’ont jamais vu de bon œil le développement et l’expansion de la culture
roumaine, accomplis jour par jour dans les institutions roumaines. Notanmment
le lycée de Beiuș, qui gênait tellement les plans hongrois, était sans cesse
surveillé par les agents des autorités publiques qui prêtaient une oreille attentive
aux propos des élèves, en vue d’en tirer parti pour compromettre le lycée. En
1875, le gouvernement demanda de nouveau que l’histoire et la géographie
fussent enseignées en hongrois. La direction du lycée ayant refusé d’exécuter le
dit ordre, la subvention d’Etat de 3.550 fl., qui était accordée annuellement à
partir de l’époque du régime absolutiste autrichien, fut supprimée200.
Le 20 septembre 1877, les Magyars d’Oradea organisèrent, au théâtre
municipal, une manifestation de sympathie pour les Turcs battus à Plevna par
l’héroïque armée roumaine et ordonnèrent l’illumination des maisons en vue de
la retraite aux flambeaux. Les Roumains, qui n’avaient aucun motif d’y
participer, se tinrent à l’écart et n’illuminèrent pas leurs maisons. Les

199 C. Pavel, o.c., p. 150

200 C. Pavel, o.c., p. 204 et l.s.

154
manifestants saisirent ce prétexte pour briser les vitres des maisons des notables
roumains et de l’évêché et enduire leurs murs de boue201.
En 1887, une enquête fut ouverte contre le juge roumain Paul Papp de Vașcău
qui fut obligé de démissionner suite au fait d’avoir logé chez lui l’écrivain Miron
Pompiliu de Iași, qui en était revenu passer quelques jours chez lui202.
Le 2 juillet 1888, à l’occasion de la visite que l’évêque romano-catholique
d’Oradea fit à Beiuș, l’un des domestiques du lycée enleva le drapeau hongrois et
le cacha sous le toit. Cet acte inconsidéré d’un domestique fur mis à profit par les
autorités hongroises pour prétexter un attentat contre l’Etat. L’enquête constata
la culpabilité de l’élève Aurel Borgovan qui fut poursuivi en justice sous
accusation d’avoir donné l’ordre au domestique d’enlever le drapeau. Défendu
par l’avocat Vasile Ignat, l’élève fut condamné à prison, bien qu’il fût mineur et
qu’il fût impossible de prouver qu’il eût eu une influence autoritaire quelconque
sur le domestique. Après sa libération, le jeune Borgovan s’en alla en Roumanie.
Il faut admirer le courage et le patriotisme enthousiaste de cet élève qui résista à
toutes les promesses tentantes faites par les autorités administratives et scolaires:
dons en argent, bourses et examens faciles à Oradea ou à Débreczin, juste pour
qu’il témoigne qu’il a été poussé par le proviseur ou par un professeur
quelconque. Malgré cela, les autorités chargées de l’enquête ont proposé au
ministère la clôture du lycée. Après d’innombrables interventions en vue de le
sauver, le ministre Albin Csáski se contenta de donner l’ordre suivant: „Toutes
les matières, y compris la religion et le roumain, seront enseignées en hongrois,
dans les classes supérieures, et on n’utilisera le roumain que lorsque les intérêts
didactiques l’exigeront”. En vue de limiter l’influence du hongrois, l’évêque M.
Pavel créa un internat où les élèves reçurent une éducation roumaine, grâce à
une bibliothèque roumaine et à des répétiteurs roumains 203.
En automne 1888, une enquête sévère fut ouverte contre l’étudiant Lucian
Bolcaș, au sujet de son activité au service de la cause roumaine. Au cours de cette
enquête les habitants hongrois d’Oradea organisèrent une démonstration dans
les rues afin de faire pression sur les enquêteurs, en huant l’étudiant lors de son
entrée et de sa sortie de l’Académie. Le même jour, le professeur Alois Bozoky,

201 T. Neș, o.c., p. 162

202 T. Neș, o.c., p. 355
203 C. Pavel, o.c., p. 204 et suivantes et T. Neș, o.c., p. 168 et suivantes

155
doyen de la Faculté de Droit, se permit, durant son cours, de donner une leçon
de patriotisme aux étudiants roumains et leur déclara qu’en Hongrie les
manifestations nationalistes étaient interdites. En entendant cela, les étudiants
protestèrent et quittèrent ostensiblement la salle, en déclarant qu’il leur était
impossible de tolérer une telle offense. Le cas Bolcaș et la solidarisation des
autres étudiants éveillèrent le plus vif intérêt dans tous les cercles roumains. Les
étudiants roumains des autres universités du pays et de l’étranger se hâtèrent
d’envoyer des télégrammes de félicitation et de d’adhésion. Il se produisit ainsi
une unité effective et complète entre les étudiants roumains de toutes les
Universités qui, au Congrès de Turin, se traduisit en une seule volonté, essayant
de réaliser, tout au moins symboliquement, l’union de fait de tous les étudiants
roumains, par-dessus des frontières. Le résultat fut que le 15 janvier 1889 le
doyen de l’Académie annonça à l’étudiant Lucian Bolcaș que le ministère
hongrois l’excluait définitivement de toutes les Universités de Hongrie et que le
diplôme qu’il pourrait, le cas échéant, obtenir dans les universités de l’étranger
ne serait pas tenu pour valable en Hongrie. En présence de cette dure sentence,
L. Bolcaș dut prendre le chemin de l’exil et traverser, sans passeport, la frontière
de Roumanie, guidé par deux délégués du Centre des étudiants de Bucarest qui
étaient venus l’attendre à Brașov. Les étudiants roumains de l’Académie
d’Oradea, scandalisés par la sentence draconienne prononcée contre leur
président, se solidarisèrent avec lui, par un télégramme publié dans „Tribuna”,
dans lequel ils afirmaient: „En présence de la terreur, nous nous déclarons
solidaires avec Lucian Bolcaș. Animés du même esprit, nous continuerons la
lutte! Oradea-Mare, le 28 janvier 1889”. Signé: E. Șimonca, J. Ciordașiu, C. Steer,
G. Novacovici, L. Boroș, Al. Pop, D. Lascu, D. Spăriosu, A. Petrovici, V. Gheție,
V. Nicoruția, I. Maiorescu, M. Spăriosu, Al. Aciu, C. Bejan, J. Luchiciu et Aug.
Mircea. Cette attitude courageuse entraîna l’exclusion de tous les étudiants
roumains de l’Académie de Droit d’Oradea204.
Dans la soirée du 9 août 1893, une nouvelle manifestation hongroise,
dirigée contre les Roumains, eut lieu. Elle fut déclanchée par des déclarations de
la presse locale et une brochure calomnieuse qui accusaient l’évêché roumain
d’Oradea de trahison. Au signal donné par le cri: „A bas le misérable traître!”, la

204 T. Neș, o.c., p. 181 et suivantes

156
foule ressemblée devant la résidence épiscopale jeta une pluie de pierres dans les
fenêtres du bâtiment. Les vitres en furent toutes brisées et le mobilier du rez-de-
chaussée et de l’étage fut complètement détruit. Des scènes identiques se
répétèrent devant les institutions roumaines et les maisons des chanoines et
celles des notables roumains. Après une enquête sommaire, plutôt formelle,
l’affaire fut classée comme étant un fait sans importance et ces actes de
vandalisme demeurèrent impunis, tout comme ceux de 1877205.
Le gouvernement magyar a employé tous les moyens pour obtenir le
concours des instituteurs à son œuvre de magyarisation. Les prix qu’il a accordés
ont attiré quelques instituteurs roumains, alors que la terreur en a réduit d’autres
au silence, mais l’immense majorité est demeurée inébranlable dans sa résistance.
Une persécution systématique fut déchaînée contre cette majorité. En 1894, cinq
instituteurs furent sactionnées pour des raisons disciplinaires, sous le prétexte
qu’ils ne maîtrisaient pas suffisamment le hongrois206.
En 1904, le parti socialiste magyar fit appel aux habitants roumains de la
commune d’Aleșd, pour organiser en commun une manifestation contre le parti
du mouvement 48-iste. En réalité, la manifestation était dirigée contre le
gouvernement. Les autorités hongroises voyant réunis ensemble les plus
implacables ennemis du régime, les Roumains et les socialistes, dispersèrent la
réunion à l’aide des gendarmes et d’un détachement de hussards. Un grand
nombre de personnes furent foulées aux pieds des chevaux. 25 morts et plus 50
grands blessés demeurèrent sur le terrain. Tous étaient des Roumains, les
socialistes s’en tirèrent tous sans une égratignure 207.
Dès leur retour de l’exposition de Bucarest (1906), le calvaire des
persécutions commença contre les choristes de „Lyra” et contre le lycée de Beiuș,
dont les représentants avaient osé à exprimer leur esprit roumain. Les journaux
hongrois lancèrent une attaque concentrique contre le lycée de Beiuș et contre le
professeur Ioan Bușița, le chef de „Lyra”, si bien que celui-ci dut abandonner la
direction de la société. Par la suite, „Lyra” fut sans cesse persécutée par le sous-
préfet qui lui interdisait toute manifestation publique. Les choristes ayant

205 T. Neș, o.c., p. 172 et suivantes

206 T. Neș, o.c., p. 198
207 T.Neș, o.c., p. 207

157
cependant chanté dans l’église du village de Mizieș, au cours d’une excursion, ils
furent tous sanctionnés à diverses amendes 208.
La loi scolaire de 1906 du ministre Apponyi tomba comme un violent
coup de tonnerre sur l’enseignement roumain de Bihor. Selon cette loi, la
subvention accordée par l’Etat aux instituteurs roumains des écoles
confessionnelles était soumise à toute une série de conditions qui la rendait tout
à fait illusoire. La loi instituait un tel contrôle sur les écoles roumaines qu’elle
conduisait à peu près à leur étatisation. La langue hongroise était enseignée selon
le programme et les heures fixés par le ministère; l’instituteur des écoles
confessionnelles pouvait être suspendu sur simple adresse du ministère sans que
celui-ci prenne l’avis des autorités ecclésiastiques compétentes. Les inspecteurs
poursuivaient surtout les instituteurs suspects d’avoir des positions contraires au
patriotisme magyar. Leur casier était examiné au microscope des préoccupations
relatives à l’idée d’Etat hongrois unitaire. La plus petite faute à l’égard de cette
idée était suffisante pour jeter une famille dans la rue, pour étatiser une école et
pour supprimer la subvention accordées aux églises et aux écoles. Le 11 janvier
1907, une enquête fut ouverte contre 54 instituteurs roumains sous prétexte qu’ils
propageaient dans leurs classes un esprit non-patriotique et qu’ils avaient chez
eux des manuels scolaires roumains qui n’étaient pas approuvés par les autorités
scolaires magyares. Les persécutions continuèrent sans interruption au cours des
années suivantes et se terminèrent par des condamnations à prison, à diverses
amendes et à la suspension de plusieurs instituteurs roumains. Bien que
combattu avec véhémence au Parlement et au Sénat par les représentants de
diverses nationalités qui démontraient la tendance à magyariser les nationalités
hon-hongroises, cette loi fut complétée, en 1909, par une circulaire
supplémentaire imposant l’enseignement de la religion en hongrois. Grâce aux
protestations énergiques des évêques roumains, aux attaques de toute la presse
roumaine et aux manifestations de protestation organisées dans tous les centres
roumains, auxquels participèrent des milliers de paysans roumains, cette
circulaire ne put pas être appliquée 209.

208 T.Neș, o.c., p. 421

209 T. Neș, o.c., p. 391 et suivantes

158
 L’esprit chauvin et intolérant du gouvernement hongrois finit par
dominer la mentalité des supérieurs du Séminaire de Théologie de l’évêché
romano-catholique hongrois d’Oradea, où, conformément à de vieux décrets
impériaux, les clercs de l’évêché roumain-uni de cette ville suivaient leur
formation sacerdotale et théologique. Ces étudiants avaient coutume de parler
entre eux dans leur langue maternelle. Au début du février 1912, le clerc Gh.
Bonea, qui parlait roumain avec un de ses collègues en traîtement à l’infirmerie, fut
rappelé à l’ordre par le surveillant du Séminaire, sous prétexte que la langue
roumaine était interdite. Le clerc roumain ripostat aussitôt que parler roumain
était un droit naturel des clercs roumains auquel ceux-ci ne renonceront jamais. Ce
fait fut porté à la connaissance du conseil des professeurs réunit à cet effet sous la
présidence de l’évêque-coadjuteur Iosif Lányi. Tous les clercs roumains furent
invités à se présenter devant le conseil. Après qu’ils eussent, une fois de plus,
confirmé leur détermination inébranlable de continuer à parler entre eux en langue
maternelle, on leur accorda trois jours de réflexion et ensuite ils furent tout
simplement mis à la porte sans que l’évêché roumain eût été préalablement informé.
Ces clercs étaient: G. Bonea, V. Burcușiu, I. Chirvai, A. Coza, M. Gherman, S. Gorou,
V. Lupan, I. Mărcușiu, Et. Mărcușiu, I. Pașca, A. Pop, G. Pop, T. Raica, I. Sabău, D.
Salvator et I. Steer. Après avoir en vain tenté d’arranger les choses, l’évêque
Demetrie Radu envoya les clercs au Séminaire de Théologie de Blaj et prit des
mesures en vue de la construction à Oradea d’un Séminaire et d’une Académie de
Théologie qui ne purent être inaugurés que sous la domination roumaine210.
C’est toujours en 1912 que le gouvernement hongrois, grâce à l’intervention
directe de l’empereur François Joseph, réussit à obtenir du Pape Pie X la bulle
„Christifideles Graeci”, par laquelle on créait un évêché hongrois gréco-catholique
à Hajdudorog. Ce succès fut considéré, par toute la presse hongroise, comme la
plus brillante victoire de la politique de magyarisation des nationalités. Induit en
erreur par les statistiques falsifiées du gouvernement magyar, le Vatican soumit à
la juridiction du nouvel évêché 83 paroisses roumaines ayant 73.225 fidèles
roumains, dont 43 paroisses faisaient partie du diocèse d’Oradea211. D’ailleurs, tout
comme l’ont prouvé les arguments historiques, les croyants magyars pour lesquels

210 T.Neș, o.c., p. 426

211 J. Georgesco, La diocesi Magiara di Hajdudorog, Blaj, 1933

159
était créé ce nouvel évêché étaient en réalité des Roumains, des Serbes et des
Ruthènes212 magyarisés au cours des difficiles siècles antérieures. La protestation
d’Alba-Iulia (29 mai 1912) et les interventions énergiques des évêques unis ont
déterminé le Vatican à ordonner la révision de la bulle. Mais cela n’eut lieu qu’après
la guerre mondialle, à cause de la lenteur intentionnée du gouvernement hongrois.
Les visites canoniques que Michel Jaczkovics, le vicaire du nouvel évêché, fit dans
les paroisses roumaines au cours de l’automne 1912, avec le concours des organes
administratifs et des gendarmes, se terminèrent par l’arrestation et la condamnation
de plusieurs croyants roumains, y compris le curé Gheorghe Mureșan de Moftinul-
Mic, condamné à 18 mois de prison, et le curé Mihail Ciurdariu de Doba qui reçut 3
mois et 7 jours de la même peine213. Parmi les défenseurs de ces martyrs, nous citons
les noms de deux avocats bihoriens, Aurel Lazăr et Ioan Ciordașiu, à côte des
notables de la vie politique des Roumains de Transylvanie. Le 23 février 1914, une
machine infernale envoyée de Cătărau, près de Cernăuți, fit explosion dans le palais
épiscopal de Hadjdudorog. Elle tua le vicaire Jaczkovics, son secrétaire et un
employé du secrétariat de l’évêché et blessa grièvement 7 autres personnes. Cet
attentat fut le symbole du trouble volcanique qui agitait tous les Roumains soumis
aux tentatives de magyarisation. Le gouvernement hongrois restait, pourtant,
renfermé dans son enclos pnéumatique, à l’écart de la dynamique de l’évolution et
de l’histoire, protégé contre tout troublement social.
Dans les ouvrages de certains auteurs magyars on trouve des témoignages des
efforts faits par le gouvernement hongrois pour dénationaliser les Roumains de Bihor.
„L’accroissement de notre nombre - écrit un auteur hongrois - ne peut se réaliser que
par deux voies, soit par augmentation naturelle, soit par l’assimilation d’éléments
étrangers”. Pour montrer le progrès de l’assimilation des nationalités, le même auteur
mentionne qu’au recensement de 1900, sur les 256.598 habitants de Bihor, de religions
orthodoxe et gréco-catholique, seulement 238.455 se sont déclarés Roumains, tandis
que les 18.143 autres - parmi lesquels 4.136 à Oradea et 14.007 dans les villages de
Bihor - se sont déclarés hongrois214.

212 Et. Manciulea, Episcopia de Hajdudorog și Românii (L’évêché d’Hajdudorog et les

Roumains), Blaj, 1942 et J. Karácsonyi, A görökcatholikus magyarok eredete (L’origine des
gréco-catholiques magyars), Budapest, 1924, p. 23
213 I. Georgescu, o.c.

214 Sipos Orbán, Bihar vármege (Le département du Bihor), Oradea, 1903, pp. 102, 144

160
 Selon au autre auteur, le processus d’assimilation a donné les meilleurs
résultats dans la plaine hongroise, entre la Tisza et la région montueuse de Bihor. Le
recensement de 1910 montre que cette année là 20.000 Roumains orthodoxes et gréco-
catholiques habitant la plaine se sont déclarés Hongrois, à savoir: 5.452 en Bihor, 2.997
en Bichiș, 633 en Jász-Nagy-Kun-Szolnok, 2.912 en Csongrad et 7.243 en Cernad215.
Selon O. Sipos, il y avait avant tout, au service de la magyarisation, l’école
primaire par laquelle tous devaient passer. „Tout citoyen de Hongrie est obligé de
donner à ses enfants une éducation patriotique magyare. Quels que soient les liens
attachant le citoyen à sa langue maternelle, nous ne saurions admettre, dans ce pays,
que qui que ce soit interprète à sa façon le contenu, l’essence et le but de l’éducation
patriotique. Ce pays n’est pas seulement la patrie du citoyen, il est, avant tout, la
patrie magyare !”216.
Le même auteur nous donne aussi une statistique relative au nombre
d’écoles primaires de Bihor au cours des années 1870-1903. Nous la
reproduisons, ci-dessous, sans commentaires 217:
Ecoles primaires 1870 1883 1903 Augmentation en 33 ans
Orthodoxes 201 210 215 14
Gréco-catholiques 66 77 80 14
Total roumaines 267 287 295 28
D’Etat --- 13 68 68
Romano-catholiques 78 82 114 36
Evangéliques 2 1 1 -1
Calvines 234 248 266 32
Communales magyares 21 38 75 54
Particulières magyares --- 12 13 13
Total magyares 335 394 537 202
Juives 17 19 36 19
Total écoles 619 700 868 249

La domination étrangère utilisait encore un autre moyen de

dénationalisation, à savoir la transplantation méthodique de colons hongrois dans
les villages roumains ou mixtes du Sud-Est de Bihor. La statistique suivante
permet de suivre ces tentatives. Elle présente le pourcentage d’habitants roumains
et hongrois de quelques villages, au cours des années 1828-1910218.

215 I. Görffy, o.c., p. 35

216 O. Sipos, o.c., p. 154
217 O. Sipos, o.c., p. 177

218 Görffy, o.c., p. 38

161
 1828 1859 1890 1910
Noms des villages
R% M% R% M% R% M% R% M%
Lunca Urzești 100 -- 100 -- 98 2 67 33
Seghiște 100 -- 100 -- 96 4 86 14
Șoimuș 100 -- 100 -- 96 4 90 10
Dobrești 100 -- 100 -- 98 2 70 30
Drăgești 99 1 97 3 94 6 87 13
Stracoș 100 -- 100 -- 99 1 81 19
Cheșea 93 7 90 10 89 11 88 12
Suplacul de Tinca 94 6 90 10 89 11 89 11
Beiuș 50 50 50 50 46 54 47 53
Ceica 76 24 77 23 74 26 51 49
Beliu 76 24 82 18 65 35 62 38

A la fin de son étude, parue en pleine guerre mondiale et dont nous avons
extrait plusieurs citations et références, l’écrivain hongrois Görffy faisait un
chaleureux et patriotique appel à tous les Magyars, les priant de soutenir l’action
de magyarisation menée par le gouvernement. Parlant de l’histoire et du stade
du processus de magyarisation des Roumains de Bihor, il écrivait : „Selon
Gheorghe Alexici qui connaît bien les Roumains, chaque fois que ce peuple a fait
un progrès culturel, il l’a payé d’une énorme perte de sang. Cette théorie se
confirme parfaitement en Bihor. La classe dirigeante des voïvodes et de knez
s’est élevée au rang des nobles ecclésiastiques, elle a embrassé la religion
catholique et a disparu dans la masse hongroise. Il en a été de même pour chaque
Roumain ennobli, grâce à son courage, sa persévérance ou sa chance. Le
calvinisme a causé des pertes bien plus graves encore aux Roumains. Il y avait,
au XVIIème et au XVIIIème siècle, un grand nombre d’églises roumaines
calvines, nous avons les noms des jeunes roumains élevés au collège de
Debreczin, dans le but de répandre la religion magyare. Ainsi, grâce à la religion
calvine, un grand nombre de Roumains se sont magyarisés. Il est regrettable que,
plus tard, des prêtres catholiques de bonne foi aient gaspillé leurs énergies à
convertir les églises calvines roumaines en églises catholiques de rite bysantin,
action qui s’est grandement tournée contre eux lorsque l’idée nationale magyare
surgit. Si les Jésuites n’avaient pas agi de la sorte, il y aurait eu, aujourd’hui, 20 à
30 villages hongrois de plus dans les régions roumaines de Bihor. On aurait pu
cependant compter encore sur l’expansion du magyarisme après l’union à
l’Eglise Catholique, si l’impératrice Marie-Thérèse n’avait pas eu l’idée
malheureuse de transformer l’Eglise Unie en évêché indépendant de l’évêché

162
latin d’Oradea. L’organisation actuelle des Eglises roumaines rend impossible
toute magyarisation spontanée … Aujourd’hui, l’idée qu’il n’est plus possible
magyariser que par le biais de l’école est devenue un dogme. Il est indéniable que
l’influence de l’école est considérable dans le processus de magyarisation, mais
celà seulement dans les limites d’expansion de la langue hongroise. Sur le territoire
de la langue roumaine, les Roumains ne se déclarent pas Hongrois bien qu’ils
connaissent la langue hongroise depuis des siècles. Ils parlent roumain entre eux et
même avec les Hongrois connaissant cette langue. Dans les villages où ils ont
appris le hongrois à l’école, ils ne le parlent pas entre eux, de telle sorte qu’à 30 ou
40 ans ils l’ont complètement oublié, s’ils l’ont auparavant vraiment appris. A la
frontière des deux langues la situation est toute autre. Là, le rôle de l’école est si
considérable qu’une bonne école roumaine pourrait retarder la magyarisation,
mais elle ne saurait l’empêcher. Cependant, les Roumains ne sauraient être
considérés comme hongrois aussi longtemps qu’ils n’ont pas oublié leur langue
maternelle et même dans ce cas leur religion fait qu’ils se considèrent pourtant des
Roumains. Rappelons-nous que lors de la création des paroisses gréco-catholiques
magyares (1912) il s’est même trouvé des Hongrois hostiles au rite magyar219.
Durant la guerre mondiale, l’état de siège étrangla tout murmure de
mécontentement individuel ou collectif aussi bien à l’intérieur que sur le front.
Arrachés de leurs familles et de leurs villages, encadrés dans des régiments
hongrois ou autrichiens, les soldats roumains de Bihor ont dû combattre sur des
fronts où ils n’avaient rien à défendre et inonder de leur sang les eaux de
l’Izonso, de la Piave et du Boug. C’est pourquoi ceux qui furent faits prisonniers
par les Italiens ou par les Russes s’empressèrent à s’enrôler dans les Légions des
Volontaires Roumains. Malgré toute la terreur déchaînée contre les notables
roumains, surtout après l’entrée de la Roumanie en guerre, l’esprit nationaliste
n’a pas pu être déraciné en Bihor.
La révolution de l’automne 1918 brisa les chaînes de l’état séculaire de
servage. Le 12 octobre, les notables de la vie politique roumaine se réunirent
chez Aurel Lazăr à Oradea, afin de discuter et de rédiger le texte de la
déclaration d’indépendance des Roumains de Transylvanie, de Banat, de
Crișana et de Maramureș qui fut lue, le 18 octobre, au Parlement de Budapest
par le député Alexandru Vaida-Voievod.

219 Görffy, o.c., p 32-34

163
 Le 3 novembre, le Conseil National de Bihor se constitua sous la présidence
d’Aurel Lazăr. Il était formé d’un comité large et d’un autre plus restreint, de 6
membres, chargé d’organiser le Bihor sur base d’autonomie nationale. Au cours
des journées suivantes des Conseils Nationaux se fondèrent dans tous les villages
roumains ou mixtes. En même temps, une garde nationale fut créée; elle était
divisée en 11 sections dépendant d’un commandement départemental ayant son
siège à Oradea. Les chefs de cette garde nationale étaient des intellectuels
roumains, officiers de réserve, dont le nombre augmentait à mesure qu’ils
pouvaient revenir du front.220
Le 13 novembre A. Lazăr et C. Crișan représentaient les Roumains de Bihor
à la dernière lutte idéologique entre les Roumains et les Hongrois réunis à Arad et
ils contribuèrent ainsi à la rupture définitive de ces deux mondes opposés. Le 23
novembre l’évêque D. Radu ordonna la réintroduction de la langue roumaine dans
les classes supérieures du lycée de Beiuș, langue „qui, d’une manière inadmissible,
avait été dépossédée du droit naturel qu’elle a, et dont elle a d’ailleurs usé, d’être
la langue d’enseignement en remplaçant le latin”221. A la grandieuse assemblée du
ler décembre, chargée de liquider une cohabitation millénaire et forcée, le Bihor fut
représenté, en plus des plusieurs centaines de personnes non officielles, par 72
délégués officiels, ayant à leur tête l’évêque D. Radu et le vicaire Roman
Ciorogariu, le premier titulaire de l’évêché orthodoxe roumain d’Oradea, créé en
1920. Le Bihor a représenté le courant demandant l’union sans condition avec la
Roumanie et il eut l’honneur d’être représenté au Conseil Dirigeant par Aurel
Lazăr auquel fut confiée la direction du département de Justice222.
L’explosion de joie provoquée par la proclamation de l’Union, à Alba-Iulia,
fut suivie de jours terribles pour le Bihor. Par ordre des Alliés, l’armée roumaine
dût s’arrêter sur la ligne de démarcation Ciucea-Zam. Les troupes hongroises se
réunirent et montèrent la garde devant cette ligne afin de retenir dans le cadre de
la Hongrie des territoires roumaines, non occupés encore par l’armée roumaine, et
cela contre la volonté exprimée par les habitants de ces territoires à la réunion
d’Alba-Iulia. Les Hongrois occupèrent militairement le Bihor, ils organisèrent des
gardes nationales hongroises dans les villages magyars et mixtes. Les gardes

220 T. Neș, o.c., p. 552 et suivantes

221 C. Pavel, o.c., p. 221
222 T. Neș, o.c., p. 562 et suivantes

164
nationales roumaines furent désarmées et supprimées. Un grand nombre de leurs
commandants furent arrêtés et conduits sous escorte à Oradea, sous prétexte qu’ils
seraient entrés en rapport et auraient collaboré avec l’armée roumaine. Les
membres des gardes nationales roumaines regagnèrent les foyers où ils vécurent
dans l’attente de la libération ou de la mort. Un grand nombre d’officiers de
réserve roumains et même des élèves des classes supérieures du lycée de Beiuș
rejoignirent l’armée roumaine en traversant les forêts par des sentiers secrets.
Alors commencèrent de terribles persécutions contre les Roumains qui
avaient osé à se regrouper autour de leur drapeau national et porter des
cocardes tricolores sur leurs poitrines, mais surtout contre les notables qui
avaient joué un rôle politique et contre les intellectuels qui avaient eu le
courage de parler roumain en public. Ainsi, tout le Bihor, mais surtout la région
de Beiuș, qui était près du front, devint un véritable enfer. Les églises furent
profanées, les croix brisées, les icônes détruites à coups de baïonnettes. Les
maisons furent incendiées, les enfants poignardés, les femmes violées, les
intellectuels et les paysans notables assassinés. Voilà les traces de barbarie que
laissaient derrière elles les bandes hongroises assoiffées de sang roumain. A
cause de l’amour infini pour leur nation et de la haine ancestrale des Magyars,
la séparation des Roumains de Bihor de la Hongrie s’est accomplie au prix du
sang versé par 46 martyrs, sans compter la liste sans fin de Roumains
emprisonnés, battus, torturés et outragés de la manière la plus barbare223.
En témoigne la liste des martyrs de Bihor: les avocats Dr. Ioan Ciordaș
et Dr. Nicolae Bolcaș de Beiuș, arrêtés dans la nuit du 3 au 4 avril, par ordre
du capitaine Verböczy, ils furent transportés puis exécutés dans le village de
Lunca près de Vașcău. Leurs cadavres furent retrouvés trois semaines plus
tard, dans une fosse profonde d’un mètre, creusée dans l’enclos d’une maison
paysanne. La fosse était pleine de sang coagulé, les têtes des victimes avaient
été écrasées bestialement. I. Ciordaș avait les yeux arrachés et sa main droite
était cassée en plusieurs endroits. Le prêtre Mihail Dănilă de Dijir, tué de cinq
coups de feu alors qu’on l’emmenait, sous escorte, vers Marghita.
Sever Alexandru Pele, licencié ès-lettres et lieutenant de réserve, mort à cause
des lésions graves provoquées par des soldats sicules dans la gare de Ceica.

223 R. Ciorogariu, Zile trăite (Jours vécus), Oradea, 1923

165
Vasile Filip de Bojei, clerc et instituteur, tué à coups de baïonnettes et de
crosses. Nicolae Bogdan, directeur de la banque „Șoimul” de Vașcău, fusillé au
village de Lunca. Le paysan notable Gheorghe Pălcuț, délégué de son village à
Alba-Iulia, fusillé; le maire Demetrie Bolejan de Birtin, fusillé; Nicolae Mateoc
de Beliu, fusillé; Gheorghe Groza et Mitru Ungur de Banlaca, obligés à se
creuser eux-même les fosses pour y tomber, une fois fusillés. David Țepelea et
Demetrie Țepelea de Bratca sont torturés avec les baïonnettes puis enterrés
vifs. Mihail Brăndaș de Bezna et Tănase Puiu Pele et Tănase Bibu Pele de
Câmpanii de Jos, Ioan Pele et Elie Cismaș de Câmpanii de Sus, Teodor
Magdiciu et Ioan Soroca de Ciutelec, Petruți Micula de Poiana, Toma Petrișor
et Gheorghe Tuhan de Săliște, Iosif Silaghi Oarga de Mădăraș, Florian
Popovici de Sânlazar, Ioan Popa de Sebiș, Ștefan Stoița de Sohodol-Vașcău,
Teodor Corbu et Gaspar Cordu de Țețchea, Ștefan Simion et vasile Ghergar de
Băița, Elie Pașca, Costan Tuduc et Vasile Boldor de Sighișel, tous fusillés.
Filișon Dolog et Mihail Dolog de Criștiorul de Jos, Vasile Rădac de Câmp et
Teodor Ilea de Lugașul de Jos, tués de violents coups. Les femmes Mărinica
Boldor et Marinica Roman de Sighișel brûlées vives. Eliane Haneș et Anisie
Pașca de Sighișel, Maria Hogea de Țigănești, Rusanda Grui de Țețchea et Maria
Basa de Haieu, assassinées à coups de baïonnettes. Elena Tomșa, une fille de 14
ans, de Cristiorul de Sus, est tuée d’un coup de fusil en défendant son honneur224.
A l’aube du 16 avril 1919, l’armée roumaine lança une vigoureuse
attaque sur toute la ligne de démarcation. L’attaque hardie du groupement
d’armées du général Moșoi, originaire du village transylvain Tohanul Nou,
département de Făgăraș, brisa la résistance de l’ennemi et ouvrit un large accès
vers les vallées du Criș Negru et du Criș Repede. Le 19 avril les troupes
roumaines entrèrent à Beiuș et le lendemain à Oradea, réalisant ainsi, grâce à la
bravure roumaine, l’union du Bihor à la Roumanie.
Dès l’arrivée de l’armée libératrice, les sentiments assombris et étouffés
par la terreur explosèrent en cris de joie. Au passage des troupes roumaines, la
foule enthousiaste poussait, jusqu’au ciel, des cris de joie délirante. Les hourras
se succédaient sans fin, poussés même par la population hongroise qui vint, des
fleurs aux mains, au-devant des troupes roumaines victorieuses. Le 23 mai

224 T. Neș, o.c., p. 574-582

166
1919, la population de Bihor défilant en un imposant cortège ethnographique,
acclamait avec une joie indicible leurs Majestés, le Roi Ferdinand 1er et la Reine
Marie, les Souverains de la Grande Roumanie. Ceux-ci furent les hôtes de la
maison vraiment roumaine de l’évêque D. Radu qui, l’année suivante, devait
mourir d’une manière tellement tragique, tandis que l’évêque Roman Ciorogariu,
le premier évêque roumain orthodoxe d’Oradea, perdait son bras droit.
L’union à la Roumanie a inauguré, en Bihor, une ère de brillante
prospérité dans tous les domaines des préoccupations humaines, prospérité
jamais connue au cours des siècles de domination étrangère. Ce développement
a été interrompu brusquement et brutalement par l’injuste verdict du 30 août
1940 qui donna à la Hongrie un territoire bihorien de 3.225 km 2 et une
population 325.148 âmes, dont 140.768 Roumains contre 133.421 Hongrois et
50.959 appartenant à d’autres minorités225. Au cours de l’automne 1944, le
Bihor ravi par la Hongrie, reconquis grâce à la vaillance des armées russo-
roumaines, se réunit pour toujours à la Roumanie.

VII. Considérations finales

Les témoignages documentaires de tous les temps prouvent surabon-
damment le caractère profondément roumain de la région de Bihor. Ils confirment et
justifient en même temps notre volonté inébranlable d’appartenir à la Roumanie,
ainsi que l’énorme majorité des habitants de Bihor l’a toujours manifestée.
Cette antique province roumaine, disputée en vertu des prétentions
territoriales du révisionnisme magyar, a été habitée et travaillée de masses
compactes de Roumains bien avant l’arrivée et la fixation des colons hongrois
amenés là, à diverses époques, par les nouveaux maîtres.
Malgré les temps tellement difficiles, qui ont fait peser sur eux un servage
détestable et une domination étrangère, les Roumains n’en ont pas moins eu, sur
toute l’étendue de Bihor, le pourcentage élevé de la majorité absolue.
Face à leurs nouveaux maîtres, ils se montrèrent des éléments productifs et
très utiles à l’économie domestique, capables de progrès et conscients de leur
individualité différente de celle des habitants appartenant à d’autres nations et
parlant d’autres langues. C’est ce qui a amené les seigneurs féodaux du Moyen
Age à accorder aux serfs roumains une attention particulière, leur imposant des

225 Et. Pașcu, o.c., p. 19

167
charges moins lourdes que celles qui pesaient sur les épaules des serfs vivant dans
les autres régions de Hongrie, reconnaissant leurs anciennes organisations
voïvodales et kneziales et respectant leurs coutumes ancestrales et leur foi religieuse.
Le puissant bloc roumain constitué dans le Bihor ne fut brisé ni par la
colonisation systématique de la province avec des populations étrangères, ni
par la propagande religieuse, catholique ou calvine, ni par les procédés
d’intimidation et de terreur employés sur une vaste échelle par le
gouvernement de Budapest, ni par les écoles primaires magyares créées dans
des centres complètements roumains.
A mesure que l’oppression et la persécution des maîtres augmentaient,
se renforçait et se manifestait, toujours plus vigoureusement, l’aspiration des
Roumains de Bihor à une complète émancipation religieuse, culturelle,
économique et nationale, à côtés de leurs frères des autres provinces roumaines
vivant sous la domination étrangère. Cette tendance a conduit naturellement à
l’expression du grand idéal national d’union de tous les Roumains, pour lequel
ils ont versé tant de sang au cours des révolutions de 1848 et de 1918.
Dans les circonstances les plus défavorables, ces Roumains ont réalisé,
de leurs propres forces, un admirable progrès culturel. Les institutions de Beiuș
et d’Oradea ont été de puissants foyers d’irradiation de culture, de réveil et de
propagation de la conscience nationale, pour tous les Roumains de la frontière
occidentale et nord-occidentale du roumanisme. Oradea elle-même - renaissant
deux fois de ses propres cendres, grâce à la contribution des Roumains et des
peuples autres que les Hongrois - était devenue en quelques dizaines d’années
le plus important centre culturel des Roumains de Hongrie.
Le Bihor a été l’un des plus inépuisables réservoirs de talents roumains. De
1848 à 1918, il a fournit un nombre important de personnalités qui se sont
distinguées dans la culture et la politique. Dans le même intervalle, la population
hongroise de cette région en a produit beaucoup moins, bien qu’elle ait jouit en
permanence de l’appui illimité, tant moral que matériel, du gouvernement magyar.
La lutte culturelle et politique des Roumains de Bihor doit être considérée
comme l’épanouissement naturel d’une antique vie roumaine organisée dans cette
contrée, la plus exposée à l’infiltration étrangère. Les œuvres culturelles de ces
Roumains font partie intégrante du trésor spirituel du peuple roumain tout entier,
avec les aspirations duquel il s’est toujours identifié et dont il n’a jamais pu être
séparé.

168
 Cuprins / Table des matières
Cuvânt către cititori ......................................................................................... 5
Note au lecteur ..................................................................................................... 7
Prefață ........................................................................................................................ 9
Préface ...................................................................................................................... 18
BIHORUL ROMÂNESC ............................................................................................ 28
29
I. Privire generală asupra Bihorului ....................................................................... 29

II. Vechimea Românilor din Bihor .......................................................................... 32

III. Organizațiile Românilor din Bihor și raporturile lor cu stăpânii feudali ....... 45

IV. Realizările Românilor pe terenul bisericesc și cultural-național în prima fază a

stăpânirii habsburgice (1692-1847) ......................................................................... 57

V. Lupta Românilor pentru cucerirea drepturilor politice și culturale în ultima perioadă de

stăpânire străină (1848 – 1918) ................................................................................. 67

VI. Loviturile regimului maghiar până la isgonirea lui din Bihor ............................ 81

VII. Considerațiuni finale........................................................................................ 94

LE BIHOR ROUMAIN ............................................................................................... 97

96
I. Un survol général sur la région de Bihor ............................................................ 97

II. L’Ancienneté des Roumains dans la région de Bihor ..................................... 100

III. Les organisations des Roumains de Bihor et leurs rapports avec les seigneurs féodaux
................................................................................................................................ 114

IV. Réalisations religieuses et culturelles-nationales des Roumains lors de la première

étape de domination habsbourgeoise (1692-1847)............................................... 128

V. La lutte des Roumains pour la conquête des droits politiques et culturels durant la
dernière étape de domination étrangère (1848-1918) .......................................... 139

VI. Les attaques menés par le régime magyar jusqu’à son expulsion de Bihor ... 154

VII. Considérations finales .................................................................................... 167

169
170