7

DECENIILE BRÂNCOVENEŞTI ÎNTRE

INOVAŢIA CANTACUZINĂ ŞI ISTORISMUL
BASARABESC

Înţelegerea civilizaţie româneşti din jurul lui 1700 drept

J Fig. 133 "Lupta ursului cu Ducipal". Neghineşti-Cacova.
epoca hotărâtoare a trecerii spre evul modem, rară cezuri, fără
răsturnări spectaculoase, într-un lent dar hotărât gest de
sincronizare cu restul culturii europene - tot mai mult ştiute
de români prin lecturi şi prin călători - şi-a câştigat, e sigur,
tot mai mulţi adepţi. Iar în centrul ei a devenit necesară, în
ultimul timp, istoricilor, istoricilor artei şi istoricilor literari,
desluşirea exactă a personalităţii Brâncoveanului, monarhul
dătător de măsură - prin el însuşi, prin cărturarii şi artiştii
curţii de care a înţeles să se înconjoare - pentru ceea ce
însemna aici, cu trei veacuri în urmă, ştiinţa îmbinării tradiţiei
cu înnoirea, a ideii dinastice şi a fastului aulic exprimate în
arhitectura religioasă şi rezidenţială sau în pictura murală, cu
sentimentul cel nou al demnităţii omului de merit, indiferent de
obârşie, a omului care începe a şti să ducă o existenţă
confortabilă şi "civilizată", în pas cu Europa.
Înnoire a formelor, tradiţionalism al structurilor
artistice, privire către un trecut medieval nimbat de glorie
basarabească, dar şi către contemporanii ce încercau să-şi
exprime pe calea artei cultura lor superioară ş i locul de
excepţie dobândit în societatea munteană - este cazul
Cantacuzinilor înrudiţi cu "principele aurului", ei înşişi
pregătind epoca aceasta nemijlocit şi împlinind-o apoi printr-un
patronaj artistic cu tonalitate distinctă - , sfertul de secol de
cârmuire brâncovenească a însemnat, mai ales, schiţarea unei
expresii culturale "naţionale", în care posteritatea a vrut să
vadă, cu mândrie sau nostalgie, reperul întrupării unui spirit
local în morfologii originale, inconfundabile în aceste părţi ale
continentului.

320
 Vremea aceasta era pentru Blaga, ne ammhm, un
"minunat amestec de renaştere şi de bizantinism, de baroc şi de
orientalism", "o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut să fie
o epocă de adevărată <istorie> românească" 1• Mai mult, însă,
ea a fost o realitate impresionant de organică în anii
eflorescenţei stilului brâncovenesc, modelatoare a viitorului de-
a lungul a cel puţin un secol în sfera formelor plastice şi
literare, inspiratoare a unui "revival" de modernă, romantică
încercare de captare a "sufletului naţional" în pragul veacului
nostru, într-un cuvânt, ea rămâne o piatră de hotar în istoria
trecerii românilor de la medievalism la modernitate.
* şi august 1668, în "Hellenomousaion"-ul întemeiat cu un
Grupaţi după descendenţa din primul dintre ei ce a făcut
carieră politică la nord de Dunăre, marele postelnic Constantin,
fiul grecului Andronic din oraşul sultanilor - grupaţi, de fapt,
exact aşa cum îi vom întâlni, genealogie înfăţişaţi 2 , în ctitoriile
lor din Prahova, zugrăviţi de Pârvu Mutu, sau exact aşa cum îi
surprinde ,,Anonimul cantacuzinesc" - , Cantacuzinii au fost,
în generaţia celor şase fii ai "postelnicului cel bătrân" - fapt
fără precedent în istoria muntenească - , mari dregători cu
toţii 3 , au avut o grijă predilectă pentru marcarea obârşiei
basarabeşti materne , pentru sublinierea rolului
4
pe care
strămoşii lor - ale căror prenume, adesea, le purtau - I-au
deţinut în trecutul feudal îndepărtat (ca atunci când stolnicul
Constantin Cantacuzino arăta că străbunul mamei sale 6 ,
Drăghici al lui Stoica, ctitorul din secolul al XV-lea al
mănăstirii Mărgineni, fusese unul dintre apropiaţii
Basarabilor).
Deschişi înnoirilor într-un chip puţin obişnuit în epocă
- chiar şi celor sociale ce par a nu fi repugnat membrilor
acestui neam stambuliot împământenit în ţările române,
numărând printre începătorii săi, în secolul al XVI-lea, un
"mare negustor" al Porţii, ca Şeitanoglu, în timp ce un urmaş al
acestuia, viitorul domn Şerban, nu pregeta să se înrudească cu
321
un "cupeţ", luând în căsătorie pe Maria, fiica lui Gheţea
negustorul din Nicopole, ajuns dregător muntean
7
-,
Cantacuzinii secolului al XVII-lea aveau să fie reprezentaţi
prin câteva figuri de excepţie, dintre care voievodul Şerban şi
stolnicul Constantin au fost cei mai cunoscuţi, dar alături de
care nu ezit o clipă a pune pe fratele lor, marele spătar Mihai.
Sigur este că această deschidere spre înnoire s-a
manifestat din plin prin prezenţa lui Constantin ("Constantinus
Cantacuzenus Constantinopolitanus"), viitorul mare stolnic din
anii 1675-1677, la Universitatea din Padova, acel
"Athenaeum Patavinum" unde este menţionat între aprilie 1667
deceniu şi ceva înainte (1653) de către balcanicul Ioan
Cothunios din Verria 8 .
Acest contact al unui Cantacuzin cu marele centru
universitar nord-italian, cu spiritul neoaristotelic şi antiiezuit
dominant aici, menit unei răspândiri internaţionale sud-est
europene - spirit cultivat de un Teofil Corydaleu, elevul lui
Cesare Cremonini şi singurul filosof notabil al grecităţii
postbizantine, dar şi de alţi reprezentanţi de seamă ai mediului
grecesc constantinopolitan, viitorii dragomani ai Porţii,
Panaiotis Nikussios şi Alexandru Mavrocordat Exaporitul -
9
nu a fost decât începutul - hotărâtor, este drept - al unor
legături constante întreţinute de Cantacuzinii munteni în
mediile occidentale ale barocului italo-grecesc de factură
veneţiană. S-au adăugat cele stabilite - în vremea exilului din
1674 în Creta cea abia cucerită de turci de la Veneţia (1669)-
de stolnicul Constantin şi de fratele său, viitorul domn Şerban,
mai apoi probabilele contacte cu Italia ale spătarului Mihai,
celălalt frate şi notoriu ctitor de monumente, ca şi sigur
atestatele studii ale lui Răducanu, fiul stolnicului, iarăşi la
Padova, între 1697 şi 1700 10, drept tot atâtea etape ale iniţierii
Cantacuzinilor în ştiinţa, gândirea, literatura şi arta apuseană
din Seicento, într-unul dintre centrele spirituale eminente ale
322
acestuia, la hotarele Orientului cu Occidentul.
De aici, din aceste contacte, se va fi născut, desigur, în
bună parte, interesul - puţin obişnuit în ţările române până
atunci - al stolnicului pentru geografia ştiinţifică, aşa cum îl
vom desluşi peste decenii în alcătuirea de către el a hărţii Ţării
Româneşti tipărite la Padova în 1700, omate cu un medalion cu
personaj feminin alegoric purtând cornul abundenţei, cu
ghirlande, stemă şi portretul de aparat al voievodului
contemporan, nepotul de soră al alcătuitorului acestui
monument cartografic 11 ; pentru astronomie - în 1696
stolnicul primea un telescop de la ambasadorul englez din
Stambul, sir William Paget - , ca şi pentru astrologie, într-o
epocă în care sunt motive a se bănui că şi stolnicul Constantin
s-a aflat îndărătul deja amintitei iniţiative de tălmăcire, pentru
monarhul de la Bucureşti - de către Ioan Comnen, fostul elev
al Universităţii padovane, devenit profesor la şcoala de la Sf.
Sava - , a unui horoscop politic, tigărit pe atunci în Germania
şi menit monarhului de la Moscova 2•
Şi tot de aici, în foarte bună parte, vor fi pornit gusturile
în materie de carte ale eruditului, cu nu puţine trăsături
moderne, care era stolnicul, aşa cum transpar ele din mult
comentata-i bibliotecă 13 păstrată în casele cu ecouri de baroc
apusean de la Mărgineni 14 (acolo unde se aflase şi biblioteca
postelnicului, tatăl său, îngropat aici în 1663, în biserica
"mănăstirii de pe Cricov", "în tindă", unde avea să odihnească
mai târziu şi soţia sa de neam princiar, Elina cea botezată de
Crimca 15 ). Operele ce se aflau în biblioteca stolnicului
Constantin - supravegheate şi rânduite de chiotul Nicolo de
Porta - , tipărituri şi manuscrise, au uneori conotaţii ideologice
pline de interes pentru înţelegerea mentalităţii marelui boier şi
a familiei sale pe latură genealogică. Este cazul celor legate de
istoria Bizanţului, precum copia manuscrisă a tratatului lui Ioan
al VI-lea Cantacuzino împotriva lui Mahomed, tot stolnicului
fiindu-i închinat, în 1699, opui manuscris al abia amintitului
323
Ioan Molibdos - ce-şi zicea, imperial, Cornnen - , cuprinzând
biografia aceluiaşi basileu din secolul al XIV-lea 16 socotit, de
bună seamă, de către Cantacuzini, drept cel mai prestigios
înaintaş al neamului lor, ştiind acum că descendenţa
postelnicului şi a fiilor săi din rivalul călugărit al Paleologilor,
considerată mult timp incertă 17 , este dovedită. De cele mai
multe ori, însă, exemplarele acestei biblioteci munteneşti
umaniste din secolul al XVII-lea indicau sfera de interes
cultural a stolnicului, în primul rând solida cultură teologică 18 a
celui mai marcant membru al unei familii de mari ctitori de
biserici; se găseau aici texte fundamentale ale doctrinei
ordinului iezuit, opere ale teologilor italieni, flamanzi, spanioli,
englezi şi polonezi, ediţiile pariziene din secolele XVI-XVII
ale părinţilor bisericii apusene şi răsăritene, presupunându-se,
de asemenea, că prin intelectuali saşi ardeleni stolnicul a putut
primi şi scrieri luterane, în timp ce prin cronicarul sârb
Gheorghe Brancovic îşi procurase texte de propagandă calvină.
Sunt împrejurări ce ne ajută să înţelegem cât şi cum era
informat Constantin Cantacuzino în ceea ce priveşte
înfruntările confesionale la ordinea zilei, cât şi cum a putut
gusta el pe fraţii Greceanu în opera de tălmăcire a "Bibliei",
sau cât şi cum a putut lua poziţie în disputele dogmatice ce
opuneau, spre pildă, Patriarhiei ecumenice, pe un Ioan Cariofil
acuzat de calvinism.
Se adăugau unor asemenea opere multe alte exemplare
mărturisind evantaiul larg al preocupărilor celui mai cultivat
dintre Cantacuzini, interesul său pentru antichitate, ca şi pentru
umanismul Renaşterii, mergând de la Pausanias la Erasmus din
Rotterdam, sau gustul său de colecţionar de vechi manuscrise
pe care, atât de marcat, aveau să-I aibă, câteva decenii mai
târziu, Mavrocordaţii 19•
Dacă principala "ctitorie" a stolnicului Constantin
Cantacuzino a fost una ţinând de lumea cărţii în primul rând -
nu mai puţin, ştim că el a înălţat lângă casele sale de la
324
Afumaţi, în 1696, biserica cu o pisanie purtând neologisme
greceşti 20 , ca şi, curând după 1700, un lăcaş târgoviştean 21 - ,
rudele-i apropiate, tatăl său postelnicul şi fratele său Drăghici
au fost, în Prahova, importanţi ctitori ai unor monumente de
arhitectură laică şi religioasă, case şi biserici, purtând semne
ale unor înnoiri anunţate, uneori, de epoca lui Matei Basarab.
Încă în 1641-1642, în timpul domniei acestuia din unnă,
postelnicul Constantin ridicase la "Filipeşti de Prahova" -
care sunt Filipeştii de Târg - o biserică cu ajutorul lui
Dumitraşco şi al Voicăi, părinţii ginerelui său Pană Filipescu,
ca şi casele de aici 22 • Cât despre Drăghici, primul dintre fiii
postelnicului, mare spătar din 1665 până la moartea sa
suspectă, în 1667, la Stambul- unde se găsea sprijinindu-1 pe
Radu vodă Leon - , el stă la începuturile caselor şi bisericii de
la Măgureni 23 , pe apa "Praoviţii". După dispariţia sa, văduva-i
Păuna, fiica lui Diicu Buicescu, şi fiul său marele stolnic Pârvu
Măgureanu Cantacuzino - ginerele unui alt cunoscut ctitor,
marele ban Mareş Băjescu, solul unchiului său Şerban vodă la
turci şi în Ardeal, apoi ispravnicul vărului său Constantin vodă
Brâncoveanu pentru Hurezi, unde a fost zugrăvit, ctitorul a
numeroase lăcaşuri în Dâmboviţa, Vâlcea şi Prahova 24 - au
continuat şi încheiat înălţarea monumentelor de la Măgureni în
vremea domniei protejatului cantacuzinesc Antonie din
Fig.91-92
Popeşti.
Poate nu întâmplător, pentru fosta capuchehaie -
ştiutor de limbă turcă - a lui Şerban Cantacuzino în Imperiul
otoman, planul caselor de la Măgureni amintea de casele
turceşti prin cele două etaje aşezate în jurul unui turn cu trei
niveluri (plan abandonat în vremea brâncovenească, în
favoarea celui occidental ce avea loggia, apărută şi la
Mărgineni, cu modeste coloane de cărămidă) 2 , după cum
decoraţia lor se inspira direct din arta Răsăritului. Am în minte
motivul - tot mai des întâlnit acum în Ţara Românească - al
vasului cu flori cioplit la baluştrii scării, stucul aurit şi
325
policrom cu arabescuri pe fond roşu, cu vrejuri albastre,
stalactitele şi arce le în aco ladă 26 , impresia unei arhitecturi în
întregime contaminată de moda stambuliotă - de aici şi
relativa bogăţie de ceramică otomană identificată de arheologi
- fiind aceeaşi cu cea lăsată unor călători ce au trecut în
veacul al XVII-lea pe la conacele cantacuzineşti de la Comana
şi Coeni-Mironeşti sau pe la cel de la Dobreni al viitorului
domn Constantin Şerban.
Impresionantă şi grăitoare însă pentru ceea ce era arta
patronată de o familie nobiliară de prim plan din Ţara
Românească a timpului rămâne aici, la Măgureni, pictura
bisericii-paraclis, cu portalul iarăşi în acoladă orientală şi cu
pisania din 1671 27, reamintind rolul Păunei şi al fiilor ei Pârvu,
Constantin, Gligoraşcu şi Şerban II Măgureanu, acesta din
urmă fiind şi cel căruia avea să i se datoreze, în 1694, pe când
era mare comis28 initiativa zugrăvirii 1ăcaşului, având grijă să
' .
precizeze cu această ocazie - fapt grăitor pentru mentalitatea
omului şi a vremii - calitatea sa de descendent imediat al
stolnicu1ui Constantin Cantacuzino 29, al unui personaj, aşadar,
nobil nu doar prin naştere, ci şi prin cultură. Pictura vestitului
Pârvu Mutu, zugravul oficial al Cantacuzinilor şi al lui
Constantin Brâncoveanu, este cunoscută, aici, mai ales prin
friza cu portretele colective cantacuzineşti (întru totul
asemănătoare, în ceea ce priveşte concepţia, celor de la
Fig.93 Filipeştii de Pădure, învecinata ctitorie din 1688 a aceleiaşi
familii "postelniceşti", mai exact spus a Bălaşei, soţia agăi
Matei Cantacuzino - solul fratelui său Şerban la Mihai Apafi
în chiar anul mortii 1685 30- , monument unde arhitectura, cu
clopotniţă pe prid~~rul cu insotita absidă poligonală, sculptura
în piatră a coloanelor dintre pronaos şi naos împodobită cu
arabo-turceştile flori de crini stilizaţi din alte ctitorii
cantacuzineşti - Cotroceni, Doamnei - şi, în fine, zugrăvelile
din 1692 ale aceluiaşi Pârvu Mutu, îşi demonstrau virtuţile
novatoare). Drăghici Cantacuzino cu soţia, fiii şi fiicele sale,
326
fraţii săi Matei - soţul ctitorei de la Filipeştii de Pădure - ,
Iordache, Mihai - bineştiutul ctitor - şi "Dinu" - care nu
este altul decât învăţatul stolnic - , Şerban vodă Cantacuzino şi
marii boieri înrudiţi precum Brâncovenii 31 formează Ia
Măgureni una dintre cele mai pilduitoare mărturii ale chipului
în care pictura unui lăcaş de rugăciune dintr-o curte boierească
putea proclama, într-a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
mândria şi solidaritatea unui clan oligarhic atotputemic 32 .
În aceeaşi epocă de mărire cantacuzină, începută mai
ales în epoca mateină şi cul minată prin înscăunarea princiară a
lui Şerban Cantacuzino în 1678, şi în paralel cu edificarea unor
lăcaşuri reprezentative pe care le-am evocat deja, precum
viitoarea biserică metropolitană a Ţării Româneşti - legată de
numele unor Constantin Şerban, Mihnea al III-lea şi Radu Leon
- , de-a lungul şi de-a latul acesteia se înălţau alte ctitorii
datorate îndeosebi dregătorilor, înalţilor clerici şi boierilor
locali, adică exact acelor elemente sociale care la mijlocul şi
într-a doua jumătate a veacului al XVII-lea- epocă de rapidă
succesiune a domnilor din anii '50-'70, de nesiguranţă
înlăuntrul şi în afara hotarelor - se lăsau antrenate în luptele
de partid cu caracter nobiliar şi care, ca o consecinţă culturală
directă, se afirmau pe toate planurile vieţii spirituale muntene,
scriind cronici partizane, ridicând lăcaşuri tradiţionaliste sau
inovatoare.
Personaje ale căror fapte răsar la tot pasul în textele
istorice ale timpului, care luptă pentru putere, se duşmănesc, se
înfruntă, sunt întâlnite şi în calitate ctitoricească în mai toate
colţurile Ţării Româneşti, diferite zone unde acestea îşi creau
domeniile şi clientela boierească devenind - precum Prahova
în cazul Cantacuzinilor - regiuni mai restrânse sau mai întinse
unde experienţele în materie de arhitectură, sculptură
decorativă sau pictură murală se răspândeau înlăuntrul acelor
grupe de monumente ce exprimau un anume grup politic şi
intelectual. În vreme ce monumentele Cantacuzinilor şi ale
327
partizanilor acestora înfăţişau o mai mare coerenţă şi un interes
sporit pentru noutate - datorită, desigur, şi răstimpului mai
lung al dominaţiei lor politice în sânul boierimii, şi iniţiativelor
înnoitoare fireşti în cazul unor ctitori orgolioşi şi cultivaţi - ,
cele ale adversarilor în lupta pentru autoritate nobiliară şi
princiară sunt cu mult mai puţin unitare, aş spune chiar mai
puţin interesante pentru istoric, exprimând încercări răzleţe ale
unei puteri domneşti efemere, aşa cum a reprezentat-o mai ales
persecutorul încoronat al neamului cantacuzinesc, Grigore
Ghica. În timpul primei sale domnii (1660-1664), voievodul
- pe care unii îl văd în imaginea datorată flamandului din
Anvers activ la Viena, Comelis Meyssens (într-o vreme, însă,
de frecvente confuzii ale artiştilor şi editorilor apuseni în ceea
ce priveşte efigiile princiare româneşti!), înfăţi şat într-o
atitudine marţială, cu armura de paradă ce se potriveşte doar în
parte acestui albanez cosmopolit purtând sigilii cu caractere
arabe 33 - ridică, în 1661, biserica de la Dragoslavele
34
împreună cu sotia sa Maria, o Sturzească din Moldova ce
preţuia mult hain'e te "frânceşti" de la Veneţia 35 •
Într-aceeaşi vreme, către 1660, era începută - iar în
1663 încheiată- biserica mănăstirii Sf. Troiţe din târgui acum
înfloritor al Cemeţilor, adevărată ctitorie ghiculească de vreme
ce era zidită de voievozii Gheorghe şi Grigore Ghica -
începătorii acestui neam domnesc din ţările române - , ea
rămânând să fie zugrăvită de cel dintâi domn pământean al
Munteniei postfanariote, aparţinând aceleiaşi familii, Grigore al
IV-lea36 . Într-a doua domnie a lui Grigore 1 Ghica, în 1673,
doamna Maria începea să înalţe schitul Fedeleşoiu, sfărşit de
mitropolitul Varlaam 37 - cel care tipărea la Bucureşti, în
1678, ilustrată de gravuri cu sensuri criptic-baroce, volumul
"Cheia înţelesului" 38 - , om al Ghiculeştilor, învrăjb it cu
ierarhul Cantacuzinilor mitropolitul Teodosie, într-un conflict
notoriu ce exprima, în sferă ecleziastică, ciocnirile politice ale
. .
anilor '60 39 '• erau mentionati aici, în pisanie şi documente - ,
328

iarăşi ca un semn de nouă mentalitate - numele truditorilor
întru construcţii, "meşterul de zid" Stoica şi "Marin zidarul". Şi
în acelaşi deceniu al optulea, încheiată fiind în 1676, se ridica
la Popeşti 40 , lângă Bucureşti, ctitoria fiului unui grec din
Tricala aici împământenit, ajuns dregător în Ţara Românească:
este vorba de marele vistier, apoi marele vomic Hrizea Karydi,
ginerele marelui ban Gheorghe Băleanu conducătorul grupării
anticantacuzineşti ş i tatăl cronicarului Radu Po.Rescu, victimă a
lui Şerban Cantacuzino care îl suprimă în 1680 1•
Dacă menţiunile din texte referitoare la monumente
dispărute sau chiar unele biserici existente mărturisesc, pentru
aceeaşi vreme, modeste preocupări ctitoriceşti în straturi
sociale variate - mă gândesc la ziditorii de schituri, mai
numeroase acum ce altădată parcă, precum Barbu! sau
Strihareţul, înălţate de căpitani din părţile Buzăului 42 , de
episcopi de aici sau din cele ale Râmnicului 43, sau la ziditorii
breslaşi ai unor biserici bucureştene ce nu se mai păstrează - ,
44
ctitoriile boierilor din partida cantacuzinească sunt cele care
ilustrează cel mai bine arta muntenească, îndeosebi din zonele
Argeşului, Ilfovului, Dâmboviţei , Prahovei, în deceniul ce a
cuprins domniile unor Radu Leon şi Antonie din Popeşti, mai
apoi în vremea lui Gheorghe Duca ce a precedat imediat pe
aceea a lui Şerban Cantacuzino.
În afara micii biserici de la Roata-Cătunu - aparţinând
unui orizont neboieresc, înălţată în 1668 de "moşu Serafim" şi
de negustorul epirot Iani Popa45 , într-o vreme în care, cum am
văzut, prezenţa balcanicilor la nord de Dunăre se face simţită
- , pilduitoare pentru aceşti ani sunt cele două biserici din
1666 - cea a curţilor din Băjeşti şi cea a mănăstirii Com etu -
ale lui Mareş Băjescu, "om nou" extrem de reprezentativ
pentru climatul epocii şi al locului: era un fiu de târgoveţi
câmpulungeni, ajuns boier în preajma Cantacuzinilor - ca
încă un semn al deschiderii puternicului neam nobiliar către noi
orizonturi sociale - şi urcat până la treapta de mare ban în
329
1669- 1672, sub procantacuzinul Antonie din Popeşti . În
46
ctitoria argeşeană lângă care se aflau şi casele lui Mareş
Băjescu47 , ctitorie ce fusese ridicată de Dragomir zidarul (care
- iarăşi ca un semn de netăgăduit al unei noi mentalităţi,
firească la un "om nou" precum ctitorul - a fost pictat în
pronaos de către zugravul Tudoran într-o atitudine şi într-un
cos~m ap~opia_te_ de cele boi~re~ti, pregă~nd astfel ~~fa
relativă a tmagmtlor de meşten dm arta brancoveneasca ),
apăreau alături de Antonie vodă sub care, în 1669, s-au aşternut
picturile, şi de patriarhul Dositei al Ierusalimului în trecere prin
Ţara Românească, toţi membrii neamului Băjescu de recentă
extracţie socială, într-un grup compact ce avea să indice cu
49
prisosinţă orgoliul unei familii în ascensiune. O asemenea
imagine anunţa şi ea, parcă, iminenţa ivirii portretelor colective
din bisericile prahovene ale proteguitorilor cantacuzini de care
Mareş banul se apropiase şi prin soţia sa Maria •
50
Ca încă un semn concret al atmosferei artistice din care
se împărtăşeau boierii partidei cantacuzineşti, voi aminti că în
chiar anul pictării Băjeştilor era înălţată biserica din
Rebegeşti 51 de către Radu Creţulescu, reprezentat aici
împreună cu fratele său Pădure postelnicul 52 , cel dintâi fiind
cumnatul Cantacuzinilor, ajuns la un moment dat în surghiun
turcesc până în Creta, acel pământ grecesc aflat din plin în
sfera artei catolice; de aici, poate, vor fi venit unele sugestii în
pictura murală a ctitoriei Creţulescului, un anume patetism, un
gust al gesticulaţiei baroce care a fost deja semnalat , ca şi
53
. . fi 54
une 1e noutăţi tconogra tce .
De la începutul anilor '70 datează biserica foarte
simplă, croită după tradiţionalul plan dreptunghiular, de la
Târgşor- pictată după câteva decenii, în timpul lui Constantin
Brâncoveanu a cărui soţie Maria era nepoata de fiu a ctitorului
- , ridicată (1671) de Antonie din Popeşti 55 , fostul vomic de
Negoieşti, fiu de "cupeţ", alt "om nou" ajuns la suprema
demnitate în stat graţie Cantacuzinilor ce aveau să-I manevreze
330
cu uşurinţă. Câţiva ani mai târziu şi într-un alt colţ al Ţării
Româneşti, urmând unei mai vechi biserici "de cărpin", aşadar
de lemn, tot de el ridicată, Dona Pepano - iarăşi un sud-
dunărean, poate macedonean, al cărui testament grecesc din
septembrie 1677, cu referiri la întâmplări din epocă, era tradus
în româneşte de însuşi stolnicul Constantin Cantacuzino 56 -
înălţa, în 1676- 1677, lăcaşul de zid de "la Mostiştea în Jocul
care să chiamă Mărcureşti" (Mărculeşti). Ctitorul avea, desigur,
unele priceperi în materie de construcţii de acest fel, de vreme
ce foarte curând, în 1682, ca "boiarin" al lui Şerban vodă
Cantacuzino, el avea să fie ispravnicul restaurării venerabilei
biserici a mănăstirii Argeşului. Într-o inscripţie aflată la schitul
Mărculeşti - într-un ansamblu unde biserica mononavă se
singulariza prin unele particularităţi arhitectonice (turlă scundă
cu tambur cilindric, calotă aplatizată) ce trimit spre Sud, ca şi
prin unele detalii decorative, zoomorfe şi geometrice, la
ancadramentul de piatră ce indica limpezi sugestii populare 57
- era chemat, asupra aceluia dintre monahi ce ar fi fost
"schirocardioso" - adică, într-o formă greco-italienizantă
firească în gura unui levantin, "cel învârtoşat la inimă" - , "ca
bogatul cel nemilostiv", blestemul de a avea "partea lui cu Iuda
şi cu Arie" 58 de nu ar ajuta pe călătorii trecători pe la acest
pitoresc şi mic aşezământ călugăresc, aflat pe drumul ce lega
Bucureştii cu Dunărea.
Tot în capitolul monumentelor boiereşti cantacuzineşti
sau de influenţă cantacuzină se cade a fi rânduite alte câteva
exemplare din zonele centrale ale Ţării Româneşti, încheiate
către al nouălea deceniu al veacului al XVII-lea. Este vorba de
biserica schitului Lespezi 59 , începută înainte de 1667 de marele
spătar Drăghici Cantacuzino, ctitorul de la Mărgineni, şi
sfărşită în 1686 de fiul său, stolnicul Pârvu, ispravnicul de la
Hurezi; de biserica mănăstirii Poiana 60 - iarăşi în Prahova şi
iarăşi ctitorie, pe la 1690, a unui marcant membru al celui mai
ilustru neam nobiliar al timpului, marele spătar Toma
331
Cantacuzino, cel cu o cultură vastă şi cu acţiuni politice
răsunătoare; în sfărşit, aşezat cronologic între ele, de originalul
lăcaş datorat unui vestit slujitor cantacuzinesc, anume biserica
dâmboviţeană de la Ludeşti , ridicată de logofătul Stoica
61
Ludescu - probabilul autor al "Letopiseţului cantacuzinesc"
- , monument la care se concepea, pentru întâia oară, după
1678 şi înainte de 168262 , un original pridvor poligonal cu arce
în aco ladă 63 din care avea să se inspire, copiindu-1 aidoma,
meşterul ce a trasat planul bisericii din 1688 de la Filipeştii de
Pădure înălţată de mama abia amintitului Cantacuzin, ctitorul
de la Poiana. Contemporane cu aceste lăcaşuri, alte monumente
ale unor mari boieri sau ale unor personaje mai mărunte
gravitând în jurul neamului Cantacuzino, mărturiseau aria de
răspândire a fenomenului artistic "seniorial" din prima epocă a
Cantacuzinilor, anume din vremea domniei lui Şerban vodă:
este cazul mănăstirii Aninoasa în Muscel, întemeiată în 1677
de ruda Creţuleştilor, marele clucer Tudoran Vlădescu 64 , cu
biserica zugrăvită la începutul veacului următor; cel al
lăcaşului de la Balaciu în Teleorman - în preajma unor case
boiereşti şi amintind de biserici cantacuzine din Bucureşti
(Doamnei)-, ctitoria, începută în 1684, a cunoscutului mare
agă Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino65 ;
cel al bisericii mănăstirii din Văleni ridicată spre 1680 de un
mic dregător, Hagi Stoian, şi închinată principalei ctitorii a
voievodului cantacuzin, aceea de la Cotroceni 66 .
În epocă, aceasta din urmă - cap de serie pentru
monumentele Cantacuzinului voievodal - a fost un reper
artistic pe care nu îl cunoaştem încă în întreaga sa semnificaţie.
Venit în scaun în ianuarie 1679 - câteva luni după ce luase
domnia - , voievodul acesta autoritar, nutrind visul unei
domnii pe viaţă, obţinută de la Stambulul din care îi venise
neamul şi de la Viena înaintea căreia avea să ajungă, în 1683,
în cortegiul lui Kara Mustafa, începea în luna mai zidirea
lăcaşului de la marginea Bucureştilor, încheiată peste un an, în
332
primăvara 1680. Planul şi pisania bisericii de la Cotroceni erau
documente ce exprimau lămurit demersul ctitoricesc al lui
Şerban Cantacuzino ai cărui meşteri-arhitecţi reluau aici
structura bisericii metropolitane din principalul oraş al ţării -
începută de acel Constantin Şerban despre care în prefaţa
"Bibliei" din 1688 avea să se precizeze că era "cel despre
mumă unchiul măriei sale" - , monument unde noul voievod
fusese, cu doar un deceniu înainte, ispravnic; acest din urmă
edificiu se inspira, la rându-i, prin biserica bucureşteană a
Mihneştilor de la mănăstirea Sf. Troiţe, direct din biserica lui
Neagoe Basarab de la Argeş. Era subliniată astfel eclatant, o
dată mai mult în posteritate, descendenţa basarabească a lui
Şerban vodă, cu mult mai importantă şi legitimatoare, în ochii
ţării, decât aceea constantinopolitană şi decât rezonanţa
imperială a numelui său bizantin. Inscripţia de la biserica din
Cotroceni - ca şi aceea a pietrei funerare - reamintea, de
altminteri, şi calitatea ctitorului de a fi fost "adevăratul nepot
răposatului Şerban Basarab voievod", ceea ce vădea dorinţa
unui boier devenit principe de a-şi sublinia, la intrarea în
lăcaşul menit a-i fi loc de veci, coborârea pe linie maternă, prin
Radu Şerban, din dinastia legiuită şi medievală a ţării peste
care abia fusese chemat să stăpânească ("dând şi laudă
nemoartă marelui şi bătrânului lui neam) 67 . Împrejurarea apare
cu şi mai multă claritate dacă voi aminti că în 1682, îndată
după încheierea şantierului de la Cotroceni, Şerban
Cantacuzino purcedea la restaurarea capitală a monumentului
de excepţie al lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, din
care propria sa ctitorie descindea, printr-un plan arhitectonic în
care - şi la mănăstirea Sf. Treimi şi la biserica metropolitană
- prima încăpere liturgică, pronaosul, era în aşa fel structurată
încât devenea receptacolul unei necropole domneşti a unei
dinastii urmând celei a Basarabilor (pentru întâia oară
Fig.94
întrerupte, curând după 1500, tocmai de "noul Basarab"
Neagoe, cel din care, prin Craioveşti, scobora şi bunicul lui
333
Şerban Cantacuzino, voievodul Radu Şerban).
Ceea ce au întreprins aici, la porunca lui Şerban vodă,
ispravnicul "boiarin" Dona Pepano - ctitorul schitului
ilfovean de la Mărculeşti - şi "nemişul" moldav din părţile
Hotinului Gligorie Cornescu - ce lucrase pentru Gheorghe
Duca miniaturalele scenografii deja evocate - , care îşi
puneau, cu orgoliu, numele într-un colţ vizibil de pe faţadele în
piatră ale vestitului monument al lui Neagoe Basarab,
întruchipa cu admirabilă claritate o aproape modernă
preocupare "arheologică" cu substrat ideologic. Era cea dintâi
de acest soi, manifest proclamată în vechea noastră cultură -
prin texte de felul pisaniei puse de Cantacuzin la intrarea
bisericii mănăstirii Argeşului 68 - , de afirmare a unei
descendenţe genealogice - Neagoe voievod era, pentru Şerban
voievod, "despre mumă strămoşul domnii mele" - prin
intermediul unei filiaţii arhitectonice (câteva decenii înainte, în
Moldova, într-un mod apropiat - dar nu explicitat şi de
cuvintele unei inscripţii - aşa procedaseră Movileştii, pentru
a-şi arăta coborârea legitimă din Muşatini, la Suceviţa, acolo
locul unui plan de arhitectură luîndu-! veşmintele picturii
exterioare) 69 .
De la Argeş, ca sursă de inspiraţie, veneau la Cotroceni
şi cele 12 coloane de piatră ale pronaosului - pentru întâia
oară se folosea aici, din nou, un asemenea material nobil, după
momentul Neagoe - şi motivele orientale de felul stalactitei şi
al florii de crin70 , devenite apoi o adevărată modă la ctitoriile
cantacuzine din Bucureşti şi Prahova; după cum ecouri certe
ale sculpturii în piatră din Transilvania sfărşitului de secol XVI
şi a secolului al XVII-lea sau ale gravurii muntene de carte
cvasi-contemporane sunt capetele de îngeri de la portalul
Cotrocenilor, regăsite la ancadramentul unei uşi de capelă din
castelul ardelean de la Mânăstirea 71 sau în pagina de titlu, din
1652, a "Îndreptării legii" •
72
Necropolă a unui neam ajuns în fruntea ţării, zidită ca
334

atare de ctitorul ce ştim că a participat direct şi simbolic la
începutul lucrărilor efective de construcţie a bisericii 73 - în
pronaos îşi aveau lespezile mormântale de marmură aga Matei
şi spătarul Iordache, fratii voievodului ctitor care, la rându-i, îşi
avea sarcofagul în noas 14 - , lăcaşul fusese decorat cu o pictură
demult dispărută, atribuită lui Pârvu Mutu 75 , cunoscută nouă
chiar din descrierea unui călător englez ce o vedea douăzeci de
ani după terminarea edificiului: "Zugrăveala, poleiala şi
broderia ce o împodobesc" - scria despre biserică reverendul
anglican Edmund Chishull după vizita din 1702 - "sunt
nespus de bogate şi picturile sunt atât de numeroase încât
acoperă orice parte a bisericii, atât pe dinăuntru cât şi pe partea
dinafară a intrării (pridvorul - n.m.). Aici se află şi
reprezentarea lui Şerban, ctitorul cu doamna lui, cu fratele lui şi
alte rude ale căror chipuri alături de altele acoperă o bună parte
din zidul apusean" 76.
Descrierea aceasta făcută cu precizie britanică ne
îngăduie să vedem, cu ochiul minţii, la Cotroceni, un tablou
ctitoricesc de felul celor ce aveau să împodobească curând,
iarăşi prin osârdia lui Pârvu Mutu, bisericile cantacuzine de la
Măgureni şi Filipeştii de Pădure, putându-ne închipui în plus
portretul ctitorului adecvat tradiţiei cronicăreşti şi consunând
cu aceasta în ceea ce priveşte imaginea lui Şerban vodă,
"groaznică" - adică energică şi autoritară - pentru autorul
muntean al "Leto}?iseţului cantacuzinesc" şi pentru
moldoveanul Neculce .
lstorismul epocii era vădit în "restaurarea" de la Argeş,
dar şi în punerea unei cruci pentru "frumosul şi minunatul pod"
din locul, cu atâtea rezonanţe istorice, de la Călugăreni 78 - la
care ispravnic a fost nepotul domnesc şi viitorul domn
Constantin Brâncoveanu el însuşi - , în adăugirea, la 1684, a
unui pridvor cu coloane octogonale săpate cu stalactite la
biserica mănăstirii Dintr-un Lemn - ctitoria lui Preda
Brâncoveanu şi a lui Matei Basarab, unchiul celui dintâi -
335
79
unde a lucrat "Gherghe elin meşter", iscălit la exterior
(precum, cu doi ani mai devreme, Cornescu la Argeş), iar încă
înainte, pe la 1670, în cizelarea unor argintării pentru Tismana
cu scene ilustrând ceea ce era de-acum "legenda" lui
Nicodim80 ; fenomenul avea rădăcini adânci în tradiţiile evului
Fig.95
mediu (însuşi Şerban Cantacuzino era purtătorul unui prenume
înregistrat, nu întâmplător, în fiecare generaţie aproape, din
descendenţa boierească şi voievodală a Craioveştilor ) ,
81
reprezentând însă, nu mai puţin, o trăsătură aproape modernă,
însernnând începutul unei detaşări de o epocă revolută, tot mai
îndepărtată, devenită doar argumentul unei legitimări politice şi
dinastice.
Principelui muntean sprijinit de Habsburgii la care se
trimiteau emisari şi care îi recunoşteau stăpânirea ereditară
odată cu titlul de conte ("graf') imperial, dar obligat de a
menaja şi Stambulu1 82 , contemporanii i-au atribuit năzuinţa
nemăsurată de a deveni un nou basileu al acestei din urmă, cea
mai vestită, cetate a Răsăritului, ce urma să fie eliberată de sub
jugul Islamului: "Căci Şerban-vodă avea bună nedejde că va
dezbate toată creştinătatea din Ţarigrad încoaci de supt mâna
turcilor" ... "Şi gândul şi gătirea lui Şerban vodă era să fie el
înpărat în Ţarigrad" 83 .
Înclin, mai curând, să văd o hiperbolă - datorată
obârşiilor bizantine şi sonorităţii numelui cantacuzinesc - în
această clamare a unei posibile, viitoare calităţi imperiale a
domnului de la Bucureşti. Poate una întreţinută dibaci de fiul
postelnicului Constantin, în scopuri pur propagandistice,
înaintea unui Orient creştin ce-şi aştepta mântuirea, dar fără
nici o legătură cu stăpânirea sa muntenească, legitimată
exclusiv pe descendenţa, pe linie maternă, din stirpea
basarabească, căreia i se arăta cuvenita importanţă atât în
"Letopiseţul cantacuzinesc", cât şi în monumentele lui Şerban
vodă.
Într-un plan ideal, cercetat cu ani în urmă , o asemenea
84
336
năzuinţă împărătească, în sens propagandistic, repet, nu poate
fi desigur exclusă şi există câteva probe care atestă subtil rolul
unui însemn de maiestate precum acvila bicefală a tradiţiei
bizantine - arborată cândva de Mircea cel Bătrân, apoi de
Neagoe Basarab sau de Mihnea al III-lea - , în unele
monumente de artă şi cultură ale Ţării Româneşti datorate
Cantacuzinului, în pisania de la Cotroceni din 1679-1680, în
lespedea tombală de aici a ctitorului princiar, la 1688, în
"Biblia" tipărită la Bucureşti; după cum aluzii la originea
imperială a Cantacuzinului încoronat nu lipsesc din stihurile la
stemă, într-un "Liturghier" din 1680 şi într-un "Evangheliar"
din 1682, în prefaţa la "Apostolul" din 1683 85 , ca şi din
viziunea unor sud-dunăreni asupra voievodului de la Bucureşti
- ce trimitea danii în Serbia, la Ravanica sau la Athos unde
ajuta Hilandarul şi îngrijea de pictura de la Iviron 86 - sau din
aceea a elenităţii mediteraneene pentru care Şerban
Cantacuzino a patronat apariţia "Bibliei" greceşti de la Veneţia
în 168787 •
Exponent al unui clan nobiliar ieşit din grecitatea
ţarigrădeană şi ajuns în fruntea Ţării Româneşti - clan minat
de discordii ce se întrevăd printre rânduri de cronică, dar nu
mai puţin rămas în ochii posterităţii solidar, drept acea
"Cantacusena domus" la care un membru al ei face aluzie un an
după stingerea din viaţă a lui Şerban vodă 88 şi care în ctitoriile
sale cele mai reprezentative a rămas imortalizat prin zecile de
personaje pictate de Pârvu Mutu, grupate în mai multe planuri
ale vastelor tablouri votive de la Filipeştii de Pădure şi
Măgureni - , acest voievod care a ştiut să-şi lege numele de
monumentala realizare culturală a câtorva cărturari munteni şi
moldoveni ce a fost "Biblia" din anul 1688, a înţeles să se
înconjoare, ca şi contemporanul său Duca în Moldova, de un
fast potrivit originii şi ascensiunii neamului din care făcea
parte.
Strălucirea palatului său stambuliot (to eklampron
337
palătion") 89 , cea a cromaticii "de maiestate" din broderiile sale
atât de somptuoase, cu fir în relief puternic, cizelând mici figuri
în argint pe fonduri de mătase roşie străjuite de chenarele de
catifea verde 90, în epitafurile dăruite de voievod sau de soţia sa
la Cotroceni ( 1680), la Tismana ( 1680-1681) şi la biserica
zisă a Doamnei din Bucureşti (1683) -aceleaşi culori fiind
91
întâlnite în ansamblul mural, datorat unei echipe conduse de
eclecticul zugrav grec Constantinos de la această din urmă
92
ctitorie princiară a Mariei Cantacuzino unde, la coloanele
pridvorului, reminiscenţe ale sculpturii în piatră de la Argeş şi,
mai ales, stalactitele de la Cotroceni indică un acelaşi atelier de
pietrari ai lui Şerban vodă - aparţin tocmai acestei zone a artei
cantacuzineşti pe care nepotul şi urmaşul lui Şerban,
Constantin Brâncoveanu, o va duce la expansiunea cunoscută,
într-un patronaj Iară precedent.
Trebuie reamintit îndată, însă, că tot în acea epocă
brâncovenească s-a desfăşurat - stilistic în cadrul ei, dar ca
sursă de mecenatism luminat în paralel cu cel exercitat de
domnul Ţării Româneşti - ceea ce s-ar putea numi un nou
moment de artă cantacuzinească. A fost, de fapt, mai exact
spus, un moment cantacuzin-brâncovenesc marcat de ctitoriile
acelui frate al lui Şerban vodă ce pare a fi fost cel mai personal
în înţelegerea artei dintre toţii fiii postelnicului Constantin. Se
va fi înţeles, desigur, că mă refer la marele spătar Mihai
Cantacuzino zis Măgureanu.
Călător - pe la începutul anilor '80 ai secolului al
XVII-lea - la Ierusalim şi Sinai, dar mai apoi şi către centrul
Europei, spre Viena; colecţionar de cărţi mai rare ce puteau
izvodi motive artistice - ştim, de pildă, că poseda o ediţie
greco-latină din "Fabulele" lui Esop, apărută la Veneţia în
1619 93 - , acest Cantacuzin 94 ce avea să piară în 1716 de
moarte silnică, ca şi- înaintea sa- tatăl său postelnicul, ca şi
fratele său, stolnicul Constantin cu fiul său domnitorul Ştefan,
ca şi fiul surorii sale, voievodul Brâncoveanu, rămâne una
338
dintre cele mai luminoase figuri de ctitori romam prin
originalitatea monumentelor de el ridicate, recognoscibile - ca
şi cele ale lui Şerban Cantacuzino sau ale lui Constantin vodă
- printr-un mănunchi de detalii semnificative, de ordin
decorativ, ce asigură, ele singure, unitatea stilistică perfectă a
grupului de edificii înălţate, îndeobşte de o aceeaşi echipă de
meşteri, probabil într-un interval foarte scurt, în jurul lui 1700.
Aceste monumente de mici proporţii 95 , decorate cu o
profuziune de elemente vegetale venite dintr-un îndepărtat
repertoriu occidental şi cu stucul ce reprezenta o reliefare
uşoară, în spirit oriental - prin modelarea pe tencuială umedă
a omamentelor aplicate pe suprafaţa peretelui 96 - , cu socluri,
console şi comişe profilate, deschid, în fapt, seria ctitoriilor
unor mari boieri din veacul al XVIII-lea.
Începând cu biserica mănăstirii Adormirii din Rârnnicu
Sărat, ridicată după 1691 şi până în 1697 de marele spătar -
împreună cu princiarul său nepot şi stăpân Constantin
Brâncoveanu 97 înfăţişat în naos, cu străbunii săi, de pictorul
cantacuzinesc Pârvu Mutu - , cu un portal monumental în
pridvorul ale cărui coloane au la bază capetele de îngeri găsite
deja la portalul Cotrocenilor (în preajma lăcaşului, la care
isprăvnicise un "Robie căpitanul cel tânăr", aflându-se trapeza
ce a avut în centru un neobişnuit stâlp-cariatidă înfăţişând, ca şi
în pictura unor manuscrise contemporane, pe miticul Samson,
"tarele", călare pe un leu, cioplit, poate, de meşterul local Lupu
Sărăţan 98 ); continuând cu biserica mănăstirii Sinaia- prima sa
ctitorie, în exclusivitate, la 1694-- 1695, numită după
peninsula orientală la care ajunsese în ha~ialâc 99 - , unde
florile pictate pe absidele dreptunghiulare 00 (ce puteau fi,
arhitectonic, şi un ecou baroc!) pregăteau decorul în stuc de la
Fundeni, iar ancadramentul uşii spre pronaos, cu evanghelişti şi
grifoni ciopliţi 10 1, anunţa pe cel, mai complex, de la Colţea,
acest nou moment artistic patronat de Cantacuzini, elaborat
acum în jurul spătarului Mihai, prindea contur tot mai ferm în
339
prima jumătate a ultimului deceniu al veacului al XVII-lea.
Către 1699-1702, deplin cristalizat, el este perfect vizibil în
două monumente complementare - ca viziune stilistică - şi
de excepţie, ce nu se mai află, de data aceasta, în Muntenia de
nord-est, acolo unde neamul Cantacuzinesc îşi avea marile
domenii, ci în chiar zona capitalei domneşti : întâi în biserica de
Ia Fundenii Doamnei din preajma Bucureştilor, mai apoi în cea
a mănăstirii Co1ţea, nu departe de curtea princiară.
Înnoirea pe care o aduce atelierul de meşteri lucrând
pentru marele spătar Mihai Cantacuzino - şi care este, în
primul rând, o noutate a decoraţiei arhitecturii exterioare,
implicând împodobirea faţadelor şi cea a portalului din pridvor
- este cel mai limpede sesizabilă în cazul Fundenilor.
Dacă mi se pare pe deplin justificată încadrarea într-un
rococo oriental 102 a celor trei registre ale faţadei acestei biserici
terminate foarte puţin înainte de 1700, cu decorul lor simetric
modelat în stuc înfăţişând cartuşe decorative în formă de
Fig.96
mi~dală cu analogii în toată arta turcească a veacului al XVII-
lea 03 , ca şi siluete de palat orienta1 104 , lampioane, chiparoşi,
păuni, fructe - ce fuseseră concepute, toate, nu doar în relief,
ci şi într-o cromatică vie, găsită la foişoare de epocă
brâncovenească (Mogoşoaia, Târgovişte), cu albastru-cobalt şi
roşu-cinabru - şi dacă nu trebuie uitat că asemenea motive
apăreau pictate pe lemnul unor case din Stambul sau la tăntâni
din epoca lui Ahmed al III-lea în capitala Imperiului otoman,
modul în care sunt rezolvate detaliile, ca şi un anume cert
echilibru al decorului, indică mâna unor meşteri locali . În
105
acelaşi timp, alăturarea unui portal înrâurit limpede de arta
Fig.97 occidentală - analogii importante găsim, pentru această piesă,
la ancadramentul uşii de la biserica reformată din Făgăraş, pe la
1662-1663 într-un tinut sud-ardelean unde Cantacuzinii
aveau ştiute 'interese 106 :._,ca şi prezenţa unei comişe cu profil
clasic la pronaos şi pridvor, ba chiar, bănuiesc, ideea de a face
d.mtr-un 1acaş
- . .
creştm "un 1mens paravan
"107
cu mot"IVe arabo-
340
persane (de felul celor mult prizate, de pildă, în Franţa lui
Ludovic al XIV-lea şi a Regenţei!) vin din sfera apuseană cu
care ctitorul şi neamul său întreţineau contacte susţinute.
Această amprentă occidentală era sporită în cazul ctitoriei celei
mai recente a marelui spătar muntean, biserica mănăstirii
Colţea 108 , prin admirabilul portal cu dublu antablament din
pridvorul monumentului bucureştean, ce încheia evoluţia unor
piese similare, aşa cum le ştim de la Râmnicu Sărat, Sinaia şi
Fundeni. Ne aflăm înaintea unui exemplar de excepţie care
mărturiseşte însă gustul pentru o încărcare de-a dreptul barocă
- accentuată şi de unele ieşiri din norma clasică de Renaştere - ,
prin coloanele neocorintice, prin antablamentul de factură
italiană străjuit de doi grifoni. Sculptura decorativă din
pridvorul Colţei e completată, într-un fericit dialog cu
principalul element cioplit de la intrare, prin motivele
animaliere, cu obişnuit sens simbolic 109 , ale capitelurilor
coloanelor ce sprijină foarte orientalele arcade pentalobate
(gustul pentru decoraţie îl găsim prelungit şi în naos, prin
noutatea consolelor din piatră sculptată prezente, în aceeaşi
epocă, şi în palatele brâncoveneşti). Totodată, exteriorul
bisericii întregea exuberanţa omamentală a monumentului -
în alt fel decât la Fundeni, dar în exact acelaşi spirit - prin
zugrăvirea unor motive fitomorfe, a unor buchete de flori, a
unor siluete de chiparoşi, a unor ramuri şi frunze 110•
De la momentul cel dintâi al ctitoriilor prahovene ale
marelui postelnic Constantin şi ale marelui spătar Drăghici, în
anii '40- '60 ai veacului, unde coexistau tradiţia mateină a
zidirii şi zugrăvirii bisericilor cu înnoirea omamentală
sesizabilă în casele senioriale; la cel de al doilea moment
marcat de grupul de biserici ridicate în anii '80 de neamul lui
Şerban vodă, din Bucureşti până în Oltenia, inovând doar în
domeniul sculpturii în piatră (şi aceasta, permanent, sub semnul
unui "revival" istorist basarabesc al epocii lui Neagoe, veche
de aproape două secole); în fme, la cel de al treilea moment, cel
341
al ctitoriilor marelui spătar Mihai în nordul Munteniei, ca şi la
Bucureşti în anii '90, unde asemenea înnoiri decorative
deveneau o autentică exuberanţă cu ecouri, deopotrivă, din
Orient şi din Occident, perfect congruente într-o sinteză unică
în acel ceas în Europa răsăriteană, mărturisind o relativitate
Fig.98 barocă de gusturi şi opţiuni (comparabilă doar cu aceea, mai
veche cu o jumătate de secol, din Iaşii lui Vasile Lupu), ceea ce
se poate numi capitolul cantacuzinesc al artei muntene dintr-a
două jumătate a veacului al XVII-lea a avut o evoluţie
geografică, istorică şi stilistică plină de coerenţă, sub semnul
amintit al deschiderii surprinzătoare de orizont în sfere de
mentalitate şi sensibilitate aflate sub zodia, deja "modernă", a
omamentalului.
*
Cele două decenii şi jumătate de domnie a urmaşului şi
descendentului Cantacuzinilor - care le-a şi protejat, în parte,
momentul ctitoricesc din urmă - , nu au fost decât desăvârşirea
brâncovenească a acestui proces, cu un plus de unitate a
difuziunii stilistice - permisă şi de poziţia eminentă şi de
durata cârmuirii fiului Stancăi Cantacuzino şi al lui Papa din
Brâncoveni - , dar şi cu o surdină pusă căutărilor de noutate cu
orice preţ. Sinteza artistică patronată de Brâncoveanu a
corespuns, în plan vizual, sintezei culturale româneşti de la
1700 unde moştenirea deceniilor premergătoare - a celor
mateine, în primul rând - , ca şi recursul la Orientul
postbizantin erau puse în valoare de o superioară înţelegere a
nevoii de dialog cu Occidentul, acesta din urmă perceput şi el,
în bună parte, pe filiera levantină a Veneţiei şi Padovei, atunci
când nu era cunoscut prin canalul central-european, germanie,
la care accesul era facilitat prin Transilvania.
Desele trimiteri făcute şi în timpul din urmă, în
istoriografia noastră, la unul sau altul dintre aspectele culturii
brâncoveneşti - ba chiar ale artei din timpul bogatului monarh
- mă dispensează de o privire globală asupra subiectului,
342
principalul interes al acestor rânduri ţintind sugerarea
dimensiunii istoriste a epocii, văzută ca o dimensiune deja
ruptă de medievalitate, percepând trecutul basarabesc ca un
moment de glorie revolută, ca un reper pe cât de necesar pe atât
de îndepărtat.
"Mentalitatea basarabească" a domniei Brâncoveanului,
justificată de o reală descendenţă - bunicul său Preda era
nepotul lui Matei Basarab - se citeşte la tot pasul, de la
cronica lui Radu Greceanu la mărturii ale unor cărturari şi
ierarhi greci aciuaţi la curtea din Bucureşti 111 , în insotita
reprezentare din pronaosul bisericii domneşti din Târgovişte -
Fig.99
pictată la 1698 de echipa de zugravi de la Hurezi - a câtorva
înaintaşi încoronaţi din secolele XVI şi XVII, ţinând, într-un
fel sau altul, de dinastia medievală a Ţării Româneşti (de la
Neagoe Basarab şi Mihai Viteazul la Radu Şerban, Matei
Basarab şi Constantin Şerban), dar mai ales în permanenta grijă
arătată, înainte şi după luarea domniei, ctitoriilor Craioveştilor
şi de epocă mateină: Bistriţei oltene unde, ca mare spătar,
Constantin Brâncoveanu dădea argintării liturgice 11 2 ; Arnotei
unde, pe rând, a fost nou ctitor pentru arhitectură şi pictură;
Brâncovenilor - fireşte - unde avea grijă de ctitoria în care
mama sa avea să fie îngropată şi unde ceea ce dădea era "spre
pomana a tot bătrân neamului" său 11 3 ; mănăstirii Jitianu unde
făcea "mile" în care Matei Basarab apărea drept "strămoş"
114
(interesant, concepţia epocii brâncoveneşti asupra celei imediat
anterioare implica o anume gradaţie în ceea ce priveşte
contribuţia culturală a înaintaşilor: în precuvântarea la un
"Octoih" apărut la Buzău în 1700 chiar episcopul Mitrofan 11 5
arăta că voievodul său fusese precedat în opera sa de
"strămoşul" patern Matei Basarab care, însă, "au adus puţine şi
necoapte... roduri", ca şi de ruda sa maternă Şerban
Cantacuzino ce "s-au nevoit şi mai mult", rodurile sale fiind
,,nici de tot coapte, nici iarăşi de tot crude", abia Brâncoveanu
aducându-le la starea împlinirii fireşti!).
343
"Hurezii ot sud Vâlcea" 11 6 , principala ctitorie a
voievodului - ce trebuia să-i devină necropolă lui şi
numeroasei sale descendenţe dacă nu intervenea tragicul sfârşit
din miez de august 1714 la Stambul 11 7 - a constituit, la chiar
începuturile domniei lui Constantin vodă, dincolo de
exemplaritatea sa pentru estetica brâncovenească, o paradigmă
a mentalităţii istorisite a timpului. Soluţia arhitectonică a
adoptării , în 1690-1691, pentru pronaosul de aici, a unei
variante simplificate a pronaosului ctitoriei lui Neagoe Basarab
de la Curtea de Argeş - regăsit, înainte, nu întâmplător, la
lăcaşuri voievodale din aria bucureşteană, la Sf. Troiţă a
Mihneştilor, la ctitoria lui Constantin Şerban, devenită biserică
metropolitană, la Cotrocenii lui Şerban Cantacuzino - ,
mărturiseşte, ea singură, o atare mentalitate, concepţia
tradiţional-dinastică a ctitorului întrupându-se în lăcaşul unde
voievodul dorea a-şi avea necropola noii dinastii pe care năzuia
sa~ o mteme1eze, aceea brancoveneasc ă 11 8; 1~acaş care, m ceea ce
0
A A A
priveşte exteriorul, era la rându-i tributar unei tradiţii
arhitecturale mai recente, aceea, plină de simplitate, a vremii
lui Matei Basarab. După cum de aceeaşi concepţie ţinea şi
decorarea cu fresce a pronaosului - unde se intra prin portalul
Fig. JOO străjuit simbolic de stema ţării, amintind tradiţiile medievale
basarabeşti, şi de acvila bicefală ilustrând mai recenta tradiţie a
Cantacuzinilor - , cu numeroasele sale portrete din care
preocuparea pentru model nu lipsea (aşa cum nu lipsea,
bunăoară, din portretele literare ale lui Neculce, în
contemporana Moldovă învecinată) . Galeria de chipuri
aparţinând membrilor familiei lui Constantin Brâncoveanu, pe
peretele răsăritean - între altele, cu adrnirabilul portret al
Smarandei, fiica voievodului - , portretele străbunilor din
Fig. JOI
neamul brâncovenesc, până la David postelnicul, pe peretele
apusean, în fine, portretele de pe zidul de miazăzi al
pronaosului unde apar şi unii din îndepărtaţii strămoşi Basarabi
încoronaţi - Laiotă din veacul al XV-lea, Neagoe din cel de-al
344

XVI-lea - reprezintă un manifest unic şi ostentativ, transpus
artistic, al legitimităţii, continuităţii şi tradiţiei medievale în
chiar încăperea unde voievodul gândise că-şi va dormi somnul
de veci, sub pisania- atât de grăitoare şi ea - zugrăvită peste
uşa de intrare, reţinând precis substratul de proclamaţie
genealogică al picturii încheiate în toamna lui 1694: "mai vrut-
au, între alte, ca şi dunga cea mare, bătrână şi blagorodnă a
rodului şi neamului său, atâta după tată cât şi despre mumă, să
se zugrăvească şi să se pună ... cum să vede, într-această
dăsfetată, frumoasă şi iscosită tindă" 11 9 • Este fără doar şi poate
că în materializarea unei asemenea concepţii istoriste au
colaborat ideatic şi artistic, într-un chip pe care nu putem decât
să-I intuim, voievodul ctitor în primul rând, vărul său, stolnicul
Pârvu Cantacuzino, ispravnic aici până în 1695 când i-a
succedat Cernica Ştirbei lzvoranu mare armaş, egumenul
Ioan 120 cel cu gust pentru versificaţie, care este verosimil că va Fig.I02
fi avut un rol deloc minor în conceperea programului
iconografie din numeroasele biserici din aşezământul de la
Hurezi 121 (paraclisul, bolniţa, schiturile Sf. Apostoli şi Sf.
Ştefan); la rândul lor, aceştia au imprimat-o, de la nivelul
seniorial al comanditarul.ui - şi până în detalii ce ne scapă,
fireşte - , echipei de meşteri cuprinzând pe bineştiuţii Manea
zidarul şi Vucaşin pietrarul - portretizaţi în pridvorul bisericii
mari - , ca şi, alături de pictorul de curte Constantinos, folosit
şi de Şerban vodă, pe "cei mai mici ... dintre zugravi", românii
Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ioachim care au alcătuit primul
"grup de artişti", ştiut ca atare în arta noastră mai veche,
lucrând pentru voievod, ca şi pentru unii dintre marii boieri şi
ierarhi, pretutindeni unde a fost nevoie de ei, în iureşul
ctitoricesc al epocii brâncoveneşti. Au făcut-o sub semnul
Hurezilor, atât stilistic - ataşaţi fiind naraţiei, gustului pentru
detaliu - , cât şi iconografie - apropiaţi unui spirit omiletic şi
hagiografic - , la Târgovişte şi Polovragi, la Cozia şi
Surpatele, la Bistriţa şi Govora sau Sărăcineşti, de-a lungul a
345
douădecenii,între 1698şi 1718 .
122
Complinind dimensiunea istoristă a domniei
Brâncoveanului, dimensiunea fastului ne este deja
binecunoscută în vizualizările ei începând, mai ales, cu sfârşitul
de secol XVI şi cu întregul secol al XVII-lea, când capătă
atributul unei atitudini baroce a tuturor domniilor de năzuinţă
monarhică al căror şir- de la Radu Mihnea la Vasile Lupu, la
Gheorghe Duca şi la Şerban Cantacuzino - este încheiat prin
Constantin vodă. Este vorba de fastul orbitor al unui domn
extrem de bogat, un fast care pune în evidenţă pe eroul
principal încoronat - gustul pentru atitudini eroice era,
compensator, în spiritul unui timp de joasă altitudine morală şi,
nu întâmplător, un fiu al lui Constantin Brâncoveanu adapta, în
limba greacă modernă, "Vieţile paralele" ale lui Plutarh - ,
123
adăugându-se, într-un fel, frumuseţii omului pe care epoca
începea să o descopere şi prin scrisul unui Antim Ivireanul care
ştia că acestei "zidiri cuvântătoare" i-a fost dată "lumea cu
toată frumuseţea ei"
124
Fastul materialelor somptuoase - înnobilând astfel o
curte domnească ce stătea sub semnul culturii, al lecturii de
pagini cu ornamente gravate ce treceau în piatra unor portaluri
şi ale căror legături preţioase se adunau, la Hurezi, într-o "casă
a cărţilor" îmbiind "prea înţeleapta îmbelşugare" - este un
125
laitmotiv al epocii. La curtea brâncovenească - care este
centrul unic al vieţii munteneşti, aşa cum o lasă să se întrevadă
şi textele contemporane şi alte mărturii ale unui fast vorbit ce
alcătuise oratoria creată de Antim 126 - serbările erau
organizate cu "sommo decoro" şi "maggiore magnificenza"
(ne-o spune florentinul De! Chiaro care mai ştia că domnul
făcuse la Viena, pentru ceremonii, desigur, "timpani e trombe
di argento" 127 pe care nu le avea nici sultanul). Roşu! purpuriu
şi aurul, culori fastuoase prin excelenţă şi cu sensuri monarhice
ştiute, domină la Hurezi din pictura murală şi cea de icoane
până la broderiile împodobite într-un spirit oriental baroc, cu
346
perle şi fluturi de metal aurit, de către Despinetas din Stambul;
somptuozitatea iconostaselor aurite, realizate după cel de la
Hurezi, rămâne frapantă 128 , iar în Bucureşti "belissima" - tot
potrivit lui Del Chiaro - biserică a Sf. Gheorghe Nou,
realizată în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, după
modelul şi de către echipa de la Hurezi, putea fi comparată -
hiperbolic desigur, de un encomiast grec al ctitorului princiar 129
- cu însăşi Sf. Sofia!
Asemenea termeni de comparaţie exorbitanţi se legau,
în mentalitatea răsăriteană postbizantină, şi de un anume rol
jucat de prinţul de la Bucureşti în ochii întregii ortodoxii,
îndeosebi ai celei greco - şi arabofone: cel de nou protector al
Orientului, urmaş, ca atare, al unui Vasile Lupu, al unui
Neagoe Basarab şi - în ultimă instanţă - al îndepărtaţilor
basilei bizantini. Facilitată, în bună măsură, de omonimia cu
primul împărat creştin şi întemeietor eponim al
Constantinopolului, paralela între fiul lui Papa Brâncoveanu şi
fiul lui Constantius Chlorus devine motiv curent al culturii
româneşti a timpului unde, de altfel, în literatură şi pictura
murală, perechea împărătească Constantin-Elena poate fi
întâlnită la tot pasul odată cu sfârşitul veacului al XVII-lea.
Dacă acestora din urmă- despre care "cuvintele", predicile şi
panegiricile sunt atât de numeroase (între ele cele ale
Ivireanului) - le este închinată chiar biserica mare a mănăstirii
Hurezilor, apariţia, în pictura pronaosului acestui lăcaş, a
celebrei victorii a lui Constantin cel Mare asupra lui Maxentius
- tratată mai curând liber, modem, ca o scenă istorică
veridică 130 - ţine tocmai de exaltarea bisericească a celui pe
care Brâncoveanu era chemat, în chip ideal, să-1 copieze şi să-I
urmeze (conotaţii similare găsim până şi pe modeste mărturii
cum ar fi o sabie din epocă pe care era gravat textul grecesc ce
cheamă "semnele biruinţii împotriva duşmanilor lui Constantin
voievodul şi domnul credincios, dugă cum odinioară le-ai
dăruit marelui împărat Constantin" 31 ) ; la fel, comparaţia
347
Constantin Brâncoveanu - Constantin cel Mare e regăsită,
deopotrivă, într-un "Minei" tipărit la Buzău de către episcopul
Mitrofan în 1698 - voievodul muntean e aici şi un "al doilea
David", mulţumindu-se proniei că "pre alt Constantin şi acum
au rădicat, şi la nume şi la faptă asemenea cu acela" - , mai
apoi în alte tipărituri buzoiene din 1700--1701, în fine,
semnificativ, într-un ",Liturghier" greco-arab imprimat la
Snagov în 1701 şi într-o "Psaltire" arabă de la Alep din
1706 132 .
În "monarhia culturală" 133 a Brâncoveanului, ce purta,
nu mai puţin, cu sine germenii unei concepţii moderne asupra
cârmuirii statului 134, patronajul asupra acestui Orient dominat
cândva de cetatea lui Constantin cel Mare năzuia să reînvie, pe
tărâm ecleziastic mai ales, ceva din splendoarea Bizanţului. A
unui Bizanţ cercetat, tocmai pe atunci, în Occidentul
începuturilor de modernitate, prin izvoarele scrise publicate în
cursul veacului al XVII-lea, la Paris, în volumele greco-latine
din "Corpus byzantinae historiae" al lui Charles Du Cange du
Fresne, volume ce se aflau -proaspăt achiziţionate, desigur-
şi în biblioteca princiară de la Hurezi, cuprinzând texte dintre
cele mai însemnate ale cronicarilor greci medievali, de la
Cedrenus şi Choniates la Zonaras 135 . Iar în acest "elenism de
savoare bizantină" 136 al curţii brâncoveneşti, "iatrofilosofi" din
Grecia, din insule sau din Asia Mică, trecuţi îndeobşte pe la
Universitatea din Padova, jucau rolul ştiut 137, mai ales în cadrul
şcolii domneşti bucureştene de la Sf. Sava - întemeiată pe
principiile aristotelice propagate de un Corydaleu, "epigonul de
mare fosforescenţă" 1 38 al gândirii Stagiritului - , mai tolerantă
şi mai liberă decât şcoala patriarhală din Stambul; acest rol a
fost, oricum, unul de înnoire a gândirii, fie chiar şi în limitele
riguroase ale unui ortodoxism tradiţionalist, printr-un Sevastos
Kimenites ce traducea pentru voievod un tratat aristotelic, un
Ioan Comnen - tălmăcitor, iarăşi pentru Brâncoveanu, din
latină în greaca vorbită, a celebrului op al lui Thoma a Kempis
348
- , un Iacob Pylarinos ce avea să tipărească la Veneţia, în
latină, o scriere medicală ajunsă curând la faimă până în Lumea
Nouă.
Înconjurat de înalţi ierarhi ai Orientului - între ei,
Dionisie Seroglanos şi Dositei Notaras - , ajutător, ca altădată
Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, la venerabile mănăstiri
din Serbia (Ravanica, Mileseva, Studenica) 139 şi la Athos
(mănăstirea Sf. Pavel), "noul Ptolemeu", vorbitor de greacă şi
turcă, ce trimitea de la Snagov şi Bucureşti la Alep şi la Tiflis
cărţi, tipărituri, meşteri tipografi pentru ortodocşii din
patriarhatul Antiohiei şi din Caucaz, a prelungit şi răspândit
prin ctitoriile sale decorativismul orientalizant deja ştiut în
vreme cantacuzină şi, mai ales, de ctitoriile unchiului său
matern, marele spătar Mihai. Era acel decorativism otoman al
cărui apogeu s-a situat în primele trei decenii de secol XVIII -
prin stilul "Jale" din timpul lui Ahmed al III-lea, sultanul la a
cărui poruncă familia brâncovenească a fost martirizată - ,
vădit în podoaba chioşcurilor şi a fântânilor stambuliote şi
corespunzând, prin arabescurile sale, rococoului occidental ce
nu a rămas nici el fără ecouri ale Orientului turco-persan ; un
140
decorativism regăsit în stucaturile din palatele de la Mogoşoaia
şi Potlogi, în profuziunea omamenticii florale - unde
recunoaştem laleaua, în pictură murată ca şi în argintării
liturgice - , coexistente cu orientalele arce în acoladă sau
polilobate din arhitectura bisericilor de la Mogoşoaia, Surpatele
şi Doiceşti sau în atât de decorativele broderii, asemănătoare
unor covoare islamice de rugăciune, precum acoperământul de
mormânt din 1704 a l lui Radu lliaş - ultimul muşatin, ce era
şi ginerele lui Brâncoveanu 141 - sau o broderie din 1715 a lui
Ştefan Cantacuzino, vărul şi succesorul lui Constantin vodă.
De aceeaşi lume răsăriteană şi de patronajul
brâncovenesc asupră-i trebuie legat şi acel unicat al picturii
murale de epocă brâncovenească care este reprezentarea din
1712 a "Muntelui Athos" - în locul obişnuitei "Judecăţi de
349
apoi" - în pridvorul adăugat la un mai vechi monument de
Fig.I03 epocă mateină, Ia Polovragi. Corăbiile, marea, colinele
sugerând un peisaj naiv, dar de un pitoresc cuceritor, aştemute
Ia intrarea bisericii din cheile Olteţului, voiesc să închipuie
"Muntele Sfetagorii despre amiazăzi" şi "despre răsărit", cu
cele douăzeci de mănăstiri şi schituri îndeobşte cunoscute în
întregul monahism ortodox. Iconografie, este indubitabil că
pictura din 1712 reprezenta transpunerea murată a imaginii
gravate în grecescul "Proskynitarion al Muntelui Athos" -
datorat deja amintitului Ioan Cornnen ce-şi exprima speranţa că
într-o zi Brâncoveanu va merge în pelerinaj la Sfetagora - ,
lucrare tipărită la Snagov în 1701 de Antim Ivireanul , unde
142
se relua, mult mai schematic, o gravură a Muntelui Sfânt
publicată în 1650 la Veneţia şi prezentând numeroase analogii
cu reprezentarea murală din mănăstirea gorjeană (pentru care
143
nu pot fi excluse însă, în afara sursei livreşti, unele prototipuri
144
murale în Muntenia veacului al XVII-Iea) .
Dar Ia răscrucea geografică şi culturală la care se afla
Ţara Românească, aceasta din urmă a privit constant, totodată,
spre Occidentul catolic şi protestant unde prinţul ma~ir de la
Dunăre nu va întârzia să devină erou de literatură • In aceste
145
contacte au existat, distincte, două drumuri care, convergente
nu o dată, şi-au avut fiecare specificul său stilistic. Cel dintâi
conducea, pe o filieră transilvană, către lumea central-
europeană. Constantin Brâncoveanu care, ca boier încă, în mai
1688, fusese făcut conte al împărăţiei austriece - cu stemă
proprie din care nu lipsea o oarecare conotaţie anti turcească
146
-,iar ca voievod, în ianuarie 1695, devenea "Reichsfurst", din
nou cu armoarii recunoscute de Viena, s-a aflat în bineştiute
raporturi cu oraşele ardelene, cu intelectualitatea, patriciatul şi
nobilimea mediilor săseşti şi maghiare, ca şi cu clerul ortodox
românesc de la nord de Carpaţi. Din Ardealul care încă pe la
1670 cunoscuse primele prezenţe ale barocului - de pildă, în
castelul de la Sânmiclăuş al unui Bethlen interesat îndeaproape
350
de studiul arhitecturii 147 - şi care fusese ataşat mai demult
ornamenticii fitomorfe prin aşa-numita "Renaştere înflorată"
specifică provinciei, ajungeau, foarte probabil, în sculptura în
piatră brâncovenească motive şi tehnici înnoitoare faţă de
tradiţia muntenească (există analogii frapante între unele
sculpturi decorative, cu reliefuri puternice, de la Făgăraş, datate
către 1660 , şi cele de la Văcăreşti, la începutul epocii
148
postbrâncoveneşti, fiind chiar probabil ca în Ţara Românească
a începutului de secol XVIII să fi lucrat meşterul pietrar David
Şipoş). Şi tot aici, la Sibiu şi la Braşov, veneau în atelierele
meşterilor Sebastian Hann şi Georg May II mai ales, comenzile
domnului de la Bucureşti pentru argintării unde teme din
gravura germană, motive mitologice greco-romane şi elemente
ale barocului sudic german de la Niirnberg şi Augsburg erau
adecvate uzanţelor liturgice de tradiţie bizantină şi tradiţiilor
artei româneşti 149 . Cel de al doilea drum spre Apus era cel al
Italiei, de fapt- în mod iarăşi tradiţional şi analog finalului de
veac XVI- cel al Veneţiei. Aici, unde în cetatea universitară a
Serenissirnei de la Padova, studiaseră Constantin Cantacuzino
stolnicul şi câţiva dintre cărturarii apropiaţi voievodului -
aflat, de altfel, în raporturi cu biserica catolică a lui Clement al
XI-lea 150 - , unde aristotelismul conservator şi gustul pentru
decorativul excesiv, persistenţa neobişnuită a goticului 151
marcaseră o certă întârziere faţă de dezvoltarea peninsulei
italice (dar permiseseră şi noi apropieri, prin afinitate, ale
Veneţiei de Orientul postbizantin, şi el ataşat aristotelismului,
decorativului şi remanenţelor medievale) duceau nu puţine căi
ale culturii brâncoveneşti. Din banii încredinţaţi la Zecea
Veneţiei se va fi cheltuit mult pentru fastul curţii; de aici erau
aduse argintării pentru ctitorii ale domnului şi ale marilor
boieri - la mănăstirile Radu Vodă şi Sf. Apostoli din
Bucureşti, la Comana şi Surpatele, un acelaşi donator şi
cunoscut ctitor, marele paharnic şi marele vornic Şerban Il
Cantacuzino Măgureanu, fiul lui Drăghici, dăruia anaforniţe şi
351
un chivot lucrate la Veneţia 152 , iar Cornea Brăiloiu dădea la
Tismana, unde avea să se îngroape, o piesă liturgică de aceeaşi
provenienţă 153 - , aici avea să-şi tipărească secretarul
domnesc, evreul catolicizat Antonio Maria Del Chiaro
cunoscutul memorial, după ce în 1712, tot aici se imprimase
"Lexicul" din Cinquecento al lui Varino Favorino, cu portretul
principelui muntean gravat de veneţianul Alessandro dalla Via;
în fine, tot aici venea un probabil levantin din Ţara
Românească ce pare a fi avut îndemânare artistică, spre a copia
"molto esattamente" tablouri din biserici veneţiene (iar întors la
Târgovişte avea să zugrăvească pentru biserica catolică de aici
un "Sf. Francisc primind stigmatele" , scenă mult gustată de
154
iconografia apuseană până foarte târziu).
Capacitatea puţin obişnuită a artizanilor şi artiştilor
români de a lucra în egală măsură - o spune iarăşi apuseanul
De! Chiaro - "tanto alia moda turchesca, quanto alia usanza
nostra" 155 , mărturisind nu un mimetism facil meşteşugăresc, ci
o îndelungată familiarizare, cu rădăcini medievale, deopotrivă
cu arta Orientului şi cu aceea a Occidentului, se afla într-un
raport direct cu gustul comanditarilor princiari şi nobiliari care
puteau admite şi aprecia, în egală măsură, artişti din ambianţa
veneto-cretană, cum va fi fost Constantinos, sau scene de
aceeaşi ori~ine occidentală - în primul rând
"Răstignirile" 56- , şi artişti precum Pârvu Mutu aparţinând
unui alt orizont stilistic şi unei alte problematici artistice; după
cum în materie de portret - într-o tradiţie ce cobora cel puţin
până într-a doua parte a veacului al XVI-lea, cum am văzut -,
ei prizau şi imaginea de hieratism bizantin a voievodului
zugrăvită în lăcaşurile sfinte, şi portretul realizat în spiritul
efigiilor suverane din Apus; în cazul de faţă cel - amintind,
oarecum, de chipurile împăraţilor austrieci Iosif 1 şi Carol al
VI-lea - de pe medaliile de argint şi de aur realizate în
Transilvania, într-un atelier de atribuire încă incertă
157
(dar
aparţinând, oricum, unui gravor de formaţie germană, central-
352
europeană), pentru principele muntean înfăţişat în profil, cu
costumul de aparat redat în detalii, însoţit de armoarii şi,
uneori, de legendă latină cu rezonanţă nobiliară occidentală
("Constantinus Bassaraba de Brankowan", ca "princeps
Valachiae Transalpinae" prin graţie divină!).,
Deschiderilor apusene ale artei brâncoveneşti, găsite în
zona morfologiilor şi a decorativismului arhitectonic în primul
rând, li se alătură cele ţinând de funcţionalitatea arhitecturii
civile ce conturează un domeniu aparte, în care unele încercări
- devenite tradiţie - ale epocii lui Matei Basarab erau duse la
consecinţa numită "arhitectură rezidenţială", în jurul lui 1700,
implicând soluţii planimetrice, ornamentale şi peisagistice de-a
dreptul moderne prin confortul şi satisfacţiile estetice pe care le
implică şi care urmează a fi cercetată în capitolul următor.
Aulică în esenţa sa, arta patronată direct de Constantin
Brâncoveanu, mult mai unitară decât celălalt moment de artă
princiară, cel din jurul lui 1600, dar comparabilă din acest
punct de vedere cu arta mateină- mai ales în zona arhitecturii
de cult - a fost şi un firesc model.
Reluarea, mai ales, a decoraţiei sculptate, zugrăvite şi în
stuc- a Hurezilor, în primul rând, ce a rămas paradigma artei
religioase a timpului, dar şi a unui palat cum a fost Mogoşoaia
-în monumentele sfârşitului extrem al veacului al XVII-lea şi
din primii ani ai celui următor, ridicate în domnia lui
Constantin vodă şi a succesorilor săi imediaţi, a reprezentat un
fapt cultural firesc ce ţine - ca şi contemporanele ctitorii ale
marelui spătar Mihai Cantacuzino - de acelaşi capitol al
stilului brâncovenesc. Un stil atât de unitar în trăsăturile sale
majore - tradiţionalism "istorist" al unor programe de
arhitectură şi iconografie, echilibru al volumelor şi imaginilor,
decorativism exacerbat, aproape baroc, vioiciune cromatică -
încât a putut produce iluzia unui caracter "naţional" românesc
pe care, în fond, a fost departe de a-1 avea.
Postbrâncovenescul - adică prelungirea aulică, dar
353
mai ales populară a artei princiare din jurul lui Constantin
Brâncoveanu şi a artei din ea inspirate în alte medii sociale,
între 1690 şi 1720 - a reprezentat în schimb, prin numărul
mare de monumente înălţate până către 1800 - şi chiar mai
târziu - în întreaga Ţară Românească şi prin preluarea
formelor sale - în numele unor comandamente naţionale şi
confesionale ştiute - până în lumea ţărănească din Ardeal şi
din Banat, un alt fenomen cultural menit să dăinuie la miazăzi
de Carpaţi, ca o târzie reminiscenţă de ev mediu crepuscular în
plin început de modernitate.
*
Ceea ce ar putea fi numită opera "micilor ctitori ai
marelui stil" a fost mereu aşezată în umbra realizărilor
domneşti pline de fast şi strălucire curteană. Divers şi înnoitor
sub aspect social, patronajul artistic din timpul domniei lui
Constantin Brâncoveanu a mers de la categoria înalţilor
dregători şi clerici până la aceea - mai firavă la acel început
de secol XVIII, dar menită, foarte curând, unei adevărate
"explozii" - a unei "stări a treia" născânde, reprezentată,
deocamdată, de slujbaşi domneşti sau neguţători. Mai mult, se
înregistrează acum şi fenomenul - prefigurat de vremea
Cantacuzinilor- în care vârfuri ale ierarhiei sociale colaborau
întru ctitorire cu trepte mai de jos ale acesteia, între limitele
unui veritabil "democratism" muntenesc datorat forţei
crescânde a păturilor mici şi mijlocii, evident mai ales la finele
veacului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor şi
negăsit în Moldova.
Dacă pentru marele ban Cornea Brăiloiu sobra biserică
de la Vădeni, lângă Târgu Jiu, reprezenta chiar capela curţi i,
ridicată fiind în 1694-1695 odată cu primirea înaltei
dregătorii de către ctitor 158 , cealaltă biserică de el zidită câţiva
ani mai târziu, în Mehedinţi, la Baia de Aramă ( 1699-
1703) 159, ilustrează mai sus amintitul fenomen social: alături de
marele ban al ţării participă la înălţarea monumentului Milco
354
"băiaşul", vătaful sârb al minerilor de aici, înfăţişat în pictura
murală în costum boieresc, ca ,jupan", cu soţia sa purtând
maramă, cum îi şedea bine unei fiice de moşnean bogat; el va fi
fost cel care - închinând lăcaşul la marea lavră sârbească
athonită a Hilandarului - va fi impus zugravilor Neagoe -
cel ce lucrase la Hurezi - şi Partenie ieromonah de la
învecinată Tismană să înfăţişeze în iconografia naosului şi a
pronaosului, ca un pios omagiu adus patriei sale în restrişte "de
peste Dunăre", pe sfinţii sârbi Sava şi Simion Nemanja, ca şi
pe "!crai" -ul medieval Ştefan Duşan.
Încheind, în 1688, lucrările - începute de un boier al
locului - la biserica schitului vâlcean de la Sărăcineşti 160 ,
decorată la exterior cu arcele întretăiate de cert efect plastic -
ce apăreau tot pe atunci la biserica boierească de la Mogoşoaia
a celui ce avea să devină, foarte curând, voievodul Constantin
Brâncoveanu, şi care aveau să fie văzute mai apoi la biserica
bucureşteană a Creţuleştilor - , episcopul de Râmnic Ştefan
continua tradiţia ctitoriilor de înalţi ierarhi, unde avea
precursori, chiar în acele părţi ale Olteniei, în vremea imediat
anterioară.
Extrem de reprezentativă, însă, pentru această categorie
de zidiri datorate unor "prinţi ai bisericii" - poate cea mai
caracteristică, în acest sens, din întreaga artă românească veche
- rămâne biserica mănăstirii Antim din Bucureşti, ridicată de
acel cărturar care suise şi el, în 1705, "în scaunul râmnicean,
după ce egumenise la Snagov şi înainte de a deveni, în 1708,
mitropolit al Ungrovlahiei: Antim Ivireanul.
"Strălucit împodobită şi înfrumuseţată prin alcătuirea
ei. .. , prin potrivirea pietrelor" - cum sună gramata patriarhală
cei se acorda în septembrie 1714 161, un an înaintea aşezării
pisaniei, în versuri greceşti, despre chipul în care ierarhul de
neam gruzin, atât de aplicat artelor cu "rari talenti" (o s~une
De! Chiaro), şi-a ridicat ctitoria "aşa cum David a cântat'' 1 2 - ,
biserica mănăstirii Antim întruchipează voinţa de artă şi cultură
355
a unei personalităţi cu totul superioare. Între conducătorul
bisericii munteneşti, ale cărei prerogative le-a apărat dârz
înaintea unor pretenţii levantine din fcrimii ani de domnii
fanariote 163 , duşman al "păgânilor" ce aveau să-I
64
-
martirizeze undeva pe pământ balcanic - veştej iţi în
"Didahiile" pline de fast retoric, de un alegorism pe care nici
plastica epocii nu o ocoleşte, şi ctitoria ce-i perpetuează în
posteritate numele, există un subtil şi rar acord ce va fi fost,
desigur, şi mai evident înainte de incisivele prefaceri suferite
de monumentul central al aşezământului monastic bucureştean.
Bogăţia concepţiei decorative a sculpturii în piatră de la
pridvorul unde balustrada separatoare de spaţiu dispare şi unde
portalul monumental înfăţişează o puţin obişnuită profuziune a
Fig.l04 vegetalului - ca un autentic apogeu al omamenticii
brâncoveneşti, alături de biserica, cu câţiva ani mai nouă, de la
Văcăreşti - , ca şi alegorismul închis în medalionul central al
aceluiaşi portal înfăţişând stema Ivireanului, melcul năzuind
spre o stea, ca simbol al morţii şi învierii monastice, regăsit în
blazonul mitropolitului, cu ecouri de heraldică apuseană, mai
apoi într-un frontispiciu de act solemn din 1715 sau, în culoare
de argint, într-un desen în peniţă şi acuarelă din 1713, datorat
chiar lui Antim, însoţind versuri despre "melciul" corespund,
165
probabil, întru totul, mentalităţii şi sensibilităţii acestui orator
iubitor de fast şi metaforă. La fel, simetria ansamblului
monastic de la Antim 166 - sporită faţă de Hurezi, dar mai
puţin riguroasă decât cea la care se va ajunge în cazul
Văcăreştilor - va fi răspuns nevoii de ordine, de canon clasic,
ce nu puteau decât să fie apreciate de un cărturar bisericesc cu
formaţia celui ce fusese, în mirenie, Andrei din Ivir.
O altă categorie de monumente din domnia
Brâncoveanului este aceea a ctitoriilor de boieri de ţară de mai
vechi origini sau de nouă ascensiune. Printr-o ciudată potrivire
însă - care vine să echilibreze fericit însăşi substanţa acestui
capitol, pendulând între realizările cantacuzineşti şi cele
356
brâncoveneşti - , toate monumentele boiereşti de acest fel, cât
de cât reprezentative, aparţin unei aceleiaşi epoci bine
delimitate - ultimul deceniu al secolului al XVII-lea-, unei
aceleiaşi regiuni de mai recentă tradiţie artistică - cea a
Buzăului - şi unui grup ctitoricesc bine precizat, cel al
rudeniilor sau al clientelei cantacuzineşti.
La Măteşti, în 1691-1692, Constantin Filipescu
"căpitanul" - căruia i s-a atribuit cronica zisă a Bălenilor - ,
fiul marelui spătar Pană Filipescu cel îndeaproape înrudit cu
"postelniceştii", înălţa o biserică 167 ce se remarca îndeosebi
prin sculptura în relief puţin înalt, aproape pictural, a
portalului; câţiva ani mai târziu, în 1694-1698, la Berea,
marele stolnic Mihalcea Cândescu - nepot al unui boier al
locului şi ginerele lui Drăghici Cantacuzino de la
Măgureni 168 - folosea meşteri ardeleni 169 , dar şi pe cei ce
lucraseră pe vreun şantier al uneia sau mai multor ctitorii ale
unchiului Alexandrei Cândescu, marele spătar Mihai Fig.I05
Cantacuzino - poate la mai apropiata biserică din Râmnicu
Sărat - , dacă judecăm după bogăţia, impregnată de un
pitoresc uşor naiv, rusticizat, a decorului sculptat, după
ancadramentele de fereastră cu capete de îngeri, portalul cu
coloane angajate sprijinite pe doi lei, fusurile torsate, cu vrejuri
în medalioane, capitelurile amintind de cele din pridvorul de la
Colţea, dar mult mai stângaci cioplite, cu decor flora! iarăşi
puţin reliefat.
În fine, la biserica de la Bordeşti - notabilă prin
pictura ce a împodobit-o, datorată lui Pârvu Mutu care s-a
autoportretizat aici - , un alt căpitan al lui Brâncoveanu,
Mănăilă Mărăcineanu din Buzău - fiu, aşijderea, al unui
căpitan buzoian, serdarul Stoian - , un procantacuzin înfocat
ce punea să se picteze în ctitoria sa din 1698, alături de domnul
ţării Constantin vodă, pe de-acum dispărutul Şerban
Cantacuzino, chema meşteri ce vor fi trecut pe la ctitoriile abia
înălţate de la Râmnicu Sărat şi Berea, dacă socotim după
357
decorul sculptat al coloanelor dintre pronaos şi naos sau după
170
admirabilul portal
Prin excelenţă- şi aceasta este o trăsătură a timpurilor noi
ce se vedeau încununate printr-o domnie de largi orizonturi - ,
Ţara Românească avea să cunoască în epoca brâncovenească o
mobilitate socială remarcabilă, cu rezonanţe precise în sfera
culturală. Nu întâmplător, la 1700 chiar, vedea lumina
tiparului, prin grija lui Antim Ivireanul, prima carte populară
căreia i s-a dat prilejul unei mai largi difuziuni - este vorba de
"Floarea darurilor" - , după cum nu întâmplător, acum, unii
dintre cărturarii din jurul domnului - precum fraţii
dâmboviţeni Radu şi Şerban Greceanu - sau dintre artiştii
folosiţi de el şi de Cantacuzini - cazul lui Pârvu Mutu însuşi
- puteau pomi de la origini mai curând modeste ce le-au
facilitat un contact firesc cu universul popular al timpului, nouă
încă prea puţin cunoscut. Va fi fost un univers cu oameni
simpli, dar cu tot mai multă ştiinţă şi gust pentru carte, o lume
a oralităţii încă, dar care îşi istorisea cronografe de unde afla tot
felul de minunăţii - despre ţinuturi fabuloase şi despre o
"Lume Noo" descopenta . - de " Hristo fior ca,.1mb os" 171 - ŞI. care
se putea afla în contact cu puternicii ţării: aşa neguţătorii
înrudiţi cu Cantacuzinii sau cu oamenii lor, aşa acel staroste de
negustori ce-şi însemna, plin de orgoliu, în 1719, într-o
adevărată "cronică burgheză" botezarea primei sale născute de
către însăşi văduva Brâncoveanului 172 .
Era universul unei lumi în ascensiune economică, în
fine, ai cărei reprezentanţi încep să înalţe biserici ei singuri, ca
ctitori - un caz tipic, în epocă, este cel al "bisericii domneşti"
din Ocnele Mari unde cămăraşi de ocnă de origine străină (ca şi
Milca de la Baia de Aramă!), ,jupanii" levantini Duca de la
173
Sinope şi Statie de la Cemavodă ridicau şi zugrăveau lăcaşul
- ,atunci când nu ajută cu bani la foarte cunoscute monumente
domneşti din apropiere de curtea princiară, aşa cum făceau, în
chiar primul deceniu al secolului al XVIII-lea, un Sterie
358
"lumânărarul" la biserica Sf. Sava şi un Apostol negutătorul"
"cheltuitoriu lucrului" la cel mai somptuos " monument
' '
174
brâncovenesc al Bucureştilor, biserica Sf. Gheorghe Nou •
Asemenea siluete, vag profilate pe fundalul vechii culturi
româneşti, aparţinând unui orizont folcloric ignorat încă de
istorici, aveau să devină curând, în veacul fanariot al Munteniei
şi Olteniei, deopotrivă purtătoare de tradiţie brâncovenească şi
premergătoare ale unui secol de revoluţii şi mutaţii structurale
în sens definitiv modern.
Note Ia capitolul 7
Spaţiul mioritic, în Trilogia culturii, ed. D. G hişe, Bucureşti, 1969, p.
236. Dealtrninteri tot Blaga este cel care remarca faptul că
"învoltul" - regăsit în întreaga decoraţie brâncovenească - este
"o categorie esenţială a plăsmuirilor de stil baroc", ceea ce consună
din plin cu atribuirea stilului creat sub patronajul lui Constantin
Brâncoveanu acestui stil european (Ştiinţă şi creaţie, în Trilogia
valorilor, Bucureşti, 1946, p. 120). Iar un alt cărturar român,
arhitectul G. M. Cantacuzino reliefa undeva viziunea nouă, aş spune
modernă, a demersului ctitoricesc al voievodului: "Brâncoveanu a
depăşit cadrul programului constructiv al predecesorilor lui. La
dânsul, ca şi la prinţii Renaşterii, credinţa este o temă, aş zice chiar
un pretext creator şi nu un scop ultim, o rugăciune devenită formă"
(Brâncoveanu sau izbânda oltenească, în Izvoare şi popasuri, ed.
A. Anghelescu, Bucureşti, 1977, p. 143).
M. A. Musicescu, Introduction a une etude sur le portrait de fondateur
dans le Sud-Est europeen. Essai de typologie, în RESEE, 2, 1969,
p. 299.
3
N. Stoicescu, Dicţionar... , p. 136.
4
Al. Popescu, Şerban Cantacuzino, Bucureşti, 1978, p. 100. Semnificativ
este fap tul că din deceniul al şaptelea al secolului al XVII-lea, când
Drăghici Cantacuzino, marele paharnic ş i marele spătar - mort în
1667 la Stambul - este aici îngropat, mănăstirea Comana, ctitoria
şi necropola lui Radu Şerban - străbunul princiar al neamului
Cantacuzino - devenea o ctitorie cantacuz ină (A. Lapedatu,
Mănăstirea Comana ... , p. 16).
Observaţia aparţine lui N. Iorga (Istoria Românilor... , VI, p. 249). Pentru
359
legăturile spirituale ale Cantacuzinilor cu Basarabii: ibidem, p.
271-272.
6
N. Stoicescu, op. cit., p, 21.
Vezi capitolul 3, nota 7.
8
V. Papacostea, Lafondation de /',.Academie grecque" de Bucarest. Les
origines de l'erreur de datation et sa penetration dans
l'historiographie, în RESEE, 3-4, 1966, p. 434, nota 72.
9
C. Tsourkas, Gli scolari greci di Padova ne/ rinnovamento culturale
deli'Oriente ortodosso, Padova, 1958; idem, Les debuts de
l'enseignement philosophique et de la fibre pensee dans les
Balkans. La vie et l'oeuvre de Theophie Corydalee (i570-i646},
ed. a Il-a, Salonic, 1967.
10
M. Ruffini, L'injluenza... , p. 17.
11
1. Bianu, D. Simonescu, op. cit., nr. 33, p. 27. De altminteri, tot stolnicul
a recopiat într-un interesant desen în peniţă, însoţind-o de scurte
inscripţii latine, o sch iţă - concepută mai curând după canoanele
artei postbizantine - a eşuatu lui asediu turco-tătar, din 1694, a
cetăţii Petrovaradinului stăpânită de austrieci: P. Cemovodeanu,
Un croquis du siege de la forteresse de Petrovaradin (1694)
appartenant au senechal Constantin Cantacuzene, în RSSEE, 4,
1976, p. 591- 601.
12
Vezi capitolul 3, nota 9. În ceea ce priveşte cunoscutul "Folet novel" cu
co nţ inut de almanah astrologic, o ipoteză îl atribuie mitropolitului
muntean de origine transilvană, Teodosie, crezut a fi şi autorul
"Istorici Ţării Româneşti" îndeobşte ştiută ca aparţinând stolnicului
Constantin Cantacuzino (N. A. Ursu, Teodosie Veştemeanul,
adevăratul autor al ,.istoriei Ţării Româneşti", atribuită stolnicului
Constantin Cantacuzino, în Cronica, 32 şi 33, august 1982).
13
C. Dima-Drăgan, Biblioteci umaniste româneşti, Bucureşti, 1974, p. 40
şi urm.; Al. Ligor, Tradiţie şi modernitate în opera stolnicului
Constantin Cantacuzino, în R.d.ist., 1, 1982, p. 55-63 .
Al. Zagoritz, Biserica şi casa din Mărgineni, în BCMJ, XIX, 1926, p.
14
108-119. Se găseau aici elemente de sculptură cu foi de acant,
imagini animaliere şi antropomorfe cu sens religios (lei, simboluri
de evanghelişti, capete de îngeri: ibidem, p. III, fig. 6-7).
15
istoria Ţării Româneşti..., p. 181 .
16
D . M. Nicol, The Doctor-Philosop/Jer John Comnen of Bucharest and
his Biography of the Emperor John Kantakouzenos, în RESEE, 3,
197 1, p. 511- 526.
360
17
Idem, The Byzantine Family of Kantakouzenos (Cantacuzenus) ca. Din iconografia noastră laică (chipurile lui Grigore I Ghica şi
1100- 1460. A Genealogical and Prosopographical Study, 1strate Dabija), în Cercetări şi documente privitoare la istoria
Dumbarton Oaks, 1968, p. V- VI. Vezi capitolul3, nota 7. principatelor române, Bucureşti, 1935, p. 34-35.
18
C. Dima-Drăgan, Cultura teologică a stolnicului Constantin 34
N. Iorga, Inscripţii... , I, p. 138-139.
Cantacuzino în lumina reconstituirii bibliotecii de la mănăstirea 35
Este cunoscut şi adesea citat episodul, petrecut în 1672, povestit de
Mărgineni, în BOR, 9- 10, 1965, p. 943- 975; pentru aceasta vezi cronicarul Radu Popescu: venit într-a doua domnie, Grigore Ghica
şi M. Ruffini, Biblioteca... , p. 115. îşi va aduce, de la "Vineţiea" soţia înveşmântată în straie
19
Aşa se explică cum, adus de un participant la asediu! Vienei din 1683, a occidentale pe care le abandonează însă la intrarea în Bucureşt i,
ajuns în biblioteca de la Mărgineni un antifonar latin miniat din sacrificând astfel tradiţiei costumare aulice a locului ("Doamna era
secolul al XIV-lea, provenind de la mănăstirea cisterciană austriacă îmbrăcată în haine frânceşti foarte frumoase şi într-acela chip au
din Heiligenkreuz (C. Dima-Drăgan, Biblioteci ..., p. 51 ). fost până au intrat în Bucureşti , deci au lepădat hainele acelea şi au
20
N. Iorga, Biserica şi palatul de la Afumaţi (Ilfov), în BCMI, XXIV, luat rumâneşti"; Istoriile... , p. 152).
1931, p. 33 (cu "trisipostata" ca epitet al Sf. Treimi: vezi 36 A. Sacerdoţeanu, Satul şi mânăstirea Cerneţi, în MO, l--4, 1961 , p.
Inscripţiile medievale ..., nr. 1, p. 199). 50-70; D. Buzatu, Cerneţul, cu bisericile sale, în MO, 7- 8,
21
Este vorba de biserica Sf. Ştefan din 1705 (C. Moisescu, Târgovişte... , p. 1964, p. 569- 587.
37
105- 106). N. Iorga, Schitul Fedelscioiu, în BCMJ, V, 1912, p. 30-35.
22
N. Iorga, Palatul de la Filipeştii-de-Târg, în BCMJ, VIII, 1915 p. 1- 5. 38
I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 217, p. 219.
23
V. Drăghiceanu, Casa Canlacuzinilor din Măgureni, în BCMJ, XVII, 39
Istoria Ţării Româneşti ... , p. 177.
40
1924, p. 12--45. N. Stoicescu, Repertoriul... , p. 257- 258; Inscripţiile medievale... , nr.
24
N. Stoicescu, op. cit., p. 143. 310, p. 341- 342.
25
T. Voinescu, Preliminarii la studiul artei Cantacuzinilor, în Analecta, 41
ldem, Dicţionar... , p. 197- 198.
IV, 1947, p. 47--48; cf. V. Drăghiceanu, op. cit., p. 28 şi urm., p. 42
Schitul Barbu a fost ridicat de Barbu vei căpitan, cu fiii săi, în 1668-
37, p. 39. 1669; N. Iorga, Inscripţii..., p. 67; 1. C. Filltti, O lămurire asupra
26
Ibidem, p. 32-34. schitului Barbu (Buzău), în RI, 3-6, 1916, p. 52- 53; idem,
27
BCMJ, VII, 1914, p. 144. Biserici şi ctitori, p. 3--4.
28
N. Stoicescu, op. cit., p. 144. 43
Schitul Strihareţ, lângă Slatina, a fost întemeiat înainte de 1668 de
29
V. Drăghiceanu, op. cit., p. 17. Serafim "care au episcopit multă vreme la Buzău, şi la Râmnic
30
N. Stoicescu, op. cit., p. 142. puţinei, şi s-a pristăvit aici" (apud ibidem, p. 40).
31
V. Drăghiceanu, op. cit., p. 18- 19. 44
Şt. Andreescu, Contribuţii la istoricul bisericilor Scaune şi Săpunari din
32
Pentru aceste portrete de la Măgureni şi Filipeştii de Pădure, cu 55 şi, Bucureşti, în GB, 1- 2, 1964, p. 105- 119.
respectiv, 60 de personaje, grupate pe trei planuri, în compoziţi i 45
C. Pillat, op. cit., p. 36-38.
vaste şi echilibrate, vezi T. Voinescu, Pârvu Mutu zugravu, 46
N. Stoicescu, op. cit., p. 110.
47
Bucureşti , 1968, p. 21- 22. La Filipeşti iniţiativa picturii a avut-o Pisania ei era scrisă de "popa Stan ot Băjeşti" (N. Iorga, op. cit:, p. 137).
fiul lui Matei Cantacuzino, Toma, cel cu trai "desfătat" şi case 48
T. Voinescu, Note asupra curtii şi bisericii din Băjeşti, în SCIA, 1- 2,
bogate, cunoscut mai ales prin trecerea sa din 1711 în Rusia, ca şi 1957, p. 96- 97, p. 102.
prin cultura sa apreciată de toţi contemporanii (N. Stoicescu, op. 49
C. Pillat, op. cit. , p. 29 şi urm. Cu doi ani mai devreme, în 1667, fusese
cit. , p. 145). Pentru monument vezi Al. Tzigara-Samurcaş, G. Balş, zugrăvită biserica de la Săcuieni (capitolul6, nota 65).
50
N. Ghica, Biserica din Filipeşlii de Pădure, Bucureşti , 1908. N. Stoicescu, loc. cit.
33
E. Vîrtosu, Les relations ... , p. 197 şi urm. Pentru portret vezi I. C. Filitti, 51
Em. K.retzulescu, Istoricul bisericii din Creţuleşti-Mânăstirea, în BCMI,

361 362
 XXVI- XXVII, 1933- 1935, p. 190-191; C. Pillat, Tradiţie şi
inovaţie în arta Ţării Româneşti din a doua jumătate a secolului al
XVII-lea: biserica Cretzulescu din satul Rebegeşti, în SCIA, 2,
1958, p. 51- 78; idem, Pictura... , p. 34- 36.
52
Pentru cele două personaje, vezi N. Stoicescu, op. cit., p. 165- 166.
53
C. Pillat, op. cit., p. 64.
54
Ibidem, p. 70.
55
I. Ionaşcu, Mânăstirea Târgşor, în BOR, 7-8, 1938, p. 356-420; N,
Constantinescu, Note arheologice şi istorice asupra curţii feudale
de la Târgşor (secolele XV-XVII) în SCIV, 1, 1969, p. 83 şi urm.
56
Operele lui Constantin Cantacuzino, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1901, p.
13- 18; stolnicul a fost în legături mai vechi cu neamul Pepano, în
1667 - aşadar cu exact un deceniu înaintea tă lmăciri i diatei în
chestiune - , pe când se afla la Veneţia, el stând în casa unui
negustor grec cu acelaş i nume, cu care avea să vină la Padova: I.
lonaş cu ,Din viaţa şi din activitatea stolnicului Constantin
Cantacuzino (1640-1716), în Studii, 4, 1966, p. 649; M. Ruffini,
Biblioteca..., p. 187. Pe de altă parte, ştim că în timpul lui Matei
Basarab unul dintre marii neguţători bucureşteni era un Pano
Pepano (G. Potra, i storicul hanurilor bucureştene, Bucureşti, 1985,
p. 15).
57
O analiză atentă a monumentului la C. Moisescu, Ansamblul
monumental Codreni de pe valea Mostiştei Oudeţul Călăraşi),
în
RMMMIA , 2, 1983, p. 71-74.
58
Pentru acest epitaf, cu unele omisiuni, N. Iorga, Inscripţii ... , II, p. 7
(lectura părţi i omise la C. Bobulescu, G/igorie Cornescu ... , p. 875).
Tot aici se aflau, pe câte o "tablă de fi er", portretul ctitorului ş i
chipul Ancuţei Pepano (ibidem, p. 877), poate imagini portabile de
felul icoanelor athonite care circulau frecvent, în epocă şi mai
târziu.
59
G. D. Florescu, Despre schitul Lespezi (extras), Cluj. 193 1; D .
Bădiceanu, Schitul Lespezi, în BOR, 7-8, 1939, p. 415-445.
60
Idem, Mânăstirea Poiana, în BOR, 5-6, 1938, p. 205- 229.
61
Al. Lapedatu, Noi monumente istorice. Biserica din Ludeşti, în BCMI, 1,
1908, p. 161- 165.
62
Intrepretarea şi datarea monumentului ţin de cel puţin două fapte: dacă
este aproape sigur că biserica de la Ludeşti lua locul uneia mai
vechi - aici se găseşte piatra de mormânt din 1662 a Ecaterinei,
soţia ctitorului Stoica - , momentul înălţării ei poate fi stabilit in
363
funcţie de momentul de început al domniei lui Şerban Cantacuzino
( 1678), întrucât acesta, într-o inscripţie de pe o evanghelie din
1682, dăruită lăcaşului "ot Liudeşti den Potop ot sud Dâmboviţa",
se arăta a fi ctitor aici dimpreună cu "sluga" neamului său,
logofătul Stoica (N. Iorga, Inscripţii... , Il, p. 274-275, cu citirea
datei evangheliei, 1686).
63
V. Drăghiceanu, Notiţe despre pridvoarele bisericilor muntene, în
Convorbiri literare, 7, 1908, p. 391-394.
64
I. Răuţescu, Mânăstirea Aninoasa din judeţul Muscel, Câmpulung-
Muscel, 1933.
65 V. Drăghiceanu, Biserica de la Balaci-Teleorman, în ACMI, 1914-
1915, p. 81-84; A. M . Nour, Balaciu şi Bălăcenii, în Rl, 1-3,
1932, p. 19- 27.
66
BCMI, XVII, 1924, p. 100.
67
Inscripţiile medievale... , nr. 83, p. 234; nr. 85, p. 235.
68
Gr. Tocilescu, Biserica episcopală, p. 52.
69
R. Theodorescu, Câţiva "oameni noi" ... , p. 56.
70
Pentru analogii în Asia Mică, la Brusa, vezi G. Goodw in, A History of
Ottoman Architecture, Londra, 1971, p. 85.
71
Gh. Sebestyen, V. Sebestyen, op. cit., p. 211 , p. 43.
72
I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 190.
73 G. Potra, Averea lui Şerban Cantacuzino şi întemeierea mănăstirii
Cotroceni, în RIR, IV. 1934, p. 305,
74 Gh. I. Cantacuzino, Mănăstirea Cotroceni. Bucureşti, 1968, p. 26. În
"Letopiseţul cantacuzinesc" se istorisea despre înmormântarea
ctitorului : "dederă-1 gropii în biserică după jeţiul cel domnesc"
(Istoria Ţării Româneşti... , p. 192).
75
T. Voinescu, Pârvu Mutu... , p. 10.
76
Călători străini... , VIII, p. 199.
77 "Şi chipul lui era groaznic, că t să sperea de el şi păgânii şi alte ţări"
(Istoria Ţării Româneşti... , p. 193); " ... era un om groaznic: nu
veghea nimărui voia. Om mare la stat, cu ochi ca de bou, harnic,
damicu ..." (Ion Neculce, op. cit., p. 321).
78
N. Iorga, Crucea de la Călugăreni, în BCMI, XXII, 1929, p. 101- 105.
79 R. Creţeanu, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Bucureşti, 1966. Pe linia
acestui interes cantacuzin pentru ctitoria unor strămoşi - fie ei şi
indirecţi- avea să fie un important ctitor aici, în 1715, la b i serică
şi pentru în ălţarea unei elegante case domneşti, Ştefan vodă
Cantacuzino, urmaşul Brâncoveanului şi nepot de frate al lui
364
 Şerban Cantacuzino. Printr-o deloc întâmplătoare coincidenţă,
acelaşi Ştefan Cantacuzino fusese nou ctitor, tot în 1715, la
biserica Sf. Apostoli din B ucureşti unde era "enoriiaş la dânsa prea
luminatul împărătescul neam al Cantacu zineştilor" (Inscripţiile
medievale... , nr. 367, p. 370) şi unde fusese prim ctitor - ca şi la
Dintr-un Lemn, în parte - Matei Basarab.
80
MO, 5- 6, 1961 , p. 331- 345.
81
Pentru semnificaţia unor asemenea elemente onomastice în Occidentul
medieval, legate de o anume ideologie şi mentalitate politico-
dinastică, vezi K. F. Wemer, Liens de parente el noms de
personne. Un probleme historique et methodologique, în Familie et
parente dans /'Occident medieval, ed. G. Duby, J. Le Goff, Roma,
1977, p. 13-18, p. 25- 34.
82
V. Mihordea, Les Principautes Roumaines dans la presse fran~aise au
XVII-e siecle, în Melanges de l'Ecole Roumaine en France, 1932,
nr. 102, p. 75-76.
83
Ion Neculce, op. cit., p. 295. Vezi şi capitolul3, nota 101.
84
Vezi capitolul3, ultima parte a notei 101.
85
1. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 231, p. 247- 248, p. 261.
E. Turdeanu, Un portrait de Şerban Cantacuzino, prince de Valachie, au
86
monastere d'l viron au Mont Athos, în Revue d'etudes roumaines,
XV, 1975 p. 211- 213; S. Anuichi, op. cit, p. 898.
87
V. Cândea, Les Bibles grecque el roumaine de 1687- 1688 el les visees
imperiales de Şerban Cantacuzene, în Balkan Studies, 2, 1969, p
351- 376.
88
A. Veress, op. cit., XI, 1939, nr. 2 16, p. 338- 339. Printre aluziile
similare la această familie nobiliară voi aminti doar "împărătescul
neam al Cantacuzineştilor" ce apare ca enoriaş - în pisania din
1715, pusă la un mai vechi monument matein, sub un alt
Cantacuzin voievodal, Ştefan - la biserica Sf. Apostoli din
Bu cureş ti (vezi nota 79).
89
Hurmuzaki, XIV, 1, ed. N. Iorga, Bucureşti, 19 15, nr. 329, p. 26 1.
90
M. A. Musicescu, Broderia ... , p. 19, p. 45.
91
Roşu! e înlocuit de trandafiriu în poala de icoană de la Cotroceni (168 1),
omată cu un decor flora! baroc şi islamic, fără legături cu tradiţia
loca lă, unde ctitorii cantacuzini apar "cu chipuri de păpuşi fără
vârstă" (ibidem, p. 19).
92
1. D. Ştefănescu, L'Eglise .. Doamnei" (De la princesse) aBucureşti. Les
peinţures murales, în BCMI, XXXVI, 1943, p. 7- 35; C. Popa,
365
Constantinos şi Ioan - autorii ansamblului de pictură de la
biserica Doamnei-Bucureşti, în BMI, 2, 1976, p. 33~6 .
93
C. Dima Drăgan, Biblioteci... , p. 47.
94
Al. G. Găleşescu, Spătarul Mihai Cantacuzino 1650-1716, Bucureşti,
1906. Despre el, în genealogia pe care a redactat-o în 1787,
omon imul său descendent, banul Mihai Cantacuzino scria că "a
umblat pe la multe locuri ale Evropei" şi că acea multă râvnă a lui
era dată la gheografie şi la arhitectură" (Genealogia Cantacuzinilor
de banul Mihai Cantacuzino, publicată ş i adnotată de N. Iorga,
Bucureşti, 1902, p. 342).
95
T. Voinescu, Preliminarii... , p. 50.
96
Pentru unii membri ai familiei lui Mihai Cantacuzino - de pildă
cultivatul şi întrepidul Toma, fiul agăi Matei - lucraseră
"şti ucatori" braşoveni;
97
T. G. Bula!, O ctitorie brâncovenească închinată sfântului Munte Sinai
(Râmnicu-Săral 1700), în GB, 11- 12, 1963, p. 1031- 1049; H.
Constantinescu, Biserica fostei mănăstiri Râmnicu-Sărat, în GB,
1- 2, 1965, p. 30-71. În aceste părţi ale Munteniei de
miazănoapte, la Stâlpu, se mai află un lăcaş - decorat cu o
podoabă sculptată stângace, rustică - atribuit aceluiaşi ctitor: R.
Creţeanu, 1. Dumitrescu, O ctitorie necunoscută a spătarului Mihai
Cantacuzino: biserica din Stâlpu-Buzău, în BMI, 2, 1971, p. 59-
64.
98
Pentru el vezi RM, 1, 1968, p. 17-22.
99
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXI,
Bucureşti, 1911, p. 85- 88.
100
T. Voinescu, op. cit., p. 52-53.
101
V. Brătulescu, Elemente de artă picturală şi sculpturală de la biserica
mănăstirii Sinaia, în GB, 1-2, 1962, p. 43- 73.
102
C. Popa, D. Nastase, Biserica Fundenii Doamnei, Bucureşti, 1969, p.
25- 26.
103
G. Goodwin, op. cit., p. 290.
104
Şi nu brâncovenesc, cum s-a scris (C. Popa, D. Nastase, op . cit., p. 26).
105
Ibidem, p, 30 (în orice caz nu "meşteri persani", cum au crezut unii
autori).
106
Gh. Sebestyen, V. Sebestyen, op. cit., p. 64, p. 198- 199, pl. 37; Gh.
Sebestyen, Unele consideraţii despre un monument din Făgăraş
mai puţin ştiut, în Arhitectura, 2, 1986, p. 33~0.
107
Comparaţia aparţine autorilor C. Popa şi D. Nastase, op. cit., p. 26. Voi
aminti, în acest sens, că în epoca prezenţelor lui Mihai spătarul în
366
 Italia de nord, în colecţia contelui-abate Baldini din Piacenza se
găseau paravane pictate "de Coromandel" (R. W. Lightbown,
Oriental Art and the Orient in Late Renaissance and Baroque
Italy, în Journal of Warburg and Courtauld Institutes, 32, 1969, p.
228-279).
108
Ar fi de amintit, în aceeaşi epocă cu Colţea - începută fiind in 1701 şi
terminată în 1706 - , biserica schitului vâlcean Titireciu, încheiată
în chiar anul în care, la Râmnic, înaltul dregător de "mare neam"
patrona tipărirea unui "Octoih" (I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p.
467).
109
M. Golescu, Motive de animale În sculptura decorativă şi semnificarea
lor simbolică în arta religioasă, în BCMJ, XXXVI, 1943, p. 36-
48.
110
H. Teodoru, Un pridvor necunoscut, în Omagiu lui George Oprescu cu
prilejul Împlinirii a 80 de ani, Bucureşti, 1961, p. 547-554.
111
1. Bianu, N. Hodoş, op. cit. , p. 299-300.
112
N. Iorga, Inscripţii. .. , I, p. 198- 199.
113
Idem, Inscripţii ..., II, p. 72-73.
114
Fr. Tailliez, Jitianul: un chrysobu/le de /689 de Constantin
Brâncoveanu, în Orientalia Christiana Periodica, XVI, 1950, p.
142.
115
T. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 398.
116
A. Sacerdoţeanu, Hrisovul lui Constantin Brâncoveanu pentru
mînăstirea Hurezi (1695), în MO, 9-12, 1960, p. 707.
117
Urmat de îngroparea trupului martirizat la mănăstirea Sf. Ioan din Halki
şi la mănăstirea Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (V. Drăghiceanu,
Mormântul... , p. 111 - 126).
118
Biserica mare de la Hurezi este, de altfel, singura din cele concepute în
descendenta bisericii mănăstirii Argeşului care nu se află în
perimetrul' urban al unei vechi sau mai noi reşedinţe domneşti ­
sau în preajma acesteia - , clădită fiind într-un aşeză mânt
monastic retras.
119
N. Iorga. op. cit., I, p. 185-186.
120
Pentru el: R. Ilie, Arhimandritul Ioan primul stareţ al mânăstirii Hurez
(/692-1726), în GB, 1- 2, 1954, p. 98-104. Pictată spre colţul
de sud-vest al narthexului de la Hurezi, efigia sa a acoperit un
portret preexistent, cel al lui "Danciul biv vei vomic", tatăl lui
Matei Basarab, cel aşijderea zugrăvit în acest pronaos. Danciu era
strănepot al jupâniţei Neaga, sora lui Neagoe Basarab şi al marelui
367
ban Preda Craiovescu. Descoperirea a fost făcută în vara anului
2004 de către pictorul restaurator Teodora Spătaru Ianculescu (R.
Theodorescu, Constantin Brâncoveanu ... , p. 123, nota 20).
121
Ideea a fost avansată de Corina Popa în comunicarea la a V-a sesiune a
Comitetului Naţional Român de Istoria Artei, Bucureşti, 26 mai
1986; Interferenţe culturale şi artistice în pictura murală de la
Hurezi (reluată de autoare, cu sublinierea rolului t i păriturilo r, al
literaturii epocii, în conturarea "dominantelor tematice" ale picturii
principalului lăcaş al marii lavre din Vâlcea - marială,
hagiografică şi eshatolog i că - , în studiul Pictura bisericii
mânăstirii Hurezi - realitate artistică şi culturală a veacului al
XVII-lea, în SCIA, 33, 1986, p. 13-30).
122
T. Voinescu, Şcoala de pictură de la Hurezi, în Omagiu lui George
Oprescu, p. 573-587. În chiar epoca începuturilor şantierului de
la Hurezi trad iţio n a l ismul programatic al ctitorului era evident şi
într-un alt colţ al Vâlcei, la Mamut, unde Constantin Brâncoveanu
punea să se zidească ( 1696) şi să se zugrăvească ( 1699) - de către
Pârvu Mutu, pictorul cantacuzinesc, poate nu întâmplător adus aici,
autor al neuitatului portret de la intrarea în pronaos, al stareţei
Platonida - un ansamblu ce lua locul unui l ăcaş de lemn al mamei
sale, care era zugrăv i tă înlăuntru - cu Papa Brâncoveanu şi cu
Matei Basarab - ca "Stanca Cantacuzino"! (D. Bălaşa,
Mânăstirea Mamul, în MO, 1-3, 1958, p. 48-54).
123
Tipărite în 1704, la Bucureşti, de Antim Ivireanul care le-a şi prefaţat
(Didahii, ed. F. Faifer, Bucureşti, 1983, p. 199-200).
124
În dedicaţia "Psaltirei" din 1694 (ibidem , p. 190); de altminteri,
antropomorfi smul imaginii literare din predicile acestuia a fost
recunoscut deja (E. Negrici, Antim. Logos şi personalitate,
Bucureşti, 1971, p. 228 şi urm.).
125
Din textul pisaniei greceşti de aici (C. Dirna-Drăgan, Biblioteci..., p.
132).
126
D. H. Mazilu, Cronicarii munteni. Câteva modele de retorică a
povestirii, Bucureşti, 1978, p. 149 şi urm., p. 231 şi urm. Situaţia
nu va fi fost cu mult deosebită în Moldova contemporanilor şi
rivalilor lui Brâncoveanu, Cantemireştii, de vreme ce un apusean,
germanul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, aflat în
slujba Suediei, trecut pe aici în 1709- 17 1O, putea să remarce, în
legătură cu autoritatea monarhică a principilor români ai vremii:
"Orice domn, atât timp cât domneşte, este tot atât de suveran cât
368
 poate fi un principe din Europa" (Călători... , VIII, p. 341).
127
Istoria de/le moderne rivoluzioni delia Va/achia, ed. N. Iorga, Bucureşti,
1914, p. 166. Mărturii minore despre fastul curent al principelui se
pot găsi în Manuscriptum, 4, 1985, p. 20.
128
Vezi F. Oumitrescu, Sculptura în lemn brâncovenească, în Pagini de
veche artă românească, III, Bucureşti, 1974, p. 7-145.
129
O. Cicanci, P. Cemovodeanu, op. cit., p. 157.
A. Vasiliu, Pictura murată brâncovenească. Context cultural şi trăsături
130
stilistice, în SCIA, 29, 1982, p. 26, p. 34.
131
Inscripţiile medievale... , nr. 1192, p. 782.
132
I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 366, p. 403, p. 413, p. 432, p. 471--472.
133
N. Iorga, Istoria Românilor, VI, p. 389 şi urm.
134
Şt. Ionescu, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate
culturală, Cluj-Napoca, 1981, p. 235.
135
C. Oima-Orăgan, M. Carataşu, Les ouvrages d'histoire byzantine de la
bibliotheque du prince Constantin Brâncovean, în RESEE, 3--4,
1967,p.442--444.
136
Sintagma îi aparţine, din nou, lui Iorga (Byzance apres..., p . 218).
137
a
A. E. Karathanassis, Des Grecs la cour de Constantin Brâncoveanu,
voevod de Valachie (1688-1714), în Balkan Studies, 1, 1975, p.
56-69.
138
C. Noica, Aristotelismul în principatele române În sec. XVII-XVJJI.
Pentru valorificarea filozofică a lui Teofil Coridaleu, în Studii
clasice, IX, 1967, p. 265.
139
S. Anuichi, op. cit., p. 912.
°
14
141
C. E. Arseven, op. cit., p. 174.
M. A. Musicescu, op. cit., p. 46.
142
I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 422--423; cf. 1. Bianu, O. Simonescu, op.
cit., p. 213, p. 215. Curând lucrarea va avea o versiune latină
tipărită în 1708 la Paris de Bemard de Montfaucon şi o reeditare la
Veneţia in 1745. În 1710, la Târgovişte, era publicat în limba
greacă un "Proskynitarion" al Muntelui Sinai , vezi 1. Bianu, N.
Hodoş , op. cit., p. 481 (iar Paul din Alep, cu câteva decenii înainte,
văzuse la mănăstirea Sf. Paraschiva din Iaşi o pictură murată -
poate exterioară - unde se afla un peisaj al Sinaiului: Călători... ,
VI, p. 66).
143
E. Costescu, L'image du Mont-Athos dans l'exonarthex de Polovraci
(Vâlcea-Roumanie), in Balkan Studies, 2, 1973, p. 308-312.
144
Tot Paul din Alep (Călători... , p. 119) văzuse la palatul metropolitan din
369
Târgovişte reprezentarea celor trei mari "capitale" ale monahismului
răsăritean - Ierusalimul, Sinaiul şi Athosul - într-un "pridvor"
ce dădea spre biserică şi spre grădină: "Toţi pereţii sunt acoperiţi
cu picturi minunate reprezentând animale de uscat şi de mare, cu o
vedere a Ierusalimului şi a mănăstirilor lui ... muntele Sinai în
întregime, a muntelui Athos cu cele douăzeci şi patru de mănăstiri
ale lui, şi a mării" (s.m.).
145
A. Pippidi, Constantin Brancovan, personnage de l'abbe Prevost, în
Hommes... , p. 161 - 186.
146
M. 1. Caragiale, op. cit., p. 283 şi urm.
147
Gh. Sebestyen, V. Sebestyen, op. cit., p. 47.
148
Ibidem, p. 68, p. 196-197, fig. 36.
149 C . Nicolescu, Fr. Killyen, Der Kronstădter Goldschmied Georg May Il
und sein Werk, în FVL, 1, 1966, p. 59-74.
150 V. Vasiliu Costantino Brâncoveanu e il cattolicismo. Alcune notizie
intor~o al/a sua politica religiosa, în Ephemeris Dacoromana, III,
1925, p. 110---128. Pontifului amintit- încă pe când era cardinal-
î i făcuse o vizită dej a pomenitul Răducanu Cantacuzino, fiul
stolnicului şi vărul domnului, student la Padova (M. Ruffini,
L 'injluenza... , p. 17).
151
F. Haskell, Mecenati e pittori..., p. 484 şi urm.
152 C. Nicolescu, Argintăria laică şi religioasă În ţările române (sec. XIV-
XIX), Bucureşti , 1968, p. 154-156, p. 179.
153 V. Brătulcscu, Diata lui Cornea Brăiloiu, în MO, 5- 6, 1964, p. 475.
154 Oei Chiaro, op. cit., p. 50. În acelaşi context, secretarul princiar istorisea
despre un tânăr slujbaş al Cantacuzinilor (va fi fost un fel de urmaş
al lui Pârvu Mutu?) "il quale aveva cosi bene imparato a disegnar
con la penna, che i disegni da lui fatti parevano stampati in rame".
În acest cerc artistic apropiat curţii putea evolua şi acel "pittore"
catolic menţionat în mediul princiar brâncovenesc în 1708 (N.
Iorga, Pictor străin la curtea lui Brâncoveanu, în BCMI, XXII,
1929, p. 44).
155
Loc. cit.
156
A. Vasiliu, op. cit., p. 23, p. 25.
157 C. Moisi1, Medaliile... ; M. A. Halevy, C. Secăşanu, Meda/iile lui
Constantin Brâncoveanu şi gravorullor, în SCN, 1, 1957, p. 389-
402. Vezi şi capitolul3, nota 14.
158 Al. Ştefulescu, Biserica din Vădeni. Note istorice, în BCMI, III, 191 O, p.
162- 163. Pentru arhitectura monumentului vezi contribuţia lui N.
370
 Ghika-Budeşti în acelaşi volum, p. 164- 170. Pictura lăcaşului e măria sa doamna Marica a răposatului bun domn Costandin
datorată, într-al patrulea deceniu al secolului al XVIII-lea, fiului lui Brâncoveanul voevod, aflându-se fugită de frica ciumii la satul
Carnea, "Dositei monah Brăiloiu" ce fusese "consilier" austriac. mării sale de Obileşti".
159
E. Vîrtosu, Despre ctitorii de la mănăstirea Baia de Aramă, în MO, 3- 173 V. Drăghiceanu, Biserica domnească de la Ocnele Mari, Vâlcea, în
4, 1955, p. 211-214; R. Creteanu, Biserica din Baia de Aramă, în BCMI, V, 1912, p. 132--134.
AfO, 10--12, 1955,p.563--582. 174
N. Iorga, Inscripţii... , 1, p 305- 306.
160
1. D. Trajanescu, Schitul Sărăcineşti, în BCMI, VII, 1914, p. l- 12.
Pisania este pusă în ultimele zile ale lui septembrie 1688, care era
şi ultima lună de domnie a lui Şerban Cantacuzino, iar pictura
datează din deceniul al doilea al veacului următor, datorându-se
episcopului Damaschin al Râmnicului.
161
N. Stoicescu, Repertoriul... , p 167.
162
Inscripţiile medievale... , nr. 4, p. 20.
163
Al. Elian, Antim Ivireanu/ - apărător al prerogative/ar scaunului
mitropolitan al Ungrovlahiei, în Studii teologice, 9-1 O, 1965, p.
519 - 530.
164
ldem, Antim Ivireanul ca luptător împotriva opresiunii otomane, în GB,
11- 12, 1968,p. 1165- 1169.
165
Care "coarne înalţă 1 ca să-llăudăm, pre toţi ne-nvaţă" {Antim Ivireanul,
Opere, ed G. Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. 325, p. 454).
166
Gr. Ionescu, op. cit., Il, p. 132.
167
N. Iorga, Biserica din Măteşti, în BCMI, XXVI- XXVIII, 1933- 1935,
p. 68-69.
168
1. C. Filitti, Biserici şi ctitori... , p. 5-6.
169
Precum în 1698 un "Gh.iorghie meşterul", şindrilar, care fusese chemat
la mănăstirea "dumnealui stolnicului Mihalcie la Bercă"
(Hurmuzaki, XV, II, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1913, nr. 2759, p.
1469). Pentru acest monument: T. Chiţulescu, Biserica fostei
mănăstiri Berea, în BCMI, XXXVII, 1944, p. 69- 76; G. Cocora,
Biserica de la Berea, monument de artă brâncovenească, în GB,
5~, 1963,p.515--534.
170
N. Ghika-Budeşti, Biserica de la Bordeşti (R. Sărat), în BCMI, VI, 1913,
p. 84; BMI, 2, 1978, p. 54-62.
171
D. Mihăescu, Cea mai veche naraţiune în limba română despre
descoperirea Americii, în România literară, 26 aprilie 1984, p.
20--21.
172
1. Corfus, Însemnări... , p. 172. La 16 august 1719 un Şerban starostele
putea să scrie: "Într-o duminică fiind, la 3 ciasuri de noapte, Ia
Mostişte, s-au născut fiica noastră ce dentâi, Anita, botezând-o

371 372
8 pline de monarhică ostentaţie ale unor Vasile Lupu şi
ŞENSIBILITĂŢI, MONUMENTE ŞI CTITOR!
IN VEACUL F ANARIOT
Au trecut mai bine de trei decenii şi jumătate de când
neuitata mea colegă Maria Ana Musicescu prezenta, într-un
simpozion internaţional dedicat secolului al XVIII-lea, o
comunicare scrisă în acel stil subtil şi nuanţat, cu acea
respiraţie largă şi acel dar al intuiţiei potrivite ce-i erau atât de
proprii. Titlul, el însuşi incitant - "Y-a-t-il un art phanariote
dans les pays roumains?" - lăsa să se presimtă un întreg
program de întrebări şi cercetări, schiţate de altminteri în cele
câteva pagini, puţine, ce purtau, prudent, subtitlul "Quelques
considerations preliminaires" 1 şi care, desigur, nu vor fi
întârziat să fie puse şi duse mai departe, cu şi mai multă
temeinicie, dacă autoarea ar fi avut răgazul să o facă.
Din parte-mi, recunoscând o dată mai mult justeţea
definirii artei româneşti din secolul al XVIII-lea drept o artă
"cu chip dublu", voi ezita să văd în cuprinsu-i, dihotomic, o
modestie populară şi o pretenţioasă alură mai curând
parvenită , măcar şi numai pentru faptul că aşa-numita "artă
2
populară" a timpului este departe de a constitui un corp unitar,
o structură artistică perfect coerentă sub raportul socialului, dar
şi al geograficului, în timp ce arta aulică a celor două capitale şi
reşedinţe domneşti din Bucureşti şi Iaşi păstra, în ciuda unor
noutăţi evidente, nu puţine trăsături ale artei princiare din
veacul precedent, devenite de-acum, într-un fel, tradiţionale.
Prin aceasta ajung de fapt la ceea ce, în cercetările
ultimeilor decenii, s-a dovedit a fi tot mai mult, şi pentru
domeniul artelor vizuale, legătura adâncă şi subiacentă a
acestui secol - pe care raportarea exclusivă la fanarioţi şi la
fanariotism părea a-1 rupe de cursul firesc al istoriei civilizaţiei
noastre vechi - cu întregul veac precedent şi în mod osebit cu
decadele imediat anterioare lui 1700, cu atmosfera cârmuirilor
375
Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino şi Constantin
Brâncoveanu. Dacă voi numi câteva zone asupra cărora
cercetarea s-a putut opri abia în ultimul timp - arhitectura
rezidenţială şi fastul nobiliar, patronajul artistic cu diferitele
sale niveluri sociale (domnesc, ecleziastic, boieresc şi chiar
neguţătoresc sau ţărănesc), cu corespondentele lor în
mentalităţi diferite, în receptarea şi perpetuarea diversă a ceea
ce fusese în secolele XVI şi XVII postbizantinismul - , aici
vor fi regăsite tocmai, în plin secol XVIII, continuităţi
remarcabile faţă de veacul imediat precedent; aici va fi
surprinsă conturarea mai precisă a unor structuri artistice şi a
unor mentalităţi cu care, de fapt, evul mediu întârzia adesea în
plină epocă modernă, după ce nu puţine elemente ale unei
civilizaţii moderne se iviseră cu o sută de ani înainte, într-o
atmosferă de crepuscul medieval.
Mai mult ca oriunde însă, investigarea artei veacului de
după 1700 sub specia figurativului va fi atrasă şi la noi de ceea
ce a fost nou apărutul - care nu este, obligatoriu, şi noutatea
sub raportul morfologiei propriu-zise, ci doar o nouă
modalitate de a exprima plastic un fond de imagini, tradiţionale
adesea - , de ceea ce a fost mutaţie stilistică, conceptuală chiar
(şi aici trebuie să recunoaştem că cercetările de istoria artei au
fost mai timide până acum dacă le comparăm cu cele de istorie
literară, de pildă, poate şi sub cuvântul, nu mereu demonstrabil,
al preeminenţei textului asupra imaginii în orizontul aceleiaşi
civilizaţii).
Raportarea unor structuri artistice - de la bun început
va trebui precizat că am în vedere nu structurile operelor de
artă ca atare, ca sisteme individuale, cu întreaga lor, cunoscută,
polisemie, ci acel ansamblu, acel tot unitar al elementelor
componente şi definitorii ale fenomenului creatiei artistice a
timpului vădit în expresia figurativului, în lidtbajul plastic,
implicând şi o coincidenţă între structuri ale gândirii, ale
376
artelor, ale literaturii ("structurile semnificative" de care
vorbesc esteticieni) - la mentalităţile din ce în ce mai bine
conturate ale istoriei culturii, mi se pare din capul locului
drumul cel mai sigur spre înţelegerea unor mutaţii. A unor
mutaţii percepute fie în sensul înnoirii formale şi mentale, fie
în cel al unor recurenţe morfologice şi ideologice, atât de
specifice, şi unele şi altele, pe cât se pare, acelui secol al
XVIII-lea care ne-a pregătit, în fond, modernitatea şi ne-a
prehmgit până astăzi câteva dintre elementele esenţiale ale
definirii noastre istorice, culturale, psihologice, morale,
estetice, aparţinând evului mediu.
Sigur este că într-al XVIII-lea secol perceperea unei
imagini "hieratic-simbolice" aşa cum fusese ea construită o
sută sau două sute de ani înainte, prea puţin interesată de
realitatea istorică sau fizionomică imediată, devenise extrem de
anevoioasă. Începea să fie preferat acum un cu totul alt tip de
imagine, cea a detaliului pitoresc şi, la nevoie, sclipitor, a
anecdotei, a exotismului, a pozei, a travestiului chiar, o
imagine pe care am numit-o cu alt prilej "votiv-decorativă" 3 ,
consecinţă vizuală a unui cu totul alt mod de a percepe
realitatea; un mod tributar, este drept, din punct de vedere
formal, tradiţiei medievale postbizantine, cu teoriile sale de
personaje ce-şi seamănă până la confuzie dar, mai ales, deschis
unei năvalnice pătrunderi de spirit decorativ, ornamental,
geometrizant chiar, regăsit în registrul artelor populare de la
noi şi de aiurea. Un spirit ce-şi supunea, cu simetriile, cu
stereotipiile sale, siluete, culori, compoziţii, convertindu-le în
caligrame şi cromatici de duh folcloric, chiar şi atunci când
imaginea ne apare încă debitoare evului mediu. Împrejurarea
nu este deloc surprinzătoare într-o vreme de ascensiune rapidă
a unor noi grupuri ctitoriceşti, urbane şi rurale, cu imagini,
gusturi şi mentalităţi populare, deci tradiţionale şi
conservatoare, pentru care reperul estetic şi cel social rămâneau
imaginile şi ierarhiile medievale tocmai. Ne aflăm prin aceasta,
377
mi se pare, înaintea unui argument major al unei însemnate
mutaţii în câmpul vizualităţii determinat de ceea ce pot fi
socotite, deloc paradoxal, noutăţile ataşate tradiţiei, operând
constant şi tenace, între 1750 şi 1850 mai ales, asupra modului
românesc de a vedea. Disjuncţia aceasta între două tipuri de
imagini - cel dintâi alcătuit după canoanele medievale,
celălalt după normele cu mult mai vechi ale unui folclor
adăugat târziu moştenirii figurative bizantine - mi se pare
esenţială pentru înţelegerea unor structuri vizuale ale secolului
al XVIII-lea atât de legate de tradiţie şi totodată, aparent măcar,
atât de preschimbate. Cele spuse nu se referă, desigur, decât la
producţia artistică a locului, fără legături cu mai curând firavele
ecouri europene, prea puţin semnificative sub raport plastic,
deşi pline de interes cultural, ale artei aulice fanariote, cu
imaginile pictate sau gravate ale unor principi - de la Nicolae
şi Constantin Mavrocordat la Alexandru lpsilanti şi Alexandru
Mavrocordat Firaris, de la Scarlat Calimachi şi Ioan Caragea la
Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti - datorate unor
artişti de notorietate, mai ales din lumea austro-prusiană, de la
Johann Georg Wolfgang, la începutul veacului, la Johann
Mathias Ebersbach către sfârşitul său, sau, după 1800, la
Blasius HOfel cel devenit celebru prin gravarea portretului lui
Beethoven cu câţiva ani înaintea izvodirii celor ale fanarioţilor
dătători de coduri de la laşi şi Bucureşti. Erau, acestea, imagini
construite în spiritul barocului şi al clasicismului internaţional,
înconjurate de steme şi alte accesorii ale portretului de aparat
din care descindea şi producţia portretistică curentă, de mediu
interes artistic-cultural, cu posibile, palide, corecţii ale locului,
datorate unor artişti veniţi îndeobşte din Imperiul habsburgic,
lucrând pentru o clientelă românească aristocratică în acel spirit
cosmopolit settecentesc regăsit de la Madrid la Petersburg.
*
Din ceea ce ne apare ca nou în arta românească din
secolul al XVlll-lea merită zăbovit - tocmai în dorinţa de a
378
surprinde îndărătul formelor, a structurilor artistice, o
mentalitate proprie veacului - asupra unui capitol peste care
mai toate tratatele noastre de istoria artei sau a arhitecturii trec
destul de repede, amintindu-1 în câteva fraze sau recurgând la
simple descrieri ale monumentelor. Am în vedere fenomenul
arhitecturii rezidenţiale.
În vestitul său curs de arhitectură din anii '70 ai
veacului al XVIII-lea, Jacques Frans;ois Blondei - arhitectul
comentator al lui Vignola - definea în acest fel una dintre
noutăţile arhitectonice ale timpului: "Maison de plaisance:
celles ou les personnes de consideration vont ordinairement se
delasser des occupations qui les appellent ă. la cour ou par etat
. ' 4 ~ ....
les retiennent dans les c1tes" . Suntem m epoca IVIrn a ceea ce
englezii încep să numească "comfort", cuvânt care trece
Canalul Mânecii dând, pe la 1786 pentru întâia oară înregistrat
se pare, cuvântul francez "confortable" 5 , în vremea când
piesele de locuit ale unor arhitecturi regale, princiare sau
senioriale se înmulţesc, reducându-şi dimensiunile - faţă de
secolul precedent - , fiind tot mai funcţionale şi mai
împodobite, rânduite în jurul unei autentice scenografii
arhitectonice de aparat cuprinzând scări, vestibuluri, săli de
recepţie, prelungind, de această dată, expresiile plastice şi
ideologice ale secolului al XVII-lea.
Oraşele-reşedinţă ca şi reşedinţele secundare ce apar
acum în Occident şi care corespund îndeobşte unei arte de
esenţă monarhică, a cărei modă fusese dată de Versailles (aici
această artă regală nedepăşind mijlocul veacului al XVIII-lea) 6
au ilustrat deopotrivă lumea germană, italiană şi slavă, de la
Potsdam şi Caserta la Lazenki şi Peterhoe, dar şi aria otomană
cu pitoreştile palate din jurul Stambulului 8 . Sigur este însă că
un caz aparte, cu un specific al său Limpede configurat -
măcar şi numai pentru faptul de a nu aparţine, formal, nici
zonei apusene, nici celei turceşti - este cel românesc.
Apariţia treptată a unor factori politici şi psihologiei ce
379
au dus la o autoritate de tip monarhie, a cărei superlativă
ilustrare pe meridianul nostru a fost domnia lui Constantin
Brâncoveanu, a ajutat într-o măsură considerabilă la apariţia­
iarăşi treptată, în jurul lui 1700 - - a fenomenului arhitecturii
rezidenţiale, cel care devine pentru aproape un secol specific în
primul rând unor manifestări aulice, apoi însă şi unor ctitorii de
mari boieri copiate la rându-le, într-a doua parte a secolului al
XVIII-lea şi la începutul veacului al XIX-lea, de către
boierimea de ţară şi chiar de către boiernaşi ieşiţi din "starea a
treia".
Fenomenul acesta prin care curţi, locuinţe şi lăcaşuri­
capele sunt scoase dintr-un circuit urban propriu-zis, din
atingerea cu masa cea mare a supuşilor, fiind duse îndeobşte în
jurul oraşelor-capitale sau al altor centre mai însemnate, într-o
legătură directă cu o natură tot mai apreciată de ctitori,
arhitecţi, literaţi, înlăuntrul unei sensibilităţi specifice secolului
al XVIII-lea şi "luminilor" europene, devine şi un fenomen
românesc. Nu mai puţin, în legătură cu el, nu trebuie neglijată
ponderea factorului oriental - tot mai însemnat către mijlocul
veacului - , în care "priveala" şi "zăbava" aveau un loc
eminent, pe care o anume parte a societăţii româneşti pare a-l
cultiva cu grijă - de la sfârşitul secolului al XVII-lea încă -
dacă judecăm după texte, dar şi după monumente de felul
foişoarelor, mai târziu al chioşcurilor care, implantate într-un
peisaj artificial ordonat şi "corectat" răspund, de fapt, unei
sensibilităţi prefanariote şi fanariote.
Înconjurate de păduri, ape, grădini, "conacele"
brâncoveneşti erau semne ale unei certe modernizări 9 ,
deveneau reale scenografii aşezate într-o simetrie care ia acum
locul dispoziţiilor relativ întâmplătoare din complexele
monastice medievale. Foişoare pătrate, loggii dreptunghiulare,
ca avanposturi ale spaţiului locuit în natura percepută acum cu
alţi ochi decât în evul mediu, scări exterioare amintind de
arhitectura bizantina-otomană, ritrnează faţadele caselor
380
brâncoveneşti care, chiar dacă moşteneau structural tipul de
casă boierească munteană din secolul al XVII-lea, din vremea
lui Matei Basarab şi a Cantacuzinilor, constituie nu mai puţin
una dintre marile noutăţi artistice ale epocii din jurul lui 1700.
Fenomenul rezidential brâncovenesc se desfăşoară pe
întreaga geografie a Ţării Româneşti, în vechi centre politice
încărcate de prestigiul istoriei precum Târgovişte sau
Bucureşti , în imediata vecinătate a acestora - la Doiceşti şi,
respectiv, la Mogoşoaia - , la jumătatea distanţei dintre ele -
cazul Potlogilor - , în venerabile aşezăminte legate de istoria
neamului lui Preda postelnicul - cum ar fi Brâncovenii ce au
dat şi numele familiei princiare - , în fine, în plin Bărăgan, la
Obileşti, sau la miazănoapte de munţi, pe pământ ardelean, la
Sâmbăta de Sus. Dacă din această din urmă curte a lui
Brâncoveanu, dărâmată la fmele veacului al XVIII-lea, nu ne-a
rămas decât mărturia modestă a porţii cu un arc triumfal cu
coloane corintice angajate, existând însă probe suficiente
pentru a se bănui că meşterii ce au conceput decoraţia casei
domneşti de aici au fost aceiaşi cu cei ce au lucrat la Potlogi şi
Mogoşoaia 10 , şi dacă ştim încă puţine lucruri în urma
săpăturilor arheologice de la Obileşti - unde, pe o insulă,
aflăm că acelaşi Constantin Brâncoveanu şi-a ridicat o casă
11
menţionată şi în cronica Greceanului şi într-un pasaj al
"Cronicii anonime", extrem de semnificativ pentru ceea ce era
aspect ludic şi rezidenţial în mentalitatea brâncovenească - ,
datele privind Brâncovenii indică o certă tendinţă de
modernizare a curţii de aici întreprinsă de fiul lui Papa
Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino. Această modernizare
corespundea unei dorinţe de amenajare a locului unde vieţuise
Matei din Brâncoveni, ca şi nepotul acestuia, postelnicul Preda
-bunicul lui Constantin Brâncoveanu - , voievodul muntean
dăruind această cea mai veche curte brâncovenească fiului său
Răducanu căruia în 1708 îi lăsa vechile şi medievalele "case de
piatră ale lui Matei voievod" (transformate, se pare, în stilul
381
Mogoşoaiei, în anii dinainte) 12 • Nu mai puţin legată de motive
ţinând de un deja comentat gust "istorist" al domniei lui
Brâncoveanu, de dorinţa referirii la marile monumente şi locuri
ale trecutului - de data aceasta nu atât ale familiei proprii, cât
ale întregii ţări, ale dinastiei basarabeşti dispărute dar al cărei
nume Constantin vodă avea să-1 poarte, cum bine ştim- a fost
şi refacerea curţii domneşti de la Târgovişte; aici, apartamente
noi erau înălţate şi împodobite cu stucaturi 13 , ispravnic fiind
unchiul domnului - care avea să fie curând şi cunoscutul
ctitor - , spătarul Mihai Cantacuzino. Lucrările începeau, ne
spune cronica oficială a logofătului Radu Greceanu, "după al
patrulea an din domniia mării sale" - aşadar prin 1692-1693,
când "ne mai putând lăsa un scaun ca acela vechiu dupre la
strămoşii mării sale să stea pustiiu. Ci în tot feliul şi în multe
rânduri au cercat la înpărăţiia până i s-au dat voe ca şi casele să
facă şi când va vrea şi acolo să şază" 14 • Comparabil cu palatele
din restul Europei îi apărea, în 1702, acest edificiu englezului
Edmund Chishull 15 ce vizita ansamblul într-un moment în care
şi alte construcţii anexe fuseseră înălţate 16 şi în care, spre
răsărit de zidurile curţii domneşti, voievodul durase, către
1697- 1698, un foişor - amintit şi în cronică, dar şi de
capelanul britanic de formaţie oxoniană, pentru care era o
"summer house" - ce avea şi o loggie de la care au fost
descoperite unele capiteluri odată cu fundaţii şi ziduri ale
construcţiei 17 (despre el iată cum sună informaţia Greceanului:
"Şi după venirea mării sale în Târgovişte s-au isprăvit şi
foişorul cel boltit din grădina domnească, carele din trecutul an
să începuse de să zidise, iar într-acest an ( 1698 n.m.) s-au
isprăvit şi de alte podoabe ce 1-au înfrumuseţat, pre cum să şi
vede că e foarte ciudat").
Un caz similar, ideologic vorbind, a fost înălţarea la
Bucureşti, de către Constantin vodă, în vecinătatea caselor
domneşti medievale ale Basarabilor - mai exact spus pe
ruinele caselor lui Ivaşco Golescu, unchi al lui Preda
382
postelnicul din Brâncoveni, aşadar strămoş direct al
voievodului - a propriilor sale case princiare; despre ele Radu
Greceanu nu dă detalii în cronică, dar le ştim mai bine graţie
lui Antonio Maria de! Chiaro- "il palazzo de! principe (tutto
di pietra e con la scala maestra di marmo) e di non mediocre
grandezza" 18 -,ca şi însoţitorului lordului Paget, reverendul şi
epigrafistul deja citat, Chishull 19 , sau, indirect, graţie unor
urme arheologice (coloane în torsadă amintind de cele de la
loggia Mogoşoaiei, cu bazele decorate cu lei şi cu acvile
bicefale) 20 şi unor mărturii scrise (ştim astfel că pentru baia
învecinatei curţi domneşti, acum amenajată, s-a adus marmură
de Ţarigrad şl au lucrat meşteri armeni 21 , durând, probabil, un
edificiu de modă constantinopolitană în acest moment de
puternică orientalizare a decoraţiei, artei, costumului,
moravurilor).
Casa domnească păstrată până astăzi, cu adaosuri şi
restaurări, în Curtea Veche a Bucureştilor aparţine, probabil,
epocii ulterioare domniei lui Constantin Brâncoveanu: s-a
bănuit aici existenţa palatului lui Ştefan Cantacuzino - acel
"palazzino" cu mici dimensiuni ce vor fi fost întrutotul în
spiritul arhitecturii europene a epocii, prefaţând întrucâtva
direct arhitectura foişoarelor şi a altor construcţii de "loisir"
fanariote 22 - , cu refaceri în vremea construcţiei Văcăreştilor
de către Nicolae Mavrocordat, judecând după unele arcaturi în
paiantă amintind de arcaturile de la pridvorul bisericii din
mănăstirea menţionată.
În acest monument princiar de arhitectură civilă, de la
cornişa "profilată cu un sentiment baroc târziu" 23 până la
pilaştrii canelaţi ai etajului sau la capitelurile cu acant şi volute,
s-a văzut un semn al primei influenţe, la noi, a barocului
constantinopolitan, nu lipsit de sigure elemente locale
specifice 24 . Excluzând Brâncovenii lui Răducanu beizadea,
seria caselor domneşti - reşedinţe menite de Constantin vodă
fiilor săi, adevăraţi membri ai unei "dinastii" curând retezate de
383
iataganul turcesc într-o piaţă din Stambul - cuprinde trei
ansambluri prea bine cunoscute de istoricii artei şi arhitecturii
noastre: Potlogii - dăruiţi moştenitorului şi omonimului său
vlăstar prim-născut, Constantin - , Mogoşoaia ridicată pentru
Ştefan Brâncoveanu, Doiceştii daţi lui Matei beizadea. Această
din urmă reşedinţă, aflată pe o moşie cândva a Bălăcenilor,
cumpărată de la Cornea Brăiloiu, "să-i fie pentru preumblare
fiind aproape de Târgovişte" 25 , străjuită de ziduri foarte groase
de incintă, pare a fi fost înălţată în jurul lui 1706, de când
datează eleganta biserică a curţii 26 - cea mai frumoasă de
acest fel în epocă - cu zveltele-i arcade trilobate. Potlogii, cu
o biserică simplă, înălţată de Brâncoveanu pe când era mare
spătar27 , în anul asediului Vienei (1683), este o reşedinţă zidită
în 1698 - din primăvară până în toamnă - , aşadar,
cronologic, cea dintâi dintre construcţiile palaţiale ale
Brâncoveanului, continuând nemijlocit seria edificiilor similare
cantacuzineşti din deceniile imediat anterioare. Pisania de
marmură le numeşte expres "case" - sensul rezidenţial al
edificiului fiind evidenţiat din plin 28 - şi ea era pusă pentru o
construcţie al cărei ispravnic fusese boierul argeşean Mihai
Corbeanu "vtori postelnic", ce va fi vegheat, în 1699, la
Fig.l06
aşezarea stucaturilor, atât de bogate la Potlogi, şi la
împodobirea cu sculpturi a foişorului şi a loggiei, a
interioarelor decorate cu console purtând acvile bicefale,
buzdugane cu coroană şi spade încrucişate.
Câţiva ani mai târziu era înălţat "palatul" brâncovenesc
prin excelenţă - numit ca atare, de altfel, în pisania sa din
1702 - , anume "frumosul lăcaş" de la Mogoşoaia, spre a
repeta caracterizarea pe care i-o face epigraful de marmură pus
la 20 septembrie la foişorul de răsărit 29 . Palatul dăruit de
Constantin Brâncoveanu fiului său Ştefan era înţeles, de
contemporani şi de urmaşi, de-a lungul întregului secol XVIII,
ca un "palazzo" efectiv, "bâti a l'europeenne" 30 , luând locul
384
unor vechi case, pe unde trecuse în 1690 însuşi Soliman al III-
lea.
Împodobit cu picturi murale ce "povesteau", pe cât se
pare, călătoria lui Constantin Brâncoveanu în 1703 la
Adrianopol, împreună cu fiul său Ştefan, stăpânul palatului, şi
cu "iatrofilosoful" Pylarinos, în momentul de apogeu al
domniei - picturi vizibile încă la mijlocul secolului al XIX-lea
- , el era decorat şi cu portrete ale domnilor Ţării Româneşti,
strămoşi ai domnului în scaun (văzute încă de Franz Josef
Sulzer în deceniul al optulea al secolului al XVIII-lea 3 1), în
spiritul aceluiaşi "istorism" pe care îl aminteam undeva mai
sus, comun în epocă întregii Europe şi care nu a ocolit nici alte
capitole de artă munteană la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la
începutul celui următor.
Zidit în vremea de zenit a cârmuirii brâncoveneşti -
Constantin vodă era acum recunoscut domn pe viaţă de către
turci, principe imperial de către Habsburgi, iar ginerele său
Constantin Duca era domn în învecinată Moldovă - , palatul
de la Mogoşoaia, în legătură cu care cronica oficială este foarte
discretă, are o structură tradiţională, simetrică, amintind de
Măgurenii cantacuzineşti, mai vechi cu câteva decenii; după
cum tradiţională în chipul cel mai vădit era biserica-paraclis a
vechilor case, încheiată la 20 septembrie 1688 de către marele
logofăt Constantin Brâncoveanu 32 - aşadar cu exact o lună
înaintea morţii lui Şerban Cantacuzino şi a proclamării sale ca
domn - , după obişnuitul plan dreptunghiular al capetelor
boiereşti, cu turlă pe pronaos, cu pridvorul având coloane de
cărămidă - nici măcar de piatră, ca la ctitoriile cantacuzineşti
- , decorul faţadelor fiind compus din arcaturi în arc de cerc
întretăiate la partea superioară, ca şi la contemporana biserică
de la Sărăcineşti.
Ceea ce tăcea însă noutatea acestei realizări
arhitectonice, a unei autentice "maison de plaisance" oglindită
în apa lacului de aici, ca o ilustrare a barocului "reflex în
385
oglindă" - cu foişor pătrat răsăritean, scară exterioară, loggie
spre apus la apartamentele domneşti, cu cele cinci arcade
trilobate - , era decorul sculptura! bogat, îndeosebi al celor
Fig.J07
şase coloane neocorintice ale loggiei având fusuri cu caneluri
răsucite, al balustradei ajurate împodobite cu elemente
Fig.J08 vegetale, cu stema Ţării Româneşti, cu motivul vasului cu flori
şi cu delfini terminaţi din nou în decor vegetal, sau al
consolelor cu mascheroni, frunze de acant, însemne heraldice.
Era un decor bănuit a veni şi din unele, posibile dar
îndepărtate, sugestii ale podoabei medievale goticizante din
palatele veneţiene- într-o vreme în care relaţiile Munteniei cu
Serenissima Republică erau foarte strânse, iar călătoriile celor
ce-l înconjurau pe Brâncoveanu, mai ales ale rudelor sale
cantacuzineşti, în cetatea lagunelor, foarte frecvente - , dar
sugerat şi de mai apropiatele realizări ale pietrarilor ardeleni -
ale celor din Făgăraş, de pildă - lucrând în spiritul "Renaşterii
înflorate" de la sfârşitul secolului al XVII-lea; un decor pe care
începutul epocii fanariote avea să-I înregistreze în somptuoasa
ctitorie a Mavrocordaţilor de la Văcăreşti - două decenii după
înălţarea Mogoşoaiei - sau în pitoreasca ctitorie a unui ierarh
levantin, cea de la Stavropoleos.
Completând - într-o "vervă barocă" 33 - acest decor
de inspiraţie occidentală, podoaba în stuc şi pictură decorativă
de la foişor arrunteşte îndeaproape de cea a unor moschei
stambuliote din secolele XVI, XVII şi XVIII, indicând
orientarea pe care curtea munteană avea să o aibă tot mai
accentuat, în materie de civilizaţie, în epoca "lalelelor" şi a lui
Ahmed al III-lea, sultanul la porunca căruia Brâncoveanu a fost
decapitae4 .
În cu mult cea mai mare parte a sa, secolul al XVIII-lea
muntenesc, ca şi cel moldovenesc, avea să prelungească -
difuzându-1 în păturile boiereşti din care acum, în condiţiile
instabilităţii princiare fanariote, aveau să se recruteze
majoritatea ctitorilor - fenomenul artei, al arhitecturii
386
rezidenţiale, transformat în epocă modernă într-un fapt curent,
cu osebire în peisajul rural al României veacului al XIX-lea.
Caracteristică, de pildă este împrejurarea că după
modelul palatelor brâncoveneşti din câmpia învecinată
Bucureştilor apar aici, în deceniile primei jumătăţi a secolului
al XVIII-lea, unele curţi boiereşti - ale unor mari boieri
îndeobşte - ce imită prin dispoziţia planimetrică a
ansamblului, dar cu alte mijloace, mai modeste, ceea ce fusese
o reşedinţă princiară ca Mogoşoaia sau ultimul mare ansamblu
monastic de tip brâncovenesc, cel de la Văcăreşti, datorat de
fapt primei "dinastii" fanariote.
Casele boiereşti de acest tip, de obicei de plan pătrat, cu
unul sau două caturi şi cu câteva camere (5-6) dispuse în jurul
unei săli centrale, sunt însoţite, în aceste conace - ca şi cele
din veacul precedent - , de biserici-capelă boiereşti, devenite
şi lăcaşuri ale satului învecinat.
Primul caz este cel al conacului de la Drugăneşti, aşezat
între Bolintin şi palatul brâncovenesc de la Potlogi 35 •
Aparţinând unui complex iniţiat de marele vornic de Târgovişte
Gavril Drugănescu - boierul procantacuzin aflat cu marele
spătar Toma Cantacuzino, ruda sa, în tabăra lui Petru cel Mare,
în evenimentele cunoscute din anii de început ai secolului al
XVIII-lea-, casa a fost înălţată fie după 1715, fie, eventual,
prin anii 1731- 1735, în acest din urmă caz ea datorându-se lui
Preda Drugănescu, fiul celui dintâi, reprezentat, cu peruca
adusă din "Ievropa", în biserica învecinată 36 . Foişorul de aici,
37
cu coloane brâncoveneşti împodobite cu frunze de acant ,
aminteşte - deşi fără zvelteţe -de realizările brâncoveneşti
(pe care şi loggia, operă de restaurare modernă, avea să le
sugereze), casa Drugăneştilor fiind, desigur, la vremea sa, un
frumos edificiu.
Mult mai simplă - având doar parter - pare a fi fost o
altă casă dintr-un conac ilfovean situat între Bucureşti şi
Olteniţa, cel al Dudeştilor 38 , de la Frunzăneşti. Conacul acesta
387
a început să fie ridicat, probabil, prin 1714- 1715, în timpul
domniei lui Ştefan Cantacuzino care era cumnatul
proprietarului şi ctitorului Radu (III) Dudescu - marele
39
logofăt, conte al Sf. Imperiu, căsătorit cu Maria, fiica
stolnicului Constantin Cantacuzino, sugrumat la Adrianopol în
1716 odată cu marele spătar şi marele ctitor, cantacuzinul
Mihai - , fiind încheiat în 1732, când se termină şi biserica de
aici 40 , de către fiul şi urmaşul lui Radu Dudescu, spătarul
Constantin căsătorit cu fiica lui Antioh vodă Cantemir din
Moldova.
Fiul unui boiemaş - aşadar, din nou, ne aflăm înaintea
unui caz de ascensiune socială precum fusese şi cel al
Dudeştilor - ridică către 1743 curtea de la Micşuneştii Mari,
lângă Fierbinţi 41 . Este vorba de marele stolnic Iordache
Micşunescu, căsătorit cu o descendentă a importantei familii
boiereşti a Grecenilor, fiu al unui cămăraş al lui Constantin
Brâncoveanu, Asan sau Hasan - fost exilat, în Asia Mică, cu
soţia voievodului decapitat - şi al unei fiice de negustor,
starostele Iorga. Pasajul acoperit, monumental, ce face intrarea
în conac, pivniţele casei de asemenea, amintesc de palatele
brâncoveneşti, după cum prototipuri brâncoveneşti evocă şi
elementele de sculptură ale bisericii datate în 1743, în timpul
domniei lui Mihai Racoviţă 42 .
În fine, tot în apropierea Bucureştiului - dar mai
recentă cu câteva decenii - , este o altă "casă de priveală"
aparţinând finalului epocii fanariote, dar îndepărtată de
modelele munteneşti mai vechi cu un secol: este vorba de aceea
de la Leordeni, înălţată în stil clasic apusean, în 1806, de către
marele vomic Mihai Manu, stăpân al acestei proprietăţi prin
căsătoria sa cu Smaranda Văcărescu - devenise astfel şi
cumnat al voievodului amator de tablouri occidentale
Constantin Ipsilanti - al cărei neam avea Leordenii prin
înrudirea cu proprietarii iniţiali, boierii Băleni •
43
De fapt, între casele boiereşti de tradiţie
388
brâncovenească din conacele ilfovene ale primei jumătăţi şi ale
mijlocului secolului al XVIII-lea şi acest exemplar de
arhitectură boierească neoclasică se interpun, în Ţara
Românească, alte câteva curţi cu vaste incinte anacronice,
mărturisind temerile epocii înaintea repetatelor invazii ale
cârjaliilor şi pasvangiilor din raialele turceşti de la Giurgiu,
Turnu şi Vidin44 . Un asemenea caz este cel al conacului de la
Goleşti, refăcut între 1784 şi 1807 de marele vornic Radu
Golescu, altul - şi foarte semnificativ - cel al perfect
simetricului şi întinsului ansamblu teleormănean de la
Tătăreştii de Sus, proprietate bălăcenească ajunsă, prin
căsătoria unei Bălăcence, în stăpânirea grecului Anghelache
Amiras care întemeiază în 1798 uriaşul - ca suprafaţă -
conac, amintitor întrucâtva de dispoziţia aşezământului
monahal de la Văcăreşti cu trei sferturi de veac mai vechi.
Dacă boierimea munteană, de mai veche origine sau de
mai recentă extracţie, prelungea în secolul al XVIII-lea tradiţia
voievodală brâncovenească în materie rezidenţială, inexistenţa
în Moldova a unei traditii similare avea să ducă la o arhitectură
rezidentială nobiliară d~ inspiraţie barocă târzie şi neoclasică,
hrănită 'şi de legăturile strânse cu Rusia şi Transilvania
45
, nu
mai puţin cu Polonia; pentru această ultimă zonă de iradiere a
unui neoclasicism apusean spre zone mai orientalizate pledează
şi observaţiile cuprinse într-un text de epocă, datorat
generalului conte Langeron pe la 1824 (dar referitor la o
situaţie mai veche cu câteva decenii): "Quelques-uns de ces
Boyards moldaves sont fort riches et ont de petites maisons de
campagne sembables a celles des Polonais, ou ils vivent avec
assez de luxe et un melange agreable de europeen et asiatique,
mais cependant plus approchant d e ce dernter . "46 . Această
arhitectură e regăsită într-a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea şi în primii ani ai secolului al XIX-lea la Cârligi, conac al
Cantacuzinilor, la Podolenii Micleştilor, la Bozienii
Ghiculeştilor, la Tupilaţii Catargieştilor, la Stolnicenii
389
Prăjeştilor, la Paşcanii trecuţi de la Cantacuzinii secolului al
47
XVIT-lea la neamul lui Lupu Balş • Iar dacă în acelaşi secol al
XVIII-lea, dar mai ales către 1800 şi după aceea imediat, mica
şi mijlocia boierime olteană şi munteană aveau să recurgă la
casele de tip culă sau chiar la mai modeste case cu pereţi de
Iemn 48, adesea decorate Ia interior cu mult gust remarcat şi de
călătorii străini 49 , locul principilor fanarioţi în acest capitol al
civilizaţiei, al artei româneşti din secolul al XVIII-lea, are un
caracter specific, ţinând în parte şi de tradiţii ale acestui spaţiu,
dar mai ales ţinând de moravuri noi şi de noi sensibilităţi ce
veneau din sau erau influenţate de Orientul otoman, de - aşa
cum era foarte firesc - moda constantinopolitană.
În jurul celor două capitale româneşti şi numai aici, la
porţile Bucureştilor şi ale Iaşilor aşadar, domnii fanarioţi vor
începe să înalţe "case" pentru "primblări" şi edificii uşoare
sezoniere. Noile construcţii erau, în notă orientală, un pandant
al arhitecturii occidentale a rococoului aulic, căutând de
asemenea spaţii mai reduse, o mai mare intimitate a existenţei
cotidiene. Ele erau adaptate unui trai princiar din care eticheta
nu era exclusă dar care avea acum, în Apusul ca şi în Răsăritul
european, momente - tot mai multe cu cât mergem spre finele
secolului al XVIII-lea - de revenire în sânul unei naturi pe
care curând şi poeţii o vor cânta, într-un peisaj ce începea să fie
o preocupare a arhitecţilor şi a ctitorilor deopotrivă.
În tradiţie încă brâncovenească, desigur, hrisovul din 2
mai 1724 al lui Nicolae Mavrocordat aminteşte că pe o moşie a
mănăstirii Radu Vodă "din j os de Bucureşti, pentru plimbarea
măriei sale şi a altor domni", cel dintâi "a făcut o pereche de
case domneşti, cu curte împrejur şi cu grădini" 50 . Sigur este
însă că principalii ctitori de asemenea case "de priveală" şi de
foişoare în prima jumătate şi la mijlocul secolului al XVIII-lea
au fost, în Ţara Românească şi în Moldova, rudele şi
concurenţii Mavrocordaţilor, Ghiculeştii. Între ei, amator de
plimbări, petreceri şi vânători, spirit ludic prin excelenţă, pe cât
390
se pare, a fost Grigore al Il-lea cel care a altemat frecvent, în
deceniile patru şi cinci ale secolului al XVIII-lea, în scaunele
de la Bucureşti şi Iaşi, cu vărul său Constantin Mavrocordat. El
nu va fi fost de-altminteri străin de ideea fondării unei dinastii
continuatoare a cârrnuirilor ghiculeşti din veacul precedent de
vreme ce, mort în scaun în august 1752 în Ţara Românească,
avea să aibă drept succesori pe fiul său Matei, mai apoi pe fiul
Scarlat, el însuşi urmat, în 1766, de fiul său Alexandru Scarlat
Ghica, după care avea să vină domn un alt Ghica, Grigore al
III-lea.
Mare ctitor, cărturar, ştiutor de limbi străine,
întemeietor de şcoli, acest nepot de fiică al Exaporitului -
tatăl său Matei, fiul lui Grigore Ghica, voievodul din secolul al
XVII-lea, era căsătorit cu o fiică a lui Alexandru Mavrocordat
- a domnit succesiv la Iaşi (1726- 1733; 1735- 1741;
1747-1748) şi la Bucureşti (1733-1735; 1748-1752),
întemeind monumente de caracter rezidenţial.
"Cronica Ghiculeştilor", ce-l are drept erou pe acest
prinţ fanariot, vorbeşte pe larg despre actele sale ctitoriceşti, ca
şi despre faptul - informaţie cu care şi alte texte de epocă
concordă - că "domnul ieşea adeseori la plimbare cu boierii
săi, îşi petrecea timpul cu muzica, trăgea cu săgeata şi cu puşca
la ţintă" 5 1 . Din partea unui asemenea personaj - descris în
termeni foarte asemănători şi de Neculce în "Letopiseţ" - nu
52
este de mirare înălţarea unor zidiri pentru "desfătare", iar
cronica neamului său le aminteşte - în nota encomiastică a
vremii - , fie că este vorba de reamenajări în mai vechi
ansambluri monastice - la Bâmova face havuz de piatră şi
foişor 53 , la Galata ridică "casele cele preafrumoase ... pentru
odihnă şi petrecere" 54 - , fie că sunt edificii ridicate pe loc gol,
într-un peisaj ales şi amenajat anume, înconjurate de natură şi
de artificiile peisagistice ale timpului. Cazul cel mai notoriu
este cel al ansamblului pe care-I construieşte lângă Iaşi, sub
dealul Galatei şi lângă mănăstirea Balica pe care o reface: "Mai
39 1
jos de zisa mănăstire, pe câmpia dinspre răsărit, a făcut o
grădină frumoasă în care a zidit case domneşti după modelul
celor de la Constantinopol (Ka'ta ŢQ crxfiJ.la 'tcOV ommirov •it<;
II6A.ero<;) cu meşteri aduşi anume, şi lângă case a făcut havuzuri
şi chioşcuri, iar în faţă, de partea cealaltă, o grădină
desfătătoare cu fel de fel de flori. Apa trecea de la un havuz la
altul pe nişte pietre şi în felul acesta curgea în toată grădina.
Aşa ceva nici un domn nu făcuse şi nici nu găseşte cineva
cuvinte ca să laude îndeajuns frumuseţea caselor, de aceea, pe
drept cuvânt, această grădină a fost numită în limba
moldovenească Frumoasă" 55 . Un text foarte asemănător aflăm
în "Cronica românească" a lui Pseudo-Amiras 56 •
Toate aceste amenajări aparţin încă primei domnii
ieşene a lui Grigore al II-lea Ghica, în 1729 stând deja in aceste
case "doi tineri englezi, fii de nobili" 57 ; zece ani mai târziu, în
1739, în timpul celei de a doua domnii moldoveneşti a lui
Ghica, feldmareşalul imperial rus cu nume germanie Mtinich,
venit împotriva fanariotului credincios Porţii, "a dat poruncă să
dărâme măreţul palat de la Frumoasa, zidit de Grigorie vodă,
care era podoaba ţării şi a capitalei Iaşi, făcând şi aceasta
împotriva oricărei firi iubitoare de frumos", barbarie pe care
după plecarea ostaşilor împărătesei Ana Ivanovna ctitorul
Frumoasei avea să încerce să o corecteze în 1740, de vreme ce
"zidi în timpul verii pe acelaşi loc un nou palat şi găsi cu cale
să-I facă de două ori mai mare" 58.
Atmosfera orientală, cu cântări răsăritene
"hagimeşti" spune Neculce - , cu "pehlivănii" şi "halca", ce va
fi domnit în aceste case princiare din preajma Iaşilor, zidite
după modelul stambuliot, va fi fost accentuată în primăvara lui
1741 când acelaşi Grigore alll-lea Ghica "a zidit în apropierea
acestui palat un al doilea palat, foarte frumos, orânduind ca
primul să fie pentru femei, adică harem iar al doilea pentru
bărbaţi, adică selamlâc, unde s-au zidit încăperi pentru divan şi
scaunul domnesc şi multe alte odăi pentru boieri şi boiemaşi,
392
ca să poată sta acolo împreună cu toţi cei de care avea nevoie,
nu numai vara (n.m.), dar şi ori de câte ori ar fi fost trebuinţă..." •
59
Suntem aşadar înaintea unui soi de reşedinţă cvasipermanentă
îngăduită de apropierea nemij locită a capitalei Moldovei, în
care obiceiurile orientale se instalaseră definitiv sub această a
doua cârmuire a lui Grigore al II-lea Ghica.
Câteva decenii mai târziu, abatele Ruggiero Giuseppe
Boscovich va găsi acest "palazzo" de la "Formosa", "grande e
comodo", distingând alături de ceea ce era "il palazzo del
Principe", "un altro gran palazzo al fianco per le donne, come
se fosse fatto a uso de Turchi"; "ad amendue de'quali si monta
per una scalinata di pietro, che nel secondo e assai grande, e in
60
questo vi sono delia dorature e intagli di prezzo" •
Nu întâmplător, după aceeaşi modă ţarigrădeană găsită
în prima domnie la iniţierea construcţiei caselor de la
Frumoasa, va fi ridicat un foişor situat într-o altă margine a
oraşului de pe Bahlui, ceea ce ne este istorisit de cronica
atribuită lui lenache Kogălniceanu, unde din nou firea
petrecăreaţă a personajului princiar, înconjurat de boieri cărora
le va fi transmis gustul său pentru petreceri, este pusă în
evidenţă, repetându-se informaţii ale textului grecesc al
"Cronicii Ghiculeştilor". "Acest domnu au mai lucrat şi într-
această domnie multe bunătăţi... că au făcut casă domneşti în
ograda Gălăţii şi zidi de petră împregiur mănăstirii, de eşa câte
odată la primblari, şi făce şi masă mari cu toţi boerii cu zicături
şi cu multe eglingeli cari nu pot a să scrie. Mai făcut-au un
foişor în dialul Copoolui foarte frumos, făptură de Ţarigrad cu
tot feliul de boele şi merge ades la dânsul de se englidisa
făcând în toţi anii halca acolo, eşind toţi boerii acolo ..." •
61
Trecuse o jumătate de veac de când, pentru Radu Greceanu
logofătul, foişorul târgoviştean apăruse drept "ciudat", dar este
probabil că acesta va fi semănat mult cu cel de la Copou, foarte
împodobit, desigur, cu vii culori aşezate în manieră şi tehnică
ţarigrădeană. Ciudat însă, "Cronica Ghiculeştilor" diferă
393
întrucâtva de informaţia lui Ienache Kogălniceanu, atribuind
sigur lui Matei Ghica, fiul lui Grigore al II-lea, ctitorirea
foişorului de la Copou. Acest vlăstar al unui iubitor de
"eglingele", fost dragoman mult apreciat de ambasadorii
europeni de la Stambul, "minte ageră, caracter serios, gândire
sclipitoare" 62, devenit domn la Iaşi între 1753 şi 1756, repară
Frumoasa tatălui său şi - după afirmaţia clară a autorului, un
apropiat al Ghiculeştilor - "a ridicat un foişor desfătat şi
măreţ (s.m.) în locul numit Copou, lângă Iaşi" 63 .
Aidoma modelului patern, Matei Ghica era aşadar un
iubitor al aspectului rezidenţial al vieţii aulice şi se va arăta ca
atare şi în trecerea sa în scurta domnie munteană de nici un an,
în 1752- 1753. Înainte de evocarea acestui moment va trebui
să ne amintim de faptul că încă Grigore al II-lea Ghica fusese
- pe pământul Ţării Româneşti, ca şi pe cel al Moldovei -un
ctitor de asemenea arhitecturi de "loisir"; ca şi la Iaşi, unde
făcuse "case" în vechi mănăstiri din jurul capitalei, la Bucureşti
Grigore al II-lea se interesează de incinta mănăstirii Mihai
Vodă şi "a ridicat acolo clădiri minunate ca să şadă in ele vara
(s.m.)", aşadar mai puţin un palat de tipul celui de al doilea de
la Frumoasa ieşeană, cât mai curând un edificiu apropiat,
probabil, de ceea ce va fi făcut la Galata.
Principala realizare de arhitectură a "loisir"-ului a fost
foişorul de la Pantelimon - din care s-au păstrat doar câţiva
stâlpi de lemn decoraţi - unde vodă Grigore, într-a doua sa
domnie, sfârşea şi spitalul cu acelaşi nume de pe malul
Colentinei, "cu o frumoasă şi minunată biserică", cu fântână,
cu "măreţe case domneşti cu două caturi" 64 , ispravnic fiind
Sandu Bucşănescu "mare clucer de arie", el însuşi - ajuns
capuchehaie în Constantinopolul de unde veniseră sugestiile
pentru monumentul ghiculesc - făcând parte dintr-un neam de
boieri-ctitori argeşeni 65 . Foişorul octogonal de la Pantelimon,
înălţat în 175 1, de fapt un monument ce aduna laolaltă, într-un
"eclectism subtil", un chioşc şi o fântână de abluţiune găsită în
394
preajma oricărei moschei turceşti 66 , avea arcade polilobate de
paiantă sprijinite pe 16 stâlpi de lemn cu îngrijite capiteluri
corintice amintind de barocul constantinopolitan de după 1730,
fiind monumentul românesc care reprezenta, poate, cel mai
bine edificiile similare ce vor fi fost ridicate în preajma
Bucureştilor şi Iaşilor în tot cursul secolului al XVIII-lea.
Fiul ctitorului de la Pantelimon, amintitul Matei Ghica,
ctitor la rândul său al foişorului de la Copou, pare a fi fost
preocupat încă înaintea trecerii sale în scaunul de la Iaşi - pe
când se afla la Bucureşti, ca succesor princiar al lui Grigore al
II-lea - de arhitecturi rezidenţiale, mai efemere sau mai
durabile, aşezate în câmpie - cum era şi în Moldova
Frumoasa tatălui său - , într-un peisaj ce începea nu numai să
fie speculat cu ştiinţă, dar şi evocat ca atare de contemporani.
Din nou "Cronica Ghiculeştilor" este aici o mărturie
preţioasă. Aflăm astfel că atunci când ia domnia, în vara anului
1752, Matei Ghica merge la un "foişor frumos" clădit de
Grigore al II-lea, cu o tăntână - aşadar de tipul
Pantelimonului ridicat poate chiar în acelaşi timp, cu aceeaşi
echipă şi cu acelaşi ispravnic de la construcţia de pe malul
Colentinei - în satul Giuleşti, la două ceasuri de Bucureşti.
Aici, în preajma edificiului lui Grigore al II-lea se afla o
înălţime - în descrierea cronicarului se găseşte, dacă nu mă
înşel, prima comentare ştiută a peisajului de câmpie munteană,
imortalizat un secol mai târziu de Odobescu - şi "văzând
măria sa (Matei Ghica n.m.) un deal mai înalt aproape de foişor
s-a gândit îndată că de la înălţimea acelui deal vederea fără
margini înspre câmpia întinsă de jur împrejur poate să aducă
mai mare desfătare sufletului (s.m.)". În consecinţă Matei vodă
pune ca supraveghetor pe aga Dumitrache Şuţu "ca să
clădească pe acel deal o casă mică". "După puţine zile" -
continuă anonimul cronicar ghiculesc - "sus zisul având mai
cu seamă o iscusinţă deosebită pentru asemenea întreprinderi
(s.m.)"- dovadă, adaug, a unei mode ce se implantase prin
395
fanarioţi, cu atmosferă de Ţarigrad - "a pregătit un alt foişor
cu odăi dedesupt, înalt şi măreţ, şi zidit cu mult gust, de la care
se vedea nu numai încântătoarea câmpie dimprejur (s.m.) dar şi
întregul oraş Bucureşti" 67 • Iscusinţa întru construcţie a
"epistatului" Dumitrache Şuţu pare a fi fost deosebită de vreme
ce la trecerea sa în Moldova, în 1753, acelaşi Matei Ghica avea
să pună pe acest boier, devenit mare căminar, să reclădească
biserica şi curtea domnească din Iaşi 68 , nefiind exclusă, cred,
nici participarea sa la ridicarea sau doar la terminarea
amintitului foişor de la Copou.
Se pare că valorizarea peisajului, contrastele înălţimilor
cu câmpia încep acum să fie mult prizate de constructori şi de
ctitori, întrucât şi unii boieri le caută, fapt ce este subliniat în
texte precum acela despre logofătul moldovean Iordache
Cantacuzino care, chiar în deceniile de domnie a Ghiculeştilor,
la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea,
are la Deleni "case foarte frumoase", cu grădini şi cu flori,
aşezate pe o înălţime 69 .
Intreaga această epocă de după 1750 este marcată,
aşijderea, de amenajări rezidenţiale fanariote, chiar dacă nu
găsim în ele o preocupare constantă precum fusese aceea a lui
Grigore al II-lea sau a lui Matei Ghica. Descrieri ale Frumoasei
Ghiculeştilor - devenită reşedinţă domnească secundară în
mod permanent sub ceilalţi principi fanarioţi - indică aici noi
spaţii, noi aranjamente peisagistice; aşa, Grigore Calimachi
pare a fi avut pe un lac anume amenajat caice amintind de
Bosfor, pentru petrecerea unor înalte feţe turceşti cum era, în
1762, Hamza paşa, ginerele sultanului Mustafa al III-lea,
găzduit în palatul ghiculesc 70 , pe care, tot atunci, raguzanul
iezuit, călător dinspre Turcia spre Polonia, amintitul abate
Boscovich îl aprecia pentru dimensiunile, comodităţile şi
omamentele sale 71 şi care, peste mai bine de o jumătate de
veac, avea să fie transformat, tot de un domn din familia
Calimachi, Scarlat, într-un edificiu neoclasic cu două axe de
396
simetrie 72 .
În Muntenia, cea dintâi domnie a cultivatului Alexandru
Ipsilanti, una dintre cele relativ lungi în veacul fanariot
( 1774-1782) s-a soldat, între altele, cu ridicarea de către acest
posesor al unei case rezidenţiale în preajma Stambulului, la
Arnăutchioi, a dispărutului chioşc de la Herăstrău - aflat pe o
insulă a lacului - , refăcut la sfârşitul extrem al veacului de
Alexandru Moruzi 73 , ca şi a unui alt chioşc la Cotroceni, despre
care vorbea, pentru anul 1780, călătorul italian Domenico
Sestini 74 (mărturii ale acestui edificiu de origine orientală- de
fapt mai mult un foişor, probabil - par a fi stâlpii zvelţi de
piatră, împodobiţi cu foi de acant la bază şi capitel, folosiţi,
75
după demolare, la palatul modern aici înălţat ).
Un capitol adesea citat al unor asemenea întocmiri cu
caracter rezidenţial este, în Ţara Românească, cel al domniei
lui Nicolae Mavrogheni ( 1786-1790). Biserica şi chioşcul pe
care le înalţă la capătul dinspre miazănoapte al Podului
Mogoşoaiei, cu şirul de cişmele amenajat pe drumul ce unea
acest punct cu Curtea Veche din Bucureşti, fac parte dintr-o
operă ctitoricească pe care un hrisov solemn o omologa ;
76
chioşcul propriu-zis, ridicat de acest prinţ fanariot amator de
bizarerii nespuse, având o cişmea la nivelul inferior şi odăi la
etaj, a fost distrus de cutremurul din 1838. El apare însă descris
de un austriac, în 1791, ca "Lustschloss" - termen cam
pretenţios, desigur, dar care traduce perfect sentimentul unui
occidental că se afla în faţa unei clădiri cu sens rezidenţial,
secundar - , în timp ce amatorului de exotisme care era
englezul Thomas Hope - cultivat şi celebru colecţionar cu
îndemânare artistică, sprijinitor al unor Thorvaldsen şi
Flaxman, călător din Arabia beduinilor wahabiţi până la Roma
- îi apărea ca o "casă de plăcere pe care o avea în afara
oraşului", cu o remarcabilă grădină alături 77 (tot acest bun
cunoscător al atmosferei în care vieţuise Mavrogheni şi neamul
său, autor, în 1819, al romanului de mare vogă "Anastasius",
397
ne vorbeşte despre un "prinţ Brâncoveanu" ce avea "un chioşc
aurit", cu decor coborât dintr-o pagină din "0 mie şi una de
nopţi") 78 .
Câţiva ani mai târziu, în aceeaşi parte de miazănoapte a
capitalei Ţării Româneşti, mult vestitul Ienăchiţă Văcărescu -
cel ce uimise curtea imperială vieneză cu somptuozitatea
costumului său oriental atunci când a fost trimis de Alexandru
lpsilanti în episodul "fugii beizadelelor" -îşi ridică în 1784-
1791 , la Băneasa, lângă biserica-paraclis încheiată în 1792, pe
locul unei mai vechi case împodobite cu statui văzută de
Sulzer, o luxoasă reşedinţă la care a ostenit zidarul sas
transilvan Johann Ratner cu 12 meşteri "nemţi", reşedinţă pe
care o vedeau - împreună cu grădinile lui Ienăchiţă, el însuşi
autorul stihurilor "Intr-o grădină ... " - călători şi diplomaţi
europeni ~recum contele Auguste de Lagarde şi englezul
Wilkinson 9 (care ştia că în vremea trecerii sale pe aici stăpânul
frumoasei proprietăţi de la intrarea Bucureştilor avea "a kind of
park to his county-house situated behind it") 80 •
Mai de fiecare dată - şi în chip firesc - descrierea
unor arhitecturi rezidenţiale româneşti din secolul al XVIII-lea
e însoţită de aceea a grădinilor înconjurătoare, către care erau
orientate îndeobşte foişoarele şi chioşcurile. După curioasele şi
scenograficele amenajări de grădini artificiale de felul celei
concepute de Miron Costin şi de fiii săi la curtea ieşeană a lui
Antonie Ruset în ultimul sfert al secolului al XVII-lea,
constatăm acum amenajări efective, şi din nou scenografice, de
grădini naturale în jurul primelor "palate", având în ele foişoare
şi chioşcuri de modă orientală, ca atâtea şi atâtea reşedinţe de
pe malul european şi asiatic al Bosforului de unde veneau
cârmuitorii fanarioţi.
"Orânduirea" grădinilor - ceea ce se va numi, puţin
mai târziu, ,jardinomania" 81 - foarte probabil imitând moda
traseelor arhitecturale ale parcurilor în stil francez ce era foarte
răspândită în jurul lui 1700 şi în întregul secol xvm în
398
Transilvania 82 , preocupa încă pe Constantin Brâncoveanu cel
ce întreţinuse la Bucureşti şi la Târgovişte un mare număr de
grădinari . Pentru anul 1707, în legătură cu amenajări de
arhitectură specifice, logofătul Radu Greceanu ne spune într-a
sa "Istorie de taină": " ... la leat 7215 la al 19 an dân domniia
mării sale, fiind în grădina domnească dă la Bucureşti un fuişor
dă lemnu vechi, măriia sa, precum cu alte multe lucruri
înfrumuseţase curtea domnească şi grădina o pusese foarte în
frumoasă orânduia/ă (s.m.), dă vreme ce mai înainte era foarte
proastă şi fără de nimic într-însa, îndemnatu-se-au şi acel foişor
a-1 face dă piatră. Deci arădicând acel dă lernnu ce era, făcut-au
măriia sa dân temelie, tot în locul aceluia, fuişor dă piatră cu
stâlpi dă piatră săpaţi, lucru foarte iscusit şi minunat,
înpodobindu-1 şi cu zugrăvele, atât pă dinlăuntru cât şi pă
dănafară I-au înfrumuseţat, precum să şi vede" . Replică a
83
foişorului din grădina caselor domneşti de la Târgovişte -
Chishull vorbeşte de faptul că văzuse aici, în 1702, grădinile
curţii - acest foişor bucureştean era aşezat într-un spaţiu
înverzit şi înflorit despre care mulţi contemporani ne-au lăsat
mărturii (aşa cum şi pentru Bucureşti, un Del Chiaro vorbeşte
de grădina pătrată în stil italian84 a curţii domneşti : "in forma
quadrata, e disegnato secondo il buon gusto italiana").
Treptat, în veacul al XVIII-lea - atât de preţuitor al
florii şi al vegetalului în genere 85 - , aceste grădini
brâncoveneşti sunt copiate, au replici mai mult sau mai puţin
fidele, în manieră geometrică italo-franceză - de carteziană
ordonare a naturii 86 -la început, apoi în aceea mai "naturală",
englezească, la sfârşitul veacului (acest tip de "grădină
englezească", de "landscape- gardening", pătrunde în Franţa
în deceniul al şaptelea al secolului al XVIII-Iea) 87 , devenind
condiţia sine qua non a "loisir"-ului, a petrecerii în tihnă, a
"primblărilor" atât de apreciate de clasele suspuse, în mediul
aulic şi seniorial al epocii fanariote 88 , ca o prelungire oriental-
europeană a unui fenomen din Vestul continentului 89 .
399
Dacă la Frumoasa ieşeană, Grigore al II-lea Ghica
amenalase havuzuri şi o grădină "desfătătoare cu fel de fel de
flori" 9 între valea inundabilă a Bahluiului şi dealul Cetăţuii, în
1746 mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei vedea într-un conac
boieresc, Ia curtea Dudeştilor de la Frunzăneşti, o grădină cu
pomi exotici (portocali - "naramzi" - , lămâi, chiparoşi) ; se
91
pare că bogatul neam al Dudeştilor, atât de important în secolul
al XVIII-lea muntenesc, avea o predilecţie pentru asemenea
amenajări peisagistice, de vreme ce în 1786 - aşadar patntzeci
de ani după vizita mitropolitului de neam cretan - lady
Elizabeth Craven, plină de ironie subtilă, vede în capitala ţării
ceea ce toţi bucureştenii credeau a fi o "grădină englezească"
(la un deceniu doar după introducerea modei acestora în
Franţa), aparţinând din nou unui Dudescu - fiul lui
Constantin, Nicolae-, pe care însă corespondenta margrafului
de Brandenburg o socotea, superior, asemănătoare unei grădini
de zarzavat a unui preot de ţară britanic: această mult lăudată
"fine English garden belonging to an old boyard" era pentru ea
"a county curate's kitchen-garden in England and that were the
same" 92 . Zeflemeaua nu îmi pare deloc tulburătoare dacă nu
uităm ironiile şi rezervele britanice, strict contemporane, faţă
de chiar "parcurile englezeşti" din regatul peste care stăpânea
Marie-Antoinette 93 .
Vor fi existat, desigur, în acest domeniu unele legături
ale boierilor şi domnilor de la Bucureşti şi Iaşi cu mediul
transilvan unde magnaţii aveau parcuri cu grijă amenajate, de
tip apusean. Către 1750- 1760 baronul Brukenthal la Avrig şi
familia Banffy la Bonţida, iar către 1789-1792 familia Teleki
Ia Gorneşti 94 , îşi făceau asemenea parcuri amintind fie de cele
vieneze sau din preajma Vienei (Laxenburg, de pildă), cu
balustrade, bazine, havuzuri, canale, pante taluzate, cu statui,
obeliscuri, arteziene şi "gloriete", fie cu traseele peisagere mult
mai libere, fără rigidităţi geometrice, precursoare ale parcului
romantic, ale parcului englezesc transplantat pe cursul sinuos al
400
Mureşului. Oricum, grădinari străini, nemţi şi francezi erau nu
puţini - un "Ludvic" avea, în 1777, pentru grădina casei sale
de la Iaşi, boierul Ioniţă Canta95, la conacul de la Cucuteni al
aceluiaşi erau, ca grădinari, un polon şi un francez 96 - şi în
ciuda faptului că Hope ne spune despre Mavrogheni că, la
chioşcul său de la capul Podului Mogoşoaiei, "a desenat el
însuşi şi a pus să se planteze o superbă grădină" , este de
97
crezut că tot grădinari străini vor fi lucrat aici, ca şi la celelalte
grădini din Bucureşti ce apar, pe lângă casele boiereşti, în
planul oraşului din 1791 datorat ofiţerului austriac Ernst .
98
"C'etaient de beaux jardins romantiques" scria cosmopolitul
prinţ Charles Joseph de Ligne (cel supranumit "le charmeur de
!' Europe ... " "Franc;:ais en Autriche, Autrichien en France, l'un
et l'autre en Russie") despre grădinile ieşene din 178899 ; în alt
loc el vorbea despre focurile de artificii orânduite aici "dans un
bois romantique" 100 , văzând, desigur, amenajări de felul celor
de la casa lui Ioniţă Canta, cu pavilioane, flori, livezi pitoreşti
ce făceau din acest oraş - ca şi din Bucureşti - o mare
grădină (aşa avea să vadă, în 1818, Bucureştiul, secretarul lui
Caragea vodă, Franc;:ois Recordon). Pentru marele senior valon,
cultivatul şi bogatul prieten al Ecaterinei a Il-a şi al lui Iosif al
II-lea, faptul constituia, fără îndoială, un simpatic exotism,
"romantismul" grădinilor ieşene depăşind la acel sfărşit de
secol XVIII impresionanta ordine geometrică franţuzească cu
care va fi fost obişnuit ochiul prinţului de Ligne.
Observaţia unui peregrin din primii ani de după 1800,
contele Vincenz Batthyăny, valabilă în fapt pentru ambele ţări
române - ,jeder Ftirst der Walachei pflegt sich einen Garten
un d em. L usth aus anzu 1egen" 10 1 - rezuma, cu srguran,a,
• t- o
realitate a arhitecturilor rezidenţiale, dar şi un întreg gust al
locului pentru o natură care, mai demult încă, se insinuase în
pridvoarele bisericilor şi ale caselor ţărăneşti, în cerdacele şi
galeriile unor case de târgoveţi.
Sigur este şi faptul că frecventarea tot mai asiduă a unor
401
asemenea arhitecturi rezidenţiale şi, în general, gustul sporit
pentru ridicarea de monumente - "zidirile . .. care înpodobesc
această grădină a Ţării Rumâneşti" cum le numea, la 1798,
într-o prefaţă de triod apărut la Bucureşti, Grigore
Râmniceanul 102 , cărturarul iluminist discipol al episcopului
Chesarie - nu vor fi rămas fără ecou în treptata îmbogăţire,
mlădiere, afinare a unui lexic românesc adecvat descrierilor de
arhitectură 103 ; să reţinem, la cel mai înalt nivel al expresiei
literare a timpului, evocarea din 1788 a palatului lui Iosif alU-
lea văzut la Viena cu câţiva ani înainte, de către abia amintitul
Ienăchiţă ce urcase spre sala de audienţă a Habsburgului -
"divanul" pentru dregătorul muntean, rudă cu prinţii fanarioţi
- "într-un fuişor cu stâlpii de marmură ce-i ţin în spinare
lei" 104 • După cum elen-au rămas fără răsunet în transformarea
tot mai curentă a câte unui monument în "izvod", în model
îndeobşte copiat în orizonturi sociale şi geografice identice sau
apropiate, ctitorii exprimându-şi limpede atari preferinţe, ca
niciodată în secolul precedent; aşa în 1762, la înălţarea de către
hatmanul Vasile Ruset a Doljeştilor, lângă Roman, imitare a
"făpturii" bisericii de la Fântânele-Bacău din deceniul anterior,
cu precizarea "însă la măsură să fie mai micşoară precum să
cadi la un schit" 105 ; aşa în 1777 când căpitanul Mihai Poenaru
se obliga să facă la Voinigeşti, în Argeş, un lăcaş "dă furma
bisericii din Vlădeşti, sud Vâlcea" ; aşa în 1785 când un zidar
106
sibian făcea biserica mănăstirii prahovene Poiana după modelul
a două ctitorii bucureştene, de la Măgureanu şi Icoanei (şi
107
exemplele se pot înmulţi cu altele luate din sfera picturii
religioase: în 1815- 1816, în Moldova şi în Oltenia, este cazul
zugravului Vasile din Armăşeni sau cel al zugravului Ioan ce
lucrau cu "văpsele curate", pentru mici sau mari boieri, icoane
şi catapetesme copiate, potrivit înţelegerii, la cutare sau cutare
monument din părţile Fălciului sau ale Gorjului) 108 .
*
Prelungind un spirit aristocratic pe care a doua jumătate
402
a secolului al XVII-lea îl conturase limpede, al XVIII-lea veac
înregistrează, la nivelul marii boierimi pe cale de a deveni
protipendadă fanariotă, un sporit interes genealogie, gustul
pentru alcătuiri de "spiţe de neam", poate şi ca urmare a unor
contacte sporite cu imperiile creştine învecinate; interesul
acesta este vădit în cazul Mavrocordaţilor, cu consecinţe
literare dar şi figurative, de felul celor puse în lumină, mai
demult • În cazul cantacuzineştii "Genealogii" din 1787 a
109
banului Mihai 110 , în cel al înscrisurilor de vechime ale
boierimii din Moldova de dincolo de Prut, el era transferat şi
asupra vizualizărilor heraldice ale unor descendenţe ce trebuiau
aliniate, eventual, unor criterii europene. Nevoia recunoaşterii
nobilităţii lor şi în alte părţi decât în ţară o încearcă - pe
urmele unui Brâncoveanu, principe al Sf. Imperiu, ale unui
Cantemir, prinţ al Imperiului rus, ale unor înalţi dregători
deveniti conţi imperiali precum marele postelnic Neculai
Ruset 111 sau marele logofăt Radu Dudescu - şi boieri ce încep
acum afirmarea politică a neamului lor • Pentru un Barbu
112
Ştirbei, ajuns în Apus pe la 1796--1797, era important - o Dumitru-, în pisania ctitoriei lor din 1752 de la Neculeşti 120,
spune singur şi cu toată conştiinţa nobilităţii - să intre în
"prieteşug cu mulţime de grofi şi prinţi", pe când făcea, la
"Carălspat", "spaţiri pă la grădini", să fie poftit la "prinţipu de
Curlandiia, adecă Duca, cu Ducheza", să cunoască "un
inbasador dela Şpania", să aibe relaţii "den toate laturile, şi tot
oameni mari, prinţipi, grofi, baroni şi cavaleri" 113 ; tot aşa de
însemnat avea să le apară Bălşeştilor moldoveni, în 1813, să-şi
alcătuiască un impresionant armorial cu "sămne", blazoane de
inspiraţie occidentală dar de concepţie locală, aparţinând
fiecărui membru al familiei, cu fineţe grafică realizat de
arhitectul Johann Freywald şi de slugerul Constantin
Leondari 114 , fiul tragi eului ctitor, de la 1800, al unduios -
barocei biserici ieşene a Sf. Haralambie.
O nouă înflorire a blazonului boieresc conform unor
norme mai stricte într-a doua parte a secolului al XVIII-lea 115,
403
dar anticipată de libertăţi heraldice pe care le găsim în 1732 la
portalul bisericii ilfovene de la Frunzăneşti 116 ; profuziunea
scuturilor baroce şi rococo, a coroanelor închise şi deschise
arborate în steme de familie sau ale ţării de majoritatea
principilor fanarioţi
11 7
ce ajung să-si alăture steme ale
ţinuturilor (englezul William Mac Michael vedea asemenea
armoarii mai târziu, pe la 1818, în medalioane circulare
"painted in fresco" în palatul neoclasic al domnilor de la
Iaşi) 11 8 se alia cu o propensiune vădită spre ilustrarea
figurativă, portretistică, a unor genealogii. Această tendinţă,
întâlnită încă la începutul veacului la Constantin Brâncoveanu,
sau spre mijlocul său la Constantin Mavrocordat, e regăsită la
nivelul marii boierimi - o înregistrează agentul austriac
Raicevich ("Tutti li Principi e molti ricchi particolari... non
hanno trascurato di far dipingere intemamente sopra le muri
proprii Ritratti e delia loro famiglia" 11 9) - , spre a se extinde la
boierimea de ţară munteană şi olteană: la acei "boiari de bun
neam" care, precum Lereştii argeşeni - Pârvu, Şerban şi
îşi urmăreau scoborârea până la Buzinca marele comis din
prima jumătate a secolului al XVII-lea; care, ca Bengeştii către
1730 încă, puneau să se zugrăvească în principala lor ctitorie
un strămoş, ,jupan Mihai ... vei spătar", "care au fost la Mihai
Vodă cel Viteaz" , în timp ce boierii Brădeşti, descendenţi
121
din slugerul şi armaşul Preda al aceluiaşi Mihai vodă, pictau
Fig.l09 după 1752 în biserica lor şi pe strămoşul Barbu, mare stolnic al
lui Matei Basarab 122 - aşa cum o va face, patruzeci de ani mai
târziu, în 1793, armaşul Constantin Râioşanul la schitul gorjan
Strâmba, cu străbunul său Stoichiţă, al doilea logofăt al fiului
lui Pătraşcu cel Bun - , iar pitarul Constantin Argetoianu
punea să fie zugrăvit după 1761-1762, la Braloştiţa, ilustrul
antecesor marele spătar Mihai Cantacuzino, menţionat, pentru
notorietatea sa, şi în pisanie 123 • Asemenea "portrete
genealogice" 124 aveau un caracter simbolic precumpănitor,
404
expresivitatea portretistică fiind scăzută, corespunzând în fond
unui spirit "istorist" ce prefaţa - ca şi în alte părţi ale
Europei 125 - o mentalitate de-a dreptul modernă, detaşată de
evul mediu, unui " medievalism" conştient, cărturăresc, dirijat,
ce era fundamental deosebit de cel popular, inconştient şi
spontan al epocii din jur de 1800; un spirit pe care,
arheologizant chiar, veacul al XVIII-lea îl înregistrează şi la
noi, tocmai în ultima sa parte, când Nicolae Mavrogheni
poruncea să fie drese chipuri de ctitori "pe unde vor fi stricate",
întrucat "pomemrea 1or "s-au dat 1a ne b~agare de seama~ " 126 -
0
A "
prin faimosul hrisov din 22 august 1786 privitor la
arhizugravul Iordache Venier - , sau înainte cu câţiva ani
( 1782), când Alexandru lpsilanti punea să fie reparat un
monument precum Cotmeana 127; aceasta dupa~ ce m pnma parte
A o
a secolului (1732) Grigore al II-lea Ghica vizitase câteva din
vechile lăcaşuri moldoveneşti de la Suceava, Neamţ, Secu,
Slatina, Dragomirna, Probota, Baia 128 , iar mitropolitul Neofit
Cretanul înregistrase erudit, în 1746-1747, inscripţii şi
istoricul vechilor lăcaşuri ale Ţării Româneşti 129, aşa cum avea
să o facă, pe Ia 1774, notând şi pomelnice, boiernaşul autor al
. . tabe 1are"130
" C rono1og1e1
* ctitorul de la Preajba - , a "carâtelor", a "butcilor" ce trebuiau
Factor de compensaţie, desigur, într-o vreme prin
excelentă a nestatorniciei politice şi cotidiene, fastul ce însoţea
acum a;bitecturi rezidenţiale, atitudini şi veleităţi senioriale era
şi el o moştenire directă a veacului precedent. Cert este că
acum acest fast apare cu consecmţe . 1e sa1e extreme 131, d evme .
un laitmotiv al perceperii, de către străini, a condiţiei boierimii
din epoca fanariotă - români şi greci, deopotrivă 132 - şi , se
pare, o autentică paradigmă europeană, chiar şi pentru cei ce
făcuseră experienţa Europei rococoului sau a Orientului islamic
unde curtile puternicilor timpului erau purtate de acelaşi val de
lux 133 . Încercări de impunere a unor norme de sobrietate
vestimentară - începând cu Nicolae Mavrocordat 134 ce-şi
405
sfătuia fiul în acest sens, şi nu în zadar, de vreme ce deloc
făţosul Constantin cel cu "făptură proastă şi căutătură
încrucişată" îi apărea cronicarului "scârbit de plăcerile şi
135
petrecerile acestei vieţi" 136 , în timp ce artiştii consemnau, în
cazul său, imaginea unui costum de aparat auster (cum apare în
gravura berlinezului Georg Friedrich Scbrnidt), continuând cu
Grigore al II-lea Ghica 137, dar mai ales cu nepotul său, Grigore
al III-lea, sub care "s-au rădicat ace cheltuială nebuniască a
strailor" 138 sau cu un Constantin Moruzi mai apoi 139 - s-au
dovedit absolut zadarnice. Zadarnice înaintea unei boierirni ai
cărei cei mai bogaţi reprezentanţi - după cuvintele lui
Hauterive ce-şi cunoştea subiectul, venind dintr-o aristocraţie
ce ştiuse la începutul veacului ultimele reglementări
somptuoare ale Vechiului Regim - "voudroient reunir le faste
de l'Asie au luxe de L'Europe" 140 ; aceasta într-o somptuozitate
feerică mărturisită de averile la care se cifrau rochiile unor
boieroaice din Moldova, pe la 1790 141 , de bijuteriile 142 sau de
broderiile liturgice cu catifea şi fir 143, somptuozitate ajunsă la
extravaganţa caleştilor poleite ale lui Mavrogheni, a
podoabelor de argint pentru pus pe masă oferite în dar
domnului la 1787 de Stan Jianu postelnicul din Craiova 144 -
"să fie modă ca de Beci" 145 ; somptuozitate, în fine, căreia nu
putea să-i facă faţă cutare consul prusian la 1785 146 sau cutare
viceconsul al Republicii Franceze în 1801 a cărui impresie la
Iaşi - "le luxe y est â la lettre un besoin de premiere
147
necessite" - se întâlnea cu cea a simplului negustor Sava
Ioan Tetoveanul ce scria cu un an înainte de 1821 din Ţara
Românească: "aici oamenii sunt cu gândul mai mult la luxus
decât la ale mâncării" 14 8 .
"Oriental richness and profusion of ornament" 149 , " le
luxe le plus bizarre" , iată sintagme curente ale călătorilor şi
150
diplomaţilor timpului despre costumul şi podoabele
aristocraţiei româneşti - o somptuozitate ce avea să fie un
406
semn distinctiv al vremii, una dintre structurile sale artistice,
difuz prezentă chiar şi în unele zone ale etnograficului legate
mai mult de Balcani - , despre fastul acesta ruinător pe care îl
combăteau chiar unii fanarioţi, în aşteptarea generaţiei de
scriitori de la 1820 care îl va ataca în numele unor norme
"moraliceşti", dar de care predecesorul lor Ienăchiţă Văcărescu,
deşi "dikeofilax al bisericei cei mari a Răsăritului", nu s-a sfiit
a se înconjura până la scandal: să ne amintim de mărturia
viitorului episcop al Argeşului, Grigore 15 \ de sculele lăsate în
urmă de răposatul vistier care, potrivit stihului popular, avusese
din timpul vieţii "ciubuc de diamant" 152 ("mătănii de
mărlfăritare", "paftale de diamant", tabachere şi ceasuri de
aur) 53 şi de chiar plasticitatea evocatoare a descrierilor marelui
dregător ce-şi lua drept pretext "blanele de samur", brâul şi
şalul spre a aminti de senzaţia făcută la curtea "chesarului" şi a
lui Kaunitz, în 1782 154, prin costumul său tocmai, imagine de
portret pictat în epocă demnă de acel fast oriental, de acele
"turqueries" tot mai apreciate în Apus. Un fast pe care îl
dovedesc şi miniaturi sau picturi de şevalet din spaţiul
românesc, între 1780 şi 1820, înfăţişând, cu gust - învecinat
preţiozităţilor literare ale acelor ani 155 - pentru amănuntul
sclipitor, pentru strălucirea mătăsoasă a turbanelor şi a şalurilor
scumpe, pe un Manolache Bogdan, conspiratorul decapitat la
1778 - reprezentat într-o miniatură plină de fineţe şi nuanţe 156
- sau pe un Ion Manu, fiul ctitorului de la Leordeni.
Corolar al fastului prin care se vizualizează îndeobşte
eticheta aulică, ceremonialul el însuşi - implicând o convenţie
mult prizată în Europa atâtor incertitudini dinastice 157 - îşi
găsea acum fixarea într-un corp unitar unde, iarăşi , elementul
oriental turcesc precumpănea, precum acea "Condică ce are
întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni"
alcătuită de Gheorşachi al doilea logofăt, în 1762, în Iaşii lui
Grigore Calimachi 58, principe amator de fast ca şi succesorii
săi moldavi şi munteni Alexandru Calimachi, Alexandru
407
Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Mihai Suţu, fsentru care "haina
cea înpărătească, ce să chiamă cabaniţă" 59 era şi un reper
ideologic de vreme ce amintea veşmântul sultanului.
Fost-a această aplecare pronunţată spre fast şi
ceremonia! a secolului fanariot doar o prelungire a celei din
veacul precedent, doar o baroc-târzie nevoie de compensaţie
pentru o existenţă precară, presărată cu umilinţe şi perpetuă
ameninţare a celor puternici din partea şi mai puternicului
Stambul? Sau, cumva, a fost şi o amintire tot mai palidă a unui
Bizanţ ce se voia, măcar în registrul ideal, prelungit de principii
veniţi din acelaşi loc unde domniseră cândva basileii, înaintaşii
sultanilor? Căci ea era în fond şi o parte din valul de
bizantinism târziu pe care nu am a-l comenta aici altfel decât
surprinzându-i, o dată mai mult, difuza prezenţă în tot ce era
imagine tradiţională zugrăvită în biserici de sat şi oraş; în
vieţuirea neverosimil de târzie, incongruentă mental cu noua
epocă, a pravilei bizantine - să ne amintim de hrisovul
bucureştean din mai 1768 al lui Alexandru Scarlat Ghica
cuprinzând reglementări de drept orăşenesc în materie de
ctitorie, de spirit aproape burghez, cu referiri însă la legislaţia
Bizantului timpuriu şi chiar la un tratat de arhitectură al lui
lulian' Ascalonitul din secolul al VI-lea 160 ; în ceremoniile
domneşti de încoronare descrise de un Gheorgachi, ba chiar, aş
fi înclinat să o spun - adăugându-i partea de modernitate a
simbolisticii cromatice la mare preţ în Europa prin monarhia
restaurată a Burbonilor - , în chiar reglementările unei
interdicţii somptuoare din ianuarie 181 7 161 a lui Ioan Caragea
- rău întâmpinată de marea boierime - , stipulând folosirea
culorii albe la veşminte doar de către membrii familiei
princiare, "numai obrazelor cărora le vor fi încredinţate domnii
şi oblăduiri de noroade". Tardiv semn de autocraţie fanariotă, o
asemenea reglementare, amintind şi de reguli fixe ale
Bizanţului defunct, aparţinea, ca simplu simptom, unui registru
mai larg al secolului al XVIII-lea: cel al unui mic despotism
408
căruia istoricii i-au dat atributul de "luminat", atunci când au
luat în consideraţie normele politice şi intelectuale după care s-
au condus principii fanarioţi - în frunte cu Mavrocordaţii -
ce continuau parţial, în condiţii cu totul noi ale uneia dintre
"Europele periferice" 162 , şirul voievozilor cu năzuinţe
monarhice din secolul al XVII-lea. Erau acei cârmuitori,
efemeri e drept, ce şi-au putut afirma, nu mai puţin, precum cei
doi Mavrocordaţi din anii '80 în Moldova, înaintea Austriei şi
Rusiei imperiale, apartenenţa la o familie suverană şi la un
imperiu care, fie el ş i musulman, nu era mai puţin succesorul
ortodoxului Bizanţ 163 • Erau stăpânitori aidoma lui Nicolae
Mavrogheni care, voind a exalta vremelnica-i putere
"autocrată", punea să i se ilustreze momentul urcării în scaun,
în primăvara lui 1786, de către un artist ce a fost identificat în
persoana amintitului Venier 164 - pe numele italian Giorgio - ,
originar, probabil, din Veneţia sau din altă parte a Italiei de
nord-est (principele fanariot, pornit din Arhipelag, este
reprezentat, cu însemnele puterii, într-o autentică "sală a
tronului" de la Curtea Nouă bucureşteană, totul fiind scăldat
într-o cromatică festivă pe linia tradiţiei picturii veneţiene, dar
conceput cu o stereotipie 165 şi un convenţionalism ce Fig. IlO
mărturisesc un nivel artistic prea puţin elevat); nu mai puţin,
pentru o aceeaşi ilustrare artistică a faptelor sale, Mavrogheni
patrona pictarea de "scene istorice", precum în acea icoană
alegorică de la Căldăruşani, datată l ianuarie 1789 şi datorată
zugravului Grigore 166 , înfăţişîndu-1 pe domn răsplătind ostaşii
Fig. III
ce luptaseră împotriva austriecilor în ultimul mare război al
veacului din aceste părţi de lume, "scene" redate într-o manieră
stângace, uscată, fără perspectivă, schematică şi didactică
(sporită şi de amplele texte de inscripţii întovărăşitoare ),
167
într-un spirit narativ pe care îl augmentează împrejurarea că
detalii ale icoanei pot fi regăsite în cuvintele unor buletine
militare ale fanariotului din Muntenia sau ale unor stihuri
contemporane 168 . Erau, totodată, domni dintre cei cărora nu le
409
vor fi lipsit timide dar certe năzuinţe dinastice şi încercări de
stăpânire autocrată în cheie fanariotă, traduse prin succesiuni
din tată în fiu, în anii 1730-1760 (Mavrocordaţii, Ghiculeştii,
Racoviţeştii în Tara Românească , cei din neamul Calimachi
169
în Moldova) 170 , prin succesiuni în sânul aceleiaşi familii
(Ghiculeştii din Muntenia - Scarlat, Alexandru Scarlat şi
Grigore al Ill-lea în anii 1765- 1769), prin domnii paralele ale
unor voievozi înrudi ţi la Bucureşti şi Iaşi (cazul
Mavrocordaţilor, Ion şi Constantin, în 1744-1747, sau cazul
Şuţeştilor, Alexandru şi Mihai, în 1819- 1821).
*
O chestiune pe care istoricul artei româneşti din secolul
al XVIII-lea nu poate să o treacă cu vederea este cea a tipului
de patronaj, de acţiune ctitoricească, acolo unde semnele unei
noi mentalităţi, ale unor trăsături regionale chiar, se vădeau de
timpuriu, crescute din nou pe tradiţii ale patronajului din veacul
anterior. Dacă în cazul românilor ardeleni acest fenomen se
reducea exclusiv la nivelul social al ţăranilor, micilor orăşeni,
clericilor mărunţi legaţi mai ales de focare spirituale din
Făgăraş, din Ţara Bârsei, din centrul şi nordul Transilvaniei ce
difuzau forme şi iconografii de descendenţă brâncovenească de
dincolo de munţi - în vreme ce autorităţile habsburgice,
iezuiţii, clerul catolic şi cel unit, nobilimea maghiară şi
patriciatul săsesc patronau, în paralel, programe de arhitectură,
sculptură şi pictură barocă de sorginte austriacă, mult
temperate în sens local - , în cazul moldovenesc, pe de o parte,
în acela muntenesc şi oltenesc, pe de alta, ne aflăm - dincolo
de prea bine ştiuta unitate de viziune, iconografie şi limbaj -
înaintea unor accente stilistice diferite, ca realităţi artistice
deosebite moştenite din secolul al XVII-lea.
Existenţa unui model copleşitor, cel brâncovenesc, sub
zodia căruia veacul al XVIII-lea se deschisese la sud de
Carpaţi, nu a rămas fără consecinţe la nici un nivel social din
Ţara Românească.
410
 Înaintea preluării modelului de către târgoveţii şi
moşnenii ce-l vor răspândi, într-un orizont medievalizant şi
folclorizant, după 1750, acţiunea acestui model este evidentă,
în prima parte şi la mijlocul veacului, în efortul ctitoricesc,
foarte limitat de altminteri şi doar la capitala ţării, într-o epocă
de relativă stabilitate, al unor domni fanarioţi (de fapt aceia ce
au năzuit cel mai mult la înjghebarea unor cârmuiri "de
familie", recognoscibile şi în ctitoriile neamului lor ).
171
Acesta este cazul Mavrocordaţilor, cu biserica întru
totul reprezentativă a mănăstirii Văcăreşti, ridicată între 1716 şi
1722, în isprăvnicia boierilor Matei Mogoş, Manolache şi Iane
- criminal demolată acum două decenii - prin a cărei bogăţie
a decoraţiei sculptate la portal, coloane şi capiteluri
neocorintice şi prin al cărei plan, reluând la pronaos, la o scară
monumentală, planul Hurezilor, Nicolae vodă a dorit să dea o
replică abia încheiatei ctitorii a lui Constantin Brâncoveanu,
modelul său - într-un ansamblu grandios şi de o simetrie
absolută, dominat de un lăcaş unde epigonismul se citeşte în
îmbinarea rece a părţilor 172 - , dar şi cu paraclisul mitropoliei
bucureştene unde, la 1723, ecoul abia terminatului şantier de la
Văcăreşti e resimţit în decoraţia sculptată, sau cu biserica
Foişor zidită în 1745 de către una din soţiile lui Nicolae
Mavrocordat, Smaranda. 173
Acelaşi este, pe de altă parte, cazul Ghiculeştilor prin
ctitoria de la Pantelimon - "frumoasa şi minunata biserică"
174
a lui Grigore al II-lea înălţată până în 1750, aşijderea dictatorial
dărâmată - ce avea un admirabil portal de tradiţie Fig.ll2
brâncovenească mult barocizată, timbrat la rându-i de o stemă
barocă -, mai apoi prin biserica Sf. Spiridon Nou, în 1766 -
1768, începută de Scarlat Ghica şi sfărşită de moştenitorul său,
în isprăvnicia lui Ienăchiţă Văcărescu ce fusese zugrăvit el
însuşi 175 în acest monument dispărut în secolul al XIX-lea.
Modelul brâncovenesc a stat, de asemenea, înaintea
ochilor unor ctitori ce au fost înalţi ierarhi, durând lăcaşuri în
411
chiar reşedinţele păstoririi lor, după pilda Antimului
bucureştean: cel aşa-numit "cu Sivilele"- după imaginile ce-i
decorau exteriorul - , înălţat de mitropolitul Daniil spre
sfărşitul anilor '20, mai târziu - colportând o întreagă modă a
împodobirii faţadelor cu pictură figurativă - , la Rârnnicu
Vâlcii, paraclisul episcopiei ridicat în 1750- 1751 de episcopul
iubitor de cărţi Grigore Socoteanu - înaintaş în scaun al
marelui Chesarie 176 - , cel care avea să încheie, tot aici, în
1765, biserica Tuturor Sfinţilor unde un constructor anonim
copia stângaci, fără nici un fel de înţelegere a ritmului şi a
Fig.ll3 echilibrului arhitectonic, dar într-un chip extrem de pitoresc,
micile turle torsate de pe pronaosul unui venerabil monument
medieval, biserica lui Neagoe de la Argeş.
După pilda înalţilor prelaţi, însemnate sau măcar bogate
personal ităţi ale clerului monahal au ctitorit monumente
postbrâncoveneşti exemplare, fie devenind modele pentru o
întreagă serie de lăcaşuri prin ele începută, fie luându-şi drept
izvod vreun important monument brâncovenesc.
Astfel, arhimandritul epirot Ioanichie din Pogoniana
ridică în 1724 - mărind-o foarte curând (1729-1730) -
Fig.ll 4 pitoreasca biserică bucureşteană ce avea să poarte numele
ctitorului în ipostaza-i de "Stavropoleos" ("mitropolit al
Stavropolei" şi "exarh a toată Caria" din 1726 începând), care
se înfăţişează printr-o "subtilă îmbinare a valorilor cromatice şi
plastice ... , o fericită proporţionare a volumelor şi o armonioasă
dispoziţie a omamenticii, pictate în savante arabescuri florale
sau cioplite migălos în piatră" 177 , cu un pridvor unde arcadele
trilobate reiau identic motivul arcaturilor de pe faţadele
acoperite la partea superioară de o zugrăvită vegetaţie
arborescentă, cu vrejuri şi flori ce se regăsesc şi în decorul
cioplit în piatră de la intrare (coloane cu fusul închipuind
frunze de ferigă, capiteluri neocorintice, balustrada scu lptată
prin ajurare unde vegetalul unduitor înconjoară scena luptei lui
Samson cu leul); monumentul lui Ioanichie avea să aibă o
412
posteritate neobişnuită, mai ales prima parte a veacului
adoptându-i formulele decorative - la biserica pahamicului
Dumitru din Râfov (1742-1743), la cea bucureşteană a Sf.
Elefterie (către 1744), la cea a schitului Balamuci (1752),
ctitorie a unui egumen de la Sărindar, la biserica Batişte (1764) Fig. liS
- , a doua parte a secolului răspândind pictura exterioară cu
motive vegetal-florale ajunsă la forme de o exuberanţă greu de
imaginat, ca la dispăruta biserică a schitului Mărculeşti -
Flămânda (1764 -1765) - unde vase de flori zugrăvite se
învecinau cu colonete şi arcaturi în acoladă pictate în "trompe
l'oeil" 178 - sau, mai potolit dar foarte decorativ, la biserica
vâlceană de la Scăueni, începută în 1796 dar încheiată abia în
. T eodoste . 179
1818 de egumenu1coztan
Două decenii după Stavropoleos, o altă ctitorie a unei
înalte fete călugăreşti avea semnificaţia sa aparte: în 1747, la
ŞomăneŞti-Teleşti, în Gorj, un important stareţ al Hurezilor,
Dionisie II Bălăcescu, cel ce avea să fie curând ctitorul
faimosului foişor din 1753 în mănăstirea lui Constantin vodă
- la care a ostenit pietrarul Iosif ce a conceput variat, într-o
agitaţie barocă a decorului brâncovenesc, coloanele cu torsadă
amintitoare de cele ale unor mihraburi turceşti - , înălţa în
locul unui mai vechi lăcaş în care era îngropat tatăl său, Fig.ll6
biserica actuală ce caută să redea, la alte proporţii, aspectul
bisericii de la Hurezi unde Dionisie păstorise o jumătate de
secol ( 1734-1783) 180 ; în pictura de aici a fost aşternută
modesta pisanie cuprinzând însă cuvintele de reculegere şi
nedisimulat orgoliu al meşterilor de acum două secole: "s-au
zugrăvit de mâinile cele de ţărână" ... "şi noi vom muri iar
~ 181
1ucru va ramane m vect
A A ."
Ca şi prinţii fanarioţi, ca şi mitropoliţii, episcopii şi
staretii din Muntenia şi Oltenia, o boierime a locului activă,
dina~ică, chiar dacă stratificată îndeajuns de mult în cursul
veacului, a fost îndeosebi prezentă în ctitorirea de lăcaşuri.
Acestea erau, la început, ale unor mari dregători, mai apoi, din
413
ce în ce mai mult, ale boierimii locale - puternice şi
privilegiate - din părţile oltene şi din jurul Bucureştilor.
Semnificativ, în anii '20 bisericile înălţate în capitala
Ţării Româneşti aparţin, în imediata descendenţă stilistică
brâncovenească, chiar unor rude prin alianţă ale abia tragic
dispărutului Constantin Brâncoveanu, mari boieri ce au folosit
drept ispravnici, pe şantierele strict contemporane de la
Creţulescu şi lenii, boieri de treaptă inferioară (logofeţii Pârvan
Loloescu şi Mihai). Zveltă şi elegantă - ca şi cea de a doua,
isprăvită în 1724, demolata biserică a Ienii a lui Pană Negoescu
marele logofăt, nepot al lui Antonie vodă din Popeşti şi rudă
apropiată a doamnei Maria Brâncoveanu - , biserica
Creţuleştilor, terminată în 1722, prelungea patronajul acestei
familii tot mai însemnate din Muntenia, aşa cum îl consemnase
a doua jumătate a secolului precedent. Marele logofăt şi vornic
Iordache Creţulescu, ginerele Brâncoveanului, înălţa acest
lăcaş exemplar pentru începutul de veac XVIII, unde faţadele
de cărămidă cu panouri superioare în arc frânt, întretăiate de
alte arce similare, mai mici - în tradiţia recentă a Mogoşoaiei
şi a Sărăcineştilor, dar şi în cea mai veche a decorului unor
turnuri-clopotniţă din vremea lui Matei Basarab - accentuează
aievea elansarea edificiului.
Într-o epocă de războaie, instabilitate politică, punctată
şi de unele drame ce au impresionat conştiinţa colectivă,
atingând chiar direct, în cazul de faţă, neamul ctitorului, nu va
mira prea mult apariţia, în pictura din ~ridvorul bisericii
bucureştene, a unor scene din "Apocalips" 18 - în tradiţionala
iconografie athonită de inspiraţie germană din Renaştere
Fig.ll7
(Dtirer sau Cranach) - , un simptom al acestui timp obsedat,
baroc, de alegorii, fiind reapariţia aceleiaşi tematici
eshatologice, cu şi mai multe scene, în aceiaşi ani şi în acelaşi
oraş, în zugrăveala pridvorului de la Văcăreşti. După cum,
pentru o familie de mari boieri, dintre care unii - cu studii în
Apusul catolic ca Matei Creţulescu - cereau, tot pe atunci
414
(1719), ca fiii lor să înveţe latina şi italiana, nu puteau fi decât
la locul lor acele ecouri de iconografie occidentală din "Patimi"
- reeditând, la o jumătate de secol distanţă, elementele
iconografice apusene dintr-o altă ctitorie a familiei, cea de la
Rebegeşti - , întâlnite în pictura cu calde tonalităţi din
interiorul aceleiaşi biserici bucureştene a Creţuleştilor, cu
fundaluri de arhitectură găsite şi în icoanele cretane, pătrunse
de o "graţie manieristă şi desuetă" 183 care îmi aminteşte de
ceea ce a fost deja spus despre "alexandrinismul" cultural din
această epocă de început a domniei Mavrocordaţilor
1 84
Deplin grăitoare pentru patronajul boieresc al secolului
al XVIII-lea rămân ctitoriile din Oltenia, de un inefabil
pitoresc, ridicate şi împodobite cu ajutorul unor meşteri din
satele şi târgurile Vâlcii, Gorjului şi Doljului, în cele două
decenii de stăpânire austriacă a provinciei (1718- 1739), ca şi
mai târziu 185 , de acele neamuri - la tot pasul înrudite între ele
şi reprezentate, cu efigii numeroase, în tablourile votive - ce
au beneficiat din plin de privilegiile chesaro-crăieşti
186
din
prima jumătate a secolului. Este vorba de Olăneştii, ctitori în
Fig.ll 8
1718 ai bisericii Sf. Nicolae din satul ce a împrumutat numele
său acestui neam proaustriac de "căpitani" şi "schileri" (pictaţi
aici, către 1725, uneori cu nume redate după maniera nobiliară
apuseană, alături de reprezentantul autorităţii imperiale,
"Steanvil ghinărar", chipul comandantului austriac Stainville
Fig.ll9
fiind repede şi oportun înlocuit a doua zi după revenirea
Olteniei între hotarele stăpânite de domnul de la Bucureşti!); de
Bengeştii ce începeau să ridice către 1730, prin osârdia lui
,jupan Staico... consiliariul", casele şi biserica din satul cu
acelaşi nume, în părţile Gilortului - cu portrete zugrăvite şi
relicve costumare unde moda apuseană şi fastul fanariot stăteau
alături 187 - , ca şi de rudele lor apropiate Glogovenii- ctitori,
tot în acei ani, ai bisericii de la Glogova, dar care şi-au mai
legat numele de târzia pictare a venerabilului lăcaş medieval de
la Tismana - sau de Ştirbeii - legaţi şi ei, într-un fel, de
415
trecut, prin înrudirea cu o familie boierească ce Rurta aura
medievalităţii feudale şi războinice, anume Buzeştii 88 - , care
ctitoreau în 1731- 1732, la Bălceşti-Cârligei, prin ispravnici
zugrăviţi în pridvor, biserica şi casele de aici.
Sfărşitul veacului - cu frecventele vânzări de
dregătorii şi ranguri practicate de unii fanarioţi - a diversificat
sensibil peisajul social al patronajului ctitoricesc, alături de
marii boieri şi boierii de ţară apărând şi "oameni noi", precum
deja amintitul Stan Jianu din Craiova. Acest personaj, rând pe
rând logofeţel, "hagiu" la Ierusalim, postelnic sub Mavrogheni
- cel căruia îi oferea exotice daruri - , care nu a ocolit nici
negoţul şi nici politica, înălţa la 1778- 1779 biserica doljeană
de la Preajba, prezentând particularitatea pridvorului pe două
niveluri ce conferă monumentului aspectul unei fortificaţii, dar
şi pe cel al unei pitoreşti contaminări între lăcaşul de cult şi
cula olteană, tot mai mult răspândită în acea vreme
(exemplarele de la Măldăreşti şi Curtişoara). Un deceniu mai
târziu, în 1787- 1789, iarăşi în părţile Doljului, neamul
Poenarilor ridica şi împodobea biserica de la Almăj - în
apropierea unei eule decorate, la interior, cu stucaturi - , cu
imaginea lui Mavrogheni şi cu ciudatul cortegiu de portrete de
personaje înveşmântate în haine fastuoase, dar străbătut de "o
uşoară nuanţă de camaval" 189. În deceniile următoare, în Gorj
de data aceasta, la Bârzeiu de Gilort ( 1799-1800), la Ciocadia
(1806-1809), la Groşerea şi Logreşti-Bimici (1808) - toate
aceste monumente primind decoraţia pictata de îndată sau
câţiva ani după tâmosire - , neamuri de mai recentă ascensiune
socială (Magheru, Crăsnaru) sau de mai veche stare boierească
(Obedeanu, Oteteleşanu, Glogoveanu) erau "titori" la biserici
ce nu se sfiiau să primească danii şi de la personaje de umilă
origine din părţile locului, fiind reprezentaţi în portrete votive
unde se amestecau haine boiereşti şi anterie preoţeşti,
impregnate de un decorativism ce prizează linia şi cromatica
416
folclorică; îl vom regăsi în portretele muntene dintr-o ctitorie
din preajma Bucureştilor, la Săftica (1801), datorată unui neam
boieresc de mai recentă origine şi el, cel al Slătinenilor care,
"oameni noi" ai sfărşitului de secol XVIII, patronau - într-o
mentalitate şi ea nouă, aproape modernă - deopotrivă
manufacturi de postav şi tălmăciri româneşti după
Metastasio. 190
Cu totul altfel se înfăţişează istoricului acest tip de
patronaj ctitoricesc din veacul fanariot în cazul Moldovei, iar
cheia acestei deosebiri se găseşte, din nou, în tradiţiile veacului
al XVII-lea, cel care stă la temeiul modernităţii culturale şi din
perspectiva artelor vizuale, prin conturarea acelui
"tradiţionalism muntenesc" şi a "inovaţiei moldoveneşti" care,
fiecare pe calea sa, au condus către înfăţişarea unitară a
civilizaţiei româneşti a secolului al XIX-lea, cu notabilele sale
accente diferite în sfera mentalităţilor 191 .
În Moldova, absenţa unei tradiţii imediate şi majore,
comparabile celei brâncoveneşti, din care secolul al XVTII-lea
să se deschidă nemijlocit , a făcut ca acţiunea ctitoricească
192
princiară să fie extrem de palidă - biserica de la Fâstâci a lui
Mihai vodă Racoviţă din 1721, cu arcele trilo bate în aco ladă şi
cu medalioanele de pe faţade, stă sub influenţa brâncovenească
limpede a Ţării Româneşti unde ctitorul avea să domnească
peste doar un deceniu - , singura tradiţie stilistică importantă
fiind aceea a unui baroc de iniţială origine străină, italo-polonă
- repede autohtonizat în forme de liniştită armonie - ,
introdus cu o jumătate de veac înainte de 1700 de ctitoria
domnească ieşeană a lui Vasile Lupu de la Golia. Era o tradiţie
longevivă în detaliile ce articulau faţadele de secol XVIII din
Iaşi şi din unele colţuri ale Moldovei - panouri decorative
adâncite, arce în acoladă, console, frontoane, pilaştri cu
capiteluri neocorintice - , cu nu puţine sugestii adăugate din
barocul şi rococoul Stambulului, înaintea preluării lor, către
417
1790, într-o formulă neoclasică perfect sincronă cu restul
Europei, regăsită şi la arhitecturi rezidenţiale moldoveneşti ale
veacului.
Acest aspect, fără legături cu moştenirea locală
medievală - pe care, dimpotrivă, stilul brâncovenesc o
perpetua în Ţara Românească şi pe care o prelua
postbrâncovenescul popular, până dincolo de 1800 - era cel
cultivat acum în ctitoriile Moldovei care, cu prea puţine
excepţii, aparţineau boierimii mari şi celei mijlocii, ca şi
înalţilor ierarhi din ele proveniţi, grupându-se, semnificativ,
într-a doua parte a veacului al XVIII-lea.
Biserica începută la Iaşi, în 1761, de proaspătul
mitropolit Gavril Calimachi - frate de prinţ fanariot ieşit
Fig.120 dintr-o familie românească levantinizată - , închinată Sf.
Gheorghe şi slujind drept lăcaş-necropolă cârmuitorilor
spirituali ai ţării, ce putea să apară unui observator străin ca
zidită "nach der neusten Bauart" 193 , ilustrează poate cel mai
bine această orientare artistică, deopotrivă tradiţională şi
novatoare, îmbinând moştenirea barocului moldovean cu
ecourile Orientului stambuliot: cornişe în relief, pilaştri etajaţi,
panouri decorative retrase faţă de planul zidului, mici frontoane
de tip Golia, o bogată plastică sculptată concentrată mai ales la
mai demult descoperitul şi restauratul pridvor deschis, cu
puternice coloane ce sprijină arce în acoladă, cu capiteluri şi
baze unde motivul vegetal cioplit cuprinde şi mascheroni de
felul celor întâlniţi în gravura de carte contemporană. Întreagă
partea de vest a bisericii mărturiseşte contaminări cu tradiţia
brâncovenească a Munteniei vecine, dar într-o interpretare
absolut proprie, elegantă şi cultivată, într-un spirit baroc de o
certă sobrietate ce nu va fi fost lipsit nici de unele sugestii
formale ale barocului imperial al Austriei sau al Rusiei (cel în
varianta petersburgheză, dar şi în aceea, mai apropiată
geografic, a Ucrainei).
La 1800, tot în Iaşi, iarăşi un mitropolit - Iacov al II-
418
lea Stamati - refăcea din temelie biserica Banu al caret
veşmânt liniştit, neoclasic întru totul, indică şi el provenienţa
"arhitectonului Her Leop6" - aşadar un Leopold - din abia
menţionata arie de artă habsburgică.
Într-o Moldovă cu o boierime puternică şi unitară -
dominând de foarte sus o ţărănime şi o târgoveţime ce nu
dispuneau de resursele, privilegiile şi organizarea celor din
Oltenia şi Muntenia - , mai înclinată spre segregaţii şi caste
decât aceea muntenească, într-un fel mai deschisă în plan
social, mai "democratică" constatarea este a
contemporanilor străini chiar 194 , iar istoricii nu au exagerat
. d despre un " botensm. . 195
vorbm mo ldovenesc " t"
- , ac,mnea
ctitoricească aparţine, spre deosebire de Ţara Românească,
unui grup restrâns de înalţi dregători sau mari proprietari de
domenii (ceea ce şi explică, adesea, unele grupări geografice
ale monumentelor, într-un chip asupra căruia nu voi stărui
. ·196)
atct . barocă încă - , de la mobilier până la acoperiş, această ctitorie
Aceste edificii boiereşti se înscriu, fără excepţie, într-o
sinteză barocă târzie, dominând gustul ieşean şi moldovenesc
după 1750, iar, mai târziu, într-o formulă neoclasică 197 : biserica
din Iaşi a Sf. Teodori (1761), iarăşi cu o plastică bogată,
exterioară dar şi interioară (console cu motive antropomorfe),
ridicată de o călugăriţă din neamul Vârnavilor, cu sigure şi
imediate ecouri în alte edificii ale oraşului dintr-a doua
jumătate a veacului al XVIII-lea (Curelari, Tălpălari); biserica
Buna Vestire din Târgu Ocna, înălţată un an mai târziu de către
un nepot de domn fanariot, marele logofăt Răducanu Racoviţă,
ce nu se sfia, după o viaţă de înalte cinuri boiereşti, să dea lecţii
"aux plus grands politiques" - înţeleşi în contemporanul sens
voltairian - , dacă judecăm după neaşteptatele versuri
franţuzeşti ce încheiau, ostentativ şi bizar, pisania cu
pravoslavnice stihuri româneşti, din 20 mai 1762, a ctitoriei
sale 198 ' mărturisind certe veleităti, culturale ale fostului vornic
şi vistiernic al Moldovei; bisericile Rosetteştilor din Neamţ,
419
cea de la Doljeşti şi cea de la Bălăneşti, ridicate în deceniile
şapte şi opt ale veacului, şi cea de la Berzunţi (1774), încheind,
într-un fel, acest grup stilistic ce-şi are protipurile, un deceniu
mai înainte, în biserica metropolitană a Sf. Gheorghe din Iaşi.
Ultimii ani ai veacului al XVIII-lea şi cei dintâi din
secolul următor aveau să înregistreze monumente boiereşti de o
factură neoclasică limpede - aşa cum fusese, între ctitoriile
ierarhilor, biserica Banu - , grupate toate în zona Iaşilor: pe la
1795 biserica de la Leţcani a unui Constantin Balş, socotită pe
bună dreptate un "manifest al clasicismului în arhitectura
ţărilor române" 199 prin planul său circular, neobişnuit în arta
tradiţională a evului mediu, cu faţadele ritmate de pilaştri şi
articulate prin porticul cu coloane ionice; mai apoi, către 1804,
biserica Sf. Haralambie, ieşind şi ea din obişnuit prin zvelteţe,
ca şi prin savantul joc de forme, iarăşi circulare - de fapt, pe o
structură elipsoidală ce-i conferă o notă, totuşi , predominant
datorându-se lui Gheorghe Leondari din Ianina, "tufecci başa"
al lui Constantin vodă Ipsilanti şi erou al unei tragice pagini de
istorie a timpurilor fanariote târzii 200 •
Toate aceste realităţi culturale - exprimate mai ales de
formula artistică majoră a timpului, arhitectura - se inserau
coerent, reprezentând-o fidel, într-o societate cu structuri
mentale şi sensibile deschise către înnoire, moştenind o lărgime
de orizonturi inaugurată într-al XVII-lea veac, dacă nu cumva
mai devreme încă, în ultimele decenii înainte de 1600201 • Era,
aceasta, societatea moldovenească unde cultura europeană cea
mai nouă, atunci când nu era şi cea mai înaltă, fusese
împărtăşită, pe urma remarcabilei pleiade Milescu-Dosoftei-
Cantemir - întemeind un "pre-iluminism local" de sf'arşit de
veac XVII şi început de secol XVIII 202- , de către boieri şi
clerici cititori ai lui Montesquieu şi Florian, Voltaire şi
Fenelon, Voiture şi Marmontel, Gebhardi şi Robertson. Erau,
aceştia, un Scarlat Sturza, îndeaproape preocupat de artă, ce-şi
420
făcea pe la 1780, la laşi, case "nach dem feinsten europăischen
Geschmack" 203 ; un Iordache Darie Dărmănescu pentru care se
copia "Telemah" sau un Alexandru Beldiman şi un Constantin
Vârnav tălmăcitori de scrieri apusene ce atrăgeau şi pe alţi
boieri din neamurile Jora, Palade sau Carp, atât de deosebiţi de
marea majoritate a omologilor lor munteni cititori de cronici,
romane populare şi cronografe 204 , aşadar "tradiţionalişti" în
lectură ca şi în ctitoriile lor de arhitectură; un Amfilohie de
Hotin, compilând texte ştiinţifice italiene; sau un "farmazon"
ca Gherasim al Romanului, traducător de scrieri esoterice
occidentale şi iniţiator al unor picturi realizate de fostul elev al
Academiei de arte vieneze, Altini 205 ; un Leon Gheuca sau
ardeleanul Iacov Stamati, ctitor ştiut şi protector al unor artişti
ce-l portretizează; un Veniamin Costachi, mitropolitul pictae06
de acelaşi Altini. Aceştia toţi aparţineau marii ierarhii
ecleziastice, cu mult mai puţin "fanariotizată" aici decât în
Muntenia, patronând direct o artă unde îşi găsea loc şi un
Asachi cel cu studii în Italia primilor ani de după 1800, o
pictură şi o arhitectură neoclasică ştiute pe filieră transilvano-
austriacă şi italo-rusă (aceeaşi artă pe care mediile ecleziastice Fig.121
din Ţara Românească o respingeau, socotind-o "urâtă şi
neprimită corcire papistăşească şi ereticească" 207 !).
În această Moldovă, în fme, unde contemporanii străini,
cultivaţi şi avizaţi, remarcă o foarte explicabilă înclinaţie spre
" modernitate" - să ne amintim de spusele prinţului de Ligne
despre arhitectura palaţială a Iaşilor; de părerile orientalistului
Sir Robert Ker Parter în legătură cu neoclasicul palat ieşean al
ultimului domn fanariot 208 ; de cuvintele lui Wilkinson despre
casele construite aici "in the most modem style of European
architecture 209 - , temeiurile estetice, literar-artistice ale
secolului al XIX-lea, îndepărtat aşezate în veacul lui Vasile
Lupu, prindeau contur definitiv mai ales după 1700. Unor
structuri artistice precis configurate în sens novator şi modem,
le corespundeau aici mentalităţi înnoitoare, la nivelul textului şi
421
al imaginii, cel puţin în acea parte a societăţii care, prin
pondere şi conştiinţă istorică, avea să decidă cursul viitor al
civilizaţiei noastre.
Note la capitolul 8
2
Symposium. L'epoque phanariote..., p. 255-263.
Ibidem, p. 255.
3
Reflecţie şi imagine istorică în cultura românească, în Arta, 1O, 1983, p.
20.
4
Apud A. Corvisier, Arts et societes dans /'Europe du XVIII-e siecle,
Paris, 1978, p. 79.
5
Ibidem, p. 32, p. 75.
6
Ibidem, p. 63.
7
Ibidem, p. 54 şi unn. Reşedinţe nobiliare şi chiar burgheze apar şi ele în
Occident, după cum în secolul al XVIII-lea ele sunt prezente -
având un caracter aulic- de la Alger până în Extremul Orient (F.
Braudel, Structurile cotidianului: p osibilul şi imposibilul, II,
Bu cureşti , 1984, p. 23-24).
8
M. Stainova, Le commencement de l'europeisation de l'architecture de
la Turquie ottomane el certains aspects de son influence sur
/'arhitecture des Balkans, în RESEE, 3, 1979, p. 593.
9
V. Drăghiceanu, Curţile domneşti brâncoveneşti. I. Doiceşti, în BCMJ,
I l , 1909. p. 102. Pentru acelaş i fenomen, dar ilustrat de
medievalizantu l complex de la Hurezi, vezi N. Iorga, Istoria
românilor... , VI, p. 451. Pentru subiect vezi şi A. Brătuleanu, Curţi
domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi
al XVlll-lea, Bucureşti, 1997.
1
° C. Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979,
p. 62.
11
"În vreme ce mersese la satul mării sale, la Obileşti, unde heleşteu mare
este şi plimbare foarte frumoa să de primăvară, unde nu o dată, ci
de mai multe ori zicea mări a sa: că es timp numai a plimbări lor
grijă vom avea din Obil eşti în Bucureşti, deacii în Mogoşoaea,
deacii în Potlogi, deacii în Târgovi şte, vom trece vara şi la toamnă
la vii vom merge, unde ni să va părea" (Istoria Ţării Româneşti de
la octombrie 1688... , p. 87). Cercetări arheologice au identificat
curtea aflată pe ostrovul din mijlocul bălţii Obileştilor, lângă
iezerul Mostiştea. Zidurile sale, desenând un plan patrulater, erau
din cărămidă, fiind demantelate aproape în întregime (C. Konig, D.
422
 Căpâţână, S. Iosipescu, Raport preliminar asupra sondajului
arheologic efectuat la curţile brâncoveneşti de la Obi/eşti, în Ilfov
-file de istorie, Bucureşti, 1978, p. 125-132).
12 în 1695 Constantin Brâncoveanu se afla aici în drumul său la Maglavit
unde primea pe sultanul Mustafa al II-lea.
13 Meşteri "stiucatori" veneau acum de la Braşov, aşa cum reiese dintr-o
corespondenţă din 1709 a lui Toma Cantacuzino cu oraşul din Ţara
Bârsei (Hurmuzaki, XV, II, nr. 2912, p. 1537) în legătură cu casele
sale de la Bucureşti.
14 Radu logofăt Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab
Brâncoveanu voievod (1 688- 1714), ed. A. Ilieş, Bucureşti, 1970,
p. 102. Un secol înaintea Brâncoveanului, arhitectura "palatului"
lui Petru Cercei fusese înconjurată de "grădini italieneşti"
menţionate de Franco Sivori (Călători ... , 111, p. 12).
15 Palatul de aici "ca formă şi ca fast seamănă mult cu cel din Bucureşti,
dar îl întrece pe acesta printr-o grădină mult mai frumoasă şi
înlăuntrul grădinii printr-un frumos chioşc (sumrner house) de
piatră. Amândouă sunt armonioase şi pot sta alături cu cele ale
creştinătăţii mai luminate" (Călători... , VIII, p. 200). În~~ spre
Târgovişte, Chishull s-a oprit "puţin la dreapta pentru a VIZita un
mândru palat pe care îl clădeşte domnul pentru fiul său de al
doilea" şi care nu era altul decât Mogoşoaia.
l6 N. Constantinescu, C. Moisescu, Curtea domnească din Târgoviste, p.
20.
17 R. Theodorescu, C. Moisescu, Urmele unui monument brâncovenesc în
curtea domnească din Târgovişte, în SCIA, 1, 1964, p. 121- 126.
Pictura decorativă albastră şi roşie, aşezată în straturi groase în
relief, ca şi unele fragmente de panouri cu stucaturi indică
apropiate analogii tehnice şi de motive cu pictura şi cu stucul
folosite, înainte şi după construcţia acestui foişor, la ctitoriile
brâncoveneşti cu caracter civil de la Potlogi şi Mogoşoaia. Pentru
foişorul din Târgovişte vezi Radu logofăt Greceanu, op. cit., p.
125. Un chioşc princiar se afla în grădinil e curţii târgoviştene în
timpul lui Constantin vodă Şerban, după mărturia din 1657 a
baronului suedez Claes Brorsson Riilamb (Călători ... , V, p. 611 ).
18 Istoria de/le moderne... , p. 27. De la florentinul secretar domnesc aflăm
şi faptul că în curtea domnească succesorul lui Brâncoveanu,
Ştefan vodă Cantacuzino, face în câteva luni un "palazzino" cu opt
camere (ibidem: ". .. il principe Stefano Cantacuzeno fece nel termine
di pochi mesi fabbricare un bel palazzino con otto stanze ...")
423
19
O casă ,,neocupată" a domnului, lângă reşedinţa sa, a fost aceea in care a
stat lordul Paget: "Este o casă frumoasă şi aleasă, clădită din piatră
şi acoperită după obiceiul acestui loc cu un fel de ţigle de lemn
(wooden tiles), şi fi ind rânduit pe dinăuntru după moda creştină,
poate fi socotit măreţ în compara~e cu clădirile barbare ale turcilor
din vecinătate. Din faţă se deschide asupra unei grădini mari şi
aripa dreaptă dă într-alta ceva mai mică; amândouă sunt frumoase
şi oferă după cum vrei umbră şi frunz iş verde" (Călători. .. p. 196).
Cât despre "palatul domnului cu apartamentele şi grădin i l e ce ţin
de el sunt într-adevăr mândre ş i măreţe, şi deşi nu pot fi comparate
cu cele ale unor alţi principi creştini, sunt însă cu mult mai presus
de acelea în care turcii neluminaţi se complac cu atât ifos",
(ibidem, p. 197).
20
V. Drăghiceanu, Palatul lui Constantin vodă Brâncoveanu din
Bucureşti, in BCMI, XIX, 1926, p. 1- 8.
21
C. Nicolescu, op. cit., p. 46; pentru foişor vezi "Istoria de taină" sub anul
1707 (Radu logofăt Greceanu, op. cit., p. 236).
22
Vezi nota 18.
23
C. Joja, Casa domnească de la Curtea Veche din Bucureşti. Începuturile
barocului în Ţara Românească, in SCIA, 2, 1969, p, 245.
24
C. Joja le consemnează in acest fe l: "Zidurile ondulate ale barocului
constantinopolitan n-au găsit audienţă la constructorii barocului
românesc, n-au trecut din Bulgaria peste Dunăre. Mişcarea
volumetrică a zidului curbat nu răspundea unor considera~i
funcţionale, ci estetice" (ibidem, p. 250), iar mai departe:
"incercarea de a accentua raporturi le verticale prin pilastratura
repetată, nu poate anula orizontalitatea nativă a casei româneşti,
mai ales că decoraţia florală peste ferestre tinde să readucă la
orizontal impresia totală" (ibidem, p. 253). Pentru realizările
arhitecturii otomane în acea vreme, din Stambul până la Sivas, vezi
G. Goodwin, op. cit., p. 354-355, p. 371-374, p. 403.
25
Apud N. Stoicescu, Bibliografia monumente/ar f eudale din Ţara
Românească, Bucureşti, 1966, p. 146, nota 41.
26
N. Iorga, Inscripţii..., II, p. 98- 99.
27
Ibidem, p. 47.
28
Pentru el vezi V. Drăghiceanu, Curţile domneşti brâncoveneşti. III.
Potlogii, în BCMI, III, 1910,p. 49- 70; Şt. Balş, Curtea
brâncovenească din Potlogi, Bucureşti , 1968; Gh. Sion, Noi date
privitoare la arhitectura palatului brâncovenesc de la Potlogi, în
RMM.MIA, l, 1974, p.75-82. Menţionez că şi la edificiul
424
 rezidenţial de la Măgureni, în 1667, cuvântul folosit în pisanie era
tot "case" (C. Nicolescu, op. cit.,p. 63).
29 Inscripţiile medievale... , nr. 198, p. 285- 286; V. Drăghiceanu, Curţile
domneşti brâncoveneşti. Il. Mogoşoaia, în BCMI, II, 1909, p.
149- 164; R. Popa, Mogoşoaia. Palatul şi muzeul de artă
brâncovenească, Bucureşti, 1962 (pentru pisanie, ibidem, p. 12).
Se remarcă faptul că în aceeaşi epocă în care se punea pisania de Ia
Mogoşoaia, în "Descriptio Moldaviae" corespondentul găsit de
Cantemir pentru "casa domnească" era tocmai latinescul
"palatium" (Descrierea Moldovei. Descriptio antiqui el hodierni
status Mo/daviae, ed. Gh. Guţu, M. Holban, N. Stoicescu, V.
Mihăilescu, Bucureşti, 1973, p. 72-73). Remarca o datorăm
regretatei C. Nicolescu, op. cit., p. 14.
30 Este caracterizarea pe care i-o face Aubry de La Motraye, îns oţitorul
regelui suedez Carol al XII-lea, ce vizitează Mogoşoaia în
octombrie 1714, aşadar la câteva luni după moartea lui
Brâncoveanu, într-un timp în care palatul domnesc devenise " han,
pentru adăpostirea că lătorilor": "Am avut curiozitatea de a intra
înăuntru pentru a-1 vizita; l-am găsit clădit cu multă simetrie după
moda europeană, împodobit pe dinăuntru cu plafoane bogat
sculptate şi cu picturi bune" (Călători... , p. 528- 529; . "nous le
trouvâmes fort n:!gulier et bâti â l'europeenne, decore au dedans de
riches plafonds et de bonnes peintures", citat şi de G. M.
Cantacuzino, Palatul de la Mogoşoaia, în Izvoare ... , p. 196).
31 Vezi şi capitolul 3, nota 92. Acest istoric şi călător de origine elveţiană
- mort în Muntenia în 1791 - vedea aici "busturile" pictate ale
Basarabilor, di spărute curând după războiul ruso-turc din 1769-
1774 ("Nichtsdestoweniger waren nach diesem Kriege in einem
von der Sălen zu Mogoschaia die Brustbilder der Bessaraben und
vomehmsten Ahnherren der brankowanischen Familie unter der
geborstenen gewi.ilbten Decke, an die Mauer gemalet, noch sehr
deutlich zu erkennen", în Geschichte des trasalpinischen Daciens,
I, Viena, 178 1, p. 300). Acestea vor fi fost "picturile bune" amintite
la începutul veacului de La Motraye.
32 N. Iorga, op. cit., p. 5; ispravnici au fost Dumitru şi Petre preotul. În
1705 biserica era pictată de zugravi ale căror nume apar la
pomelnic: Constantin, Lambru, Radu, Fota şi Tudor.
33 G. M. Cantacuzino, Case domneşti şi boiereşti, în Izvoare... , p. 79,
referindu-se la contopirea elementelor clasice ş i orientale.
34 O lapidară definire a palatelor princiare muntene ale timpului o găsim
425
din nou, foarte inspirată , la G. M. Cantacuzino (Epoca
brâncovenească, în volwnul amintit, p. 129- 130): "Pe când
capitelele, chenarele coloanelor, balcoanele, firidele se acoperă de
o bogată şi vioaie omamentaţi e, care nu supără niciodată
ansamblul arhitectonic, planurile se dezvoltă pe o scară mai mare,
o preocupare de monumentalitate se manifestă şi o văd ită vo inţă de
a da spaţiu, de a impresiona prin perspectivele ansamblului se
manifestă mereu".
1. Dumitrescu, R. Creţeanu, Trei conace ... , p. 4. şi urm.
35
Vezi şi capitolul 3, nota 18. Încheiată în 1723, zugrăvită în 1724 - de o
36
echipă condusă de popa Nicolae - şi târnosită în 1725 (ibidem, p.
4), ea a fost transformată în 1841 de paharnicul Dumitrache
Drugă neseu, şi el pictat aici purtând işlic, cu "Bălăceanca, iubita
so ţie" în costum apusean. Neamul Drugănescu era înrudit cu
Cantacuzinii: Bălaşa Drugănescu fusese căsătorită cu aga Matei
Cantacuzino, fiu l lor fiind marele spătar Toma (C. Pillat, O pictură
târzie la biserica din Stoen eşti-Drugăneş ti, în SCIA, 1, 1970, p.
94). Ca şi Cantacuzinii, în a căror "c lientelă" se aflau, Drugăneştii
par a fi fost mai permeabili înnoirilor sociale, căsătorindu-se cu
soţii ieş ite din neamuri preoţeşti sau neguţătoreş ti .
Un foişor cu coloane de tradiţie brâncovenească exista la mijlocul
37
secolului al XVIII-lea la casa Filipeşti lor - rudele Cantacuzinilor -
de la Filipeştii de Târg (I. Dumitrescu, Un monument de
arhitectură din veacul al XVIII-/ea. Conacul Filipescu din
Fi/ipeştii de Târg , înRMM.MIA, 1, 1976, p. 71- 75).
38
1. Durnitrescu, R. Creţeanu, op. cit., p. 12 şi urm. Tot în zonă se afla o
curte boierească atribuită vremii ş i neamului lui Constantin
Brâncoveanu (I. Dumitrescu, R. Creţeanu, Un conac boieresc
necunoscut şi o biserică inedită de /a jumătatea veacului al XVIII-
lea la marginea Bucureştilor, în RMM.MIA, 1, 1975, p. 53- 58):
este vorba de conacul de la Tunari, având o b iseri că atribuită
ipotetic ctitorului din 1749 de la Baia de Fier, în Oltenia,
omonimul nepot de fiu al lui Constantin vodă Brâncoveanu, marele
spătar şi marele ban Constantin Brâncoveanu, în anii 1753- 1754
(din acest ultim an e menţiunea, într-o inscripţie, a lui "Radu
pietrar", lăcaşu l fiind pictat în 1756 de câţiva meşteri având în
frunte pe Dima "erei"). Portalul de tradiţie brâncovenească,
coloanele de piatră sculptată dintre naos ş i pronaos - cu piedestal
de piatră, raritate în epocă şi amintind de sculptura bisericii de la
Antim ş i a celei de la Văcăreşti - indică o op eră de calitate dintre
426
 cele care perpetuau, în ctitorii le boiereşti de la mijlocul secolului al
XVIII-lea tradiţia aulică de la 1700.
39 Porniţi de Ia un întemeietor de origine mai curând obscură, Dumitru,
ajuns repede la dregătorii în timpul lui Matei Basarab, Dudeştii au
devenit o însemnată familie a Ţării Româneşti în secolul al XVIII-
lea (N. Stoicescu, Dicţionar ... , p. 173).
40 Aceasta are un remarcabil portal (I. Dumitrescu, R. Creţeanu, Trei
conace ... , p. 14-15, fig. 21 , fig. 25) cu doi pilaştri ce susţin o
stemă cu figuri heraldice concepute în stil baroc.
41
Ibidem, p. 18 şi urm.
42
În 1745 lăcaşul era pictat de acelaşi Dima "erei" care zugrăvise doi ani
mai înainte, în 1743, la schitul Balamuci, şi care avea să picteze
unsprezece ani mai târziu biserica de Ia Tunari. Acest Dima era
strămoşul lui Nicolae Bălcescu, fiica sa Maria ţinând pe Petre
căpitanul , bunicul istoricului şi revoluţionarului paşoptist (C. Pillat,
Popa Dima zugravul, în Studia el Acta Musei Nicolae Bălcescu,
1969, p. 353- 363).
43 N. G. Romalo, Leordeni, în BCML , XXXVIII, 1945, p. 54-63; Şt. Balş,
Casa din Leordeni, în acelaşi volum, p. 64-76. Biserica alăturată,
sfârşită în 1808 de acelaşi ctitor, prezintă acelaşi aspect neoclasic,
deşi adăposteşte ş i piese decorative de tradiţie brâncovenească: F.
Dumitrescu, R. Creţeanu, Elemente din veacul al XVIII-lea la
biserica din Leordeni (corn. Popeşti-Leordeni, oraş Bucureşti), în
SCIA, 2, 1964, p. 295- 306. Tot în apropiere de Bucureşti, şi tot în
stil neoclasic, era înălţată, un, deceniu mai târziu ( 1817), biserica
treflată, cu tendinţe de rotunjire la pronaos, a stolnicului Grigore
Palade de la Vărăştii de Jos (pentru analiza monumentului, vezi M.
Ispir, Clasicismul în arta românească, Bucureşti, 1984, p. 55-
56). De altfel, în acea vreme, însuşi interiorul palatului domnesc
din Bucureşti putea să dea tonul în materie de modă neoclasică
dacă judecăm după o bine ştiută gravură a lui W. Watts, după
desenul lui Luigi Mayer (C. I. Karadja, Două vederi ale palatului
din Bucureşti, în BCMI, XVII, 1924, p. 65-66). Orizontului
neoclasic îi aparţineau, desigur, şi tablourile cu scene din "Iliada"
şi "Odiseea" sau busturile de marmură ale unor filosofi sau poeţi
elini - Pîndar ş i Aristotel, de pildă - ce ornau încăperile unde se
ţineau adunările "Societăţii literare greco-dacice" din Bucureşti,
întemeiate Ia 18 10: N. Camariano, Sur l'activite de la ,.Societe
litteraire greco-dacique" de Bucarest (1810-1812), în RESEE, 1,
1968, p. 39-54. Şi tot pe seama acestui gust de epocă - ca o
427
prelungire a celui baroc - voi pune ş i occidentala pictare în
"trompe l'oeil" în saloane sau în camere de studiu ale caselor
boiereşti, pe la 1815, a unor biblioteci "de minune" ce răspundeau
unei veritabile "bibliomanii" despre care vorbeşte Nicolae Filimon
în cunoscutul său roman ( Ciocoii vechi şi noi sau ce naşte din
pisică şoarici mănâncă, în Opere, 1, Bucureşti , 1957, p. 122-
123).
44
R. Teodoru, în SCIA, 2, 1963, p. 335-356.
45
M. Ispir, Conace din judeţul Neamţ, în SCIA, 26, 1979, p. 174.
46
Hurmuzaki, supl. 1, voi. III, ed. Al. I. Odobescu, Bucureşti, 1889, p. 75.
Contacte de mentalitate ş i artă cu aria culturală aflată spre
miazănoapte erau prea fireşti în contextul unor bogate şi multiple
raporturi de altă natură: V. Ciobanu, Relaţiile politice româno-
polone între 1699 şi 1848, Bucureşti , 1980
47
O foarte clară şi completă descriere de casă boierească din Moldova -
mai precis din Iaşi chiar - în jurul lui 1785 ne-a lăsat cultivatul
conte d'Hauterive, Alexandre Maurice Blanc de Lanautte, efemer
secretar domnesc (Memoriu despre starea Moldovei la 1787 de
comitete d 'Hauterive, Bucureşti, 1902, p. 352- 353): "On fait
quatre chambres dans les angles d'un grand cam!. Un corridor en
croix les separe les unes des autres. Si on prolonge les extremites
de cette croix hors du carre et que les corridors soient larges, il en
resultera un tres beau salon au milieu, eclaire par les quatre
extremites mais sans aucune decoration. Une des extremites de ce
prolongement est un divan au fond du salon; une autre est la porte
d'entree; une troisieme est un appartement de femme et la
quatrieme une galerie. Le toit est communement de petites
planches: Ies magnifiques le font de tui les. Ce toit deborde
prodigieusement les murs. Quand on est en charge et a l'abri de
toute crainte, on peint le dessous de la partie saillante en decoration
a la turque; ce qui donne a l'apparence du bâtiment un air de
fraîcheur fortifie par l'ombre que cet avancement projette sur les
fat;:ades opposees au soleil. Voila quelle est l'architecture des belles
maisons de Jassi". Acestea erau casele boiereşti ieşene care în
acelaşi deceniu îi apăreau prinţul ui de Ligne - în celebra-i
scrisoare din 1 decembrie 1788 - "ces superbes palais", dintre
care număra mai mult de 150 în capitala Moldovei (Lettres et
pensees... publiees par M-me la baronne de Staei Holstein, Paris,
1809, nr. VIII, p. 186).
48
În deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea, aproape în întregime din
428
 lemn ("păreţi i casei în stâlpi de lemn", aceasta fiind învelită "cu
şindrilă de stejar, cu solzi"), era reşedinţa unui boier de ţară
precum Udrea Zătreanu, la Şirineasa în Vâlcea, casa având însă
"pimniţa de piatră boltită": N. Iorga, Hârtii din arhiva mănăstirii
Hurezului = Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
XIV, Bucureşti, 1907, p. 54-55.
49 A fost de mai multe ori citată în acest sens mărturia, din prima jumătate
a veacului al XIX-lea, a lui Theodore Margot despre casa de lângă
Drăgăşani a vătafului de plai Ioan Urşanu. Era o "prea fru~oa~ă
casă, mobilată cu eleganţă, lucru ce nu vedem la mulţi dm
proprietarii mai avuţi" (O viatorie în ce/le şaptesprezece districte
a/le României, Bucureşti, 1859, p. 44).
50 1. C. Filitti, Biserici şi ctitori... , p. 26.
51 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ed. N.
Camariano, A. Camariano- Cioran, Bucureşti, 1965, p. 260- 261.
52 Opere, 725- 726: "Era acest domn Grigorie-vodă la stat mic şi supţire,
la faţă uscat... Şi în viaţa lui era tot cu mese mari, cu cântări şi cu
feliuri de feliuri de muzici în toate dzilele. Pre de avea vro treabă
mare, să nu iasă la câmpu, ca să facă veselii cu naiuri şi cu cântece
hagimeşti şi cu mulţi peilevani măscărici. Şi pre boeri totdeauna îi
poftia să fie cu dânsul la primblări. Şi dacă _eşia la câm~u, era pre~
lascav şi darnic". El este cel care "au ma1 tăcut curţ1 scumpe ŞI
hălăşteu cu iaz la Frumoasa, să fie de primblare domnilor" (Ibidem,
705), informaţie dezvoltată de alţi cronicari ai vremii.
53 Cronica Ghiculeştilor, p. 289.
54
Ibidem, p. 259.
55 Ibidem, p. 291. În ceea ce priveşte "havuzurile" să nu uităm că foarte
curând, în Iaşi, aveau să apară făntânile din 1765-1766 de la
bisericile Sf. Spiridon şi Golia, caracteristice pentru ceea ce era
barocul sau chiar rococoul constantinopolitan (Gr. Ionescu, op. cit.,
II, p. 226-227). Şi nu întâmplător ele aparţin vrem_ii de do~nie a
nepotului de frate al lui Grigore al II-lea, celălalt Gngore Gh1ca, al
III-lea.
56 Ocupându-se de primii trei ani ai domniei lui Grigore al II-lea Ghic~
(1726--1729), această scriere (Cronica anonimă a Mo/dove1
1661- 1729/Pseudo-Amiras/, ed. D. Simonescu, Bucureşti, 1975,
p. 143) precizează în aproape aceiaşi termeni: "Iară den gios de
mănăstire supt median despre răsăritul soarelui", domnul a tăcut "o
grădină foarte frumoasă şi în grădină case domneşti pe furm~
casălor celor de la Ţarigrad, că aşia şi meşterii de aci ia au adus. Ş1
429
alăturea cu casăl i , havuzuri şi chioşcuri şi cerdacuri şi alte lucruri".
57
Cronica Ghiculeştilor, p. 297.
58
Ibidem , p. 477, p. 515.
59
Ibidem, p. 514-515, p. 517.
60
Giorna/e di un viaggio da Costantinopoli in Polonia del/'abate Ruggiero
Giuseppe Boscovich con una sua re/azione de/le ravine di Troja,
Bassano, 1784, p. 117.
61 Pseudo Enache Kogălniceanu, Leatopiseţul Ţării Moldovii de la domnia
întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat
voevod (1733- 1774), ed. A. Ilieş, 1. Zmeu, Bucureşti , 1987, p. 3.
62
Cronica Ghiculeştilor, p. 615.
63
Ibidem, p. 678-679.
64
Ibidem, p. 618-619. Pisania cu stemă de la zidul de est al foişorului, în
limbă română şi grecească - diferită de cea, românească, a
bisericii mănăstirii mai vechi cu un an ( 1750), avându-1 ispravnic
tot pe Sandu Bucşănescu vei clucer "za arie" (Inscripţiile
medievale... , nr. 392, p. 383)- sună astfel: "Şi s-au tăcut şi fuişor
cu toate cele ce trebuesc, după cum să vede, pentru odihna celor
însetoşaţi şi osteniţi şi pentru vec inică pomenire mării sale, fiind
ispravnic dumnealui Sandul Bucşănescul" în 1751 (ibidem, nr.
393, p. 384-385).
65
Era ctitorul, în 1754, al mănăstirii Berislăveşti din ,,Plaiul Arăfului"
unde s-a şi îngropat (T. G. Bulat, Mânăstirea Beris/ăveşti, judeţul
Argeş, în BCMJ, XVll, 1924, p. 78), după ce în 1747-1748
participase la ridicarea bisericii din Bucşăneşti. Ştim că s-a
căsătorit cu Ilinca Creţulescu, strănepoată directă a lui Constantin
vodă Brâncoveanu prin tatăl ei, Radu Creţu1escu , nepot de fiică al
domnului (1. lonaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, !,
Craiova, 1934, p. 170). Pentru el vezi idem, Boerul Sandu
Bucşănescu (+ 1760). Acte şi însemnări, Craiova, 1934.
66
Analiza aparţine lui M. lspir, Maisons bourgeoises de Bucarest el
l'architecture de loisir au seuil du XIX-e siecle. Quelques
hypotheses concernant les sources forme/les, în RRHA, XVIII,
1981, p. 11 8 (versiune românească în RMMMJA, 2, 1980, p. 27-
28). Foişorul fanariot era, desigur, ecoul direct al unor pavilioane
din palate stambuliote vestite, iar analogia cea mai bună o găsesc
în reşedinţa lui Ahmed al III-lea de la Sâdâbâd, lâ ngă capitala
otomană, înălţată începând din 1722 între grădi ni şi ,jocuri de apă"
(S. Eyice, L'architettura turca de/ seco/o XVIII e /o stile
neoclassico ne/1' arte turca, în Luigi Vanvitelli e il 1700 europeo,
430
 Napoli, 1978, p. 425 şi fig. 8).
67
Cronica Ghiculeştilor, p. 656-657.
68
Ibidem, p. 667. p. 669.
69
Ibidem, p. 735.
70
Informaţia o dă "Condica lui Gheorgachi" redactată în chiar acel an
pentru amintitul Grigore Calimachi (Literatura românească de
ceremonia/. Condica lui Gheorgachi. 1762, ed. D. Simonescu,
Bucureşti, 1939, p. 93, p. 31 0- 311). Pentru acest monument aflat
pe malul unui lac, cu grădini şi vii în jur, vezi şi relatarea solului
turc Ahmed Rezmi Effendi, trimis la Frederic cel Mare, care
compară palatul cu un altul, de pe malul asiatic al Bosforului,
Gohson: C. l. Karadja, Ahmed Resmi Effendi şi călătoria lui prin
Moldova (1763}, în Ioan Neculce, 4, 1924, p. 266-267; H.
Stănescu , Călători străini din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea despre
monumentele de artă ale oraşului laşi, in SCIA, 3--4, 1955, p.
328.
71
Vezi supra nota 60. Pentru el vezi şi N. Iorga, Rogeriu Iosif Boscovich şi
Moldova. Cu prilejul comemorării lui, în ARMSI, s. III, t. XIX,
1937, p. 153- 165. Tot de la Boscovich ştim că la Frumoasa era
"un giardino,.. assai trascurato", "un lago artificiale", "un canale,
che porta l'acqua a un molino contigua" (Giornale... , p. 117- 118),
apreciindu-se perspectiva deschisă de aici spre câmpie (ibidem, p.
129- 130). De altminteri şi de la palatul princiar, din cabinetul lui
Grigore vodă Calimachi, era "una veduta belissima delia campagna
e del picolo fiume detta Bakluy" (ibidem, p. 134).
n În 1818- 1819 de către arhitectul de origine cehă Martin Cubelka care
dă faţadei dinspre curte un aspect doric, iar celei spre exterior unul
ionic (N. Lupu, Palatul domnesc de la mănăstirea Frumoasa-laşi,
în Arhitectura R.P.R., 1, 1956, p. 28-31). Faţă de simetria
constatată acum la Frumoasa, peisajul arhitectonic pare a fi fost
altul cu câteva decenii înainte, şi la laşi şi la Bucureşti, dacă
j udecăm după constatarea lui Raicevich pentru anii de după 1774
(Osservazioni storiche naturali e poli/iche intorno la Valachia e
Moldavia, Napoli, 1788, p. 225): "sono stati fabbricati molti
palazzi e case di pietra vaste, e comode, ma ad un solo piana senza
simetria, ed ordine (s.m.)". Nu ştim exact la ce se referea doctorul
sibian Andreas Wolff atunci când, pe la 1804, vorbea despre
foişoarele - unul de lemn, altul de p i atră - aflate în stăpân irea
familiei princiare (a lui Alexandru Moruzi?), în jurul Iaşilor. E
431
posibil ca Frumoasa sau Copoul să fie una dintre aceste referinţe
ale medicului mitropolitului Iacov Stamati (,.Zwei ins
orientalischen Stil aufgefiihrte Lusthăuschen !Tschardacke/. .. eines
von Stein, das andere von Holz", în Beitrăge zu einer statistich-
historischen Beschreibung des Furstenthums Moldau, 1-11, Sibiu,
1805, p. 246).
73
Pentru aceasta vezi M. Ispir, op. cit., p. 116.
Călătorul, vag anticar, "socio di piu Academie", ştia că "in questo
74
monistero" - ce se chema "Kotrosciâny" - "il principe
Ypsilandi", aşadar ctitorul gospodar Alexandru vodă, îşi făcea "la
sua villeggiatura d 'estate: per essere vicino alia cittâ, e a tale effetto
ha fatto costruire un kiosco" (Descrizione de/ viaggio de//' anno
1780, în Viaggio curioso-scientifico-antiquario per la Valachia,
Transilvania e Ungheria fino a Vienna fa Ilo da Domenico Sestini,
Florenţa, 1815, p. 6).
Gh. 1. Cantacuzino, Mănăstirea Cotroceni, p. Il, p. 16. Se pare că în
15
aceeaşi perioadă, în Moldova, Constantin Moruzi ar fi ridicat o
"casă de plăcere" cu he l eşteu l ângă Cetăţu i a.
C. C. Giurescu, Istoricul ctitoriilor bucureştene ale lui Nicolae
76
Mavrogheni, în BOR, 3--4, 1962, p. 380.
Am putut consulta ediţia franceză Anastase, ou Memoires d'un grec.
77
ecrits a la fin du XVlll-e siecle, Paris, 1844, p. 365. Pentru
originalul englez (Anastasius, or Memoires of a Modern Greek
wrillen atthe clase ofthe J8'h Century) şi pentru autor, promotor al
unui neoclasicism în varianta "English Empire", vezi The
Encyc/opaedia Britannica, ed. a 11-a, XIII, New York, 1910, p.
683. Cartea aceasta - cu mare răspândire în Europa, atribuită la
un moment dat chiar lordului Byron - a fost în 1820 tradusă în
limba franceză; cf. I. Verzea, Bucureştii din timpul lui Mavrogheni
Intr-un roman englez de la Începutul secolului al XIX-lea, în RITL,
4, 1974,p.563-564.
78
Anastase... , p. 370
79
N. Iorga, Studii şi documente ... , III, 1901 , p. 79, unde se reproduce
zapisul din 22 august 1784 dat de "Ioan Ratner Neamţul" pentru
"casăle" făcute la Băneasa cu ,,nemţii" săi ("Contract geschlossen
Zwischen den Herm Westiar Janakitza und Maurer Pa lier Johann
Ratner").
80
William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wal/achia and
Moldavia, Londra, 1820, p, 140.
81
Coup d'oeil sur les jardins, în Oeuvres choisies du marechal prince de
432
 Ligne, ed. M. de Propiac, Paris, 1809, p. 187. Pentru raportul dintre
"peisaj" şi atmosfera aulică, "curială", vezi N. Elias, op. cit., p.
255- 260.
82 R. Marcus, Parcuri şi grădini în România, Bucureşti, 1958, p. 13 şi urm.
83
Op. cit., p. 236.
84 Istoria... , p. 27-28. Urmează o informaţie ce corespunde celei date de
Greceanu, potrivit căreia Brâncoveanu a construit în mijlocul
grădinii "una bella loggia per desinarsi e riposarsi dopo dessinare
nel tempo di strate, alia fraganza di rari fiori a spalliera intomo
ordinati". Undeva mai jos, în legătură cu raportul arhitecturii
senioriale din epocă cu natura, Del Chiaro notează (ibidem. p. 43):
"Ogni casa pero di nobile suol avere una spezie di terrazzo o sia
belvedere" - sunt de fapt foişoarele! - "che hâ una vista
deliziosa giu ne! giardino".
85 P. M. Schuhl, La machine, l'homme, la nature el l'art au XVIII-e siecle,
în Rappresentazione artistica e rappresentazione scientifica ne[
"secolo dei lumi ", ed. V. Branca, Veneţia, 1970, p. 112- 113.
86 R. Assunto, Universul ca spectacol. Arta şi filosofia Europei baroce,
Bucureşti, 1983, p. 199. Pentru grădinile veacului al XVIII-lea,
ibidem, p. 200, p. 215.
87 A. Corvisier, op. cit., p. 24. Pentru sensul şi receptarea sa, vezi J. R.
Mantion, Le /ieu du genie. Remarques sur la geographie de l'art.
înAnnales,5, 1983,p. 1084-1086.
88 Raicevich, agentul consular austriac, avea să noteze faptul că în
Bucureşti şi laşi, casele - desigur cele boiereşti - aveau "grandi
giardini e cortili che occupano un grande spazio" (Osservazioni ...
p. 225).
89 Pentru locul "plimbării" în civilizaţia europeană a veacului al XVIII-lea:
A. P leşu, Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii
în cultura europeană, Bucureşti, 1980, p. 113.
90 Cronica Ghiculeştilor... , 291.
91 1. Dumitrescu, R. Creţeanu, Trei conace... p. 13; în 1806, tot în preajma
Bucureştilor, la Leordeni, Mihai Manu avea sere cu ananas (N. Gr.
Romalo, op. cit., p. 63). Să nu uităm, epoca moştenea tradiţia
faimoaselor "orangeries" occidentale, însoţind tocmai arhitecturile
rezidenţiale.
92 A Journey through the Crimea to Constantinople from the Right
Honourable Elisabeth Lady Craven to His Serene Highness the
Margrave of Brandenburg, Anspach and Bareith written in the
year 1786, Londra, 1789, p. 309. Pentru existenţa unei grădini
433
"englezeşti" a domnului la Socola, vezi H. Stănescu, op. cit., p.
327.
A. Pleşu, op. cit., p. 166.
93
94
R. Marcus, op. cit., p. 15 şi urm.
95
N. Iorga, O gospodărie moldovenească la 1777, după socotelile
cronicarului Ioniţă Canta, în ARMSI, s. III, t. VIII, 1927- 1928, p.
108.
96
Ibidem p. 115; înainte de 1820, un alt mare boier moldovean, vomicul
Mihai Sturza, viitorul domn, avea case la vie cu chioşc şi grădină
(Gh. Ungureanu, Însemnări pe marginea unui manuscris
cuprinzând cheltuielile unei case boiereşti din laşi in anii 1818-
1819, în Studii şi articole de istorie, Il, 1957, p. 377).
97
Op. cit. p. 365.
98
R. Marcus, op. cit., p. 49.
99
Pentru aceasta vezi G. M. Cantacuzino, Iaşii în arta românească şi
Grădinile româneşti, în volumul citat, p. 158 şi urm., p. 208. Aici
sensul de ,,romantic" va fi fost cel dat de englezii mijlocului
secolului XVIII termenului, înţelegând prin aceasta "pitorescul"
(pentru sensurile semantice ale cuvântului, vezi P. Cornea,
Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea
ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti , 1972, p. 534-
535). La noi termenul este folosit întâia oară, se pare, de Dinicu
Golescu şi Daniil Scavinschi. Cât despre termenul "pitoresc", atât
de englezesc ca sens şi conţinut, el apare după 1732 în dicţionarele
franceze (A. Pleşu, op. cit., p. 147).
100
Oeuvres du Prince de Ligne, ed. A. La Croix, III, Bruxelles-Leipzig-
Geneva, 1860 p. 286.
101
Reise nach Constantinopel in Briefen vom Herrn Grafen Vincenz
Batthyany, ed. a 11-a, Pesta, 1810, p. 253.
102
1. Bianu, N. Hodoş, op. cit., li, Bucureşti 191 O, p. 406--407; pentru el,
vezi şi Al. Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul
XVIII (1700-1821}, Bucureşti, 1968, p. 155 şi urm.
103
Este epoca în care încep să fie tot mai frecvent folosi~ termeni ca
"poleire", "împodobire", "înfrumuseţare", a doua parte a veacului
al XVIII-lea fiind vremea unei creşteri a sensibilităţii estetice (V.
Marin Curticeanu, Originile conştiinţei critice în cultura
romănească, Bucureşti, 1981, p. 137-138).
104
Istorie a prea puternicilor împăraţi othomani, în Poeţii Văcăreşti
(lanache, Alecu şi Nicolae), Opere, ed. C. Cârstoiu, Bucureşti,
1982, p. 282: "divanul" mai avea "un taht cu baldachin tot de aur
434
 lucrat, perdeaoa ce se spânzură de la baldachin şi cloşurile sunt tot
de sârmă şi cu mărgăritar frumos, această sa lă , de o parte are
ferestre şi de o parte are ferestre de oglinzi..."; cf. Al. Odobescu,
Poeţii Văcăreşti, în Opere, II, Bucureşti, 1967 p. 6 1.
105
T. Gh. Bulat, O ctitorie târzie: mănăstirea Doljăşti-Roman, în MMS.
11- 12, 1965, p. 614. Ctitor era aici ş i medelnicerul - apoi
călugării- Dumitrache Hudici.
106
N. Stoicescu, Cum se construiau bisericile În Ţara Românească şi
Moldova În secolul al XVII-lea - prima jumătate a secolului al
XIX-lea, în SCIA, 1, 1968, p. 84.
107
Ibidem, p. 84-85; la Bucureşti, în 1819, la biserica Sf. Dumitru avea să
se indice mai precis nu "modelul" apropiat, ci acela, stilistic, mai
îndepărtat; Iosif Weltz se angaja să facă "ciubuce frumoase,
nemţeşti" (ibidem, p. 86), în gustul neoclasic ce se constată până
azi pe faţadele acestei ctitorii a unui episcop de Buzău din neamul
Filitti .
108
Cel de-al doilea picta biserica din Bălăceşti pentru clucerul Dumitrache
"cum s-au zug răvit ş i a pitarului Ghiţă Argetoianu" (N. Iorga,
Scrisori şi zapise de meşteri români, Bucureşti, 1926, p. 62-63),
în timp ce primul se angaja faţă de vătaful I oniţă Buzea să picteze
catapeteasma şi icoanele bisericii din Păhneşti "întocmai după cum
sunt la biserica de la Plopi": N. Stoicescu, Bibliografia ... Moldova,
p. 253, nota 1 bis (tot în Moldova, în 1813, un zugrav se lega să
picteze catapeteasma şi icoanele bisericii din Dersca-Dorohoi
pentru boierul Petrache Cazimir după modelul unui lăcaş din
părţile Botoşanilor: "văzduhurile cu închipuiri de noori întocmai ca
la biserica de la Pomîrla", vezi E. Diaconescu, Contracte de
zugravi de biserici, în SCIA, 1, 1967, p. 98).
109
Vezi prima parte a notei 92, capitolul 3. Comanda făcută de Constantin
Mavrocordat lui Jean-Etienne Liotard - pictorul elveţian călător
între Stambul şi Londra-, aceea de a desena "tous Ies Vodas qui
avaient regne precedemment en Valaquie" (apud R. Niculescu, op.
cit., p. 148 ş i urm., p. 152, p. 164) - domni ai dinastiei medievale
muşatine din care so ţia Exaporitului cobora - era legată şi de
proiectata istorie a Moldovei şi a Ţării Româneşti pe care o plănuia
cultivatul fiu al cultivatului Nicolae vodă, ca şi, în genere, de
cunoscutele preocupări genealogice ale Mavrocordaţil or. O
coincidenţă semnificativă face ca într-un spaţiu învecinat celui
românesc să ne întâmpine, în aceiaşi ani dinspre mijlocul veacului
al XVIII-lea, o împrejurare s imilară , trădând o aceeaşi mentalitate
435
"istoristă": în 1741 Hristofor Zefarovic, scotea "Stematografija" sa
cu chipuri, gravate în aramă, de regi şi sfinţi sârbi din evul mediu.
110
Genealogia Cantacuzinilor....
111
Şt. D. Grecianu, Contele Nicolae Rossetti, Bucureşti, 1903.
112
Ba chiar, în Ardeal, şi unele personaje mai mărunte precum, în 1728,
protopopu1 Ionaş Manea din Veneţia de Jos, în Făgăraş, care îşi
face un arbore genealogie coborâtor până la Radu Negru (I.
Cristache-Panait, Cu privire la unele monumente din Ţara
Făgăraşului, în lumina relaţiilor cu Ţara Românească, în BMI, 3,
1970, p. 30-32).
m Pentru el: N. Iorga, Un boier oltean la Karlsbad in 1796- 1797.
Călătoria lui Barbu Ştirbei în Apus, în ARMSI, s. Il. t. XXIX,
1906, p, 215- 231.
114
M. Dogaru, Un armorial românesc din 1813. Spiţa de neam a familiei
Balş dotată cu steme, Bucureşti, 1981.
11 5
R. Theodorescu, Structures artistiques et mentalites roumaines au
XVIII-e siecle, în RRH, 1-2, 1985, p. 73.
116
I. Dumitrescu, R. Creţeanu, Trei conace, p. 16.
G. Rădulescu, Sigiliile cancelariei domneşti a Moldovei între anii
117
1711- 1821, în Revista Arhivelor (=Rev. arh.), 2, 1969, p. 173-
2 18; M. Dogaru, Sigiliile, cancelariei domneşti a Ţării Româneşti
între anii 1715- 1821, în Rev. arh., 2, 1970, p. 385--421.
Arborarea unei steme oficiale, alături de una personală, o găsim în
1785-1786 la Alexandru Mavrocordat Firaris, unde armele
familiei - pasărea Phoenix cea despre care, ca simbol al reînvierii
"patriei", scrisese Chesarie al Rârnnicului (oarecum pe urma
Ivireanului) - întâlneau bourul moldav ş i acvila valahă.
118
Journey from Moscow to Constantinople in the years 1817, 1818,
Londra, 1819, p. 87. Steme ale ţinuturilor apar în sigilii încă din
1782 în Ţara Românească. În epocă, ele decorau, în Moldova,
portretul gravat al lui Scarlat Caii machi dintr-un faimos text de legi
(Hurmuzaki, X, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1897, p. LV). Cât despre
decorul neoclasic al începutului de secol XIX voi aminti că la
ace laşi palat ie şean al lui Alexandru Moruzi din 1803 apărea o
statuie a Minervei (O statuie grecească din epoca Fanarioţilor, în
Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare din laşi, V, 1894, p. 484-
485), divinitatea romană fiind regăsită şi pe sigiliul "corpului
elenic", la Bucureşti, în 1807; alegorii, mult prizate în acel timp,
împodobeau chiar hrisoavele (în 1805, de pildă: T. Ionescu-
Nişcov, M. Soveja, op. cit., pl. XLVIII).
436
119
Osservazioni... , p. 226--227. . .
12o M. M. Branişte, I. Diaconescu, Pisanii, Însemnări şi manuscriSe dm
vechile biserici ale oraşului Piteşti, în MO, 7- 8, 1971 , p. 564.
121 Al. Ştefulescu, Gorjul... , p. 36. Pentru ceea ce însemna Mihai Viteazul
în mentalitatea muntenească de la jumătatea veacului al XVIII-lea,
vezi pagina patetică despre moartea voievodului dintr-un
manuscris contemporan al "Letopiseţului cantacuzinesc" (ed. C.
Grecescu, D. Simonescu, Anexa Il). . sensurile sale sociale, vezi F. Braudel, op. cit. , p. 84, iar pentru cele
122 c. v . Obedeanu, Barbu Brădescu În urzeala evenimentelor dm vremea
sa în Arhivele Olteniei (=AO), VII, 1928, p. 293.
123 La înce~utul veacului al XVIII-lea, un Constantin Argetoianu, ~erdar, se
căsătorise cu Maria, fiica ctitorului de la Colţea şt Fundem.
124 T. Voinescu, Portretul de familie în Dolj şi În Gorj (1750-_1850):
Incidenţe sociale şi stilistice, comunicare la 1 sesiune a Com1tetulm
Naţional Român de Istoria Artei, 10 martie 1982.
125 Alte expresii ale acestui istorism medievalizant de veac XVIII m
Occident pot fi găsite la L. Gossman, Medievalism and the
Ideologies oi Enlightenment. The World and Works of La Curne de
Saint Palaye, Baltimore, 1968.
126 în V. A. Urechia, Istoria Românilor, Ill, Bucureşti, 1892, p. 599.
127 într-un spirit asemănător, fiul său, Constantin lpsi1anti, avea să afirme în
iunie 1806 că biserica lui Neagoe de la Curtea de Argeş era "cu aşa
alcătuire frumoasă, încât este neasemănată cu nici unele din toate
zidirile vechi şi noue, câte se află într-aceste două ţări, încă şi cu
câte se află în Europa cea de sub stăpânirea puternicei noastre
împărăţii" (!) (V. A. Urechia, op. cit., VIII, Bucureşti, 1897, p.
390).
128 Cronica Ghiculeştilor ... , p. 347; N. Iorga, Cea dintâiu visilă domnească
la monumente istorice şi opera lui Grigore Matei-vodă Ghica, în
BCMI, XIX, 1926, p. 143- 146. Evenimentul, notabil,_ e~
însemnat şi de biv vei medelnicerul Şerban Cana care şti~ ca
prinţul fanariot a pornit "ca_să vază scaon~l bătr~ al ~o_rnn_tl_or,
unde este cetate Sucevei, ma1 mult pentru svmtele manăstm, cttmd
mărie sa honogravul ţării ..." (1. Corfus, fnsemnări..., p. 4- 5).
129 c. Pillat, Călătoria mitropolitului Neofit În Ţara Românească În a doua
jumătate a sec. XVlll, în SCIA, 3-4, 1956, p. 277-28_5.
130 Operele lui Constantin Cantacuzino, p. 19-40;_ A. Iheş.' Autorul
cronologiei labe/are, în Omagiu lui P. Constantmescu~Iaş1, p. 351-
355. Acestei atitudini " istoriste" i se subsumează ŞI preocuparea
călugărilor de la Cozia- tot într-a doua parte a veacului al XVIII-
437
lea, cândva înainte de 1778 - pentru alcătuirea unei inscripţii
funerare în memoria ilustrului ctitor medieval al lăcaşului, Mircea
cel Bătrân: C. Bălan, La pierre tombale de Mircea l'Ancien
(Quelques contributions), în RRH, 1-2, 1986, p. 45- 51.
131
Într-o cercetare teoretică asupra istoriei mentalităţilor vechi, despre
"rolul semiologie al bogăţiei" vorbeşte A. 1. Gurevici (Les
categories de la cu/ture medievale, Paris, 1983, p. 257). Pentru
psihologice +- în cazul fan ariot - vezi D. A. Lăzăreseu ,
Imaginea României prin călători. Voi. I. i7i6 -i789, Bucureşti,
1985,p. 193- 194.
132
A. Pippidi, Phanar, phanariotes, phanariotisme, în Hommes et idees... ,
p. 341- 350. Unii dintre aceşti boieri ai timpului - puţini desigur,
dar existenţa lor e simptomatică - îşi duc viaţa într-un cadru
• înobilat de opere de artă pe care le putem bănui de sorginte
apu seană, atunci când le vedem înregistrate comprehensiv de
călători occidentali: este cazul unui apropiat al prinţului Constantin
Mavrocordat, colecţionar şi bibliofil el însuşi, ,,M. Andronaqui"
Vlasto despre care, în 1734, "artistul şi negustorul" francez Jean
Claude Flachat ne spune că "il avoit plusieurs tableaux de prix,
quelques morceaux de sculpture admirable" (apud N. Iorga,
Călătoria lui Flachat, în Ştiri nouă despre biblioteca
Mavrocordaţilor şi despre vieaţa muntenească în timpul lui
Constantin vodă Mavrocordat, în ARMSI, s. III, t. VI, 1927, p.
156).
Ultimele interdicţii somptuare, în Franţa, datau de pe la 1720 (A.
133
Corvisier, op. cit., p. 71). Pentru fastul orientalizant într-o zonă ce
unea Răsăritul cu Apusul Europei: J. Reychman, A /'epoque des
.. Lumieres ": les injluences orientales en Pologne et dans les pays
limitrophes, în Annales, 3, 1955, p. 537- 546.
134
Ion Neculce, op. cit., p. 499.
135
ibidem, p. 740.
136
Cronica Ghiculeştilor, p. 621.
137
ibidem, p. 259.
Pseudo Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 118; vezi şi A. D. Xenopol,
138
Epocafanarioţilor 1711- 1821, Iaşi , 1892, p. 154; cf. A. Alexianu,
Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie coslumară
românească, II, Bucureşti, 1971 , p. 82.
139
ibidem, p. 94.
140
Memoriu ... , p. 190; "Le piquant de l'Asie" unit cu "quelques grâces de
438
 !'Europe" găsea şi prinţul de Ligne la curtea de la Iaşi a lui
Alexandru Mavrocordat Firaris (Oeuvres du Prince de Ligne... , p.
285). Dar acest amestec al Răsăritului cu elementele occidentale
("evident admixture of French and oriental") putea căpăta conotaţii
politice chiar, pe care un călător britanic la Bucureşti le comenta
pentru anii 18 17- 1818: "the use of the costume of civi1ized
Europe would be considered as dangerous an innovation, as the
adoption of the most enlightened views of modem policy"
(William Mac Michael, op. cit., p. 118- 119). Tot un englez,
prieten al lui Walter Scot!, văzuse cu uimire, în ultimii ani ai
veacului al XVITI-1ea, cum o boieroaică din Argeş purta veşminte
de tăietură apuseană după ultima modă: C. 1. Karadja. Un călător
prin Muntenia: John B. S. Moritt ofRokeby (1794), în Rl, 10-12,
1922, p. 180-184.
141
Mărturia lui Christian Struve în 179 1, la Gh. G. Bezviconi, Călători ruşi
în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 135.
142
La începutul secolului soţia lui Mihai vodă Racoviţă comanda la
Stambul bijuterii din pietre preţioase şi alte podoabe scumpe, de
pildă (D. Russo, Gătea/a de nuntă a unei elegante din sec. XVIII,
în Convorbiri literare, 1, 19 11, p. 62-70).
143
Ar fi de amintit aici văluri de tâmplă, cu fir de aur brodat în relief pe
catifea roşie, ale Mavrocordaţilor la începutul veacului al XVIIl-
lea (Istoria artelor plastice... , II, p. 85), splendidul sakkos al
mitropolitu1ui Neofit Cretanul din 1751 (Inscripţiile medievale... ,
nr. 1082, p. 726-727), brodat de către Hristofor Zefarovic,
"pictor-ţesător al sârbilor" care a lucrat la Viena, în 1752, poalele
de icoană cu fir de aur, argint şi mătase pe catifea verde, pentru un
descendent al lui Constantin Brâncoveanu (ibidem, nr. 1075-
1077, p. 722-724).
144
N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către casa de
negoţ sibiiană Hagi Pop publicate cu note genealogice asupra mai
multor familii (=Studii şi documente... , Vlll), Bucureşti, 1906, p.
14.
145
Ibidem, p. 6.
146
Hurmuzaki, X, nr. 16, p. 17.
147 Jdem, supl. 1, voi. II, ed. Al. 1. Odobescu, Bucureşti, 1885, nr. 304, p.
214.
148
N. Iorga, op. cit., p. 89.
149
William Wilkinson, op. cit., p. 135.
150
Hurmuzaki, X, nr. 177, p. 134.
439
151
Al. Odobescu, Poeţii... , p. 64-65, nota 3.
152
Poeţii Văcăreşti..., p. 12.
153
Ibidem, p. 418; V. A. Urechia, op. cit., XI, Bucureşti, 1900, p. 501.
154
Al. Odobescu, op. cit., p. 60.
155
P. Comea, op. cit., p. 139. Între asemenea preţiozităţi voi număra şi
stihuri1e lui Alecu Văcărescu, pe la 1796, cusute "pe un turban"
sau brodate "pe un cordon" (Poeţii Văcăreşti... , p. 366, p. 368).
156
Marele vomic Manolache Bogdan - "acel cu minte Bogdanu",
"Bogdanu cel învăţatu şi multu vestitu" al versurilor de tonalitate
folclorică din secolul al XVIll-lea (Cronici şi povestiri româneşti
versificate 1 sec. XVII-XVIII, ed. D. Sirnonescu, Bucureşti, 1967,
p. 209, p. 220) - era unul şi acelaşi cu cel pe care Jean Louis
Carra - cu un an înainte ca înaltul dregător să devină, a l ături de
spătaru l Ioan Cuza, victima principelui Constantin Moruzi - îl
socotise drept unul din moldovenii cultivaţi ce ar fi putut figura "â
c6te de nos plus illustres savans" ... "un nomme Bogdan d'une des
plus anciennes familles du pays, personnage admirable par son
eloquence, son jugement et ses connaissances dans les langues
etrangeres, et celui pour lequel la nation moldave a le plus de
penchant et de respect": Histoire de la Moldavie el de la Valachie,
Iaşi (sic!), 1777, p. 210-212. Pentru moartea sa tragi că, vezi şi
însemnarea unui contemporan la 1. Corfus, op. cit., p. 14.
157
J. Starobinski, L'invention de la liberle. 1700-1789, Geneva, 1964, p.
14.
158
Literatura românească de ceremonia[ ....
159
Ibidem, p. 280. Semnificativ, în epocă întâlnim nu puţine documente
referitoare la alcătuirea câte unui ,,halaiu", principii din neamurile
lpsilanti, Caragea sau Şuţu reglementând cu stricteţe desfăşurarea
unor asemenea ceremonii; V. A. Urechia, op. cit., 1, Bucureşti,
1891, p. 27, p. 283; idem, X A, Bucureşti, 1900, p. 12- 13. Despre
un asemenea eveniment de la finele extrem al epocii fanariote: G.
D. Florescu, Alaiul înmormîntării lui Alexandru N. Suţu voevod la
20 ianuarie 1821, Bucureşti, 1932; 1. Corfus, op. cit., p. 34.
160
V. Al. Georgescu, Câteva contribuţii la studiul receptării dreptului
bizantin în Ţara Românească şi Moldova (1 711- 1821) , în Studii,
1, 1965, p. 62, p. 65. Pe larg despre unele din aceste chestiuni,
ace laşi autor în Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980.
16 1
V. A. Urechia, Societatea sub/. G. Caragea (extras), Bucureşti, 1901 , p.
137- 138.
440
162
Conceptul - aplicat odată cu sfârşitul de veac XVII - apare la P.
Chaunu, La civilisation de /'Europe des /umieres... Pentru
deschiderea unei asemenea ,,Europe periferice" spre centrul
spiritual, prin excelenţă, al continentului la acea vreme, rămâne
foarte utilă monografia clasică a lui Pompiliu Eliade, mai demult
tradusă şi reeditată (Influenţa franceză asupra spiritului public în
România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în
vremea domniilor fanariote, Bucureşti, 1982).
163
N. Iorga, Textes postbyzantins, Bucureşti, 1939, p. 5.
164 Al. Busuioceanu, Un pictor italian la Bucureşti, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, în Scrieri despre artă, Bucureşti, 1980, p. 73- 75. E
posibil ca el să fi aparţinut unei familii cunoscute de artişti: Pietro,
Ippolita şi Michelangiolo Venier erau pictori şi sculptori activi în
veacul al XVIII-lea în zona Udine, Veneţia şi Padova (E. Benezit,
Dictionnaire critique et documentaire... , ed. nouă, 8, Paris, 1966,
p. 507- 508).
165
A. Carnea, "Primitivii" picturii româneşti moderne, Bucureşti, 1980, p.
43.
166 C. Săndulescu-Vema, Zugravul Grigorie - începătorul curentului
realist în pictura românească, înBOR, 7-10, 1937, p. 487-491.
167
Inscripţiile medievale... , nr. 165, p. 759-763.
168
Până la amănunte sângeroase (capetele de vrăjmaşi aduse ca trofeu)
regăsite în icoana de la începutul lui ianuarie 1789, ca şi într-un
text din martie 1788 (V. A. Urechia, op. cit., III, p. 198-199, nota
1).
169
Semnificativ, Nicolae Mavrocordat moare în scaun în septembrie 1730,
urmându-i pentru scurt timp Constantin - " fiu de patru ori
încununat al unui tată de patru ori încununat", cum apare el amintit
în pisania paraclisu1ui de la Văcăreşti, în 1736 (Inscripţiile
medievale ... , nr. 498, p. 440-441) - , ca şi Grigore al II-lea în
august l 752, urmat de fiul său Matei; Constantin Racoviţă moare
domn în ianuarie 1764, succesor fiindu-i fiul său Ştefan, iar Scarlat
Ghica în decembrie 1766, urmat de fiul său Alexandru Scarlat care,
pe piatra de mormânt a tatălui, din biserica bucureşteană a Sf.
Spiridon Nou, e numit, nu întâmplător, "s lăvitul său fiu şi
moştenitorul domniei" (ibidem, nr. 406, p. 390).
170 Ion Calimachi cedează scaunul în iunie 1761 fiului său Grigore, fără
investitura Stambulului, fapt pe care contemporanii nu lipsesc a-1
remarca (Literatura românească de ceremonia/... , p. 81).
171 Evident, rămâne o simplă prejudecată enunţul potrivit căruia domnii
441
fanarioţi nu au fost şi ctitori (Istoria artelor plastice... , p. 57). În
acelaşi timp nu trebuie uitată încadrarea acestei arhitecturi într-un
peisaj cultural pe care Iorga 1-a reabilitat, acum mai bine de un
veac, în faimoasa-i conferinţă de la Ateneul Român. (Cultura
românească supt fanarioţi, Bucureşti, 1898). Pentru toate ctitoriile
epocii se poate consulta încă, cu mult profit documentar, N. Ghika-
Budeşti , Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia. IV. Noul
stil din veacului al XVIII-/ea (=BCMI, XXIX, 1936), Vălenii de
Munte-Bucureşti, 1936.
m Aici poate fi amintit şi paraclisul mănăstirii - cu inovatia manieristă a
fusurilor de coloane de la pridvor, cu solzi de trunchi de palmier - ,
încheiat în 1736 de Constantin Mavrocordat (aşezământul era
închinat la 1721 patriarhiei de Ierusalim, aşa cum peste două
decenii, acelaşi Constantin Mavrocordat - autentic succesor, pe
acest plan, al tatălui său şi al Brâncoveanului - închina patriarhiei
de Antiohia biserica ce o ridicase anume pentru ea, în 1747, numită
Sf. Spiridon Vechi: N. Iorga, O biserica siriană în Bucureşti, în
BCMI, XXII, 1929, p. 97- 100). Cât despre scenele din
"Apocalips" pictate în 1722 în pridvorul bisericii mari de la
Văcăreşti - mai numeroase decât cele de la contemporana biserică
a Creţuleştilor - , ele indică nevoia acută a unei asemenea tematici
speciale într-o vreme de cumpănă, războaie şi flageluri prin care
debutau domniile fanariote (C. Pillat, Quelques aspects du theme
de l'Apocalypse dans la peinture de la Valachie du XVIII-e siecle,
în RRHA, 2, 1973, p. 169). Vezi ş i R. Theodorescu, Histoire et
prophetie dans l'art valaque de la premiere moitie du XVIII"
siecle, în Roumains... , p. 410 şi urm.
173
Numele bisericii vine de la foişorul cu şase camere ce se afla aici,
cercetat arheologic în vremea noastră (M. Turcu, C. Marinescu,
Consideraţii privind "Foişorul Mavrocordaţilor", în Bucureşti, 6,
1968,p. 119- 126).
174
Cronica Ghiculeştilor, p. 619.
175
Al. Odobescu, Poeţii... , p. 51.
176
Acesta, ca "oblăduitor", avea să termine, în prima parte a deceniului al
optulea al secolului , pictura schitului Dobruşa .
177
Citez din caracterizarea pe care i-o făceam cu patruzeci de ani în urmă,
în monografia ce i-am dedicat-o (Biserica Stavropoleos, Bucureşti,
1967, p. 14.).
178
D. Simonescu, Biserica Flămânda din Câmpulung-Muscel, în BCMI,
XXXV, 1942, p. 173- 177; H. Teodoru, Biserica schitului
442
 Mărculeşti-Fiămînda din Cîmpulung-Muscel, în acelaşi volum, p.
178- 187.
179 În veacul al XVIII-lea, dar mai ales după 1800, mai aparţin unor ctitori
de cin monahal - proveniţi uneori din rândul boierimii - sau
altora de rang preoţesc - în colaborare cu boieri şi negustori -
Schitul Maici1or din Bucureşti ( 1726) al monahiei Tatiana, bolniţa
de la Polovragi a egumenului Lavrentie în anii '30, apoi - în
Vâlcea şi Gorj, mai ales - lăcaşurile de la Copăceni (1804), Sf.
Nicolae şi Sf. Andrei din Târgu Jiu (1810), Lainici (1812-1817).
180 R. Ilie, Dionisie 1 /liev şi Dionisie II Bălăcescu stareţi ai mănăstirii
Hurezului (1726-1783), în GB, 1- 2, 1955, p. 59-71.
181 Al. Ştefulescu, Biserica Bălăceştilor din Şomăneşt, în Amicul Poporului,
3, 1901, p. 83; idem, Gorju/... , p. 238.
182 C. Pillat, Pictura din pridvorul bisericii Kreţulescu din Bucureşti, în
SCJA, 3-4, 1957, p. 135-163.
183 Idem, Pictura din interiorul bisericii Creţulescu din Bucureşti, în SCIA,
2, 1967, p. 220.
184
Caracterizarea îi aparţine lui A. Pippidi.
185 Pentru ele C. Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a
României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV- 1848), Bucureşti, 1994.
186 Ş. Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718- 1739),
Bucureşti, 1971 , p. 162.
187 Al. Ştefulescu, op. cit., p. 38; V. Drăghiceanu, Costumul jupânesei
Maria Bengescu consiliereasa, în BCMI, XIX, 1926, p. 147- 151.
Un membru al aceleiaşi familii boiereşti din G01j, marele paharnic
Gheorghe Bengescu, avea să fie, după aproape un secol, ctitorul
bisericii de la Că lugăreasca-Nego i eşti (1822), cu neobişnuita
reprezentare în pictură, pe faţadă, a unui balcanic "Bechir aga",
"care au păzit curtea" în evenimentele de la începutul anului 1821.
188 A căror veche biserică de la Cepturoaia vomicu1 Şerban Ştirbei, căsătorit
cu o Buzească, a pus să fie pictată tot în prima parte a veacului
XVIII (V. Drăguţ, Datarea picturilor murale clitoriceşti din
biserica din Cepturoaia, în SCIA, 1, 1962, p. 189-192).
189 Caracterizarea îi aparţine Teodorei Voinescu în comunicarea Portretul
de familie ...
190 R. Theodorescu, Despre inovaţia artistică moldovenească a veacului al
XVII-lea, în R.d.ist., 3, 1985, p. 243- 244.
191 Să ne reamintim cuv intele deja citatului Ibrăileanu căruia - dacă I-ar fi
preocupat această zonă a creaţiei - materia artistică i-ar fi putut da
sugestii deloc neglijabile întru stabilirea unui specific cultural
443
regional: "În Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptişti; în
Moldova o legiune de spirite critice, de literatori" (Spiritul critic în
cultura românească, ed. 1. Holban, Bucureşti, 1984, p. 17).
192
Desigur, Dimitrie Cantemir, care colecţiona piese de artă antică (vezi
capitolul 3, nota 107), avusese un interes, poate chiar o anume
îndemânare, pentru exerciţiul artistic, dacă dăm crezare ipotezei că
a fost, de pildă, autorul xilogravurii alegorice "Trupul şi sufletul"
din "Divanul" său (1698) - pentru aceasta vezi V. Cândea în
ediţi a critică la Divanul, Bucureşti, 1969, p. LXXXIV - ,
consunând cu alegorismul literar din "Istoria ieroglifică". În rest,
însă, nimic nu ne lasă să ştim chipul în care cărturarul princiar
percepuse arta moldavă din epoca formaţiei şi a domniei sale.
193
Andreas Wolff, op. cit., p. 250.
194
Concluzia tuturor acestor observaţii, din secolul al XVIII-lea şi de la
începutul celui trecut, o găsim concentrată simplu şi premonitoriu,
în 1836, de un martor ca Saint Mare Girardin: "Si les deux
Principautes etaient reunies, il y aurait plus d'elements de tiers -
etat en Valachie et d'aristocratie en Moldavie" (Sou venirs de
voyages et d'etudes, l, Paris, 1852, p. 296).
195
Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere la istoria
modernă a României, Iaşi, 1980, p. 253. Călinescu, cu rara-i
intuiţie, scrisese perfect îndreptăţ it, cu referire la fenomenul literar
ce reflecta, în fond, o atmosferă mai largă şi mai complexă:
"Moldovenii, chiar de origine rurală, înclină către mentalitatea
boierilor... " (Istoria... , p. 814). Stirpea boierească a mitropoliţilor
moldavi (din familiile Gheuca, Stamati, Costachi, Miclescu) a
remarcat-o şi Şt. S. Gorovei, Originea socială a înaltului cler
monahal, în Arhiva genealogică (laşi) , 3-4, 1995, p. 183-190.
196
Pentru monumentele epocii: G. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacul
al XVII-lea şi al XV111-Iea.... Alături de ctitorii ale familiilor
Rosetti, Bal ş şi Cantacuzino - răspîndite în mai toată Moldova - ,
se poate observa o grupare de asemenea lăcaşuri în diferite zone,
fie ele meridionale (în părţile Galaţilor şi Tecucilor unde ridică
biserici neamurile Costachi, Conachi, Negri, Cuza), centrale (zona
Vaslui, unde se distinge familia Carp) sau nordice (în cele ale
Sucevei ctitoresc Gherghelii). Multe dintre aceste monumente au
dispărut ceea ce ne duce cu gândul nu doar la comparaţia cu
densitatea lor în Ţara Românească, nu doar la evenimentele
secolului - plin de invazii şi lupte ruso-austro-turce, mai ales în
aceste părţ i răsăritene ale pământului românesc - , dar şi la
444
 realităti de felul celor oglindite de hrisovul din 15 iulie 1764 prin 207
care Grigore al III-lea Ghica interzicea ridicarea de biserici şi
208
paraclise "proaste", ce par a fi fost destule, în epoca respectivă, în
Moldova (N. Iorga, Domnii fanarioţi şi ctitoriile, în BCMI, XXII,
1929, p. 90-91).
197 Grăitor, până şi în domeniul broderiei liturgice unde ecourile occi_dentale
sunt cu mult mai însemnate în Moldova decât în Ţara Romanească
în secolul al XVIII-lea, ne găsim înaintea unor danii de la mari
boieri şi ierarhi (precum Iacov Stamati cu un epitaf din 1798),
aflate azi în colecţii de la Neamţ, Văratec, Agapia, Secu, cu o
cromatică (roz, bleu) şi un decor baroc, complet desprinse de
tradiţia medievală a locului (M. A. Musicescu, op. cit., nr. 64-69,
209
p. 46-48). Aceleaşi ecouri limpezi de Apus le regăsim în gravura
de carte realizată la Iaşi de un Mihail Strilbiţki într-a doua parte a
secolului.
198 T. T. Burada, Biserica Buna-Vestire din Târgui Ocnei, a lui Răducanu
Apud C. Săndulescu-Vema, Manualele de iconografie ale vechilor
zugravi, în Îngerul, 4-5, 1937, p. 180.
Travels in Georgia, Persia, Armenia, ancient Baby/onia etc. during the
years 1817, 1818. 1819 and 1820, Il, Londra, 1822, p. 799 (între
1803 şi 1806 Alexandru Moruzi reclădise palatul din laşi , ars la
finele veacului precedent; acest edificiu, despre care iconografia de
epocă ne lasă să aflăm că era un monument neoclasic, a ajuns în
stihurile cu sonoritate populară ale timpului, autorul lor părând a
şti ceva despre obârşia arhitectului chemat cu această ocazie: "Ş i
franţuz de la Pariz 1 Arhitectoni I-au adus 1 Fiindu porunca mării
sale 1 Să să zidiască palat mari" - vezi în Cronici şi povestiri... , p.
335).
An Accounl... , p. 87.

Racoviţă, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, V,

1885, p. 170- 173; D. Constantinescu, Ctitorii mânăstirii
Răducanu, în institutul de Istoria Românilor "A. D. Xenopol".
Buletin, 3, 1942, p. 27- 34.
199 M. Ispir, Clasicismul.. ., p. 16
200 A. 1. Gonţa, Le drame des deuxfreres grecs de Janina, dans les l~gendes

de la Moldavie, în Balkan Studies, 7, 1966, p. 333- 342. In exact

aceeaşi perioadă (1804-1805) era terminată şi biserica
asezămîntului Sf. Spiridon din laşi - o mai veche ctitorie a lui
Ştefan Bosie, cămăraş şi logofăt de vistierie - , în apropierea
căreia se găsesc cele două fântâni cu înscripţii turceşti, din 1765,
atât de îndatorate barocului otoman (ca şi exemplarul similar, din
1766, de la Golia), având aspectul unor "portaluri oarbe" cu o
bogată podoabă sculptată vegetală şi florală, cu pilaştri, curbe şi
contracurbe (Gr. Ionescu, op. cit., p. 226- 227).
201 Pentru aceasta vezi observaţii le pe care le-am făcut deja în Histoire de

l'art - histoire des mentalites. Quelques rejlexions sur le cas

roumain (1600-1800}, în RRH, 4, 1983, p. 334-336.
202 P. Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, p. 25 şi

urm.
203 Andreas Wolff, op. cit., p. 268.
204 P. Cemovodeanu, Mentalites et lectures, în RRH, 4, 1983, p. 309- 311.
205 R. Niculescu, Eustatie Altini, în SCTA, 1, 1965, p. 29.
206
Ibidem, p. 60-63.

445 446