Ce face ca istoria orală să fie diferită

Alessandro Portelli

„< Da>, spuse doamna Oliver, <şi când la o bună vreme după aceea discută situaţia, găsesc
soluţia pe care ei înşişi o inventează. Asta, nu-i aşa, n-ar fi de prea mare folos>. < ba este de
folos>, spuse Poirot... E important să ştii anumite lucruri care s-au perindat prin memoria
oamenilor, deşi ei s-ar putea să nu-şi dea exact seama ce erau de fapt, de ce s-au întâmplat
sau cum au ajuns la ele. Dar ei ar putea pur şi simplu să ştie ceva ce noi nu cunoaştem şi nici
nu avem cum să cunoaştem. Aşa s-a făcut că, plecând de la amintiri, au ajuns să descopere
teorii...”
Agatha Christie, Elefanţii îsi amintesc

“Cercetările sala istorice totuşi nu se bazau atât de mult pe cărţi cât pe oameni; pentru că
cele dintâi erau lamentabil de sărăcăcioase in ceea ce priveşte subiectele sale favorite , pe
când el găsise pe bătrânii burghezi şi mai ales pe nevestele lor, bogaţi cu toţii de aceea
ştiinţă legendară atât de nepreţuită pentru o istorie adevărată. Oridecîte ori se întâmpla deci,
să dea peste o veritabilă familie olandeză, instalată tihnit în căsuţa cu acoperiş scund a
fermei lor, umbra generoasă a unui platan o privea ca pe un volum legat frumos şi o studia
cu zelul unui şoarece de bibliotecă.”
Washington Irving, Rip Van Winkle

Amintiri care duc la teorii

Un spectru bântuie prin sălile academiei: spectrul istoriei orale. Comunitatea intelectuală
italiană, întotdeauna suspicioasă la noutăţi venite dinafară - deşi atât de aservită ”descoperirilor
străine”- s-a grăbit să toace mărunt istoria orală încă înainte de a afla ce e ea şi cum se foloseşte.
Metoda utilizată a fost aceea de atribui istoriei orale pretenţii pe care, de fapt, ea nu le are, cu scopul
de a linişti minţile tuturor respingând-o.
De pildă, La Republica, cel mai intelectual şi cosmopolit dintre ziarele italiene ?ce apar zilnic, ?s-a
grăbit să alunge descripţiile de dedesubt şi ambalajele artificiale ale „istoriei orale” în care lucrurile
sunt presupuse a se mişca şi a vorbi prin ele însele, fără a observa măcar că nu nişte lucruri, ci nişte
oameni (oamenii adesea consideraţi nu mai mult decât obiecte) sunt cei presupuşi de istoria orală „a
se mişca şi a vorbi prin ei înşişi”(nota 1).

1
 Există, pare-se, o teamă că odată ce zăgazurile oralităţii se deschid, scrierea (şi raţionalitatea
odată cu ea) vor fi luate de o vâltoare spontană şi incontrolabilă de materie fluidă şi amorfă.
Atitudinea aceasta, însă, ne împiedică să vedem cum reverenţa noastră faţă de scriere ne-a deformat
percepţia limbajului şi a comunicării până într-atât încât nu mai putem înţelege nici oralitatea şi nici
natura scrierii înseşi.
De fapt, sursele scrise şi cele orale nici nu se exclud unele pe celelalte. Ele au caracteristici comune,
dar şi distincte şi de asemenea funcţii specifice fiecăreia dintre ele (sau un tip de surse se potrivesc
mai bine într-o anumită situaţie decât celelalte). Aşadar, ele solicită instrumente interpretative
specifice fiecăreia. Subestimarea ori supraestimarea surselor orale sfârşesc prin a le anihila calităţile
specifice, transformându-le fie în simple suporturi pentru sursele scrise tradiţionale, fie într-un
panaceu universal.
Acest capitol va încerca să sugereze unele moduri prin care istoria orală este intrinsec
diferită şi deci diferit folositoare.

Oralitatea surselor orale

Sursele orale sunt surse orale. Oamenii de ştiinţă sunt gata să admită că banda înregistrată
constituie adevăratul document; dar aproape toţi îşi continuă munca pe transcrieri şi doar
transcrierile sunt cele care se publică(nota 2). Uneori benzile sunt literalmente distruse: un caz
simbolic de distrugere a cuvântului vorbit.
Transcrierea transformă auditivul în vizual, ceea ce implică inevitabil schimbări şi
interpretări. Eficacitatea diferită a înregistrărilor - comparată cu cea a transcrierilor - în scopuri
didactice, de exemplu, poate fi apreciată doar prin experimentare directă. Acesta este un motiv
pentru care cred că nu este necesar să acordăm o atenţie excesivă căutării de noi şi tot mai fidele
metode de transcriere. A aştepta de la o transcriere să suplinească banda înregistrată în scopuri
ştiinţifice este un gest echivalent cu a face critică de artă după reproduceri sau critică de literară
după traduceri. Traducerea cea mai literală nu poate fi vreodată cea mai bună, iar o traducere cu
adevărat fidelă implică întotdeauna şi o anume doză de invenţie. Acelaşi lucru poate fi valabil şi în
transcrierea surselor orale.
Desconsiderarea oralităţii surselor orale are o înrâurire directă asupra teoriei interpretative.
Primul aspect pe care de obicei se pune accentul este originea: Sursele orale ne dau informaţii
despre oameni nealfabetizaţi sau grupuri sociale a căror istorie scrisă este fie inexistentă, fie
distorsionată. Un alt aspect este legat de conţinut: viaţa cotidiană şi cultura materială a acestor
oameni şi grupuri. Totuşi, acestea nu sunt specifice surselor orale. Scrisorile emigranţilor, de
exemplu, au aceeaşi origine şi conţinut, dar sunt scrise. Pe de altă parte, multe proiecte de istorie

2
orală au colectat interviuri cu membrii unor grupuri sociale care folosesc scrierea şi au fost
preocupate de subiecte care în mod obişnuit sunt acoperite de materialul standard de arhivă scrisă.
Prin urmare, originea şi conţinutul nu sunt suficiente pentru a distinge sursele orale din şirul
surselor folosite de istoria socială în general; astfel, multe teorii ale istorie orale sunt, de fapt, teorii
ale istoriei sociale ca întreg. (nota 3)
Căutând un element distinctiv, trebuie deci să ne întoarcem la formă în primul rând. Nu e
nevoie să repetăm aici că scrierea reprezintă limbaj aproape exclusiv prin trăsături segmentare
(grafeme, silabe, cuvinte şi propoziţii). Dar limbajul este de asemenea compus dintr-un alt set de
trăsături care nu pot fi conţinute într-un singur segment, dar care sunt şi ele purtătoare de
semnificaţie. Tonul şi volumul şi ritmul vorbirii populare poartă semnificaţii implicite şi conotaţii
sociale care nu pot fi reproduse în scris - decât în forme inadecvate şi greu accesibile, similare
notaţiei muzicale. (nota 4)
Aceeaşi afirmaţie poate avea înţelesuri diferite potrivit intonaţiei vorbitorului, care nu poate
fi reprodusă obiectiv în transcriere decât aproximativ descrisă prin cuvintele proprii celui care
transcrie. Pentru a face transcrierea citibilă, e necesar de obicei să inserezi semne de punctuaţie,
care sunt întotdeauna o adăugare mai mult sau mai puţin arbitrară a celui care face transcrierea.
Punctuaţia indică pauze potrivit regulilor gramaticale: orice semn posedă un loc, un înţeles şi o
durată convenţionale. Acestea cu greu pot coincide cu ritmurile şi pauzele subiectului vorbitor şi
prin urmare, sfârşesc prin a închide vorbirea în legi gramaticale şi logice pe care ea nu le urmează în
mod necesar. Lungimea şi poziţia exactă a pauzei deţine o funcţie importantă în înţelegerea sensului
vorbirii. Pauzele gramaticale obişnuite tind să organizeze ceea ce se spune în jurul unui pattern
(tipar) referenţial şi de expunere de bază, în timp ce pauzele de lungime şi de durată neregulată
mută accentul pe un conţinut emoţional, iar cele foarte ritmice amintesc de stilul naraţiunilor epice.
Mulţi naratori schimbă tipul de ritm în acelaşi interviu pentru că atitudinea lor faţă de subiectele în
discuţie se schimbă. Bineînţeles că această schimbare poate fi percepută doar la ascultare, nu şi la
citire. O observaţie similară poate fi făcută în ce priveşte viteza vorbirii şi schimbările ei pe durata
interviului. Nu există nişte reguli interpretative fixe: încetinirea poate însemna o mai mare emfază
sau o dificultate mai mare, iar accelerarea poate releva o intenţie de a glisa peste anumite aspecte
sau o mai mare familiaritate sau uşurinţă. În toate aceste cazuri analiza schimbărilor de viteza
trebuie combinate cu analiza ritmului. Schimbările sunt, totuşi, norma în vorbire, în timp ce
regularitatea e norma in scriere (tipărire mai ales) şi norma presupusă a citirii: variaţiile sunt
introduse de cititor, nu de textul însuşi.
Aceasta nu este o chestiune de puritate filologică. Trăsăturile care nu pot fi conţinute în
segmente sunt aşezarea (nu exclusivă, însă foarte importantă) a funcţiilor narative esenţiale: ele
revelează emoţiile naratorilor, participarea lor în povestire şi felul cum povestirea i-a afectat.

3
Aceasta implică adesea atitudini pe care vorbitorii s-ar putea să nu poată (sau să nu dorească) să le
exprime altfel, sau elemente care nu sunt întru totul sub controlul lor. Prin abolirea acestor trăsături
aplatizăm conţinutul emoţional al vorbirii până la presupusa obiectivitate si distanţare a
documentului scris. Acest lucru e cu atât mai valabil cu cât sunt implicaţi oameni mai simpli: ei pot
avea un vocabular sărac dar sunt adesea mai bogaţi în ceea ce priveşte variaţiile de ton, volum şi
intonaţie decât vorbitorii din pătura mijlocie care au învăţat să imite în vorbire monotonia
cuvântului scris .(5)

ISTORIA ORALĂ CA NARAŢIUNE

Sursele istoriei orale sunt surse narative. Prin urmare analiza materialelor istoriei orale
trebuie să aibă în vedere câteva din categoriile generale dezvoltate de teoria narativă din literatură şi
folclor. Acest fapt este la fel de adevărat atât pentru mărturia dată în interviuri libere ca şi pentru
materialele din folclor mai formal organizate.
De pildă, unele naraţiuni conţin schimbări substanţiale în „velocitatea”(viteza) naraţiunii,
ceea ce înseamnă, proporţional între durata evenimentelor descrise şi durata naraţiunii. Un
informator poate povesti în câteva cuvinte experienţe care au durat mult timp sau poate zăbovi în
voie asupra unui episod mai scurt. Aceste oscilaţii sunt semnificative, deşi nu putem stabili o normă
generală de interpretare: zăbava asupra unui episod poate fi un mod de a-i sublinia importanţa şi la
fi poate fi o strategie de a distrage atenţia de la alte puncte mai delicate. În toate aceste cazuri, există
o relaţionare între velocitatea povestirii / naraţiunii şi înţelesul naratorului. Acelaşi lucru poate fi
spus despre alte categorii dintre acelea enumerate de Gerard Genette, cum sunt „distanţa” sau
„perspectiva” care definesc poziţia naratorului faţă de poveste.(6)
Sursele orale din clasele non hegemonice sunt legate de tradiţia naraţiunii folclorice. În
tradiţia aceasta distincţiile între genurile narative sunt percepute (în mod diferit) altfel decât în
literatura scrisă a claselor educate. Acest lucru este propice distincţiei generice între naraţiunile
„factuale”(faptice) şi cele „artistice”, între evenimente şi sentiment sau imaginaţie. În vreme ce
percepţia unei relatări ca „adevărată” e relevantă atât ca legendă cât şi ca experienţă personală şi
memorie istorică, nu există genuri orale formale în mod special destinate a transmite informaţie
istorică; naraţiuni istorice, poetice şi legendare adesea coexistă în mod inextricabil (7). Rezultatul
sunt povestiri în care graniţa între ceea ce se întâmplă în afara naratorului şi ce se petrece înăuntrul
lui, între ceea ce îl priveşte pe individ sau ceea ce priveşte grupul, poate deveni mai fluidă decât în
genurile scrise stabile, astfel încât „adevărul „ personal poate coincide cu „imaginaţia” împărtăşită.
Fiecare din aceşti factori poate fi relevat cu ajutorul factorilor formali şi statistici. Frecvenţa
mai mare sau mai mică a materialelor formalizate (proverbe, cântece, formule şi stereotipii) poate

4
da măsura gradului în care un punct de vedere colectiv există într-o naraţiune individuală. Aceste
schimbări între limbajul standard şi dialect sunt adesea un semn al unui mod de control pe care
povestitorii îl au pe parcursul naraţiunii lor.
O structură tipică recurentă este aceea în care limba standard e folosită în general, în timp ce
graiul/dialectul este presarat în digresiuni sau anecdote coincizând cu o implicare mai personală a
naratorului sau cu intruziunea memoriei colective (ca atunci când ivirea vorbirii în dialect coincide
cu limba formală/standard).
Pe de altă parte, limba standard poate apărea într-o naraţiune în dialect atunci când ea se preocupă
de teme mai apropiate de sfera publică, cum ar fi politica. Iarăşi, aceasta poate însemna un mai mare
sau mai mic grad de distanţare, sau un proces de „cucerire” a unei forme de expresie mai „educate”
începând cu participarea în politică (8). Şi invers, dialectizarea termenilor tehnici poate fi un semn
de vitalitate a vorbirii tradiţionale şi a modului în care vorbitorii se străduiesc să extindă gama
expresivă a culturii lor.

EVENIMENTE ŞI SEMNIFICAŢIE

Primul lucru care face ca istoria orală să fie diferită este, aşadar, faptul că ea ne spune nu
atât despre evenimente cât mai ales despre semnificaţia lor. Aceasta nu implică faptul că istoria
orală ar fi lipsită de validitate factuală/ faptică. Interviurile revelează adesea evenimente neştiute sau
aspecte necunoscute ale unor evenimente ştiute; întotdeauna ele pun într-o lumină nouă zone
neexplorate ale vieţii cotidiene a claselor non hegemonice. Din acest punct de vedere singura
problemă pe care surdele orale o ridică este aceea a verificării (asupra căreia voi reveni în secţiunea
următoare).
Însă elementul preţios pe care sursele orale îl impun istoricului şi pe care nici una din
celelalte surse nu îl posedă (în aceeaşi măsură) este subiectivitatea vorbitorului. Dacă accesul la
cercetare este larg şi bine articulat, poate apărea o secţiune transversală a subiectivităţii grupului sau
clasei.
Sursele orale ne spun nu doar ce au făcut nişte oameni, dar şi ceea ce doreau ei să facă, ce
credeau ei că fac şi ceea ce cred ei acum că au făcut. Sursele orale pot să nu adauge prea multe la
ceea ce noi ştim, de exemplu, despre costul material al unei greve pentru muncitorii implicaţi in ea;
dar muncitorii ne pot spune multe despre costurile psihologice ale grevei. Împrumutând o categorie
literară de la formaliştii ruşi, am putea spune că sursele orale, în special cele din grupurile non
hegemonice se constituie ca o foarte utilă integrare a altor surse până acolo unde merge fabula
(logica, înlănţuirea cauzală a poveştii, a story –ului); dar ele devin unice şi necesare din cauza

5
intrigi lori (their plot)– felul în care materialul poveştii e aranjat de naratori pentru a spune povestea
(9). Organizarea naraţiunii revelează într-o foarte mare măsură relaţionările vorbitorilor cu povestea
lor.
Subiectivitatea este la fel de mult afacerea istoriei aşa cum sunt cele mai vizibile „fapte”.
Ceea ce cred cei intervievaţi este într-adevăr un fapt istoric (faptul că ei cred asta, adică), exact aşa
cum este ceea ce s-a întâmplat realmente. Când muncitorii din Terni localizează greşit un eveniment
crucial din istoria lor (uciderea lui Luigi Trastulli), schimbând data şi contextul, asta nu aruncă
îndoială asupra cronologiei reale, ci ne determină pe noi să ne aranjăm interpretarea unei întregi
faze a istoriei oraşului. Când un bătrân şef de trupă , şi el din Terni, visează o poveste despre cum
aproape a convins Partidul Comunist să-şi schimbe strategia după cel de-al II-lea Război Mondial,
noi nu ne revizuim reconstituirile dezbaterilor politice din cadrul Stângii, ci aflăm cât au costat
anumite decizii ale acelor activişti de trupă care au fost nevoiţi să-şi îngroape în subconştient nevoia
şi dorinţa de revoluţie. Când descoperim că poveşti similare se spun şi în alte părţi ale ţării,
recunoaştem complexul cvasi-legendar în care „incoerenţele senile” ale unui om bătrân şi dezamăgit
revelează multe despre istoria partidului său, ceea ce nu este spus în lungile şi lucidele memorii ale
liderilor săi oficiali. (10).

SĂ NE ÎNCREDEM ÎN SURSELE ORALE?

Sursele orale sunt credibile, dar au o credibilitate diferită. Importanţa mărturiei orale poate
să stea nu în aderenţa ei la fapte, ci mai degrabă în depărtarea de ele prin imaginaţie, simbolism şi
dorinţă. Astfel că nu există surse orale „false”. Odată ce am verificat credibilitatea faptică cu
ajutorul tuturor criteriilor stabilite de critica filologică şi verificarea faptică care oricum se impune
tuturor tipurilor de surse, diversitatea istoriei orale constă în aceea că afirmaţiile „greşite” sunt
totuşi „adevărate” psihologic vorbind, şi că acest adevăr poate fi la fel de important ca şi relaţiile
faptice de bază.
Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că acceptăm prejudecata dominantă care vede
credibilitatea factuală ca pe un monopol al documentelor scrise. Foarte adesea documentele scrise
sunt doar transmiterea necontrolată a unor surse orale neidentificate( ca şi în cazul raportului asupra
morţii lui Trastulli, care începe aşa:”Potrivit informaţiilor verbale primite …”). Trecerea de la
aceste „ur”- surse orale la documentul scris e adesea rezultatul unor procese lipsite de credibilitate
ştiinţifică şi care sunt adesea îngreunate de partizanatele de clasă. Îndocumentele proceselor (în
Italia cel puţin, unde înregistrările pe bandă sau stenogramele nu au nici o valoare legală) ceea ce se

6
înregistrează nu sunt cuvintele martorilor, ci un rezumat dictat de judecător grefierului.
Distorsionarea inerentă unei astfel de proceduri e dincolo de estimare, mai ales când vorbitorii s-au
exprimat în dialect. Si totuşi, mulţi istorici care strâmbă din nas când aud de surse orale, acceptă
aceste transcrieri legale fără să-şi pună întrebări. Într-o măsură mai mică (datorită folosirii frecvente
a stenogramelor) aceasta e aplicabilă şi în cazul înregistrărilor parlamentare, întâlnirilor şi
convenţiilor şi interviurilor publicate în ziare: toate surse care sunt larg folosite în mod legitim în
cercetarea istorică standard.
Un produs auxiliar al acestei prejudecăţi e afirmaţia insistentă că sursele orale sunt
îndepărtate faţă de evenimente şi prin urmare stau la baza distorsiunilor din memoria eronată. Într-
adevăr această problemă există în cazul multor documente scrise, care se scriu de obicei după un
timp de la evenimentul la care se referă şi adesea de non-participanţi. Sursele orale ar putea
compensa distanţa cronologică cu o mai apropiată implicare personală. În timp ce memoriile scrise
ale politicienilor sau conducătorilor sunt creditate de obicei până la proba contrarie, ele sunt la fel
de departe de unele aspecte ale evenimentului pe care îl relatează ca şi multe interviuri din istoria
orală şi doar ocultează dependenţa lor de timp pretextând forma imuabilă a unui „text”. Pe de altă
parte, naratorii orali posedă în cultura lor anumite ajutoare pentru memorie. Multe poveşti sunt
spuse iar şi iar sau sunt discutate între membrii comunităţii; naraţiunea formală, chiar ca unitate de
măsură, poate ajuta la păstrarea unei versiuni textuale a unui eveniment.
De fapt n-ar trebui să se uite că cei intervievaţi pot fi oameni şcoliţi. Tiberio Ducci, un fost
lider al fermierilor din Genzano, din dealurile Romane, poate fi atipic: pe lângă amintirea propriilor
experienţe, el a cercetat arhivele locale. Dar mulţi din cei intervievaţi citesc cărţi şi ziare, ascultă la
radio şi TV-, aud predici sau speach-uri politice, ţin jurnale, scrisori, decupaje şi albume cu
fotografii. Oralitatea şi scrisul, de mai multe secole nu au existat separat: dacă multe surse scrise au
ca bază oralitatea, oralitatea modernă e saturată de scris.
Dar ceea ce este cu adevărat important este că memoria nu e un depozit pasiv de fapte ci un
proces activ, creator de sensuri. Astfel, utilitatea specifică a surselor orale pentru istoric stă nu atât
în capacitatea lor de a conserva trecutul cât în chiar schimbările pe care memoria le operează .
Aceste modificări revelează efortul naratorilor de a da un sens trecutului şi o formă vieţilor lor şi de
a plasa interviul şi povestirea în contextul lor istoric.
Schimbările care s-au putut petrece ulterior în conştiinţa subiectivă personală a naratorilor
sau în starea lor socio-economică, pot afecta, dacă nu repovestirea actuală a evenimentelor
principale, cel puţin evaluarea şi „colorarea” poveştii. Mulţi oameni sunt reticenţi, de exemplu, când
trebuie să descrie forme ilegale de luptă, cum ar fi sabotajul. Aceasta nu înseamnă că nu-şi amintesc
cu claritate, dar că s-a petrecut o schimbare în opiniile lor politice, circumstanţele personale sau în
orientarea partidului lor. Faptele considerate legitime şi chiar normale sau necesare în trecut, pot fi

7
văzute acum ca inacceptabile sau pur şi simplu abandonate din tradiţie. În aceste cazuri, cele mai
preţioase informaţii pot sta în ceea ce cei intervievaţi ascund şi chiar în faptul că ei ascund un
anumit lucru, mai degrabă decât în ceea ce spun.
Totuşi, adesea naratorii sunt capabili să îşi reconstruiască atitudinile din trecut chiar şi când
acestea nu mai coincid cu cele din prezent. Acesta e şi cazul muncitorilor de la fabrica Terni care
admit că represaliile violente împotriva conducerii responsabile pentru concedierile în masă din
1953, posibil să fi fost contra productive, dar totuşi, ei reconstituie cu mare luciditate de ce acestea
păreau utile şi sensibile la vremea aceea.
Într-una din cele mai importante mărturii orale ale vremii noastre, „Autobiografia lui Malcom X”,
naratorul face o descriere foarte vie despre felul în care mintea lui funcţiona înainte de a ajunge la
conştiinţa prezentă, iar mai apoi îşi gândeşte propriul trecut prin standardele conştiinţei sale politice
şi religioase actuale. Dacă interviul e condus cu îndemânare şi scopurile lui sunt clare naratorilor,
nu e un lucru imposibil pentru ei să facă o distincţie între sinele lui prezent şi trecut şi să-şi
obiectiveze sinele trecut ca fiind un altul decât cel prezent. În cazurile acestea – Malcom X e tipic
din nou – ironia e modalitatea narativă majoră: două standarde narative etice (ori politice ori
religioase) interferează şi se suprapun iar tensiunea lor modelează spunerea poveştii.
Pe de altă parte, e posibil să dăm peste naratori a căror conştiinţa pare a fi rămas blocată la
momente limită din experienţa personală: anumiţi luptători în Rezistenţă sau veterani de război şi
probabil studenţi militanţi ai anilor 60. Deseori aceşti indivizi sunt complet absorbiţi de totalitatea
evenimentului istoric la care au luat part, iar relatarea lor presupune cadenţele şi verbalizarea
epicului. Distincţia dintre un stil ironic şi unul epic implică o distincţie între perspective istorice,
care ar trebui luate în considerare în interpretarea pe care o dăm mărturiei.

OBIECTIVITATE

Sursele orale nu sunt obiective. Aceasta e, bineînţeles, aplicabilă la fiecare sursă, deşi
sacrosanctul scris ne face să uităm asta. Dar non obiectivitatea inerentă surselor orale stă în
caracteristici specifice intrinseci, cea mai importantă fiind aceea că ele sunt artificiale, variabile şi
parţiale.
Introducerea lui Alex Haley la Autobiografia lui Malcom X descrie cum Malcom şi-a
schimbat felul de a povesti nu spontan, ci din cauză că întrebările intervievatorului l-au condus
dincolo de propria sa imaginea publică şi oficială şi cea a Naţiunii Islamului pe care el încerca să o
proiecteze. Aceasta ilustrează faptul că documentele istoriei orale sunt totdeauna rezultatul unei
relaţionări ale unui proiect împărtăşit în care şi intervievatorul şi cel intervievat sunt împreună
implicaţi, chiar dacă nu neapărat în armonie. Documentele scrise sunt fixe; ele există fie că suntem

8
conştienţi de ele sau nu, şi nu se schimbă odată ce le-am găsit. Mărturia orală e doar o sursă
potenţială până când cercetătorul o aduce la viaţă. Condiţia de existenţă a sursei scrise este emisia;
pentru sursele orale, transmisia: o diferenţă similară cu cea descrisă de Roman Jakobson şi Piotr
Bogatyrev între procesele creative din folclor şi cele din literatură.(11)
Conţinutul sursei scrise e independent de nevoia şi ipotezele cercetătorului; este un text fix
pe care îl putem doar interpreta. Conţinutul surselor orale, pe de altă parte, depinde in mare măsură
de întrebările pe care intervievatorul le pune, de dialog, de relaţia personală.
Cercetătorul e cel care decide că mai întâi va fi un interviu. Cercetătorii introduc adesea
denaturări specifice: cei intervievaţi le spun ce cred ei că vor să li se spună şi astfel revelează cine
cred ei că este cercetătorul. Pe de altă parte, interviurile rigid structurate pot exclude elemente ale
căror existenţă sau relevanţă au fost anterior necunoscute intervievatorului şi nu au fost gândite ca
parte a întrebărilor programate. Astfel de interviuri tind să confirme cadrul anterior de referinţă al
istoricului.
Prima cerinţă, aşadar, este ca cercetătorul să-l „accepte” pe cel intervievat şi să dea prioritate
la ceea ce ea sau el doreşte să spună şi nu la ceea ce cercetătorul vrea să audă, păstrând orice
întrebare lăsată fără răspuns pentru mai târziu sau pentru un alt interviu. Comunicarea întotdeauna
funcţionează în ambele sensuri. Intervievaţii întotdeauna, deşi într-un chip discret îşi studiază
intervievatorii care îi „studiază” pe ei.
Istoricii pot chiar să recunoască acest fapt şi să obţină avantajele cele mai importante, în loc
să încerce să elimine de dragul unei imposibile (şi probabil indezirabile) neutralităţi.
Rezultatul final al interviului e producţia amândurora: narator şi cercetător. Atunci când
interviurile, cum e adesea cazul, sunt destinate publicării omiţând pe de-a întregul vocea
intervievatorului se produce o distorsionare subtilă: textul dă nişte răspunsuri fără întrebări, dând
impresia că un narator va spune întotdeauna aceleaşi lucruri, indiferent de circumstanţe – cu alte
cuvinte, impresia că o persoană care vorbeşte e la fel de stabilă şi repetitivă ca un document scris.
Când vocea intervievatorului e tăiată, vocea naratorului e distorsionată.
Mărturia orală, de fapt, nu poate fi aceeaşi a doua oară. Aceasta e o caracteristică a tuturor
comunicărilor orale, dar e valabilă mai ales pentru forme relativ nestructurate, cum ar fi reperele
autobiografice sau istorice dintr-un interviu. Chiar şi acelaşi intervievator obţine diferite versiuni de
la acelaşi narator în momente diferite. Pe măsură ce cei doi subiecţi ajung să se cunoască mai bine,
„vigilenţa” naratorului se poate diminua. Subordonarea de clasă – încercând a se identifica ceea ce
naratorul crede a fi interesant pentru intervievator – poate să fie înlocuită de o mai mare
independenţă sau de o mai bună înţelegere a rostului interviului. Ori un interviu anterior poate pur şi
simplu să fi deşteptat amintiri care sunt apoi povestite în alte interviuri. Faptul că interviuri cu
aceeaşi persoană pot fi continuate pe o perioadă nedeterminată ne conduce la chestiunea

9
caracterului incomplet, inerent surselor orale. Este imposibil să epuizezi cu totul memoria unui
singur intervievat; datele obţinute în fiecare interviu sunt întotdeauna rezultatul unei selecţii
realizate de relaţia care se stabileşte între cei doi. Cercetarea istorică cu surse orale are, prin urmare,
natura neterminată a unei lucrări în desfăşurare.
Cu scopul de a parcurge toate sursele orale posibile pentru grevele de la Terni de la 1949 şi 1953 ar
trebui intervievaţi în profunzime câteva mii de oameni: orice eşantion poate fi la fel de valoros ca şi
metodele însele de realizare a lor şi nu ar putea da vreodată garanţia că n-am omis martori „de
calitate” a căror mărturie singură ar putea valora cât zece din cele selectate statistic.
Caracterul nedesăvârşit al surselor orale are efect asupra tuturor celorlalte surse. Dat fiind că
nici o cercetare (privitoare la un timp istoric pentru care memoria vie ne stă la îndemână) nu e
completă dacă nu a epuizat atât sursele orale cât şi pe cele scrise, şi că sursele orale sunt
inepuizabile, obiectivul de a parcurge toate sursele posibile devine imposibil. Munca istoricului care
foloseşte surse orale este neterminată din cauza naturii surselor sale; munca istoricului care exclude
sursele orale (când acestea sunt disponibile) e incompletă prin definiţie.

CINE VORBEŞTE ÎN ISTORIA ORALĂ?

Istoria orală nu e locul unde clasele sociale îşi spun cuvântul.. Afirmaţia contrară n-ar fi
totuşi lipsită de fundament : repovestirea unei greve prin cuvintele şi amintirile lucrătorilor mai
degrabă decât acelea ale poliţiştilor şi presei (adesea neprietenoasă) ajută în mod evident ?…..
Totuşi, controlul discursului istoric rămâne ferm în mâinile istoricului. El e cel care
selectează oamenii pentru interviu, e cel care contribuie la conturarea unei mărturii prin întrebări şi
reacţii la răspunsuri, cel care dă mărturiei forma finală şi contextul pentru publicare (chiar dacă o
face doar în ceea ce priveşte montajul şi transcrierea). Admiţând chiar faptul că o clasă socială
vorbeşte prin istoria orală, e limpede că aceasta nu vorbeşte în abstract ci îi vorbeşte istoricului,
vorbeşte cu istoricul şi atunci când materialul se publică, el vorbeşte prin istoric. Într-adevăr,
lucrurile pot să stea şi invers. Istoricul îşi poate valida discursul „ventriloci - zându-l” prin mărturia
naratorului. (? Acestea fiind yise despre dispariţia în …) Până acum din dispariţia în obiectivitatea
surselor, istoricul rămâne important cel puţin ca partener de dialog, adesea ca regizor al interviului
sau ca organizator al mărturiei. În loc să descopere sursele, istoricii orali parţial le creează. Departe
de a deveni doar nişte guri vorbitoare pentru claselor muncitoare, istoricii orali pot folosi cuvintele
altora, lor rămânându-le responsabilitatea pentru discursul ca întreg.
Mai mult decât documentele scrise, care adesea poartă aura impersonală a instituţiilor de
care sunt emise, - desigur chiar dacă ele sunt compuse de indivizi despre care nu ştim nimic sau
foarte puţin – sursele orale implică întreaga relatare în propria subiectivitate. Alături de persoana I a
intervievatului, stă persoana I a istoricului fără de care interviul ar fi inexistent. Discursul celui

10
intervievat cât şi cel al intervievatorului au un aspect narativ, caz mult mai puţin întâlnit în
documentele de arhivă. Informatorii sunt istorici într-o anumită manieră; şi istoricul e, în anumite
feluri o parte din sursă.
Autorii istorici tradiţionali se prezintă pe ei înşişi în rolul a ceea ce teoria literară ar descrie
ca „narator omniscient”. Ei oferă o povestire la persoana a III-a a unor evenimente din care ei nu au
făcut parte şi pe care ei le domină magistral de undeva de deasupra (deasupra conştiinţei
participanţilor înşişi). Ei apar ca imparţiali şi detaşaţi, nicicând intrând în poveste decât pentru a
face comentarii alăturate în maniera unor romancieri din secolul XIX. Istoria orală schimbă scrierea
istoriei tot aşa cum romanul modern a transformat scrierea ficţiunilor literare: cea mai importantă
schimbare este aceea că naratorul e acum introdus în poveste şi devine parte a ei.
Aceasta nu este doar o trecere gramaticală la persoana I, ci o cu totul nouă atitudine narativă.
Naratorul e acum unul din personaje iar spunerea poveştii e parte din povestea ce se spune. Aceasta
indică implicit o mai profundă implicare politică şi personală decât aceea a unei vorbiri alăturate
subiective ori a alegerii unui set de surse în locul altuia. Este mai curând inerentă prezenţa
istoricului în poveste, în asumarea responsabilităţii care îl înscrie pe narator în poveste şi revelează
istoriografia ca pe un act autonom de narare. Orientările politice devin mai puţin vizibile şi
verbalizate însă mai fundamentale.
Mitul că istoricul ca subiect ar putea să dispară în adevărul obiectiv al surselor clasei
muncitoare, a făcut parte dintr-o perspectivă a luptei politice ca anihilare a tuturor rolurilor
subiective în acela de activist cu normă întregă şi asimilarea lor într-o clasă muncitoare abstractă.
Acest lucru a avut ca rezultat o ironică similitudine cu atitudinea tradiţională care vedea istoricii ca
ne-implicaţi subiectiv în istoria pe care o scriau.
Istoricii oralişti par a concede altor subiecţi ai discursului, însă, de fapt, istoricul devine din ce în ce
mai puţin un intermediar între o clasă socială şi cititor şi din ce în ce mai mult un protagonist.
În scrierea istoriei, ca şi în literatură, actul centrării pe funcţia naratorului face ca această
funcţie să devină fragmentată. Într-un roman ca Lord Jim al lui Joseph Conrad, personajul/naratorul
Marlow poate să repovestească doar ce el însuşi a văzut şi auzit; pentru a spune „întreaga poveste”el
este obligat să recurgă la alţi „informatori” în povestire. Acelaşi lucru se petrece cu istoricii care
lucrează cu surse orale. La intrarea explicită în poveste, istoricii trebuie să permită surselor să intre
în poveste cu discursul lor autonom.
Istoria orală nu are un subiect unificat; ea e spusă/povestită dintr-o multitudine de puncte de
vedere iar imparţialitatea în mod tradiţional pretinsă de istorici e înlocuită de parţialitatea
naratorului. Prin „parţialitate” înţelegem aici „ ne-terminare” şi „a lua partea”: istoria orală nu poate
vreodată să fie spusă fără a lua partea cuiva din moment ce acel cineva există înlăuntrul spunerii. Şi,
indiferent de istoriile şi credinţele lor personale, istoricii şi „sursele” se află de rareori de aceeaşi

11
„parte”. Confruntarea unor parţialităţi diferite – confruntare ca şi „conflict” şi confruntate ca şi
„căutare a unităţii” – e unul din lucrurile care fac istoria orală interesantă.

12