Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice

Studiu de caz
Formarea Constiintei Istorice
Profesor coordonator: Petre Mariana

Elevi:
Cimpoeru Andrei Valentin
Calitescu Eugen Lucian Luiz
Tudor Rares Iulian
Liceul Thenologic Dimitre Bolintineanu
Clasa: a XI-a G
CUPRINS
CAPITOLUL 1.............................................................................................................3
Care sunt ideile importante pe care cronicarii le afirmă în legătură
cuoriginile,continuitatea şi limba română?................................................................................3
1.1Grigore Ureche......................................................................................................3
1.2Miron Costin.........................................................................................................4
1.3Dimitre Cantemir..................................................................................................5
1.4Cronicarii Munteni................................................................................................6
CAPITOLUL 2.............................................................................................................7
Forma pe care o capătă în letopisețe..............................................................................7
Cultul Intemetorilor........................................................................................................7
2.1 Dragos Voda.........................................................................................................7
2.2 Stefan cel mare.....................................................................................................8
CAPITOLUL 3...........................................................................................................20
3.1 Grigore Ureche...................................................................................................21
3.2 Cronicarii munteni.............................................................................................21
3.3 Ion Neculce........................................................................................................22
CAPITOLUL 4...........................................................................................................25
4.1 Introduce............................................................................................................25
4.2 Valoarea lor literara............................................................................................25
4.3 Grigore Ureche(Portretistul)..............................................................................26
4.3 Miron Costin......................................................................................................27
4.4 Ion Neculce(Povestitorul)..................................................................................28
CAPITOLUL 5...........................................................................................................29
5.1 Din punct de vedere istoric................................................................................30
5.2 Din Punct de vedere literar.................................................................................36
5.3 Vasile Alecsandri...............................................................................................36
5.4 Mihai Eminescu.................................................................................................37
5.5 Nichita Stanescu.................................................................................................39
CAPITOLUL 6.............................................................................................................40
6.1 Iluminismul romanesc........................................................................................40
6.2 Umanismul romanesc.........................................................................................43
6.3 Ion Neculce........................................................................................................43
6.4 Grigore Ureche...................................................................................................45
6.5 Miron Costin......................................................................................................49
6.2 Dimitrie Cantemir..............................................................................................53
2
Clasa: a XI-a G
CAPITOLUL 1
Care sunt ideile importante pe care cronicarii le afirmă în
legătură cuoriginile,continuitatea şi limba română?
De-a lungul timpului, oamenii precu, Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce și

Dimitre Cantemir au săltat literature română pe cele mai înalte culmi. Cronicarii Moldovei
sunt boieri lumianţi cărturari preocupați de consemnarea istoriei poporului, fiind constienti de
rolul sau educativ.
Temele sunt fundamentale abordate de cronicari si care au contribuit la formarea
tuturor romanilor, latinitatea limbii romane,formarea continuitatii poporului roman in caest
saptiu geografic.
Cronicarii romani scriu ,,Letopisetul Tarii Moldovei” , continuand scrierea de unde a
parasit-o predecesorul. Modivul pentru care consemneaza evenimentele este cunoasterea
istoriei. Liniile de cercetare abordate de cronicari au dat un impuls formarii constiintei
identitare si au contribuit la impreunarea limbii nationale ca limba de cultura.
1.1Grigore Ureche
,,Letopisetul Tarii Moldovei de cand s-au descalecat tara si decursul anilor si de
viata domnilor care scrie de la Dragos Voda pana la Aron Voda”. Baza informative a cronicii
constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei alui Joachim Bielski şi o
cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire
politică.Grigore Ureche este primul în culturaromânească care afirmă originea romană a
poporului român şi este nevoit să inventeze olimbă scrisă cărturărească, din care nu lipsesc
accentele specifice limbii vorbite. În „Letopiseţul Ţării Moldovei,scris în anii 1640, Grigore
Ureche constată asemănareafrapantă dintre unele cuvinte româneşti şi cuvintele latineşti
corespunzătoare.El conchidecă românii(moldoveni,munteni,ardeleni),au o origine comună,şi
anume se trag de la Roma.
Citate:
„Vor unii Moldovei să-i zică că au chemat-o Sţitia,sau Schitia,pre
limbaslovenească.Ce Sţitia coprinde loc mult,nu numai al nostru,ce închide şi Ardealul şiŢara
Muntenească şi câmpii prestre Nistru,de coprinde o parte mare şi de ŢaraLeşească.Chiemat-
o-au unii şi Flachia,ce scriu letopiseţele latineşti,pre numelehatmanului râmlenescu ce l-au
chiemat Flacus,carile au bătut războiu cu sţitii preaceste locuri şi schimbându-să şi
schimonosindu-să numele,din Flachia i-au zisVlahiia”.Grigore Ureche prin acest citat
subliniază originea romană a tuturor românilor(moldoveni,ardeleni,munteni);românii sunt
descendenţii hatmanuluirâmlenescu pe nume Flacus.„Aşişderea şi limba noastră din multe
limbi ieste adunată şi ne ieste amestecatgraiul nostru cu al vecinilor de prinpejur,măcară că de
la Râm ne tragem,şi cu al lor cuvinte ni-s amestcate.De la râmleni,cele ce zicem
latină,pâine,ei zic panis,carne eizic caro,găina,ei zicu
galena,muierea,mulier,fămeia,femina,părinte,pater şi altilemulte din limba latinească,că de
ne-am socoti pre amăruntul,toate cuvintile le-am înţelege.Aşişderea şi de la
frânci(iatalieni),noi zicem cal,ei zic caval,de la greci straste,ei zicstafas,de la turcit,m-am
3
Clasa: a XI-a G
căsătorit,de nla sârbi caracatiţă şi altile multe ca acesteadin toate limbile,carile nu le putem să
le însemnăm toate”În acest citat,Grigore Ureche,remarcă influenţa altor limbi,afirmă
descendenţaromană şi face unele apropieri etimologice între cuvintele latineşti şi
celeromâneşti.Prin acest citat, el afirmă originea romană a popoprului român dar şilatinitatea
limbii.„Locul dară acesta,unde ieste acum Moldova şi Ţara Românească ieste dreptuDachia
cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului.Altu nume mai vechiudecâtu
acesta,Dachia,nu aflu în toţi câţi sîntu istorici,că de le-au zis cineva că iesteSchitiia,de pe
schiţi,adecă tătari-căci au năbuşitu pre aceste locuri mai pre următătarii şi mai înainte de
Atila,descălicătoriul Ţării Ungureşti şi a ungurilor pre acestelocuri”. Acesta este încă un citat
în care Grigore Ureche scoate înevidenţă originea poporului român.El afirmă că înainte că
locurile acestea să se fichemat Moldova sau Ţara Românească,aici era Dacia
1.2Miron Costin
„Letopiseţul Târai Moldovei de la Aron Vodă încoace,de unde este părăsitu
deUreche.Cuprinde evenimente petrecute între anii 1594 şi 1661,ajungând până laperioada
contemporană a autorului.Cursul evenimentelor este adesea întrerupt demeditaţii asupra
cauzelor ce determină suişurile şi căderile meneşti.Spre sfârşitulvieţii Mron Costin scrie „De
neamul modovenilor,din ce ţară au ieşit strămoşii lor”,cugândul de a reconstitui epoca
originilor.
Citate:
Precum dară s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri derâmleni
izvorât.Şi cu vreme îndelungată,ce nu strămută şi nu astupă,vestite împăraţii,crăii,domnii;aşa
şi graiul romanâlor pre aceste locuri,şi răsipălăcuitorilor,romani de supt aceste locuri,care
pustiindu-să de năvala tătarâlor,sămutase aceştia de aice la Maramorăş,cei din Ţara
Muntenească la locurileOltului,trecându munţii,şe-au stremutat graiul.Că unde dzice
latineşte:Deus,noidzicem:Dzău sau Dumădzău,meus,al mieu,aşoşderea,unde ţelum(de
faptcoelum,transcris aici după
pronunţare)ei,ceriul,homo,omul,fronsu,fruntea,anghelus,îngerul.Iar nici unie cuvinte nu
sântusă nu fie potrivnice cu latineşte,sau la început sau la sfârşit,iar unele stauneclătite,cumu-
i barba-barba,luna-luna,şi altele ca acestea:vinum-vinul,panis-pâine,manus-mena,culter-
cuţit”„Neamul Târai Moldovei de unde se tărăgănează?Din Ţările Râmului tot omul să
creadzăTraian întâiu,împăratul,supuindu pre dahiiDragoş apoi în moldoveni premenindu pe
vlahi,Martor este Troianul,şanţul în ţara noastrăŞi Turnul-Săverinul,munteni,în ţara
voastră”În acest citat Miron Costin,precizează şiaduceiar în discuţie originea
romană ,amintind prima descălecare când Traian îi supunepe daci şi a doua descălecare când
Dragoş Vodă îi transformă din vlahi în
moldoveni.Pentru a întări cele spuse,Miron Costin aminteşte şi câteva nume alestăpânirii
române în Dacia:Traian şi Turnul Severinului.„Aşa şi neamul acesta,de carele scriem,al
ţărâlor acestora,numele vechiu şi maidireptu ieste rumân,adecă râmlean de la Roma.Acest
numede la descălicatul lor deTraian,şi cât au trăit până la pustiirea lor di pre aceste locuri şi
cât au trăituînmunţi,în Maramoroş şi pe Olt,tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi şi încă
maibine muntenii decât moldovenii că ei şi acum zic şi scriu ţara sa „rumâneasca”,ca
şiromânii cei din Ardeal”Miron Costin este ferm convins că noi românii avem originile la
Roma;numelenostru mai vechi era rumân,”adecă râmlean de la Roma”
4
Clasa: a XI-a G
1.3Dimitre Cantemir
Pe la 1720,cel mai erudit dintre moldoveni,Dimitrie Cantemir,fost principe
alMoldovei,tratează aceeaşi problemă a originilor într-o amplă şi documentată
lucrareintitulată „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilo;susţine faptul că moldovenii
ţivlahii(românini din Ţara Românească)sunt aşezaţi împreună în directădescendenţă a
romanilor,Faptele istorice,erau sau păreau simple.Dacia a fost cucerită de romani,în vremea
împăratului Traian,prin două războaie,purtate în anii 101-102,105-106.În urmăultimei şi
decisivei înfrângeri,Decebal,s-a sinucis.Traian şi Decebal s-au constituit într-o dublă imagine
simbolică a românilor,jucândfiecare un rol variabil de la o interpretare la alta.Prima versiune
nu reţinea decâattriumful lui Traian;Decebal pierduse totul.Până însec.al19-lea,istoricii
români,cupuţine excepţii nici nu au vrut să audă de vreo componentă dacică a
poporuluiromân.Dacii au dispărut,nu a mai rămas nimic de la ei.Românii sunt romani puri.
Citate:
„Cei ce spun că graiul latinesc ar fi muma cea dreaptă şi adevărată a
graiuluimoldovenesc se sprijină pe temeiurile acestea:mai întâi zic ei coloniile romane aufost
strămutate în Dacia cu mult mai înainte ca graiul romanilor să fi fost stricat înItalia de către
năvălirile goţilor şi vandalilor;nici unul insă dintre cronicari nu nespune că ele s-ar fi întors
iarăşi în vremea stăpânirii barbarilor în Italia.Aşadar locuitorii Daciei nu ar fi putut să-şi
strice graiul din pricina vreunui graiasemenea,care nici unul nu s-a aflat.În al doilea rând
moldovenii,nu s-au numitniciodată italieni,nume care a ajuns al romanilor în vremile care au
urmat,pentru toţilocuitorii Italiei în vremea când Roma era cetatea cea mai de frunte a lumii
întregi” În acest citat este subliniată atât ideea latinităţii limbii,cât şi originea
romană.Însusţinerea acestor ideii Dimitrie Cantemir aduce exemple concrete pentru a
dovedicu adevărat cele amintite mai sus.„Deciia vor mărturisi precum poporul romano-
moldo-vlahilor nu din glogozealanaşterii de strânsură să fie scornit ce din cetăţeni romani,din
ostaşi veterani şi dinmari familii să fie ales”Aici, Dimitrie Cantemir exagerează în susţinerea
originii pur latine a neamuluimoldovenesc. Dimitrie Cantemir combate ipoteza potrivit căreia
romanii s-ar firetras cu totul după ce împăratul Aurelian a părăsit Dacia în anul 271:
"...poporulromano-moldo-vlahilor nu din glogozela naşterii de strânsură să fie scornit, ce
dincetăţeni romani şi din mari familii să fie ales.O alta temă fundamentală pe care au abordat-
o cronicarii estecontinuitatea.Continuitatea,fenomen pentru care cronicarii nu deţin sufuciente
mărturii,este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată,dar nu-l potexplica.După
cucerirea Daciei de către romani,populaţia este supusă unui proces deromanizare,favorizat de
faptul că latinii aveau o cultură scrisă,un corp de legi,oadministraţie funcţională,în timp ce
cultura geto-dacă era o tradiţie orală. Începând din secolul al 10-lea,înconjuraţi de popoare
care vorbeau limbi din altefamilii(limbi slave,maghiară,limbi turcice) şi având o confesiune
ortodoxă care nuutiliza latina în biserică,vorbitorii de limbă română nu au mai avut,pentru
multăvreme,contact cu celelalte limbi romanice şi au pierdut mai ales legătura culturalăcu
reperul latinei culte.Româna este indiscutabil o limbă romanică.Structura sagramaticală şi
vocabularul de bază,sunt majoritar latine.Latină dunăreană a primit oserie de influenţe din
greacă,chiar anterioare formării limbii române;ulterior au intrat în română unele cuvinte din
greaca medie(bizantină),în genere prin intermediar slav.Cea mai puternică influenţă asupra
limbii vechi este însă cea slavă.Uneledintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte
din fondul principal,esenţialepână astăzi.
„Iară nu numai numele acesta,precum ai înţeles că iaste tot unul,la toate ţările,şi altău
şi al Italiei,precum vei înţelege şi mai pe largu,la capul deosebi de numeleacestor ţări,că şi
turcii şi grecii ne zic vlah,ce şi dinr-altele te veicunoaşte,obiceiuri,hâre,graiul şi până astăzi,că
eşti dreptu vlah,adecş italian şirâmlean”(Miron Costin)Miron Costin susţine ideea originii
române a poporului român bazându-se peasemănările dintre romani şi români.Astfel taditia,
5
Clasa: a XI-a G
datinile şi obiceiurile acestora aucontinuat să dăinuie peste peste milenii, până azi,
neîntrerupte şi netulburate defrământările puhoaielor de năvălitori ce s-au abătut asupra
noastră. Că este aşa,stă mărturie incontestabilă lumea mirifică a satului românesc.
1.4Cronicarii Munteni
Opera cronicarilor este ştiinţifică prin conţinut, dar literară prin forma.
Importanţacronicarilor constă pe de o parte în ideile pe care le-a pus în circulaţie, iar pe
dealtă parte prin realizarea artistică a scrierilor. Chiar dacă unele idei s-au doveditulterior
exagerări fără temei ştiinţific, liniile de cerecetare abordate de cronicari aucondus la
dezvoltarea istoriografiei româneşti, au dat un impuls formării conştiinţeiidentitare şi au
contribuit la impunerea limbii naţionale ca limba de culturăLetopiseţele munteneşti diferă de
ale cronicarilor moldoveni atât prin documentareşi exactitate a datelor, cât şi prin
intenţionalitate şi prin calitatea structuriicompoziţionale. Rămaşi anonimi, deşi cercetătorii au
făcut unele încercări deidentificare, autorii cronicilor (cu excepţia stolnicului Şerban
Cantacuzino) nu au nicicultura cronicarilor moldoveni, dobândita prin frecventarea şcolilor
latineşti, niciobiectivitatea acestora, scrierile lor fiind puse în slujba partidelor boiereşti care
îşidisputau în secolul al XVII-lea lupta pentru tronul Ţării Româneşti, cele
aleCantacuzineştilor şi ale Bălenilor. De aceea sunt scrise două cronici paralele,"Letopiseţul
cantacuzinesc" şi "Letopiseţul Bălenilor", cuprinzând aceeaşi perioadăistorică, 1290-1688,
asemănătoare în conţinut pentru perioada veche, din diverseizvoare, diferenţiate începând de
pe la 1620, când însemnările dobândesc spiritpartizan şi verva polemică şi expresiva, cu
episoade narative şi portretistica înmaniera cronicarilor moldoveni..Continuarea acestora, sub
aspect cronologic, este "Anonimul brâncovenesc" sau "Istoria Ţării Rumâneşti de Ia
octombrie 1688 pânăla martie 1717.
Citate:
„Aşadară şi acei rumâni dachi ce era aici şi al lor trăiau şi stare îşi cerca şi cât auputut
e ţine au nevoit,moşteni vechi şi întemeiaţi acestor pământuri socotindu-se căsânt;pentruca
prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şişăzând”„Iară ceşti
rumâni,oricum şi pentru-atâtea călcări,zdrobiri şi nesupuse rele,ce i-autrecut şi i-au călcat,tot
iată până astăzi,cum s-au zis,că tot încă de nu să află atâtafericiţi şi slobozi de tot,iară încă şi
dpmnie,stăpâniri şi limba aceia a romanilor,totstă şi se ţine.Încă destul că tot urme de a să
cunoaşte şi a şti bine de unde sunt,le-au rămas şi le au”„Că cine dară carele nu foarte să se
mire încă de atâtea dese ântăriri şi prăzi aleşarmanţilor,goţilor,ajişderea ale hunilor şi
vandalilor cari făcea în Dachia şi aleghermanilor şi ale longobardilor,de vom socoti bine
răutăţi şi stricăciuni?Şi încăpână acum între aceşti dachi urmele limbii romane să
păzescu,cărora acum pentruştiinţa bine a săgeta,valahi le zicem”(Cronicarii
munteni)Cronicarii munteni subliniază faptul că în ciuda tuturor influenţelor popoarelor
carene-au înconjurat de-a lungul anilor şi care au avut un impact în dezvoltarea limbii şia
poporului român,acesta a reuşit să-şi păstreze originea.De asemenea tratează şiei această
problemă a originilor,fiind însă de aceeaşi părere cu cronicariimoldoveni.Cronicarii au avut o
mare importanţă istorică, scrierile lor fiind surse extraordinarepentru aflarea trecutului
românilor,ajutând astfel la formarea conştiinţei istorice a poporului.
6
Clasa: a XI-a G
CAPITOLUL 2
Forma pe care o capătă în letopisețe
Cultul Intemetorilor
2.1 Dragos Voda

 Întemeietorul Moldovei este Drago Vodă. El este cunoscut în letopisee şi ca ș ț
descălecător al Moldovei şi ca primul ei voievod. Cronicile spun că voievodulfiind la
vânătoare i urmărind un zimbru, a venit din Maramureş, ca apa ș Moldovei, şi
plecându-i capul s-a aşezat acolo şi a populat ara cu români dinMaramureş.
 Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi Bogdan I, este numit încronică ca
cel dintâi domn al ării.
 De la primii domni ai Moldovei şi până la Alexandru cel Bun, Grigore Urechenu
găseşte nimic în cronicarii poloni aşa că a fost nevoit să dea lista dedomni întreagă,
regretând ca: „ Letopiseţul nostru cel moldovenesc, aşa depe scurt scris, că nici viaţă
domnilor care au fost toată cârma nu alege”.
 Lista Întemeietorilor data de Grigore Ureche:
-în anul 1359, Dragoş Voievod
-după el a domnit fiul său Sas Voievod(4 ani)
-fiul sau Laca Voievod(8 ani) ț
-Petru Voievod(12 ani)
-fratele lui Roman Voievod(3 ani)
-fratele lui tefan Voievod(7 ani) Ș
-Iuga Voievod(2 ani
 Câteva portrete făcute de Grigore Ureche ale
domnitorilor:
1. Petru-voda Rare: „Ca un păstor bun ce străgiuete
turma, aa în toate ș ș ș pările străgiuia i priveghea, ca
nimica după ce s-au aşezat la domnie s-au ț ș zăbovit, ci de războaie s-au apucat i la
toate-i mergea cu noroc”. ș
2. Iată de pildă pe Ilia-voda, fiul lui Petru Rareş pe care „firea şi fata îl căutau ș să fie
blang, milostiv şi asezatoriu... ca dinafara se vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac
împuţit. 3. Deasemeni domnia sângeroasă a lui Stefan Toma, care a decapitat toţi ș
boierii şi slugile din casa lui Ieremia Movilă, printre care şi pe cumnatul luiGrigore
Ureche.
• Ca hatman al Moldovei , Neculce a comandat oastea în lupta de la Stănileti. ș El
descrie cu detalii infanteriştii ruşi, navala turcilor şi a tătarilor: „i au Ș început a se
bate pe vrăma, cât întunecase lumea, de nu mai vedea om cu ș ș om, ci se vedea numa
pară cum iese din put. Că cum ar arde un stuh mare, ș trestie pe nişte vânt mare”.
7
Clasa: a XI-a G
2.2 Stefan cel mare

 Nepotul lui Alexandru cel Bun, a dat strălucere maxime epocii voevodale romănești.
Stefan a luptat ca un erou pentru independența țării
 „Fost-au acest Stefan om nu mare de stat, manios, a vărsat
sânge nevinovat.Era om întreg la fire, nelene. La lucruri de
război meter, unde era nevoie ș ș însui se vâra, ca vazandu-
l ai săi să nu îndepărteze.(portret facut de Grigore ș
Ureche).
 „Într acel război au căzut Stefan Vodă de pe cal jos, si
Dumnezeu l-au feritui si nu s-au vătămat. Însă turcii s-au
întorse spre Suceava si au arsu târgul”.
 „Însă pe Stefan Vodă l-au îngropat ara cu multă jale și
plângere în ț ș mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul.
Altă jale era,de plânge toți ca după un părinte al său, ca
cunotiau toi ca s-au scapatu de mult bine și de multă
apărătură. Stefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste in mâna
lui Dumnezeu, că el au fostu om cu păcate, ci pentru
lucrurile lui cele vitejești carile nimenia din domn, nici mai nainte, nici după aceia le-
au ajuns.
Portrete ale Domnitorilor facute de Grigore Ureche

 „Bogdan Vodă cel Grozav, feciorul lui Stefan Vodă, s-au pristăvit în ceasul dintâi al
nopii, în târg în Hui, nu cu puină laudă pentru lucruri vitejeti ce făcea, că nu în beii,
nici în ospee petrecea, ci că un stejar în toate pările priveghea, ca să nu se tirbească
ara, ce-I rămăsese de la tată-său”.
 Bogdan Lăpusneanu: „Cum-i blând i cucernic, aa tuturora arată dreptate, de se vedea
că nimica nu sau depărtat de obiceiul tatâne-său.”
Sensul pe care il dau cronicarii istoriei si scrisul lor

Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean deseamă, a
cărui operă a înfruntat timpurile, ajungând până la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier
instruit deţinând funcţii politice importante la sfârşitulveacului al XVI-lea, în repetate rânduri
purtător de solii la PoartaOtomana , mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia
Movilă.Cronicarul de mai târziu a învăţat carte la Lvov , unde a studiat istoria,
geografia,limbile clasice latină şi greacă, retorică şi poetică.Reîntors în ţară a participat
laviaţa politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar. În vremea domniei lui Vasile Lupu afost unul
din sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmândcalea părintelui său,
a ajuns mare vornic al aceleaşi Tari de Jos.A murit în anul1647 şi a fost înmormântat într-o
criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a început să
scrie "Letopiseţului Ţării Moldovei",la care a muncit între anii 1642-1647. E unica lucrare
cunoscută, cuprinzândevenimentele din perioada 1359-1594, rămasă nefinisata. Cronicarul
motiveazăscrierea acestui letopiseţ din simplul pretext "ca să nu se înece ...anii cei trecuţi"
şisă lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult,dar şi din
grijă ca aceştia să nu rămână "asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte". E
8
Clasa: a XI-a G
de accentuat importanta pe care o acorda cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei

naţionale a poporului, "Letopiseţul Ţării Moldovei"constituind începutul istoriografiei în
limba romană.Grigore Ureche a consemnat înmod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele
mai importante, ţinând foarte mult săfie nu un "scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate".“
Adevărata istoriografie moldoveana începe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor Ureche,
boier refugiat o vreme în Polonia (prilej pentru Grigore de a învăţa înşcolile leşeşti). Spătar
sub Alexandru Ilias, mare spătar şi apoi vornic al Ţării de Jossub Vasile Lupu, nu mai era în
viaţa la 3 mai 1647 când i se împărţea averea. CumUreche n-a scris cronica vremurilor sale
(letopiseţul lui merge abia până la 1594, laa doua domnie a lui Aron-voda), nu putem căuta la
el percepţia lumii în care semişcă. Slujindu-se de izvoare sărace, el e un cronicar în înţelesul
larg al cuvântului,în felul boierului ce-şi înseamnă pe scoarţa unui ceaslov ivirea unei comete
şi acălugărului compilator, cu toate că în Polonia a trebuit neapărat să cunoascămişcarea
umanista, şi că, intelectual vorbind, el e un om cu învăţătura de izvor occidental şi în
marginile casei lui un spirit cu vederi înaintate. Fundamental rămâne totuşi boier bun cu
dragoste de ţară. Tot ce se poate aştepta de la un astfel de scriitor este mireasma
automatismului, harul cuvântului, care la Ureche sunt tari ca aloia. Dar găseşti la el
înţelepciune şi acea desfacere de lucruri în duhul Bibliei,după care este răsplata şi pedeapsa.
Are sensul obiectivităţii şi nu foloseşte ştirilecare nu "se tocmesc", precum bănuieşte
conceptul de tradiţie, de vreme cesocoteşte ca o naţie fără istorie s-ar asemăna "fieralor şi
dobitoacelor celor mute şi fără minte". Este evoluţionist în istorie, în sens biologic, admiţând
că orice naţie (azi am zice civilizaţie) are o "începătura", un "adaos" şi o "scădere".
Bineînţeles e providenţialist. Îi descoperim chiar idei politice. "Tocmala" şi "obiceiele ţării"
nu i se par bine aşezate. Domnul judeca fără legi şi după capul lui şi "unde nu-s pravile,din
voia domnilor, multe strâmbătăţi se fac". Adevăratul dar al lui Ureche este însă portretul
moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un
model. Omul e privit sub o însuşire capitala sau un viţiu sub care se aşează faptelelui
memorabile, într-o cadenţă tipică. Stefan e un sanguinar
leonin(…).”(GeorgeCalinescu-“Istoria literaturii romane de la origini până în prezent”) Miron
Costin(1633-1691) este cronicar de seamă, mare patriot şi umanist, înaltdregător şi iscusit
diplomat, filozof şi poet, primul nostru scriitor de autenticăvaloare, reprezentant de frunte al
culturii medievale din Moldova . Toate acestetitluri de erudiţie şi nobleţe, atribuite marelui
înaintaş sunt pe deplin îndreptăţite deviaţă şi faptele sale, de harul şi locul ce îi revine în
istoria literaturii romane.Autor al mai multor scrieri în proza şi în versuri ca "Letopiseţul
Ţării Moldovei de laAron Voda încoace” de unde este părăsit de Ureche vornicul din "ţara de
Gios",cuprinzând o perioadă de aproape şapte decenii (1595-1661),poemul filozofic“Viaţa
lumii" (primul din literatură naţională), " Istoria în versuri polone despre ŢaraMoldovei şi
Munteniei" cronică de proporţii, nefinisata, "De neamul moldovenilor,din ce ţară au ieşit
strămoşii lor", în care consideră că "A lăsa iarăşi nescris, cumare ocara înfundat neamul
acesta de o seamă de scriitori ieste inimii durere.Biruit-am gândul să mă apuc de această
trudă, să scot lumii la vedere felulneamului, din ce izvor şi seminţie sunt lăcuitorii ţării
noastre..." Că mai apoi săsusţină cu tnflacarare dar şi cu artgumente bine intemeate ca "Cea
mai strălucitădovadă a acestui popor,de unde se trage ,este limba lui care este adevărata
latină… Numele cel mai adevărat, autentic… este rumân sau rumanus, care nume acestpopor
l-a păstrat întotdeauna…"Miron Costin face această afirmaţie în rezultatulstudiilor şi a
cunostintilor istorice şi lingvistice, acumulate cu o deosebită osârdie înstrăinătate,
demonstrând astfel originea romană a poporului nostru şi latinitatealimbii romane. Ocupa
funcţiile de mare dregător şi diplomat, iar mai târziu şi marelogofăt influientind substanţial
viaţa politică a Moldovei.Recemat în ţara (1685) de către Constantin Cantemir, un adept al
polonilor,încă depe vremea când îşi făcuse studiile în această ţară intra în conflict cu noul
domn,care încheiase un tratat secret de alianţă cu Habsburgii. În rezultatul agravăriiacestui
9
Clasa: a XI-a G
conflict urmează deznodamindul tragic - decapitarea marelui cărturar alaceslei epoci

zbuciumate, pline, de colizii întorsături neaşteptate.De sub până iscusitului şi distinsului
cronicar al neamului ne-a rămas sfatul înţeleptprecum că "nu ieste alta mai frumoasă şi mai
de folos în toată viasa omului zăbavă,decât cetitul cărţilor". În zilele noastre mai ales a
acelora, din care aflăm de câte aufost să se întâmple din vremuri straveci şi până acum în
această frumoasă dar multmult pătimita Ţară a Moldovei.
Operele cronicarilor
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Mai întâi au apărut
în limbaoficială, pe atunci slovona, iar mai târziu începând cu secolul al XVII-lea, în limba
naţională,acestea fiind primele scrieri originale de mare întindere. În Muntenia s-au redactat
“Letopiseţulcantacuzinesc” şi “Letopiseţul Bălenilor” cuprinzând intervalul 1290-1688,
“Istoriile domnilor ŢăriiRomaneşti” de Radu Popescu şi “Cronica anonimă despre Brancoveanu”.Cele
mai realizate sunt,indiscutabil, cronicile moldoveneşti, fiindcă nu au fost scrise din ordinul vreunui domnitor,
deciexprima punctul de vedere al autorilor. Aceştia au o oarecare independenta morală faţă deautoritatea
domnească, ceea ce permite o atitudine critică. În seria moldoveneasca intra“Letopiseţul Ţării
Moldovei” scris în ordine de Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin dela 1594 la 1661, Ion Neculce
de la 1661 la 1743, şi continuat de alţi cronicari de mică valoare.Cronicile au rămas în manuscrise aproape
două secole şi au fost tipărite de Kogălniceanu şiBălcescu după 1840. Fiind cunoscute numai de ştiutorii de
carte nu au putut influenţa evoluţialimbii romane literare în aceeaşi măsură că textele religioase. Sunt însă
primele scrieri originale înlimba romana, de mari dimensiuni, şi în felul acesta aruncă o lumină mai exactă
asupra limbii dinepocă. Importanta cronicilor este în primul rând de ordin ştiinţific prin valoarea documentară
atextelor, oferind informaţii preţioase despre istoria de epoca medievală. Punând în circulaţie
idei ca romanitatea poporului, latinitatea limbii noastre; continuitatea elementului roman în
Dacia , unitateatuturor romanilor, cronicarii au contribuit la formarea conştiinţei noastre
naţionale.S-a remarcat la cronicari dorinţa de a-şi elabora textele într-o limbă comună, pe
înţelesul tuturor,de aceea Ureche şi Neculce iau ca model limba populară. Miron
Costin ,cărturar de formaţieserioasă, considera că limba populară diferă de cea literară, cum
era la romani. El ia ca model lanivelul frazei latină culta, adeseori lăsând predicatul regentei
la sfârşitul frazei. Totodată seobservă alegerea cuvintelor la nivelul lexicului şi indeseobi a
formelor gramaticale specifice întregiiarii lingvistice daco-romane. Se întâlnesc fonetisme
regionale: “dz” pentru “z”, “h” pentru “f”, “dj”pentru “j”. Puţine elemente regionale apar în
morfologie la cronicari.Toate aceste scrieri aparţin în mod normal stilului stintific, dar
întâlnim şi elemente ale stiluluiartistic, justificate prin două motive. Primul este nivelul pe
care-l atinsese ştiinţa istoriei în epoca:stilul ştiinţific trebuie să fie total obiectiv, or istoricii
din Evul Mediu îşi spun şi propriile păreri despreevenimentele şi personalităţile la care se
refereau. Se produce astfel literaturizarea faptului istoric. În al doilea rând, prezenta
subiectivismului se justifică prin aceea că toţi cronicarii presaranenumărate interjecţii şi fraze
exclamative.Această atitudine are efecte asupra expresiei, care numai rămâne o seacă notare
de date şi fapte, ci trădează o puternică participare afectiva ca înaceastă jelanie a lui
Neculce:”Oh!Oh!Oh! săraca ţară a Moldovei, ce narocire de stăpâni ca aceştiaau avut! Ce
sorţi de viaţă ţi-au cadzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cuatâta
spurcăciuni de obieceiuri ce se trag până astăzi în tine, Moldova !”Cronicarii recurg la
proverbe şi la maxime. Stilul lui Costin nu e lipsit de influenţa populară, dovadafiind
proverbele şi expresiile pe care le foloseşte adesea: “Ce dzilele lui cele sfârşite, cum să
dzicecuvântul”,”Lupul părul schimba, iară nu hârea”. De asemenea, la Neculce întâlnim
numeroaseproverbe şi zicători:”Pasărea în cuibul său nu piere”,”cine sapa groapa altuia da
intr-ansa”,”Nu factoate muştele miere”.Valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele
consemnează unele evenimente trăite deautori, deci sunt primele scrieri memorialistice.
10
Clasa: a XI-a G
Găsim în formă rudimentară procedee ale prozeiartistice: naraţiune, portret, descriere şi

dialog.Naraţiunile lui Grigore Ureche ca şi cele ale lui Ion Neculce urmează modelul popular,
cu frazescurte, dominând coordonarea,respectă topică subiect-predicat, uneori recurge la
epitete şicomparaţii de factură populară. Ureche a întemeiat genul naraţiunii simple de factură
istorică.Textul său atinge ceea ce E.Negrici numea în “Naraţiunea în cronicile lui Gr.Ureche
şi Miron Costin” drept “naraţiune pură” prin precizia relatării,liniaritate(respectarea
cronologiei), sărăciestilistica, tonul rece, sobru. Cronicarul intregistreaza evenimentele aşa
cum le-a cunoscut dindiverse izvoare, acţiunea prevalează în favoarea interpretării. Ureche a
intuit că istoricul trebuie, înainte de toate, să expună fapte. Materialul este împărţit pe
capitole, fiecare cu câte un titluanalitic:”Războiul lui Bogdan voda cu leşii”,”Când au pradatu
Stefan-voda Tara Secuiasca”,”Când au luat Stefan-voda Chilia şi Cetatea Albade la păgâni”,
“Când au omarat Alexandul-voda47 de boieri”,”Când au trimis Despot-voda la împărăţie
pentru steag”şi altele. Biografiile domnitoilor cuprind trei elemente: momentul înscăunării,
enumerarea războaielor purtate şi se încheie cumoartea personajului. Un spaţiu întins este
acordat domniei lui Ştefan cel Mare, surprinsă înmomentele cele mai importante:cucerirea
Chiliei şi a Cetăţii Albe, disputele cu Radu-voda, lupta dela Podul Înalt sau de la Războieni ,
ridicarea mănăstirii Putna, conflictul cu regele polon Albert,luarea Pocutiei. Cunoscute mai
sunt naraţiunile despre înscăunarea lui Petru Rareş şiperegrinarea sa, intrarea lui Lapusneanu
în ţară pentru cea de-a doua domnire, sfrasitul tragic allui Ion-voda.O altă caracteristică a
naraţiunii lui Ureche o constituie spiritul moralizator. Autorul tine neapărat săia atitudine
împotriva abuzurilor şi crimelor săvârşite de unii monarhi fără discernământ. La unmoment
dat, părăseşte povestirea şi într-un capitol separat numit invariabil “Certare şi învăţătura”trage
învăţăminte pe marginea evenimentelor. Schemă, preluată din istoriografia latină şi
polona,rămâne un procedeu naiv, abandonat de urmaşi. După ce relatează despre masacrul
făcut deLapusneanu, în frgmentul următor propune modelul unui stat, în care domnitorul să
fie ca o matcăfără ac şi să asculte de sfatul boierilor. După opinia lui Ureche, personajul care
întruneşte acestetrăsături este Petre Şchiopul.Cu excepţia acestor fragmente moralizatoare,
puţine la număr, naraţiunea e ocupată integral deacţiune. “Ureche atinge esenţa
istoriei”(E.Negrici).El nu rotunjeşte nicidata informaţia, ci adopta unstil concis.O dată cu
Miron Costin putem vorbi de “naraţiunea de tip anecdotic” (E.Negrici), dusă mai târziu
laapogeu de Ion Neculce. Miron Costin e,totodată, primul narator meditativ. Ceea ce se
observa mai întâi la el e forma schimbată a naraţiunii: scrisul nu mai e spontan, ca la Ureche ,
ci compus, senaşte în urma unui proces laborios. Un progres semnificativ se realizează pe
linia construcţieipersonajului: dincolo de înşiruirea de evenimente, cronicarul lasa loc
analizei psihologice, frământărilor interioare ale eroului. Miron Costin realizează mici
biografii de-a lungul cărora seurmăreşte devenirea personajului. Un exemplu îl constituie
evoluţia lui Stefan Tomsa pe parcursulcelor două domnii. Un Domn crud şi sângeros, Stefan
Tomsa are gustul “farsei oribile”:iartă peunul ce se răzvrătise, totuşi îl duce la locul execuţiei;
cel în cauză încearcă să se apere, dar esteucis pe loc. Acelaşi sadic domn-ni se spune- purta
cu sine un călău care strigă arătând spreboieri:”S-au ingrasatu,doamne, berbecii, buni sintu de
giunghiat”,vorbe la care Tomsa dăruia baniţiganului. Chiar dacă ar părea incredibil, Miron
Costin ne asigura că a survenit o schimbare încaracterul personajului:”Iară la a doua domnie
cu mulţu schimbatu intr-altu chip după patimă ce-Ivenise şi lui la cap”.Dacă Ureche povestea
detaşat, Miron Costin trăieşte istoria la modul dramatic, destinul tragic alomului supus unei
forţe implacabile este temă lui predilecta. Având structura reflexiva, MironCostin este
singurul cronicar ce-şi îndreaptă atenţia asupra destinului fiinţei umane. De altfel,“meditaţia
asupra omului asigura unitatea operei sale”(M.Scarlat,”Introducere în operă luiM.Costin”).
Textul e impregnat de maxime, proverbe,cugetări ce punctează o anume situaţie sauau un
caracter anticipativ. Cele mai multe vizează destinul incert şi nestatornicia lucrurilor
omeneşti:”Iară nu sunt vremile supt cârma omului, ce bietului om supt vremi”,”Iară roata
11
Clasa: a XI-a G
lumii nuaşa cum gândeşte omul, ce în sursul sau se întoarce”. Rezultă de aici drama
individului care sesimte la îndemână destinului capricios, hăituit de istorie(“Iară noi privim
cumplite vremi şi cumpănămare pământului nostru şi nouă”). Autorul primului poem
filozofic din literatură română dezvolta încele mai multe dintre naraţiuni tema sorţii
schimbătoare. Un exemplu îl constituie capitolul ce îl are în centru pe domnitorul Barnovski.
Soarta nedreaptă a acestui domnitor milostiv, cu dragoste deţară, care e ucis de turci când
pleacă la Ţarigrad după firman, îl impresionează pecronicar.”Neştiutor gândul
omenesc(….)la ce merge şi la ce tâmplari apoi soseşte”,spune el. Încontinuare, relatează nişte
întâmplări ce ţin mai mult de legendă, dar care întăresc nevinovăţiacelui sacrificat(calul lui
Barnovschi se izbeşte cu capul de un zid şi moare, iar în Taringrad are locun incendiu
devastator). Pentru boierii ce l-au însoţit pe domnitor(între care se afla şi tatălcronicarului)
urmează momente de groază. Postelnicul Costin e scos în toiul nopţii din inchisoae,dar nu
pentru a fi înecat, cum spunea el, ci pentru o discuţie cu vizirul. Miron Costin ştie să
dispunăde liberatatile scriitotului şi oferă detalii ce creează naraţiunii o evidentă tensiune
dramatică.Epicul are şi un caracter anticipativ. Cronicarul enumeră semnele ce au prevestit
căderea casei luiVasile Lupu:cometa, eclipsa de soare şi năvălirea lăcustelor. “Că era să se
pomenească la domnialui Vasile voda pentru cometa, adecă steaua cu coada, care s-au
primejduit cu câţiva ani înaintede această asea de grea premeneala acestii domnii şi
întunecarea soarelui în anul acela(…)şi totintr-acela an lăcustele neaudzite veacurilor,care
toate semnele în loc bătrânii şi astronomii din ŢaraLeşească a mare rautai ca santu acestor tari
meniia”.Se remarca anumite progrese în perfecţionarea stilului lui Miron Costin.La nivelul
sintaxei, pe lângăatributele clasice ale oratoriei - interogaţie retorică, gradaţia, repetiţia,
exclamaţia – întâlnim nenumărate figuri de stil, printre care metafore, metonimii şi mai ales
comparaţii: ”Precum munţiicei înalţi şi malurile cele înalte candu să năruiesc de vreo parte
pre catu sunt mai înalţi pre atâtaduruit face mai mare…”Despre legendele inserate în
culegerea “O samă de cuvinte” a lui Neculce nu s-au păstratdocumente(au fost auzite”din om
în om,de oameni vechi şi bătrâni”),însă autorul le consemneazăpentru cine vrea să le creadă.
Cele mai multe dintre acestea au furnizat subiecte pentru scriitoriidin secolul trecut: Stefan
voda a hotărât locul pe care urma să se construiască mănăstirea Putna
trăgând cu arcul şi se spune că un copil de casă ar fi ţintit mai departe decât însuşi
domnitorul, deaceea I s-a tăiat capul; într-o luptă aprodul purice l-a ajutat pe Ştefan cel Mare
să urce pe cal, deatunci numele I s-a schimbat în Movilă; înainte de a-l numi domn pe Petru
Rareş, împăratul de laTaringrad ar fi sărit cu calul de trei ori peste el; faţa lui Radu-voda a
fugit cu o slugă de la curţiledomneşti, când au fost găsiţi,ea a fost trimisă la călugărie iar
iubitul ei ucis;Petru Rareş,vodă,întimp ce fugea de duşmani,este ajuns de un popă şi îi strigă
acestuia:”Întoarce-te,popo,înapoi,nu-ţilasa liturghia nesfârşită”.George Călinescu I-a surprins
cel mai bine datele personalităţii artistice, remarcadu-I”…ingenuitatea şireată(…),
proverbialitatea, filozofia bătrâneasca, minunarea, văietătura şi,în fine,acel lucru învederat,
dar inanalizabil ce se cheamă darul de a povesti”(“Istoria literaturii romane dela origini până
în prezent”).Paremilologia,vorbirea în pilde, este o trăsătură de bază a naraţiunii lui
Neculce:”Tătarii au intrat înţară ca lupii într-o turmă”,”pasărea vicleană da ingura în
lat”,”mielul blând suge la două maice”,”şiaşa au ţinut de bine această pace cum ţin câinii
vinerile”.Frecvente sunt expresiile plastice ceredau ideea de primejdie a vieţii: ”în cumpănă
pierii”,”lui Duca-voda boierii stau să-I mănâncecapul”,”şi-a băgat capul pentru voia
banilor”,”a plăti cu capul”.
În operele lor, cronicarii folosesc toate modalităţile de expunere. Prin intermediul naraţiunii
aceştiaprezintă întâmplările, prin intermediul portretului, ca marca a descrierii, realizează
figurapersonajelor, iar dialogul este folosit de toţi cronicarii pentru a da autenticitate celor
relatate. LaUreche suntcunoscute dialogurile dintre Petru Rareş ce se întorcea cu carele de la pescuit
şiboierii ce-l întâmpinară să-I spună că este moştenitorul de drept al tronului, un dialog
12
Clasa: a XI-a G
rămascelebru este acela dintre Alexandru Lapusneanul şi cei patru boieri trimişi de Stefan Tomsa:”Dacăau
mersu solii Tomsiei şi I-au spus, zic să le fie dzis Alexandru-voda:<<De nu mă vor, eu îi voiupre ei, şi de nu
mă iubescu, ei îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie,ori fără voie>>.”La Miron
Constin , dialogul are tentă de maximă, mai toate intervenţiile personajelor fiind oconstatare a trăsăturii de
caracter, întotdeauna cel care vorbeşte se caracterizează prin ceea cespune. De câte ori condamna
pe cineva, Stefan Tomsa asista la execuţie şi rostea invariabil:”Sănu te ierte Dumnezeu cu cel mare cap
al tău”. Tot Stefan Tomsa a fost rugat de nişte boieri să iertepe un diac, ce era bun cărturar, dar
domnitorul a răspuns:”Ha,ha,ha!Mai carturaru decât dracul nueste altul!”.Frecvenţa cea mai mare a
dialogului este la I.Neculce .Găsim o dublă explicaţie:prima ar fi caevenimentele
şi personajele despre care narează le-a cunsocut direct, a doua explicaţie estetalentul
incontestabil de narator care ştie să oprească povestirea în loc spre a recurge la
vorbireadirectă.El introduce dialogul cum va proceda mai târziu Creangă, printr-o formulă
invariabila:”dzicsă fi dzis”.Influenţa cronicilor asupra literaturii romane este indiscutabilă.Odată
descoperite ele au fost pentruscriitori un rezervor preţios de teme,personaje,subiecte. Din Letopiseţul lui
Ureche s-au inspiratCostache Negruzzi în nuvelă “Alexandru Lapusneanul”,Vasile Alecsandri în
poemul”Dumbravăroşie” şi în drama “Despot voda”, Delavrancea în trilogia Moldovei,
Sadoveanu în romanele istorice“Fraţii Jderi”şi “Nicoară Potcoavă”.Cronica lui Miron Costin a servit ca
izvor lui Haşdeu, Sadoveanu în “Neamul Soimarestilor”. De la Neculce au pornit în realizarea
multor opere scriitori caAlecsandri, Bolintineanu, Sadoveanu,ultimul luându-l chiar ca model
stilistic.“Cultura noastră veche este un bloc de marmură, în care stau încă nenăscuţi Eminescu,
Creangă,Sadoveanu.”(G.Călinescu).
Portretul ca tip de descriere in scrieri

În operele cronicarilor poate fi observat o tendinţă interesantă referitoare lafelul în
care se realizează descrierile, acestea avnd ca prima forma portretul.Astfel, portretele lui
Grigore Ureche sunt un tip clasic:anunţa trăsăturile fizice(dar câteodată sare peste ele), apoi
trăsăturile morale şi faptele care le justifică. Celemai reuşite sunt portretele lui Ştefan cel
Mare, Bogdan vodă, Petru Rareş,Alexandru Lapusneanu. Despre portretul lui Ştefan cel Mare
s-a spus că este “celmai clasic din literatură veche”(N.Cartojan).Metoda lui Ureche consta în
înşiruireade atribute etichetante: “ Fost-au acestu Stefan voda om nu mare la stătu, mânios
şide grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără
judetu.Amintrilea era om întreg la fire, nelenesu, şi lucrul său îl stiia a-l acoperi şi unde
nugandiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi seviriea, că
văzându-l al săi, să nu să indaraptieze şi pentru aceia raru razboiu de nubiruia. Şi unde biruia
alţii, nu perdea nădejdea, ca stiindu-sa căzut jos, să rădicadeasupra biruitorilor. Mai apoi,
după moartea lui, şi feciorul sau, Bogdan vodă,urma lui luasa, de lucruri vitejeşti, cum se
tâmplă din pom bun, roadă bună iase.Iară pre Stefan voda l-au îngropat tara cu multă jale şi
plângere în mănăstire laPutna , care era zidita de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi că
după un părinteal său, ca cunostiia toţi că s-au scapatu de mult bine şi de multă aparatură.
Cedupă moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Stefan vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna
lui Dumnezeu, ca el încă au fostu om cu păcate ci pentru lucrurile lui celevitejeşti, care
niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.”De remarcat că Ureche
anunţa doar o singură trăsătură fizică(era mic de statura),după care urmează două trăsături de
caracter negative(mânios şi crud),justificateprin fapta : “de multe ori la ospeţe omora fără
judetu “.Legendarul domnitor rămâne în conştiinţa poporului prin cu totul altceva. Antiteza
este creată prinadverbul “amintrilea “, după care urmează trăsăturile de caracter, de
asemenea, justificate printr-o gradaţie ce-l plasează pe erou în fruntea tuturor
domnitorilor:”nicimai înainte,nici după ceia l-au ajunsu”.Portretele lui Miron Costin sunt
lapidare: anunţa trăsătura dominantă de caracter,iar uneori îşi pune eroul să vorbească pentru
13
Clasa: a XI-a G
a se autocaracteriza. Portretelerealizate de M.Costin nu sunt nuanţate; fiecare personaj

reprezintă un tip uman, iar cronicarul ni-l înfăţişează cu tot ceea ce-I este caracteristic:
sangvinarul (StefanTomsa), străinul care domina tara (Gaspar Gratiani), nevinovatul
sacrificat(Barnovski), ambiţiosul fără margini (Vasile Lupu), înţeleptul,
omulinstruit(Gh.Stefan). Pe Costin nu-l interesează trăirile fizice, testează însă la toţieroii săi
darul elocventei şi gradul de cultură. Despre Gheorghe Stefan spune:”Omdeplin, capu
intregu,hâre adâncă cât poţi zice că născu şi în Moldova oameni”însăDomnu Stefan voda
Tomsa,mare varsatoriu de sânge, gros la hâre şi prostatec,catu îi părea că ieste asea bine, cum
domniia întâi”;”era la hârea să Barnobski vodafoarte trufaş şi la portul hainelor mândru, iară
la inima foarte direptu şi nelacom şiblandu…”.Cele mai realizate din punct de vedere artistic
sunt cele ale lui Neculce. Memorabilesunt portretele făcute mitropolitului Dosoftei, tarului
Petru cel Mare, domnitorilor Constantin şi Dimitrie Cantemir, vizirului Gin Ali-pasa.Spre
deosebire de înaintaşiisăi, Ion Neculce anunţa amănuntele ce evidenţiază întregul: semne
particulare,ticuri, gesturi. Neculce individualizează puternic, portretele sale sunt vii, rămân
înmemorie:”Iară împăratul era om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros,rotund la
faţă şi cam smead, oacheş, şi cam arunca câte odat’din cap fluturând. Şinu cu mărire şi fala,
ca alţi monarhi, ci umbla fiecum prost la haine, şi numai cudouă, trei slugi, de-I era de grijă
trebilor. Şi umblă pe gios, fără alaiu, ca un omprost”.“Portretul lui Neculce se situează la
mijlocul dintre caricatura şi tablou”(G.Călinescu).Este cazul, mai ales, al grecilor, urâţi
pentru moralitatea lor îndoielnică, când cronicarul exagerează unele trăsături negativă.
Portretul luiDumitrascu Cantacuzino este grotesc:”Dumitrasco voda era om bătrân,
grec,taringrasdean de neamul lui, de Cantacuzinesti.(…)Şi era om nestătător la vorovi,talpiz,
amăgitor, geambaş, de cei de la Fanar din Taringrad. “.
Intentii ce stau la baza scrierilor

Cronicarii au avut o valoroasă contribuţie cu deosebire în domeniul istoric. Ei
ausubliniat pentru prima dată la noi necesitatea scrierii istoriei(“să rămâne feciorilor
şinepoţilor; să le fie învăţătură, despre cele râle să se ferească şi să se socotească,iar despre
cele bune să urmeze şi să înveţe şi să se indirepteze”-preciza GrigoreUreche).
Ei şi-au asumat libertatea propriilor gânduri şi sentimente,apropiindu-se deistorie cu
conştiinţa responsabilităţii faţă de adevăr. “Scrisoarea este un lucruvecinicu. Candu ocărăsc
într-o zi pre cineva, iaste greu a răbda; dâra în veci? Euvoi da seama de ale mele câte scriu”-
isi definea ferm Miron Costin poziţia de istoric,refuzant “a scrie ocara vecinica unui
neam”(“De neamul moldovenilor”). Prin urmare, informaţiile nu se preiau la întâmplare, ci se
confruntă după diferite izvoare,spre a putea alege adevărul istoric. S-a conturat astfel ceea ce
astăzi se numeşte cercetarea critică a izvoarelor istorice, acţiune specifică, de altfel,
umaniştilor europeni.
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi cronicarii munteni definescvaloarea
multiplă a istoriei:documentară, instructiva, educativa, ca izvor deinspiraţie.
Miron Costin afirma, cu convingerea omului integrat pe deplin conştiinţei
deneam:”Letopiseţele nu santu numai să le citească omul, să ştie ce iaste rău şi de cesă se
ferească şi ce va urma hie cine…”.Deci cunoaşterea istoriei trebuie săconsemneze deopotrivă
instruire şi educaţie. Istoriografia presupune date şi fapte(pentru Moldova-intre anii 1359-
1743; pentru Ţara Romaneasca-intre 1290-1729),prezentând scene şi modele umane(la podul
Înalt, Călugăreni şi Stănileşti, cuŞtefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Dimitrie Cantemir),
secvenţe ale luptei pentruindependenţa naţională şi dreptate socială. Profund umanişti,
cronicarii seadresează oamenilior, cerându-le să cunoască istoria neamului, preluând în
modcritic datele, faptele şi modelele, spre a se modela pe ei înşişi, în perspectivăevoluţiei
ulterioare a acestui neam românesc.
14
Clasa: a XI-a G
Cum se explica originea poporului roman si a limbii

romane in scrieri
Preocuparea cronicarilor de a stabili identitatea poporului roman în contextuniversal
este o marcă a umanismului.Grigore Ureche prelungeşte cumva ideea lui Nicolae Olahus,
ajungând la concluziacă romanii “toţi de la Ram se trag şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”,
“câţi se aflalăcuitori la "Ţara Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramoros , de la un loc sunt
cumoldovenii şi tot de la Ram se trag",susţinând ideea de latinitate a limbii romane,aducând
ca argument evoluţia etimologica a unor cuvinte.La rândul său, Miron Costin va dezvolta o
observaţie asemănătoare, cercetândproblema originii romanilor mai în profunzime, căutând
argumente şi ajungând lalucrarea cu caracter incipient ştiinţific în operă “De neamul
moldovenilor”.Argumentele sale sunt în acelaşi timp ştiinţifice, lingvistice, arheologice
şietnografice. El “porneşte” istoria romanilor “de la descălecatul ţărilor cel dintâi deTraian
Împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mie trecute”, spre ademonstra romanitatea
poporului nostru, latinitatea limbii, originea comună şiunitatea romanilor din cele trei teritorii
de atunci, continuitatea lor pe acestemeleaguri şi spre a aprecia, în plus, importanta
elementului autohton în procesulformării poporului roman.Sentimentul originii, continuităţii
şi nobleţei noastre ca neam a fost declarat maiapoi de Dimitrie Cantemir în “Hronicul
vechimei romano-moldo-vlahilor”.
Evenimente istorice de referinta in scrierile cronicarilor

Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele carecompun
această imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate provinciileromaneşti, dar cele mai
valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni şi munteni.
Apariţia şi dezvoltarea scisului cronicăresc se explica printr-o necesitateadâncă
deoarece ţările romane parcurseseră un drum lung în timp, aveau o istorie,care risca să fie
înecate în uitare. Prima intenţie a cronicarilor a fost aceea derecuperare a trecutului. Ureche
mărturiseşte că a scris”ca să nu să înece a toateţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat, să
să asemene fieralor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”,iar Costin “ca să nu se uite
lucrurile şi cursul ţării”.“Letopiseţul Ţării Moldovei”,realizat de Ureche,Costin şi Neculce
între anii 1359-1743, salvează de uitare câteva secole din istoria romanilor, doar vitregia
timpurilor I-a împiedicat pe unii să-şi înceapă relatarea de la “descălecatul cel dintâi” ;
“Venirăasupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji
şisuspinuri”-marturiseste Miron Costin.Istoriografia şi umaniştii au avut o
însemnătatedeosebită în procesul formării bazelor literaturii noastre naţionale.
Lucrările istoriografie include primele noastre elemente de literaturăartistică. Grigore
Ureche realizează portretul literar al lui Ştefan cel Mare, portretcare devine model al acestui
fel de expunere literară pentru viitorime. Dacă el puneaccent cu deosebire pe verb, Miron
Costin va folosi mai ales adjectivul, propunândprimele noastre descrieri(memorabile sunt
viziunea năvălirii lăcustelor şi scenarevoltei populare împotriva boierului Batiste Veveli).
Grigore Ureche prezintă în “Letopiseţul Ţării Moldovei” evenimentele de
la“descălecatul cel de-al doilea”,adică de la domnia lui dragoş Vodă, la domnia luiAron
15
Clasa: a XI-a G
Vodă, surpinzand astfel schimbări de domnii, comploturi, lupta pentru putere,obiceiuri de

înscăunare, stiluri de viaţă şi fapte exemplare;el se aşază mereu în judecarea faptelor
istorice,dintr-un punct de vedere inalt-şi găseşte expresiasugestivă, uneori chiar artistică.Petru
Rareş“şi-au plecat capul subtalpele”sultanului, Ilias turcitul “din afară se vede pom înflorit,
iar dinăuntru lac împuţit”, turcii în lăcomia lor neistovita”de ce le dai mai mult, de ce îţi fac
mai multănevoie…”.Cronicarul pune accentul pe viaţa lui Ştefan cel Mare,realizându-I
unpotret în linii sobre,zugrăvindu-I calităţile şi defectele de om,cu aureola de “sfânt”-ca în
fantezia poporului-pentru vitejie,înţelepciune,fiind un vrajnic apărător al ţării,propunându-l
ca un model existenţial deoarece e pus în slujba Domnului şi mai alesa ţării,la polul opus
aflându-se regele polon Albert.
Miron Costin, continuitorul cronicii lui Ureche, surprinde în letopiseţul sauelemente
din istoria Moldovei cuprinse între 1594-1661, adică de la a doua domniea lui Aron Voda
până la urcarea pe tron a lui Dabija Vodă,timp în care se succeddouăzeci şi doi de domnitori,
fiind o perioadă a marilor confruntări politice şi sociale.Cea mai importantă cronica este ceea
în care îl prezintă pe Dimitrie Cantemir, timpde nouă ani, pe tronul Moldovei, şi deoarece
autorul I-a fost sfetnic, el îl prezintădin acest punct de vedere, dezvăluind personalitatea
complexă a domnitorului. Alţidomnitori prezenţi în paginile acestuia sunt Aron vodă, Dabija
vodă, Dumitrascuvodă, un bătrân decăzut ce aduce mari pagube ţării,Ducă voda şi Constantin
şi Dimitrie Constantin.
Forţa narativa a lui Ion Neculce se afirmă prin episoadele povestite gradat,cu
amănunte, cu o coloratură afectivă. Bătălia de la Stănileşti (1711, dusă de ruşi şide Dimitrie
Cantemir împotriva turcilor) se derulează în pagini memorabile. Turciierau ca" noajă de lupi
într-o turmă de oi" dar au fost răzbiţi de obuzul rusesc, "aufost doborâţi cu foc, ca şi cum I-ar
mătura cu o mătură”. “Şi au început a bate pevrăjmaş, cât intunecasa lumea, de nu se vede om
cu om, şi să vede numai parăieste din puşcaşi.Ca şi cum ar arde un stah mare, trestie, pe nişte
vânat mare, asese vede focul ieşit din pusci(…)Mare este omul, iar la război pre mica-I
esteţinta…”.
Aspecte critice
Grigore Urech
Manuel Tanasescu, 2000:
“Importanta culturală a cronicii lui Ureche umbreşte pe nedrept până aziimportanţa ei
literară. Pe nedrept, pentru că multe din afirmaţiile ei transformate înlocuri comune ale
conştiinţei noastre naţionale s-au păstrat ca atare în memoriacolectivă şi datorită puterii
expresive a limbii cronicarului, <<bătută ca o medalie>>,spune Iorga, mai bine zis că o
monedă bună, deci cu largă circulaţie.Vorbele luiUreche ne-au învăţat în şcoală cine suntem
şi de unde venim, <<rumânii, câţi seafla lăcuitori la Ţară Ungureasca şi la Ardeal şi la
Maramorosu , de la un loc santucu moldovenii şi toţi de la Ram să trag>>; tot ele ne-au
convins că ţara noastră,taram paradisiac, <<cu locuri desfătate, cu campi deschişi, cu ape
curătoare, cupăduri dese>>,<<fiindu în calea raotatilor>>,e mereu ameninţată de mari
primejdiidin toate părţile şi în toate timpurile. Cronică a devenit, aşadar, un izvor de
miturinaţionale, printre care şi cel al lui Stefan << cel Mare şi Sfânt>>, care însă nu ecreat de
Ureche, ci preluat de acesta(de aici şi inconsecventele de receptare) şifixat în celebrul portret
pe care generaţii de elevi l-au învăţat << pe de rost>>”.
Al.Piru, 1997:
“ Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Grigore Ureche în ultimii ani ai vieţiieste o
operă neterminată. Ea începe în anul întemeierii Moldovei, 1359, <<când s-au descălecat tara
16
Clasa: a XI-a G
>>, şi se opreşte în anul 1594, <<când au venit Loboda cu oastecăzăceasca şi au gonit pre
Aron-voda den scaun şi au ars târgul Iaşii v leato7103>>.
Principalul izvor extern este Kronika Polska , apărută la Craiova , în 1597,pe numele
lui Martin Bielski, dar scrisă de Ioachim Bielski, fiul lui Martin. MartinBielski a extras
separat aceasta istorie, a amplificat-o cu ştiri din opera lui MartinCromer , Polonia sive de
origine et rebus gestis Polonorum ( Basel , 1555), şi acontinuat-o el însuşi până în 1586,
publicând-o totuşi cu numele tatălui său .Cronica poloneză a lui Ioachim Bielski, utilizată de
Ureche, este citată subdenumirea de <<letopiseţul leşesc>>. Unele pasaje sunt reproduse
întocmai, altelesunt omise înadins, fiindcă Grigore Ureche nu este un simplu compilator, ci
uncronicar cu spirit critic.”
Miron Costin
Al. Piru,1997:
“Dintr-o pornire similară şi cu aceleaşi scopuri educative şi-a întocmit şi el
Letopiseţul Ţării Moldovei, de la Aaron-voda încoace , când ajunsese la mijloculvieţii, în
jurul vârstei de 40 de ani. Şi el scrise ca <<să nu să uite lucrurile şi cursulţării>> şi că <<să
hie de învăţătură ce ieste rău şi de ce-I să se ferească şi ce vaurma hiecine>>.
Ca şi la Grigore Ureche , la Miron Costin apar în letopiseţ concepţiileclasei boiereşti.
Şi el e convins că marii boieri, şi nu domnul, trebuie să guvernezeefectiv tara . Domnul e în
rânduiala lucrurilor din monarhia feudala alesul şi unsullui Dumnezeu (“Domnul, ori bun, ori
rău[…] oricum de la Dumnedzau este”), dar datoria lui e să trateze cu milă pe boieri, pentru
că <<milele domnilor pot aşezatarale,nemila şi lăcomia fac risipă>>. Domnii care nu ascultă
sfaturile bune aleboierilor <<vin la primejdii şi ei şi casele lor>>.”
Ion Neculce
Al. Piru,1977:
“ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativfără
ostentaţie sau cumpănit anecdotic, epic cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă,populară. E
lesne de înţeles de ce legendele din O samă de cuvinte au fost atât decitite şi prelucrate de
scriitoridin secolul următor. Aceştia au găsit fără multăzăbavă subiecte de-a gata,
necesitanddoar versificaţia pentru a fi transformate încântece, baladele sau poeme. De cele
mai multe ori însă, observaţie care nu s-afăcut, legendele lui Neculce pierd din autenticitate în
prelucrările poeţilor,păstrându-şi mai departe adevăratul parfum numai în original.[…]
Biografia lui Nicolae Milescu din legendanr.41, beneficiind de acelaşifabulos oriental,
pune totuşi în lumina caracterul aventuros al învăţătoruluimoldovean. Este interesantă
metamorfoza numelui eroului: Neculai MilescuSpatariul la început, prins ci vicleşug se
transformă în Nicolae Milescu; dupăpedeapsa I se spune Nicolai Cârnul, iar la sfârşit numai
Cârnul, căci celebritatea luiI se datora, cel puţin pentru Neculce, în bună parte semnului ce I
se făcuse la nas.”
Al.Piru,1977
“În problemele religiei, Milescu a rămas ortodox consecvent până lasfârşitul viţii( în
1698 traducea şi el în limba slavona Tratatul despre erezii al luiSimion Tesalonic), iar în
privinţa reformelor culturale şi politice era de partea luiPetru cel Mare, sprijinitor al
occidentalizării Rusiei şi al acţiunii de eliberare a ţărilor robite de turci. În 1695, la asediul
Azovului, a făcut parte din statul major al lui Petrucel Mare, iar în anul următor pregătea
scrierile tarului către împăratul Leopod învederea unei alianţe antiturcesti. A tradus în
latineşte o scrisoare a lui Petru celMare către dogele Veneţiei şi în limba rusă jurnalul
( Diarium ) ambasadoruluiaustriac Cristoph de Guarient, privitor la primii ani de domnie ai
tarului, relaţiunecalomnioasa pentru poporul rus(lucrarea, interzisă în urma protestelor lui
Petru, eradestinată să rămână secretă în arhivele imperiale).
Ultimii ani ai vieţii spătarul Nicolae Milescu sunt mai puţini cunoscuţi. Ar fimurit în
1708, în vârstă de 72 de ani, din care jumătate trăiţi în Rusia.
17
Clasa: a XI-a G
Jurnalul misiunii diplomatice în China este opera de căpetenie şi cea maicunoscută a

lui Nicolae Milescu. Deşi nu s-a publicat decât peste 2 secole de J.NArseniev ( Călătoria prin
Siberia de la Tobolosk până la Nercinsk şi hotarul Chinei ,S.Petersburg,1882; Jurnalul de
călătorie de la fortul Nercinsk până la Pekin,Orenburg ,1896),el a circulat în copii manuscrise
şi în traduceri încă mai înainte[…].
Până la lacul Baikal, caravana solului compusă din circa o sută deoameni şi a
mers mai mult pe apă, în trei mici ambarcaţiuni, <<doscianicuri>>,plutind pe Irtas, Obi, Ket,
Tunguska şi Angara . Lacul se cheamă în limbalocalnicilor Dalai, adică marea, şi apa e atât
de limpede, încât se poate bea. Iarnă,Baikalul îngheaţă şi poate fi trecut cu săniile, dar este
primejdios entru că răsuflădin adânc, crăpând în lăţime de către trei stânjeni cu o huruială
asurzitoare.Crăpăturile se ivesc asemenea unor metereze, precedate de bubuiturica de tun, şi
se închid la loc cu aceleaşi zgomote infernale.
La nord-vest de Baikal, pe Lena, trăieşte samurul, animalul numit devechii greci şi de
romani <<lâna de aur>>,pe care argonauţii au căutat-o inanintand în sus pe râuri după ce au
trecut Marea Euxina.”
G. Calinescu,1941:
“ La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a portretului, în care intrăcâteva note
tipice: o însuşire fizică sau anomalie fizică, starea intelectualului,predispoziţia etică; o
însuşire sau o scădere morală, un tic, o mânie, un obicei, totuldozat, ritmat şi rotit în jurul
unei virtuţi sau diformităţi substanţiale. Portretulneculcean sta la mijloc, între caricatura şi
tablou.”
Stilul abordat de cronicari
Cronicarii moldoveni se implica afectiv în unele părţi ale scrierilor lor
deoareceevenimentele prezentate sunt, în cazul lui Neculce şi a lui Costin, contemporane
cuaceştia şi,în orice caz, influenţează istoria romanilor şi totodată viaţa lor, că oameniai
acestui popor.Stilul cel mai afectiv poate fi remarcat în scrierile lui Neculce, o marcă a
acestuiafiind chiar faptul că el nu-şi exprima partiotismul prin declaraţii ci prin “strigăte
dedurere psalmodice”: ”Oh!oh! oh! Vai, vai di tara! Ce vremi cumplite au agiunsu şi lace
cumpănă au cadzutu. Doar Dumnezeu di a face milă, pre cum au făcut caiztrailitenii, cu
Moisei proroc, de-au despicat Marea Roşie…”“Limba în care scrie Neculce este graiul
Moldovei de Nord, unde cronicarul s-anăscut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii
sale”(G.Călinescu).”O samă de cuvinte”,cele patruzeci şi două de legende aşezate la
începutul letopiseţului incanta cititorulprin teme, motive,haz.”Ceea ce face farmecul
legendelor lui Neculce este conţinutullor educativ, fără ostentaţie,sau cumpănit anecdotic,
epicul bătrânesc, naraţiuneasimplă, populară…”(G.Călinescu). În legendele despre Ştefan cel
Mare, Neculce(ca un romancier) tipizează, dar “tipizând nu pierde din vedere
trăsăturileindividuale, concret-istorice, ceea ce-l menţine în limitele adevărului şi în
acelaşitimp ale artei”(Al.Piru).Trebuie remarcat de asemenea faptul că Sadoveanu şi Creangă
s-au inspirat dinstilul lui Neculce,aceştia analizandu-I-l în profunzime şi folosindu-l în
operele lor.Grigore Ureche prezintă faptele istorice într-un mod nu chiar atât de personal că
celal lui Miron Costin sau cel al lui Ion Neculce. Intenţia lui este de a realiza unletopiseţ în
care să fie prezentată evenimentele aşa cum s-au întâmplat, încercândsă nu intervină asupra
lor cu păreri personale, însă uneori aceste încercărieşuează.La Miron Costin naraţiunea,
portretele şi tablorile descriptive sunt pline de nerv,exprima ideea şi sentimentul: “Şi dacă s-
au apropiat boierii, le-au zis AlexandruVoda cu lacrami:<<Mă rog pentru fiul meu, Radul
Vodă, să-l lăsaţi viu.”.PentruStefan Tomsa omorurile deveniseră spectacole, scene tragi-
comice. Călăul ersgâde şi măscărici:”Are un ţigan calo, ce să zice pierzatoriu de oameni,
ţigan gros şimaare de trup. Acela strigă de multe ori înaintea lui, arătând pe boieri: “S-au
îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat”. Pe parcursul scrierii, acesta
18
Clasa: a XI-a G
îşiperfecţionează stilul, el ajungând să folosească, pe lângă interogaţiile retorice,gradaţii,

repetiţii, exclamaţii, numeroase figuri de stil, cum ar fi metafore, metonimiişi mai ales
comparaţii: ”Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte candu sănăruiesc de vreo parte
pre catu sunt mai înalţi pre atâta duruit face mai mare..."“Deci , fraţilor cetitorilor cu cât veţi
îndemna a ceti pre acest letopisetu mai mult ,cuatâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi
mai învăţaţi a dâre răspunsuri la sfaturi oride taină, ori de oştire , ori de voroave, la domni şi
la noroade de cinste.”Ion Neculce,Letopiseţul Tari moldovei În acest fragment Ion Neculce
considera istoria sii scrisul lui ca fiind un document încare se dau sfaturi în anumite domenii
necesare i fiecare zi .\Ion Neculce considera istoria ca fiind o scrisoare din partea părinţilor
pentru copiiilor.
« Care lăsăm acmu povestea lui Gligorie-voda de omu scrie mai înainte candu i-avini rândul
»
Ion Neculce , Letopisetul Tari Moldovei
În acest citat Ion Neculce nu dă de înţeles că el considera istoria şi scrisul lui cafiind o
poveste. Având în vedere geniul lui de a povesti cinsecinta nu mai trebuieamintita deoarece
este vizibilă.
Cronicarul Ion Neculce
Ion Neculce
1672-1745-1746
A fost un boier moldovean după mama dar de origine modestă după tata fiindinfluenţat mai
mult dinspre ramură maternă (a rămas de timpuriu orfan de tata),ceea ce îl determină pe G.
Călinescu să spună că Neculce „aparţine unei boieriisolide” .
Viitorul cronicar – crescut în vremuri tulburi pentru Moldova atacată de turci sautătari –
pleacă cu bunica din partea mamei intree 1686-1690 în Ţara Românească ,de „raul leşilor” ,
învaţa carte pe apucate dar face o serioasă şcoală a vieţii . În ŢaraRomânească o deosebită
influenta benefică asupra lui Neculce a avut-o educaţiaumanista a unchiului său , Constantin
Cantacuzino.
În 1693 graţie altui unchi al său Iordache Cantacuzino, mare demnitar subConstantin Ducă
Voda , Ion Neculce capăta o primă slujbă pe lângă domn :postelnicel . Ce înseamnă asta ?
Funcţia în sine presupunea îngrijirea dormitoruluidomnesc dar erea o primă treaptă spre
înaltele funcţii boiereşti . O ucenicie .
Treptat , devine un om politic important , aflându-se permanent în rânduldregătorilor
moldoveni . A fost investit cu funcţii speciale şi i s-a acordat înalta încredere , în special în
timpul domniei lui Dimitrie Cantemir , cu a cărui sora a fost căsătorit .
Implicat ca hatman ( înalta demnitate în timp de război ) în tensionată lupta militarăşi
diplomatică a lui Dimitrie Cantemir , alături de ruşi , împotriva imperiului otoman ,Neculce
suferă asprimile înfrângerii de la Stănileşti ( 1711) şi se refugieaza înRusia şi apoi în
Polonia .
Întors după ani în ţară este repus în drepturi şi îşi recapăta averea ; trăieşte
alteascensiuni şi alte coborâşuri sociale . Graţie minţii agere , sensibilităţii sale ,
graţie ,de asemenea , preocupărilor sale politice , administrative , militare , dovedind
orară complexitate psihologică (Şerban Cioculescu vorbeşte despre
„pluralităţilepsihice ale cronicarului”) , Neculce a cunoscut bine realităţile , concepţiile
,psihologia epocii .
Ajuns septuagenar , retras din treburile politice ale Moldovei , a simţit nevoia de afixa
în scris , pentru posteritate , evenimente din istoria Moldovei dar şi faptecotidiene de
pe parcursul a peste opt decenii , o bună parte din ele fiindu-i familiarecronicarului
din însăşi viaţa li de zi cu zi . Scrierea e făcută cu luciditate şibiectivitate („cronicar
nepărtinitor”l-a numit istoricul Nicolae Iorga)
19
Clasa: a XI-a G
Neculce scrie deci un Letopiseţ (- document care consemnează faptele pe ani; în limba
slavă :leto = ani ; pişat =a scrie ) , precedat de O samă de cuvinte şi oPredoslovie .
O samă de cuvinte – suita de povestiri istorice – este în realitate , tot o cronică
multcomprimată traversând anii mai îndepărtaţi de vremea lui Neculce , fapt ce explicaaura
de legenda a acestor evocări .
„În proza lor puternică şi dulce simţim sufletul trecutului mai bine decât oriunde
şi ,mulţumită acestui maestru simplu care este Neculce, o poartă spre legenda sedeschide în
zidul sever al cronicii o poartă prin care vedem perindându-se în luminasupranaturalului
eroice chipuri de epopee” – scria tot Nicolae Iorga.
Legendele evoca figuri alese , iubite şi respectate de oameni; în prim plan fiindfigura
glorioasă a lui Ştefan cel Mare , apoi Daniel Sihastrul sau Neculai Milescu şialţii
Anecdotica , atmosfera de basm , stilul colorat şi tonul de povestire – pendulând între
dimensiunea moralizatoare şi umor – demonstrează de lainceput talentulliteral al autorului .
Continuând activitatea lui Miron Costin , Ion Neculce prin Letopiseţul Ţării Moldovede la
Dabija Voda până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat , fixeazăelementele din
Moldova din a doua jumătate a secolului al XVII –lea şi prima jumătate a secolui al XVIII-
lea mai precis 1662-1743
.Letopiseţul propriu zis reda istoria Moldovei sub un şir lung de domnii , ale unor voievozi
autohtoni sau străini ( în special greci precum Mavrocordat , Cantacuzinos.a.) în contextul
politicii europene . Un tablou complex de operă . bogate referiri sefac la raporturile Molovei ,
uneori ale Ţării Romanseti , cu Poarta Otomana ,Neculce consemnând cu durere şi revolta
ingrată oprimare de către imperiulTurcesc dar şi de către unii domnitori ;
Autorul notează neliniştea provocată permanent de situaţi economică dificilă a ţării ,de
birurile cerute de Poartă sau Domni , de podgheazurile (jafuri) organizate de tătari prin saturi
şi târguri , de prea deseleschimbări de domni , de corupţia unor boieri .
Pagini ample dedica Neculce numirii domnilor în scaunul ţării , investirii boierilor cufuncţii ,
creionării portretelor fizice şi morale – situate de George Călinescu între„ caricatura şi
tablou” .
Cronicarul dezvolta pe multe pagini faptele din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir , în
timpul căruia cum am arătat Neculce a avut un rol deosebit .
Cu rigoare este notată şi consemnată permanentă stare de război a „creştinătăţii”europene cu
Imperiul Otoman ca şi conflictele Moldove cu leşii sau „moscalii” , cu„sfezii” sau nemţii .
Neculce da autenticitate scenelor de luptă .
În scenele de istorie propriu zisa , cronicarul înserează şi elemente vizândfenomene naturale –
eclipse , cutremure , epidemii e.t.c. . Observaţiile lui Neculcemerg uneori şi în zona viselor a
unor credinţe străvechi , potrivit spiritului mitologicromânesc traversat de miraculos , de
fantastic .
Neculce este obiectiv şi lucid în consemnarea faptelor , întrucât , deosebindu-se dealţi
cronicari ai acele timpuri , din Moldova sau din Ţara Românească , nu scria dinporunca
domnească şi ni servea interesele unei anumite curţi . Totuşi poziţiasocială îi influienteaza
uneori indirect optică , şi atunci el acuza vehement pedomnitorii care impuneau sau măreau
dările boierilor şi manăstirilor , făcând înschimb elogiul unor domnitori sub a căror stăpânire
el , cronicarul , a avut un statutsocial politic mai bun . Câteodată se distanţează de cei cu
origine modestă .
Neculce compătimeşte Moldova pentru situaţi precară în care se afla , însă fără adiferenţia
marcat soarta diferitelor categorii sociale . Prezenţa ţăranilor este foarterară în cromica
20
Clasa: a XI-a G
să . De aceea unii critici literari au remarcat „ contradicţiile şi limitelegândirii istorice a lui
Neculce „(D.Velciu) , explicabile însă prin statutul social alcronicarului .
Dincolo de aceste „contradicţii şi limite” de concepţie şi interpretare , cronica luiNeculce
rămâne un document viu de epoca , prin forţa pe care obiectivitatea şitalentul său o conferă
evocărilor .
CAPITOLUL 3
Rolul crinicarilor munteni si moldoveni pe plan cultural
Cronicarii au adus la dezvoltarea:

 A istoriografiei romanesti
-cronicile au pus bazele istoriei noastre medievale si au transmis urmasilor un numar de idei
fundamentale in legatura cu etnogeneza romanilor.
 A limbii romane :
-cronicile reprezinta un nivel superior de folosire a limbii romane vechi ,fata textele
religioase
-reprezinta o marturie a efortului de transformare
Rolul cronicarilor moldoveni
3.1 Grigore Ureche

Motiveza scrierea letopiseţului din simplu pretext,,ca să nu innece anii cei trecuţişi să
lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii dedemult".
Cronicarul acorda istoriei o importanţă deosebită pentru creşterea istoriografiei şia
conştiinţei naţionale a poporului roman.
A deschis un drum ,care a contribuit la elaborarea unor opere dintre cele
maiimportante în literarura românească veche.
Rol sau a fost,,nelasandu-mi patria să rămâie în întunericul istoriei".
Dincolo de aspectul pur istoric cronicile au şi o valoare literară,influenţa lor asupra
litereaturii romane fiind indiscutabilă.
Nicolaie Manolescu şi-a exprimat opinia asupra rolului lui Ureche:,,a fost cel
maivechi cronicar al Moldovei care a slujit de urzeala tuturor cronicarilor următori".
A fost initiatorul istografiei in Moldova.
N.Manolescu:-,,a scrie cel dintâi în limba în care vorbesc de când lumea ai tăi,şitu
însuţi,înseamnă a trece un prag important"
-,,în sfârşit procedeele însăşi cerute de stilul istoriografic nu auprecedente romaneşti
la jumătatea secolului al XVII-lea"
N.Manolescu:,,G Ureche a fost izvorul de inspiraţie al multor generaţii".
Meritele literare ale cronicii lui au fost nenumărate,el atinge excelentă îndescriere ,el
este portetistul.
Stefan Ciobanu a afirmat despre cronica lui Ureche,în ,,Istoria literaturii
romanevechi":,,este cea dintâi opera scrisă sub influenţa Apusului".Aici el vrea să
neinformeze asupra culturii bogate a lui Ureche,care şi-a făcut simţită prezenta în înoperele
sale.
21
Clasa: a XI-a G
Stefan Ciobanu:,,limba primelor noaste texte oricât de apropiată de aceia pe careo

vorbeau strămoşii noştri ,este o limbă cărturărească"
George Călinescu în ,,Istoria literaturii romane de la origini până înprezent",afirmă:,,o
naţie fără istorie s-ar asemăna fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte".
Apreciază opera lui Ureche şi considera a fost cel care a dat farmec şi raţiuneacestui
neam.
G.Ivaşcu spune despre Ureche ,,el ia distanţă între evenimente şi oameni şi
arecapacitatea de a crea o caracterologie istorică".
3.2 Cronicarii munteni

Au fost:Radu Greceanu,Stolnicul Constantin Cantacuzino,Radu Popescu.
Ei au fost inferiori celor moldoveni,dar au avut o influenţa mai mare
asupraistoriografiei.Scrierile lor din punct de vedere literar sunt mai scăzute înexpresivitate,
dar sunt şi ei intiatorii literaturii în Muntenia.
Pe lângă rolul istoriografic,cronicarii munteni au deţinut un rol important
pentruconsolidarea scrisului în limba romană.
Rolul lor se poate vedea şi în privinţa organizării administrativ
teritoriale,informaţiireferitoare la aceste aspecte de ordin social politic le găsim în cronicile
lor.
Letopiseţele munteneşti diferă de cele ale cronicarilor moldoveni atât
prindocumentare,exactitate a datelor cât şi prin calitatea structurii compoziţionale.
Alecu Russo:,,nu aflăm dincolo de Nistru niciun geniu nativ comparabil cu
acelaneculcian şi chiar dacă acesta nu le ştirbeşte din expresivitate,nicio cronicămunteana n-a
modelat conştiinţa scriitorilor din secolul XIX în măsura în care aufăcut-o cele moldovene".
Aici el denigraza cronicile muntene şi datorită, motivând el,nivelului de cultură
alcronicarilor,este evidentă unicitatea lui Neculce. Mai afirmă el căci cronicilemuntene nu
vorbesc despre problema originii limbii şi al poporului roman.
G.Călinescu spune că cronicile munteneşti au fost nişte ,,cronici comandate".Eleau
fost scrise doar din orgoliul domnitorilor munteni.
Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost ce mai strălucit dintre ei ,el esteeruditul
muntean.
N.Manolescu,,orice s-ar spune despre cronicarii munteni,că sunt experţi în
artaspectaculosului istoric, îndeosebi al aceluia comic şi ludic,căruia îi lipseşte însăsimţul
grandorii umane şi naţionale".
La fel ca ceilalţi critici,el conştientizează inferioritatea cronicarilor şi cronicilor
muntene.
Rolul cronicarilor munteni şi moldoveni pentru neamul românesc
esteincontestabil,trebuie să fim mândri căci suntem romani şi căci am avut nişte oameniatât
de speciali. ligia nechifor
3.3 Ion Neculce
“[…]Neculce prefigurează în mic ceea ce va deveni în mare.[…]”-Valeriu
Cristea”IonNeculce”
[…] Când citeşti cronica lui Neculce , un nume îţi năvăleşte , numai decât înminte – Creangă.
În Neculce se înfăptuieşte, cu un veac înainte, acel amestec demică cultura… .Neculce este
boier şi chiar arată dispreţ pentru neamul<<prost>>,dar sufletul lui e rural. Că Creangă , el
are împreună ingenuitatea şireată , acel ticde a se socoti neghiob(<<Aşa socotesc eu cu firea
me aceastaproastă>>),proverbialitatea, filozofia bătrâneasca, minunarea, văietătura, şi ,în
fine,acel lucru învederat , dar inanalizabil,ce se cheamă darul de a povesti.
22
Clasa: a XI-a G
[…]”-G.Călinescu”Ion Neculce”.
“[…]Marele hatman Neculce a izbutit să apropie de limbă vorbită a timpului său,
delimba vie a lumii din satele pe care el le-a condus pe câmpul de luptă. Pe aceastălinie s-a
dezvoltat proza noastră mai ales în sec.XIX-lea la cei mai de seamăscriitori. De aceea ,
cronica lui Neculce , cu frământările şi tragediile pe care leevoca, aşa de plastic , cu lirismul
duios pentru Moldova cronicarului, cu caracterulsfătos, cu umorul ei sănătos şi, pe alocurea ,
ironic, are o puternică rezonanţă însufletul cititorilor de azi[…]”-Nicolae Cartojan”Istoria
literaturii romane vechi”.“[…]Limba lui nu este alterată de construcţii şi reguli infuentate de
limbi străine .Limba cronicii lui Ion Neculce este un amestec din limba cărţilor bisericeşti cu
ceape care o vorbea poporul. S-a observat că el nu recurge la citate din alte cărţi. Câteo
zicătoare, luată din limba poporului, câte o maximă din Scriptură , citată dinmemorie – sunt
podoabele cu care el îşi presara vorba. Povestirea lui însă esteplină de imagini vii , colorate,
cum nu se găsesc la nici unul din scriitorii vechi. IonNeculce a fost un talen descriptiv de o
mare putere. Prin întrebuinţarea deamănunte , care, luate în parte parcă nu au nici o
importanţă, el reuşeşte să nesugestioneze anumite imagini, să ne redea anumite situaţii. Fraza
lui este liberă şicurgătoare, nu se simte nici un fel de forţare din partea autorului. În
povestirea luinaivă de om bătrân, sinceră şi cinstită, se simte puterea mare a limbii
vorbiteromaneşti.[…]”- Stefan Ciobanu “Istoria literaturii romane vechi”. “[…]S-ar putea
obiecta că rolul său a fost doar acela de a da o continuare“Letopiseţelor” lui Ureche şi
Costin ,în vederea alcătuirii unui singur corp deistorii[...]”- Valeriu Cristea “[…]Neculce nu
şi-a scris cronica din ordinul său din îndemnul măcar al cuiva…scriitorul era o natură aşa de
călduroasă şi de puţin prefăcută, un suflet aşa deschis(încât el) nu-şi va lua asupra-şi păcatul
de a scorni minciuni , a defăima sau alinguşi… .Neculce îşi întocmeşte totuşi uneori cronica
“pre voia” evidentă astăpânilor săi.[…]”- Valeriu Cristea “[…]Acela care , reluând tradiţia
secolului anterior, a izbutit să ridice istoriografia lacel mai înalt nivel artistic este Ion
Neculce, adevăratul continuator al lui MironCostin. Fără să-şi încerce puterile în literatura
propriu-zisă, că Dimitrie Cantemir ,Neculce a făcut pentru literatura mai mult decât pentru
istorie, şi el este întâiulscriitor care a servit urmaşilor nu numai că izvor, dar chiar ca model,
până în zilelenoastre.[…]”- Al. Piru”Literatura română veche” “[…]Cronica lui Neculce da
cititorului un sentiment de temeinicie, de calmă durată,de permanentă şi consolidare…tocmai
acest aspect de realitate constituită ,definitivă şi definită , da cronicii lui Neculce acel caracter
naţional şi acel profundpatriotism ce i-au fost dintru început recunoscute.[…]”- Valeriu
Cristea “[…]Cugetarea ascuţită şi puţintel sceptică pe care o găsim în proverbe,
expresiacolorată şi plastică, alternanta de zâmbet şi tristeta, tot sufletul poporului, variat că o
primăvară de la noi , le găsim în cel dintâi artist al nostru , Ion Neculce, care nu eun mare
cărturar cum au fost Costineştii , şi care vorbeşte ca un razas sfătos deodinioară. Năcazurile
săracei Moldove , Neculce le-a avut scrise în inima lui cumspune însuşi. În marginile limbii
simple şi înţelepte, a dunat în cronica lui comori defrumuseţe artistice. Letopiseţul sau mi-i
carte de căpătâi, şi de câte ori îl deschid mise umple sufletul de plăceri rare.[…]”- M.
Sadoveanu “Poezia populară” “[…]Metodă de lucru a lui Neculce e populară: el povesteşte
ceea ce înscris îninima sa. Prin cronica lui Neculce literatura noastră culta se naşte fără
orgoliu de ase separa net de folclor.[…]” –Valeriu Cristea “[…]Neculce nu este numai un
artist al cuvântului , ci şi un artist al imaginii; ceeace el spune desfata auzul şi încântă
totodată privirea.[…]Scenele cele mai vii aleletopiseţului nu se lăsă contemplate din afară;
ele atrag şi includ irezistibil cititorul,transformat în element component al tabloului.[…]”-
Valeriu Cristea “[…]După cum am văzut , cronica lui Neculce nu este, că unele din
cronicelemuntene, o cronică comandată. De acest aspect se leagă de acum însă o serie
deprobleme adiacente, cum ar fi: <se ştia în epoca, în mediul boiresc sau la curte , căNeculce
scrie o cronică? Şi dacă se ştia , au existat încercări de a canaliza însensul dorinţelor şi a
23
Clasa: a XI-a G
intereselor unuia sau alteia dintre domnii? Era aceastădestinată circulaţiei imediate?[…]”-
Valeriu Cristea “[…]Cu Letopiseţul sau , Neculce inaugurează în literatura noastră cariera
durabilă ,solidă a realismului.[…]”- V.Cristea “[…]Neculce redescoperă oralitatea populară.
[…]”- Nicolae Manolescu “[…]Neculce refuza şi impune totodată literaturii romane
expresivitatea împinsăpână la magie a limbii, o înaltă estetică a exprimării… , frazele lui ne
procurăadeseori, extraordinare plăceri fonetice…Neculce este primul mare artist alcuvântului
dintr-o serie impunătoare.[…]” -Valeriu Cristea. “[…]Narator în stare să creeze tablouri în
mişcare , să relateze palpitant , Neculceposeda în acelaşi grad meşteşugul de a descrie , a fixa
momente , a portretiza. El îşi adaptează mijloacele naturii fiecarii situaţii istorisind după
necesităţi, cu voioşie ,cu înduioşare, cu umor, cu indignare, cu tristeţe, cu patos, dând expresii
picturale,deopotrivă de plauzibile epicului pur, dramaticului, tragicului,
comicului ,grotescului…[…]”- Dumitru Minu”Scurta istorie a literaturii romane “[…]Nicolae
Cartojan indentifică în operă <O samă de cuvinte>,şi <legende careper să fie teme
folclorice>, iar I.C.Chiţimia afirma că <Ion Neculce este întâiulculegător de material
folcloric, respectiv de tradiţii istorice populare.[…]”“[…]Neculce orientează literatura culta
de la primii ei paşi spre folclor. În istoriapropriu-zisă el intră pe poarta legendei, a istoriei
populare, căci, cuvintele salepreliminare pot fi socotite ca cea dintâi acţiune de culegere şi
prelucrare afolclorului.[…]” 29 “[…]Din frecventul <dzic că> se recoltează din cronica
epicul popular.[…]”- Valeriu Cristea “[…]În cronica lui Neculce , literatura română, care
începea într-un fel odată cu el, îşi avea fixate pentru multă vreme câteva din datele ei
esenţiale.[…]”“[…]Trăsăturile şi aspecte caracteristice ale scrierii neculciene au marcat şi
audeterminat evoluţia ulterioară a creaţiei culturale şi artistice romaneşti.[…]”“[…]Privind
din ungiul unor caracteristici distinctive –putem spune ca- literaturanoastră a ieşit din anteriul
marelui cronicar.[…]”- Valeriu Cristea “[…]Literatura română, privită ca totalitate şi în
evoluţia ei , a păstrat proporţia dintrerealism şi fantastic stabilită parcă pentru totdeauna în
operă lui Neculce.[…]”- V.Cristea “[…]Neculce inroduce în proza noastră povestiri, care au
devenit pentru romaniarhetipale, care constă şi în simplitatea lor fără cusur.[…]”- Nicolae
Manolescu “[…]Neculce este un scriitor popular prin conţinutul operei sale , acolo
undedovedeşte o atitudine plină de înţelegere pentru interesele ţării, precum şi prinmijloacele
de exprimare a acestui conţinut, adică prin folosirea nu numai a graiuluinatal, care îndeplinea
atunci rolul de limba a întregului popor, ci şi a procedeelor stilistice populare. Conformându-
se , la fel cu toţi marii scriitori, acestui postulat ,care în zilele noastre ar fi ajuns a fi
considerat , pe bună dreptate, că singurulprincipiu călăuzitor al adevăratei creaţii literare şi
ajutat fiind de talentu-I inascut,Neculce a izbutit să înfăptuiască o operă valoroasă, vrednică
să stea alături de celemai de frunte ale literaturii noastre clasice. El este , în ordine
cronologică, cel dintâiscriitor artist al literaturii romaneşti.[…]”- Iorgu Iordan”Introducere la
IonNeculce,Letopiseţul Ţării Moldovei”, “[…]Noi îl vedem azi din opera rămasă de la el ,
opera arhaică în atmosferă şireprezantarile ei, populară ca limbaj , etică în concepţie şi în
definitiv ţărăneasca.Neculce e , deci, pentru noi un ţăran arhaic, condus de instinct şi nu de
cultură. Dar adevărul biografic este exact cel contrar: Neculce era de cea mai subţire
vitaboiereasca , a avut o conduită etică destul de ondulată şi nu era deloc incult.Imaginea lui
literară e o imagine pe de-antregul construită , compensatoare.[…]”- Vladimir Streinu”Pagini
de critică literară”. “[…]Opera lui Ion Neculce concretizează relieful original al unui vast
proces deacumulare şi stratificare prin sinteză, în care au intrat eforturile de creaţie a
pestedouă veacuri de spiritualitate românească . Aşa cum Creangă nu poate fi imaginatla
culmile artei lui mai devreme decât epoca marilor clasici, în frunte cu Eminescu,tot astfel
Neculce nu putea lua fiinţă artistică decât după ce cultura română dăduse, în Moldova, pe
Varlaam, Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin , Dosoftei, însfârşit pe Cantemir. Fără ei
Neculce ar fi fost un Stoica Ludescu , talentat , colorat ,cu amintiri personale, dar nu o
personalitate rotundă şi excepţională , tot aşa degenială , în felul ei , ca şi savantaul şi
24
Clasa: a XI-a G
creatorul multilateral ce i-a fost prieten şidomn.[…]”- George Ivaşcu”Istoria literaturii

romane”.
“[...]Scriind la bătrâneţe , având o memorie excelentă şi slobozenie a limbii ferită
decomplicaţii cărturăreşti, Neculce adopta tonul sfătos , caielnic pe alocuri, bârfitor când i se
iveşte înţelepciunea câştigată ajungeau să poată înlocui pe deplin însuşirile ce se căpăta în
şcoală şiprintr-o întinsă şi aleasă lectura.[…]”- N.Iorga”Istoria literaturii romaneşti”.
CAPITOLUL 4
Valoarea literara a letopisetelor
4.1 Introduce
Cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţeinaţionale.Opera
cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare aposibilităţilor de exprimare a limbii
române şi de transformare a ei din mijlocal comunicării directe , într-unul de creaţie şi
transmitere a culturii.
Valoarea literara derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează uneleevenimente
trăite de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. Pasajele deinteres literar deferă,
ca valoare literară, de la o cronică la alta. Uneori lipsesc cudesăvârşire, alteori sunt de o
frumuseţe deosebită ca în cazul lui Ion Neculce, căruilucrare este preponderent
memorialistică.Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În
ele găsim celedintâi forme ale literaturii romane originale.
4.2 Valoarea lor literara
 Participarea Autorilor la judecarea oamenilor si a evenimentelor (din

caracterul subiectiv al realitatii)
 Caracterul momorabilistic al multor pagini
 Prezenta unor procedee ale prozei artistice
 Stilul supravegheat
4.3 Grigore Ureche(Portretistul)

Este cel mai vechi cronicar al Moldovei,iar Manolescu spune despre el ca„opera lui a
slujit de urzeala tuturor cronicarilor ce l-au precedat”.Grigore Ureche aexcelat în portretistica
şi în descrierea câmpurilor de luptade aceea a fostnumit:portretist”.Totuşi. de obicei,
portretele scoase din contextul lor epic, nu suntvalabile,pentru ca particularitatea artistică a
cronicii este de a ilustra portretemorale, în special a unor domnitori, prin evenimente.Sunt
însă şi excepţii,una dintreele fiind caracterizarea lui Ilias, fiul lui Rareş într-o singură
25
Clasa: a XI-a G
frază.”Ci nădejdea pretoţi i-au amagitu,ca din afară se vedea pom înflorit iara dinăuntru lac
împuţit”.
Ureche îşi prezintă lucrurile foarte exact în spaţiu,ca şi cum ar fii martor ocular
participant la evenimente.Exemplu cel mai uimitor este omorârea lui StefanLacusca de către
complotişti.Descriind scena, lui Ureche nu i-a scăpat un detaliu, şianume ca în momentul în
care a fost surprins de complotişti, Stefan Lăcusta era îmbrăcat doar în cămaşa de noapte, este
un lucru care mi-a atras atenţia, mai alesavând în vedere faptul că Grigore Ureche nu era de
fată, acolo, la petrecereaacestei acţiuni."Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare la stătu,
mânios şi de grabu vărsătoriu desânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl stiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai,
acolo îlaflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîriea, că văzându-lal
săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruiaalţii, nu
perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.Mai apoi, după
moartea lui, şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă, de lucrurivitejeşti, cum se tâmplă
din pom bun, roadă bună iase.”
(Grigore Ureche)
Darul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist,Ureche putând fisocotit,
pe drept cuvânt, întemeietor al portretisticii în literatura noastră veche. Elprezintă
oamenii ,evidenţiind particularităţile lor definitorii, trăsătura lor moralădefinitorie şi ecourile
faptelor lor.Mai sus este portretul lui Ştefan cel Mare ,realizat de Grigore Ureche.Un lucru
pecare l-am remarcat imediat este că Grigore Ureche începe alcătuirea portretului
cu însuşirile negative ale lui Ştefan cel Mare.Mi se pare interesant că Grigore Ureche aales să
înceapă descrierea lui Ştefan cel Mare cu trăsăturile lui negative.TotuşiGrigore Ureche a ales
această modalitate de caracterizare cu un motiv bine întemeiat.Intenţia lui a fost ca cititorul să
nu rămână cu traăsăturile negative ale luiŞtefan cel Mare întipărite în minte,ci odată citite
aceste trăsături negative să fieestompate de număru mai mare al trăsăturilor pozitive ce
le precedează, trăsăturipozitive care intradevăr sunt în număr destul de mare.Totuşi aceste
trăsăturipozitive,chiar dacă sunt în număr aşa mare,sunt foarte realiste, Ureche încercândsă
evinenţieze calităţile lui Ştefan cel Mare, nicidecum să exagereze.În realizareaportretului nu
sunt folosite deloc figuri de stil,comparaţii, epitete, sau metafore. Esteprea devreme în
literatura română pentru aşa ceva. Totuşi, portretul, în ciuda limbiice ne creează o mică
dificultate în citire, este foarte exact. Citindu-l constatăm căavem o imagine destul de clară
a lui Ştefan cel Mare.Faptul că este mult evidenţiată partea pozitivă a lui Ştefan cel Mare,
este, deasemenea, cu un motiv.În condiţiile în care principala atitudine a oamenilor estelupta,
trăsătura morală definitorie este vitejia. În acest context, Ştefan cel Mare estemodelul eroic.
Prin el, Grigore Ureche urmăreşte să trezească în contemporanisentimentul patriotic şi ideea
că jugul turcesc poate fii înlăturat.
4.3 Miron Costin
“De neamul moldovenilor”

Fragment:
26
Clasa: a XI-a G
Darul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist,Ureche putând fisocotit,

pe drept cuvânt, întemeietor al portretisticii în literatura noastră veche. Elprezintă
oamenii ,evidenţiind particularităţile lor definitorii, trăsătura lor moralădefinitorie şi ecourile
faptelor lor.Mai sus este portretul lui Ştefan cel Mare ,realizat de Grigore Ureche.Un lucru
pecare l-am remarcat imediat este că Grigore Ureche începe alcătuirea portretului cu
însuşirile negative ale lui Ştefan cel Mare.Mi se pare interesant că Grigore Ureche aales să
înceapă descrierea lui Ştefan cel Mare cu trăsăturile lui negative.TotuşiGrigore Ureche a ales
această modalitate de caracterizare cu un motiv bine întemeiat.Intenţia lui a fost ca cititorul să
nu rămână cu traăsăturile negative ale luiŞtefan cel Mare întipărite în minte,ci odată citite
aceste trăsături negative să fieestompate de număru mai mare al trăsăturilor pozitive ce le
precedează, trăsăturipozitive care intradevăr sunt în număr destul de mare.Totuşi aceste
trăsăturipozitive,chiar dacă sunt în număr aşa mare,sunt foarte realiste, Ureche încercândsă
evinenţieze calităţile lui Ştefan cel Mare, nicidecum să exagereze.În realizareaportretului nu
sunt folosite deloc figuri de stil,comparaţii, epitete, sau metafore. Esteprea devreme în
literatura română pentru aşa ceva. Totuşi, portretul, în ciuda limbiice ne creează o mică
dificultate în citire, este foarte exact. Citindu-l constatăm căavem o imagine destul de clară a
lui Ştefan cel Mare.Faptul că este mult evidenţiată partea pozitivă a lui Ştefan cel Mare, este,
deasemenea, cu un motiv.În condiţiile în care principala atitudine a oamenilor estelupta,
trăsătura morală definitorie este vitejia. În acest context, Ştefan cel Mare estemodelul eroic.
Prin el, Grigore Ureche urmăreşte să trezească în contemporanisentimentul patriotic şi ideea
că jugul turcesc poate fii înlăturat.
,,Îndemnatu-m-au mai mulţu lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei
cel dintâi,toate alte ţări ştiindŭ începuturile sale. Laud osârdiia răposatului Uréchie vornicul,
carile au făcut dedragostea târai létopiseţul său, însă acela de la Dragoş-vodă, de discălicatul
cel al doilea al târaiaceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintâi cu români,
adecă cu râmléni, nimica nupomenéşte, numai amelita la un loc, cum că au mai fostŭ ţara o
dată discălicată şi s-au pustiit de tătOri că n-au avut cărţi, ori că i-au fostŭ destul a scrie de
mai scurte vacuri, destul de dânsul şi atâta,poate să zică fiéştecine că numai lui de această ţară
i-au fostŭ milă, să nu rămâie întrŭ întunereculneştiinţei, că célelalte ce mai suntŭ scrise
adăosături de un Simeon Dascălul şi al doilea, un MisailCălugărul, nu letopiseţe, ce ocări
suntŭ.[…]’’
În prima propoziţie, din Opera II Editura pentru Literatura , Bucureşti, 1965 Miron
Costin îşimotivează scriierea prin expresia “Biruit-au gândul”, acesta fiind replica ce a rămas
celebra. TituMaiorescu alegând chiar să lipească această replică pe uşa lui.
Miron Costin prin stilul său , se apropie de inima cititorului, transmiţând culoare şi
căldurăsufletească.
,, A scrie acara vecinica unui neam “ deci a umbri demnitatea unui popor ,, nici ieste
saga” ,,cscrisoarea ieste un lucru vecnicu” . cel care scrie, trebuie să răspundă în faţa
viitorului ,,eu coi daseama de ale mele , câte scriu.
Miron Costin este rasponsabil pentru informatile pe care le transmite prin cadrul
cetăţilor. Aredorinţa de a scrie urmaşilor fapte adevărate, aşa cum s-au întâmplat, fără a le
deforma. Miron Costieste conştient de forţa educativa a istoriei ,, scrisoarea ieste un lucru
vesnicu “. Detesta informaţiilegreşite pe care unii le-au scris ,,de aceste basm sad ea seama ei
şi de aceasta ocara”.
Miron Costin are sentimentul patriotismului ,,de a scoate la ştirea tuturor” este dator
să facă aspentru popor. ,,Eu voi da seama de ale mele câte scriu “ din acest mic citat, Miron
Costin vrea să aicunostiinta împăcata sin nu vrea să fie atras la răspundere pentru fapte urâte.
Citate
Citat Mircea Sacarlat despre vocatia lui Miron Costin.
27
Clasa: a XI-a G
,,Se poate vorbi de o vocaţie eseistica la Miron Costin ; deşi observabila în toate
scriirile sale,numai citind ,,De neamurile moldovenilo” ne putem face o idée clară asupra
acestei vocaţii.Aici , oddeclanşată discuţia digresiunile devin din ce în ce mai stufoase
generându-se una pe alta luminânddiferite unghiuri idée de bază.”
(Mircea Scarlat – Introducere în operă lui Miron Costin)
Desele călători în străinătate şi cultura bogată pe care a obţinut-o astfel l-au dus la
obţinerea uastfel de perspective compariste atât necesare de care a făcut uz , ori de câte ori a
fost nevoie.
Între opera lui Grigore Ureche şi opera lui Miron Costin, ce practic a continuat ce
Grigore Urech început, nu se observa mari diferenţa la o primă vedere. Pentru început avem
impresia că sunt acelrăzboaie şi aceleaşi conflicte politice:
,,Cât l-au adus pe Răzvan la Ieremie Vodă, după câteva mustrări i-au tăiat în data
capul şi l-au într-un păru împotriva cetăţii. Iară oe unguri i-au ginit ostile până la munţi cu
mare vasare de sânge.Fostu-au acesta războiul,,Cât l-au adus pe Răzvan la Ieremie Vodă,
după câteva mustrări i-au tăiat în data capul şi l-au într-un păru împotriva cetăţii. Iară oe
unguri i-au ginit ostile până la munţi cu mare vasare de sânge.Fostu-au acesta războiul de la
anul 7104 dechembre 5 zile . Aşa s-au plătit lui Razavan răul ce facuşi el lui Aron Voda.”de
la anul 7104 dechembre 5 zile . Aşa s-au plătit lui Razavan răul ce facuşi el lui Aron Voda.”
(Editia 1958, pag 46)
Si aceleasi poertrete care insusesc trasaturile morale:
,, Matei Voda domnul muntenescu , omul fericit peste toate domniile aceli tari,
nemândru, blandireptul om de ţara , harnic la războaie , asea neînfrântul şi nespăimântat, cât
poţi să-l asemeni cumariiosteni ai lumi. “
(Editia 1958, pag 121)
,Miron Costin ne comunica de câte ori ştie ce se afla în spatele evenimentelor , ce s-a
discutatcabinetele principilor sau ale miniştrilor, zvonurile, bârfelor sau conjuncturile
diplomatice. Dacă laGrigore Uerche avem sub ochi numai faţă covorului, la Miron Costin
avem de multe ori şi dosul lui,fire şi noduri peste tot”
Nicolae Manolescu- ,,Istoria critica a literaturii romane”)
Încercările lui Vasile Lupu de a ajunge la domnia Moldovei sunt denunţate ori de câte
ori vinevorba. Acesta este probabil cel mai bun exemplu la ce a spus.Miron Costin , după
cum spune NicolManolescu arata şi dosul covorului . Acesta este probabil cel mai bun
exemplu la ce a spus.Lui îi plsă se adâncească într-un subiect şi să scoată totul la suprafaţă.
Mircea Scarlat ne spune din introducerea în operă lui Miron Costin ,,Ceea ce-l face pe
MironCostin foarte interesant pentru literat este structură lui de moralism”.
(Moralismul constituie în prima treaptă spre literature artistica deoarece presupune
interpretaresubiectiva a faptelor narate.)
Faptul că Miron Costin încearcă să interpreteze evenimentele din propiul punct de
vedere, faceopera lui să atragă atenţia unui istoric cât şi unui literat. Observăm deci un
echilibru între istorie şiliteratură în operă acestui Miron Costin.
Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În ele găsim cele
dintâi formale literaturii romane originale.
4.4 Ion Neculce(Povestitorul)
“ Cel mai mare povestitor român de pană la Creangă şi Sadoveanu esteacest bătrân
plin de parapan şi bârfitor ca o babă din sec al XVIII – lea”
Nicolae Mnolescu,îl aseamănă pe Neculce cu o babă;folosind un ton uşor
ironic.Totuşi Neculce prin stilul său de povestitor de “ baba” reuşeşte să atragăatenţia
cititorului.
28
Clasa: a XI-a G
Spre deosebire de Gheorghe Ureche, Ion Neculce nu e atât de sensibil lamăreţie şi la

sublim ci la senzaţionalul sau la umoristica întâmplării, acest lucruexeplificându-se în
următorul citat: “Când leşii ară Dumbrava Roşie, moldovenii îizoresc cu un băţ ascuţit. Iar ei
- zice Neclce ironic – se ruga să nu-i împungă, ci să-ibată cu biciuşcile, iară când îi bată cu
biciuşcile, ei se ruga să-i împungă.”
Prin acest stil al său de a povesti,Neculce doreşte să se apropie de cititor,dar totodată
îşi evidenţiază calităţile sale literare, acest lucru putând fi observat înurmătorul citat din “O
samă de cuvinte”, scris de el: “ Era un boier, anume NiculaiMilescu Spătariul, de la Vaslui de
moşia lui pre învăţat şi cărturar, şi ştie multelimbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi
era mândru şi bogat, şi umbla cuprovodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu
soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-Vodă îi era pre drag, şi-l ţine pre bine,şi tot la masă îl
pune,şi săgiuca în cărţi cu dânsul,şi la sfaturi,că era atunce gramatic la dânsul.Iar când aufost
odată,nu s-au săturat de bine şi de cinste ce ave la Ştefăniţă-Vodă, ce auşedzut şi au scris
nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un bătu sfredelit şi le-au trimisla Constantin-Vodă cel
Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolocu oşti, să vie să scoată pre
Ştefăniţă-Vodă din domnie. ”
Ion Neculce prezintă în “O samă de cuvinte” întâmplări adunate atât dinizvoare scrise,
cât şi din ştiri provenite din tradiţia orală. Astfel el însuşi lasă laalegerea cititorului dacă să
creadă sau nu scrierile sale ( “Cine va vre să la creadă,bine va fi, iar cine nu va vre să le
creadă , iarăşi bine va fi.” )
Legendele lui Neculce au contribuit, alături de scrierile altor cronicari, laformarea
conştiinţei naţionale româneşti, având o valoare istorică, dar jucând înacelaşi timp, un rol
important şi în domeniul istoriei limbii şi literaturii romane.
Fragmentul din “O samă de cuvinte” prezintă legenda lui Nicolae MilescuSpătarul şi
povesteşte destinul unui mare boier şi cărturar român.
Acest fragment este un text narativ, însuşirea evanimentelor fiind legată prinformule
introductive pentru fiecare episod precum: “Iar când”, “deci”, “după aceea”,“iar mai pe
urmă” ş.a. Acestea dau naraţiunii cursivitate şi creează impresia deoralitate a legendei, stilul
de a scrie a lui Nicolae fiind nu foarte diferit de cel dinzilele noastre, ci respectând regulile de
scriere a unei narţiuni, având un narator omniscient, obiectiv care narează la persoana a IIIa.
Cronicarul face un portret biografic, o schiţă a vieţii unui om, însă naraţiuneaare şi o
aură de basm datorită episodului în care i-a fost tăiat nasul cărturalui dar şi începutului “Era
un boier…” ce se aseamănă cu “A fost odată...”
Observăm deci¸că Ion Neculce a fost un povestitor înnăscut, iar însemnărilelui au
rămas importante până astăzi, fiind considerate opere artistice cu un limbajmereu proaspăt şi
surprinzător.Operă literară a lui Ion Neculce înfăţişează o serie de evenimente încadrate într-o
succesiune cronologică, având o importanţă incontestabilă, fiind un “rezervor”de subiecte,
personaje şi teme.
Aşadar cu Neculce revin în forţă, în proza noastră istorică, spiritual popular-oralitea;
ajutate de un talent de narator incomparabil.
CAPITOLUL 5
Obsesia identitara a romanilor
29
Clasa: a XI-a G
5.1 Din punct de vedere istoric

În curgerea imperturbabilă a timpului obsesia identitară a românilor să manifestat îndouă
moduri şi anume disputa originilor şi obsesia de naţiune. Aş dori să încep prina le prezenta
într-o ordine cronologică.Pentru început aş vrea să încep prin prezentarea obsesiei de naţiune
care dupăcum am menţionat mai sus a existat tot timpul în inimile locuitorilor de pe
teritoriulromâniei.Un” început” semnificativ al acestei obsesii de naţiune este reprezentat de
primaunire a celor trei ţări de pe teritoriul vechei Dacii, unire ce s-a realizat sub numelelui
Mihai Viteazul. Iată cum s-a realizat aceasta unire şi ce efect a avut în
contextualinternaţional. Domnia luiIeremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic
îndepărtarea Moldovei deSfânta Alianţă. ÎnTransilvania,Sigismundrenunţa latron în favoarea
vărului său,Andrei Bathory(deasemenea înclinat către politicapolonă). În această situaţie,
unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării
coaliţiei anti otomane, decide aplicarea"planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române.
În iulie1599trimite o solielaPragapentru a cere încuviinţarea împăratuluiRudolf al II-
leapentru punerea înpractică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârşitul
aceluiaşi an, intră înTransilvaniaprinpasul Buzăucu o armată formată din români, şi
mercenari dediferite etnii: unguri şi secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria asupra
luiAndreiBathory(Şelimbăr , 18/28 octombrie1599) îşi face intrarea triumfătoarelaAlbă
Iuliape 1 noiembrie1599(fără să fie salutat şi aplaudat de populaţia civilăa oraşului), primind
cheile fortăreţei de la episcopulNapragy. În mai1600, MihaiViteazul îl alungă de pe
tronulMoldoveipeIeremia Movilă, învingându-l laB acău,şi realizează astfel, prima unire a
ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie1600) era: "Domn
alŢării RomâneştişiArdealuluişi a toatăţaraMoldovei". Trebuie precizat faptul că Mihai
Viteazul în Transilvania a trebuit sălupte cu armatele lui Bathroy pentru a reuşi să ia
guvernarea tari pe când înMoldova acesta a fost primit de către toţi locuitorii cu pâine şi cu
sare. Pentru aconsolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri: adoptă aceeaşi stemă pentru
toateteritoriile; construieşte o biserică ortodoxă la Albă Iulia; acordă anumite
înlesniripreoţilor şi iobagilor români numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de
laPrislop. Contextul internaţional era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecinevedeau în
noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii îşi vedeauameninţate planurile de
menţinere aTransilvanieiîn sfera de influenţă,Polonianudorea pierderea controlului
asupraMoldovei, iar ImperiulOtomannu acceptă ideearenunţării laŢara Românească. Mai
mult chiar, noul stat reprezenta o formulăputernică, capabilă să schimbe raportul de forţe din
regiune. Existau însă şiconflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari
dinTransilvaniacarenu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuşeşte să
înfrângă revoltanobililor maghiarisprijiniţi de generalulBasta(Mirăslău18/28 septembrie1600)
şiastfel pierdeArdealul. În scurt timpMoldovava reintra în posesia Movileştilor aserviţi
intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra ŢăriiRomâneşti, însă şi pe
acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor,Simion.Pentru a respecta ordinea
cronologică a faptelor petrecute în istorie acum voi vorbidespre disputa originilor. Acum
această dispută a originilor este reprezentată de acea “disputa” dintre Şcoala Ardeleana şi
cronicari. Dar mai întâi voi prezenta unscurt istoric despre Şcoală Ardeleana.Şcoala
Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unireamitropoliei românilor
ardeleni cuBiserica Romano-Catolică, act în urma căruia aluat naştereBiserica Română Unită
cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene auadus argumente istorice şi filologice în sprijinul
tezei că românii transilvăneni suntdescendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia.
Această teză este cunoscută şisub numele delatinism.Şcoala Ardeleană s-a înscris în
contextuliluminismuluigerman (Aufklärung),susţinut în plan politic deiozefinism. Diferenţa
faţă de iluminismul francez este datăde faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent
30
Clasa: a XI-a G
anticlerical, mişcareaculturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii

Catolice.Şcoala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală şi politică
aromânilor transilvăneni, ci şi la a celor de peste munţi. Unul din documentele celemai
importante elaborate îl constituie petiţiaSupplex Libellus Valachorum(1791,1792), o cerere
adresată împăratuluiLeopold al II-lea, în vederea recunoaşteriinaţiunii române ca parte
constitutivă a Marelui Principat Transilvania.O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost
introducereagrafiei latineîn limba română, în locul scrieriichirilice, şi tipărirea primului
dicţionar cvadrilingv al limbii române,Lexiconul de la Budă.Reprezentanţii cei mai notabili
au fost:Petru Maior ,Samuil Micu,GheorgheŞincai,Ion Budai Deleanu.Apărută la
sfârşitulsecolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi arerădăcinile şi
explicaţia cu trei secole în urmă. În1437, după Răscoalade laBobâlna, cele trei
naţiuni,ungurii,saşiişisecuiisemnează pactul Unio triumnationum, prin careromânii, excluşi
de la drepturile sociale, politice şi religioase,deveneau o naţiune tolerată înTransilvania.
În1784,Răscoala lui Horea, Cloşca şiCrişanzguduie dintemelii ImperiulHabsburgic,
pretinzând schimbarea imediată şiradicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu
răsculaţii, corifeii ŞcoliiArdelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o
mişcare culturalăcomplexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare
aburgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutulsecolului al
XIX-lea.Şcoala ardeleana a cuprins trei etape în dezvoltarea ei:Etapă pregătitoare, prin luptă
pentru revendicări politice şi naţionale dusădeInoce nţiu Micu-Klein, episcopul românilor
uniţi, care cere drepturi şi libertăţipentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu
biserica romană (Sinodul de laBlaj);Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale:
formularea crezului latinistextremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea
învăţământului românesc;Etapa pronunţat iluministă în care cărturarii se opun acţiunii de
deznaţionalizare aromânilor întreprinsă de intelectualitatea maghiara.Caracterul politic:
în1791, burghezia română în formare trimite laVienanoului împăratLeopold al II-lea,
memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în carecer, pe un ton moderat, drepturi
egale cu ale celor trei naţiuni. În ciuda tonuluipaşnic al revendicărilor,Dieta transilvană,
căreia îi este trimis memoriul delaViena, îl respinge categoric;Caracterul iluminist: izolată
prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabăeconomic şi politic pentru a iniţia o
mişcare revoluţionară, burghezia română seconcentrează într-o mişcare de emancipare
naţională pe plan cultural. Se înfiinţează numeroase şcoli cu predare în limba română
(Gheorghe ) înfiinţează 300 de şcoli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărţi
depopularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în maselepopulare
largi;Caracterul erudit: cărturarii iluminişti au depus eforturi pentru trezirea
conştiinţeinaţionale în următoarele domenii:Istoria: au încercat să impună ideea originii pur
latine a poporului român,vehiculând teoria exterminării dacilor:-Samuil Micu, Istoria şi
lucrurile şi întâmplările românilor – cuprinde idei moderne,iluministe, dar relatează sec
evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;-Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a
mai multor neamuri – dovedeşte maimult spirit critic şi o informaţie mai bogată, opera
fiind plină de râvna în susţinereaadevărului;-Petru Maior , Istoria pentru începutul românilor în
Dachia – caracter polemic, fiindmai degrabă un pamflet de idei decât o cronică, dar fără
talent literar Lingvistica: au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea
cualfabet latin şi scrierea etimologică:-Samuil MicuşiGheorghe Şincai, Elementa linguae
daco-romanae sivevalachicae – face o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea
cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti;-Lexiconul de la Budăeste
un dicţionar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu), apărut
în1825la Budă, care îmbogăţeşte limbaromână cu numeroase neologisme romanice,
înlocuindu-le pe cele de alte origini;-Petru Maior , la sfârşitul Istoriei pentru începutul
românilor în Dachia, includeo Disertaţie pentru începutul limbii române, în care afirmă că
31
Clasa: a XI-a G
limba română provinedin latina populară.Literatura:Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.Cartea

“Floarea adevărului” În anul 1750 a apărut laBlajprima carte românească întocmită şi tipărită
de ŞcoalaArdeleană. Este vorba de opusculul intitulat „Floarea adevărului”, carte din care
secunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Naţională a României şi unul laOrszágos
Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Naţională Szécsényi) din Budapesta. Eaeste opera colectivă a
„cuvioşilor ieromonaşi” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu
călugărul-episcopPetru Pavel Aron. Carteaeste o explicare foarte doctă a celor patru puncte
dogmatice sub care s-au unitromânii cu Roma la 1700, implicând justificarea raţională a
evenimentului. Ca modde exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului
panromânesc,postulat de cele mai luminate minţi ale acelei epoci. Este totodată prima carte
dincultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conţinând titluri de lucrări ce staula baza
tuturor aserţiunilor, şi la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerândastfel că o scriere
temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură. Contrar tuturor disputelor care afectau
lumea românească în legătură cu Unirea cu Romade la 1700, cartea este străbătută de un ton
calm şi tolerant, care vrea să convingă,nu să învingă. Aparent modesta tipăritură, reeditată de
episcopulIoan Bobla 1813,a fixat pentru totdeauna tonul moderat, erudit şi civilizat în care
românii uniţi cuRoma şi-au apărat şi îşi apără confesiunea în faţa nu puţinilor detractori.
„FloareaAdevărului” (1750) a apărut şi în versiune latină: „Flosculus Veritatis “(1753)
şi„Doctrina Christiana “(1757). În lucrările lor filologice, reprezentanţii Şcolii Ardelene au
susţinut originea latină alimbii romane. Ei pledau pentru: înlocuirea alfabetului chirilic cu
alfabetul latin,normarea limbii romane prin scrierea de gramatici, îmbogăţirea limbii romane
prinneologisme de origine latină, dezvoltarea exprimării în limba romana astfel încât limba
romana să ţină pasul cu noile ciceriri ale ştiinţei vremii. Corifeii ŞcoliiArdelene au făcut
totuşi şi unele exagerări în lucrările lor filologice: adoptarea uneiscrieri etimologice,
eliminarea tuturor cuvintelor neolatine din limbă, susţinereapurismului în limbă. Cu toate
acestea, reprezentanţii Şcolii Ardelene au pus bazelecercetării ştiinţifice a limbii romane.
În domeniul literaturii, Scoala Ardeleana nu a dat reprezentanţi de valoare, cuexcepţia
lui Ion Budai-Deleanu care a scris poemul eroic "Trei viteji" şi epopeea"Tiganiada", singura
epopee româneasca terminată. "Tiganiada" se compune dintr-un Prolog "Epistolie
Închinătoare" şi douăsprezece canturi. Aşa cum însuşi autorulafirmă, epopeea are un caracter
eroic, comic, satiric. Caracterul eroic este dat deprezentarea luptelor lui Vlad Ţepeş cu turcii.
Caracterul comic este dat de întâmplările hazlii din tabăra ţiganilor. Caracterul satiric vizează
o critica ascuţită laadresa instituţiilor feudale precum şi la adresa unor vicii general umane,
ca:ignoranţa, orgoliul, intoleranţa. I. B. Deleanu afirma că prin epopeea lui a încercatsă
realizeze o alegorie a întregii societăţi romaneşti care încă se mai zbătea în vicii, în îngustimi
de spirit feudal: "Prin ţigani înţeleg pe alţii; cel înţelept va înţelege." Elcritica necruţător pe
monarhi pe care îi considera oameni ca toţi ceilalţi, fără niciunatribut divin; îi critica pe
reprezentanţii clerului, pe boierii pe care îi considera viclenişi corupţi. Din punct de vedere
stilistic, "Tiganiada" valorifica într-o umbrăsuperioară valenţele poetice ale limbii romane, iar
I. Budai-Deleanu se afirma la felde priceput în realizarea portretelor, a dialogurilor, ca şi a
descrierilor. Trebuieprecizat că în această perioadă Şcoala ardeleana a atins apogeul în
toatedomeniile.Efervescenţa cultural-literară din Transilvania secolului al XVIII-lea, numită
îndeobşte Şcoala Ardeleană, este apreciată de Nicolae Iorga ca o epocă dedezvăluire a
personalităţilor şi inspiraţiilor întemeietoare ale scrisului românescmodern. După două secole
de cercetare istorico-literară, se cunoaşte astăzi faptulcă omul de început al prodigioasei
efervescenţe a fost Petru Pavel Aron, pe caremarele istoric îl învredniceşte cu calitatea de
„înnoitor al literelor”. Aceastăapreciere onorantă este pe deplin meritată de austerul cărturar
ardelean, dacă seţine socoteala numeroaselor. Acum vom reveni la obsesia de naţiune care a
continuat să se dezvolte şi să iaproporţii în inimile romanilor.Următorul eveniment important
32
Clasa: a XI-a G
din cursul istoriei este revoluţia de la 1821 condusăde Tudor Vladimirescu acesta dorind să
scape poporul de subjugarea domniilor fanariote.Cauzele acestei mişcări sălăşluiesc pe de o
parte în contradicţiile antagonice dintreţărănimea aservita şi boierime, ca urmare a
numeroaselor şi apăsătoarelor obligaţiide rentă (claca, dijma, diferite dări) şi a abuzurilor ce
făceau şi mai grea acesteobligaţii, în apariţia noilor forte productive şi a noilor relaţii de
schimb şi producţiecare intra în conflict cu cele vechi. Pe de altă parte, dezvoltarea forţelor
naţionaleromaneşti cerea imperios scuturarea jugului otoman.
Despre această revoluţie putem spune că este una dintre cele mai comlexedin punct
de vedere organizatoric. Vladimirescu fiind un foarte bun organizator, atâtpolitic cât şi
militar, acesta militând în faţa marilor pentru eliberarea poporului desub domniile fanariote şi
pentru reîntoarcerea domnilor pământeni. Acesta scrie oserie de acte revoluţionare şi de
proclamaţii. Trebuie menţionat că în aceste actescrise redactate de Tudor Vladimirescu şi mai
specific în Proclamaţia de la Padeşapare pentru prima oară într-un document oficial termenul
de “naţiune”. Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie/4 februarie 1821,Tismana) reprezintă un
documentprogramatic al mişcării conduse deTudor Vladimirescu, adresat către tot
„norodulomenesc” din Ţara Românească, şi care cuprinde o serie de revendicări, printrecare
erau împărţirea pământurilor boierilor şi mănăstirilor către ţărănime,desfiinţarea privilegiilor
boiereşti, dreptate şi slobozenie.
„Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreştepe om
a întâmpina răul cu rău! Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul să-lloveşti, ca să-ţi
aperi viaţa, care mai de multe ori ni se primejduieşte din muşcarealui. Dar pe balaurii care ne
înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti,cât şi cele politiceşti, până când să-i
suferim a ne suge sângele din noi? Până cândsă le fim robi? Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu
rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fienouă bine!Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul
nostru împărat, voeşte ca noi, ca niştecredincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce
ni-l pun peste cap căpeteniilenoastre![...] Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie
buni. Aceia sunt ai noştri şicu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiţi.Nu vă
leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme, iar care nu veţi avea
arme, cu furci de fier şi lănci; să vă faceţi de grabă şi să veniţiunde veţi auzi că se află
adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toatăţara.Şi ce vă vor povăţui mai marii
Adunării aceia să urmaţi şi unde vă vor chema eiacolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta
vreme de când lacrămile de peobrazele noastre nu s-au uscat.Şi iar să ştiţi că nimenea dintre
noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de ungrăunţi, de binele sau de casa vreunui
neguţător, oroşan sau ţăran sau de alvreunui lăcuitor, decât numai binele şi averile cele rău
agonisite ale tiranilor boierisă să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt
făgăduiţi - numai alacelora să să ia pentru folosul de obşte!”O consecinţă a revoluţii este
readucerea pe tron a domnilor pământeni şi luarea învizor a ţărilor de origine romana în
consiliile europene şi a marilor puteri.Următorul eveniment care ţine de obsesia de naţiune
este reprezentat deRegulamentele Organice care au un efect de durata datorită perioadei în
care aintrat în vigoare aproximativ în aceiaşi vreme în Moldova şi Ţara Româneasca este
înfiripare ideii de unificare a ţărilor.Revoluţia română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile
în care părţi din teritoriulnaţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine
(Transilvania,Bucovina), în timpceMoldovaera constrânsă să accepte protectoratulRusiei
ţariste, iar Muntenia,suzeranitateaImperiului Otoman. În Moldova, mişcarea revoluţionară a
avut un caracter paşnic, ea mai fiind denumită în epocă şi revolta poeţilor şi s-a concretizat
printr-o petiţie înmartie 1848şi printr-un program înaugust 1848. Petiţia cuprindea 35 de
puncte şi a fost redactată, decătreVasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluţionari
moldoveni care a avutloc la hotelul Petersburg dinIaşi, cu ştirea domnitoruluiMihail Sturză,
în data de27martie. Aceasta "petiţiune a boierilor şi notabililor moldoveni" avea un caracter
33
Clasa: a XI-a G
moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturză, care era presat deprezenţa trupelor
ruse la graniţă. Simţind pericolul unei mişcări şi în Moldova, subinfluenţa celor de afară,
domnitorul însuşi le-a cerut petiţia. În Transilvania mişcarea românească a avut un caracter
preponderent naţional. Oparte din români au aderat la revoluţia burgheză maghiară. Dieta de
la Cluj a avut in componenţa ei şi câţiva români, iar apoi cea de la Debreţin ceva mai
mulţi.Burgezia maghiară revoluţionară, care a pus pe picioare o armată bine organizată,a
căutat să-şi impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fostreprimate toate
mişcările de împotrivire ale românilor, saşilor şi ungurilor rămaşifideli Casei de Habsburg. La
29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unireaTransilvaniei cu Ungaria, fapt care a
nemulţumit deopotrivă părţi importante aleromânilor ardeleni, ale saşilor şi maghiarilor.
Însuşi poetulSandor Petöfise ridicase împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria,
argumentând că în Dieta careluase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români şi
24 de saşi. Înmartie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai
apoi înUngaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat
naţionalindependent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă
deburghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizatde
Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă aţării, ba tocmai
prin omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni şi prinimpunerea unei singure
limbi oficiale. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat
naţional maghiar şi au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care
îi preocupau. Adunarea românilor transilvănenia avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind
cunoscută ca Adunarea de la Blaj. Seformează în Munţii Apuseni o armată de voluntari
români condusă deavocatulAvram Iancu. Aceştia reuşesc două victorii importante împotriva
armatelor maghiare laAbrudşiMărişel. Pe lângă români se ridicaseră şi croaţii dar nici ei
nudoreau să facă parte din statul ungar.Nicolae Bălcescus-a dus chiar la Budapestapentru a
încerca aplanarea conflictului româno-maghiar dar Kossuthşi membriinobilimii maghiare au
refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta delaŞirialângă Arad, armatele ungureşti
fură cu totul zdrobite de ruşi, iar Ungaria şiArdealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit
prevederilor Sfintei Alianţe.La întrunirea organizată de revoluţionarii munteni pentru a
discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulţi fruntaşi şi-au exprimat dorinţa
de a participa lareuniunea programată de revoluţionarii români transilvăneni.
Unii revoluţionarimunteni caDumitru Brătianuau reuşit să ajungă la Blaj înainte ca
autorităţile săimpună măsuri restrictive. LuiNicolae Bălcescuşi celor care au solicitat
eliberareaunui paşaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul
maremanifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autorităţile au răspuns prinridicarea
unui zid poliţienesc. Totuşi unii revoluţionari munteni au reuşit să ajungă laBlaj. Mai
favorizaţi de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la
Blaj:Alexandru Ioan Cuza,Gheorghe Sion,Alecu Russo,Lascăr Rosetti,Petrache Cazimir ,Nicolae
Ionescu,Vasile Alecsandri,Costache Negri. În Ţara Românească, revoluţia s-a bucurat de mai
mult succes ca înMoldova,deoarece tinerii revoluţionari munteni, spre deosebire de cei
moldoveni, au încercattraducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe
intelectualii maide seamă din acea vreme, precum şi o parte a administraţiei şi
armatei.Războiul de Independenţă al României dintre anii 1877-1878 a fost un pasimportant
al României spre unificarea deplină. România s-a folosit de
luptă dintreImperiul Otoman şiImperiul Ruspentru a-şi declara independenţa faţă de celedouă
mari puteri (puterea suzerană eraImperiul Otomaniar puterea protectoareeraImperiul Ţarist) şi a
deveni un actor important înBalcani.România a participat la război cu o armată de 58700
oameni şi 190 de tunurimoderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000
persoane. Curajulşi abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri
în presaromânească, în presa străină şi de către personalităţi europene precum
34
Clasa: a XI-a G
marchizulGramez de Wardes, PrinţulGorceakovsauIzzet Fuad Pasa. Edificatoare în acest sens

sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă cătreagentul diplomatic al
României laViena,Ion Bălăceanu, care spunea: "România aparticipat la războiul din 1877-
1878 în modul cel mai activ şi mai onorabil, ea aadus servicii de seamă acţiunii militare dusă
în comun. În timpul cât s-au purtatlupte, România a avut în chip notoriu şi oficial rolul unui
stat aliat şi nu a precupeţitnimic pentru a-şi îndeplini cu lealitate acest rol."Participarea
României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stata însemnat egalitatea
juridică cu toate statele suverane, având o adâncăsemnificaţie morală pentru că a ridicat
conştiinţa naţiunii române libere şi a permisrealizarea în perspectivă, atunci când istoria a
permis-o, a Marii Uniri de la1918.Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor
populaţii balcanice de subdominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state
moderne într-oepocă de afirmare a spiritului naţional.Unirea de la 1 decembrie 1918
reprezintă evenimentul principal al istoriei Românieişi totodată realizarea unui deziderat al
locuitorilor graniţelor vechiiDacii, unireaTransilvaniei cuRomânia. Ziua de1 decembriea
devenit după evenimentele dindecembrie1989 Ziua Naţională a României.Alba Iulia,
faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă de cătreConsiliul NaţionalRomân Central, care
avea sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pereprezentanţii poporului românesc
din Transilvania pentru două pricini. La1noiembrie 1599,Mihai Viteazul, biruitor la Şelimbăr,
îşi făcuse intrarea triumfală înAlba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Cetatea a fost capitala
domnitorului în timpulscurt cât reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La
1784, peacelaşi platou al Cetăţii, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată înurma
condamnării lor.Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare
dincele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-setextul
Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau că Unirea să sefacă pe baza
proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şidelegaţii sosiţi din
Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii,lucrând sub influenţa
Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea destările politice din vechiul Regat al
României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele
de vedere prea intransigenteşi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a
explicat că enecesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate că într-o singură zi, sau într-
osingură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şisă
înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constatanecesitatea
unei epoci de tranziţie.Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: „Adunarea naţională a
tuturor românilor dinTransilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor
îndreptăţiţila Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor
români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi
dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins întreMureş, Tisa şi
Dunăre.”Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor
până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoareleconlocuitoare,
deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim curatdemocratic pe toate terenurile
vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie deocrotire a muncitorimii industriale.
Adunarea naţională doreşte că Congresul depace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru
naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea
raporturilor internaţionale.Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei
austro-ungare, penaţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi
ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în
acestrăzboi pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumireaşi
admiraţia să tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanuluiau scăpat
civilizaţia din ghearele barbariei.La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea
unanimă a rezoluţiei, UnireaTransilvaniei cu România era săvârşită.De-a lungul timpului
35
Clasa: a XI-a G
aceste moduri au evoluat, acum aceste dispute şi teme sunttratate în diverse conferite şi
simpozioane
5.2 Din Punct de vedere literar

 Vasile Alecsandri(21 iulie 1821-22 august 1890) care aparţine clasicismului
 Mihai Eminescu(15 ianuarie 1850-15 iunie 1889) care aparţine romantismului
 Nichita Stănescu(31 martie 1933-13 decembrie 1983) care aparţine neo-
modernismului.
5.3 Vasile Alecsandri

Alecsandri spunea despre creaţia lui: „ La sfârşitul a trei-patru ani posedam omare
amestecătura de versuri deformate de gura cântăreţilor, de legendecantate,de piese confundate
într-o dezordine înspăimântătoare,dar pietrelepreţioase erau acolo sub mâna mea; nu trebuia
decât să le lustruiesc, să lepun la locul lor de la început, să le inlantuesc corect,pentru a
reconstruivechiurile giuvaeruri poetice ale strămoşilor noştri.”
Din opera lui Vasile Alecsandri noi am ales doua poezii care ilustrează
douăevenimente extrem de importante ale secolului IX: Unirea moldovei cu Ţararomâneasca
şi Câştigarea independenţei fata de puterea suzerana,ImperiuloToman şi puterea
protectoare,Imperiul Ţarist.Poezia care ilustrează măreaţa unire a lui Cuza este desigur: Hora
Unirii.
Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!

Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul nu-i putere

La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă

De-o faptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.
36
Clasa: a XI-a G
Vin’ la Milcov cu grăbire

Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
Aceasta horă este scrisă în 1857 cu doi ani înaintea marii uniri. Ea reprezintă
oinvitaţie la un dans specific acestui neam, dans care are menirea de a sărbători unireacelor 2
principate, unire care de acesta data se face cu pană şi nu cu sabia. Aceastapoezie mai
subliniază încă o dată caracterul popular al creaţiei lui Alescandri.
Aşadar Alecasandri ne oferă prin impresionantul lui talent deculegător o viziune
inedita a obsesiei identitare în secolul al 19. Îl putem numi pe Alecsandri cu certitudine
poetul revoluţionar; el s-a născut în 1821, a avut roluri importante în revoluţia de la 1848 şi
desigur în marea unire.
5.4 Mihai Eminescu

:”Eminescu nu ne poate fi niciprezentat, nici arătat, el poate fi doar descoperit”
Mircea Cartarescu
Poeziile pe care le-am ales sunt: ,,Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie” si ,,La
mormantul lui Aron Pumnul”.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,
37
Clasa: a XI-a G
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
La mormantul Lui Aron pumnul
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta ;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un lucefăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea !
Metalică, vibrândă a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţa şi sună întristat ;
Căci ah ! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă ne-a lăsat !
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt şi mare,

Colň unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Centoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori !
Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colň, în Eliseu!...
În ambele poezii Eminescu face referire la trecut. În prima poezie el doreştetarii un

viitor la fel de glorios ca şi trecutul ei! El aseamănă tara cu o stâncăcare rămâne neclintita
deşi valurile o izbesc cât pot ele de puternic. În a douapoezie el face referire la un mare
roman, un roman la al cărui moarte plânge o întreagă ţară, oamenii, clopotele până şi
Bucovina cu toate elementele ei.Observăm viziune extrem de subiectiva asupra trecutului pe
care Eminescu oarată în ambele poezii fata de Alecsandri a cărui poezii aveau un caracter
istoric mult mai accentuat.Obsesia identitara se schimba la Eminescu fata de Alescsandri,
devenind oobsesie mai mult teoretica şi nu practica aşa cum era la Alescandri. Asta nu
38
Clasa: a XI-a G
înseamnă însă ca trăirile Eminesciene în această privinţă sunt mai slabe decâtcele a lui
Alecsandri.
5.5 Nichita Stanescu

Nichita Stănescu este încă şi astăzi un poet controversat. NicolaeManolescu spune
despre el în Istoria critică a literaturii române: „El a construitun model(poezia
metalingvistica), un tip genetic de lirism.
Nichita Stănescu spunea: „Este foarte greu să translezi în noţiuneceea ce nu are
caracter noţional. Poezia nu are caracter noţional, deşifoloseşte noţiunea ca şi cărămidă în
construcţie. Sensul ei final este unsens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda
materialul cu sensulmaterialului este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.”
Însă tot Nichita spunea că „dacă m-aş fi gândit la tot ce au spus criticiică m-am
gândit, nu aş mai fi scris nimic”, de aceea cred că este şi aşacontroversat.
Poeziile Stănesciene care tratează obsesia identitara a romanilor sunt: „Grosimea
Pământului” şi „N-au murit în zadar!”.
N-au murit în zadar

N-au murit la Plevna în zadar
Străbunii din legende şi din poveşti,
O dovedesc prea clar cuvintele: Sunt, Eşti
N-au murit în zadar

Părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti,
O dovedeşte prea clar
Vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti.
În Ţara n-au murit în zadar

părinţii noştrii cei tineri, cereşti.
Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar:
Sunt, Eşti.
Grosimea pamantului
De la o vreme pământul are în jos

osul bunicului meu cel mai frumos
şi mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoşului oarecare.
Unde se sfârşeşte pământul,
în jos, se începe gândul.
Totul e plin de strămoşicare ne ţin pe umerii lor victorioşi.
Mă uit la mine, mă uit la tine
şi văd pomii pe care-i vom ţine
crescut în pământul de deasupra şi viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoşi ai celor care vor fii.
39
Clasa: a XI-a G
Identificam cu uşurinţă în aceste poezii limbajul specific lui Stănescu şi alaceste poezii
metalingvistice inventate de el. Poeziile de fata ilustreazăambele aceeaşi idee şi anume ca
întreg pământul ba mai mult însăşi noţiunilede timp şi spaţiu aşa cum le cunoaştem astăzi
sunt clădite pe umeriistrămoşilor noştri şi pe consecinţele fiecărei acţiune a lor şi că
noireprezentăm cărămizile pe care urmaşii noştri îşi vor clădi propriul destin. Voi încheia
discuţia despre Stănescu cu citatul meu preferat: „Vreau să vă spunun lucru, cu riscul de a mă
repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred căexistă poezie.
Observam că aceste poezii care tratează obsesia identitara sau careilustrează patriotismul
în diferitele lui forme nu au o valoare foarte marestilistica şi nu au reprezentat comori lirice
pentru critici (aşa cum s-a-ntâmplatcu pastelurile lui Arghezi, Luceafărul lui Eminescu şi
Elegiile lui Stănescu) însăele poartă o impresionantă încărcătura sentimentala care stârneşte
în noisentimentele cele mai nobile. Datorită faptului că aceste poezii sunt încăcapabile să
trezească în noi ceva nebănuit noi credem în actualitatea obsesieidentitare a romanilor.
CAPITOLUL 6
Iluminismul,umanismul si marii cronicari moldoveni
6.1 Iluminismul romanesc

Iluminismul românesc se
identifică în mare măsură
cu Școala Ardeleană și cu
reverberațiile ei transcarpatine.
Acest iluminism a stat în serviciul
idealului național, la a cărui
fundamentare a contribuit
hotărâtor. Iluminismul românesc
va recurge, la rândul său, la
argumentele istorice în favoarea
unor revendicări politice.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a
românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul
secolului al XIX-lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente științifice pentru afirmarea
drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe
planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a
românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul
secolului al XIX-lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente științifice pentru afirmarea
drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe
planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Inceputiri
40
Clasa: a XI-a G
În Țările Române iluminismul se manifestă

cu întârziere din cauza dominației străine și
feudalismului autohton. Din punct de vedere
politic avusese loc revoluția lui Tudor
Vladimirescu.
Se manifestă original în următoarele aspecte:

 Are caracter militant, social și
național, fiind atașat de valorile
naționale și chiar locale.
 Nu este reformist, are caracter moderat.
 Culturalizarea este foarte puternică.
 Se manifestă mai puternic în Transilvania între 1750-1850, deoarece burghezia era
mai dezvoltată în Transilvania și era legată de interesele naționale. Aici, burghezia era
nemulțumită de lipsa de drepturi sociale și politice ale poporului român, aspect care
vine din 1437, când se semnase „unio trium nationum”, act care excludea participarea
românilor de la viața social-politică.
 Și-a găsit expresia cea mai fidelă în Școala Ardeleană, care a reprezentat prima scoală
de patriotism exemplar a românilor din Transilvania. Numele de școală face referire la
sensul de organizare.
 Programul politic al Școlii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791 intitulat
„Supplex Libellus Valachorum Transilvanie” trimis împăratului Leopold al II-lea prin
care se cerea recunoașterea românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu
celelalte. Deci, în primul rând Școala Ardeleană a fost o mișcare de eliberare socială
și națională. 　
Această mișcare culturală a stimulat: studiul istoriei și al limbii române, dezvoltarea științelor
naturale și a învățământului.　　　
Reprezentanții Școlii Ardelene au acționat în două direcții:
1. Cu un pronunțat caracter iluminist, așa numita direcție obștească care urmărea emanciparea
maselor populare prin cultură, mai ales a țăranilor. În acest sens s-au înființat aproximativ
300 de școli în limba română, Gheorghe Șincai fiind inițiator și director. S-au scris abecedare,
aritmetică, calendare sătești și manuale de economie practică.
2. Direcția erudită a constat în publicarea de lucrări de istorie și filologie. În studiile de istorie se
acordă interes procesului de formare a poporului român și a limbii române. Date filologice și
demografice privind originea latină a limbii și a poporului român.
Lucrarile folologice
 Samuil Micu și Gheorghe Șincai au scris „Elementa linguae daco-romane sine valachicae”.
 Petru Maior scrie lucrarea „Dizertație pentru începutul limbii române”.
 Samuil Micu, Petru Maior și alții scriu Lexiconul de la Buda, primul dicționar etimologic al
limbii române
Continuitatea si unitatea sa etnica
41
Clasa: a XI-a G
Studiile lingvistice își propuneau să demonstreze originea latină a limbii, punându-se în

discuție următoarele probleme:
 Înlocuirea alfabetului chirilic (slav) cu cel latin.
 O ortografie etimologică.
 Purificarea lexicului de toate elementele străine limbii latine.
 Îmbogățirea vocabularului prin neologisme din limbile romanice. Aveau idei exagerate
precum eliminarea cuvintelor nelatine din limbă sau propagarea originii pur romane a
poporului român. Acest fenomen s-a numit „purismul în limbă” și a plecat de la ideea că
romanii îi distruseseră pe daci complet, iar limba coloniștilor daci (latina) s-a păstrat în forma
ei cea mai pură. Mai târziu Hașdeu va combate teza exterminării dacilor în articolul „Perit-au
dacii”.
Reprezentanții școlii au fost istorici, filozofi, cărturari, astfel că ei prelungesc umanismul
cronicarilor în atmosfera înnoitoare a iluminismului. Idei iluministe continuă să apară în toată
prima jumătate a secolului XIX în operele unor autori ca: Poeții Văcărești, Dinicu Golescu,
Costache Conachi.
Grupul statuar „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca, reprezentându-i pe

Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior.
Gheorghe Șincai
6.2 Umanismul romanesc

Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române. În
comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu.
Explicația pentru acest fapt a fost considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși
această idee nu a rămas neatacată.
In Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor unguri și
sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană. În Moldova și Țara
Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor
sale caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din
secolul precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean,
și Petru Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585.
42
Clasa: a XI-a G
Printre umaniștii transilvăneni au fost Toma Pellei – adept al lui Erasmus din

Rotterdam – Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Gaspar Heltai, Johannes Sommer, Filip
More din Ciula, Martin Hacius din Hațeg, Mihai Valahul din Ciac și Mihai Halici („nobil
român, cetățean din Caransebeș”).
În Țara Românească s-a remarcat drept umanist Udriște Năsturel, caracteristică fiind
predoslovia unui Penticostar publicat la 1649, pentru călugării din Țara Românească și de
la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Ulterior, într-un Tratat despre dărnicie, în tipic
stil umanist, el făcea recurs nu la textul biblic, ci la clasicii antichității, printre
ei Aristofan, Homer, Platon, Suetoniu și Plutarh. În timp ce a tradus Imitatio Christi în
slavonă, Udriște Năsturel este și autorul unei traduceri reușite în română a romanului
hagiografic Varlaam și Ioasaf. Alte figuri de umaniști ai secolului al XVII-lea au fost
spătarul Constantin Cantacuzino, în Țara Românească, și Grigore Ureche, Miron
Costin, Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir, în Moldova.
Originea intarzierii
În lumina faptului că intelectuali români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca veche,
în latină și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, intelectualul Virgil Cândea a
argumentat că originea decalajului în adoptarea umanismului de către țările române era
situarea acestora din punct de vedere spiritual și politic în lumea bizantină, chiar la mult timp
după Căderea Constantinopolului, ceea ce N. Iorga a denumit „Bizanț după Bizanț”. Mai
mult, adoptarea umanismului era în vest o revoltă a orașelor împotriva orânduirii feudale,
deci un fenomen al ascensiunii burgheziei, în timp ce în cadrul Imperiului otoman ar fi putut
produce o schimbare a statutului autonom al țărilor române în raport cu imperiul.
6.3 Ion Neculce

Ion Neculce(n.1672 Moldova–d. 1745, Târgu Frumos, Iași, Moldova)a fost
un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în perioada
domniei lui Dimitrie Cantemir.
Biografie
.Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii Mici (azi Ion Neculce) din județul
Iași. Tatăl său a fost Enache Neculce vistiernicul, se pare grec de origine, iar mama - Catrina
era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.
Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În
anul 1686, un podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de ostași care execută o
incursiune pe teritoriul străin cu scopul de a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a
ucis pe Enache. Catrina cu copiii (mai avea două fete) a fost nevoită să plece în Țara
Românească, pentru a se adăposti la rudele de acolo, la stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea
mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi stolnicul.
În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de postelnic. În 1700 era vătaf de aprozi,
apoi devine vel-agă ( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului poliției), fiind însărcinat cu
găzduirea solului polon Rafael Leszczynski în Iași. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Maria,
fiica biv-hatmanului Lupu Bogdan,nepoată de soră a lui Dimitrie Cantemir.
Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de vel spătar, și, după ce a stat retras un timp, a
fost făcut mare hatman (1710-1711) de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea
lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii.
43
Clasa: a XI-a G
După ce rușii au pierdut războiul, în bătălia de la Stănilești (1711), Neculce a trecut cu

Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, capătă învoirea de a intra
în Moldova , sub domnul Mihai Racoviță. "Atunce [zice Neculce] și mie mi s-au isprăvit
ferman de la Poartă de pace. Și-am venit la pământul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2
ani la Moscu și 7 ani în Țara Leșească, cu multe valuri și supăr, care nu le mai poci înșira cu
condeiul meu" A trăit la moșia sa din Boian.
A primit marea dregătorie de vel vornic al Țării de Sus, acordată de Grigore al II-lea Ghica,
în 1731. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde
spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un
an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat în anul 1744.
În lucrarea sa „Istoria literaturii române”, istoricul Gheorghe Adamescu spune: „Neculce a
fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot
așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă
în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă
țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși
zice - și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”.
Opera
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare -
este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai
totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul
la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani și a lucrat la Letopiseț până în anul
1744.
În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare
aflate pe la alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui
Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință,
câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că
au fost scrise în inima mea".
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu audzite
din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se cuprind o
serie de tradiții relative la diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor și
poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul
Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui
Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru
Rareș de Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre care vorbește Neculce în cursul cronicii
sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică
Dintre toți istoricii și criticii literari, numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce
ca având un "ton bârfitor și moralizator.” Iată un exemplu de "bârfă" a lui Ion Neculce, cu
referire la Dumitrașcu-vodă, dat de G Călinescu în Istoria literaturii... (op.cit.): "și era om
nestătător la voroavă, telpiz, amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad; și după
aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad; eară el aice își luase o
fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; eară pre fată o chiema Anița , și
era țiitoarea lui Dumitrașco-vodă..." Criticul literar Șerban Cioculescu apreciază (op.cit.,p.92)
că: "Neculce nu a putut fi imparțial și obiectiv, fiindcă a suferit prea mult în copilărie și
tinerețe de disprețul acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe niște "rude sărace" și
mezaliate."
Cronica lui Ion Neculce ni s-a păstrat într-un număr de 14 copii manuscrise, dintre care cel
mai vechi, cu intervenții ale autorului, nedatat, este ms. B.A.R.P.R. nr. 253, folosit și
de Mihail Kogălniceanu, la alcătuirea primei sale ediții din 1845.
44
Clasa: a XI-a G
6.4 Grigore Ureche

Biografie
Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând
funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii
la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. A avut
ca frate pe Nicolae Ureche spătarul.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala
Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile
clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai
întâi ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare
spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de
Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă
de la mănăstirea Bistrița din Moldova.
Opera
Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au
descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la
Aron vodă) a fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între
anii 1642-1647. Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica
Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea
faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii
cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de
demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute
și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și
creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind
începutul istoriografiei în limba română.
Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la
baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând
versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte
Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate,
unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral
sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail
Kogălniceanu.
Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie
à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările
cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de
dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica
de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru
neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a
promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță
cu Polonia.
Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi
(„așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu
al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face
45
Clasa: a XI-a G
unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le
zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier;
fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am
socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două
cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a
moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.
A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română,
de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.
N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:
a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”;
b) țel patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple și vede
necesitatea ca românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare;
c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o luptă,
moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”;
d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i subordonează
faptele. Iliaș-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar
dinăuntru lac împuțit”. Ștefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz.
Portretul lui Ștefan cel Mare
Lui Ștefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de lumini și umbre,
căci cronicarul nu se sfiește să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un
războinic de dragul războiului decât un patriot). Celebru este finalul portretului, în care
moartea voievodului este prezentată secvențial:
a) împrejurările morții lui Ștefan (anul, luna, ziua);
b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) și cel moral, alcătuit
dintr-o enumerare de însușiri: impulsiv („mînios și degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori
nedrept cu boierii („deseori la ospețe omorîia fără giudeț”), dar bun gospodar („și lucrul său îl
știa a-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meșter”), știind să-și transforme
chiar înfrîngerea în victorie („…că știindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);
c) sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă a domnitorului);
d) participarea naturii la durerea generală;
e) o scurtă și precisă informare istoriografică.
Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul
bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.
Cronologie
 1591 - 1595 – Este perioada în care trebuie situată ivirea pe lume a lui Grigore, fiul lui Nestor
Ureche (ce aparținea unei familii atestate încă din vremea lui Ștefan cel Mare) și
al Mitrofanei. Tatăl său vindea cai de rasă Curții domnești și avea în
arendă stărostia Rohatinului în Polonia. Pentru serviciile aduse Crăiei a dobândit indigenatul
devenind, cum va fi și fiul său, nobil polon. A militat pentru politică filo-polonă
și antiotomană.
46
Clasa: a XI-a G
 1592 – Nestor Ureche este numit mare logofăt al Moldovei de Aron Vodă, la mazilirea

domnului conducând treburile țării.
 1611 – Se presupune că din acest an datează înscrierea lui Grigore „în școlile de arte liberale
din țara coroanei Poloniei” (Miron Costin), mai precis la literatura latină, retorica, poetica și
filosofia pe textele autorilor latini, la aceștia adăugându-se și clasicii greci. Ansamblul
științelor laice era compus din trivium (gramatică,Cantacuzino, stolnicul|Stolnicul
Cantacuzino]]).
o Tatăl său se intitulează „guvernator” al Moldovei. Era un om cult pentru vremea sa,
purtând corespondență diplomatică în latină. Este și autorul unei lucrări hagiografice.
 1612 – Ținând partea Movileștilor împotriva lui Ștefan Tomșa, Nestor Ureche se află în
pribegie în Polonia, unde devine membru al asociației Frăția ortodoxă ucraineană de la Liow.
 1613 – Nestor Ureche ajunge mare vornic al Țării de Jos, fiind o persoană cu mare autoritate.
Este adevăratul conducător al Moldovei în vremea lui Al. Movilă.
 1617 – Tatăl cronicarului moare și este înhumat la ctitoria sa, Mănăstirea Secu.
 1628 – Întors în Moldova, Grigore, care moștenise cea mai mare parte a imensei averi a
părintelui, este numit logofăt al treilea de către domnul Miron Barnovski (al cărui cap avea să
se rostogolească pe pietrele Constantinopolului cinci ani mai târziu), funcție încredințată doar
oamenilor cu carte, fiindcă acest slujbaș trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna
lângă domnu, credincios la toate tainele domnului și cărți ori den țară, ori de la prieteni de
unde ar veni, toate în mâna lui mărgu și cu învățătura domnului de la dânsul iese răspunsurile
și pecetea țării în mâna lui”, cum ne informează Misail Călugărul.
 1631 – Grigore Ureche devine spătar sub domnia lui Alexandru Iliaș, împotriva căruia va
complota mai târziu, cum consemnează Miron Costin. Scapă de decapitare, punând la cale
cu Vasile Lupu răscoala prin care Iliaș a fost alungat, iar Batiște Veveli, stefnicul, dat
mulțimii care l-a sfâșiat.
 1634 – Ajuns domn, Vasile Lupu îl păstrează în funcția de mare spătar. Devine om de
încredere al acestuia, dându-i sfaturi în probleme de politică externă.
 1642 – Este numit mare vornic al Țării de Jos, dregătorie pe care o deține până la sfârșitul
vieții. Probabil acum își începe opera.
 1647 – Cel dintâi cronicar moldovean trece la cele veșnice; este
înmormântat la mănăstirea Bistrița, lăsând posterității
manuscrisul Letopisețul Țărâi Moldovei, de când s-au
descalecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor care scrie
de la Dragoș vodă până la Aron vodă.
Aprecieri critice
George Calinescu
„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă
izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub
care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să
prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile
Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată
47
Clasa: a XI-a G
experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost
extraordinară.” [...] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche
se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin
foșnitura și aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce și
cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice...
Ion Rotaru
„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore
Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte,
vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost
nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să
nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a
povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei
au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El,
cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate»,
anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre
urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-
se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să
stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”
Elvira Sorohan
„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe axa
timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va
institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest
prim cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei,
primul nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului
însă se recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale
istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea
istoriei.”
Nicolae Manolescu
„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după
redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulație.
Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de noutate
și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a
izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate
preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră,
un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece
a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de inocență populară a stilului, o
operă clasică a prozei istorice.”
48
Clasa: a XI-a G
6.5 Miron Costin

Biografie
Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu Costin (cf. Vita Constantini
Cantemyrii ar fi avut origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu Costin a
fost postelnic al doilea sub Radu Mihnea și hatman sub domnitorii Alexandru Iliaș și Moise
Movilă[6]; totodată a fost un apropiat al domnului Miron Barnovschi, care era rudă cu soția
sa. Îl însoțise pe voievod la Țarigrad, unde acesta fu ucis în 1633, din cauza
pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a fost eliberat din închisoare ca să
înmormânteze trupul decapitat și a fost ispravnic pentru averea lăsată de Barnovschi.
Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la moartea sa în
1691. În acest an[Când?] are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă și pe
munteni și pe moldoveni. Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă, vestește că
oști cazace vin în ajutorul leșilor. Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa află adevărul și pune
gând rău domnului și hatmanului. Moise Movilă vodă și Iancu Costin fug în Polonia
împreună cu familiile.
Fostul hatman ia în arendă, în 1634, moșia Nowosilka Nowa, aproape de localitatea Bar din
Polonia. În anul 1638, Dieta polonă acordă, la
recomandarea regelui, indigenatul polon lui Iancu Costin
- bărbat însemnat în Moldova și fiilor săi, pentru însemnatele
servicii aduse Crăiei, între care la loc de cinste se situează
evitarea cuceririi de către Abaza Pașa și a cetății Camenița. De
altfel, boierul moldovean se arată destoinic și în treburi
diplomatice, mediind între reprezentanții polonezi și cei
al Țarigradului, așa cum făcea și un frate al său, care locuia
în Muntenia, de unde se presupune că venise și familia
Costineștilor. În anul 1647, tânărul Miron își începe studiile la
colegiul iezuit de la Bar și le continuă la cetatea Camenița,
remarcându-se atât prin inteligență, cât și prin noblețea
trăsăturilor. Ca și Grigore Ureche, distinsul cărturar cunoaște
profund valorile antichității, își însușește, pe
lângă polonă și rusă, limbile latină și greacă. Iubește istoria, cunoaște retorică și poetică.
În 1650 moare Iancu Costin. Miron Costin s-a căsătorit cu Ileana Movilă (1633-1691),
nepoată a domnitorului Simion Movilă.
Ca nobil polon, în 1651, Miron este înrolat în armată, în oastea regelui Ioan Cazimir, și luptă
împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnițki, răsculați contra polonilor, și a aliaților tătari ai
acestora, la Beresteciko, lângă cetatea Camenița, unde se retrăseseră elevii colegiului de la
Bar.
În 1653, către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, Miron și frații săi revin în Moldova. Își
începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va
elogia în Letopisețul său, arătând: „Toma vornicul și Iordache visternicul, care capete de-
abea de au avut cândva această țară sau de va mai avea”. Acum primește și prima misiune
49
Clasa: a XI-a G
diplomatică, fiind trimis la starostele Cameniței să obțină ajutor împotriva lui Gheorghe

Ștefan, care amenință tronul șubrezit al lui Vasile Lupu. Noul domnitor Gheorghe Ștefan îl
numește sluger (boier care se ocupa de aprovizionarea cu carne a Curții și a oștii), 1658 și îl
trimite în misiune diplomatică în Țara Românească, spre a negocia un pact antiotoman cu
vodă Constantin Șerban Basarab. Urcă rapid scara ierarhică, devenind paharnic,
apoi pârcălab de Hotin (1660-1664) și participă în 1659 la campania împotriva
lui Rakoczi în Transilvania.
În 1661, domnitorul Istratie Dabija îl trimite în solie la Ioan Cazimir, regele Poloniei. În 1663
trece cu oastea lui Dabija vodă prin Muntenia spre a lua parte la războiul turco-austriac și
vede ruinele podului lui Traian.
I se acordă, 1664, titlul de mare comis, în 1667, Iliaș Alexandru vodă îl înalță la rangul de
vornic al Țării de Sus, iar doi ani mai târziu, Gheorghe Duca vodă îl numește mare vornic al
Țării de Jos, rang acordat și lui Grigore Ureche.
Este trimis, 1671, de domnul Ștefan Petriceicu în solie la hatmanul Ioan Sobieski (viitorul
rege al Poloniei), cu care Costin avea strânse relații.
În 1672 este perioada în care compune poemul filosofic Viiața lumii. Are loc vestita întâlnire
cu marele vizir Ahmed Köpröli care, după cucerirea Cameniței, îl întreabă pe marele vornic
dacă moldovenilor „Pare-le lor bine că au luat împărăția cetății Camenița, au ba?” Patriotul
Miron Costin răspunde lapidar, dar clar, cum consemnează Neculce: „Suntem noi moldovenii
bucuroși să să lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să
să lățască.” Îl convinge pe vizir să renunțe la intenția de a ierna oastea otomană în
Moldova, „că-i țara săracă”. Începe traducerea scrierii Origines et occasus
Transsylvanorum (Lyon, 1667) a lui Laurențiu Toppeltin de Mediaș.
În Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei îi sunt tipărite versurile despre originea
românilor și Apostroful.
Când Ioan al III-lea Sobieski este ales rege (1674), Dumitrașcu Cantacuzino, domnul
Moldovei, îl face mare logofăt. Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în
Polonia. În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul îl întâmpină pe Ioan Gninski,
marele sol polon care îndeplinise misiuni diplomatice în Franța, în Danemarca și în Rusia,
aflat în drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej se pare că i-a
înmânat Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei (Cronica polonă), dedicată prietenului
său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă de epistolă, încearcă demonstrarea
romanității poporului nostru și a latinității limbii, având drept scop, nemărturisit direct, să-i
determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul otoman. Oferă astfel creștinității,
înaintea Descrierii Moldovei a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria, geografia
și organizarea politică a românilor.
Scrie „Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...” (1675), mult mai analitic
decât acela al lui Ureche, pe care îl continuă.
Miron Costin îi cere, în 1680, lui Sobieski să se ridice la luptă împotriva turcilor. La
izbucnirea războiului între creștini și turci, cu prilejul asediului Vienei din 1683, logofătul se
află în tabăra otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în aceasta începutul
declinului Imperiului Otoman. La întoarcerea de la Viena, Duca vodă și boierii săi sunt luați
prizonieri de leși, dar cărturarul se bucură de protecția regelui care îi pune la dispoziție unul
dintre castelele sale de lângă orașul Stryi, unde Miron Costin rămâne aproape doi ani și
desfășoară o activitate cărturărească. În 1684, boierii pribegiți în Polonia îi cer regelui
Sobieski, printr-un memoriu redactat de diplomatul Costin să elibereze Moldova de sub turci
și să le garanteze drepturi similare celor ale șleahticilor, limitând despotismul domnilor
moldavi. Tot din acest an datează „Istoria în versuri polone despre Țara Moldovei și
Munteniei (Poema polonă)”, amplă scriere având 750 de versuri pe care o dedică
binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-lea. Este o operă artistică, având drept model
50
Clasa: a XI-a G
poemele poloneze ale vremii, și drept scop obținerea sprijinului în luptă împotriva turcilor.
Dă explicații cu parfum de legendă stemelor, recurge la ficțiune, îmbină narațiunea cu
descrierea - de o mare frumusețe - a minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă
aeriană parcă, anticipându-l pe Nicolae Bălcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta imagine a
Ardealului. Fratele său Velicico, revenit mai devreme în Moldova, îi transmite, în 1685,
invitația domnului Constantin Cantemir de a se întoarce în țară. Știindu-l prieten cu polonezii,
vodă îl numește staroste de Putna, cât mai departe de granița Crăiei. Este în foarte bune relații
cu bătrânul oștean neștiutor de carte, ajuns conducător al țării prin voia boierilor.
În 1686 are loc o nouă luptă cu turcii a lui Sobieski, moldovenii aflându-se în tabăra otomană.
Acum are loc confruntarea regelui Poloniei cu plăieșii de la cetatea Neamțu, descrisă
de Negruzzi în schița sa istorică "Sobieski și românii". Din această perioadă datează
capodopera sa, „De neamul moldovenilor”.
Relațiile cu influențabilul domn Constantin Cantemir se deteriorează. Marele cărturar cade
victimă, în 1691, intrigilor celor care-l manevrau pe vodă și sfârșește sub securea călăului în
apropiere de Roman, fără a se putea dezvinovăți. Evenimentul este relatat diferit în Vita
Constantini Cantemyrii, Dimitrie Cantemir luând apărarea părintelui său și acuzându-i pe
Costinești de complot. Mai obiectivul Ion Neculce: "Dece Cantemir-vodă, cum au înțeles acel
sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au și răpedzit într-o noapte boierinași d-è lui și slujitori,
să-i prindză pe toți pe aciie. Dece unii au scăpat în Țara Muntenească, iar pe carei i-au prinsu
i-au adus la Ieși. Și pe Velicico vornicul, după ce l-au adus la Ieși, era zavistie mai mare
despre Cupărești, împungându-să cu horba mai denainte vremi. Și avè și sâială de dânsul,
căce era mai om decât toți. Atunce în grabă Cantemir-vodă: "De vreme că te-i grăbit de l-ai
bătut, nu-l lăsa viu. Păzește de-l omoară, că d-è scapă viu, mâne, poimâne el ne omoară pe
toți." Și el încă îndat-au ascultat și l-au scos noaptea de i-au tăiat capul denaintea porțâi.
Pentru bineli ce-au dat știre Velicico lui Iordachi visternicul, de-au fugit când vrè să-l omoare
Cantemir-vodă, acum i-au mulțămit și Iordachi visternicul într-acest chip, ca un grec. Și
aflară c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde și pe frate-său, Miron logofătul, de-l
omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău și de tine și de noi.
Deci Cantemir-vodă nu ș-au socotitu viiața lui, că era trecut cu bătrânețeli, om de 70 de ai, de
numai cât nu-i sosâsă ceasul și lui, ce s-au potrivit neprietinilor și nu ș-au cruțat sufletul. Ce
ca un tiran au triimăs pe Macrei, vătavul de păhărnicei, cu slujitori din Roman de l-au luat de-
acolo, de la casa lui de la Bărboși, de l-au dus păn-în Roman, și i-au tăiat capul. Și când l-au
găsit Macrei acolo la Bărboși, atunce-i murisă și giupâneasa. Și nemic nu știè ceilalți boieri
de sfat. Că el pornisă atunce pe un ficior a lui, pe Neculaiu, să iè fata Ducăi-vodă de Țarigrad
și să gătasă și cu celalalt să iè fata lui Cantemir-vodă să s-încuscredze, și nici cu gândul nu
gândiè că i-a vini o furtună ca acie. Dzisu-i-au slujitorii, cându l-au găsit la Bărboși, să fugă,
că nu-i departe, în Neamțu, iar el n-au priimitu, știindu-să drept. Gândiè că l-or duce la leș și
s-a îndrepta, iar după ce i-au vinit Macrei, și viind zapciu după zapciu să piară, nu l-au mai
îngăduid ș-au pus de l-au tăiat în Roman. Și mult s-au rugat lui Macrei să-i ducă păn-în Ieși,
iar Macrei, ca un om rău și de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul stăpânu-său și s-au grăbit
de l-au omorât. Că de l-ar hi dus în Ieși, poate s-ar hi îndreptat și n-ar hi perit. Că multe slugi
să tâmplă la domni vrednice, de nu se grăbescu și ferescu pe stăpâni de păcat, și pe urmă cad
la laudă și despre stăpân, și despre oameni, și despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar,
nefiind de neam, n-au socotitu. Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe
ori plângè între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat.
Că, după ei, n-au trăit un an nice Cantemir-vodă ș-au murit."
Opera
 Viața Lumii - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris
cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă
scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Opera pune în circulație mai multe
51
Clasa: a XI-a G
motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri
au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate
compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum
este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nșelătoare.”
Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura consolare a omului este
credința în Dumnezeu.
 Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche –
vornicul - continuă cronica lui Ureche din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu.
La elaborarea Letopisețului, Miron Costin s-a folosit pe larg de o serie de lucrări ale
istoricilor transilvăneni și polonezi: Laurențiu Toppeltin, „Despre originea și
căderea transilvănenilor”, episcopul de Przemysl Paul Piasecki, autorul cronicii Chronika
gestorum in Europa singularium, precum și scriitorii poloni Gvagnin-Paszkowski,
Otwinowski și Twardowski (cf. N. Iorga, op. cit. p. 320). Opera are în ultima parte un
caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele.
Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise. N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii
române desprinde următoarele trăsături ale operei:
1. caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de
vedere economic, politic și social;
2. folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații fermecătoare și de replici
extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această
slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași logofătul.”;
3. aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și stratagemele diplomatice,
anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud
care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în
antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;
4. stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după model latin.
 De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată, păstrată în 29
de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un
caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii
Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile lucrării: a) afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii
țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un neam și
odată descălecați sîntu”; b) conștientizarea valorii documentului scris, care rămîne mărturie
peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești,
scrisoarea…”. Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile
sale”; c) dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul
(„om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii
sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia; d) refacerea istoriei Moldovei de la primul
descălecat, completînd astfel cronica lui Ureche; e) elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu
este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”.
Opera propriu-zisă este alcătuită din șapte capitole: I. Prezentarea geografică și etnografică à
Italiei; II. Formarea Imperiului Roman; III. Înfățișarea Daciei; IV. Cucerirea și colonizarea
Daciei de către Traian; V. Mărturii arheologice despre originea poporului român; VI. Mărturii
filologice și etnografice; VII. Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei și
întemeierea Moldovei.
A mai scris și două cronici în limba polonă:
52
Clasa: a XI-a G
 Cronica țărilor Moldovei și Munteniei

 Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (Poema polonă), 1684.
6.2 Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în
două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului
românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele
de: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost
membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de
faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de
Medici al nostru.”
Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a
fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat
în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la
Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria,
fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-
lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a
convins de decadența Imperiului Otoman.
În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l
supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul
Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al
lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o
înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În
consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a
petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.
Biografie
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în
satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie
Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși.]După alte date s-ar fi născut la
Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în
secolul al XVI-lea cătunul Silișteni din Moldova și că familia era de „origine pur
românească”[12]Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar pe care sărăcia îi făcuse luptători
dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulți,
cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le
cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i putuseră
prăda.” A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui
Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia,
nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana
Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe
moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”. Ana
Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare
logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie
Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă
Cantacuzino. În românește, principele semnează „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă
preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea. La 14 ani a fost nevoit să
plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog (gaj, amanet) al credinței
tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca
53
Clasa: a XI-a G
educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția,
Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l.greacă (în
1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a
avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. Cacavelas a aruncat
un văl de misticism asupra spiritului clar al lui Cantemir, acesta a urmărit însă în anii
maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.
Dimitrie Cantemir: Viața lui Constantin Vodă Cantemir[18](p. IX): „Portretul de la Rouen îl
arată cu ochii săi vii în fața fină, isprăvită cu o bărbie de voință. Are haina de brocart de aur a
situației sale și sabia feciorului domnesc... Dar pe buclele crețe ale perucei, sistem Ludovic al
XIV-lea, turbanul alb și albastru arată contactul cu cealaltă cultură: a Stambulului turc.”
Ștefan Lemny (op.cit., p. 236, nota 47) scrie că „Tabloul pare de negăsit în zilele noastre. A
dispărut după ce a fost expus pentru ultima oară în România, cu ocazia unei expoziții dedicate
celor 300 de ani de la nașterea lui Cantemir (notă la ed.română). Mai mult, Ș. Lemny (op.cit.,
p. 70) scrie că „Cercetări minuțioase efectuate recent de G.Ciorănescu[19] au spulberat
această iluzie, dovedind că tabloul nu este nici opera pictorului flamand Jean-Baptiste Van
Mour (sau Vanmour), nici portretul lui
Dimitrie Cantemir.” Totuși, opinia lui Lemny nu este categorică (pp. 71-72): „Analizat
exclusiv din perspectiva ținutei vestimentare, tabloul de la Rouen ar putea să-l înfățișeze pe
principele moldovean în perioada în care trăia în mediul eteroclit al capitalei otomane...”
În perioada martie-aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost ales de boierii mari, în frunte
cu Iordache Ruset, vornicul, domn al Moldovei, la 19 ani. Succesiunea evenimentelor a fost
următoarea: în 19/29 martie, un agă al vizirului aflat la Iași este adus ca „să rădic pe
Dumitrașco beizădeaoa, ficiorul lui Cantemir-Vodă în locul lui tătâne-său.” Dregătorul turc,
văzând că toți boierii îl cereau domn „au luat un căftan ș-au pus în spateli lui Dumitrașco
beizădeaoa.”[20] Dar după o domnie care a ținut mai puțin de trei săptămâni și care nu a fost
recunoscută de Poartă, turcii plătiți de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, au
impus în scaunul domnesc pe Constantin Duca (la 18 aprilie 1693)[21], instrumentul
domnului muntean. Înscăunarea lui Constantin, fiul lui Gheorghe Duca a fost anunțată de un
capugi-bașa, Mehmed Cerchez, venit la Iași, iar Dimitrie Cantemir s-a întors la
Constantinopol, împreună cu zisul dregător otoman, pentru a-și continua studiile la Academia
Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care
predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice,
elină și latină. A învățat la Constantinopol limbile orientale: turca, persana și araba, unde a
avut ca maestru pe eruditul Es'ad Efendi (D. Cantemir cunoștea 11 limbi), dar s-a inițiat și în
domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Matematicianul turc Saadi l-a
învățat limba turcă. Cu prilejul unui război turco-Austriac, soldat cu bătălia de la Zenta (10
septembrie 1697), a traversat Banatul. Cantemir a asistat la înfrângerea oștirilor sultanului
turc, conduse de marele vizir Elmas Mehmed pașa, în bătălia de la Zenta, unde turcii au fost
zdrobiți de trupele austriece conduse de Eugen de Savoia. Antioh, fratele mai mare, și-a
însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie,
adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. La
sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din
lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină,
alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă
și română, la 30 august 1698, în Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil
retoric, socotind-o minunată și "împodobită cu ritoricesc meșteșug". În Constantinopol și-a
construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700).
S-a căsătorit în 1699 cu fiica lui Șerban Cantacuzino Voievod, Casandra (1681 - 1713).
Dimitrie era în acea perioadă la Constantinopol însă a venit în grabă la Iași, unde "au făcut
nuntă domnească la 9/19 mai 1699, în tîrgu la Ieși, după obiceiul domnilor." (Ion
54
Clasa: a XI-a G
Neculce,op.cit., ref.13). Mirii s-au instalat în Iași, în curțile cumpărate de tatăl său, Cantemir
vodă de la "Gheuculeasa vistiernice<a>sa. Gheuculeasa era Simina, soția vistiernicului Vasile
Gheucă. Casandra i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria, Antioh (viitorul poet,
scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1708 - 1744)) și Smaranda. După moartea
Casandrei, din a doua căsătorie (la 14 ian. 1717), cu fiica principelui rus Ivan Iurevici
Trubețkoi, Anastasia Ivanovna Trubețkaia[22] (n.1700), a avut o fată: Ecaterina-Smaragda (n.
probabil la Petersburg, în 1720, d. la Paris în 1761) care a fost domnișoară de onoare a
împărătesei Elisabeta (Elizaveta) în 1744 și s-a căsătorit cu principele Dmitri Mihailovici
Golițîn, ambasadorul Rusiei la Viena. Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir,
ambasador al Rusiei în Marea Britanie și Franța este cunoscut ca "părintele poeziei Rusiei". A
fost necăsătorit. A murit foarte tânăr, la 36 de ani, de pleurezie, însă după alte date, de
tuberculoză. În perioada petrecută ca ambasador la Paris, Antioh Cantemir îl va întâlni pe
Voltaire.
O genealogie a familiei Cantemir, se găsește la pagina web
Despre descendenții lui Dimitrie Cantemir, Sever Zotta, în documentata sa scriere
genealogică Despre neamul Cantemireștilor (op.cit., ref. 15), oferă următoarele informații:
 Matei (n. la Constantinopol, în 18 octombrie 1703, d. 30 noiembrie 1771 la Dmitrovsk ?) a
fost ofițer în garda imperială. S-a căsătorit în 1734 cu Agripina (Agrafena), principesă
Lobanov-Rostovskii.
 Constantin (n. la Constantinopol în 29 iulie 1705, d. 19 ianuarie 1747 - căpitan în garda
imperială, s-a căsătorit în 1724 cu Anastasia (1698-1746), fiica principelui D. Galițin.
 Șerban (sau Serghei, n. la Constantinopol în 11 august 1706, d. la 24 aprilie 1780, la
Moscova), a fost ofițer în garda imperială, necăsătorit.
 Maria (n. la Iași în 29 aprilie 1700, d. la Moscova în 9 sept.1757 a fost domnișoară de onoare
a împărătesei Ana Ivanovna (rusă: Aннa Иoaннoвнa), între 1730...1740.
 Smaranda (n. la Constantinopol la 14 aprilie 1701, d. la Moscova în 20 iulie 1720).
 Prințesa Maria Cantemir ar fi fost pentru scurtă vreme, în iarna 1721-1722, favorita țarului
Petru I. (Sever Zotta, în lucrarea sa Despre neamul Cantemireștilor menționează într-o notă la
arborele genealogic "Descendența lui D.Cantemir", studiul lui L. Maikov (în rusă: Л. Н.
Maйkoв) intitulat Kniajna Mariia Kantemirova, publicat în 1897 în revista Русскaя Стaринa,
toм 89, 1897, în care se fac referiri "la raporturile ei intime cu Petru cel Mare"). În timpul
iernii 1721/1722, în timpul serbărilor legate de pacea de la Nystadt (la 30 august 1721), prin
care se pune capăt Războiului Nordului dintre Rusia și Suedia, țarul Petru I ar fi făcut o
pasiune pentru Maria Cantemir. Nu se știe dacă prințesa Maria era frumoasă. Un martor care
i-a descris înfățișarea o numește "nu prea demnă de invidiat". Un oaspete la palatul lui
Dimitrie Cantemir din Sankt-Petersburg nota despre Maria C. că era o doamnă foarte
instruită, care vorbește la perfecție greaca și italiana. În primăvara 1722 s-a aflat că prințesa
era însărcinată. Se spune că Maria Cantemir a avortat cu ajutorul medicului curții, Polikala, la
Astrahan, la presiunea țarinei. Acad. Andrei Eșanu și Valentina Eșanu pun la îndoială aceste
afirmații. Ștefan Lemny (op.cit.) arată că așa numita idilă între țarul Petru și prințesa Maria
Cantemir mai curând nu a avut loc.
Turcii l-au proclamat domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, iar Cantemir sosește în
capitala Moldovei la 10 decembrie1710, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin
Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii, dar noul domn-cărturar a încheiat
la Luțk în Rusia (azi în Ucraina, transliterat în ucr. Луцьҝ), la 13/24 aprilie 1711[27],
un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, țarul Rusiei, în speranța eliberării țării de sub
dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata
Moldovei. Conform unei scrisori a țarului adresată generalului Șeremetiev la 7 mai 1711,
întregul text al Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare a confirmat
acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Tratatul de la Luțk a fost semnat de Petru
55
Clasa: a XI-a G
cel Mare și de ministrul său, contele Golovkin. Tratatul conține 17 articole. Prin Tratat se
stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale
ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și
de ortodoxie (art.III). "După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea să fie la domn"
(art.VI). Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu
cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui
Petru Rareș.Dimitrie Cantemir a fost un admirator al lui Petru cel Mare, a dorit să introducă și
în Moldova principiile absolutismului luminat. A încercat să pună capăt rivalităților dintre
diferitele grupări boierești.A existat un conflict între Dimitrie Cantemir și boierii mari ai
Moldovei, conflict care izbucnește în timpul războiului ruso-turc din 1711. Când Dimitrie
vodă anunță că a trecut de partea rușilor, boierul Iordache Ruset îi strigă de față cu ceilalți
boieri: "Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor". Tratatul de la Luțk a fost
publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate
ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei
mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia
închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu consideră că încă din tinerețe, D.
Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei
absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor.
În luna iulie a anului 1711, Petru cel Mare i-a făcut o vizită lui Dimitrie Cantemir, la
Iași. Cronicarul Ion Neculce, martor ocular, menționează: "...caimacamii, împreună cu alți
boieri și orășeni mai bătrîni de cinste și mitropolitul cu tot clirosul, i-au ieșit cu toții înainte,
afară din Iași, și frumos tîmpinîndu-i, l-au primit cu toată inima..." Petru cel Mare, pornind pe
jos, a vizitat orașul, plimbându-se pe ulițele Iașului, întovărășit numai de trei ofițeri. Cu acest
prilej, țarul a vizitat mănăstirile Trei Ierarhi, Golia și Sf. Nicolae Domnesc, admirând și
lăudând frumusețea lor. Dimitrie Cantemir a găsit acum momentul potrivit pentru a dezvălui
boierilor o parte din condițiile Tratatului de la Luțk. Ei au fost chemați în casele spătarului
Dediul și acolo ministrul conte Golovkin le-a lămurit textul punct cu punct. Câțiva boieri, în
frunte cu Iordache Ruset s-au împotrivit prevederilor privind instituirea domniei ereditare în
Moldova. Pentru a se curma opoziția, Iordache Ruset a fost exilat la Soroca.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), Dimitrie Cantemir s-a alăturat lui Petru cel Mare
în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce armata
rusească și oastea moldovenească (care numărau împreună circa 40 mii oameni) au fost
înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) ( în număr de 200 mii
oameni) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești (1711) - ținutul Fălciu pe Prut,
neputându-se întoarce în Moldova, s-a refugiat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu
familia sa. În ziua de 16 iulie 1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași,
trece Jijia la Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Semeni (sat care face parte în
prezent din raionul Ungheni),unde există până în prezent un monument al întâlnirii lor numit
în popor „Zamkă” (trad. din l. rusă: ӡaмok = castel). [35] Printre demnitarii care au pribegit cu
domnul peste hotare s-au aflat : hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele
paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină,
vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde ș.a. În Encyclopedia Britannica,ediția a IX-a [36]se
menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către Turcii victorioși [la
Stănilești] și l-a luat cu el în Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste
Nistru au dus la anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei")
de la Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii
ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în
provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și
mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru
problemele Orientului și membru al senatului (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și
56
Clasa: a XI-a G
Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a
acordat un domeniu feudal, satul Dmitrievka, ce va fi redenumit Dmitrovsk sub țarina
Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui
Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem
Mercator. Colecția sa de hărți, ale zonei Mării Caspice (Baku de azi), scrise în latină, se află
în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei
mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se
pare că le-a desenat personal. A făcut prima tipografie mobilă cu caractere persane din Rusia
(existentă astăzi la Oxford).
A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a
poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte.
Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.
În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica,
ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714 , Academia îl
acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann
Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185).
După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea
Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).
Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească
principiile fondării unei Academii Ruse.
În timpul campaniei „persane” a țarului Petru cel Mare (1722-1723) a fost șeful cancelariei
imperiale , a scris manifeste către populația Persiei.
Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional,
susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte.
A murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk--Orlovski) după
campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, în urma unui diabet avansat,
și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după
planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Sf. Nicolae, zisă și Biserica Sf. Nicolae
domnesc din Iași (deoarece a fost a curții domnești). Tot de afecțiunea de diabet murise și
prințesa Smaragda, cea de-a doua fiică.
Opera
În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii, s-au oglindit cele mai importante
probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-
lea și începutul secolului al XVIII-lea.
În Enciclopedia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se
menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of
his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental
scholarship.”
Opere principale
 Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile
română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă
Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. În
această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință.
Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om
un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului,
încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică (substări,
asuprastări, împregiur-stări,macrocosmos, microcosmos).(G.Călinescu, Op.cit.,p.29).
57
Clasa: a XI-a G
În Divanul... omul cu aspirațiile lui morale e pus în fața implacabilei Firi, care se așează în
poziția ispititoare a lui Mefistofeles. Șerban Cioculescu apreciază că " opera lui de
debut, Divanul...este un exercițiu de învățăcel, sub îndrumarea unui dascăl superior, cum a
fost ieromonahul cretan Ieremia Cacavelas." De la Cacavelas a putut învăța Cantemir
grecește și latinește, dar nu și disciplina gândirii științifice. Lucrarea este prefațată de Ieremia
Cacavelas.
 Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei
sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în
linia lui Francis Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific
și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele
oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele
probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei,
controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură
precumpănitor scolastică.
 Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima
încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Cantemir satirizează lupta pentru
domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o
dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde
cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare. Istoria ieroglifică este un
"adevărat Roman de Renard românesc, [apreciază George Călinescu(Op.cit.)] asupra tâlcului
politic al căruia...s-a insistat cu exces. Corbul
(Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se
înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor
și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). Vidra
se apără ținând un discurs după toate regulile retoricii...
Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei care la
rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, "pasăre
de apă sau pește de aer". Istoria ieroglifică aduce o
contribuție prețioasă limbii noastre literare, prin infuzia
unei bogate paremiologii [paremiologie = studiul
proverbelor, n.n.], în parte de origine sacră, dar mai ales
în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni
orientale la matca noastră autohtonă. (apud Șerban
Cioculescu, op. cit).
 Opera Istoria Ieroglifică are ca scop demascarea realității
dezolante, Dimitrie Cantemir găsindu-și un mod prin
care se putea confesa, un mod prin care a scris tot ce nu
a putut la vremea respectivă să spună. Opera a fost redactată într-un timp relativ scurt, între
lunile mai și decembrie ale anului 1705. Istoria Ieroglifică este o luptă între diferite tipuri de
animale, fiecare fiind reprezentative pentru o anumită clasă socială și folosește forma
alegorică pentru a realiza o covalență între patimile animalelor și și caracterele oamenilor din
Moldova și Țara Românească. Lucrarea este văzută și ca un pamflet împotriva Imperiului
Otoman și este reprezentat ca o „imensă organizație bazată pe jefuirea supușilor și pe
îmbogățirea prin milă a demnitarilor”.
 Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină: Historia
Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716.
Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul acestei lucrări în biblioteca Houghton a
Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA). Dan Slușanschi, cel mai
important editor al textelor latine ale lui Cantemir, a publicat prima ediție critică în 2001.
[54] În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat
58
Clasa: a XI-a G
cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor
asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză,
franceză și germană. În această operă, Dimitrie Cantemir descrie, la început, evoluția politică
ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date importante în legătură cu biografiile a
19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmet al III-lea,
contemporan cu Dimitrie. Sunt prezentate detalii interesante despre viața socială din imperiu,
printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa
Celebi, sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al
XVII-lea sub conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc.[55]Prima parte a cărții se încheie pe
la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții,
consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul) Imperiului este mult mai concisă decât
prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai valoroasă, deoarece
cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre
evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața
cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor
la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii
Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt
detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul
imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică,
literatura populară etc.
Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză în două tomuri,legate împreună, în 1734-
1735, în Londra [56] cu un plan al Constantinopolului [57], prin efortul pastorului dr.
Nicholas Tindal, care era magistru în artele liberale și vicar la Great Waltham (în comitatul
Essex).; o nouă ediție, în 1756. Traducerea în limba franceză, Histoire de l'empire othoman,
tot după manuscrisul latin, a apărut la Paris, în patru tomuri 8°, în 1743, Nyon père,
traducătorul fiind M. de Jonquières (chanoine Regulier de l' Ordre Hospitalier du Saint Esprit
de Montpellier), cu o hartă a lui Robert de Vaugondy privind Turcia europeană. [58] În 1745
apare la Hamburg traducerea germană [59] a lui Johann Lothar Schmidt, ed. Christian
Herold, după textul englez al lui N. Tindal. În 1876-1878, apare la București, traducerea în l.
română, sub titlul Istoria Imperiului Ottomanu, de Demetriu Cantemiru, Partea I-II, trad. Dr.
Ios. Hodosiu (Iosif Hodoș)[60]. Iosif Hodoș a tradus după Johann Lothar Schmidt, din
germană, care la rândul lui tradusese forma lui Nicholas Tindal. Iosif Hodoș este unul dintre
membrii fondatori ai Societății literare române, care se va transforma în Academia Română.
 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor
în română[61] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a
doua "descălecări" sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea
latină comună a tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei...este încununarea erudită a
eforturilor întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea
lor de neam.[62] Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de
izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: "nici
o piatră neclătită și nici un unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de
începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne
înștiințăm cu adevărat".( Șerban Cioculescu, Op.cit.,p.57). Chiar dacă proiectul inițial
prevedea o istorie până în zilele lui, Dimitrie Cantemir a redactat doar tomul I al Hronicului,
care se derulează de la originile poporului român și ajungând până la fondarea Țării
Românești și a Moldovei, pe care le datează în secolul al XIII-lea.
 Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia
în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare
interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a
Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată
59
Clasa: a XI-a G
descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a

țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ,
ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice,
obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre
limba și literatura moldoveană. În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista familiilor
boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești...[63]În Descrierea
Moldovei a fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica
Moldauiae), aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și
informații administrative. Descrierea Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba
germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de
către Anton Friedrich Büsching (Ștefan Lemny, op.cit. p.32), iar în românește în anul
1825[64], sub titlul "Scrisoarea Moldovei", la Mănăstirea Neamț; ediția a II-a, Iași,1851, sub
titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se află
la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în
2006.
Cu această operă, Dimitrie Cantemir trece în cea de a treia perioadă a activității sale de
scriitor, o perioadă desfășurată în timpul șederii sale în Rusia și care se caracterizează prin
tratarea temei științifice. Este o perioadă total diferită pentru viziunea sa de scriitor, lăsând în
urmă operele de natură mistică și literar-istorică. Opera a fost realizată în întregime în Rusia
și are ca și scop principal proiectarea Moldovei pe scena lumii învățate din Europa. Ea oferă
informații geografice, imagini vizuale și detalii ale vieții poporului, precum și informații din
spectrul politic, economic al Moldovei, toate acestea compunând o primă scriere științifică a
unui român. Se consideră ca această lucrare a fost redactată în paralel cu o altă mare lucrare a
sa, respectiv cu “Istoria Imperiului Otoman”. Pe parcursul scrierii sale a folosit izvoare
moldovene, precum letopisețele lui Grigore Ureche, scrierile lui Miron Costin și a lui Nicolae
Costin. Cu toate că folosește documente interne, Cantemir nu se limitează doar la acestea, ci
consultă și scrierile autorilor antici, de exemplu îl citează pe Ptolemeu, pe Strabo, Eutropiu,
Ammian Marcelin[65].
 Collectanea Orientalia (Colecția orientală), 1722-1723, cuprinzând texte de investigare
arheologică a Zidului Caucazian, lăsat de Alexandru Macedon, a vestigiilor persane ale zonei
Mării Caspice etc. (publicată în ediția de Opere Dimitrie Cantemir 8 vol. 1878, editate de Gr.
Tocilescu).
Alte opere
 Compendiolum universae logices institutiones (1701) (Prescurtare a sistemului logicii
generale)
 Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor). Este un tratat asupra
esenței monarhiei.
 Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae Principis. Auctore: Demetrio
Cantemyrio (Viața lui Constantin Cantemir poreclit cel Bătrân, domnul Moldovei) (1716-
1718), în l.latină; cuv. înainte acad. Virgil Cândea, Ed. Acad. Române, 1996
 Sistema religiei mahomedane, scrisă în latină: Systema de religione et statu Imperii
turcici ; în rusă: Kniga sistima ili sostoianie Muhammedanskiia relighii, (trad. în rusă de
Ivan Ilinski), Sankt Petersburg,1722
 Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)
 Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Memorii
către Petru cel Mare, scrisă în l.rusă : Kratkoe skazanie ob iscoreneniῐ Brankovanovoi i
Kantakuzîinîh familiῐ. Lucrarea a fost păstrată doar în l. rusă. În 1978, Paul
Cernovodeanu și Emil Lazea au publicat o ediție în l. română, București
60
Clasa: a XI-a G
 Historia moldo-vlachica (Istoria moldo-valahă), o operă de erudiție despre originile

românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania, scrisă între 1714 și 1716, la cererea
societății academice din Berlin.
 Ioannis Baptistae Van Helmont --Physices universalis doctrina; este o laudă închinată
misticului flamand Van Helmont ( scrisă între 1700--1704).
Compendium universae logices institutiones este o ultimă lucrare de filosofie din tinerețe

(1701) dedicată exclusiv științei logicii . Ca realizare din această epocă se poate adăuga și
culegerea de texte extrase de Cantemir din opera fizicianului Johann Baptista van Helmont
(Ioannis Baptistae van Helmont-- Physices universalis doctrina) cu privire la știința fizicii, în
special asupra originii naturii.
Lucrarea Systema de religione et statu Imperii turcici se ocupă de viața spirituală a lumii
islamice, insistând în mod special asupra obiceiurilor și tradițiilor religioase musulmane.
Cartea este alcătuită din șase părți. În primele două părți autorul expune viața și activitatea
profetului Mohamed și analizează critic Coranul. Sunt interesante și observațiile în legătură
cu diferitele dialecte ale limbii arabe. Ultimele două părți din Systema de religione...sunt
consacrate obiceiurilor și diferitelor ritualuri musulmane, vieții de familie, descrierii portului
și diferitelor veșminte purtate în anumite împrejurări. Sunt abordate și probleme referitoare la
situația sectelor religioase și ordinelor călugărești existente pe teritoriul acestui stat.
Dimitrie Cantemir a tradus Coranul în l. rusă și în l. latină.
Kitab-ul musiki ebjed (Carte de notație muzicală), scrisă în limba turcă, este una dintre
primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul,
între anii 1705-1709, și mai conține,pe lângă expunerea sistemului teoretic și un număr de
365 de melodii, notate de Cantemir.[67] Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii
otomane laice și religioase, primul sistem de notație muzicală alfabetică al muzicii otomane,
adică sistemul de scriere a muzicii care se bazează pe cele 33 de semne împrumutate din
literele arabe ale alfabetului turc , savantul punând în discuție și importanța muzicii religioase
ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Notația muzicală a
lui Dimitrie Cantemir are ca reper ebjed-ul , literele alfabetului turcesc, fiecăreia dintre ele
corespunzându-i un sunet cu o durată ce era indicată prin cifre arabe, așezate sub litere.
Principele moldovean a dezvoltat teoria muzicii clasice turce și s-a afirmat ca un mare
compozitor. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor și
tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de note. Este
prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o
culegere de melodii ale diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și
un număr de 20 de creații proprii. Ambasadorul francez la Poartă , N.de Ferriol afirma în
1714 că una dintre cele mai cunoscute și răspândite compoziții, atribuite lui D. Cantemir este
Aria dervișilor. Datorită acestei lucrări, Kitab-ul musik ebjed, Dimitrie Cantemir a intrat în
istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele
de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau
două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.[68]
Ștefan Ciobanu (op.cit., p.51) îl citează pe istoricul rus Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788--
1850) care în dicționarul "Slovar dostopamiatnîh liudei Russkoi zemli (Dicționarul oamenilor
însemnați ai țării rusești) , Moscova, 1836, vol.III, îl considera pe Dimitrie Cantemir ca pe
"cel mai învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în
limbile persană, arabă și turcă, veselia desăvârșită în conduită și convorbiri i-au atras iubirea
tuturor societăților a căror podoabă a fost."
61
Clasa: a XI-a G
BILIOGRAFIE:
Nicolae Manolescu :„Istoria critică a literaturii române”.
George Călinescu: „Istoria literaturii române”.
Mircea Scarlat: „Introducere în operă lui Miron Costin”.
Elvira. S: „Cartea Cronicarilor”.
Ovidiu Drîmba: „Istoria Literaturii universal”.
Surse:
https://www.scribd.com/doc/26892627/Formarea-Con%C8%99tiin%C8%9Bei-Istorice-
studiu-de-caz-clasa-a-11-ea
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Grigore_Ureche
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Miron_Costin
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir
62

Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiu de caz

Formarea Constiintei Istorice

Profesor coordonator: Petre Mariana

De-a lungul timpului, oamenii precu, Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce și

2.1 Dragos Voda

2.2 Stefan cel mare

Portrete ale Domnitorilor facute de Grigore Ureche

Sensul pe care il dau cronicarii istoriei si scrisul lor

de accentuat importanta pe care o acorda cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei

conflict urmează deznodamindul tragic - decapitarea marelui cărturar alaceslei epoci

Găsim în formă rudimentară procedee ale prozeiartistice: naraţiune, portret, descriere şi

Portretul ca tip de descriere in scrieri

a se autocaracteriza. Portretelerealizate de M.Costin nu sunt nuanţate; fiecare personaj

Intentii ce stau la baza scrierilor

Cum se explica originea poporului roman si a limbii

Evenimente istorice de referinta in scrierile cronicarilor

Vodă, surpinzand astfel schimbări de domnii, comploturi, lupta pentru putere,obiceiuri de

Jurnalul misiunii diplomatice în China este opera de căpetenie şi cea maicunoscută a

îşiperfecţionează stilul, el ajungând să folosească, pe lângă interogaţiile retorice,gradaţii,

Cronicarii au adus la dezvoltarea:

Rolul cronicarilor moldoveni

3.1 Grigore Ureche

Stefan Ciobanu:,,limba primelor noaste texte oricât de apropiată de aceia pe careo

3.2 Cronicarii munteni

creatorul multilateral ce i-a fost prieten şidomn.[…]”- George Ivaşcu”Istoria literaturii

Valoarea literara a letopisetelor

 Participarea Autorilor la judecarea oamenilor si a evenimentelor (din

4.3 Grigore Ureche(Portretistul)

4.3 Miron Costin

“De neamul moldovenilor”

Darul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist,Ureche putând fisocotit,

Spre deosebire de Gheorghe Ureche, Ion Neculce nu e atât de sensibil lamăreţie şi la

5.1 Din punct de vedere istoric

anticlerical, mişcareaculturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii

limba română provinedin latina populară.Literatura:Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.Cartea

marchizulGramez de Wardes, PrinţulGorceakovsauIzzet Fuad Pasa. Edificatoare în acest sens

5.2 Din Punct de vedere literar

5.3 Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână

Iarba rea din holde piară!

Unde-i unul nu-i putere

Amândoi suntem de-o mamă

Vin’ la Milcov cu grăbire

Şi să vadă sfântul soare

5.4 Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

La mormantul Lui Aron pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Metalică, vibrândă a clopotelor jale

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt şi mare,

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

În ambele poezii Eminescu face referire la trecut. În prima poezie el doreştetarii un

5.5 Nichita Stanescu

N-au murit în zadar

N-au murit în zadar

În Ţara n-au murit în zadar

De la o vreme pământul are în jos

6.1 Iluminismul romanesc