Cuprins:

 INTRODUCERE…………………………………………………………………pag. 4
 ISTORICUL CERCETĂRILOR…………………………………………………pag. 7
1. CAPITOLUL 1 – Poziţia şi aşezarea geografică………….................................pag. 8
2. CAPITOLUL 2 – Cadrul fizico- geographic…………………………………...pag. 12
2.1. Elemente de ordin geologic şi particularităţi ale reliefului...........................pag. 12
2.2. Caracteristici climatice...................................................................... ...........pag. 14
2.3. Hidrografia....................................................................................................pag. 16
2.4. Potenţialul biopedogeografic........................................................................pag. 17
2.1.1. Vegetaţia............................................................................................pag. 17
2.1.2. Fauna..................................................................................................pag. 20
2.1.3. Solurile...............................................................................................pag. 22
3. CAPITOLUL 3.....................................................................................................pag. 25
3.1. Istoricul populării şi evoluţiei habitatului în zona de localizare a
comunei.........................................................................................................pag. 25
3.1.1. Întemeierea satului.............................................................................pag. 25
3.1.2. Secolele XVIII- XIX..........................................................................pag. 28
3.1.3. Satul Berceni în secolul al XIX-lea....................................................pag. 32
3.1.4. Secolul al XX-lea...............................................................................pag. 34
3.2. Evoluţia şi geneza teritorială ale componentelor comunei...........................pag. 38
3.2.1. Şoplea. Bătăliile de la Şoplea.............................................................pag. 38
3.2.2. Corlăteşti............................................................................................pag. 40
3.2.3. Moara Nouă.......................................................................................pag. 41
4. CAPITOLUL 4 – POPULAŢIA..........................................................................pag. 42
4.1. Dinamica populaţiei......................................................................................pag. 42
4.1.1. Evoluţia numerică..............................................................................pag. 42
4.1.2. Mişcarea naturală...............................................................................pag. 44
4.1.3. Mişcarea migratorie...........................................................................pag. 47
4.2. Structuri geodemografice.............................................................................pag. 51
4.2.1. Structura populaţiei pe grupe de vârsta şi sexe.................................pag. 51
4.2.2. Structura populţiei pe naţionalităţi....................................................pag. 53

1
 4.2.3. Structura populaţiei după starea civilă...............................................pag. 54
4.2.4. Structura populaţiei active pe ramuri ale economiei naţionale..........pag. 55
4.2.5. Gradul de cultură al populaţiei...........................................................pag. 57
4.2.6. Structura populaţiei pe religii.............................................................pag. 62
5. CAPITOLUL 5 – Economia locală......................................................................pag. 64
5.1. Scut istoric privind evoluţia economiei locale..............................................pag. 64
5.2. Activităţile primare.......................................................................................pag. 69
5.2.1. Mutaţii în structura utilizării terenurilor agricole...............................pag. 69
5.2.2. Structura producţiei animaliere..........................................................pag. 78
5.3. Industria........................................................................................................pag. 81
5.4. Căile de comunicaţie şi transporturile...........................................................pag. 85
6. CAPITOLUL 6 – Tipologia morfostructurală şi zonarea funcţională a
vetrelor.................................................................................................................pag. 86
6.1. Tipuri morfostructurale.................................................................................pag. 86
6.2. Zona construită..............................................................................................pag. 87
6.3. Echiparea tehnico-edilitară şi probleme de sistematizare – amenajare........pag. 88
6.4. Funcţiile localităţilor.....................................................................................pag. 89
7. CAPITOLUL 7 – Pobleme de mediu în judeţul Prahova....................................pag. 91
7.1. Resursele naturale.........................................................................................pag. 91
7.1.1. Resurse naturale neregenerabile.........................................................pag. 91
7.1.2. Resurse naturale regenerabile............................................................pag. 93
7.2. Aerul.............................................................................................................pag. 97
7.3. Radioactivitatea...........................................................................................pag. 99
8. CAPITOLUL 8 – Problematica cu care se confruntă comunitatea locală şi
posibilităţile de dezvoltare ale acestora..............................................................pag. 101
8.1. Realizări ale consiliului judeţean pentru comuna Berceni în anul 2004-
2008.............................................................................................................pag. 101
8.1.1. Realizări în anul 2004......................................................................pag. 101
8.1.2. Realizări în anul 2005......................................................................pag. 101
8.1.3. Realizări în anul 2006......................................................................pag. 101
8.1.4. Realizări în anul 2007......................................................................pag. 102

2
 8.2. Proiecte în curs de desfăşurare....................................................................pag. 102
8.3. Priorităţile pentru perioada 2008- 2012......................................................pag. 102
 CONCLUZII………………………………………………...............................pag.105
 Bibliografie……………………………………………….................................pag.111

3
 INTRODUCERE

Studiul de monografie geografică a comunei Berceni din judeţul Prahova reprezintă o

lucrare realizată in scopul susţinerii examenului de licenţă al Facultăţii de Ştiinţe ale
Naturii şi Ştiinţe Agricole, specializarea Geografie, din cadrul Universităţii Ovidius
Constanţa.
Acest studiu este prima lucrare de monografie geografică ce se referă exclusiv la
teritoriul acestei comune. De asemena s-a realizat un studiu ce vrea să aducă contribuţii la
monografia comunei Berceni, studiu centralizat pe istoricul comunei („Contribuţii la
monografia comunei Berceni”, Dorin Stănescu, Editura Scrisul Prahovean).
Utilizând numeroase date statistice, date bibliografice, materiale cartografice şi
fotografice şi chiar simple păreri ale locuitorilor satelor componente ale comunei s-a
ajuns la realizarea acestei lucrări.
Acest studiu al elementelor geografice fizice şi economice al comunei Berceni
reliefează interdependenţa dintre cadrul natural şi comunitatea umană de pe acest
teritoriu, şi de asemenea evoluţia particulară a personalităţii teritoriului faţă de comunele
vecine, care s-au confruntat cu condiţii fizice, istorice şi economice mai mult sau mai
puţin asemănătoare.
Studiul are la bază cercetări pe teren, incursiuni de observare şi cartare, precum şi de
fotografiere ce acoperă întreg teritoriul comunei. De un real ajutor a fost consultarea
materialului bibliografic, enumerat în capitolul de bibliografie şi care a completat
numeroase pasaje rămase neclare în urma studiului de teren. Partea ştiinţifică este
completată de hărţi generale şi speciale, grafice şi fotografii, realizate în scopul înţelegerii
mai exacte a textului, evidenţierii trăsăturilor cadrului natural şi uman.
Lucrarea oferă şi o bogată colecţie de date statistice referitoare la elementele
hidrografice, soluri şi mai ales la dinamica şi structurile demografice ale populaţiei şi
activităţile economice.
Monografia doreşte să găsească răspuns la unele întrebări specifice perioadei istorice
actuale sau chiar, să pună unele întrebări. Astfel, lucrarea se vrea a fi şi un semnal de
alarmă pentru cei ce deţin posibilitatea îmbunătăţirii tehnologiilor de transformare şi
conservare a cadrului natural şi mai ales a celui antropic. Lucrarea se doreşte a fi utilă

4
celor interesaţi de aspectele geografice ale comunei Berceni. Scopul general al lucrării
constă în prezentarea datelor sistematizate şi analizate ştiinţific unor persoane interesate
de caracteristicile teritoriului comunei.
Nu în ultimul rând se doreşte a aminti cititorilor că acest studiu este perfectibil şi că
se doreşte a constitui un punct de plecare pentru viitoare studii mai complete şi mai
aprofundate.

Elemnte generale de cartografie. Necesitatea utilizării diferitelor produse grafice

şi cartografice
Produsele cartografice rezultă în urma tuturor operaţiunilor ştiinţifice şi tehnice, care
constau în observaţii directe sau consultarea unei documentaţii. Cartografia a devenit o
ştiinţă separată de Geografie, alcătuită din ramuri cum ar fi Cartografia matematică,
Întocmirea hărţilor, Cartoreproducerea, Cartometria şi Cartologia. Aceste ramuri studiază
procedeele de reprezentare a suprafeţei terestre cu ajutorul formulelor matematice,
metodele de realizare a originalului, de editare şi multiplicare,instrumentele şi
măsurătorile ce se pot efectua pe hărţi şi planuri şi istoricul acestei discipline.
În timp, s-au individualizat cartografia topografică sau generală şi cea tematică sau
specială, din care fac parte cartografia fizico-geografică, geologică şi economico-
geografică. Acestea se împart la rândul lor în mai multe ramuri. Astfel, hărţile speciale
social-economice cuprind hărţi ale populaţiei, hărţi economice - ale repartiţiei industriei,
ale modului de utilizare al terenurilor, ale repartiţiei resurselor, hărţi de sistematizare,
hărţi politico-administrative etc.
Produsele cartografice sunt indispensabile în studiul geografic, fizic sau economic,
deoarece oferă o cantitate mult mai mare de informaţii, într-un mod mult mai explicit.
Prin interpretarea hărţilor se înţelege identificarea semnelor convenţionale şi
determinarea relaţiilor dintre elementele de pe teren reprezentate aici. Interpretarea
hărţilor presupune analiza datelor generale despre hartă, cum ar fi titlul, teritoriul
reprezentat, scara, proiecţia utilizată, destinaţia etc.; analiza conţinutului hărţii. Astfel, se
studiază elementele de altimetrie (relief, reţea hidrografică, vegetaţie) şi de planimetrie -
reţea de localităţi, reţea de comunicaţii şi utilizarea terenurilor. Studiul acestora se referă
la metodele de reprezentare - specifice fiecărui element, semnele convenţionale, culorile,

5
alte date explicative aflate pe hartă. Pentru reţelele de aşezări umane se vor urmări
numărul acestora, tipul, structura şi textura, localitate cea mai importantă, relaţiile de
interdependenţă dintre localităţi şi relief sau cadrul natural în general, căile de
comunicaţii, reţeaua hidrografică, frecvenţa gospodăriilor izolate şi alţi factori
determinanţi ai localităţilor. Căile de comunicaţii vor fi studiate din punctul de vedere al
categoriilor, al datelor caracteristice ce se pot afla pe hartă sau deduce, al altor
particularităţi - cum ar fi ramblee, deblee, poduri etc. De asemenea se vor face precizări
în ceea ce priveşte categoriile de utilizare a terenurilor, accentuarea categoriei
predominante şi relaţiile de interdependenţă cu relieful. Important mai este şi studiul
exploatării resurselor naturale - tipul acestora, mărimea, importanţa, relaţia acestora cu
centrele de prelucrare şi felul transporturilor speciale. În această operaţie de analiză şi
interpretare a hărţii un rol foarte important îl deţine legenda hărţii, care nu poate lipsi de
pe nici o hartă. De asemenea o hartă, pentru a putea fi interpretată trebuie să fie lizibilă şi
redactată conform normelor de cartografiere specifice hărţii respective, care are o
anumită scară, temă, destinaţie etc.
Orice hartă, în timp, trebuie reambulată, în funcţie de schimbările produse pe teren -
acestea fiind mult mai dese în cazul unor harţi cu caracter uman şi economic. Mai mult în
cazul hărţilor speciale umane şi economice, reambularea periodică permite şi o
monitorizare a evoluţiei în timp a diferiţilor factori.

6
 ISTORICUL CERCETARILOR

Câmpia Română a făcut obiectul de cercetare al celor mai renumiţi geologi şi

geografi români încă de la sfârştul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
dar despre Câmpia Vlăsiei şi mai ales despre cea a Snagovului s-a scris foarte puţin,
existând doar studii răzleţe şi neaprofundate.
Există trei teze de doctorat cu subiectul Câmpia Română în primele decenii ale
secolului trecut, şi anume Emm. de Martone (1904), Al. Dumitrescu-Aldem (1911) şi G.
Vâlsan (1915). Există şi lucrarea lui Em. Protopopescu-Pache, care a avut tot scopul unei
lucrări de doctorat, dar care nu a putut fi prezentată datorită războiului.
În 1934, N. Cernescu determină factorii climatici şi zonele de sol din cadrul Câmpiei
Române. În 1936, I. P. Voiteşti localizează un lac cuaternar pe teritoriul Câmpiei
Române.
Între anii 1944 şi 1966 apare o nouă orientare sub raport metodologic, teoretic şi pe
teren. Astfel, cercetările geologice, geomorfologice, hidrogeologice, pedologice,
geotehnice şi agronomice iau o mare dezvoltare prin numeroase colective şi institute de
specialitate. Apar acum cercetări de amănunt, sinteze, proiecte geotehnice şi de
dezvoltare a agriculturii.
În 1947 apare lucrarea lui N. M. Popp, intitulată „Formarea Câmpiei Române”.
I. Conea, în 1970 şi 1972 şi N. Spirescu, în 1970 studiază depozitele superficiale şi
analizează paleosolurile şi loessul, folosind metode moderne de laborator. În 1960, 1968
şi 1972, N. Macarovici efectuează studii asupra moluştelor şi mamiferelor şi analizează
polenul pentru fixarea depozitelor cuaternare.
Importante sunt şi studiile arheologice efectuate de C. N. Plopşor între 1930 şi 1959,
în strânsă legătură cu depozitele cuaternare.
N. Botzan efectuează studii ale conductelor de irigaţii, desecări şi agroamelioraţii
între anii 1956 şi 1966.

7
 CAPITOLUL 1
POZIŢIA ŞI AŞEZAREA GEOGRAFICĂ

Teritoriul comunei Berceni se află situat, din punct de vedere fizico-geografic în

partea central- sud- estica a României (fig. 1 – Poziţia geografică în cadrul României), în
zona norică a unitătii Câmpia Română (fig. 2 – Poziţia geografică a Câmpiei Ploieştiului
în cadul Câmpiei Românei). Mai exact, teritoriul comunei ocupă o parte a Câmpiei
piemontane a Ploieştilor.
Comuna Berceni se află situată, din punct de vedere administrativ, în partea central-
sudică a judeţului Prahova (fig. 3 – Judeţul Prahova).

BERCENI

(Fig. 1 - Poziţia geografică a comunei în cadrul României)

8
(Fig. 2 - Poziţia geografică a Câmpiei Ploieştiului în cadul Câmpiei Românei)

BERCENI

(Fig. 3– Poziţia geografică a comunei în Judeţul Prahova)

9
 Teritoriul se află în zona de influenţă economică a oraşului Ploieşti, aflându-se la o
distanţă de doar 9 kilometri de centrul acestuia, şi la o distanţă de 13 kilometri de paralela
de 45°.
Suprafaţa judeţului este de 4.716 km², ceea ce reprezintă 1,97% din suprafaţa ţării. De
asemenea, alături de comuna Berceni în administraţia judeţului Prahova se mai află 2
municipii, 12 oraşe şi 86 comune.
Din punct de vedere topografic punctele extreme ale comunei Berceni au următoarele
coordonate: cel mai nordic punct se află la latitudinea de 44°57’15” N şi la longitudinea
de 26°05’3” E, cel mai sudic punct se află la latitudinea de 44°53’8” N şi la longitudinea
de 26°08’27” E, cel mai vestic punct se află la latitudinea de 44°55’33” N şi la
longitudinea de 26°03’51” E, cel mai estic punct se află la latitudinea de 44°54’9” N şi la
longitudinea de 26°09’9” E.
De asemenea, este bine de amintit coordonatele centrelor satelor, componente ale
comunei: satul Moara Nouă se află la latitudinea de 44°56’47” N şi longitudinea de
26°06’15” E, satul Berceni se află la latitudinea de 44°55’57” N şi longitudinea de
26°07’21” E, satul Dâmbu se află la latitudinea de 44°55’27” N şi longitudinea de
26°04’15” E, satul Corlăteşti se află la latitudinea de 44°54’47” N şi longitudinea de
26°05’21” E, iar satul Cătunu se află la latitudinea de 44°53’55” N şi longitudinea de
26°08’3” E.
Având un teritoriu administrativ de 3102,3 ha din care 95,30 ha reprezinta suprafaţa
ocupată de locuinţe, şi o populaţie de 6107 locuitori (adica 0,74% din populaţia totala a
judeţului Prahova), comuna Berceni se situează printre localităţile rurale medii ale
judeţului.
Comuna este alcătuită din satele: Moara- Nouă, Berceni, Corlăteşti, Cătun, Dâmbu,
satul Berceni fiind reşedinţa de comună (fig. 4).

10
(Fig. 4 – Satele componente ale Comunei Berceni)

11
 CAPITOLUL 2
CADRUL FIZICO - GEOGRAFIC

2.1. Elemente de ordin geologic şi particularităţi ale reliefului

Din punct de vedere geomorfologic terasa aluvială din dreapta râului Teleajen, ca
principală vatră a aşezărilor din comuna Berceni, pune în evidenţă toate caracteristicile de
bază ale unei campii piemontane sau subcolinare ce se situează în imediata apropiere a
liniei de contact dintre zona piemontană si Subcarpaţi; câmpia face parte din unitatea
morfologică denumită Câmpia Înaltă a Ploieştiului. Altitudinea medie este de 144 metri,
iar în Lunca Teleajenului valoarea este de 15 metri.
Comuna este încadrată pe interfluviul Teleajenului si pârâului Dâmbu, adăpostind în
interior o zona de şes ce a permis ca aici să fie un habitat prielnic pentru oameni.
Din punct de vedere litologic această câmpie a Ploieştiului este alcătuită dintr-o
alternanţă de pietrişuri, bolovănişuri si nisipuri cu intercalaţii argiloase. Această câmpie,
la rândul ei, face parte din unitatea de relief numită Câmpia Română.
Câmpia Română, care se încadrează din punct de vedere geologic şi geomorfologic în
Platforma Moesică, apare ca o mare depresiune (in sens geologic), puternic sedimentată.
Ea este o regiune de platformă , relativ rigidă (parte a platformei moesice). Fundamentul
Câmpiei Române, situat la adâncimi variabile, dar care cresc in faţa arcului carpatic e
alcătuit din şisturi cristaline foarte vechi (proterozoice si paleozoice); acest fundament
este o microplacă tectonică aflată intr-o uşoara subducţie, sub placa ce poartă arcul
carpatic. Pătura de sedimente e formată din roci mezozoice si neozoice , intr-o
continuitate de sedimentare spre suprafaţă, ceea ce arată că umplerea depresiunii din
Câmpia Română s-a facut relativ continuu.
La sfarşitul Pliocenului (sfarşitul neozoicului) şi în Cuaternar s-au depus nisipuri,
pietrişiur, argile şi loess care au dus la transformarea lacului pontic în uscat, de la vest
către est şi de la nord spre sud. În unele părţi ale Câmpiei Române au avut loc scufundări
lente, subsidente, cea mai cunoscută fiind cea de pe cursul Siretului Inferior, care se
continuă şi în prezent. Cuvertura de loess care acopera interfluviile ajunge in partea de est
la grosimi considerabile (40 de metri in estul Campiei Baraganului).

12
 Structura platformei este dată de fundamentul cristalin şi cuvertura sedimentară,
depusă în mai multe cicluri de sedimentare, ce reflectă condiţiile în care a evoluat în
diferite etape. Cu excepţia Dobrogei Centrale unde fundamentul aflorează, restul
platformei este cunoscut din câteva foraje de referinţă. Gradul de cunoaştere al cuverturii
sedimentare este mult mai accentuat, prin cele circa 5000 de sonde de exploatare a
petrolului.
Fundamentul cristalin este alcătuit din şisturi cristaline, roci magmatice, roci
mezometamorfice şi epimetamorfice, Soclul sau fundamentul cristalin s-a constituit, pe
de o parte, în orogeneza careliana, iar pe de alta, în orogeneza cadomiană.
După datele geofizice I. Gavăt, R. Botezatu şi M. Visarion (1973) interpretează că
fundamentul platformei valahe din jumătatea sudică are vârstă precambriană (carelină) şi
că se prelungeşte până în Dobrogea de Sud, iar în jumătatea nordică cuprinde o serie
epimetamorfică de vârstă Proterozoic superior - Cambrian inferior, ce corespunde
orogenezei cadomiane. Contactul dintre cele două zone , după aceeaşi autori, este de
natura unei falii crustale orientate aproximativ E-V. În orice caz, structura fundamentului
cristalin din sectorul valah al platformei Moesice este diferit faţă de cel din Dobrogea de
Sud, diferenţa fiind dată de numeroasele intruziuni magmatice (granodioritice, granite
gabroice), care după ultimele date, ar fi hercinice şi nu precadomiene, cum se credea.
Cuvertura sedimentară. După etapa de consolidare, platforma a suferit mai multe
mişcări de basculare care au determinat transgresiuni si regresiuni, rezultând mai multor
cicluri de sedimentare: paleozoic, permo-triasic, Jurasic mediu – Cretacic, Badenian
inferior – Cuaternar.
Încă de la început trebuie remarcat că sedimentarea s-a derulat pe un paleorelief
destul de accidentat, ce a avut ca rezultat depunerea unei cuverturi cu grosime foarte
variabilă şi dispusă inegal. Această morfologie indică comportamentul casant al
platformei introdus de mişcările oscilatori pe care le-a suferit diferitele compartimente
încă din orogeneza cadomiană. Aceasta înseamnă că suprafaţa platformei este marcată de
o serie de ridicări, separate de depresiuni în care depozitele sedimentare au grosimi
considerabile, de până la 10000 m (D. Paraschiv, 1979). Datorită complexităţii
condiţiilor de sedimentare succesiunea cuverturii poate fi separată în şapte unităţi
litofaciale de roci clastice şi carbonatice cu o anumită repetabilitate: complexul detritic

13
inferior al intervalului Cambrian – Devonian inferior, complexul carbonatic din intervalul
Devonian superior – Carbonifer inferior, complexul detritic al Carboniferului superior –
Triasic inferior, complexul carbonatic Triasic, complexul detritic Triasic superior –
Jurasice mediu, complexul carbonatic Jurasic superior – Cretacic inferior şi seria detritică
a Neogenului. Complexele litologice reprezintă ecouri a principalelor evenimente de
tectogeneză ale orogenezelor, ce s-au derulat în vecinătatea platformei.
Tectonica. Din datele cunoscute asupra fundamentului cristalin al Platformei
Moesice rezultă că acesta este împărţit în două: sectoare cu structură diferită de falia
intramoesică, şi anume: sectorul dobrogean, la E şi NE, şi sectorul valah, la V şi SV.
Sectorul dobrogean conţine un soclu vechi svecofeno – carelian, în partea sudică,
format din şisturi catazonale şi mezozonale, şi unul mai nou cadomian, format din şisturi
ankimetamorfice şi faciesul şisturilor verzi. La vest de falia intramoesică, de asemenea
este întâlnit un soclu vechi arhaic – Proterozoic inferior, care în partea nordică a fost
remobilizat în orogeneza hercinică, având în vedere vârsta intruziunilor magmatice şi
slabul metamorfism al cuverturii sedimentare paleozoice.
Constituirea ca regiune rigidă s-a produs după orogeneza cadomiană însă suprafaţa
Platformei Moesice avea un relief destul de accidentat. Astfel, sedimentarea s-a produs în
condiţii diferite funcţie de distribuţia sectoarelor afundate sau ridicate sau de mişcările
oscilatorii sau de basculare ale platformei. În primul ciclu de sedimentarea depozitele
paleozoice s-au depus în condiţiile în care partea nordică era mult ridicată în raport cu
partea sudică. Ultimele două cicluri de sedimentare (Jurasic – Cretacic şi Neozoic)
poziţia se inversează, prin coborârea treptată a platformei spre avanfosa carpatică de la N,
iar sedimentarea are o dispoziţie monoclinală. Constituirea ca regiune ridicată s-a
conturat încă din cadomian, când s-au produs intruziuni magmatice de tip granitoid şi
când Platforma Moesică a devenit o regiune rigidă.

2.2. Caracteristici climatice

Clima este temperat- continentală moderată, cu ierni geroase, reci, cu ninsori relativ
abundente, cu veri calde, secetoase, primăverile sunt scurte, iar toamnele reci. Climatul
este tipic de câmpie, iar din punct de vedere al etajului climatic prezintă o nuanţă de
ariditate datorită influenţelor continentale. Clima păstrează caracteristicile generale ale

14
climatului Câmpiei Române, caracterizat printr-o largă desfăşurare a elementelor
meteorologice ( temperatură, precipitaţii, vânturi) cu aceeaşi valoare.
Sumele anuale ale radiaţiei solare şi mediile anuale de temperatură (+10o → +11oC)
ating valori dintre cele mai ridicate din ţară.
Temperatura medie anuală pe raza comunei este de +10,6°C, iar temperatura medie
multianuală în luna ianuarie este de -2,1°C, iar în luna iulie de +22°C (conform Arhivei
Primăriei Berceni, dosar 11/1974, fila 1). Temperatura minimă absolută înregistrată aici
la 25 ianuarie 1942 este de -30°C, iar cea maximă este de 42°C in august 1999 în
condiţiile unei stagnări a maselor de aer tropical. De asemenea, amplitudinile dintre
sezonul rece şi cel cald ating 22o-26oC. Amplitudinile anuale ale valorilor absolute sunt
de 70o-74oC. Valoarea medie a umezelii relative multianuale a aerului a fost calculată ca
fiind de 40-45% iarna, 15-20% primăvara, 5-10% vara şi sub 20% toamna.
Precipitaţiile sunt mult mai slabe decât în restul ţării. Influenţa sistemelor barice
determină nuanţări climatice mai accentuate decăt în zone montane sau deluroase. Media
anuală a precipitaţiilor este de 588 mm/m², ele sunt frecvente în general primăvara şi la
începutul verii.
Regimul eolian se caracterizează prin predominarea vânturilor de nord-est, care
reprezintă un procent de 21,6% din totalul vânturilor, apoi sunt cele de est care reprezintă
19,7%, cele de sud-vest - 16,8%, şi de vest - 13,8%. Vitezele vânturilor ating valori, în
general, între 2 şi 2,5 m/sec., dar iarna crivăţul care bate dinspre nord-est şi est atinge
valori foarte mari.
Nebulozitatea se caracterizează prin valori medii de 6 - 5,5 iarna şi de 3,5 vara.
Anual, în zona comunei Berceni sunt înregistrate, în medie, 100-110 zile senine şi 120-
140 zile cu cer acoperit de nori.
Astfel în Câmpia Ploieştilor vara se caracterizează printr-un climat uscat şi foarte
călduros şi un cer senin, ceea ce rezultă din continentalizarea maselor de aer. Valoarea
bilanului radiativ se datorează maselor de aer tropical-uscat şi fierbinte din Africa de N şi
continental uscat şi fierbinte din E - anticiclonii părţii europene a Federaţiei Ruse.
Precipitaţiile sunt în cantităţi reduse şi au un caracter torenţial şi variabilitate în timp.
Numărul zilelor de vară, adică cu temperaturi mai mari de 25oC sunt în jur de 100 de zile,

15
iar numărul celor tropicale sunt de 40, şi atunci se înregistrează temperaturi mai mari de
30oC.
Iernile sunt reci datorită maselor de aer continental rece din E sau arctic din N, astfel
temperaturile sunt, în medie de -10o→ -20oC. Stratul de zăpadă este instabil şi
discontinuu, iar vântul de NE (crivăţul) troieneşte zăpada în vâlcele, crovuri, văi şi
păduri. Precipitaţiile solide reprezintă 16% din cantitatea totală a precipitaţiilor. Primul
îngheţ apare, de obicei, între 19 octombrie şi 1 noiembrie, iar ultimul îngheţ din iarnă are
loc între 1 şi 13 aprilie.
Primăvara începe în februarie cu topirea bruscă a zăpezii. Ploile provocate de norii
cumuliformi de convecţie se desfăşoară mai ales spre sfărşitul acestui sezon, când cade
cea mai importantă cantitate de precipitaţii şi într-un moment prielnic culturilor agricole.
Astfel, luna iunie, urmată, ca valoare de lunile mai şi iulie, asigură 40% din totalul
precipitaţiilor, iar în perioada de vegetaţie a plantelor, adică între lunile martie şi
septembrie cad aproximativ 70% din totalul precipitaţiilor.

2.3. Hidrografia
Din punct de vedere hidrografic comuna Berceni este străbătută de două ape
curgătoare: râul Teleajen şi pârâul Dâmbu.
Teleajenul izvorăşte din Masivul Ciucaş (în culoarul superior se numeşte "Pârâul
Berii"), izvoarele sale aflându-se la altitudinea de 1760 m. Râul Teleajen are o suprafaţă a
bazinului de 1656 km², o lungime de 122 km şi se varsă în râul Prahova la altitudinea de
80 m. În depresiunea Cheia primeşte ca afluent pârâul Tâmpa, apoi, la ieşirea din munţi,
un afluent mai important, pârâul Telejenel. La confluenţă, în nordul comunei Măneciu, se
află lacul de acumulare Măneciu. Numele Teleajen are o origine îndepărtată, însemnând
"vale cu drum de care te legi". Încă din vremea romanilor, "drumul de la Teleajen"
străbătea munţii, pornind din Transilvania pe Valea Buzăului superior, urcând în Poiana
Fetii şi coborând pe lângă Telejenel.
În zona comunei Berceni râul Teleajen este situat la limita nordică, nu are un debit
constant, acesta variind în funcţie de ploi, albia sa nu este ocupată in intregime, decât în
anumite perioade ale anului, dar în trecut probabil avea un debit şi o laţime mai mare,
lucru arătat de actuala albie. Debitul mediu este în jurul valorii de 9 m³/s. Râul Teleajen

16
determină aspectul morfologic al zonei, trecerea între formele de relief, între câmpia
înaltă şi lunca mijlocie, facându-se prin praguri de 4- 5 m.
Pârâul Dâmbu este singurul afluent din zona de câmpie a râului Teleajen, fiind
localizat pe partea dreaptă a acestuia. Are o lungime de 39 km şi o suprafaţă de 188 km².
Îşi are izvoarele la o altitudine de 340 m, şi se varsă în râul Teleajen la o altitudine de 100
m. Apa pârâului Dâmbu, se încadreaza fara rezerve în clasa a V-a de calitate si este
responsabilul principal si permanent de deteriorarea calita.ii râului Teleajen în partea din
aval. El străbate zona Dâmbu si Corlăteşti, având un debit permanent, dar este destul de
mic. Valea largă şi adâncă, pentru puterea sa de eroziune, a pus intrebări dacă nu cumva
aici a fost un curs mai vechi al Prahovei sau Teleajenului. Pârâul transportă reziduuri
petrolifere din zona industrială a oraşului Ploieşti,
apa sa având un grad foarte ridicat de poluare,
reziduurile afectând pânza freatică de aici.

2.4. Potenţialul biopedogeografic

2.4.1. Vegetaţia
Pe baza analizei repartiţiei geografice a
diferitelor elemente floristice, al procentului lor în
cadrul covorului vegetal au fost efectuate mai multe
regionări fitogeografice corespunzătoare întregului

Foto 1 – Stejarul Pedunculat teritoriu al ţării.

(Quercus Robus) Acestea se bazează pe situarea României la
intersecţia celor trei mari regiuni fitogeografice ale
Europei (centrală estică şi sudică). Din punctul de
vedere al trăsăturilor regionale ale florelor,
specificului compoziţiei, genezei şi dependenţei lor
de diversitatea condiţiilor fizico-geografice au fost
delimitate următoarele regiuni: regiunea central-
europeană cu provincia est-carpatică, regiunea
macronezo-mediteraneană (subregiunea
submediteraneană), cu provincia dacică, provincia

Foto 2 – Teiul (Tilia Cordata)

17

Foto 3 – Jugastrul (Acer Campestre)
Foto 4 – Carpenul (Carpenus Betulus)
Foto 5 – Salcâmul (Robinia Pseudocacia)
daco-ilirică şi panono-ilirică, regiunea ponto-
caspică cu provincia ponto-dunăreană.
Analizând vegetaţia comunei s-a constatat că
actuala înfăţişare este rezultatul transformărilor
seculare şi acţiunilor antropice pentru că aici nu
era o câmpie chiar lină, în amintirea oamenilor
păstrându-se denumirea de „Movila Şoplea”,
movilă ce a fost nivelată in secolul al XX- lea, iar
pădurile din zonă au dispărut. De exemplu, la
1653 aici aspectul zonei era acela de pădure cu
dumbrăvi, iar lângă râul Teleajen creşteau pe
suprafeţe mari arini, sălcii, plopi. (Comşa Maria,
„Cultura materialelor veche românească”, Ed.
Academiei RSR, 1978, Bucureşti, pag. 10)
Defrişări masive au avut loc până în secolul al
XIX-lea, întrucât pe harta rusească de la 1852 nu
figurează zona Berceni ca având pădure. Tăierea
pădurilor a modificat vegetaţia, dar mai ales fauna
locală care a sărăcit, multe specii retrăgându-se
spre alte locuri datorită acţiunilor umane.
(Giurcăneanu Claudiu, „Geografia RSR”, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, pag.
86).
Teritoriul comunei Berceni corespunde, din
punct de vedere teritorial, subzonei pădurii de
stejar termofil prezentă în Câmpia Ploieştilor,
stepei şi silvostepei. Azi mai întâlnim puţine
petice de pădure pe raza comunei, cum ar fi
18

Foto 6 – Lumânărica (Verbascum)
Foto 7 – Colilia (Stipa)
Foto 8 – Pirul (Agropyron
Cristatum)
Foto 9 – Firuţa (Poa Bulbosa)
Foto 10 – Mure (Rubus)
Foto 11 – Obsiga (Bromus Ineremis)
pădurea Raiosu
şi pădurea Cătunu
în sudul
acesteia. Aici au
fost identificate
speciile: stejarul
pedunculat (quercus robur) predominant aici, la care se
adaugă teiul (tilia cordata), jugastrul (acer campestre), carpen
(carpenus betulus), iar ca dovadă a influenţelor de ariditate
sunt prezenţi şi arbori adaptaţi condiţiilor de uscăciune,
precum salcâmul (robinia pseudocacia). Condiţiile locale
asigură şi dezvoltarea în bune condiţii a pomilor fructiferi.
Plantele ierbacee aparţin asociaţiilor xerofile specifice
stepei: pirul (agropyron cristatum), firuţa (poa bulbosa),
lumânărica (verbascum), colilia (stipa), obsiga (bromus
inermis) şi alte specii. Specifice sunt şi tufişurile ghimpoase
şi mărăcinişurile de măceş (rosa canina), mur (rubus).
De asemenea aici se întâlnesc şi păşuni şi fâneţe rezultate
în urma defrişărilor
străvechi formate din
speciile cynodon
dactyolon, lolium
perene etc.
2.4.2. Fauna
Foto 12 – Măceş (Rosa Canina)
19
 Fauna este de asemenea caracteristică zonei Câmpiei Române şi cuprinde o mare
varietate de specii de mamifere (care nu sunt locuitori specifici ai acestei zone şi ajung
până la munte
Foto 13 – Mistreţ (Sus Scrofa) sau în stepă ): mistreţi (sus scrofa), căpriori (Capreolus capreolus), veveriţe
(Sciurus Vulgaris), vulpi (vulpes vulpes); specii de păsări: mierla, graurul, coţofana,
turturica domestică o perioadă, apoi re-sălbăticită,
piţigoiul (specifice pădurilor de foioase); specii de reptile:
şarpele comun, şopârla cenuşie (lacerta agilis), guşterul.
Acestea sunt specifice zonei de pădure.

Foto 14 – Căpriori (Capreolus Capreolus)

Foto 15 – Veveriţa (Sciurus

FotoVulgaris)
16 – Coţofana (Pica Pica)

Foto 18 – Turturica (Streptopelia Decaocto)

Foto 21 – Mierla (Turdus Merula) Foto 17 – Vulpea (Vulpes Vulpes)
Foto 20 – Graurul (Sturnus Vulgaris) Foto 19 – Piţigoiul
(Parus Cristatus)

20
 În zonele
cultivate se
întâlnesc
specii de
rozătoare ca:
Foto 22 – Şarpele
FotoComun
23 – Şopârla Cenuşie (Lacerta popândăii
Agilis)
(Citellus citellus), hârciogii (Cricetus cricetus), şoarecii
şi şobolanii de câmp (Microtus arvalis, Apodemus
agrarius), orbetele (Spalax leucodon), cârtiţele, iepurii
de câmp (Lepus europaeus) şi dihorii (Putorius
putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), hermelina
(Mustele erminea), reptile (şarpele comun, şopârla
Foto 24 – Guşterul (Lacerta Viridis Viridis)
cenuşie, guşterul). Printre păsările de aici se pot observa prepeliţele (Coturnix coturnix),
pasărea ogorului (Bushinus vericnernus), prigoriile
(Merpos apiaster), presura (Emberiza calaudra),
privighetorile, ciocârliile de câmp (Melanocorypha
calandra), heretele alb (Circus macrourus), dropia (Otis
tarda), şorecarii, ulii, vrăbiile, porumbeii, guguştiucii.
Foto 25 – Popândăul (Citellus Citellus) O mare varietate de insecte îşi găsesc aici habitatul
propice dezvoltării şi reproducerii.
Numărul
speciilor de
insecte

Foto 27 – Şoarecele de Câmp depăşeşte cu

Foto 26 – Hârgiogul (Cricetus Cricetus)
(Microtus Arvalis) mult numărul
celorlalte specii
de mamifere sau
păsări.

Foto 28 – Şobolanul de Câmp (Apodemus

Agrarius)
Foto 29– Orbetele (Spalax Leucodon)
21
 2.4.3. Solurile
Structura geologică a comunei are ca fundal o gresie,
la suprafaţă aluviuni argiloase prăfoase, iar stratul
Foto 30 – Iepurele de Câmp (Lepus
aluvionar este format din pietrişuri şi bolovănişuri în
Europeanus)
masa de nisip. Pietrişul apare la 0,80 m şi se întâlneşte
până la 3,20 m.
Tipurile de sol specifice sunt cele din clasa
molisoluri, anume cernoziomurile levigate, iar in luncă
solurile aluviale.
Cultivarea cerealelor, a plantelor tehnice, a
Foto 31 – Cârtiţa (Talpa Europea) legumelor şi a furajelor are o bază pedologică dintre cele
mai favorabile.
Solurile se diferenţiază în funcţie de criterii
regionale, cele mai importante fiind particularităţile
bioclimatice şi mai puţin altitudinale, deci dispunerea
zonală orizontală luând locul celei pe verticală.
Clima mai caldă şi mai puţin umedă, amplitudinile
Foto 32 – Dihorul (Mustela Potorius)
termice mai mari şi apariţia unor perioade îndelungate
de uscăciune determină o slabă fertilizare a scoarţei de
alterare.
Principalele caractere ale procesului pedogenetic
sunt determinate de condiţiile de climă. Substanţa
organică depusă anual la partea superioară a solului se
Foto 33 – Nevăstuica (Mustela Nivalis) mineralizează rapid şi, de aceea, se formează cantităţi
relativ mici de acizi humici, care nu pot fi neutralizaţi
complet. Sub acţiunea humusului slab acid, compuşii minerali din substrat suferă o
alterare pronunţată, formând minerale argiloase secundare şi chiar hidroxizi ce precipită
pe locul formării lor.
În perioada uscată şi caldă a anului, lunile iulie-septembrie, acizii hidroxizi se
deshidratează parţial, iar culoarea lor ruginie sau roşcată dă nuanţa generală a solului.

22
 Aciditatea slabă a soluţiei favorizează migrarea parţială a coloizilor minerali (argilă,
sesquioxizi de fier). Aceştia se acumulează în orizontul B, care devine astfel mai argilos
şi cu o pigmentare ruginie-roşcată mai pronunţată.
Regimul hidric periodic transpercolativ al solului determină levigarea completă a
sărurilor solubile într-un orizont C inferior. Acestă levigare este mai puternică decât la
solurile din silvostepă, dar mai slabă decât la cele formate în condiţii climatice central-
europene. Solurile rezultate astfel sunt de tipul argiloiluvial brun-roşcat de pădure, socotit
ca un termen de tranziţie între solurile brune de pădure ale zonei temperate din vest şi
cele roşcate mediteraneene din zona sudică. Ele pot evolua, în condiţiile creşterii
umidităţii climatice, determinată de relief, până la stadiul de sol argiloiluvial podzolic.
Însuşirile interne fizico-chimice le conferă o productivitate mai mare faţă de cele
brune de pădure, însă au nevoie de umezire suplimentară în timpul verii.
Solurile brun-roşcate de pădure sunt specifice vegetaţiei alcătuite din cerete, gârniţe,
frasin, tei. Defrişarea pădurii atrage dezvoltarea procesului de înţelenire secundară şi
modificări însemnate în distribuirea luminii, căldurii, umezelii, ceea ce duc la însemnate
modificări morfologice şi fizico-chimice.
De asemenea, lucrările hidroameliorative, cum ar fi cele de desecare, drenaj, irigare,
modifică regimul hidric al solului şi provoacă mutaţii morfologice şi fizico-chimice, mai
ales dacă sunt aplicate neraţional sau fără măsuri preventive. Solurile îndiguite şi irigate
din luncile râurilor pot să se degradeze prin procese de salinizare secundară.
Roca mamă predominantă o formează luturile loessoide. Aceste soluri se
caracterizează printr-un conţinut de humus redus, de aproximativ 3-9%, o
argilizare accentuată a orizontului B şi prezenţa orizontului C. De asemenea
prezintă o tasare uşoară şi o porozitate scăzută.
Orizont Ad.(cm) Argilă % CO3Ca % T° (med) V% Ph Humus

A 0-17 31 - 23,95 85,2 6,7 2,5

A/B 35-50 37,1 - 29,44 85,1 7,0 1,7

B1 50-68 38,7 - 29,84 86 7,5 1,4

B2 125-145 36,2 - 29,46 92,1 - 0,6

C 18-200 33 16 23,28 100 - -

23
 Tabelul 1 - Profilul solului brun-roşcat de pădure

Solurile brun-roşcate închise de pădure fac tranziţia spre cernoziomuri levigate cu un

conţinut de humus mai bogat.
Cernoziomurile levigate sunt specifice condiţiilor climatice ce se găsesc în această
zonă, adică precipitaţii relativ slabe, continentalism accentuat şi evapotranspiraţie
accentuată.
Orizontul A este gros de 40-50 cm, negru sau brun, cu structură grăunţoasă. Spre
deosebire de cernoziomurile propriu-zise, cele levigate au şi orizontul B foarte bine
dezvoltat, de culoare brun-cenuşie; acesta are o structură uniformă până la prismatică.
Orizontul C prezintă pete şi concreţiuni de CO3Ca (carbonat de calciu).

Orizont Ad.(cm) Argilă CO3Ca T° (me) V% Ph Humus

A 0-10 33 - 31,65 91,1 6,91 3

A/B 40-50 36,3 - 32,71 91,9 7,36 3,5

B1 55-65 36,4 - 32,03 92,5 7,65 3,2

B2 80-90 35,1 - 31,18 93,8 7,72 3,1

C 130-140 28,5 13,8 23,44 100 7,93 2,7

Tabelul 2 – Profilul solului cernoziom levigat

Roca mamă a cernoziomurilor levigate este constituită tot din loess sau depozite
loessoide, argile, nisipuri etc. Cernoziomurile levigate formate pe loessuri au o bună
permeabilitate şi un bogat conţinut de humus, de aproximativ 2,8-4,8%. Cele formate pe
argile sunt cunoscute şi sub numele de cernoziomuri levigate zlotoase; apar în zonele de
divagare şi sunt nestructurate. Mai fertile sunt cernoziomurile levigate formate pe
loessuri.
CAPITOLUL 3

3.1. Istoricul populării şi evoluţiei habitatului în zona de localizare a comunei

3.1.1. Întemeierea satului

24
 Începuturile satului Berceni reprezintă o problemă destul de dificilă pentru cel care
abordează acest subiect. Ca în toate localităţile româneşti şi aici există o tradiţie orală
privind întemeierea satului; tocmai această legendă a comunei Berceni a indicat o pistă
greşită întrucât se spune ca satul ar fi fost întemeiat de un grup de 20 de familii, venit aici
pe la 1814- 1816 în timpul celebrei „Ciumă a lui Caragea”. Acest grup şi-ar fi părăsit
vechea aşezare decimată de ciumă şi a venit pe locul actualului sat („Tradiţia orală şi
documentul scris despre întemeierea satului Ciumaţi în Anuarul Arhivelor Statului
Ploieşti”, volumul VII, 1995, pag 169).
O altă legendă spune că satul ar fi fost întemeiat de boierul Berceanu (un boier
neatestat documentar in această zona). Desigur, un sâmbure de adevăr există în aceste
legende, iar epidemia de ciumă din vremea lu Caragea este un fapt istoric incontestabil.
Cercetările efectuate privind epidemiile de ciumă sau holeră din secolul al XIX- lea au
arătat că într- adevăr în zona Munteniei ciuma şi holera au făcut ravagii periodic. De
exemplu in 1831 holera a avut un caracter violent (Baicu St. Ion, Paul D. Popescu,
„Istoria Prahovei în date”, Ploieşti 1977, pag. 66), înregistrându-se 2113 morţi în
Prahova, existând şi localitaţi în care mortalitatea a atins cote foarte ridicate. În mod sigur
holera a atins şi comuna Berceni, fiind posibil ca vatra satului să fi fost mutată fie pentru
a preveni fie pentru a stopa epidemia.
Doctorul Constantin Caracaş nota în secolul al XIX- lea despre zona de şes a
Munteniei: „Clima este bolnăvicioasă din cauza murdariilor, a apelor stătătoare şi a
căldurii exagerate a soarelui care arde prea tare... Din aceste pricini locuitorii suferă de
friguri intermitente, de guturai şi alte inflamaţiuni...” (Samarian Pompei, „O veche
monografie sanitară a Munteniei: ‹‹Topografia Ţării Româneşti›› de doctor Constantin
Caraş”, Institutul de Arte Grafice, Bucovina, Bucureşti 1937, pag. 200). Deci nu este de
mirare faptul că populaţia se imprăştie pe zone întinse spre a fugi de ciumă, de holeră sau
de alte boli epidemice, în 60 de ani având loc trei mari epidemii: 1792-1795, 1813, 1828-
1830 (Samarian Pompei, „Medicina şi Farmacia în trecutul românesc”, „Topografia
Modernă Călăraşi”, 1938, vol. II, pag. 355).
În 1831 epidemia de holeră a avut un caracter violent în Prahova unde s-au înregistrat
74,3%- 85,5% decese (Boncu Constantin, „Din istoria luptei antiepidemice în România”,
în „Studii privind Unirea Principatelor”, pag. 274), iar la Româneşti 100%. Nu este de

25
mirare faptul că memoria colectivă a exagerat aceste evenimente din secolul al XIX- lea,
mutând începuturile aşezării în acel teribil început de secol. Probabil şocul provocat de
aceste epidemii a fost profund, transmiţându-se urmaşilor informaţii eronate.
Referitor la boierul Berceanu acesta nu este atestat documentar, moşia Berceni fiind
stăpânită de familia boierilor Creţulescu.
Celelalte persoane enumerate în doument par a fi ţărani liberi care în condiţiile
vitrege ale secolului al XVI- lea îşi vând ocinile pentru o sumă derizorie de 800 de aspri,
fapt ce reflectă procesul de aservire treptatăa ţăranilor liberi şi a obştilor săteşti, proces ce
se va accentua şi mai mult în secolul următor când sunt foarte multe documente de
vânzări de pământuri ale ţăranilor liberi.
Numele de Berceni va mai apărea apoi într-un document redactat 100 de ani mai
târziu. De unde vine numele de Berceni nu se ştie cu precizie, se pare că este legat de o
funcţie – „ perceptor, strângător de biruri”, denumire ce indica poziţia socială a
stăpânului aşezării; „birciul”, cuvântul de la care derivă, înseamna „strângător de biruri”.
În privinţa legendei care spune că satul şi-a luat numele de la un boier Berceanu sau
de la o familie Berceanu, Henri h. Stahl a demonstrat că „teoria eroului eponim fondator
de sate este greşită” (Henri H. Stahl, „Satele Devălmaşe”, Ed. Catrea Românească 1998,
Bucureşti, vol. I, pag. 47). Deşi Nicolae Iorga a afirmat că după moşul care a colonizat
satul numele acestuia se termină în „eşti” şi „eni”, acest lucru a fost demonstrat de autorul
mai sus citat, în mod sigur numele vine de la poziţia socială a stăpânului aşezării şi nu de
la numele de familie al acestuia (Henri H. Stahl, „Satele Devălmaşe”, Ed. Catrea
Românească 1998, Bucureşti, vol. I, pag. 54). O sursă ( „Marele Dicţionar Geografic al
României”, Lahovary Alexandru) indică faptul că Berceni-ul a purtat şi numele de
„Moara din Cupe”, probabil în legătură cu vreo moară de pe râul Teleajen. Documentle
găsite în diferite secole nu au atestat însă acest nume, deşi schimbările de nume ale
satelor sunt foarte frecvente pe tot parcursul Evului Mediu românesc, însă acest nume nu
apare în niciun document din secolul al XIX- lea (când au loc foarte multe schimbări ale
denumirilor aşezărilor) şi nimeni nu pomeneşte satul sub numele enunţat mai sus.
Satul Berceni apare undeva în secolul al XVI- lea când au loc defrişări masive de
păduri, fapt ce duce la ivirea unor aşezări în tot spaţiul românesc. Aşezarea a fost creată
pe malul râului Teleajen, prezentând fenomenul denumit roire polinucleară: satul are

26
casele alungite de-a lungul râurilor, când jos lângă albie, când pe terase marginale,
întrucât amplasamentul vetrei vechi a satului păstrată în amintirea bătrânilor indică acest
fapt, însă în timpul secolului al XIX-lea, probabil în timpul epidemiilor, vatra a fost
mutată pe locul actual, astfel explicându-se „legenda întemeierii” satului în secolul al
XIX-lea. Revenind la succesiunea documentelor despre sat, în secolul al XVII-lea sunt
foarte puţine documente despre Berceni (doar o singura menţionare a unui Popa Ursu din
Berceni în 1686), satul era unul foarte mic probabil 10-20 de case, şi niciun drum
comercial nu trecea pe aici, totuşi ciudat este faptul că aici spătarul Mihai Cantacuzino
(1650-1716) ), un om important al vremii sale, ar fi avut o curte boierească şi ruinele
palatului său se mai vedeau şi în 1914 („România Viitoare” anul I, numărul 12, Ploieşti, 7
septembrie 1914, f. 2), iar documentele, izvoarele vremii ocolesc pomenirea satului.
Probabil reşedinţa de aici era temporară şi vizitată foarte rar, funcţiile importante deţinute
de Mihail Cantacuzino (mare stolnic, mare spătar), implicarea sa în politică (care-i va
aduce moartea în 1716, fiind ucis de turci), nu-i permiteau trecerea prin zonă.
La 17 mai 1608 este atestat şi satul Cătunul, lucru dovedit de un document prin care
domnitorul Radu Şerban confirma mânăstirii Mărgineni o mosie în Cătunu dotată de
Buica postelnicul de la Şoplea (D.I.R, B. „Ţara Românească”, vol. I, pp. 307- 308). În
1626 aflăm veşti despre Radu Comisul din Corlăteşti a cărui fiică pe nume Florica s-a
căsătorit cu un boier din Glogova, iar un alt document din 1667 ne pomeneşte de Ionaşcu
din Corlăteşti, martor într-un zapis de vânzare a unor vii.

3.1.2. Secolele XVIII- XIX

Secolul al XVIII-lea este cel mai bogat în documente privind istoria comunei Berceni.
Documentele desigur dau puţine informaţii despre oameni, viaţa lor fiind greu de
reconstituit.

27
 Acum este perioada în care are loc un „neîncetat proces de unificare a tipurilor de
moşie rasfirate şi de formare a latifundiilor” (Georgescu Vlad, „Istoria Românilor, De la
origini până în zilele noastre”, Ed. Humanitas 1992, Bucureşti, pag. 96). Ţăranii sunt
afectaţi neîncetat de războaiele între ruşi, austrieci şi turci: 1711, 1716-1718, 1736-1739
etc., încă mai fug de pe o moşie pe alta, fapt ce obligă factorii conducători ai ţării să
regândească esenţa relaţiilor agrare (Georgescu Vlad, „Istoria Românilor, De la origini
până în zilele noastre”, Ed. Humanitas 1992, Bucureşti, pag. 97), o soluţie fiind
desfiinţarea servituţii personale în 1746. Astfel obligaţiile ţăranilor dependenţi (rumâni)
care erau mulţi au fost reglementate, renta în muncă fiind de 12 zile anual.
Interesantă este poziţia politică a boierilor ce stăpâneau zona; astfel Iordache
Creţulescu (1680- 1746) mare vornic şi ginere al lui Constantin Brâncoveanu, spătarul
Mihai Cantacuzino sunt oamenii ce fac parte din acea partidaă naţională ce luptă pentru
schimbarea regimului politic al ţării şi în special după 1750, devin parte integrantă a
clasei boiereşti ce era ancorată în spiritul iluminist, reformator al perioadei. Spătarul
Cantacuzino (Stoicescu Nicolae, „Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi
Moldova”, sec. XIV- XVI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1971, pag. 140- 142) mai ales
este victimă a acestei politici, fiind ucis de turci la scurt timp după martiriul lui
Constantin Brâncoveanu.
Revenind la cadrul particular, la zona comunei Berceni, primele documente ale
secolului al XVIII-lea se referă la satul Corlăteşti; în 1707 (Indice cronologic, nr. 1,
Arhiva mitropoliei Ţării Româneşti, 1365- 1890, Bucureşti, 1961, pag. 323) există o foaie
de zestre a Ancuţei de la tatăl său Popa Vlad din Coslegi ce stăpânea pământ şi în
Corlăteşti. Pe 10 aprilie 1722 există o învoire între Calotă şi Dumitrana, fosta soţie a lui
Pătraşco Corlătescu privind bunurile ce au rămas de la acesta (Indice cronologic, nr. 1,
Arhiva mitropoliei Ţării Româneşti, 1365- 1890, Bucureşti, 1961, pag. 380).
În 1732 Mitropolitul Ţării Româneşti, Ştefan, poruncea „megieşilor şi altor
împrejureani dupe prejurul moşiei Cătunu ot Sud Prahova” să spună care sunt hotarele
moşiei Cătunu, proprietatea marelui logofăt Constantin Văcărescu.
Cel mai complet şi mai amplu document din secolul al XVIII-lea este o copie de la
1832 din „condica casei răposatului boier biv vel ban Constantin Bălăceanu” („Revista
Istorică”, an XVIII, nr. 1-3, ianuarie- martie, 1932, pp. 155- 157): „Noi şase boieri din

28
gios suntem iscăliţi datam cartea noastră dumnealui Tomiţi biv vt. Spătar pentru ca, viind
sluga Mării Sale Vladul Log. Post. Cu luminata carte a Mării Sale Ioan Constantin
Nicolae Vvd. De ne-au strâns la moşiia Bercenilor, a dumnealui Iordache Creţulescu cel
Voinic, poruncindu-ne Măria Sa Vodă ca să vedem şi să căutăm pă unde sânt puse
pietrele hotarmoşii Bercenilor după Teleajăn ot Sud Prahova de către moşia Cozlaciul
Tomiţi Spătar. Acele pietre stau bine şi sânt nestrămutate din locul lor au nu sânt, pentru
ca, având Tomiţă Spătarul mare bănuială, încă dând şi cuvânt ca acela, zicând că acele
pietre ale moşii Bercenilor nu sânt pă la locurile lor, şi din pricina acelor pietre încălca
oamenii dumnealui Vel Vornic din moşiia Cozlaciului şi-l ia dijma făr nicio dreptate. La
care noi, după porunca Mării Sale, strâns toţi la moşiia Bercenilor, şi au fost de faţă
dumnealui Tomiţa Spătar şi Păun Isprăvnicelul d. Vel Vornic şi alţi oameni bătrâni, şi,
fiind şi carte de blestem a Sfinţii Sale părintelui Mitropolitului, făcută cu mare şi
groaznică afurisanie asupra oamenilor celor bătrâni din Berceni şi din Cozalciu, ca cine
ce vor fi ştiind să spue şi să mărturisească tot adevărul, atât a pietrilor, cât şi a moşii, au
Berceni, au Cozlaciu, de am mers cu toţi dinpreună la acele pietre, pă care d. Tomiţă
Spatr., având bănuiala cum s’ar fi strămutat din locurile lor, de au fost puse mai dinnainte
vreme, şi noi n’am găsit nicio piatră strămutată din locurile lor, fără decaât o peatră din
malul Teleajenului micind apa malul, au căzut acea peatră în apă, noi am făcut semn în
deal, iar altă piiatră ce este pusă în dealul mărcii cel vechi al Teleajenului o am găsit-o iar
în locul ei, numai, fiind strâmbă într-o parte, noi am întreptat-o şi am pus-o tot în locul ei,
la care găsind noi pietrile fără de nicio pricină, mers-am iar cu toţi pă moşie ca să vedem
unde bănuieşte Tomiţa Spătar cum că l-ar fi împrezurind dim moşiia Cozlaciul. Deci de
spre parte d. Tomiţi au avut un om foarte bătrân, anume Radu Moruz din Cozlaciu, şi au
avut şu Păun Isprăvnicelu dumnealui cel Vornic. Alt om, iar bătrân, anume Stănilă din
Berceni, şi aşa ne-au arătat toate crivinile câte sânt de Berceni şi câte sânt de Cozlaciu.
Numai noi am cunoscut pă aceşti doi oameni cum că nu ne spun adevărul şi cu dreptate,
ci am mersu în malul Teleajenului din sus, ca să ne spue şi să ne arate matca Teleajenului
vechiu, pă unde este, şi am pus de le-a cetit cartea cea de blestem. Iar uncheaş Stănilă din
Berceni n-au rpimit cartea de blestem, ca să o ia, iar uncheaş Radu Moruz au primit
cartea de blestem şi au luat de au pos-o în capul lui. Şi nici pă carte nu l-am lăsat, ci i-am
pus de au umplut o traistă cu pământ şi au luat şi traista la umere, şi ne-am dus pe matca

29
Teleajenului cea veche până aproape de susul biseric Bercenilor, şi au rămas un codru de
loc de tot de Berceni, iar o crivina ce este pă din giosul matchii Teleajenului vechiu au
rămas moşie de Cozlaciu, să o ţie Tomiţă Spătaru, iar altă crivină ce este mai jos,
dincoace de apa Teleajenului, singur uncheaş Stănilă au mărturisit cum este Cozlaciu, şi
s-au dat să o ţie Tomişţă Spătar. Iar isprăvniceii boereşti ce vor fi la moşiia Bercenilor
treabă la acea crivină să nu aibă. Iar crivina ce este peste apa Teleajenului, dincolo, de
spre casele Cozlaciului, să o ţie iar de Berceni, măcar că acea crivină, aşa au mărturisit
cum că acea crivină nici nu ştiu ce este a Cozlaciului, nici a Bercenilor, iar, cât pentru
dijmă, au mărturisit cum că tot isprăvnicel boereşti de la Berceni o au luat. De aceasta au
yis Tomiţă Spătar cum că are cărţi şi va răspunde. Noi, cerindu-i cărţile, au că nu-i sânt
prilej, iar cu vreme şi le va aduce, ca stăpâni Tomiţa Spătar; iar, de nu, ramîne cum s-au
dat, să fie moşie tot la Berceni. Aceasta scriem.
Septvr. 18, 7248, 1740
Dumitrache Pahrc. Rîfoveanu Iane Căpitan ot Trestieni
Paraschiva Mircescu Stoica ceanuşu ot Ploieşti
Radu logf. Sin Tănase Post. Is.....din Netoţi
(Copie de la 1832; originalul la „condica casi răposatului boer biv Vel Ban
Constandin Bălăcean” Pecetea „Judecătoriei judeţului Prahovi”, cu căprioara şi
cumpăna)”
Dintre numeroasele informaţii, doua ne reţin atenţia: una este aceea prin care
documentul care arată graniţele moşiei a fost copiat dintr-o condică a familiei Bălăceanu
şi indica prezenţa acestora în zona Berceni, iar faptul că aveau pământuri aici îi face să
fie direct interesaţi de hotarele moşiilor vecinilor; cealaltă informaţie este referitoare la
Păun isprăvnicelul administratorul moşiei şi la Stănilă „om bătrân” probabil şeful
comunităţii locale. Ambele personaje făceau parte din pătura înstărită a satului. Acest
Stănilă din 1740 este cu siguranţă acelaşi Stănilă care face o donaţie bisericii: „Această
Evanghelie a cumpărat-o robul lui Dumnezeu, Stănilă ot Berceni şi a dat-o la Biserica ot
Berceni în anul 1749.” (Stoica Nicoleta, „Mânăstirea Ghighiu”, Ploieşti 2001, pag. 66).
O lucrare (Georgescu Vlad, „Istoria Românilor, De la origini până în zilele noastre”,
Ed. Humanitas 1992, Bucureşti, pag. 124) prinvind această perioadă ne arată că între
1700- 1800 românii au tipărit „799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în

30
greceşte...” deci din 617 cărţi una a ajuns la Berceni fapt ce arată o dată în plus că acest
Stănilă nu era un ţăran sărac, ci unul din conducătorii comunităţii, un personaj cât de cât
înstărit.
Revenind la biserică, boierii Creţulescu înzestraseră lăcaşul cu trei icoane splendide
pictate de nimeni altul decât artistul la modă al vremii Pârvu Mutu, lucrări ce pot fi
văzute şi astăzi la muzeul mânăstirii Ghighiu.
La data de 1 noiembrie 1771 din motive economice se face succesiunea răposatului
Iordache Creţulescu.
Grigore Ghica Voievod dă „la la mâna boieriloru Creţulescu Radu, Constantin, Toma
I, Nicolae, fiii lui Iordache Creţulescu ca să le fie a lor şi să aibă a ţine şi stăpâni satul
Berceni ot Prahova cu casele şi cu ţiganii Şoplea, Cernăteştii şi cu morile ot Dâmbu...”
(Biblioteca Academiei Române, Zeucianu Pericle, „Carte de hotărnicie a moşeiei Berceni
din Jud. Prahova”, 1866).
Destre fiii lui Iordache Creţulescu nu se ştiu prea multe, doar despre Toma care a fost
mare ban între 1764- 1776, şi Constantin mare ban între 1756- 1757.
La sfârşitul secolului XVIII în Corlăteşti se zideşte biserica care şi astăzi serveşte ca
locaş de cult locuitorilor satului; biserica a fost ridicată de Eustaţie logofăt, ginerele
boierului Corlătescu, şi sfinţită la 28 mai 1792 (Lecca O. George, Dicţionar istoric,
arheologic şi geografic al României”, Ed. Universul, Bucureşti 1937, pag. 291).
Tot acum boierul Constantin Corlătescu este amestecat în „pricinile” târgoveţilor
Ploieştiului cu Ianache Moruz cel care încerca să le răpească primilor libertatea. Se pare
că boierul Corlătescu ar fi deţinut (Popescu D. Paul, „Inima Prahovei”, manuscris
dactilografiat aflat la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga, vol. I, f. 46) documentele ce
atestau că Ploieştiul era un oraş liber; aceste vechi documente ar fi fost amanetate de
orăşeni boierului pentru suma de 50 de lei. Se pare că boierul corlăteştean cuprins de
remuşcări pentru soarta ploieştenilor le-a restituit documentele care le-au fost de mare
ajutor, dar la fel de bine se poate ca ploieştenii să fi plătit o sumă mai mare pentru a-şi lua
documentele vitale la acea vreme.

3.1.3. Satul Berceni în secolul al XIX-lea

31
 Secolul al XIX-lea este o perioadă de timp bogată în documente şi evenimente în
viaţa micului sat numit Berceni.
O descriere a satului românesc în secolul al XIX-lea este dată într-o lucrare recentă
(Barbu Daniel, „Firea Românilor”, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, pag. 76): „Intrând
cineva între acele locuri care se numesc sate, nu se vedea nici biserica nici casa, nici gard
împrejurul casei, nici bou, nici vacă, nici oaie nici pasăre, nici pătul cu semănăturile
omului pentru hrana familiei lui şi în scurt timp nimic, ci numai nişte odăi în pământ, în
cât poate încăpea cu nevasta şi copiii împrejurul vetrei... Şi după sobă o altă gaură, prin
care trebuie el să scape fugind, cum va simţi că a venit cinevaş la uşai; căci ştie că nu
poate fi decât un trimis spre împlinire de bani.”
Autorul acestor rânduri este boierul Dinicu Golescu în lucrarea sa, „Însemnări a
călătoriei mele”.
O descriere la fel de interesantă a judeţului Prahova şi a zonei din care făcea parte
actuala comună Berceni este realizată în 1828 de doctorul Constantin Caracaş care ne
vorbeşte despre elementele climatice şi influenţa lui asupra mentalului şi sănătăţii
populaţiei (Samarian Pompei, „O veche monografie sanitară a Munteniei: ‹‹Topografia
Ţării Româneşti›› de doctor Constantin Caraş 1800- 1828”, Institutul de Arte Grafice,
Bucovina, Bucureşti 1931, pag. 196- 199): „partea câmpeană a judeţului este pădureană
însă are multe câmpii întinse şi fertile cu toate că are ape multe [...] unele lacuri sunt
băltoase şi nesănătoase, ceea ce fac ca locuitorii să sufere de friguri intermitente, iar iarna
de guturaiuri şi peripneumonii [...]. În marginea oraşului curge cu repezeală râul Teleajen
care când plouă mult inundă câmpiile din prejur...”.
Aceste imagini, împreună, ne dau o imagine de ansamblu relativ a vieţii săteşti din
Ţara Românească, dar şi de aici. Nu trebuie uitat că primele două decenii ale secolului al
XIX-lea din punct de vedere istoric sunt încadrate în epoca fanariotă care pe lângă
elementele pozitive s-a caracterizat în special prin fiscalitate excesivă, nesiguranţă,
corupţie şi mai ales sărăcia ţăranului stors de bani prin orice mijloc şi prin orice cale,
imagini conturate în romanul „Ciocoii vechi şi noi” al lui Nicolae Filimon, cel care o
perioadă a adolescenţei sale şe-a petrecut-o la Bărcăneşti, deci în zonă, şi probabil din
personajele sale răzbat şi caracteristici ale oamenilor întâlniţi pe aceste meleaguri. Între
1800- 1838, existenţa ţăranilor din Berceni a fost ruptă din tiparele ei de teribilele

32
cutremure din 1802 şi 11 ianuarie 1838, de ciuma din 1813- 1814, 1828- 1830, holera din
1831 şi venirea în zonă a eteriştilor lui Alexandru Ipsilanti, intrarea turcilor în ţară în
1821, venirea ruşilor care în 1833 erau stabiliţi la Ploieşti şi care s-a materializat prin
abuzuri şi rechiziţii de hrană.
Acum are loc şi mutarea vetrei satului care se pare că a fost generată de două cauze:
fuga de frica flagelului ciumei care i-a determinat pe oameni să-şi părăsească vechile
locuinţe (Samarian Pompei, „Medicina şi Farmacia în trecutul românesc”, Tipografia
Modernă, Călăraşi, 1931, vol. I, pag. 27) şi posibile inundaţii. Acum are loc
sistematizarea care va fi desăvârşită sub ocupaţia austriacă de după 1854, când aceştia vor
impune şi aici numerotarea caselor, ordonarea străzilor, cum au făcut şi în satele vecine
precum Bucovul.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea satul Berceni era un mic cătun cu vreo 30-
40 de case aşa cum reiese din lista satelor din Prahova redate în harta din 1835 întocmită
de ruşi, listă în care sunt redate date şi despre aşezările vecine; Cătunul Ghighiu avea 20
de gospodării (Giurescu C. Constantin, „Principatele Române la începutul sec. Al XIX-
lea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 258); Corlăteşti avea 32 de gospodării, iar
Pantazi avea 20 de gospodării.
În plan social şi economic până la 1850 nu sunt mari deosebiri faţă de secolul al
XVIII-lea.
La 1831 structura economică a Ţării Româneşti nu se deosebea prea mult de ceea ce
fusese anterior, agricultura era în mod evident principala ocupaţie economică a
românilor, lucru reliefat şi de recensământul de la 1838.
Structura socială a satului era aceeaşi ca în urmă cu 100 sau 200 ani, iar după 1831
prin introducerea Regulamentelor Organice, situaţia ţăranului s-a agravat prin mărirea
clăcii, atât ca număr de zile cât şi ca normă din 14 ocupaţii atestate la Berceni (Arhivele
istorice centrale Bucureţti, Fond 501 Catagrafii, partea I, vol. 72, f. 220) (clăcaşi,
arendaşi, muncitori, preoţi, dorobanţi, pădurari, morari, băcani, olari, căruţaşi, croitori,
slugi, paracliseri, ciobani), 70- 80% din locuitori se ocupau cu agricultura, fiind clăcaşi.
Situaţia precară a ţăranilor era agravată şi de evenimentele politice prin care Principatele
Române treceau fără voia lor în conflictele ruso- turco- austricece pentru supremaţia în
zonă.

33
 Catagrafia din 1838 (Arhivele naţionale istorice centrale, Fondul 501 Catagrafii, vol.
72, f. 220- 228) este prima imagine detaliată a localnicilor astfel aflându-se cine erau, cu
ce se ocupau, averea lor, starea de sănătate, vârsta.
În secolul al XIX-lea până în 1850, două evenimente atrag atenţia. Unul este efortul
de materializare a organizării, înfiinţării de şcoli la sate (astfel în 1843 este numit ca
învăţător în Berceni Ene Pârvu (Boncu Constantin, „Şcoala Prahoveană, Secolele X-
XIX”, Ed. Didactică şi Pedagogică 1976, Bucureşti, pag. 54); episodul şcolii este scurt,
datorită unor împrejurări politice). Cel de-al doilea eveniment este legat de Revoluţia
română de la 1848.
După 1859 în întreaga societate românească au loc importante transformări generate
de suflul reformator adus de primul domn al românilor Alexandru Ioan Cuza, care la 31
martie 1864 promulgă Legea nr.394 pentru comunele urbane şi rurale prin care Berceni şi
Corlăteşti devin unităţi administrative distincte conduse de un primar şi un consiliu local,
aleşi de localnici. Totuşi, cel mai important eveniment al epocii lui Cuza este Reforma
Agrară din 1864 (Zeucianu Pericle, „Carte de hotărnicie a moşiei Berceni”, 1886, f. 18-
20).

3.1.4. Secolul al XX-lea

Primele două decenii decurg liniştite în satele Berceniului, lucru ce reiese din
documentele cercetate. Agricultura a rămas principala preoupaţie şi sursă de venit a
locuitorilor. Acum se desfiinţează o serie de construcţii, cum ar fi şcolile din Berceni,
Corlăteşti, adiacent localităţii se dau în exploatare în 1903 (Popescu D. Paul, „Pagini din
biografia deloc romanţată a oraşului Ploieşti, vol. I, f. 157, manuscris dactilografiat aflat
la Biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga) linia CFR Ploieşti- Slobozia, după 1914, linia
Ploieşti- Buzău care în timp vor servi şi locuitorilor.
În 1907 au loc răscoale ţărăneşti generate de situaţia grea a acestei categorii sociale.
Nivelul de trai al ţăranilor era jalnic întrucât reforma agrară din 1864 nu a rezolvat
problemele lor. O analiză ( Neagu Ion, „Starea sanitară şi asistenţa medicală a populaţiei
din Judeţul Prahova în anul 1907”, extras din „Aspecte ale medicinii în mediul rural”, Ed.
Medicală, Bucureşti 1973, pag. 263- 265) din 1907 arăta urmările sărăcii ţăranilor: bolile
lor erau pelagra, sifilisul, tuberculoza, scabia, din când în când epidemii de scarlatină,

34
febra tifoidă, reujeola; hrana lor era formată din mămăligă, cirbă de teci de fasole, orez
fiert cu apă, un sfert de pâine pe zi; actul medical era săzut calitativ din lipsă de fonduri,
erau prea puţine cadre sanitare, aproximativ 30 agenţi sanitari la care se adăugau 32 de
moaşe, adică un cadru mediu la 5117 locuitori.
Nu este deci de mirare că şi în Prahova, ca în toată ţara, răscoala a avut un caracter
violent. Pe 7 martie, în satul Ploieştori încep tulburările care între 10- 13 martie se extind
la Filipeşti, Măgureni, Pleaşa, Bucov, Salcia. Pe 14 martie (Boncu Constantin, “Răscoala
ţăranilor în 1907 în Judeţul Prahova”, în “Studii privind Unirea Principatelor”, Ed.
Academiei RPR, Bucureşti 1960, pag. 382) încep agitaţiile la Berceni şi Corlăteşti unde
ţăranii adunaţi la primărie impun arendaşului moşiei învoieli agricole favorabile lor.
Apogeul răscoalei are loc la Sângeru pe 15 martie când 1000 de ţărani devastează curţile
câorva proprietari din zonă. Pentru tulburările produse în Prahova, 200 de ţărani au fost
judecaţi iar prefectul de la acea vreme, Luca Ionescu, şi generalul Harjeu au primit
cuvinte de mulţumire şi laudă pentru energia de care au dat dovadă pentru înfrângerea
răscoalei.
Problemele ţăranilor vor fi rezolvate după anul 1918 când va avea loc marea reformă
agrară (1921).
În anul 1914, Constantin Zagoriţ vine în Berceni şi întrepreinde primul demers de
cercetare a istoriei localităţii, publicând într-un ziar local (Zagoriţ C., “Monumentele
istorice ale oraşului Ploieşti şi ale împrejurimilor lui” în România Viitoare, anul I, nr. 12,
Ploieşti, 7 septembrie 1914, pag. 2) câteva date (“Cine ese pe bariera Gogoase spre
Berceni va vedea Movila Şoplii. Această movilă acoperă după spusele bătrânilor din
Berceni, ruinele palatului lui Mihai Spătarul Cantacuzino din timpul lui Constantin
Brâncoveanu. Temeliile se văd prin multe locuri şi prin arături se văd cărămizi, bucăţi de
teracotă smălţuită, ce au servit ca decoraţie interioară palatului…”).
Evenimentele tulburi ale anilor 1914- 1918 au anulat posibilele săpături arheologice
sau cercetări privind Şoplea şi casele Cantacuzinilor de aici.
În 1918 se construieşte sediul actual al primării, sediu ce a fost extind în anul 1949.
Sfârşitul războilui a însemnat noi provocări pentru societatea română, dar şi pentru
comunitatea locală, întrucât pe plan local, prin reforma agrară din anul 1921 ţăranii îşi

35
îmunătăţesc starea materială. Se formează o burghezie locală alcătuită din negustori,
intelectuali şi ţărani înstăriţi.
Pătura burgheză a satului încă mai păstra legătura cu vechii boieri ai satului, retraşi la
Bucureşti, moşia fiind arendată către ţărani ulterior, o parte vândută acestora. În
Corlăteşti marii proprietari, fraţii Constantinescu, locuiau în casele din sat, astăzi aflate
lângă blocurile construite după 1950.
Anii ’50 şi ’60 au însemnat, pe lângă distrugerea proprietăţii ţărăneşti, şi niste
realizări pentru comună astfel: se electrifică satele, se începe procesul de asfaltare al
şoselei principale ce străbate satul Berceni. Atăt electrificarea cât şi asfaltarea drumurilor
s-au făcut în special prin contribuţia majoră a cetăţenilor care au fost mobilizaţi de
deputaţii Sfatului Popular pentru realizarea acestor obiective majore pentru comunitatea
locală.
În 1960 electrificarea era încheiată, deşi acest obiectiv trebuia sa fie terminat încă din
1955 (Arhiva Primăriei Berceni, Fond Primăria Corlăteşti, Dosar 1/1959, f. 25).

„Fişa satului electrificat” Berceni Moara Nouă

Locuitori cu domiciliul stabil 1833 454
Nr. Total al gospodariilor din registrul agricole 422 86
Nr. Gospodariilor eletrificate 270 30
Nr. De abonati/ gospodarie si intit. Intreprinzatoare 274 32
Anul electrificarii 1957 1958
Lungimea drumurilor din interiorul satului 10 km 2 km
lungimea totala a linie de joasa tensiune 8 km 1.5 km
Lungimea linie de joasa tensiune din interiorul satului 8 km 1.5 km
Puterea instalata a sursei de alimentare KWA 25000 25000
sursa de alimentare IREC IREC
Consumul total de energie electrica pe sat 1959 Kw 1959 Kw
Nr. Aparate electrocasnice 292 8.5
Venitul mediu anual in anul 1959 calculat in medie la
totalul gospodarii, raportat la pct. 2- 1  5000000  700000
Venitul mediu anual pe gospodarii electrificate calculat in
medie la totalul de gospodarii, raportat la pct 3-1  3240000  210000
Venitul cel mai scazut pe gospodarii in 1959 din sat 5000 lei 5000
Venitul cel mai ridicat realizat de o gospodarie in 1959
din sat 12000 lei 10000

36
 Perioada de la începutul regimului comunist aduce şi crearea a două cămine culturale
atât la Berceni cât şi la Corlăteşti. În Berceni căminul cultural nu a avut un sediu stabil şi
deşi au existat încercări de a se construi un sediu (1984) acest lucru nu s-a rezolvat nici
până astăzi (Arhiva Primăriei Berceni, dosar “Schiţa de sistematizare a comunei
Berceni”, f. 5). În Corlăteşti căminul cultural ce purta numele Tudor Vladimirescu a
primit un sediu nou cu o capacitate de 240 locuri. Aceste cămine au coordonat activitatea
culturală a localităţii prin organizarea diverselor manifestări, precum: conferinţe,
programe artistice, seri de întrebări şi răspunsuri pe diverse teme sociale etc.
Trebuie menţionat faptul că la activităţile culturale ale epocii şi şcoala a jucat un rol
important, de multe ori directorii căminelor culturale erau profesori sau învăţători, iar
programele artistice se realizau cu elevii de la şcolile din sat.
În 1964 s-a introdus conducta pentru alimentarea cu apă potabilă.
În anul 1968 prin nouă lege de organizare administrativă a României, comuna
Corlăteşti se desfiinţează, iar aşezările Corlăteşti şi Dâmbu intră în componenţa comunei
Berceni al cărui centru este satul Berceni unde se afla şi primăria.
Anii ’70 reprezintă o perioadă liniştită pentru locuitorii comunei Berceni, dar
cutremurul din 1977 se poate spune că a fost un eveniment prin efectele produse. Şcolile
sunt puternic afectate de seism la Cătunu, Moara Nouă, dar şi Berceni, inspectoratul
şcolar îl transferă ca director aici pe prof. Viorel Preotesa pentru a ajuta la refacerea
şcolilor. După 1977 începe construirea sau adăugarea unor săli de clasă. Astfel la Moara
Nouă, clădirea şcolii este demolată şi construită una nouă, la Cătunu se ridică o clădire
P+1 (doua săli de clasă şi grădiniţă), la Berceni se ridică grădiniţa şi aripa nouă cu etaj a
şcolii care era în construcţie încă din 1974- 1975. În anii ’80, în perspectiva comunistă,
viziunea asupra comunei Berceni era definită astfel: Berceni – “Centru de producţie agro-
zootehnică”.

37
 Sediul Primăriei Berceni – 1976

3.2. Evoluţia şi geneza teritorială ale componentelor comunei

3.2.1. Şoplea. Bătăliile de la Şoplea
Aşa cum am precizat anterior, pe teritoriul actual al comunei Berceni a mai existat un
sat care a dispărut undeva în cursul secolelor XVII- XVIII.
Şoplea este atestat în 1542, 1545 şi 1548 ca făcând comerţ cu Braşovul; la aceste date
au fost 5 localnici participanţi la schimburile comerciale (Manolescu Radu, „Comerţul
Ţării Româneşti şi al Moldovei cu Braşovul”, Ed. Ştiinţifică 1995, Bucureşti, pag. 132).
În mod sigur, satul era unul prosper ce servea drept reşedinţă unor boieri mai mult sau
mai puţin importanţi precum: Buică Postelnicul, Pavel Postelnicul atestaţi în documentele
vremii.
Cele mai importante evenimente petrecute pe raza comunei Berceni sunt legate de
evenimente tumultuoase din lunga domnie a lui Matei Basarab (1632- 1654). După cum
se ştie, Matei Basarab a fost unul din domnitorii importanţi ai secolului XVII, sub domnia
lui Ţara Românească cunoscând o perioadă de înflorire economică si culturală, tulburată
din când în când de pretenţiile domnitorului Moldovei Vasile Lupu (1634- 1653) ce dorea

38
impunerea familiei sale pe tronul ambelor ţări. Astfel s-a ajuns la invadarea Ţării
Româneşti şi la bătălia de la Finta unde Matei Basarab a biruit. Vasile Lupu a reuşit să
fuga în Moldova dar, la scurt timp, a pierdut tronul.
În 9 aprilie 1654 bătrânul voievod Matei Basarab a încetat din viaţă, moartea fiindu-i
grăbită de agitaţiile provocate de seimenii şi dorobanţii care se răsculaseră cerând
triplarea lefurilor, după cum le promisese domnul în urma luptei de la Finta (Ştefănescu
Ştefan, „Istoria Românilor, De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu”, Ed.
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 1996, pag. 63).
După moartea lui Matei Basarab, ca domn al Ţării Româneşti a fost înscăunat
Constantin Şerban (1654- 1658) care a trebuit să facă şi el faţă violentei tulburări a
seimenilor din 1655, dar primind ajutor din Transilvania a reuşit să pună capăt revoltei.
Şoplea este legată de aceste evenimente, întrucât aici au avut loc două bătălii care
constituie probabil cele mai importante evenimente din istoria comunei Berceni, deşi
bătăliile nu sunt prea cunoscute (neavând rezonanţa unui Călugăreni de exemplu).
În 1653 când Vasile Lupu invadează Ţara Românească, Diicu Buicescu, comandantul
oştilor lui Matei Basarabse angajează într-o hărţuială cu armata lui Vasile Lupu. Miron
Costin nota: „Părut-au şi lui Vasile Vodă şi lui Timuş că va fi acolo Matei Vodă sângur
cu toată oastea, la Teleajina. Apoi dacă s-au vădzut că iese oaste puţină, au dat oştenii lui
Vasilie Vodă pre tri locuri preste apă şi n-au stătut muntenii, ce s-au dat înapoi, iar
gonaşii îndată au ajunsu şi pe seimenii şi aceia dăndu-să înnapoi, s-au apărat pe nişte
dumbrăvi ce sântu acolo...” („Cronicari Moldoveni”, ed. Militară, 1978, pag. 172- 173).
Respectând ordinele domnitorului Matei Basarab, Diicu Spătarul angajează scurte
hărţuieli, dar „oastea lui se risipeşte fiind alcătuită din oameni de strânsură din partea
locului” (Rosetti Radu, „Istoria Artei Militare a Românilor”, Ed. Monitorul Oficial, 1947,
Bucureşti, pag. 539).
În mod sigur risipirea acestora s-a datorat şi obiceiurilor vremii ca soldaţii să
părăsească rândurile pentru a-şi pune la adăpost familiile şi bunurile, numai soldaţii
profesionişti (seimenii) se retrag încetul cu încetul până ce ajung în luncile de lângă râul
Prahova, bătălia decisivă având loc la Finta.
În 1655 la 26 iunie Şoplea este menţionată ca zona unde are loc o luptă între seimenii
şi „darabanii” răsculaţi impotriva domniei care nu le plătise lefurile. Sub conducerea lui

39
Hrizea Vodă fost mare spătar ei poartă o bătălie la Şoplea cu oastea lui Constantin Şerban
sprijinit de domnul ardelean Gheorghe Rokoczi II, conducătorul oastei fiind Pană
Filipescu mare spătar. Seimenii au fost înfrânţi iar conducătorul lor a fugit fiind prins mai
târziu de turci.
Aici la Şoplea în amintirea acestei lupte s-a ridicat o cruce de piatră din ordinul
domnitorilor Gheorghe Rakoczi II şi Constantin Şerban care undeva pe la 1871 a fost
mutată la Drăgăneşti unde se află şi astăzi.
În 1658 Mihnea al III-lea (1658- 1659), încercând după modelul lui Mihai Viteazu o
răscoală antiotomană, îşi retrage oştile în Prahova, „mai întâi la Şoplea şi apoi urcă pe
Teleajen” (Baicu St. Ion, Paul D. Popescu, „Istoria Prahovei în date”, Ploieşti 1977, pag.
41), dar acţiunea acestuia a fost efemeră şi sortită eşecului.
După această dată Şoplea nu mai apare în niciun document cercetat de oamenii de
ştiinţă. Când a dispărut şi de ce, greu de spus. Se pot lansa însă câteva ipoteze emise şi de
alţi cercetători (Matei Vlad, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi în Moldova”, Ed.
Academiei RSR 1973, Bucureşti): în secolele XVI- XVII are loc „spargerea” şi pustiirea
unor sate întregi datorită robiilor, jafurilor, foametei, epidemiilor, fiscalităţii etc.
Pentru Şoplea se poate ca cele două lupte să fi însemnat distrugerea şi jefuirea lui
succesivă în 1653 de moldoveni şi cazaci şi iîn 1655 de seimeni, iar locuitorii care au mai
scăpat din aceste evenimente s-au retras în Berceni sau alte sate vecine. Le fel de bine se
poate lua în calcul şi o epidemie sau fiscalitatea excesivă care ar fi putut genera exodul
localnicilor spre alte părţi.

3.2.2. Corlăteşti
Satul Corlateşti se pare că şi-a luat numele de la familia boierilor Corlătescu. Există şi
aici o istorioară amuzantă ce explică numele aşezăriiŞ în zonă, specific construcţiei
caselor ar fi fost nişte aplecători cum se spune la ţară, mai exact nişte bucătării de vară
numite „carlote” satul luându-şi de aici numele, desigur realitatea fiind diferită.
Într-un document din 4 iulie 1476 apare un boier Corlat din zona Bărcăneşti despre
care se bănuieşte că este creatorul aşezării, fiind strămoşul boierilor Corlăteşti ce au
stăpânit satul până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un alt Corlat care se judeca cu Dragul

40
din Bărcăneşti este menţionat pe la 1560 (Documente privind Istoria României, Ed.
Academiei RPR, 1952, Bucureşti, vol III, pag. 130- 131).
Primul document concret în care apare numele localităţii Corlăteşti este datat 5
septembrie 1626. Este vorba despre comisul Radu din Corlăteşti a cărui fiică Florica s-a
căsătorit cu Necula din familia boierilor din Glogova.

3.2.3. Moara Nouă

Moara Nouă în trecut a purtat numele de Bălăcanu de la de la proprietarul sau
membrul vestitei familii a boierilor Bălăceanu care în trecut au stăpânit moşii aici în zona
de la Berceni pana la Scăieni unde se pare că îşi aveau reşedinţa. Chiar există documente
ce atestă prezenţa Bălăcenilor în zonă (un document din 1740 – Revistă istorică, an
XVIII, nr. 1- 3, ianuarie- martie 1932, pag. 154-157 – privind comuna Berceni, este
preluat din condica familiei Bălăceanu) dar se pare că iniţial pământurile din zonă ar fi
fost proprietatea Cretzuleştilor şi probabil l-au vândut Bălăcenilor, care au întemeiat un
sat aducând aici robi. Nu se cunoaşte în ce împrejurări numele satului a fost schimbat din
Bălăceanu în Moara Nouă. Satul se pare că a fost făcut undeva în secolul al XVIII-lea.
Singurul document epigrafic totuşi care aminteşte despre vechimea aşezării şi o
legitimeată este o cruce, probabil piatră de hotar datată 1811 care în prezent se află în
cimitirul de la marginea satului.

41
 CAPITOLUL 4
POPULAŢIA

4.1. Dinamica populaţiei

4.1.1. Evoluţia numerică

Numărul exact de locuitori, la o anumită dată, se poate afla numai în urma

recensămintelor. Informaţii şi aprecieri asupra numărului de locuitori există însă, încă din
antichitate. Este cunoscut faptul că spaţiul comunei Berceni a fost locuit încă din cele mai
vechi timpuri, dar datele despre populaţia aşezată aici nu sunt precise.
La recensământul din anul 1930 au fost oferite primele date referitoare exclusiv la
comună şi la satele acesteia şi nu la regiune sau provincia istorică. Comuna Berceni
adăpostea un număr de 4502 de persoane. Astfel, satul Moara Nouă număra 1220 de
locuitori ceea ce reprezenta o pondere de 27,09% din populaţia totală a comunei. Satul
Berceni număra 1577 de locuitori, adică 35,04% din totalul populaţiei comunei, în satul
Corlăteşti locuiau 490 de persoane, adică 10,88% din populaţia comunei, în satul Cătunu
locuiau 970 de persoane, adică 21,55% din populaţia comunei, iar în Dâmbu locuiau 245
persoane care reprezentau doar 5,44% din populaţia comunei.
În anul 1966, la recensământ, populaţia comunei număra un total de 6206 persoane,
dintre care 1589 în satul Moara Nouă adică 25,6% din totalul populaţiei, 1169 în satul
Berceni adică 18,84% din total, 1557 locuiau în satul Corlăteşti adică 25,09% din total,
1360 în satul Cătunu adică 21,91% din totalul populaţiei, şi 531 în satul Dâmbu adică
8,56% din populaţia totală.
De-a lungul timpului, datorită factorilor sociali şi naturali, populaţia a evoluat de-a
lungul unei curbe sinusoidale, menţinându-se aproximativ numărul de locuitori. Astfel, la
recensământul de la 7 ianuarie 1992, populaţia comunei număra 5861, dintre care 1520 în
satul Moara Nouă adică 25,93% din totalul populaţiei comunei, 1100 în satul Berceni
adică 18,77% din total, 1488 în satul Corlăteşti adică 25,39% din total, 1291 în satul
Cătunu adică 20,03% din total şi 462 în satul Dâmbu adică 7,88% din total.
Evoluţia numerică a populaţiei se caracterizează prin numeroase creşteri şi scăderi ale
populaţiei mai line sau mai bruşte.

42
 (Fig. 5- Evoluţia numerică a populaţiei)

Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus (Fig. 5- Evoluţia numerică a
populaţiei), între primul şi cel de-al doilea an de referinţă nu este o diferenţă foarte mare,
întrucât în anul 1989 s-a înregistrat o creştere a populaţiei comunei Berceni cu 26 de
persoane faţă de anul 1966. În schimb, între 1989 şi 1992, populaţia a cunoscut o scădere
bruscă, până la 5861, şi asta în doar 3 ani. Cu timpul, populaţia a început sa cunoască
creşteri seminifcative, pentru ca în anul 2002 să numere 6087 persoane.

43
 (Fig. 6- Evoluţia densităţii populaţiei)

Evoluţiile indicatorilor geografici au modificat valorile densităţii totale a populaţiei în

cadrul suprafeţei totale a comunei.
Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus privind „Evoluţia densităţii populaţiei
în cei 4 ani de referinţă: 1966, 1989, 1992, 2002 (loc/km²)”, densitatea populaţiei a suferit
modificări, mai mari sau miai mici: în perioada 1966-1989 s-a menţinut între 2,00- 2,01
loc/km², în perioada 1989- 1992 a urmat o scădere bruscă până la 1,89 loc/km², pentru ca
în perioada imediat următoare, 1992- 2002, să ajungă la 1,96 loc/km².

4.1.2. Mişcarea naturală

Mişcarea naturală a populaţiei este unul dintre factorii ce influenţează direct sensul
evoluţiei numerice a populaţiei şi a altor indicatori demografici, cum ar fi structurile pe
grupe de sexe, de vârstă etc.
Gradul de dezvoltare socio-economic determină valorile numerice ale mişcării
naturale dar şi invers. Indicii care determină mişcarea naturală, respectiv sporul natural,
sunt natalitatea şi mortalitatea.
Natalitatea este reprezentată de numărul născuţilor vii, într-un an, raportat la 1000 de
locuitori.

44
 (Fig. 7- Evoluţia natalităţii)

De-a lungul timpului, respectiv din 1966 până în 2002, indicele natalităţii cunoaşte o
evoluţie sinusoidală determinată de diferiţi factori socio- economici. Astfel, după cum
reiese din graficul de mai sus, în anul 1966 natalitatea avea valoarea de 12,72, în anul
1989 avea valoarea de 14,28, în anul 1992 a scăzut la 11,43, pentru ca până în anul 2002
să ajungă la valoarea de 12,98.
Mortalitatea reprezintă numărul persoanelor decedate, de orice vârstă, în decurs de
un an, raportat la 1000 de locuitori.

45
 (Fig. 8- Evoluţia mortalităţii)

Valoarea mortalităţii s-a menţinut, în general, mai mică decât cea a natalităţii,
indicând un spor natural pozitiv, excepţie făcând anul 1992. Astfel, după graficul de mai
sus privind „Evoluţia mortalităţii (‰) în cei 4 ani de referinţă: 1966, 1989, 1992, 2002”,
indicele mortalităţii avea o valoare de 10,63 în anul 1966, a scăzut la 9,63 până în anul
1989, crescând apoi la 12,11până în anul 1992, pentru ca în următorii 10 ani să scadă la
11,01 cât s-a inregistrat în anul 2002.
Sporul natural este indicele demografic care caracterizează creşterea sau scăderea
numărului unei populaţii. Acesta reprezintă diferenţa dintre valorile natalităţii, respectiv a
numărului născuţilor vii şi valorile mortalităţii, respectiv a numărului persoanelor
decedate, în cursul unui an.

46
 (Fig. 9- Evoluţia valorii sporului natural demografic)

Evoluţia sporului natural în cei 4 ani de referinţă (1966, 1989, 1992 şi 2002) a
cunoscut o linie sinusoidală, de oscilaţii ale creşterilor şi ale scăderilor valorilor sporului
natural, după cum reiese din graficu de mai sus. Astfel că, în anul 1966 sporul natural
înregistrat a avut o valoare de 2,09, crescând în anul 1989 la valoarea de 4,65. În anul
1992 a suferit o scădere, atingând valoarea negativă de -0,68, pentru ca în anul 2002 să
crească la valoarea de 1,97.

4.1.3. Mişcarea migratorie

Mişcarea migratorie se referă la procesele de plecare a populaţiei comunei spre alte
teritorii administrative şi de sosire a unor persoane în cadrul comunei. Aceste plecări şi
sosiri pot fi permanente, sezoniere sau navetiste.

47
 (Fig. 10- Ponderea populaţiei plecate)

Ponderea populaţiei plecate a înregistrat în cei 4 ani de referinţă următoarele valori,

după cum reiese şi din graficul de mai sus: 13,37 în anul 1966, 11,39 în anul 1989, 17,74
în anul 1992 şi 16,43 în anul 2002.
Valoarea populaţiei plecate scade de la 83 de persoane care au plecat în anul 1966 la
71 de persoane care au plecat în anul 1989. După anul 1989, populaţia care pleacă este de
104, număr înregistrat în anul 1992, iar 10 ani mai rârziu, în 2002, numărul persoanelor
care pleacă este de 100. Majoritatea populaţiei plecate era tânără, în căutarea unui loc de
muncă.

48
 (Fig. 11- Ponderea populaţiei sosite)

Populaţia sosită din alte regiuni, respectiv întoarsă în locurile natale contribuie la
realizarea sporului migratoriu şi la temperarea scăderii numărului populaţiei comunei.
Totuşi, numărul celor sosiţi nu poate acoperi numărul celor decedaţi sau plecaţi.
Astfel, ponderea celor sosiţi în comună a înregistrat în cei 4 ani de referinţă
următoarele valori: 12,09 în anul 1966, scăzând pâna la 0,80 în anul 1992, urcând apoi
rapid la 36,51 în anul 1992 şi ajungând la 32,53 în anul 2002.
În anul 1966 numărul celor sosiţi a fost de 75 persoane, în anul 1989 s-au întors doar
5 persoane, iar după 1989, în anul 1992, cei sosiţi numărau 214 persoane. În ultimul
recensământ, adică în anul 2002, populaţia sosită nu a scăzut foarte mult faţă de anul
1992, cei sosiţi fiind în număr de 198.
Soldul migratoriu reprezintă diferenţa dintre numărul persoanelor sosite şi cel al
persoanelor plecate.

49
 (Fig. 12- Soldul migratoriu)

Din analiza evoluţiei sporului migratoriu în cei 4 ani de referinţă se poate observa că
valoarea sporului migratoriu cea mai scăzută, de -66 s-a înregistrat în anul 1989, iar
valoarea maximă, de 110 s-a înregistrat în anul 1992, de 110. În ceilalţi doi ani, adică în
anul 1966 şi 2002 s-au înregistrat valorile de -8, respectiv 98.
Se poate observa că în perioada 1966- 2002, numărul persoanelor sosite este mai
mare decât cel al persoanelor plecate.

50
 4.2. Structuri geodemografice
4.2.1. Structura populaţiei pe grupe de vârsta şi sexe

(Fig. 12- Structura populaţiei pe grupe de vârstă)

Structura populaţiei pe grupe de vârstă. În cadrul comunei Berceni structura

populaţiei pe grupe de vârstă se evidenţiază printr-un număr minim de persoane cu vârsta
cuprinsă între 0-3 ani şi un număr maxim de persoane cu vârsta cuprinsă între 23-60 ani.
Astfel, categoria de vârstă 0-3 ani deţine cele mai mici valori în toţi cei 4 ani de referinţă
studiaţi (202 persoane în 1966, 150 persoane în 1989, 359 persoane în 1992, 388
persoane în 2002), fiind urmată, ca şi valori, de categoria de vârstă 4-6 ani (268 persoane
în 1966, 248 persoane în 1989, 362 persoane în 1992 şi 392 persoane în 2002), pe care o
urmează, ca valori, categoria de vârstă 19-22 ani (252 persoane în anul 1966, 270
persoane în anul 1989, 500 persoane în anul 1992 şi 474 persoane în anul 2002).
Urmează apoi, în funcţie de valorile înregistrate, categoria de vârstă >60 ani (1032
persoane în 1966, 1183 persoane în 1989, 1040 persoane în 1992, 1047 persoane în
2002), categoria de vârstă 7-8 ani (2072 persoane în 1966, 1821 persoane în 1989, 852

51
persoane în 1992 şi 846 persoane în 2002) şi categoria de vârstă 23-60 ani care a
înregistrat cele mai ridicate valori de-a lungul anilor: 2380 persoane în anul 1966, 2560
persoane în anul 1989, 2748 persoane în anul 1992 şi 2940 persoane în anul 2002.
Reiese de aici că în comuna Berceni predomină populaţia matură datorită scăderii
numărului de naşteri şi creşterii numarului decedaţilor, cu toate că sporul natural
demografic a rămas, în general, pozitiv, cu excepţia anului 1992.

(Fig 13- Structura populaţiei pe sexe)

Structura populaţiei pe sexe. În cadrul comunei Berceni se evidenţiază de asemenea

o preponderenţă a numărului femeilor faţă de numărul bărbaţilor.
Astfel, din graficul de mai sus, reiese că, în cei 4 ani de referinţă, valorile înregistrau
următoarele cifre: în anul 1966 numărul bărbaţilor era de 2977, în timp ce numărul
femeilor era de 3229; până în anul 1989 numărul bărbaţilor a ajuns la 3001, în timp ce
numărul femeilor a crescut la 3231; în anul 1992 numărul bărbaţilor s-a apropiat foarte
mult de cel al femeilor, astfel că, în acest an, s-au înregistrat 2911 bărbaţi şi 2950 femei;

52
la recensământul din anul 2002 cei doi indicatori au avut valori mai mari decât în anul
1992, diferenţa dintre acestea fiind destul de mică (3036 bărbaţi şi 3051 femei).
Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe reprezintă o problemă deosebit de
importantă pentru funcţionarea mecanismului social din cadrul comunei Berceni. Valorile
mari ale mortalităţii şi scăderea fertilităţii reprezintă cauze principale ale procesului de
depopulare. Proporţia dintre populaţia masculină şi cea feminină a rămas aceeaşi, femeile
fiind mai numeroase decât bărbaţii, în ciuda valorilor apropiate dintre cei doi indici
înregistrate în 1992 şi în 2002.

4.2.2. Structura populţiei pe naţionalităţi

Analiza structurii naţionalităţii populaţiei ce locuieşte într-un teritoriu administrativ
poate explica multe caracteristici ale indicilor demografici, cum ar fi natalitatea şi
mişcarea migratorie, precum şi gradul de dezvoltare şi cultură a societăţii respective.
În cadrul comunei Berceni populaţia de naţionalitate română a reprezentat o pondere
majoritară, în toate perioadele istorice.

(Fig. 14- Structura populaţiei pe naţionalităţi)

53
 Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus, în anul 1966, 6158 persoane erau de
naţionalitate română si 48 persoane erau de alte naţionalităţi, în anul 1989, 6231 persoane
erau de naţionalitate romană şi 1 persoană era de altă naţionalitate, în anul 1992, 5855
persoane erau de naţionalitate română şi 6 persoane erau de alte naţionalităţi, iar în 2002,
6080 persoane erau de naţionalitate română şi 7 persoane erau de alte naţionalităţi.

4.2.3. Structura populaţiei după starea civilă

Populaţia se analizează în funcţie de starea civilă a locuitorilor, respectiv necăsătoriţi,

căsătoriţi, văduvi şi divorţaţi.

(Fig. 15- Structura populaţiei în funcţie de starea civilă)

În anul 1966, 2862 persoane din populaţia comunei erau necăsătorite, 2084 persoane
erau căsătorite, 491 persoane divorţate şi 769 persoane văduve. În anul 1989, numărul
persoanelor necăsătorite primează din nou, astfel că, în comună locuiau 2763 persoane
necăsătorite, 2463 persoane căsătorite, 356 persoane divorţate şi 650 persoane văduve.

54
 După 1989, la recensământul din 1992, în comuna Berceni locuiau 2776 persoane
căsătorite, 1998 persoane necăsătorite, 404 persoane divorţate şi 683 persoane văduve.
Zece ani mai târziu, la recensământul din 2002, situaţia suferă moficicări, astfel: 2533
persoane erau necăsătorite, 2810 persoane erau căsătorite, 219 persoane erau divorţate şi
525 persoane erau văduve.

4.2.4. Structura populaţiei active pe ramuri ale economiei naţionale

Populaţia activă este un element important în definirea profilului economic al unităţii
teritoriale studiate. În funcţie de numărul populaţiei ocupate în fiecare ramură a activităţii
productive sau neproductive economice se poate determina caracteristica unităţii
teritoriale.

(Fig. 16- Ponderea populaţiei active)

55
 Urmărind ponderea populaţiei active din totalul populaţiei se observă că, aceasta
atinge valoarea de 37,54% din totalul populaţiei comunei de 6206 în anul 1966, 41,59%
din totalul populaţiei comunei de 6232 în anul 1989, 30,83% din totalul acesteia de 5861
în anul 1992 şi 24,56% din totalul de 6087 în anul 2002.

(Fig. 17- Structura populaţiei active)

În anul 1966, în comuna Berceni, populaţia activă reprezenta 2330 dintre care 1722
lucrau în domeniul industriei, 120 persoane lucrau în domeniul transporturilor, 280

56
persoane lucrau în domeniul agriculturii, 160 persoane lucrau în comerţ şi 48 lucrau în
învăţământ.
În anul 1989, populaţia activă era de 2592, din care 1986 persoane lucrau în industrie,
236 ocupate în transporturi, 20 în construcţii, 185 în agricultură, 135 în comerţ, 40 în
învăţământ şi 12 în alte domenii.
În anul 1992, la recensământ, s-a constatat că populaţia activă din comună era de
1807, din care 1649 persoane din lucrau în industrie, 5 persoane lucrau în transporturi,
64 persoane lucrau în agricultură, 6 persoane lucrau în comerţ, 52 persoane lucrau în
învăţământ şi 31 persoane lucrau în alte domenii.
În anul 2002, populaţia activă număra doar 1495 persoane, din care 786 lucrau în
industrie, 114 lucrau în transporturi, 127 lucrau în construcţii, 193 lucrau în agricultură,
132 lucrau în comerţ, 58 lucrau în încăţământ şi 85 lucrau în alte domenii.

4.2.5. Gradul de cultură al populaţiei

Şcoala din Cătunu

57
Şcoala din Berceni

Şcoala din Corlăteşti

58
 Şcoala din Moara Nouă

Gradul de cultură al populaţiei comunei Berceni, respectiv nivelul şcolilor absolvite

are foarte mare legătură cu domeniul preponderent al ocupaţiei locuitorilor. Important
este şi modul în care populaţia matură actuală încurajează învăţământul.

(Fig. 18- Gradul de cultură al populaţiei)

59
Astfel, în cei 4 ani de referinţă situaţia se prezenta astfel:
- În anul 1966, 42 de persoane absolviseră învăţământul superior (atât de lungă
durată, cât şi de scurtă durată), 98 de persoane absolviseră învăţământul
postliceal, 823 persoane absolviseră învăţământul profesional, 548 persoane
absolviseră învăţământul liceal, 1855 persoane absolviseră învăţământul primar,
12 persoane erau nedeclarate din acest punct de vedere, iar 85 persoane erau
declarate fără şcolală absolvită.
- În anul 1989, 63 persoane absolviseră învăţământul superior (de scurtă/lungă
durată), 85 persoane absolviseră învăţământul postliceal, 935 persoane absolviseră
învăţământul profesional, 896 persoane absolviseră învăţământul liceal, 1542
persoane absolviseră învăţământul primar şi 73 persoane erau declarate fără
şcoală absolvită.
- În anul 1992, 83 persoane absolviseră învăţământul superior (de scurtă/lungă
durată), 90 persoane absolviseră învăţământul postliceal, 1205 persoane
absolviseră învăţământul profesional, 790 persoane absolviseră învăţământul
liceal, 1300 persoane absolviseră învăţământul primar, 11 persoane erau
nedeclarate din acest punct de vedere, iar 86 persoane erau declarate fără şcoală
absolvită.
- În anul 2002, 94 persoane absolviseră învăţământul superior (de scurtă/lungă
durată), 104 persoane absolviseră învăţământul postliceal, 1266 persoane
absolviseră învăţământul profesional, 917 persoane absolviseră învăţământul
liceal, 1487 persoane absolviseră învăţământul primar, 6 persoane erau
nedeclarate din acest punct de vedere şi 29 persoane erau declarate fără şcoală
absolvită.

60
 (Fig. 19- Populaţia şcolară)

Populaţia şcolară, de asemeni, se prezenta astfel:

- În anul 1966, 268 persoane erau la grădiniţă, 368 persoane erau în clasele 1 – 4,
220 persoane erau în clasele 5 – 8, 175 persoane studiau la licee (dinafara
comunei) şi 77 persoane erau studente (tot înafara comunei).
- În anul 1989, 248 persoane erau la grădiniţă, 354 persoane erau în clasele 1 – 4,
298 persoane erau în clasele 5 – 8, 186 persoane erau la licee (dinafara comunei)
şi 84 persoane erau studente (tot înafara comunei).
- În anul 1992, 326 persoane erau la grădiniţă, 339 persoane erau în clasele 1 – 4,
289 persoane erau în clasele 5 – 8, 267 persoane erau la licee (dinafara comunei)
şi 98 persoane erau studente (tot înafara comunei).
- În anul 2002, 392 persoane erau la grădiniţă, 425 persoane erau în clasele 1 – 4,
266 persoane erau în clasele 5 – 8, 230 persoane erau la licee (dinafara comunei)
şi 115 persoane erau studente (tot înafara comunei).

61
 Aceşti indici geodemografici se caracterizează prin relaţii de interdependenţă şi oferă
răspunsul unor probleme atât sociale, cât şi geografice, cum ar fi răspândirea populaţiei în
teritoriu, evoluţia populaţiei şi altele.

4.2.6. Structura populaţiei pe religii

Structura populaţiei în funcţie de religie se află într-o strânsă legătură cu
naţionaliatea populaţiei. Astfel, populaţia română majoritară este de religie ortodoxă.
Dovadă stau şi lăcaşele de cult, care sunt în totalitate biserici ortodoxe.

(Fig. 20- Structura populaţiei pe religii)

Astfel, după cum reiese din graficul de mai sus, în cei 4 ani de referinţă, populaţia
majoritară este de religie ortodoxă, ponderea fiind de peste 99%. Dovadă stau şi lăcaşele
de cult, care sunt în totalitate biserici ortodoxe.

62
 Biserica din Berceni

Biserica din Corlăteşti

Biserica din Moara Nouă

63
 CAPITOLUL 5
Economia locală

5.1. Scut istoric privind evoluţia economiei locale

Înainte de a aborda aspectele vieţii economice din Berceni în diverse perioade
istorice, trebuie făcute câteva scurte precizări.
Viaţa economică de aici nu este una spectaculoasă, dinamică, iar aşezarea nu s-a
ridicat sau decăzut datorită aspectelor economice; se pare că factorul economic a fost
unul constant în istoria acestui sat.
Drumurile comerciale importante au ocolit comuna Berceni şi de aceea aceasta a
rămas chiar şi astăzi o localitate cu economie periferică.
Până în secolul al XX-lea localitatea a fost încadrată în categoria “sate mici”
(Constantin C. Giurescu, “Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea”, Ed.
Ştiinţifică 1957, Bucureşti, pag. 84), având 81 gospodării în 1831, Corlăteşti avea în 1835
doar 32 gospodării (Constantin C. Giurescu, “Principatele Române la începutul secolului
al XIX-lea”, Ed. Ştiinţifică 1957, Bucureşti, pag. 158), fiind un cătun potrivit încadrării
făcute de istoricul Constantin Giurescu. Nici în secolul al XX-lea comuna Berceni nu a
devenit o forţă economică majoră în judeţ, dar se poate remarca o creştere a ritmului
dezvoltării comparativ cu epocile anterioare. Apariţia actualului Matizol a fost un pion al
dezvoltării zonei, iar afirmarea oraşului Ploieşti ca un important centru industrial-
petrolier a impulsionat pe anumite segmente şi dezvoltarea vieţii economice a satului,
oferind locuri de muncă pentru oameni şi o piaţă largă de desfacere a produselor agricole
cultivate aici.
Încă de la începuturile aşezării, agricultura a fost ocupaţia principală a locuitorilor.
Satul Şoplea dispărut în împrejurări arătate în paginile anterioare s-a remarcat la
începutul secolului al XVI-lea ca o zonă agricolă foarte dinamică pentru acele vremuri,
fapt ce rezida din intensele schimbări comerciale cu Braşovul, în actele căruia apare cu
denumirea germană de “Scheplesch”.
Din actele Braşovului reiese că negustorii şopleni vindeau vite, grâu şi au participat
intens la schimburi în 1542, 1545 şi 1548 ultima dată figurând 5 localnici ca părţi active

64
(Apud Manolescu Radu, “Comerţul Ţării Româneşti şi al Moldovei cu Braşovul”, Ed.
Ştiinţifică 1965, Bucureşti, pag. 132).
Primul document în care apare numele de Berceni, datat pe 5 septembrie 1578
vorbeşte de altfel de o vânzare- cumpărare de pământ în zonă, dovedind în plus că
agricultura era ocupaţia de bază; de altfel aproape toate documentele din secolele XVI-
XVIII fac pe larg referiri la vânzări- cumpărările de terenuri agricole confirmând încă o
dată că agricultura a fost principala ocupaţie a locuitorilor din Berceni.
Viaţa micului sat, format probabil din 15-20 de familii s-a desfăşurat aidoma cu cea a
tuturor satelor româneşti medievale, munca şi ocupaţiile lor fiind periclitate de recolte
slabe, foamete, ciumă, năvăliri sau mai grav, ca la sfârşitul secolului al XVII-lea (anii
1681-1686) când au avut loc “calamităţi naturale”, cutremure, secetă, invazii de lăcuste şi
nelipsitul, în asemenea împrejurări - flagel- ciuma. Perioadelor de calamităţi naturale, de
războaie de pustiiri, le-au urmat şi perioade de relativă linişte, de redresare economică, de
belşug favorabile (Ştefănescu Ştefan, “Istoria Românilor de la Mihai Viteazul la
Constantin Brâncoveanu”, Ed. Universităţii, Bucureşti 1965, pag. 15).
Începând cu secolul al XVII-lea, viaţa economică a satului a fost perturbată de doi
factori: creşterea obligaţiilor fiscale şi aservirea ţăranilor.
Creştera obligaţiilor fiscale a dus la “spargerea satelor”, deci pur şi simplu la
desfiinţarea lor, în secolul al XVII-lea de exemplu, când probabil dispare satul Şoplea;
numai între 1636-1650 (Ştefănescu Ştefan, “Istoria Românilor de la Mihai Viteazul la
Constantin Brâncoveanu”, Ed. Universităţii, Bucureşti 1965, pag. 24), 50 de sate sunt
consemnate ca “sparte”. Ţăranii dependenţi de aici lucrau pe moşiile boierilor ce
stăpâneau zona. Spătarul Mihail Cantacuzino, familia Creţulescu, familia Corlătescu din
Corlateşti.
Aceşti boieri nu au avut interesul dezvoltării altor ramuri economice decât
agricultura, iar meşteşugarii şi eventualele meşteşuguri aveau un caracter domestic pentru
reşedinţa boierească şi într-o mică măsură pentru localnici.
Catagrafiile din 1838 arată că procupaţia majoră a locuitorilor capi de familie era
agricultura (54 erau clăcaşi), iar ca meşteşugari figurau: 2 morari, un olar, un croitor,
confirmând încă o dată complementaritatea şi slaba dezvoltare a activităţilor
meşteşugăreşti. Creşterea animalelor a fost fără îndoială prezentă în comuna Berceni, dar

65
primele date despre acest domeniu apar tot în Catagrafia din 1838 când aici erau: 905 oi,
99 vaci, 81 porci, 138 boi, 49 stupi de albine etc.
Se pare că în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea creşterea oilor a fost
o ocupaţie importantă, probabil că înainte de 1853 au lo defrişări întrucât e o hartă din
acel an în spaţiul comunei Berceni nu figurează păduri (Mihăilescu Vintilă, “Aşezările
omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi la sfârşitul secolului al XIX-lea” în
memoriile Secţiunii “Istorie”, seria III, Tom. IV, MEM. II, Cultura Naţională, 1924), iar
spaţiul obţinut este transformat în păşuni. La 1877 în Berceni figurează un anume
Ivăncioiu care este proprietarul unei turme de 1000 de oi, fapt ce confirmă încă o dată
faptul că ocupaţia creşterii animalelor ocupa un loc important în economia aşezării, iar la
1852 unitatea administrativă Plasa Câmpului din care făcea parte comuna Berceni era
remarcată pentru bogăţia sa în fân.
Alături de cultivarea porumbului, a cerealelor, locuitorii din Berceni cultivau şi viţa
de vie, ţăranii având în posesie şi câteva hectare de viţă de vie.
O statistică inedită de la 1852, descoperită în arhivele ploieştene de regretata
specialistă Elisabeta Negulescu oferă un tablou complet al vieţii economice prahovene la
jumătatea secolului al XIX-lea (Arhivele Naţionale Judeţene Prahova, Fond prefectura
Prahova, dosar 23/1852): se cultiva orz, grâu, porumb, mei, ovăz, rapiţă, cartofi, sfeclă,
fasole, linte, bob, varză, ceapă, usturoi, praz, napi, bame, existau livezi de meri, peri,
pruni, cireşi, zarzări, nuci, vişini etc., existau şi numeroase fâneţe. Locurile cele „mai cu
osebire îmbelşugate” sunt în plasa Câmpului Cricovului, Târguşorului. Cultivarea
pământului se făcea pe loturi în care culturile erau rotite la câţiva ani, „puind orz, grâu,
secară, unde a fost porumb şi altele”.
Se poate spune şi remarca din acest document că în anii imbelşugaţi, produsele se
puteau comercializa la Brăila şi Braşov. În 1864 are loc binecunoscuta reformă agrară a
lui A. I. Cuza prin care 117 locuitori din Berceni sunt împroprietăriţi cu 430 hectare, iar
40 de locuitori din Corlăteşti cu 82 de hectare de pe moşia Ghighiu şi a Elenei Creţulescu
(Cf. Lahovary Alexandru, „Marele dicţionar geografic al României”, vol. I, pag. 373 şi
vol. II, pag. 674). Această reformă a ameliorat parţial situaţia ţăranilor.
Sfârşitul secolului al XIX-lea nu aduce schimbări majore în viaţa economică,
locuitorii se ocupă nu numai cu agricultura, iar produsele muncii le desfac în oraşul

66
Ploieşti. Zestrea economică a locuitorilor era la 1894 pentru CorlăteştiŞ 30 cai, 189 boi,
1001 oi, o moară şi o pivă (Camera de Comerţ şi Industrie, Raport general pe anul 1894,
pf. 70).
Tot acum se dezvoltă şi comerţul local prin apariţia unor mici prăvălii sau cârciumi;
pe un „Tabel cu numele comercianţilor din Prahova” la plasa Crivina figurează Ion
Niculae din Corlăteşti care avea o cârciumă înregistrată în 1891, iar la plasa Cricovului
figurează Nae Ştefănescu din Berceni, cârciumar, cârciuma fiind înfiinţată în 1893
(Marele Dicţionar geografic, pag 373).
După 1900 progresul economic îşi pune amprenta şi asupra Berceniului când pătrund
elemente moderne: maşini, tehnici noi de cultivare a pământului, comerţul local se
dezvoltă, structura ocupaţiilor populaţiei începe să se transforme datorită apropierii faţă
de dinamicul oraş Ploieşti. Există astfel aici mai mulţi comercianţi: Gheorghiu
Ghiculescu, Gheorghe Alecu, Dumitru Alecu, Petre Bucoveanu, Lazăr Drăghici, apar şi
doi notari în comună (Râpeanu Ştefan, Gheorghe M. Nicolae); pe lângă agricultori, în
Berceni şi Corlăteşti apar şi cizmari, fierari, zidari, şoferi, tinichigii, mecanici etc.
În perioada interbelică, în Berceni apare chiar şi o bancă populară sau cooperativă
numită „Societatea Viitorul de Aur” (Cf. Ghidul General al Municipiului Ploieşti şi
Judeţului Prahova” 1939-1940, Tipografia Mercur, Oradea, pag. 45). Cu toate acestea
structura economică a localităţii a rămas în esenţă agrară. Datele despre agricultura din
Berceni sunt mai dese şi mai numeroase dovedind superioritatea acesteia asupra celorlalte
ocupaţii ale localnicilor.
La începutul secolului al XX-lea, în Berceni (Camera de Comerţ şi Industrie, Raport
general pe anul 1869, pag. 45- 53) se cultivaseră 217 hectare de grâu, 496 hectare
porumb, 100 hectare de rapiţă, 7 hectare de orz şi 33 hectare de ovăz, iar la Corlăteşti 196
hectare grâu, 191 hectare de porumb, 2 hectare de orz, 26 hectare de ovăz, iar ţăranii
deţineau în Berceni: 240 vite mari şi 1362 vite mici, cei din Corlăteşti aveau 220 vite
mari şi 1200 vite mici. După primul război mondial proprietatea ţărănească s-a întărit prin
reformele agrare din 1921 şi 1945.
În anii ’20 în Berceni se crează obştea de cumpărare „Movila Şoplii”, asociaţie de
cetăţeni liberi ce avea ca scop activităţi agricole (achiziţionări terenuri, producţie şi
desfacere). Obştea era fondată de notarul Ştefan Râpeanu, Vasile M. Ion, Tudor Marin ca

67
membri ai Comitetului de administraţie, alături de care se mai aflau 20 membri fondatori:
Dumitru P. Costea, Vasile Anghelache, Constantin M. Iancu, Dumitru P. Bucur,
Constantin Părăşcan, Gheorghe Gologan.
Până în 1945 Berceni şi Corlăteşti au avut în principal funcţia economică de localităţi
ce aprovizionau cu produse agrare oraşul.
Evenimentele anilor 1944-1948 au dus la modificarea structurii economice a
comunei, modificare ce s-a reflectat în principal în schimbarea structurii proprietăţii.
În martie 1945, ţăranii din Berceni şi Corlăteşti sunt împroprietăriţi cu 150 de hectare
provenind din moşiile proprietarilor Gamba-Cantili, fraţii Constantinescu, Cantacuzino-
Râfov. La Corlăteşti după război în 1946 şeptelul se prezenta astefl: 201 cabaline, 210
bovine, 980 ovine, 22 porcine, 1234 păsări; scăderea este explicabilă comparativ cu alţi
ani şi se justifică prin contextul nefavorabil, inclusiv cel climatic, având în vedere seceta
din perioada 1946-1947.
În 1948 se naţionalizează casa din Corlăteşti a fraţilor Constantinescu, iar tot atunci
începe şi procesul de transformare a proprietăţii private în proprietate de stat prin
fenomenul numit colectivizare. Atât la Berceni cât şi la Corlăteşti au existat cooperative
agricole de producţie.
Anii ’60 au însemnat o mutaţie profundă în viaţa economică a localităţii întrucât forţa
de muncă a început să migreze spre sectorul industrial din oraş sau din vecinătatea
acestuia, astfel că în agricultură a scăzut tot mai mult procentul forţei de muncă.
În 1974 o dare de seamă a primăriei Berceni semnala următoarele (Primăria comunei
Berceni, Fond Primăria Berceni, dosar 11/1974, f. 16 şi dosar 1/1989, f. 10- 12):
„Majoritatea locuitorilor sunt stabili, iar cei apţi de muncă lucrează la IMI Berceni,
Rafinăria Teleajen, Uzina de Reparat Utilaj Petrolier Teleajen, Fabrica Dorobanţu
Ploieşti, Feroemail, Dacia Ploieşti.”
Pe teritoriul comunei, unităţile economice erau cele agricole la care se adăugau unităţi
de industrie mică sau comerciale (Complex comercial în Berceni cu magazin alimentar,
croitorie, tricotaje, reparaţii TV, ateliere croitorie; în Corlăteşti magazin universal cu
frizerie şi bufet; la Dâmbu magazin mixt; la Cătunu magazin mixt şi bufet; iar la Moara
Nouă magazin alimetar).

68
 În anii ’80 pe teritoriul comunei existau următoarele unităţi economice (Arhiva
Primăriei Berceni, dosar „Schiţa de sistematizare a comunei Berceni”, f. 10):
întreprinderea de materiale izolatoare Berceni, CAP Berceni, sector zootehnic (fermă
bovine, taurine, păsări, dispensar veterinar), ferma Corlăteşti (fermă porci, păsări, o
brutărie), ferma 9 Bălăceanu (fermă porcine), ferma 12 Corlăteşti, IAS Valea (fermă
bovine), sediu fermă legumicolă Cătunu (crescătorie) Balastiere, unităţi de industrie mică
(confecţii textile, brutărie, băuturi răcoritoare, cărămidărie, moară).
Terenul agricol era organizat şi împărţit între următoarele unităţi agricole principale
(Arhiva Primăriei Berceni, dosar „Schiţa de sistematizare a comunei Berceni”, f. 8):
CAP Berceni (1154 ha), IAS (582 ha), anexa PCR Scăieni (243 ha), CRCCR (hipodrom,
cu 53 ha), loturi în folosinţa membrilor CAP (264 ha).
Tot în anii ’80, ca în toate localităţile ţării, a fost elaborat şi aici planul de
sistematizare, plan ce însemna demolarea caselor şi construcţia unor blocuri
nefuncţionale pentru a se căştiga căteva zeci de hectare de teren arabil. Se dorea
construirea a 100 apartamente la Berceni, 60 la Corlăteşti, o casă de cultură de 255 locuri,
o creşă de 82 de locuri, o baie publică şi un parc în centrul comunei Berceni. Din fericire
revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt acestui plan aberant (după unii) şi a încercat să
reaşeze viaţa pe făgaşul ei normal.

5.2. Activităţile primare

5.2.1. Mutaţii în structura utilizării terenurilor agricole
În condiţiile unui relief de câmpie piemontană cu altitudinea medie de 144 de metri,
puţin fragmentat, zonarea şi parcelarea terenului este relativ simplă.
Structura modului de utilizare a terenului comunei a variat în decursul timpului.
Dacă în secolele trecute cea mai mare parte a suprafeţei comunei era acoperită de
păduri, în timp, întinse suprafeţe silvice au fost defrişate şi înlocuite de culturi agricole.
În prezent se observă un fenomen deosebit ce constă în extinderea suprafeţelor
destinate construcţiilor în detrimentul celor destinate culturilor agricole. Astfel, vetrele
satelor se măresc, datorită funcţiei rezidenţiale predominante.
Astăzi, suprafaţa totală a teritoriului comunei este de 3102 ha. Mai mult trei sferturi
din această suprafaţă este agricolă, restul fiind destinată locuirii şi pădurilor (Pădurea

69
Raiosu şi Pădurea Cătunu, despărţite printr- o cale ferată, localizate in partea central-
sudică a comunei).
În privinţa apelor, în comuna Berceni nu sunt lacuri de niciun tip, singura sursă de
apă fiind râul Teleajen ce traversează comuna pe partea estică, pe direcţia nord-est – sud-
est.
Suprafeţele agricole deţin o pondere importantă de 76,98%, măsurând 2388 ha.
Aceste suprafeţe se găsesc în imediata apropiere a vetrelor satelor, pentru a putea fi
accesibile lucrătorilor. Suprafeţele cele mai îndepărtate aflate la limita pădurilor sunt cele
mai noi teritorii defrişate.
În privinţa pomiculturii, România dispune de un vechi şi important patrimoniu
pomicol, condiţiile naturale şi economice fiind favorabile dezvoltării pomilor şi arbuştilor
fructiferi. Documente istorice consemnează existenţa livezilor în Valahia încă din secolul
al XIV-lea, tot de atunci datează şi altoirea pomilor pădureţi pentru obţinerea soiurilor
superioare de fructe. România, înainte de primul război mondial era considerată „ţara
pometurilor” şi a doua ţară europeană după Franţa în ceea ce priveşte producţia de fructe
pe locuitor. Deşi altitudinile cuprinse între 300 şi 500-800 metri sunt propice culturilor,
întălnim şi la altitudini mai joase de 100 metri, culturi de piersic, cais şi cireş.
Cerinţele acestor specii pot fi satisfăcute de condiţiile naturale din acestă zonă,
respectiv temperaturi medii ridicate, de 20-22oC în sezonul cald, respectiv în perioada de
vegetaţie, precipitaţii mai scăzute, de 200-300 mm (aceste specii de caişi şi piersici sunt
adaptaţi la condiţiile de secetă), iar solul brun-roşcat de pădure este foarte fertil.
Totuşi, alte specii, cum ar fi merii şi prunii, mai ales, nu găsesc condiţii propice de
dezvoltare datorită precipitaţiilor scăzute, îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară
care sunt foarte frecvente.
Problemele ce se doresc a fi rezolvate de către speciliştii în pomicultură constau în
producerea materialului săditor, în îmbunătăţirea proporţiilor dintre specii şi mai ales
extinderea plantaţiilor pe terenurile degradate pentru combaterea eroziunii solului.

70
 (Fig. 21- Suprafaţa agricolă după modul de utilizare)

După cum reiese din graficul de mai sus, în cei 4 ani de referinţă statisticile stau în
felul următor:
- În anul 1966 suprafaţa agricolă era de 2381 ha, din care: suprafaţa arabilă era de
2257 ha, suprafaţa destinată livezilor şi pepinierelor se întindea pe o suprafaţă de
9 ha, viile şi pepinierele viticole ocupau o suprafaţă de 46 ha, în timp ce paşunile
şi fâneţele naturale se întindeau pe o suprafaţă de 69 ha. Suprafaţa totală
neagricolă era de 721 ha, din care pădurile deţineau 310 ha, apele 99 ha,
construcţiile 186 ha, restul de 126 ha fiind destinate altor necesităţi.
- În anul 1989 şi în anul 1992 suprafaţa agricolă era de 2388 ha, fiind împărţită la
fel în ambii ani, adică: 2261 ha faceau parte din teritoriul arabil, 9 ha erau
destinate livezilor şi pepinierelor, 45 ha erau ocupate de vii şi pepiniere viticole,
în timp ce păşunile şi fâneţele naturale ocupau 73 ha.

71
 - În anul 2002 situaţia nu se schimbă foarte mult deoarece suprafaţa agricolă este
tot de 2388, din care însă: 2148 ha reprezentau suprafaţa arabilă, 9 ha erau
destinate livezilor şi pepinierelor, 45 ha erau ocupate de vii şi pepiniere viticole,
iar 186 ha erau destinate păşunilor şi fâneţelor naturale.
Suprafaţa arabilă, la rândul ei, este destinată diverselor culturi.

(Fig. 22- Structura culturilor agricole)

Astfel că, în anul 1966, din cele 2257 ha, 500 ha erau cultivate cu grâu, 150 ha erau
cultivate cu orz, 720 ha erau cultivate cu porumb, 17 ha erau cultivate cu cartofi timpurii,
100 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 50 ha erau cultivate cu fasole, 50 ha erau
însămânţate, 200 ha erau cultivate cu legume (din care: 30 ha cultivate cu tomate, 30 ha
cultivate cu ceapă, 30 ha cultivate cu rădăcinoase, 25 ha cultivate cu mazăre păstăi, 12 ha
cultivate cu ardei, 10 ha cultivate cu castraveţi, 30 ha cultivate cu pepeni şi 20 ha
cultivate cu varză) şi 470 ha erau cultivate cu furaje (din care: 210 ha cultivate cu

72
lucernă, 110 ha erau destinate spaţiului furajer, 120 ha cultivate cu porumb siloz şi 40 ha
de pajişti).

(Fig. 23- Suprafaţa cultivată cu legume)

(Fig. 24- Suprafaţa cultivată cu plante furajere)

73
 În anul 1989, din cele 2261 ha, 300 ha erau cultivate cu grâu, 130 ha erau cultivate cu
orz, 933 ha erau cultivate cu porumb pentru boabe, 20 ha erau cultivate cu cartofi
timpurii, 80 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 70 ha erau cultivate cu fasole, 60 ha
erau însămânţate, 58 ha erau cultivate cu legume (din care: 6 ha cultivate cu tomate, 5 ha
cultivate cu ceapă, 9 ha cultivate cu rădăcinoase, 10 ha cultivate cu mazăre păstăi, 6 ha
cultivate cu ardei, 4 ha cultivate cu castraveţi, 13 ha cultivate cu pepeni şi 5 ha cultivate
cu varză), 460 ha erau cultivate cu plante furajere (din care: 220 ha cultivate cu lucernă,
110 ha spaţiu furajer, 100 ha cultivate cu porumb pentru siloz, 30 ha spaţiu destinat
pajiştilor) şi 150 ha erau cultivate cu floarea- soarelui.
În anul 1992, din acelaşi număr total de 2261 ha, 232 ha erau cultivate cu grâu, 120
ha erau cultivate cu orz, 1028 ha erau cultivate cu porumb pentru boabe, 30 ha erau
cultivate cu cartofi timpurii, 70 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 53 ha erau
cultivate cu fasole, 90 ha erau însămânţate, 57 ha erau cultivate cu legume (din care: 5 ha
erau cultivate cu tomate, 4 ha erau cultivate cu ceapă, 12 ha erau cultivate cu rădăcinoase,
7 ha erau cultivate cu mazăre păstăi, 5 ha erau cultivate cu ardei, 8 ha erau cultivate cu
castraveţi, 10 ha erau cultivate cu pepeni şi 6 ha erau cultivate cu varză), 420 ha erau
cultivate cu plante furajere (din care: 210 ha erau cultivate cu lucernă, 100 ha erau spaţiu
furajer, 80 ha erau cultivate cu porumb pentru siloz şi 20 ha erau pajişti ), 161 ha erau
cultivate cu floarea- soarelui.
În anul 2002, din totalul de 2148 ha teren arabil, 209 ha erau cultivate cu grâu, 60 ha
erau cultivate cu orz, 1191 ha erau cultivate cu porumb pentru boabe, 38 ha erau cultivate
cu cartofi timpurii, 50 ha erau cultivate cu cartofi de toamnă, 60 ha erau cultivate cu
fasole, 80 ha erau însămânţate, 50 ha erau cultivate cu legume (din care: 12 ha erau
cultivate cu tomate, 9 ha erau cultivate cu ceapă, 8 ha erau cultivate cu rădăcinoase, 5 ha
erau cultivate cu mazăre păstăi, 6 ha erau cultivate cu ardei, 3 ha erau cultivate cu
castraveţi, 2 ha erau cultivate cu pepeni şi 5 ha erau cultivate cu varză), 310 ha erau
cultivate cu plante furajere (din care: 170 ha erau cultivate cu lucernă, 80 ha erau spaţiu
furajer, 50 ha erau cultivate cu porumb pentru siloz şi 10 ha erau pajişti) şi 100 ha erau
cultivate cu floarea-soarelui.
Având în vedere faptul că peste trei sferturi din suprafaţa comunei este teren agricol,
producţiile agricole sunt şi ele destul de semnificative.

74
(Fig. 25- Producţia medie de cereale)

(Fig. 26- Producţia medie de legume)

75
 (Fig. 27- Alte producţii medii agricole)

În anul 1966, de pildă, din recolta de cereale s-au obţinut 5 tone de grâu la hectar, 6,4
tone de orz la hectar, şi 8,7 tone de porumb boabe la hectar. Din recolta de legume s-au
obţinut: 31,5 tone de tomate la hectar, 20 tone de ceapă la hectar, 16 tone de rădăcinoase
la hectar, 8,2 tone de mazăre păstăi la hectar, 18,6 tone de ardei la hectar, 7,2 tone
castraveţi la hectar, 19 tone de varză la hectar, 11 tone de cartofi timpurii la hectar, 33
tone de cartofi de toamnă la hectar şi 3,52 tone de fasole la hectar. În ceea ce priveşte
celelalte producţii, s-au obţinut următoarele cantităţi: 0,5 tone de însâmănţate la hectar,
25 tone de fibre la hectar, 45,1 tone de furaje la hectar, 124 tone seminţe de floarea-
soarelui la hectar, 39 tone de fructe la hectar şi 35 tone de pepeni la hectar.
Spre deosebire de anul 1966, în anul 1989 , din recolta de cereale s-au obţinut 476
tone de grâu la hectar, 13 tone de orz la hectar şi 3851 tone de porumb boabe la hectar;
din reculta de legume s-au obţinut 43,6 tone de tomate la hectar, 57,6 tone de ceapă la
hectar, 45 tone de rădăcinoase la hectar, 27,6 tone de mazăre păstăi la hectar, 26,4 tone de

76
ardei la hectar, 55 tone de castraveţi la hectar, 48,9 tone de varză la hectar, 80 tone de
cartofi timpurii la hectar, 70 tone de cartofi de toamnă la hectar şi 6,7 tone de fasole la
hectar; din celelalte recolte s-au obţinut: 3 tone de însămânţate la hectar, 29 tone de fibre
la hectar, 48 tone de uraje la hectar, 357 tone de seminţe de floarea- soarelui, 70 tone de
fructe la hectar şi 68 tone de pepeni la hectar.
Între anul 1989 şi anul 1992, în privinţa producţiilor au fost diferenţe semnificative,
având în vedere perioada foarte scurtă dintre aceştia. Asfel că, în anul 1992, din producţia
de cereale s-au obţinut 738 tone de grâu la hectar, 18 tone de orz la hectar şi 4734 tone de
porumb boabe la hectar; din producţia de legume s-au obţinut 93 tone de tomate la hectar,
85 tone tone de ceapă la hectar, 79 tone de rădăcinoase la hectar, 74,2 tone de mazăre
păstăi la hectar, 56,3 tone de ardei la hectar, 89,1 tone de castraveţi la hectar, 30 tone de
varză la hectar, 230 tone de cartofi timpurii la hectar, 130 de cartofi de toamă la hectar,
13,7 tone de fasole la hectar; din restul recoltelor s-au obţinut 6 tone de însămânţate la
hectar, 35 tone de fibre la hectar, 43 tone de furaje la hectar, 187 tone de seminţe de
floarea-soarelui la hectar, 50 tone de fructe la hectar şi 96,4 tone de pepeni la hectar.
Zece ani mai târziu, în 2002, producţia scade, astfel că în acest an din recolta de
cereale s-au obţinut 367 tone de grâu la hectar, 10 tone de orz la hectar şi 1474 tone de
porumb boabe la hectar; din recolta de legume s-au obţinut 80 tone de tomate la hectar,
69 tone de ceapă la hectar, 65,8 tone de rădăcinoase la hectar, 39,6 tone de mazăre păstăi
la hectar, 93,4 tone de ardei la hectar, 78,6 tone de castraveţi la hectar, 54,3 tone de varză
la hectar, 180 tone de cartofi timpurii la hectar, 150 tone de cartofi de toamă la hectar şi
15,3 tone de fasole la hectar; iar din restul de recolte s-au obţinut 8 tone de însămânţate la
hectar, 30 tone de fibre la hectar, 5,6 tone de furaje la hectar, 83 tone de seminţe de
floarea- soarelui la hectar, 60 tone de fructe la hectar şi 84,2 tone de pepeni la hectar.
Din aceste rezultate reiese că dintre cei patru ani de referinţă la producţia de cereale
primează anul 1992, urmat de anii 1989, 2002 respectiv 1966, la producţia de legume
primează tot anul 1992, urmat în schimb de anii 2002, 1989 respectiv 1966, iar în privinţa
celorlalte recolte, primează anul 1989, urmat de anii 1992, 1966 respectiv 2002.

77
5.2.2. Structura producţiei animaliere
Există o legătură organică între agricultură şi păstorit, ele existând împreună şi
dezvoltându-se într-o strânsă legătură de interdependenţă, mai ales că acestea două sunt
ocupaţiile de bază ale poporului român.
Păşunile carpatice ofereau condiţii de hrană vara, iar cele din Ţara Românească,
iarna, ofereau o completare necesară. Păşunile naturale şi efectivul de animale cel mai
mare aparţineau domnului, marilor latifundiari sau mănăstirilor, de asemenea şi prisăcile.
Tipul de bază furajeră din zonele de câmpie este caracterizat prin preponderenţa
nutreţurilor verzi şi însilozate, urmate de concentrate şi de grupa paie-coceni, şi în
proporţie mai mică de fân. Participarea în mod redus a fânului şi în volum destul de mare
a paielor şi cocenilor a influenţat nivelul de furajare al ierbivorelor, în special în lunile de
iarnă, dar cantităţile relativ mari de porumb boabe produse în acestă zonă au dat
posibilitatea să se realizeze o furajare mai bună a porcinelor şi a păsărilor şi să se
completeze cea a bovinelor şi a ovinelor.
Creşterea păsărilor este una din cea mai veche activitate umană. Avicultura este foarte
dezvoltată în sudul ţării, în zonele cerealiere. Aici 80% din totalul păsărilor crescute sunt
găinile, dar în unităţile lacustre se cresc cu precădere palmipedele – raţele şi gâştele.

78
 (Fig. 28- Efectivele de animale)

Efectivul de animale este de obicei în creştere, dar nu şi în ultimul an studiat, astfel că

în anul 1966 s-au înregistrat 660 capete bovine, 3291 capete porcine, 1030 capete ovine
şi 5563 capete păsări; în anul 1989 s-au înregistrat 611 capete bovine (scade faţă de anul
1966), 3847 capete porcine, 277 capete ovine (acestea scad iar faţă de anul 1966) şi 9976
capete păsări; în anul 1992 s-au înregistrat 629 capete bovine (numărul lor creşte faţă de
anul 1989), 6068 capete porcine, 219 capete ovine şi 22055 capete păsări; iar în anul
2002 s-au înregistrat 966 capete bovine, 4150 capete porcine, 285 capete ovine şi 15200
capete păsări. Se concluzionează că în cei 4 ani de referinţă unele efective de animale au
fost în creştere, altele în descreştere.

79
 (Fig. 28- Producţia animalieră)

Producţiile efectivelor de animale, în cei 4 ani de referinţă se prezentau astfel:

- În anul 1966 s-au obţinut 293 tone carne, 14360 hl de lapte de vacă şi bivoliţă,
558 kg de lână şi 900 mii ouă.
- În anul 1989 s-au obţinut 414 tone carne, 7268 hl de lapte de vacă şi bivoliţă, 700
kg de lână şi 552 mii ouă.
- În anul 1992 s-au obţinut 701 tone carne, 10367 hl de lapte de vacă şi de bivoliţă,
400 kg de lână şi 812 mii ouă.
- În anul 2002 s-au obţinut 536 tone carne, 14034 hl de lapte de vacă şi de bivoliţă,
590 kg de lână şi 1304000 ouă.

Apicultura este o ramură cu vechi tradiţii în ţara noastră, aşa cum rezultă din
documentele vechi istorice. Astăzi se practică pe scară largă, condiţiile naturale fiind
foarte favorabile.
Prin condiţii propice se înţelege o bogată şi variată bază meliferă asigurată de
pădurile de tei, dar şi de păşuni şi fâneţe. În judeţele din sudul ţării producţia de miere

80
reprezintă 1/3 din producţia totală. Numărul de familii de albine este de aproximativ
250-300 şi au crescut în ultimii zeci de ani.

5.3. Industria
Funcţia preponderentă a comunei Berceni este cea agricolă, chiar dacă cea mai mare
parte a populaţiei lucrează în industrie. Industria, propriu-zis, este foarte slab reprezentată
în cadrul comunei.
Numărul mare al salariaţilor în industrie este explicat de procesul de navetism, astfel,
muncitorii din industrie lucrează în unităţile industriale din Ploieşti.
Unităţile industriale din terioriul comunei Berceni au un capital majoritar particular şi
au capacităţi mici de producţie.

Matizol S.A.
La 2 km de vatra comunei Berceni, în vecinătatea apropiată a satului Moara Nouă, de
aproape 70 de ani se află principala unitate economică a localităţii, care în lunga sa
existenţă s-a identificat cu aceasta; este vorba desigur, despre firma „Matizol S.A.”.
Istoria aceste unităţi are trei etape diferite: prima – înfiinţarea (1939- 1947), a doua etapă,
cea comunistă (1948- 1989) şi a treia etapă cea contemporană.
Către sfârşitul anilor ’30, începe cea mai prosperă etapă, din punct de vedere
economic, a perioadei interbelice, pe fondul unei acumulări pozitive a industriei
româneşti. Se înfiinţa în 1939 „Societatea anonimă Teleajen – Fabrica de hârtie şi carton
asfaltat” ce avea ca obiectiv al producţiei fabricarea cartonului celulozic din deşeuri.
Capitalul iniţial de pornire al afacerii a fost de 20 milioane lei, o sumă destul de mare
având în vedere raportul leu- dolar al anului de vârf (1938) pentru cotaţia leului pe piaţa
valutară, probabil depăşind suma de 1 milion de dolari. Cu aceşti bani s-a cumpărat un
teren de la Societatea Româno- Americană, dar şi maşinile şi instalaţiile necesare
funcţionării. De remarcat este faptul că majoritatea utilajelor au fost aduse din Elveţia şi
Ungaria, iar unele au fost realizate în ţară, după planurile tehnicienilor fabricii, iar câteva
materiale au fost cumpărate şi de la Fabrica de Hârtie şi Celuloză Carei. În august 1939
începe construirea fabricii care în decembrie a fost inaugurată.

81
 Dintr-o descriere din acea vreme reies următoarele informaţii: fabrica se găseşte
izolată pe teritoriul comunei Berceni, judeţul Prahova, la o distanţă de 2 km de comuna
Berceni şi 7 km de Ploieşti; fabrica este alimentată de o linie de înaltă tensiune de 25000
de volţi şi este legată de staşia CFR Teleajen printr-o linie ferată în lungime de 1,6 km.
Mâna de lucru se recrutează din comunele din împrejurimi pe o rază de 15 km şi
anume: Ploieşti, Berceni, Coslegi, Valea Călugărească etc. Important de reţinut este
faptul că muncitorii erau şi din Berceni, iar prosperitatea satului şi ridicarea lui a fost
sprijinită şi de această investiţie.
În 1942 în incinta fabricii s-a înfiinţat o nouă secţie de producţie prin venirea
Societăţii „Ruberoid” (societate cu capital german), care a încheiat un contract de
închiriere a instalaţiei speciale pentru impregnarea cartonului.
Panta ascendentă pe care se înscrie „Fabrica de Hârtia şi Carton Asfaltat”este curmată
brusc de apropierea războiului, dar mai ales de bombardamentele crâncene ale aviaţiei
anglo- americane asupra importantului punct strategic petrolier care a fost Ploieştiul.
Bombardamentele din aprilie 1944 şi din lunile următoare au distrus o mare parte din
fabrică. În decursul acestor evenimente instalaţiile şi sala maşinilor de hârtie şi-au pierdut
funcţionalitatea (6 bombardamente au distrus fabrica).
S-a hotărât atunci oprirea producţiei şi încetarea activităţii până după terminarea
războiului. În iunie 1947 producţia reîncepe cu mijloace precare datorită pagubelor
provocate de război. Evenimentele tulburi de după 1944, se vor reflecta pregnant în
traiectoria activităţii „Fabricii de Hârtie şi Carton Asfaltat”. Cotitura se produce în 1948
când au loc două evenimente ce schimbă statutul unităţii. URSS a declarat toate bunurile
germane, utilajele de provenienţă germană de pe teritoriul ţării noastre fiind ale sale în
contul despăgubirilor de război pentru pagubele provocate de Germania fascistă, sau le
considera trofee de război pe baza ideilor enunţate şi înscrise chiar în „Convenţia de
Armistiţiu” încheiată între Naţiunile Unite (URSS, USA, Anglia). În septembrie 1944
Societatea Ruberoid a trecut în patrimoniul sovietic, instalaţiile au fost demontate şi
trimise în URSS.
Al doilea eveniment întâmplat în 1948 este legea din 11 iunie privind naţionalizarea
prin care fabrica intra în posesia Statului.

82
 Patrimonil Fabricii de Carton se prezenta astfel în acea perioadă: în 1946 se constituie
o nouă secţie de asfaltare a cartonului celulozic cu bitum, oferită de rafinăria Teleajn.
Utilajele de producţie erau cele iniţiale din 1939 şi scăpate la bombardamente.
Mijloacele de transport erau: un turism Playmouth cu 5 locuri, un Buick cu 5 locuri, un
autobuz Dodge cu 25 locuri, trei camioane de 5 tone şi două de 3 tone, o drezină
Henschel cu capacitate de 5 tone ce transporta vagoanele de la gară în fabrică şi retur.
Aşezăminte sociale: infirmarie, baie, cantină, sală de festivităţi cu 150 locuri.
Personal: 134 muncitori productivi, 37 indirect, 25 muncitori auxiliari, 6 maiştri, 6
ingineri şi tehnicieni, 3 persoane în serviciul administrativ de consultanţă, 31 persoane
personal de execuţie, 4 persoane personal administrativ auxiliar, 25 persoane personal de
pază şi securitate, 3 persoane personal social- cultural, 23 persoane personal de
transporturi, un total de 302 persoane.
Până în 1962 fabrica va cunosşte o stagnare a dezvoltării, acest lucru fiind dovedit
prin lipsa investiţiilor concrete în noi linii de producţie, în noi tehnologii.
De altfel prin „Convenţia de armistiţiu”, România trebuia să plătească despăgubiri de
război şi în produse, iar Fabrica de Hârtie şi Carton se va înscrie şi ea la acest capitol.
O mare parte din cartonul asfaltat era destinat numai exportului în URSS, iar calitatea
acestuia era în conformitate cu caietul de sarcini prescrise de reprezentantul comercial al
URSS.
La începutul anilor ’60 situaţia s-a schimbat şi datorită noilor rapoarte politice cu
URSS. Între 1960- 1969 se introduc noi capacităţi de producţie: se redeschide secţia de
vată minerală, se pune în cfuncţiune o linie de fabricare a împâsliturii din fibre de sticlă,
un cuptor pentru baghete din sticlă. Foarte importantă este dezvoltarea între 1968- 1969 a
sectorului de materiale termoizolatoare fapt ce conferea un nou status fabricii, şi anume
acela de cel mai mare producător din ţară de produse termoizolatoare.
Fabrica îşi va schimba numele devenind „Întreprincerea de Materiale Izolatoare –
IMI”. Criza economică prin care treca România la sfârşitul anilor ’80 s-a reflectat şi în
cadrzl IMI Berceni prin scăderea exporturilor, unele produse erau necompetitive şi la
acestea se adăugau costurile mari de producţie generate de un personal numeros iar
utilajele erau învechite aparţinând anilor ’60- ’70.

83
 După 1989 istira fabricii intră intr-o perioadă nouă de complete şi radicale
transformări. Numele fabricii se schimbă la 1 martie 1991. IMI devine S.C. MATIZOL
S.A., iar după 1997 devine societate cu capital privat, pentru ca în 1998 grupul elveţian
ALCOPOL GROUP (Elveţia) să devină acţionar majoritar. Gama de producţii şi servicii
se diversifică după 1994 când se achiziţionează din Germania o instalaţie modernă pentru
produse hidroizolatoare pe bază de bitum modificat, ce a costat 7- 8 milioane USD.

Nr. Crt. Unit. Măs.- mii metri 1960 1965 1970 1974
1 Producţia de materiale 35106 51098 76214 115098
hidroizolatoare
Termo şi fonoizolatoare 13318 20682 23759 28127
2 Număr salariaţi 586 857 1466 2051
3 Export Hidroizolatoare 10175 17736 17736 26958
Termo şi 4335 4335 3063
fonoizolatoare
Tabelul 3- Statistica Matizol
Aceste investiţii şi prezenţa prestigiosului grup elveţian au îmbunătăţil locul Matizol
în cadrul sectorului de produse hidro, termo, fenoizolatoare în plan internaţional.
Rentabilizarea şi noua expansiune se produce şi pe fondul restructurării personalului, în
prezent aici funcţionănd 575 angajaţi.
Potrivit unei statistici a „Asociaţiei Internaţionale a Producătorilor de Hidroizolaţii”
cu sediul în Anglia, Matizolul este unul din marii producători din Europa Centrală şi de
Est, produsele sale acoperind 60% din necesarul intern, în domeniul extern exportându-se
15% din producţia anuală. Un impuls pentru creşterea producţiei şi prezenţei pe piaţa
externă l-a avut şi acordarea în 1998 a Certificatului de calitate a Sistemului de
management al calităţii ISO 9002 de către firma germană GERMANISCHER LLOYD
CERTIFICATION GM BH ce a însemnat o recunoaştere a muncii oamenilor de aici.
Şi în noul mileniu Matizolul îsi continuă procesul de înnoire şi transformare
structurală pe fundalul unei concurenţe tot mai acerbe.
Impactul pe care Matizolul l-a avut şi îl are asupra comunităţii din Berceni este unul
excepţional, având în vedere faptul că 25- 30% din angajaţii societăţii erau din comună,
fapt ce a însemnat că un procent cel puţin egal de locuitori depindeau de aceasţă
intreprindere.

84
 După 1989 în condiţiile restructurării, mulţi angajaţi din zonă au fost trimiţi în şomaj,
dar rolul firmei în viaţa comunităţii a crescut şi mai mult întrucât aproximativ 20% din
bugetul de venituri al primăriei Berceni provine de la impozitele plătite de Matizol.
Directorii firmei au înţeles rolul şcolii în viaţa comunităţii, acordând sponsorizări
generoase într-o perioadă în care era mare nevoie de susţinere financiară. Astfel că
Matizol a contribui decisiv la organizarea şi modernizarea importantului cabinet de
informatică şi a sprijinit în modul cel mai activ pregătirea sportivă a copiilor din şcoală.
În concluzie se poate spune că istoria îndelungată a S.C. Matizol S.A. va continua în
aceleaşi condiţii de succes generate de tradiţia şi experienţa celor care au muncit şi
muncesc aici.
(Informaţiile şi datele statistice sunt preluate din arhiva Matizolului prin
amabilitatea domnului director economic Nicolae Negrea)

5.4. Căile de comunicaţie şi transporturile

Drumurile care străbat comuna Berceni nu au contribuit în trecut la ridicarea ei
economică, nefiind drumuri principale, ci doar secundare.
În prezent, majoritatea drumurilor ce străbat comuna Berceni sunt asfaltate. Reţeaua
de şosele asfaltate este reprezentata de centura DN de sud- est a municipilui Ploiesti ce
leagă direct DNC de DNB. Centura trece prin vestul comunei prin Corlăteşti, vestul
comunei Berceni şi satul Moara Nouă.
De asemenea, teritoriul acesteia este tranzitat de liniile feroviare Ploieşti- Urziceni la
care are acces prin staţia Corlăteşti, şi linia de tranzit CF Ploieşti- Buzău.
Aşezările şi transporturile reprezintă un factor determinant în evoluţia unei societăţi,
reflectând, în acelaşi timp gradul de dezvoltare şi personalitatea societăţii respective.

CAPITOLUL 6
Tipologia morfostructurală şi zonarea funcţională a vetrelor

85
 Studiul fizionomiei unei comune constă în analiza aspectului exterior dar şi a texturii
şi structurii reţelei de căi de comunicaţii şi a densităţii locuinţelor şi a construcţiilor în
general, sub influenţa factorilor fizico-geografici şi economico-sociali. Astfel topografia
reliefului incluzând izolarea sau legătura cu aşezările vecine, dar şi tradiţiile au o
influenţă hotărâtoare asupra aspectului general al comunei.

6.1. Tipuri morfostructurale

Comuna Berceni este alcătuită din cinci sate aşezate pe graniţele comunei, fiind
separate între ele de suprafeţe agricole. Cele cinci sate sunt Berceni, Moara Nouă,
Corlăteşti, Dâmbu şi Cătunu.
Sistemul aşezărilor rurale determină structura teritorială a producţiei materiale şi
oferă premise pentru dezvoltarea ulterioară a producţiei, respectiv zone de amplasare a
unităţilor economice, resurse de muncă şi infrastructură socială.
Forma exterioară este datorată suprafeţei topografice pe care s-au dezvoltat, precum şi
condiţiilor istorice. Satele comunei, Dâmbu, Corlăteşti şi Cătunu au o formă alungită,
fiind considerate, din punctul de vedere al formei, ca fiind sate lineare sau sate drum,
foarte adunate, iar Berceni şi Moara Nouă au o suprafaţă întinsă, fiind la fel de adunate.
Aceste aşezări sunt dispuse pe direcţia nord- vest – sud- est, pe două linii principale de
dezvoltare.
În cele 3 sate lineare extinderile de vetre, în urma evoluţiei satelor sau a reconstrucţiei
acestora au fost tot lineare, deoarece nu a existat un plan de organizare şi sistemetizare a
teritoriului. În ceea ce priveşte celelalte 2 sate, şi ele au avut aceeaşi evoluţie de la
început până în prezent: adunate cu suprafeţe intinse.
Textura vetrelor satelor este reprezentată de fizionomia reţelelor de drumuri
modernizate sau nu. Textura depinde de condiţiile topografice ale terenului, planul
cvasiorizontal al acestuia fiind propice dezvoltării reţelei de comunicaţii şi a vetrei
satelor, dar şi de perioada mai mare sau mai mică a existenţei vetrei.
Locuinţele sunt dispuse pe ambele părţi ale drumurilor. În timp, extinderea vetrelor
nu a beneficiat de un plan de sistematizare, astfel că localnicii au determinat, prin

86
construcţii noi, o textură mai neregulată, dar nu întâmplătoare. Noile construcţii încă mai
ţin cont de specificul satului adunat.
Structura satelor se referă la modul de grupare al locuinţelor în cadrul vetrei, sub
influenţa factorilor fizico-geografici şi socio-economici. Structura morfologică a satelor
din această zonă este dată de caracterul adunat al acesteia.
Astfel, locuinţele sunt construite pe o parte şi pe alta a drumurilor, una lângă alta,
pentru a câştiga cât mai mult teren agricol. Evoluţia vetrei se face prin construirea caselor
spre periferie în continuarea celorlalte, fapt ce va duce, în viitor, la o contopire a satelor.

6.2. Zona construită

Clădirile, mai ales cele care au o vechime mai mare de câteva decenii, cu destinaţie
de locuit, sunt construite din paiantă sau chirpici. Clădirile noi sunt construite cu structuri
de rezistenţă din zidărie sau beton armat cu planşeu din beton armat.
Fundaţia poate fi din beton, piloţi, radier, lemn etc, iar pereţii pot fi din cadre de beton
armat, diafragmă mixtă, lemn, zidărie portantă etc.
Acoperişul poate fi realizat din tablă mai ales, dar şi din şindrilă, ţiglă, olane,
azbociment, bituminoase. De asemena acoperişul poate fi o terasă circulabilă sau nu.
La construcţia clădirilor, mai ales a locuinţelor se folosesc materiale moderne,
rezistente, uşoare şi ieftine, cum ar fi prefabricate, beton-armat, cărămidă, lemn şi altele.
Aspectul şi forma exterioară a caselor sunt variate, mai ales la cele noi, care nu mai
respectă stilul tradiţional, dar care sunt caracterizate de diferite funcţionalităţi.
Numărul de încăperi, dar şi numărul nivelelor este diferit şi depinde de situaţia
materială a proprietarilor. Regimul de înălţime este, însă, pentru casele din ultimul
deceniu, de parter+1 etaj sau parter+2 etaje faţă de cele mai vechi care se caracterizează
printr-un singur nivel – parter. Curţile acestora sunt spaţioase, cu grădini în spatele
caselor, iar dependinţele tind să fie incluse în corpul principal al casei. De asemenea,
noile case au fost dotate cu canalizare şi încălzire centrală.
La recensământul din 2002 existau în comuna Berceni 1773 de locuinţe ce ocupau o
suprafaţă de 73474 mp. Aceste clădiri ofereau un număr de 5758 de camere de locuit.
Satul Nr. Locuinţe Nr. Camere Suprafaţa mp

Berceni 638 1816 28234

87
 Corlăteşti 268 1462 13320

Moara Nouă 525 1498 21291

Dâmbu 82 147 2294

Cătunu 260 835 8035

Tabelul 4- Clădirile

În ultimul deceniu se observă o amplificare a procesului de construire a locuinţelor

permanente moderne şi dotate cu toate utilităţile necesare unui trai modern. Datorită
acestui fenomen, de amplificare a funcţiei rezidenţiale a comunei, mari suprafeţe
destinate în trecut culturilor agricole au intrat în cadrul intravilanului.

6.3. Echiparea tehnico-edilitară şi probleme de sistematizare – amenajare

Teritoriile administrative necesită anumite dotări tehnico-edilitare care permit
desfăşurarea în bune condiţii a vieţii locuitorilor.
Teritoriul comunei Berceni se află în cadrul spaţiului periurban al municipiului
Ploieşti. Acest lucru face ca analiza organizării teritoriale să fie foarte complexă, mai ales
datorită dinamicii accelerate şi ireversibile. Spaţiul periurban este definit de cele trei
caracteristici principale: caracterul rezidenţial şi recent, caracterul navetist şi cel de
subansamblu al oraşului.
Organizarea spaţiului periurban din comuna Berceni ca şi din alte zone de altfel,
presupune mai multe măsuri şi acţiuni complexe referitoare la structura administrativă a
fiecărei localităţi, precum şi a oraşului Ploieşti. Aceste măsuri constau în realizarea
sistemului recreativ al municipiului, în restrucurarea reţelei de aşezări, organizarea
activităţii comerciale şi zonarea producţiei agricole.
Suprafaţa locuibilă a comunei este de 73474 m² dintre care 11319 m² sunt aflaţi în
proprietate publică, iar 62155 m2 sunt proprietate privată. Pe aceste terenuri sunt
construite 1773 de clădiri, dintre care 1620 sunt proprietate particulară, iar 153 de clădiri
sunt proprietate publică.

88
 Cei 6087 locuitori ai comunei au la dispoziţie mai multe dotări edilitare publice.
Astfel, Primăria comunei Berceni se află în satul Berceni. Există patru şcoli primare şi
gimnaziale una în fiecare sat în afară de Dâmbu şi 5 grădiniţe de copii. În cadrul acestor 9
instituţii de învăţământ există 18 de săli de clasă, 4 laboratoare şcolare şi 1 atelier şcolar.
De asemenea, comuna dispune de 3 biblioteci dintre care 1 este publică şi 4 unităţi
P.T.T.R. Există 2 dispensare teritoriale şi un cabinet stomatologic particular. Farmaciile
din comună aparţi sectorului privat.
Reţeaua de distribuţie a apei potabile măsoară 17,4 km lungime şi se află răspândită
pe întreaga suprafaţă a intravilanului, iar lungimea simplă a conductelor de distribuţie a
gazelor are o lungime de 0,8 km. Aceste reţele trebuie completate pe o suprafaţă mai
mare. Există încălzire centralizată în anumite locuinţe datorită minicentralelor termice.

6.4. Funcţiile localităţilor

Localităţile comunei Berceni sunt caracterizate de anumite funcţii specifice unui
teritoriu administrativ, în care se desfăşoară anumite activităţi economice, culturale, în
care se desfăşoară viaţa.
Principala funcţie a celor cinci sate este cea agricolă şi industrială dată de majoritatea
populaţiei ce lucrează în aceste ramuri economice.
Majoritatea populaţiei este implicată direct sau indirect în agricultură, chiar dacă un
număr foarte mare de oameni sunt salariaţi în industrie, în municipiul Ploieşti. Aceştia
din urmă produc necesarul agricol pentru consumul propriu în gospodării, nefiind
salariaţi ai unei asociaţii agricole sau ai unei ferme de exploatare agricolă.
Funcţia comercială este de asemenea prezentă în toate localităţile şi, prin aceasta se
asigură necesarul de produse locuitorilor, prin intermediul magazinelor universale, în
majoritate alimentare. Populaţia navetistă, care are acces la magazinele variate din cadrul
oraşului, nu se aprovizionează din sate.
Funcţia sanitară a localităţilor este foarte importantă. Există 2 dispensare teritoriale în
Berceni şi Corlăteşti. De asemenea există şi un cabinet medical veterinar în Berceni.
Farmaciile aparţin sectorului privat şi sunt în număr de două. Cabinetul stomatologic este
tot particular şi este deservit de doi medici stomatologi. De asemenea există 3 medici şi 4
asistenţi medicali.

89
 Funcţia culturală este determinată de desfăşurarea activităţilor de învăţământ,
culturale şi de recreere intelectuală. Există nouă unităţi de învăţământ, dintre care cinci
grădiniţe de copii şi patru şcoli din învăţământul primar şi gimnazial. Aceste săli
adăpostesc 18 de săli de clasă, 4 laboratoare şcolare şi 1 atelier şcolar. Totalul elevilor
înscrişi în şcoli este de 1083, iar totalul personalului didactic este de 51. De asemenea,
comuna dispune de 3 biblioteci dintre care 1 este publică.
Populaţia deţine 713 abonamente radio şi 1198 abonamente la televiziune.
Funcţia administrativă este deţinută de satul Berceni. Tot aici se află şi sediul Poliţiei.
Aceste sate au centre administrative unde sunt comasate principalele instituţii de interes
public.

CAPITOLUL 7
Probleme de mediu în judeţul Prahova

90
 7.1. Resursele naturale
Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o componentă esenţială a bogăţiei
judeţului. Valorificarea acestei resurse prin exploatarea materiilor prime şi prelucrarea lor
în produse, cunoaşterea limitelor utilizabile ale acestui capital, determină în mare masură
posibilităţile dezvoltării teritoriale economice şi sociale şi a stării mediului. Evaluarea
posibilitaţilor utilizabile existente în mediul natural reprezintş în primul rând interes
economic, dar datorită efectelor de poluare, rezultate în urma activitaţii economice,
necesitatea cunoaşterii stării (calitaţii) mediului, a capacitaţii de reproducere a
potenţialului natural, aparţine sferei de interes a protecţiei mediului. Abordarea generală a
problemei resurselor naturale, a potenţialului natural utilizabil, cuprinde enumerarea (si
evaluarea) posibilităţilor oferite de mediu prin sistemul complex de condiţii litologice
(geomorfologice, climatice), hidrologice, de sol, de floră şi faună (cantitatea de biomasă)
în regiunea respectiva. Prin „resurse naturale” se înţelege: totalitatea elementelor naturale
ale mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:
1. resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili;
2. resurse regenerabile – apa, aer, sol, floră, faună sălbatică.

7.1.1. Resurse naturale neregenerabile

Principalele resurse naturale neregenerabile ale judeţului Prahova sunt: petrolul,
gazele naturale, exploatate în cinci aliniamente (Copăceni-Gura Vitioarei, Apostolache-
Mehedinţa-Măgurele, Filipeştii de Pădure-Floreşti-Băicoi-Ţintea, Podenii Vechi-Boldeşti
Scăeni şi Urlaţi-Ceptura), cărbunele (Mina Siliştea Dealului, lânga Filipeştii de Pădure, şi
mina Ceptura), sarea (masivul de sare de la Slănic), calcarele şi marnele calcaroase
(Sinaia, Comarnic, Gura Beliei şi Şotrile), nisipul cuarţos. Acestea sunt resurse ale căror
tehnologii de exploatare şi prelucrare au condus la poluarea factorilor de mediu în multe
zone ale judeţului.
Din punct de vedere geologic, zona care cantoneaza zăcămintele de hidrocarburi face
parte din marea unitate a Carpaţilor Orientali, respectiv zona alungită spre nord în direcţia
lanţului muntos, denumită zona neogenă sau precarpatică a Carpaţilor Orientali.

91
Formaţiunile din zona aparţin Neogenului, mai precis Cuaternarului, reprezentat prin
seria Pleistocen inferior.
Meoţianul este alacătuit dintr-o formaţiune nisipoasă, slab cimentată, cu intercalaţii
de marne. Ponţianul, dispus discordant, cuprinde o formaţiune marno-nisipoasă, fiind
reprezentat prin marne friabile si nisipuri cenuşii, slab micafere. Dacianul grupează
depozite reunite sub denumirea de formaţiunea nisipoasă, ce prezintă bazal marne
cenuşii, iar superior nisipuri cenuşii-galbui, micafere.
Romanianul este alcătuit din două unitaţi distincte: formaţiunea argilelor pătate,
reprezentată prin argile si marne cenuşii, cu pete roşcate, şi formaţiunea cu pietrişuri şi
nisipuri. Cuaternarul este reprezentat prin seria Pleistocen inferior, cu strate de nisipuri,
pietrişuri şi argile. Din punct de vedere morfologic, zacamântul de cărbuni (lignit) de la
Filipeştii de Pădure se încadrează în regiunea dealurilor subcarpatice, la contactul cu zona
de câmpie. Regiunea este caracterizată, de altfel, prin prezenţa zăcămintelor de petrol şi
cărbuni (lignit). Din punct de vedere structural, zăcământul Filipeştii de Pădure este
cantonat in depozitele cutei anticlinale Siliştea Dealului, ce se încadrează în zona
neogena subcarpatică a Carpaţilor Orientali. Primele date referitoare la zăcământul
Filipeştii de Pădure datează de la sfârşitul sec. Al XIX-lea (exploatări particulare în zona
de afloriment a stratelor de cărbune), ceea ce atestă prezenţa cărbunilor dacieni din zona
subcarpatică (trei strate de lignit îin Dacianul anticlinalului Silistea Dealului, in care este
cantonat zăcământul Filipeştii de Pădure).
Lucrările de explorare a zăcământului au început în 1943, prin foraje şi galerii
executate de C.F.R. În baza acestor rezultate sumare s-au inceput lucrările principale de
deschidere în vederea exploatării lignitului.
Primele deschideri miniere pentru exploatarea lignitului au fost făcute de către
particulari, pe V. Roşioara si V. Palanga (Minele Dinescu, Rujescu, Fiala, Stoenescu şi
Avramescu). Ulterior, a fost deschisă Mina Palanga, în anii 1941 – 1942, dată în
exploatare în anul 1943, iar în anul 1944 a fost deschisă Mina Măgureni, situată pe
flancul vestic al văii Proviţa, unde s-au exploatat stratele superioare. În timp, s-au
exploatat parţial rezervele stratelor I, II, III, Ivbinf, Ivbsup, Ivc, Vinf, Vsup, VII şi XXIII,
aferente câmpurilor miniere Cervenia, Palanga, Roşioara şi Roşioara Est – Măgureni,
câmpuri miniere ce alcătuiesc zăcământul Filipeştii de Pădure. De asemenea, începând cu

92
anul 1978, s-au valorificat prin lucrări miniere la zi (microcariere) rezervele situate în
zonele de afloriment ale stratelor menţionate (mai puţin str. XXIII). În anul 1998
activitatea de exploatare a încetat în câmpurile Cervenia si Roşioara Est – Magureni.
Zăcământul de lignit Filipeştii de Pădure se găseşte cantonat în depozitele argilo-
marnoase – nisipoase daciene din regiune. Dacianul este constituit din nisipuri marnoase,
argile, marne, nisipuri silicioase şi cărbuni. Stratele de cărbune ce se exploatează la
Filipeştii de Pădure prezintă o variaţie mare în ceea ce priveşte alcătuirea lor, grosimea
utilului şi a intercalaţiilor, precum şi calitatea.
În stratele de lignit se observş rare intercalaţii lemnoase, formate din xilit curat cu
grosimi ce nu depăşesc 15 cm. Se mai întâlnesc noduli de lemn carbonizat, cu forme
neregulate de până la 20 cm grosime. Datorită intercalaţiilor de steril, conţinutul de
cenuşă al stratelor de cărbune este, în general, ridicat.

7.1.2. Resurse naturale regenerabile

Resursele de apă reprezintă elementul indispensabil al vieţii. Apa este materia de
construcţie a organismelor vii (om, plante, animale), mijlocul de transport si reglator de
temperatură, fără de care nu există viaţă; sub forma de precipitaţii poate fi cauza
secetelor, inundaţiilor. Apa poate propaga boli şi epidemii. Resursa de apă este una din
bogaţiile vitale pentru dezvoltarea economică şi socială. În privinţa apei, a dominat
concepţia că rezervele de apă nu reprezintă un factor de limită a dezvoltării, presupunând
că se dispune din belşug de apa curată şi ieftină.
În concepţia actuală însă apa dulce este privită ca o resursă naturală vulnerabilă, cu
disponibilitate limitată şi care are valoare economică, exprimată în Declaraţia de la
Dublin privind principiile de bază ale “politicii apei în viitor”. În sensul principiului
gospodăririi durabile cu resursele de apă, datorită apariţiei în spaţiu şi timp, a condiţiilor
ei cantitative şi calitative, apa este o resursă naturală limitată cu consecinţa necesităţii
coordonarii cerinţelor cu rezervele utilizabile (ţinând cont şi de posibilitaţile regenerării a
rezervei).
Din punct de vedere al încadrării în categoriile de calitate situaţia râului Teleajen
rămane aproximativ constantă în anul 2007.

93
 Privind însă evoluţia indicatorilor de calitate, aceştia au scăzut, mai ales la încarcarea
organică. Calitatea râului Teleajen se încadrează în clasa I-a de calitate pe primul tonson
amonte, pâna în zona localitaţii Cheia unde se modifică la clasa a II-a, ajungând la clasa a
III-a probabil amonte Drajna. Trecerea în clasa a IV-a este localizată la confluenţa cu
pârâul Dâmbu, aval de municipiul Ploieşti.
Valorile măsurate în anul 2007 comparativ cu anul 2006 au prezentat o scădere la
încarcarea organică a apei reprezentată de indicatorii CCO-Mn si CBO5, la metale grele
(Fe, Cd) şi la indicatorii chimici de poluare ai apei (NH3, NO2-, NO3- , PO4-3). Acestea
pot fi observate din graficele următoare.

(Fig. 29- Variaţia medie a indicatorului CCO-Mn)

94
 (Fig.30- Variaţia medie a indicatorului CBO5)

(Fig. 31- Variaţia medie a indicatorului NH4 pozitiv)

95
(Fig. 32- Variaţia medie a indicatorului PO4(-3))

(Fig. 33- Variaţia medie a indicatorului Fe)

96
 (Fig.34- Variaţia medie a indicatorului Cd)

În punctul de prelevare Moara Domnească, valorile analizate sunt superioare valorilor

din celelalte puncte de prelevare, acestea încadrându-se în clasa III si IV de calitate
conform Ordinului 161/2006 – privind clasificarea calităţii apelor de suprafaţă.

7.2. Aerul
Atmosfera este unul dintre cele mai fragile subsisteme ale mediului datorită
capacităţii sale limitate de a absorbi şi de a neutraliza substanţele eliberate continuu de
activităţi umane. Aerul atmosferic este unul din factorii de mediu dificil de controlat,
deoarece poluanţii, odată ajunşi în atmosferă, se dispersează rapid şi nu mai pot fi captaţi
pentru a fi epuraţi-trataţi. Pătrunţi în atmosferă, poluanţii pot reacţiona chimic cu
constituenţii atmosferici sau cu alţi poluanţi prezenţi rezultând astfel noi substanţe cu
agresivitate mai mare sau mai mică asupra omului şi mediului.
Compoziţia atmosferei s-a schimbat ca urmare a activitaţii omului, emisiile de noxe
gazoase, pulberi şi aerosoli conducând la grave probleme de mediu, ca: poluarea urbană,
ploile acide, modificarea climei. Starea atmosferei este evidenţiată prin prezentarea
următoarelor aspecte: poluarea de impact cu diferite noxe, calitatea precipitaţiilor

97
atmosferice, situaţia ozonului atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră şi
unele manifestări ale schimbărilor climatice.
Sursele de poluare ale mediului ambiant se împart în două mari categorii: surse de
impurificare cu particule solide; surse de impurificare cu gaze şi vapori.
Acestea pot fi surse naturale şi surse artificiale. Sursele naturale de poluare a aerului
nu provoacă decât în mod excepţional poluări importante ale atmosferei. Cea mai comună
dintre poluările naturale este poluarea cu pulberi provenite din erodarea straturilor
superficiale ale solului, ridicate de vânt până la o anumită altitudine. Furtunile de praf pot
constitui uneori factori de poluare care pot influenţa şi sănătatea populaţiei, în apropierea
unor zone aride sau de deşert. În anumite condiţii meteorologice s-au semnalat
transporturi masive de praf până la distanţe apreciabile de locul de producere.
Între sursele naturale de poluare se pot menţiona erupţiile vulcanice, emanaţiile de
gaze din sol, şi poluarea produsă de procese naturale de descompunere în sol a
substanţelor organice, incendiile din păduri etc.
Sursele de origine artificială sunt în special întreprinderile industriale, centralele
termoelectrice şi termice, mijloacele de transport, instalaţiile de încalzit pentru locuinţe,
incineratoarele de reziduuri etc. Emisiile poluante se clasifică după mai multe criterii,
astfel:
 după periodicitate:
- emisii regulate;
- emisii periodice;
- emisii accidentale;
 după starea de agregare:
- particule materiale: solide şi lichide;
- gazoase.
Emisiile gazoase sunt de natură:
-organică
-anorganică
Începând cu anul 2000, Serviciul Monitorizare, Sinteza şi Coordonare din cadrul

98
 Inspectoratului de Protecţie a Mediului Ploieşti elaborează inventarul anual de emisii
ale poluanţilor atmosferici conform metodologiei în vigoare (anexa la Ordinul 524/2000
şi metoda CORINAIR). Sunt inventariate urmatoărele emisii:
- acidifianţi (NH3, NOx, SOx);
- precursori ai ozonului;
- gaze cu efect de seră (CO2, CH4, N2O );
- metale grele ( As, Cd, Cr, Cu, Hg, Ni, Pb, Se, Zn );
- poluanţi organici persistenţi ( PAH, PCB, Dioxină ).
S-a urmărit creşterea numărului de agenţi economici inventariaţi, însă nu toţi agenţii
economici au răspuns repetatelor solicitări, iar mulţi dintre ei şi-au redus activitatea.

7.3. Radioactivitatea
Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (RNSRM) face parte
din sistemul integrat de supraveghere a poluării mediului pe teritoriul României, din
cadrul Agenţiei Naţionale de Supravegherea Mediului (ANPM), Ministerului Mediului şi
Dezvoltării Durabile (MMDD). Organizarea si funcţionarea RNSRM se realizează în
baza Legii 265/2006, pentru aprobarea OUG 195/22/12/2005, cu modificări şi completări
ulterioare prin OUG 57/2007 si OUG 114/2007. Prin complexitatea sa RNSRM
reprezintă un sistem specializat în monitorizarea continuă a radioactivităţii factorilor de
mediu ce au ca scop îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin MMDD. Coordonarea ştiinţifică,
tehnică şi metodologică a RNSRM este asigurată de către Laboratorul Naţional de
Referinţă pentru Radioactivitatea Mediului (LRM) din cadrul Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Mediului.
Structura organizatorică, precum şi procedurile şi instrucţiunile de lucru pentru
situaţii de rutină şi urgenţă aplicate în cadrul RNSRM, sunt conforme cu standardele şi
recomăndarile internaţionale, avându-se în permanenţă în vedere documentele tehnice ale
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (de ex. TECDOC-1162; TECDOC-
1092). Staţiile de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (SSRM) au o dotare cu
echipamente unitară şi o metodologie unică de prelevare, pregatire şi analiză a probelor
de mediu.

99
 Tehnicile de prelevare, pregătire şi analiză, calculul activităţilor specifice beta
globale, a limitelor de detecţie şi a impreciziilor rezultatelor sunt caracteristice fiecărui
tip de proba. Infiinţată în anul 1962, RNSRM constituie o componentă specializată a
sistemului naţional de radioprotecţie, care realizează supravegherea şi controlul
respectării prevederilor legale privind radioprotecţia mediului şi asigură îndeplinirea
responsabilităţilor MMDD privind detectarea, avertizarea şi alarmarea factorilor de
decizie în cazul unor evenimente cu impact radiologic asupra mediului şi sănătăţii
populaţiei.
La nivelul anului 2007, RNSRM a cuprins un număr de 37 de staţii din cadrul
Agenţiilor de Protecţie a mediului, coordonarea stiinţifică şi metodologică fiind asigurată
de laboratorul naţional de referinţă pentru radioactivitatea mediului din cadrul ANPM –
Laboratorul Radioactivităţii Mediului (LRM) Bucureşti.
Pe teritoriul judeţului Prahova există două staţii de supraveghere a radioactivităţii
mediului: staţia RA 36 Ploieşti şi staţia RA 07 Babele, staţii ce fac parte din Reţeaua
Naţională de Supraveghere a Mediului, prevăzută cu o dotare unitară de echipamente şi în
care programele de supraveghere a radioactivităţii mediului se fac după o metodologie
specifică de prelevare, pregătire şi măsurare a probelor de mediu.
Staţia de Supraveghere a Mediului RA 36 – Ploieşti (staţie de câmpie situată la o
altitudine de 217 m) este o staţie de lucru cu program de 11 ore şi efectuează prelevări şi
măsurări de aerosoli atmosferici, depuneri atmosferice, apă potabilă, apă brută din râul
Teleajen, sol necultivat şi vegetaţie spontană, în scopul detectării creşterilor nivelelor de
radioactivitate în mediu şi realizării avertizării / alarmării factorilor de decizie.
Staţia de Supraveghere a Mediului RA 07 – Babele este situată în Munţii Bucegi, la
2206 m altitudine şi, dată fiind importanţa ei în cadrul reţelei naţionale, are un program
de lucru de 24 ore şi efectuează prelevări şi măsurări de aerosoli atmosferici, depuneri
atmosferice, sol necultivat şi vegetaţie spontană, în scopul detectării creşterilor nivelelor
de radioactivitate în mediu şi realizării avertizării / alarmării factorilor de decizie.

100
 CAPITOLUL 8
Problematica cu care se confruntă comunitatea locală şi posibilităţile de dezvoltare
ale acestora

8.1. Realizări ale consiliului judeţean pentru comuna Berceni în anul 2004- 2008
8.1.1. Realizări în anul 2004
- Continuitatea programului SAPARD vizând modernizarea unui drum comunal
(km 0,000- km 8,750); valoarea totală a investiţiei a fost de 3300000 RON.
8.1.2. Realizări în anul 2005
- Extinderea sediului Primăriei comunei cu sală de şedinţe.
- Realizarea grupurilor sanitare la Şcoala cu clasele I- IV din satul Moara Nouă.
- Reţea de alimentare cu gaze în comuna Berceni.
8.1.3. Realizări în anul 2006
- Proiect pentru sistemul de încălzire la sala de protocol de la Primărie în valoare de
53000 RON.
- Începerea lucrărilor la centrala termică de la Şcoala cu clasele I- VIII de la
Corlăteşti.
- Întocmirea mai multor Studii de Fezabilitate (SF) pentru reabilitarea şi extinderea
cu grupuri sanitare la următoarele unităţi: Şcoala din Moara Nouă, Şcoala
Corlăteşti, Grădiniţa Corlăteşti şi Şcoala Cătunu; pentru acestea s-a investit suma
de 65000 RON.
- Poiect pentru sistemul de încălzire centrală de la Dispensarul Medical din satul
Berceni.
- Împrejmuirea parcului Berceni.
- SF şi Proiect Tehnic pentru sala polivalentă (40000 RON).
- Proiect Tehnic pentru instalaţia de gaze de la Căminul Cultural din satul Dâmbu
(660 RON).
- Se continuă lucrările la reţeaua de alimentare cu gaze.
- SF şi Proiect Tehnic pentru extinderea şi modernizarea reţelei de alimentare cu
apă în comuna Berceni (138000 RON).
- SF pentru canalizare şi sistem de tratare a apelor reziduale (10000 RON).

101
 - SF şi Proiect Tehnic pentru podul peste pârâul Dâmbu- tarlaua Balotina.
- Execuţie canale pentru eliminarea excesului de apă (22000 RON).
8.1.4. Realizări în anul 2007
- Centrala termică la Şcoala Corlăteşti.
- Centrala termica la Şcoala Moara Nouă (58000 RON).
- Reabilitarea şi extinderea cu grupuri sanitare (continuare) – Şcoala Moara Nouă –
50000 RON.
- Reabilitarea şi extinderea cu grupuri sanitare (continuare) – Şcoala Corlăteşti –
194000 RON.
- Reabilitare Şcoala Berceni (139000 RON).
- Finazilarea alimentării cu gaze în Corlăteşti, Dâmbu şi Cătunu (780000 RON).
- Extinderea şi modernizarea alimentării cu apă cu finanţare pe Ordonanţa nr. 7
(715000 RON).
- SF pentru reţeaua de canalizare şi tratarea apelor reziduale (195000 RON).
- SF pentru modernizarea şi reabilitarea drumurilor comunale (73400 RON).
- SF pentru reabilitarea drumului comunal DC157 Berceni- Corlăteşti (15000
RON).
- Au fost continuate lucrările de execuţie a canalelor de eliminare a excesului de
apă (32000 RON).

8.2. Proiecte în curs de desfăşurare

- Modernizarea drumului judeţean DJ 139 dintre Berceni- Cătunu- Râfov-
Chetrosani.
- Proiectul referitor la transportul în comun dintre Berceni şi Ploieşti.

8.3. Priorităţile pentru perioada 2008- 2012

- Modernizarea drumurilor comunale şi a străzilor în toate satele comunei, proiect
ce prevede: asfaltare, şanţuri dalate, podeţe pentru acces la proprietăţi, şi trotuare
prin accesarea fondurilor structurale şi de coeziune.
- Realizarea sistemelor de canalizare şi staţiilor de tratare a apelor uzate în toate
satele comunei prin aceste fonduri (structurale şi de coeziune).

102
- Modernizarea şi extinderea sistemului de iluminat public în toate satele.
- Reabilitarea drumului comunal dintre Berceni şi Corlăteşti (DC 157).
- Finalizarea sistemului de alimentare cu gaze naturale a satelor Berceni şi Moara
Nouă prin cofinanţare cu S.C. DISTRIGAZ Sud S.A.
- Construirea unei săli polivalente destinate activităţilor sportive şcolare,
activităţilor specifice căminului cultural şi bibliotecă comunală din satul Berceni
prin accesarea fondurilor europene alocate prin programul FEADR.
- Construirea podului peste pârâul Dâmbu către satul Corlăteşti.
- Înfiinţarea serviciului public de transport local Berceni care să satisfacă nevoile
transportului public pentru toate satele.
- Realizarea şi/sau modernizarea bazelor sportive în fiecare sat.
- Realizarea lucrărilor de modernizare a şcolilor şi grădiniţelor din toate satele.
- Extinderea şcolii cu clasele I- VIII din Berceni, cu 4 săli de clasă (obiectiv major).
- Alocarea locurilor de casă pentru tinerii căsătoriţi sub 35 de ani.
- Realizarea străzilor aferente şi a utilităţilor din fiecare sat al comunei Berceni.
- Sprijinirea autorităţilor pentru reabilitarea bisericilor din satele Corlăteşti şi
Berceni.
- Executarea unui trotuar cu sistem de iluminare şi a unei piste de biciclişti dintre
Berceni şi Ploieşti.
- Reabilitarea drumului judeţean DJ 139 dintre Ploieşti- Berceni- Cătunu în
parteneriat cu consiliul judeţean Prahova.
- Introducerea în intravilan a unor suprafeţe de teren în vederea construirii de
locuinţe prin actualizarea Planului Urbanistic General.
- Stimularea apariţiei microfermelor de produse agro- alimentare.
- Stimularea micilor proprietari de terenuri agricole pentru înfiinţarea de ferme
agro- zootehnice.
- Înfiinţarea unui punct farmaceutic în satul Cătunu.
- Dezvoltarea de către primărie a activităţii de mică producţie cu crearea de locuri
de muncă pentru cetăţenii din comună.
- Atragerea de fonduri de la bugetul de stat şi fondurile europene pentru dezvoltarea
comunei.

103
- Furnizarea serviciilor de consiliere şi îngrijire la domiciliu precum şi plata de
alocaţii sau prestaţii sociale pentru persoanele aflate în dificultate.
- Înfiinţarea proietelor de sugestii şi reclamaţii privind activitatea funcţionarilor
publici în toate satele comunei.
- Constituirea unui birou de informare şi consiliere a cetăţenilor comunei, cu privire
la activităţile agricole şi la fondurile europene la care pot avea acces.
- Gestionarea judicioasă, raţională şi eficientă a banului public.

104
 CONCLUZII

În urma efectuării studiului geografic uman şi economic asupra teritoriului comunei

Berceni şi a satelor acesteia s-a ajuns la diferite concluzii privind specificul geografic al
unităţii teritoriale.
Teritoriul comunei Berceni se află situat, din punct de vedere fizico-geografic în
partea central- sud- estica a României, în zona norică a unitătii Câmpia Română, mai
exact, teritoriul comunei ocupă o parte a Câmpiei piemontane a Ploieştilor.
Comuna Berceni se află situată, din punct de vedere administrativ, în partea central-
sudică a judeţului Prahova. Teritoriul se află în zona de influenţă economică a oraşului
Ploieşti, aflându-se la o distanţă de doar 9 kilometri de centrul acestuia, şi la o distanţă de
13 kilometri de paralela de 45°.
Din punct de vedere topografic punctele extreme ale comunei Berceni au următoarele
coordonate: cel mai nordic punct se află la latitudinea de 44°57’15” N şi la longitudinea
de 26°05’3” E, cel mai sudic punct se află la latitudinea de 44°53’8” N şi la longitudinea
de 26°08’27” E, cel mai vestic punct se află la latitudinea de 44°55’33” N şi la
longitudinea de 26°03’51” E, cel mai estic punct se află la latitudinea de 44°54’9” N şi la
longitudinea de 26°09’9” E.
Având un teritoriu administrativ de 3102,3 ha din care 95,30 ha reprezinta suprafaţa
ocupată de locuinţe, şi o populaţie de 6107 locuitori (adica 0,74% din populaţia totala a
judeţului Prahova), comuna Berceni se situează printre localităţile rurale medii ale
judeţului.
Din punct de vedere geomorfologic terasa aluvială din dreapta râului Teleajen, ca
principală vatră a aşezărilor din comuna Berceni, pune în evidenţă toate caracteristicile de
bază ale unei campii piemontane sau subcolinare ce se situează în imediata apropiere a
liniei de contact dintre zona piemontană si Subcarpaţi; câmpia face parte din unitatea
morfologică denumită Câmpia Înaltă a Ploieştiului. Altitudinea medie este de 144 metri,
iar în Lunca Teleajenului valoarea este de 15 metri.
Comuna este încadrată pe interfluviul Teleajenului si pârâului Dâmbu, adăpostind în
interior o zona de şes ce a permis ca aici să fie un habitat prielnic pentru oameni.

105
 Din punct de vedere litologic această câmpie a Ploieştiului este alcătuită dintr-o
alternanţă de pietrişuri, bolovănişuri si nisipuri cu intercalaţii argiloase. Această câmpie,
la rândul ei, face parte din unitatea de relief numită Câmpia Română.
Câmpia Română, care se încadrează din punct de vedere geologic şi geomorfologic în
Platforma Moesică, apare ca o mare depresiune (in sens geologic), puternic sedimentată.
Ea este o regiune de platformă , relativ rigidă (parte a platformei moesice). Fundamentul
Câmpiei Române, situat la adâncimi variabile, dar care cresc in faţa arcului carpatic e
alcătuit din şisturi cristaline foarte vechi (proterozoice si paleozoice); acest fundament
este o microplacă tectonică aflată intr-o uşoara subducţie, sub placa ce poartă arcul
carpatic. Pătura de sedimente e formată din roci mezozoice si neozoice , intr-o
continuitate de sedimentare spre suprafaţă, ceea ce arată că umplerea depresiunii din
Câmpia Română s-a facut relativ continuu.
Din punct de vedere hidrografic comuna Berceni este străbătută de două ape
curgătoare: râul Teleajen şi pârâul Dâmbu.
Teleajenul izvorăşte din Masivul Ciucaş (în culoarul superior se numeşte "Pârâul
Berii"), izvoarele sale aflându-se la altitudinea de 1760 m. Râul Teleajen are o suprafaţă a
bazinului de 1656 km², o lungime de 122 km şi se varsă în râul Prahova la altitudinea de
80 m. În depresiunea Cheia primeşte ca afluent pârâul Tâmpa, apoi, la ieşirea din munţi,
un afluent mai important, pârâul Telejenel. La confluenţă, în nordul comunei Măneciu, se
află lacul de acumulare Măneciu. Numele Teleajen are o origine îndepărtată, însemnând
"vale cu drum de care te legi". Încă din vremea romanilor, "drumul de la Teleajen"
străbătea munţii, pornind din Transilvania pe Valea Buzăului superior, urcând în Poiana
Fetii şi coborând pe lângă Telejenel.
Structura geologică a comunei are ca fundal o gresie, la suprafaţă aluviuni argiloase
prăfoase, iar stratul aluvionar este format din pietrişuri şi bolovănişuri în masa de nisip.
Pietrişul apare la 0,80 m şi se întâlneşte până la 3,20 m.
Tipurile de sol specifice sunt cele din clasa molisoluri, anume cernoziomurile
levigate, iar in luncă solurile aluviale.
Cultivarea cerealelor, a plantelor tehnice, a legumelor şi a furajelor are o bază
pedologică dintre cele mai favorabile.

106
 Solurile se diferenţiază în funcţie de criterii regionale, cele mai importante fiind
particularităţile bioclimatice şi mai puţin altitudinale, deci dispunerea zonală orizontală
luând locul celei pe verticală.
Clima mai caldă şi mai puţin umedă, amplitudinile termice mai mari şi apariţia unor
perioade îndelungate de uscăciune determină o slabă fertilizare a scoarţei de alterare.
În contextul acestui cadru fizico-geografic, de-a lungul timpului, a evoluat o grupare
specifică a populaţiei, care astăzi reprezintă locuitorii satelor comunei Berceni. Numărul
exact de locuitori, la o anumită dată, se poate afla numai în urma recensămintelor.
La recensământul din anul 1930 au fost oferite primele date referitoare exclusiv la
comună şi la satele acesteia şi nu la regiune sau provincia istorică. Comuna Berceni
adăpostea un număr de 4502 de persoane.
În anul 1966, la recensământ, populaţia comunei număra un total de 6206 persoane.
De-a lungul timpului, datorită factorilor sociali şi naturali, populaţia a evoluat de-a lungul
unei curbe sinusoidale, menţinându-se aproximativ numărul de locuitori.
Evoluţiile indicatorilor geografici au modificat, astfel că densitatea populaţiei a
suferit modificări, mai mari sau miai mici: în perioada 1966-1989 s-a menţinut între 2,00-
2,01 loc/km², în perioada 1989- 1992 a urmat o scădere bruscă până la 1,89 loc/km²,
pentru ca în perioada imediat următoare, 1992- 2002, să ajungă la 1,96 loc/km².
De-a lungul timpului, respectiv din 1966 până în 2002, indicele natalităţii cunoaşte o
evoluţie sinusoidală determinată de diferiţi factori socio- economici: în anul 1966
natalitatea avea valoarea de 12,72, în anul 1989 avea valoarea de 14,28, în anul 1992 a
scăzut la 11,43, pentru ca până în anul 2002 să ajungă la valoarea de 12,98.
Valoarea mortalităţii s-a menţinut, în general, mai mică decât cea a natalităţii,
indicând un spor natural pozitiv, excepţie făcând anul 1992: indicele mortalităţii avea o
valoare de 10,63 în anul 1966, a scăzut la 9,63 până în anul 1989, crescând apoi la
12,11până în anul 1992, pentru ca în următorii 10 ani să scadă la 11,01 cât s-a inregistrat
în anul 2002.
Sporul natural a cunoscut o linie sinusoidală, de oscilaţii ale creşterilor şi ale
scăderilor valorilor sporului natural.Astfel că, în anul 1966 sporul natural înregistrat a
avut o valoare de 2,09, crescând în anul 1989 la valoarea de 4,65. În anul 1992 a suferit o

107
scădere, atingând valoarea negativă de -0,68, pentru ca în anul 2002 să crească la
valoarea de 1,97.
Valoarea populaţiei plecate scade de la 83 de persoane care au plecat în anul 1966 la
71 de persoane care au plecat în anul 1989. După anul 1989, populaţia care pleacă este de
104, număr înregistrat în anul 1992, iar 10 ani mai rârziu, în 2002, numărul persoanelor
care pleacă este de 100. Majoritatea populaţiei plecate era tânără, în căutarea unui loc de
muncă.
Populaţia sosită din alte regiuni, respectiv întoarsă în locurile natale contribuie la
realizarea sporului migratoriu şi la temperarea scăderii numărului populaţiei comunei:
12,09 în anul 1966, scăzând pâna la 0,80 în anul 1992, urcând apoi rapid la 36,51 în anul
1992 şi ajungând la 32,53 în anul 2002.
Din analiza evoluţiei sporului migratoriu în cei 4 ani de referinţă s-a ajuns la
concluzia că valoarea sporului migratoriu cea mai scăzută, de -66 s-a înregistrat în anul
1989, iar valoarea maximă, de 110 s-a înregistrat în anul 1992, de 110. În ceilalţi doi ani,
adică în anul 1966 şi 2002 s-au înregistrat valorile de -8, respectiv 98.
În cadrul comunei Berceni structura populaţiei pe grupe de vârstă se evidenţiază
printr-un număr minim de persoane cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani şi un număr maxim
de persoane cu vârsta cuprinsă între 23-60 ani. În ceea ce priveşte structura pe sexe a
locuitorilor comunei se evidenţiază de asemenea o preponderenţă a numărului femeilor
faţă de numărul bărbaţilor, iar în ceea ce priveşte structura populaţiei pe naţionalităţi,
populaţia de naţionalitate română a reprezentat o pondere majoritară, în toate perioadele
istorice.
În privinţa ponderii populaţiei active din totalul populaţiei se concluzionează faptul că
aceasta atinge valoarea de 37,54% din totalul populaţiei comunei de 6206 în anul 1966,
41,59% din totalul populaţiei comunei de 6232 în anul 1989, 30,83% din totalul acesteia
de 5861 în anul 1992 şi 24,56% din totalul de 6087 în anul 2002. În anul 1966, în comuna
Berceni, populaţia activă reprezenta 2330 dintre care 1722 lucrau în domeniul industriei,
120 persoane lucrau în domeniul transporturilor, 280 persoane lucrau în domeniul
agriculturii, 160 persoane lucrau în comerţ şi 48 lucrau în învăţământ. În anul 1989,
populaţia activă era de 2592, din care 1986 persoane lucrau în industrie, 236 ocupate în
transporturi, 20 în construcţii, 185 în agricultură, 135 în comerţ, 40 în învăţământ şi 12 în

108
alte domenii. În anul 1992, la recensământ, s-a constatat că populaţia activă din comună
era de 1807, din care 1649 persoane din lucrau în industrie, 5 persoane lucrau în
transporturi, 64 persoane lucrau în agricultură, 6 persoane lucrau în comerţ, 52 persoane
lucrau în învăţământ şi 31 persoane lucrau în alte domenii. În anul 2002, populaţia activă
număra doar 1495 persoane, din care 786 lucrau în industrie, 114 lucrau în transporturi,
127 lucrau în construcţii, 193 lucrau în agricultură, 132 lucrau în comerţ, 58 lucrau în
încăţământ şi 85 lucrau în alte domenii.

Comuna Berceni este alcătuită din cinci sate aşezate pe graniţele comunei, fiind
separate între ele de suprafeţe agricole. Cele cinci sate sunt Berceni, Moara Nouă,
Corlăteşti, Dâmbu şi Cătunu.
Forma exterioară este datorată suprafeţei topografice pe care s-au dezvoltat, precum şi
condiţiilor istorice. Satele comunei, Dâmbu, Corlăteşti şi Cătunu au o formă alungită,
fiind considerate, din punctul de vedere al formei, ca fiind sate lineare sau sate drum,
foarte adunate, iar Berceni şi Moara Nouă au o suprafaţă întinsă, fiind la fel de adunate.
Aceste aşezări sunt dispuse pe direcţia nord- vest – sud- est, pe două linii principale de
dezvoltare.
O caracteristică dominantă a localităţilor de aici o constituie continuitatea locuirii
acestui spaţiu, fapt datorat îndeosebi condiţiilor fizico-geografice.
Clădirile, mai ales cele care au o vechime mai mare de câteva decenii, cu destinaţie
de locuit, sunt construite din paiantă sau chirpici. Clădirile noi sunt construite cu structuri
de rezistenţă din zidărie sau beton armat cu planşeu din beton armat.
Fundaţia poate fi din beton, piloţi, radier, lemn etc, iar pereţii pot fi din cadre de beton
armat, diafragmă mixtă, lemn, zidărie portantă etc.
Principala funcţie a celor cinci sate este cea agicolă şi industrială dată de majoritatea
populaţiei ce lucrează în aceste ramuri economice.
Funcţia comercială este de asemenea prezentă în toate localităţile şi, prin aceasta se
asigură necesarul de produse locuitorilor, prin intermediul magazinelor universale, în
majoritate alimentare. Populaţia navetistă, care are acces la magazinele variate din cadrul
oraşului, nu se aprovizionează din sate.
Funcţia sanitară a localităţilor este foarte importantă. Există 2 dispensare teritoriale în
Berceni şi Corlăteşti. De asemenea există şi un cabinet medical veterinar în Berceni.

109
Farmaciile aparţin sectorului privat şi sunt în număr de două. Cabinetul stomatologic este
tot particular şi este deservit de doi medici stomatologi. De asemenea există 3 medici şi 4
asistenţi medicali.
Funcţia culturală este determinată de desfăşurarea activităţilor de învăţământ,
culturale şi de recreere intelectuală. Există nouă unităţi de învăţământ, dintre care cinci
grădiniţe de copii şi patru şcoli din învăţământul primar şi gimnazial.
Funcţia administrativă este deţinută de satul Berceni. Tot aici se află şi sediul Poliţiei.
Aceste sate au centre administrative unde sunt comasate principalele instituţii de interes
public.
În prezent, majoritatea drumurilor ce străbat comuna Berceni sunt asfaltate. Reţeaua
de şosele asfaltate este reprezentata de centura DN de sud- est a municipilui Ploiesti ce
leagă direct DNC de DNB. Centura trece prin vestul comunei prin Corlăteşti, vestul
comunei Berceni şi satul Moara Nouă.
De asemenea, teritoriul acesteia este tranzitat de liniile feroviare Ploieşti- Urziceni la
care are acces prin staţia Corlăteşti, şi linia de tranzit CF Ploieşti- Buzău.
Cu ajutorul consilierilor locali, al cosiliului judeţean, al fondurilor economice dar şi al
cetăţenilor s-au realizat mai multe obiective prioritare printer care se numără şi:
modernizarea şi extinderea sistemului de iluminat public în toate satele, reabilitarea
drumului comunal dintre Berceni şi Corlăteşti (DC 157), finalizarea sistemului de
alimentare cu gaze naturale a satelor Berceni şi Moara Nouă prin cofinanţare cu S.C.
DISTRIGAZ Sud S.A., construirea unei săli polivalente destinate activităţilor sportive
şcolare, activităţilor specifice căminului cultural şi bibliotecă comunală din satul Berceni
prin accesarea fondurilor europene alocate prin programul FEADR etc.
Prin poziţia sa geografică, comuna Berceni şi împrejurimile acesteia favorizează
existenţa permanentă a unui bioclimat favorabil organismului uman şi a desfăşurării
eficiente a activităţilor economice, mai ales agricole şi prezintă interes pentru
reconfortare şi asigurarea odihnei şi refacerea capacităţii de muncă.

110
 Bibliografie:
1. Baicu, I., Popescu, P. „Istoria Prahovei în date” Ploieşti 1977
2. Boeru, S. „Lucrări de îmbunătăţiri funciare”, Rev. „Terra”, IV, XXIV, nr. 2,
Bucureşti, 1975
3. Băcănaru, I., Ştefănescu, Ioana, Deică, P., Bugă, D. „Contribuţii la studiul
clasificării funcţionale a aşezărilor rurale din România”, Rev. „Probl. de geogr.”, X,
Bucureşti, 1963
4. Bonchis, M. „Prezenţe Cantacuzine în Prahova”, în Anuar vol. VII, an 1995.
5. Boncu, C. „Răscoala ţăranilor din 1907 în judeţul Prahova” în „Studii privind
Unirea Principatelor”, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1960
6. Boncu, C. „Şcoala Prahoveană, secolele X- XIX”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1976
7. Chiriţă, C. „Zona forestieră din Câmpia Română cu soluri brun-roşcate de
pădure”, Rev. „Cercetări de pedologie”, Bucureşti, 1975
8. Chiriţă, C. „Pădurile României - studiu monografic”, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1981
9. Chiţu, C-tin. „Relieful şi solurile României”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1975
10. Comşa, M. „Cultura materială veche românească”, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti 1978.
11. Coteţ, P., V. „Câmpia Română − Studiu de Geomorfologie Integrată”, Ed. Ceres,
Bucureşti, 1976
12. Coteţ, P., V. „Irigarea terenurilor din ţara noastră”, Rev. „Terra”, XXI, nr.2,
Bucureşti, 1976
13. Debie, N. C. „ O cronică ploieşteană 1825- 1978”, tom. 4, manuscris aflat la
biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga.
14. Donciu, C. „Studiul secetelor din România”, Rev. „Met. hidr. gosp. Apelor”, nr.
3, Bucureşti, 1975
15. Dr. Diaconovich, C-tin. „Enciclopedia Română”, vol. I, Ed. W. Kraft, Sibiu 1892.
16. Erdeli, G., Melinda Cândea, Costache, S. „Dicţionar de geografie umană”, Ed.
Corint, Bucureşti, 1999

111
 17. Filiti, C. I. „Aredna moşilor în Muntenia la 1831 şi 1833”, Atelierele Grafice
Socec, Bucureşti 1932.
18. Florea, N. „Resursele de soluri ale României”, Rev. „Natura”, nr. 1, Bucureşti,
1967
19. Fotino, D. „Istoria Generală a Daciei”, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1859
20. Frunzescu, D. „Dicţionar topographic şi statistic al României”, Bucureşti 1872
21. Gâştescu, P., Zăvoianu, I., Octavia Bogdan „Excesul de umiditate din Câmpia
Română N-E”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970
22. Georgescu, V. „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”, Ed.
Humanitas, Bucureşti 1992
23. Ghinea, D. – „Enciclopedia geografică a României”, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1996
24. Giurascu, C. „Istoria României”, vol. II- III, ediţia a IV-a, Bucureşti
25. Giurcăneanu, C. „Geografia RSR”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981
26. Henri, H. S. „Satele Devălmaşe”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1998
27. Hrisoavele Prahovei, Ploieşti 1971
28. Ionescu Şişeşti, Gh. „Cultura grâului”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980
29. Ionescu Siseşti, Gh. „Cultura porumbului”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980
30. Ionescu Siseşti, Gh. „Irigarea culturilor”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982
31. Iordan, I. „Geografia umană şi economică - Geografia României”, vol. II, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1984
32. Iordan, I. „Nume de locuri româneşti”, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1952
33. Iorga, N. „Istoria armatei româneşti”, Bucureşti 1919
34. Iorga, N. „Revelaţii toponimice pentru istoria naţională a românilor”, Bucureşti,
1941
35. Lahovary, G. „Marele Dicţionar geographic al României”, Tipografia Socec,
Bucureşti 1989
36. Lecca, O. G. „Dicţionar istoric, arheologic şi geographic al României”, Ed.
Universul, Bucureşti 1937
37. Manolescu, R. „Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească şi Braşov” în
„Studii şi material de istorie medie”, vol. I, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1957

112
 38. Martiniuc „Câteva probleme de geografie fizică în sprijinul agriculturii în ţara
noastră”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980
39. Mehedinţi, S. „Geografie umană”, Ed. Naţională S. Ciornei- Bucureşti, 1937
40. Mehedinţi, S. –„Geografie economică”, Ed. Naţională S. Ciornei- Bucureşti,
1930
41. Mihăilă, M., Corcodel, Gh., Chirilov, I. „Cadastrul general şi regimul funciar din
România” , Ed. Ceres, Bucureşti, 1995
42. Mihăilescu, V. „Aşezările omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi la sfârşitul
secolului al XIX-lea”, Rev. „Mem. Acad. Rom.”, secţ. ist., III, IV, nr. 2, Bucureşti, 1924
43. Mihăilescu, V. „Cartografierea populaţiei prin metoda punctului şi cea a sferelor
proporţionale”, Rev. ”Bul. Soc. Rom. Geogr.”, XLIX, Bucureşti, 1931
44. Moţoc, M., Trăsculescu, Fl. „Eroziunea solului pe terenurile agricole şi
combaterea ei”, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1959
45. Neagu, I. „Starea sanitară şi asistenţa medicală în judeţul Prahova, în anul 1907”,
în „Aspăecte istorice ale medicinii în mediul rural”, Ed. Medicală, Bucureşti 1973
46. Papina, C. S. „Mişcarea Economică în judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa”,
Tipografia Concurenţa, Ploieşti 1925
47. Paul, D. P. „Prahova şi Ploieşti, în timpul epopeii lui Mihai Viteazul”, Ed.
Prahova S.A., Ploieşti 1997
48. Petrescu, N. „Eficienţa economică a lucrărilor de îndiguiri, desecări şi irigaţii”,
Rev. „Problemele agriculturii”, nr. 6, Bucureşti, 1965
49. Popescu, D.P. „Inima Prahovei, Pagini din biografia neromanţată a oraşului
Ploieşti”, manuscris aflat la biblioteca N. Iorga- Ploieşti
50. Rădulescu, N. „Consideraţiuni geografice asupra fenomenelor de secetă din
România”, Rev. „Natura”, nr. 1, Bucureşti, 1964
51. Rădulescu, N., Petrescu, I., Velcea, I. „Geografia agriculturii României”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
52. „Recensământul General al Populaţiei României”, Ed. I.C.S., Bucureşti 1930
53. „România Viitoare”, anul I, nr. 12
54. Rotaru, M., Anculete, Gh. „Sistemul cadastral şi regimul funciar din România,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996

113
 55. Stănescu, D. „Un vechi târg stins Bucovul”, Ceraşu 2001, Ed. Scrisul Prahovean
56. Stănescu, D. „Contribuţii la monografia comunei Berceni”, Ed. Scrisul Prahovean
2003
57. Tălângă, C. „Transporturile şi sistemele de aşezări din România”, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2000
58. Tufescu, V. „Contribuţia geografiei la studiul utilizării terenului în agricultură”,
Rev. “„Natura”, nr. 6, Bucureşti, 1966
59. Tufescu, V.„Evoluţia tipurilor de agricultură din România”, Rev. „Natura”, nr. 6,
Bucureşti, 1966
60. Tufescu, V. „Studiul utilizării terenurilor în organizarea teritoriului şi dezvoltarea
agriculturii României”, Rev.„Natura”, nr. 6, Bucureşti, 1963
61. Vâlsan, G. „Câmpia Română”, Rev.„Bul. Soc. Rom. Geogr.”, Bucureşti 1916

114