SÉXTIL PUŞCARIU

CERCETĂRI ŞI STUDII
Ediţie îngrijită de
ILIE DAN
Prefaţă de
G. ISTRATE

BCU Cluj-Napoca

FILOL197501434

EDITURA MINERVA
Bucureşti — 1974
 SEXTIL PUŞCA RIU
CERCETĂRI Şl STUDII
C o p e r t a : Cristea Müller
Toate drepturile rezervate Editurii Minerva
 PREFAŢĂ

Activitatea ştiinţifică a lui Sextil Puşcariu, unul dintre cei mai însemnaţi
lingvişti români, nu ne este cunoscută decît parţial. Lucrul acesta se datoreşte,
în primul rînd, faptului că autorul n-a avut răgazul să-şi adune opera în volume şi
cele mai multe dintre studiile şi articolele sale au rămas uitate prin diversele publi-
caţii ale vremii, multe dintre ele, extrem de rare astăzi şi, deci, inaccesibile citi-
torilor. Aşa se face că această parte din activitatea lui Sextil Puşcariu nu poate fi
urmărită nici măcar în bibliotecile mari ale ţării care nu dispun, nici ele, decît
în măsură cu totul insuficientă de asemenea publicaţii. Iar ca să urmăreşti din
bibliotecă în bibliotecă bibliografia necesară nu-i un lucru uşor şi, în orice caz,
puţini pot să o facă.
La sfîrşitul secolului trecut, şi mulţi ani după 1900, n-au existat, nici la noi,
nici în alte părţi, reviste cu profil lingvistic propriu-zis. încercările unora de a
umple acest gol nu au dat rezultate satisfăcătoare. Abia după 1920, preocupările
în acest domeniu se concretizează prin apariţia, la Cluj, a revistei Dacoromania,
sub conducerea lui Sextil Puşcariu, şi Grai şi suflet, la Bucureşti, sub conducerea
lui Ovid Densusianu, urmate de Revista filologică, la Cernăuţi, sub conducerea
lui Al. Procopovici, de Bulletin linguistique, la Bucureşti, sub conducerea lui AL
Rosetti, şi de Buletinul Institutului de Philologie Română „Alexandru Philippide"„
la Iaşi, sub direcţia lui Iorgu Iordan. Pe lîngă aceste reviste de strictă specialitate-
au fost altele, atît în secolul trecut, cît şi după 1900, cu un profil mai larg, în care
s-au publicat multe studii de lingvistică şi filologie. Dar nici unele, nici celelalte
n-au p u t u t cuprinde toată activitatea, din ce în ce mai bogată, a specialiştilor
români în aceste domenii. Aşa se face că ei au fost nevoiţi să apeleze şi la unele
reviste de cultură generală, ori la cele cu profil pur literar.

Nu totdeauna, se înţelege, lingviştii recurg la reviste de cultură generală,

în vederea publicării contribuţiilor lor, numai din nevoia de publicitate, numai
din motivul că nu aveau o revistă de specialitate la îndemînă. De multe ori ei ape-
lează la Convorbiri literare, la Viata românească etc., mai mult din dorinţa de a se
adresa unui public mai larg de cititori, din nevoia de a populariza ştiinţa, cum
rezultă clar şi din cuvintele lui Sextil Puşcariu: „Universitatea românească... mai
are şi o altă datorie de împlinit, cea de popularizare a ştiinţei. Spiritul democratic
care stăpîneşte epoca în care trăim şi nevoia de a răspîndi cît mai multă lumină
în cercurile largi ale populaţiunii, uitate de înaintaşii noştri în întuneric, pretind
ca şcoala studiilor superioare să ţină viu contactul cu intelectualii ţării şi să dez-
volte dragostea de ştiinţă în toate păturile sociale." 1

1
Dacoromania, I, 1920-1921, p. 2.
 PREFAŢA
VI

Constatăm, aşadar, că ceea ce au făcut cărturarii cu preocupările lingvistice

în tot secolul trecut şi, în mare parte, în primele decenii ale secolului nostru, din
motivul că, altfel, n-ar mai fi ajuns să-şi difuzeze ideile, a dus, prin forţa lucrurilor,
la crearea unei tradiţii care, cu vremea, a devenit foarte puternică. După publi-
carea unor articole speciale în revistele şi ziarele Iui Eliade Rădulescu ori în cele
ale lui Asachi, în România literară ori în Convorbiri, în Contemporanul, Vatra,
Semănătorul, Viaţa românească şi multe altele, aproape nu se mai putea concepe
revistă de cultură generală fără preocupări lingvistice. Tendinţa de a canaliza
aceste preocupări spre redacţiile unor publicaţii oarecum specializate, cum au fost
Arhivü pentru istorie şi filologie a lui Timotei Cipariu ori Arhiva de la Iaşi, nu s-a
mai p u t u t realiza. Dar chiar atunci cînd numărul publicaţiilor de specialitate a
început să crească, cum s-a întîmplat imediat după primul război mondial, ele
n-au mai reuşit să „adune", în paginile lor, pe toţi cei cu preocupări lingvistice.
De multe ori, conducătorii înşişi ai unor asemenea reviste întreţineau legături
cu redacţiile publicaţiilor de cultură generală atît din dorinţa de a se adresa unui
public mai larg, cît şi cu intenţia de a nu lăsa să se risipească o tradiţie relativ
veche.
Sextil Puşcariu, al cărui rol în popularizarea lingvistică şi a filologiei n-a
fost, încă, subliniat în măsură suficientă, a depus o stăruinţă puţin obişnuită în
a face cunoscute rezultatele cercetărilor specialităţii sale în rîndul celor pentru care
problemele originii limbii noastre şi ale dezvoltării ei, de-a lungul veacurilor, nu
erau indiferente.
Trebuie subliniat faptul că legătura strînsă pe care a avut-o Puşcariu cu
publicul larg din ţara noastră nu se referă numai la preocupări cu caracter ling-
vistic. Mai mult decît colegii săi de generaţie (Philippide şi Densusianu !), alături
de care şi-a cîştigat merite însemnate în lingvistica românească, Puşcariu a luat
în studiu numeroase aspecte ale culturii naţionale, de la filologie la artă şi la viaţa
soc ială, şi a dovedit, pentru toate, nu numai o profundă înţelegere, ci şi o mare
pasiune. A scris versuri şi schiţe, a întreţinut legături strînse cu numeroşi re-
prezentanţi ai literaturii noastre, a scris cronici muzicale şi teatrale. Volumul lui
memorialistic Călare pe două veacuri, apărut în 1968, este cu totul revelator din
acest punct de vedere.
Problemele pe care le-a urmărit Puşcariu în diversele periodice, de-a lungul
vremii, sînt extrem de variate. Ele depăşesc, cu mult, preocupările de strictă
specialitate ale autorului. Faptul acesta se datoreşte, printre altele, şi epocii în
care s-a format şi a activat Puşcariu. Fiind vorba de o perioadă în care totul trebuia
clădit de la capăt, autorul a fost pus în situaţia de a se angaja în majoritatea acţiu-
nilor mari ale vremii, de a încerca să deschidă drum în mai multe direcţii de-o
d a t ă . Pe de altă parte, la sfîrşitul secolului trecut, cînd şi-a început el activitatea,
specialiştii români în lingvistică se puteau număra pe degetele unei singure mîini
şi ei se găseau în situaţia de a face faţă unor cerinţe din ce în ce mai mari, de a
că u t a să pună în acord tendinţele unei culturi pe cale de a se maturiza cu progresele
d i n ce în ce mai importante în ştiinţa europeană a vremii. Fiecare apariţie nouă
în lingvistică se reflecta, într-o anumită formă, în ştiinţa românească şi aştepta
o replică pe care unul dintre puţinii specialişti era obligat s-o dea.
PREFAŢĂ VII

Diversitatea preocupărilor lui Puşcariu nu se face simţită numai cînd privim

activitatea sa în ansamblu, ci şi atunci cînd ne oprim la un singur aspect.
Aşa, spre exemplu, dacă avem în vedere numai studiile şi articolele çu
caracter lingvistic, incluse în această ediţie, observăm, pe de-o parte, cum autorul
este atras de poblemele mari ale romanităţii şi ale continuităţii limbii noastre în
Dacia, de locul pe care limba română îl ocupă între celelalte limbi romanice, .de
curentele noi care îşi făceau loc în cercetările lingvistice de la începutul acestui
secol, de raporturile dintre cele patru dialecte ale limbii române etc., iar, pe de
altă parte, îl preocupă cunoaşterea aspectelor cu caracter practic (ortografie, dic-
ţionar, sistemul fonetic şi fonologie al limbii noastre etc.), după cum nu neglijează
prezentările de ansamblu asupra întregii activităţi a unor lingvişti mai vechi
(T. Cipariu, Petru Maior, B. P. Hasdeu), ori a unora dintre profesorii pe care i-a
avut la universităţile din străinătate (W. Meyer-Lübke) sau chiar a unor colegi
mai tineri decît dînsul, morţi, însă, înaintea lui (N. Drăganu).
O atenţie deosebită acordă Puşcariu problemelor de lexicografie. Conducător
al lucrărilor Dicţionarului Academiei, încă din anul 1906, el a fost pus în situaţia
de a căuta metode noi de studiere a vocabularului, de a găsi răspuns la numeroasele
întrebări care îşi aşteptau rezolvarea. Iată de ce în cuprinsul acestei ediţii au fost
incluse mai multe articole referitoare la activitatea pe care a desfăşurat-o Puşcariu
în cadrul lucrărilor dicţionarului.
într-o vreme în care alţi lingvişti stabileau raporturi între limba noastră
şi cea latină prin simpla alăturare a cuvintelor respective, asemănătoare din p u n c t
de vedere fonetic, Puşcariu apelează şi la înţelesul acestor cuvinte, după sugestia
Iui Schuchardt, îşi creează singur dificultăţi şi discută problema pe toate feţele.
Numai cînd i se pare că nu mai există nici un fel de impediment, cînd toate semnele
de întrebare au fost înlăturate, formulează concluzia care rezultă din acest examen
al faptelor.
Dar în contribuţiile asupra cărora ne-am oprit ceva mai mult, Puşcariu
exprimă şi alte idei, fără contingenţă directă cu activitatea lexicografică, foarte
importante şi ele atît prin justeţea lor, cît şi prin epoca în care au fost formulate.
Aşa este părerea după care Noul Testament de la Bălgrad (1648) „se distinge, mai
mult chiar decît Biblia de la Bucureşti, printr-o limbă frumoasă şi îngrijită" 1>
sau aprecierile pozitive aupra Lexiconului de la Buda 2, care e comparat cu Biblia
de la Bucureşti, şi cu Letopiseţele lui M. Kogălniceanu 3 . La fel de întemeiată mi se
pare afirmaţia după care I. Budai-Deleanu ar fi primul lexicograf român care a d a t
atenţia cuvenită elementelor străine din limba noastră 4, ori cea după care toţi
vorbitorii, indiferent de pregătirea lor, îşi spun cuvîntul în dezvoltarea limbii
materne 6 dar că, în acelaşi timp, rolul cel mai important în definitivarea aspec-
tului ei literar 11 au, fără nici o îndoială, scriitorii: „moştenind de la părinţi aceste
căi bătătorite de generaţii întregi, noi nu umblăm pasivi pe ele, ci fiecare subiect

1
Raport către comisia dicţionarului, p. 102.
2
Ibidem. Cf. şi Ce e românesc în literatura noastră?, p. 22.
3
Dicţionarul Academiei, 1926, p. 2.
4
Ibidem, p. 3.
6
Idee exprimată şi în articolul Limba română şi graiul din Ardeal, p. 12.
 PREFAŢA.
VIII

grăitor e însuşi un inginer de poduri şi şosele, contribuind la întreţinerea şi lărgirea

lor şi găsind poteci noi de legătură între cele vechi. Nu există trecător, oricît de umil,
care să nu fi lăsat în trecere o urmă pe aceste căi, nu e minte gînditoare şi inimă sim-
ţitoare care să nu fi contribuit la sporirea limbii. Nu e mai puţin adevărat însă că cei
ce mlădiază cu deosebire limba şi cioplesc adesea piatra amorfă în cristal sclipitor
sînt scriitorii mari ai unui neam". 1
Idei asemănătoare, asupra rolului scriitorilor în închegarea limbii literare,
a exprimat Sextil Puşcariu şi cu aproximativ douăzeci de ani mai înainte, în arti-
colul comemorativ Timotei Cipariu :
„Limba literară nu se poate modela de savanţi, între cei patru pereţi ai
unei camere singuratice, după principii dictate de logică pură şi poate influenţaţi
de opera unui Kazinczi, pe mîna căruia începuse cu ani înainte limba maghiară
spre a o « reînnoi » (nyelvuijitas) într-un mod atît de artificial. Limba literară,
dimpotrivă, se încheagă încet, de generaţii întregi de scriitori, de puţinii aleşi ai unui
neam, cu un simţ puternic pentru frumos şi cu un bun gust care nu dă greş. Din opera
lor picură, încetul cu încetul, limba literară, simţul lor poetic e criteriul care admite
incetăţenirea de cuvinte noi, care lasă sau nu intrare expresiilor dialectale, care stîr-
peşte vorbe fără expresie şi dă altora o trăinicie şi vitalitate neobişnuită" (p. 23).
în cadrul studierii vocabularului limbii române, un loc aparte îi este rezer-
v a t neologismului. Autorul vede just lupta care a avut loc, începînd cu secolul
trecut, între cuvîntul vechi şi neologism: „Mi se pare că tot secolul trecut în dez-
voltarea limbii se caracterizează la noi prin lupta cuvîntului vechi cu neologismul.
Lupta aceasta continuă, şi mai interesantă, în vremea noastră. Dar pe cînd în
veacul trecut neologismul era străinul ce venea deodată cu introducerea culturii
apusene, apărînd mai întîi modest, în paranteze, alături de cuvîntul vechi care
căuta să-1 explice, impunîndu-se apoi din ce în ce mai mult, cu îndrăzneala intru-
sului care se simte indispensabil, şi lăfăindu-se în urmă cu aroganţa biruitorului,
primit de fanaticii inovaţiunilor cu ospitalitatea exagerată care le e obişnuită,
şi respins de tradiţionalişti cu o tot atît de exagerată încăpăţînare — el e astăzi
¡un instrument necesar de îmbogăţire a graiului, iar originea lui recentă se recu-
noaşte mai adesea în nuanţa stilistică, pe care i-o dau scriitorii buni" 2.
Deşi e convins că se fac abuzuri cu pătrunderea neologismelor în termino-
logia ştiinţifică, înţelege să nu-şi impună „punctul de vedere personal în restricţii"
şi prudenţa de care dă dovadă este cum nu se poate mai potrivită. Rezerva sa
asupra verbului sesiza, despre care credea că nu poate fi imaginat în limba literară,
a fost infirmată de evoluţia ulterioară a limbii; de la 1913 pînă azi cuvîntul şi-a
făcut loc în scrisul tuturora şi nimeni nu se mai gîndeşte la eliminarea lui.
Idei foarte juste întîlnim în articolul Despre neologisme, publicat în volu-
mul închinare lui Nicolae Iorga, Cluj, 1931, p. 345 — 352.
Începînd cu afirmaţia că neologisme au existat în toate epocile, în limba
noastră, ca în toate limbile, dealtfel, Puşcariu arătă că, încă din secolul al XVI-lea,
limba română s-a îmbogăţit cu neologisme slave cărturăreşti, mai întîi, greceşti,
turceşti etc., care, cu timpul, s-au generalizat în vorbire, cînd n-au fost abando-

1
Dicţionarul Academiei, 1926, p. 12.
2
Ibidem, p. 14, 15.
 PREFAŢĂ
IX

nate. Autorul arată că verbul sfîrşi, spre exemplu, împrumutat de ţăranul român
de la ţăranul slav, într-o epocă de convieţuire pe acelaşi teritoriu, a fost dublat,
mai tîrziu, de sinonimul săvîrşi, pe calea scrisului. El mai susţine, de asemenea
cu dreptate, că nici purismul, nici neologismul latin nu datează numai din epoca
Şcolii Ardelene, ci actul lor de naştere este mult mai vechi. Cronicarii, mai întîi,
Dosoftei, stolnicul Constantin Cantacuzino, şi, mai ales, Dimitrie Cantemir s-aii
făcut purtătorii lor de cuvînt şi au căutat să le impună în conştiinţa contempo-
ranilor lor.
Deosebit de importantă mi se pare afirmaţia lui Puşcariu în legătură cu
unele turcisme care pot fi considerate ca avînd etimologie dublă ; după ce ne-au
venit, într-o perioadă mai veche, direct din turceşte, ele au fost reîmprumutate,
în secolul al XIX-lea, din limba franceză.
Alte păreri juste, exprimate de Puşcariu în legătură cu.neologismele româ-
neşti, sînt legate de filiera prin care au intrat, în limba noastră, unele latinisme,
precum şi de modul în care ele au fost utilizate, în scris, de către reprezentanţii
Şcolii Ardelene. Aşa cum în Transilvania multe ne-au venit prin intermediul
limbii germane, în Principate serviciul acesta ni l-au făcut adesea limbile slave
(polona şi rusa) şi, mai rar, limba greacă.
împotriva ideilor cunoscute ale latiniştilor, împotriva atitudinii de care au
dat dovadă, faţă de elementele străine din limba noastră, ei n-au folosit decît cu
foarte mare zgîrcenie neologisme, în lucrările lor. Este un fapt cu totul lăudabil,
pe care puţini specialişti l-au luat în consideraţie, că latiniştii au recurs mai adesea
la elemente populare decît la neologisme, că în felul acesta ei au jucat un rol deose-
bit de important la închegarea limbii noastre literare. Cu toate că formulează
numeroase rezerve, în privinţa acceptării neologismelor în limba noastră, autorul
conchide, într-un alt articol, că importanţa influenţei franceze, în epoca modernă,
este comparabilă cu rolul pe care 1-a avut, în trecut, influenţa slavă l .
In sfîrşit, vom mai aminti aici că Sextil Puşcariu dă dovadă de o deosebită
orientare, în problema neologismului, atunci cînd se ocupă de terminologia medicală
românească.
î n ideea pe care Puşcariu o dezvoltă imediat mai departe, aceea a pătrun-
derii neologismului în vorbirea populară, el se întîlneşte cu M. Sadoveanu 2, după
cum afirmaţia că limba română literară din perioada de după primul război mondial
trece printr-una din cele mai mari primeniri 3 aduce aminte de o constatare ase-
mănătoare făcută de academicianul I o r d a n 4 . între punctul de vedere exprimat

1
Influenţa limbii franceze asupra celei româneşti, p. 4.
2
Vezi articolul în legătură cu limba literară, „fethos", I, 1941 — 1942, fasc.
II, p. 23: „După cît îmi amintesc, îţi spuneam, între altele, că vorbirea ţăranilor,
care era prezentă în opera mea de acum patru decenii, s-a transformat încet, încet,
deceniu de deceniu ; de aceea sătenii mei de astăzi se exprimă întrucîtva altfel
decît cei de la 1900. Nu şi-au schimbat structura sintactică a graiului, dar şi-au
modificat vocabularul". Cf. şi Opere, X X , p. 299.
3
Limba română şi graiul din Ardeal (p. 17) : „Limba literară trece printr-una
din cele mai mari primeniri, avînd să-şi asimileze un număr uriaş de cuvinte nouă,
luate din limbile franceză şi italiană".
4
Cf. Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor",
Iaşi, 1943, p. 15. Vezi şi ediţia a Il-a, Bucureşti, 1948, p. 20.
 X PREFAŢA.

de Puşcariu şi cel al lui Iordan, există, totuşi, o deosebire importantă. Pe cînd cel
dintîi urmăreşte procesul în discuţie mai mult sub aspectul înnoirii limbii noastre
cu ajutorul neologismelor de origine franceză şi italiană, Iordan subliniază, în
primul rînd, „tulburarea" provocată de faptul că, odată cu reîntregirea ţării, se
punea problema unificării limbii literare pe baza tradiţiei impuse, în trecut, de
mişcările literare şi culturale care şi-au desfăşurat activitatea la Iaşi şi la Bucureşti.
Puşcariu subliniază importanţa căilor de comunicaţie în păstrarea unităţii
limbii latine 1 , deşi susţine, în continuare, că o unitate perfectă a ei nu a existat
niciodată. Atrage atenţia, mereu, asupra apropierii mari care există între sardă
şi română 2. Consideră că patria primitivă a poporului nostru a fost o regiune întinsă,
pe ambele maluri ale Dunării: „într-un studiu anterior 3 am arătat că patria pri-
mitivă a românilor nu trebuie s-o căutăm pe un teritoriu restrîns, în Peninsula
Balcanică sau în Dacia Traiană, ci în toate acele regiuni, pe ambele maluri ale
Dunării de jos, unde în întîiele veacuri după Hristos exista o viaţă romană. Pe
acest teritoriu întins se vorbea o limbă cu multe nuanţe regionale. Cu toate acestea,
cît timp diferitele grupe de români nu fură izolate complet unele de altele prin
popoare de alt neam, limba străromânilor arăta aceleaşi trăsături mari de dezvol-
tare, pe care le găsim azi în toate dialectele şi care o deosebesc de oricare altă limbă
din lume." 4
Reluînd problema circulaţiei cuvintelor în limba noastră, a componenţei
vocabularului ei, Puşcariu duce mai departe ideea lui Hasdeu şi, în urma unor
statistici alcătuite pe baza lecturii anumitor pagini din operele lui Coşbuc, Creangă,
Ispirescu şi Eminescu, conchide: „Rezultă dar, din aceste constatări, că şi în pri-
vinţa tezaurului lexical, limba română nu e mai romanică, nici mai puţin romanică.,
decît limba italiană, franceză sau oricare alta, ci pur şi simplu romanică fără com-
parativ, căci noţiunea « romanică » e absolută, ea nu suferă gradaţie. Românii de
<^zi continuă a vorbi limba romană din estul imperiului. î n cursul veacurilor, ea
s-a alterat printr-o dezvoltare firească şi prin adaosele ce i le-a adus convieţuirea
cu alte popoare. Dar tocmai aceste elemente nouă, care se adaog la elementul
vechi, prin amestecul şi traiul la un loc cu alte neamuri, constituie nota esenţială
care deosebeşte noţiunea exprimată prin cuvîntul romanic de cea cuprinsă în
cuvîntul roman." 6
La fel se prezintă lucrurile şi cînd e vorba de preocupările lui Sextil Puşcariu
în legătură cu literatura. De la unele medalioane sau conferinţe ocazionale pînă
la caracterizări mai largi, de curente sau de scriitori individuali, totul îl interesează
ea şi cum ar fi vorba de propria-i specialitate şi nu numai de o simplă disciplină
ajutătoare.
Cu toate că şi din acest punct de vedere Puşcariu îşi depăşeşte contempo-
ranii atît prin mulţimea preocupărilor, cît şi prin justeţea caracterizărilor pe care

1
Locul limbii române între limbile romanice, p. 19.
2
Ibidem, p. 20.
3
E vorba de Rekonstruktion des Urrumãnischen !
Locul limbii române între limbile romanice, p. 26. Cf. şi Limba română şi
graiul din Ardeal, p. 7,10, precum şi Contribuţia Transilvaniei la formarea si evoluţia
Umbu române, p. 416.
Locul limbii române între limbile romanice, p. 36.
PREFAŢĂ XI

le face, el nu este, totuşi, un istoric literar în sensul strict al cuvîntului, ci un lin-

gvist care înţelege să-şi caute elementele doveditoare necesare teoriilor sale în
toate izvoarele de bază ale limbii noastre, deci şi în literatura beletristică.
Aşa se explică faptul că majoritatea scriitorilor a căror operă o are în vedere
sînt priviţi, în primul rînd, din punctul de vedere al limbii, al posibilităţii de a da
expresie sentimentelor şi gîndurilor de care sînt stăpîniţi. Aşa, spre exemplu,
despre Eminescu ni se spune : „acolo unde a vorbit el, începe graiul sonor al băr-
băţiei însăşi în literatura noastră" ; „crearea limbii poetice române, care de la
Eminescu datează". Deşi afirmă că George Coşbuc n-a scris un singur vers în
formă populară, nu-i scapă nici amănuntul că poetul năsăudean evita, în mod
sistematic, folosirea neologismului, că, împreună cu Slavici, cu Goga şi cu
Lucian Blaga „înainte de a primi neologismul ieftin ce ţi se îmbie atît de ade-
menitor, scurmă în comorile păstrate în cărţile vechi religioase şi în poezia
populară, spre a găsi cuvîntul autohton, căruia îi dau, prin lărgiri de înţeles sau
împărecheri ferice cu alte cuvinte, o nouă strălucire." 1 în poezia lui Lucian Blaga
urmăreşte cuvintele dominante, iar cînd vorbeşte despre Luceafărul şi Tribuna
pune în lumină, în primul rînd, meritele lor în dezvoltarea limbii române lite-
rare şi în desăvîrşirea unităţii ei.
Ideile pozitive, asupra diferitelor perioade sau curente din literatura
noastră, nu se întîlnesc numai în anumite studii şi articole, în care, eventual,
le-am putea depista după titlu. în cele două articole referitoare la neologism,
unde ne-am aştepta mai puţin deci, Puşcariu subliniază rolul pe care l-au a v u t
cronicarii în dezvoltarea limbii literare 3 . Ideea este cu atît mai importantă cu
cît mulţi dintre cărturarii de mîna întîi, de la I. Heliade-Rădulescu, la C. Negruzzi
şi M. Gaster, la George Coşbuc şi G. Ibrăileanu au susţinut că limba noastră
literară s-a format numai pe baza textelor religioase, că literatura istorică, neti-
părită la vreme, nu ne-a adus decît servicii cu totul neînsemnate în această direcţie.
Cînd e vorba de aprecierile cu caracter strict literar, pe care le-a făcut
Puşcariu, multe dintre ele şi-au păstrat valabilitatea pînă în momentul de faţă.
Aşa, spre exemplu, el vedea în mişcarea de la Dacia literară, din Iaşi (1840), nu
numai „întîia şi poate cea mai frumoasă grupare pe care am avut-o noi românii" *,
ci şi „bazele" statului nostru însuşi 5 , după cum, altădată, spunea : „Astfel, în
momentul chiar cînd literatura noastră era primejduită să devină o simplă contra-
facere după modele streine, cînd limba noastră primea intreitul asalt al fonetiş-
tilor, al latiniştilor exageraţi şi al italieniştilor, gruparea de la Iaşi a legat scrisul
românesc uitat al cronicarilor şi poezia cultă cu cea a poporului, două izvoare
nesecate de inspiraţie pentru literatura naţională şi de împrospătare a limbii
ameninţată de năvala neologismului 6 ."

1
Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii romîne, p. 435.
2
Grupări literare şi idei politice, p. 22.
3
Despre neologisme, p. 7 şi Influenţa limbii franceze asupra celei româneşti,
p. 3. Cf. şi citatul de mai jos, din articolul Ce e românesc în literatura noastră?,
p. 1 9 - 2 0 .
4
Grupări literare şi idei politice, p. 4.
6
Ibidem, p. 8 — 9.'
6
Ce e românesc în literatura noastră?, p. 19 — 20.
 PRF.FAŢĂ
XII

Aprecieri asemănătoare a făcut Puşcariu şi despre Junimea: „A doua gru-

pare de la Iaşi, cu un sfert de veac mai tîrziu, cea a Junimii, a dat un nou
avînt acestor idei sănătoase. Titu Maiorescu, cea mai limpede minte şi mai ordonată
inteligenţă, prin lupta curajoasă a romantismului In ştiinţă, în contra retoricii
ieftine care specula lipsa de critică a maselor, împotriva scriitorilor care ascundeau
absenţa ideilor în dosul unor fraze patriotice, cerea profunzime şi obiectivitate
cercetătorului ştiinţific, directive sănătoase întemeiate pe un teren pregătit omului
politic, şi opere de artă bogate în conţinut şi muncite în mod cinstit". 1 Despre
acelaşi Maiorescu a mai susţinut că a fost „cel mai limpede spirit critic ce l-am
avut noi românii". 2
Nu-i mai puţin adevărat, însă, că, alteori, afirmaţiile sale nu mai pot fi
acceptate. î n articolul Poeţii noi, scris în anul 1904 şi publicat în Junimea literară,
Puşcariu nu include decît pe Iosif, M. Cunţan, Z. Bârsan şi D. Anghel. Acestea erau,
după el, „figurile cele mai marcante" ale epocii. I se părea că Z. Bârsan „promite
a deveni un artist mare" (18). Nu-1 aprecia pe Macedonski şi credea că singurii
poeţi reprezentativi, la sfîrşitul secolului trecut, erau Eminescu şi Coşbuc. Spiritul
de grup îşi spunea cuvîntul şi în cazul lui. Aşa cum O. Densusianu vedea un
scriitor de talent în orice nume de la Viaţa nouă, Sextil Puşcariu îşi manifesta
simpatia pentru cei de la Semănătorul şi de la Luceafărul, al căror rol i se părea
mai important decît cel al Vieţii româneşti 3 . Rezervele pe care le formula, în legă-
tură cu ideile socialiste 4 , nu ne mai pot surprinde.
Nesiguranţa lui Sextil Puşcariu în aprecierile pe care le face asupra unor
scriitori duce la alăturarea numelui lui I. Budai-Deleanu de cel al lui Aron
Densusianu şi al lui Petru Dulfu 5 . Dar apropierea aceasta nu a găsit şi, sîntem
siguri, nu va găsi nici în viitor nici un fel de aderenţi. E a este nepotrivită din
toate punctele de vedere.
Unele dintre aprecierile făcute de Puşcariu asupra scriitorilor contemporani
i u el se datoresc legăturilor de prietenie care au existat între marele lingvist
clujean şi scriitorii respectivi. Cel mai tipic caz, din acest punct de vedere, ni se
pare a fi cel al poetului St. O. Iosif, pe care 1-a cunoscut, ca elev, la Braşov şi
cu care a legat o frumoasă prietenie în vremea specializării de la Paris.
în a treia secţiune — Varia — sînt cuprinse articole cu conţinut foarte diferit
cum ar fi: Pentru organizarea muncii ştiinţifice ; Muzeul limbei române ; ori unele
medalioane, redactate pe înţelesul unui public mult mai larg decît cel al speci-
aliştilor propriu-zişi : Timotei Cipariu ; Wilhelm Meyer-Lübke ; Nicolae Drăganu etc.
Articolele grupate în acest capitol — din păcate foarte redus — au rostul,
printre altele, de a sublinia preocupările largi ale marelui lingvist, domeniile de
care a fost atras şi cărora le-a acordat toată atenţia.
Perioada, lungă, în care au fost elaborate aceste lucrări, precum şi carac-
terul lor deosebit atît sub aspectul aprofundării subiectului, cît şi sub cel al
publicului pe care îl avea în vedere autorul, fac ca volumul pe care îl punem în
1
Ibidem, p. 20.
2
Grupări literare şi idei politice, p. 11.
3
Perspective culturale, p. 14.
4
Grupări literare şi idei politice, p. 16.
5
Ce e românesc in literatura noastră?, p. 22.
PREFAŢA XIII

mina cititorilor să nu aibă un caracter unitar, ci să se caracterizeze, în primul

rînd, prin diversitate. Tendinţa de popularizare, vizibilă în cele mai multe dintre
ele, graba cu care au fost redactate explică, cel puţin în parte, şi unele neglijenţe
în construcţie pe care nu le mai întîlnim în lucrările publicate iniţial în revistele
de specialitate, în care autorul se adresează, în primul rînd, lingviştilor propriu-
zişi, nu publicului mare ca în celelalte.
Pe lîngă cîteva lucrări fundamentale, avem altele cu caracter de populari-
zare strictă, pornite din dorinţa lui Puşcariu de a păstra o legătură cît mai strînsă
cu poporul care a făurit limba literară şi a o duce mereu mai departe, dar şi pentru
motivul că, în Transilvania mai ales, ideile referitoare la studiul limbii noastre,
sub toate aspectele ei, n-au constituit o preocupare restrînsă, a specialiştilor înşişi,
ci au interesat, totdeauna, grupuri mari de vorbitori, care simţeau că între istoria
limbii şi istoria poporului s-au stabilit legături de aşa natură, încît nu poate fi
înţeleasă una fără ajutorul celeilalte, care simţeau că limba constituie unul din
mijloacele cele mai importante împotriva rezistenţei pe care o întîmpinau românii
din Transilvania în lupta lor de emancipare socială şi naţională.
Puşcariu însuşi a stat sub semnul acestei impresii. Ca ardelean, el n-a
scăpat nici un prilej de a pune în lumină rolul pe care provinciile de peste munţi
¡l-au jucat la formarea şi dezvoltarea limbii române literare. Ar da un răspuns
pripit, fără îndoială, cel care s-ar grăbi să conchidă că lucrul acesta se datoreşte
unui anume patriotism local de care nu era străin nici Puşcariu. Am văzut carac-
terizările pe care le-a făcut mişcărilor literare moldoveneşti, de la Dacia literară
şi de la Junimea. Alte numeroase aprecieri asemănătoare se găsesc pe aproape
toate paginile acestei cărţi, la adresa moldovenilor, a muntenilor şi a ardelenilor.
Asta însemnează că la baza lor nu stă un element de patriotism local, ci o desă-
vîrşită obiectivitate ştiinţifică, la care se adaugă şi un anumit curaj de a nu evita,
niciodată, adevărul.
Ca peste tot în opera sa, şi în contribuţiile din această ediţie, Sextil Puşcariu
se găseşte, în permanenţă, pe poziţii înaintate şi acordă, aproape fiecăruia dintre
predecesorii săi, creditul pe care îl merită. Nu-i lipsit de importanţă faptul că,
ardelean fiind, afirmă că „a trebuit să se dea lupte aprige, pentru ca filologia să
se scoată din serviciul exclusiv al romanităţii şi al continuităţii, să se elibereze
ştiinţa de balastul sentimental care o înăbuşea şi, prin acest fapt, să se scoată
din mîna diletanţilor" 1 . Nu este exclusivist, se înţelege, şi el însuşi va urmări,
cu pasiune şi cu înţelegere, problemele respective ori de cîte ori i se va părea că
adevărul ştiinţific este neglijat sau lăsat la o parte în mod intenţionat, împotriva
părerii generale că la baza limbii noastre stă latina populară, Sextil Puşcariu
susţine, cu dreptate, că ne-a furnizat material de limbă şi latina clasică, prin
autorităţile stabilite în Dacia 2. Dar afirmaţiile sale sînt foarte prudente şi, în
general, nu schimbă fundamental punctele de vedere curente în epocă. Rolul
latinei clasice a fost, se înţelege, mult mai puţin important decît în Romania occi-
dentală, unde contactul vorbitorilor cu ea a fost neîntrerupt, fapt care i-a dat
dreptul lui Puşcariu să vorbească nu numai de o relativă „sărăcire" 3 a limbii
1
Problema nouă în cercetările lingvistice, I, p. 31.
2
Ibidem.
3
Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române, p. 424.
XIV PREFAŢA.

române, faţă de limbile romanice de apus, ci şi de o „rusticizare" a ei, datorată,

în primul rînd tocmai „eliberării de sub" influenţa latinei clasice". 1 Cînd, mai
tîrziu, limba noastră a stabilit iarăşi contactul cu această latină clasică s-a produs
procesul pe care Puşcariu avea să-1 numească de „reromanizare". 2 Dar, pînă să
se ajungă aici, datorită izolării în care se găsea, limba română a străbătut un drum
sensibil deosebit de al celorlalte limbi romanice, pe care Puşcariu 1-a subliniat
în următorii termeni: „Pe cînd la noi cuvintele străvechi, ieşite din uz, au fost
înlocuite în veacurile trecute prin neologisme de origine străină, depărtînd limba
noastră din ce în ce mai mult de limba latină, celorlalte popoare neolatine tocmai
neologismul latin le-a salvat înfăţişarea romanică". 3
Format la şcoala neogramatică, ajunge la concluzia că principiile ei s-au
dovedit, de timpuriu, învechite şi atrage atenţia asupra metodelor noi de cercetare
care ne pot indica, mai repede şi mai uşor, calea spre progres. Problema aceasta
revine, mereu, în preocupările lui Puşcariu şi mi se pare vrednică de reţinut urmă-
toarea afirmaţie spicuită din frămîntările conducătorului lucrărilor pentru elabo-
rarea dicţionarului: „Cele patru laturi sub care este privită astăzi limba, cea
istorică, cea sociologică, cea stilistică şi cea geografică, dau împreună aspectul
complet al ei şi fac ca o lucrare lexicografică să devină cu adevărat ştiinţifică.
Numai privit din toate aceste puncte de vedere, cuvîntul poate fi urmărit pînă
la originea lui, numai astfel îşi ajunge ţelul un dicţionar etimologic". 4
Se vede clar, din această afirmaţie, cum orientarea spre metodele noi nu
duce, în concepţia lui Puşcariu, la abandonarea celor vechi; una nu exclude pe
celelalte. Este, totuşi, convins că nu legile fără excepţii, din fonetică, guvernează
limba, ci legile de ordin social, asupra cărora au atras atenţia lingviştii francczi
M. Bréal şi A. Meillet 6 .
Pe lîngă factorul social, limba a fost revoluţionată prin ajutorul geografiei
lingvistice care poate explica nu numai unele deplasări de populaţie, de care
, istoria nu prea vorbeşte, ci ţine, adesea, locul documentelor care ne lipsesc pentru
anumită perioadă a istoriei noastre. î n această ultimă împrejurare, limba devine,
mai mult decît în alte părţi, un adevărat izvor istoric 6 .
Nu poate fi trecută cu vederea strădania lui Puşcariu de a-i orienta pe
ardeleni spre aria limbii literare din Moldova şi din Muntenia, spre care se îndrepta
şi Slavici, în literatură, şi toţi ardelenii de mai tîrziu. El păşea, oarecum, pe urmele
lui Titu Maiorescu, cînd cerea „să ne scuturăm de acel balast de expresii gîndite
în ungureşte şi simţite în nemţeşte". 7
Transilvania, împotriva faptului că este înconjuiată de munţi, ca o cetate,
nu are un grai unitar. Jumătatea de sud merge cu Muntenia, iar cea de nord cu
Moldova. Şi dacă trebuie să căutăm o explicaţie pentru această realitate, vom
spune, cu Puşcariu impreună, că ea se datoreşte faptului c'ă dincolo de Carpaţi,

1
Ibidem, p. 425.
2
Ibidem, p. 434. Vezi şi Despre neologisme, p. 3.
3
Despre neologisme, p. 6.
4
Dicţionarul Academiei, 1926, p. 27.
0
Lingvistica modernă şi evoluţia ei, p. 5.
6
Ibidem, p. 9, 11. Cf. şi B. P. Hasdeu ca lingvist, p. 3.
7
Timotei Cipariu, p. 25.
PKEFAŢĂ XV

unde oraşele erau în mîna străinilor, ele nu s-au putut constitui în „centre din care
să iradieze inovaţiile şi spre care să se îndrepte convergenţele de, limbă" 1 : „Toate
aceste cazuri adeveresc acelaşi lucru, că graniţele geografice şi politice n-au fost
în stare să împiedice graiul din Ardeal să se dezvolte în strînsă legătură cu graiu-
rile din principatele vecine. Precum inimile româneşti băteau la fel, şi sufletele
neamului de ţărani, uniţi prin aceeaşi credinţă şi munciţi de aceleaşi griji simţeau
aceleaşi speranţe, tot astfel graiul românilor se dezvolta în acelaşi fel dincoace
şi dincolo de munţii pe care îi treceau regulat ciobanii cu turmele lor migratoare,
preoţii cu cărţi sfinte în dăsagi şi cei ce căutau în alte părţi româneşti împrejurări
mai prielnice de trai, acei nenumăraţi murăşeni, bîrsani, munteni şi moldoveni,
care poartă încă, în numele lor, amintirea originii 2 ."
Ideea aceasta, care îi era cu deosebire scumpă lui Sextil Puşcariu, avea
să fie reluată, chiar mai pe larg, în altă parte:
„Desigur că luptele românilor din Ardeal, după 1872, erau continuarea
luptelor de dinainte ; temniţele grele ungureşti adăposteau pe nepoţii martirilor
veacurilor trecute, iar ţăranii împuşcaţi la alegeri erau urmaşii moţilor lui
Horea şi Iancu. Chiar nici lozinca lui Slavici: «soarele românismului răsare la
Bucureşti» nu era cu totul nouă, căci o regăsim în Albina lui V. Babeş în 1870
(nr. 46) : « aşteptăm ca România să devină un soare, ale cărui raze să încălzească
şi să lumineze pe toţi românii din ţările vecine ».3 Conştiinţa unităţii românilor
de pretutindeni e străveche : au dus-o păstorii cu turmele lor de la munte la baltă ;
au adus-o acele sute şi mii de români, care în Ardeal se numesc Muntean şi Mol-
dovan şi în Ţara-veche: Ardeleanu, Ungureanu, Bîrsanu etc., au purtat-o preoţii
şi călugării între scoarţele cărţilor lor bisericeşti şi au spus-o bătrînii cronicari.
Unirea tuturor românilor a fost un vis întrevăzut de mult de vizionarii neamului
de dincolo şi de dincoace de Carpaţi." 4
Dar lipsa unităţii lingvistice a Transilvaniei se mai explică şi prin vechimea
locuitorilor ei. De multă vreme, s-a făcut constatarea, pe care şi-a însuşit-o şi
Puşcariu în lucrările sale, că cu cît o populaţie este mai demult stabilită pe locurile
pe care o găsim astăzi, cu atît graiul său este mai diferenţiat. Şi, poate, nu-i lipsit
de interes faptul că acest învăţat a susţinut că linia de demarcaţie între zona de
sud şi cea de nord a limbii noastre o constituie nu Carpaţii, bunăoară, ci Mureşul
care taie aproape în două părţi egale regiunile de peste munţi. Ideea aceasta îl
apropie, din nou, pe Puşcariu, de concepţia lui Philippide după care limba română
din nordul Dunării nu cunoaşte decît două subdiviziuni: una sudică şi alta nordică;
un subdialect de nuanţă moldovenească şi altul de nuanţă muntenească. Nu este
cazul să intrăm, aici, în amănunte. Vom mai spune, doar, că Gustav Weigand
vorbea de trei subdialecte româneşti (moldovean, muntean, bănăţean), iar Emil
Petrovici de patru (moldovean, muntean, bănăţean şi crişan).

1
Limba română şi graiul din Ardeal, p. 15,
2
Ibidem.
3
Citat la Dr. I. Lupaş Contribuţiuni la istoria ziaristicei ardelene, Sibiu,
1926, p. 21.
4
Răsunetul războiului pentru independenţă în Ardeal, publicat în voi.
Războiul neatârnării, Bucureşti, 1927,. p. 187 — 220.
5
Probleme nouă în cercetările lingvistice, I, p. 31.
 XVI PREFAŢA.

De la caz la caz, în funcţie de publicul căruia i se adresează, Puşcariu îşi

alege mijloacele de expresie acomodîndu-le la pregătirea şi puterea de înţelegere a
cititorilor săi. Dacă în Locul limbii române între limbile romanice ori în Consideraţii
asupra sistemului fonetic şi fonologie al limbii române etc., în care autorul are în
vedere, în primul rînd, pe specialişti, volumul de fapte este mai mare şi, în argu-
mentarea ideilor, se sprijină pînă şi pe amănunte, în conferinţa rostită la radio,
în mai 1934, Numele satelor noastre, el pune, doar, jaloanele, schiţînd mai mult
subiectul, şi se adresează nu atît raţiunii ascultătorului cît inimii lui: „Mă întreba
deunăzi un cunoscut: cum se face că n-am păstrat, în limba noastră, numele vechi
de localităţi, traco-dace şi latine, şi că cele mai multe din ele sînt de origine străină ?
Faptul acesta nu e o dovadă împotriva continuităţii noastre?
Celor ce pretind că sîntem veniţi din sudul Dunării şi-şi sprijinesc teoria
lor tocmai pe toponimia noastră, m mare parte străină, li se poate răspunde mai
bine tot cu o întrebare: cum se face că nici în sudul Dunării, în regiunile în care
Roeslerienii spun că s-a născut poporul românesc, nu avem numiri de localităţi
care să continue, în consonanţă cu legile fonologice ale limbii noastre, vechile
numiri ?
Unde au fost strămoşii noştri, dacă în toate regiunile de la cursul inferior
al Dunării, pe amîndouă malurile rîurlui, nu s-a păstrat nici unul din vechile numiri
de oraşe? Foarte simplu — răspunde marele geograf francez, d. D. Martonne —,
într-o bună zi a dat Dumnezeu şi a plouat români tocmai în ţinuturile unde odi-
nioară locuiseră romanii.
Acest răspuns glumeţ arată în mod strălucit tot ridicolul argumentării
filologilor înlănţuiţi de dogmele ce şi le-au creat înşişi".
O parte din ideile risipite prin articolele de revistă vor fi reluate, mai tîrziu,
în lucrări fundamentale. Altele, însă, au rămas îngropate în paginile unor periodice
mai mult sau mai puţin inaccesibile publicului de azi. Faptul că autorul n-a mai
a v u t răgazul să realizeze lucrarea sa de încoronare a întregii activităţii. Limba
română, concepută în patru volume, în care urma să-şi expună, ca într-o oglindă,
sinteza tuturor cercetărilor, face absolut necesară adunarea în volum a tuturor
contribuţiilor sale publicate prin periodice. Dar publicarea unor asemenea volume
mai este reclamată şi de altceva. Nu avem, încă, o istorie a lingvisticii româneşti,
nici una a istoriei limbii noastre naţionale. Aceste lucrări de ansamblu, însă, nu
p o t fi concepute înainte de a pune în mîna specialiştilor şi a publicului mare
opera integrală a tuturor celor care au activat, în trecut, în aceste discipline,
înainte de a cunoaşte ambianţa în care au lucrat fiecare, influenţele care s-au
exercitat asupra lor, ideile pe care le-au vehiculat. înaite de a ne încumeta să
scriem o istorie a lingvisticii româneşti este necesar să-i cunoaştem pe cei care au
deschis drum în această direcţie. Aşa cum nu poate fi concepută o bună istorie a
literaturii înainte de cunoaşterea amănunţită a fiecărui scriitor, în parte, şi a
fiecărui curent literar, tot aşa noi nu ne vom putea gîndi la tratate de ansamblu
înainte de a fi studiate, în adîncime, lucrările lui Timotei Cipariu, ale lui B. P. Has-
deu, Al. Philippide, O. Densusianu, Sextil Puşcariu etc.
Ceea ce s-a făcut pînă acuma, în această privinţă, este foarte puţin. Cu o
monografie despre B. P. Hasdeu şi cu un prim volum din opera lui Densusianu
nu vom putea porni la drum.
 PREFAŢĂ XVII

Cea mai mare parte dintre ideile exprimate de Puşcariu în lucrările din
acest volum au devenit, între timp, un bun comun. Azi ele ne par cu totul normale.
Dar nu tot aşa stăteau lucrurile cu 50—60 de ani în urmă, cînd învăţaţi dintre cei
mai distinşi, ca Ovid Densusianu spre exemplu, se arătau sceptici în faţa unor
proiecte de lucrări de geografie lingvistică, în ţara noastră, ori cînd Giorge Pascu
se manifesta cu totul împotriva lucrărilor cu caracter stilistic.
Cele mai multe dintre contribuţiile cuprinse în acest volum rezumă, cum
se poate mai bine, calităţile de om de ştiinţă ale lui Puşcariu : argumentare sus-
ţinută a ideilor puse în circulaţie, măsură, spirit critic, combatere moderată a
ideilor altora, luptă împotriva falsului patriotism, cunoaştere adîncă a fenomenelor
limbii etc. Din ele se mai vede în ce măsură Puşcariu ştia să dea atenţia cuvenită
atît problemelor de amănunt, cît şi celor de interes general, cum şi cînd trebuie
subliniată importanţă unora sau a celorlalte. Mai vedem, apoi, cum autorul nu
s-a mulţumit niciodată cu adevărurile date, ci, îmbogăţind bibliografia chesti-
unii care îl interesa, era obişnuit să reanalizeze mereu lucrurile şi să vină cu con-
cluzii noi. Iată un exemplu de această natură, privind sinonimia în limba română:
„Ideea exprimată atît de des, că limba nu cunoaşte luxul şi că nu există două
sinonime perfecte în nici un grai, nu e exactă. Mai întîi pentru că limba comună
şi limba literară nu sînt graiul unei singure regiuni, ci se îmbogăţesc prin aportul
neîncetat ce li-1 aduc toate părţile ţării. Porumb, păpuşoi şi cucuruz, uneori şi
mălai, exprimă acelaşi lucru în Muntenia, Moldova şi în Ardeal". 1
Altă dată, luînd atitudine impotriva celor care vedeau în română o limbă
săracă, în raport cu celelalte limbi romanice, spunea:
„...sărăcirea limbii romanice de est, în urma nivelului cultural scăzut al
celor ce o vorbeau, este mai mult o înşelăciune optică. Ceea ce s-a pierdut din limbă,
^ca număr de elemente lexicale, a fost compensat, în mare măsură, prin evoluţii
de înţeles nouă date cuvintelor vechi. Astfel polisemia şi deasa circulaţie a ele-
mentului latin au făcut ca să se păstreze caracterul romanic al limbii române şi
după ce prin contactul cu slavii şi alte popoare au pătruns în româneşte multe
cuvinte de origine străină. O statistică în care se ţine seama şi de frecvenţa şi
circulaţia cuvintelor arată că elementul latin e de 90% fără să se socotească neo-
logismele recente". 2
î n sfîrşit, să ne oprim şi la un exemplu în care autorul analizează raportu-
rile dintre limba latină şi română: „Se spune de obicei că limba română s-a născut
din limba latină vulgară, că este o fiică a ei. Expresia aceasta nu e tocmai potrivită,
căci ea poate deştepta în noi o imagine greşită. O naştere se întîmplă la o d a t ă
fixă, iar comparaţia cu mama şi cu fiica ne-ar putea face să ne închipuim că
într-o vreme existau alături, ca limbi vii, cea latină vulgară şi cea română. De
fapt, limba latină însăşi, vorbită în cele mai multe regiuni ale fostului imperiu
roman de est, s-a schimbat nu la o dată fixă, ci pe nesimţite, în limba română.
Limba noastră nu este deci o Jiică a limbii latine, ci continuarea acesteia, este însăşi
limba latină vorbită, in stadiul în care a ajuns la dezvoltarea ei, în urma evoluţiilor
fireşti la care e supusă orice limbă şi a contactului cu alte popoare... Ea este expresia

1
Dicţionarul Academiei, 1926, p. 33.
1
Contributia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române, p. 425.
2 — Cercetări }i studii — c. 339
XVIII PREFAŢA.

sufletului poporului român, plămădit din nou cu amestecul etnic cu alte neamuri,
precum peliţa care acopere corpul nostru este, pînă la moarte, cea cu care ne-am
născut, de aceeaşi coloare şi cu aceleaşi aluniţe, pe care le-am avut în copilărie, dar
cu toate celulele, ce o compun, reîmprospătate" ,1
Nu putem să nu fim, iarăşi, de acord cu concluziile de la una dintre cele mai
importante contribuţii din această ediţie 2 , concluzii care aduc foarte bine aminte
de cele susţinute de academicianul Iorgu Iordan la cursurile sale de pe vremuri,
de la Universitatea din Iaşi, asupra mijloacelor interne ale limbii 3 : „Căutînd să
scot în relief ceea ce e specific românesc în fonetica şi în fonologia noastră, am dat
în acelaşi timp o contribuţie pentru fixarea sistemului nostru fonetic şi fonologie.
Cred însă că am mai arătat ceva şi anume că, spre a explica o inovaţiune lingvistică,
nu e nevoie să-i căutăm totdeauna originea într-o influenţă externă. Rolul subiectului
vorbitor este tot atît de important, ca şi cel de împrumutător. Metoda comparativă
a deschis în lingvistică orizonturi mari şi a dat roade din cele mai bogate, mai
ales după ce s-a unit cu metoda istorică. Dar amîndouă aceste metode — şi cea
care stabilea asemănările între limbi, şi cea care căuta să explice geneza şi trecerea
fenomenelor dintr-o limbă într-alta — au dus, în mod firesc, şi la exagerări sau
la puncte de vedere unilaterale, dintre care unul — destul de grav — a fost cel
ce a dat prea puţină atenţie contribuţiei active a individului la crearea de celule
nouă în organismul unei limbi".
Lucrările lui Sextil Puşcariu stau sub semnul unei desăvîrşite onestităţi'
profesionale. El nu-şi însuşeşte, niciodată, părerile altora, fără a mărturisi acest
lucru. Nu face caz de cunoştinţele sale, într-adevăr neobişnuite, şi nu caută să
„umilească" pe nimeni cu autoritatea de care s-a bucuraţ. După lectura cărţii
lui John Ries — Was ist Satz, în care se găsesc prezentate nu mai puţin de 139
de definiţii pentru propoziţie, pune faptul acesta în legătură cu obligaţiile profe-
sorilor de a-i învăţa pe elevi lucruri precise şi se întreabă: „Cum poate înţelege
'nsă un copil de 10 ani ceea ce n-au putut lămuri 140 de învăţaţi" ? 1 Şi în conti-
nuare conchide: „K. Biihler are dreptate, cînd observă că ideea propoziţiei există
Jarees m în simţul tactil al lingvistului, numai că e enorm de greu să arăţi printr-o
lefiniţie potrivită ceea ce simţi". Prin aceste cuvinte, Puşcariu nu subliniază
lumai dificultatea de a lămuri o serie de lucruri atît de simple în aparenţă, ci
ecunoaşte că oricît ar fi cineva de învăţat se împiedică, adesea, de lucruri mărunte
>e care nu le poate prezenta într-o formă atrăgătoare şi la îndemîna tuturor
'orbitorilor; în aceeaşi ordine de idei m j r i t ă citată altă afirmaţie a învăţatului
lujean: „Nimenea nu cunoaşte tot tezaurul lexical al limbii sale" 5, pe care o
>utem „verifica" şi cu ajutorul uneia dintre lucrările sale din tinereţe. într-adevăr,

1
Limba română şi graiul din Ardeal, p. 1.
3
Consideratiuni asupra sistemului fonetic si fonologie al limbii române,
. 397. '
3
El . formula ideea. în felul următor : aă recurgem la influenţele străine
y sjl căutăm explicaţii în alţă parte numai după ce ne-am încredinţat că am
Puizat toate posibilităţile de care dispune limba noastră în a lămuri o problemă
a
t ă , după ce mijloacele interne refuză ori nu mai pot să ne dea ajutorul solicitat.
4
Gîndirea lingvistică şi gîndirea filozoficii, p . 5. .
5
Raport către., c.otnismnea dicţionarul w, p. .1.05. .
PREFAŢĂ XIX

în dicţionarul său de la 1905, Sextil Puşcariu derivă cuvîntul românesc mezin

de la latinescul medianus schimbîndu-i, în felul acesta, şi înţelesul (mijlociu), cînd
în realitate el îşi are originea în limba slavă veche (mízinü !) şi însemnează
cel mai mic dintre fraţi.
Publicate într-o perioadă de aproape patru decenii, studiile şi articolele
întrunite pentru prima dată în acest volum au adus servicii importante lingvis-
ticii româneşti. Faptul că ele au fost elaborate pe baza unui contact permanent
cu limba română vorbită, pe baza cunoaşterii acesteia într-o formă puţin obiş-
nuită, le conferă o valoare ştiinţifică neîndoielnică. Autorul lor, înaimat cu cunoş-
tinţe dintre cele mai frumoase în epocă, cu un orizont care depăşea cu mult sfera
de cunoştinţe ale unui lingvist obişnuit, nu s-a lăsat niciodată stăpînit de idei
străine de cercetarea ştiinţifică, n-a confundat sentimentul cu raţiunea şi n-a
tras nici o concluzie înainte de a analiza, în toată adîncimea lui, materialul pe care
1-a avut la dispoziţie. Din cauza aceasta, punctele sale de vedere sînt atît de aproape
de ale noastre încît ni-1 simţim contemporan şi avem convingerea că activitatea
lui, de-o viaţă întreagă, în domeniul lingvisticii, poate aduce, încă, servicii impor-
tante nu numai tineretului studios, ci şi publicului larg. Este motivul cel mai
important care ne-a determinat să scoatem din uitare aceste contribuţii şi să le
punem la îndemîna cititorului de azi.

G. ISTRATE
 NOTĂ ASUPRA E D I Ţ I E I

Ediţia de faţă este cea dintîi antologie alcătuită după mcartea lui Sextil
Puşcariu. Din timpul vieţii sale se cuvine menţionat volumul cmagial Études
de linguistique roumaine, Cluj — Bucureşti, 1937, cuprinzînd ni mai studii şi articole
de lingvistică, traduse în l i m t a franceză (volumul a apărut cu ocazia celei de a
60-a aniversări a lui Puşcariu).
Alcătuirea unei asemenea ediţii, reprezentativă totuşi pentru vasta şi
variata activitate a lui Sextil Puşcariu, întimpină numeroase dificultăţi. E foarte
greu să alegi studiile şi articolele care-1 reprezintă mai bine pe acest cărturar, a
cărui laborioasă activitate se întinde pe o pericadă de şase decenii şi cuprinde o
arie vastă de preocupări: traduceri, versuri, proză, filologie, lingvistică, critică
şi istorie literară, eseuri, note polemice, articole social-politice, cronici artistice,
rapoarte şi comunicări academice, recenzii etc. Ele sînt risipite în numeroase
publicaţii (ştiinţifice, literare, cotidiene, dintre care unele cu greu se mai găsesc
astăzi) româneşti şi străine, iar o bună parte a lucrărilor lui Sextil Puşcariu (mai
ales cele referitoare la problemele lingvistice) au apărut numai în limbi străine
(franceză, germană), fiind mai puţin accesibile specialiştilor tineri şi publicului
interesat. Chiar din punctul de vedere al textului, o asemenea antologie ridică
diferite probleme (fie şi de amănunt), date fiind orientările ortografice ale vremii
sau unele caracteristici ale limbii române în anumite provincii, prezente în scrisul
autorului; acestora li se adaugă numeroase inadvertenţe şi greşeli, datorate, fără
îndoială, tipografilor.
Ceea ce-şi propune ediţia noastră este, în primul rînd, reflectarea aspectelor
mai importante ale activităţii Iui Sextil Puşcariu ca cm de ştiinţă. Ne-am străduit,
pe cît posibil, să cuprindem studii şi articole din tcate demeniile cercetării lingvistice
şi literare, pentru ca astfel cititorul să-şi poată forma o imagine a suprafeţei şi
reliefului operei acestui mare savant român. Cum e şi firesc, în ediţia noastră
pe primul plan se află preocupările de limbă, pentru că, după cum se ştie, Puşcariu
s-a impus îndeosebi ca un mare lingvist (de numele său se leagă nu numai cîteva
lucrări personale, indispensabile studiului limbii române : Limba română, Studii
istroromâne, Études de linguistique roumaine ş.a., ci şi iniţierea şi conducerea unor
lucrări fundamentale ale culturii naţionale, ca: Atlasul lingvistic român şi Dic-
ţionarul limbii române).
în al doilea rînd, am introdus cîteva din studiile şi articolele cu tematică
diversă, care pot să intereseze nu numai pe specialiştii în domeniul limbii, ci şi
u n public mai larg.
XXII NOTĂ A S U P R A EDIŢIEI

î n sfîrşit, ne-a interesat includerea în prezenta ediţie a unor studii şi articole

publicate în limbile franceză şi germană. Deoarece unele din revistele în care au
apărut se găsesc foarte greu şi în colecţii incomplete, tineretul studios, ba chiar
specialiştii, ajung cu greu la aceste lucrări foarte importante şi adesea citate.
Am crezut de aceea nimerit să includem în ediţia de faţă, pentru prima dată în
traducere românească, studii a căror valoare nu mai trebuie subliniată, ca: Zur
Rekonstruktion des Urrumănischen, Une survivance du latin archaïque en roumain
et en italien, Phonetisch und Phonologisch, Rumãnisch und Romanisch, Zur Nach-
stellung des rumânischen Artikels etc.
Studiile şi articolele au fost grupate în trei secţiuni : 1) Lingvistică, 2) Lite-
ratură, 3) Varia. în prima secţiune s-au inclus studii şi articole dintre cele mai
variate, legate de toate aspectele cercetării lingvistice: istoria limbii române,
romanistică, lingvistică generală, dialectologie, geografie lingvistică, toponimie,
lexicologie şi lexicografie, semantică, limbă literară, fonologie. Secţiunea Lite-
ratură grupează cîteva din cele mai importante studii şi articole de istorie literară
românească (Eminescu, Goga, Iosif, Blaga), ocazionate de aniversări sau de
apariţia unor volume cu larg ecou în viaţa literară a epocii. Sub titlul Varia,
cea de a treia secţiune cuprinde articole de orientare, consemnări şi atitudini ale
omului de cultură Sextil Puşcariu, din păcate foarte puţine din cauza dimensiunilor
volumului de faţă.
Se înţelege, au rămas încă în afara acestei ediţii multe lucrări de etimologie,
contribuţii de istorie literară, evocări, precum şi extrem de interesantele dări
de seamă ale rubricii Pe marginea cărţilor din revista Dacoromania. Ele îşi vor
putea afla locul meritat într-o serie de Opere de Sextil Puşcariu.
în cadrul fiecărei secţiuni, lucrările se succed în ordine strict cronologică,
ceea ce permite şi o cunoaştere a evoluţiei concepţiilor şi a stilului autorului în
cele patru decenii (1904—1944) de activitate la care se referă textele ediţiei de faţă.
Ca text de bază a fost folosit cel apărut în reviste şi ziare sau în volume
omagiale ( închinare lui Nicolae Iorga, Omagiu lui loan Lupaş, Omagiu lui Ramiro
Ortiz), indicate în Note. Exceptînd cîteva extrase din reviste, corectate de S. Puş-
cariu (în posesia Institutului de lingvistică din Cluj), cu care am confruntat textul
din ediţia de faţă, nu am putut urmări manuscrise aparţinînd autorului Limbii
romîne. î n ciuda acestui fapt, grija noastră a fost mereu aceea de a respecta cît
mai fidel cu putinţă formele limbii lui Puşcariu. Lucrul e, în general, dificil, mai
ales din pricina numeroaselor inconsecvenţe, alternanţe şi chiar greşeli de tipar,
unele datorate ortografiei oficiale a vremii, altele, faptului că însuşi autorul
admitea, şi teoretic şi practic, forme paralele, neologisme adaptate limbii noastre
într-o anumită formă, şi făcea loc, cu măsură, în scrisul său elementelor populare
şi chiar regionale.
Am ţinut seama în transcriere atît de caracteristicile limbii lui Puşcariu,
prin comparaţie cu alte scrieri ale sale şi în conformitate cu principiile expuse
de el în legătură cu ortografia şi ortoepía în Proiect de reformă a ortografiei române,
1929, şi îndreptar şi vocabular ortografic (în colaborare cu Teodor A. Naum, 1932,
1940, 1942, 1946), cît şi de principiile ortografice în vigoare.
Astfel, s-a p ă s t r a t în ediţia noastră alternanţa unor termeni ca: acum-
acuma, adică-adecă, aici-aci, atunci-atuncea, care-cari, citi-ceti, nimic-nimica,
NOTĂ A S U P R A EDIŢTEI
XXIII

nimeri-nemeri, nouă (programe, semne, idei, metode, talente)-«<M, nuvele-

novele, sălbatic-sălbatec, sub-subt, termen-termin, tulbura-turbura ş.a. De asemenea
au fost conservate unele forme etimologice consecvent întrebuinţate de Puşcariu:
cine, mine, pine, precum şi forme populare (Chiar şi regionale, în mai micămăsură),
folosite mai ales în scrierile din pericada tinereţii, precum: cerca ( = încerca),
coloare, falş, împistriţa, încunjur, încurcată, laturea, păreche, părete, ranima etc.
Deşi puţin numeroase, au fost menţinute neologismele care au altă formă
in epoca adaptării lor la spiritul limbii rcmâne (des întîlnite la sfîrşitul veacului
trecut şi începutul secolului nostru) decît cea cu Care s-au impus în limba literară
actuală. Este cazul lui: clusivă ( = cclusidă), conferenţă, essai, extrem ( = extremă),
metod, orizon, ridicul ş.a.
Mai numeroase sînt, mai ales în scrierile de început, vechile forme de plural
ale unor substantive (curente la Eminescu şi la cei din generaţia sa), ca: aripe,
calendarii, epoce, figure, ideale, izbînde, laboratorii, pagine, rane, strade, şcoale,
terene etc. Folosite şi de către alţi cărturari şi literaţi, contemporani cu Puşcariu,
asemenea forme au fost păstrate în această ediţie.
Tot în cadrul morfologiei, remarcăm menţinerea foimelor de genitiv în ei
la substantivele feminine, coexistînd cu cele în ii, ca uimătoarele: amintirei, epocei,
imaginei, inimei, limbei, literaturei, originei, ţărănimei ş.a. S-au conservat şi unele
forme deosebite, întîlnite repetat la Puşcariu; ele caracterizau limba primelor
decenii ale secolului nostru : cestiune, conştiu ( = conştient), datorit ( = datorat),
diferenţiare, fantazie, lecţiuni, limbagiu, manuscript, obicinuit, politiciani, prin-
cipiar ( = principial), remediare, teoreticiani, trăsuri ( = trăsături), vecinic.
în cazul citatelor din diferiţi autori s-au menţinut, cum era şi normal,
forme regionale, în special moldoveneşti de tipul: cătră, doară, mulţămesc, năcaz,
rază, samă, sară.
Deoarece prezintă interes pentru cunoaşterea concepţiei lingvistice a auto-
rului, ca şi pentru îmbogăţirea terminologiei ştiinţifice româneşti, s-a preluat
şi în prezenta ediţie terminologia lingvistică a lui Sextil Puşcariu, păstrîndu-se
şi termeni mai rar folosiţi ca: aorist ( = perfect), clusive (— oclusive), dialectică
( = dialectologie), dialectic ( = dialectal), gerundiu, indiogerman ( = indoeuropean),
latină vulgară ( = populară), plozive ( = explozive), prezintele (— prezentul), pro-
venţală (întrebuinţat aproape exclusiv).
î n conformitate cu principiile ortografiei actuale am transcris în toate
cazurile: cheamă (nu chiamă), ieri (nu eri), feminin (nufimenin), masele (nu massele),
recenziune (recensiune), s\nt (nu sunt), treluie (nu trebue), viaţă (nu vieaţă) etc.
Şi în cazul neologismelor (unele influenţate în ani mite provincii de pronunţia ger-
mană) nu s-au păstrat grafii sau pronunţii învechite, ca: decizivă, estrema, hipocrit,
ibridă, lingüistica, rizicul (unele dintre acestea au fost repudiate chiar de către
Puşcariu), ci s-a transcris consecvent: decisivă, extremă, ipocrit, hibridă, lingvistică,
riscul ş.a.m.d. De asemenea, deoarece reprezintă doar o manieră grafică, fără
valoare fonetică, u final nu s-a păstrat. S-a transcris deci: baci (nu baciu), guturai
(nu guturaiu), întîi (nu întîiu), război (nu războiu), soi (nu soiu), trai (nu traiu) etc.
Sublinierile, subtitlurile şi notele de subsol ale autorului s-au păstrat.
Citatele din autorii români s-au confruntat cu sursele indicate în text, iar numele
XXIV NOTA ASUPRA E D I Ţ I E I

proprii străine au fost scrise corect în toate cazurile. Greşelile de tipar au fost
eméndate în mod tacit.
Deoarece în text (mai ales în partea intitulată Lingvistică) se folosesc nume-
roase abrevieri, am considerat că pentru facilitatea lecturii şi înţelegerea textului
e util să se dea chiar la început o listă de abrevieri (generale şi bibliografice — cărţi
şi reviste).
Ediţia este însoţită de Note. Ele cuprind succinte comentarii dedicate bio-
bibliografiei fiecărei lucrări în parte: data primei apariţii, dacă a fost reprodusă
sau traduşi. în alte limbi, dacă textul ei a fost reluat de autor în lucrări mai ample,
cînd şi unde a fost recenzată lucrarea respectivă. î n acest fel, sperăm, vom putea
măcar sugera cititorului felul cum a fost receptată şi comentată de către specia-
liştii români şi străini o parte din valoroasa contribuţie ştiinţifică a lui Sextil
Puşcariu.
Textele din limbi străine au fost traduse de către lectorii universitari:
C. Parfin (franceză) şi Horst Helge Fassel (germană).
Ediţia se încheie cu un indice de autori.

ILIE D A N
 ABREVIERI

a. = alineat, engl. = engleză, englez.

a. = anul.
abruzz. = (dialectul) abruzzez. fem. = feminin,
a.l. = acelaşi loc (a citării unei lucrări). femin. = feminin,
alb. = albaneză, albanez. fig. = figurat,
alban. = albaneză, albanez. fr. = franceză, francez,
ap. = apud (după). fran. = franceză, francez,
arom. = aromână, aromân. franc. = franceză, francez,
friul. = (dialectul) friulan.
bulg. = bulgară, bulgar. frz. = franceză, francez.
Bucov. = Bucovina.
gen. = genitiv.
conj. = conjugare, germ. = germană, german.
cons. = consoană, got. = gotică, gotic.
cr. = croată, croat. grec. = grecesc.
gr. or. = grecesc oriental.
dacor. = dacoromână, dacoromân.
dacorom. = dacoromână, dacoromân. ind. = indoeuropean.
dalm. = dalmată, dalmat. indoeur. = indoeuropeană, indoeuropean.
dalmat. = dalmată. inf. = infinitiv.
dat. = dativ. interj. = interjecţie.
d.e. = de exemplu. it. = italiană, italian.
d.ex. = de exemplu. ital. = italiană, italian.
de e. = de exemplu. istror. = istroromână, istroromân.
de ex. = de exemplu. istrorom. = istroromână, istroromân.
deriv. = derivat.
d. Hr. = după Hristos. î.a.l. = în aceeaşi lucrare, în acelaşi loc.
dial. = dialect. î.d.Hr. = înainte de Hristos.
dial. = dialectal.
lat. = latină, latin.
dimin. = diminutiv.
lat. pop. = latină populară.
diminut. = diminutiv.
lue. = (dialectul) lucarnian.
d.p. = de pildă.

ed. = ediţie. magh. = maghiară, maghiar,

engad. = (dialectul) engadin. m aram. = maramureşan.
XXVI ABREVIERI

mat. = matematică, matematic, sard. = sardă, sard.

megl. = meglenoromână, meglenoromân, săs. = săsesc.
meglen. = meglenoromână, meglenoromân, serb.-croat. = serbo-croată.
Mold. = Moldova. sept. = septembrie.
Sg. ' = singular.
n. = nota (într-o lucrare), sicii. = (dialectul) sicilian.
neap. = (dialectul) neapolez. sing. = singular.
nemţ. = nemţeşte, nemţesc, sîrb. = sîrbă, sîrbesc.
n. grec. = neogrec, neogrecesc,
slav. = slavă, slav, slavoneşte.
nom. = nominativ.
s.m. = substantiv masculin.
oclus. = oclusivă. span. = spaniolă, spaniol.
st.n. = stil nou.
p. = pagină, subst. = substantiv.
pag. = pagină. suf. = sufix.
paleosl. = paleoslavă, paleoslav. sqq. = sequenti (următoarele).
paragr. = paragraf.
pers. = persoană. ş.a. = şi altele.
p. ext. = prin extindere. ş.a.m.d. = şi aşa mai departe.
pg. = pagină. ş.u. = şi următoarele.
pl. = plural.
plur. = plural. tosc. = (dialectul) toscan,
polon. = poloneză, polonez. turc. = turcesc.
portg. = portugheză, portughez.
portug. = portugheză, portughez. vegl.' = (dialectul) vegliot.
prep. = prepoziţie. v. engl. = vechi englezesc,
prez. = prezent. v. ital. = vechi italian,
prov. = provensală, provensal. v. nord. = vechi nordic,
pugl. = (dialectul) pugliezz. voi. = volum,
• v. rom. = vechi românesc,
rev. = revistă. v. rus. = vechi rusesc,
rom. = română, român, româneşte. v. sard. = vechi sard.
rus. = rusă, rusesc. v. saxonă = veche saxonă.
r
" t . = ruteană (ucraineană), rutean.
ung. = unguresc,
s. = sau. ungur. = unguresc,
s.a. = substantiv ambigen ( = neutru). urm. = următoarele.
 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Alb. Wb. Gustav Meyer, Etymologisches Wõrlerbuch der

albanesischen Sprache, Strassburg, 1891.
Anal. Acad. Rom. Analele Academiei Române.
Anon. Car. Anonimus Caransebesensis.
Archiv f.d.n. Sprachen Archiv für das Studium der neueren Sprachen.
Archiv f. slav. Phil. Archiv für slavische Philologie, 1876.
Archiv f. slav. Philologie, Archiv für slavische Philologie.
Arch. glott. A rchivio glottologico italiano.
Archivio glott. Archivio glottologico italiano.
Archivio glott. ital. Archivio glottologico italiano.
B. L. Bulletin linguistique, Bucureşti-Paris, 1933.
Buletinul comisiunei monumentelor istorice, Bucu-
Bulet. comis. ist. reşti, 1908.
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura româ-
Cărţile pop. nească, vol. I, 1929, vol. II, 1938.
Candrea-Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii
C.D.D.E. române. Elementele latine, 1907 — 1914.
Corpus inscriptionum latinarum, Berlin, 1862.
CIL Convorbiri literare, Iaşi, 1867.
Conv. lit. Convorbiri literare.
Conv. literare B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, 1878 — 1881.
Cuv. din bătr. Alexandru Cihac, Dictionnaire d'étymologie daco-
DER. române, Frankfurt, vol. I, 1870, vol. II, 1879.
Iosif Popovici, Dialectele române din Istria, Halle,
Dial. rom. din Istr.
1909, 1914.
Dicţionarul limbii române (Academia Română),
Dicţ. Acad.
vol. I, 1913.
Candrea — Densusianu, Dicţionarul etimologic al
Dicţ. etim.
limbii române, 1907 — 1914.
H. Tiktin, Dicţionar român-german (Rumănisch-
Dicţ. rom.-germ.
deutsches Wórterbuch), 1903 — 1925.
Dacoromania, Cluj, 1920-1921.
DR.
D.R. August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi,
1939.
XXVIII ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Einíührung : W. Meyer-Lübke, Einführung in das Studium der

romanischen Sprachwissenschaft, Heidelberg,
1920.
ÉLR. : Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine,
Cluj-Bucureşti, 1937.
E t . Wb. Sextil Puşcariu, Etymologisches Wõrterbuch der
rumãnischen Sprache. I. I.ateinisches Element,
Heidelberg, 1905.
Etym. Magn. : B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae,
1887.
Etym. Wb. W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wõr-
terbuch, Heidelberg, 1930-1935.
Etym. Wórterb. :
Gustav Meyer, Etymologisches Wõrterbuch der
albanesischen Sprache, Strassburg, 1891.
Etym. Wõrterbuch d. rum. Sprache ; Sextil Puşcariu, Etymologisches Wõrterbuch der
rumãnischen Sprache, Heildelberg, 1905.
Etymologicum • B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae,
1887.
Glos. Al. Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul
viu al poporului român, Blaj, 1899.
Grundriss d. rom. Phil. Grundriss der romanischen Philologie, Strassburg,
1904-1906.
Hist. de la langue roum. Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine,
I, Paris, 1901.
Hist. Gramm. d. íranz. Sprache W. Meyer-Lübke, Historische Grammatik der fran-
zõsischen Sprache.
Hron. D. Cantemir, Hronicul vechimii româno-moldo-vla-
hilor, 1717.
Ind. Forsch. Indogermanische Forschungen, Strassburg, 1892.
Indog. Forsch. Indogermanische Forschungen.
Infl. orient. Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbii
şi culturii române, 1900.
Ist. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor
în D achia, 1812.
Ist. lit. sec. XVHI-lea N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al
XVIII-lea, 1901.
Ital. Gramm. W. Meyer-Lübke, Italienische Grammatik, Leipzig,
1890.
Jahrsber. Jahresbericht des Instituts jür rumănische Sprache
zu Leipzig, 1894.
LL. Langue et littérature, 1941.
Sextil Puşcariu, Lateinisches ti und ki im rumãni-
Lat. ti und ki.
schen, italienischen und sardischen, Leipzig, 1904.
Lexiconul de la Buda, 1825.
Lex.
Linguist. Atlas G. Weigand, Linguistischer Atlas des dacorumãni-
schen Sprachgebietes, Leipzig, 1909.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE XXIX

Linguist. hist. et linguist. gen. A. Meillet, Linguistique historique et linguistique

générale.
Linv. balk. Kr. Sandfald, Linguistique balkanique, 1930.
Literaturblatt f. germ. u. rom. Phil. Literaturblatt filr germanische und romanische
Philologie.
Mém. de la Soc. lingv. de Paris Mémoires de la Société linguistique de Paris.
Mitteilungen Mitteilungen des rumănischen Instituts an der
Universităt Wien.
Mitt. des rum. Instituts a.d. Univer-
sitat Wien Mitteilungen des rumănischen Instituts an der
Universităt Wien.
Olt. Mund. E. Gamillscheg, Oltenische Mundarten.
Poezii pop. G. Dem. Teodorescu, Poezii populare romane, 1885.
Pov. ardelen. I. Pop Reteganul, Poveşti ardeleneşti, 1888.
Pâstoritul E. Precup, Păstoritul în munţii Rodnei, 1926.
Principia Tim. Cipariu, Principia de limbă şi scriptură.
Blaj, 1866.
Principii A. Philippide, Principii de istoria limbii, 1894.
R.é.s. Revue des études slaves, Paris, 1921.
REW. W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wõr-
terbuch, Heidelberg, 1930-1935.
Rjeõnik Rjecnik hrvatskoga iii srpskoga jezika, Zagreb, 1880.
Rom. Etym. Worterbuch W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wõr-
terbuch.
Rom. Forsch. Romanische Forschungen.
Rom. Gramm. W. Meyer-Lübke, Grammatik der romanischen Spra-
chen, Leipzig, 1890-1901.
Rom. Wb. W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches
Worterbuch.
Vokalismus H. Schuchardt, Der Vokalismus des Vulgărlateins.
Leipzig, 1866-1868.
SEW. E. Berneker, Slavisches etymologisches Worterbuch,
1908-1914.
SI. Wb. E. Berneker, Slavisches Etymologisches Worterbuch.
Slav. Wb. E. Berneker, Slavisches Etymologisches Worterbuch.
Slav. Wórtb. E. Berneker, Slavisches Etymologisches Worterbuch.
Slavisches etyrn. Wórtb. E. Berneker, Slavisches Etymologisches Wõrterbuch.
Şezăt. Şezătoarea.
Term. Fr. Damé, Încercare de terminologie poporană ro-
mână, 1895.
Vieţile sf. Dosoftei, Vieaţa şi petreacerea sfinţilor, 1682.
Zeitschrift f. ger. u. rom. Phil. Zeitschrift für germanische und romanische Philologie.
Zeitschrift f. rom. Phil. • Zeitschrift für romanische Philologie, 1876.
Zeitschrift f. slav. Phil. Zeitschrift filr slavische Philologie.
Zeitschrift f. vegl. Sprach. Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung.
LINGVISTICĂ
 ORTOGRAFIA REVIZUITĂ A ACADEMIEI ROMÂNE
(scrisoare către d. loan Bogdan)

Iubite domnule Bogdan,

Mă întrebi ce cred despre noua ortografie. Cred că Academia, votînd

cunoscutele reforme, a făcut un lucru foarte înţelepţesc şi nu-i mai rămîne
decît să ducă mai departe opera atît de bine începută.
Noi românii ne-am obişnuit să considerăm două principii cari pot
forma temelia unui sistem ortografic: unul etimologic, căutînd să arate
prin scrisoare şi originea cuvintelor, şi altul fonetic, care vrea să fixeze prin
grafie numai pronunţarea vorbelor. Amîndouă aceste principii nu se pot
introduce astăzi, căci o ortografie etimologică s-ar putea crea abia peste
o sută de ani, cînd ştiinţa va fi izbutit să elucideze originea tuturor cuvin-
telor româneşti, iar o ortografie fonetică s-ar fi putut introduce cu succes
numai acum o sută de ani, cînd românii au început să scrie cu litere latine.
Cu toate acestea, regularea ortografiei noastre fiind o necesitate iminentă,
unul dintre aceste două principii recunoscute, oricît ar fi ele de şubrede,
trebuie luat drept normă şi urmat, pre cît se mai poate astăzi, cu cea mai
mare consecvenţă.
Ca s-o spun de la început, numai fonetismul poate fi luat în con-
siderare.
Chiar admiţînd că e cunoscută etimologia celor mai multe cuvinte
româneşti, etimologismul nu s-ar putea pune drept bază sistemului nostru
ortografic, căci cei ce cunosc originea cuvintelor sînt numai filologii de pro-
fesie, deci unul la un milion din toată românimea. Publicul mare însă, care
şi el are nevoie să scrie ortografic, ca şi puţinii privilegiaţi, va trebui sau
să facă mai întîi un curs de filologie sau să memorizeze imaginea scrisă
a celor cinci mii de cuvinte pe cari le întrebuinţează, căci reguli ortografice
nu i se vor putea da.
Etimologismul mai e absurd şi pentru că, aplicat la limba noastră,
el conţine o dilemă din care nu vom putea ieşi niciodată. Lua-vom drept
normă, pentru cuvintele de origine romană, latina clasică sau latina vulgară?
Scrie-vom sunt sau sînt, alegend sau alegînd, măr sau mer, mergetor sau mer-
gători î n cazul întîi ne gîndim la s u n t , m a l u m şi la terminaţiunile
latinei clasice : e n d o, i t o r i u s, în cazul al doilea la latinul vulgar
s î n t , la m e 1 u m, cuvîntul latin vulgar (împrumutat din grecescul
HÍ)Xov) care e baza tuturor corespondentelor romanice: ital. melo, Arpiño

3 — Cercetări ji studii — c. 339

 4 SEXTIL PUŞCARIU

milç, Lecce milu, Campobasso milç, genovez mero, sard. mela, engadinic
mail, lotringic mei, valonic meley, catalan, mela şi la desinenţele vulgare
- a n d o şi -a t o r i u s, la care se reduc fără îndoială cele româneşti, dar
care nu s-au scris niciodată.
Etimologismul dă naştere şi la echivocităţi. De dragul latinescului
p i s e i s scriam pesce, dar citeam peşte. Eram însă neconsecvenţi cînd
scriam disciplină, înscenare, escepţiune, descind, uscior, căscioară etc. şi nu ce-
team diştiplină, înştenare, eştepţiune, deşting, uştior, căştioară, şi cei ce nu ştiau
latineşte, crezînd că ştiu etimologiceşte, scriau ascern, cîscig, scerg. Tot aşa
scriam înainte verdi, căci ne gîndeam la v i r i d i s, rosă, căci ne gîndeam
la r o s a şi văzduh, căci presupuneam că vorba aceasta e de origine slavă
(cir. vădduh la Crăsescu: Spirea, p. 27). Admiteam trei semne deosebite
pentru acelaşi sunet şi tot nu era de-ajuns, căci pentru urmaşul latinescului
j a c e o nu se potrivea nici zac, nici dac, iar încurcătura trebuia să devină
extremă în faţa cuvîntului botez (boted), deoarece latinii îl scriau cînd b a p -
t i z o , cînd b a p t i d i o. Pilda aceasta din urmă ne arată pentru ce chiar
filologii, singurii cari ar avea cuvînt ca să apere etimologismul, se feresc
de el.
Etimologismul avînd atîtea scăderi, de ce mai e susţinut cu aşa patimă?
Pentru că voim să arătăm prin scrisoare originea noastră romană. Dar ori-
ginea noastră romană nu se mai contestă astăzi de nimeni, şi dacă etimo-
logismul avea un rost pe vremea lui Petru Maior, nu-1 mai are acum. Cînd
cineva mi-arată un cărbune şi-mi repetă de zece ori că e negru, cînd deci
insistă prea mult asupra unui lucru care n-are nevoie de insistenţă, mie
unul, în loc să-mi întărească convingerea atît de uşor de cîştigat, începe
să-mi stîrnească bănuiala că lui îi lipseşte această convingere. îmi închipui
că şi străinul — căci îmi place a crede că şi cei mai încarnaţi etimologişti
numai străinilor simt nevoie să le arate prin ortografie originea noastră
romană — ar putea prea uşor să ajungă la o concluzie nefavorabilă, dacă
insistăm prea mult asupra unui lucru care nu e de discutat. î n general,
îmi pare că etimologiştii, în ortografie, ţin prea mult seama de străini, voind
între altele să le şi uşureze studiul limbei române printr-o ortografie care
apropie cuvintele româneşti mult de corespondentele italieneşti sau franceze.
Azi însă am ajuns, slavă domnului, atît de departe, încît învăţarea limbei
româneşti din partea străinilor nu mai formează o necesitate pentru noi,
ci pentru ei. Azi nu mai avem nevoie de filoromâni, ci de români buni!
Deci, bată-şi străinul capul, cum ni-1 batem şi noi învăţîndu-i limba lui.
Dealtmintrelea, străinii cari învaţă româneşte se pot împărţi în două cate-
gorii : a) un număr mai mic, pe cari îi interesează limba noastră sub raportul
filologic: aceştia ştiu mai bine chiar decît noi care e originea cuvintelor
româneşti, deci n-avem nevoie să le-o arătăm şi în scris — şi să ne păcălim
de atîtea ori (cunosc un membru al Academiei care scrie: strut!) şi b) un
număr mai mare care învaţă româneşte ca să poată purta comerţ cu noi.
Pe aceştia puţin îi importă d.p. dacă cuvîntul arăt derivă din * a d r e c t o
(deci trebuie scris cu ë) sau din e 1 a t o (deci ă), sau de unde vine cuvîntul
pară. De regulă, străinului îi este indiferent de unde provin paralele.
ORTOGRAFIA REVIZUITĂ A ACADEMIEI ROMÂNE
5

Etimologiştii mai aduc ca argument pentru teza lor faptul că şi popoare

de-ale apusului, francezii bunăoară, au o ortografie etimologică. Cît n-ar
da însă Franţa să aibă o ortografie mai simplă. Dar a introduce acum în
Franţa fonetismul ar însemna a retipări atîtea milioane de volume, căci
generaţia viitoare n-ar mai fi în stare să citească scrierea de azi, care pe
o îl înseamnă uneori cu eaux. Francezii nici nu sînt în poziţia favorabilă
în care ne găsim noi, care nu cunoaştem în limba literară decît şapte vocale:
a, e, i, o, u, ă, î, căci ei au pe a, e, i, o, u, õ, ü, dintre cari cele mai multe
pot fi lungi sau scurte, deschise sau închise, orale sau nazale. Numai dacă
compari o frază scrisă după ortografia de azi cu transcrierea fonetică cea
mai simplă, poţi vedea ce schimbare capitală ar produce introducerea oricărei
nouă ortografii în Franţa, bunăoară:

Les perssones qui savent Le pçrson ki sâv

déjà lire aprennent à dëza lir aprçn a
lire l'écriture phonétique lîr lekritiir fçnetik
en quelques minutes, une ã kçlk miniit, ün
demi-heure au plus. 1 dçmiõr o pliis.

Cînd, la sfîrşitul secolului trecut, germanii au introdus mici schimbări

în ortografie, decretate prin lege de singure admisibile în toate actele ofi-
cioase, librarul B. din Wiesbaden, care înainte cu o jumătate de an tipărise
cîteva sute de mii de blanchete cu vechea ortografie, şi-a pierdut în două
zile toată averea şi a rămas pe drumuri. Astfel de urmări dezastruoase
economice n-ar putea avea la noi nici cea mai radicală reformă ortografică.
î n Franţa, ortografia etimologică nu s-a introdus, ca la noi, ci ea se
datoreşte unei întîmplări : pronunţarea schimbîndu-se pe nesimţite, s-a depărtat
tot mai mult de ortografie, care n-a fost acomodată în mod sistematic progre-
sului limbei. Deci, etimologismul nu poate avea nici îndreptăţirea de a f i luat
ca principiu al unui sistem ortografic; el nu-i decît o scădere pentru ortografie.

Fonetismul nu admite nici un amestec de sentimente la regularea orto-

grafiei, fie ele patriotice, estetice, sau de altă natură, ci voieşte ca orto-
grafia să fie o fotografie a pronunţării. Şi de fapt ortografia are acelaşi rol,
cînd scriem, ca pronunţarea, cînd vorbim, nimic mai mult.
Pe cel ce scrie ortografic greşit, îl aseamăn cu un peltic; şi unul şi
altul pot să ne comunice lucruri înţelepţeşti, dar unul ne jigneşte văzul,
celălalt auzul şi amîndoi ne îngreuiază priceperea. Modul acesta de a pricepe
ortografia cred că nu e numai cel just, ci şi singurul îndreptăţit. De cîte
ori, voind să stabilim o normă pe care au s-o urmeze şi alţii, vom fi con-
duşi de sentimente, vom da greş, căci sentimentele noastre nu pot fi ale
tuturor şi cei mai mulţi nu ne vor pricepe. Cînd însă norma pe care o
alegem e de natură pur mecanică, cînd — admiţînd o pronunţare egală
1
Persoanele care ştiu deja să citească învaţă să citească scrierea fonetică în cîteva minute,
într-o jumătate de oră cel mult.
6 S E X T I L PUŞCARIU

pentru toţi cei ce vorbesc limba literară — spunem: vom scrie aşa cum
pronunţăm, atunci putem fi încredinţaţi că toţi vom scrie în acelaşi fel.
Idealul unei ortografii fonetice e: a avea pentru fiecare sunet simplu
al graiului nostru un singur semn grafic, şi fiecărei litere scrise să-i corespundă
în grai un singur sunet.
Fireşte că acest ideal azi nu mai e realizabil, căci avem o tradiţie
ortografică pe care nu o mai putem zdruncina din temelie. Sînt unele pro-
bleme ortografice cari nu mai pot fi discutate, astfel nu mai poate fi vorba
•dacă e de preferit semnul s, z, ts sau ş, j, ţ, cînd auzul le-a sancţionat
pe cele din urmă. Nu se mai poate discuta nici cum avem să transcriem pe
ts, dz, cînd de atîta vreme le redăm prin c, g urmate de e, i, deşi aceleaşi
semne c, g au înainte de a, o, u, ă, î altă valoare. E adevărat că în cazul
acesta avem un semn pentru două sunete diferite, dar echivocitate nu se
poate naşte. în sfîrşit, acuma, de cînd Academia a votat noile reforme, nu
se mai poate discuta nici dacă avem să scriem două feluri de ă (ă, e),
trei feluri de z (z, d, s), două feluri de şt (şt, sc) ; tot astfel nu mai încape
discuţie nici în jurul lui oa şi ea, în loc de ó şi é. Toate aceste reforme
sînt în deplină consonanţă cu principiul fonetic primit de Academie drept
normă a sistemului ortografic român, deci bune.
Dar Academia a luat şi unele hotărîri cari nu sînt nici în consonanţă
•cu principiul fonetic, nici sancţionate prin uz. Acestea trebuiesc deci com-
bătute. Sînt afară de aceea şi unele probleme ortografice cari n-au fost
deloc atinse de Academie şi acestea trebuiesc discutate. Nu vreau să relevez
acum decît cîteva.
*

î n Regule ortografice cetim la pag. 7—8 despre î: „se scrie în două

feluri: a) se scrie cu â în corpul cuvintelor: sânge, plânge etc. — ş i [în] toate
formele verbale terminate cu ând: cântând etc. ... b) se scrie cu î la începutul
cuvintelor : în, înainte etc. ... Se scrie asemenea cu î: 1) în cuvintele com-
puse precum sînt: neîndurare etc. 2) în terminările flexionare ale verbelor
terminate în -rî: a urî, urît, urînd etc."
De ce?
De ce Academia calcă deodată principiul fonetic şi, în loc să admită
un singur semn pentru un singur sunet, alege două semne diferite, stabilind
o regulă nouă, pe care încă nimeni n-o urmase? Răspunsul îl ştim cu toţii.
Era de ales între semnul â şi î. Dar uzul se împotrivea scrierii unor forme
ca ân, âncet, a hotăra etc., iar contra lui î exista un prejudiţiu puternic,
care nu admitea o scriere romîn, ci numai român.
Vedem deci că Academia, pusă în faţa unei dileme a cărei gravitate
părea mai mare decît este de fapt, a recurs la vechea reţetă practicată de
zeci de ani, la compromis, la împăcarea fonetismului cu etimologismul, acest
strigoi încuibat în palatul din Calea Victoriei, pe care nici „radicalii" n-au
putut încă să-1 alunge, în nădejde că tot vor ajunge odată să scurteze coada
cinelui de tot, deşi deocamdată s-au mulţumit s-o taie cu bucăţica, ca
sasul, care credea că astfel cíñele va avea dureri mai mici.
ORTOGRAFIA REVIZUITĂ A ACADEMIEI ROMÂNE
7

Ca toate compromisele practicate de Academie în ortografie, e şubred

şi acesta, şi cînd vedem scriindu-se insul, dar dânsul, hotărînd, pe cînd regula
spune că terminaţiunea -ănd trebuie scrisă cu ă, ni se pare că sîntem încă
pe timpurile patriarhale, cînd se scria zic, dar vedi, călcîi, pentru că ştiau
cu toţii că vine din latinescul calcaneum, dar rîie, pentru că nu ştia nimeni
că derivă din latinescul aranea. Şi ca toate compromisele Academiei, va
avea şi acesta o urmare bună : că nu va fi urmat de nimeni, aşa încît
peste cîţiva ani Academia va trebui să facă iarăşi concesiuni uzului —• pentru
ca să nu se mai compromită.
Uzul însă va urma ca pînă acuma să scrie un singur semn pentru
sunetul î şi va alege pe i cu circonflex, căci aşa s-a scris pînă acuma şi
aşa-1 scriu toţi scriitorii şi revistele noastre. El e de preferit lui a cu cir-
conflex^ şi din cauză că astfel se deosebeşte mai bine şi în scris ă de î.
Cît despre vorba român, eu găsesc că chiar scriind-o' cu î arătăm mai
bine că sîntem conştii de însemnătatea acestui cuvînt în limba noastră.
Dintre toate popoarele romanice numai noi am păstrat cuvîntul romanus
ca element al limbei, rămas fără întrerupere din generaţie în generaţie.
Toate celelalte popoare ce se trag de la romani l-au pierdut' şi numai mult
mai tîrziu l-au luat cărturarii iarăşi direct din limba latină, sub forma
italiană romano, franceză romain etc. Cînd însă un cuvânt e băştinaş, cînd
el trece din gură în gură în decurs de două mii de ani, forma lui se schimbă
şi chiar aceste schimbări, cînd ele sînt în conformitate cu legile fonetice,,
ne arată vechimea cuvîntului. Cum însă a latin accentuat în decursul timpului
s-a^ schimbat în î, de cîte ori era urmat de n, cum ángelus s-a schimbat
în înger, aşa şi romanus s-a prefăcut în român. Dacă poporul ar zice roman„
precum zice arhanghel, am putea spune cu siguranţă că acest roman nu e
cuvînţ vechi în limba noastră, precum e şi arhanghel, un împrumut recent
(din limba greacă). Deci, mie mi se pare că ţinînd la a în român, în loc să
arătăm originea cuvîntului, o falsificăm.
*

Pe aşa-numitul i scurt (i), noua ortografie nu-1 mai recunoaşte. Motivul

a fost de bună seamă omiterea prea multor semne diacritice care îngreuiau
scrierea şi dedeau un aspect cu totul bizar ortografiei române. De un lucru
însă nu s-a ţinut seamă. Cu ï se însemnau pînă acum două sunete, sau
mai bine zis două specii de sunete cu totul deosebite: 1) un Î care se
găseşte la începutul, la mijlocul şi la sfîrşitul cuvintelor, totdeauna însă
în legătură cu alte vocale, aşa-numitul yot, cu valoare de semivocală sau
semiconsonantă, ca în iepure, piept, noi ; şi 2) un i care se găseşte numai
la sfîrşitul cuvintelor după consonante, aşa-zisul i şoptit, care se deosebeşte
foarte mult de yot. El se articulează ca orice i, dar, aflîndu-se la sfîrşitul
cuvîntului, coardele vocale nu mai vibrează, aşa încît sonoritatea, caracte-
ristică fiecărei vocale, se pierde, ca şi cînd am pronunţa pe i şoptind.
Dacă yot e un sunet cunoscut şi de celelalte limbi romanice, cari nici
ele nu-1 însemnează printr-un semn deosebit, atunci n-avem nici noi nevoie
să însemnăm pe ieri, noi, piedică, fiert, piele altcum decît italienii pe i_eri>
8 SEXTIL PUŞCARIU

noi, piedica şi spaniolii pe hierro, piel, mai ales că pronunţarea nu poate fi

alta decît cea a unui yot. Afară de aceea se păstrează şi paralelismul cu
u semivocal: beu, nou etc., pe care nu avem nici un motiv să-1 scriem cu
semnul scurţimei.
Cu totul altceva e însă î la sfîrşitul cuvîntului ieri. Aici el se deo-
sebeşte tot atît de mult de i de la începutul cuvîntului, cît şi de amîndoi
i din italienescul ieri, încît dacă vrem să scriem fonetic, adecă dacă vrem
să avem un semn deosebit pentru fiecare sunet deosebit, trebuie să-1 tran-
scriem altcum decît prin i. Aceasta cu atît mai mult că avem a face cu un
sunet special al limbei române, care nu se mai găseşte în nici un idiom. Cores-
pondentul său, u şoptit, a pierit din grai, deci nu avem de ce-1 mai însemna
în scrisoare ; el se mai găseşte însă în unele dialecte, aşa bunăoară în Răşinar
sau în Grid (Ardeal), unde crud, drum se pronunţă încă crudü, drumü, cu
un u final şoptit, abia perceptibil pentru ureche, dar care se vede încă
din articulaţia buzelor.
De aceea cred că semnul ï nu trebuie eliminat din ortografia română
decît atunci cînd valoarea lui e cea de yot, cînd deci se află în nemijlocită
apropiere de vocale, iar cînd el are valoarea unui i şoptit, adică la sfîrşitid
cuvintelor după consonante el trebuie menţinut, deci ieri. Astfel nu vom fi
numai consecvenţi cu principiul fonetic pe care l-am admis, pe de o parte,
şi cu uzul, întrucît acesta era corect, pe de altă parte, ci vom mai scăpa
şi dintr-o încurcală mare. Dacă scriem domni pentru forma nearticulată
a pluralului, vom ajunge să scriem domni pentru cea articulată şi nu mai
e nevoie de doi i (domnii), ca să-1 cetim pe i aşa cum se pronunţă; de
asemenea, nu va fi nevoie să acceptăm pe monstruosul copiii, cînd copii
va ajunge pentru forma articulată şi copi pentru cea nearticulată. Dacă
scriem acoperi pentru persoana a doua din prezintele indicativului, acoperi
va fi infinitivul şi nu va fi nevoie să accentuăm pe i, precum e nevoită
s-o facă noua ortografie, care a fugit de un semn diacritic şi a admis
altul ( i ) .
*

Am ajuns la al treilea punct atins în cărticica Academiei despre orto-

grafie, la aşa-numiţii omeotropi. Sub omeotropi — numirea a dat-o Silvio
Pieri — înţelegem mai multe cuvinte de origine diferită, dar cu formă egală.
Astfel, după legile fonologiei franceze, latinescul c a u d a r e şi latinescul
l o c a r e au trebuit să dea louer, cuvînt care astăzi înseamnă şi „a lăuda"
şi „a închiria". Omeotropi de aceştia se găsesc mulţi şi în limba română,
fie că ei derivă din două vorbe latine diferite: frig = 1) f r i g u s, 2)
f r i g o , fie că unul dintre ei e de origine latină şi altul de origine slavă ;
somn = 1) lat. s o m n u s, 2) slav. s o mü (peştele) ; rîs = 1) lat. r i s u m,
2) slav. r y su (animalul) ; fie, în sfîrşit, că unul din cuvinte e neologism
ça în fin= 1) lat. f iii anus, 2) frz. f i n ; casă = 1) lat. casa, 2)
it. casa (c. la teatru) ; masă = 1) lat. mensa, 2) ital. massa (m. de
materie); rasă = 1) lat. rasa (barbă r.), 2) frz. race (r. de oameni),
3) rasă călugărească etc. Fireşte că în frază numărul omeotropilor e foarte
ORTOGRAFIA REVIZUITĂ A ACADEMIEI ROMÂNE 9

mare; astfel vie poate fi lat. vin ea 2) lat. viva 3) lat. v enial;
verbul urez nu formează numai omeotrop cu substantivul urez (orez), ci si
cu verbul urăsc la forma participială : urînd; un soare, pun te ( = pune-té)
se pronunţă în frază întocmai ca unsoare, punte etc., etc. Omeotropul for-
mează partea slabă a fiecărei limbi şi poporul e conştiu despre aceasta;
de aici glume bine cunoscute ca următoarele: cînd cineva susţine că cutare
seamănă ( = lat. s i m i 1 a t) cu cutare, i se răspunde „seamănă ( = lat.
s e m i n a t), dar nu răsare !" sau cînd copiii în şcoală se apucă de păr
cu întrebarea: „ce-i ăsta?" şi dacă nu răspund: „lînă, s-o laşi din mînă",
ci „păr", atunci vin „scuturate perele".
Orice încercare de a deosebi aceşti omeotropi prin ortografie e zadar-
nică şi imposibilă, căci a trecut vremea faimosului dascăl de la Socola,
care-1 învăţa pe Costachi Negruzzi să scrie :

F a t ă Sarră
Eu ţi-am zis asara
Să vezi oul cum se sară.

sau:
Maică-ta de-i vSe
. Bine-ar fi să vtje
Pîn'la noi la vie.

Şi nici nu e necesar să distingem omeotropi prin scris, căci cuvintele

nu se pronunţă niciodată izolate, ci în frază, iar sensul frazei nu ne va lăsa
niciodată în nedumerire, dacă avem să înţelegem părul din cap sau părul
din grădină, rîsul graţios al iubitei sau rîsul fioros din pădure. De aceea găsesc
inutilă regula Academiei care află două mijloace pentru deschilinirea oraeo-
tropilor. Unul dintre aceste mijloace: urînd de la urez şi urînd de la urăsc
l-am combătut mai sus; al doilea e duplicarea consonantelor: massă de
materie şi masă de scris, cassă de bani şi casă de locuit, rassă de animale
şi rassă călugărească — de ce cu doi s? — dar barbă rasă. Limba română,
ca şi cea spaniolă, nu cunoaşte însă consonante lungi (duple), de aceea nu
are nici un rost să le introduci în ortografie. Nimeni nu pronunţă în-notare>
în-nodare, ci numai înotare, înodare, de aceea e greşit a scrie în cazurile
acestea doi n ; nici îmmulţire nu se pronunţă, ci un î nazal + mulţire, aşa
încît numai grafia înmulţire e justificată. Singurul caz în care există con-
sonante duple la noi e cînd două consonante egale ajung, prin eliziunea
vocalei care le desparte, în nemijlocită apropiere, bunăoară în cel'lalt, tai'tău,
las să cînte etc. Pronunţarea aceasta e însă dialectică, deci vom scrie celă-
lalt, tată-tău, lasă să cînte, sau, dacă voim anume să redăm această pro-
nunţare dialectică, vom întrebuinţa apostroful şi nu vom tolera astfel con-
sonanta duplă (cel'lalt, nu cellalt, tat'tău, nu tattău etc.j, căci ea nu este
în firea limbei româneşti.
Dar mai sînt un fel de omeotropi, aceştia neperfecţi, a căror formă
e egală numai în scris, se deosebeşte însă în pronunţare. Astfel e fiirăm•
 10 S E X T I L PUŞCARIU

şi furam, còpii şi copU, conturi şi conturi, cxntă şi cîntă, moşi şi mc şl etc.

Mijlocul cel mai simplu de a-i distinge e accentul şi Academia îl şi admite,
deşi numai pentru vocalele de la - siîrşitul cuvîntului şi nu numai pentru
cmeotropi. Accentele prea multe îngreuiază scrierea şi citirca, de aceea cred
•că inovaţiunea Academiei e de prisos, mai ales că, precum am văzut mai
sus, reintrcducînd pe i nu mai e nevoie de accent la infinitiv pentru ca să
distingi pe dômnï K de domni pe acoperi de accperi şi pentru că deosebirea
între chită şi cîntă, singuia care poate face dificultăţi la înţelegerea frazei,
n-o face nici Academia, neadmiţînd două semne diacritice deasupra ace-
leiaşi litere. .
Cred deci că accentul ar trebui scos din ortografie şi tolerat nufnai
în cazurile cînd într-adevăr din sensul frazei întregi nu reiese dacă trebuie
să cetim copii sau 'copii, cânturi sau ccntùri etc. Academia va lăsa deci
voie liberă: scriitorului să pună accentul grav, în mod excepţional, atunci
cînd crede că' e absolut necesar, rccomandîndu-i însă a-1 evita pe cît se
poate.
Or.icît de perfectă, ar fi o ortografie, ea nu poate ţine cont de toate
echivocităţile cari se pot naşţe în scriere şi în vorbire. Să se ia, bunăoară,
fraza următoare, pe care am cetit-o în Época din anii trecuţi: De la un
miniştrii cerem puţină minte, puţin tact şi puţină inteligenţă. Cum se schimbă
tot sensul frazei dacă atcentuăm. cuvîntul putină, în loc să accentuăm pe
'minte !
*
i •.• . '
Am arătat mâi sus că problemele ortografiei au fost în mare parte
dezlegate în mod definitiv de Academie; asupra acestora nu mai încape
discuţie. Altora li s-a dat o soluţie care mi s-a părut discutabilă. Au rămas,
în sfîrşit, unele probleme, asupra cărora Academia nu s-a pronunţat încă;
acestea trebuiesc discutate. Felul lor e indicat de sine, dacă ţinem seamă
de ceea ce am constatat la început. Fonetismul e numai atunci practicabil,
cînd se presupune o pronunţare uniformă la toţi cei ce scriu. Ca normă nu
se poate lua decît limba literară. I)ar, sînt multe puncte şovăitoare în pro-
nunţarea celor ce vorbesc limba ncastră literară, un lucru care se explică
mai ales prin faptul că cei mai mulţi scriitori români din timpul din urmă
nu-s originari din Muntenia, provincia al cărei dialect a devenit limbă lite-
rară, ci mai cu seamă din Moldova şi din Ardeal. încetul cu încetul au
ajuns să se împămîntenească unele moldovenisme şi ardelenisme în pronun-
ţarea tuturor românilor.
Academia a încercat, prin glosarul anexat Rcgulelor ortografice, a da
o directivă celor ce nu ştiu care pronunţare c cea literară. Glosarul acesta
e făcut însă în pripă şi conţine multe neconsecvenţe, aşa încît cetitorul nu-şi
Poate scoate însuşi regúlele ortografice pe cari Acadejmia nu le-a formulat.
Un lucru reiese limpede din acest glosar: de cîte ori e urmează imediat
după o vocală, el trebuie scris cu ie, precum se şi pronunţă, deci vom
Sc
rie: baie, baieră, vioaie, droaie, cheie, femeie, boier, ciocoiesc, voie, iie,
làtnîiel buiestru, muiere etc. Dacă cuvîntul e de genul feminin, în forma
ORTOGRAFIA REVIZUITĂ A ACADEMIEI ROMÂNE 11

articulată, e final va fi înlocuit cu a, deci: baia, vioaia, droaia, cheia, femeia,

iia, lămîia etc. Excepţie fac numai neologismele, deci vom scrie: creez, idee,
epòpee, articulat idea, epopea. Astfel fiind formulată regula, ne putem dis-
pensa de o mulţime din exemplele glosarului; fireşte că vom scrie şi treier,
cutreier (nu treer, pag. 21, cutreer, p. 15), precum scriem creier (p. 15), greier
(p- 16).
Mai greu e de hotărît — şi din glosar nu reiese deloc — cînd scriem
ea şi cînd ia. între regúlele Academiei se spune că verbele cu infinitivul
în -ire se scriu la imperfect cu -ia, deci iubiam, auzia, m'hniau. De ce?
E sigur că în pronunţare ele nu se deosebesc întru nimic de imperfectele
verbelor în -ere: sorbeam, credeam etc., iar la conjunctiv şi Academia prescrie
să scriem: iubească, mîhnească, trăiască. Iată o nouă neconsecvenţă, pro-
venită şi ea din o nouă concesie făcută etimologismului (înflorească — lat.
florescat, auziam = lat. audibam). Pronunţarea e sau iubiam, fierbi am sau
iubeam, fierbeam, şi nimeni nu pronunţă fierbeam, iubiam. Care pronunţare
e de preferit, deci care grafie (ea sau ia) e mai bună, e aproape imposibil
de hotărît, căci deosebirea între ea şi ia e aproape imperceptibilă pentru
ureche. De aceea, într-un astfel de caz, Academia va face mai bine să dea
celui ce scrie un alt mijloc de orientare şi acesta nu poate fi decît o regulă
mecanică. Ea va fi, în consonanţă cu cele spuse despre ie, bunăoară, urmă-
toarea: de cîte ori într-o formulă flexionară a aceluiaşi cuvînt apare un ie
vom scrie ia, de cîte ori apare e vom scrie ea, deci : piatră — pietre, să
fiarbă—fierb, baia — baie, miază (-noapte)—miez, crăiasă — crăiese, iarbă
— ierburi, iapă — iepe, croiască — croiam, croială — croiesc (nu croeală,
precum scrie Academia, pag. 15, contrazicîndu-se la pag. 18, cînd recomandă
să scriem obială), buruiană — buruieni, dar: geană — gene, ceaşcă — ceşti,
scrobească — scrobeam, scrobeală — scrobesc, mireasă — mirese, mireasmă —
miresme, jgheab—înjgheb, gheaţă — îngheţ etc., etc. Dînd regula aceasta.
Academia va fi dispensată de a lua în glosar o mulţime de vorbe dintre
cele date acuma şi nu va ţinea decît pe acelea asupra cărora cetitorul
nu-şi va putea forma însuşi părerea, lipsindu-i criteriul necesar: alte forme
flexionare, d.e. fiară, geam', ceas etc. Totodată s-ar admite şi distincţia între
ea, femininul pronumelui personal, şi ia, persoana III sing. de la lua, un
omeotrop primejdios, asupra căruia s-a pronunţat uzul de scriere de pînă
acuma.
O chestiune cu care ar fi trebuit să se ocupe Academia pe larg, îndată
ce a admis principiul fonetic în ortografie, e scrierea lui s înainte de con-
sonante sonore. Cît timp eram obsedaţi de etimologism, aveam dreptul să
scriem desgheţ, căci ne gîndeam la prefixul des şi la substantivul ^gheaţă,
dar azi trebuie să scriem dezgheţ, căci o pronunţare sgh nu numai ca nu se
găseşte în nici o parte locuită de români, dar e absolut imposibilă şi nefi-
rească graiului nostru. Regula pe care trebuia s-o dicteze Academia e cit
se poate de simplă: scrieţi cum pronunţaţi, adecă înaintea consonantelor
sonore (b, d, g, v, z) nu 'scrieţi s şi ş, ci numai £ şi j, d.e.: zbor, zvîntur,
dezbrac, răzgîndesc, asijderea, nu sbor, svîntur, desbrac, răsgîndesc, aşişderea
etc. Nu pot pricepe ce combinaţie a făcut Academia cînd prefixul slav iz
 12 SEXTIL PUŞCARIU

îl scrie cu z, deci: izgonesc, iar prefixul slav raz îl scrie cu s, deci: răsgîndesc,
răsboi, sau cînd scrie pe aşijder ea cu ş (aşişderea ), cînd nici etimologiceşte
chiar nu-i îndreptăţit.
O dificultate reală se naşte numai atunci cînd s se găseşte înainte de
m, n, l, r, cari în limba română pot fi sonore sau mute. Scrie-vom lesne
sau lezne, răsleţ sau răzleţ, agheasmă sau agheazmă, mireasmă sau mireazmă,
desrădăcinez sau dezrădăcinez? Pronunţarea şovăie la acelaşi individ, de
aceea Academia va trebui să ia o deciziune definitivă, bazată pe lista
completă a tuturor cuvintelor de acest soi şi nu să prescrie alandala: basm,
basma, bezmetic, beznă, clasicism etc., desleg, entuziasm, fantasmă, izmă, izmene,
lesne, năpraznic, nesmintit, plăsmui, plesni, pizmă, razna, răsleţ, răsmirifă etc.
O mare nedumerire, pe care Academia nicidecum n-a înlăturat-o prin
glosarul său, domneşte încă şi azi, în ceea ce priveşte pronunţarea seară
sau sară, secară sau săcară, şi a tuturor cuvintelor de felul acesta. î n punctul
acesta mai cu seamă se observă înrîurirea cea mare a celorlalte dialecte
asupra celui muntean. Glosarul Academiei prescrie după ş — a, deci şase,
şarpe, şapte (nu şease etc.), şi cu drept cuvînt, căci aceasta e pronunţarea
tuturor românilor. După ţ admite amîndouă pronunţările, pentru ţ(e)apă,
ţ(e)apăn, ţ(e)astă, ţăpuşe şi ţepuşe, dar admite numai ţară şi numai ţeava.
De ce? După z avem zeamă şi zamă, zer şi zăr, prin urmare şi zeu şi zău.
După s avem iarăşi neconsecvenţe. Se admite seamă şi samă, searbăd şi
sarbăd, dar numai sau, seară, seamăn, secure, serba, dar sărbătoare. Iarăşi
ne întrebăm de ce? Diferenţiarea între să (conjuncţiune) şi se (pronume)
e admisibilă numai pentru distincţia acestor două cuvinte cari dau un
omeotrop perfect. Etimologiceşte ele se reduc la aceeaşi formă se ( = lat.
se şi si), care a dat pretutindeni să. Pronunţarea se nu e populară, ci
savantă, precum vedem din faptul că pretutindeni se zice s-a dus, ceea ce
presupune o contracţie din să a dus, ca m-a dus din mă a dus. Dacă s-ar
fi spus se, am avea se-a dus, ca te-a dus (nu t-a dus). Academia trebuie
âă se pronunţe în mod definitiv şi fără contraziceri, cari dintre cele două
pronunţări: seară sau sară, zer sau zăr etc. e cea literară, pentru ca să
putem şti cum avem să scriem. E adevărat că e greu a se pronunţa în
privinţa aceasta. Forma seară e muntenească şi, deşi aproape necunoscută
celorlalte ţinuturi româneşti, e îndreptăţită prin faptul că dialectul muntean
a dat naştere limbei literare. Tot aşa de îndreptăţit e şi sară, prin faptul
că aşa scriu cei mai mulţi scriitori români azi, nefiind munteni. Oricum
ar decide deci Academia, e bine.
*

Glosarul Academiei mai conţine o mulţime de cuvinte cu pronunţare

şovăitoare, astfel: cenuşe şi cenuşă, guşe şi guşă, depeşe şi depeşă etc. (dar
numai agrişe. De ce?), apoi: beşică şi băşică, înstreina şi înstrăina, înţerca şi
înţărca, înveli şi învăli (dar numai blestema şi înţepa. De ce?) ; galben şi galbin,
îngălbeni şi îngălbini, jeratic şi jeratec, prietin şi prieten, mosafir şi musafir,
pericol şi pericul, dormi şi durmi, ghibaci şi dibaci, gîci şi ghici (dar numai
gîdila), mănie şi mînie, mulţămi şi mulţumi etc., etc. Prin înşirarea acestor forme
ORTOGRAFIAR E V I Z U I T ĂA ACADEMIEI ROMÂNE 13

duple, Academia n-a făcut nici un serviciu celui ce nu ştie pe care s-o scrie
si pe care nu. De va alege pe cea dintîi, dă iarăşi de neconsecvenţe.
îmi închipui că un glosar anexat regulelor ortografice nu are rostul
de a constata formele duple, ci trebuie să fie un îndreptar pentru cel ce nu
ştie dacă are să scrie galben sau galbin, galbăn sau galbîn, neexistînd o regulă
ortografică pentru ca să-1 clarifice. De aceea Academia ar fi trebuit să dea
în glosar numai forma cea literară, ca scriitorul s-o întrebuinţeze numai pe
aceasta. Aceasta ar fi necesar numai pînă cînd uzul va dispensa pe Academie
de a mai da un glosar. Eu ştiu, bunăoară, că ziceam şi scriam lunatic, pri-
măvăratic etc. De la o vreme scriu şi pronunţ lunatec, primăvăratec, evident
sub influenţa poeziilor lui Eminescu. Amîndouă formele sînt, cred, egal de
îndreptăţite şi Academia, înainte de a decreta una din ele de literară, va
cerceta pe baza unei statistice, care este mai preferită de scriitorii noştri cei
mari, şi pe aceea o va alege. Fireşte că proximul glosar va trebui să fie cu
mult mai bogat decît acesta.

Mai sînt o mulţime de puncte discutabile în ortografia noastră, cu cari

nu mă voi ocupa însă de astă dată, căci văd că scrisoarea mea a luat pro-
porţii prea mari. Sînd însă încredinţat că o va face Academia în curînd,
îndeplinind astfel o misiune care forma, cînd s-a înfiinţat, punctul de căpetenie
în programul său.
Al d-tale devotat.
Sextil Puşcariu
 ÎN J U R U L
DICŢIONARULUI LIMBII ROMÂNE

ARTICOL INTRODUCTIV

Cum se schimbă de repede toate la noi şi cît de lesne cădem dintr-un

extrem într-altul ! Ceea ce ieri preocupa încă spiritele şi pasiona cercuri
largi româneşti, azi e dat uitării; în graba dezvoltării noastre trecem adesea
la ordinea zilei peste chestiuni pe cari n-am avut nici timpul nici răbdarea
să le aprofundăm, pentru ca să ne ocupăm, cu aceeaşi patimă, de altele, mai
actuale. Prăpastia între „părinţi" şi „copii" e şi astăzi uriaşă, şi, ce e mai grav,
adesea elevii şi profesorii lor aparţin unor generaţii cu vederi deosebite.
Era un timp, bunăoară, cînd studiile privitoare la limba noastră pasio-
nau în măsură mare pe românii de pretutindeni. Părinţii noştri, şi mai ales
bunicii celor mai tineri dintre noi, erau mai toţi „filologi" sau ceteau, cel
puţin, cu deosebită plăcere articolele „limbistice" pe cari le aduceau pe atunci
toate revistele româneşti şi cele mai multe dintre jurnalele politice. Astăzi
directorii de reviste îţi fac o faţă acră cînd le dai articole de filologie, mai
ales cînd sînt lipsite de atacuri personale, ştiind prea bine că nu vor afla
cetitori pentru ele.
O cauză a acestei schimbări o găsim desigur în faptul că filologia a
devenit şi la noi o ştiinţă, care cere pregătiri speciale de la cei ce se ocupă
de ea ; publicul mare, nemaiputînd urmări cu pricepere deplină scrisele filo-
logilor, s-a izolat în mod firesc de ele. Dar înstrăinarea aceasta nu e pricinuită,
de bună seamă, numai de metoda cea nouă în cercetările filologice, care le
va părea celor mai mulţi seacă şi puţin interesantă — Cipariu nu scria mai
atrăgător şi cu toate acestea nu era numai stimat, ci şi cetit de contemporani—
şi nici de mulţimea de termini tehnici pe care specialistul trebuie să-i între-
buinţeze de voie de nevoie. Ei sînt în mare parte cunoscuţi din liceu şi,
atunci cînd interesul pentru o ştiinţă există, e uimitor cît de repede se deprinde
lumea cu expresiile şi cu metoda specialiştilor. Medicina, bunăoară — despre
care putem zice că e o disciplină rămasă aproape cu totul în afară din cadrul
culturei enciclopedice ce se dă tinerilor la liceu, tocmai de cînd a devenit o
ştiinţă specializată în zeci de ramuri şi de cînd medicii se depărtează mereu
de „hocus-pocus"-ul şi de tăinuirile tratamentului vechi, — a devenit mai
familiară în cercurile largi ale societătii, terminii ei tehnici, mai ales cei mai
de pe urmă, sînt în gura tuturor, bolnavul şi rudele lui nu se mulţumesc cu
aplicarea unui metod nou de vindecare, ci vrea să-1 şi înţeleagă şi chiar în
mahalalele cele mai depărtate ale oraşelor oamenii nu mai „capătă guturai",
ci „contractează bronşite".
I N J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMÂNE (I) 15

Interesul pentru studiile privitoare la limba românească s-a răcit într-un

mod prea brusc, pentru ca să nu recunoaştem drept cauză de căpetenie
reacţiunea. Ceea ce făcea pe cei din generaţiile trecute să se aprindă scriind
si cetind studii filologice era tendinţa de a dovedi şi de a şti, documentată
în tot chipul şi la orice ocazie, romanitatea limbei noastre. Filologia era deci
întovărăşită de o notă puternică de sentimentalism, care strîngea rîndurile,
care înduşmănea prietenii vechi din cauza unei probleme ortografice şi lega
rudenii spirituale prin toate unghiurile locuite de români. Aceasta era epoca,
cînd o mulţime de diletanţi însufleţiţi se credeau chemaţi să mîntuiască neamul
de duşmani existenţi sau închipuiţi. Ei, mai ales, formau legătura între scrii-
tori şi cetitori: aplauzele sînt de obicei mai furtunoase la o reprezentaţie
de diletanţi, decît în cel mai bun teatru, şi deschidem întîi scrisoarea unui
prieten, despre care ştim dinainte că ne va împărtăşi numai lucruri banale şi
numai după aceea cartea, oricît de însemnată, pe care ne-o aduce aceeaşi poştă.
Încetînd astăzi, cînd romanitatea noastră e o axiomă şi cînd filologia
s-a ridicat la noi la rangul de ştiinţă, orice notă sentimentală a încetat, prin
reacţiune, şi interesul obştesc pentru ea.
Pe cît e însă de îmbucurător că în ştiinţă a dispărut aproape cu desă-
vîrşire diletantismul şi că cercetările asupra limbii noastre se fac azi, în
genere, de oameni cu pregătiri serioase, pe atît e de nefirească răceala inte-
resului general faţă de cestiuni de limbă.
Am întrebuinţat anume cuvîntul „nefiresc", căci limba unui popor
nu este menită să stîrnească numai interesul celor ce se ocupă de ea în mod
ştiinţific, ci aproape fiecare individ, oricare i-ar fi cultura şi poziţiunea socială,
se simte atras printr-o putere naturală faţă de ea ; pretutindeni putem cons-
tata o plăcere de a discuta şi de a-şi da seama despre acel ceva care se naşte
în momentul cînd voiai să comunici altuia gîndurile tale. Interesul pentru
limbă izvorăşte dintr-un simţ firesc, precum dorinţa de a asculta o cîntare,
de a ceti o poezie sau de a rătăci prin potecile unei livezi înflorite, señaste
tot dintr-o aplecare înnăscută în om. Şi acest simţ pentru limbă se aseamănă
cu simţul pentru frumos sau cu simţul pentru natură. Ceea ce ne face să
medităm asupra limbii şi să căutăm a ne da seama despre tainele graiului
nostru, nu e numai grija de a fi pricepuţi de alţii, de a cultiva deci — eco-
nomiceşte — mijlocul acesta important de trai, ci e şi o preocupare^ necon-
tenită şi de multe ori inconştientă, de natură estetică, de a îmbrăca gîndurile
noastre într-o formă frumoasă.
Simţul pentru limbă, pe cît e de uşor de constatat existenţa lui, pe atît
e de anevoios de definit. Cîteva exemple luate din viaţa de toate zilele, cred
că vor arăta mai bine ce avem a înţelege prin simţul limbii.
într-un oraş de provincie, în care se pronunţă cheatră, cheptÍ ş.a.m.d.,
în loc de piatră, piept, am auzit pe o femeie cu numele de Paraschiva, căreia
cei de acasă îi zic în mod dezmierdător Chivuţa, atrăgînd atenţia unei vecine,
care i se adresase cu acest diminutiv: „Să nu-mi mai zici Chivuţa, dragă;
zi-mi Pivuta, căci numai oamenii proşti zic aşa". Acest caz de „hiperurba-
nism", precum se numeşte în ştiinţă, e o dovadă de grija de a vorbi frumos;
el izvorăşte din simţul limbii.
 16 SEXTIL PUŞCARIU

Am un nepot de treisprezece ani, care pînă acuma a umblat numai

la şcoli străine, n-a învăţat deci limba română la nici o şcoală. Astă-vară,
luîndu-1 la vînat, a împuşcat o păsărică de mărimea unui sturz. Nu cunoşteam
pînă atunci acest soi de păsări. El ştia însă că ungureşte îi zice farkasmadăr,
iar românii de prin părţile locului îi zic lupşor.
De ce i-o fi zicînd lupşor?, m-a întrebat, „căci n-are nici o asemănare
cu lupul". I-am răspuns că nu ştiu, şi că cel care îi va fi spus mai întîi astfel
va fi găsit probabil o asemănare, pe care noi azi n-o mai putem afla. „Nu
cred, mi-a zis. Eu cred că numirea aceasta i-a venit din limba ungurească.
Vezi ce coadă lungă are? Ungurii i-au spus după coadă, farkasmadăr,adecă,
pasărea (madâr) cea cu coadă lungă (farkas ). Dar la unguri farkas însemnează
şi lup, aşa că românii au tradus greşit." Cazul e autentic. Etimologia aceasta
a cuvîntului lupşor, care ar face onoare celui mai ingenios filolog, e o dovadă
de existenţa unui simţ al limbii, la un copil, care în momentele acelea era
foarte preocupat de izbîndele lui de vînător.
î n luna iunie a anului trecut am primit de la un domn, advocat în
Banat, pe care nu l-am cunoscut niciodată şi nu-1 cunosc nici azi personal,
următoarea scrisoare pe care o reproduc textual, fără sublinieri, părîndu-mi-se
de prisos:

„De cîţiva ani culeg cuvinte din gura poporului, care cred că se folosesc numai în părţile acestea
şi care cred că, din punct de vedere limbistic, ar avea ceva valoare. Le-am cules în Banat, Ungaria,
în comitatul Caraş-Severin, în cercurile Oraviţa şi Sasca-montană. De cîţiva ani, de cînd mă ocup
cu notarea cuvintelor care mi se par de însemnătate şi necunoscute, decît prin părţile noastre —
nu că doară fac studii în direcţia aceasta — decît că, dacă din întîmplare am auzit un cuvînt,
mi l-am însemnat, din diletantism şi din dragostea ce am mai cu seamă pentru graiul poporal.
Vă trimit aici colecţia mea de cuvinte, ca să le folosiţi, dacă sînt de vreun folos. Dacă numai
3 — 4 vorbe ar avea vreo valoare, eu şi atuncea aş fi mulţămit. Eu cred că din aceste 240 de cu-
vinte vor fi şi cîteva de vreo valoare limbistică. Vă rog să le examinaţi şi să le folosiţi în interesul
limbii româneşti, ori să dispuneţi de însemnarea aceasta, după cum veţi afla de bine. în fine,
vă rog să mă scuzaţi pentru incomodare. Cu deosebită stimă" (urmează iscălitura).

Scrisoarea aceasta — am primit şi altele de felul ei — arată că inte-

resul pentru limba noastră există azi ca şi mai înainte, şi că sînt mulţi care,
în singurătate, mai mult pentru persoana lor, caută să-şi îndestulească într-un
fel sau altul pornirile care izvorăsc, în mod firesc, din simţul lor pentru limbă.
Filologia, aşa cum o fac specialiştii, nu o pot urma; alte studii, pe înţelesul
tuturor, cu mai puţină condiţiune, dar mai apropiate de preocupările obşteşti,
nu se publică la noi. E ca şi cînd ai aduna pe cei ce au simţ fin pentru
muzică, fără de a fi urmat vreo şcoală muzicală sistematică, şi, în loc să le cînţi,
le-ai ţinea dintr-o dată o conferinţă savantă despre teoria contrapunctului.
E bine ca metodul ştiinţific, cît de riguros, să fie urmat în cursurile uni-
versitare, precum nu ne putem închipui un conservatoriu fără o catedră
despre contrapunct ; dar e bine ca, în acelaşi timp, să se cultive, prin reviste,
şi simţul de limbă al mulţimei culte, discutîndu-se chestiuni de interes obştesc.
 IN J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMANE (II) 17

Din această tendinţă izvorî seria de articole pe care mi-am propus s-o
scriu pentru cititorii Convorbirilor literare.
Ele nu vor fi, ţin s-o accentuez din capul locului, articole de ştiinţă
popularizată. Scopul meu e altul.
Heine, întrebat fiind care limbă crede că e mai bogată, cea germană
sau cea franceză, a răspuns că mai bogată e desigur cea germană, dar că,
pe cînd francezul îşi cunoaşte toată avuţia limbii sale şi face uz de ea,
întreagă, în vorbirea cea de toate zilele, germanul se restringe la o parte
mică a bogăţiei sale şi numai scriitorii cei mari ştiu să o întrebuinţeze în
toată măreţia ei. De aceea limba franceză face impresia unei limbi cu mult
mai colorate şi mai bogate.
Noi ne asemănăm, în privinţa aceasta, cu germanii. Cît de mari sînt
bogăţiile limbii noastre, pe care nu le întrebuinţăm şi de care nu facem uz,
nu numai în vorbirea zilnică, ci nici chiar în literatură ! Tezaurul nostru
lexical, pe care nu-1 cunoaştem decît în parte mică, e deosebit de bogat,
expresiunile frumoase şi precise sînt foarte multe, iar subtilităţile sintactice
şi stilistice, care nu sînt imaginabile în altă limbă, fac să ne putem exprima
chiar cele mai fine nuanţe ale gîndirii.
Avînd fericirea, care e dată la atît de puţini, să-mi treacă pe subt ochi,
la compunerea Dicţionarului Academiei, avuţia aceasta, în cea mai mare
parte a ei, am crezut că nu e bine să o las îngropată într-o publicaţiune
care, prin felul ei, nu e menită de a fi cetită în întregime, ci numai de a
fi răsfoită de cei ce, incidental, caută cîte un cuvînt în dicţionar. î n dicţionar
însă se caută cuvintele cele mai puţin cunoscute şi nu acestea, ci tocmai
cele mai uzuale fac, prin bogăţia frazeologiei, comoara unei limbi, în jurul
lor, mai ales, se conturează preocuparea lexicografului.
A arăta aceste bogăţii, în articole scurte, care se vor urma în mod periodic,
fără a face erudiţiune, fără a avea pretenţia să spun numai lucruri care nu
s-au mai spus niciodată, ci căutînd numai să fiu folositor — iată scopul pe
care-1 urmăresc 1 .
Ele explică şi titlul colectiv pe care l-am ales.

Mă mai gîndesc şi la altceva.

între învăţămîntul universitar şi cel secundar există în ceea ce priveşte
studiul limbii române o deosebire mare, uneori o contrazicere chiar, care nu
poate fi decît dăunătoare în urmările ei. De la viitorii profesori de limba
română se cere o pregătire, care nu e totdeauna în consonanţă cu instrucţia
pe care au s-o dea ei la liceu.
Aş vrea să fiu bine înţeles. îmi dau foarte bine seama că scopul studiilor
universitare nu se poate reduce la aceea ca să se deie studenţilor numai cunoş-
tinţele necesare pentru îndeplinirea funcţiunilor ce vor avea mai tîrziu,
în viaţă. Universitatea urmăreşte, şi trebuie să urmărească, înainte de toate,

1
în acelaşi timp am început a publica, pentru spacialişti, o serie de articole în Zeitschrift
für romanische Philologie, în care voi ţinea pa romanişti în curent cu etimologiile nouă, propuse
în Dicţionar.
 18 SEXTIL PUŞCARIU

o altă ţintă, mai înaltă şi mai ideală, să fie, prin excelenţă, lăcaşul ştiinţei
nepreocupate, în afară de preocupaţiunile vieţii practice. Datorinţa de căpe-
tenie a profesorului universitar este de a introduce pe auditorii săi în cerce-
tarea ştiinţifică, de a-i împrieteni cu metodul riguros al acesteia şi de a le
arăta mijloacele cercetării ştiinţifice, de a pătrunde cu ei în adîncimile cunoaş-
terii adevărului vecinic, de a le procura putinţa şi a le excita dorul să lucreze
singuri ştiinţificeşte. Cînd, ca profesor de limba română la Universitate, cer
deci de la cel ce se expune la examen, ca să cuprindă sub o privire întreaga
dezvoltare a limbii noastre în decursul timpului pe tot teritoriul ei, să fi cetit
texte vechi şi scrieri dialectale, să cunoască raporturile de înrudire şi influ-
enţele externe care au înrîurit dezvoltarea graiului nostru, avînd, pe lîngă
aceasta, şi cunoştinţe temeinice despre chestiuni principiare şi despre metodul
cercetărilor lingvistice — ştiu că în decursul întregei lui cariere de profesor
la liceu nu va veni poate niciodată în situaţiunea de a vorbi elevilor săi
despre multe din aceste lucruri. Conştiinţa mea e însă împăcată, fiind convins
că cunoştinţele acestea formează temelia sigură pe care îşi va putea apoi
clădi, atît palatele mari ale unor lucrări independente ştiinţifice, cît şi căsuţa
cu întocmiri practice, în care să-şi poată conduce elevii săi.
Aşa stau lucrurile în teorie. în practică ele stau însă altfel şi adesea se
întîmplă că cel mai bun şi mai bine pregătit elev la Universitate devine cel
mai slab profesor la liceu. Gramatica pe care o învaţă la Universitate priveşte
limba de multe ori subt un raport cu totul deosebit de gramatica practică,
prescrisă în programul liceelor, aşa încît cel ce a ajuns să îndrăgească ştiinţa
va fi foarte adese ispitit să treacă marginile programului învăţămîntului
liceal, să facă lecţii cari sînt chiar în opoziţie cu acesta şi nu se potrivesc
totdeauna cu mentalitatea elevilor.
Un exemplu. Un elev al meu care face în acelaşi timp lecţii de limba
română la liceu m-a întrebat în ora de seminar care sînt pluralele corecte de
la stradă şi mormînt : strade sau străzi, morminte sau mormînturi (şi un plural
morminţi se întrebuinţează pe alocurea)? N-a fost greu să răspund la între-
barea aceasta, de pe catedra universitară, căci în ştiinţă nu există forme
corecte şi necorecte ; gramatica istorică constată formele existente şi le explică ;
o apreciere a lor e exclusă din capul locului. îmi închipui însă că studentul
universitar, profesor la liceu în acelaşi timp, neputînd aduce argumentele
auzite înaintea elevului de clasa I, care i-a pus aceeaşi întrebare, va fi avut
o situaţiune grea. Gramatica limbei române la liceu are scopul să-i înveţe
pe elevi să scrie şi să vorbească corect româneşte.
La Universitate sîntem deci, la începutul veacului XX, în curent cu
ultimele rezultate ale progresului în judecarea limbii, la liceu am rămas cu
cîteva veacuri în urmă, sîntem, în multe privinţe, pe vremea renaşterii, cînd
gramatica limbilor clasice a fost localizată asupra limbei materne. Cei ce cunosc
limba lor de acasă sînt nevoiţi s-o înveţe la şcoală după reguli gramaticale.
La Universitate studenţii află că dialectele sînt de o importanţă deosebită
pentru priceperea limbii; aflarea unei forme sau a unui cuvînt uitat, din
cutare ungher al Carpaţilor, poate produce o adevărată sărbătoare într-o
lecţie de seminar; studenţii vor căuta să înveţe limba românească de la copiii
IN J U R U L D I C Ţ I O N A R U L U I LIMBII ROMANE (II) 19

de ţărani. î n şcoală provincialismele, barbarismele şi formele dialectale sînt

perhorescate şi — cu drept cuvînt — profesorul va căuta ca elevii săi să
scrie şi să vorbească limba literară; fiul de ţăran va produce un rîs general
întrebuinţînd o formă sau un cuvînt dialectal şi va trebui să înveţe limba
frumoasă şi corectă de la profesorul său.
Iată cîteva cazuri de contrazicere evidentă între învăţămîntul univer-
sitar şi secundar cu privire la studiul limbii române. (Astfel de contraziceri
există şi în studiul istoriei etc.)
O propunere de remediere a acestui rău nu intră în cadrele articolului
de faţă. Cred însă că întrucîtva vor contribui la ea articolele următoare, nu
în mod teoretic, ci în mod practic. Prin ele nădăjduiesc să dau încetul cu încetul
un material bogat celor cari sînt chemaţi să scrie alte manuale de limba
română pentru şcoalele secundare. Şi cei chemaţi nu sînt, desigur, profesorii
universitari, deprinşi a vorbi unor minţi mature, ci profesorii de liceu care
au cîştigat, pe baza unei experienţe îndelungate, măsura ce trebuie urmată,
cînd aduci fapte unei minţi de copil.
Cunoaşterea bogăţiei limbii noastre şi dezvoltarea neîntreruptă a sim-
ţului limbii, cu alte cuvinte, a da elevilor un material bogat şi a le deştepta
interesul pentru întrebuinţarea lui bună — iată cele două puncte de căpetenie,
cari mi se pare că ar trebui urmărite mai ales în învăţămîntul secundar. Pentru
un străin care învaţă româneşte, gramatica va avea să stabilească reguli,
adese foarte grele de precizat, cînd întrebuinţează, bunăoară, românul imper-
fectul şi cînd perfectul simplu — copilul român se poate dispensa pe deplin
de acest capitol al sintaxei, căci, vorbind sau scriind, el nu va da greş, în
mod instinctiv. Dimpotrivă, sînt însă atîtea funcţiuni sintactice, de cel mai
mare efect, pe care nu le întrebuinţăm în literatură, pentru că nu ne cunoaştem
îndeajuns bogăţia limbii, şi care ar trebui arătate elevilor. Manualele de sti-
listică sînt croite după manuale străine, în care s-au înlocuit numai exemplele
din autorii francezi sau germani, prin citaţiuni din scriitorii români. Dar
pe lîngă unele întrebuinţări figurate, cari rămîn aceleaşi în stilul tuturora,
limba română are altele, necunoscute aiurea, cari trebuie mai cu seamă^ rele-
vate pentru cel ce voieşte să capete un stil, nu numai frumos, ci şi românesc,
în sfîrşit, limba literară s-a premenit la noi în cîteva decenii atît de mult,
încît ceea ce pe vremea lui Alecsandri corespundea gustului obştesc, astăzi
a devenit banal, fără coloare şi fără gust. Şi din punctul acesta de vedere
manualele noastre au rămas în urmă şi vor trebui refăcute.
Ceea ce e de trebuinţă mai mare în şcoalele noastre secundare nu sînt
programele nouă de învăţămînt, ci profesorii buni şi manualele bune. Pro-
fesorii se pregătesc în cursurile universitare ; aş fi fericit dacă în articolele ce
vor urma aş putea da contribuţii folositoare pentru îndreptarea manualelor
de şcoală. Rostul lor de contribuţii explică forma lor fragmentară.
 ÎN J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMÂNE

II

CÏRTITORII

Cînd am înccput seria aceasta de articole, eram hotărît să nu răspund

la atacurile ce ştiam că vor curge la adresa Dicţionarului Academiei dintr-o
anume parte. îmi ziceam: cînd critica lor va fi îndreptăţită, n-am de ce
răspunde, ci voi căuta să culeg învăţături din ea pentru viitor, iar cînd mi
se va căuta nod în papură şi voi fi atacat pe nedrept, nu merită să-mi pierd
vremea cu răspunsul, căci timpul va lămuri fără greş de partea cui a fost
dreptatea. Nu e nimeni mai convins decît mine că dicţionarul va avea lipsuri
şi greşeli: ele sînt inevitabile, sînt inerente chiar oricărui dicţionar. De teama
acestor neajunsuri nu mă voi opri niciodată în munca mea, căci demult mi-am
făcut de ţintă a activităţii mele frumoasele cuvinte ale lui Grimm: „Man
darf mitten unter dem Gr eifen nach der neuen Frucht auch den Mut des Fehlens
haben!" Cînd însă criticii vor deveni cîrtitori, cînd cei rămaşi pe dinafară
vor căuta cu tot dinadinsul să mă discrediteze, ca să satisfacă dorului lor de
răzbunare şi unei porniri invidioase, atunci prin loviturile lor chiar, care vor
fi date orbiş, se vor descoperi pe sine — şi n-am simţit niciodată dorinţa să
primesc lupta cu cei ce, luptînd, îţi oferă prea multe goliciuni. Pentru cîrti-
tori are poporul nostru un proverb tot atît de potrivit ca vorbele lui Grimm:
„Cîinii urlă — luna trece !"

A trece nepăsător înainte şi a lucra mai departe avînd curajul greşelii

e desigur cea mai bună reţetă împotriva cîrtitorilor. Dar în cazul de faţă
mi se pare că nu e vorba numai de apărarea personală, ci şi de altceva ; şi
acest ceva mă îndeamnă să ies din rezerva pe care mi-am impus-o. E un
sistem care nu dăinuieşte de ieri, de alaltăieri, ci e tot atît de vechi ca apa-
riţia celor dintîi manifestări serioase ştiinţifice la noi, e chiar mai vechi decît
ele, căci datează din epoca influenţei aduse din Bizanţ.
î n ţările cu o cultură veche, repartizată în mod firesc prin diferitele
straturi sociale, muncitorul intelectual se ridică încet, deodată cu alţi semeni
de-ai lui ; zvîcnirile deasupra sînt rare şi o înălţare repede, ajungerea la cele-
britate în tinereţe e o excepţiune rezervată talentelor mari. La noi a fost.
Şi este în parte şi azi, altminteri. Concurenţa lipsind, cei cu o cultură ceva
mai aleasă s-au ridicat repede şi sus de tot: astfel vedem înălţîndu-se în vea-

1
î n plină frămîntare pentru fructul cel nou, trebuie să ai curajul de a greşi.
IN J U R U L D I C Ţ I O N A R U L U I LIMBII ROMANE (II) 21

curile trecute pînă pe tron venetici care aduceau din ţara lor meridională o
dibăcie mai mare de a parveni, o cultură mai potrivită timpului şi împrejură-
rilor, lăsînd în urmă pe cei crescuţi în ideile şi aspiraţiile lor patriarhale. Astfel
s-au ridicat pînă mai de curînd multe din celebrităţile noastre.
Dar înălţarea aceasta nefirească, cu mijloace atît de simple, are cîteva
urmări inerente oricărei parveniri : trufia, invidia şi acel instinct de conservare,
care te face să nu cruţi pe nimeni, cînd îl crezi primejdios. Cutare grecotei,
ajuns din calfă de negustor sfetnic domnesc, trebuia să se crează om mare
şi să privească cu fudulie la cei rămaşi în urmă, dar, simţindu-şi în acelaşi
timp slăbiciunile, nepotrivirea între puterile lui şi locul înalt pe care-1 ocupă,
căuta să înlăture, din pizmă şi de teamă, pe cei care l-ar fi putut opri să
parvină şi mai sus şi pe cei ce se arătau capabili de a se înălţa şi ei.
In filologie era odată Hasdeu cel mai sus, cel din generaţia pe ale cărei
cuvinte juram încă şi noi cei din generaţia tînără, în liceu. Era sus, pentru
că, cu inteligenţa sa scînteietoare, cu spiritul său larg şi cu cultura sa vastă,
merita să fie acolo cu toate greşelile sale. A venit însă din străinătate dl.
Philippide, aducînd ceea ce lui Hasdeu îi lipsea, o cultură metodică, un mod
de a munci cu statornicie şi de a nu-şi risipi munca. Cea dintîi grijă i-a
fost să sfărîme un idol în atacuri vehemente. Viitorul a arătat că lupta ce a
dat-o n-a fost încununată de izbîndă, dar prezentul 1-a crezut. Dl. Philippide
a avut un elev, pe dl. Densusianu, care s-a întors din străinătate şi mai bine
pregătit decît dascălul său; întîia sa grijă a fost să-1 atace, căutînd să surpe
o celebritate care n-avea nevoie să fie dărîmată.
Cei ce-au venit în urmă au adus din străinătate, unde şi-au făcut şcoala,
pe lîngă prepararea ştiinţifică, o altă pregătire, mai trainică aceasta, o educaţie
morală: respectul faţă de cei ce-1 merită. Ei n-au venit cu bombe distrugă-
toare în mînă, ştiind că o muncă conştientă îi va duce mai încet, dar mai
sigur înainte. N-au împroşcat cu pietre, dar pietre li s-au aruncat în cap,
îndată ce începură să se ridice, să devină neprielnici celor care, îndulciţi de
activitatea cîştigată atît de ieftin, se temeau de concurenţă.
Că jertfeau principii, că deveneau neconsecvenţi? Allons donc! Care
e naivul care ar crede azi că consecvenţa şi principiile te pot scoate la liman !
Acesta e sistemul, domnule Ovid Densusianu ! înainte cu doi-trei ani
primeam scrisori şi dedicaţii în care se vorbea de noua eră pe care o începem
noi, tovarăşii de muncă, în filologia românească şi dl. Densusianu s-a învoit
să se angajeze cu mine împreună la o lucrare atît de mare cum e Dicţionarul
Academiei. îmi place a crede că o spunea, fiind convins că putem face amîndoi
un lucru bun, căci neavînd această convingere nu putea primi tovărăşia.
Dar planul n-a izbutit şi de pe-o zi pe alta dl. Densusianu a pierdut iluziile:
„Pe cînd nefilologii admirau — şi admiraţiunea era mai expansivă pe la
Braşov, Sibi[i]u, Budapesta — un filolog, doi (nu cred să fie mai mulţi) surî-
deau...". „Şi iată cum se întîmplă ca dl. Puşcariu să ne arate că nu ştie să facă
un dicţionar nici măcar de două sute de pagini, că nu ştie multe lucruri de filo-
logie, că nu este un om de ştiinţă şi că trebuie chiar să mai înveţe să cetească"...
(Viaţa nouă, 1907, no. 6.)
22 S E X T I L PUŞCARIU

N-am răspuns atunci nici un cuvînt. Erau în critica d-sale unele obser-
vaţiuni juste, făcute dealtfel înaintea d-sale de alţi critici, mai ales de d-nii
Weigand şi Romanski; restul — cîrteli. Cît de uşor mi-ar fi fost să replic,
să primesc mănuşa care mi se arunca, dacă aceste polemici filologice, purtate
într-o ţară unde nu există reviste de specialitate, unde poţi număra pe degete
pe cei ce le-ar putea urma cu pricepere deplină, n-ar fi atît de ridicole ! Rolul
de gladiator într-o reprezentaţie gratuită la care lumea aleargă dusă numai
de dorul de a vedea „care pe care" — căci aceasta ar fi fost polemica noastră—
mi-a părut nedemn, mai ales că acest public aplaudă apucăturile şi artifi-
ciile de şiretenie. î n astfel de apucături chibzuite anume pentru spectatori
e tare dl. Densusianu. Voi aduce numai două exemple, dintre multe, nu
pentru ca să apăr acum un atac vechi, ci iarăşi pentru ilustrarea „sistemului".
î n Zeitschrift für romanische Philologie, X X V I I I , 680—682, am
dat etimologiile cuvintelor lămură (lamură) şi descurc. Despre ele face dl.
Weigand în VollmÔllers Krit. fahresbericht, 1904, I, 98, următoarea recen-
ziune: „lămură aus *remola zu remolere gestützt auf nordintal, remul etc.
[istjeinleuchtend ; — descurc aus de[ob]scuricare gestützt auf sardisch iskurgare
ist geradezu ingenios und bestechend" x. Alta e părerea d-lui Densusianu.
D-sa scrie în Viaţa nouă, 1907, no. 6, următoarele: „Lamură ar fi * remóla ;
nu-1 va fi mustrînd pe dl. Puşcariu nici acum conştiinţa de asemenea păcate
pe care le-a făcut pe seama foneticei ! Şi păcatul' ar trebui să-1 neliniştească
şi mai mult cînd a falsificat forma românească şi a scris lămură, pe cînd se
zice lamură şi dicţionarele dau numai forma aceasta. Dl. Puşcariu avea nevoie
de un ă pentru ca să-şi apere etimologia". „Descurc = *deobscurico, prin
suprimarea silabei ob ; dl. Puşcariu taie la silabe cum îi convine ; alţi filologi
sînt mai puţin cruzi decît d-sa, pentru că ştiu că ştiinţa nu iartă asemenea
operaţiuni de măcelar".
Să vedem:
Forma lămură e desigur forma veche a cuvîntului, din care s-a dezvoltat
mai apoi forma nouă lamură. Sînt cunoscute cazurile acestea de prefacere a
lui ă în a subt accent, care se explică prin simţul de a avea ă numai în
poziţie neaccentuată. Amintesc aici numai cazul lui darm, sfarm în loc de
dărîm, sfărîm ; la proparoxitoane se mai adaogă şi alte consideraţii, pe care,
dacă le-aş dezvolta în acest loc, ar trebui să mă abat prea mult de la subiect.
Dar nici nu e vorba de asta. Dl. Densusianu îmi bagă vină că forma lămură
am „falsificat-o", că ea nu există decît în închipuirea mea. Altul, care ar
avea ceva respect de părerile adversarului şi-ar fi zis: „dacă Puşcariu, ca român
ce e, atestă o astfel de formă, e o dovadă că ea există". Şi^ de fapt, există
în Transilvania. Cu un an înainte de critica d-lui Densusianu a scris dl. Viciu
în Glosarul său, parcă anume presimţind cele ce le va scrie dl. Densusianu:.
„lămură (cu ă tonic nu cu a) [în] Abrud [d. ex.] cumpără diobu ăsta de
groscior, că-i numai lămură !" (p. 55).

1
. „lămură din remola la remolere pe baza italianului de nord remul e elocvent ; descurc
din ob scuricare, bazat pe sardicul iskuricare, e şi ingenios şi convingător".
IN J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMÂNE (II) 23

Căderea silabei ob- din obscurico m-a pus, precum îşi poate închipui
oricine, şi pe mine pe gînduri. Dar în articolul citat nu numai că am căutat s-o
explic, ci am arătat anume că forma clasică latină obscurus nu s-a păstrat
în limbile romanice decît în formă savantă şi că cuvintele populare cores-
punzătoare de pe întreg domeniul roman dovedesc că în limba poporului
roman se zicea *scurus, astfel vegliotul scor, veneţianul scuro (de unde croatul
skúr), abruzzezul skurç, sardul iscuru şi verbul iskurgare, în dialecte reto-
romane skiir, stXir, în vechea limbă provenţală escur, la spanioli á escuras.
Aş mai putea cita şi alte forme, dar toate acestea le-am citat atunci, aşa încît
forma *scurus trebuie luată drept dovedită pentru limba poporului roman.
De aceea cel ce în Anuarele lui Vollmõller face rezumatul anual al scrierilor
asupra limbii poporului roman înregistrează şi forma *scurus, referindu-se
tocmai la articolul meu. Aceasta o putea şti dl. Densusianu, dar n-o ştiau
cetitorii Vieţii nouă, la care d-sa conta să producă efectul dorit prin comparaţia
deosebit de aleasă cu „operaţiunile de măcelar" !

Aşa e critica pe care a făcut-o dl. Densusianu dicţionarului meu eti-

mologic, aşa cerea, „sistemul" să fie. Dar, deoarece o astfel de critică nu se
poate publica în străinătate, unde sînt specialişti care nu se lasă înşelaţi de
aparenţe, şi deoarece un dicţionar etimologic se consultă şi se citează mult,
trebuia aflat alt remediu. „Voi face eu unul, mai bun, care se va cita de aci
înainte, dîndu-se încetul cu încetul uitării al lui Puşcariu." Evident, un dic-
ţionar care apare imediat după altul nu e greu să fie mai bun. „Greul lucrului
e făcut, criticele au relevat neajunsurile lui, care vor putea fi evitate, şi,
deoarece Puşcariu n-a avut intenţia să fie complet, se vor putea adăoga multe
lucruri nouă, mai ales că lucrul se împarte între doi inşi."
Şi iată că apare Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele
latine de I. A. Candrea şi Ov. Densusianu.
Cum nici nu putea fi altfel, lucrarea aceasta e o operă folositoare şi
cuprinde multe părţi bune. O spun fără încunjur şi fără nici un gînd ascuns,
căci dacă ruptura cu dl. Densusianu şi ţinuta sa de atunci încoace m-a făcut
să-mi schimb părerea bună ce o aveam despre d-sa ca om, ea nu a schimbat
ideea ce o aveam despre valoarea sa ca om de ştiinţă. Elevilor mei le reco-
mand şi azi, ca şi înainte, mai ales celor din anul întîi, să citească frumoasa
şi folositoarea operă de compilaţie Histoire de la langue roumaine şi cînd revista
germană Literaturblatt für germanische und romanische Philologie mi-a trimis
acum în urmă lucrarea d-lui Densusianu Din istoria migraţiunilor, am refuzat
de a-i face recenziunea, tocmai pentru că ea e una din cele mai slabe lucrări
ale autorului şi nu voiam să par că profit de ocaziune pentru a spune lucruri
rele despre ea. Le-a spus deci altul.
Dicţionarul d-lor Candrea şi Densusianu era de prevăzut că are să fie
bun. Dl. Densusianu e recunoscut pe drept cuvînt ca un muncitor ştiinţific
bine pregătit, cu cunoştinţe frumoase, iar ceea ce-i lipseşte, ideile ingenioase,
vederile mai largi şi scînt'eierile unei inteligenţe agere, le are în mare parte
colaboratorul său, dl. Candrea. Cu toate acestea, să găsesc greşeli destule
şi în acest dicţionar, cum nici nu se putea altfel.
24 S E X T I L PUŞCARIU

Şi fiindcă în acest articol e vorba de „sistem", iarăşi pentru ilustrarea

lui să mi se permită capriţiul de a-mi închipui pentru un moment că „dic-
ţionarul" nu e scris de d-nii I . A . Candrea şi Ov. Densusianu, ci de un cute-
zător oarecare, care şi-a permis luxul de a fi filolog într-un timp cînd ştiinţa
aceasta e monopolizată de omul cu balconul din Calea Victoriei 1 . Să ne închi-
puim şi aceea — numai în glumă, fireşte ! — că eu, cercetătorul fără pregătire
ştiinţifică serioasă, am ajuns la înălţimea acelui balcon, de pe care autorul
priveşte cu dispreţ pe muritorii care trec pe stradă. Rolurile fiind schimbate,
îmi voi lua voie să fac o recenziune a Dicţionarului etimologic, aşa cum o pre-
tinde „sistemul", căutînd cu luminarea cîte o scăpare din vedere, insistînd
cu fraze pompoase asupra greşelilor strecurate, exagerînd tonul, făcînd cu
un cuvînt dintr-un ţînţar armăsar.

Nu vom parcurge amîndouă fascicolele apărute pînă acum din acest

„dicţionar etimologic", anunţat cu sunete de fanfare, căci ar fi vreme pierdută
de a releva lipsurile, greşelile şi neconsecvenţele cuprinse în el. Vom merge
numai pînă la pag. 13, de ajuns ca să se vadă că autorii, cu toată sforţarea
lor, n-au reuşit să ne dea un dicţionar complet al elementelor latine din limba
noastră şi că opera lor, în loc să însemneze un progres, e un pas înapoi în
lexicografía noastră. într-adevăr, între cele 94 de cuvinte de la început lipsesc
o sumedenie care ar fi trebuit date de aceşti autori ce pretind a fi lucrat
cu un material atît de bogat, multe etimologii sînt greşite, lipsesc derivate
şi se dau altele care n-au a face nimic cu cuvîntul pus în titlu, traducerile
franceze sînt greşite în mare parte etc., etc.
Dar să vedem: după no. 2 lipseşte cuvîntul aburca, de origine latină.
E adevărat că el lipseşte şi în dicţionarul lui Puşcariu. Dar Puşcariu a spus
în introducerea cărţii sale (pag. XI) anume că are în vedere mai mult adunarea
materialului cunoscut şi că nu caută, cît timp nu va apărea Dicţionarul
Academiei, să dea toate elementele latine. Cel ce vine însă după Puşcariu
şi are pretenţia de a lucra pe baza unui material lexical cu mult mai bogat
trebuie să aducă şi lucruri nouă. î n Dicţionarul Academiei însă, avînd acest
material, Puşcariu a dat etimologia lui aburca.
No. 4. Acar „fabricant d'aiguilles, étui à aiguilles" e derivat din lat.
ac (u)arius „fabricant d'aiguilles". Două greşeli în acelaşi articol ! Latineşte
acuarius însemnează, într-adevăr, „fabricant de ace", ca şi cuvîntul românesc.
Din punct de vedere semantic şi formal nu e nici o piedică de a deriva cuvîntul
românesc din cel latin, deci — judecă dl. Densusianu — trebuie dat în dic-
ţionar, cu atît mai mult că Puşcariu nu-1 are ! Aşa e, dar Puşcariu nu şi-a
făcut dicţionarul în mod mecanic, ci a gîndit cînd 1-a scris. Pentru ca un
cuvînt românesc să poată fi urmaşul unui cuvînt latin e nevoie ca şi noţiunea
pe care o reprezintă să fi existat în tot cursul timpului, de la colonizarea
. aciei Pînă azi, la români. Mă îndoiesc însă că au fost „fabricanţi de ace"
ia români şi că a existat acest cuvînt în limbă. Dacă el e dat de Lexiconul
a
Buda, avem a face cu o formaţiune recentă, alcătuită din cuvîntul ac
1
Cfr. Viaţa nouă, nr. din 15 aprilie 1908, p. 101.
 IN J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMANE (II) 25

şi din sufixul -ar, care a fost productiv în limba noastră în toate timpurile
şi este şi azi. î n felul acesta e evident că în dicţionarul d-lui Densusianu se
vor găsi cu mult mai multe „numere" decît în al lui Puşcariu !
Cît despre acar în sensul de „cutie de ace", acesta trebuie considerat
(cf. Dicţionarul Academiei, p. 10) ca un derivat românesc din ac şi sufixul
instrumental -ar, cum e bunăoară şi corespondentul francez „aiguillier".
Un cuvînt cu sensul acesta nu e atestat în limba latină şi dacă ar fi existat —
ceea ce e posibil — forma lui ar fi fost acuarium. Atît cel puţin trebuia să
ştie dl. Densusianu, că numiri de instrumente nu se derivă în limba latină
prin sufixul -arius (care derivă nomina agentis), ci prin sufixul -arium.
No. 5. Nu merge să dai pe alică ca diminutiv de la aţă, fără să arăţi
şi celelalte sensuri ale acestui cuvînt.
No. 6. Acăţa se traduce prin „accrocher, suspendre". Ar fi nedrept să
cerem ca dl. Densusianu să dea toate sensurile cuvintelor româneşti într-un
dicţionar care vrea să fie scurt, putem însă pretinde ca să nu lase afară
tocmai pe acelea care lămuresc etimologia. Un astfel de sens e la acăţa cel
de „saisir", de unde apoi cel de „s'accrocher", în funcţiune reflexivă, şi numai
după aceea, ca cea din urmă fază a dezvoltării semantice, sensul de „accro-
cher, suspendre" (trans.), cfr. Dicţicnarul Academiei, pag. 11. Dar ceva şi
mai grav pentru un filolog: dl. Densusianu dă pe captiare cu asterisc, ca formă
numai presupusă, cînd el este atestat. Cum stăm cu progresele ştiinţei, d-le
O. Densusianu?
No. 10. Vom vedea că în acest dicţionar lipsesc foarte multe elemente
latine. Cauza e, probabil, faptul că autorii au omis de bună voie toate eti-
mologiile care nu li s-au părut sigure, precum abure, derivat odinioară de
dl. Densusianu din latineşte etc. Principiul acesta e şubred în sine, căci,
pentru a ne spune că Una vine din lat. lana, cm din lat. homo etc. nu e nevoie
să tipăreşti la anul 1908 un dicţionar. Dar cel puţin dacă autorii ar fi consec-
venţi ne-ar da numai etimologii sigure ! Nici atîta însă ! Dimpotrivă, dl.
Densusianu 1 nu se sfieşte să dea o etimologie atît de imposibilă, din toate
punctele de vedere, ca: aciua > *accubiliare. Trecerile fonetice admise sînt
atît de imposibile, încît te întrebi mirat cum de n-a văzut autorul ei că din
acest tip n-am fi putut avea alt rezultat decît * acuia (cfr. subiré > suire) ?
Dar cum îşi explică dl. Densusianu formaţiunea latină a acestui tip? Nu
crede că ar fi fost necesar să ne spună ceva despre derivarea în -iare, cu
totul imposibilă în legătură cu cubile? Formele romanice citate n-au, fireşte,
nici o legătură cu *cubiliare; cuvîntul italienesc coviglio e lat. cubiculum,
iar covigliarsi e derivat din substantiv, tot astfel span. cobija şi cobijar (care.
nu însemnează „a aciola", ci „a acoperi") ; sardul accuilare e derivat din cutii,
care-i lat. cubile. Acestea-s lucruri elementare, pe care un profesor de limbi

1
Ştiu foarte bine că etimologia e a d-lui Cardrea, nu a d-lui Derisusiar.u, dar, voir.d fă
urmez exact felul de a critica al d-lui Densusiar.u, r.u pot ţ i r c a s<i.iră de aeest l v u u . Sccpul meu
e a compromite pe dl. Densusianu, nu pe colatcratciul său, deci voi face pe cetitcr intenţionat
s ă creadă că tot ce-i rău în dicţionar vine de la cel pe care-1 duşmănesc. Tot astfel ştiu prea bine
că dl. Candrea, admiţînd trecerea lui cubi > ci, s-a gîndit că amuţirea lui b intervocal e mai veche
cl ecît trecerea lui qui > ci. Aceasta trebuia însă documentat.
 26 SEXTIL PUŞCARIU

romanice ar trebui să le ştie. Şi cum rămîne cu forma aciola pe care o citează

la derivate, fără s-o explice? E evident că aciua şi aciola sînt două forme
ale aceluiaşi verb *accellare, şi că apariţia lui l în una din ele se explică
prin poziţia accentului. De ce să nu se citeze etimologia aceasta a d-lui Philippide
cînd s-a nimerit o dată să dea şi d-sa o etimologie justă?
No. 12. Pentru a pricepe forma acolea, cetitorul e trimis la Histoire
de la langue roumaine, unde se dă o explicare imposibilă. Nu e însă singurul
caz în care autorul, mînat de dorinţa de a se cita pe sine, ne face să rătăcim.
între nr. 14 şi 15 trebuie adăogat cuvîntul aromânesc acumtina, care
e lat. *cunctinare (de la cunctor) cu sensul original de „a pregeta", de unde
apoi „a se opri". Aceeaşi etimologie o are şi cuvîntul dacoromânesc a conteni
dintr-un mai vechi a cuntina, cu obişnuitul schimb de conjugare, şi n-are nimic
a face cu lat. continere, precum crede dl. Densusianu (pag. 60), fără să ştie
ceea ce ştia Cihac (II, 651), că acesta ar fi trebuit să dea româneşte *cuţinea.
Dar pentru aflarea acestei etimologii se cere ceva mai mult decît putem
pretinde de la d-sa.
Prin trimiterea de la adia la iie se repetă etimologia greşită: * ad liare,
care nu se potriveşte nici din punct de vedere al sensului, nici'al formei, căci
am avea *azia. Etimologia corectă e dată în Dicţionarul Academiei, pag. 42.
No. 17. Adînc se derivă din aduncus, iar pentru explicarea neregula-
rităţii fonetice cetitorul trebuie să facă o călătorie la Buletinul Societăţii
filologice, unde se stabileşte o lege fonetică ad-hoc, care nu a existat niciodată.
Dar vorba e că autorii se citează !
Intre no. 19 şi 20 lipseşte cuvîntul a agîmba, cu toate că etimologia lui
corectă a fost relevată de dl. Viciu în Glosarul său.
No. 25. Subt acest număr se dă numele plantei aior, ca diminutiv
din ai. Dar aiorul, numit şi alior, arior etc., e planta „euphorbia esula",
care, precum ştie oricine are cea mai slabă idee de botanică, nu are nici o
înrudire şi nici o asemănare cu usturoiul (cfr. Dicţionarul Academiei, 118).
Cînd dai o etimologie, trebuie să te gîndeşti şi la sensul cuvîntului !
No. 27. Aiepta nu e derivat de dl.' Densusianu din ejectare, precum
trebuie (cum am dovedit cu altă ocazie: Lat. ti und ki, pag. 74), ci din adjec-
tare, devenit *aiectare. Cum aşa? Nu găseşti, domnule Ovid Densusianu,
că datoreai cetitorului o explicare?
No. 35. Ajutora nu-i un derivat românesc din ajutor (ca ajutori), ci,
precum dovedeşte sensul şi precum a arătat Hasdeu, presupune un tip *adju-
tulare (cfr. Dicţionarul Academiei, 85).
No. 36. La alb se vede cît de mult a fost necesar ca dl. Densusianu să-şi
asocieze pe dl. Candrea, căci de astă dată se dau formele romanice corespun-
zătoare şi nu se mai susţine enormitatea: „albuş s'est conservé dans dialectes
rhetiques, alf, avec la même ténacité qu'en roum. alb, tandis que dans le
reste du domaine roman il a été remplacé par le germ. blank" 1 (Histoire
de la langue roumaine, 229).

1
albuş s-a conservat în dialectele retice, alf, cu aceeaşi tenacitate ca în română, alb,
in timp ce in restul domeniului roman el a fost înlocuit prin acest germ. blank.
IN J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMANE (II) 27

Dar să trecem mai repede şi să nu relevăm decît cîteva greşeli şi lipsuri

mai bătătoare la ochi.
După no. 56 lipseşte cuvîntul ameţi care e latinesc, precum am dovedit
în Dicţionarul Academiei, 146—147.
No. 56. La ameninţa se dă între corespondentele romanice şi reto-
romanul (ce improprie e chiar această numire de „reto-roman", în loc de
numele unui dialect retoroman !) manatschar. Dar acest cuvînt (cu variantele
manatscher şi manedschar) însemnează „a conduce" şi e ital. maneggiare !
O astfel de greşeală ar fi compromiţătoare pentru un pretins romanist, dacă
repeţindu-se prea de tot des n-ar fi o dovadă peremptorie că dl. Densusianu
e încă ageamiu în filologia romanică.
No. 63. Cît de puţin pregătit în această privinţă e d-sa se vede mai
ales din felul cum întrebuinţează dicţionarul lui Kõrting. Se ştie că acest
dicţionar e plin de cele mai mari greşeli, dară în mîna celui ce are critica
necesară e o carte utilă. Cînd gramatica limbilor romanice nu ţi-e o terra
incógnita, atunci poţi afla în această operă de compilaţie multe lucruri bune
şi folositoare. Dacă însă condiţia aceasta îti lipseste, vei lua de bani buni
tot ce e scris la Kõrting şi vei susţine, bunăoară, că cuvîntul spaniol şi
portughez amparar derivă dintr-o formă latină: imparare. Trecerea lui im >am
nu-ţi va da nici o bătaie de cap, cît timp ştii că a admis-o Kõrting ! Dar
nu trebuie să fi cetit decît cele cîteva texte vechi spaniole din mica cresto-
maţie a lui Gorra, pentru ca să ştii că în limba veche verbul acesta avea încă
forma nedisimilată manparar (mamparar), care e manu parare!
După no. 64 lipseşte cuvîntul aprig, care e sigur de origine latină. îl
va afla dl. Densusianu, explicat corect, în Dicţionarul Academiei.
După no. 67 lipseşte cuvîntul arădic, sau'măcar o retrimitere la forma
rădic,^ ridic, ca să se ştie că dl. Densusianu consideră acest cuvînt ca latin.
Ii voi spune deocamdată numai atîta că etimologia lui e re-dîcare, rezervîn-
du-mi pe altă dată de a o motiva mai cu de-amănuntul.
No. 70. Sensurile adjectivului arător ne arată că alături de aratorius,
atestat în limba latină, avem şi un *aratorius format pe teritor românesc
din arator, cu schimbul românesc al sufixului -tor, prin -torius.
No. 73. între derivatele lui aramă se dă, după Hasdeu, şi cuvîntul
arămie „grand chaudron de cuivre". N-a avut dl. Densusianu nici un scrupul
cînd a admis că acest cuvînt e derivat din aramă prin sufixul -ie, care,
oricine o ştie, derivă abstracte sau colective? Sau a crezut că avem a face
cu un adjectiv arămiu, substantivat sub formă feminină? Nici una, nici
alta, ci ca atîtea alte cazuri — vom cita îndată unul — d l . Densusianu a
dovedit că n-are idee despre derivaţiunea românească şi a crezut că scopul
unui dicţionar etimologic e să fie cît mai încărcat, fără nici un discernămînt.
Cuvîntul^arămie e de origină bulgărească. între cuvintele dialectale bulgăreşti
tipărite în vol. VII din Sbornik, pag. 454, cetim: „aranija = căldare mare
în care se fierbe apă pentru rufe, căldare în care se fierbe, « pecmez » ;
« magnus cacabus »". Cuvîntul se găseşte şi la sîrbi. Deşi nu e de aşteptat
ca dl. Densusianu să citească texte dialectale bulgăreşti, putem totuşi să
admitem că citeşte lucrările altor filologi români, dintre care unul a spus
28 SEXTIL PUŞCARIU

demult (Convorbiri literare, X X X V I I I , 707) că arămie e de origine slavă

şi că m în loc de n se datoreşte unei etimologii populare.
No. 76. Se dă rutenescul arkuê, ca un împrumut din rom. arcuş. Dar
în limba ruteană (ca şi ung. ărkus) cuvîntul acesta însemnează, adevărat,
pe nemţeşte „Bogen", însă în sens de „coală (de hîrtie)" ! Evident că nu
poate avea nimic a face cu arcuşul nostru ! în general, aceste împrumuturi
în limbile vecinilor sînt tratate foarte vitreg. Ce loc au ele la urma urmelor
într-un dicţionar al elementelor latine? înţeleg să relevezi unele din ele,
pe acelea care-s instructive pentru istoria limbii române, dar să le dai
numai aşa, de cîte ori pofteşti, n-are nici un sens. Şi dacă le dai, să le dai
toate, şi pe cele împrumutate de ţigani şi de huţuli şi de saşi. De ce nu
s-a dat, bunăoară, abia, ardei, ascha, aschezîn, astimperîn, avere, azun etc.,
răspîndite la toţi saşii din Ardeal?
No. 78. între derivatele lui arde, se dă un verb ars cu sensul de
„promptement", care s-ar întrebuinţa în Transilvania şi în Banat. Dar avem
desigur a face cu adjectivul ars într-o frază ca: sări ars, din care Anonimul
bănăţean a despărţit cuvîntul, traducîndu-1 prin „in momento, confetism".
Dar, ce e mai grav, se dă printre derivatele lui ard şi adjectivul arzuliu.
Dacă dl. Densusianu ar avea cea mai elementară idee despre derivaţiunea
românească, ar şti că sufixul -uliu nu e niciodată deverbal, ci numai deno-
minai (cfr. grăsuliu, prăzuliu etc.) şi ar fi fost izbit şi de prefacerea nere-
gulată a lui ¿ în 2. îi vom spune deci noi că cuvîntul acesta e de origine
turcească, unde are acelaşi sens şi aceeaşi formă: arzulu „qui désire, ver-
langend" (Zenker, 27), un derivat din ârzû „désir, souhait, convoitise" etc.
între no. 81 şi 82 lipseşte cuvîntul argea. Relevez faptul acesta pentru
că dl. Densusianu îmi băga vină, anul trecut, că nu l-am primit în dicţio-
narul meu. E deci locul să întreb acum eu cu cuvintele sale: „Nu era
cçnvins de etimologia lui latină?" (Viaţa nouă, no. 6, 1907.)
No. 83. Traducerea lui argintar prin „argenteur" e un „mărgăritar
de traducere", care arată cît de puţin cunoaşte dl. Densusianu limba fran-
ceză — sau pe cea română — căci argintar al nostru e, cum ştie orice român,
„negustor de obiecte de argint" ; nu are nimic a face cu francezul argenteur,
care însemnează „lucrător care argintează ceva", „argintuitor", cum zice
dicţionarul lui Polizu. Cum stăm deci cu faimoasele cunoştinţe de franţu-
zeşte, d-le Densusianu?
De ce lipseşte cuvîntul anin sau arini E sigur că e de origine latină
şi stă în legătură cu alinus. Lipsa aceasta e cu atît mai remarcabilă, cu cît
tocmai cei doi autori ai dicţionarului s-au ocupat de cuvîntul acesta, unul
reluînd părerea d-lui Meyer-Lübke şi a lui Hasdeu şi derivîndu-1 din
* alnïnus, celait reînnoind părerea lui Laurian şi Massim, trăgîndu-1 din
* alinus.
De ce lipseşte aripă?, care pentru orice filolog se vădea îndată a fi
de origine latină, chiar înainte de a-i fi dat Meyer-Lübke etimologia?
89. Cuvîntul armurar e tradus, după Cihac şi Hasdeu, cu „maladie
bovine, épaulure". Aceasta arată uşurinţa şi lipsa de critică a d-lui Den-
susianu în utilizarea materialului; căci, deşi Hasdeu dă tocmai traducerea
IN J U R U L DICŢIONARULUI LIMBII ROMÂNE (ÎI) 29

reprodusă aidoma de dl. Densusianu, în textele citate de el e vorba însă

pretutindeni de „vite" în genere, nu numai de speţa bovină, iar într-un
exemplu se şi spune anume că „în Banat se cheamă armurare şi o boală
la porci" (v. Magnum Etymologicum, p. 1713). Dealtfel dl. Densusianu putea
găsi citat acest sens şi aiurea: chiar în Revista critică literară a tatălui său,
a. III, p- 86, unde se spune: „Armurare = boală de porci". în ce priveşte
al doilea cuvînt al traducerii, épaulure, lucrul e şi mai grav. Aici e locul
să reproducem chiar cuvintele d-lui Densusianu (Viaţa nouă, 1908, p. 86
şi 85): „Dăm un premiu aceluia care va găsi în dicţionarele franceze acest
cuvînt" . . . A traduce în franţuzeşte înseamnă a şti . . . franţuzeşte şi, din
păcate, dl. Densusianu, ca şi colaboratorul d-sale, e lipsit de această cali-
tate. Nu e destul să recurgi la alte dicţionare — cîte din ele nu ne dau
traduceri absolut greşite —, ci trebuie să stăpîneşti singur limba franceză,
altfel la fiecare pas te poticneşti ori dai de ceva ce te expune la ridicul.
No. 91. întrarma e tradus prin „armer". Dar cuvîntul mai are şi un
alt sens, cel de „se remettre, se rétablir, reprendre des forces, revenir à
la santé". (I. Ionescu, Calendar, a. 1845, I. Sbiera, Poveşti, 339 etc.) Sensul
acesta e cu atît mai important, cu cît vedem că verbul a se întrăma nu are
nimic a face eu cuvîntul „tramă", ci a rezultat prin disimilare din întrarma.
între No. 93 şi 94 lipseşte cuvîntul artut, pe care-1 dă Viciu în Glo-
sarul său, al cărui sens actual e „agile", dezvoltat însă din sensul mai vechi
de „flexible", întocmai ca germ. „gelenkig", care, tradus pe latineşte, e
* ar tutus. Lipseşte de asemenea cuvîntul arom. arugă, dat de Dalametra
cu sensul de „locul pe unde intră oile în stînă (tîrlă) ca să fie mulse,
comarnic", care e lat. ruga cu sensul de „stradă" (strimtă), ca în v. ital.
ruga (de unde alb. ruge), fr. rue, span. portg. rua etc.
No. 94. între derivatele lui aşchie se dă şi diminutivul ieşculiţă, citîn-
du-se Baladele lui Corcea, pag. 127. Să vedem citaţia aceasta. Acolo se
spune despre Novac că:

Mîna-n buzunar băga

Şi din el că-mi scotea
Un mic amnărel
Şi o arsă ieşculiţă,
Odată îm[i] scăpăra,
Pojar codrului că-i da...

Se cere desigur o bună parte de fantezie sau de . . . necunoştinţă a limbii

româneşti, ca să nu recunoşti că aici e vorba de o „iască" („iaşcă", Sbiera,
Poveşti, 323 etc.) mică, iar nu de o „aşchie".

Dar e de prisos a continua în felul acesta. A fost numai o glumă.

Din ea cetitorii s-au putut convinge însă că cu puţină bunăvoinţă — m a i
corect, cu o oarecare doză de rea-voinţă — poţi să zdruncini uşor în faţa
lumii, care atîta aşteaptă, o celebritate. Iar dl. Densusianu va fi văzut că
nu este infailibil, cum se credea, şi, dacă pînă acuma nu s-a agăţat nimeni
30 SEXTIL PUŞCARIU

de lucrările sale, aceasta nu însemnează că ele ar fi lipsite de greşeli sau că

celorlalţi le-ar fi teamă să se ia cu d-sa la harţă. N-au făcut-o însă, pentru
că o astfel de polemică le pare nedemnă, pentru că timpul va arăta de sine
şi fără greş care a fost partea fiecăruia la progresul ştiinţii şi va mai vădi
un lucru: care operă e mai folositoare, cea izvorîtă din dorul curat de a-şi
împlini partea sa de muncă, sau cea născută dintr-un sentiment de „lasă,
că am să le arăt eu lor!"
Ţin să-1 asigur pe dl. Densusianu că, oricît de des şi oricît de răută-
cioase ar fi criticele sale, voi şti totdeauna să lămuresc partea lor justă şi
să mă conformez învăţăturilor ce voi putea scoate din ele. Restul, cîrtelile,
nu mă ating.
 PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE

Am înaintea mea un articol al d-lui Meyer-Lübke, publicat în noua

revistă Germanisch-romanische Monatsschrift (I, pag. 634—647), o publicaţie
menită mai mult pentru studenţii universitari, cărora profesorii lor le dau
studii introductive. Articolul e intitulat Aufgaben der Wortforschung şi lămu-
reşte, pe scurt, asupra unor probleme nouă care preocupă în prezent pe cer-
cetătorii limbilor romanice. în cele următoare voi cerca să tratez această
materie pentru cetitorii români, ţinîndu-mă de articolul d-lui Meyer-Lübke,
dar insistînd mai ales asupra filologiei române.
Fiecare epocă are o predilecţie deosebită pentru un anumit fel de studii,
în oricare ramură a ştiinţii. Ştim cu toţii cum la noi, românii, filologia n-a
urmărit decît un singur scop, mult timp: documentarea romanităţii noastre
şi, în strînsă legătură cu aceasta, a continuităţii noastre în Dacia. A trebuit
să se dea lupte aprige, pentru ca filologia să se scoată din serviciul acestei
cauze, să şe elibereze ştiinţa de balastul sentimental care o înăbuşea şi, prin
acest fapt, să se scoată din mîna diletanţilor. După un stadiu de trecere,
reprezentat mai ales prin Hasdeu, la care principiile curat ştiinţifice aveau
încă să se lupte cu tradiţionala preocupare de a da cu tot preţul la iveală
dovezi nouă pentru persistenţa noastră ca popor romanic în Dacia, a urmat
cercetarea rece, dar cu mult mai folositoare, care în cea mai mare parte stă-
pîneşte astăzi la noi. în privinţa aceasta, trebuie s-o spunem cu satisfacţie,
am făcut un progres repede şi vădit şi românii au lucrat, în anii din urmă,
mai mult pentru cunoaşterea ştiinţifică a limbii lor, decît alte popoare mai
mari şi cu cultură mai veche ; o comparaţie cu spaniolii, bunăoară, ne dă
nouă, nu lor, întîietate.
Pe vremea aceasta, în străinătate stăpînea în filologie şcoala reprezen-
tată prin nume ca Johannes Schmidt, Leskien, Brugmann, Osthoff, Paul
ş.a. Preocupările ei erau mai cu seamă două: pe de o parte, fixarea transfor-
mărilor fonetice şi a „principiilor" care explicau „analogiile", adecă dezvol-
tările nenormale ale limbii, pe de altă parte, urmărirea limbii înapoi, pe baza
textelor vechi, şi cercetarea dialectelor. î n privinţa aceasta din urmă, mai
ales Ascoli a dat, în filologia romanică, îndrumări nouă. Dacă privim însă
studiile acestuia şi ale elevilor săi, vedem că şi cercetările dialectale se restrîn-
geau, în conformitate cu spiritul timpului, aproape exclusiv asupra fonologiei
şi a morfologiei, ele căutau deci să stabilească şi în dialecte cu deosebire
 32 S E X T I L PUŞCARIU

evoluţiunile fonetice şi să explice stînjinirea dezvoltării normale prin acţi-

unea analogiei, evidente cu deosebire la formele flexionare.
„Cu timpul însă veni reacţiunea firească, problemele fonologice sînt în
mare parte epuizate, iar cele nedezlegate au ajuns la un punct mort, ele nu
mai ademenesc pe cercetători ca mai înainte, căci nu mai sînt în stare să pro-
voace probleme atractive prin noutatea lor, şi cercetările lexicale păşiră iarăşi
pe planul dintîi, ca o ramură independentă ştiinţifică, ca scop al scrutărilor
ştiinţifice... Astfel vedem cum în diferitele reviste lingvistice etimologia ocupă
din ce în ce un loc tot mai mare, vedem... cum în cercetările etimologice se
ivesc puncte nouă de vedere, sau, mai corect zis, cum iese la iveală un şir de
preocupări, care mai înainte jucau numai un rol secundar" (p. 634—635).
Prin cunoaşterea evoluţiunilor fonetice, cărora timpul acesta le zicea
şi „legi fonetice", caracterizînd prin această numire convingerea sa că dez-
voltarea limbii urmează anumite direcţiuni de la care nu se poate abate,
şi mai ales prin controlul ce-1 dădea cercetătorului cunoştinţa formelor cores-
punzătoare dialectale,Vîntreaga serie de etimologii cunoscute pînă atuncea
a fost supusă unei revizuiri. Multe etimologii îndeobşte admise pînă atuncea
fură dovedite de imposibile, altele iarăşi, care treceau de obscure, au fost
găsite cu uşurinţă. Cîteva exemple vor ajunge. în dicţionarul lui Cihac
(I, 90) găsim încă femeie derivat din lat. femina, o etimologie cît se poate
de limpede pentru cel ce nu cunoaşte încă dezvoltarea normală fonologică a
limbii române, imposibilă însă după stabilirea acesteia, căci fonologia română
nu admite, pentru femina, un alt reflex decît *famănă (precum, de fapt, *fe-
minus a dat famăn). Dacă ne adresăm dialectelor, vedem că aromânii spun
fumeal'e, megleniţii tot astfel (sau fămeal'ă) şi că în aceste dialecte şi sensul
cuvîntului e încă apropiat de adevărata etimologie, care nu poate fi decît lat.
familia. Din exemplul precedent vedem că unui i românesc între vocale
îi poate răspunde la aromâni un /' ; tot atît de bine însă îi poate răspunde la
aromâni sau în Banat un n, de ex. cui se pronunţă în Banat cuti. Această cu-
noştinţă a dialectelor e de cea mai mare importanţă pentru etimologie, precum
reiese din următorul exemplu. Cuvîntul nostru fuior au vrut unii să-1 considere
ca un derivat din funfije. Dar forma bănăţenească nu-i fun'or, ci fuior, şi
controlul acestui dialect ne arată că această etimologie nu-i posibilă, fără să
ne indice însă drumul de a afla alta. Abia dacă cercetăm la aromâni, găsim
calea cea adevărată: în acest dialect se zice ful'or, ceea ce ne dovedeşte că al
nostru i s-a dezvoltat dintr-un l muiat; astfel etimologia *folliolus nu mai
e grea de aflat.
Evident că acest fel de studii a dat întregei filologii o bază mai solidă,
scoţînd-o din domeniul speculaţiunilor nesigure şi adesea fantastice şi apro-
piind-o mai mult de ştiinţele naturale. Cu cît însă dovezile pentru îndreptă-
ţirea acestei direcţii creşteau, cu atît se zdruncină şi credinţa că ea e singura
direcţie îndreptăţită de cercetare. Etimologia, care totdeauna a fost punctul
cel mai atractiv, dacă nu cel mai important al lingviştilor, devenise un fel de
cenuşotcă, fiind degradată la consideraţiuni de natură mai mult formală:
permit legile fonologice deducerea acestui cuvînt din cutare cuvînt, sau nu?
PROBLEME NOUĂ IN CERCETĂRILE LINGVISTICE (I) 33

Aceasta era, pentru majoritate, singura întrebare, întîia chestiune, la tot cazul,
pentru cei mai mulţi.
încetul cu încetul începură însă să se ridice voci, care deveneau din ce
în ce mai insistente, că acest soi de cercetare e prea unilateral, căci etimologia
trebuie să dea cel puţin aceeaşi importanţă părţii semantice ca şi celei formale,
între romanişti, a fost cu deosebire dl. Schuchardt acela care a dus o cam-
panie strălucită ca argumentaţie şi mai ales convingătoare prin suma cunoş-
tinţelor sale împotriva celor ce susţineau „legile" fonetice şi nu dedeau, cînd
căutau obîrşia unui cuvînt, atenţia cuvenită sensului lui! E cunoscut mai
ales studiul său despre originea cuvîntului francez trouver pe care-1 derivă
(ca Diez) din latinescul turbare. Cu ocazia aceasta, şi de atunci în repeţite
rînduri, el a arătat că etimologia trebuie să fie în acelaşi timp „cercetare
lexicologică" (Wortforschung) şi „istorie lexicală" (Wortgeschichte), că nu
e de ajuns să spunem numai: cutare cuvînt vine sau nu din cutare, ci să cău-
tăm să stabilim în care sferă de activitate a vieţii omeneşti s-a putut întîmpla
cutare sau cutare trecere de sens. Astfel, el a arătat că dezvoltarea semantică
de la turb(ur)a la „găsi" poate fi explicată cu uşurinţă, dacă admitem că
francezul trouver a fost, la origine, un termin al vieţii pescăreşti, căci „găsirea"
sau „prinderea" peştelui este condiţionată de „turburarea" apei. Explicările
lui n-au fost primite pretutindeni şi mai ales n-au fost admise de Gaston
Paris, al cărui cuvînt era decisiv mai totdeauna. Aceasta 1-a îndemnat pe
dl. Schuchardt să revină asupra materiei şi pe nesimţite cercetarea sa etimo-
logică se schimbă într-un studiu mare şi nou, care nu se mai restrîngea asupra
acestei etimologii, ci cuprinse şi alţi termeni ai pescăriei, deveni o lucrare
istorico-culturală şi în acelaşi timp un studiu principiar, stabilindu-se o dată
pentru totdeauna că nu se poate face etimologia unui cuvînt pînă nu-i cu-
noaştem sensul său precis, a unui nume de obiect mai cu seamă, pînă nu ştim
forma şi funcţiunea acelui obiect, în întreaga sa dezvoltare. Ilustraţiunile
în text începură de aci înainte să ocupe un loc însemnat în cercetările d-lui
Schuchardt.
în acelaşi timp, şi independent unul de altul, ajungea indogermanistul
Meringer la aceleaşi cercetări şi titlul Wõrter und Sachen pe care şi-1 alesese
pentru studiile sale întovărăşite de ilustraţiuni deveni, anul acesta, titlul unei
reviste care se numeşte „revistă istorico-culturală pentru cercetări de limbă
şi de obiecte" şi e redactată de d-nii Meringer, Meyer-Lübke, Mikkola, Much
şi Murko.
î n numărul 1 al acestei reviste am publicat şi eu un articol. E vorba
de verbul nostru a întina (a atina), care, etimologiceşte, însemnează „asubţia"
(din lat. ten(u)are), azi însă are cu totul alte sensuri, explicabile numai după
ce ştim că avem a face cu un cuvînt special ce juca un rol însemnat în ter-
minologia ostăşească a vechilor români 1 . Un alt caz am arătat înajnte cu
cîţiva ani, pe cînd această nouă direcţie în cercetările etimologice încă nu-şi
făcuse un drum aşa de larg ca azi. Cetitorii acestei reviste îşi aduc poate
aminte de etimologia ce am dat-o cuvintelor legăna şi leagăn (Convorbiri
1
Cfr. Conv. lit., X L I I I , 1237-1238.
34 S E X T I L PUŞCARIU

literare, X X X V I I I , 1904, pag. 255—259) pe care o putem afla numai dacă

stim cum e sau cum era leagănul românilor: un coş ce se legă de tavan.
Mai ales ar trebui cercetaţi în limba noastră termenii de origine păsto-
rească, care, din motive explicabile, au contribuit la îmbogăţirea limbii. E
cunoscută (Cihac, I, 51) dezvoltarea semantică foarte interesantă a verbului
înţarc, care la origine nu se putea aplica copiilor, ci numai mieilor, care se
închid într-un ţarc, pentru a nu ajunge.la oi să sugă, şi care are o analogie
cu francezul server, etimologiceşte separare. Un alt caz a fost relevat de curînd
de dl. Giuglea în frumoasele sale Cercetări lexicografice (Bucureşti, Gobl, 1909,
p. 24-—25). După ce dovedeşte că vechea etimologie extracolare întîmpină di-
ficultăţi formale, continuă: „Cunoaşterea mai amănunţită a vieţii păstoreşti
ne va da lămuririle necesare : mînzărarii mulg oile la uşe, stînd pe nişte scaune
fixe. Oaia în timpul cînd e mulsă stă cu ugerul deasupra găleţii. Pînă a se
umple [a] o găleată — vorbim aci de păstoritul în mare •—trebuia să treacă
prin mînile mulgătorului cel puţin 20 de oi. Unele din ele — cum e firesc
de altfel — scapă materiile fecale, « căcărezele », în găleata cu lapte. Limba
latină avea pentru aceasta terminul stercus ... Pe lîngă substantiv există şi
verbul ster coro ... « ausmisten »... Aşadar, a strecura a însemnat la început
a curăţi laptele de stercus, şi, pe urmă, în general de orice gunoi". Alţi ter-
meni de origine păstorească par a fi în limba noastră atîma şi astăura „a
pîndi" (cfr. Dicţionarul Academiei, p. 345 şi 325). Deosebit de interesant
e verbul a băciui, care la prima vedere se arată a fi un derivat din cuvîntul
baci, care însă, în limba comună, are nişte sensuri cu totul depărtate de înţe-
lesul acestui cuvînt; cfr. Dicţionarul Academiei.1
Tot în Cercetările lexicografice ale d-lui Giuglea mai întîlnim o altă
etimologie. D-sa constată existenţa, în satul Săcele, în Ardeal, a unui cuvîntul
toană cu sensul de „butoi". Ser.sul acesta îl dă şi Lexiconul de la Buda şi se
găseşte şi într-un document din Haţeg, de la 1811 (Iorga, Studii şi documente,
XII, 228). Dl. Giuglea 1-a auzit însă în frazele: am dat o toană la peşte, adică
„âm dat o dată cu năvodul, plasa" etc., peştele îşi are toana lui, numai cînd
are el toana lui, atunci se prinde, adică „numai la un anumit loc şi moment
poate fi prins". întrebuinţările acestea ale cuvîntului l-au făcut să se gîndească
pe de o parte la sensul de „copcă" („grand trou que l'on creuse l'hiver dans
la glace d'une rivière afin de pouvoir pêcher au filet"), atestat pentru toană
de Damé (cfr. şi Terminologia, 126), pe de altă parte la expresiile „om cu
toane", „îi vin toanele". Iată, într-adevăr, o foarte potrivită ocazie de a face
„Wortforschung, pe care dl. Giuglea nu trebuia s-o scape, mulţumindu-se
cu scurtele indicaţii ce ni le-a dat. Ar fi fost foarte interesant, dacă d-sa
ar fi urmărit mai de aproape ideea schiţată şi ne-ar fi arătat, prin explicaţia

1
Iată diferitele înţelesuri ale acestui cuvînt, în evoluţia lor semantică: I o A prepara
brînzeturi (ca b a c i u l unei stîne). Fiindcă la această operaţie, b a c i u l procedcază cu
m a r e î n g r i j i r e şi f o a r t e î n c e t (cfr. Povestiri de-ale lui Moş Barbă-Albă, Braşov,
Mureşianu, 1909, II, p. 72), de aici s-a dezvoltat înţelesul: 2° A lucra încet de tot, fără s p o r ,
a mocăi (De cînd tot băciuiţi pe casa asta şi n-o mai găiaţi, Viciu). Apoi, alt înţeles: 3° A zăbovi,
a sta mult la un loc (Înapoi..., printre cîrciumile unde băciuiesc aceiaşi oaspeţi, larga) î n
sfîrşit, prin generalizare, sensul: 4° A locui undeva (Anon. Car., Pamfile).
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 35

toanei întrebuinţate la pescuit, dacă într-adevăr ideea peştelui prins în copcă,

a peştelui care se zbate ca nebun în închisoarea sa, a putut deveni generală
si s-â putut aplica, prin extensiune, şi la oameni. Analogia lui trouver tur-
bare, pe de o parte, şi a lui capriţ (ital. capricio, derivat de la capra) se im-
pune oarecum. 1
Cît despre originea acestui cuvînt dl. Giuglea crede că el ar deriva
dintr-o formă latină populară tonna (cu o închis), pe care o atestă în cîteva
texte medievale. „Deci a existat în lat. vulgară forma tonna şi e indiferent
pentru noi dacă e un împrumut celtic, după cum spune dl. Kõrting la locul
citat." Nu voiesc să insist aici asupra unor dificultăţi formale 2, ci, voind
tocmai să întrebuinţez exemplul acesta ca ilustrare pentru felul cum se pri-
vesc astăzi asemenea cazuri, mă opesc puţin la cuvintele citate. Astăzi nu
mai e indiferent, pentru cercetările de acest soi, dacă cuvîntul e de origine
celtică sau nu, ci întrebarea aceasta apare acum ca cea dintîi. E adevărat că
avem, în limba noastră, cuvinte de origine celtică, precum car, cămaşă ş.a.
Acestea însă au străbătut devreme în limba poporului roman şi s-au generalizat
pe întreg teritoriul imperiului. Alături de acestea există însă altele care se
găsesc numai în regiunile cu populaţiune celto-romană. Un astfel de cuvînt
e *tunna, care e băştinaş numai în Franţa şi a fost importat numai mai tîrziu,
împreună cu obiectul, la alte popoare romanice. Geografia cuvîntului ne opreşte
de a-l considera, în limba română, de vechi şi, deoarece în sensul de „butoi"
el nu se găseşte, la români, decît în Transilvania, e probabil că avem a face
cu un împrumut de la saşi.
încă de la 1875 încercase Mussafia într-o scriere intitulată Beitrag zur
Kenntnis der norditalienischen Mundarten să stabilească răspîndirea geo-
grafică a unor cuvinte în Italia de miazănoapte şi de atunci încoace se po-
menea incidental şi în alte scrieri, mai ales în studiile onomasiologice ale d-lor
Tappolet (despre numirile de înrudire), Zauner (despre părţile trupului) şi
Merlo (despre terminii referitori la anotimpuri), despre geografia lexicală.
Aceasta a devenit însă obiectul unor studii mai amănunţite abia acum în
urmă, de cînd a apărut Atlasul lingvistic al Franţei,de Gilliéron. în opera aceasta
monumentală, care cuprinde mai multe mii de hărţi, se arată extensiunea
geografică a vreo mie de cuvinte franceze. Cel ce ştie ceti în aceste hărţi poate
urmări viaţa cuvintelor, lupta unui termin nou cu altul vechi, şi setea^ noastră
de a răspîiidi lumină în timpurile trecute e aţîţată de probleme nouă, de în-
trebarea „de ce?", care stă la temelia oricărei ştiinţe. Dl. Meyer-Lübke schi-
ţează, în articolul citat (p. 643—644), pe scurt, istoria cuvîntului francez
1
Cuvîntul toană mai are şi alte sensuri în limba română. Astfel dl. Pamfile (Jocuri, II,
glosar) îl explică prin „cîrd de păsări". El se întrebuinţează şi în expresia o toană = oleacă,
puţin („Şi Irena mai plînse o toană", Sandu, Sămăn., VI, 449). î n Banat (după o comunicare),
se zice mi-toane = „ î m i vine să vărs", şi e posibil că de aici să fi plecat expresia „om cu toane",
precum credea Cihac (II, 414), care-1 aducea în legătură cu sîrbescul pópala ga tonja „douleur
survenant subitement dans la région lombaire".
2
Faptul că forma tonna e atestată în textele medievale nu e o dovadă că p o p o r u l roman
pronunţa cuvîntul cu o (închis) în vremea cînd l-au p u t u t primi strămoşii românilor, ci forma
tonna e o latinizare a cuvîntului străin. Dezvoltarea nonnus > nun ne face să credem că chiar
o formă tonna ar fi d a t româneşte > 'tună (deşi avem annus > an, pinna > pană).

5 — Cercetări şi studii — c. 339

 36 SEXTII. PUŞCARIU

balai pe baza acestei foi din Atlas linguistique de la France, care tratează
despre acest cuvînt: în Franţa era răspîndit mai întîi cuvîntul latin scopa
cu verbul scopare „a mătura", care substituise pe verrere al latinităţii clasice.
Aceste cuvinte vechi nu se mai păstrează azi decît pe un teritoriu foarte mic,
pe de o parte în Jura, Wallis şi Savoia, pe de altă parte în sud-est şi iarăşi
în sud-vest în Béarn. Faptul acesta arată că odinioară între regiunile acestea
era o legătură şi că numai mai tîrziu ele au fost izolate una de alta prin intro-
ducerea unui termin nou. Anume, un cuvînt bretonic balazu, care la origine
însemnează planta „drobiţă" („ginistru") a început să pătrunză, după secolul
VI — aceasta o dovedesc schimbările fonetice ce-a suferit — din vest şi a
pătruns pe drumurile cele mari de-a lungul rîurilor Garonne şi Tarn, Loire
şi Rhone spre nord. Se pare deci că în timpurile acestea s-a răspîndit un anume
fel de mături făcute de ginistru şi e interesant a vedea cum în vest, prin Vienne
şi Gironde, avem pentru „mătură" cuvinte care se reduc la lat. genesta,
sînt deci identice cu cuvîntul breton ca sens, numai cît au formă romană.
Dl. Gilliéron, cu elevul său, dl. Mongin, au început în Revue de philologie
française o serie de studii de geografie lexicală, iar în Archiv für das Studium
der neueren Sprachen und Literaturen d-nii Jaberg şi J u d 1 au scris de ase-
menea mai multe studii luminoase, care toate arată viaţa cuvintelor şi lupta
lor de existenţă.
Cîte probleme importante nu s-ar putea dezlega şi la noi românii, dacă
a m fi în situaţia de a putea urmări geografia lexicală a cuvintelor noastre !
Tocmai limba noastră a fost năpădită de termini străini, mai ales de origine
slavă. Lucrările de pînă acuma s-au mulţumit cu constatarea lor, nu au în-
cercat însă să explice de ce şi cum au intrat în limba noastră. De ce aromânii,
care nu-s popor agricol, păstrează încă aratul (aratrum) latin, pe cînd noi
l-am înlocuit cu slavul plug? De ce avem noi încă toate numeralele latine,
de la unu pînă la mie, numai suta e termin slav? Să aibă oare dreptate Ascoli,
care zicea că centum, sau, mai bine zis pluralul lui, ar fi dat *ţinţi în dialectul
aromânesc, şi pentru ca să nu se confunde cu ţinti — 5, a fost înlocuit cu altul?
Cu greu 2. Mai degrabă suta va fi fost o măsură cum e, bunăoară, duzina în
negoţul de azi, şi e probabil că prin negoţul cu oile ce îl vor fi avut românii
cu slavii terminul acesta s-a furişat mai întîi în limba noastră 3, precum în
limba ruşilor a intrat, prin influenţa bisericii (cfr. păresimi „40 de mucenici"
etc.) numirea pentru 40 (sorokü) din limba grecească (aapcocovia xeooapa-
KOCTTii). Dar nu numai întrebarea „de ce a fost înlocuit cuvîntul băştinaş
printr-un împrumut nou?" ni se impune nouă, ci şi altă chestiune: „unde
1
Foarte instructive sînt şi recenziunile d-lui Jud despre lucrările d-lor Gilliéron şi Mongin
în Literaturblatt für germanische und romanische Philologie şi despre cartea d-lui Bartoli (Das
Dalmatische) în Archiv für das Studium der neueren Sprachen und Literaturen, CXXII, 425 sqq.
- Omonim n-ar fi devenit centum nici chiar la aromâni, unde ar fi a v u t forma ţinţă (spre
deosebire de ţinti < cinque). Este şi îndoios dacă omonimitatea poate într-adevăr alunga un
cuvînt din limbă.
3
Totdeauna vînzătorul e cel mai interesat, de aceea el va învăţa mai uşor limba cumpără-
torului, decît invers. Lucrul acesta se observă azi în Bucovina, unde românii, venind cu marfa
'or în piaţa oraşelor vorbesc nemţeşte şi mai ales ruteneşte, pe cînd rutenii, neavînd cumpărători
români, nu învaţă româneşte.
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 37

s-a făcut acest împrumut?" Răspunsul la întrebarea a doua e cu atît mai

important, cu cît el ne poate lumina asupra vechilor trebuinţe ale poporului
român. Să luăm iarăşi un exemplu.
Iată cuvîntul felie (falie). De unde l-avem? Cihac (II, 659) ne dă răs-
punsul: din neogrecescul (pe)á, cu acelaşi sens. într-adevăr forma şi înţelesul
cuvîntului asigură etimologia aceasta. Decît, felie nu e un cuvînt care se
găseşte numai în România, ci el e răspîndit în întreg Ardealul, e popular
pretutindeni şi nu poate fi unul dintre acele împrumuturi din limba neo-
grecească în época fanarioţilor, care sînt mărginite asupra regatului român,
si chiar aici, asupra unei anumite clase sociale. Avem deci a face, evident, cu
un împrumut antefanariot şi ne mirăm că nu-1 găsim în Studiul asupra ele-
mentului grec antefanariot în limba română al d-lui G. Murnu. El trebuie să
fie chiar mai vechi decît despărţirea dialectelor române, căci nu-1 întîlnim
numai la aromâni (care l-ar fi putut împrumuta de-a dreptul din neogreceşte),
ci şi la megleniţi (într-o accepţiune foarte restrînsă), care n-au avut ocazia
să-Î ia de la greci şi care au numai astfel de cuvinte de origine neogreacă în
limba lor, care se găsesc şi la bulgarii din împrejurime ; iar felie e necunoscut
bulgarilor. Astăzi nu ne mulţumim cu constatarea că al nostru felie e împru-
mutat de la neogreci, ci ne întrebăm de unde îl au aceştia? Şi iată ce aflăm.
La neogreci e un împrumut din limba latină: ofelia „bucăţică". Acest cuvînt
latin lipseşte celorlalte limbi romanice şi nu s-a păstrat decît în Italia de sud
şi în Peninsula Balcanică de vest, pe acel teritoriu care şi prin alte fenomene
se arată a fi format o unitate lingvistică. îl avem în Neapol, în Campobasso
şi în Abruzzi (felia), în Calabria şi în Sicilia (fedda), la grecii din Bova, în
italia de sud (affeddi), cu sensuí de „[felie de] slănină", la vechii dalmaţi
(păstrat în documente raguzane din secol. X V I I I subt forma diminutivului
fjelica), la albanezi (fel'e, 0 el'e „bucăţică" sau „fagure"), la neogreci <peX,i
(cuvînt puţin întrebuinţat, terminul obişnuit fiind Kowiáxi) şi la sîrbi ( f e l i j a ,
atestat în sec. XVI, şi hojela)1. Mai departe spre est n-a străbătut cuvîntul,
nici la bulgari, precum am spus, nici la turci. Dacă „leagănul" românilor ar
fi fost, precum susţin unii, în vestul Peninsulei Balcanice, în apropierea Mării
Adriatice, am aştepta ca acest cuvînt eminamente „apenino-balcanic", cum
l-ar numi d. Bartoli, să se găsească şi în limba română. Dar e peste putinţă
a deriva p e felie din of felia (care ar fi dat [u]feă). Faptul că-1 avem ca împru-
mut în limba noastră ne deschide o mulţime de perspective pentru deducţiuni
asupra aşezămintelor româneşti în evul mediu, pe care nu vreau să le urmăresc
la locul acesta. Chiar şi elementele latine apar uneori în limba românească
subt două forme diferite. Citez numai două exemple: alături de forma generala
staul, găsim în nord-vestul teritoriului dacoromân forma staur2, alături de

1
Morosi, Archivio glottologico italiano, IV, 69: G. Meyer, Indogermanische Forschungen, II,
72 şi Etymol. Wõrtb. d. alban. Sprache, s.v. ; Rjecnik, s.v. ; Bartoli, Das Dalmatische, I, 305 ; II, 290.
2
în Năsăud (Reteganul, Trandafiri şi Viorele, 146) şi Rodna-Veche (1000 doine, strigă-
turi şi, chiuituri, 104). Expresia Staurile florilor (prin Moldova staulele florilor) o atestă Marian,
Sărbători, II, 256, din Reteag; după o comunicare îl mai pot atesta pentru comuna Heghic, în
comit. Trei-Scaune, în Ardeal, aşa că se pare că forma staur a fost răspîndită odinioară mai
departe decît azi.
 38 SEXTII. PUŞCARIU

forma cireaşă, pe întreg teritoriul dacoromân (tot aşa la aromâni cireaşă, la

megleniţi cireşcă) avem într-o regiune mică din sud-estul Transilvaniei, de la
Braşov pînă la Sighişoara şi la Vama Buzăului, formele ceraşă 1. E evident
că aceste forme duble se reduc la forme duble străvechi şi staul derivă din
stablum (atestat în Apendicele lui Probus), pe cînd staur trebuie redus la sta-
bulum; tot astfel cireaşă derivă din forma ceresia (Schuchardt, Vok., I, 192,
răspîndită pe întreg teritoriul roman şi, probabil, şi la slavi), pe cînd ceraşă
se reduce la forma cerasia (care nu-i reprezentată decît la albanezi şi în Italia
de sud, pînă la Roma) 2. Dacă ţinem seamă că stablum şi ceresia erau formele
cele corecte populare, pe cînd stabulum şi cerasia erau formele literare, poate
avem drept să presupunem că la romanizarea Daciei autorităţile au avut o
parte însemnată şi impuneau populaţiunei autohtone limba oficialilor, care,
pe vremea aceasta, era cea clasică.
*

Preocuparea tot mai pronunţată cu studiile etimologice şi lexicale, care

se vădeşte în timpul din urmă în filologia romanică, se reflectează şi la noi
românii. Aproape toate puterile sînt puse în serviciul lexicografiei şi nu mai
puţin de patru dicţionare sînt în curs de publicaţie. Desigur că ocupaţiunea
aceasta insistentă cu lexicografía va da roade frumoase; dar e tot atît de
neîndoios că e un lux ce ni-1 permitem şi care se va răzbuna, rămînînd toate
celelalte terene ale filologiei, pentru ani îndelungaţi, foarte puţin studiate.
Nici o altă parte a gramaticei nu consumă .atîta putere de muncă şi atîta
timp ca lexiconul. D. Tiktin lucrează de vreo douăzeci de ani la dicţionarul
său, care a ajuns pînă la L, Dicţionarul Academiei va mai dura cîtăva vreme,
iar d-nii Candrea şi Densusianu ne-au promis acum un an că dicţionarul lor
general va apărea „în fascicule de cîte 8—10 coaie la intervale de' 2—3 luni".
De la apariţia fase. I s-a împlinit un an şi n-a mai apărut nimic.
Cred însă că nu numai timpul ce-1 consumă opera lexicografică nu stă
in raport cu folosul ce-1 putem avea din mai multe dicţionare ce apar simul-
tan, ci se mai iveşte şi alt inconvenient, cu mult mai mare. Materialul lexical
întrebuinţat de autorii tuturor acestor dicţionare este acelaşi, lucrul nou ce-1
vor aduce dicţionarele actuale faţă de cele de pînă acuma va fi, în toate, aproape
acelaşi. Ar fi cu mult mai bine dacă s-ar aştepta întîi ca să apară cel mai
mare dicţionar, al Academiei, pentru ca, pe baza lui, să vină alţi autori să
alcătuiască un dicţionar mic, care să cuprindă tot ce e esenţial în dicţionarul
Academiei şi să-i îndrepteze greşelile inevitabile. Asa cum apar acum dicţio-
narele, autorii lor nu pot întrebuinţa decît pe al d'-lui Tiktin şi nu pot nici
macar să se îndrepte reciproc. Şi cîte lucruri, cîte scăpări din vedere, cîte inter-
pretan greşite nu se strecoară în orice dicţionar ! Un exemplu va fi de ajuns.

X ^ V T Y C í r ' s t u d i i I e d " l u i Weigand, Normalwort, 41. După. cele arătate de mine în Conv. lit.,
A A X I X , 317 sqq., e evident că forma ceraşă nu poate fi explicată din cireaşă, căci după r (simplu)
intervocal ea nu trece niciodată în a.
. Pentru răspîndirea formelor romanice, cfr. Dicţionarul meu etimologic, no. 338 pentru
limbile slave, Berneker, Slavisches etym. Wortb., p. 149—150.
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 39

î n Dicţionarul general al d-lor Candrea şi Densusianu găsim la pag. 168

două verbe a astări, unul cu sensul de „a căptuşi cu a s t a r (o pînză între-
buinţată mai ales la căptuşeală; cuvîntul e de origine turcească)" şi altul cu
sensul de „a hrăni". Opera d-lor C. şi D. am putut-o întrebuinţa încă la corec-
tura coalei 21 din Dicţionarul Academiei, şi comparînd redacţiunea mea cu
dicţionarul general am rămas surprins că la mine nu există nicăieri înregistrat
un verb astări, cu sensul al doilea, de „a hrăni". Surprinderea mea a fost cu
atît mai mare, cu cît vorba aceasta e dată ca fiind întrebuinţată în Transil-
vania, şi eu cunosc binişor tezaurul lexical al transilvănenilor. Nevoind însă
să introduc în Dicţionarul Academiei un cuvînt despre a cărui existenţă nu-s
convins, am căutat să văd de unde îl au autorii dicţionarului general. Un
BARC. îmi arăta că e din Barcianu. Deschid dicţionarul acestuia şi citesc:
astări = „füttern". Dar „füttern" are, în nemţeşte, două sensuri: 1) a hrăni,
2) a căptuşi. Deoarece astar însemnează „căptuşeală", pe nemţeşte Futter,
e evident că astări, derivatul lui, însemnează „futtern" = a căptuşi. Cel ce
ştie cît de cît nemţeşte nu poate înregistra în dicţionarul său, după Barcianu,
un verb românesc astări cu sensul de „a hrăni" şi, la tot cazul, n-are dreptul
a mai forma, de la el, în mod mecanic, şi un derivat astărire „faptul de a
astări = hrăni".
Exemplul acesta ne arată cît de rău este, pentru ştiinţă, cînd aceeaşi
operă se publică simultan din două părţi, fără ca să se aştepte, dintr-o parte
sau din alta, apariţia operei începute mai devreme. Dar chiar dacă apare
întreagă o astfel de lucrare, e bine să treacă puţin timp, înainte de a se reface
din nou, e bine să se lase vreme ştiinţei să facă progresele ei fireşti, căci numai
atunci noua lucrare va fi în stare să aducă lucruri nouă. Să luăm iar un exem-
plu. De la Cihac încoace filologia română a făcut progrese mari. Era deci
timpul potrivit ca dicţionarul său etimologic să fie făcut din nou. Am încercat
eu să fac acest lucru. Se zice că l-am făcut chiar binişor; desigur însă că în el
se găsesc şi multe greşeli şi lipsuri. Datoria celor ce le-au observat era de a le
releva într-o recenziune, oricît de aspră, şi la a doua ediţie aş fi ţinut seamă
de observările ce mi s-ar fi făcut. Acesta e drumul obicinuit în străinătate.
La noi e altfel. Abia s-a uscat bine tiparul dicţionarului meu, şi se anunţă
apariţia unui alt dicţionar etimologic. Desigur că el are avantajul de a se putea
feri de greşelile predecesorului, de a-i completa lipsurile, dar, în acelaşi timp»
are şi dezavantajul de a nu mai putea aduce atîtea lucruri nouă ca să-i fie
îndreptăţită apariţia, ca să nu vorbesc de greşelile pe care le poate comite,
de acel m i n u s pe care-1 poate aduce, fără ca să fie în stare să dea un p 1 u s.
considerabil. Dar să-1 lăsăm pe altul să vorbească. D. J . J u d (pe care eu îl
cunosc personal tot atît de puţin, precum cred că nu-1 cunosc nici d-nii Candrea
şi Densusianu) a făcut o recenziune acestui nou dicţionar etimologic (Archiv
für das Studium der neueren Sprachen und Literaturen, CXX, 458—464) şi
iată concluziunea la care ajunge: ,,M.[eines] E[rachtens] würde der romani-
schen Sprachwissenschaft ein grõsserer Dienst erwiesen, wenn nach dem vor-
trefflichen Werk von Puşcariu die an den Quellen der l e b e n d e n rumă-
nischen Dialekte lebenden Verfasser uns einen auf l e x i c o l o g i s c h e r
Basis begründeten Atlas linguistique für das Rumănische und seinen in der
40 S E X T I I . PUŞCARIU

Türkei, Ungarn und Istrien vorhandenen Ablegern schenken würden, welcher

und gewiss ungeahnte Perspektiven in die Wortgeschichte des Rumãnischen
zu bieten vermõchte und der berufen wãre, ebenso befruchted für die rumã-
nische Lexicographie zu werden, wie der Atlas linguistique für das Franzõ-
sische sein wird" (p. 464) 1 .
Aşa judecă cei ce stau departe de regretabilele dezbinări ce există la
noi între muncitorii pe acelaşi teren ; noi nu ştim însă să ne împărţim lucrul
astfel ca ştiinţa să aibă tot folosul ce l-ar putea avea din munca noastră.
Şi avem de muncit încă în atîtea direcţii !
Dacă e adevărat că am ţinut pas cu dezvoltarea ştiinţei lingvistice
generale în deceniile două din urmă, precum spuneam la început, nu e mai
puţin adevărat că noi n-am putut ajunge încă la acel stadiu la care au ajuns
filologii din străinătate, ca chestiunile fonologice şi morfologice „să nu mai
provoace probleme atractive" pentru noi. E adevărat că prin opera lui Miklo-
sich s-a pus baza fonologiei româneşti şi că ea, precum şi adaosele făcute de
d-nii Tiktin şi Meyer-Lübke, ne dau azi putinţa să cunoaştem cele mai impor-

1
După părerea mea, pentru lingvistica romanică ar fi mai bine dacă în urma substanţialei
lucrări a lui Puşcariu, care e hrănită din izvoarele limbii române vii, ne-ar fi dat un Atlas linguis-
tique pe bază lexicologică pentru limba română şi ramificaţiile ei în Turcia, Ungaria şi Istria.
Acesta ne-ar deschide posibilităţi nebănuite pentru etimologia românei şi ar fi tot atît de bine-
făcătoare pentru lexicografía românească precum a fost Atlas linguistique pentru limba fran-
ceză (p. 464).
Precum era firesc, d. J u d face o comparaţie între cele două dicţionare. D-sa relevează
lipsuri în dicţionarul meu, dar constată că ele se găsesc toate şi la d-nii- C.-D. ; dintre acestea,
unele, precum nelocalizarea formelor dialectale franceze, sînt explicabile la mine, care lucram
pe cînd Atlasul lingvistic al Franţei nu apăruse încă, dar nu mai pot fi scuzate la d-nii C.-D.
(p. 461). Iată cîteva citate referitoare la comparaţia celor două dicţionare: „Hingegen bietet
Puşcarius Wõrterbuch unstreitig den Vorteil, dass die etymologischen Probleme prăgnanter
gefasst werden und die Semantik mehr zu ihrem vollen Rechte kommt. Als ein weiterer Vorzug
von P. diirfen die reichhaltigen Literaturverweise angesehen werden, welche dem Forscher
gestatten, sofort an die Quelle zurükzugehen und dort die weitere Belehrung zu schôpfen,
wãhrend bei C.-D. in den meisten Fallen nur der Verfasser eigene Arbeiten Erwăhung finden"
(p. 459). „Wir finden bei C.-D. viele Ableitungen, welche P. mit Recht als einzelsprachlichte
Bildungen betrachtet h a t : acar > ac etc..., unwahrscheinliche Bildungen aus angeblich schon
lateinischem Sprachmateria Isind: apătat < aquatare (?) etc., Unter den in beiden Wõrter-
biichern vorkommenden Wõrtern, für welche die Verfasser v e r s c h i e d e n e E t y m a vor-
schlagen, wird man eher auf der Seite P. stehen: adăpost etc." (p. 459 — 460). „P. hat denn auch
Recht, e n g a d i n i s c h (besser wăre zu sagen : o b e r e n g a d i n i s c h ) vor das angeführte
Worţ zu setzen, s t a t t wie C.-D. den unbestimmten Ausdruck r â t o r o m a n i s c h zu gebrau-
chen" (p. 461). „Hier liegt sicherlich der Vorteil aus seiten von P., welcher der b e g r i f f 1 i-
c h e n Begriindung der Etymologie grõsseren Platz eingerăumt h a t " (p. 463) = Dicţionarul
lui Puşcariu prezintă avantajul neîndoielnic de a surprinde mai pregnant problemele etimolo-
gice. Semantica e pusă în drepturile ei. Bibliografia bogată e un alt merit al lucrării. Ele permit
cercetătorului să găsească sursele directe şi să se informeze acolo. în acelaşi timp la C.D. sînt
citate doar lucrările proprii ale autorilor (p. 459). Găsim la C.D. multe derivări privite pe drept
cuvînt ca P. ca fiind'derivări particulare unor limbi izolate: acar < ac etc. ... Derivări îndoielnice
din presupuse elemente latine sînt: apătat, aquatare (?) etc. în ceea ce priveşte cuvintele din cele
două dicţionare pentru care e propusă o etimologie multiplă, vom accepta mai bine părerea lui
P. : adăpost etc. (p. 459 — 460). P. e îndreptăţit să menţioneze înaintea termenului din e n g a-
d i n ă (mai precis, din e n g a d i n a d e s u s ) , în locul prea generalului r e t o-r o m a n i c,
cum spun C.D. (p. 461). Aici avantajul e de partea lui P. care acordă o importanţă covîrşitoare
stabilirii etimologiei pe bază n o ţ i o n a 1 ă (pag. 463).
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 41

tante transformări fonetice suferite de limba română în evoluţiunea ei, dar

nu-i mai puţin adevărat că au rămas o mulţime de puncte neelucidate încă,
o sumă întreagă de probleme atinse, dar asupra cărora încă nu s-a spus cu-
vîntul decisiv. Nu pomenesc aici decît părerile expuse de dl. Meyer-Lübke
cu privire la aşa-numita metafonie a lui e în ea şi a lui o în oa, sau asupra
reflexului lui -es = i, cărora nu li s-a dat încă atenţia cuvenită. Dar sînt şi
alte aşa-numite „legi fonetice" care se admit de cunoscute, fără ca să poată
rezista la o critică mai amănunţită.
Un exemplu. Se admite în general că au neaccentuat s-a păstrat (ca au)
în limba română. D. Weigand a arătat însă unele cazuri în care au trece în o
(Jahresbericht, X I I , 105 ş.u.), iar d-nii Candrea-Densusianu emit incidental
părerea că au neaccentuat ar fi devenit u [Dicţionarul etimologic, no. 119).
Mie mi se pare că dezvoltarea corectă a lui au (primar şi secundar din ab
înainte de l, r, din ag înainte de m şi din grupul ave) ea — şi nu poate fi numai
o întîmplare că în privinţa aceasta limba română se apropie iarăşi de cea
albaneză şi de cea sardă — şi că acest a a devenit mai apoi, cînd nu era iniţial,
ă, ca orice a neaccentuat, iar ă s-a putut preface, ca orice ă, în o(u) după
labiale, sau, în dialectul dacoromân, în e (în poziţie „moale"), după analogia
cuvintelor vechi, care au schimbat ă-e. Iată exemplele: repaùso >repaùs
(de unde şi repausà), repausàre > *răpăsare (de unde, pe de o parte, răposare,
pe de altă parte, la aromâni, arăpas „eu mă odihnesc"), autumn- > *atoamnă>
toamnă, augmento >*alimento, arom. amintu ; pavimentum >*paumentum >
pămînt, *fragmentare jraumentare >frăminta (Zeitschriftf. rcm. Phil.,
X X X I I I , 233—234), sagmarius > saumarius > arom. sămar; fabricare
> *fauricare > fărecare (aşa în texte vechi) > ferecare1, averrunco >
*aurunco > arunc, *abellona > *aulona > alună, caute- > căte-lin (căte-liru,
cătinel etc.; cfr. T i k t i n , Dicţ. rom.-germ., 312). Toate cuvintele în care
au s-a păstrat în poziţie atonă se explică uşor ca forme analoge : aurar < au-
rar ius, după aur, auzim, lăudăm, după laud etc., tot aşa precum e analogă
(după formele accentuate pe tulpină) şi forma fàrec (azi ferec), în loc de *făurec.
Nici nu este posibil, în stadiul actual al filologiei române, a scrie gra-
matica istorică a limbii noastre, căci ne lipsesc cu totul lucrările pregătitoare
filologice, în înţelesul restrîns al cuvîntului, ediţiile critice de texte vechi,
î n privinţa aceasta am rămas cu totul în urmă. De la Cipariu şi Hasdeu
încoace, care însă au adunat forme vechi din plin, fără să le claseze, să le com-
pare şi să le localizeze, nu s-a lucrat nimic în privinţa aceasta. Nu avem un
singur text vechi editat bine, cu adnotaţiuni critice. Lucrul se explică mai ales
prin faptul că universităţile noastre n-au produs o seamă de elevi care, pără-
sind Universitatea fără gîndul de a reveni la ea ca docenţi, nu duc cu sine
interesul de a lucra şi mai departe ştiinţificeşte, de a urma, ca profesori de
liceu, cercetările filologice. Academia Română ar face o faptă vrednică de

1
Etimologia aceasta, propusă mai întîi de dl. Creţu, se confirmă prin forma meglenită
Jdrec, asupra căreia a atras atenţia dl. Capidan (Réponse critique au Dictionnaire d'etymologie
koutzo-valaque de C. Nicolaïdi, Salonique, 1909, p. 51) şi care ne opreşte de a deriva cuvîntul
din *ferricare.
 S E X T I I . PUŞCARIU
42

laudă, dacă ar publica premii pentru astfel de lucrări, care n-ar mai fi grele
de făcut, după ce un om pricepător ar da o lucrare-model, după care s-ar
putea orienta ceilalţi; mai ales acum, cînd dl. Iorga a dat în a sa Istorie a
literaturii religioase o nouă înfăţişare literaturii noastre celei mai vechi.
Cît de mult sufere orice cercetare lingvistică din cauza acestei lipse de
lucrări pregătitoare filologice, reiese limpede din următoarele. într-un studiu
ce-1 public în limba germană, am izbutit, cred, să arăt că limba străromână,
adecă limba română înainte de a se fi despărţit în dialectele de azi, avea şi
ea dialecte, însă cu totul altele decît cele pe care le distingem noi acum. Sînt
o mulţime de indicii care ne fac să credem că în nordul teritoriului locuit de
străromâni limba a păstrat un caracter mai arhaic decît în sud şi se pare că
acest „nord" nu era despărţit prin Dunăre, ci prin Mureş, de sudul românesc.
Pe cînd sudul (la care aparţineau de asemenea viitorii aromâni şi o parte din
dacoromânii de azi) introduse o seamă de inovaţiuni în limbă, precum adau-
gerea unui -m la persoana primă singular la imperfect (eu lăudam), prefa-
cerea lui a în ă în tulpina femininelor cu pluralul în -i (două adunări), trans-
formarea lui e în ă şi a lui i în î după rr şi după r iniţial (urăsc, rîu) ş.a., nor-
dul (la care aparţineau numai dacoromânii, megieşii imediaţi ai viitorilor istro-
români) spuneau încă eu lăuda, două adunari, uresc, riu, dar, spre deosebire
de românii de sud, aveau rotacismul lui n intervocalic. Faptele lingvistice
fac foarte probabilă teoria aceasta, care însă nu poate fi documentată cît
timp nu vom avea ediţii critice de texte vechi, din care să reiasă în mod neîn-
doios pînă cînd s-au păstrat formele mai sus, amintite la vechii dacoromâni
şi pînă unde ajungea răspîndirea lor.
în schimb însă, în privinţa aceasta ne lămureşte adesea Atlasul
lingvistic al d-lui Weigand, care, deşi se mărgineşte la constatarea unor
fenomene fonologice şi morfologice, e un izvor nesecat pentru studiarea
aprofundată a limbii noastre. Şi, trebuie s-o spunem fără încunjur, cele două
opere mai importante pe care le poate pune filologia română alături de
lucrările mari ale filologiei generale, în cele două decenii din urmă, sînt
tocmai modestele Contribuţii ale lui Miklosich şi studiile dialectale ale d-lui
Weigand, începînd cu Olympovalahii începătorului şi terminînd cu Atlasul
lui lingvistic. Şi unul şi altul — s-ar mai putea numi Cihac ca al treilea —
sînt străini, e adevărat. Ceea ce nu ne împiedecă însă de a le aduce cu atît
mai mult tributul nostru de recunoştinţă. E atît de uşor a găsi acestor
oameni care au trebuit să înveţe întîi limba românească greşeli pe care nu
le-ar face un vizitiu străin care a trăit zece ani în România.' Dar e nejust,
revoltător chiar cînd vedem cum unii din noi se cred îndreptăţiţi a le căuta
cu luminarea greşelile, fără să găsească o singură vorbă pentru meritele
reale, pe care le-au adus ei ştiinţei. Noi sîntem mai degrabă aplecaţi să
bănuim cuiva intenţiile bune, să-1 credem că stă în slujba unor cauze care
n-au nimic comun cu ştiinţa, decît să-i recunoaştem talentul si meritele.
Le spun toate acestea, gîndindu-mă tocmai la d. Weigand, care, terminînd
după 15 ani de muncă încordată opera sa, se aşteaptă desigur, şi cu drept
cuvînt, la o vorbă de recunoaştere din partea noastră; în locul ei s-a dat
un pamflet care are pretenţia de a fi luat în serios. E uşor să spui că
PROBLEME NOUĂ IN CERCETĂRILE LINGVISTICE (I) 43

cercetările sale nu-s totdeauna aşa cum le-ai dori, e lesne a-i arăta că a
greşit în interpretarea cutărui text dialectal ş.a.m.d. ; dar aş vrea să-1 văd
pe acela dintre filologii români, care, vara, în loc să se retragă în vilegiatură,
cutreieră sat de sat, prin arşiţă şi ploaie, înnoptînd într-o căruţă, pentru
ca să poată culege deosebirile de grai din toate regiunile locuite de români.
A trebuit să vină „neamţul" s-o facă, şi „neamţul" nu s-a dezgustat după
prima călătorie, ci cu idealismul care caracterizează acest popor, cu energia
si conştienţiozitatea sa a dus la îndeplinire planul ce şi-1 croise. înaintea
noastră sînt azi cele cincisprezece anuare şi cele 67 de hărţi, de care trebuie
să tinem seamă la orice pas ce-1 facem mai departe în cercetările noastre
viitoare. Ele ne fac să vedem cît de necomplete erau cunoştinţele noastre
pînă acum şi ne deschid drumuri nouă de urmărit, aduc o mulţime de pro-
bleme necunoscute pînă acuma, care aşteaptă a fi dezlegate. întemeindu-se
pe studiile lui Miklosich, dl. Weigand le-a îndreptat şi le-a completat de
nenumărate ori. Şi dl. Weigand mai are un merit: a ştiut să crească elevi.
Aceştia îi sînt recunoscători şi oricine va pricepe pe acela dintre ei, care
resp'inge cu indignare insinuările nedrepte ce s-au adus de un timp încoace
dascălului său. Cred că prin aceasta lucrez în spiritul aceluia căruia e dedicat
acest număr din Convorbirile literare.
 PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE

II

Hotărît, timpul în care trăim însemnează, în cercetările lingvistice,

o epocă de tranziţie, din care mîne-poimîne se va cristaliza o direcţie nouă.
De curînd, am avut ocazia să atrag atenţiunea cetitorilor acestei reviste
asupra unor Probleme nouă în cercetările lingvistice 1. Atunci luasem ca bază
un studiu al d-lui Meyer-Lübke, — şi nu e numai o întîmplare că astăzi
pot întregi acel articol de informaţie plecînd de la cea mai nouă lucrare
a d-lui M. G. Bartoli 2 , ilustrul elev al marelui maestru din Viena. într-a-
devăr, filologia romanică, şi îndeosebi şcoala d-lui Meyer-Lübke, indică azi
mai mult decît oricare alta căile nouă pe care trebuie îndrumate cercetările
glotologice.
Un lucru se accentuează mai ales pe zi ce merge: recunoaşterea insu-
ficienţii „principiilor de limbă" stabilite de şcoala neogramaticală. Aproape
toţi care au învăţat în şcoala aceasta, începînd prin a fi convinşi de exis-
tenţa „legilor fonetice", au sfîrşit prin a li se zdruncina credinţa în ele. Aş
putea zice: pe măsură ce metoda de cercetare a neogramaticilor se desă-
vîrşea. Munca neîntreruptă depusă în aceeaşi direcţie de aproape toţi cerce-
tătorii mari ai deceniilor din urmă a avut drept urmare firească o perfec-
ţionare a mijloacelor de cercetare; s-au stabilit atîtea principii, s-au des-
coperit atîtea influenţe „analogice" care pot împiedeca dezvoltarea „normală"
a unui cuvînt, încît numărul „excepţiilor" scădea treptat şi „legile" se con-
firmau pe zi ce merge. Şi totuşi ! Este o parte mare de exemple care de la
început au preocupat pe cercetători şi care azi au rămas tot neelucidate,
cu toate că s-au practicat toate mijloacele de explicare cunoscute. î n faţa
lor, o parte dintre cercetători, cei optimişti, îşi zic că ceea ce nu s-a putut
face azi se va face mîne, cred că viitorul va descoperi vreo formă dialec-
tală sau veche, care ne va da zaua ce lipseşte în lanţul deducţiunilor noastre,
ne va da arma cu care vom putea subjuga şi pe aceşti refractari. O altă
parte însă, şi nu cea mai rea, pusă în faţa acestor cazuri deznădăjduite,
au început să fie neliniştiţi tot mai mult de acel imbold care dă naştere

1
Convorbiri literare, 1910, vol. I, p. 452 — 471.
2
Allé fonti del neolatino (estratto dalla Miscellanea di studi in onore di Attilio Hortis),
Trieste, 1910.
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 45

progresului în ştiinţă, necredinţa, revolta împotriva dogmelor moştenite:

tocmai pentru că experienţa te face să nu mai poţi spera prea mult de la
aflarea acelei zale ce-ţi lipseşte. Avem o sumă mare de explicări irepro-
şabile din punct de vedere metodic, za de za e prinsă cu cea mai mare
grijă, analogiile sînt citate de pretutindeni şi, la urma demonstraţiei întregi,
nu-i lipseşte decît un singur lucru: puterea de a te convinge 1 . Mai cu
seamă faţă de astfel de cazuri trebuie să-ţi zici că nu aplicarea ei, ci metoda
însăşi, trebuie să fie greşită, sau cel puţin neîndestulătoare. Şi atunci nu-ţi
mai ajută că cerci a schimba numele de „legi" în „regule" sau chiar „evo-
luţiuni" fonetice: îndoiala ţi-a pătruns în suflet şi o războtezare nu o poate
alunga. Cîtă dreptate are, bunăoară, d. Bartoli cînd combate reconstruc-
ţiunile „abil combinate", dar fără îndoială neconvingătoare şi forţate ce le
făcuse odinioară cel ce iscăleşte aceste rînduri spre a explica apariţia nere-
gulată a lui o în loc de u în cuvinte ca toamnă etc. !
Cînd bucuria momentană că ai izbutit, întrebuinţînd cele mai subtile
mijloace, să explici totuşi o astfel de „crux phylologica" trece, cînd timpul
îţi arată că, fără să faci greşeli de formă, ai rămas atît de departe de ade-
vărul de fond, atunci fireşte nu poţi decît să recunoşti că drumul însuşi
pe care ai apucat e greşit, şi neogramaticul îţi pare ca acei medici din nenu-
măratele stabilimente de cură de vară, care, avînd fel de fel de duşuri şi
combinînd băile de soare cu cele de apă, făgăduiesc să vindece orice boală,
să tămăduiască, prin variarea aceloraşi mijloace, deopotrivă pe cel nervos
ca şi pe cel ce sufere de rărunchi, pe cel surmenat de muncă intelectuală,
ca şi pe cel ce-şi scrîntise un picior.
Cercetările din urmă ne-au arătat că fiecare cuvînt al unei limbi îşi
are viaţa sa particulară, cuvintele — şi desigur şi ideile cuprinse în ele —
călătoresc 2 avînd să lupte fiecare cu alte piedici, suferind deci fiecare alte
influenţe în evoluţiunea sa. De aceea, astăzi sîntem mai degrabă aplecaţi
să individualizăm fiecare caz şi nu mai putem recunoaşte ca scop al şti-
inţei tendinţa de subordonare a neogramaticilor, care caută cu tot dina-
dinsul a înghesui o sumă cît mai mare de indivizi în categorii şi subîm-
părţiri adesea arbitrare.

Lucrarea d-lui Bartoli e, înainte de toate, o expresie puternică împotriva

şcoalei neogramaticale. Cu verva care-1 caracterizează, el intră în luptă făţişă
cu ea şi, ca un protagonist al şcoalei nouă, căreia îi găseşte şi un nume
fericit, el o rupe fără îndurare cu dogmele trecutului. Chiar motto pe care-1
pune în fruntea studiului său este o profesie de credinţă: „Legile fonetice
nu sînt o descoperire ştiinţifică: sînt o invenţie practică, născocită de paleo-
gramatici şi dezvoltată de neogramatici ; ele sînt şi vor rămînea pururi insu-
ficiente pentru neolingvişti".

1
Un caz tipic citează dl. Meyer-Lübke în Germanisch-romanische Monatsschrift, 1909,
p. 645.
2
Cfr. J. Jud, în Archiv für das Studium der neueren Sprachen und Literaturen, CXXIV,
1910, p. 83.
46 SEXTII. PUŞCARIU

Partea din urmă a acestei afirmări o va iscăli, cred, astăzi, orice

lingvist. Partea dinţii însă îmi pare cam exagerată. Recunoaşterea tipicului
în evoluţiunea istorică a unei limbi o datorim neogramaticilor. Desigur că
fiecare caz de tifos sau de apendicită diferă în amănunte, şi un medic bun
va şti să-i aplice un tratament special. Dar în trăsuri mari, simptomele
sînt aceleaşi şi ele ne dau dreptul să sintetizăm tipul boalei „tifos" sau al
„apendicitei", care nu-i numai o numire ce urmăreşte un scop practic, ci şi
recunoaşterea unui adevăr.
Tot astfel neogramaticii, cînd spun că a latin accentuat trece, înainte
de n, în limba română, în î, n-au găsit numai o regulă practică, ci au
recunoscut o parte tipică în dezvoltarea limbii române, care cuprinde un
adevăr — nu absolut, desigur, dar totuşi un adevăr. Iar prin sumarea acestor
adevăruri s-a durat ştiinţei o temelie, deşi mai mică decît se credea la
început, însă tare. Aceasta, în tot cazul, redusă la proporţiile ei reale, nu
exclude căutarea adevărului şi în alte direcţiuni. Din această exagerare
i se va face d-lui Bartoli desigur un proces aprig. Pe nedrept, căci exage-
rarea e inerentă şi chiar necesară ori de cîte ori e să se impună o direcţie
nouă. Cel care are la activul său, ca d. Bartoli, lucrări de o importanţă
atît de covîrşitoare, precum e studiul său despre limba dalmată, cel ce a dat
pînă acuma dovadă că în cercetările sale e condus de o metodă atît de
excelentă, de o rigurozitate ştiinţifică impecabilă, acela are dreptul să păşească
ca un judecător, să exagereze chiar, atunci cînd voieşte să nimicească un
sistem ce-i pare dezastros. î n cazul de faţă, exagerarea nu izvorăşte din sete
de originalitate, ci dintr-o iubire entuziasta pentru adevăr. Cu cît îmi plac
mai mult aceşti îndrăzneţi, sinceri servitori ai ştiinţei, care au curajul
opiniei lor, decît cei ce au vecinie în vedere numai reputaţia lor de savanţi
impecabili !

Dar dl. Bartoli nu se mulţumeşte, ca cei mai mulţi dintre cei ce com-
băteau şi pînă acuma exigenţa legilor fonetice, cu citarea unor cazuri, menite
să zdruncine în noi credinţa în principiile neogramaticilor. Nu caută să
ne cîştige ca adepţi numai prin relevarea părţilor slabe ale şcoalei vechi,
ci — ceea ce e mult mai eficace—, distrugînd prejudiţii, el întemeiază cre-
dinţe nouă. Nu voi intra în discuţia problemelor pe care le deschide din
belşug acest studiu, atît de bogat în material strîns cu grija cunoscătorului,
în observaţii fine şi în idei nouă. Va trebui să mai treacă cîtva timp pînă
ce ele se vor lămuri ceva mai bine, pînă cînd lucrurile vor putea fi văzute
mai clar.
Voi alege un singur caz din cele multe, caz care mi se pare deosebit
de caracteristic şi de instructiv.
E vorba despre rezultatele grupului qua (şi gua) în limba română.
Precum se ştie, reflexele acestui grup sînt de două feluri: a) ca (qualem >
care, quando > cînd, quantus > cît, squama > scamă, quam > ca, quam-
magis > cam (ai), cfr. şi coagulum > * quaglum > * clagum > cheag) şi
b),pa (quattuor > patru, quadragesima > păresimi, equa > iapă, aqua >
apă, adaquo > adap, poate şi dequartare > depărtare) lingua > limbă, poate
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 47

si interrogare > * interguare > * interbare > întrebare ). Pus în faţa unei astfel
de evoluţiuni duble, neogramaticul va căuta mai întîi să declare pe una
din ele de „normală", iar pe a doua o va considera de „anormală" şi va
cerca să explice „excepţiile". O examinare a cuvintelor după sensul lor nu-i
va da, desigur, măsura de a decreta pe unele din ele mai „importante"
decît celelalte, căci e greu a spune care cuvînt e mai însemnat în limbă,
apă sau care, patru sau cînd? Mai degrabă va ajunge pe cale speculativă
la dezlegarea acestei chestiuni. Considerînd, pe de o parte, că u consonantic
dispare de timpuriu după alte consonante (februarius >febrarius > faur ar,
batuo >batto >bat, consuo > coso >cos, flúores >* flores > flori1, mor-
tuus >mortus ~>mort etc.) şi avînd în vedere că grupul qu şi gu au, încolo,
acelaşi rezultat în limba română ca orice c şi g (quod > că, coquo > coc,
quomo (do) > cum, quid > ce, aquila > aceră, quaero > cer, cinque ( = quin-
qué) > cinci, qu(i)etus > încet, neque >nici, torqueo > torc, laqueus >laţ,
languor em > lingoare, languidus >lînged, sanguen >sînge etc.) ar urma că
evoluţia quando ~>cînd trebuie considerată ca „normală. Cum să explicăm
însă „excepţiile", cu evoluţiunea p a l Orice încercare cu mijloace neograma-
ticale e fără rezultat. Cauza bifurcării în evoluţie nu poate fi nici poziţia
iniţială (căci avem quam>ca, dar quattuor > patru), de asemenea nici
poziţia intervocalică (căci ea ar explica pe equa > iapă, nu însă pe quat-
tuor >patru), vocala următoare şi accentul tot atît de puţin (căci ele sînt
aceleaşi în quattuor > patru şi în qualem >care), analogii din partea unor
cuvinte înrudite nu se pot admite, precum e inadmisibilă presupunerea că
aceste cuvinte „excepţionale" ar fi intrat în limba română mai tîrziu din
vreun dialect sau din graiul savant (căci toate dialectele române arată
absolut aceeaşi evoluţie, şi apă, iapă, patru, limbă nu sînt cuvinte „savante").
Atunci? Evident că dl. Bartoli are dreptate cînd zice că „legile fonetice"
aşa cum le stabilesc neogramaticii sînt insuficiente.
Dar, precum am spus, dl. Bartoli nu se mulţumeşte a da pe faţă nepu-
tinţa neogramaticilor de a explica cu mijloacele lor astfel de probleme. El
priveşte evoluţiunea grupului qua > pa în legătură cu trecerea celorlalte
velare în labiale (în grupele ct, cs, gn) în tot locul unde se găseşte: în
insula Sardinia, în Italia meridională, în Dalmaţia şi la români. Pretutindeni
pe acest teritoriu mare găsim labiale în locul velarelor, deşi nicăieri atît de
consecvent ca în româneşte, şi nici chiar aici în mod exclusiv. E peste putinţă
de a despărţi limba română de cea sardă cînd vorbim despre grupul qua,
căci în amîndouă limbile nu numai că apare labiala în locul lui qu, ci chiar
şi repartizarea exemplelor e aproape aceeaşi ( sard. battoro < quattor, bar anta <
quadraginta, abba < aqua, ebba < equa, dar: cale < qualem, cando < quando,
cantu < quantum, cfr. şi carra < quadra, casi < quasi ; limba < lingua, dar
şi: samben „sînge" < sanguen, ca ambidda < anquila, cinque > kimbe),
precum e peste putinţă de a nu admite o legătură între rezultatele lui agnus,
lignum în limba română (miel, lemn) şi în dialectele din Italia de sud
(Apulia: aúnu, livçnç, Calabria: amunu, liune) sau între urmaşul lui octo.

1
Cu sensul de „menstruaţie": N. Drăganu, în Transilvania, XLI, 1910, p. 47 — 48.
48 SEXTII. PUŞCARIU

coxa în româneşte (opt, coapsă) şi pe litoralul estic al Mării Adriatice

(dalmat. quapto, copsa, alban. cofíç).
Concordanţa aceasta nu poate fi întîmplătoare, şi cel ce caută să
explice în fiecare din aceste limbi sau dialecte cu mijloace neogramaticale
evoluţiunea „anormală" nu e numai pe o cale greşită, ci aduce chiar un
serviciu rău ştiinţei, micşorîndu-i orizonturile, dezbinînd, de dragul unui
sistem artificial, ceea ce e legat laolaltă cu legăturile fireşti.
Dl. Bartoli merge chiar mai departe şi vede o legătură între aceste
reflexe labiale şi între corespondentele osco-umbrice, care au şi ele labială
în locul velarei latine: „Cu mulţi secoli înainte, quattuor, quinqué şi celelalte
cinci forme latine citate mai sus s-au întîlnit în Italia meridională cu for-
mele osco-umbrice petr- pump- şi altele asemănătoare (sau deosebite), care
nu ne sînt cunoscute. Formele latine se asimilară celor osco-umbrice (tuturor,
sau numai unora dintre ele) . . . şi astfel se născură forme nouă, de o vita-
litate atît de puternică, încît . . . străbătură dincolo de mare, în Peninsula
Balcanică (la români: patru, apă, miel) şi la Genargentu (la sarzi: battoro,
kimbe, abba). Dar în cursul timpului formele cu k (u), n, s năvăleau tot
mai mult de la nord, cu deosebire în Italia meridională, mai puţin în Dacia
şi Sardinia îndepărtată. Astfel s-a ajuns, pentru reflexele labiale, la condi-
ţiunile de azi în Italia meridională, unde labiala se mai păstrează în urmaşele
lui agnus şi lignum. Celelalte, şi nu putem şti nici cîte, nici cînd, au fost
înlocuite". Şi, revendicînd fiecărui cuvînt al limbii dreptul de a fi urmărit
ca un organism cu viaţa sa particulară, recunoscînd că în fiecare vorbă zace
o putere de viaţă mai mare sau mai mică, după măsura dragostei ce poate
s-o stîrnească pentru sine omului vorbitor, dl. Bartoli (p. 904—905) încheie
cu aceste frumoase cuvinte: „Concluziunea ce o putem face e că şi istoria
acestor reflexe, ca şi istoria limbilor şi a oricărei fiinţe, e o istorie a iubirii
şi a morţii".
După dl. Bartoli, însăşi numirea „normal" şi „anormal" este oţioasă
şi antiştiinţifică; ea ar trebui înlocuită prin „vechi" şi „nou". Apă é deci
reflexul vechi al lui aqua latin, care < qualem presupune o formă mai nouă
venită din acele regiuni care n-au suferit influenţe din partea graiului osc
şi umbric. Căci — şi în această privinţă el urmează pe Ascoli — principiul
fundamental pentru inovaţiunile unei limbi îl vede în veşnica tendintă de
a imita limbajul altora (p. 889).
Precum se întîmplă atît de adesea elevilor maestrului de la Viena,
aşa şi de astă dată, ne-am pomenit, fără să ştim unul de altul şi plecînd
fiecare din alt punct, trei inşi pe acelaşi drum. Deodată cu studiul d-lui
Bartoli se tipărea la Halle lucrarea d-lui Ettmayer şi o lucrare a m e a 1 .
Pînă la un moment, mergem cîteşitrei pe aceeaşi cale ; ' în curînd însă căile
noastre se despart. Dl. Bartoli e aplecat să admită nu numai o influenţare
a limbii latine prin limbile italice şi prin limba greacă — la această influentă

K. v. Ettmayer — Benotigen wir eine wissenschaftlich deskriptive Grammatikl S. Puş-

cariu, Zur Rekonstruktion des Urrumănischen, amîndouă în Omagiul Meyer-Lübke : Prinzipien-
jragen der romanischen Sprachwissenschaft., I Teii, Halle Niemeyer 1910
PROBLEME NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 49

s-ar reduce particularităţile de grai care caracterizează grupul „apenino-

balcanic" al limbilor romanice, avînd centrul de emanaţiune în Italia meri-
dională — ci şi o influenţare a limbii latine prin limbile galice — cu centrul
de emanaţiune în Galia şi dînd un caracter particular grupului numit de
el „alpino-pireneic". Dl. Ettmayer, dimpotrivă, crede că pronunţări ca faxtu
(în loc de factu) în vestul României „îşi au originea într-o evoluţie naturală
a limbii latine, iar nu în felul de articulare celtică" 1 . Aceeaşi părere o repre-
zint şi eu, şi, dacă aş cerca să motivez aici această părere, ar însemna să
repet ceea ce am dezvoltat pe larg în lucrarea citată.
Ceea ce ne interesează aici îndeosebi este explicarea ce o dă dl. E t t -
mayer fenomenului de care ne-am ocupat, căci şi acesta priveşte înlocuirea
velarei prin labială (în anumite grupuri de sunete) ca o evoluţiune care nu
poate fi tratată în fiecare limbă separat, ci trebuie privită pe întreg teri-
toriul romanic. D-sa crede 2 că foarte devreme se începuse în limba poporului
roman tendinţa de a asimila velarele consonantei următoare: mai întîi se
prefăcuse gn în nn (cu „nazală velară"), mai apoi cs şi ct în ss şi tt. împo-
triva acestei tendinţe a graiului popular lucra însă o a doua tendinţă, plecînd
din şcoli, care voia să restituie pronunţarea „corectă" gn, cs, ct. Pe timpul
celor dintîi imperatori romani se luptau deci cele două forme una cu alta:
popularul dinnus, fattu, jrassinu cu literarul dig-nus, fac-tnm, frac-sinus.
Astfel ajunge Probus să însemne în carnetul său că pronunţarea sa populară
autor trebuie înlocuită prin „corectul" auctor. Din lupta celor două forme,
purtată cu şanse deosebite de izbîndă în diferitele regiuni ale imperiului
(căci nu pretutindeni influenţa clasei culte şi a limbagiului ei asupra celui
popular era aceeaşi), se explică neconsecinţa în reflexele de azi.
Avem deci două explicări neolingvistice diferite pentru acelaşi fenomen
care a rămas pentru neogramatici o „crux phylologica". Amîndouă sînt
ingenioase, sînt susţinute cu argumente puternice şi întărite prin analogii
bine alese. Care e explicarea cea bună? Cred că, deocamdată, întrebarea
aceasta n-are să ne preocupe, cel puţin nu în mod excluziv. Cîştigul ce se
alege pentru ştiinţă din astfel de studii nu trebuie să fie totdeauna imediat,
căci nu elucidarea faptelor, ci mai ales lărgirea vederilor prin perfecţionarea
metodei de cercetare însemnează un cîştig real pentru ştiinţă. Amîndouă
explicările sînt bune, prin faptul că pun probleme nouă, deschid drumuri
ce vor duce, direct sau indirect, la aflarea adevărului spre care năzuim
cu toţii.
Şi amîndouă au un punct comun: ne abat de la ispita de a localiza
preocupările noastre asupra fiecărei limbi, arătîndu-ne fenomenul lingvistic
în toată extinderea lui ; cu alte cuvinte, nu caută cauza „cazului patologic"
acolo unde el izbucneşte, ci îl cercetează la însăşi rădăcina lui, în limba
poporului roman. Aceasta începe să ne apară, în timpul din urmă, tot mai
puţin unitară. Preocupările neogramaticilor tind, precum am spus mai sus,
a scoate tipicul la iveală şi a-i subordona cazurile „anormale" pe care gra-

1
2
Op. cit., p. 9.
Op. cit., p. 9 — 10.
 SEXTIL PUŞCARIU
50

matica istorică le trata în note, ca pe nişte excepţii ce nu pot răsturna

regula, „legea" generală. î n metoda aceasta de cercetare e ca o depărtare
voită de obiectul ce trebuie studiat, pentru ca, din depărtare, ochiul nostru
să nu fie reţinut de amănunte, ci să se oprească numai asupra contururilor
mari, să cîştige o impresie totală, să prindă partea tipică. Astfel şi în scru-
tarea limbii preromane, adică a limbii vorbite de locuitorii Imperiului Roman
înainte de despărţirea ei în grupurile reprezentate prin limbile romanice
de azi, cercetătorii nu se opreau bucuros asupra amănuntelor şi scoteau
în evidenţă mai ales uniformitatea ei. Prin compararea limbilor romanice
între sine, imaginea aşa numitei „latine vulgare" apărea într-adevăr de
o uniformitate uimitoare. Şi, deoarece experienţa ne învaţă că pe un teri-
toriu atît de vast şi cuprinzînd în sine o viaţă intelectuală atît de zbu-
ciumată, nu se poate închipui uşor o uniformitate a limbii, explicarea acesteia
se căuta mai ales în comunicaţia vie şi grandioasă între toate regiunile
marelui imperiu şi în deplasările dintr-o provincie în alta menite să şteargă
diferenţele dialectale ce se iveau. De fapt însă, această uniformitate a limbii
în Imperiul Roman este un fel de înşelăciune optică. Precum pata mare
de un verde închis ce se zăreşte seara pe o coastă de deal i se pare dru-
meţului a fi o singură pădure de brad şi numai apropiindu-se de ea vede că
printre brazi sînt o mulţime de fagi şi de alţi copaci, tot astfel, din depăr-
tarea la care anume ne postăm privind înapoi spre limba poporului roman,
nu mai puteam distinge elementele deosebitoare rătăcite, adesea în număr
mare, printre elementele omogene ce le putem asemăna cu mulţimea aceea
de „brazi" care, într-o anumită lumină, făceau ca ochiului nostru să i se
pară pădurea întreagă „de brad". Apropiindu-ne însă de această limbă pre-
romană, cu ochiul scrutător, oprindu-ne, cînd comparăm între sine limbile
romanice, nu numai asupra asemănărilor, izbitoare într-adevăr, ci şi asupra
deosebirilor de dată veche, imaginea unitară va fi tot mai mult tulburată
de amănunte ce nu mai pot fi scăpate din vedere 1 . î n schimb, vedem
adevărul mai de aproape — şi mai bine.
Cazul de care ne-am ocupat (labiala în locul velarei în anumite grupuri
de sunete) mai are încă o parte instructivă.
Precum am văzut, dl. Bartoli admite o influenţă „eteroglosă" asupra
limbii romane şi îi atribuie înlocuirea lui c, g, printr-o labială în grupurile
qua, gua, ct, cs, gn. Această inovaţiune, plecînd din Italia meridională, pătrunde
în Sardinia şi în Peninsula Balcanică. O tendinţă ce coboară de la nord caută
şi izbuteşte în parte a restitui velara în grupul qua, şi a introduce sunetele n
şi s în locul lui gn şi cs. î n estul depărtat, dintre formele acestea mai nouă,
nu pătrund decît cîteva cuvinte cu qua] n şi s nu mai pot răzbi. Ar fi fost
foarte interesant să aflăm cum îşi explică d-sa acele cazuri din limba română
care nu arată evoluţiunea, ps, pt < es, et, ci s şi t. Consideră dl. Bartoli acest s
şi t ca o evoluţiune românească din mai vechiul ps şi pt ? Mai lămurit în pri-
vinţa aceasta e dl. Ettmayer, care în formele româneşti cu ps, pt (coapsă,
1
O astfel de încercare de a reconstitui imaginea limbii stră-române pe baza deosebirilor
de dată veche în dialectele române de azi am făcut-o în lucrarea mea din urmă, citată mai sus.
PROBLEME NOUĂ IN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 51

fapt) vede urmaşele pronunţării savante !(coc-sa, fac-tum) născute prin

„dezvelarizare", iar în formele româneşti cu s (leşie, ţesJ vede urmaşele pro-
nunţării populare (*lessiva, *tesso) 1.
Mărturisesc că această din urmă explicare nu mă poate convinge si mi
se pare că complică în mod inutil o chestie care se poate dezlega cu mult mai
uşor altfel. Tocmai „neregularităţile" evoluţiunii lui ct şi cs în limba română
se pot explica astăzi, după ce cheia a fost dată de d-1 Meyer-Lübke (Roma-
nische Grammatik I, §§ 460 şi 464) cu mijloacele neogramaticale atît de bine
şi de convingător, încît nu văd nici o nevoie să ne abatem de la ele.
î n consonanţă cu dezvoltarea velarei în celelalte grupuri amintite şi
în unire geografică cu Dalmaţia, Albania şi în parte cu Italia de sud şi cu
Sardinia, evoluţiunea „veche" — evita anume termenul „normal" — a gru-
purilor ct şi cs a fost, după toată probabilitatea : pt şi ps. Stadiul acesta a fost
conservat pînă astăzi, în aceleaşi condiţiuni ca la grupul pt original (pentru
ps lipsesc exemple), adecă după accent ; dimpotrivă, înainte de accent p a
amuţit în grupurile pt şi ps, deodată cu p din grupul original pt. Exemplele
sînt numeroase:
a) coxa > coapsă , toxicum >toapsec, coxit > coapse, infixit > înfipse,
suxit > supse, factum > fapt, fructum >frupt, lacte > lapte, lucta > luptă,
noctem > noapte, octo > opt, pectus > piept, *pectinem > pieptene, traiecta >
treaptă; coctum >copt, infictum > înfipt, frictum > fript, suctum > supt.
Dacă în dialectul dacoromân avem azi adause etc., acesta nu cores-
punde latinescului adauxit, ci e o formă nouă şi analogică. Verbul acesta, ca
cele mai multe terminate în -c, -g, -ne, -ng a trecut în clasa verbelor cu parti-
cipiul în -s: adaus, iar după acest participiu s-a format şi perfectul: adause.
Lucrul acesta s-a întîmplat în toate dialectele la verbele zic-zis: zise (în loc
de *zipt, *zipse), şi duc — dus: duse (în loc de *dupt, *dupse). La celelalte
verbe — întrucît ele s-au conservat — dialectul aromânesc păstrează formele
vechi : adauxit > adapse, adauctum > adaptu ; direxit > dreapse, directum >
dreptu, traxit >trapse, tractum >traptu, adjunxit > agiumse (din agiumpse),
adjunctum >agiumtu (din agiumptu), cinxit >ţim(p)se, cinctum >ţim(pj-
tu, linxit >limp (p)se, lincium > lim (p)tu, planxit > plîm (p Jse, planctum
>plîm(p)tu, strinxit > astrim (pjse, *strinctum > astrîm (p)tu, extinxit >
astim (pJse, extinctum > astim (pJtu, unxit > um (p Jse, unctum > tim(p Jtu,
*allexit > aleapse, allectum > aleptu, * collexit > culeapse, collectum > cu-
leptu, *pinxit > pim (pjse, *pinctum > pim (pJtu, *vinxit > azvim (pjse,
*vinctum > azvim (p Jtu. Din aceste forme s-au conservat la noi numai drept,
strîmpt, unt (din *umptu), ca adjective şi substantive în afară de sistemul
verbal (participiile nouă sînt: dres, strîns, uns, cu perfectele corespunzătoare
drese, strînse, unse), la care se mai adaogă înţelept < intellectus (alături de
înţeles—înţelese), vipt<victum (alături de vis-vise) şi *împunt în derivatul
vechi împuntură (cfr. şi smult < *exmulctum). Dialectul istroromân e, în
privinţa aceasta, inovator, ca cel dacoromân. Cel meglenit e mai conservativ,
apropiindu-se mai mult de cel aromân ; totuşi, într-un caz el merge mai departe

1
Op. cit., p. 10.

6 — Ccrcetări }i studii — c. 339

 52 S E X T I I . PUŞCARIU

cu analogia decît noi chiar şi, trecînd pe frig în clasa verbelor cu participiul
în -s, are fris (în loc de fript) şi, prin urmare, la perfect frise (în loc de fripse).
întocmai ca în exemplele citate se menţine şi pt original după accent:
septem > şapte, subtus >supt.
b) maxilla > măsea, lexiva > leşie, întocmai ca baptizo > botez, cap[i]-
tellum > căţel (de usturoi).
Verbele care au accent mobil, care deci ar trebui să aibă pt şi ps cînd
accentul era pe tulpină, şi t, s, cînd el era pe terminaţie, au generalizat, precum
era de aşteptat, una din cele două forme, şi anume, mai rar forma accentuată
pe tulpină: allecto > aiept: aieptare, ejecto > aiept: aieptare; mai adesea
forma cu accentul pe desinenţă: * arreciare > arăta: arăt, *directicare > de-
retica : directic, fluctulare >fluturare: flutur, *accaptiare > acăţare: acăţ,
*in-nocticare >*inuteca >întuneca: întunec1, laxare >lăsare: las, exire >
ieşire: ies, *texutus > ţesut : ţes. î n unele cazuri, dialectele se deosebesc. Astfel
e verbul *astecto (= aspecto) > aştept, *astectare > aşteta. Megleniţii au
generalizat forma din urmă şi în prezent, şi ei conjugă ştetu: ştităm: celelalte
dialecte au generalizat forma dintîi şi conjugă aştept: aşteptăm. Pe timpul
cînd se conjuga încă: aştept: aştetăm s-a putut întîmpla ca verbul deşteta <
deexcitare să se ia după aşteta, conjugîndu-se mai întîi: deştept: deştetăm, apoi,
prin generalizare, deştept: deşteptăm2.
Dintre derivate, cele mai multe păstrează, şi cînd accentul e pe sufix,
pe pt, ps prin analogie cu primitivul ; astfel avem cuptor < coctorium, cop-
tură < coctura, făptură < factura, friptură < frictura, înţelepciune < intel-
lectionem, lăptucă < lactuca etc. (în loc de *ciitor, *cutură, *fătură, *fritura,
*înţeleciune, lătucă etc. — din cauza lui copt, fapt, fript, înţelept, lapte etc.,
cu care era vie legătura etimologică). Totuşi, avem, alături de săptămînă
(al cărei p se datoreşte influenţei lui septem) < septimana, la aromâni şi prin
Bucovina, forma „corectă" stămînă (din *sătămînă) şi alături de luptă, găsim
la Dosoftei o formă nelutatec.
Mai rămîn cîteva cazuri care trebuie explicate. Alături de formele
„corecte frapsin (la aromâni şi în Banat) < fraxinus şi fapt < factum, găsim
(la ceilalţi români) frasin (aceeaşi neregularitate apare şi la albanezi: frasçn)
şi (la megleniţi) fat. Deoarece comparaţia cu limba albaneză ne arată că ct
înainte de a ajunge la stadiului! trecuse printr-un stadiu intermediar f t , aceste
două exemple se pot explica printr-o disimilare dialectală pe timpul cînd se
pronunţau *frafsin, *faft3. Cuvîntul mătase e cu greu urmaşul direct al lati-
nescului metaxa sau mataxa, ci mai degrabă un cuvînt nou introdus mai
tîrziu, împreună cu obiectul. Mai rămîn neexplicate cele două cazuri: supţire
< subtilis şi răpciune < raptionem, care arată, amîndouă, păstrarea grupului
pt original înainte de accent.

1
Mi se pare că în felul acesta se explică cu mult mai uşor forma acestui cuvînt decît în
felul cum a făcut dl. Giuglea (Cercetări lexicografice, 1909, p. 11), descoperitorul acestei etimologii,
2
Lateinisches ti und ki, pag. 11. Un astfel de p analogic întîlnim şi în cuvîntul îndărăpt.
îndărăp (t)nic, cfr. Etymologisches Wortb. der rum. Sprache, no. 828.
3
Zeitschrijt filr rom. Phil., X X I X , 632.
P R O B L E M E NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE (II) 53

Precum vedem, mijloacele neogramaticale sînt îndestulătoare spre a

explica bifurcarea în evoluţiunea lui ct şi cs pe teren românesc şi nu e nevoie
a lua refugiu la explicarea pe care o încearcă dl. Ettmayer, crezînd că migra-
tiunile străromânilor au turburat regularitatea evoluţiunilor fonetice şi că
meglenitul ştita = aştepta ar deriva din *asseditare, care are o mulţime de
variante apropiate prin dialectele din Italia meridională şi în Sardinia.
E adevărat că explicarea evoluţiunilor duble ale consonantelor din
cauza accentului s-a cam discreditat în timpul din urmă, uneori cu drept
cuvînt. Totuşi, în limba română avem şi alte cazuri care ne arată vădit că
accentul a avut un rol important în dezvoltarea grupurilor consonantice. Şi
nu mă gîndesc la deosebirea între pretium >preţ ( = prêts), dar *fetiòlus >
fecior ( = fetsor) — aici accentul fiind pe o următor a avut de urmare o rotun-
zire mai energică a buzelor, care, la rîndul ei, a schimbat pe s precedent în ş —
ci tocmai la un caz analog, la grupul nazală -f explozivă, care arată conser-
varea nazalei atunci cînd accentul preceda (nazala fiind în silaba pronunţată
cu mai multă energie s-a conservat), pe cînd în cazul contrariu, cînd accentul
era pe silaba următoare, nazala a amuţit: cóngyro >încunjur, comparo >
cumpăr, dar contrèmulo > cutremur, confòndo > cufund, comprendo > cu-
prind etc.

Acum mai ales, cînd din toate părţile i se deschid ştiinţei căi nouă de
cercetare, mi se pare că trebuie păstrat cumpătul şi să nu părăsim, în entu-
ziasmul pentru noutatea cărărilor neumblate, drumurile bine bătătorite
şi sigure ale generaţiei trecute. Atunci cînd ele nu ne duc, vădit, la ţintă, ca
în cazul grupului qua, le vom părăsi fără părere de rău ; e însă bine să nu ne
depărtăm de ele cînd, ca în cazul evoluţiunilor grupurilor ct şi pt, nu avem
motiv s-o facem. î n felul acesta cred că mergem mai înţelepţeşte,^ avînd
încredere deopotrivă în achiziţiile celor mai vechi şi ştiind apreţia avîntunle
celor noi.
Cazul special pe care l-am analizat pînă acuma ne dă putinţa de a mai
face o mică excursie, pe care n-o socotesc nefolositoare.
Ca al treilea grup de sunete în care velara e înlocuită printr-o labială
s-a citat (pe lîngă qua şi ct, cs) grupul gn. Tocmai acesta arată în Italia cele
mai mari neregularităţi şi e greu de judecat bine, fiindcă exemplele sînt puţine.
Nici în limba română evoluţiunile- lui nu-s atît de clare pe cît s-ar părea.
Alături de lignum >lemn, signum >semn, pugnus > pumn şi cognatus >
cumnat, în care apare mn, avem pe miel < agnellus, care nu se poate explica
dintr-o formă *amnel şi presupune mai degrabă un *agmellus1. Dar mai e
un alt cuvînt „neregulat", care n-a fost relevat pînă acuma.
în descîntecele noastre populare întîlnim uneori cuvîntul a (sejsweca,
totdeauna în rimă cu „a (se) mîneca".
Iată exemplele ce le-am găsit:

1
e f r . Zur Rekonstruktion des TJrrumănischen, p. 37.
 84S E X T I I .PUŞCARIU

Cutare a mînecat
Şi a sinecat
De la casă grasă,
Grasă şi frumoasă.
Cînd a fost în vale...
(Teodorescu, Poezii pop., 390)

Eu m-am sinecat
Şi m-am mînecat
De la zori de zori,
Pe la cîntători...

(Ibid,, 373 b)

Sinecatu-s-au,
Mînecatu-s-au
Cutare, pe cale.
Pe cărare,
Cînd, la jumătate de cărare...
(Ibid., 589 b)

Că eu m-am aflat,
Cînd am sinecat
Şi am mînecat,
Din dos închinată,
Din faţă băligată...
(Marian, Vrăji, 136)

Mărioar-a sinecat,
Sinecat şi mînecat...

(Ibid., 65)

Gheorghe-o sinecat,
Şi-o mînecat,
De la casă,
De la masă,
Pe cale...

(Marian, Descîntece, I)

O sinecat
Ş-o mînecat
Sîn-Pavel şi cu Sîn-Petru...

(Marian, Naşterea, 384).

P R O B L E M E NOUĂ ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE ( I I ) 55

O dată găsim şi substantivul postverbal sinec:

Marţi, la mînec,
î n sinec,
M-am pornit...
(Marian, Descîntece, 268)

Precum e de aşteptat, dicţionarele nu înregistrează acest cuvînt. Dintre

culegătorii de poezii populare, G. Dem. Teodorescu îl explică vag prin „a
merge" (p. 390, nota 3). Dimpotrivă, e foarte preţioasă explicarea ce-o dă
Marian (Descîntece, p. 7) : „A sineca, după cum mi-au spus unele descîntă-
toare, însemnează « a sili des-demineaţă ». S-o sinecat — s-o silit, s-o grăbit.
După altele însă, însemnează « a-şi face semnul crucii înainte de pornire sau
de lucru »".
Desigur că sensul acesta din urmă e cel originar. în toate descîntecele
unde-1 întîlnim e vorba de cel ce pleacă de acasă şi apoi se întîlneşte în cale
cu cunoscutele fiinţe mitologice. Pleacă totdeauna des-de-dimineaţă, „mînecă",
şi, înainte de a pleca, precum e obiceiul românului, (se) sinecă, adecă îşi face
semnul crucii. (Relevarea acestui amănunt se potriveşte cu caracterul mistic-
religios al descîntecelor.) Avem deci a face cu un cuvînt pierdut din limbă
şi păstrat numai în poezia populară cu caracter arhaic, abia priceput azi.
Aproape involuntar ne vine în minte francezul se signer şi un prototip
latin *signicare. Fireşte, că un respect exagerat de „legile fonetice" ne-ar
opri să derivăm pe sineca din signicare, căci am aştepta *semneca (deoarece
cumnat < cognatus arată că gn trece în mn şi înainte de accent). Dar mintea
sănătoasă ne spune că sineca, cu toată neregularitatea neexplicabilă a formei
lui — care dealtfel se iveşte şi în cuvîntul francez 1 — nu poate fi despărţit
de * signicare. Acest cuvînt, fiind un termen creştinesc, a putut pătrunde
în limba română după ce grupul gn se prefăcuse, în celelalte cuvinte, în mn.
Şi nu e cu putinţă să avem a face cu o formă venind din nord-vestul romanic,
unde gn trece în n, deci cu un imigrat mai recent, mai nou şi decît ï > e,
de felul celor constatate de d. Bartoli. S-ar putea chiar admite că acest cuvînt
avea odinioară şi în limba română un n (n muiat) şi că acest « nu a devenit i,
ca de obicei, ci s-a păstrat ca n din pricina lui „mîneca", cu care se adusese
de timpuriu în legătură. Iată o mulţime de supoziţii care vor putea fi dovedite
abia cînd metodele neolingvistice vor prinde mai multe rădăcini şi prin afla-
rea mai multor asemenea cazuri vom putea fi mai bine informaţi asupra
cuvintelor ce călătoreau mai tîrziu din vest înspre regiunile româneşti.
Astfel de cuvinte existau desigur, şi cred că dl. Bartoli are deplină
dreptate considerînd ca atare şi pe cele cîteva exemple în care lat. ü e redat
în româneşte prin o (iar nu prin reflexul „vechi": u). Cu privire la acestea,
explicările' neogramaticale nu-s convingătoare, şi cauza evoluţiunii „nere-
gulate" nu poate fi nici influenţa labialelor următoare (Meyer-Lübke, Rom.

1
Cfr. Meyer-Lübke, EinjUhrung2, p. 36.
56 S E X T I I . PUŞCARIU

Gramm. I, § 130), nici influenţa lui i următor {Zeitschrift für rom. Phil., X X V I I I ,
688 ş.u.). E interesant că şi în privinţa acestor cuvinte (cu o în loc de u) avem,
alături de părerea d-lui Bartoli, altă părere deosebitoare în privinţa conclu-
ziunilor la care ajunge. Dl. Weigand, gîndindu-se desigur la imigraţiunea
mai tîrzie din vestul romanic a acestor cuvinte, scria: „Prin faptul că
dialectele române arată aceleaşi rezultate în evoluţiunea lui u, cîştigăm o
dovadă sigură că dialectele române s-au născut în unitate teritorială la
sudul Dunării" (Kritischer Jahresbericht über die Fortschritte der rom.
Phil., 1904, I, 99). Cursul gîndirii sale n-a putut fi altul decît acesta: dacă
străromânii ar fi şezut în Dacia, ar fi fost izolaţi de restul romanilor după
sec. III, deci n-aveau cum primi aceste cuvinte cu o în loc de u, dat fiind că
trecerea ü >o s-a întîmplat abia după sec. III la romanii de vest. Dacă admi-
tem însă că toţi românii locuiau odinioară în Peninsula Balcanică, care apar-
ţinea Imperiului Roman mult timp încă după ce Aurelian evacuase Dacia,
atunci e explicabil că prin comunicaţia ce exista între Peninsula Balcanică
şi ţările romane de vest, au putut pătrunde, după sec. III, forme cu o din
vestul în estul romanic. Dl. Bartoli ajunge cu totul la alte rezultate şi vede
tocmai în existenţa unor astfel de cuvinte cu o în loc de u o dovadă pentru
stăruinţa românilor în Dacia. După studiile sale amănunţite asupra repar-
tizării lui M şi o pe terenul romanic, el ajunge la concluziunea că inovaţia ü > o
nu a putut porni decît din Galia. Ea nu poate fi în nici un caz alăturată acelor
fenomene lingvistice care porneau (ca labiala în locul velarei) din Italia meri-
dională şi ajungeau la români prin Peninsula Balcanică, ci numai acelor
inovaţiuni care treceau din Galiaf prin Aquileja spre est (cfr. p. 904, nota 2 ;
p. 918 şi tabelele IV şi V de la p. 913—914).

In întîiul meu articol spuneam că nu a sosit încă timpul de a scrie gra-

matica istorică a limbii române, deoarece ne lipsesc lucrările pregătitoare.
Din cele expuse de astă dată rezultă că nu e încă nici momentul oportun
de a întreprinde o astfel de lucrare, deoarece trebuie să treacă cîtăva vreme
pentru ca nouăle probleme ce preocupă în prezent pe neolingvişti să se lămu-
rească mai bine. Lucrarea d-lui Bartoli va contribui, în mare măsură, prin
bogăţia de idei nouă, prin problemele ce le deschide şi prin verva cu care
combate prejudiţiile şcoalei vechi, la lărgirea orizonturilor cercetărilor
lingvistice.
 ASUPRA RECONSTRUCŢIE] ROMÂNEI PRIMITIVE

Vom trata în cele ce urmează o problemă care de mai bine de un secol

a preocupat într-o măsură mare pe istoricii şi lingviştii ce s-au ocupat de
poporul român şi limba sa. Este vorba de „problema românilor". î n privinţa
ei o străduinţă neobosită şi ipoteze spirituale au scos la iveală unele noutăţi.
Dar o soluţie nu s-a găsit încă nici pe departe. Nu am, fireşte, pretenţia, să
găsesc o astfel de rezolvare în aceste rînduri. Am evitat chiar dorinţa ispiti-
toare de a elabora o ipoteză nouă. Mi s-a părut că în stadiul actual al cercetă-
rilor reconstrucţiile artificiale — oricît ar fi ele de virtuoase — nu sînt în stare
să ducă la soluţionarea problemei. Ceea ce e necesar este adunarea minuţioasă
de material nou şi în acelaşi timp înlăturarea din sfera de investigaţie a tuturor
greşelilor metodice săvîrşite pînă acum.
Fiecare epocă are o predilecţie pentru anumite probleme. De aceea
problemele de răscruce în ştiinţă au în timpuri diferite o putere de atracţie
deosebită. „Problema românilor" se afla la români odinioară pe primul plan
al oricărei cercetări istorice şi filologice, deoarece cu ajutorul ei se urmărea
găsirea unor repere pentru anumite pretenţii politice şi patriotice. Acest
punct de vedere a fost, din fericire, depăşit de români. Locul unei aprecieri
tendenţioase a fost luat de o privire obiectivă a lucrurilor. Prin această evo-
luţie, însă, problema a pierdut din atracţia ei şi se află astăzi departe de
interesul general.
Ar fi de presupus că o privire asupra raporturilor primitive ale unei
limbi ar fi un scop năzuit pentru cercetarea ştiinţifică din toate timpurile.
Această problemă este atît de complexă, încît poate fi abordată întotdeauna
din partea care stă în centrul preocupărilor contemporane. Străduinţele
noastre tind spre o aprofundare metodică şi principială a oricărei probleme
lingvistice. în acest scop ni se pare că „problema românilor" este un domeniu
de cercetare deosebit de fertil. Soluţionarea problemei nu va fi aşadar scopul
propriu-zis. Pe prim plan se va situa perfecţionarea mijloacelor care duc la
aceasta. De aceea rîndurile ce urmează vor contribui mai mult la combaterea
a ceea ce alţii au intuit pe căi greşite, decît să închege ceva nou în locul celor
combătute. Poate că ele vor iniţia şi meditaţia asupra acestei probleme discu-
tabile şi vor deschide pe alocuri căi noi pentru felul nostru de a gîndi. Hasdeu
a formulat odată aceste cuvinte frumoase: cartea cea mai bună nu este aceea
care îmi dă soluţii, ci cea care mă pune pe gînduri.
58 SEXTII. PUŞCARIU

Privirea cuprinzătoare a maestrului, care stăpîneşte întregul teritoriu

al României, lipseşte expunerii elevului său. M-aş simţi însă fericit, dacă
d-voastră, preastimatul meu dascăl şi prieten, aţi regăsi în ea oglindirea slabă
a acelei metode excelente care se desprinde din toate scrierile şi prelegerile
d-voastră.

1. Deşi cele mai vechi documente scrise în limba română apar abia
în secolul al XV-lea, sîntem în stare să urmărim cu mult departe înapoi limba
română. Cu cîteva secole în urmă, poporul român se despărţise în mai multe
grupuri. î n decursul timpurilor acestea au fost separate complet unele de
altele, printre ele încadrîndu-se triburi străine. Exceptînd două dintre aceste
grupuri, cele ale aromânilor şi cele ale meglenoromânilor, legătura între gru-
purile izolate nu mai era posibilă. De aceea, pe baza celor patru dialecte de
bază, putem să obţinem o imagine destul de clară asupra condiţiilor primi-
tive. Acele fenomene de limbă existente în toate dialectele de bază şi care,
comparativ cu celelalte limbi romanice, se dovedesc a fi inovaţii, pot fi privite
aşadar, deoarece nu vrem să exagerăm rolul întîmplării, ca material lingvistic
al limbii române primitive. Acest lucru este valabil, dacă prin româna primi-
tivă se înţelege limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor, megle-
niţilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost
întreruptă.
Cel care va voi să înfăţişeze imaginea limbii române primitive are ca dato-
rie să compare între ele cele patru dialecte de bază, să întrevadă trăsăturile
comune şi să restabilească forma originară. Prin aceasta însă, este satisfăcută
numai menirea cercetătorului de gramatică istorică. Pentru lingvistică însă
în acel moment se deschide o nouă cale de lucru. Căci noi de fapt nu ştim nimic
despre istoria şi aşezările românilor primitivi. î n lipsa unor date istorice,
filologia este în stare să elucideze întrucîtva, prin argumentele ei deduse din
limbă, relaţiile aflate în umbră. Restabilirea limbii române primitive este
aşadar în acelaşi timp un ajutor însemnat pentru a reconstitui istoria românilor
din prima jumătate a evului mediu.
O simplă trecere în revistă a celor patru dialecte de bază ne arată în
primul rînd că toate caracteristicile care faţă de celelalte limbi romanice se
dovedesc a fi româneşti există atît în dacoromână şi istroromână, cît şi în aro-
mână şi meglenită. Acest lucru denotă că ele au fost bine conturate deja în
timpul limbii române primitive. Nu e nevoie aici să ilustrăm acest fapt prin
exemple. In locul lor vreau să citez, deoarece o astfel de dovadă nu s-a mai
dat niciodată, începutul unui basm meglenit (din P. Papahagi, Meglenoromânii
II, 9). L-am tradus în dacoromână, iar cu ajutorul unui aromân (domnul dr.
P. Papahagi) şi al unui istroromân (domnul dr. A. Belulovici) am lăsat textul
tradus în dialectele lor. Fiecare lingvist va putea trage cu uşurinţă concluzii
numai şi din această prezentare fragmentară :
In dacoromână: „Era (sau: a fost) odată (dar: de două ori) un împărat
care nu avea nici un fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele.
De aceea (dară) se ruga (el) la Dumnezeu (sau: la Domnul) să-i dea un fiu.
lntr-o zi se duse (sau: a mers) la un vrăjitor, să vadă (sau: să caute) dacă
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 59

(sau: de) îi va da Domnul (sau: Dumnezeu) un fiu, sau nu. Iară acel vrăjitor
îi dete un măr şi-i zise: «să dai nevestii (sau: muierii; sau: la muiere-ta, lu
muiere-ta, nevastă-ta) tale acest măr să-1 mănînce şi ea va naşte (sau : va face)
un fiu aşa cum îţi cere inima»"
în aromână: „Earâ nă oară un amiră, ţe (sau: cari) no-aveă niţi-un (sau:
vîrnă) h'il'ü şi multu dureà (sau: vrea) s-aibă un h'il'ü, tra s nu-1' se astingă
numa. Dfe-aţeâ nîs ură (sau: spîlîcîrsea).la Dumnidzău să-1' (sau: si-1' )da un
h'il'ü. Nă dzuă si duse la un magü, ma z-veadă, di se va-1' da Domnul (sau:
Dumnidzălu) h'il'ü, ică nu. Am aţei magü îl' deade un mer şi-1' dzîse: «si-1
dai a mul'are-tai aestu mer şi s-lu (sau: si-1) mîcă şi ea va s-facă (sau: va s-a-
mintă) un h'il'ü, aşiţe cum îl' doare (sau: îl'va) inima»"
în meglenoromână: „Ra ună oară un ampirat, cari nu vç niţi un il'îu
şi multu ţireâ să aibă un il'îu sa nu-l'î si stingă numea. Di ţea îel tucu şi ruga.
la Domnu să-l'î da un il'îu. Ună zuüã si dusi la un maghesnic, să cată, dă-li
să-l'i da Domnu vrin il'îu, iii nu. Ară ţel'a maghesnicu ăl'i dçdi ună mşră
şi-l'î zisi: « sã-ü dai la mul'îari-ta ţşstă mçrã şi sã-ü mănâncă şi ea să ru-
dçscã un il'îu, şa cum aţi tçri buricu »".
în istroromână: „O votç fost-a un crâl', cârle n-â vut naY}k(e) un fir
şi je rç fost câro râda vç un fil', se nu l'i se zatarç lumele. Din ţăsta rugât-a
Domnu neca-1' dâie un fii-'. O zi mes-a la un strigùn za vedç se-1' va Domnu
dâ un fii' aii se nu va. Si ţela strigùn l'-a dât un mer si l'-a zis: « dç ţesa mer
ju tç mul'çre neca-1 poidç 1 si va rodi un fil' cum rçi tu vrç »" 2.
Nu e posibil să nu recunoşti în acest text una şi aceeaşi limbă. Nu numai
„legea fonetică", ci şi „excepţiile" ei se întîlnesc dacă ele sînt vechi, aceleaşi,
î" cele patru dialecte de bază. Corespondenţele sînt atît de izbitoare încît
sîntem siliţi să atribuim românilor, înaintea separării celor patru dialecte de
azi, o regiune unitară de convieţuire. în această regiune, circulaţia a putut
răspîndi în toate direcţiile inovaţiile lingvistice.
Adnotare: Am subliniat în mod special acest adevăr de mult cunoscut,
deoarece în timpurile mai noi s-a făcut o încercare de,către un istoric, care nu
e altcineva decît N. Iorga (Istoria popondui român, Gotha, 1905, vol. I, pag. 99
şi urm.) de a prezenta dacoromâna şi aromâna ca două limbi diferite măcar
că foarte apropiate. Este însă în contradicţie cu orice experienţă a lingvisticii,
dacă vrem să conchidem că corespondenţele între dacoromână şi aromână
s-ar datora numai înrudirii etnice. Căci un amestec, oricît de asemănător
între „romani" şi „barbari", nu ar fi putut da cu siguranţă o astfel de unitate
în limbă (vezi şi Convorbiri literare, XIX, p. 589—590, unde D. Onciul res-
pinge pe bună dreptate o afirmaţie asemănătoare a lui A. D. Xenopol).

1
muncă aie sens imperfectiv în istroromână şi nu putea deci sta în accst loc.
2
în traducere: „A fost odată un împărat, care n-avca nici un fiu şi dorea mult fă aitfl
un fiu, ca să nu piară numele său. De aceea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un fiu. într-o zi
se duse la un vrăjitor ca să afle dacă Dumnezeu îi va da sau nu un fiu. Şi accst viăjitcr i a dat
un măr şi i-a spus: « Dă acest măr soţiei tale, ca să-1 mînince, şi ea Va naşte un fiu aşa cum
doreşte inima ta »,*'
 60 SEXTII. PUŞCARIU

2. Această concluzie obţinută pe calea speculativă este — aş spune —

cea mai importantă — chiar pînă acum unica sigură — care poate fi trasă
pe baza limbii române. Istoricul oricum trebuie s-o aibă în vedere şi trebuie
să fie recunoscător lingvisticii pentru obţinerea dovezii.
Lingviştii, natural, nu s-au mulţumit doar cu atît, ci au încercat să
tragă şi alte concluzii pe baza materialului lor. Astfel au ajuns din domeniul
sigurului în cel al ipotezelor şi au făcut, de regulă, servicii proaste istorio-
grafiei.
Asemănarea izbitoare între cele patru dialecte rcmâne de bază a avut
daiul să trezească în noi o imagine falsă a limbii române primitive. Vrem să
începem de la bun început cu un exemplu.
î n cea mai mare parte a teritoriului dacoromân n-a rămas la verbele
conjugării II—IV nici o urmă de la derivările -e şi -i ale prezentului latin.
Se spune deci văd, aud < VIDEO, A UD IO, la fel cum se spune cad, vînd <
CA DO, VENDO. Numai în unele regiuni se mai pot recunoaşte consecinţele
acestui iod: la verbele terminate în t, d, n, r, şi anume nu numai acolo unde
acest lucru este îndreptăţit din punct de vedere etimologic, ci la toate verbele
în t, d. î n cazul lui n, r întrebuinţarea diferă. Se aude deci văz, auz, dar şi caz,
vînz sau cel puţin la conjunctiv: vază, auză, cază, vînză şi există atît pun,
cît şi pui < PONO alături de vin si viu < VENIO.
î n aromână, meglenită şi istroromână pînă acum nu a fost atestată
nici o formă iotacizată, deci arom. aodu, megl. ud, istrorom. âvdu < AUDIO.
Weigand, căruia aceste forme îi erau cunoscute din călătoriile sale în Peninsula
Balcanică şi în Istria, începîndu-şi călătoriile sale pe teritoriul dacoromân
din Banat şi auzind şi aici doar aud, a scris (Jahresbericht, III, 240): „urîtele
forme dialectale (la conjunctiv) ca vază, vînză, trimită (Banat: vadă, vîndă,
trămată), care au pătruns şi în limba scrisă sînt neobişnuite (în Banat)'. La feí
şi persoana întîi singular indicativ s-a menţinut neschimbată, deşi în cele
mai vechi texte există deja vădzu pentru văd. Dialectul bănăţean à fost în
această direcţie la fel de conservator ca şi cel aromân. Părerea' că formele ca
vădzu etc. ar fi cele mai vechi se poate dovedi uşor ca fiind eronată şi anume
prin concordanţa celor patru dialecte principale, în ciuda celei mai vechi forme,
desigur dialectale. Singura formă care indică schimbări e pos —pot, poci.
Această formă trebuie să fie, corespunzător marii ei răspîndiri, foarte veche.
Cheia pentru explicaţie ne-o dă pok din istroromână, în care t a fost înlocuit
cu k ca şi în cazul altor verbe, d prin g 1 . La pok a doua persoană sună poci
şi a pătruns în unele dialecte dacoromâne la prima persoană, cum ar fi văz,
trimet etc. Şi în Banat a fost introdusă de colonişti. Numai că pot este mult
mai răspîndit acolo decît pós."
Dacă privim acest lucru mai atent, atunci observăm că Weigand nu are
dreptate. Avem lat. AUDIO şi fonetic deplin corespunzător întîlnim în româ-

k are in vedere desigur verbele purced = purceg, ucid = ucig. Comparaţia cu acestea
e insă potrivită, deoarece g < d al lor se explică printr-o derivare regresivă greşită din
pille ¿urces, ucis prin analogie cu întins-întind şi întins-înting. O astfel de analogie
njjscşteMinsa
in«oinincazul
rnonlluiI., :pot. o
ASUPRA RECONSTRUCŢIEI ROMÂNEI PRIMITIVE

neşte auz. Deocamdată deci nu există nici un motiv de a ne îndoi asupra

unei evoluţii veritabile.
Dacă aruncăm o privire asupra românei vechi 1 , atunci nu observăm
numai că forma iotacizată a existat în toate timpurile cunoscute, că deci
continuitatea ei s-a păstrat, ci şi că teritoriul cu auz a fost pe vremuri mult
mai mare decît astăzi. Astfel, de exemplu, încă în secolul al XVII-lea s-a spus
în Moldova, unde acum apare doar aud (după Weigand, harta 15) un audz
(astfel la Dosoftei „vădzu şi nu vădit", Lacea, Jahresbericht, V, 77). Éste vorba
evident deci despre o inovaţie (aud). Dacă se caută o explicaţie, aceasta se
poate găsi uşor. Asemănător cu laud-lauzi etc. se putea forma cu atît mai
uşor la auzi o persoană întiia aud, deoarece persoana a IlI-a plural a trecut
de mult la forma de aud 2, iar la conjugările II—IV persoana întîia singular
şi a treia plural sînt t jtdeauna identice Pe de altă parte, încercarea lui Wei-
gand de a-1 explica pe auz ca fiind o inovaţie plecînd de la persoana a Il-a
singular nu e-corectă, deoarece nu mai corespunde pentru verbele terminate
în n, r (aceste sunete nu se schimbă înaintţa lui i, — es, — is). La o cercetare
mai atentă se observă că şi celorlalte dialecte nu le lipsesc formele iotacizate.
Astfel chiar Weigand găseşte la aromâni sămţu < SENT IO (Aromunen, II,
328 3 ; vezi şi forma dublă de arap şi arak < RAPIO la P. Papahagi, Basme
aromâne, pag. 532). în textele istroromâne publicate de mine (Studii istro-
române, Bucureşti, 1906, p. 26) se găseşte şi forma spuie.
Adnotare: Problema verbelor iotacizate în limba română este deosebit
de interesantă. Ea aşteaptă însă să fie studiată în amănunt, desigur nu din
punct de vedere latin, ci din cel al romanistului (Romanische Grammatik,
II, § 174 urm.). în acest loc vom urmări doar cîteva aspecte. înainte de toate,
istroromânescul spuie este ciudat. El se găseşte în propoziţia: cum l'-e tudç, căn
nu vrçse spuie) ie va ma{ voii otopí-se nego spnre (D-zeu pedepseşte pe cel
nemulţumit care nu vrea să-i spună că are pîine şi brînză şi-1 ameninţă că-1
îneacă. Cînd sfîntul Petru, însoţitorul domnului, vede că apa ajunge pînă la
pieptul omului, i se face milă de acesta şi-1 roagă pe D-zeu să-1 ierte. Destul
a suferit. Atunci D-zeu îi răspunde: „De ce destul? Cînd el nu vrea să recu-
noască, şi mai bine vrea să moară decît s-o spună".) Dacă în vest în istro-
română, cu excepţia unor forme ale lui a f i (vezi Weigand, Romanía, X X I ,
246), conjunctivul este în general înlocuit printr-un indicativ în faţa căruia
se pune neca, aici apare dintr-o dată vr¿ se spuie (în loc de spure). Acest
complex trebuie despărţit de fapt în vre se spuie şi corespunde exact lui vrea
să spuie. Din astfel de construcţii desigur că s-a desprins vre se. Acesta a dus
apoi la conjugarea cu totul deosebită a auxiliarului velle la prezent: vrescu
(asemănător verbelor îndese), vrçsi, vrçse, vresen, vreseţ, vresu. Deoarece în
istroromână n muiat se păstrează pînă azi, vedem în continuare că forma
spuie nu provine cumva dintr-un mai vechi spune (un *EXP0NIAT n-ar fi
1
Prin „romina veche" se înţelege desigur vechea dacoromână.
2
Nu avem în română nici o formă în - I U N T : terminaţia de -UNT s-a răspîndit tn tim-
puri străvechi în dauna lui -IUNT.
3
Ea se găseşte (după Weigand) şi la K. Nikolaides, Etymologikon lexikon tis Kutzo-
vlahikis glossis, Atena. 1909, p. 464.
 62 SEXTII. PUŞCARIU

dat nici el altceva decît un *spoane). Din spunu s-a format forma rotacizată
de spuru care apoi a evoluat ca şi cer şi pur. De aceea e inutilă observaţia
pe care Tktin o face despre verbele în -n (Zeitschr. f . rom. Phil., XXIV, 497).
Dacă cercetăm textele româneşti vechi, avem impresia că în dacoromână
s-a format cîndva regula după care / şi z ar aparţine conjunctivului (cum apare
la toate persoanele verbelor de conjugarea a IV-a: auz, auzi, auză, auzim,
auziţi, auza), iar d şi t ar aparţine indicativului.
De fapt, cel mai vechi document literar dacoromânesc, de exemplu,
Codicele voroneţian, cunoaşte pentru conjunctiv numai forme iotacizate,
cît timp la indicativ formele oscilează, astfel încît există şi audu < A UDIO
şi credzu < CREDO. Deoarece exemplele respective sînt puţin numeroase,
vreau să le menţionez aici. La conjunctiv: se audzu (71/1), se cadză (92/3),
se scoaţă (93/13), se spuiu (21/4), se spue (51/9, 84/4) se s(up)ue (122/14),
se ţie (153/13), se vădzu (101/13), se vadză (153/12), se vie (45/12, 62/2), se vie
(75/5); doar la se cară (110/5) se observă că iotacizarea este tîrzie. Pe de altă
parte, avem la indicativ oscilarea: despuru (162/10) < DISPOKO, vîru
(131/6) -viru (2/14) alături de spuiu (79/1), puîu (145/13), viiu (19/12) şi audu
(81/13), cadu (144/8) alături de credzu (90/1). Asemănătoare este situaţia,
mai tîrziu, la Dosoftei (vezi Lacea, Jahresbericht, V, 77). Trebuie să regretăm
că Weigand şi-a format deja o părere despre „urîtele" (pentru gramatician
asta^înseamnă de obicei „nou") f o r m e ; înainte de a călători în teritoriile daco-
române. Astfel el n-a inclus cuvintele (s)pun şi cer printre ale sale cuvinte
normale. Dar deja din observaţiile sporadice ale acestuia reiese că teritoriul
cu spui este depăşit azi cu mult de cel al lui văz.
De asemenea şi formarea cuvintelor în limba română ne permite obţinerea
unor informaţii asupra situaţiei din limba mai veche. Există în dacoromână
o anume regulă potrivit căreia toate derivatele din verbele terminate în t, d,
djn conjugările II, IV (la fel şi gerunziul, vezi chiar şi aibînd, după aibă)
prezintă iotacizarea rădăcinii. La cele terminate în r şi n variază formele,
înainte de toate, intră aici în discuţie adjectivele formate din verbe cu desi-
nenţa -tor şi cuvintele abstracte terminate în -tură, de ex. arzător, arzătură,
(arzînd), ascunz-, căz-, crez-, deschiz-, întins-, pierz-, prinz-, răspunz-,
raz-, rîz-, roz-, scoţ-, şez-, trimiţ-, văz-, vînz etc. Tot aici se mai includ şi deri-
vatele cu alte sufixe (eu nu exemplific intenţionat cu ajutorul acelora care ar
putea fi şi altfel interpretate, de ex. ascuţ-ime, împuţ-ime etc.) sau crez-are,
pierz-, prinz- ; crezămînt, căz- ; crez-anie, pierz- ; ascunz-iş, ascut-, vînzaş, răz-uş,
arzonu etc. în sfîrşit, se includ şi postverbale ca auz, crez, vază. Această
regulă valabilă astăzi pentru întreg teritoriul dacoromân se impune cu atîta
consecvenţă, încît putem inversa regula spunînd : ori de cîte ori avem de a face
cu o excepţie de la această regulă, nu avem o formă românească. Cuvîntul
credinţă^ („Glaube") trebuie deci să provină din lat. *CREDENTIA. El nu
poate să se fi format pe teritoriul românesc, altfel ar fi trebuit să sune *cre-
zmţă. Celelalte limbi romanice (ital. credenza, friul. kredintsc, prov. veche
crezensa, franc, croyance, span. creencia, portug. crença), cît şi noţiunea expri-
mata de acest cuvînt care ne conduce la primele perioade ale creştinismului,
întăresc această presupunere. Dimpotrivă, nu este atestat nicăieri în perioada
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 63

anterioară românei *AUDIUM. Trebuie presupus că el este o creaţie româ-

nească. El apare însă şi în regiunile care astăzi cunosc pentru prezentul ver-
bului respectiv doar formele de aud, să audă. Astfel putem conchide că înainte
s-a spus pretutindeni eu auz, să auză, căci postverbalele româneşti corespund
întotdeauna formal prezentului verbului respectiv.

3. Dacă nu este greu să dovedeşti că explicaţia lui Weigand privitoare

la verbele iotacizate nu se poate menţine, greşeala sa este totuşi foarte instruc-
tivă pentru noi şi merită să fie privită mai de aproape.
Weigand ştie foarte bine că forma fonetică corectă care corespunde lui
AUDIO este auz. Cunoaşte de asemenea că această formă era răspîndită pe
vremuri în regiunile unde astăzi se spune aud. Cum se întîmplă totuşi ca el să
nege continuitatea între rom. auz şi lat. AUDIO şi susţine că auz ar fi o formă
dialectală nouă, formată din aud? El însuşi ne dă explicaţia: deoarece prin
compararea celor patru dialecte de bază ale limbii române aud se dovedeşte
a aparţine românei primitive. Acest lucru este fără doar şi poate corect. Aud
aparţine românei primitive, căci e greu de presupus că această formă să se fi
format după despărţirea celor patru dialecte de bază — independent în fiecare
dialect în parte. Oricum nu s-ar fi întîmplat ca această inovaţie să fi dat ace-
leaşi rezultate pretutindeni. Dar concluziile ulterioare ale lui Weigand nu
mai sînt convingătoare. Nu se poate conchide că AUDIO > aud ar fi fost un
fenomen general valabil pentru româna primitivă deoarece datează din tim-
pul de dinaintea separării celor patru dialecte de bază. Nu-i potrivit nici că
auz ar fi, dimpotrivă, o inovaţie dialectală în cadrul daco-românei, deoarece
această formă ar lipsi, chipurile, celorlalte dialecte de bază şi ar fi cunoscută
chiar majorităţii dacoromânei.
Mult mai firesc ar fi să se spună: alături de forma veche, regulată, de
auz, păstrată şi astăzi dialectal, fiind mai răspîndită pe vremuri, apărea deja
în limba română primitivă forma nouă, analoagă, aud. Aceasta a înlocuit
tot mai mult forma veche, dar nu izbutise însă să o înfrîngă în întregime, cînd
limba română primitivă s-a scindat în grupurile dialectale de azi. Disputa
continuă în unele dialecte. Rezultatul a fost impunerea absolută a formei aud
în dauna lui auz în aromână, meglenită şi în istroromână. în dacoromână
formele mai vechi erau mai rezistente.
Acest mod de a gîndi, dovedit de întreaga situaţie, este atît de simplu,
încît numai o idee preconcepută 1-a putut împiedica. Aceasta din urmă constă
în a lega prea uşor noţiunea de limbă primitivă de cea a unităţii lingvistice,
a inexistenţei oricărui dialect. Căci doar la un om care concepe româna pri-
mitivă ca fiind lipsită de dialecte este posibilă concluzia că: auz trebuie să
fie o inovaţie dialectală tîrzie, în ciuda latinescului AUDIO, deoarece în
româna primitivă ar fi existat aud.
Este vorba aici de o greşeală de principiu întîlnită des şi în special acolo
unde se vorbeşte de româna primitivă. Concordanţele mari care există între
cele patru dialecte de bază au avut drept consecinţă că din ele s-a reconstruit
o limbă primitivă fără dialecte. î n acelaşi timp, s-a acordat o atenţie prea
64 SEXTII. PUŞCARIU

mică deosebirilor reale între dialectele izolate. Nu mă refer aici la deosebirile

care cu uşurinţă se pot explica prin evoluţia ulterioară firească a limbii sau
ca fiind inovaţii şi împrumuturi tîrzii apărute în fiecare dialect în parte după
scindarea lor. Am în vedere aici deosebirile existente deja în timpul românei
primitive. Este un fapt cunoscut că asemănarea între diferitele lucruri de obicei
este mai bătătoare la ochi decît deosebirile. Dacă am găsit la doi oameni
asemănări care lasă să se întrevadă înrudirea între ei, atunci la fiecare întîlnire
nouă cu cele două persoane vom descoperi tot mai multe asemănări şi în acelaşi
timp vom uita prea repede ceea ce îi deosebeşte. Astfel s-a întîmplat în bună
parte cu cercetătorii dialectelor române.
Dar „experienţa ne învaţă că nu există limbi absolut fără dialecte. î n
fond, limba fiecărui individ diferă de cea a altuia prin pronunţarea sunetelor,
prin selecţia cuvintelor, prin forma propoziţiilor etc. Şi aceste deosebiri cresc
de regulă imediat ce creşte teritoriul lingvistic... Nu s-a îndoit în cele din urmă
nimeni că deja în limba indoeuropeană primitivă ar fi existat deosebiri dia-
lectale. S-a crezut chiar că ele ar fi putut fi dovedite... Dacă însă trebuie să
atribuim deja limbii primitive deosebiri dialectale, atunci . i s-a luat singura
trăsătură, prin care ea se diferenţia în principiu de perioada ulterioâră a scin-
dării lingvistice: unitatea totală..."
N-am evitat să dau acest citat amplu din cartea lui Kretschmer Ein-
leitung in die Geschichte der griechiscken Sprache (p. 9 şi urm.). î n ea sînt incluse
doar lucruri fireşti, dar de obicei chiar cel mai natural lucru este trecut cu
vederea. Că Weigand concepe corect româna primitivă rezultă deja din urmă-
torul pasaj (Jahresbericht, III, 140): „După cît cunoaştem dialectele, nu mai
este o ipoteză dacă susţinem că toate dialectele au format vreodată o unitate
pe care o denumim româna primitivă. î n ea este posibil să fi existat deja
deosebiri dialectale, indicate chiar de unele urme; dar toate dialectele sînt
legate între ele prin fonetică, flexiune, formarea cuvintelor, sintaxă.
Deşi teoretic diferenţele dialectale din româna primitivă sînt necuno-
scute, în practică li se acordă o atenţie mult prea redusă. Pe baza unităţii
teritoriale, se înclină pe deasupra să se decidă şi pentru o unitate lingvistică.
Deja cuvîntul primitiv este menit să ducă la concepţii eronate. De
obicei evoluţia unei limbi este concepută a fi încadrată într-un con, la baza
căruia ne-am afla noi. Sîntem înclinaţi să ne închipuim limba cu atît mai
unitară cu cît o urmărim într-un stadiu mai vechi.
Cît timp numai s-a căutat zădarnic în lingvistica indoeuropeană o
P a tj"ie primitivă, redusă ca mărime ? Şi nu există oare oameni care încă şi
astăzi caută, de ex., „leagănul" semitei în regiunile izvoarelor Eufratului şi
Tigrului ? Imediat după săvîrşirea primei greşeli principale, urmează o a doua :
dacă limba primitivă este imaginată a fi unitară, este firesc ca şi răspîndirea
ei geografică să fie redusă. Aceasta în urma constatării că într-un teritoriu
lingvistic mai întins condiţiile pentru apariţia dialectelor sînt mai favorabile.
într-adevăr vom întîlni, de aceea, la cei mai mulţi cercetători care s-au
ocupat cu româna primitivă, încercarea de a localiza într-un spaţiu restrîns
dm punct de vedere teritorial „leagănul" românilor. De aici cercetătorii îşi
imaginează răspîndirea românei prin emigrare. Vom insista mai tîrziu asupra
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 65

acestui punct. Drept dovadă însă vom cita aici părerea unui tînăr savant:
„Tout en admettant en partie la théorie de Rosier sur la naissance du roumain
dans la Péninsule Balkanique, l'état actuel de la philologie roumaine ne nous
permet pas de fixer les régions où le latin balkanique se transforma en roumain.
Rosier croyait que c'est en Thessalie, en Epire, en Macédoine et en Illyrie
qu'il fallait chercher l'origine du roumain ; pour les philologues d'aujourdhui
il n'y a que deux régions où le roumain et la nation roumaine purent naître:
en Mésie (Bulgarie) et nottament dans les Balkans, et en Illyrie. Pour ces
deux régions parlent aussi les noms de localité d'origine romane ou roumaine" 1
(Dr. Th. Capidan : Réponse critique au Dictionnaire d'étymologie koutzo-valaque
de Constantin Nicolaïdi, Salonique, 1909, p. 11—12).
O limbă poate, fireşte, să pornească de la un teritoriu mic cucerind
cercuri tot mai largi pînă ce ajunge la o extindere foarte mare. Avem destule
exemple în acest sens, unul clasic fiind chiar limba latină. Dar acest lucru
nu trebuie să se fi întîmplat pretutindeni. Să ne gîndim doar la limbile care au
fost înlăturate de către latină ajungîndu-se astfel la exemplul opus. Dacă
acum am şti din istorie că românii ar fi năvălit în evul mediu timpuriu în mase
mari spre actualele lor locuri de viaţă sau dacă am avea atestări istorice că
românii au fost un popor de cuceritori asemenea latinilor, care au subjugat
popoarele vecine, silindu-le să folosească limba lor, atunci într-adevăr ar
trebui să căutăm un astfel de „leagăn" al lor. Dar pentru toate acestea nu
există nici cea mai mică dovadă. Ştim, dimpotrivă, foarte bine din istorie
că în estul european al Imperiului Roman marea distanţă de la Marea Adria-
tică pînă la Marea Neagră pe ambele maluri ale Savei şi Dunării era locuită
în primele secole ale erei noastre de o populaţie care vorbea latina, care se
întindea pe alocuri departe spre nord şi spre sud. Astăzi mai vorbesc doar
românii, în întreg estul Europei (cu excepţia oraşelor dalmatine), limba ro-
manică pe vremuri atît de răspîndită aici. Ştim că aceşti români nu s-au
extins nici în evul mediu atît de mult spre est cum este cazul astăzi. Compara-
tiv JCU fosta limbă romanică de est, limba română apare ca o limbă care a
pierdut din extindere. Acesta este un fenomen firesc dacă se are în vedere
că românii de est nu erau un popor de cuceritori, ci cuceriţi de alţii.
Stabilirea unei „obîrşii" a românilor nu este aşadar o cerinţă istorică.
Ea a rezultat numai ca o necesitate din limba lor, deoarece româna primitivă
ar fi fost o astfel de limbă unitară, încît ar fi cu neputinţă ca ea să se fi putut
forma pe un teritoriu atît de întins, cum este cel dat de actualele provincii
româneşti (chiar dacă excludem aici regiunile estice romanizate, după cum
ştim, abia mai tîrziu).

1
Admiţînd chiar în parte teoria lui Rosier asupra naşterii limbii române în Peninsula
Balcanică, starea actuală a filologiei române nu ne permite să fixăm regiunile în care latina
balcanică s-a transformat în română. Rosier credea că originea limbii române trebuie căutată
în Thesalia, Epir, în Macedonia şi în Iliria ; pentru filologii de azi nu există decît două regiuni
în care au p u t u t să se nască limba şi poporul român: în Moesia (Bulgaria) şi mai ales în Balcani
şi în Iliria. în sprijinul acestor două regiuni vorbesc şi numele de localităţi de origine latină sau
română.
66 S E X T I I . PUŞCARIU

Urmărind verbele iotacizate, am constatat că în privinţa acestui fenomen

româna primitivă trebuie să fi avut nuanţe dialectale, deoarece prezintă două
forme. înainte de a porni la noi discuţii avem să mai arătăm astfel de dife-
renţieri în cadrul românei primitive.

4. Corespunzător cu legile fonetice, imperfectul latin LAUDABAM,

-AS, -AT, -AMUS, -ATIS, -ANT ar trebui să fie în limba română 1, 2, 3, 6
lăudă, 4 lăudam (u J, 5 lăudat (i). E lesne de înţeles că aici au avut loc schim-
bări. în limba scrisă de azi există formele: lăudam, lăudai, lăudă, lăudam,
lăudaţi, lăudau. Evident că formele noi nu au apărut pe cale fonetică, ci s-au
format după exemplul altor forme verbale. Nici nu este prea greu de găsit
pe ce anume se sprijină analogia. Trebuie comparat doar prezentul şi imper-
fectul de la habere:
am : aveam
ai : aveai
a : aveă
am : aveam
aţi : aveaţi
au : aveau
Nu mai avem nici o urmă de la forma mai veche a pers. II singular:
* aveă. Ea s-a orientat cel mai devreme după forma prezentului ai. Pentru
pers. a I l l - a pl. pînă şi astăzi mai există în aromână, meglenită, istroromână
şi majoritatea dacoromânei aveă ca fiind singura care se întrebuinţează.
Numai într-o zonă mică a ajuns să fie după exemplul lui au : aveau. Limba
scrisă şi gramaticile pentru şcoală care doresc o delimitare severă între pers.
a IlI-a sing. şi a IlI-a plural, le ajută abia azi să se impună (desigur numai
în cazurile, în care pers. a IlI-a plural iese clar în evidenţă. Căci chiar şi
limba scrisă foloseşte doar îl chemă loan şi nu îl chemau loan cum ne-am aştepta
din punct de vedere gramatical, subiectul fiind „oamenii").
Pers. I sing. trebuie remarcată în mod special. Noi întîlnim aveam,
laudam etc. astăzi în toate cele patru dialecte de bază. Faptul constituie o
dovadă că această inovaţie aparţine deja românei primitive. Altfel n-am
putea concepe uşor ca ea să se fi format identic în fiecare dialect în parte
după scindarea acestora. Cum am fost nevoiţi să presupunem pentru aud
ca el făcea parte din româna primitivă, nereuşind să se impună pretutindeni,
astfel trebuie să facem şi în cazul lui lăudam, aveam. Căci în cadrul daco-
românei există subdialecte care păstrează vechile forme de aveă, lăudă.
Astăzi aceste forme sînt atestate realmente numai pentru satul Borgo-Mareseni
in nord-estul Transilvaniei (Jahresbericht, VI, 37). Dar pînă la mijlocul
secolului al XVII-lea forma veche fără -m era un fenomen general în docu-
mentele limbii române vechi, care au apărut în Transilvania, în nordul Mure-
şului (vezi Cipariu, Principia, 150).
Avem de a face deci cu un al doilea caz din care se putea vedea că o
inovaţie a romanei primitive nu s-a impus peste tot în cadrul acestei limbi
ci exista numai dialectal în româna primitivă
 ASUPRA RECONSTRUCŢIEI ROMÂNEI PRIMITIVE 67

Adnotare: Privitor la istroromână, care, după cum se ştie, nu mai păs-

trează imperfectul, vechea formă cu -m este atestată doar prin exemple ca
cuvintavéiam, veriv ¿iam, veriïam ş.a.
Pentru apariţia pers. a Il-a sing. am încercat să explic interpretarea
dată mai sus în Convorbiri literare, 1905, p. 62—63. Mă abat astfel puţin
de la explicaţie cu Rom. Gramm. I, § 309. După ceea ce scrie în Rom. Gramm.
II, § 238 şi 256, devine evident incontestabil că pers. I sing. nu s-a orientat
d u p ă pers. I pl., aşa cum voia Miklosich (Lautgruppen, § 21) şi astăzi încă
Tiktin (Rumănisches Elementarbuch), ci a primit pe -m după exemplul lui
am. Trebuie să avem în vedere că acest am foloseşte în acelaşi timp la for-
marea unei modalităţi de trecut. După lăudat-am putea deci să se formeze
foarte uşor un lăudam. Oricum, probabil am însuşi a înlăturat iniţial pe * aib
al verbului pregnant şi abia ulterior * ai al verbului auxiliar, căci acesta
( < * HAYO = habeo) putea să mai producă un * VOYO ( = voleo) (cfr.
Bartoli, Das Dalmatische, II, 397).

5. Un caz asemănător oferă trecerea lui a în ă la formarea pluralului

în i la feminine. Astăzi această trecere este o regulă pentru aromână, megle-
nită, dacoromână (într-o măsură mai redusă). Dimpotrivă, istroromâna nu
cunoaşte acest fenomen, iar forme ca cetăţi, adunari etc. (azi: cetăţi, adunări
etc.) se găsesc în româna veche pînă în sec. al XVIII-lea (vezi Cipariu,
Principia, 122 urm.). încă nu ştim cum s-a format acest ă. Apariţia sa e atît
de remarcabilă, încît este greu de presupus că această inovaţie să se fi format
de sine stătător în fiecare dialect după despărţirea acestora. Trebuie să pre-
supunem că aceste plurale vechi (adunari etc.J au început deja în româna
primitivă să fie înlăturate prin noile forme de adunări etc. Aceste inovaţii,
probabil dialectale, nu s-au impus încă în româna primitivă, cel puţin în acele
părţi din care provine o mare parte a dacoromânei şi a istroromânei.
Adnotare-. Pe cînd în aromână şi în meglenită toate femininele care au pluralul
în -i cunosc acest umlaut, adică atît cuvinte ca văti „vaci" cît şi proparoxi-
tonele lăcrini „lacrimi" şi toate pluralele în -uri: cărnuri „feluri de carne",
chiar şi adjectivele ca mări „mari" (fem.) existînd aşa, în dacoromână întîlnim
numai vaci, fragi şi mari (adjectiv fem., în opoziţie cu mări). Uzul oscilează
încă la cuvinte ca lacrimi şi lăcrimi, vrăbii şi vrăbii, laturi şi lături. Din păcate,
în lipsa unor lucrări anterioare, nu se poate stabili precis răspîndirea geo-
grafică şi cea în timp a vechilor forme în -a în limba română veche. Vreau
să atrag doar atenţia asupra a două lucruri: 1) Formele cu umlaut apar deja
în cele mai vechi texte care provin din regiunile dacoromâne de sud. Astfel,
de ex., Molitvelnicul lui Coresi nu conţine nici o formă în -a, ci numai derep-
tăţile, cărţile şi scăldăriei 1 (Prinos Sturdza, pag. 255, 257, 263 ) . De asemenea
se întîlneşte numai creştinătăţiei în şi mai vechea întrebare creştinească (Cuvinte
din bătrîni, II, 100). Cu două secole mai tîrziu întîlnim încă în nordul terito-
riului forme fără schimbare a vocalei, o dovadă că inovaţia s-a impus de la
sud spre nord evoluîncl destul de încet. 2) în nord, schimbarea vocalei are
1
Genitiv-dativul singular corespunde cu nominativul şi acuzativul.

7 — Cercetări si studii — c. 339

 SEXTII. PUŞCARIU
68

loc iniţial la cuvinte în care a este urmat de r. Astfel găsim cărări, ţări
(genitiv), cărţile (dar carte la genitiv) într-un document din Bucovina de la
începutul secolului al XVII-lea (Iorga, Documentele Bistriţei, I, pag. 8—11).
De asemenea, întîlnim şi la moldoveni: Dosoftei (Viaţa sfinţilor, din anii
1682 1686 ) scări, însă numai găuri, vrăbii, curabii, săbii (Jahresbericht,
V 73) şi la Varlaam (Cazania, din anul 1643) rănile (v. 101/1 etc.), săbiile
(212/12), pacei (93/19), laturi (122/4), dar şi părţi (45/10 etc.), cărţi (134/14),
falei (II, 50) (în Biblia de la Bucureşti, apărută aproape simultan în anul 1688:
fălcile, 139) însă numai dezmierdările (v. 330/11), mîncări (226/7 etc).
Acest ultim motiv întăreşte presupunerea că această schimbare de la
a la « a apărut iniţial în cadrul numărului mare de substantive feminine
terminate în -are (aici se includ toate infinitivele substantivizate, toate deri-
vările în -A LI S şi multe cuvinte în care acest grup fonetic face parte din
rădăcină). Nu esté exclus să avem a face aici cu o regulă fonetică. î n acest
caz, pluralele ca aurari etc. ar fi „excepţiile" care s-ar putea explica uşor ca
fiind influenţate de forma de singular. Vreau să amintesc acest lucru doar
ca pe o posibilitate care ar merita să fie urmărită. Există multe fapte care
susţin aceasta. Astfel întîlnim arom. mări ca un plural feminin al adjectivului
mare (forma dacoromână mari ar fi în acest caz o analogie) sau „excepţiile
dacoromâne mădulări, călări, buzunări (pluralul masculinelor: mădular,
călar(e), buzunar), apoi formele verbale ca sări, spării (de la sar, spariu)
şi mai ales derivatele în ea, mai precis în -ia 1 un sufix cu care se formează
nume proprii (porecle), de ex. Secăria, Purcăria de la secară şi purear (la
Căldăria am putea să ne gîndim în cel mai bun caz la căldări).
Oricum, explicaţia lui Tiktin (Rumănisches Elementarbuch, pag. 27),
potrivit căreia ar exista o analogie după cuvinte ca sară -sări, pradă-prăzi
etc. este cu atît mai puţin reală, cu cît în aromână, meglenită şi o parte a
dacoromânei există seară-seri. Pe de altă parte, pradă-prăzi este atît de izolat
şi de neregulat (vezi Convorbiri literare, X X X I X , 323), încît e imposibil
ca el să constituie punctul de plecare pentru un fenomen atît de răspîndit,
ba dimpotrivă, el însuşi mai necesită o explicaţie.
6. Se mai pot cita şi alte cazuri din toate domeniile gramaticii. Amin-
tesc aici numai tratarea grupului de sunete TÉ şi TÏ, care dau în aromână
ţă şi ţî, în meglenită ţo ( < ţă, ţî) şi apar asemănător în ceea mai mare parte
a dacoromânei ca ţă, ţî, atît timp cît restul are formele de ţe, ţi (vezi Weigand,
Übersichtskarte, 14) la fel ca şi istroromâna. Mai remarc rezultatele de la
re, /Î' 2 care apar ca ră în aromână (respectiv ra), ca ro în meglenită ( < ră,
rî, respectiv ra), ca ră în istroromână (respectiv ăr, ra) şi la fel în cea mai
1
Că în acest sufix este vorba de in -i iniţial şi nu de un -e se poate vedea prin lipsa unei
transformări de la e > i al unui o premergător (şi e), vezi floarea comparativ cu numele propriu
FLOREA. Foarte instructiv este Costea, care se bazează pe Costi (forma prescurtată a lui Con-
stantin) .
2
R care şi astăzi încă în aromână şi în unele locuri din Ţara Oaşului se deosebeşte de r
din pronunţare şi care în româna veche e scris deseori cu doi de r (pp) provine de la : 1) lat. rr ;
2) lat şi slav. r iniţial ; 3) în aromână (dialectal) din grupurile rn şi rl. Vezi mai amănunţit Conv.
lit., X X X I X , 315 — 321 şi Weigand, Linguistischer Atlas, Introducere, rubrica 5.
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 69

mare parte a teritoriului dacoromân, de ex. dacorom. rău < REUS, rece,
race < RECE (N JS, rîd < RIDEO, rîm < RIMO (R ), rînă < * RENA,
rîpă < RIPA, rîu < RIVUS, urăsc < HORRESCO, urî < * HORRIRE
etc." arom. arău, arate, arîd, arîm, arîpă, arîu aurăscu, urut (< urît), la fel
cară < CARNEM etc., dziniră < dzinir'le (< * GENERUM — (LLUM) :
meglen. rçu, raţi, rçd, rçm, rçpã, rçn, urçt etc., istrorom, raţe, ărdu, ărpă etc.
Cele mai vechi texte dacoromâne cum ar fi Codicele Voroneţean cunosc numai
formele în re, ri (de ex. reu— 124/8 etc., risulu— 129/4, revnitoriu — 37/10,
curere — 33/9, chiar şi Rimu — 7/8 etc., Rimleanu — 44/5 etc., alături de
curundu — 42/2 care iese în evidenţă etc. 1 ). La fel se întîmplă în Psaltirea
Hurmuzachi (G. Giuglea, Cercetări lexicografice, I, Buc., 1909, p. 26) ş.a.
Din păcate, din cercetările dialectale ale lui Weigand nu reiese dacă şi astăzi
se păstrează această pronunţie veche, deoarece printre cuvintele sale normale
nu se găseşte nici unul pentru re şi acolo unde şi astăzi în unele sate din
Banatul de nord se spune rid (riu, urit, rimă, rind) aproape peste tot şi
grîu devine gr iu (vezi Jahresbericht, III, 211; IV, 257, 277).
Adnotare. î n faţa acestor cazuri se va conchide cu şi mai mult scepti-
cism asupra unităţii românei primitive. Trecerea lui e + n sau m la i ţine
desigur pînă în timpul românei primitive, deoarece există în toate dialectele.
Dacă însă româna veche mai scria destul de consecvent în urma labialelor e
(mene, împenge etc.), atunci în aceasta nu vom putea vedea altceva decît
rămăşiţele unei deosebiri dialectale existente deja în româna primitivă însăşi
(în ciuda expunerilor lui Byhan în Jahresbericht, III, 14—19). La scindarea
dialectelor existau încă regiuni care au menţinut vechiul e cel puţin în urma
labialelor, în contrast cu celelalte regiuni care l-au transformat în i. Acest e
s-a mai păstrat apoi dialectal în dacoromână pînă în sec. al XVII-lea şi mai
continuă poate şi astăzi (vezi Jahresbericht, IV, 284), fiind înlăturat însă
tot mai mult de acest i din celelalte regiuni.
7. Două cazuri de concordanţe între unele dintre dialectele de bază
cu o parte a dacoromânei merită o atenţie deosebită. Cu atît mai mult cu
cît ele au constituit prilejul pentru a elabora teorii în „problema română",
care nu pot fi trecute aici cu vederea.
Este, în primul rînd, transformarea şirului de labiale înaintea lui i
(condiţionat) şi è accentuat (condiţionat şi de astă dată) şi i (şi -es -is al fle-
xiunii) în dentale muiate sau palatale. Această trecere fără doar şi poate
este foarte veche, ea conducîndu-se spre acele timpuri cînd dacoromâna şi
aromâna nu erau încă divizate. Presupunerea unei evoluţii speciale în fiecare
din aceste două dialecte, aşa cum a exprimat-o de ex. Byhan (Jahresbericht,
III, 18) este în sine foarte puţin probabilă. Este vorba doar de o schimbare
fonetică foarte originală şi exceptînd pe mi > (m)n abia că găseşte o analogie
într-o altă limbă.
1
Asemenea pentru re- neaccentuat: revnitoriu (37/10). Dacă însă alături de respensu
(155/1) mai apare şi răspunsul (12/4) şi se pune consecvent răspundu, răsaru, atunci aici e vorba
de o adaptare la verbele de tipul răsipi etc. al căror prefix este slavul răz. Interesant este şi
cuvîntul rebda (reabdă — 111/14, rebdaţi — 149/7 etc.) care dovedeşte că în dacoromână rabd,
în arom. aravdu, a se sprijină pe e.
 SEXTII.PUŞCARIU
70

. La aromâni această trecere s-a efectuat şi noi avem peste tot k', g,
h' y fi în locul vechilor p, b, / , v, m. Cîteva exemple vor fi suficiente:
RAPIO > arak'u, PECTINO > k'aptin, PËCTUS > k'ept, PËDICA >
k'adică PËREO > k'er, PlNUS >k'in, SPlNUS >sk'in, LUPT > luk
BËNE > gine, ALBI >alg ; FËRRUM >h'er, FËRVO >h'erbu, FICUS
> h'ic FI LU M > h'ir : VËNIO > yin; * VES PIS > y aspe, VI NOM >
rin, ViSUM >yis; MÉDIUS >nedzu, MÉUS >anéu, MILLA > nil'ie,
DORMIRE > durni etc.
Meglenitii au efectuat doar trecerea de l a / > i (dmtr-un h' mai vechi)
FËRUM > ier, FÉ B RA RI US >ierar, FËIiV(E)0 > ierb, FlCUS > ic
(din * iic), 'FlLIUS > il'u, FlLÛM >ir, FlRE >ire. S-a păstrat însă
b: * ALBIRE > albire, * ALBINA > albină, * VËRRO >zb(i)er, BËNE
>bini La p observăm această trecere doar înaintea lui y şi e, dar formele
diferă de la caz la caz: * PÉCTINEM >k'aptine, PËCTINO > k'aptin,
PËCTUS > k'ept, * PËDINUS > k'edin, APPROPIO >prok'u] dimpo-
trivă, PËDICA > pçdicã, PËRGO >per, PËRDO >perd, * PlCCO >pic,
PlNUS > pin, RA PIRE > răpire, PIS S > piş, S Pi CA >spic,SPlNUS >
spin, picior. De asemenea la v există oscilare între 'g (din v) şi v: VËRMIS >
gărni, VËSPIS > gaspi, VIOLA > goară, VlVUS > giu (şi.gaţă „viaţă"),
VlCIUS >yipti n opoziţie cu VÉN IO >vin, VlNUM >vin, VINE A >vină,
VlSUM >vis, VITA > vită (de asemenea viţol „viţel") VlTEA > viţă, în
sfîrşit, în cadrul lui m întîlmim evoluţia dublă de mni şi ni, n alături de forma
veche m. Acestea se întîmplă deseori în cadrul aceluiaşi cuvînt. MËRGO > mierg
şi nerg ; MËRCURII > (m)niercuri, * MÊLE > (m)niari, MËRULA >
mnigrlă, MËUS ~>meu, MÉDIUS > (m)niez, (plus mniazăţi, mejluc),
MlC >_mic, MlCULA > (m)niaură MlLIA >mil'ă, MlRO >mhiir,
DORMI RE >durmire (germi, blastimi etc.).
Cît priveşte istroromâna aici siruî labialelor s-a menţinut PERDO >
pl'-erd, PlSS >pis, pitor, * ALBINA > albirç, BËNE > bire, FERRUM >
fl'er (FIC ATUM > ficat), FlLIUS >fil\ FlRE >fi, VÉN IO > vim,
VÉRMIS > 1'erm, {<vl'erm). VlNUM >vir, VlVUS >viu, VICTUM>
vipt, VISUM >vis (VITELLUS > viţel) ; MÊLE > ml'are, MËRULA >
merle, MËUS >meu, MÉDIUS >mie'z (mezloc), MlC >mic, MlLIA >
mil'e, DORMIRE >durmi, VERMIS >l'erm. Numai în trei cazuri avem
excepţii şi anume în kl'ept < PËCTUS, tsăptir < PÉCTINEM şi în
mn-a, mn-e < MI HA (BE)T, MI EST. Cît priveşte ultimul caz, el trebuie
exclus de la bun început, căci aici nu avem de a face cu evoluţia din româna
comună mi >n, ci cu un proces specific istroromânei. în acest dialect, în
grupul de sunete: consoană + i se intercalează, după modelul croat, un V
(vezi pl'erd < pierd, fl'er < fier, ml'are < miare etc.) După această regulă
ne-am aştepta la un * ml'-a, * ml'e. Dar asimilarea lui l' la nazala anterioară
a putut să aibă loc cu atît ma i uşor, cu cît astfel se. preîntîmpina o confuzie
cu persoana a treia a pronumelui (l'-a, l'-e, vezi şi slav. zemia > bulg. veche
zeml'a > bulg. nouă zemna) şi la persoana a doua lui tsi-a, tsi-e, cum era
de aşteptat. Dar şi celelalte două cuvinte nu prea sînt indicate pentru a fi
citate drept dovadă pentru existenţa unui k' > p în istroromână, deoarece
A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E 71

ele prezintă grupul de sunete P-CT şi probabil nu e o întîmplare faptul că

numai ele prezintă un k\ Ar fi putut să aibă loc o metateză * KEPTU,
* KEPTINE în două perioade care s-au comportat deosebit în acceptarea
acestui grup de sunete (în primul rînd * K E P T I N E > tsăptir ca şi KENA >
tsirç; apoi * KEKTU > kicptu > kl'ept) ; mai probabilă îmi pare apariţia
unei asimilări * KEKTINE, * KEKTU care ar prezenta în multe privinţe
o paralelă la explicaţia franc, chétif < CAPTIVUS dată de Herzog (Litera-
turblatt f . germ. rom. Phil. 1902, pag. 125).
Cît priveşte, în sfîrşit, dacoromâna, noi sîntem acum bine informaţi,
datorită cercetărilor dialectale ale lui Weigand (vezi Übersichtskarte 6—8 al
lui Linguistischer Atlas), că labialele păstrate se mai pot întîlni doar în Banat
si în regiunile învecinate: Oltenia, Ardealul de vest şi în parte în teritoriul
maghiar între Carpaţi şi Tisa. î n acelaşi timp, în rest găsim numai: k', g ,
h', y, n sau t' respectiv ts', d', respectiv iz, s, respectiv s (s, s), g (d', iz) res-
pectiv z (z, z, z) cu y derivat din ele sau dispărut (şi înlocuirea lui printr-o
aspirată). î n afara acestor sunete în regiunile mărginaşe sînt întîlnite forme
de tranziţie: pk' (pt', pts), bg (hi', biz'J.fh' ( f k ' , f t ' , respectiv sk', sj), vy,
mn. Limitele sunetelor izolate nu Coincid între ele. Cel mai departe se întinde
teritoriul cu p păstrat, ceva mai mic este cel a lui / curat, cu mult mai redus
este cel al lui m netransformat şi încă mai redus este cel în care p s-a men-
ţinut (o hartă generală pentru b lipseşte). Chiar şi în cadrul acestor limite
nu toa ie cuvintele care intră în discuţie participă în egală măsură la transfor-
mări, astfel încît, într-un teritoriu destul de întins al Munteniei, cuvîntul
piatră îşi păstrează vechea formă, cît timp noua pronunţare s-a impus în
cazul lui k'ept.
Este de remarcat că în limba română veche nu se găseşte mult timp
nici o urmă de palatale. Abia la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul
celui de al XVIII-lea apare sporadic un h alături de / î n documente (la verbul
„a fi", Hurmuzaki-Iorga, X I , 349—369; Iorga: Documentele româneşti din
arhivele Bistriţei I, 8). După cîteva decenii, acest fenomen va apare frecvent
şi la scriitorii moldoveni. Mai rar se întîlnesc celelalte sunete. Poate există
un caz de bi > gi în cuvîntul ghirăi (= birăi „a fi birău") într-un document
particular din anul 1593 (Hurmuzaki-Iorga, X I , 342). Hasdeu (Etymo-
logicum, 2231, urm.) atestă un A'iînloc de pi dintr-un document tot moldo-
venesc din anul 1644 şi citează un pasaj din Cantemir care specifică că pro-
nunţia cu k, g, h, y, n ar fi, la începutul secolului al XVIII-lea şi la sfîrşitul'
secolului al XVII-lea, forme dialectale în Moldova. Trebuie să presupunem,
că labialele păstrate au cuprins o sferă mult mai maré a teritoriului daco-
român în secolele anterioare. înlocuirea lor e vizibilă încă şi astăzi în ciuda
influenţei limbii literare. Cel mai bine poate fi observată aceasta în cadrul
formelor de trecere şi a înlocuirii imperfecte a unui k' în cuvinte ca piatră,¡
piept. Nu trebuie să credem însă că palatalele apar abia în secolul al XVI-lea
deoarece nu pot fi atestate. Dacă textele române vechi prezintă u n şir intact
de labiale, acest lucru se datorează în mare parte tradiţiei literare. Ştim
astăzi bine (Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor, Bucureşti, 1904,.
p. 15 şi urm.) că românii au început în secolul al XV-lea, sub influenţa
 72 SEXTII. PUŞCARIU

mişcării husite, să folosească în biserică limba lor în locul celei slave şi să

traducă Biblia în româneşte. Influenţa acestor scrisori era mai mare decît
se presupune de obicei şi prin ele a apărut o tradiţie literară. Primele traduceri
ale Bibliei trebuie să fie apărut într-o regiune unde labialele erau păstrate încă.
Altfel primele încercări de scriere ar fi folosit desigur după limba populară
kept în loc de piept. Şi alţi indici, din care unii vor mai fi remarcaţi mai jos,
pledează pentru presupunerea că aceste documente trebuie localizate într-o
regiune aflată în nord-vestul teritoriului dacoromân, aproximativ în regiunea
Crişului repede, unde astăzi nu se mai spune piept, dar se foloseşte vin şi fier.
Oricum ne surprinde faptul că găsim chiar şi în documente particulare atît
de tîrziu şi de izolat palatalele intacte.

Adnotare. Existenţa palatalelor numai în cazul cuvintelor pentru

„piept" şi „pieptene" în istroromână 1-a determinat pe Hasdeu, care chiar
şi în greşelile sale rămîne instructiv (vezi a. 1) să creadă că a găsit aici un
suport pentru ipoteza sa, potrivit căreia această trecere în limbajul uzual
s-ar datora „influenţei feminine". El credea că p > k' ar fi un rest a limbii
dace primitive, impunîndu-se prin femeile dace căsătorite cu romani. Desigur
nu a reuşit să demonstreze o astfel de trecere în cadrul limbii dace. Alături
de alte argumente potrivnice se adaugă şi faptul că această trecere nu este
un fenomen din cele mai vechi. El este, de exemplu, mai recent decît trecerea
Iv, rv >lb, rb care în parte aparţine românei primitive, căci avem ALVÎNA
albină >algină, CORVl > corbi >corg, FERVI S > fierbi >hérg. De ase-
menea este mai recent decît amuţirea intervocalicului v (b ) : HIBÉRNA >
iarnă, LIBËRTO > iert şi decît trecerea de la bi >ib:* CUBIUM > cuib etc.
Dar cu asta se şi epuizează tot ceea ce putem spune despre vîrsta si
extinderea geografică a acestei schimbări. Neologismele nu ne deschid în
acest caz nici o perspectivă nouă. Faptul că această trecere se întîlneşte şi
la împrumuturi mai recente ar putea fi explicat prin vîrsta redusă a acestui
proces. Dar această interpretare nu trebuie să fie acceptată numaidecît,
deoarece schimbarea fonetică joacă un mare rol în cadrul flexiunii (lup—
luk , dorm —dorn etc.). Procesul nu este încheiat deci nici astăzi astfel încît
împrumuturile mai recente au putut participa la el. Întîi în formele flexio-
nare (scump — scunk' ), apoi şi în altă parte (se poate auzi chiar şi UlozoH
ca plural pentru neologismul filozof). Pe baza cuvintelor izolate nici nu putem
conchide prea mult. Cuvîntul frînghie < FIMBRIA — unul din putinele
care a fost mclus în limba scrisă cu forma sa dialectală — s-a mentiniit ca
jrembia m Morena. Acest lucru era de aşteptat, deoarece nordul teritoriului
dacoroman se dovedeşte şi prin alte semne a fi păstrătorul labialelor. î n
cuvîntul frimbie se păstrează vechea formă din Banat unde labialele se menţin
curate (Zanne, Proverbe III, 152; Marian, Naşterea, 38; Lexiconul de la Buda
etc ; poate inca şi la Dosoftei, Psaltirea, 150). Cuvîntul movilă provine pro-
w , a ( s l a v - v e c h e m°gylo, bulg. mogilü, rus. mogila, rusa veche
1
- T " ^ Polon, mogila). El este privit a fi o expulzare extremă a formei
pastrata m parte dialectal: moghilă (vezi Densusianu, Histoire de la langue
roumaine, 1, 276). Deoarece însă teritoriul lui g (pentru p) este foarte mic
 . A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE
73

(vezi Weigand, Ü bersichtskarte nr. 8, desemnată cu galben) şi deoarece forma

movilă e răspîndită şi acolo unde se spune vin sau yin, această explicaţie
probabil că este eronată (ne-am aştepta mai uşor la expulzare extremă
* mobilă). Se pare că şi aici avem de a face cu trecerea cunoscută şi în alte
locuri a lui g >v sau şi mai probabil h > v, deoarece cuvîntul ca nume propriu
are în perioada apariţiei sale forma malorusească MOHILA (Hurmuzaki—
Iorga, XI, 317, într-un document din anul 1593. Cuvîntul slav nu e suficient
de clar din punct de vedere etimologic, vezi Ç. Meyer, Ety mol. Wórtcrbach
der alb. Sprache. 118—119). O explicaţie ar prezenta mai uşor cuvîntul
AGNËLLUS > miel, dar din păcate nu posedăm nici un cuvînt cu o construcţie
asemănătoare în limba română care ar constitui un . criteriu ds control
Corespunzător lui LIGNUM, SIGNUM, PUGNUS, COGNATUS >lemn,
semn, pumn, cumnat, pe de o parte, şi * ANÊLLUS „nel" > inel, pe de altă
parte, ne-am aştepta la un * (a)mnel. Dar formele de azi ale cuvîntului pre-
zintă acelaşi rezultat ca şi * MÊLE: dacorom. miel : miere (mnel : mhere\
nel — nere), arom. nel: nare (la Olimp niel:niere) meglen. mniel : mrţiari
(j}iel : %iari), istrorom.ml'e (din ml'el) : ml'âre, ca şi cum cuvîntul * AGNËL-
LUS ar sta la baza cuvîntului românesc (o încrucişare cu AGMEN „gloată,
turmă e greu de presupus). Aceasta s-ar fi putut întîmpla trecînd prin * au-
mlllu la * (a)mêllu (vezi Zeitschr. f . rom. Phil. X X X I I I , '233). î n orice; caz-
este exclus să deducem forma miel dintr-un mai vechi mñel sau nel. ca aju-
torul sincopării lui g, deoarece miel se spune şi în Banat unde nu e posibilă
nici dispariţia lui n, nici sincoparea. Derivatele ne arată şi ele că presupunerea
unei asemenea treceri este greu ds susţinut: — g n l — > (m)né, căci * AGNË-
LLIOLA a dat în meglenită * mil'oară sau, prin asimilare (în Banat) miri-
oară. Cu m cuvîntul a fost transmis şi limbilor învecinate: alb. mitore, magh.
millóra etc. Din acelaşi motiv ca şi pentru miel, cuvîntul furnică < FORMICA
nu este o dovadă convingătoare aşa cum afirmă Mikiosich (Consonantismus,
II, 45). Pentru el forma românească cu n în loc de m „părea să indice că
ni pentru mi ar fi fost general românească". Avem de a face aici însă cu o
disimilare a celor două labiale / — m > / — n aşa cum poate fi ea observată
deseori. Astfel există în limba română MALVA > nalbă (răspîndit mult
şi în alte limbi romanice, vezi al meu Etym. Wõrterbuch, nr. 1150) poznă <
* pozmâ (de la slavul posmëti), iar în romanică, în general frecvent; de ex.:
MESPILUS* > ital. nespola, span. níspero, franc, nefie \ MEMBRU M >
it. da sus veche nembro, friul. nembri, oblănd. nember, span. nembro, vezi în •
plus ital. nibbio etc., după MILVUS.
Apariţia frecventă a verbului „a fi" va constitui probabil explicaţia
pentru trecerea la j. din f i pentru meglenită, şi la H pentru / l a scriitorii mol-
doveni. Nu va fi poate lipsit de interes să menţionez că bunica mea de nouă-
zeci de.ani, care, în general, nu vorbeşte dialectal, foloseşte chiar acest H al
graiului ei braşovean (însă nu şi k', g etc.)
Cît priveşte istrorom. tsâptir, Densusianu a vrut să tragă concluzia
asupra înrudirii celor două dialecte (Histoire de la langue roumaine, I, 340)
Pe_ baza existenţei lui PECTEN în regiunea Mureş, Criş şi Someş în forma
tsăptăn. El a trecut însă cu vederea că în regiunea citată trecerea de la #
 S E X T I L PUŞCARIU
74

(prin t') la té e relativ recentă şi oricum mai recentă decît despărţirea istro-
românei de dacoromână. Căci pe cînd istroromâna se mai află pentru ci' şi te
latinesc încă pe treapta cl' şi te (CLAMO >cl'em TE >te), ln r e p u n i k
amintite orice k' a ajuns să fie ts, deci şi CLAMO >tsem, ca şi TIIJUM >
t'eiu >k'eiu >t'sei.
8. Toate cazurile menţionate pînă acum s-au dovedit a face parte din
româna primitivă, deoarece' e vorba aici de inovaţii lingvistice care există
în toate dialectele şi ar fi o presupunere puţin probabilă că ele s-ar fi dez-
voltat independent 'în fiecare dialect după desprinderea acestora şi ar fi dat
exact aceeaşi formă în toate dialectele. Avem acum un alt caz care pe baza
altor presupuneri se dovedeşte a fi din româna primitivă. Este aşa-zisul
rotacism, adică trecerea unui n simplu în poziţie intervocálica la r. Încadrat
în timp, el trebuie să fi avut loc în perioada românei primitive, deoarece apare
numai în cuvinte moştenite din latină. Un singur cuvînt slav constituie aici
o excepţie. Acesta este * sumçtana, care în istroromână apare ca smăntarg
(nu e sigur). Dar şi trecerea mai veche an > ăn arată că acest cuvînt a
fost preluat în limba română cu alte 4—5 expresii păstoreşti de către nişte
păstori nomazi, foarte de timpuriu, înaintea influenţei pe scară largă din
partea slavilor. Dar influenţa slavilor începe foarte devreme în româna pri-
mitivă, căci avem în toate dialectele în parte aceleaşi foarte vechi împrumuturi
din limba siavă (vezi îndeosebi Sandfeld — Jensen, în Grõber, Grundriss,
I, 2, 530—532). Este de asemenea sigur că slavii au exercitat mult timp o
influenţă asupra românei, înainte ca aceasta să se fi divizat în cele patru
grupe (vezi § 14). Ca şi majoritatea schimbărilor fonetice, rotacismul a fost
încheiat în româna primitivă în timpul influenţei slave. Aceasta se vede din
faptul că în afara acestui singur cuvînt, nesigur la rîndul lui, în nici un cuvînt
de provenienţă slavă un n intervocalic nu devine r. Lucrul este valabil şi
pentru acele cuvinte, care prin existenţa lor în mai multe dialecte româneşti,
"au fost poate împrumutate în timpul românei primitive, cum ar fi de ex.
lene (arom. leane), hrănesc (arom. hărnescu), gonesc (arom. agunescu), hrean
(arom. hreanu), tină (arom. tină), rogojină (arom., meglen. ruguzină), cremene
(meglen. cremini), rumen (arom. rumin) etc.
Prin excelenta lucrare a lui A. Procopovici (Despre nazalizare şi rota-
cism, Bucureşti, 1908) care confirmă unele păreri anterioare ale lui Byhan
şi Weigand, sîntem acum destul de bine informaţi asupra istoriei rotacismului
românesc. Condiţia preliminară pentru rotacism a constituit-o nazalizarea
vocalelor înaintea lui n (simplu sau acoperit, dar în faţa unui n + nazală)
şi a unui m acoperit (excepţie făcînd dacă urmează o nazală). Această nazali-
zare exista, cel puţin dialectal, în daco-româna de pînă în sec. al XV-lea,
deoarece cele mai vechi documente de limbă o exprimă printr-o literă aparte
(.f). Acest semn al nazalizării însă apare la împrumuturile slave numai atunci
cînd nazalizarea exista şi în limba slavă (q sau §).
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E 75

Procopovici a dovedit foarte convingător din situatia cuvintelor UNA,

GRANUM, FRENUM şi * BRANUM{?) (pag. 25—26) că nazalizarea era
cunoscută doar dacoromânei şi istroromânei, nefiind niciodată prezentă în
cadrul aromânei şi meglenitei (sau cel mult într-o măsură infinit de mică,
atît ca intensitate, cît şi după răspîndirea teritorială). De fapt, numai primele
două dialecte arată evoluţia * Hă, * grîu, * frîu, * brîu > daco-rom. * uă
> o, grîu, frîu, brîu, istrorom. uă > o , * grâu > gr avu, * brâu >brăvu, pe
cînd celelalte două îl menţin pînă astăzi pe n : arom. grîu (gârnu, gărn)-,
brîn, frîn (fărnu, făruj şi meglen. u(nă) gron, fron.
Dacă nazalizarea este un fenomen general numai pentru dacoromână
şi istroromână, rotacismul, ca fenomen ulterior, a rămas necunoscut aromânei
şi meglenitei. El apare în istroromână, păstrîndu-se doar în forme dialectale
în dacoromână. Azi el mai există doar în cîteva sate ale Munţilor Apuseni
şi chiar şi aici este sortit unei dispariţii rapide. Vechile documene de limbă
ne arată însă că acest rotacism era acum cîteva sute de ani destul de răs-
pîndit. Şi dacă pentru româna primitivă nu sîntem în stare să dovedim
răspîndirea lui, pentru sec. al XV-lea, al XVI-lea i se pot stabili, din puţinele
informaţii pe care le deţinem, limitele cu o anumită probabilitate. Cred că
nu greşim dacă concepem regiunea din nordul Mureşului ca fiind rotacizantă.
Se include aici şi Bucovina şi Moldova de nord. Acest teritoriu coincide
aproape cu cel al răspîndirii pronunţiei fărină de azi (Weigand, Übersichts-
karte, nr. 5). Argumentele care ar pleda în favoarea acestei localizări ar fi
următoarele: Dacă pornim de la vest spre est, observăm, înainte de toate,
că într-un teritoriu destul de mare se mai spune şi astăzi irimă (notat
pe harta 5 a lui Weigand cu verde) şi gerunchiu (tot acolo delimitat cu
roşu). Trebuie să presupunem că aici forma rotacizată s-a menţinut în urma
unei tendinţe de disimilare care s-a opus repetării a două nazale (inimă <
ANIMA, genunchiu < GENUCLUM, vezi adnotarea). Cam în aceleaşi
regiuni ar putea să fie localizate şi primele traduceri româneşti caracterizate
chiar prin rotacism. Căci aici se mai întîlnesc iniţial încă labialele păstrate,
aici se menţine încă UBI >iuă (Weigand, Ubersichtskarte, nr. 9), aici se
explică cel mai bine numeroasele împrumuturi din maghiară. De asemenea
este atestat din punct de vedere istoric că în apropiere de Oradea mişcarea
husită sub ale cărei influenţe au stat aceste scrieri era cea mai puternică
(vezi Hurmuzaki, Documente, I, 2, nr. 507; vezi şi Literaturblatt / , germ.
u. rom. Phil., 1908, rubrica 804/805). Un preot de la ţară a copiat în satul
Măhaci de lîngă Turda în jurul anului 1600 într-un CODEX miscellanius
diverse scrieri care circulau pe vremea lui. Ele prezintă rotacismul, dacă
provin din nord, şi sînt lipsite de rotacism, dacă pornesc din sud. Mai
important este însă că preotul Grigorie însuşi spune r (< n), deoarece
foloseşte într-o comunicare ciri ( = „cine", vezi Hasdeu Cuvinte din bătrîni
II, 107). De la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea avem
cîteva scrisori rotacizante păstrate în arhiva de la Bistriţa şi editate de Iorga
(Documentele româneşti din arhivele Bistriţei, I, Bucureşti, 1899). Dar acolo
rotacismul nu apare peste tot. î n ele rotacismul este atestat pentru Seliştov
din Maramureş (nr. II, de la 1587—1596: închinăciure, omirii = oameni,
 76 SEXTII. PUŞCARIU

înrainte, lire), pentru Moldoviţa din Bucovina (nr. V, de la 1597: un nere =

„mire", comparativ cu sănătate, împrăună, bună, mene; documentul provine
din cancelaria episcopală.), pentru Maramureş (nr. X X X I , de la 1602—1603:
verit, oamiri), pentru Rădăuţi în Bucovina (nr. X X X V I I , după 1607 apare
de două ori sărătate, în rest: bun, bine, veni etc.; din cancelaria episcopală),
pentru Suciul-de-sus (nr. X X X V I I I de la 1600: măra, nimăruia, înraintea,
alături de bun [—de trei ori]), pentru Voroneţ din Bucovina (nr. X L de la
1616—1630: spure, alături de sănătate, mini, bun, bine). Pentru Moldova,
Hasdeu mai atestă pentru secolul X X (Cuvinte din bătrîni, II, 13—14 ),
în documente scrise în slavonă, numele Fîntîreali (Fîntînele), geamăr (gemen )
şi rumăr (român) care sînt completate de numele propriu de Galbir (Galbin)
dintr-un document slav de la 4 iunie 1546 de la Huşi (manuscrisul Academiei
române, nr. 106, mi s-a comunicat de către I. Bianu). î n afară de aceasta
I. Bogdan localizează pe autorul gloselor româneşti rotacizante din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, comunicate de el (Convorbiri literare, X X I V ,
727 şi urm.) la mănăstirea Neamţu.
într-o nuvelă a lui M. Sadoveanu am întîlnit un rotacism într-o formulă
folosită cu exclamaţie fă rapoi ! care în timpul dezrotacizării n-a mai fost
probabil înţeleasă ca fă înapoi. Autorul îmi confirmă auzirea acestei expresii
în apropiere de Fălticeni, existînd şi în Bucovina (nea rapoi !, la Bălăceana).
După cum am menţionat, nu există indici siguri potrivit cărora rota-
cismul ar fi fost foarte răspîndit în dacoromână. Dimpotrivă, putem observa
cum în Psaltirea tipărită în anul 1577 la Braşov formele rotacizante ale
modelului (folosind în acelşi timp Psaltirea Şcheiană care e rotacizantă)
au fost consecvent redate (uneori cu scrierea inversă) prin forme cu n. Ba
chiar şi în spaţiul delimitat mai sus rotacismul nu pare să fi fost pretu-
tindeni răspîndit în sec. al XV-lea-al XVI-lea. Faptul e confirmat de osci-
larea formelor în documentele respective. î n orice caz, reconstruirea lui n
a avut loc într-o perioadă cînd vocalele au mai fost nazalizate; altfel ar
exista cazuri cu reconstituiri greşite ale unui n în locul unui r etimologic
(sau unui r derivat din l). Constatarea însă că « a putut fi repus în drep-
turile sale e o dovadă pentru faptul că în dacoromână o parte din populaţie
a păstrat incontestabil acest n. Altfel ar fi greu de conceput de unde' a
pornit procesul de reconstituire într-un teritoriu atît de întins.
Adnotare. Asimilarea şi disimilarea au jucat un mare rol în procesul
rotacizării şi în dispariţia lui. Deoarece intenţionez să public asupra acestei
probleme în curînd un studiu, vreau să menţionez aici doar cîteva cazuri,
loate „excepţiile" atît în istroromână cît şi în româna veche se explică
prin vecinătatea unui n (m) sau r (de ex. istrorom. nuntru, amnăt „amînat",
seminat bulg. nouă semirât, rom. veche străminare etc.). Se pare că influenta
asimilam şi disimilării a jucat un rol mare deja pe treapta anterioară rotâ-
cismului. Căci găsim în dacoromână un mare număr de cazuri cu schim-
barea n > r şi invers, sub influenţa unei nazale învecinate, respectiv a unui
® ex.: SANGUINOSUS >sîngeros, SANGUINARE > sîngerare, NO-
MINA >numere (alături de numene), NOMINARE >numără, NEMIN >
nimarui (alatun de nimănui); dimpotrivă: SERENUS > senin, ARENA >
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E 77

anină (alături de arină), HIRUNDUL >rînduneă (alături de rîndurea),

JUNIPERUS > juneapăn (alături de juneapăr), CORONA > cunună, SI-
MILARE * > sămără > sămănă. ASSIMILE >* asemere > asemene, vie-
zure + ină, > * viezuinină (din care viezuină sau viezunie), PECORINA >
* păcurină > păcuină (cfr. FARINA >fănină >făină), MIRO -f- une >
minune, arin, anin, ustur + oniu > usturoi, puroi şi punoi, răsură -f- oniu >
răsuroi şi răsunoi, lăture + oniu > lăturoi şi lătunoi, mişun + oiu > muşunoi
şi muşuroi, adineaurea şi adineaunea, GUTTUR + ARIUM >gutunar (dar
guturai < GUTTUR + ALIUM), răscrăcărat şi rascrăcănat, LUBRICARE >
lunecare (din care şi: lunec), SUSPIRARE > suspinare (din care şi: suspin).
Deosebit de interesante sînt cazurile în care o nazală anterioară produce
un n în silaba următoare. î n cele mai multe cazuri însă nu se menţin cei
doi n, ci unul se schimbă în r: MINUTUS > (a)mănunt şi (a)mărunt,
PANICUM > păr inc, RENUCULUM > rărunchi* JUNICA >jurincă şi
junincă, MINA CIO > ameninţ şi amerinţ. Din toate aceste cazuri aromâna
nu cunoaşte nici unul, ceea ce e semnificativ. Există doar formele regulate:
minut, scriu etc. Singura excepţie VENENUM > ver in e îndoielnică prin
ital. veleno, franc, veche velin, şi pe bună dreptate înclinăm să credem pe
baza acestor cazuri că şi pentru română trebuie presupusă o formă (deja
disimulată) de * VELENUM care regulat a dat verin, care pe teritoriul
dacoromân a fost asimilată la venin.
Dacă rotacismul apare în aceleaşi condiţii în istroromână şi româna
veche, atunci astăzi cele cîteva sate din Munţii Apuseni arată o cu totul
altă situaţie. Noi întîlnim aici: a) cuvinte moştenite care nu prezintă tre-
cerea spre r, de ex. întineri, cuvine, răzbună etc. ; în opoziţie însă întîlnim ;
b) rotacismul deseori în împrumuturi foarte recente, de ex. a agorisi, doriţă,
hairă, hodirl, huedir, înţeperi, nevlrovat etc. ; c) întîlnim rotacismul în cuvin-
tele care aveau un nn: îngîră ; d) forme de compromis, ca lînros, cînrepişte.
Dacă ţinem cont de marea atracţie pe care minele de aur o exercitau în
toate timpurile şi în toate ţările, atunci am putea explica aceste nereguli
prin imigrările în Munţii Apuseni. Pe vremuri, probabil exista aici rotacismul
în aceleaşi condiţii ca şi în istroromână sau în româna veche. Imigranţii
neavînd de la ei forme cu r s-au adaptat cu timpul pronunţiei de acolo,
dar pentru ei nu exista regula iniţială care a dus la distribuirea formelor
cu n şi r, ci au schimbat în locuri nepotrivite un n intervocalic cu un r
sau au adoptat forme de compromis cu lînră < lînă -f lîră. Interesant este
aici că şi localnicii au fost influenţaţi de pronunţia străină şi au abandonat
unele din formele cu r. Este un exemplu instructiv pentru felul cum o limbă
se toceşte prin imigrări (vezi § 11). Vreau să amintesc aici că exemplele
citate din cunoscutele cărţi ale lui Frîncu şi Candrea (Rotacismul şi Românii
din Munţii Apuseni) sînt confirmate şi de culegerea de cîntece populare
a lui Alexici (Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, 1899,
vezi: grăd'iră, bărat, nevirovat, înt'iră (p. 144) etc.

9. Cazurile citate mai sus dovedesc că româna primitivă avea nuanţe

dialectale. Numărul lor nu este prea mare, dar printr-o cercetare amănun-
78 S E X T I L PUŞCARIU

tită în această direcţie ele probabil că se pot înmulţi. Nu avem voie să

uităm un singur lucru. Documentele scrise pe care le avem datează abia din
secolul al XV-lea. Dar deja ele ne-au arătat că diversele fenomene genera-
lizate azi în dacoromână, sau care în mare parte s-au impus acolo, nu
existau în acea vreme peste tot. Dacă documentele ar începe doar cu secolul
al XVIII-lea, atunci n-am şti nimic despre existenţa unor forme de imperfect
fără — m la persoana I singular în româna veche ( § 4), n-am şti că femi-
ninele formau pluralul în i fără schimbarea vocalei (§ 5), că e şi i se menţin
în urma lui r (§ 6) şi că o mare parte a teritoriului dacoromân schimba
un n intervocalic în r (§ 8). Am spune în toate aceste cazuri că aromâna
şi dacoromâna coincid total. Deci numărul deosebirilor dialectale în româna
primitivă ar fi cu atîtea exemple mai redus. Putem presupune acum că am
putea constata şi alte deosebiri, dacă am avea texte la fel de vechi din
celelalte dialecte, sau texte mai vechi în dacoromână. E foarte probabil că
multe din fenomenele lingvistice care astăzi sînt general valabile, să nu se
fi impus încă pe tot teritoriul în momentul despărţirii dialectelor. Oricum,
este o greşeală principială să presupui că deosebirile din cadrul unei limbi
se reduc cu atît mai mult cu cît această limbă e urmărită în stadii mai
vechi. Căci la fel cum timpul creează deosebiri, tot atît de bine poate toci
astfel de diferenţe. Dacă deci Tiktin (Zeitschr, / . rom. Phil., X X V I I I , 691)
presupune ca fiind ceva sigur că deosebirea între dialecte în cadrul daco-
românei a fost şi mai mică acum trei sute de ani decît este acum, atunci
acest lucru nu e întocmai aşa. Textele vechi ne dovedesc contrariul. De
atunci multe inovaţii existente doar dialectal s-au impus pe întreg teri-
toriul, astfel că deosebirea între dialect şi dialect a fost din nou tocită.
Dar a avut loc şi procesul invers, în care cîte o inovaţie dialectală a dispărut.
Se pot lua din orice limbă exemple prin care să se vadă cum într-o anu-
mită perioadă a apărut undeva o inovaţie lingvistică. Aceasta s-a răspîndit
repede dispărînd însă în cîteva decenii sau secole sau păstrîndu-se doar în
unele rămăşiţe nesemnificative. Nici nu trebuie să amintesc pronunţia fran-
ceză de Pazis pentru Paris (vezi Romm. Gramm. I., § 456, Hist. Gramm.
de franz. Sprache, § 203). Pot să rămîn în cadrul românei şi să amintesc
doar rotacismul lui n intervocalic. în fond cele două tendinţe opuse se bazează
pe acelaşi principiu: în ambele cazuri (la introducerea sau dispariţia ino-
vaţiilor) e vorba de răspîndirea continuă a unei pronunţii noi, care atrage
tot mai multă lume întîi din mobilul imitaţiei, apoi din necesitatea de a fi
înţeles de celălalt. Căci românul nu a fost conştient atunci cînd spunea
buru că această formă ar fi mai veche decît bunu şi el a introdus învăţînd
de la vecini un element mult mai vechi ca o inovaţie dialectală.
Aceste judecăţi ne duc la presupunerea că deosebirile dialectale în
româna primitivă au fost mult mai mari decît putem noi constata azi. O
altă problemă este însă cum trebuie să ne imaginăm aceste dialecte.

10. Primul care a exprimat presupunerea că în româna primitivă ar fi

existat dialecte a fost, dacă nu mă înşel, Miklosich. Desigur el a făcut
aceasta în urma unei afirmaţii care nu este pe deplin convingătoare. A găsit.
A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMÂNEI P R I M I T I V E 79

de asemenea, o explicaţie care nu corespunde întru totul cu ceea ce am

citat din Kretschner, § 3. Deoarece însă pe afirmaţia lui Miklosich se spri-
jină teoriile altor cercetători, devine necesar s-o discutăm aici.
Miklosich discută rezultatele sunetelor latine velare înaintea lui e, i, i
în limba română. Apoi susţine — şi trebuie să-i dăm deplină dreptate — că
deosebirile care apar între dacoromână (té, dz) şi aromână (ts, dz) ar fi
originare. Deci nici dacoromânul ts, dz nu provine din ts, dz (păstrat încă
astăzi în aromână), nici invers. Cred că am întărit cu destule argumente
această afirmaţie în disertaţia mea (Lateinisches Ti und Ki, p. 168). Tot
acolo se menţionează (p. 175—178) că în româna primitivă africatizarea lui
k, g în faţa unui e sau i a ajuns doar pînă la faza ts, dz, din care aromâna
a format probabil abia după despărţire pe tz şi dz. Dacoromâna ar continua
pînă azi dialectal forma veche (respectiv un s, z provenit de acolo) pe cînd
o altă parte a ajuns pînă la tS şi dz.
Miklosich este de altă părere. El crede anume că deja în româna
primitivă strămoşii aromânilor ar fi spus tz, dz, cei ai dacoromânilor de azi:
ts, dz. Astfel în germene ar fi existat deja două dialecte în cadrul românei
primitive. „Că latina populară n-a format o limbă unitară şi că limba
populară din Italia se deosebea de cea din Galia şi ele la un loc difereau
de cea din ţările balcanice, nu mai necesită a fi dovedit. Şi că şi ilirii, care,
după părerea mea, au participat la un loc de frunte la formarea limbii
române s-au deosebit radical de alte popoare care au adoptat limba roma-
nilor, nu poate fi pus la îndoială. Aceste deosebiri care nu pot fi dovedite
în particular au avut drept consecinţă deosebirea între limba română şi
celelalte limbi romanice. Cît priveşte deosebirile între româna de azi de nord
şi cea de sud, între dacoromână şi aromână, ele pot fi explicate probabil
prin diferenţele între strămoşii actualilor dacoromâni şi macedoromâni"
(Consonantismus, II, 48).
Ceea ce Miklosich a presupus a fi sigur acum 27 de ani necesită în
stadiul actual al ştiinţei să fie demonstrat. „Ideea potrivit căreia în timpul
romanizării lor diversele popoare străine ar fi pronunţat latina pe baza
propriului lor mod de articulare şi din acestea au rezultat deosebirile limbilor
romanice faţă de latină stă desigur la îndemînă. Dar dacă aprofundăm
problema, ne dăm seama că o dovadă a acestei presupuneri pe baza faptelor
este aproape imposibilă . . . Un lucru pare să fie sigur de acum că morfologia
latină a rămas aproape total neatinsă. Cît priveşte însă sistemul fonetic,
urmele fostelor limbi se dovedesc a fi nesemnificative, ca « mărunţişuri ».
Nimic din aceea ce am putea numi constitutiv nu este caracteristic" (Meyer-
Lübke, în Hinneberg, Die Kultur der Gegemwart, Teii 1, Abteilung XI, Die
romanischen Literaturen und Sprachen, Berlin—Leipzig, Teubner, 1909, p.
457—458).
Din nou este vorba despre o problemă de principiu de cea mai mare
importanţă şi anume reconstituirea unei limbi primitive. De aceea trebuie
să insistăm mai mult asupra ei. Pe de o parte, există o presupunerea aprio-
rică, care în sine pare a fi foarte probabilă, pe de altă parte, stau mai multe
fapte care-i contravin. Dar astfel de presupuneri, care din prima clipă par
 SEXTII. PUŞCARIU
80

a avea dreptatea de partea lor, sînt foarte periculoase putînd duce la păreri
preconcepute.
î n ultima vreme a încercat în special Hirt (Die Indogermanen, I,
Strassburg, Trübner, 1905) să ridice la rangul unui criteriu de apreciere a
raporturilor preindoeuropene influenţa populaţiei primitive asupra limbii
cuceritorilor. El face chiar efortul de a „delimita pe baza graniţelor actuale
a dialectelor, limitele vechilor limbi" (p. 19) ! El se înşeală dacă însă aduce
drept dovadă situaţia limbilor romanice: „într-adevăr, acest principiu este
acceptat de către romanişti şi e de necontestat că marile deosebiri între
dialectele romanice, prin care ele de fapt apar ca limbi izolate, iau naştere
pe baza deosebirilor între limbile populare din care ele provin." (în a. 1.)
Că părerile romaniştilor nu sună întocmai aşa reiese din cartea pe care
d-voastră, stimate maestre, o scrieţi (p. 461) şi anume cu un an înaintea
apariţiei cărţii lui Hirt (vezi p. 470). Ca şi cum aţi fi prevăzut această
afirmaţie şi aţi fi vrut să răspundeţi la ea: „Unde limite bisericeşti, poli-
tice şi naturale constituie o piedică a circulaţiei, acolo apar şi diferenţe
lingvistice . . . Limitele bisericeşti din evul mediu coincid deseori cu graniţele
popoarelor şi ale regiunilor din timpurile preromane. Aceasta mai ales pentru
că sentimentul de unitate a vechilor triburi s-a menţinut, iar biserica a ţinut
cont de această stare de fapt. De aici rezultă nemijlocit că limbile romanice
de azi şi grupurile de dialecte coincid deseori cu grupurile populare pre-
romane fără ca să se poată dovedi totuşi o influenţă lingvistică directă.
Astfel se explică tendinţa redusă spre formarea dialectelor la românii nomazi,
pe de altă parte marea diversificare dialectală în văile din Graubünden. . .
î n felul acesta desprinderea dialectelor din sud-estul Franţei de cele din
nord pare a fi stat în legătură cu întemeierea regatului independent în Bur-
gundia. Imaginea pestriţă pe care ne-o prezintă « Italia dialettale » coincide
cu nu mai puţin pestriţa situaţie lingvistică, politică din timpul preroman
şi cea politică din evul mediu. O istorie a limbilor şi dialectelor romanice
va deveni aşadar o istorie a circulaţiei, care poate aprofunda istoria admi-
nistrativă şi politică. Aceasta cu atît mai mult, cu cît ea arată cum s-au
exercitat acumularea administrativă sau scindarea asupra populaţiei."
Dacă avem aceste dovezi, după care influenţa populaţiei primitive
asupra noilor limbi este infimă, dacă pe de altă parte putem interpreta altfel
coincidenţa între limitele dialectale de astăzi şi cele etnice, atunci nu poate
să fie prea greu să explicăm de ce această influenţă nu putea fi prea mare
Trebuie să urmărim doar evoluţia unui copil care în anii mai mari corectează
o „greşeală de limbă", bunăoară pronunţia lui l în loc de r. Dacă copilul
învaţă corect să-1 pronunţe pe r, atunci ulterior, după cît am putut con-
stata, nu intervin supracreaţii. Dacă, de exemplu, spune pînă la vîrsta de
cinci ani „păi" în loc de „păr", iar apoi foloseşte forma corectă, atunci nu
se întîmplă să spună şi „cher" în loc de „chel". De ce? Numai de aceea,
că are în jurul său controlul familiei. Şi acesta e atît de intensiv, încît

1
Vezi şi E. Herzog — Streitjragen der romanischen Philologie, Halle, Niemeyer, 1903,
§ 51 urm.
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E
81

astfel de greşeli ori nu apar deloc, ori sînt imediat corectate. Cred că aceste
„greşeli de limbă" pot fi cel mai bine comparate cu „baza de articulaţie"
a unui popor, care adoptă o limbă nouă. Deznaţionalizarea unui popor poate
avea loc numai şi numai atunci cînd există cauze foarte serioase sau o
influenţă mare din partea altui popor. Condiţiile pentru această deznaţio-
nalizare nu sînt aceleaşi pretutindeni, dar sînt la fel de intense oriunde:
nu se pierde cu una cu două o limbă. Pentru asta este nevoie de o influenţă
permanentă din partea limbii cuceritoare, influenţă care ajunge să fie con-
trolul pentru învăţarea ei corectă. Desigur, cît timp deznaţionalizarea nu
e completă şi un popor este bilingv, generaţii întregi pot vorbi idiomul
nou cu o pronunţie străină. Dar aceste devieri ajung cu timpul tot mai
mici şi dacă un popor abandonează o limbă, el pierde şi baza ei de arti-
culaţie. De aceea nu este posibil să glăsuim împreună cu Hirt (în alt loc,
p. 18): „Cît de puternică este influenţa limbii materne, putem observa dacă
auzim un englez sau un francez vorbind nemţeşte. Oricine îşi dă seama de
ciudăţenia acestei limbi germanice şi un cercetător format îşi dă curînd
seama că acest lucru se bazează pe menţinerea unei serii de particularităţi
ale limbii, atunci trebuie să se fi format inevitabil tot atîtea dialecte cîte
existau şi înainte". Francezul şi englezul vorbind germana cu „accentul său
naţional" o face fiind încă englez sau francez, care vorbeşte o limbă străină.
Galii şi iberii etc., romanizaţi n-au mai fost însă gali şi iberi, ci deja romani
cînd au fost deznaţionalizaţi total. Cu acelaşi drept am putea susţine şi
teza contrară prin următoarea deducţie: cît de uşor şi de complet se poate
pierde baza de articulaţie originară se poate vedea într-o formă brută, dacă
ascultăm un mare număr de germani, care după pronunţie nu se deosebesc
de conaţionalii lor, deşi au nume franţuzeşti şi după documente sînt urmaşii
unor emigranţi francezi. Am relatat despre un caz de deznaţionalizare
[Zeitschrijt f.rom. Phil., X X V I I I , 612) care se petrece astăzi şi asupra căruia
sîntem în măsură să facem aprecieri. E vorba despre românizarea saşilor
din Ardeal. De obicei, saşii pronunţă foarte prost româna, chiar dacă o
vorbesc foarte cursiv. Nu pot reda sunetele ă şi î. într-un sat săsesc aproape
românizat am vorbit ore în şir cu un ţăran, fără ca să-mi dau seama că
nu era român, ci, cum s-a constatat ulterior, sas. într-adevăr, vorbea săseşte
doar cu soţia lui, atît timp cît cu fiul său vorbea româneşte. Aceasta o făcea
deoarece limba română îi era mai comodă, deoarece o stăpînea, adică îşi
însuşise şi baza românească de articulaţie.
Întorcîndu-mă după această abatere la problema noastră, trebuie să
înlăturăm şi în cadrul românei primitive eroarea, aş zice tradiţională, asupra
influenţei fireşti a elementului autohton asupra ei. Aceasta cu atît mai mult
cu cît nu ştim aproape nimic despre aceşti autohtoni. Dacă însă nu sîntem
înclinaţi să deducem nici măcar pe ü din franceză dintr-o influenţă galică
(vezi articolul citat de Meyer-Lübke), atunci este o încercare fantastică să
stabilim influenţe ale unor limbi primitive cu totul necunoscute şi neclare
asupra românei.
Dar nici nu avem nevoie de sprijinul lor. Ştim bine că o limbă poate
produce inovaţii dinlăuntrul ei, fără influenţa condiţiilor primitive, inovaţii
 SEXTII. PUŞCARIU
82

care pot duce la diferenţieri dialectale. Şi, deoarece nu acceptăm o deosebire

fundamentală între limbă şi limbă primitivă, nuanţarea dialectală a românei
primitive nu este de la bun început presupusă, fiind dovedită de faptele
citate. Adnotare. Poate nu este exagerat dacă folosim drept principiu urmă-
torul lucru: cu cît sînt mai puţin înrudite două limbi între ele, cu atît mai
neînsemnate vor fi rămăşiţele care vor fi preluate de limba cea nouă din
limba autohtonă. Astfel s-ar putea explica, de exemplu, de ce în italiana
de nord nu mai există aproape nici un element venet şi liguric. In acelaşi
timp, pot fi recunoscute în Italia de sud şi cea medie în dialecte, eventuale
influenţe osce şi umbrice (vezi Meyer-Lübke, în alt loc, 457). în română
se întîmplă la fel. Ardeleni care imigrează în regat păstrează încă mult timp
pronunţia lor, îndeosebi un ritm mai lent de vorbire, iar dacă provin din
regiuni care înmoaie dentalele, menţin pe t' şi d' al lor etc. Comparativ cu
ei, bulgarii îşi însuşesc foarte repede româna [valahica], bulgara fiind o
limbă străină. „Bulgarii care au existat vreodată în Muntenia . . . nu pot fi
atestaţi pe baza unor particularităţi fonetice în dialectul actual; chiar şi
bulgarii colonizaţi recent în România vorbesc atît de perfect româna, încît
nu pot fi recunoscuţi faţă de români după pronunţie, atît timp cît românii
din Ardeal pot fi recunoscuţi şi după zeci de ani de existenţă în Mun-
tenia" (Weigand, Linquist. Atlas, Introducere, rubrica 17). Cauza acestei
situaţii se află probabil în faptul că un connaţional, chiar dacă vorbeşte
dialectal, poate fi înţeles: nu există nici o obligaţie de a-şi schimba pro-
nunţia. De asemenea, numai cu greu ne dăm seama că vorbim „dialectal".
Aceasta se întîmplă numai după ce ni s-a atras atenţia. Şi o ştiu din expe-
rienţă proprie că îmi vine mult mai greu să-mi corectez pronunţia dialectală
şi expresiile dialectale ardelene, decît să-mi însuşesc o pronunţie corectă a
limbii germane sau franceze. Ce aduce Hirt (a. 1.) în plus pentru susţinerea
tezçi sale poate folosi tot atît de bine drept dovadă pentru afirmaţia mea:
„Deosebit de clar se vede acest lucru în cazul limbii germane moderne
scrise. Fără îndoială că este pentru marea majoritate a germanilor . . . o
limbă pe care ei trebuie să şi-o însuşească. în scris ea pare a fi, în mare,
destul de unitară, chiar dacă există unele devieri. Dar imediat ce e vorbită,
remarcăm de unde provine cel care vorbeşte. Bavarezul, şvabul, sasul, pru-
sacul etc. tot pronunţă puţin altfel limba, deoarece păstrează baza de arti-
culaţie şi accentul dialectului natal."
Prin afirmaţia că influenţa limbii autohtone asupra celei noi însuşite
ar fi greu de acceptat şi oricum nedovedit nu s-a spus că amestecul etnic
între două sau mai multe populaţii nu poate avea drept consecinţă lipsa
unei influenţe asupra evoluţiei ulterioare a unei limbi. î n această privinţă
poate să i se recunoască lui Hirt justeţea celor spuse (a. 1., p. 20): „Nu
e nevoie neapărat ca în limba cea nouă să se arate vreo particularitate
a celei vechi. Şi din aliajul a două materii se poate forma o materie nouă
care să fie cu totul diferită de cele două. Astfel se formează din clorură de
sodiu sarea care la rîndul ei nu are nici însuşirile clorurei, nici cele ale
sodiului". într-adevăr, în primele secole ale evului mediu majoritatea limbilor
romanice, îndeosebi româna, trec prin transformări atît de importante, cum
.ASUPRA RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 83

ele nu vor ii cunoscute în continuare într-un mileniu întreg. O explicaţie

în această direcţie încă nu a fost dată. Ea ar putea fi în parte urmarea
acestui amestec etnic pentru care întreaga fiinţă şi astfel şi limba acestor
popoare tinere au fost influenţate. Desigur că şi alţi factori au mai jucat
vreun rol aici, mai ales gruparea în jurul centrelor noi, cu alte intenţii
politice decît Roma, şi în acelaşi timp o izolare de celelalte popoare roma-
nice, care, în cazul româniei primitive, a fost foarte mare^ Intr-o măsură
egală ar putea să fi participat însă şi un alt factor. Este emanciparea limbii
uzuale de jugul latinei. în primele secole ale erei noastre, influenţa latinei,
vorbită de o mare parte a imperiului şi care predomina în şcoli şi în viaţa
publică, era atît de covîrşitoare, încît a ţinut în frîu dezvoltarea naturală
a limbilor. Astfel se explică în mare parte faptul că limba imperiului a fost
în sec. I—III aproape fără nici un dialect. Forme populare s-au latinizat.
Aceasta mergea atît de departe, încît astăzi, de exemplu, în Sardinia se aude
astula, o formă care e imposibil de explicat dacă nu presupunem că o formă
p©pulară ASSULA > * ASS'LA > * ASSCLA s-a transformat după mo-
delul VECLUS = VETU LU S în * ASTULA, latinizîndu-se astfel. 1 î n cele
mai multe cazuri, latina, adică „limba nobilă", era identică cu limba atotpu-
ternicei capitale, Roma. Un singur exemplu va elucida acest fapt. După
expunerile minunate din Grundriss, I, 2, 465—466, ştim acum precis cum
stăteau lucrurile cu lat. AV. Pronunţia lui o a fost dialectală, care, din
împrejurimile Romei, s-a răspîndit şi în capitală în unele cuvinte, astfel
în ORICLA şi COLICLU caracterizînd deja formele diminutivale — răs-
pîndite prin doicele şi bucătăresele originare din provincie. Au intrat iniţial
în limba copilului, a bucătăriei, apoi în limba casnicelor şi a mamelor şi
de aici în limbajul uzual. Toate formele pentru ureche provin acum, nu de la
AU RIS, ci de la ORICLA, deoarece pretutindeni în provincie această pro-
nunţare a fost considerată a fi cea „aleasă", venită de la Roma. Iar dacă
într-o parte a României se mai menţine C AU LIS, în Italia şi Dacia s-a
impus COLICLU. Dar cu puţin timp după sec. al III-lea a scăzut gradul
de civilizaţie şi puterea Romei şi, în acelaşi timp, influenţa limbii clasice.
A avut loc o reacţie puternică: limba maselor largi încătuşată atîta vreme
pare să se fi dezvoltat acum în deplină libertate: toţi germenii evoluţiei s-au
dezvoltat acum furtunos şi au avut drept consecinţă prăpastia mare care
desparte limba latină de limbile romanice.
Nu trebuie să accentuez aici îndeosebi că noţiunile de „limbă", „popor"
sau „rasă" nu trebuie confundate între ele (vezi amănunţit la Hirt, op. cit.,
I, 6 urm.) ; poporul evreu, cu multiplele sale limbi, este cea mai bună dovadă
în acest sens. Dacă limba autohtonă este puţin importantă pentru limba
nouă adoptată la un popor deznaţionalizat, atunci din punct de vedere etnic
şi antropologic populaţia primitivă e hotărîtoare pentru caracterul unei
populaţii mixte. Pentru orice cunoscător al limbii române este izbitor cît de
deosebit este caracterul popular în diferitele provincii, cît timp limba apare
aproape fără nici o nuanţă dialectală. Deosebirea între sîrbi şi românii
1
Vezi, Rom. Gramm., II, § 430, Introducere, § 29.

8 — Cercetări şi studii — c. 339

84 S E X T I I . PUŞCARIU

bănăţeni este cu mult mai mică decît cea dintre românii din Banat şi din
Ardeal. Iar românii din partea de sud a Munteniei se disting din punct de
vedere etnic mai mult de moldoveni decît de bulgarii de nord.

11. Afirmaţia lui Miklosich asupra existenţei certe a dialectelor în

limba română primitivă, care s-ar putea explica pornind de la deosebirile
în cadrul populaţiei primitive, a fost adoptată de D. Onciul ca fiind o desco-
perire incontestabilă, ea constituind pilonul de bază al spiritualei sale lucrări
Teoria lui Rosier. Studii asupra stăruinţii românilor în Dacia Traiană de
A. D. Xenopol, Convorbiri literare, X I X , 60 urm., 174 urm., 255 urm., 327
urm., 424 urm., 589 urm.
Sprijinit de argumente istorice, Onciul a susţinut în studiul său aproape
exemplar afirmaţia potrivit căreia pornind de la colonizarea Daciei de către
Traian, acolo ar fi existat permanent o populaţie romanică, respectiv română.
De asemenea, el afirmă că ar fi cu neputinţă să explici existenţa dacoro-
mânilor de azi prin imigrarea unor români balcanici în cursul evului mediu 1 .
î n acelaşi timp însă nu exclude Peninsula Balcanică şi crede că poporul
român s-a format deopotrivă în Peninsula Balcanică şi în Dacia. El a for-
mulat, de asemenea, primul, ideea potrivit căreia Dunărea n-ar fi constituit
în epoca românei primitive, asemănător situaţiei de azi, vreun obstacol pentru
circulaţia între cele două părţi 2 . Pentru Onc'iul, „leagănul" poporului român
trebuie căutat în teritoriul din partea stingă a Dunării, în Banat, Oltenia,
Ardealul de vest, dar şi pe partea dreaptă a fluviului, în Serbia şi Bulgaria
de vest. Acestea sînt dealtfel şi regiunile cel mai puternic românizate. El
mai presupune, de asemenea, că din sudul Dunării ar fi avut loc temporar
treceri de populaţie română spre partea opusă a Dunării. Astfel, pe de o
parte, explică el cifra descrescîndă a românilor de sud, iar pe de altă parte
creşterea românilor din nord. î n favoarea acestei teorii a admigrării, el mai
vrea să aducă, pe lîngă unele date istorice, şi o dovadă lingvistică si anume
iispunerea discutată iniţial a palatalelor în locul labialelor.

Evit în acest studiu în mod intenţionat orice aprofundare a aspectului istoric al pro-
blemei. Acesta însă nu poate fi exclus în întregime. De aceea vreau să sintetizez în nota de faţă
Rezultatele lui Onciul (la cuvîntul „românii" în Enciclopedia română, I I I ; ca tipăritură aparte în
Romanii în Dacia Traiană, 1902, Bucureşti, Socec). î n acelaşi timp atrag atenţia cititorului
isupra operelor citate de N. Iorga, unde mărturiile pentru continuitate sînt amplu discutate :
j P°P°r care a imigrat încetul cu încetul pe neobservate în acelaşi teritoriu ocupat cu o mie
le a n i m urmă de strămoşii săi, care imediat după sosirea sa (vezi 32) este recunoscut ca fiind
b a chiar cel m a i vechi
dintre popoarele de aici, care abia sosit asimilează pe un teritoriu
'ast toate triburile încă nedeznaţionalizate şi organizate din punct de vedere statal, pentru a se
mpune apoi din punct de vedere politic şi social destul de important, un astfel de popor minune
iu e cunoscut in istorie şi e inaccesibil minţii noastre" (Enciclopedia română, III, 8 0 1 - 8 0 2 ) .
„Evoluţia unitară a dacoromânei şi a aromânei se explică şi prin unitatea teritorială
n timpul f o r m ă m limbii române pe ambele maluri ale Dunării, unde elementul romanic de est
• iost unitar o bucată de vreme. Fluviul nu a p u t u t împiedica acolo o evoluţie unitară a limbii
i cmar şi circulaţia între cele două părţi n-a încetat după retragerea lui Áurelian din Dacia,
^ţi - cucerirea romană în ţările dunărene prin care s-au pus bazele formării poporului român
•titin Peninsula Balcanică cît şi în Dacia Traiană, pînă la despărţirea acestui popor încît limba
a se ti p u t u t forma in esenţă pe ambele maluri ale Dunării" (Convorbiri literare X I X 591)
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E 85

Deja Miklosich (î. a. 1., 49) a atras atenţia asupra faptului că „în
nordul Dunării există dialecte care coincid cu limba macedoromânilor".
Deoarece el însă mută „leagănul" poporului român în Peninsula Balcanică,
„unde pe coasta de est a Mării Adriatice locuiau ilirii cei curajoşi şi unde
strănepoţii lor mîndri ne mai atrag din cînd în cînd atenţia astăzi" 1 , el
caută să explice acest lucru cam aşa: „organizaţia I (dacoromânii) şi orga-
nizaţia II (macedoromânii) s-au format în sudul Dunării. Triburi ale ambelor
organizaţii au participat apoi la transbordarea pe malul stîng al Dunării"
(a. 1.).
La fel procedează Onciul. El urmăreşte procesul în cadrul unui caz
concret, adoptîndu-1 teoriei sale. Trecerea labialelor în palatale ar fi un
fenomen specific aromân şi s-ar fi dezvoltat deja în româna primitivă. Prin
migraţiunile aromânilor spre Dacia, acest fenomen s-ar fi impus şi aici.
Cu cît pare de clară această ipoteză la prima vedere, cu atît de greu 1
îi este să reziste criticii.
înainte de toate, nu ştim aproape nimic despre posibilitatea existenţei
unui astfel de import lingvistic. Se pune întrebarea dacă aromânii n-ar fi
pierdut mai lesne pronunţia lor. Chiar dacă am extinde la mai multe gene-
raţii constatarea paragrafului anterior potrivit căreia imigranţi conaţionali
ar menţine mai mult timp fenomenele lor dialectale, rămîne întrebarea dacă
ei ar fi putut să le transmită populaţiei dacoromâne.
Doar în ultimul timp aţi încercat d-voastră, prea stimate maestre, să
constataţi unele reguli generale din examinarea „limbii franceze în Canada"
(Germanisch-romanische Monatsschrijt I, 133 urm.), care ar elucida situaţia
limbilor emigrate sau a acelora în care au loc imigrări noi. î n această ultimă
privinţă aţi făcut remarca: „chiar dacă cei noi veniţi importă un tip nou,
ceilalţi îl nivelează adoptîndu-1 celui deja existent, acesta din urmă men-
ţmîndu-se astfel".
î n limba română situaţia n-ar fi putut să fie alta, dacă teoria lui
Onciul ar corespunde francezei din Canada sau limbii din Munţii Apuseni.
După un timp, probabil că aromânii ar fi schimbat cumva palatalele lor
alături de labialele dacoromâne. Este greu de presupus că ei ar fi provocat
o scindare dialectală în cadrul dacoromânei.
î n această situaţie, Onciul pare a fi de părere că generalizarea unui
astfel de fenomen lingvistic importat de cei noi veniţi ar depinde de raportul
numeric între populaţia imigrată şi cea băştinaşă. De aceea stabileşte într-un
studiu ulterior (Enciclopedia română, III, 802) secolul al IX-lea ca timp
pentru imigrare şi presupune că aromânii şi-ar fi putut păstra doar în
regiunile de est, puţin populate, ale teritoriului dacoromân, palatalele lor.
î n acelaşi timp au fost nevoiţi să renunţe la ele în Banat, în Oltenia şi
în Ardealul de vest (vezi § 7), unde vechii colonişti romani formau o pătură
densă vorbitoare a dialectului dacoromân.

1
„Skipetarii" ( = albanezii) şi românii sînt legaţi trainic între ei. Aceştia din urmă sin 1
iliri romanizaţi, aceia sînt iliri care s-au apărat împotriva romanizării totale" (a.l.).
116
S E X T I I . PUŞCARIU

După cum am putut remarca, în aromână mai există şi alte fenomene

lingvistice în afara trecerii palatalelor în locul labialelor care să nu existe
decît într-o formă dialectală în dacoromâ nă. Pe acelea am putea să le apre-
ciem în aceeaşi măsură ca fiind inovaţii lingvistice „aromâne". Ar fi de
aşteptat ca acestea să se găsească şi ele acolo unde pe teritoriul dacoromân
întîlnim palatalele, deoarece ar fi trebuit şi ele să fie aduse de emigranţii
aromâni. Dar cu toate acestea vedem că unde se spune ţin se spune şi bine,
iar în Banat este teritoriul lui piept şi aud.
Dar mai convingător decît aceste aprecieri teoretice este faptul că
însuşi teritoriul denumit de Onciul ca patrie primitivă a aromânilor (Con-
vorbiri literare, X I X , 438), adică „regiunea între Dunăre şi Sava într-o
unitate teritorială împreună cu Italia şi Dacia Traiani", a avut, după cum
se poate dovedi, labiale curate. Astăzi nu mai locuiesc români în aceste
locuri, dar existenţa lor anterioară poate fi recunoscută pe baza unor topo-
nime. Se poate observa că toate toponimele începînd cu Bulgaria de vest,
cu Serbia, Bosnia şi Herţegovina nu cunosc aceste palatale în locul labialelor.
Astfel Weigand (Rumănen und Aromunen in Bulgarien, p. 40) a citat o
serie de toponime din Bulgaria, printre ele aflîndu-se: Picior (sat lîngă
Teteven), Petrus (probabil din petros „munte de piatră", la nord de Dupnica)
şi noţiunea colectivă derivată probabil tot din „piatră" cu sufixul -ina:
Petrina (la Glogovica, în apropiere de Sofia). î n Serbia şi Herţegovina
găsim denumirile de munte curat româneşti: Miel şi Durmitor. Dacă aici
trecerea p > k', m > n ar fi fost obişnuită, aceste nume ar suna în limba
slavilor k'itsor, k'etros, nel, durnitor, deoarece' slavii cunosc aceste sunete
iar formele accentuate pe desinenţă în limba română se orientează după
cele cu accentul pe rădăcină.
Adnotare. Teoria lui Onciul a fost preluată ulterior cu unele schimbări
neesenţiale de O. Densusianu (Histoire de la langue roumaine). Şi el crede că
limba română s-a format atît în Peninsula Balcanică, cît şi în Dacia Traiană.
In acelaşi timp, nu înclină să „recunoască elementului roman rolul însemnat
în formarea naţionalităţii române, aşa cum o face Onciul" (pag. 328). Densu-
sianu este de părere că „leagănul" poporului român trebuie mutat mai spre
vest şi-1 localizează, urmîndu-1 pe Miklosich, „în apropierea Dalmaţiei",
„în mijlocul teritoriului iliric, acolo unde au trăit strămoşii albanezilor"
(293—294). Aceşti „români originari", numiţi de Densusianu şi „macédo-
roumains" (p. 320, 357 etc.), ar fi adus prin imigrarea lor în teritoriul daco-
român, alături de împrumuturi din albaneză, şi proprietăţile dialectului lor,
m primul rînd palatale în locul labialelor. Deoarece în principiu Densusianu
nu face decît să reia ceea ce a spus Onciul, obiecţiile făcute se referă şi la el.
Densusianu nu aduce nici o dovadă pentru existenţa palatalelor în regiunea
găsită de el ca fiind leagănul românilor. Iar muntele Durmitor care domină
această regiune pledează hotărît pentru menţinerea labialelor. D-sa însă
încearcă să mai găsească şi alte macedo-românisme în dacoromână. Ceea
ce insa e citat de el în această direcţie (p. 329—330) nu poate convinge.
IJaca vrem să arătăm corespondenţele între două dialecte, ele nu trebuie
citate fara nici o atitudine critică. Căci nu cantitatea lor, ci capacitatea lor
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E 87

lăuntrică probatoare contează. Cine oare va pune mare accent asupra faptului
că la aromâni şi la moţii din Ardeal s-a format pe lingă persoana a Il-a
sing. eşti o formă de pers. I sing. eseu (după creşti, cresc)! Atunci ar trebui
să şi propunem o înrudire mai mare între aromână şi istroromână, deoarece
o astfel de formă există la Brdo (Jahresbericht, IX, 5). De asemenea, pre-
tutindeni pot apărea forme analoge de singular: berbec, pintee, şoarec, purec,
cum de fapt sînt întîlnite aproape peste tot pe teritoriul dacoromân. î n
acelaşi timp, puţinele verbe ale conjugării a IlI-a pot avea, în urma tuturor
verbelor, o schimbare a accentelor la pers. I-II pl. Astfel facem nu este carac-
teristic numai aromânei sau Banatului, ci se foloseşte frecvent şi în Bucovina
şi trebuie doar să citim poeziile lui Iancu Văcărescu ca să ne convingem
că acest fenomen este obişnuit şi în Muntenia. De asemenea, limita pârtiei-
piilor am făcută, am văzută etc. se întinde dincolo de Banat. Am întîlnit
asemenea forme la Bran, în Ardeal şi pentru Vălenii de Munte, în Muntenia,
ele sînt atestate de Jipescu. Cu cît însă e răspîndită şi în afara Banatului,
includerea unui c între s şi l — o înlesnire lingvistică care apare sporadic
pretutindeni şi oricînd — reiese din Weigand (Linguistischer Atlas, Über-
sichtskarte, 16 ). Apariţia insulară a acestui fenomen ne arată în plus că
nu avem de a face cu o schimbare fonetică în cadrul unui teritoriu închegat,
ci cu o înlesnire lingvistică. La fel forma de cõcé există la Braşov şi era
uzuală peste tot în limba română veche. Asemănător este şi sensul de „a
merge deseori" al verbului urdină. Sensul de „valul apei clocotite" al cuvîntu-
lui undă este atestat de asemenea atît pentru Moldova, cît şi pentru Banat.
E caracteristic că Densusianu aduce numai acele dovezi în sprijinul unei
presupuse înrudiri între aromână şi bănăţeană despre care Weigand (Jahres-
bericht, III, 141) spune explicit că ele nu au nici o valoare de dovadă pentru
raporturile mai strînse între aceste două dialecte. E foarte ciudată însă şi
contradicţia care apare la Densusianu. El presupune că aromânii imigraţi
nu au putut să-şi menţină palatalele lor în locul labialelor în Banat, în Ardea-
lul de vest, în Oltenia, deoarece „c'est précisément dans cette région du nord
du Danube, que la romanisation fut la plus intense" (p. 314). Cum se întîmplâ
atunci că acelaşi teritoriu care se opune introducerii palatalelor păstrează
aşa-zisele macedoromânisme pe care Densusianu le citează în p. 329—330?

12. La fel ca şi dispunerea labialelor în limba română, şi rotacismul

a fost folosit pentru elaborarea diverselor teorii. Este instructivă urmărirea
lor, deoarece ele sînt un exemplu pentru folosirea aceluiaşi material faptic
ca punct de plecare pentru teoriile diverse. Trebuie să anticipăm că rota-
cismul apare în aceleaşi condiţii în dialectul tosc al albanezei atît timp cît
dialectul gheg cunoaşte doar treapta mai veche a nazalizării vocalelor. Această
concordanţă între română şi albaneză i-a determinat pe mulţi dintre cerce-
tători să emită ipoteza că românii ar fi locuit pe vremuri în apropierea alba-
nezilor. Ştim deja că Miklosich şi după el Densusianu pledează pentru această
concepţie. De asemenea Sandfeld-Jensen consideră drept o imposibilitate
88 SEXTII. PUŞCARIU

„apariţia limbii române în vechea Dacie" (Jahresbericht, IX, 125), enume-

rînd rotacismul între corespondenţele albano-române (Grõbers Grundriss,
I 2, 527).
Hasdeu (Cuvinte din bătrîni, II, 16—18) este un adept al continuităţii
românilor în Dacia şi nu crede că patria primitivă a românei lor trebuie aşe-
zată în urma acestei corespondenţe în apropierea Albaniei. El deduce de fapt
acest fenomen dintr-un substrat comun. Din cele spuse reiese că noi nu apre-
ciem prea mult influenţa acestui substrat.
Weigand s-a declarat şi el în repetate rînduri ca adept al teoriei formării
poporului român în sudul Dunării (vezi între altele Kritischer Jahresbericht
über die Fortschritte d. rom. Phil., 1904, I, 99). De curînd scria următoarele
despre rotacism (Linguist. Atlas, Einleitung, 11): „e probabil că nicăieri
şi nicicînd aşa-zisul rotacism nu s-a impus consecvent 1 . El a fost introdus
probabil printr-un element străin — poate de toscii care au imigrat în acelaşi
timp cu românii ; spre ei sîntem conduşi şi de alte fenomene din româna veche.
Acest element străin nu s-a putut impune definitiv la români, ci s-a impus
doar într-un teritoriu redus şi nu a evoluat ulterior". Cum ar trebui să arate
rotacismul în cazul limbii române ne este arătat aproximativ de situaţia din
Munţii Apuseni.
In sfîrşit, Procopovici (op. cit., 41—42; neagă orice legătură între rota-
cismul românesc şi cel albanez şi vede în trecerea de la n > r o dovadă
a^ continuităţii românilor în Dacia. El constată că atît nazalizarea vocalelor,
cît şi rotacismul sînt fenomene lingvistice specific dacoromâne şi istroromâne.
Dacă dacoromânii şi istroromânii ar fi imigrat spre locurile lor actuale de
aşezare venind din Peninsula Balcanică, ei ar fi trebuit să aducă de acolo
cu ei acest fenomen lingvistic al românei primitive. Dar la românii care tră-
iesc astăzi în Balcani nu există nici o urmă a acestui fenomen. Ar fi deci
foarte ciudat ca o regiune care produce o astfel de inovaţie lingvistică să fi
fost părăsită ulterior fără a lăsa nici o urmă şi că această inovaţie să se fi
dezvoltat apoi chiar în regiunile în care probabil lipseau toate condiţiile care
au produs această inovaţie.
Cu cît este de convingătoare argumentarea lui Procopovici, totuşi nu
se poate nega pur şi simplu, fără demonstraţie, o înrudire între rotacismul
romanesc şi cel albanez. Chiar dacă n-am cunoaşte alte concordanţe între
cele două limbi, n-am putea vorbi de o întîmplare, căci condiţiile în care apare
rotacismul sînt identice pentru ambele limbi. El apare la aibanezi numai în
cuvinte moştenite şi în împrumuturi din latină (vezi Gr ober Grundriss, I 2, 1042)
şi anume numai în cazul unui n scurt (tosc. zeri „vocea", în opoziţie cu zîni,
tosc v gun „genunchiul", în opoziţie cu gjüni, tosc. gilpere „ac", 'în opoziţie
cu grolpin. La un nn lung nu intervine rotacizarea (tosc. neue „mamă",
in opoziţie cu nîn, vezi grec. vavvrj, tosc. pune „muncă", în opoziţie cu piin

româna; ? d e a I t ă - p a r t e ' existà evolu ia

t fonetică corespunzătoare şi „normală" In cadrul istro-
Hurmuzaki°I1CXXm """ VeCh
' documente de limbă
- în Codicele Voronetean şi în Codicele
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 89

< spudnă etc. (vezi Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache, p. 16

si 23) 1 . De asemenea, în ambele limbi rotacismul este mai puţin vechi decît
trecerea de la an > ăn şi decît creştinismul: CHRISTIANUS > tose. K eStsre
(în opoziţie cu gheg gs rsten). Dar ştim pe de altă parte că între aceste două
popoare au existat legături foarte apropiate şi foarte vechi. Acestea sînt
de fapt şi argumentele de bază ale acelora care localizează „leagănul" ro-
mânilor în sudul Dunării, şi pe cît posibil în apropierea albanezei (vezi Sand-
feld-Jensen în Grõber Grundriss, 1 2, 528).
Dar chiar şi pentru adepţii teoriei originii suddanubiene a poporului
român un lucru trebuie să pară straniu: dintre albanezi, toscii, adică cei care
locuiesc în sud prezintă rotacismul, pe cînd ghegii, care locuiesc în nordul
actualului teritoriu albanez, nu au cunoscut vreodată şi nu cunosc rotacis-
mul 2, care lipseşte cu desăvîrşire (şi probabil nici n-a existat vreodată)
la cele două ramuri sudice : la aromâni şi la megleniţi. Dacă mai privim harta,
observăm imediat ciudata situaţie că însuşi teritoriul denumit de Miklosich
şi Densusianu ca patrie primitivă a românilor se află în plin teritoriu gheg.
Aşadar, din cauza rotacismului lor, dacoromânii trebuie să fi locuit în mij-
locul acelor albanezi în a căror limbă, lipsa rotacismului este o trăsătură
distinctă !
La fel ca şi cu rotacismul se prezintă situaţia şi în cadrul celorlalte
concordante româno-albaneze. Dacă privim mai ales acele exemple selectate
de Densusianu (op. cit., p. 294 urm. şi 349 urm.) din Dicţionarul etimologic
al lui G. Meyer, atunci este de mirare cum a putut să ajungă la pag. 356—
357 la următorul rezultat: „La présence d'un nombre relativement assez
grand d'éléments albanais en daco-roumain s'éxplique par cette émigration
d'un élément roumain du sud au nord du Danube que nous avons constatée
au chapitre précédent. C'est de macédo-roumains établis dans la région des
Carpathes que les daco-roumains ont reçu les formes albanais que nous venons
d'étudier"? Aşteptăm după o afirmare atît de hotărîtă ca aceste cuvinte
împrumutate din albaneză să fie originare din aromâna însăşi. Se observă

1
î n această concordanţă este curios că putem să şi răsturnăm lucrurile şi să putem spune
că primul n în rom. mănînc xm poate proveni din nd al lat. MANDUCO, deoarece în româna veche
(mărînc) şi în istroromână (mărănk) se întîlneşte rotacismul. Prin această părere se adevereşte
explicaţia dată de mine (Etym. Wõrierb. der rumănischen Sprache. I, no. 1022) : mîncă stă poate
în locul lui míndcá > MANDUCARE, iar mănînc s-a format probabil la copii (vezi — papă,
mămăligă) chiar mînc cu reduplicarea primei silabe *mănînc din care s-a ajuns prin asimilarea
faţă de n ulterior sau prin disimilarea faţă de m anterior la mănînc. Se şi observă că în ambele
limbi pierderea vocalei finale era în unele cazuri mai veche decît rotacismul. Astfel, alături de
numeralul uru, găsim în istroromâna articolul un, iar în albaneză în k'en < CANIS menţi-
nerea lui n pare să fi avut o cauză similară (vezi Zeitschrift f . rom. Phil., X X I X , 632). Graniţa
între toscă şi ghegă e formată de rîul Skump. î n română însă cele două dialecte de nord, istro-
româna şi dacoromâna prezintă rotacismul.
2
Albanezii austrieci sînt cu toţii ghegi.
3
Prezenţa unui număr relativ mare de elemente albaneze sau dacoromâne se explică
prin această emigrare a unui element românesc din sud în nordul Dunării, lucru constatat de
noi în capitolul precedent. De la macedoromânii stabiliţi în regiunea Carpaţilor au primit daco-
românii formele albaneze pe care le-am studiat mai înainte.
 SEXTIL PUŞCARIU
90

însă că cele mai multe dintre ele, printre care cele cu rotacism, nu sînt cunos-
cute aromânei. Astfel de cuvinte sînt: alb. vate (G. Meyer, Etym. Worterb.,
462) > dacorom. vare (-care. etc., arom. în locul lui nu scitt care sau simplu
un) alb. aks (ibid., 6 ) : dacorom. acă^(-tare), alb. muguï- (ibid, 288) >
dacorom. mugur (arom. bubuk'e), alb. perua (ibid., 335: .cuvîntul nu e sigur
de origine romană) dacorom. pîrîu (arom. arînşar, trap, vale), alb. fsat (ibid.,
112—113); derivarea din lat. FOSSATUM sau chiar * MASSATUM e
foarte îndoielnică > dacorom. sat (arom. /¡oară): alb. gat (ibid., -121) >
dacorom. gata (arom. étimu, étmu, hazîr, hozîre), alb, gus (ibid., 143; ^ d a c o -
rom. ghin) (arom. rnbogru), alb. mogar (ibid., 253J: dacorom. măgar (arom.
gumar, umar, ţar) alb. stvep (ibid., 137J: dacorom. strepede (arom. yermu din
caş), alb k'afe (ibid., 219) > dacorom. ceafă (arom. nucă, svercă, .mădular),
alb.' bunk (ibid., 54; > dacorom. bung -et (arom.. arburet, arbítrame), alb.
gl'imp, gemp (ibid., 140) >ghimp(e) (arom. sk'in), alb. gcress (ibid., 130, >
dacorom. gresie (arom. k' atra, mir acune). La acestea am mai putea adăuga:
alb-bols (ibid., 41); derivarea din BELUA e falsă; pentru e > o, vezi acum
Grundriss, I 2 , Í040: dacorom. balaur (arom. lamné), alb 'kurde, „(ibid., 216 ;
cu siguranţă nu-i cuvînt turcesc) > dacorom. vursă (arom. bată, princă,
prayidă, ala/ú), alb. vjeôcute (ibid., 474) > dacorom. viezure, alb. Sale (ibid., 83 J
> dacorom. zară (arom. òalã este un împrumut recent din albaneză), alb
hamss > dacorom. hămesit (Convorbiri literare, X X X V I I I , 464) etc. Dintre
aceste cuvinte, mai ales pîrîu este interesant, deoarece prezintă, aceeaşi evo-
luţie ca şi grîu, frîu etc. (al doilea î se explică din n al silabei albaneze din
rădăcină, G. Meyer, op. cit., 335), înfăţişează dëci ó adoptare specific daco-
sau istroromână. Cu acelaşi teritoriu lingvistic,:-albaneza mai are comun,
şi în opoziţie.cu aromâna, răspîndirea prezentului în y la acele verbe care
de la bun început n-au avut y, deci dacorom., istrorom. spuie (arom. dipună)
ca şi alb. k'in etc. (vezi Gnmdriss L 2 , 1056).
Cît priveşte formarea lor .se. remarcă dacorom. sum-ed-enie şi mînzat
care lipsesc, aromânei şi se apropie de alb. -súmete (ibid., 419) şi m(s)zat
(ibid., 216)-. De 'asemenea unele particularităţi' sintactice şi frazeologice
albaneza le împarte numai cu dacoromâna, nu însă şi cu aromâna, aşa cum a
mai arătat Sandfeld-Jensen în Grundriss I 2, 527—529 şi eu în Convorbiri
literare, X X X V I I I , 461 urm., X X X I X , 56 urm. De ex. ca (şi) cînd (alb.
sikur, arom.: ca şi cum) „de parcă", toată casa (alb. gite stepia arom. caOe
casă sau îţi casă)' „orice casă", un frate al mieu (alb. ne vetans t-im, arom.
un frate di a trei) „am un frate al meu", 'ai palatului (alb. te palatit,.arom.
oaminli dit palate) „oamenii palatului", \-iau de' nevastă, l-a lovit de moarte,
gata de nuntă (cfr. alb. mor, per grna, e'goditi per; ngordeje, gaţ per marte sóc
în opoziţie cu arom., în primul caz l'an 'nevastă, în "ultimele două lu-agudi
ti moarte, ctim ti nuntă) ; rău. cu sensul de „mult-" (alb. k'ek') lipseşte- în arom.
(în locul lui midt). De asemenea îi lipseşte legătura între negaţie şi gerunziu
(şcindalni, dar fără să şcie) atît de frecventa.-ân dacoromână (neştiind) şi
în albaneză (panohur). Lipseşte în aromână şî includerea pronumelui între
rădăcină şi desinenţa cuvîntului pe care 'dacoromâna (duce-vă-ţi) o arç
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMANEI PRIMITIVE 91

comună cu albaneza (limni >li-me-ni, în loc de lini-me, „lăsaţi-mă").

Alb. Sal'e „coapsă" care e împrumutat de la rom. şale (pl. lui şa) prezintă
un sens necunoscut aromânei etc. 1 .
Dacă nu acordăm un rol prea mare întîmplării, atunci nu putem pre-
supune pur şi simplu că în cursul timpului românii ar fi pierdut din nou
aceste împrumuturi şi influenţe albaneze. Acest lucru se putea întîmpla cu
atît mai puţin cu cît ei locuiau în apropierea albanezilor fiind influenţaţi
permanent de către aceştia în limba lor. Trebuie să renunţăm aşadar la teza
potrivit căreia împrumuturile albaneze au ajuns la dacoromâni prin imi-
granţi aromâni.
Cred chiar că e greşit din punct de vedere metodic, dacă conchidem,
pornind de la împrumuturile albaneze în română, asupra patriei primitive
suddanubiene a acestui popor. Nu ştim nici cine sînt albanezii, nici cum au
trăit în evul mediu timpuriu. Nu este permis astfel să fixeze patria primitivă
a românilor în sudul Dunării numai din cauză că limba lor prezintă laturi
comune cu limba albaneză şi deoarece albanezii locuiesc astăzi în acele re-
giuni. Am putea tot atît de bine să întoarcem roata spunînd că pe vremuri
albanezii ar trebui să fi fost răspîndiţi cu mult mai mult spre nord-est, deoarece
ei au comun cu româna astfel de fenomene lingvistice, care se dovedesc în
română a fi de provenienţă norddanubiană.
Adnotare. Albanezii sînt consideraţi a fi iliri care au scăpat de roma-
nizarea totală. Această ipoteză nu se bazează pe găsirea unor elemente ib-
rice în limba lor, ci pe faptul că ei locuiesc azi regiunile populate odinioară
de iliri. „Cît de puţin ne dovedeşte asta ne-o spun diversele mişcări ale popoa-
relor. Aşa ar trebui să-i privim şi pe sîrbi ca fiind iliri sau pe bretoni ca fiind
vechii gali" susţine Hirt (op. cit., I, 141 ) şi tinde mai repede spre concepţia
enunţată deja de mai mult timp că albaneza ar trebui inclusă în tracă, „căci
veneta din Italia de nord aparţine fără doar şi poate limbilor — centum.
Şi dacă nu vrem s-o rupem pe aceasta de ilirică, ceea ce de fapt ar fi neîn-
temeiat, atunci sîntem nevoiţi ori să apreciem albaneza ca fiind o limbă
aparte, ori ca aparţinînd unei alte grupe de dialecte satem" (idem ). Nu pot
să nu citez aici părerea profesorului de istorie veche al Universităţii Bucu-
reşti, V. Pârvan, a cărui specialitate este chiar estul european roman. întrebat
asupra părerii sale, el îmi scria: „După cum se ştie, albanezii s-au întins în
vremurile mai vechi de la Dunăre pînă cel puţin ía cap Matapan. Extinderea
lor nu a avut loc simultan, ci pas cu pas. E desigur greşit să susţii că ei ar fi
doar un trib iliric neromanizat, atîta timp cît jumătatea Peninsulei Balca-
nice a fost ocupată de ei, cît ei se menţin pînă azi de la Nis în Serbia, pînă
la Epir şi în Tesalia şi atîta timp cît grecii, sîrbii şi croaţii de azi au în venele
lor o bună parte de sînge albanez. De unde vin? Lingvistica indoeuropeană
ne arată că ei, asemenea slavilor, au fost iniţial originari din nord 2. Ei au
1
Domnii dr. P. Papahagi şi dr. X. Capidan au avut amabilitatea să controleze lista mea
privitoare la aromână.
2
Cît priveşte înlocuirea lui o şi a, albaneza o face ca şi limbile indoeuropene din nord:
slava, lituana, germanica. Această concordanţă care probabil nu e întîmplătoare pledează hotă-
rît pentru provenienţa nordică a albanezilor. Kretschmer, op. cit., 261.
 SEXTÏL PUŞCARIU

locuit aşadar o dată în nordul Dunării. Nu-mi pot explica de .cé se fixează
leagănul românilor la sud-vest sprijinindu-se pe împrumuturile albaneze,
dacă acestea din urmă puteau fi primite.de la acei albanezi din nordul Dunării
care s-a« pierdut în masele de dacoromâni. Acest lucru s-ar fi întîmplat
identic cu dispariţia lor printre grecii din sudul Dunării. Timpul indicat de
d-voastră (sec. III—VI) corespunde întru totul cu această., concepţie. Este
chiar perioada în care poporul albanez indoeuropean trebuia, ca un pre-
cursor al celuilalt popor tînăr — slavii — să pornească de la nord spre sud.
Dacă urmărim pe o hartă etnografică direcţia de răspîndire urmată de restu-
rile albanezilor independenţi de azi, atunci ajungem la concluzia că drumul
lor a fost acelaşi cu cel al slavilor, adică de la nord-est spre sud-vest, de-a
lungul versanţilor Carpaţilor, prin Ardeal, deci chiar prin mima daco-româ-
nilor. Aceste migraţiuni trebuie să fi fost asemănătoare-cu cele ale slavilor,
adică paşnice, trecînd astfel neobservate. .încetul cu încetul, păstorii străini
au ajuns în regiunile de sud, astfel încît dintr-odată tot vestul Peninsulei
Balcanice părea- cucerit de un nou popor" (scrisoarea din 20 martie 1906,
de la Roma).
Nu-mi permit să iau nici o atitudine faţă de această teorie remarcabilă.
Trebuie să subliniez doar că momentele lingvistice pledează în favoarea ei.
Dacă privim atenţi elementul latin al albanezei, atunci nu putem să nu
constatăm că acesta prezintă atît din punct de vedere geografic cît si din
cel cronologic două etape în cadrul împrumutului. Astfel, de ex., lat. a dă
cînd a, cînd e (Grundriss, I, 2, 1041—-1043) ; lat.'ü atît ii cît şi u (ibid., 1046—
10
47);_lat. s şi / în poziţie iniţială dau alături de s şi / un 9 (ibid., 1053)
etc., fără ca acest fenomen să se poată explica însă foarte uşor dacă presu-
punem că albanezii ar fi primit deja în Dacia primul strat de împrumuturi
romanice şi anume în timpul convieţuirii lor cu strămoşii românilor şi că au
preluat un al doilea strat de la strămoşii vechilor dalmaţieni. Atunci a > o
şi ü > u ar reda exact starea fonetică românească, atît timp ce a > e, u > ü
s-ar datora influenţei dalmatc-rcmanice (vezi Bartoli, Das Dalmaiische,
I, 232). Decarece accentuarea SÉCALE e străină românei, putem presupune
ca albanezii au preluat acest cuvînt abia pe teritoriul ilinc, unde s pcate
avea deja picnunţia ş (vezi Eaitoli, cp. cit., 1, 262). Atunci lat i > 5 (mai
Jii-zm s) ar reprezenta treapta mai veche in albantza identică cu româna,
j a r ¿I care apare şi în alb. Cékcre ar fi forma mai tînără însuşită in lliria.
in favoarea acestei ipoteze pledează şi cuvintele icir.âneşti cana şi simbure
drn care reiese că kurSe şi Bumbul au fost pronunţate de albanezi pe timpul
T/l107^ni l0r în D a c i a î n c ă c u Grundriss
> I. 2, 1053 alb. mesoj < 1 XVI-
11 ARE a fost comparat din cauza iniţialelor sale cu istroiom. nmçtã. Acest
Jucru ar corespunde cu rotacismul istroalbanez, căci avem mulţi indici pentru
raptul ca dialectul istroromân a format odată un singur grup cu dacoromâna
de vest. Dacă privim pe albanezi ca pe un popor care, venind din nord, a
convieţuit un timp în Dacia cu strămoşii românilor şi în parte a rămas în
acele locuri, fiind românizat apoi, atunci s-ar putea explica si situatia ciudată
ca rotacismul dacoromân se găseşte la acei albanezi care, avansînd' spre sud,
locuiesc astăzi in regiunile de sud ale Albaniei. Si împrumuturile din albaneză
.ASUPRA RECONSTRUCŢIEI ROMANEI P R I M I T I V E 93

ar sprijini această ipoteză, căci cele care există în dacoromână indică o peri-
oadă mai îndepărtată de preluare decît cele aromâne. Astfel ceafă prezintă
trecerea foarte veche k' >ts. Iar dacă alb. Gale prezintă în dacoromână
una din primele treceri l > r, în aromână el apare sub forma de ¡fală ca un
împrumut preluat după efectuarea schimbărilor fonetice. Poate la fel
trebuie apreciat dacorom. mar în atîta mar de ani, care ar putea fi preluat
de la alb. mal „abundenţă" din care mai tîrziu a fost preluat şi arom. mal
„bogăţie".
La fel raportul dintre alb. Oerime şi dacorom. fărîmă este foarte vechi,
cît timp arom. sărma este un împrumut recent din albaneză. Chiar şi daco-
rom. barză lasă să se întrevadă prin evoluţia sensului la „barză" o epocă
mai veche de adaptare decît arom. bardzu care este încă adjectiv şi are sensul
de „blond" ca şi alb bard „alb"

13. Soluţionarea „problemei românilor" aparţine istoriei. Lingvistica

poate pune la îndemîna istoricului material preţios. Dar nu poate avea pre-
tenţia să rezolve ea singură această problemă. Metoda cea mai indicată ni
se pare a fi aceea potrivit căreia istoricul porneşte cu propriile-i mijloace
la reconstrucţia perioadei române primitive. Lingvistul trebuie să-i contro-
leze materialul şi să-1 completeze pe cît posibil. î n orice caz, istoria şi lingvis-
tica trebuie să lucreze mînă în mînă completîndu-se reciproc.
Dacă unii istorici susţin că aromânii ar fi continuatorii populaţiilor
sud-danubiene romanizate, iar dacoromânii urmaşii dacilor romanizaţi, o
presupunere care în sine n-ar fi imposibilă, atunci lingvistica a reuşit să
contrazică această ipoteză cu argumente serioase. Căci limba românilor pre-
zintă fără îndoială o evoluţie unitară în trecut a celor două grupuri. Mai
rămîn aşadar încă trei posibilităţi, care de fapt au fost discutate deja: ori
se presupune că această evoluţie unitară a avut loc: a) numai în Dacia
sau b) numai în Peninsula Balcanică sau cj atît în Dacia cît şi în Peninsula
Balcanică, între cele două părţi existînd o legătură permanentă.
Prima din cele trei ipoteze se pare că e complet abandonată astăzi.
Nici istoricii şi nici lingviştii nu înclină să o susţină.
A doua concepţie, potrivit căreia naţionalitatea şi limba română s-ar
fi format în sudul Dunării, şi că dacoromânii de azi ar fi imigrat de acolo în
evul mediu tîrziu spre actualele lor locuri de aşezare, găseşte azi mai mulţi
adepţi între lingvişti decît între istorici. Trebuie s-o arătăm aici: totul ce s-a
spus în prealabil despre fenomene de limbă se poate pune de acord cu această
ipoteză. Se poate foarte bine din punct de vedere lingvistic ca româna pri-
mitivă din Peninsula Balcanică să fi avut nuanţe dialectale. Acestea puteau
să se generalizeze în fiecare din cele patru grupe după despărţirea acestora
sau să rămînă limitate din punct de vedere regional. Dar istoria are argu-
mente serioase care contrazic această patrie primitivă suddunăreană a româ-
nilor. După metoda de cercetare amănunţită e aşadar indicat ca lingviştii,
ţinînd cont de argumentarea istorică, în loc să se opună brusc istoricilor, mai
bine să examineze materialul ior încă o dată în această direcţie.
94 SEXTII. PUŞCARIU

Pentru adepţii patriei suddunărene a românilor va rezulta că unele

din argumentele lor de bază sînt de prisos sau, cel puţin, deloc convingătoare.
Se şi arată că ideea de bază a acestei ipoteze are un punct de plecare care mi
se pare legat de prezumţia unui „leagăn" limitat teritorial. Deoarece o unitate
teritorială a românei primitive este cerută de limbă, ea a fost legată de uni-
tatea limbii române primitive. Aceasta a putut fi cu atît mai uşor concepută
cu cît materialul lingvistic comun în cele patru dialecte de bază de azi este
într-adevăr remarcabil. Deoarece s-a presupus că apariţia dialectelor depinde
în cea mai mare parte de mărimea teritoriului lingvistic, s-a putut conchide
că: românii primitivi a căror limbă era unitară, au trebuit să locuiască de
aceea un teritoriu foarte limitat. Am citat în paragraful 3 expunerile unui
tînăr cercetător — şi cu cît stai mai mult la începutul carierei ştiinţifice cu
atît mai clar şi mai puţin complicat vezi lucrurile. Din ele reiese că azi savanţii
oscilează doar în ceea ce priveşte locul precis al acestui „leagăn" suddunărean,
la coasta de est a Adriaticii spre care ne conduc atîtea concordanţe cu dalmata
veche şi cu albaneza sau pe pantele Balcanilor spre care ne conduc vizibilele
puncte de intersecţie bulgaro-române (în opoziţie cu lipsa celor sîrbo-române).
Să ne gîndim doar la articolul postpus, la infinitivul prescurtat, la simplifi-
carea declinării în limba bulgară după modelul românesc !
Am fost înclinat să dovedesc că nu sîntem siliţi prin nimic să acceptăm
teoretic un astfel de „leagăn". De asemenea el apare puţin probabil după cîte
ştim despre răspîndirea populaţiei romanizate din Europa de est (§3). Trebuie
chiar să luăm atitudine împotriva acestei teze, deoarece în româna primitivă
sînt atestate puternice diferenţieri dialectale .care probabil ar fi fost chiar
mai mari decît putem recunoaşte astăzi (§ 9). Dacă însă răspîndirea unei
limbi este în raport cu nuanţele ei dialectale, atunci trebuie să ne închipuim
limitele românei primitive ca fiind atît de largi, încît circulaţia din interiorul
teritoriului să fi înlesnit formarea diferenţelor dialectale şi, în acelaşi timp,
să fi împiedicat nivelarea acestora.
Dar circulaţia nu este desigur singurul factor care e hotărîtor la apa-
riţia dialectelor. Aceasta reiese deja din faptul că limbile care cuprind un
teritoriu mai vast, cu mai puţine mijloace de circulaţie, cuprind adesea mult
mai puţine dialecte decît limbile limitate la regiuni mult mai restrînse, cu
aproape nici o tulburare a circulaţiei. [...] Asemănător probabil se prezintă
situaţia în limba română primitivă şi trăsătura conservatoare a limbii lor
poate nu rezultă atît din uniformitatea ocupaţiei lor, cît din „sîngele" lor,
dacă p>rin această noţiune înţelegem totul pentru care astăzi încă nu avem
noţiuni clare. Diferenţele dialectale între regiunile diferite mai sînt şi astăzi
relativ mici şi se rezumă de obicei la lexic ! Acest lucru e valabil atît pentru
dacoromâni, care deja prin poziţia lor politică şi geografică întreţin între ei
o circulaţie abia simţită, cît şi la aromâni, care aproape nu comunică între ei
între diferitele regiuni.
Dacă avem în vedere toate aceste momente, atunci ni se pare că teri-
toriul românei primitive a fost destul de vast încît pentru început nimic nu
ne împiedică să-1 plasăm în regiunea între cele două maluri ale Dunării, unde
erau atestaţi pe vremuri romanii.
. A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMaNEI PRIMITIVE 95

Ajungem astfel la a treia ipoteză care este susţinută azi de majoritatea

istoricilor cu argumente convingătoare. Faptele de limbă, după mine, nu
contravin acestei ipoteze, ci dimpotrivă o întăresc şi o completează. Desigur
mai rămîn încă mai multe puncte neclarificate şi dacă în mare acceptăm teoria
lui Onciul, în particular nu i se poate recunoaşte pretutindeni justeţea.
Mai ales împotriva teoriei sale, a admigrării vorbesc multe argumente.
Cum s-a arătat în § 11 nu se poate atesta pentru timpul românei primitive
nici un fenomen lingvistic importat din Peninsula Balcanică de către emi-
granţi. Dacă au avut loc migraţiuni din nord spre sud şi invers, acestea nu au
avut o altă consecinţă decît că au avantajat uniformitatea relativă a românei
primitive. După cercetările asupra „francezei în Canada" astăzi este evident
că „imigrarea împiedică în acelaşi fel evoluţia limbii ca şi limba scrisă sau cum
o face o circulaţie intensă" (Meyer-Lübke. Germaniseh-romanische Monats-
schrift, I, 139). E mai probabil că inovaţiile lingvistice care în româna primi-
tivă se vădesc a fi dialectale să se fi răspîndit pe calea naturală a mişcării
undelor şi ele nu erau răspîndite pretutindeni în momentul cînd româna
primitivă s-a scindat în dialecte.
Onciul crede că palatalele care iau locul labialelor ar fi o inovaţie lingvis-
tică suddanubiană. La această concluzie ajunge în urma speculaţiei că acest
fenomen există pretutindeni în aromână, şi trebuie deci să fie aici mai vechi
decît în dacoromână, unde apare doar dialectal. Acelaşi lucru s-ar putea susţine
şi pentru majoritatea celorlalte cazuri, căci la fel se întîmplă cu U, ti > J,ă.
tî, cu rë, ri > rã, rî, cu eu lăudam din eu lăudă, eu aud din eu auz, două adu-
nări din două adunari. Această presupunere nu e neapărat convingătoare,
deoarece generalizarea unei inovaţii lingvistice nu permite întotdeauna o
concluzie asupra vîrstei ei, dar ea a fost prezentată ca fiind destul de pro-
babilă în urma unei serii întregi de exemple. Răspîndirea ei în dacoromână
arată că aceste inovaţii s-au impus de obicei de la sud spre nord. Astfel avem
cazul lui lăudam, adunări, rîu care cu trei sute de ani în urmă erau total ne-
cunoscute în nordul teritoriului dacoromân, cît timp în sud ele erau în general
răspîndite. în Atlasul lui Weigand se poate urmări vizibila înaintare a pala-
talelor care iau locul labialelor de la sud-est spre nord şi nord-est. Oricum,
au făcut mari progrese în secolul al XVII-lea în estul teritoriului dacoromân
(în Moldova).
Aceste observaţii de natură lingvistică ar putea găsi o explicaţie por-
nind de la situaţia politică a timpului. Putem constata pretutindeni că o limbă
este expusă la mai multe transformări, cu cît oamenii care o vorbesc duc o
viaţă mai agitată. Cu cît cultura unui popor este mai mare, cu atît mai preg-
nant ajunge modul său de a se exprima, acesta încercînd să găsească o varie-
tate mai mare de expresii care să denumească mai precis noţiunile de fiecare
zi. De aceea limba populaţiei din oraşe, îndeosebi a marilor centre culturale,
de circulaţie, cu o viaţă spirituală şi comercială bogată, este nu numai mai
bogată decît cea de la ţară, dar ea a evoluat de regulă cu cîteva trepte mai sus.
La ţară obiceiurile şi modul de- viaţă se schimbă abia perceptibil, aceeaşi
ocupaţie nu arareori cu aceleaşi mijloace ca secole înainte, atrage după sine
 96 SEXTIi. PUŞCARIU

caracterul mai conservator al limbii, care este o oglindă a vieţii. Ea nu tinde

uşor spre diferenţieri şi în legătură cu asta spre inovaţii.
Viaţa culturală a Daciei trebuia să stagneze mult după părăsirea pro-
vinciei de către Aurelian. Prin plecarea legiunilor, a funcţionarilor şi a capi-
taliştilor, pe de o parte, şi prin ameninţarea incursiunilor barbare, care vizau
desigur mai mult oraşele, pe de altă parte, au fost distruse toate centrele de
circulaţie mai importante. în Peninsula Balcanică au mai existat timp de
secole oraşe importante, cu o cultură considerabilă şi un comerţ destul de
evoluat. E probabil deci că şi limba era expusă unei evoluţii mai rapide decît
cea din Dacia.
Legăturile dacoromânilor cu semenii lor' din Peninsula Balcanică puteau
fi doar favorizate de lipsa oraşelor atît în Dacia — nu ni s-a păstrat în limba
populaţiei nici un nume al vreunui oraş dac ! —, cît şi departe, spre nord şi
vest. Populaţia dacă care a ajuns să fie producătoare de produse naturale
putea să le schimbe pe acestea doar în oraşele din sudul Dunării pentru măr-
furi mai fine de export. Dar mai ales existenţa reşedinţelor de episcopi, ates-
tate în tot timpul evului mediu în sudul Dunării, trebuie să fi atras locuitorii
Daciei spre sud. La prima lor apariţie istorică dacoromânii ne şi apar ca fiind
dependenţi de episcopatele suddunărene. Pentru o dezvoltare mai rapidă
a inovaţiilor limbii, malul drept al Dunării era deci mai indicat. Astfel e firesc
ca ele să se fi răspîndit pornind din centrele comerciale .şi religioase de acolo.
Desigur însă nici pe malul drept condiţiile istorice n-au fost de o asemenea
natură, încît acolo să-şi fi menţinut importanţa lor multe oraşe în cursul
secolelor. în diferitele epoci au înflorit şi au decăzut mereu alte oraşe. Aceasta
explică poate faptul că inovaţiile lingvistice amintite, care din punct de vedere
cronologic nu au apărut desigur simultan, au trecut Dunărea în diverse locuri:.
aud se întinde din vestul teritoriului român, spre est pînă la Olt (Übersichts-
karte, 15) atîta timp cît k'ept întîlneşte de la est spre vest déjà la gurile Arge-
şului o limită (Übersichtskarte, 6—8)'şi noi ştim (§ 11) că şi dincolo de fluviul
Isker, în parte pînă la Marea Adriatică, populaţia româna a pronuntat labialele
curat.
Oricum, nu trebuie să credem că numai limba românilor din Balcani
era capabilă de dezvoltare. Şi pe teritoriul dacoromân au apărut inovaţii.
Dar^ acestea nu au putut să se extindă în sud, deoarece o astfel de evoluţie
era împiedicată de lipsa centrelor de circulaţie dacice. Putem da drept exemplu
rotacismul, care, evoluînd din nord spre sud, n-a reuşit măcar să . cuprindă
întregul teritoriu dacoromân, ci dimpotrivă s-a pierdut chiar în nord, cînd
vechiul n a început să se impună venind de la sud.
Să nu uităm că cu cîteva sute de ani înaintea apariţiei documentelor
noastre de limbă, dacoromâna nu era atît de dezvoltată ca în secolul al XV-lea.
Utez doar trei exemple din cadrul foneticii: sunetele h şi l încă nu erau schim-
bate in i ; n se păstrează după cum se ştie şi astăzi în' Banat, iar V pe cît se
pare este păstrat în originalul Codicelui Voroneţean, deoarece în copia păstrată
din secolul al XVI-lea este atestat o dată un ka^m-k, 72/6—7; influenţa Ia-
calelor asupra lat. e ulterior nu a început încă (Codicele Voroneţean mai are
in buna parte un e curat). Din cele spuse, reiese aşadar că în acea vreme
A S U P R A RECONSTRUCŢIEI ROMÂNEI P R I M I T I V E 97

diferenţele între sudul teritoriului dacoromân şi aromână erau încă foarte mici
şi erau oricum mai mici decît între ele şi nordul teritoriului dacoromân. Dacă
deci în româna primitivă exista vreo graniţă naturală care să constituie un
obstacol, atunci, judecind după limbă, acesta era mai degrabă Mureşul şi
nu Dunărea. Căci în nordul Mureşului s-a spus buru, eu lăudă, adunari, riu,
audzu, piept, probabil şi împenge, pe cînd inai la sud, pe ambele maluri ale
Dunării, limba a fost destul de unitară, iar bunu (respectiv bûnu), rîu, lăudam,
adunări trebuie să fi fost generalizate. Inovaţia k'ep, aud, chiar dacă nu s-a
răspîndit deci peste tot, exista dialectal în dacoromâna de sud. Faptul că
Mureşul e un rîu destul de mic în comparaţie cu Dunărea nu ne spune nimic.
Cîteodată ape mici pot constitui limite lingvistice mai pregnante decît fluvii
mari. Obstacolul de circulaţie în sens lingvistic nu este o barieră naturală de
netrecut, ci în cele mai multe cazuri sînt acele formaţii topografice care se
află la limita între două teritorii, din care fiecare formează un tot din punct
de vedere administrativ, religios, comercial sau politic. Dacă această „impresie"
rezultată din limbă (căci ar fi prea curajos să numim altfel cunoştinţele noas-
tre) se poate fundamenta şi din punct de vedere istoric, ea este o problemă
pe care nu vreau să o dezbat aici. Mă rezum şi în acest caz la un citat din cea
mai recentă scriere care îmi pare cea mai competentă în această problemă:
„Cînd maghiarii au ajuns la sfîrşitul secolului al IX-lea pînă la Tisa şi Dunăre,
teritoriile dace erau locuite de « valahi şi sloveni », organizaţi în voievodate.
Un astfel de voievod sub conducerea lui Gelu — astfel îl numeşte primul
cronicar maghiar — este atestat în părţile nord-vestice ale Ardealului, cu
reşedinţa lîngă Someş, în apropiere de Giliu, în vestul Clujului. Alte două
regiuni între Tisa şi Carpaţi erau în legătură cu regatul bulgar. Una din aces-
tea... în Banat... apare ca fiind dependent de episcopatul de la Vidin"
(D. Onciul, Din istoria României, Buc., 1909, p. 16).
Adnotare. Dacă judecata făcută în acest paragraf s-ar dovedi justă,
atunci ar putea fi făcute şi alte presupuneri. Limba românilor ardeleni pre-
zintă deseori ciudate forme duble. Dacă pe întregul teritoriu locuit de români
derivatele prin -BULUM apar sincopate si devin prin -BLUM >ul: STAB'
LUM >staul, *SUB'LUM >sul, SUB'LA > sulă, *EXCUB'LARE >
sculare, *FIB'LARIA >fiulare, *SUB'LICIDUS > suleget, TUB'LUS >
arom. tul (Papahagi, Notiţe etimologice, 45) (vezi şi *DEB (IJLARE >dăulă),
în nordul şi estul Transilvaniei nu avem staul şi staur (atestat pentru Re-
teag pe Someş, Pop Reteganul, Poveşti, IV, 15—16, şi pentru Sîmpetru în
comitatul Dobîca, Iorga Studii şi documente, X I I I , 252 şi în expresia staurila
florilor şi la Hăghic în est, în comitatul Trei-scaune), care presupune schim-
barea STABULUM >stauru. De asemenea întîlnim, pe lîngă forma obiş-
nuită de CERESIA > cireaşă, într-o regiune mică în sud-estul Ardealului,
între Braşov, Sighişoara şi Vama-Buzăului (vezi cuvîntul normal nr. 41 al
lui Weigand) şi ceraşă care nu s-a putut forma din prima (vezi Convorbiri
literare, X X X I X , 317 urm.), ci trebuie să provină din CERASEA. Dar CE-
RAS—şi STABULUM sînt formele clasice, cît timp STABLUM, CERES
redau vorbirea populară. Ştim însă că însuşi nordul şi estul Ardealului nu a fost
atît de romanizat ca vestul. Se pare că dacii s-ar fi refugiat acolo şi că — jude-
98 S E X T I L PUŞCARIUL

cînd după aceste două cazuri — s-a efectuat o romanizare ulterioară, în parte,
astfel încît oficialităţile au reuşit să impună latina lor clasică. Acest lucru ar
putea constitui şi pentru epocile mai tîrzii o explicaţie de ce dacoromânii din
estul şi în special din nordul teritoriului au format grupări care nu s-au com-
portat la fel faţă de oficialităţile romane ca şi populaţia din vest. Aceste
grupuri erau mai independente şi au întreţinut o legătură mai slabă cu stăpî-
nirea romană plecată spre sud. Pentru aceste regiuni este destul de caracte-
ristic cuvîntul fără „gen" (în regiunea Haţegului, Revista critică, III, 153 şi
la Petru Maior, Istoria, 202, 238). Acest cuvînt este longobardicul fara (Paul
Diac. 2, 9) „familie, urmaşi", care a pătruns destul de devreme în italiana de
nord. De aici însă a fost transmis neogrecilor şi albanezilor, de la care cuvîntul
a ajuns la bulgarii şi românii Peninsulei Balcanice (azi încă foarte frecvent
la aromâni). De la cei din urmă a ajuns la dacoromânii din Ardealul de vest,
aflaţi într-o strînsă legătură cu ei.

14. Pînă acum încă nu s-a discutat o problemă importantă, cea a tim-
pului, despre care se vor spune acum la sfîrşitul studiului cîteva lucruri. Şi
aici nu sîntem în stare să obţinem indicaţii precise, nici din materialul ling-
vistic, nici din cel istoric. Din ambele, luate împreună, se poate ajunge însă la
o cronologie aproape exactă.
în introducerea la Atlasul său lingvistic, p. 8, Weigand fixează româna
primitivă între „secolul al VII-lea şi al IX-lea". E timpul cînd româna nu era
scindată încă în dialectele de azi şi totuşi poseda acele însuşiri care erau „deo-
sebite atît de latina vulgară cît şi de celelalte limbi romanice". Această con-
cepţie ţine cont de ambele sensuri ale noţiunii, atît de cel primitiv, cît şi de cel
român. Aş fi însă mai precaut şi n-aş fixa atît de precis limitele. Aceasta nu
numai pentru că ele nu au fost dovedite încă a fi corecte, ci şi deoarece ele
probabil nu vor putea fi dovedite.
Mai ales limita iniţială aş lăsa-o deschisă. Căci cu cît dă naştere la con-
cepţii greşite imaginea unui „leagăn", tot aşa de eronat este prin copilul nou
născut din el. O limbă vie, care e capabilă de evoluţii, reprezintă în toate
timpurile doar trepte intermediare. Nu avem dreptul să apreciem cutare sau
cutare fază de evoluţie ca fiind începutul unei limbi. Ar fi tot atît de arbitrar
să spunem : limba română începe în momentul cînd a se pronunţă ă, deoarece
pentru cunoscătorii celorlalte limbi romanice acest fenomen este ceva carac-
teristic românei. Tot aşa putem spune că un băiat ajunge bărbat cînd îi creşte
mustaţa. Pentru cei care cu orice preţ doresc să aibă o datare pentru începutul
limbii române, ea poate să fie concepută ca atare din momentul în care cu-
vîntul ROMANUS >rumân. Pentru o cercetare ştiinţifică, o astfel de limită
de jos nu se poate stabili şi nici nu este necesară. î n secolul VII româna nu
se prezenta altfel decît astăzi, ea fiind limba unei populaţii romanizate într-un
anumit punct istoric al evoluţiei sale. Dacă renunţăm la această limită, tre-
buie să punem accentul doar pe românesc şi să spunem cum am mai făcut-o
în paragraful 1 : noi numim româna primitivă limba strămoşilor actualilor
dacoromâni, megleniţi şi istroromâni (şi poate cea a unor grupuri deznaţio-
nalizate în cursul timpului, înainte ca legăturile între ei să fie întrerupte).
 T
ASUPRA RECONSTRUCŢIEI ROMÂNEI PRIMITIVE 99

Care a fost această perioadă? Weigand se opreşte la secolul al IX-lea. Pe de

altă parte, Sandfeld-Jensen apreciază că înlocuirea infinitivului prin pro-
poziţii cu conjunctiv a avut loc în limba română sub influenţa limbii greceşti
a b i a între 1000—1200 (Jahresbericht, IX, 125). Deja din aceste două datări
reiese cît de mult se pot deosebi părerile.
împrumuturile de origine străină din limba română pot elucida într-o
oarecare măsură relaţiile în timp ale românei primitive. înainte de toate,
am observat că aproape toate schimbările fonetice sînt mai vechi decît îm-
prumuturile slave, deoarece acestea n-au mai participat la ele. Această con-
statare e foarte importantă, deoarece ştim în ce epocă au venit slavii în aceste
regiuni. Chiar dacă apreciem că după venirea slavilor şi pînă la primele con-
tacte lingvistice a mai trecut o perioadă de timp, totuşi, putem considera cu
0 aproximaţie oarecare secolul al VII-lea ca fiind momentul cînd toate schim-
bările fonetice ale românei primitive erau încheiate. Influenţa albaneză e cu
mult mai veche, iar raporturile româno-albaneze trebuie să fi fost foarte
strînse, deoarece împrumuturile albaneze participă la toate schimbările fo-
netice româneşti, astfel k' >ts {k'af e > ceafă), g > dz (gum > jumătate),
l>r (vjeòuh, Oiombul, mugid, dale, vale, mal >viezure, sîmbure, mugur,
zară, vare—, mar (?) (vezi Convorbiri literare, X X X I X , 309 urm.). î n unele
puncte au chiar aceeaşi evoluţie fonetică şi semantică, ca şi a elementului
latinesc (astfel pierderea lui b şi v intervocalic, trecerea de la e în română
neaccentuat, au > a1, an > ăn, -n- > r etc. (vezi Sandfeld-Jensen, Grundriss
1 2, 527 urm.). Toate aceste schimbări preslave sînt comune tuturor celor
patru dialecte române. De aici reiese (dacă este adevărat că poporul român
s-a format în Dacia şi în Peninsula Balcanică) că în timpul migraţiunii po-
poarelor care a avut loc cu aceeaşi intensitate în sud şi nord, înaintea venirii
slavilor, a existat o circulaţie atît de intensă între teritoriile de pe ambele
maluri ale Dunării, încît în ambele părţi limba s-a putut dezvolta aproxi-
mativ la fel.
Această circulaţie pare-se că a slăbit abia ulterior, cînd masele de slavi au
sporit. în acel timp probabil s-au format cele mai multe din inovaţiile lingvistice
citate în paragrafele anterioare. Nu există nici un motiv pentru ca să fixăm
mai devreme schimbările p > h' etc., te, ţi (< te, ti) >ţă f ; ră, ri >ră r"
şi transformarea lui eu lăudă în eu lăudam, adunari în adunări, căci şi împru-
muturile slave participă la aceste procese. Pe de altă parte, ele se dovedesc
a fi destul de tîrzii, căci cele mai vechi texte româneşti arată cum ele cîştigă
teren în acea vreme. Faptul că ele s-au răspîndit aşa de greu, sau nu s-au
răspîndit în dacoromână, se poate explica prin aceea că ele au trecut într-c>
perioadă tîrzie Dunărea, cînd circulaţia nu mai era atît de intensă. Chiar şi
locul unde au pătruns nu era acelaşi — după cum am văzut.

1
Convorbiri literare, XIV, I, 468.

9 — Cercetări şi studii — c. 339

 100 S E X T I L PUŞCARIUL

15. Aud în locul lui auz, originar din vestul Oltului, a ajuns probabil
mai devreme în nord decît palatalizarea labialelor atestată foarte tîrziu
{acest lucru e dovedit prin locul de acces în estul Argeşului, unde o populaţie
română este atestată relativ tîrziu).
Aceeaşi regiune estică ar fi potrivită şi pentru trecerea propoziţiilor cu
conjunctiv care iau locul infinitivului, după afirmaţia lui Sandfeld-Jensen.
Acest fenomen este relativ tînăr în sîrbă (în alt loc'121), în albaneza de nord
infinitivul se păstrează încă (în alt loc 116), atîta timp cît la bulgari şi la
români înlocuirea lui (cu cît merg spre sud) e mai evoluată. în timp s-ar
încadra „între 1000—1200" în limba română. Tot atunci are loc întemeierea
regatului „valaho-bulgar" (1136—1257). Sîntem informaţi că „primii din
neamul asăneştilor, a căror armată se compunea în majoritate din valahi
şi cumani, au fost susţinuţi în lupte de tovarăşii lor norddunăreni (de valahi
şi cumani). Astfel, românii din nord au luat un contact mai strîns cu bulgaro-
valahii din sud, cu care erau legaţi de mult prin intermediul credinţei (On-
ciul, Din istoria României, p. 18—19).
Despărţirea definitivă a românilor primitivi în grupurile de azi nu
trebuie să ne-o imaginăm ca fiind o consecinţă a invaziei slavilor. Fondul slav
comun din cele patru dialecte e o dovadă a coexistenţei îndelungate între
slavii şi românii primitivi. în acele timpuri, cînd nu putea fi vorba de un sen-
timent naţional, românii şi slavii nu s-au considerat a fi două popoare dis-
tincte: aveau aceeaşi religie, o biserică comună, aceleaşi preocupări şi ace-
leaşi_ interese. Doar scurgerea timpului şi organizaţiile statale din ' sudul
Dunării au dus la o despărţire definitivă. Acolo românii au pierdut cu timpul
limba lor, devenind slavi, aici slavii s-au pierdut în masele de români. Avem
de a face deci cu un proces natural de deznaţionalizare al cărui rezultat erau
statele slave de dincolo de Dunăre şi cele româneşti de dincoace.
_ Megleniţii par a fi ultimele resturi ale românilor care au convieţuit cu
slavii şi care au pierdut cel mai tîrziu contactul cu fraţii lor din nordul Dunării.
Aromânii trebuie să se fi desprins cu mult mai devreme de marea masă de
români. Se pare că nu trăiesc azi pe locurile lor iniţiale de viaţă, ci ei au fost
împinşi de slavi mai spre sud. Limba lor are multe semne ce indică desprin-
derea lor timpurie de grosul românilor, căci aveau concordanţe megleno-
istro-daco-române necunoscute aromânilor. Şi vechea influenţă slavă în limbă
este mai puţin pronunţată decît în celelalte dialecte. Cît priveşte pe istroromâni,
ei par a se fi desprins din partea de vest a daco-românei înaintea apariţiei
influenţei maghiare, deci puţin după sec. X I — X I I . Ei au ajuns ca nişte
calatori în locurile lor de azi. Soarta lor — e i sînt condamnaţi pieirii —' se
aseamănă cu cea a românilor deznaţionalizaţi din Galiţia şi Moravia şi ne
arată care ar fi soarta dacoromânilor dacă ar fi imigrat doar ca păstori venind
dm Peninsula Balcanică.
A Adnotare. O cunoaştere mai amănunţită a elementelor străine din limba
romană ne va oferi desigur încă multe clasificări asupra locurilor de aşezare
a românilor primitivi. O atenţie deosebită merită acele schimbări lingvistice,
care depăşesc sfera unei limbi pătrunzînd şi în alta. Astfel sînt concordantele
romano-albaneze în adoptarea elementului latin şi evoluţiile nu mai puţin
A S U P R A R E C O N S T R U C Ţ I E I ROMÂNEI P R I M I T I V E 101

remarcabile ale bulgaro-românei (vezi Weigand, Jahresbericht, XV, 155 urm.).

Ele ne arată mai ales cît de puţin se simte la aceste popoare care convieţuiesc
spiritul naţional: trecerea de la a neaccentuat la ă nu diferă la români, bul-
gari, albanezi, ci s-a răspîndit pe întregul teritoriu locuit de ei, la fel cum un
val uriaş udă malul. Chiar şi studiul toponimelor locale, puţin abordat, poate
elucida unele probleme controversate. El are de dezlegat multe enigme.
Astfel ar fi întrebarea de ce atît în Dacia cît şi în Peninsula Balcanică nu s-a
păstrat nici o denumire de rîu din timpul romanilor într-o formă care cores-
punde regulilor fonetice române (în afara lui Criş). Lipsa toponimelor urbane
este explicabilă. Această toponimie ar fi un mare ajutor pentru acela care
îsi propune să urmărească locurile de aşezare a românilor în evul mediu tim-
puriu. Dar nu aceasta era intenţia studiului meu.
 RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI

[. . .] Chiar cu lipsuri şi cu greşeli, dicţionarul va aduce deocamdată

mai bune servicii decît făgăduinţa unei lucrări desăvîrşite. Să nu uităm că
este cu mult mai uşor a îndrepta greşelile şi a completa lipsurile unei opere
isprăvite, decît a ocoli ivirea lor în decursul lucrării, oricît de conştiin-
cioasă şi de îndelungată ar fi munca noastră.
Ţinta mea nu poate fi a da un dicţionar ideal şi — cel puţin în împre-
jurările de astăzi — nerealizabil, ci numai a mă apropia de acest ideal,
întru cît se poate într-un timp cît mai scurt. Dintre condiţiile care mi se
păreau că garantează buna reuşită a unui dicţionar, am primit numai pe
cele indispensabile şi am renunţat la acelea cari ar fi putut face lucrarea
mai completă, dar ar fi întîrziat-o prea mult.
î n alcătuirea programului pe care îl voi desfăşura în cele următoare
am fost ajutat şi de preţioasele observaţiuni şi indicări publicate în Analele
Academiei Române de comisiunea dicţionarului şi cuprinse mai cu seamă
în rapoartele făcute de dl. I. Kalinderu.
întreaga lucrare se împarte în trei părţi distincte:
I. Materialul lexical,
I I . Redactarea,
III. Tipărirea lui.

I. MATERIALUL LEXICAL
Adunarea materialului

Prin faptul că Academia mi-a pus la dispoziţie cele vreo cîteva sute
de mii de extrase culese de dl. A. Philippide şi de colaboratorii săi, am fost
scutit de cea mai anevoioasă dintre lucrările pregătitoare, de munca grea
şi obositoare a adunării materialului. Acest material face abstracţie de numi-
rile de persoane şi de localităţi şi de lexicul dialectelor: aromân, meglenit
şi istroromân, dar e scos, în schimb, din opere literare dacoromâne din
toate timpurile şi de pretutindeni. Judecind după lista cărţilor extrase şi
după cuvintele redactate pînă acuma, dl. A. Philippide a dat o deosebită
atenţiune scriitorilor moldoveni din sec. XYII-lea, epocei de la sfîrşitul
secolului XVIII-lea pînă la Alecsandri şi Odobescu, lui Eminescu şi gene-
R A P O R T CATRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI
103

raţiei următoare, apoi literaturii populare, întru cît ea a fost publicată în

volume şi reviste speciale. La acest material sînt în fericita situaţiune a mai
adăoga vreo 55.000 de extrase adunate de mine, mai ales din scriitorii cei
mai noi, cari prin stilul lor bogat în expresii populare contribuiesc mult
la dezvoltarea limbii noastre literare. Oricît de bogat ar fi acest material,
e natural că el poate fi îmbogăţit prin extragerea de cărţi nouă.
Sînt multe scrieri vechi de cea mai mare importanţă, cari au rămas
necercetate. Ca să nu pomenim altele, vom numi aici numai Palia de la
Orăştie, Pravila de Govora şi Noul testament de Bălgrad, care se distinge,
mai mult chiar decît Biblia de la 1688, printr-o limbă frumoasă şi îngrijită.
Manuscripte n-au fost extrase deloc, iar dintre publicaţiunile de documente
vechi, în cari mai cu seamă se găseşte limba populară a veacurilor trecute,
neinfluenţată de originale străine şi un tezaur lexical cu mult mai bogat
decît în traducerile de scrieri bisericeşti, a fost ales numai Urieariul, o
lucrare cu multe greşeli. Şi în privinţa scriitorilor mai noi se observă o
preferinţă — poate neintenţionată — pentru poeţii şi prozatorii moldoveni,
ceea ce face ca din repertoriul cărţilor extrase să lipsească nu numai nume
ca Budai-Deleanu, Cirlova, Nicoleanu, Mureşianu, ci chiar şi Bolintineanu
şi Eliade Rădulescu. Cărţi de terminologie ştiinţifică, în afară de cîteva
manuale de şcoală, n-au fost extrase aproape deloc, de asemenea n-a fost
consultat, pentru termenii de drept, politică, armată, finanţe, învăţămînt
etc. Monitorul Oficial. Adevărata comoară lexicală nu se află însă în nici
un fel de scrieri, ci ea zace în limba vorbită de popor. Un dicţionar al
limbii române va putea deci numai atuncea să se apropie de desăvîrşire,
cînd va cuprinde şi acest material, cules prin chestionare trimise în toate
părţile locuite de români.
Dar ar trebui ani de zile pentru a se culege acest material nou. Afară
de aceea, dacă, pe de o parte, mulţimea extraselor facilitează redactarea
dicţionarului — căci dintr-o sută de exemple mai uşor se găseşte cel carac-
teristic şi mai bine se pot preciza cele mai amănunţite schimbări seman-
tice —, pe de altă parte, ea îngreunează lucrarea, căci examinarea lor cere
un timp material şi o cheltuială de puteri înzecit mai mare.
Acest dicţionar e însă aşteptat de atîţia ani, încît azi trebuie să ocolim
tot ce ar putea întîrzia apariţia lui şi i-ar îngreuna redactarea. Strădania
noastră va fi deci deocamdată mai ales gruparea şi rînduirea exemplelor,
aşa ca pe viitor, la o a doua ediţie, să se poată adăoga cu uşurinţă mate-
rialul nou, să se împlinească lesne lipsurile şi să se îndrepteze aproape de
sine greşelile care au trebuit să se nască din aceste lipsuri. Cîteva mii de
cuvinte şi etimologii nouă, cîteva zeci de mii de subînţelesuri mai precise
şi de citaţiuni mai bine alese vor apropia ediţia viitoare mai mult de idealul
unui bun dicţionar, — dar a ajunge acest ideal, a atinge desăvîrşirea, nu va
fi cu putinţă niciodată, căci limba unui popor e un aparat atît de uriaş
şi întreţesut de atîtea subtilităţi, e supusă la atîtea transformări zilnice,
încît nu o pot încăpea scoarţele cîtorva volume scrise de mîna omenească.
Această conştiinţă ne face să renunţăm mai uşor la completarea mate-
rialului care ni s-a pus la dispoziţie şi să nu adăogăm decît ceea ce ni se
104 S E X T I L PUŞCARIUL

pare absolut necesar, luînd încolo de bază extrasele, de multe ori neegale
ca valoare şi exactitate, pe cari a le fi adunat rămîne, în cea mai mare
parte, meritul d-lui A. Philippide şi al colaboratorilor săi.

Alegerea materialului

Dacă acest dicţionar s-ar scrie numai pentru filologi, ar trebui să

înregistreze tot materialul adunat. Din punct de vedere lingvistic, orice
cuvînt întrebuinţat o dată în scris sau în vorbire e de însemnătate ; uneori
o formă sporadică, o formaţiune efemeră, poate prezenta pentru lingvist
mai mult interes decît cele mai uzuale cuvinte. Pe de altă parte, cu cît
se vor da mai multe citaţiuni pentru fiecare cuvînt, cu atît cercetările asupra
lui vor putea fi mai întemeiate. Dar scopul dicţionarului acestuia nu este
şi nu poate fi atît de unilateral; el nu se adresează numai acelor puţini
cari se ocupă în mod ştiinţific de limba română, ci tuturor acelora care se
interesează de ea, din orice punct de vedere. Iar ceea ce pentru cei dintîi
poate fi de folos, e adesea stricăcios pentru cei din urmă. Filologul are cri-
tica necesară pentru a deosebi momentele esenţiale de cele accesorii, el e
obişnuit cu cercetări metodice, ochiul său este destul de ager ca să distingă
cuvintele elementare de cele ce n-au avut niciodată sorţi de a se încetăţeni
în limbă, să observe greşelile lexicografice şi să-şi scoată din sute de cita-
ţiuni pe cele ce sînt caracteristice. Dar publicul mare, căruia mai ales i se
dă acest dicţionar, nu va şti să spicuiască dintr-un material prea vast,
se va pierde în amănunte, fără să deosebească părţile esenţiale, şi cu drept
cuvînt poate cere ca lucrarea de selecţiune să nu fie lăsată în sarcina lui,
ci să fie făcută de filologul care redactează dicţionarul.
O alegere bine chibzuită din materialul vast care-mi stă la dispoziţie
este deci una din grijile mele de căpetenie. Am redus numărul citaţiunilor
la minimul posibil şi, în loc să umblu după cuvinte rare, am căutat, cu
riscul de a nu fi complet, să omit toate acele vorbe cari mi se păreau că
se potrivesc mai bine într-o colecţie de curiozităţi decît în dicţionarul limbii
române. Numai astfel se poate micşora volumul dicţionarului şi grăbi ter-
minarea lui. Pentru ca să se vadă însă că în acţiunea mea de spicuire n-am
fost condus de consideraţiuni neştiinţifice, cum e o clasare subiectivă-estetică
a cuvintelor în „frumoase" şi „urîte", nici de tendenţe patriotice care nu
admit cuvinte de origine neromană, mă simt dator a arăta unele dintre prin-
:ipiile pe care le-am urmat.

Critica dicţionarelor

Cel ce scrie azi un dicţionar trebuie să ia de bază dicţionarele exis-

ente. Din nefericire, lucrul acesta se face adesea cu prea puţină critică,
nai cu seamă cînd autorii de dicţionare nu urmăresc decît scopuri mer-
:antile. Ei introduc unele inovaţiuni, mai mult formale, scurtează sau com-
pletează vreunul din dicţionarele mai vechi, ştiind că vor primi de la editor
>ani grei pentru această muncă uşoară. Controlul le lipseşte, căci nimenea
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 105

nu cunoaşte tot tezaurul lexical al limbii sale, ca să ştie dacă cutare cuvînt
înşirat în dicţionare există sau nu în limbă, de fapt, şi dacă traducerea
care i se dă este sau nu cea adevărată. Pretutindeni, nu numai la noi,
dicţionarele se copiază unele pe altele, — atît doar că noi am mai avut
nenorocul ca cei mai mulţi autori de dicţionare să fie străini, să nu cunoască
bine limba noastră, aşa încît, în loc să recunoască greşelile predecesorilor,
de multe ori le-au înmulţit numărul cu greşeli de ale lor.
Dacă ţinem seamă de acest fapt, trebuie să recunoaştem că un cuvînt
suspect, pe care îl întîlnim în toate dicţionarele, tot suspect rămîne, căci
el a trecut din cel mai vechi în toate celelalte, pînă la cel mai nou. Astfel
se repetă uneori simple greşeli de tipar, ca ancre boueuse pentru ancre toueuse
în dicţionarele franceze, sau mistificaţiuni dintre cele mai curioase, precum
e cazul faimosului acudía în dicţionarele spaniole, relevat de d-1 Cuervo
(Romanía, X X I X , 514—578). în istoria Indiei a lui Antonio Herrera se
găseşte următoarea descriere a insectei c o c u y o : „Tomabanle de noche
con tizones porque acudia à la lumbre, y llamándole por su nombre, acudia,
y es tan torpe que en cayendo non se podia leventar", pe româneşte: „se
prinde noaptea cu tăciuni, căci se apropie de lumină şi dacă îl chemi pe
nume, vine ; şi e atît de leneş, încît, dacă a căzut, nu se mai poate ridica".
Francezul N. de la Coste, traducînd pe Herrera în franţuzeşte (Paris, 1669—
1671) a înţeles greşit cuvîntul acudia, care e verb şi însemnează „aleargă,
vine, se apropie", şi a tradus textul spaniol astfel: „aceste animale de noapte
se prind cu tăciuni, căci ele vin şi zboară în jurul focului ; şi pe nume
li se spune acudia, sînt atît de leneşe . . . etc." De aici a pornit odiseea
cuvîntului acudia prin dicţionare şi vedem cum lexicografii se copiază unii
pe alţii şi cum, pentru ca să pară totuşi originali, fac unele schimbări cari,
bineînţeles, sînt toate în detrimentul adevărului. Astfel, în dicţionarul lui
Furetière (La Haye şi Rotterdam, 1690), acudia se defineşte astfel: „E un
animal din India occidentală, de forma unui melc, mai mic decît o vrabie,
cu ajutorul căruia vezi noaptea destul de bine ca să poţi scrie şi ţese şi
ca să poţi îndeplini şi alte lucruri nocturne. Are două stele aproape de ochi
şi alte două subsuoară. Dacă-ţi freci mînile sau faţa cu lichidul ce-1 secre-
tează aceste stele, cît timp lichidul nu se usucă, faci impresia că arzi. Indi-
enii îl întrebuinţează la luminat, căci, înainte de venirea spaniolilor, ei nu
cunoşteau luminările de seu, nici pe cele de ceară (Herrera)". în alte dic-
ţionare găsim numele insectei sub forma masculină acudió şi patria ei mutată
în America (D. Nemesio Fernandez Cuesta, Madrid, 1878) şi alte minunăţii.
Dar şi în dicţionarele româneşti găsim astfel de exemple. Voi cita cazul
cuvîntului rină. Iată cîteva citaţiuni din cari i se poate preciza înţelesul:

Dar într-insul [în caic] cine-mi şade,

Cînd pe-o rină, cînd pe-o coastă,
î n covoare verzi culcaţi
Şi de arme încărcaţi.

G. Dem. Teodorescu : Poezii populare, 550.

 SEXTIL PUŞCARIU
106

Ţăranul român nu mănîncă niciodată culcat, sau într-o rină, ci în capul oaselor.
A. Vlahuţâ: Dan, 89.

Acolo se lăsară jos: arendaşul într-o rînă, boierul lungit cu faţa în sus.
G. Sandu-Aldea: Sărnănătorul, IV, 910.

Unii îşi aşezară coasele pe crăci, alţii le rezemară de trunchiuri, apoi se lungiră pe jos, ca.ie-ntr-o
rînă..., care pe jos.
T . Cercel: Sărnănătorul, III, 443

(Şed, stau, zac) într-o rînă stă deci în opoziţie cu: „în coate, în capul
oaselor, pe foaie, pe spate" etc. şi însemnează totdeauna „poziţiunea pe o
lăture a trupului, cu capul răzimat în cot". Cuvîntul e prea cunoscut celor
mai mulţi dintre noi (în Mold. se găseşte şi forma rîlă), ca să fie de lipsă
a mai aduce şi alte exemple. Nu tot atît de bine îl cunoştea Cihac, care
nu era român şi care, găsindu-1 în Anton Pann (Povestea vorbei, I, 154)
în fraza: „îl găsi culcat pe-o rînă", n-a ştiut cum să-1 traducă. Ştim că
Cihac era preocupat la alcătuirea dicţionarului său înainte de toate de partea
etimologică. Astfel se explică de ce, aducîndu-şi aminte de cuvîntul paleo-
slav runo, „toison, peau de mouton avec la laine", nu mai stătu la îndoială
că şi românescul rînă însemnează „peau de mouton avec la laine, pelisse
de mouton" şi-1 derivă din cuvîntul slav. De fapt rînă e de origine latină,
ceea ce cred că am dovedit în Convorbiri literare, X X X V I I I , 455 sqq. ;
iar în fraza scoasă din Pann nu e vorba de nici un cojoc.
După Cihac veniră alţi doi străini, dl. Şăineanu, care traduse pe rînă
cu „Schaffell mit der Wolle", şi dl. Alexi, care dă poetica traducere „Fliess",
— poate şi alţii pe cari nu i-am mai controlat. E interesant însă cum vrea
să iasă din încurcătură dl. Şăineanu, care, pe de o parte, nu cutează să
nu jure pe vorbele lui Cihac, iar pe de altă parte, cunoaşte sensul adevărat
al lui rînă. Zac într-o rină poate însemna, în anumite împrejurări, „trîn-
dăvesc", adică nemţeşte: „ich liege auf der faulen H a u t " sau „ich liege aut"
der Bărenhaut". Această locuţiune germană i-a dat d-lui Şăineanu soluţiunea
şi el admite, după Cihac, că rînă derivă din slavul runo şi că însemnează
„piele de oaie, cojoc", crezînd însă că în zac într-o rînă s-a întîmplat aceeaşi
trecere de sens ca în germanul „ich liege auf der Bărenhaut", fiind natural
ca^ vechii germani să-şi aştearnă subt ei „o piele de urs", cînd voiau să
trîndăvească, iar vechilor români să le fi fost mai la îndemînă „cojocul
de berbece".
Vedem din acest exemplu cu cîtă precaţiune trebuiesc întrebuinţate
dicţionarele şi că este bine a-ţi da seama şi despre felul cum au fost lucrate
cele mai multe dintre ele. Astfel vom avea cea mai mare încredere în Lexi-
conul de Buda, care, fiind cel dintîi dicţionar român, n-a putut primi greşeli
de ale predecesorilor, dar nu vom uita că autorii lui, în tendenţa lor de lati-
nizare, au făurit unele cuvinte fără drept de existenţă; vom considera că
Barcianu avea cunoştinţe temeinice pe terenul ştiinţelor naturale şi vom
R A P O R T CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 107-

pune mai mult preţ pe numirile de flori care se găsesc în dicţionarul acestuia
decît în altele. Ceea ce azi e necunoscut din Lexiconul de Buda poate să fi
dispărut din grai de 80 de ani încoace, aşa încît vom primi verbul aculma,
citat numai acolo, care face impresie cu totul românească, vom fi însă mai
rezervaţi faţă de verbul acurge, pe care nu-1 mai întîlnim aiurea şi care
poate fi făurit după latinescul ac cur rere; o numire de plantă ca abagiubă,
care se găseşte mai întîi la Barcianu, o vom considera ca un provincialism
din jurul Sibiului, dar cînd găsim la dl. Damé o formă ca abţinenţă în loc
de abstinenţă ne vom sfii s-o primim. Tocmai în această privinţă se cere
o critică severă. Autorii dicţionarelor, chiar dacă facem abstracţie de Laurian
si Massim, de Costinescu şi alţii cari voiau cu tot dinadinsul să introducă
în limba comună cuvinte făurite de dânşii — sînt foarte des ispitiţi să creeze
ei înşişi cuvinte după modele existente. Nu este într-adevăr nimic mai natural
decît a traduce într-un dicţionar german-român pe „Nadelfabrikant" prin
acar, format din elementele ac şi sufixul -ar, întocmai ca blănar, argintar,
căldărar etc. Dar, cît timp nu există în România fabrici de ace, e foarte
puţin probabil ca vreun alt român decît autorii de dicţionare să ajungă
în situaţiunea de a întrebuinţa pe acar cu acest sens. Deşi abţinenţă, acar
se găsesc aproape în toate dicţionarele, noi nu le vom înregistra, cît timp
nu le putem documenta prin vreo citaţiune. Materialul de care dispunem
e destul de bogat, aşa încît numai rareori se întîmplă ca un cuvînt cu
adevărat românesc să nu se găsească la nici unul din scriitorii extraşi.
între dicţionarele române se află unele lucrate cu multă pricepere.
De cîte ori am găsit în acestea vreun exemplu mai potrivit decît cele
cuprinse în extrase, le-am primit indicînd izvorul, cînd opera citată nu se
cuprinde în „bibliografie". Tot astfel am primit acele explicări ale predece-
sorilor, cari mi s-au părut bune, socotind că autorul unui dicţionar nu trebuie
să aibă tendinţa de a fi original, chiar şi atunci cînd o compilaţie poate fi
mai de folos pentru cetitor.

Critica materialului

Materialul lexical cuprins în dicţionarele apărute pînă acuma, la care

se adaogă multe cuvinte necunoscute acestora, culese din limba veche şi
nouă, literară şi dialectală, constituie un material vast, care, după cele
spuse mai sus, nu poate încăpea întreg în dicţionar, ci trebuie supus unei
spicuiri cu atît mai riguroase, cu cît sîntem grăbiţi a vedea cît mai curînd
opera aceasta terminată. Care e norma de care vom fi conduşi în spicuirea
materialului, care e criteriul după care se poate spune lămurit: acest cuvînt
trebuie primit, acela nu? Un astfel de criteriu nu există. Dacă dicţionarul
care mi-a slujit în cea mai mare parte de model: Dictionnaire général de la
langue française, par A. H a t z f e 1 d, A. D a r m e s t e t e r et A. T h o -
m a s (Paris, Delagrave) admite că: „L'usage est ici le supreme arbitre;
c'est lui qui donne la vie aux mots de formation nouvelle, qui la retire a
ceux qui tombent en désuétude, qui parfois rajeunit des mots vieils et
108 S E X T I L PUŞCARIUL

surannés" (Introduction, p. IX) — acest principiu, foarte elastic, se poate

aplica la alcătuirea unui dicţionar al limbii franceze, e însă şubred cu privire
la limba română. Noi nu avem o literatură veche ca cea franceză, nu putem
număra sute de stilişti desăvîrşiţi şi un public cetitor cari să-şi deie silinţa
de a vorbi ca ei, nouă ne-au lipsit aproape toate condiţiile cari au făcut
la poporul francez să se hotărască un uz al limbii. Sîntem încă într-o stare
de tranziţie. Dacă uzul limbii a îngropat pentru totdeauna multe cuvinte
literare de origină slavă, grecească şi turcească ale literaturii mai vechi şi
s-a pronunţat împotriva şcoalei latiniste, limba noastră literară de azi, care
urmează tradiţia veche şi se îmbogăţeşte din comoara nesecată a graiului
popular, încă nu a ajuns să cumpănească influenţa galomanilor şi mai ales
a presei rău scrise, care nu formează numai opinia, ci şi limba de toate
zilele ale publicului mare. Dacă am căuta dară să fixăm în dicţionar limba
uzuală de azi cu toate podoabele ei străine, am face o carte care peste
puţini ani, după ce limba literară se va întări şi va prinde rădăcini tot
mai adînci, nu ar mai corespunde realităţii, ci ar avea numai o valoare
istorică, ar fi o piesă de muzeu. Dacă deci, pe de o parte, programul acestui
dicţionar este mai limitat decît cel al limbii franceze, neadmiţînd toate
cuvintele cari sînt astăzi în uz, pe de altă parte, el este mai larg, căci noi
vom da şi cuvinte vechi, ieşite din limba comună, şi vorbe dialectale,
neintrate încă în ea. Multe din aceste cuvinte vechi s-au uitat, numai pentru
că nu sînt cunoscute, pentru că nu se citesc îndeajuns scrierile strămoşilor
noştri, şi ele pot fi împrospătate cu folos, recucerindu-li-se locul uzurpat
de venetici; iar între cele dialectale se vor găsi sute de cuvinte cari merită
a fi întrebuinţate de toţi românii şi cu cari literaţii vor putea lega o prie-
tenie strînsă.
Deşi nu se poate stabili un criteriu sigur, care să hotărască dacă, după
cele spuse, un cuvînt trebuie sau nu primit în dicţionar, totuşi se poate
arăta prin cîteva exemple ce fel de consideraţiuni ne-au condus în spicuirea
materialului.

Cuvinte populare şi vechi

a Cuvintelor populare am căutat a le da un loc cît mai nerestrîns, căci

?le sînt adevăratele elemente ale dicţionarului limbii române, în ele se oglin-
deşte geniul limbii noastre. Chiar cînd înţelesul acestor cuvinte nu se poate
preciza din textul în care se găsesc — acesta este, bunăoară, cazul cuvîntului
i d e — le-am primit, punînd în loc de traducere şi definiţie un semn de între-
bare şi căutînd a da o citaţiune cît mai exactă. Cînd acelaşi cuvînt are
n deosebite dialecte forme deosebite, şi deosebirile acestea nu se reduc
aumai la o pronunţare generală dialectală, cum ar fi bunăoară chicior, ghine
n loc de picior, bine, ele se vor indica totdeauna, căci examinarea lor ne dă
putinţa de a trage uneori concluziuni foarte importante asupra etimologiei
,cfr cuvîntul adia) şi asupra istoriei limbii noastre. Am căutat însă totdeauna
>a dam formei generalizate în literatură, cînd uzul nu era şovăitor, locul
ie frunte, iar celeilalte un loc secundar. Astfel uzul limbii încă nu a ales
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 109-

între acum şi acù (deosebite ca etimologie, dar cu acelaşi sens), nici între
aciua şi aciola sau între coborî şi pogorî (sinonime de aceeaşi origine), nici
între acău şi acov (care sînt acelaşi cuvînt, împrumutat o dată de la unguri
şi altă dată de la sîrbi), aşa încît fiecare dintre ele a trebuit să fie privit
în parte. Dar cînd în Banat se spune aclò în loc de acolo, sau în Sălagiu
abor în loc de obor, am vorbit de amîndouă formele la locul care se ocupă
de cea literară. Acelaşi sistem a fost urmat şi cînd un cuvînt are în diferite
provincii diferite înţelesuri, bunăoară la poamă, cu înţelesul moldovean de
„strugure" etc.
Fireşte, nici fiecare cuvînt întrebuinţat de popor nu poate intra în
acest dicţionar. Astfel, dacă într-o glumă despre ţigani găsim cuvîntul
acană, luat de-a dreptul din limba ţigănească, nu-1 putem considera ca un
element al limbii române. Nu vom înregistra nici pe Abar oca, pentru că
în Naşterea la români de dl. Marian cetim între credinţele populare: „Acel
duh necurat a răspuns că are 19 nume, precum: Aripa-Satanei, Abaroca,
Ogarda, Nesuca, Muha, Aspra etc.", vom lăsa la o parte şi acele provin-
cialisme cunoscute numai în ţinuturi restrînse, mai ales la hotarele către
alte neamuri, şi vom trece şi peste acele împrumuturi efemere pe cari .poporul
le face din limba clasei culte, fără a le da însă dreptul de cetăţenie.
Astfel, dl. Weigand (Jahresbericht, III, 313) notează între cuvintele
dialectale din Banat pe ainmoct, bachendel. Nu ne îndoim că le va fi auzit
rostite de vreun ţăran din Banat, care a mîncat şi prin birturi nemţeşti,
dar de la a le auzi o dată pînă la a le considera de elemente lexicale ale
dialectului bănăţean e încă mult. E aproape de sine înţeles că, dacă primim
în acest dicţionar cuvinte dialectale, vorbite şi înţelese de românii unei
regiuni întregi, nu le putem primi pe cele individuale şi vom refuza pe
ainmoct şi pe bachendel, ca şi pe afiştat (în loc de atestat, prin contaminare
cu afiş), pe care-1 găsim în gura unui ţăran în Amintirile lui Creangă
(pag. 109).
Ar fi de dorit ca un dicţionar care primeşte pe lîngă cuvinte literare
şi cunoscute de toţi românii şi pe cele dialectale să le distingă prin vreun
semn convenţional. A trebuit să renunţăm însă la această distincţie, oricît
ar fi fost ea de binevenită cetitorului, pentru două motive: la scriitorii
moderni se vede azi o tendinţă puternică de a împrospăta limba literară
cu vorbe dialectale, care trec repede de la un scriitor la altul şi de la ei la
cetitori. Astfel, ceea ce azi e dialectal mîne poate fi literar. Afară de aceea
dialectele noastre sînt atît de puţin studiate, mai ales cu privire la tezaurul
lexical, încît nu e cu putinţă a spune care e extensiunea geografică a singu-
raticelor cuvinte. Tot ce am putut face a fost ca, de cîte ori un cuvînt
dialectal a fost primit şi în literatură, să arătăm aceasta prin vreun exemplu :
cetitorul, cunoscînd originea scriitorilor, va putea face din citaţiuni deducţii
asupra extensiunii cuvintelor, cel puţin în mod aproximativ.
Ceva mai puţin primitori am fost faţă cu cuvintele vechi, nemaiîntre-
buinţate astăzi. Le-am primit, în general, numai atunci cînd ele erau într-a-
devăr înţelese şi întrebuinţate pe atunci de popor sau de cărturari, iar dintre
neologismele scriitorilor vechi am admis numai pe acelea cari au pătruns
 S E X T I L PUŞCARIUL
110

din scrierile lor în limba uzuală. Adeseori a fost nevoie de o critică filolo-
gică, spre a distinge ce era într-adevăr odinioară un element al limbii române
şi ce nu era.
Ca un anat Xeyó[ievov găsim în Psaltirea Şcheiană (113/25) cuvîntul
destină pentru deşting, iar într-un glosar slavo-român din sec. XVII de două
ori cuvîntul acept pentru aştept. Cel dintîi corespunde, sunet de sunet, lati-
nescului descendo, cel de al doilea lui accepto. Cu toate acestea, numai cel
dintîi ni s-a părut că poate intra în dicţionar. Iată de ce. Forma deşting,
cu înţelesul latinescului descendo, întrebuinţată astăzi, nu poate fi originală.
Trecerea finalului d în g nu se poate explica după regúlele fonologiei noastre,
ci este datorită aceleiaşi analogii care a prefăcut şi pe ucid, purced, în ucig,
purceg. Deoarece participiului întins îi corespunde prezentul întind şi înting,
lui încins prezentul încind şi încing, s-a format şi din participiile destins,
ucis, purces un prezent analog deşting, ucig, purceg. Dar aceste forme ana-
logice trebuie să fie relativ recente, deoarece ele nu sînt cunoscute dialec-
telor de miazăzi şi apus; în vechime nu puteau exista decît prezentele regu-
late deştind, ucid, purced. Aceste consideraţiuni ne silesc să vedem în forma
deştind, păstrată în unul dintre cele mai vechi texte româneşti, în Psal-
tirea Şcheiană, o rămăşiţă preţioasă a unui cuvînt care a existat de bună
seamă odinioară în limba strămoşilor noştri. De aceea îl vom primi fără
rezervă în dicţionar.
La alt rezultat ne va duce examinarea filologică a cuvîntului acept
şi avem motive puternice să credem că el n.-a existat niciodată în limba
română. Iată-le: 1) latinescul accepto nu s-a păstrat în nici o limbă romanică,
ca vorbă populară, iar noi l-am înlocuit din vechime prin excepto, care
a dat aştept, acesta foarte răspîndit în toate timpurile şi în toate dialectele ;
2) e foarte neprobabil ca acest cuvînt, dacă ar fi existat vreodată, să nu
ni şe păstreze decît într-un singur text, relativ recent; 3) în amîndouă
locurile el traduce pe slavul mjw şi e mai mult ca verosimil că <wfnT3
datoreşte pe al său i cuvîntului slav, deci că avem a face cu o greşeală
de scriere. Aceste consideraţiuni ne îndeamnă să trecem cu conştiinţa curată
peste el. Filologii îl vor găsi în glosarele ediţiilor speciale, ceilalţi ar putea
fi induşi în eroare, dacă l-am primi în dicţionar, unde nu putem tipări şi
toate îndoielile noastre.
De multe ori scriitorii noştri vechi, traducînd din limbi străine, nu
găseau cuvinte româneşti, ca să redea ideea exprimată în original şi erau
nevoiţi să creeze ei vorbe. Astfel, precum slavii au format un blago-sloviti
(= benedicere) tot aşa l-au tradus românii prin bine-cuvîntă. Deşi felul
acesta de compoziţiune e străin limbii noastre, cuvîntul a prins rădăcini şi
s-a încetăţenit în graiul tuturor.
A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfintă,
Stăpînul vitreg vă loveşte,
Dar cerul bine vă cuvîntă.
zice poetul Goga (Poezii, 8) în versurile adresate plugarilor obidiţi.
R A P O R T CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 111-

Dar nu toate aceste cuvinte literare vechi au pătruns în limba comună.

51
Astfel Mitropolitul Dosoftei (Viaţa sfinţilor, / 33 , 19/29, 246 b/14 etc.),
negăsind un cuvînt românesc pentru „spectacol", formează din paleoslavul
pozoriste (pozorü = „privire" de-a dreptul privirişte, sau nu-şi dă seama că
slavul tima nu însemnează numai „întunerec", ci şi „mulţime mare", şi
împrumută lui întunerec şi înţelesul din urmă. Vom nota şi aceste cuvinte,
căci, deşi nu au fost niciodată uzuale, ele sînt documente interesante pentru
dezvoltarea limbii noastre literare.
Cînd însă acelaşi Dosoftei (Psaltire, pg. 26), fără să-şi bată mult capul,
formează de-a dreptul din grecescul à7roayvopaKÍÇco un aposcorachinţă, ca să
rimeze cu „socotinţă", cînd Zilot (Cron., 45), urmînd modei aduse de fana-
rioţi, introduce de-a dreptul din greceşte (âKaiaaraaia) un cuvînt ca aca-
tastasie, sau cînd un scriitor ca Stolnicul Dumitrache (Istoria, 370), care
şi-a împestriţat limba de străinisme, în loc de a zice „nebun", dă preferinţă
turcescului abdal, nu vom îngreuna dicţionarul cu acest balast de cuvinte
cari n-au fost niciodată româneşti.

Neologismele

Nu orişicine are darul, cînd vorbeşte, să afle cea mai fericită expresie
pentru gîndul său şi, cînd scrie, să-şi îmbrace ideea în cuvintele cele mai
expresive. De multe ori ne lipsesc chiar terminii cei mai simpli şi lipsa lor
căutăm s-o acoperim cu împrumuturi. Mai ales omul cult, care cunoaşte
mai multe limbi, cînd nu-şi aduce îndată aminte de cuvîntul românesc, e
ademenit să-1 înlocuiască, în graba căutării după expresia cea mai fericită,
cu un cuvînt echivalent străin. Cu cît cineva va ţinea mai puţin la limba
sa şi cu cît îşi va da mai puţină osteneală să vorbească bine, cu atît o va
face mai des. Dar cel care, venind din Paris, va spune în Bucureşti, că
„la gară a fost o busculadă mare", neaducîndu-şi aminte de vorba româ-
nească îmbulzeală — sau afectînd a o fi uitat — nu îmbogăţeşte întru nimic
tezaurul lexical al limbii sale.
Dar de multe ori e nevoit să ceară ajutor străin chiar şi acela care
îşi dă cea mai mare silinţă să vorbească cu adevărat româneşte. Şi n u mă
gîndesc la termenii tehnici, pe cari sîntem siliţi să-i primim, pe zi ce merge,
în număr tot mai mare din limbi străine, căci ştiinţa e cosmopolită şi românul,
în momentul cînd face matematică sau chimie, e mai înrudit sufleteşte cu
dascălul său francez, decît cu tatăl său de la ţară. De multe ori nu găsim
în limba noastră nici chiar expresii pentru cele mai uzuale noţiuni. De
pildă, cuvîntul noţiune lipseşte în limba populară, deşi el e mai mult decît
un termin tehnic al filozofiei, e o valoare cu care omul cult operează zilnic.
Dar chiar şi pentru cuvinte ca formă, a forma, coloare etc. ne lipsesc termini
în graiul poporului. Uneori se poate să înlocuim pe formă prin înfăţişare
sau făptură, pe a formă prin a alcătui, a întruchipa, a înjgheba, a plăsmui,
iar pe coloare prin văpsea sau prin faţă, — dar aceasta nu-i totdeauna cu
putinţă, căci noi lucrăm cu nuanţe mai fine decît ţăranul şi avem nevoie
 112 SEXTIL PUŞCARIUL

de cuvinte mai expresive. Văpsea e echivalent cu coloare numai cînd cuvîntul

se ia în înţelesul material, deci: cade coloarea de pe zid sau cade văpseaua
de pe zid. î n înţelesul abstract însă, de exemplu în: coloarea părului oame-
nilor bătrîni e albă, nu se mai poate înlocui prin văpsea. Ţăranul zice în
cazul acesta faţă, şi tot astfel zice: faţa lui e roşie, faţa lacului e verde. Căr-
turarul însă are uneori nevoie de analiză şi va trebui să zică coloarea feţii
lui e roşie, coloarea feţii lacului e verde, făcînd deosebire între „visage",
„surface" şi „couleur". Numai în fraze ca: hoţul, prins, schimbă de frică
feţe, va putea adopta şi omul cult expresia populară, fără să se teamă că
va fi echivoc.
Din cele precedente rezultă că un cuvînt ca busculadă nu are loc în
dicţionarul limbii române, că noţiune, formă, a formă, coloare trebuie însă
primite. Vom primi deci — şi în acest sens a vorbit şi înaltul fundator al
acestei lucrări — dintre neologisme numai pe acelea care exprimă o idee sau
nuanţa unei idei, pentru care limba noastră nu are un termin neechivoc,
le vom înlătura pe celelalte. Criteriul cel mai sigur e de cele mai multe ori
dat de scrierile autorilor noştri mari: cînd un neologism e adoptat de ei,
îl vom primi şi noi, căci faptul că-1 găsim la ei însemnează că s-a simţit
lipsa lui în limba românească.
Dar ceea ce se potriveşte în teorie, nu se potriveşte uneori în practică.
E evident că limba ştiinţifică a fost nevoită să lase cea mai liberă
intrare neologismelor. Aproape toată ştiinţa la noi e adusă din străini,
cuprinde noţiuni în cea mai mare parte străine gîndirii româneşti, deci şi
cuvinte cari n-au echivalente în limba noastră. în asemenea împrejurări
neologismele trebuie primite fără rezervă, căci ele completează limba. Am
putea totuşi să ne întrebăm, în ce măsură încep aceşti termeni în dicţio-
narul nostru, care nu vrea să fie o enciclopedie, ci înainte de toate dic-
ţionarul limbii literare şi comune. Stabilirea unei graniţe e cît se poate de
grea, precum se vede din următorul exemplu: o invenţie a anilor din urmă
este şi telefonul si odolul, asa încît introducerea acestor două obiecte nouă
la români a avut drept urmare şi introducerea numirilor lor în limbă. Dacă
am voi să fim consecvenţi principiului exprimat mai sus, ar trebui să le
primim pe amîndouă. Ce faţă ar face însă cuvîntul odol în Dicţionarul Aca-
demiei Românei Grija noastră nu trebuie deci să fie de a fi numai con-
secvenţi, ci de a fi de folos, şi vom pune mai mult preţ pe bunul simţ,
decît pe aceea că avem sau nu motive indiscutabile ca să justificăm alegerea
noastră.
S-a făcut însă şi se face şi azi mare abuz cu introducerea terminilor
ştiinţifici, căci învăţaţii noştri de cele mai multe ori nu şi-au dat osteneala
să cerceteze mai întîi dacă vorba străină e într-adevăr necesară sau nu.
Cînd avem cuvinte româneşti ca picior sau boală, şi auzim totuşi pe pro-
fesorii de medicină vorbind de gambe şi de maladii, nu le putem da dreptate
Şi vom închide uşile acestor termeni, pentru acelaşi cuvînt pentru care nu
am primit pe aposcorachinţă sau pe busculadă. Dar şi aici se impune o limită,
pe care, după dorinţa comisiunii dicţionarului, trebuie să o concep mai
largă decît aş fi fost aplecat eu personal, şi să primesc chiar şi cuvinte
R A P O R T CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 113-

ca a sesiza fsesizaJ, care într-o scriere literară ne-ar părea monstruoase,

cari sînt însă termeni de toate zilele în gura advocaţilor români. Codul nostru
e în cea mai mare parte tradus după cel franţuzesc, fără nici o grijă pentru
termenii noştri vechi; cu vremea termenii neologi juridici s-au încetăţenit,
şi nu numai că se spune a acţionă pentru „a da în judecată" sau a acuza
pentru „a pîrî", ci unii din ei au trecut chiar hotarul de termeni „tehnici"
şi au devenit cuvinte ale limbii uzuale, aşa încît a acuza se aude chiar şi
pentru „a învinovăţi, a învinui" (cînd nu e vorba de tribunal şi judecători).
Mai multă grijă decît învăţaţii au avut pentru puritatea limbii române
literaţii noştri. în scrierile critice şi politice şi în discursuri au intrat mai
multe neologisme decît în proza literară şi în aceasta mai multe decît în
poezie. Scrierile autorilor noştri recunoscuţi ne pot da măsura, precum am
spus mai sus, după care putem sau nu primi un neologism în dicţionar.
Dar acest principiu nu poate fi considerat totdeauna ca o normă. De multe
ori întîmplarea a voit ca în operele acestor autori să nu se găsească astfel
de cuvinte, pe cari ei de bună seamă le-ar fi întrebuinţat. Astfel, în mate-
rialul bogat cules de dl. A. Philippide nu găsim atestat prin nici o cita-
ţiune cuvîntul abonă, deşi nu există un echivalent românesc care să exprime
aceeaşi idee. Derivatul abonament ni s-a păstrat din întîmplare într-o scriere
de C.' Negruzzi. Pe de altă parte, găsim la unul dintre poeţii noştri care
s-au ferit mai mult de neologisme, la dl. Coşbuc, următoarele versuri: „Man-
taua cea grea de podoabe şi de aur şi haina cea cu-nflorite figuri, tivită
cu galben acantus" (Eneida, 26). Cuvîntul acantus e luat de-a dreptul din
originalul latin şi aşezat în versul românesc. Faptul că acest lucru a fost
făcut de poetul Coşbuc nu ne îndreptăţeşte a-1 primi în dicţionar 1 . Cît de
nepotrivit ar fi, bunăoară, a înregistra toate cuvintele schimonosite din
comediile d-lui Caragiale, pe motivul că ele se găsesc în cartea unuia dintre
cei mai însemnaţi scriitori ai noştri ! Ştim cu cîtă înverşunare a luptat Alec-
sandri, ca să alunge pe onoare şi să-1 înlocuiască prin onor ; ştim şi că
Bolintineanu, apucat de curentul italienizător, a introdus în poezia română
cuvinte ca bellă etc. Dar şi onor şi bellă au fost tot atît de puţin primite
de limba românească ca şi aberăciunile latiniştilor, ca şi absorviruiesc
(= absolv ) al lui Ţichindeal sau acompaniaman ( = acompaniament ) al
unui alt scriitor (Gorjan) de la începutul veacului trecut. Toate aceste
cuvinte pot fi considerate ca nişte încercări nereuşite de încetăţenire de
străini şi noi vom urma de astă dată uzul, care a refuzat a le primi, indi-
ferent de numele autorului care le era protector. Dacă aceşti autori ar trăi
azi, poate le-ar osîndi chiar ei, precum dl. Hasdeu, care în Istoria critică
(pag. 28) scria încă accentat, azi nu mai întrebuinţează decît accentuat. Prin

1
Instructiv în această, privinţă e următorul caz. î n specimenul d-lui Philippide, în care
a fost trecut tot materialul lexical cules în fişe, se găseşte cuvîntul abimat. Dl. Maiorescu, ca mem-
bru al comisiunii, a protestat împotriva primirii lui în dicţionar. Spre marea sa mirare se vede
însă că citaţiunea e făcută după Discursurile parlamentare ale d-sale. Examinînd însă citaţiunea
mai cu băgare de seamă, vedem că acest cuvînt nu este al d-sale, ci e citat între ghilimele dmtr-o
telegramă tradusă în franţuzeşte, în care abîmé are o deosebită importanţă. Acest exemplu arată
cu cîtă grijă trebuiesc făcute citaţiunile.
 S E X T I L PUŞCARIUL
114

direcţia sănătoasă a literaturii de azi se îngroapă tot mai multe neologisme

de prisos. Astfel I. Ghica scria încă: „Se află cu totul abandonată" (Scrisori,
134). Astăzi un Caragiale pune cuvintele: „Abandonindu-mă curajul de a intra
într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt" în gura lui Rică
Venturianu (Teatru, II, 47)
De asemenea nu am primit în dicţionar, decît doară acolo unde se
putea vorbi de ele între paranteze, nici acele neologisme dialectale între-
buinţate şi pricepute numai în Ardeal sau Bucovina, precum: ablegat ( = de-
putat în parlament), acuză, anză, concede, plane, sista etc., cari sînt pe calea
cea mai bună de a dispărea din grai. Am primit pe abdică, căci e un neo-
logism care nu se poate înlocui prin nici un cuvînt românesc şi e cunoscut
de toţi cărturarii din România, am refuzat însă pe abzice, corespondentul
lui ardelean şi bucovinean, care la aparenţă are o înfăţişare mai românească,
de fapt însă e traducerea germanului absagen, precum cele mai multe dintre
aceste „ardelenisme" sînt latinisme primite de la nemţi şi unguri. Acei dintre
ardeleni şi bucovineni cari îşi dau silinţa să scape de ele, le vor şti prin
faptul că nu le vor găsi în acest dicţionar.
Dacă n-am primit însă „ardelenismul" controlă, ci numai forma control,
acceptată în România, a trebuit să înregistrăm pe programă alături de pro-
gram, pe aboliţie alături de aboliţiune, întrebuinţate de acelaşi autor (Ghica
Amintiri, 511 şi Scrisori, 195) etc., căci uzul încă nu s-a pronunţat pentru
nici una dintre aceste două forme. Mai mult decît atîta, a trebuit să pri-
mim, cel puţin între paranteze, chiar şi astfel de cuvinte cari n-au nici o
îndreptăţire, dar cari au devenit atît de uzuale, încît le găsim pînă şi în
publicaţiunile Academiei Române. Astfel, pe lîngă abundant (din latineşte)
şi abondant (din franţuzeşte) se întrebuinţează şi forma abondent printr-o
reconstrucţiune greşită din franţuzescul abondant (cfr. dantelă, însă dentist,
din fran. dentelle, dentiste, ba chiar şi abundent, în care o greşeală explicabilă
la un cuvînt luat din franţuzeşte e trecută şi asupra unei forme împru-
mutate din latineşte, abund ans. Tot astfel şi complect, alături de forma
corectă complet.
în general, acest dicţionar nu trebuie considerat ca un îndreptar al
Academiei Române, prin care unele cuvinte se condamnă iar altele se aprobă.
Nu avem acest drept. Numai timpul poate consacra sau îngropa o vorbă:
limba nu se plăsmuieşte în academii, ci se cristalizează din scrierile autorilor
mari şi din cuvîntările şi povestirile oamenilor cu darul vorbirii. Ceea ce poate
face autorul unui dicţionar de dimensiunile celui prezent este de a recomanda
numai în mod indirect unele îndreptări. înaintea ochilor săi trece tot tezau-
rul limbii din toate vremile şi din toate locurile, aşa încît el ajunge să vadă
comoara aceea care nu i-e dată nimănui s-o aibă. El poate deci să afle cum
exprimă poporul român ideea pe care cărturarul o spune cu vorbă străină.
De cîte ori mi-a fost cu putinţă să dau echivalentul românesc al neologismului,
am făcut-o, şi cu cît, înaintînd în redactare, voi cunoaşte tot mai mult bogă-
ţia limbii româneşti, cu atît o voi face tot mai des. în acest chip dicţionarul
1
S-a dat însă terminul tehnic comercial: abandon.
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 115-

acesta poate servi mai bine la stîrpirea neologismelor nefolositoare şi nu numai

a celor literare, ci şi a celor ştiinţifice. Medicii vor învăţa cum numeşte poporul
boalele, termenii geologici străini vor putea fi înlocuiţi cu termeni româneşti,
— chiar şi mecanicul, care introduce, bunăoară, locomotiva cu numirile ei
franţuzeşti, va putea înlocui o mare parte din acestea cu termenii româneşti,
căci multe din părţile locomotivei se găsesc şi la carul ţăranului nostru ş.a.m.d.
Cel ce îşi dă seama de greutăţile împreunate cu o astfel de încercare
va înţelege cum trebuie să primească aceste echivalente româneşti. Un ţăran
are voie să spună că fiul său e la „şcoala înaltă", un om cu carte va zice
universitate ; ţăranul nu va face deosebire între valoarea estetică a cuvintelor
foaie, burtă sau pîntece, între oameni culţi foaie şi burtă trec de vulgare, iar
învăţatul s-a obişnuit să zică abdomen; un nuvelist va scrie mai bucuros-
„băgare de seamă" sau „luare aminte", într-o scriere filozofică va fi însă mai
potrivit cuvîntul atenţiune; „înfrînt, cumpătat", nu pot reda niciodată
întreaga noţiune exprimată prin abstinent ; în loc de abil putem spune tot-
deauna „îndemînatic", dar pe accident nu-1 putem înlocui totdeauna prin
„întîmplare", căci avem şi accidente de teren. Uneori cuvintele băştinaşe au
sens diferenţiat în deosebite provincii, aşa încît neologismul devine inevi-
tabil pentru a se ocoli echivocităţi. Astfel, bunăoară, pentru necesar se zice
în Muntenia „de nevoie", iar în Ardeal „de lipsă". Pentru ardelean nevoie
are însă mai ales sensul de „pacoste" sau „epilepsie" pentru muntean lipsă
este franc, absence sau manque, aşa încît neologismul devine necesar. Alt caz.
Poporul în Muntenia zice „nu e voie", în Ardeal „nu e iertat", pentru „nu
e permis". Dar expresia munteană „n-am voie" o traduce ardeleanul, pe
nemţeşte: „ich habe keine Lust", iar cea ardeleană însemnează în Muntenia
„es ist unverziehen". Pentru a ocoli echivocitatea şi a reda ideea „es ist uner-
laubt" se poate zice pretutindenea „nu e slobod". Dar chiar această expresie,
mai potrivită, n-a putut deveni literară şi a fost ales neologismul permis.
De cele mai multe ori cuvîntul neologic nu se acopere pe deplin cu cel băşti-
naş; dar să nu uităm că noi, scriind şi vorbind, nu avem să traducem cuvinte,
ci să exprimăm idei, iar în acest sens „încordare", „prisos" poate înlocui pe
acuitate, abundanţă în exemplele citate după dl. Maiorescu (cfr. s.v.).
In sfîrşit, trebuie să mai observăm, că am cercat să reducem la valoarea
adevărată nu numai însemnătatea neologismelor faţă de cuvintele băştinaşe,
prin aceea că le-am ilustrat prin mai puţine citaţiuni, ci şi prin aceea că nu
am dat toate derivatele lor posibile (d.e. acomodabil, acomodament, acomodante
acomodaţie, acomodaţiune, acomodator etc.), ci numai pe cele mai întrebuin-
ţate (acomoda, acomodare) şi pe cele cari au putut fi ilustrate prin citaţiuni
( acomodat ).

Citaţiunile

Am mai arătat mai sus de ce credem că numărul citaţiunilor trebuie

redus pe cît se poate. Va trebui să spunem acuma după ce fel de principiu
s-a făcut spicuirea lor.

10 — Cercetări şi studii — c. 339

116 S E X T I L PUŞCARIUL

Ceea ce s-ar putea cere de la un dicţionar care se ocupă de limba română

•de pretutindeni şi din toate timpurile, este să arate extensiunea geografică
si vechimea fiecărui cuvînt. Oricît ar fi aceasta de dorit, Dicţionarul Acade-
miei n-o poate face, deocamdată cel puţin, decît în măsură foarte mică. Cauza
•este evidentă: lipseşte materialul şi lipsesc datele necesare. Ar fi trebuit să
se trimeată chestionare pretutindeni şi să se extragă cuvînt de cuvînt toate
scrierile şi documentele noastre vechi, pentru ca să se poată face acest lucru.
După putinţă însă s-a ţinut seama şi de această cerinţă. Un exemplu o va
arăta. La cuvîntul aba s-a spus, după comunicările culese de dl. Hasdeu,
că într-o mare parte a Transilvaniei nu-i cunoscut, ci în locul lui se spune
pănură iar în alte părţi dimie, totuşi între citaţiuni s-a dat şi un exemplu
din dl. Slavici, care, cel puţin în cele dintîi novele ale sale, scrie în limba
vorbită prin jurul Aradului. Pentru ca să se vadă cît de vechi e cuvîntul,
s-a dat cel mai vechi exemplu găsit pînă acuma, din 1660, dintr-un docu-
ment braşovean. Afară de aceea s-au mai dat încă două exemple, unul din
Beldiman şi altul dintr-un document moldovean de la 1761. Sînt acestea de
prisos, cînd prin cele două citaţiuni dintîi s-a arătat că vorba era întrebuin-
ţată la 1660 şi se mai întrebuinţează şi astăzi? Desigur că nu, căci amîndouă
citaţiunile ne spun lucruri nouă. î n documentul moldovean se arată că abaua
se făcea şi colorată şi se arată preţul ei pe acele timpuri, iar din exemplul
scos din Beldiman, nu se vede numai că abaua are şi sensul de „haină de aba",
ci vedem din el si aceea că pluralul este: abale.
î n acest sens s-a făcut alegerea exemplelor. Acolo unde am putut am
ţinut seamă de extensiunea geografică şi de vechimea cuvintelor, fără să o
facem însă în dauna altor consideraţiuni. Astfel prepoziţia pre, înaintea
acuzativelor cuvintelor cari însemnează fiinţe, se găseşte numai în dialectul
dacoromân, deci e o inovaţie a acestuia. De fapt, textele cele mai vechi scriu
încă vădu tatălu, rogu dj tinulu etc. E deci important a se şti cînd şi în cari
cazuri apare mai întîi uzul de a pune prepoziţia pre înaintea acuzativelor.
Dar un adverb ca acasă, care se găseşte şi la aromâni şi la istrieni şi la
megleniţi, chiar şi la italieni şi la spanioli, e atît de vechi şi atît de
răspîndit la noi, încît ar fi o muncă zadarnică de a căuta care e scri-
erea cea mai veche în care se găseşte; mîne, descoperindu-se un docu-
ment şi mai vechi, îl vom afla probabil acolo. în cazuri de acestea alt-
ceva ni s-a părut mai important: să ilustrăm prin mai multe exemple tre-
cerile sensului. Astfel cuvîntul (mă) abat însemnează în primul rînd: „ies
din calea apucată". Din acest sens s-a dezvoltat apoi acela de: „rămîn, în
treacăt, acolo unde am ieşit din calea apucată". Pentru ca să se vadă aceasta,
am ales următorul exemplu, care ni s-a părut foarte expresiv: îi ieşi înainte
o muiere şi-i zise „abate-te la mine" (adică: „lasă calea apucată şi vino la
mine"), „odihneşte-te, nu te teme... şi s-au abătut la dînsaîn cort" (adică: „s-a
dus la ea şi a rămas în cortul ei"). Citaţiunea e scoasă dintr-un calendar vechi.
Am preferit-o însă altor citaţiuni din marii noştri autori, căci ni s-a părut
mai caracteristică decît ele. în general, am crezut că dacă de regulă trebuie
sa alegem citaţiunile din scriitori recunoscuţi, în cazuri speciale ne putem
abate de la acest principiu, căci de multe ori scriitorii de mai puţin talent
 4

R A P O R T CĂTRE COMISIUNEA D I C Ţ I O N A R U L U I 117

găsesc şi ei expresii fericite. î n acelaşi timp am căutat ca din citarea autorului

să iasă şi alte lucruri în evidenţă. Astfel, bunăoară, acelaşi verb abat se între-
buinţează, de cîtva timp încoace, subt influenţa francezului abattre, şi într-un
înţeles pe care nu-1 avea cuvîntul românesc, anume: „a doborî (în sens
propriu şi figurat). Atît Alecsandri, cît şi Eminescu l-au scris. Cu toate că
două citaţiuni, din aceşti doi poeţi, ar fi fost de ajuns ca să ilustreze influenţa
franceză asupra unor cuvinte vechi, am mai adăugat una din Ispirescu, căci
ni s-a părut preţios a şti că 1-a adoptat chiar şi acest autor care a scris o
limbă populară. Mai ales cu privire la neologisme vom căuta prin citaţiuni
caracteristice să arătăm întru cît ele au pătruns numai în scrierile ştiinţifice
şi în limba oratorică sau şi în limba literară a prozatorilor şi poeţilor români.
De asemenea ne vom sili să arătăm şi întru cît cuvintele populare au pătruns
în literatură şi, deşi vorbe ca aba (interjecţiune), acioală sînt pe deplin lămu-
rite prin comunicările luate din Etimologicul d-lui Hasdeu, am ţinut să mai
cităm şi exemple din scrierile d-lor Caragiale şi Delavrancea. î n sfîrşit, a tre-
buit să ţinem seama şi de partea gramaticală şi ni s-a părut vrednic de însemnat
faptul că acelaşi C. Negruzzi conjugă o dată el abordează (I, 273), şi altă-
dată el aboardă (I, 342), sau întrebuinţează pluralele accente şi accenturi
(I, 347, 348) sau că, într-un vers frumos, dl. Coşbuc scrie acăpăr (Eneida, 27),
în loc de obişnuitul acaparez [...].

I I . REDACTAREA

Limitele externe ale dicţionarului

înainte de a se începe redactarea unui dicţionar, este necesar a se ştiv

pînă unde ajung limitele lui. Cu cît ele vor fi lărgite în afară, cu atît lucrarea
va deveni mai voluminoasă şi alcătuirea ei va cere mai multă vreme; în
acelaşi timp partea lingvistică va pierde din însemnătatea ce i se cuvine.
Cel ce a pus temelia acestui dicţionar n-a voit să aibă o operă enciclopedică,
ci lingvistică ; de aceea noi ne vom îngrădi din capul locului hotarele faţă de
toate ştiinţele înrudite sau străine lingvisticei, lăsînd la o parte tot ce nu
intră în cadrele stricte ale acesteia din urmă.
Dar îngrădirea aceasta nu este totdeauna uşoară, cînd avem a face cu
ştiinţe de aproape înrudite cum sînt: istoria, istoria culturală şi folclorul.
Ñu se poate, bunăoară, preciza înţelesul cuvîntului ban şi nu se poate afla
originea lui, dacă nu se vor face unele mici digresiuni istorice. Aceste consi-
deraţiuni istorice vor putea fi însă exprimate în cîteva cuvinte, căci, dacă
am spus de cînd, pînă cînd şi unde întîlnim instituţia banilor, de unde am
luat-o, împreună cu cuvîntul, şi întru cît am dezvoltat-o, am dat şi etimologia
şi istoria şi definiţia cuvîntului, singurele note cari ne privesc pe noi. De
asemenea, am arătat la cuvîntul abă, cum am căutat, prin spicuirea cita-
ţiunilor, prin localizarea geografică, prin alegerea exemplului celui mai vechi
şi, în sfîrşit, prin etimologie, să spunem tot ce ne era cu p u ţ i n ţ ă , într-un
cadru rest'rîns, despre acest cuvînt care are şi o oarecare importanţă îstorică-
culturală. în dicţionar nu putem stărui asupra datinelor şi credinţelor popu-
118 S E X T I L PUŞCARIUL

lare ; la cutare numire de pasăre sau insectă nu putem înşira şi tradiţiunile

şi legendele, desigur foarte frumoase, cari se leagă de ea ; la cutare numire de
boală trebuie să renunţăm a arăta şi leacul sau descîntecul prin care se
vindecă şi nu mergem prea departe, de bună seamă, dacă nu primim nici
cimiliturile, nici proverbele populare în dicţionar, decît atunci cînd ele pot
servi de citaţiuni caracteristice ; a le da pe acestea ar însemna a-1 face îndoit
de voluminos prin copiarea cărţilor d-lor Marian, Gorovei şi Zanne. Fireşte,
nici faţă de folclor nu ne putem îngrădi absolut, căci de multe ori o credinţă
sau un proverb popular explică cu uşurinţă cele mai mari sărituri semantice
şi greutăţi etimologice. Astfel, bunăoară, cuvîntul abraş are două înţelesuri
cu totul deosebite: 1) „cal cu o pată albă subt coadă" şi 2) „violent" (cînd
e vorba de om), „neizbutit" (cînd e vorba de o întreprindere). S-ar putea
crede că un cal cu pată albă subt coadă e mai violent decît un altul şi că
de la cal a trecut acest sens la om ; cît despre înţelesul de „neizbutit", ar
depinde de iscusinţa lexicografului cum l-ar deriva din celelalte. Lucrul
însă stă cu totul altcum : cuvîntul turcesc, din care derivă al nostru, are sensul
de „cu păr deschis", păstrat încă la aromâni ; de aici, pe de o parte, aplicat
la cai, „cu o pată albă", pe de altă parte, aplicat la oameni, „cu păr şi
gene albe-gălbuie" (la aromâni). Oamenii aceştia, ca şi cei cu părul roşu,
trec, în credinţa poporului, de răi, violenţi, oameni de cari trebuie să te
fereşti şi cari îşi zădărnicesc întreprinderile. Un alt exemplu: în locuţiunea
„o iau la sănătoasa", din punct de vedere lexical, sănătoasa e substantiv femi-
nin, cu sensul de „fugă". Cum ar fi posibil să explicăm înţelesul şi originea
acestui cuvînt, dacă n-am cunoaşte proverbul foarte răspîndit: „fuga-i ruşi-
noasă, dar e sănătoasă"?

Limitele interne ale dicţionarului

Redus la proporţii pur lingvistice, dicţionarul face parte din gramatică.

Ca atare el are puncte de atingere comune cu toate celelalte ramuri grama-
ticale. Fiecare cuvînt constă în s u n e t e , de aceea dicţionarul are părţi
comune cu fonologia ; majoritatea cuvintelor poate fi supusă unei f l e x i -
u n i : de aici contactul cu morfologia; cele mai multe cuvinte sînt d e r i -
v a t e sau c o m p u s e după legile derivaţiunii ; cuvintele nu pot fi scoase
din f r a z ă , deci ele sînt elemente ale sintaxei ; şi cînd fraza este supusă
unor consideraţiuni e s t e t i c e , cuvintele din cari e compusă sînt factorii
cu cari lucrează stilistica. Legătura dicţionarului cu toate aceste ramuri ale
gramaticei, din care face şi el parte, ca o ramură de sine stătătoare, este atît
de strînsă şi de organică, încît în cele mai multe cazuri este cu neputinţă
a se trage graniţe bine precizate faţă de ele. Din această cauză, cel mai bun
dicţionar modern, Dicţionarul general al limbii franceze, citat mai sus, s-a
văzut nevoit să dea ca introducere un tratat complet de gramatică, împărţit
m paragrafe, la care se referă dicţionarul, de cîte ori materia lui se îmbucă
•cu vreuna din celelalte ramuri gramaticale.
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA D I C Ţ I O N A R U L U I 119-

î n împrejurările în cari ne aflăm, nu putem face şi noi acelaşi luc.ru,

căci ar trebui să fie dicţionarul terminat, pentru ca să se poată scrie, cu multă
cheltuială de timp, introducerea gramaticală. Cunoştinţa gramaticei române
trebuie deci prepusă pentru toţi cei ce consultă acest dicţionar. Astfel vom
fi scutiţi a ne pierde în digresiuni cari ar trebui să se repete mereu şi vom
da explicări gramaticale numai în cazuri excepţionale.
De pildă, la etimologia cuvîntului par se va spune numai că vine din
lat. palus, presupunîndu-se că cetitorul ştie că p latin rămâne neschimbat
înaintea vocalelor a, o, u, că a accentuat se păstrează de asemenea nealtferat,.
că l simplu între vocale se preface în r, că s final dispare din grai şi că aceeaşi
soartă a avut-o mai tîrziu şi u, ajuns final prin căderea lui s. Dar, cunoscînd
aceste legi fonetice elementare, cetitorul se poate întreba, cu drept cuvînt,
pentru ce lat. populus nu a dat popur, ci popor. în acest cuvînt s-a urmat
o dezvoltare neregulată, care va trebui explicată. Tot în cadrul fonologiei
intră şi accentul. El s-a însemnat printr-un acut, de cîte ori a fost cu putinţă,
iar în cazuri cînd accentuarea e şovăitoare (mijloc—mijloc, acólo—acoló e t c . /
s-a notat şi aceasta.
Substantivele, adjectivele şi verbele, adică cuvintele supuse unor
schimbări flexionare, s-au scris, ca titlu al diferitelor articole, sub formele
cele mai simple, adică în nominativ singular şi în infinitiv, presupunîndu-se
că cetitorul ştie declina şi conjuga. Dar dicţionarul acesta va fi consultat
şi de străini şi în multe cazuri uzul încă nu s-a pronunţat pentru o singură
formă flexionară, aşa încît am crezut că nu ajunge a da după fiecare cuvînt
numai definiţia gramaticală, d. ex. ACUM adv. (== adverb), LĂUDÂ vb. 1
( = verb de conjugarea I), ci că e bine de astă dată a se da părţii m o r f o -
l o g i c e o mai mare atenţiune. Pe de altă parte însă, n-am voit nici să încărcăm
lucrarea cu prea multe amănunte şi de aceea am admis o declinare şi o
conjugare regulată, în mod destul de arbitrar, fireşte, dar în acelaşi t i m p
practic (cfr. îndrumările gramaticale, publicate după Prescurtări), şi am
notat în paranteze colţuroase [] numai formele acelea cari se deosebesc de
cele „regulate".
Cînd uzul nu s-a pronunţat pentru o singură formă flexionară, noi
le vom înregistra pe toate cîte le aflăm, fără să decretăm, în mod arbitrar,
care trebuie urmată. Cu timpul, cînd limba literară va fi fost întrebuinţată
de mai mulţi scriitori de valoare decît putem număra astăzi, uzul se va pro-
nunţa pentru o singură formă. Tot ce putem face este să dăm formei mai
uzuale locul dintîi, deci, de pildă, la verbul lucră, să cităm mai întîi prezentul
lucrez şi numai în rîndul al doilea lucru, la gol să dăm pluralul goi şi să spunem
că un plural goli se găseşte la Beldiman, la mormînt să dăm după următoarea
ordine pluralele: morminte, mormînturi, morminţi. Cît priveşte neologismele,
cele mai multe dintre ele sînt încă refractare faţă cu vechile legi. Astfel, bună-
oară, verbul rog arată trei schimbări: rogi, roagă, rugăm: neologismul abrog
arată numai schimbul între g şi g: abrogi, şovăie cît priveşte schimbul o—oa,
deci unii spun abrogă, alţii abroagă, şi se opune împotriva schimbului o—uh
deci: abrogăm. Am relevat acest caz aici, o dată pentru totdeauna, căci în
120 S E X T I L PUŞCARIUL

dicţionar nu ne mai putem ocupa de cele asemenea lui, aceasta fiind grija
gramaticei elementare, nu a lexiconului.
Despre d e r i v a ţ i u n e a cuvintelor prin prefixe şi sufixe sau prin
compoziţie trebuie să presupunem că cetitorul are o cunoştinţă lămurită.
A spune, bunăoară, că aurar e derivat din aur prin sufixul — ar, în acelaşi
mod ca blănar, argintar, căldărar etc. şi a repeta aceasta mereu, ar însemna
a mări în zadar volumul dicţionarului. Tot ce putem face în asemenea cazuri
s a spune că aurar e derivat din aur prin sufixul — ar şi a preciza pe scurt
funcţiunea sufixelor, adică sufixe prin cari se derivă diminutive, augmenta-
tive, abstracte, numiri de instrumente, adverbe etc.
Foarte mare e influenţa s i n t a x e i , şi uneori lucrarea lexicografului
nu-i altceva decît un capitol din sintaxă. Dacă luăm, bunăoară, conjunc-
ţiunea să, în zadar vom căuta să spunem ce însemnează. Din punct de vedere
lexicografic să nu-i un cuvînt, ci o combinaţie de sunete care nu are nici un
'nţeles. Scos din frază şi pronunţat singur, să nu poate produce în noi nici
5 imagine şi nici o idee. Cînd zicem masă, albastru, mănînc, acum etc., cuvin-
:ele acestea se leagă de-a dreptul de o reprezentare a minţii noastre, dar
:înd zicem să, mintea noastră nu-şi poate închipui nimic. Numai în momen-
:ul cînd avem fraza întreagă, capătă şi să un înţeles şi exprimă o i n t e n-
: i u n e, traducînd pe latinescu ut, în: Aş vrea să fiu acasă, o p o r u n c ă
n să nu furi ! etc. Dacă ne aducem aminte că latinescul si, din care derivă,
;ra o conjuncţiune c o n d i ţ i o n a l ă , deci exprimă cu totul altceva!
'edem cît de necesar e să facem sintaxă, pentru ca să putem da explicatiuni
exicografice. Fireşte, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că astfel de cazuri
•înt excepţionale şi că, în fond, lexicografía şi sintaxa privesc limba sub
•aporturi cu totul deosebite.
Şi ma.i organică e, în sfîrşit, legătura între lexicografie şi s t i l i s t i c ă .
)rice limbă e săracă, în comparaţie cu aparatul complicat al creierului ome-
iesc, care poate da naştere la idei atît de subtile şi nuanţate, încît graiul
iu le poate urmări. Dacă ar exista, într-adevăr, cîte iin cuvînt pentru fiecare
;ind, n-am ajunge niciodată în situaţiunea, în care ne găsim atît de des, să
căutăm expresia" şi „să nu avem cuvinte". Numai rareori cuvîntul e o formă
n care ideea să încapă întocmai; de obicei el e o formă sau prea mare sau
•rea îngustă. Dar scopul omului, cînd vorbeşte şi cînd scrie, este de a fi
aţeles, de aceea îşi ajută cum poate mai bine şi ştie că de cele mai multe
n îşi va ajunge scopul prin aceea că se va adresa fantaziei cetitorului sau
iterlocutorului. Cuvîntul, care e o formă rigidă, devine, prin întrebuinţarea
nei imagini, a unei comparaţiuni, o formă elastică şi se acomodează, mărin-
u se d u
" ; , p ă cum cere ideea care trebuie exprimată. Astfel vorbim de „sunete
Mite , de „roşu deschis", de „întunerec beznă", de „coloare strigătoare", de
voce groasă", de „singur cuc", de „sărac lipit" etc. Toate aceste expresii intră în
ádrele stilisticei ; dar ele interesează deopotrivă şi pe lexicograf, pentru care
orbele înalt, deschis, beznă etc., au un înţeles nou, deosebit de cel etimologic,
ireşte că cercetările stilistice şi cele lexicografice, dacă se ating, se şi deose-
esc. Astfel stilistul va vorbi în acelaşi capitol despre expresiile: „mă obse-
*-aza un gînd", „mă munceşte un gînd", „mă chinuieşte un gînd", „mă paşte
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 121-

un gînd", căutînd mai ales să stabilească care e gradaţia lor; va vorbi în

alt capitol despre figura poetică: „albinele păşteau pe pomii înfloriţi", şi nu
va găsi nici un înţeles în fraza: „boii păşteau pe luncă". Lexicograful, dimpo-
trivă, va alege ceíe trei fraze în cari se întîlneşte cuvîntul paşte, şi va arăta
că sensul etimologic se găseşte în boii păşteau pe luncă şi că, printr-o figură
uşor de înţeles la un popor de păstori, s-a spus şi mă paşte un gînd. Imaginea,
aceasta a prins rădăcini în limbă, a devenit un idiotism, care azi îmbogăţeşte
limba. Cînd însă poetul St. O. Iosif (Sămănătorul, IV, 946), într-un stil
avîntat, vorbeşte de albine cari pasc, avem a face cu o figură poetică frumoasă,
adevărat, care însemnează o îmbogăţire a stilului poetic, nu însă şi a limbii
româneşti. Dacă lexicograful ar face din pricina acestui exemplu o subîmpăr-
ţire nouă a cuvîntului a paşte, spunînd că el nu se întrebuinţează numai
despre vite", ci şi despre „albine", ar face o greşeală.

Clasificarea înţelesurilor

Pînă acuma grija noastră a fost să arătăm tot ce nu încape în dicţionar,

arătînd însă ce nu trebuie să facem, ni s-a dat de multe ori ocazia să spunem
şi ce e de făcut, aşa încît acum nu ne mai rămîn multe de adăogat.
Grija de căpetenie a lexicografului e c l a s i f i c a r e a înţelesu-
r i l o r . Ea nu trebuie făcută după criterii formale. Astfel, la unele verbe,
funcţiunea tranzitivă, reflexivă şi intranzitivă are înrîurire şi asupra sensu-
lui. Eu duc ceva exprimă altă idee (cfr. port), decît eu mă duc (cir. merg),
eu adorm (cfr. dorm) se deosebeşte de eu adorm copilul (cfr. culc). î n cele mai
multe cazuri însă înţelesul rămîne acelaşi şi cînd funcţiunea se schimbă:
a trece sub două rubrici deosebite exemple ca: eu laud faptele meh şi eu
mă laud, îmi pare greşit. Afară de aceea lexicograful nu are numai să coor-
doneze, ci să le şi subordoneze, pentru ca tabloul pe care-1 dă să fie adevărat.
Un exemplu. Adverbul abiă are două înţelesuri lămurite: 1) unul temporal
„abia muri şi se iviră moştenitorii" şi 2) unul modal: „abiă putea duce povara",
într-o frază ca „hai cu'mine, abià nu ne va fi urît" apare deodată un al
treilea sens, cel de „cel puţin". Ar fi însă greşit a face pentru acest înţeles,
o a treia împărţire, coordonată celorlalte două, căci după o examinare ceva
mai minuţioasă' se vede uşor că această accepţiune s-a dezvoltat din cea
temporală.' într-adevăr, cînd abià e adverb temporal, precum reiese din
exemplul citat la locul dintîi, el exprimă „momentul cînd o acţiune se termina,
ca să înceapă alta"; „abia muri şi se iviră"... „Scurţimea de timp" „e şi mai
bine accentuată într-o frază ca: „abiă-l atingi şi ţipă", căci aici abiă poate fi
substituit de-a dreptul prin „puţin"; „ţipă, cînd îl atingi puţin". Iata-ne
deci ajunşi la „cel puţin" din exemplul al treilea, care la prima vedere m se
părea că trebuie coordonat celorlalte două, nu subordonat unuia din ele.
Dacă căutăm în limba latină, vedem că vix, din care derivă abiă, avea şi el
cele două sensuri distincte: cel temporal şi cel modal, deci constatăm ca
împărţirea aceasta e totodată etimologică. Acest lucru nu se întîmpla insa
totdeauna. Un exemplu o va arăta şi, pentru ca să fie mai lămurit, vom
 122 SEXTIL PUŞCARIUL

alege un cuvînt format pe teritoriul românesc. Judecind după: cumetrie,

suscrie, prietenie, frăţie etc., cuvîntul soţie ar trebui să fie un substantiv
abstract. De fapt însă el însemnează aceea ce se exprimă prin soaţă (întrucît
•e vorba de căsătorie), deci corespunde cuvintelor cumătră, cuscră, prietenă.
Explicarea acestei schimbări de sens neobişnuit se găseşte numai dacă cunoaş-
tem întreg trecutul acestui cuvînt. La început soţie înseamnă „tovărăşie",
înţeles pe care-1 păstrează încă la aromâni, unde suţil'e e tradus de dl. Weigand
prin „Genossenschaft" (ca şi albanezul sok-eri). Mai în urmă cuvîntul a avut
aceeaşi soartă ca ital. camerata, franc, camarade etc. — cari la început însemnau
un abstract „tovărăşia celor ce dormeau într-o cameră" — ş i devenit concret,
însemnînd deocamdată „soţ", fără deosebire de gen. î n acest sens ni s-a
păstrat încă în texte vechi, unde cetim, bunăoară, că doi inşi „au însoţit
către sine pe Manea Grecul, ca să le fie soţie", adecă tovarăş ( H u r m u z a k i :
Documente, XI, 318, din a. 1593; alte exemple la D o s o f t e i : Viaţa
sfinţilor, 21 b/14, 96 6 / 13 , la G a s t e r: Chrestomaţie, II, 69 etc.). La început,
şi astăzi încă în unele părţi, soţie, cu înţelesui de „soţ, tovarăş", putea fi
întrebuinţat fără deosebire de gen, precum incidental găsim şi cazul invers,
că o fată se numeşte pe sine soţul unui bărbat.
... Rămas bun, mîndrucă dragă,
M-oi duce şi n-oi veni,
Plînge-m-ii şi m-ii dori ...
O, lea, nu, bădiţă bade,
La inimă nu mă arde ;
Cît ţi-am fost soţ cu dreptate,
Bade, m-ai iubit ...
(Weigand, Jahresbericht, VI. 47 — 48).

în urmă însă genul gramatical a învins şi soţie, în limba literară de astăzi,

poate fi numai „o femeie căsătorită cu un bărbat".
Exemplul acesta ne arată totodată ce cale vom alege în clasificarea
înţelesurilor: pe cea e t i m o 1 o g i c ă, singura care ni se pare îndreptă-
ţită. Cînd un cuvînt are mai multe accepţiuni, nu vom înşira deci la locul
dintîi pe cea mai răspîndită, lăsînd să urmeze mai la vale pe cele mai puţin
obişnuite, ci vom aşeza în frunte sensul cel mai vechi — care de multe ori
se păstrează mai bine într-un exemplu modern, decît într-unui din sec. XVI
— lăsînd să urmeze în mod natural pe celelalte, aşa cum ele s-au dezvoltat
în decursul timpului. Numai astfel putem vedea la fiecare cuvînt şi istoria
lui. Dacă am porni de la înţelesurile cele mai răspîndite, am ajunge uneori
la concluzii cu totul curioase. Astfel, adjectivul iute are două accepţiuni
cu totul deosebite, în „om iute de fire" şi în „brînză iute". După simţul limbii
româneşti s-ar părea că sensul original se găseşte în exemplul dintîi, iar cel
derivat în exemplul din urmă. Din punct de vedere semasiologic am fi însă
jn cea mai mare încurcătură de a explica această trecere de sens. Dacă căutăm
insă etimologia, vedem că vorba slavă din care derivă a noastră are înţelesul
de „salé, piquant, mordant", din care apoi uşor se explică cel figurat de
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 123-

„violent, véhément, vif, vite". Cuvîntul a presără e pe cale de a-şi pierde cu

totul înţelesul etimologic, căci zicem şi: a presără cu zahăr, cu făină, întocmai
ca fran. saupoudrer, care constă din sel -f- poudrer. înainte de a da însă sensul
lui generalizat de astăzi, va trebui să-1 arătăm pe cel vechi, care era „a săra
puţin". Fireşte că trebuie să fim băgători de seamă şi în privinţa aceasta.
De aceea, la pronumele altul nu vom pleca de la înţelesul „celălalt între doi
inşi", fiindcă în limba latină clasică acesta e sensul lui alter, căci în limba
poporului roman şi în toate limbile romanice alter avea, din cele mai vechi
timpuri, toate accepţiunile lui „alius".

Omeotropii

De multe ori înţelesurile unui cuvînt sînt atît de deosebite, încît ele
nu pot fi derivate nici unul din altul, nici nu pot fi reduse la un prototip
comun. Astfel, francezul louer însemnează uneori „a lăuda", alteori „a închiria".
Evident că aceste două înţelesuri, atît de deosebite, nu pot fi combinate
în nici un chip. Enigma se explică însă uşor, dacă aflăm că, în urma legilor
fonetice ale limbii franceze, lat. laudare şi lat. locare au trebuit să dea ace-
laşi rezultat : louer. Astfel de cuvinte se numesc — după Silvio Pieri —
o m e o t r o p i . De aceştia sînt mulţi şi în limba română fie că derivă din
dcuă verbe latine diferite, d. ex. frig = 1) lat. f r i g u s, 2) lat. f r i g o ,
fie că unul dintre ei e de origine latină şi altul de origine străină, de ex.
semn = 1) lat. s o m n u s, 2) slav. s o m ü (peştele), sau rîs — 1) lat.
r i s u s, 2) slav. r y s ü (animalul, despre care poporul, printr-o combinaţie
etimologică, crede că şi-a primit numele din pricina botului, care îţi face
impresia că rîde), fie, în sfîrşit, că unul dintre cuvinte e vechi, iar altul e
neologism, d. ex. fin = 1) lat. * f i 1 i a n u s, 2) franc, f i n, sau post =
1) paleosl. p o s t ü, 2) rus. p o s t ù (cuvînt intrat în limba noastră în
secolul trecut). Poporul ştie foarte bine să deosebească cei mai mulţi omeo-
tropi şi face de multe ori glume pe seama lor. Astfel, cînd cineva susţine
că cutare seamănă ( = lat. s i m i 1 a t) cu cutare, i se răspunde că „seamănă
(=• lat. s e m i n a t ) , dar nu răsare" sau cînd copiii în şcoală se apucă de păr,
cu întrebarea „ce-i asta?" şi dacă nu răspund „lînă, s-o laşi din mînă", ci
„păr" ( = lat. p i l u s şi p i r u s ) , atunci vin „scuturate perele". De multe
ori însă etimologia cuvintelor e necunoscută şi atunci e greu a se şti dacă
avem a face cu omeotropi.
Astfel sînt de bună seamă omeotropi cuvintele acar, care însemnează:
1) „cutie în care se ţin acele" şi e derivat din ac prin sufixul instrumental
-ar ( = lat. a r i u m) şi 2) acar cu sensul de „macagiu" derivat din ac ( = m a -
caz) prin sufixul de nomen agentis -ar ( = l a t . — a r i u s ) . Dar dacă mai
întîlnim un al treilea acar, cu sensul de „un instrument în jurul căruia îşi
fac ţărancele conciul", avem desigur un omeotrop faţă de acar 2, poate şi
de acar 1, dacă înţelesul lui original nu a fost „instrument în care se înfig
acele care ţin conciul". în sfîrşit, cu totul alt cuvînt e dialectalul acar, care
se accentuează pe silaba dintîi.
 124 SEXTIL PUŞCARIUL

Substantivele: an, parte sînt omeotropi faţă de adverbele an, parte,

căci cele dintîi sînt continuarea lat. annum, partem, cele din urmă ale lat.
anno, partim ; deci le vom da la două locuri deosebite. Cînd însă frumos c
adjectiv şi adverb, bun adjectiv şi substantiv, ele vor fi tratate în acelaşi
articol, căci de astă dată avem de a face cu o întrebuinţare sintactică a limbii
române, nu cu două cuvinte de origine deosebită.

Traducerea

Asupra limbii străine în care trebuie să se dea arătarea înţelesurilor

cuvintelor româneşti, comisiunea dicţionarului a hotărît: traducerea are să
se facă numai în limba f r a n c e z ă . De cele mai multe ori lucrul acesta se
poate face fără greutate, căci limba franceză e atît de bogată, încît în ea gă-
sim aproape toţi termenii corespunzători celor din limba noastră. Uneori
însă nu-i cu putinţă fie că vorba românească exprimă o idee necunoscută
de francezi, d. ex. mămăligă, fie că avem a face cu conjuncţiuni sau alte
cuvinte cari nu exprimă nici o idee de sine stătătoare, ci capătă un sens numai
prin întrebuinţarea lor sintactică. î n cazul dintîi va trebui să dăm, în loc de
traducere, definiţia: „sorte de polenta, de bouillie de farine de maïs", în cazul
al doilea nu vom da nici o traducere. Aceasta o putem face cu atît mai uşor,
cu cît scopul acestei lucrări nu e a scrie un dicţionar român-francez, ci numai
un dicţionar al limbii române. Traducerea franceză e numai o înlesnire pe care
o facem străinilor, nu scopul lucrării noastre; iar străinul va cunoaşte înţe-
lesurile unei conjuncţiuni numai examinînd-o în frazele citate şi nu Va avea
nici un folos dintr-o simplă enumerare a corespondentelor în limba cunoscută
lui. Tot aceasta e cauza pentru care nu se înşiră toate sinonimele franceze
cari corespund vorbei româneşti. Abă se traduce numai prin „bure", fără a se
mai adaoge „burat" sau chiar definiţia „étoffe grossière, drap très commun"
etc. î n schimb însă, se vor da în traducere, pe cît e cu putinţă, toate sensurile
unui cuvînt, şi anume la începutul fiecărui articol, în ordinea în care s-a făcut
clasarea înţelesurilor, aşa încît chiar traducerea franceză va arăta toate dez-
voltările semantice ale fiecărei vorbe româneşti. Uneori, fireşte, aceasta nu-i
cu putinţă, căci şi cuvîntul francez, ca şi cel românesc, are mâi multe sensuri.
Astfel academic însemnează două lucruri cu totul deosebite: 1) „şcoală înaltă",
2) „societate literară-ştiinţifică". Amîndouă aceste accepţiuni se găsesc întru-
nite în francezul académie, aşa încît distincţiunea lor se poate face numai
prin definiţiile româneşti. Acesta e şi cazul multelor derivate româneşti cu
nuanţe de înţelesuri atît de subtile, încît nu se pot arăta în limba franceză,
cu mult mai săracă în această privinţă. Pentru acreală, acreaţă, acriciune,
acrime, acritură avem numai pe aigreur, pentru acrişor, acruţ, acricios, acriu
numai pe aigrelet şi aigret, pentru vindere, vinzare, vîndut şi vînzătură numai
pe vente. E adevărat că am putea traduce pe vindere şi vîndut prin action de
vendre, ca să arătăm că sînt mai abstracte decît vînzare şi vînzătură, dar aceasta
nu-i o traducere, ci o definiţie.
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 125-

în sfîrşit, trebuie să mai amintim că drept normă a lexicului francez

n-am putut admite dicţionarul, prea exclusivist al Academiei franceze, ci am
primit şi unii termeni ai limbii comune, întrucît ei au fost acceptaţi de Dic-
ţionarul general citat mai sus, sau de Dicţionarul lui Littré. Aşa, bunăoară,
pentru ca să traducem pe familiarul abitir, am dat preferenţă familiarului
extra, o prescurtare des întrebuinţată a lui extraordinnaire al dicţionarului
Academiei franceze.

Definiţia

Pe lîngă traducerea franceză e necesar a se da definiţia românească a

înţelesului cuvintelor. într-adevăr, dacă luăm un cuvînt ca abscisă, prin fap-
tul că l-am tradus prin franţuzescul abscisse, din care-i împrumutat, n-am făcut
cetitorilor români nici un serviciu, căci cel ce deschide dicţionarul, ca să caute
acest cuvînt, nu ştie nici ce însemnează cel franţuzesc, prin care l-am tradus.
De aceea va trebui să-1 definim „una dintre cele două coordonate drept liniare
cari servesc a determina un punct în spaţiu", neuitînd să adăogăm un (Mat.),
prin care se va înţelege că avem a face cu un termin tehnic al matematicei.
Dar pe cît e de folositoare şi de uşoară uneori definiţia, pe atît de greu, chiar
imposibil, este alteori de dat şi pe atît de nefolositoare e adesea. într-adevăr,
cum vom defini un cuvînt, ca a f i , a face, roşu etc.? Dar chiar admiţînd că s-ar
găsi definiţia cea mai potrivită şi roşu ar fi definit prin: „coloarea produsă
prin 957 dé bilioane de vibraţiuni ale eterului şi care ocupă în curcubeu poziţia
complementară a verdelui", — cui foloseşte oare această definiţie? Cel care
vrea să ştie ce e roşu, din punct de vedere fizical, nu va deschide din capul
locului acest dicţionar, ci o enciclopedie sau un manual de fizică. Dacă un
român caută pe roşu în dicţionar, o va face pentru ca să afle ce treceri de
sens a suferit, în care idiotisme se găseşte, care îi e etimologia şi care sînt
particularităţile lui gramaticale. Asupra noţiunii însăşi fiecare român are,
din momentul cînd a început să vorbească, o idee lămurită, iar străinul va
găsi în traducerea franceză rouge toate explicările necesare. Tot atît de inu-
tilă ca definiţia ştiinţifică, atît doar că mai e şi inexactă, e definiţia obiş-
nuită prin dicţionare: roşu „coloarea sîngelui, a focului, a trandafirului".
Definiţia formează neajunsul de căpetenie al celor mai multe dicţionare.
Noi însă ne punem într-o situaţiune deosebit de favorabilă în această pri-
vinţă, prin faptul că dăm şi traducerea franceză. Ne vom folosi deci de ea,
iar de cîte ori avem a face cu vorbe înţelese de oricine — acestea sînt de
obicei cele mai grele de definit — precum : a f i , a face, bun, roşu, ac, albină,
scaun etc. ne putem dispensa de orice definiţie după ce l-am tradus prin
être, faire, bon, rouge, aiguille, abeille, chaise etc. De asemenea, nu vom da
nici o definiţie, cînd exemplul pe care îl cităm e definirea cuvîntului. Acesta
e cazul multor termini tehnici şi al unor cuvinte dialectale, traduse şi expli-
cate de autorii din cari au fost extrase.
De la fiecare verb românesc se pot forma, ca de pildă de la a cumpăra
următoarele patru derivate: 1) cumpărarea (d.e. „cumpărarea armelor este
126 SEXTIL PUŞCARIUL

oprită") ; cumpărat („am plecat în tîrg la cumpărat") ; 3) cumpărat („marfa

cumpărată era rea") ; 4) cumpărător („cumpărătorii se tocmesc"). în cazul 1
şi 2 avem a face cu abstracte verbale de la a cumpără, adică cu substantive
cari exprimă acţiunea cuprinsă în verb, în cazul 3 şi 4 cu două adjective,
dintre care cel dintîi arată o însuşire rămasă după terminarea acţiunii, cel
din urmă o însuşire cîştigată prin decurgerea acţiunii exprimate de verb.
Dacă considerăm că în limba română se găsesc cîteva mii de verbe, price-
pem cît de anevoios ar fi să se repete de mii de ori definiţiile date mai sus.
în locul lor preferim, după cele arătate la acest loc, a da următoarele defi-
niţii cu mult mai simple:
1. cumpărare = infinitivul lui cumpăra, devenit abstract verbal.
2. cumpărat = participiul lui cumpără, devenit abstract verbal.
3. cumpărat, -ă = participiul lui cumpără, devenit adjectiv.
4. cumpărător, -toare — adjectivul verbal al lui cumpără
(derivat prin suf,-ător).
Aceste definiţii, pe lîngă partea lor bună, că sînt scurte, explică tot-
odată şi etimologia sau, mai bine zis, formaţiunea acestor cuvinte. Tot astfel
cuvinte ca înălţime, dobitocie, brădet, acşor, omoih, preoteasă se vor defini
prin: 1) „abstractul adjectival al lui înalt (format prin suf. i-ime)" ; 2) „ab-
stractul substantival al lui dobitoc (format prin suf.-î'e)"; 3) „colectivul lui
brad (format prin suf.-¿¿)"; 4) „diminutivul lui ac (format prin suf.-şor)" ;
5) „augumentativul lui om (format prin suf. -oi)"; 6) „femininul lui preot
(format prin suf.-easă)" etc., înţelegîndu-se subt „abstract adjectival" un
substantiv care exprimă, ca abstracţiune, însuşirea cuprinsă în adjectiv ;
subt „abstract substantival" substantivul care exprimă, ca abstracţiune,
partea cea mai pronunţată din caracterul unei fiinţe; subt „colectiv" tota-
litatea unor lucruri sau fiinţe de aceeaşi specie, privită ca o unitate ; subt
„diminutiv" ceea ce este mai mic, şi de cele mai multe ori simpatic, decît
primitivul ; subt „augmentativ" ceea ce e mai mare şi de obicei mai urît
decî't primitivul; subt „feminin" acelaşi fel de fiinţă, avînd însă sexul femi-
nin etc. Numai atunci cînd vreunul din aceste derivate a ajuns cu timpul
să aibă un sens mai larg, ne vom abate de la acest fel de definiţie. Astfel
mineare şi mîncat nu exprimă ceea ce am numit noi „infinitiv devenit abs-
tract verbal" („mîncarea cărnii e oprită în post") şi „participiu, devenit
adjectiv" („poama mîncată de păsări pică din pom"), ci mineare e mai adesea
un substantiv concret („am căpătat o ciorbă, o mîncare şi o friptură"), iar
mîncat, deşi rămîne „un participiu devenit adjectiv", are cu totul alt sens
in: „Eşti mîncat sau flămînd?". Tot astfel mănuşă nu mai e un „diminutiv"
il lui mînă, cum era la început, ci are un înţeles cu totul deosebit. Cît de
jreu e uneori a distinge adevăratul înţeles, se vede dintr-o frază ca : „Poftiţi
a mîncare !" Ce e mîncare în acest exemplu: un abstract sau un concret?
In sfîrşit, accentuez, ceea ce dealtfel e de sine înţeles, că definiţiile nu
în mare parte, originale, mai cu seamă în ce priveşte termenii tehnici
că în această privinţă, mai mult decît în oricare alta, am găsit un povăţuitor
)un în pomenitul Dicţionar general de Hatzfeld-Darmesteter-Thomas.
R A P O R T CĂTRE C O M I S I U N E A DICŢIONARULUI 127-

Sinonimele

Din cele precedente rezultă că am redus definiţia la adevărata ei va-

loare. î n schimb am dat o însemnătate cu atît mai mare părţii semantice, cău-
tînd, de cîte ori sensul unui cuvînt s-a dezvoltat în direcţiuni nouă, să arătăm
ce proces s-a petrecut în creierul românesc pentru a pricinui aceste schimbări.
Aceasta s-a putut face cu atît mai lesne, cu cît clasarea înţelesurilor a fost
făcută, precum am spus, în mod istoric. De multe ori se întîmplă ca un cuvînt
să ajungă, în urma schimbării, să însemneze acelaşi lucru ca un alt cuvînt.
î n astfel de împrejurări căpătăm s i n o n i m e . Verbul înţep, bunăoară,
însemna la început numai „bag o ţeapă în ceva", mai tîrziu însă sensul i s-a
lărgit, legătura etimologică cu ţeapă s-a uitat şi astăzi se poate zice: „m-am
înţepat cu un ac". Astfel înţep a devenit sinonim cu împung. Dar a avea doi
termeni pentru aceeaşi noţiune e un lux, pe care limba nu-1 sufere bucuros şi
cînd două cuvinte ar putea ajunge sinonime, limba caută sau: a) să înlăture
pe unul dintre ele, scoţîndu-1 din uz, precum s-a întîmplat cu aratru (păstrat
încă la aromâni), care fu dat uitării din pricina slavului plug şi cu multe alte
cuvinte de origine romană, sau: b) să le deosebească, mărind sau strîmtînd
sensul unuia dintre cele două cuvinte. Astfel sufixele -ie şi -inţă au aceeaşi
funcţiune: prin amîndouă se derivă substantive abstracte. De aceea derivatele
datorie şi datorinţă ar trebui să fie sinonime. De fapt, ele au amîndouă acelaşi
sens de „devoir", dar cel dintîi, format cu un sufix neasemănat mai productiv
are pe lîngă accepţiunea aceasta şi pe cea de „dette", necunoscută lui datorinţă.
Mai mult decît atît, astăzi tendenţa e de a despărţi cele două sinonime şi mai
hotărît şi de a întrebuinţa în sensul de „devoir" numai pe datorinţă, iar în
sensul de „dette" numai pe datorie. O justificare etimologică pentru această
diferenţiare nu există, căci dator se poate întrebuinţa şi în înţeles moral şi
în înţeles material, iar sufixele -ie şi -inţă au, precum am spus, aceeaşi func-
ţiune; dar evoluţiunile limbii nu ţin seama de drepturile etimologice, ci îşi
urmează calea lor. Tot astfel în limba de azi se cunoaşte tot mai desluşit
tendinţa de a diferenţia sensurile cuvîntului vechi soţ şi al celui mai nou to-
varăş. Se întovărăşesc, bunăoară, doi negustori sau doi călători, dar se înso-
ţesc doi prieteni sau cei căsătoriţi.
De aici urmează că lexicograful trebuie să fie foarte precaut cu sino-
nimele, cari numai foarte rar sînt desăvîrşite. E adevărat că limba literară
are cu mult mai multe sinonime decît dialectele, căci ea primeşte cuvinte
din toate regiunile. Acolo unde se zice micşuneă nu se zice viorică, unde se
întrebuinţează porumb nu-i cunoscut păpuşoiul sau cucuruzul ; sinonime
devin aceste cuvinte numai în limba literară, în care intră deopotrivă cuvinte
moldoveneşti, munteneşti şi ardeleneşti. Deci, vorbind de viorică, putem să
trimitem pe cetitor la articolul micşuneă, unde s-a dat traducerea şi defi-
niţia acestui cuvînt, dar ar fi foarte greşit a trimite pe cetitor de la articolul
apuca la prinde, sau de la articolul ajunge la sosi. Aceste cuvinte sînt sinonime
numai pentru cel ce nu cunoaşte bine limba română şi nu caută să pătrundă
în subtilităţile ei. Cel mai sigur mijloc pentru a descoperi deosebirea între
sensurile astor fel de cuvinte e încercarea de a substitui pe unul în locul celui-
128 SEXTIL PUŞCARIUL

lait. într-adevăr, dacă înlocuim pe apuc prin prind în fraza: „l-am apucat
de urechi sau pe prind prin apuc în fraza: „am prins mingea cu pălăria",
vom vedea ce deosebire există între aceste două cuvinte, cari în „apucă să
vorbească" şi în „prinse a vorbi" sînt sinonime între ele şi cu verbul încep
(„începu să vorbească") ; tot astfel deosebirea între ajung şi sosesc, la apa-
renţă sinonime, se cunoaşte lămurit, dacă încercăm să-1 înlocuim pe ajung
prin sosesc în fraza „mergi încet şi ajungi departe" sau, invers, pe sosesc prin
ajung, în „ştirea a sosit ca din senin". Ajungerea presupune o călătorie adeseori
anevoioasă; sosirea evocă în noi numai momentul final, atingerea ţintei.
Deosebirea între apuc şi prind e greu a se reda prin cuvinte, căci e inexact a
zice că a apuca însemnează „a prinde cu mîna" şi a prinde însemnează „a
apuca cu braţele sau cu altceva". Mai bine se va vedea deosebirea aceasta,
dacă asemănăm pe fiecare dintre aceste două cuvinte cu cea mai apropiată
noţiune şi arătăm gradaţiunea: a înhăţa pe cineva, a apuca pe cineva — a
prinde pe cineva — a ajunge pe cineva. Deosebirea între înhaţ şi ajung e atît
de evidentă, încît ea explică, redusă la proporţii mai mici, şi deosebirea între
apuc şi prind.
O exagerare în deosebirea sinonimelor trebuie ocolită şi, dacă lexico-
graful caută cu tot dinadinsul deosebiri şi acolo unde nu sînt, poate prea uşor
să ajungă, prin autosugestiune, la concluzii subiective şi neadevărate. Dacă
dl. Hasdeu (Etymologicum Magnum, 2854—2855) constată că bădică are o
nuanţă dezmierdătoare mai slabă decît bădiţă şi bădişor aceasta poate fi ade-
vărat, dar eu, personal, nu sînt în stare să fac această deosebire, ci cred că
cîteşitrele aceste diminutive sînt egale şi că dezmierdarea creşte sau scade
numai în urma mlădierii glasului cu care se face pronunţarea lor.

Etimologia

Cunoaşterea obîrşiei unui cuvînt e necesară pentru stabilirea sensului

şi pentru ca să se poată arăta, în mod istoric, dezvoltările semantice pe care
le-a suferit. Originea cuvintelor poate servi, mai ales la noi românii, ca să elu-
deze multe probleme ale istoriei şi ale istoriei noastre culturale. Etimologia e,
în cele mai multe cazuri, temelia oricărei cercetări filologice.
Dar, pre cît ar fi de dorit, ca acest dicţionar să dea toate etimologiile
cuvintelor româneşti, pe atît e aceasta de greu şi, în împrejurările în cari ne
găsim, de multe ori peste putinţă. Studiile etimologice de pînă acuma sînt
atît de puţine şi necomplete, cunoştinţele cari se cer de la un etimologist
român atît de vaste — căci el trebuie să fie romanist, slavist, să cunoască
limba albaneză, turcească, neogrecească, ungurească şi germană, — mijloa-
cele care îi stau la dipoziţie atît de imperfecte, — un dicţionar bulgăresc,
cit de cît complet, lipseşte, cînd cele mai multe cuvinte slave primite de ro-
mani sînt de origine bulgărească, — încît, dacă mai adăogăm că lucrarea
aceasta trebuie terminată într-un timp foarte scurt, pricepem de ce chiar
partea etimologică va fi cea mai nedeplină.
RAPORT CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 129-

Desigur că, avînd mai mult timp la dispoziţie, am fi putut da mai multe
etimologii. Neavîndu-1 însă, a trebuit să ne mărginim asupra acelora cari erau
cunoscute şi găsite de alţii şi asupra celor ce le-am putut afla fără multă pier-
dere de vreme.
Grija noastră de căpetenie a fost însă ca dicţionarul acesta să dea, în
ceea ce priveşte etimologia, numai achiziţiunile sigure ale ştiinţei. N-am voit
însă nici să exagerăm, căci lucrarea aceasta nu are de scop numai să dea date
sigure, ci să fie şi un punct de mînecare şi un îndemn pentru cercetări viitoare.
De multe ori etimologiile sînt probabile, fără să fie însă documentate pe deplin,
în asemenea împrejurări le-am primit ca „etimologii îndoioase", fără să intrăm
în discuţii lungi cu autorii lor. Numai în acest caz am citat numele celor ce
le-au dat şi locul unde se găsesc publicate, pentru ca să dăm cetitorului posi-
bilitatea de a cunoaşte toate argumentele aduse de autorul lor. Cînd o etimo-
logie ni s-a părut sigură, am crezut că ne putem dispensa de a cita pe desco-
peritorul ei, căci presupunem că fiecare om de ştiinţă lucrează pentru a arăta
adevărul, nu pentru a i se cita numele. Cei ce vor crede că prin aceasta le-am
făcut vreo nedreptate, să se mîngîie cu aceea că în tovărăşia celor nedreptă-
ţiţi avem şi pe un Diez, Miklosich, Hasdeu, Cihac şi Meyer-Lübke ! î n intro-
ducerea care se va scrie la începutul volumului I al acestei lucrări vom arăta
în cîteva cuvinte meritele etimologiştilor şi lexicografilor de pînă acuma.
N-am ţinut să fim prea scurţi în redactarea părţii etimologice, căci
motivarea unei etimologii, care nu e evidentă, e necesară, precum e necesar
a arăta şi cari sînt greutăţile care fac îndoielnice alte etimologii. E adevărat
că prin aceasta s-a mărit volumul dicţionarului, dar reducerea întinderii lui
trebuie să ne preocupe numai întru cît e împreunată cu pierderea prea mare
de timp. Prin aceea însă că redăm motivarea şi dificultăţile unei etimologii
şi cităm forme romanice sau analogii din alte limbi nu se pierde vreme.
Dimpotrivă, am fost foarte laconici, cînd am arătat etimologia neolo-
gismelor. Prin aceea că am însemnat: „N. din fran[ţuzeşte]" am spus tot. Cu-
vîntul francez din care derivă cel românesc nu se mai notează, cînd el s-a dat
ca traducere, deci: „ABDICA = abdiquer... N. din fran.", ni s-a părut că
ajunge. Cînd neologismele au primit o formă românească, d. ex. preşedinte,
care e franţuzescul président, modificat după verbul românesc şed, atunci,
în loc de a scrie: „din franc." am scris „după fran.". Tot atît de bine puteam
scrie: „după lat. praesidens". î n cele mai multe cazuri e cu neputinţă a distinge
dacă neologismul e un împrumut din latineşte sau din franţuzeşte, căci de
obicei ne-au slujit de model amîndouă limbile acestea.

III. TIPĂRIREA

Pentru ca această operă să poată fi întrebuinţată cît mai iute, nu vom

aştepta cu tipărirea ei pînă ce va fi redactat materialul întreg, ci dicţionarul
vá apărea în fascicole de cîte cinci coaie de tipar. Deşi e de netăgăduit că o
revizuire a întregului manuscript, înainte de a se da la tipar, ar fi folositoare,
nu e mai puţin adevărat că atît revizuirea aceasta, cît şi tipărirea, dacă nu se
130 SEXTIL PUŞCARIUL

face în acelaşi timp cu redactarea, vor pricinui o întîrziere de cel puţin doi
pînă-n trei ani. Afară de aceea, făcînd să apară dicţionarul în fascicole sau în
volume, dăm publicului românesc posibilitatea de a se folosi cît de curînd
măcar de o parte din el şi nu vom sili pe cei ce vor să caute un cuvînt care se
începe cu a sau cu b să aştepte pînă va fi redactată şi revizuită litera z.
Deşi tiparul este numai îmbrăcămintea care se dă unei cărţi, şi ca atare
nu poate atinge valoarea lucrării însăşi, totuşi, la un dicţionar, mai mult decît
orişiunde aiurea, se cere ca partea formală să fie cît mai îngrijită. î n dicţio-
nare nu cetim, ci căutăm; iar ochiului care caută trebuie să-i stăm într-aju-
tor, să-i înlesnim găsirea. Aceasta se poate face cu mai mult succes prin diferite
caractere tipografice, întrebuinţate consecvent pentru aceleaşi valori, precum
pentru titluri, pentru citaţiuni, pentru numirile autorilor citaţi, pentru eti-
mologie, pentru traducere şi pentru textul explicativ. Semnele convenţionale
trebuie reduse la minimul posibil, căci ţinerea lor în minte e anevoioasă.
Tot astfel sînt obositoare prescurtările ce le găsim în toate dicţionarele, căci
cetitorul e silit să recurgă mereu la tabelele explicative ca să le poată înţelege.
Cu totul, nu ne putem dispensa nici noi de ele, căci a scrie prepoziţiune, sub-
stantiv etc. în loc de prep., subst., nu are nici un înţeles. Dar vom căuta să
fim raţionali şi în alegerea prescurtărilor şi să le reducem numărul pe cît se
poate. Mai ales într-o privinţă ni s-a părut că nu e potrivită prescurtarea:
cînd dăm numele autorilor din care s-au scos exemplele. E de cea mai mare
însemnătate a şti, dacă autorul acela e poet sau prozator, e scriitor vechi sau
nou, e un cărturar sau e poporul, e din Moldova sau din Ungaria etc., etc.
Dacă scriem ALECSANDRI, CREANGĂ, CORESI etc., oricare cititor
inteligent va găsi răspunsul, pe cînd dacă prescurtăm A., Cr., CO. el trebuie
să caute întîi dezlegarea acestor prescurtări, care poate se găseşte tocmai la
începutul celuilalt volum. Autorii dicţionarelor fac prescurtările acestea din
comoditate şi după îndemnul editorilor, cari vreau să cruţe hîrtie şi tipar.
Noi nu avem nevoie să facem economii de acestea, nici nu trebuie să ne înles-
nim munca în paguba cetitorilor. Dimpotrivă, e numai de interes secundar
a şti din care scriere anume a lui Alecsandri, Creangă sau Coresi a fost ales
exemplul şi prin aceea că arătăm cartea şi pagina voim mai mult să încredin-
ţăm pe cetitor că citaţia dată nu e falsificată, să dăm, celor ce vor să se con-
vingă, posibilitatea unui control. De aceea după CREANGĂ, de pildă, ajunge
un P. (Poveşti) sau un A. (Amintiri) etc., cu indicarea paginei.
Dar nu numai execuţia tehnică a tiparului, ci şi împărţirea textului
trebuie să fie consecventă şi făcută astfel ca cetitorul să găsească îndată ceea
ce caută. Ordinea adoptată de noi a fost următoarea: după cuvîntul pus ca
titlu urmează definiţia lui gramaticală şi, uneori, specificarea categoriei de
care se ţine: d.e. AC s.a. (= substantiv ambigen), MĂLIN s.m. (Bot.) (= sub-
stantiv masculin. Termin botanic). La începutul noului alineat se dă tra-
ducerea franceză a tuturor înţelesurilor cuvîntului. Urmează apoi clasificarea
lor şi partea semantică. Cu cifrele romane I, II etc. şi cu cele arabe I o , 2° etc.,
se face coordonarea şi subordonarea înţelesurilor. în tot locul unde ni s-a
părut necesar, am dat, înainte de a face citaţiuni, definiţiile româneşti, sino-
nimele şi explicări semasiologice (aceste din urmă adeseori indicate numai
R A P O R T CĂTRE COMISIUNEA DICŢIONARULUI 131-

prin fig. — „figurat", p. ext. — „prin extensiune" etc.) Liniutele verticale

despart diferitele subînţelesuri, şi anume liniuţa simplă / pe cele mai puţin
deosebite, iar liniuţa dublă // pe cele mai marcante. Uneori, la verbe, aceste
liniuţe despart pe tranzitive de intranzitive şi de reflexive. Idiotismele şi locu-
ţiunile proverbiale urmează după clasarea înţelesurilor, cu alineat nou, aşe-
zîndu-se înaintea lor semnul Apoi se dau în paranteze colţuroase [ ] expli-
cările gramaticale neccsare şi se citează variantele, iar în urmă de tot, după
o liniuţă orizontală —, etimologia.
Ortografia acestui dicţionar este ortografia Academiei. în această orto-
grafie au fost transcrise şi citaţiunile, căci reproducerea întocmai a ortografiei
originalului (care mai de multe ori e a tipografului, nu a autorului) ar fi dat
dicţionarului o înfăţişare foarte curioasă şi, dacă ţinem seamă că cei mai mulţi
dintre scriitorii noştri mai bătrîni nu mai scriu azi ca acum 30 de ani, am fi
fost chiar neexacţi. Altceva e cu exemplele vechi şi cu formele dialectale.
Acestea din urmă s-au transcris, cel puţin în partea etimologică a articolelor,
cu semnele fonetice adoptate de filologia romanică. Cît priveşte exemplele
vechi, o transcriere exactă cu litere latine e peste putinţă, iar introducerea
chirilicelor în dicţionar este inoportună astăzi, cînd puţini numai ştiu să le
cetească. De aceea le-am transcris, menţinînd, pe cît s-a putut, caracterul
vechi ( t = ea, a = ia, ^ = în) şi dialectal (S = dz etc.) al textelor, fără să
ne facem însă sclavii şovăielilor ortografice (am scos pe ü final şi am scris pe
ă, î ca în pronunţarea modernă), pe cari le-am reprodus numai în cuvîntul
pentru care s-a făcut citaţia. (Cfr. îndrumările ortografice publicate după
Prescurtări.)
Din toate cele arătate pînă acuma se vede că Dicţionarul limbii romane,
în împrejurările în cari se scrie azi, e încă departe de desăvîrşire. El însă e
temelia pe care se va putea clădi mai uşor în viitor o a doua ediţie, care va
putea purta titlul de Magnum Etymologicum Romaniae, căci greşelile şi lip-
surile nu se pot prevedea de la început, ci numai după ce am greşit ajungem
să învăţăm a ocoli greşeala şi numai simţînd ce ne lipseşte putem şti cum vom
putea îndeplini lipsa.
După experienţa pe care o vom fi făcut cu această ediţie dintîi, va trebui
să adunăm un material nou din operele literare cari ne-au scăpat din vedere
şi mai ales din limba vorbită de românii de pretutindeni. Cu ajutorul lui vom
putea preciza mai lesne şi vechimea şi extensiunea geografică a cuvintelor,
vom putea descoperi mai uşor evoluţiunea schimbărilor de sens, vom găsi
adeseori zalele pierdute ale lanţului ce-1 ţinem cu un capăt în mână şi-1 vom
putea urmări pînă la celălalt capăt: etimologia, şi nu va fi anevoios să com-
pletăm şi să înlocuim citaţiunile, pe cari am fost siliţi să le dăm acuma, prin
altele mai frumoase şi mai expresive. Cînd vom dispune de un material mai
bogat şi pe dinaintea ochilor noştri va fi trecut odată aproape toată comoara
lexicală a limbii noastre, atunci vom fi în stare să arătăm cum se pot exprima
cu adevărat româneşte, multe dintre acele idei pe cari azi, cu atîta uşurinţă,
le îmbrăcăm în veşminte împrumutate de la străini — vom putea deci face
din acest dicţionar, dacă nu un îndreptar, cel puţin un povăţuitor bun al celor
cu tragere de inimă pentru limba lor.

11 — Cercetări şi studii — c. 339

132 SEXTIL PUŞCARIUL

Alăturea cu munca de cîţiva ani ce se va depune pentru adunarea ma-

terialului, cel care va fi însărcinat cu redactarea ediţiei următoare va trebui
să scotocească, timp îndelungat prin lexicoanele şi textele populare ale dialec-
telor romanice şi ale popoarelor cu cari am fost în contact, pentru ca să-şi
adune datele necesare pentru aflarea etimologiei sigure a multor cuvinte
îcmâneşti a căror origine e necunoscută pînă acuma.
Tot numai după ce se va fi publicat ediţia dintîi se va putea stabili,
o dată pentru totdeauna, ortografia română, fără şovăieli şi fără contraziceri,
întemeiată pe principii sigure, cari vor ţine seama de cele mai mici amănunte.
Cu toate imperfecţiile sale, cred însă că acest dicţionar al limbii române,
ce se scrie acum pentru întîia oară, va face servicii mari acelora cari nu-1 vor
lua în mînă numai ca să-i caute greşelile. î n nădejdea aceasta voi munci din
toate puterile şi cu inimă curată.
 LOCUL LIMBII ROMÂNE Î N T R E LIMBILE ROMANICE
(discurs de recepţie la Academia Română)

Domnilor colegi,
Cîteva săptămîni după ce am avut cinstea să fiu ales membru al Acade-
miei Române, a izbucnit războiul mondial. Vîrtejul cel mare m-a luat cu sine
din întîia zi, încît abia azi, după şase ani, am fericirea să-mi ţin discursul de
recepţiune.
Luptele crîncene la care o parte din noi am asistat, dar mai ales luptele
sufleteşti pe care toţi le-am îndurat, au făcut ca în aceşti şase ani să trăim
o viaţă întreagă. Ca eroii din basme, care în trei zile creşteau cît într-un an,
astfel ne-am îmbogăţit sufleteşte în zilele şi nopţile lungi ale războiului cum-
plit, trecînd prin chinuri grozave şi prin momente de nespusă fericire. Moartea,
cu care ne-am găsit de atîtea ori faţă în faţă, la o vîrstă cînd nu eşti deprins
să te gîndeşti la ea, ne-a făcut să revizuim concepţiile noastre despre viaţă
şi rostul nostru lumesc, iar în inima noastră şi-au săpat pentru veci amintirea
luminoasă atîţia eroi căzuţi pentru înfăptuirea visului secular.
Ei nu ne pot face însă să uităm pe cei vrednici, care ne-au părăsit mai
demult, după o viaţă laborioasă şi după o muncă cinstită depusă în serviciul
neamului românesc, pe care n-au ajuns să-1 vadă întregit.
Mă gîndesc la acel bărbat învăţat, model de cinste şi simţire românească,
înaintaşul meu în această savantă corporaţiune, Nicolae Quintescu.
Mult timp l-am crezut — şi ca mine desigur şi alţii — ardelean. Felul
cum îşi scria numele, cu o grafie latinizantă, pasiunea cu care susţinea pe ves-
titul u mut în ortografie şi întregul său fel de a fi mă făceau să-1 aşez, înainte
de a-1 cunoaşte personal, în rîndul acelor dascăli ardeleni, care, trecînd Car-
paţii, răspîndeau dragostea pentru limba şi istoria strămoşilor noştri romani.
Iar cînd l-am cunoscut, am întîlnit în el pe tipul acelor apostoli ai şcoalei,
nearătoşi la înfăţişare, măsuraţi la vorbă, care ocoleau adunările zgomotoase
şi ieşeau din rezerva ce şi-o impuneau numai cînd aveau să apere — cu foc
şi îndărătnicie — convingerile lor ştiinţifice.
Quintescu nu era însă ardelean, şi se născuse la Craiova dominată de
spiritul lui Ion Maiorescu. Studiile superioare şi le-a făcut în Germania. S-a
dus, însetat de învăţătură, în oraşul de pe malul Rinului — ale cărui farmece
le-a descris în De la Bonn la Coblenz pe apă şi pe jos — în Bonn, unde Diez
pusese temeliile filologiei romanice. Aici, şi mai tîrziu la Berlin, a lucrat teza
sa de doctorat: De deminutivis linguae romanicae vulgo walachicae nominatae
(Berlin, 1867), care e întîia monografie ştiinţifică din domeniul filologiei
române, lucrată de un român.
134 SEXTIL PUŞCARIU

Întîmplarea a voit ca cel ce avea să-i fie urmaş la Academie să-şi treacă
cu trei decenii mai tîrziu, la altă Universitate din Germania, doctoratul cu o
disertaţie care trata acelaşi subiect, încît între întîiele îndrumări ştiinţifice
să afle tocmai această lucrare care şi azi poate trece de model de muncă se-
rioasă, lipsită de exagerările cu tendinţe latiniste, fără regrete şi fără reticenţe
în faţa adevărului pe care îl scruta şi-1 expunea într-o limbă latinească corectă
şi elegantă.
Reîntors în ţară, Quintescu a fost numit profesor de limba şi literatura
latină la Universitatea din Iaşi şi mai tîrziu la cea din Bucureşti, depărtîndu-se
astfel de studiul filologiei române, pe care-1 începuse printr-o lucrare atît de
mult promiţătoare, dar păstrînd pînă la sfîrşitul vieţii sale un interes viu
pentru el. Critica ce o făcea proiectului de dicţionar al Societăţii Academice
(publicată în anul al IY-lea al Convorbirilor literare), precum şi îndrumările
ce le dădea ca membru în comisiunea dicţionarului, dovedesc acest interes
şi adîncă pricepere pentru studiul limbii române. Fără de a produce lucrări
originale importante din domeniul atît de mult scrutat al filologiei clasice, el
a publicat totuşi cîteva lucrări mărunte despre literatura latină (Conv. lit., I)
şi a fost un bun şi conştiincios profesor şi unul din promotorii clasicismului
la noi. îi lipsea darul de a-şi însufleţi elevii prin cursuri strălucite, dar cel
însetat de ştiinţă afla în lecţiile şi îndemnurile sale calea sigură şi adevărată
pentru cercetări serioase. De asemenea l-au preocupat totdeauna chestiunile
de învăţămînt.
Astfel, cînd s-a stins, după ce o boală nemiloasă 1-a împiedicat în anii
din urmă să-şi ţină cursurile la Universitate, el a lăsat o amintire neştearsă
ia colegii şi elevii săi.
»

Domnilor colegi,
Dacă romanitatea limbii noastre nu mai este astăzi contestată de nimeni,
iu tot atît de unanime sînt părerile despre locul pe care ea îl ocupă între cele-
lalte limbi romanice. Întîlnim şi astăzi uneori idei eronate despre însemnă-
tatea limbii române pentru studiul romanisticii şi există romanişti care o ţin
itît de năpădită de cuvinte şi constructii străine, încît cred că o pot negliia
in studiile lor.
a Astăzi voiesc să arăt netemeinicia astorfel de păreri şi să caut a fixa,
pe cît este cu putinţă în stadiul actual al ştiinţei, locul ce se cuvine limbii
noastre între limbile surori, şi, prin urmare, importanţa ei pentru studiul
Filologiei romanice.
_ Li se va părea multora curios că o împărţire ştiinţifică a limbilor romanice
mea nu a fost dată. In studiul său intitulat ^Limbile romanice, apărut în marea
merare Grundriss der rcmanischen Philologie (ed. a Il-a, 1904—1906, p. 541),
Gusţav Grõber, după ce supune unei critici amănunţite părerile 'emise în
privinţa aceasta, renunţă de a face o împărţire definitivă, iar Meyer-Lübke,
n ediţia a doua din Einfiihrung in das Studiam der rcmanischen Sprachivis-
ienschaft (1909), împărţind limbile romanice în cele nouă grupe cunoscute:
română, dalmată, retoromană, italiană, sardă, provenţală, franceză, spaniolă
LOCUL L I M B I I R O M A N E Î N T R E L I M B I L E ROMANICE 135

şi portugheză, accentuează că această grupare „urmăreşte numai scopuri

practicaşi e lipsită de o bază ştiinţifică solidă" (p. 23).
Fără a avea pretenţia să fac istoricul acestei chestiuni, cred totuşi util
a arăta pe scurt care au fost criteriile după care s-a încercat pînă acuma a se
face împărţirea limbilor romanice 1 .
Părintele filologiei romanice, i Friedërîcfr Diez, a recunoscut ca popoare
romanice deosebite pe cele ce aveau o formaţiune de stat independentă sau
o literatură proprie. Astfel se explică de ce între popoarele romanice el numără
şi pe provenţali, care politiceşte nu alcătuiesc un stat deosebit. Diez distinge
şase limbi romanice, pe care le împarte în trei subdiviziuni, introducînd în
gruparea sa şi elementul g e o g r a f i c :
grupa estică: italiana şi româna,
grupa sud-vestică: spaniola şi portugheza şi
grupa nord-vestică: provenţala şi franceza. 2
Vedem dar că în împărţirea lui Diez nu încăpeau trei dintre idiomele
romanice pe care azi le recunoaştem ca limbi independente, limba dalmată
(necunoscută pe atunci), cea reţgiQinană (răsfirată în state diferite) şi cea
vorbită în insula Sardinia, care literaliceşte şi politiceşte aparţine Italiei.
Cel ce a cucerit limbii retoromane sau latine un loc de sine stătător în
complexul limbilor romanice a fost Ascoli 3, care a aplicat în romanistică un
criteriu întrebuinţat de filologii indoeuropeni în cercetările lor. Este criteriul
l i n g v i s t i c , care urmăreşte un număr oarecare de evoluţiuni de limbă
şi, din rezultatele comune pe care le găseşte în diferite ramuri ale aceleiaşi
familii, caută să stabilească înrudirea mai strînsă între ele.
Aceeaşi cale o urmează jHarţoji, scrutătorul limbii vechi dalmate, voind
să hotărască locul ce se cuvine acestei limbi între limbile surori, dar îi mai
adaogă două criterii, cel g e o g r a f i c şi cel e t n i c . El crede că multele
asemănări pe care le află între cîteva limbi romanice nu se pot explica altfel
decît admiţînd între ele o legătură geografică mai strînsă sau un substrat
etnic comun. De aceea el împarte limbile romanice în două grupe:
— una apenino-balcanică, cuprinzînd limba italiană, cea dalmată şi
română, precum şi elementele latine păstrate în graiul albanezilor, neogrecilor
şi slavilor balcanici, şi
— a doua, pireneo-alpină, cuprinzînd toate celelalte limbi romanice. 4
Locul deosebit al limbii sarde a fost scos în evidenţă mai ales de G.
Grõber, care a încercat să introducă în împărţirea limbilor romanice criteriul
i s t o r i c 5 . Plecînd de la principiul că popoarele romanice de azi vorbesc

1
Cf. în amănunte cele două lucrări citate de Grõber şi Meyer-Lübke şi bibliografia dată
acolo.
2
Grammatik der romanischen Sprachen, ed. a IlI-a, pag. 1
3
Saggi ladini, p. 131, Archivio glcttologico, I, 475. El o numea limba ladină ; numirea
retoromană, mai proprie, i-a dat-o Th. Gartner, Rătoromanische Grammatik.
4
Archeografo triestino, a. 1903, p. 131 ş.u. Das Dalmatische, I, 297 ş.u. Alie jonti del neo-
latino (estratto dalla Miscellanea di studi in onore di Attilio Hortis), Trieste, 1910.
5
Archiv jür lateinische Lexicographie, I, 204 ş.u. (ca introducere la studiul său Vulgar-
lateinische Substrate).
136 SEXTIL PUŞCARIUL

limba poporului român din epoca cînd ţările pe care le locuiesc au devenit
provincii romane, el a crezut că în limbile de azi va putea trage concluziuni
cronologice asupra limbii romane din diferitele epoci ale dezvoltării sale. După
Grõber, limba sardă ar trebui să reprezinte stadiul cel mai vechi al limbii latine,
dat fiind că insula Sardinia a fost colonizată de romani în anul 238 î.d.Hr.
apoi ar urma, în mod cronologic, Spania, Provenţa, Gallia, Retia, Dacia şi,
în sfîrşit, Italia, unde nu a încetat niciodată continuitatea cu limba veche.
Ara expus în cele precedente cele mai importante principii după care
s-a încercat pînă acuma să se facă împărţirea limbilor romanice, fără să intru
în amănunte şi nepomenind nimic de polemicile iscate în jurul acestor păreri.
Au rămas neamintite atîtea nume celebre, ca G. Paris, H. Schuchardt şi alţii,
care în repeţite rînduri şi-au spus cuvîntul în această chestiune. Scopul meu
a fost numai să scot în evidenţă cîteva momente caracteristice, crezînd că
este instructiv — şi nu numai pentru filologi — a arăta cît de variate pot fi
mijloacele cu care ştiinţa atacă şi caută să rezolve o problemă.
Aproape toate aceste păreri sînt ademenitoare şi întărite printr-un
aparat mare de argumentaţie; dacă nici una n-a putut fi ridicată la rangul
de criteriu sigur, cauza este aceeaşi pe care o observăm de atîtea ori, în orice
ramură a ştiinţei ; problema însăşi e prea complexă, încît să poată fi dezlegată
în mod unilateral, privită fiind dintr-un singur punct de vedere.
Deşi nici unul dintre învăţaţii amintiţi n-au izbutit să dea o dezlegare
definitivă, atîta muncă intelectuală produsă de atîtea minţi luminate n-a
fost zadarnică.
*

Filologii indoeuropeni, cărora le lipsesc aproape cu desăvîrşire datele

istorice, geografice şi etnologice despre poporul primitiv din care s-au despărţit
popoarele indoeuropene de azi, au fost nevoiţi să-şi creeze din mijloacele proprii,
prin asemănarea limbilor între sine, punctele de mînecare pentru deducţii
de natură biologică şi paleontologică. Şi, de fapt, după recunoaşterea unor
legi fundamentale care stăpînesc limba umană în general şi limbile indoeuro-
pene în special, ei au ajuns nu numai să reconstruiască părţi esenţiale ale
limbii primitive, ci să stabilească şi raporturile de înrudire mai apropiată
între ele.
Ceea ce ştiinţa datoreşte cu deosebire filologilor indoeuropeni, este
marele cîştig metodic care se desprinde din cercetările lor, ce pot trece drept
modele de argumentaţie strînsă şi sistematică.
Atenţia filologilor indoeuropeni — şi a întregii scoale neogramatice
germane — a fost mult timp încătuşată cu deosebire de studiul fonologiei.
De la Bopp şi Pott şi pînă la Brugmann, majoritatea cercetărilor au căutat
să stabilească legile fonetice care permiteau în primul rînd precizarea unei
etimologii şi explicarea formelor morfologice. Astfel, nu e mirare că la stabi-
lirea înrudirii mai de aproape a limbilor între sine, s-au considerat în primul
rînd, şi aproape în mod exclusiv, evoluţiuni fonetice şi asemănări lexicale.
Este de prisos, cred, să insistăm asupra faptului că aceeaşi valoare documen-
tară o au şi fenomenele de natură flexionară, derivativă şi sintactică, şi că
 L O C U L L I M B I I ROMANE Î N T R E L I M B I L E ROMANICE 137

numai atrăgînd şi pe acestea în cadrele cercetărilor noastre vom izbuti să dăm

un tablou complet al elementelor caracteristice ale unei limbi.
Cînd, dar, în mai multe limbi aflăm o seamă de fenomene lingvistice,
din toate ramurile gramaticei, care se prezintă în condiţii asemănătoare,
sîntem îndreptăţiţi să deducem asupra înrudirii lor. Recunoscută o dată
această înrudire, putem merge un pas mai departe şi, pe baza asemănărilor
de amănunt ce le prezintă două sau mai multe dintre limbile recunoscute ca
înrudite, să stabilim raporturile de înrudire mai strînsă între ele.
în privinţa aceasta trebuie să facem însă de la început o distincţie bine
lămurită. Există asemănări între limbile aceleiaşi familii, care nu se reduc
la altceva decît la păstrarea unor elemente vechi din limba primitivă, pe care
celelalte limbi înrudite le-au pierdut cu timpul. Acestea, cînd se găsesc în mare
număr, pot da o asemănare celor două limbi, dar nu pot fi aduse ca dovadă
j_că între ele a existat un raport mai intim decît cel de înrudire primitivă.
IT meritul lui Brugmann, dacă nu mă înşel, a fi arătat că importante sînt în
primul rînd i n o v a ţ i u n i l e de limbă, deci acel plus care se iveşte în
Í limbile înrudite în cursul dezvoltării patrimoniului comun.
De mult a fost stabilit ca principiu fundamental în lingvistică că schim-
bările necontenite la care este supusă limba omenească se propagă de la om la
om. J. Schmidt a asemănat răspîndirea aceasta a evoluţiunilor de limbă cu
nişte unde stîrnite de o lovitură pe faţa liniştită a unei ape, care se propagă
în cercuri tot mai largi, unele din ele extinzîndu-se mai mult, altele mai puţin.
Ceea ce propagă inovaţiunile de limbă este contactul între oameni, o c o -
m u n i c a ţ i e neîntreruptă. O dată recunoscut acest adevăr, s-a putut face
şi deducţia inversă: dacă două limbi înrudite, dar despărţite astăzi geografi-
ceşte una de alta, au o sumă de evoluţiuni comune, aceasta e o dovadă că
odinioară, pe vremea cînd aceste evoluţiuni se produceau între ele a trebuit să
existe un contact neîntrerupt.
Oricît de logică este argumentaţia aceasta, ea are totuşi un clenci şi,
cînd voim să punem principiul în aplicare, dăm de greutăţi mari.
Asemănările între două limbi pot fi incidentale. Experienţa ne arată
că adesea întîlnim în limbi care nu sînt înrudite şi nici n-au avut niciodată
o legătură organică una cu alta fenomene analoage sau chiar identice, rezultate
ale aceloraşi cauze psihologice şi fiziologice care diriguiesc dezvoltarea limbii
omeneşti pretutindeni Cine ne dă deci siguranţa că asemănările de limbă
din care voim să facem deducţii asupra înrudirii sînt de fapt organice şi nu
întîmplătoare ?
Fără de a tăgădui posibilitatea astorfel de asemănări incidentale, nu
putem părăsi calea recunoscută o dată de bună, numai fiindcă, mergînd pe ea,
am ajuns la o înfundătură de drum. Nimic nu e mai dăunător pentru cel ce
urmăreşte adevărul decît scepticismul ucigător al oricărui avînt. Critica va

1
„Limba, zice M. Grammont, este un fenomen uman ; toţi oamenii care locuiesc pe faţa
pămîntului sînt organisme asemănătoare şi subt înrîurirea aceloraşi cauze ei pot imprima limbii
lor, care e una din funcţiunile lor, aceleaşi modificări în orice loc, chiar la antipode, şi în mod
absolut independent" (citat de I. Ronjat, în Revue des langues romanes, a. 1913, p. 280).
138 SEXTIL PUŞCARIUL

trebui deci să înlocuiască scepticismul ; ea ne va da posibilitatea să înlăturăm

irgumentele slabe şi să reţinem numai pe cele cu valoare documentară.
Dar, ni se poate replica, cîntărirea argumentelor după valoarea lor
ntrinsecă de dovedire este un act subiectiv şi deci antiştiinţific. Nu clasifi-
carea argumentelor în „importante" şi „mai puţin importante", ci m u 1-
ţ i m e a lor este doveditoare şi înlătură posibilitatea incidentalului l .
Celor ce judecă astfel li se poate replica că o sumă de argumente slabe
iu confirmă, ci infirmă o teorie. Cîntărirea lor critică este totdeauna necesară.
Din munca înaintaşilor noştri, din descoperirile şi rătăcirile lor şi ale noastre,
;e desprind o mulţime de experienţe preţioase, care ne ageresc simţul critic
;i ne scutesc de rătăciri metodice. Adesea ne pot fi utile şî experienţele şi
:oncluziile la care au ajuns cercetătorii adevărului în alte discipline ştiinţifice.
Să luăm un caz din istoria naturală. Vaca, liliacul şi balena aparţin
namiferelor, deşi între ele există deosebiri atît de bătătoare la ochi, încît un
jrofan ar fi dispus să despartă pe liliac de vacă, alăturîndu-1 la păsări, cu care
ire comun zborul în aer, şi pe balenă, punînd-o alături cu peştii, ca şi care
noată în apă. Cu toate aceste deosebiri aparente, pentru naturalist nu poate
ncăpea nici o îndoială că vaca, liliacul şi balena aparţin aceleiaşi grupe de
inimale, bine hotărîtă faţă de păsări şi peşti, deoarece cîteşitrei au comun
aptele cu care-şi hrănesc puii.
De ce însă laptele alcătuieşte un factor caracteristic mai important decît
•-úpele sau înotătoarele? Pentru că cu laptele sînt împreunate o mulţime de
dte fenomene caracteristice, care condiţionează întreaga organizaţie a mami-
erelor, ale căror embrioni, cercetaţi subt microscop nu se deosebesc între sine
n nici o privinţă esenţială. Zborul şi înotatul e numai un criteriu de mîna
i doua. Dacă analizăm aripa unei insecte, vedem că construcţia ei e cu totul
liferită de aripa unei păsări; ea e o formaţiune a scheletului extern, a pielii
lurificate, pe cînd aripa păsării este o extremitate cu schelet intern; între
iripele păsărilor, ale liliacului şi ale insectelor este o analogie care priveşte
vanvâS.funcţiunea ce au a o împlini, nu însă şi o omologie, adică o origine comună
>rganică. Aripele n-au fost în stare să dea animalului caractere nouă, diferite
•senţial de alte animale din aceeaşi grupă: sistemul nervos şi cel de respiraţie
ămîn aceleaşi la purecele fără aripi şi la albina aripată, iar plămînii, intestinele,
:reierii sînt identice la liliac şi la şoarece.

1
Astfel, Bartoli, op. cit., I, p. 310; „Denn auf die Anzahl der Merkniale konxt es zu-
âchst an. Ihre Wichtigkeit zu definieren ist ein Versuch, der wohl immer auf subiective Ergeb-
îsse geführt h a t : es gibt keine Définition die über alie Einwãnde erhaben ist".[E important în
rimul rînd numărul însuşirilor. A defini importanţa lor, va rămîne o încercare mereu subiec-
ivă. Nu există nici o definiţie infailibilă.] Tot acest scrupul pare a-1 fi avut Meyer-Lübke,
nnführung, II, § 23, cînd credea că o împărţire a limbilor romanice bazată pe „(eine) ziemlich
allkürliche Bestimmung dessen was wichtig oder unwichting ist... einer festen wissenschaft
chen Grundlage entbehrt" [o determinare destul de arbitrară a ceea ce e important sau lipsit
e importanţă e lipsită de o bază ştiinţifică sigură]. Totuşi, acelaşi autor ne dă mai tîrziu lumi-
osul său studiu despre raporturile de înrudire între limba română, dalmată si albaneză (Mitt-
ilungen, p. 1 ş.u.), care nu-i decît o cumpănire critică a argumentelor lingvistice ce pot fi adus
•entru sau împotriva înrudirii acestor limbi.
L O C U L L I M B I I ROMÂNE Î N T R E L I M B I L E ROMANICE 139

Trecînd pe terenul lingvistic va trebui deci ca fiecare fenomen în parte

să fie pus subt microscopul criticei cît mai temeinice. Sînt evoluţiuni de limbă
pe care le vedem repeţindu-se independent pretutindeni. Nimic mai uşor şi
mai explicabil, pentru cel ce cunoaşte natura acestor sunete, decît trecerea
unui 5 la ş sau invers, pronunţarea lui i ca e sau invers etc. A deduce din faptul
că la francezi V s-a prefăcut în i, întocmai ca la români, asupra unei înrudiri
mai strînse a acestor două limbi, ar fi greşit, căci schimbarea aceasta fonetică
e una dintre cele mai frecvente în toate limbile şi în toate timpurile, iar cer-
cetarea mai amănunţită ne arată că în trei din cele patru dialecte principale
ale limbii române l muiat se pronunţă pînă astăzi.
Pe astfel de inovaţiuni de limbă, pe care le vedem repeţindu-se aproape
pretutindeni, nu ne vom răzima. Dimpotrivă, dacă avem a face cu o trecere
fonetică sau altă inovaţiune de limbă rară şi neobişnuită, ne vom opri cu mai
multă stăruinţă asupra ei. Dacă, bunăoară, vom descoperi în dialectele princi-
pale ale limbii române, care sînt despărţite de veacuri unul de altul, schim-
barea labialelor în palatale, care foneticeşte e grea de explicat şi pe care n-o
majJntîlnim în nici o altă limbă, de la început vom recunoaşte că pronunţarea
k'ept, în loc àe pu-ptl în unele regiuni dacoromâne şi la toţi aromânii nu poate
fi întîmplătoare, nu e probabil ca ea să se fi dezvoltat independent în fiecare
din aceste dialecte, după despărţirea lor l .
R a r i t a t e a unei inovaţiuni de limbă va trage deci în cumpănă,
cînd cercăm să facem deducţii asupra legăturii organice de înrudire între două
limbi sau dialecte.
Tot astfel c a u z e l e c o m u n e a l e u n e i i n o v a ţ i u n i . Dacă
putem constata că o evoluţiune lingvistică s-a dezvoltat în două limbi sau
două dialecte, astfel ca nu numai rezultatul să fie acelaşi, ci şi cauzele să fie
identice, atunci cu greu vom putea nega legătura organică între ele. Meyer-
Lübke a atras de repeţite ori 2 atenţia cercetătorilor asupra influenţei pe care
au avut-o vocalele finale asupra vocalei accentuate din silaba precedentă.
Limba română ocupă în privinţa aceasta un loc deosebit faţă de limbile surori.
Pe cînd în majoritatea celorlalte limbi romanice influenţa aceasta o produc
numai vocalele extreme i şi u (de ex. în Italia de sud NIGRU >niuru, dar
NIGRA >neura), în limba română vocalele care produc metafonia lui e şi o
sînt e şi a (NIGRU > negru, dar NIGRA > neagră). Metafonia aceasta se
găseşte în dialectele române, unde desigur nu s-a putut produce, în condiţii
şi cu rezultate absolut identice, independent unul de altul, după despărţirea
lor geografică, ci trebuie să dateze din vremea cînd aceste dialecte nu erau
încă despărţite.
Cînd o inovaţiune de limbă apare în două limbi sau dialecte înrudite
nu numai în aceleaşi condiţii, ci şi cu aceleaşi cazuri refractare, c u a c e -
l e a ş i e x c e p ţ i i , atunci legătura între limbile acestea este şi mai evi-
dentă.

1
Precum crede A. Byhan, Jahresbericht, III, 18.
2
î n urmă, în Mitteilungen des rumănischen Instituts, p. 6 — 7.
 140 SEXTIL PUŞCARIUL

Un exemplu frumos ne arată în privinţa aceasta limba sardă şi cea

română în dezvoltarea grupei latine QUA şi GUA. î n condiţii aproape iden-
tice 1 vedem că din grupele QUA şi GUA nu rămîn, ca în celelalte limbi ro-
manice, consonantele velare k şi g, ci învinge elementul labial. Avem dar o
dezvoltare fonetică rară cu un rezultat aproape identic 2 în două limbi roma-
nice care sînt geograficeşte atît de depărtate una de alta. Dar trecerea aceasta
fonetică nu cuprinde toate exemplele, ci are şi un număr considerabil de ex-
cepţii. Desigur că nu poate fi o pură întîmplare 3 că şi excepţiile sînt aceleaşi:
QUATTUOR > rom. patru, sard. battoro, QU ADRAGESIMA > r o m . păre-
simi, QUADRAGINTA > s a r d . baranta, EQUA > r o m . iapă, sard. ebba,
AQUA > r o m . apă, sard. abba, LINGUA > r o m . limbă, -sard. limba ; dar
QUALEM > r o m . care, sard. cale, QUANDO > r o m . cînd, sard. cando,
QUANTUM > rom. cit, sard. cantu (cf. şi SQUAMA > rom. scamă, QUADRA
> s a r d . carra, QUASI > s a r d . casi).
O importanţă deosebită se cuvine acelor inovaţiuni care în două limbi ale
aceleiaşi familii au avut u r m ă r i a n a l o a g e . Un exemplu va ilustra
îndată ceea ce voim să spunem. în opoziţie cu celelalte limbi romanice, limba
română şi italiană se caracterizează prin amuţirea tuturor consonantelor
finale. Urmarea a fost că într-un timp oarecare în limba română şi italiană
nu mai existau decît cuvinte terminate în vocale. Mai ales amuţirea lui -s
final a revoluţionat întregul sistem de declinare şi, în parte, şi de conjugare.
Din momentul cînd nu numai -m final a dispărut din limbă — un fenomen
„latin vulgar", cunoscut tuturor limbilor romanice —, ci a amuţit şi -s la
sfîrşitul cuvintelor, nominativul LUPUS şi acuzativul LU PU M deveniră
amîndouă LU PU, au intrat deci în aceeaşi categorie cu MENSA (care repre-
zintă şi nominativul şi acuzativul) şi MONTE. Urmarea a fost că în limba
română şi italiană forma nominativului s-a generalizat şi în plural, spre deo-
sebire de celelalte limbi romanice, în care -s este pînă azi în mare parte semnul
distinctiv al pluralului (cf. rom. oameni, ital. uomini, dar franc, hommes, span.
hontbres etc.). Şi tot dispariţia acestui -s final este cauza că la conjugarea I,
în locul terminaţiunii -as, apare la noi şi la italieni la pers. a doua din singular
un -i, ca şi cînd am avea să plecăm de la o formă *CANTI în loc de CANTAS.
în sfîrşit, avem inovaţiuni de limbă care se datoresc unei i n f l u e n ţ e
e x t e r n e . Acestea ne pot servi la deducţii preţioase, prin faptul că ne clari-
fică asupra timpului cînd s-au produs şi a locului unde s-au petrecut. Astfel

1
Deosebirea este numai că în limba română evoluţiunea aceasta fonetică e restrînsă
asupra cazurilor cînd acestui QU şi GU îi urma vocala A, pe cînd la sarzi ea cuprinde şi cîteva
;uvinte cu QUE, GUE: rom. SANGUEM > singe, CINQUE > cinci, AQU1 LA > aceră;
sard. sambene, kimbe, ANGUILLA > ambbidda. Avem însă indicii că şi în limba română
QUE s-a prefăcut în unele cazuri în pe.
2
La noi QUA a dat pa, iar GUA a dat ba; la sarzi pentru amîndouă grupele avem
"ezultatul ba.
3
Legătura organică între acest fenomen în limba română şi sardă a fost susţinută
n timpul din urmă cu multă energie de Bartoli. Aile Joyiti, cf. articolul meu: Probleme nouă
n cercetările lingvistice I I , Conv. lit. XLIV, vol. I I , nr. 5 iulie, 1910. încercarea lui J. R o n j a t ,
n Revue des langues romanes, LVI, seria VI, tom. VI (aprilie-iunie 1913) de a explica „excep-
iile" nu e convingătoare; nici Meyer-Lübke, Mitteilungen, 11 — 12, nu rezolvă chestiunea.
LOCUL LIMBII ROMÂNE I N T R E LIMBILE ROMANICE 141

verbul HABEO, împotriva tuturor regulelor fonologice, în loc să apară, în

limba română, subt forma fai'fclare. în toate dialectele, f o r m a ^ m . Explicaţia
acestei iregularităţi a dat-o Meyer-Lübke 1 : după albanezul kam, *kai (= ke),
ka, s-a născut forma am, alături de ai, Forma am a atras după sine şi pe
imperfectul eu aveam (în locul vechiului eu avea), care apoi a fost cauza că la
imperfectul tuturor verbelor persoana dintîi a primit un -m 2 . E evident că
influpnţa aceasta a limbii albaneze nu s-a putut produce asupra fiecărui
dialect român în parte, după despărţirea dialectelor 3 , dînd tocmai acelaşi
rezultat şi dînd naştere aceloraşi analogii, ci trebuie să admitem că ea a avut
loc pe cînd dialectele noastre nu erau despărţite şi erau încă în contact cu
limba albaneză. Mai mult decît atîta, trebuie să ne coborîm în timpuri vechi,
cînd, în limba albaneză însăşi, persoana a doua se pronunţa încă kai şi nu se
contrăsese în ka, căci altfel n-am înţelege analogia între formele române şi
albaneze.
Vedem dar că şi în lingvistică se pot stabili cîteva principii generale,
care ne dau posibilitatea de a cumpăni materialul brut după valoarea lui do-
cumentară. Deşi aceste principii nu pot fi numite încă criterii sigure, care
ne-ar permite ca să distingem, ca naturaliştii, ceea ce este omolog de ceea ce e
numai analog, totuşi ele ne indică posibilitatea de a deosebi asemănările orga-
nice de cele incidentale. Desigur că, pe lîngă cele cinci puncte citate în cele
precedente, se mai pot afla şi altele, menite ca să perfecţioneze mijloacele de
investigaţie. Chiar în exemplele ce le-am citat, am văzut că mai adesea la
acelaşi fenomen pot fi aplicate mai multe în acelaşi timp, ceea ce măreşte
valoarea documentară a cazului.
Nu vom părăsi dar drumul recunoscut o dată bun de lingvişti, ci vom
căuta să stabilim legăturile mai apropiate între diferitele limbi şi de aci înainte
cu mijloacele pe care ni le dă lingvistica însăşi. E necesar însă ca acest criteriu
lingvistic să fie aplicat înţelepţeşte, metodic şi cu critică, deosebind între
i n o v a ţ i u n i de limbă şi r ă m ă ş i ţ e vechi, şi ţinînd seama şi de d e o-
s e b i r i 1 e între diferitele limbi.
E în firea omenească ca asemănările să ne preocupe mai mult decît
deosebirile. O remarcăm de atîtea ori, în viaţa cea de toate zilele, cînd consta-
tăm asemănări între doi indivizi care poate nici nu se cunosc unul pe altul
şi trecem indiferenţi pe lîngă oamenii înrudiţi de aproape, care nu se aseamănă.
Bucuria ce o simţim cînd am ajuns să stabilim nota comună a celor ce se
aseamănă şi nevoia ce o simţim să comunicăm imediat acest lucru şi altora
e o dovadă că pornirea aceasta în noi este firească şi e neîndoios că ea e la
temelia multor descoperiri ştiinţifice.
Nu ne va mira deci că metoda comparativă stăpîneşte de decenii şi în
lingvistică. Ea este unilaterală cînd lucrează numai cu date pozitive şi nu ţine
seama şi de latura negativă, de deosebirile ce există între două limbi a căror

1
Rom. Gramm., II, § 238.
2
Conv. lit., 1905, p. 62 — 63, Zur Rekonstruktion des Urrumănischen, p. 28 — 29.
3
Precum pare a admite Weigand, Kritischer Jahresbericht, în raportul despre
limba română pentru 1910-1911, vol. I, p. 1 2 2 - 1 2 3 .
 142 SEXT1L PUŞCARIU

înrudire a fost recunoscută. Cît de importantă este însă şi recunoaşterea

acestor deosebiri a demonstrat în urmă Meyer-Lübke, vorbind despre legă-
turile între limba română, dalmată şi albaneză 1 .

Dar romanistul se găseşte într-o situaţie cu mult mai avantajoasa decît

filologul care, din limbile indoeuropene de astăzi şi din textele lor vechi, e
nevoit să reconstruiască limba primitivă, iar din limbă caută să cîştige cîteva
puncte de plecare pentru a elucida istoria, graniţele geografice, referinţele
politice şi alcătuirea etnografică a poporului care a vorbit-o. Romanistul cu-
noaşte în cea mai mare parte limba din care s-au dezvoltat limbile romanice
de azi, depusă în scrieri literare de o mare valoare, pe care o putem chiar
urmări în dezvoltarea ei. Despre poporul roman avem date istorice amănun-
ţite şi cunoaştem, în liniamente generale, răspîndirea lui geografică; sîntem
informaţi despre compoziţia etnografică a popoarelor neolatine. Sîntem dar
în situaţia fericită ca deducţiile de natură pur speculativă, pe care le facem
din materialul lingvistic, să le supunem unui control sever.
Va fi bine să examinăm din acest punct de vedere mai întîi principiul
fundamental pe care se reazămă întreaga clădire a filologilor indoeuropeni
şi care pune la temelia deducţiilor asupra legăturilor între diferitele ramuri ale
aceleiaşi familii de limbi c o m u n i c a ţ i a între popoarele care le grăiesc.
De acest principiu n-a ţinut îndeajuns seamă Grõber, cînd şi-a clădit
faimoasa sa teorie. Precum au arătat criticii lui, cu deosebire K. Sittl 2 , în
Imperiul Roman „colonizarea nu s-a făcut deodată în mase atît de mari, încît
să ne putem închipui că limba latină din Italia a putut fi trasplantată într-o
anumită fază a ei în diferitele provincii. Colonizările cele mai importante s-au
întîmplat subt Caesar şi Augustus, care-şi trimiteau veteranii pe toată întin-
derea imperiului... între provinciile acestui Imperiu Roman exista o comuni-
caţie neîntreruptă, pe care nu ne-o putem închipui destul de grandioasă".
Iar N. Iorga a arătat în mod convingător 3 că înainte de cucerirea oficială a
unor provincii romane a existat o îndelungată infiltrare a acestor ţinuturi cu
o populaţie ţărănească, care, ea, iar nu cei cîţiva veterani, slujbaşi şi aventu-
rieri veniţi deodată cu ei, a dat caracterul roman acestor provincii 4 .
Prin comunicaţia vie şi deplasările dintr-o provincie într-alta, inova-
ţiunile de limbă se răspîndeau asupra celor mai multe părţi ale imperiului,
iar deosedirile regionale se ştergeau, în tendinţa de a vorbi aceeaşi limbă co-
mună.
Dar nu trebuie să ne închipuim că limba vorbită în întreg Imperiul
Roman a fost vreodată uniformă, căci nu se poate închipui o limbă fără deose-
1
Mitteilungen des rumănischen Instituts, pag. 1 ş.u.
2
Jahresbericht über die Fortschritte der Klassichen Altertumswissenschaft, 1892, pag. 284.
3
Istoria literaturilor romanice, vol. I, Buc., 1920, Introducere.
4
Cîteva particularităţi ale limbii rustice romane păstrate in limba noastră, precum e,
bunăoară, pronunţarea o în loc de au, cunoscută la ţăranii din jurul Romei, în cuvinte ca oricla-
A URIS, coliclu-CA ULIS (cf. Meyer-Lübke, Grundriss d. rom. Phil, I 2 pag. 465) dau un
reazăm acestei teorii.
LOCUL LIMBII ROMÂNE Î N T R E LIMBILE ROMANICE 143

bjti_tegionale pe un teritoriu atît de vast. Uniformitatea aşa-zisei „latine

vulgare", pe care romaniştii o accentuează atît de adesea, se explică tocmai
prin faptul că ei au fost prea mult preocupaţi să strîngă asemănările între
diferitele limbi romanice şi s-au oprit prea puţin asupra deosebirilor. Ea e mai
mult o înşelăciune optică, din cauza distanţei la care ne aflăm astăzi de ea 1 .
Reconstruind limba „latină vulgară" din limbile romanice de azi şi
controlînd datele ce le cîştigăm pe această cale pur speculativă, precum
„vulgarismele" păstrate la scriitorii clasici, la gramatici, în glose, inscripţii,
copişti de manuscripte, în elementele latine pătrunse în alte limbi etc.,
vedem pe de o parte că pe vastul teritoriu al Imperiului Roman de fapt
nu s-au putut naşte dialecte propriu-zise, între graniţele diferitelor provincii, dar
că existau deosebiri de limbă remarcabile adesea chiar între regiuni apropiate.
E neîndoios că dacă avem de-a face cu o uniformitate relativă atît
de mare, cauza principală era tocmai comunicaţia vie care permitea să se
răspîndească de la om la om cuvintele limbii şi prin ele schimbările fone-
tice, morfologice şi sintactice/

Dar comunicaţia, contactul direct, nu poate fi singura cale prin care

se pot explica inovaţiunile ce le găsim între limbile aceleiaşi familii.
Am citat mai sus cazul grupei QUA şi GUA care dau aceleaşi rezultate
şi apar cu aceleaşi excepţii în limba română şi sardă. O comunicaţie mai
strînsă între Dacia-Moesia, pe de o parte, şi între Sardinia, pe de altă
parte, n-a existat niciodată, iar în limbile romanice, care geograficeşte sînt
aşezate între limba română şi limba sardă, inovaţiunea aceasta de limbă
lipseşte.
Cazul fiind instructiv din punct de vedere metodic, ne vom opri un
moment la el.
Cei ce nu-şi pot închipui propagarea unei inovaţiuni de limbă decît
prin contactul nemijlocit între om şi om, prin comunicaţia ce rezultă dintr-o
continuitate geografică, vor nega, pe baza acestei asemănări, o legătură
mai strînsă între limba sardă şi cea română. Ei vor accentua că parale-
lismul în dezvoltarea acestor grupe nu e complet şi deci avem a face cu
un fenomen de limbă, care s-a dezvoltat independent la români şi la sarzi 2 .
Cei ce, dimpotrivă, sînt convinşi că rezultatele aproape identice, pînă
şi în excepţiile pe care le prezintă, nu pot fi întîmplătoare, vor căuta şi

1
„Precum p a t a mare de un verde închis ce se zăreşte seara pe o coastă de deal i se
pare drumeţului a fi o singură pădure de brad şi numai apropiindu-se de ea vede că printre
brazi sînt o mulţime de fagi, tot astfel, din depărtarea la care a r a m e ne aşezăm privind înapoi
spre limba poporului roman, nu mai putem distinge elementele deosebitoaie, rătăcite adesea
în număr mare între elementele omogene ce le putem asemăna cu mulţimea de brazi, care,
într-o anumită lumină, făcea ca ochiului nostru să i se pară pădurea întreagă << de brad ».
Apropiindu-ne însă de această limbă preromană cu ochiul scrutător, oprindu-ne, cînd comparăm
între sine limbile romanice, nu numai asupra asemănărilor, izbitoare într-adevăr, ci şi asupra
deosebirilor de dată veche, imaginea unitară va fi tot mai mult tulburată de amănunte ce nu
mai pot fi scăpate din vedere" (Probleme nouă în cercetările lingvistice, IX, extras din Conv.
ht., a. 1910, p. 5 3 2 - 5 3 3 ) .
2
Astfel O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, p. 227.
 144 SEXTIL PUŞCARIUL

âsemănări. Truda lor nu va fi zadarnică, căci numărul asemănărilor între

aceste două limbi, asemănări care lipsesc în celelalte limbi romanice (şi nu
se găsesc decît doar în parte în Italia de sud sau la dalmaţi şi albanezi),
este neobicinuit de mare 1 . Dar dacă examinăm cu critică aceste asemănări,

1
I a t ă o serie întreagă de astfel de asemănări:
î n fonologie vedem că sarzii, românii, albanezii şi dalmaţii păstrează pe u latin cu
valoarea lui originară, pe cînd în toate celelalte limbi romanice el s-a confundat cu o. Pe cînd
dar vocala accentuată din FURCA şi din FLOREM a dat în toate celelalte limbi romanice
acelaşi rezultat, deosebindu-se de vocala accentuată din UNUS, la sarzi'(la albanezi, dalmaţi)
şi la români, FURCA şi UNUS au aceeaşi vocală accentuată, care se deosebeşte de vocala
accentuată din FLOREM'.

UNUS FURCA FLOREM

rom... un furcă floare
sard... unu furca fiore
ital... uno forca fiore
reto-rom. iin fourcha fluors (plur.)
prov... u(n) forca flor
franc... un fourche flour (trecut în fleur)
span... uno forca flor
portg... (h)um forca flor

De asemenea se păstrează în Sardinia pînă azi, înainte de E şi / , sunetul c (kelu <

CAELUM), întocmai ca Ia albanezi (k'ief)-, ştim că şi în limba dalmată (Bartoli, Das Dal-
matische, I, 298) şi în limba străveche românească (cf. în urmă Meyer-Lübke, Mitteilun-
gen, p. 13), acest c se păstra „neaficiat" înaintea vocalelor palatale, deşi în limba latină vulgară
el începuse pe alocuri să aibă o pronunţare şuierătoare încă din secolul I I I d. Hr.
Din morfologie s-ar putea cita trecerea Iui VENTER la genul feminin în limba sardă
(brenti), în dialectele din Italia sudică şi la noi (vintre), pe cînd în toate celelalte limbi
romanice, el se menţine cu genul masculin.
Din derivaţiune s-ar putea cita cazul sardului riziu, care a derivat ca riset al nostru.
Precum la sarzi sufixul -torius derivă adesea cuvinte care însemnează „momentul cînd începe
acţiunea exprimată prin verb" (de ex. albeskidordzu „zorile zilei", adică „timpul cînd se tund
oile" etc.), sinadorgiu „timpul cînd se însemnează oile", tosorgiu „timpul cînd se albeşte de zi",
astfel avem şi noi derivatul cîntători, care însemnează, propriu-zis, „timpul cînd încep să cînte
cocoşii" (Conv. literare, X X X V I I I , 1904, p. 252).
Mai ales e însă mare numărul cuvintelor latine păstrate la noi şi la sarzi, precum şi
o seamă de derivate sau de forme şi înţelesuri care nu se mai găsesc aiurea :
ADMISSARIUS (sicii. EQUUS) > rom. armăsar, sard. (logudorez) ammesardzu (în
Bitti) armissariu (păstrat şi la albanezi: harmsSuar).
AD SUPRA > rom. asupra, sard. assubra.
* BRACILE (derivat din BRACA) > rom. brăcire (cf. brăcie, brăcinar), sard. brakile.
* CARRARE (derivat din CARRUM) > rom. căra, sard. canare.
CERTARE > rom. certa, sard. keltare (păstrat şi la albanezi: kjertoj şi în vechea
italiană: certare).
CASCARE (grec. xàaKífl) > rom. căsca, sard. cascare (în Italia, derivate).
* CLAGUM (metatezat din CAGLUM = COAGULUM), păstrat subt forma aceasta în
celelalte limbi romanice) > rom. cheag, sard. dzagu (cf. alb. k'uar, cu aceeaşi metateză).
COQUERE, cu înţelesul de „a se coace", despre fructe, se regăseşte în sardul cottu „ccpt"
(şi în napolitanul cuncocere).
* EXPAMENTARE (în celelalte limbi romanice EXPA VENTARE sau * EXPAEN-
TARE) > rom. spăimînta (din forma mai veche spământa), sard. (allurez) spaminta.
FRIGUS (în celelalte limbi romanice FRIG1DUS) > rom. frig, sard. (campidanez)
frius.
LOCUL L I M B I I ROMANE Î N T R E L I M B I L E ROMANICE 145

vedem că marea lor majoritate se reduce la conservarea aceloraşi forme

vechi în regiunile cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman, în Moesia-Dacia
şi în insula Sardinia, izolată în mare. Vom vedea mai tîrziu că limba
r o m â n ă apare şi în alte multe privinţe mai conservatoare decît celelalte limbi
romanice, iar în Sardinia nu s-au păstrat numai cuvintele şi formele vechi
citate, ci şi altele 1 .
Dacă, pe de altă parte, considerăm şi deosebirile ce există între limba
română şi cea sardă — şi în cele următoare vom avea ocazia să relevăm
unele din ele, — ne convingem că ele sînt esenţiale, căci Sardinia, prin
porturile ei de mare deschise spre vest, ia parte la unele inovaţiuni de limbă
caracteristice limbilor romanice apusene.
Dintre cele cîteva coincidenţe citate, care nu se reduc la păstrarea
unor forme vechi, ci ne apar ca inovaţiuni în aceste două limbi, nici una
nu este atît de neobişnuită, încît să nu putem admite că s-a dezvoltat
în fiecare limbă deosebit.
Singura coincidenţă care prin raritatea evoluţiunii, prin cauzele care
au determinat-o şi mai ales prin excepţiile comune în limba română şi
sardă, nu poate fi întîmplătoare, este dezvoltarea grupelor QUA şi GUA.

FUNIS, cu înţelesul de măsură, se găseşte în rom. jun(i)e (de pămînt) şiîn v. — sard. fune.
HEDUS > rom. ied, sard. edu (alb. ed, ital. de sud ene ; în celelalte limbi romanice numai
derivate).
INJURIARE > rom. înjura, sard. indzrudzare (în celelalte limbi romanice numai
forme savante).
Grec. MáyEvw > rom. amăgi, sard. ammajare „a vrăji" (sicii, ammagari).
LUNA TICUS > rom. lunatec, sard. lunadigu „neroditor".
M ATI A > rom. maţe, sard. malta „burtă" (în Napoli şi Subiaco mazze „maţe").
MUGITUS > rom. muget, sard. muita.
MULLEUS > arom. mul'a, „măgar cu părul închis", sard. mitdzu.
* MORINUS (din MORUM „mură") > arom. murnu, sard. murinu „negru".
NEMO > rom. nimeni, sard. nemos (şi în v. -ital. şi Corsica).
NUPTIAE apare subt o formă cu U şi N intercalat în rom. nuntă şi sard. nuntaş (pe
cînd celelalte limbi romanice pleacă de la o formă cu o).
PERTUNDERE > rom. pătrunde, sard. pertunghere (în celelalte limbi romanice * P E R -
TUSIARE).
* PITZINNUS (onomatopeic, cf. Meyer-Lübke, Rom. Wf. No. 6550) > rom. puţin,
sard. pitsinnu (tarent, piííinnu).
PHRENETICUS > rom. jiretic, sard. jrenedigu (ital. farnetico pare a fi savant, ca
şi celelalte forme romanice).
* RUPERE (în loc de RUMPERE) > rom. rupe, sard. rupere.
SATIUM > rom. saţ(iu), sard. (gallurez) sazzu.
SCI RE > rom. şti, sard. iskire (înlocuit în celelalte limbi romanice prin SA PERE).
* SANITOSUS > rom. sănătos, sard. sanidosu (alb. sendosg ,neap. sanetuse).
* TANDO (corelativul lui QUANDO) > v. -rom. tand, sard. tando (sicii, tando).
VITRICUS > rom. vitreg, sard. birdiu.
Cu românescul pitic se poate compara sardul (campidanez) peticu, „mic", derivat de la
aceeaşi tulpină onomatopeică. Sarzii numesc „tîmplele" membros, din lat. MEMORES, întocmai
ca aromânii, care le numesc minţi, pluralul lui minte, care are şi sensul de „memorie".
1
Astfel sarzii păstrează încă deosebirea între I şi E, care în limba română s-au con-
fundat, ca în celelalte limbi romanice, ei au păstrat încă — singurii — imperfectul conjuncti-
vului si o mulţime de cuvinte vechi, precum AUDACIA, DISCERE, IMBER, OBSERVARE,
ONUS, SEQÙESTRARE, SUS etc.
 SEXTIL PUŞCARIU
146

Ar fi metodic greşit dacă dir. faptul că între limba sardă şi cea română
n-am găsit şi alte legături organice, şi ştiind că între Sardinia şi Moesia-Dacia
n-au existat legături geografice mai strînse, am trage concluziunea că nici
această coincidenţă nu poate fi decît întîmplătoare. Metodic corect este,
dimpotrivă, a admite că o coincidenţă între două limbi poate avea şi alte
cauze decît comunicaţia între cele două popoare care o vorbesc, despărţite
geograficeşte.
M. Bartoli, reînnoind cu nouă argumente o veche teorie, crede că
rezultatele deosebite ale grupelor consonantice QUA şi GUA se reduc la un
fenomen dialectal de origine oscă-umbrică şi formele cu labială au fost aduse
în Sardinia şi Dacia-Moesia de coloni italieni care aveau încă pronunţarea
aceasta dialectală. Explicaţia aceasta a fost combătută \ dar chiar dacă
ea nu este convingătoare, împrejurarea că nu sîntem în stare să dăm o
altă explicare mai bună, nu ne îndreptăţeşte să negăm faptul în sine.
Bartoli crede, bunăoară, că nici între romanii estici şi cei din Italia
de sud nu a putut exista o comunicaţie directă. Marile asemănări de limbă
pe care le constată însă — care de fapt nu pot fi explicate numai ca păs-
trarea unor elemente vechi — el la explică prin „motive etnice", admiţînd
că populaţia din Italia de sud şi cea din Imperiul Roman de est era înrudită
din punct de vedere etnic.
Faţă de importanţa m o m e n t u l u i e t n o l o g i c lingviştii de
astăzi sînt în general sceptici. Ştim că popoarele romanice de azi s-au
născut din amestecul poporului roman cu popoarele băştinaşe din provin-
ciile colonizate. „Am putea deci presupune apriori că amestecul limbii latine
cu aceste idiome deosebite să fi avut de urmare rezultatele deosebite şi,
sprijiniţi pe acest amestec, să putem face despărţirea dialectelor. Dar pînă
acuma ştiinţa n-a izbutit, decît în foarte puţine cazuri, să demonstreze astfel
de influenţe etnologice" 2. Din amestecul popoarelor autohtone cu romanii
s-a născut o populaţie care, din punct de vedere e t n i c era ceva nou,
din punct de vedere al l i m b i i însă nu se deosebea mult de locuitorii
romanizaţi din alte ţinuturi ale Imperiului Roman. Studiile mai nouă au
dovedit că atunci cînd un popor se deznaţionalizează cu desăvîrşire, el
învaţă limba cea nouă perfect, întocmai precum omul, subt controlul neîn-
trerupt al celor din jurul său, se dezbară încetul cu încetul de toate gre-
şelile de limbă pe care le avea în copilărie 3.
Dacă însă prin progresele ştiinţei se reduce tot mai mult numărul for-
melor şi cuvintelor care, neputîndu-li-se da altă explicare, erau considerate
ca urme autohtone, totuşi momentul etnologic a avut, însă în alt ^sens,
o influenţă importantă în închegarea limbilor şi dialectelor de astăzi. înru-
direa de sînge a creat o comunitate de interese şi de tradiţii, care a cimentat
legăturile între cei ce se ştiau aparţinători ai aceluiaşi neam. „Graniţele
bisericeşti în evul mediu coincid adesea cu hotarele popoarelor şi a Triburilor

1
Cf. în urmă Meyer-Lübke, Mitteilungen.
2
Meyer-Lübke, Einjührung, § 23 şi 213.
3
Cf. Zur Rekonstruktion des Urruntănischen, pag. 46 — 48.
LOCUL L I M B I I ROMANE Î N T R E L I M B I L E ROMANICE 147

din vremile anteromane, fiindcă simţul legăturilor vechi a rămas neatins

de romanizare şi fiindcă biserica a ţinut seama de el. De aici rezultă că
grupele de limbi şi dialecte romanice de azi se acoperă cu grupele etnice
din timpuri străvechi, cu toate că nu se poate documenta o influenţă ling-
vistică directă a elementului autohton. Glasul sîngelui, conştiinţa aparţinerii
la aceeaşi familie mare, strînge pe membrii ei în jurul aceloraşi centre poli-
tice, administrative, comerciale, bisericeşti etc. şi le depărtează de altele,
producînd hotare care nu sînt totdeauna identice cu graniţele geografice
cele mai indicate. Astfel, în definitiv, momentul etnologic trebuit privit,
în rezultatele lui, tot ca un efect al comunicaţiei mai strînse între cei ce se
simt înrudiţi prin sînge." Meyer-Lübke 1 are dreptate cînd conchide: „O
istorie a limbilor şi dialectelor romanice va deveni o istorie a comunicaţiei,,
care poate să adîiicească istoria politică şi administrativă".
Şi tot în acest sens ne poate fi util şi criteriul g r a n i ţ e l o r p o l i -
t i c e . ' E evident că o împărţire a limbilor romanice după formaţiunile de
"sfkCaşa cum în parte a încercat-o Diez, nu poate fi practicată nici astăzi,
după pacea cea mare, care a încercat să facă dreptate naţiunilor. Nici astăzi
graniţele statelor nu coincid cu hotarele etnice ; cu atît mai puţin era acesta
cazul în trecut.
Dar nu-i mai puţin adevărat că unitatea politică, acolo unde ea a
existat, a contribuit în măsură mare la închegarea şi la unitatea unei limbi
sau unui dialect. î n centrele mari politice în care se concentrează oficiile
administrative şi îşi au reşedinţa capii bisericii, unde pulsează viaţa eco-
nomică, industrială şi comercială, limba are nevoie de forme nouă de expre-
siune pentru viaţa mai intensivă. în aceste centre se plămădesc inovaţiunile
de limbă şi din ele iradiază în toate părţile. Dar aceste centre sînt, în
acelaşi timp, punctele spre care sînt atrase ţinuturile înconjurătoare, încît,
prin contactul neîntrerupt cu ele, se paralizează tendinţele particulariste
şi regionale, care, în limbă, dau naştere deosebirilor dialectale. Căci dacă
timpul, în scurgerea sa, sapă tot mai adînc brazdele între dialecte, nu-i
mai puţin adevărat că unitatea politică strînge dialectele în aceeaşi grupă,,
pe care cu o noţiune abstractă o numim limba unui popor.
Limba română poate sluji în privinţa aceasta de un exemplu instructiv,
într-un studiu anterior 2 am arătat că patria primitivă a românilor nu
trebuie s-o căutăm pe un teritoriu restrîns, în Peninsula Balcanică sau în
Dacia Traiană, ci în toate acele regiuni, pe ambele maluri ale Dunării de
jos, unde în întîiele veacuri după Hristos exista o viaţă romană. Pe acest
teritoriu întins se vorbea o limbă cu multe nuanţe regionale. Cu toate
acestea, cît timp diferitele grupe de români nu fură izolate complet unele
de altele prin popoare de alt neam, limba străromânilor arată aceleaşi

1
Meyer-Lübke, in Hinneberg, Die Kultur der Gegenwart, partea I, seria XI, I, 1909,
pag. 461.
2
Zur Rekonstruktion des Urrumănischen.

12 — Cercetări şi studii — c. 339

 148 SEXTIL PUŞCARIUL

trăsuri mari de dezvoltare, pe care le găsim azi în toate dialectele şi care

o deosebesc de oricare altă limbă din lume
Cauza care a păstrat unitatea relativă de limbă a străromânilor, nefiind
desigur numai comunicaţia, care n-a putut fi nici uşoară, nici prea vie
între strămoşii noştri răzleţiţi mai ales prin munţi, trebuie să fi fost tocmai
lipsa de organizaţii politice mai complicate, care să-i divizeze în grupe cu
centre împopulate şi cu o viaţă mai intensivă. Astfel, pe teritoriul întins
stăpînit de Carpaţi şi de Balcani şi despărţit prin Dunăre; o populaţie răz-
leţită a putut păstra o limbă mai uniformă decît italienii, bunăoară, la care
condiţiile geografice erau mai priincioase pentru menţinerea unei comunicaţii
vii. Dar Italia era divizată politiceşte din vechime în grupuleţe unite prin
interese comune în jurul unor centre care rivalizau şi se duşmăneau.
Acelaşi lucru îl vedem repeţindu-se în timpuri istorice. Astăzi avem
un dialect muntenesc şi unul moldovean, vorbite în cele două principate
de odinioară. Dar nu avem un dialect ardelean, deşi Transilvania, prin şirul
de munţi înalţi, care o împrejmuieşte aproape de toate părţile, ar părea
indicată să dezvolte un dialect unitar. Românii din Ardeal vorbesc în păr-
ţile sudice dialectul muntean, iar în părţile nordice pe cel moldovean. Cele
cinci sute şi mai bine de ani de cînd coloniştii din Ardealul sudic au înte-
meiat statul muntean şi emigranţii din Maramureş şi din Ardealul de nord
au pus bazele statului moldovean, ar fi fost un timp destul de lung pentru
ca limba celor rămaşi acasă să se dezvolte în altă direcţie decît a celor
plecaţi. Dar, subt stăpînire străină, în Transilvania nu s-a putut înjgheba,
pentru români, o unitate politică, care să-i strîngă în aceeaşi grupă şi să-i
deosebească de cei ce erau despărţiţi geograficeşte de ei. Dimpotrivă, con-
ştiinţa etnică a ţinut mai departe legăturile de la fraţi la fraţi, graniţele
politice n-au întrerupt comunicaţia, şi în tot cursul secolilor românii au
trecut munţii, nu numai din Ardeal în Principate, ci şi invers, după cum
împrejurările de trai erau mai favorabile, în diferite timpuri, acolo sau aici.
Subdialectele dacoromâne, numirile de localităţi şi de persoane ne vorbesc
clar despre astfel de migraţiune.

1
Mai bine ne vom face o idee despre aceşti străromâni, dacă ne dăm seama despre felul
cum trăiesc şi cum sînt răspîndiţi astăzi aromânii în Peninsula Balcanică. Dacă aruncăm o
privire pe harta etnografică, publicată de Weigand în cartea sa: Die Aromunen, vedem că între
colorile predominante: albastru (albanezi), galben (greci), verde (slavi) şi portocaliu (turci),
.găsim pretutindeni pete mai mari sau mai mici trandafirii (aromânii). Masa cea mai compactă
e în Epir, dar ei sînt răspîndiţi şi prin Tesalia, în Macedonia, în Albania şi chiar în Tracia.
Intre diferitele regiuni locuite de români se întind ţinuturi mari, munţi înalţi, rîuri şi popoare
•de altă limbă. Cu toate acestea, comunicaţia între aromânii din diferitele regiuni n-a încetat
niciodată. Cu turmele lor, picurării aromâni călătoresc din munte în munte şi din ţară în ţară ;
o parte din ei locuiesc vara în cătunele din munţi, iar iarna se coboară în satele şi orăşelele
cu climă mai caldă de la şes. Limba pe care o vorbesc aceşti aromâni, deşi are, fireşte, colorit
dialectal în diferitele regiuni, e aceeaşi în toate părţile, cu toate că de sute de ani, de cînd îi
putem urmări istoriceşte, ei au trăit tot aşa de răzleţiţi. în cursul timpului ei au schimbat
adesea locurile şi nu sînt rare cazurile cînd comune înfloritoare au fost părăsite din cauza per-
secuţiilor, pe locuitorii lor, care au înfiinţat, în alte părţi, sate şi orăşele sau au sporit aşezări
existente. Aceste migraţiuni necontenite au contribuit de bună seamă ca deosebirile de limbă
s ă se şteargă şi graiul să se uniformizeze.
LOCUL LIMBII ROMÂNE I N T R E LIMBILE ROMANICE

După excursia ce am făcut-o, netezind căile pe care vom avea de

mers, să ne întoarcem acum la chestiunea care ne preocupă, şi să căutăm
să facem împărţirea limbilor romanice, ţinînd seama de asemănările şi deo-
sebirile ce există între ele şi să le aducem în consonanţă cu ceea ce ştim
despre istoria, răspîndirea geografică, alcătuirea etnografică şi formaţiunea
politică a popoarelor romanice şi despre comunicaţia ce exista între ele.
Cît timp această comunicaţie era neîntreruptă între populaţiunea romană
care avea, mai mult ca oricare alt popor, conştiinţa că aparţine unui singur
stat glorios cu o singură conducere, limba vorbită în acest imperiu unitar
era — cu toate deosebirile ^regionale, locale şi aparţinătoare diferitelor clase
sociale — aceeaşi. Pînă în sec. IV putem vorbi dar de o singură limbă, pe
care am putea-o numi preromanîca, fiindcă ea nu se divizase încă în limbile
romanice de azi. Cele mai multe din inovaţiunile de limbă, care constituie
deosebirea între limba latină „clasică" şi între ceea ce romaniştii numesc
limba latină „vulgară", se regăsesc de fapt în toate limbile romanice de azi.
Fireşte, nu toate aceste evoluţiuni puteau să cîştige terenul cu aceeaşi
repeziciune şi cercul lor de răspîndire nu era deopotrivă de mare. Unele
din ele nu s-au generalizat, ci au rămas închise într-un teritoriu mai măr-
ginit. Şi e iarăşi natural ca să le găsim mai ales la popoarele romanice de
azi, care erau învecinate odinioară.
Astfel se explică asemănările mai mari ce există între limba română
şi limba italiană, asemănări care au făcut încă pe Diez ca să distingă o
grupă „estică" deosebită, şi care l-au îndemnat pe Bartoli să le împreune
— alăturîndu-le şi limba dalmată — în grupa „apenino-balcanică".
Am citat mai sus cazul amuţirii consonantelor finale în aceste două
limbi, care, ivindu-se în condiţii identice, a avut urmări grave asupra între-
gului sistem de declinare şi conjugare. O altă asemănare, care nu poate fi
întîmplătoare, a fost relevată de Meyer-Lübke 1 : E scurt înainte de N se
diftonghează în paroxitoane, rămîne însă ca monoftong în proparoxitoane,
ceea ce româneşte se cunoaşte din păstrarea intactă a dentalelor şi labialelor
precedente :
TENET TENERU VENIT VENERIS

rom ţine tînăr vine (dial, vyne) vineri (dial, yineri)

ital. tiene tenero viene venerdi
O altă particularitate româno-italiană — şi urme se găsesc şi în limba
veche dalmată — e menţinerea şi răspîndirea pluralelor în -ora (rom. -uri),
precum şi vitalitatea prefixului extra- (cf. străbat, ital. strabattere) pe care,
afară de Italia, îl găsim şi la albanezi.
1
Mitteilungen, pag. 6.
 150 SEXTIL PUŞCARIU

Cele mai multe asemănări se găsesc între aceste două limbi cu pri-
vire la tezaurul lexical şi nu numai în păstrarea aceloraşi cuvinte latine
ci şi în înţelesurile speciale cu cari unele cuvinte apar în acestea două
limbi 2 , sau în formaţiuni şi cuvinte nouă 3.
Dacă împrejurările istorice nu ar fi întrerupt continuitatea strămoşilor
noştri cu Italia, probabil că cu timpul asemănările acestea s-ar fi adîncit
şi mai mult şi nu s-ar fi ivit deosebirile cele mari, cari ne constrîng să ală-
turăm limba italiană la limbile romanice de vest.

Aceste împrejurări istorice fură date cînd, la sfîrşitul veacului al IV-lea

d. Hr., Imperiul Roman s-a divizat în două grupe, în Imperiul Roman de
vest şi cel de est, pe care împăratul Teodosius, înainte de a muri, le lăsă
moştenire fiilor săi Arcadius şi Honorius. De astă dată divizarea fu defi-
nitivă, ceea ce dovedeşte că ea corespunde unei deosebiri faptice între cele
două regiuni.
Unitatea politică fiind de acum sfărîmată, au fost rupte şi condiţiile
cari menţineau unitatea de limbă, încît, începînd cu veacul al V-lea, nu mai
poate fi vorba de o singură limbă preromană. Deşi tradiţia vechiului imperiu
rămăsese aceeaşi şi la împăraţii cari în Bizanţ puneau bazele unei împărăţii
ce avea să dăinuiască o mie de ani şi cari se complăceau în rolul de pro-
tectori ai Romei, în cuiînd legăturile de fapt între cele două imperii romane
încep să slăbească tot mai mult. Stările nouă produse prin migraţiunea
popoarelor, întărirea elementului grecesc în conducerea afacerilor publice
în imperiul de est, aşezarea longobarzilor în Italia de nord şi mai ales a sla-
vilor în Pannonia şi în Peninsula Balcanică, au ca urmare mai întîi peri-
clitarea principalelor căi de comunicaţie pe uscat între Italia de nord şi
provinciile estice, apoi ruperea contactului romanilor de est cu a celor de
vest. Prin încetarea comunicaţiei continue de la popor la popor, limba pre-
romană, mai mult sau mai puţin unitară, se desface şi ea în două grupe
distincte, avînd de aci înainte fiecare din ele o dezvoltare deosebită, în
grupa cea mare de vest, din care s-a dezvoltat limba italiană, retoromană,
sardă, provenţală, franceză, spaniolă şi portugheză, şi grupa, mai mică,
de est, din care astăzi numai limba română mai dăinuieşte ca limbă roma-
nică vie.
1
Precum: ASTA RE > rom. asta, ital. astare „a fi de faţă", COLICLUS (caulis) >
rom. curechi, ital. colechio, DULCOR > rom. dulcoare, ital. dolcore, GEMITUS > rom. gemet,
ital. gemito, INFIGERE > rom. injige, ital. infigere, * MANDIUS > rom. mînz, ital. manzo,
NINGIT > rom. ninge, ital. dial, nenque (înlocuit în celelalte limbi romanice prin NIVERE
.sau NIVICARE), PIGRITARE > rom. pregeta, v. -ital. peritarsi (păstrat şi la albanezi).
2
Precum: APREfHEJNDERE > rom. aprinde, ital. dial, aprender (pe cînd în alte
.limbi romanice însemnează „a învăţa"), JUNGERE > rom. ajunge, ital. giungere (şi cu înţelesul
românesc, pe cînd în celelalte limbi romanice are numai sensul „a împreuna"), REUS > rău,
ital. rio (cu înţelesul cuvîntului românesc, pe cînd în celelalte limbi romanice cuvîntul e lati-
nism şi însemnează „vinovat").
' 3 Precum : * A RBORICA RE > rom. aburca, ital. (Toscana) abbricare, * BA RBILIA >
rom. bărbie, ital. barbiglio „carnea ce atîrnă subt gîtul cocoşilor", * CYTOLA (din greceşte) >
rom. ciutură, ital. ciotola, * DEEXCITARE > rom. deştepta, ital. destare, * DOLEOSUS >
rom. duios, ital. doglioso, * FILIANUS > rom.,., JM. ital. (dial.) figliano etc.
LOCUL LIMBII ROMANE Î N T R E LIMBILE ROMANICE 151

Odinioară mai exista o limbă romanică în Peninsula Balcanică, aşa-

numita limbă veche dalmată, vorbită pe coasta Mării Adriatice, deosebită
de celelalte limbi romanice. Copleşită, pe de o parte, de limba serbo-croa-
ţilor, care în tendinţa lor de expansiune au ajuns de timpuriu pînă la ţărmul
mării, iar pe de altă parte de dialectul italian al veneţienilor, cari au stă-
pînit mult timp politiceşte şi economiceşte coasta adriatică, limba aceasta
romanică, despre care arhivele oraşului Ragusa ne-au păstrat cîteva urme
interesante, s-a stins cu totul. Numai în insula Veglia ea a dăinuit pînă
în secolul trecut. Ultimul vegliot care cunoştea frînturi din limba strămoşilor
săi, Antonio Udina Burbur, a murit în 10 iunie 1898, după ce, din fericire,,
materialul de limbă vegliotă, de care-şi mai aducea aminte, a putut fi
strîns pentru posteritate.
Geograficeşte Dalmaţia aparţine Peninsulei Balcanice, cu care o leagă
din vechime cîteva căi importante de comunicaţie ; politiceşte şi economiceşte
dalmaţii erau întorşi cu faţa spre Italia, cu care aveau şi legături pe apă
şi pe uscat. La împărţirea Imperiului Roman, coasta dalmată aparţinea
mai departe Romei, iar nu Constantinopolei ; mai tîrziu, Bizanţul îşi întinde
stăpînirea asupra ei, pentru ca s-o piardă din nou; au fost timpuri în cari
Dalmaţia, suspendată între Italia şi Bizanţ, se proclama ţară independentă,
cu un „rege al Dalmaţiei" în frunte (cf. Bartoli, op. cit., § 15) L
Aceasta explică poziţia deosebită a limbii dalmate, care are puncte
de dezvoltare comune cu noi, pe de altă parte însă, păstrînd contactul cu
Italia şi, prin ea, cu grupa de vest, se dezvoltă în unele privinţe ca aceasta.
Nelămurite îndeajuns sînt legăturile Bizanţului şi ale Dalmaţiei cu
Italia de sud, întrucît nu ştim dacă stăpînirea bizantină în Sicilia şi legă-
turile politice cu partea de miazăzi a Italiei erau menţinute printr-o comu-
nicaţie destul de intensivă, pentru ca ea să fi putut propaga inovaţiuni de
limbă dintr-un ţinut într-altul. Coincidenţele de limbă sînt multe şi par
a demonstra o înrudire mai strînsă a romanilor de est cu Italia de sud 2.
Elemente preţioase din limba romanică se întîlnesc la popoarele nero-
mane din fostul Imperiu Roman. înainte de toate le găsim la albanezi, cari
au multe împrumuturi latine, apoi la neogreci şi în măsură mai mică la
slavii din Peninsula Balcanică.
Căutînd dar să caracterizăm limba romană de est, vom avea ocazie
adesea să cităm şi forme păstrate în graiul acestor popoare neromane.
După încetarea continuităţii lingvistice între cele două grupe, în vest
graiul populaţiei romanice, deşi are, în diferite provincii, un caracter dia-
lectal tot mai pronunţat, se poate considera încă, un timp oarecare, ca
aceeaşi limbă, suferind aceleaşi schimbări mai importante. Atîta numai că
Roma, capitala imperiului, nu mai este unicul centru cultural, spre care
gravitează întreaga provincie, ci încetul cu încetul se ivesc alte centre înflo-
ritoare, ca Mediolanum, Augusta Trevirorum ş.a., din cari se răspîndesc şi
1
Linia despărţitoare între cele două imperii trecea, după Jireíek (Geschichte der Serben,
I, 48), prin mijlocul Uiricului, aproximativ de la golful de Cattaro, la Belgrad. Moesja superior,.
Dardania şi Praevalis aparţineau imperiului de est, Dalmaţia şi cele patru Pannonii la cel de vest.
2
Ele au fost adunate în urmă de Bartoli, op. cit., § 140 ş.u., şi 541.
 152 SEXTIL PUŞCARIUL

inovaţii de limbă. Chiar după ce din dialectele acestei limbi romanice de

vest se n a s c peTnesimţite limbile romanice de azi, legăturile între ele nu
încetează, ele se influenţează una pe alta, atît prin contactul zilnic între
popoarele învecinate, cît şi prin literaturile lor. Religia catolică comună,
cultura în haină latină a evului mediu, influenţa popoarelor germanice şi
a poporului arab, împrejurări culturale, politice şi economice asemănătoare,
toate acestea înrîuresc limbile popoarelor romanice de vest în mod analog
şi le fac să se deosebească tot mai mult de limba romanică de est, care
se dezvoltă în împrejurări cu totul deosebite.
Comparată dar cu limbile romanice de vest, limba română arată, pe
lîngă asemănările cari se explică prin substratul comun, deosebiri esenţiale.
Aceste deosebiri se împart íníírgpcategorii mari. Pe cíe o parte, limba
noastră apare mai 'Conservativă decît celelalte limbi romanice, păstrînd
elemente cari aiurea s-au pierdut şi au fost înlocuite cu altele. Pe de altă
parteMnovaţiuni de limbă cari, la despărţirea celor două grupe, existau
în germene, dar nu ajunsese să se dezvolte, se găsesc la noi şi la romanii
de vest, dar evoluţia lor e diferită. în sfîrşit, în dezvoltarea mai departe,
fără legătură, a celor două grupe de limbi, aflăm schimbări nouă ale sub-
stratului comun de limbă, deosebite în vest şi în est.
Vom căuta să ilustrăm poziţia aceasta deosebită a limbii române între
J limbile romanice prin exemple din cîteşitrele categoriile şi din toate ramurile
' gramaticei.
*

Din f o n o l o g i e am amintit cazul lui C èi G latin „neaficiate"

înaintea vocalelor palatale în limba străveche românească, o notă conser-
vativa, pe care limba strămoşilor noştri o împărţea cu albanezii, dalmaţii
şi, în vest, cu sarzii închişi în insula lor.
. Ca şi sarzii, albanezii şi dalmaţii, românii apar conservativi, precum
de asemenea am amintit, în păstrarea lui [/) scurt latin. Cele cîteva cuvinte
în cari U scurt latin apare în limba română ca 0 (A UTUMNUS > toamnă,
RUBEUS > roib, CUFEA >coif, MURIA > moare) par a fi fost întîii
crainici cari aduceau din vest o inovaţie de limbă care nu s-a mai putut
generaliza, rupîndu-se comunicaţia cu vestul, înainte ca să poată pătrunde
pînă la noi noua pronunţare şi în celelalte cuvinte ca U latin a c c e n t u a t l .
Precum dar la noi nu există, ca în marea majoritate a celorlalte limbi
romanice, paralelismul între U şi I latin, tot astfel nu există nici între E
scurt şi 0 scurt, căci 0 scurt a dat aceleaşi rezultate ca 0 lung, iar E scurt
s a
" diftongat în ie, şi nu numai cînd era urmat de o singură consonantă,
ca în majoritatea celorlalte limbi romanice, ci şi cînd îi urmau mai multe

Celelalte explicări ce s-au dat acestor „excepţiuni", deci şi cea propusă de mine (Zeit-
schrift f . rom. Phil. X X V I I , 688-690), nu sînt convingătoare. Hărţile lexicale pe care le avem
pentru cîteva limbi ne arată că într-adevăr, de cele mai multe ori, cîteva cuvinte formează avant-
garda celorlalte, în răspîndirea unei treceri fonologice. Astfel, din hărţile lui Weingand, se vede
cum pronunţarea k'ept pentru piept se găseşte şi în regiuni în cari alte cuvinte se pronunţă încă
•cu p netrecut la i ' .
LOCUL L I M B I I ROMÂNE Î N T R E L I M B I L E ROMANICE 15Î

consonante 1 , deci avem LOCUS >loc, ca POMUM >pom, dar MEA >
mea, faţă de MEUS >mieu şi PEC'TUS > piept. Deci, pe cînd cu privire
la 0, limba română se arată conservativă, cu privire la E, tendinţa de dif-
tongare ce exista în limba preromană s-a generalizat, lăţindu-se şi asupra
cazurilor în cari E scurt era urmat de mai multe consonante. în privinţa
aceasta limba română se aseamănă cu limba albaneză (cf. Meyer-Lübke,.
Grundriss, 2, 813), dar se deosebeşte de limba dalmată, în care E şi 0 se
dezvoltă paralel, diftongîndu-se, pe cît se pare (cf. Meyer-Lübke, Mittei-
lungen, 16) totdeauna subt accent, dar evoluţiunea lor ulterioară fiind condi-
ţionată de consonanta simplă sau acoperită următoare (cf. Bartoli, op. cit.,
§ 289—295).
în Romania de vest întîlnim trecerea consonantelor afonice P, T, C,.
S, F în consonante fonice în poziţie intervocalică. Inovaţiunea aceasta de
limbă, care pare a fi plecat de la vest spre est, a cuprins ca un val mare
aproape întreg teritoriul. De munţii Apenini valul însă s-a spart, încît Italia
de sud a rămas neatinsă de el, spre deosebire de Italia de nord. Limba
română apare si în această privinţă conservativă, păstrînd nealterate afo-
nicele între vocale (RIPA >rîpă, ROTA > roată, FOCUS >foc, CASA >
casă, SCROFA > scroafă), întocmai ca limba albaneză şi ca cea d a l m a t ă 2 .
Păstrarea aceasta a consonantelor între vocale, care apropie atît de
mult forma cuvintelor române de cele latine, stă în legătură, precum a
arătat Meyer-Lübke, cu despărţirea silabelor, foarte precisă în limba română,,
încît consonantele intervocale afonice au avut aceeaşi pronunţare, ca şi cînd
ar fi fost la începutul cuvîntului. Tot Meyer-Lübke a demonstrat că în
legătură cu această pronunţare stă şi dezvoltarea grupei CT şi PT la noi,,
cari, după accent au dat acelaşi rezultat PT, spre deosebire de limbile roma-
nice de vest, cari pe PT l-au prefăcut în tt, iar pe C T sau l-au asimilat
în tt sau l-au prefăcut în it.
Schimbarea velarei în labială înaintea dentalei este comună limbii
române cu celelalte limbi romanice de est:
OCTO LUCTA COXA COC, N ATU S
rom. opt luptă coapsă cumnat
dalm guapto copsa comnut
alb. . l'uftz kofsz
Cît despre grupa GN, prefacerea velarei în labială ajunge chiar mai'
departe decît hotarele României de est şi se regăseşte şi în Italia de sud
(cf. AGNUS, LIGNUM > r o m . miel, lemn, pugl. aunu, livenej.
Rezultatele acestei evoluţiuni, cari, ivindu-se în condiţiuni identice,,
sînt atît de puţin obişnuite şi se deosebesc de celelalte limbi romanice,
nu pot fi întîmplătoare ; dacă am admis raritatea unei evoluţiuni drept

1
Cu excepţia cazului relevat mai sus, comun cu limba italiană, dar deosebit de limba
albaneză (cfr. Meyer-Lübke, Mitteilungen, p. 31).
2
Cf. Lateinisches Ti und Ki, p. 3 — 4. Bartoli, Das Dalmatische, § 370 ş.u. Meyer-Lübke,
Mitteilungen, p. 8 ş.u.
 SEXTIL PUŞCARIU
154

lovadă de legătură mai intimă între limbile înrudite, vom admite că în

tceastă privinţă limbile romanice de est, şi, în parte, şi Italia de sud,
trată o dezvoltare comună 1 .
O altă trecere fonetică pe care limba română o are comună însă numai
;u limba albaneză — şi care nu a ajuns să se generalizeze nici asupra între-
gului teritoriu albanez, nici pe întreg terenul limbii române — este rotaci-
sarea lui N intervocalic simplu, după ce acest n produsese nazalizarea voca-
elor precedente. Inovaţiunea aceasta de limbă, mai nouă decît creştinismul
căci cuprinde şi cuvîntul CHRISTIANUS), dar mai veche decît contactul
îilnic cu slavii,' pare a fi plecat din regiunile albaneze şi să se fi răspîndit
ipoi şi în româneşte 2.
Tot cu limba albaneză are comun limba noastră ritmul des crescînd
de la sfîrşitul cuvintelor, care are de urmare că vocalele i, o şi u pierd
mai întîi fonia lor şi apoi amuţesc în parte cu totul, că a se reduce la ă
si numai e rămîne neálterat from '.LUPI > lupi, CREDO > cred, LU PU M >
'lup, CASA > casă, VIRIDEM > verde, ARENA > - a l b . rzrr, AMICUM >
mik, AMICI >mik', FACIES >fak'e). î n privinţa aceasta ne deosebim
de toate celelalte limbi romanice — cu ele se aseamănă şi limba dalmată — în
care, dintre vocalele finale, -e e cea mai puţin rezistentă, -i mai rezistentă,
iar -u, -o se păstrează şi în cazurile cînd -e amuţeşte, pe cînd -a e vocala
care rămîne mai totdeauna 3.
Celelalte schimbări fonologice, care dau limbii noastre caracterul ei
deosebit, sînt inovaţiuni ce s-au produs numai pe teritoriul românesc şi se
deosebesc şi de inovaţiunile comune limbii dalmate şi albaneze — precum
e trecerea lui u în w 4 — şi de schimbările romanice de vest. Am văzut că
în limbile acestea vocala accentuată sufere metafonie în condiţii cu totul
deosebite decît în limba română şi deosebite sînt şi condiţiile ritmice cari
produc sincoparea vocalelor în vestul romanic şi la noi 3 .
*

Cu privire la f l e x i u n e , d e r i v a ţ i u n e şi s i n t a x ă vedem
de asemenea că limba română păstrează unglg_Jorme şi construcţii vechi,
cari s-au pierdut în vestul romanic.
Astfel, din toate limbile romanice, numai limba română păstrează
vocativul înj^ŢJal masculinelor de deci. II (bărbate, doamne).

1
Stăm deci de partea lui Bartoli, Allé fonti, şi nu credem cu Meyer-Lübke, Mittei-
lungen, că evoluţiunea aceasta ar putea fi privită în mod deosebit în cele trei limbi. Centrul ei
de răspîndire nu e cunoscut, faptul însă că în elementele vechi indogermane limba albaneză
reduce grupele consonantice CT, PT, GN în T şi N (cf. Meyer-Lübke, Mitteilungen, p. 27)
dovedeşte că nu de la albanezi a plecat această inovaţie.
2
Cf., în urmă Zur Rehonstruktion des Urrumănischen, p. 41, 58, Meyer-Lübke, Mittei-
lungen, p. 40—41.
3
Meyer-Lübke, Mitteilungen, p. 5 — 6, 15, 23.
4
Ibid., p. 34.
5
Ibid., p. 3.
LOCUL LIMBII ROMÂNE Î N T R E LIMBILE ROMANICE 155

Tot numai în româneşte se păstrează forma dativului feminim-ln^ de

eclinarea I şi III (unei case < CASAE, unei morţi <TMUKT7), pe cînd
în toate celelalte limbi romanice şi în dalmată el a fost înlocuit, ca şi la
masculine, printr-un caz prepoziţional. înlocuirea aceasta a genitivului şi
dativului (caracterizat printr-o terminaţiune) este preromană şi tot din
timpuri preromane datează începutul de a întrebuinţa la genitiv prepoziţia
DE şi mai ales la dativ prepoziţia A D (deci mitto epistulam ad amicum,
în loc de amico). Pe cînd în vestul romanic „predispoziţia" aceasta s-a gene-
ralizat, în limba română o întîlnim numai în cîteva cazuri izolate, confun-
dîndu-se în general dativul şi genitivul într-o singură formă şi stabilindu-se
un sistem de declinaţiune articulată, în care dativul pronumelui personal,
adaos în mod enclitic la substantiv, ia locul terminaţiilor pentru genitiv şi
dativ (omului, caselor etc.).
Tot din timpuri preromane datează întrebuinţarea pronumeliu^jienioi^
strativ ILLE în funcţiune de/articolt HOMO ILLE sau IL LE HÕMO nu mai
însemnează „acel om", ci „omul . T o a t e limbile romanice fac distincţie între
forma nehotărîtă şi cea hotărîtă a numelor, dar dintre cele două forme, între-
buinţate egal de des în latineşte, topica ILLE HOMO se generalizează în
vest (ital. l'uomo, franc, l'homme etc.), 1 pe cînd în est, în afară de cîteva
urme ale acestei topice, s-a generalizat HOMO ILLE (rom. omul), existînd
şi în privinţa articolului postpus o coincidenţă între limba română şi alba-
neză (şi bulgară). Limba dalmată, dimpotrivă, are articularea romanilor de
vest: numele insulei Lissa, atestat încă în sec. VI-lea, şi care trebuie analizat
ca l'Issa, e o dovadă cît de timpuriu apare în Dalmaţia articolul înaintea
substantivului 2 .
Tot în epoca preromană s-au pierdut formele flexionare în -B0 şi
-AM pentru timpul viitor, în locul lor întrebuinţîndu-se prezintele. Nu se
mai zicea deci CANTABO, ci CANTO, întocmai precum azi, în limba popo-
rului, în cele mai multe regiuni, nu se zice „voi veni la tine mîne", ci „viu
la tine mîne". Cu timpul însă, în limbile romanice, s-a ivit iarăşi trebuinţa
de a avea o formă deosebită spre a exprima timpul viitor. Grupa vestică
3
a ales construcţia CANTARE HABEO sau, mai rar HABEO CANTARE ,
grupa estică VOLO CANTARE sau CANTARE VOLO, care construcţie
e comună limbii române (voi cinta, cînta-voi), în parte celei dalmate (Bartoli,
op. cit., § 156, 536) şi este răspîndită în Peninsula Balcanică şi la popoarele
neromane.
Spre deosebire de limbile romanice de vest, limba română nu are nici
o urmă de perfectele în -dedi (d. ex. credèdi, vendèdi), o inovaţiune care

1
Şi la sarzi, atît că aici nu ILLE, ci IPSE a devenit articol.
2
Cf. Jireõek, ap. Bartoli, op. cit., § 156.
3
Sarzii au HABEO AD CANTARE sau DEBEO CANTARE ( cf. Meyer-Lübke, Rom.
Gramm., 11, § 112).
 156 SEXTIL PUŞCARIUL

a cuprins o parte însemnată a teritoriului roman de vest şi care se poate

urmări şi în textele latine tîrzii 1 .
Tot spre deosebire de limbile romanice de vest, în limba noastră nu se
întîlneşte răspîndirea particulei che (ital.) -que (franc., span., portg.) pe soco-
teala âtîtor alte particule. Astfel în româneşte se păstrează încă particula
QUAM la asemănări (mai dulce ca mierea, ital. piu bella che la rosa) 2,
apoi conjuncţiunea QUOD în propoziţie obiectivă (ştiu că vine) şi în propo-
ziţii cauzale (grăim . . . din carte, că ne eşti aşa departe) 3.
Din sufixe, lipseşte la noi cu totul -1TTUS, atît de răspîndit în limbile
romanice de vest spre a deriva diminutive 4, precum şi adverbele în -mente,
necunoscute nici Dalmaţiei şi unei părţi a Italiei sudice 5 ; în schimb adjec-
tivul se întrebuinţează în mod adverbial, întocmai ca în Italia de sud, cu
care avem comune şi multe din adverbele în -CE (d. ex. aici + acice, atunci,
arom., istrorom. acmoţe etc.), iar dintre sufixele în -MEN, nu formele
-AMEN şi -UMEN, ci cu deosebire -lMEN, aparţinător graiului ţărănesc 6
şi atît de rar în vest, are o vitalitate mare la dacoromâni şi albanezi.
*

Cele mai mari deosebiri se pot constata între limba română şi limbile
romanice de vest în ţt~e z a ù"ru 1 l e x i c ă~IT)
O mulţime de cuvinte latine, dintre cele mai uzuale în limbile romanice
de vest, lipsesc la noi, uneori fără ca poporul nostru să le fi înlocuit prin
alt echivalent (d. ex. FALSUS, FORMA), alteori înlocuindu-le cu forma-
ţiuni mai recente (d. ex. CON TEN TU S — mulţumit, PIU S — credincios,
SEM PER — totdeauna), de cele mai multe ori substituindu-le prin cuvinte
străine, mai ales slave (d. ex. AMARE — a iubi, AMICUS, păstrat la
albanezi —prieten, CARUS — scump, CENTUM — sută, CERTUS — sigur,
CONSUETUDO — obicei, FINIS — sfîrsit, FLE Bl LIS — slab, INF ANS —
copil, INIMICUS — duşman, NEGARE — tăgădui, PAUPER — sărac,
SAEPES şi SAETACEUM, păstrate si la sarzi si la veglioti,—gard si
sită, TEN ACU LU M — cleşte etc.). Unele din ele, ca COLLUM, FRIGIDUS,
SOLUS, TABULA, PATER, SPONSA lipsesc în limba dalmată, albaneză
şi Italia de sud (cf. Bartoli, op. cit.) 7.
1
Meyer-Lübke, Rom. Gramm., 11, §265, Einjiihrung,2, § 174. Dacă limba română păstrează
încă accentul pe tulpină Ia conjugarea verbelor de conj. I I I (vindem, vindeţi) pe cînd în limba
italiană (vendiàmo, vendete), franceză (vendons, vendez), spaniolă şi portugheză (vendimos,
vendéis) accentul s-a m u t a t pe terminaţiune, nu trebuie să admitem o inovaţie romanică de vest
de dată veche, ci se poate ca analogia verbelor de celelalte conjugări să fi atras accentul pe
desinenţă în fiecare limbă deosebit. De fapt, vechiul accent se păstrează în unele dialecte fran-
ceze pînă azi (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., II, § 138).
2
Ibid., I I I , § 2 8 1 - 2 8 2 .
3
Ibid., I I I , § 575, 583.
4
Cf. Meyer-Lübke, Einjührung, 2, § 184.
6
Bartoli, op. cit., § 155.
6
cf. Meyer-Lübke, Ital. Gramm., § 509.
7
Este neîndoios că aceste cuvinte, atît de uzuale în limbile romanice, existau odinicară
şi la romanii de est, dar că ele s-au pierdut cu timpul, precum în timpuri istorice în limba
noastră au dispărut atîtea cuvinte de origine latină. Uneori, înainte de a dispărea, ele au
locul limbii române între limbile romanice 157

Pe de altă parte, avem foarte multe cuvinte latine sau formaţiuni latine
vulgare, cari dintre toate limbile romanice nu s-au păstrat decît la noi.
Numai la noi s-au conservat cuvinte ca ADJUTORIUM > ajutor, BLAN-
DITIA > blindeţe, DEPREHENDERE > deprindere, LANGUIDUS >
lînged (care a fost înlocuit mai tîrziu prin slavul „bolnav"), PLACENTA >
plăcintă, şi multe altele; chiar şi denumirea de ROMANUS a rămas numai
la poporul nostru. In locul acestora s-au introdus în vest altele. Astfel, în
loc de VENETUS >vînăt pătrunde, din limbile germanice, blao (franc.
bleu), sau, prin contactul cu Orientul, persanul lazvard (ital. azzuro). Cînd
pentru aceeaşi noţiune există, în latineşte, doi termeni, vedem adesea că
în vest rămîne unul, iar în est celălalt. Astfel la noi se păstrează LINGULA
(lingura) ţăranului roman, pe cînd COCHLEAR (IUM), cu care avuţii
mîncau melci şi ouă sau luau medicamente, trăieşte în franc, cuiller. Chiar
cuvinte atît de obişnuite ca OVIS > oaie nu s-au conservat în limbile roma-
nice de vest, în cari sau întîlnim derivate (OVICULA > span. oveja, franc.
ouaille, cu sens specializat) sau alte cuvinte (precum VERVEX, „berbece",
care a dat pe franc, brebis, sau [OF/5] FETA „fătătoare", care a dat pe
provenţalul fedo etc.). î n unele cazuri la noi se păstrează primitivele unor
cuvinte, cari chiar şi în limba latină clasică apar numai subt forme derivate.
Astfel cuvîntul nostru dialectal a băia „a creşte copii" (din care derivă băiat),
presupune o formă * BAJARE, primitivul lui BAJULARE, iar verbul
a feri, care în limba veche avea încă înţelesul de „a serba" ne îndreptă-
ţeşte să reconstruim tipul latin * FERIRE, din care FERIARE e un derivat 1 .
Mai ales este măricel numărul cuvintelor ca AGI LI S > ager, CANTICUM >
cîntec, HOSPITIUM > ospăţ, care la noi s-au transmis, ca vorbe populare,
din generaţie în generaţie, pe cînd la ceilalţi romani — ca, bunăoară, franc.
agile, cantique, hospice — ele sînt „cuvinte savante", intrate mai tîrziu în
limbă, din latineasca şcoalelor, bisericii şi cancelariilor medievale.
Astfel de cuvinte, păstrate numai în limba română, sînt multe. Am
numărat, în Dicţionarul limbilor romanice de Meyer-Lübke (completat cu
unele adaosuri) vreo 120, ceea ce face cam 5—6% din toate cuvintele noastre
de origine latină recunoscute pînă acuma 2.

influenţat alte cuvinte, din cari putem face deducţii asupra existenţei lor. Astfel în dicţionarul
meu etimologic am arătat (no. 984 şi 1883) că diminutivul * LENTICULA, răspîndit în toate
limbile romanice, a trebuit să existe şi la noi, alături de LENS > linte (căci numai după el
s-a p u t u t forma măzăriche din mazăre) şi că înainte de ce ALVINA „stup" a luat înţelesul
de albină, trebuie să fi existat şi APIS, căci prin influenta Iui se explică mai uşor metaplasma
* VES PIS > viespe din VESPA.
1
Dicţionarul Academiei, s.v.
2
Iată-le în ordine alfabetică:
* ADULIARE > aduia, adia (cf. Dicţionarul Academiei, s.v.), ALBASTER > albastru
(forme romanice ca ital. nerastro şi biancastro, franc, noirâtre şi blanchâtre, derivate din tulpina
germană blank şi care a înlocuit pe ALBUŞ, niger, dovedesc că ALBASTER a existat odinioară
şi în aceste limbi), * ALLEVATUM > aluat, ALVINA (înlocuind pe apis şi apicula celorlalte
limbi romanice) > albina, * AMARITIOSUS > amărăcios, * AMBULESTER > îmbuiestru
(despărţit în: în buiestru), A RM A RIU M > armar (în celelalte limbi romanice formă savantă),
* ASTRU IC A RE > astruca, A USTRUM > austru, A VERRUNCARE > arunca, *BA BEUS >
baib (în: usturoi baib), * BUCCIDUS > buged, CAECIA > ceaţă, CALA TIO > Crăciun
 158 S E X T I L PUŞCARIU

Numărul lor crcşte, dacă adaogăm şi cuvintele care, nefiind cunoscute

limbilor romanice de vest, se găsesc însă şi la dalmaţi şi albanezi 1 .

(în celelalte limbi romanice, natalis), CERV1X > cerbice (în celelalte limbi romanice cuvînt
savant), CHRISTIANUS > creştin (tot astfel), Cl RCI TA RE > cerceta, COLATIUS >
curat, * CONFLEXIRE > cufleş'i, CONFORIRE > cujuri, CORNUS > corn (copacul; în
limbile romanice, derivate), CORRIMA RE > curma, * DEMICARE > dumica, DEPALA RE >
depăra, * DERA PIN A RE > derăpăna, DESPICA RE > despica, * DIFFAMIA > defăima,
* DISFABICARE > desfăca, DISPONERE > despune („a porunci", în limba veche; în
celelalte limbi romanice, cuvînt savant), DOGAR1ÚS > dogar, DOMINE DEUS > Dumnezeu
(în celelalte limbi romanice, formă savantă), * DORMITARE > dormita, * DREPANELLA
(din greceşte) > drepnea, EJECTA RE > aiepta, * EXCUBULA RE > scula, EXORTA >
soartă, EXTEMPORA RE > astimpăra, EXUDA RE > asuda, * FELICICA RE > jerişca,
cu derivatul ferişcat (Dict. Acad. Rom., s.v.), FELIX > ferice (în celelalte limbi romanice,
cuvînt savant), * FIBULARIA > fiulare, FLORALIS „aparţinător Florei" > Florar „Mai",
» FLORI LI A (în loc de Fior alia) > Florii, * FLUCTULA RE > flutura, * FOLIOLUS >
fuior, FORFICARE > forfeca, FRAGMENTARE > frămînta, * GALGULUS ( =galbulus) >
grangur, GLABRARE > gheura, * GROSSICELLUS > groştei, * H ADIE (în loc de hodie
al celorlalte limbi romanice) > azi, HALITUS > aret (în aretul vîntului), * HORRIDOR >
urdoare, * IMBUBIARE > îmbuiba, IMPALARE > impăra, IM PARTI RE > împărţi (în
celelalte limbi romanice, formă savantă), IMPUTARE > imputa, * 1NNOC TICA RE > întu-
neca, JUG A RIU S > [bou] jugar, JUGULARE > junghia, LACTES > lapţi, LIBERTARE >
ierta (în alte limbi romanice: * perdonare), MARCIDUS > mîrced, MARGELLA > mărgea,
* MAGIRE (din greceşte) > amăgi, MUGIRE > mugi (în limbile rcmanice, formă savantă),
MULSURA > mulsura, NESCIRE (păstrat în NÉSCIO QUID > nişte, NÉSCIO QUALES >
nescai NÉSCIO QUANTU > nescît), NUTRICIU > nutreţ, ORGIA (din greceşte) > urgie,
* ORCARE > urca, * PALPABUNDU > plăpînd, * PANDIA > pînză, PANICULUM > pa-
nichiu, PERA M BULA RE > primbla, PA RSI TA RE > păstra, * PERVESCI RE > prevesti,
* PH ARM ACUM (din greceşte) > farmec, PLAUSARE > (vechiul) plăsa, POE NI TA RE >
(vechiul) pârâta (în alte limbi romanice, formă savantă), PROCEDERE (în limbile romanice
cuvînt savant) > purcede, PU TRI DU S > putred, RAMULA > ramură, RAECED1ARE >
reteza, RANCIDUS > rînced (în alte limbi romanice, formă savantă), SENTICELLA > sîmcea,
SCORIA > scoare (în alte limbi romanice, formă savantă) SONI TUS > sunet, * SUBALA >
(sub)suară, SU BRU PA RE > surpa, TENU ARE > întina, TREPIDARE > trăpăda, VES-
TIMENTUM (în celelalte limbi romanice, cuvînt savant) > veşmînt.
La acestea se adaug, din dialectul aromân: AFRIC1AE > afreaţă, BINATIUM >
binaţ, CAN IST RUM > căneastră, DISFINGERE > disfindzeari, DISSICO > disic, FI-
GERE > hidzeari, FOLLINUS, -A > ful'ini, MA JA > maie, NUTRICARE > nutricari,
PALIURUS > păl'ur, PECUNIA > pecunju, REGULARE > arăgurare, RUPES > arup,
* SUIBLIARE > suil'ari, VIN DEM A TIO > ayizmăciune.
1
Cu dalmaţii avem comune: DEINTER > dintre, vegl. drante, DEN SU S > des,
vegl. dais (înlocuit în limbile romanice de vest prin spissus), UDUS > ud, vegi.joit ; SECRETUS
s-a păstrat ca vorbă populară numai în dialectalul nostru secret „părăsit, afurisit", în vegliotul
sakrait şi în alb. skretz, iar EXCUTERE însemnează numai la veglioţi (skotro), ca la noi, „a
scoate", pe cînd în toate celelalte limbi romanice are sensul „a bate, a scutura" şi mai ales „a
îmblăti".
Coincidenţele albano-române sînt mai numeroase: AD-MANE > amine, de unde amina,
alb. menonj „zăbovesc", CEREBRUM (substituit în celelalte limbi romanice prin cerebellum) >
creier, alb. kril „cap", CHICOREUM > cicoare, alb. korre (păstrat şi în Italia de sus, cf. Candrea
-Densusianu, Dicţ. etim. no. 335) CONSOCER cu accentuarea pe prefix, s-a păstrat numai în
alb. krusk şi în rom. cuscru (cf. în urmă despre aceste cuvinte Meyer-Lübke, Mitteilungen, p. 4 — 5),
CONVENTUM > cuvînt şi, cu acelaşi înţeles, alb. kuvznt * CURTIARE > cruţa, şi, cu acelaşi
înţeles, alb. kurtsenj (faţă de * accurtiare „a scurta" în limbile romanice), * EXPERLA VA RE >
spăla, alb. sptlanj, HORRERE > urî, alb. urrenj, HOSPITIUM > ospăţ, alb. stepi „casa", n.
grec. a n u í , IMPERATOR > împărat, alb. mbret (în celelalte limbi romanice, cuvînt savant),
* IMPEDICA RE, cu sensul special de „a pune piedică la cai" s-a păstrat numai în rom. impie-
locul limbii române Intre limbile romanice 159

Dar chiar dintre cuvintele păstrate la noi şi în celelalte limbi romanice,

multe au la noi un înţeles special, pentru care în vest se întrebuinţează
alte cuvinte, d. ex.:
ANIMA a păstrat la romanii de vest înţelesul de „suflet" ; numai
la noi inimă a substituit pe CORD.
BUCCA are numai la noi înţelesul vechi de bucă, pe cînd în celelalte
limbi romanice (şi la veglioţi şi sarzi) însemnează „gură", pentru care noţiunea
la noi se găseşte ROSTRUM şi, mai tîrziu, GULA.
CONSTARE are la noi, în limba veche şi în unele dialecte pînă azi,
subt forma custa, înţelesul de „a trăi", care se leagă imediat de sensul ver-
bului latin, pe cînd în celelalte limbi romanice a primit accepţiunea nouă
de „a costa" (intrînd cu acest sens, ca neologism, şi în limba noastră).
înţelesul de „zar" pe care îl are DATUM în limbile romanice de vest
lipseşte la noi (dat, participiul-adjectiv al lui da).
EXCAL (I)DARE „a muia în apă caldă" s-a specializat în limbile
romanice de vest în înţelesul de „a încălzi" sau „a opări", numai la noi
specializarea a urmat în altă direcţie: nu „căldura", ci „muiarea" în apă
a rămas nota esenţială.
ÎNCEPERE, pe care-1 continuă românescul începe, s-a păstrat numai
în unele dialecte retoromane, dezvoltînd însă un înţeles nou, pe cînd în
înţelesul de „a începe" s-a ivit în vestul romanic formaţiunea nouă şi
curioasă COM INI TIA RE.
* INSIGNA RE > însemna are, în limbile romanice de vest, înţelesul
„a învăţa pe cineva" ; INTENDE RE, care păstrează la noi înţelesul original,
a primit în celelalte limbi romanice sensul de „a întinde urechea", deci
„a auzi" sau „a înţelege", pentru care noţiune numai noi si retoromanii
am păstrat pe INTELLIGERE.
LABORARE a fost înlocuit la noi prin LUCRA RE, care în limba veche
avea încă şi înţelesul de „a cîştiga", şi care în limbile romanice are, afară
de înţelesul acesta din urmă, şi altele (precum „a ajunge", „a consuma").

deca şi alb. pzngonj, LANGUOR > lingoare, alb. l'ünjüre (în celelalte limbi romanice, cuvînt
savant), LINEA > iie alb. l'iri, cu înţelesul special de „cămaşă de femeie" (în opoziţie cu franc.
linge „pînză"), LYNTER > luntre, alb. l'undre (şi în Italia de sud, la neogreci şi la slavii bal-
canici, cf. Bartoli, op. cit., § 541), MANICARÈ > mîneca, alb. mengonj, * NEGULA (în loc
de NEBULA) > negură, alb. negul, MIRĂRI > mira, cf. alb. mcriiersim „minunat" (în toate
celelalte limbi romanice, şi la sarzi, cuvîntul însemnează „a privi"), NOVERCA, -CUS > arom.
nuearcă, nuercu, „mamă vitregă, t a t ă vitreg", alb. njerks, njerk, NO RA RE > ura, alb. uronj,
cu acelaşi înţeles (faţă de celelalte limbi romanice, unde are înţelesul „a ruga"), ORDINARE
(în celelalte limbi romanice, cuvînt savant) > urdină, alb. urdzronj „poruncesc", PALEUM >
pai (în Ardeal) „lîna de primăvară a oilor", alb. pajz „zestre", SCORTEA > scoarţă, alb. Skorsa
cu înţelesul special de „covor", SESSUS > şes, alb. ses, cu acelaşi înţeles (în celelalte limbi
romanice însemnează „şezut"), STAŢUS > stat, alb. stat, cu înţelesul special de „statură",
SULPHUR apare schimbat în * SCLUFUR, în arom. şcl'ifur „pucioasă" şi în alb. sk'ufur,
TURBARE, cu înţelesul românescului turba se găseşte numai în alb. tzrbonj, VENENUM,
cu înţelesul „fiere" ca al nostru venin şi „supărare", ca arom. virin, îl găsim şi în alb. vener,
* VITULES > vătui, alb. vetul'.
•160 sextil puşcariu

RAPTIO, -ONEM > răpciune a dezvoltat la noi sensul special de

„septembrie", pe cînd în celelalte limbi romanice are încă înţelesul primitiv
de „răpire" ; REPONE RE > răpune însemnează la romanii de vest „a
ascunde, a astruca" ; SENTIRE s-a păstrat cu sensul lui simţi, fără să
dezvolte înţelesurile de „a auzi" sau „a mirosi", ca în celelalte limbi roma-
nice; TENER, care în toate limbile romanice păstrează înţelesul de „gingaş",
a evoluat la n o U n tinăr; VINDICARE- > vindeca are la romanii de vest
înţelesul de „a răzbuna".
VIRTUS, -UTEM însemna în latineşte „putere bărbătească"; cu
acest înţeles s-a păstrat în vechiul nostru virtute şi adjectivul vîrtos, pe cînd
în limbile romanice de vest, subt influenţa creştinismului, cuvîntul a evoluat
cu înţelesul pe care-1 are francezul vertu.
Alte exemple de cuvinte substituite prin altele sînt: în Romanía de vest
avem pentru „cutit" — CULTELLUS— la noi * COTITUS; pentru
„toarce" — FILA RE — la noi TORQUE RE; pentru „tare" — FIRMUS —
la noi VIRTU(T) OSUS şi TALIS: pentru „cuptor" — FORNAX — la noi
* COCTORIUM (răspîndit şi în Italia de sud); pentru „mare" — G R A N D I S
(păstrat şi la sarzi şi albanezi) — la noi acel mare, care, după cea mai nouă
explicare (Meyer-Lübke, Rom. Wb. no. 9643) este contaminat din MAGNUS
şi tare; pentru „încet" — LENTUS — la noi QUIETUS ; pentru „rău" —
M ALUS — la noi REUS, „vinovat" ; pentru „a măcina" — MOLERE —
la noi MACHINA RI, „a pune în maşină" ; pentru „a strica" — NOCE RE —
la noi EXTRICARE, „a desfăşura"; pentru „a pleca" — PA RTIRE —
la noi PLIC A RE, „a îndoi" ; pentru „picior" — PES — la noi PETIOLUS ;
pentru „neted" — PLANUS — la noi NITIDUS, „strălucitor" ; pentru
„a plînge" — PLORARE — la noi PLÂNGERE-, pentru „ruga" — PRE-
CARE — la noi ROGARE; pentru „fără" — SINE si MINUS — la noi
FORAS; pentru „visa" — SOMNIA RE — la noi VISARE etc.
• Exemplele acestea s-ar putea înmulţi. Ele ajung însă spre a arăta
că chiar în menţinerea şi dezvoltarea sensurilor cuvintelor latine, limba
română apucă alte căi decît limbile surori.
Voi mai adaoge cîteva exemple cari mi se par deosebit de instructive.
Căci dacă evoluţiunile de limbă ce se pot cita din toate celelalte ramuri ale
gramaticei pot să ilustreze numai izolarea timpurie a limbii române de restul
României, exemplele aduse din lexiconul limbii, cuvintele cari reprezintă
şi o noţiune ne dau prilej să facem unele deducţii asupra împrejurărilor spe-
ciale în cari au trăit strămoşii noştri.
Să luăm, bunăoară, cuvintele cari se întrebuinţează pentru căile de
comunicaţie. Din vorbele latine cari exprimau diferitele feluri de „drumuri",
cele mai multe nu s-au păstrat în limbile romanice. Astfel au dispărut, fără
să laşe urme, termenii TRAMES, DEVERTICULUM, MEATUS, ACTUS,
ANGIPORTUS etc. Dintre termenii păstraţi în Romania de vest, cei doi
principali, VIA şi CAMMINUS, s-au pierdut în limba noastră si tot astfel
SEMITA, termenul obişnuit pentru „potecă". In locul lor am păstrat ter-
menii latini CALLIS şi derivatul * CARRARIA. Dacă pentru CAMMINUS,
:are e de origine galică, vom admite că a intrat în limba romanilor de vest
locul limbii române Intre limbile romanice 161

într-o epocă relativ tîrzie, cînd nu mai putea pătrunde pînă în est, faptul
că termenul general VIA a fost înlocuit prin CALLIS, care în limba latină
î n s e m n a „o potecă prin munţi sau păduri" — în italieneşte caile şi azi însem-
n e a z ă „potecă", iar în dialectele italiene de nord (cala) „potecă prin zăpadă"
sau (kaldzela) „cărare (prin păr)" — este însemnător şi pare a fi o dovadă
că la strămoşii noştri traiul în munţi a fost cauza că drumul strîmt de munte
a putut deveni termenul general pentru orice drum. Tot aceste împrejurări
1
de trai vor fi fost cauza că termenul CARRARIA , derivat din CARRUS,
care la început a trebuit să însemneze „drum făcut de care" (nemţ. Karrenweg),
deci un drum destul de lat, a ajuns, în regiunile muntoase, să fie poteca
strimtă pe care nu poţi trece decît pe jos sau călare. înţelesurile acestea, cari
numai în munţi şi-au putut lua fiinţa, au fost aduse apoi şi la şes, alături
de nouăle cuvinte împrumutate de la slavi : drum şi potecă 2.
Tot astfel trebuie să ne explicăm de ce PONS, care în latineşte şi în
limbile romanice era un „pod", la noi însemnează numai puntea care se face
peste o apă îngustă: în munţi nu există rîuri late, ci vîlcele şi pîraie. Cînd
românii, coborîţi la şes, au avut să treacă ape mari, ei au împrumutat de la
slavi cuvîntul pod.
MERGERE, care în italieneşte însemna „a se cufunda" şi care la enga-
dinii din Alpi (schmerscker) însemnează „a se prăvăli într-o prăpastie", la
albanezi (mergonj) a putut însemna „a se depărta", iar la noi a merge, numai
dacă imaginea celui ce se depărta, dispărînd în adîncime, era văzută de sus,
din munţi.
Şi înţelesul de pădure, pe care latinescul PALUS „mocirlă" îl are numai
la noi şi la albanezi (pul), arată că strămoşii noştri şi ai albanezilor au trăit
în anumite împrejurări topografice, în cari o astfel de trecere semantică a
fost posibilă. Şi nu poate fi întîmplător că în înţelesul vechi al lui PALUS apare
în amîndouă aceste limbi (şi la dalmaţi, greci, bulgari) un cuvînt BALTA,
care pare a fi de origine ilirică şi este răspîndit şi în Italia de nord şi în Friaul 3 .
Avem însă şi deosebiri remarcabile între limba română şi albaneză
în ceea ce priveşte înţelesurile unor cuvinte latine. Acesta e cazul cuvîntului
BUBALU'S > bour, care, în limba albaneză (bual, bul) 4 are, ca în toate
limbile romanice, înţelesul nou de „bivol". Din studiile lui Hahn 5 şi Botezat 6
rezultă că bourul începuse să fie domesticit în Grecia, „cam pe la începutul

1
Cuvîntul se găseşte şi la croaţi, cu înţelesul de „drumeag" : karrara „puteljak u selu,
sto vodi cijoj kuci" (Archiv. / . slav. Phil., X X V I I I , 516).
2
Pentru „drumul printre case" avem azi termenul slav uliţă, lipsindu-ne un cuvînt
latin. STRATA romanilor de vest (propriu-zis „strada pardosită") nu se găseşte la noi, unde
PA VIMENTUM a primit înţelesul general de pămînt. Celălalt termen romanic, RUGA (care
în latineşte e atestat numai cu înţelesul de „zbîrcitură", dar care însemnează şi în limba alba-
neză ceea ce însemnează rue în franţuzeşte) are la aromâni (arugă) cu totul alt înţeles, adecă:
„locul pe unde intră oile în stînă ca să fie mulse".
3
Cf. Dicţionarul Academiei, s.v., Bernecker, Slav. Wõrtb. 70, Meyer-Lübke, Etym. Wb.
no. 6177 (care-1 crede de origine germană).
4
G. Meyer, Alb. Wb., p. 50.
5
Kulturpjlanzen und Haustiere, p. 459 ş.u., 590 — 591.
6
Bourul şi Zimbrul (Anal. Acad. Rom., X X X V I , ştiinţ.). Bucureşti, 1913.
162 sextil puşcariu

mileniului al doilea înainte de Hr. şi că, pe timpul înfloririi culturii elene,

nu mai exista sălbatec în acele regiuni". Grecescul PoúpctXoç avea de fapt
înţelesul de „căprioară, gazelă, antilopă", iar romanii i-au dat înţelesul de
„bour" abia mai tîrziu, cînd au cunoscut acest soi de animale, în pădurile
barbarilor de la nord, în cari el trăia încă în stare sălbatecă. Pentru romanii
de vest, BUBALUS era dar un animal exotic. Mai tîrziu, cînd, prin avari,
ei făcură cunoştinţă cu bivolul, numele BUBALUS trecu asupra acestui
animal cu înfăţişare sălbatecă, întocmai ca la slavi, al căror byvolü, (buvolti, bi-
volii) derivă tot din grec. Poî)Pa).oç 1 şi ca neogrecul poúpoUoç „bivol".
Numai romanii din Carpaţi, unde acest animal trăia încă pe la începutul
secolului al XVI-lea în stare sălbatică şi care desigur era cu mult mai des
în veacurile dintîi ale erei creştine, au conservat numirea cu vechiul înţeles,
iar pentru bivolul pe care l-au cunoscut mai tîrziu au adoptat numele slav.
Dacă românii din Dacia Traiană ar fi veniţi cu toţii din Peninsula Balcanică,
unde „bourul" dispăruse mai devreme 2 , probabil ei ar da acest nume „bivo-
lului", ca toate popoarele balcanice. Deosebirea ce există în această privinţă
între limba noastră şi cea albaneză e o dovadă că numai o parte a strămoşilor
noştri locuia în apropierea albanezilor.
Deosebirea cea mare între tezaurul lexical al limbii române şi al limbilor
romanice de vest o fac însă multe cuvinte nouă, cari s-au adaos în cursul
veacurilor la cele moştenite de la romani. Izvoarele din cari s-au îmbogăţit
limbile romanice de vest au fost cu totul altele decît cele din cari s-a adăpat
limba română.
Limba latină care în curs de multe veacuri a stăpînit, şi în parte stă-
pîneşte încă, în Apus biserica şi şcoala, care era limba cancelariilor şi în care
se scriau o vreme în mod exclusiv tratatele ştiinţifice şi adesea şi cele literare,
a fost sursa nesecată din care s-a împrospătat tezaurul lexical al limbilor
romanice de vest. Nu numai termenii tehnici, ci şi o mulţime de alte cuvinte
au pătruns ca neologisme în graiul zilnic, devenind cu timpul bun comun
chiar al păturilor sociale mai inferioare. Numărul latinismelor, al aşa-numi-
telor „cuvinte savante" şi „pe jumătate savante" e cu mult mai mare decît
ctfm şi-ar închipui un nefilolog şi ele mai ales dau, pentru cel ce nu are critica
filologică, acestor limbi aspectul „mai romanic" decît limbii româneşti, care
abia în veacul al XVIII-lea începe, prin şcoala latinistă, să introducă în
măsură mai mare neologisme latineşti sau romanice în limbă, fără ca cele
mai multe dintre ele să fi izbutit a pătrunde pînă astăzi în limba poporului.
Nefilologul care ştie ceva latineşte va recunoaşte mai ales aceste neologisme,
cari n-au avut vreme să treacă prin schimbările fonetice şi semasiologice ale
ciîvintelor vechi. In franţuzescul eau, pronunţat o, cu greu recunoşti pe lati-
nescu AQUA, sau în dé pe DIGITALE, pe cînd neologismul nature imediat
îţi reaminteşte pe latinescul natura.

1
Bernecker, SI. Wb., p. 116.
2
Bulgarii păgîni îl vînau încă. La 1215 el era însă, în Serbia, o raritate. Cf. Jirecek,
Geschichte der Serbcn, I, p. 14—16.
l o c u l limbii romane Intre limbile romanice 16$
Chiar şi termenii creştini apar la noi subt o formă care arată originea
lor străveche, exprimînd noţiunile primordiale ale creştinismului (precum:
Dumnezeu, creştin, biserică, păgîn, cruce, înger, drac 1, botez, Paşti, rugăciune,
cumineca, preot, păcat) sau adaptînd termeni vechi păgîneşti la cultul creştin
(precum: Rusalii, Florii), pe cînd termenii speciali, cari stau în legătură
cu dezvoltarea cultului creştin, a instituţiilor bisericeşti şi a literaturii reli-
gioase sînt de origine slavă (precum: duh, arhanghel, iad, rai, mucenic, evan-
ghelie, icoană etc.). î n privinţa aceasta ne deosebim de limba dalmată şi de
cea albaneză. Cuvinte în legătură cu religia creştină, precum sekul „lume"
CSAECULUM, k'ise „biserică" < ECCLESIA, spirit „lume" < SPI-
RITUS, bskonj „blagoslovesc" < BENEDICO, ungil „evanghelie" < EVAN-
GELIUM, sau în legătură cu instituţiunile de stat, ca REGEM > reg, în limba
albaneză, dovedesc o influenţă apuseană mai tîrzie, pe care limba noastră
n-a mai suferit-o 2 .
Tot astfel cuvintele de origine germană cari pătrund sporadic foarte
de timpuriu în limba poporului roman — cuvîntul BURGUS e atestat în
secolul III — ş i se înmulţesc apoi atît de mult, lipsesc cu desăvîrşire la noi,
pe cînd ele se întîlnesc la dalmaţi şi chiar la albanezi şi serbo-croaţi. Astfel
cuvîntul BRUTES (formă romanizată, corespunzînd nemţescului Braut) e
atestat pe o inscripţie veche (sec. III-VI) din părţile dalmate şi s-a păstrat
în vegl. bert-ain „noră", germanul RIHHI (nemţeşte reich) s-a păstrat în
vegliotul rek (ital. ricco, franc, riche), SKINA în vegliotul skaina, în serbo-
croatuj skina etc. 3
în limba română, deşi s-ar putea ca să găsim vreunul dintre cuvintele
germanice pătrunse prin mercenarii germani în epoca preromană sau vreun
împrumut din vremea cînd străbunii noştri venise în contact cu popoarele
germanice năvălitoare, pînă astăzi nu s-a descoperit nici un singur element
german sigur 4.
Adevărat că ici şi colo întîlnim cîte un cuvînt de origine germană veche
în limba noastră, dar totdeauna el a pătruns prin mijlocirea altei limbi, iar
nu direct la noi. Astfel cuvîntul fară, care în Ţara Haţegului, ca şi la aromâni,
însemnează „neam, familie", este longobardul FA RA, cu acelaşi sens. Cuvîntul
se găseşte însă şi la neogreci (<Mpa), la albanezi (jarra , fare) şi la bulgari
(fara), încît a putut pătrunde la noi printr-una din aceste limbi. Tot astfel
pare a fi venit la noi, din Italia de nord, prin mijlocire albano-sîrbă, cuvîntul

1
DRACO în celelalte limbi romanice însemnează „balaur".
2
Totuşi, se pare că în cazuri excepţionale ne-au venit şi nouă, mai tîrziu, cîte un t e r -
men bisericesc din vest. Acesta ar fi cazul cuvîntului sineca „a-şi face cruce", care presupune
un * SIGNICA RE, cu evoluţiunea caracteristică romanilor de vest a grupei GN. (Cf. arti-
colul meu, Probleme nouă în cercetările lingvistice, II, p. 538 ş.u.)
3
Cf. Bartoli, op. cit., § 141.
4
Deşi asemenea încercări s-au făcut. Astfel R. Lõwe a încercat să dea o listă întreagă
de cuvinte vechi germanice în limba noastră în Zeitschrift f . vegl. Sprachwissenschaft., X X X I X ,
265 — 334, dar toate etimologiile lui au fost respinse de Meyer-Lübke, ibid., p. 593, Weigand,
Jahresbericht über die Fortschritte der rom. Sprachwissenschaft, în raportul pe anul 1904, şi de
mine, în Conv. lit., X X X I X , 53. Meyer-Lübke, Rom. Wb., no. 5839-5840, desparte pe româ-
nescul nasture şi pe abruzz, nassele < NASSULA de ital. nastro etc. de origine germană.

13 — Cercetări ji studii — c. 339

•164 sextil puşcariu

balegă 1 . Un cuvînt de origine germanică în limba noastră e şi grapă, care

nu poate fi despărţit de ital. grappa „scoabă" şi întreagă familia romanică
corespunzătoare (în care apare cu sensurile de „gheară, cîrlig, agrafă, mînă
cu degetele încleştate" şi „scai") şi care derivă din germ. KRAPPA „cîrlig" 2 .
3
Precum am arătat însă în Dicţionarul limbii române nouă cuvîntul acesta
ne-a venit prin mijlocire albaneză, unde-1 întîlnim subt forma grep (din
* grap, cf. alb. breO = brad) şi cu înţelesul de „cîrlig".
Tot astfel lipsesc în limba română cuvintele de origine arabă — unele
din ele apar la noi, împrumutate mai tîrziu de la turci —, cari s-au răspîndit
în limbile romanice de vest în măsură şi pe o întindere teritorială mai mică
decît cele germane, precum şi acele cîteva cuvinte de origine obscură cari
apar în textele latine tîrzii, ca FALUPPA, atestat în glose din secolul al
X-lea şi cu o răspîndire atît de mare în limbile romanice
î n schimb, în româneşte, întîlnim o mulţime de alte cuvinte, de origine
albaneză, medio- şi neogrecească, turcească, maghiară, săsească, şi mai ales
slavă, necunoscute, bineînţeles, limbilor romanice apusene. Acestea dau
limbii noastre o înfăţişare cu totul deosebită.
La aparenţă numărul acestor cuvinte de origine slavă este covîrşitor
în limba noastră.
Dacă luăm, bunăoară, singurul dicţionar etimologic complet pe care-1
avem, al lui Cihac, şi asemănăm tomul I, în care sînt cuprinse cuvintele
romane, cu tomul II, care conţine pe cele de obîrşie străină, vedem că acesta
din urmă e cu mult mai voluminos. Indicele de la sfîrşit are cu totul 5765 de
cuvinte dintre cari numai 1165 sînt de origine latină, iar restul de 4600 îl
formează :
2361 cuvinte slave
965 cuvinte turceşti
635 cuvinte neogreceşti
589 cuvinte ungureşti
50 cuvinte albaneze.
Vedem dar că aşa-numitele „elemente" străine, dintre cari lipsesc cu
totul împrumuturile făcute limbii nemţeşti, sînt de patru ori mai numeroase
decît cele romane. Faptul că dicţionarul lui Cihac nu-i complet, nu poate
răsturna aceste date, căci dacă numărul cuvintelor de origine latină este fără
îndoială mai mare, şi dintre cele străine lipseşte o sumedenie la Cihac.
O astfel de statistică arată în mod vădit cît de strîns a fost contactul
românilor cu popoarele învecinate, mai ales cu slavii. Dar precum nu vom
număra cărămizile din cari s-a clădit un palat, spre a cunoaşte stilul lui arhi-
tectonic, astfel nu putem face deducţii asupra firii unei limbi din o statistică
ce numără cuvintele dintr-un dicţionar.
1
Ci. în urmă. Dicţionarul limbii române, s.v.
2
Meyer-Lübke, Rom. Wb., no. 4760.
3
Vol. II, p. 299, unde se aseamănă şi derivatul grăpţăna „a se căţăra, apucîndu-se cu
ghearele" cu diminutivul albanez grepO „cleampă".
4
Cf. Meyer-Lübke, Etym. Wb., no. 3173.
 16$
l o c u l limbii romane Intre limbile romanice

Orice dicţionar pur etimologic e unilateral, căci el ţine seama numai

de originea cuvintelor, nu şi de importanţa lor în circulaţia limbii. încă la
anul 1648 ştia să ne spună cel ce scria prefaţa Noului Testament de Bălgrad—
ca şi Luther cînd traducea Biblia, — că „cuvintele trebuie să fie ca banii,
că banii aceia sînt buni cari îmblă în toate ţările, aşa şi cuvintele, acelea
sînt bune carele le înţeleg toţi". într-un dicţionar etimologic cuvintele a f i ,
acolo, tu, cap, şi etc., cunoscute şi întrebuinţate zilnic de fiecare român din
orice parte a ţării noastre, ocupă o unitate de loc, întocmai ca vorbele arşău,
aţapoc, bechi, cavaf, jubră ş.a., întrebuinţate numai în cîte o regiune — şi
acolo foarte rar — şi necunoscute tuturor celorlalţi români.
Fireşte că astfel de provincialisme şi termeni speciali nu pot avea aceeaşi
valoare în limbă ca vorbele elementare cu cari operăm zilnic. într-un dic-
ţionar mare, cum e cel al Academiei Române, în care cuvintele sînt considerate
din toate punctele de vedere, vedem că toate cuvintele „mari", cărora li se
dedică pagini întregi, sînt de origine latină. Chiar acele vorbe străine cari
sînt cunoscute în toate părţile româneşti au o frazeologie şi o dezvoltare
semantică săracă în raport cu cele moştenite de la romani. Astfel, bunăoară,
slavul a găsi, maghiarul a bănui, albanezul a se bucura ocupă în Dicţionarul
Academiei 1 1 / 2 —2 coloane, pe cînd a ajunge ocupă 5 coloane, a bate 13, a avea 14,
iar a face chiar 40 de coloane. Raportul acesta se repetă cu atîta regularitate,
încît despre un verb ca a băga, a cărui etimologie e necunoscută, cînd vedem
cele 13 coloane ce le ocupă în dicţionar, putem spune aproape cu siguranţă
că este străvechi în limbă.
Aceste cuvinte cu o întrebuinţare zilnică multiplă sînt „banii buni"
ai limbii, ele formează stocul de aur care ridică „valuta". De aceea numai
acea statistică are o îndreptăţire ştiinţifică, la care ţinem seamă şi de răspîn-
direa şi circulaţia cuvintelor. Rezultatele ei vor diferi în mod surprinzător
de statistica mecanică, pe care unii au încercat s-o facă după dicţionarul
lui Cihac.
Astfel, deschizînd, bunăoară, la întîmplare, Baladele şi idilele lui Coşbuc,
am găsit între cele 117 cuvinte, de pe pagina 101, nu mai puţine decît 102,
deci 88% de provenienţă romană ; am făcut controlul numărînd cuvintele
de pe aceeaşi pagină din Legendele sau basmele românilor de Ispirescu şi
între 363 de cuvinte am găsit numai 30, adecă 9% de origine străină, iar pe
pagina 79 din Poveştile lui Creangă (ed. Bibliotecii pentru toţi), între 233 de
cuvinte numai 18, deci 8% nu erau romanice. Luaţi media între Coşbuc
şi Creangă şi veţi găsi că ea e 10% pentru cuvintele străine, cam ca la
Ispirescu.
De ce creşte deodată atît de mult numărul cuvintelor de origine latină
după felul acesta de numărare? Pentru că vorbele cari exprimă idei elemen-
tare, cu cari operăm la tot pasul, sînt mai toate moştenite de la romani,
pe cînd cele luate de la străini sînt în cea mai mare parte termeni speciali,
întrebuinţaţi numai în anumite regiuni sau de anumite clase sociale.
Starea culturală inferioară la care ajunsese poporul nostru, după
decăderea vieţii romane în regiunile Dunării de Jos, a avut de urmare restrîn-
gerea tezaurului lexical de care strămoşii noştri aveau nevoie spre a se înţe-
 •166 sextil puşcariu

lege. E un fapt cunoscut îndeobşte că omul, cu cît e mai puţin cult, cu atît
are nevoie de mai puţine cuvinte; în schimb, cu atît mai figurat e felul său
de exprimare. Neavînd să opereze cu noţiuni atît de precise ca omul cu o
cultură superioară, el, cînd în vorbirea sa se depărtează de sfera noţiunilor
obicinuite şi simte nevoia să exprime idei mai complicate, pentru cari îi lipsesc
cuvintele, împrumută vorbele existente, prin împărecheri nouă, prin figuri
stilistice sau prin simple lărgiri şi restricţiuni ale înţelesului, sensuri nouă.
De aceea, cu cît o limbă e mai săracă în cuvinte, la un popor cu imaginaţie
vie, cu atît mai amplă va fi dezvoltarea semantică a cuvintelor. Acesta a
fost cazul la noi. Adevărat că o mare parte de îmbogăţire a limbii noastre s-a
făcut prin împrumuturi din limbi străine, dar în cea mai mare măsură îmbo-
găţirea s-a creat din însuşi stocul de cuvinte existent, din care prin acţiunea
necurmată a minţii, bogată în imagini, s-au creat valori nouă, precum din
s t u p roiesc albinele cari vor da naştere la stupi noi.
Din cauza aceasta putem exprima fraze întregi, fără să întrebuinţăm
nici un cuvînt de obîrşie străină, dar cu greu vom putea construi o proporţie
cît de scurtă care să fie compusă numai din vorbe neromane. Nu cred să existe,
în toată literatura noastră, o singură strofă care să cuprindă numai cuvinte
împrumutate din alte limbi, dar avem strofe întregi, şi dintre cele mai fru-
moase, cari constau numai din cuvinte de origine romană:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele.—
Noapte bună !

sau :
Mai am un singur dor \
, In liniştea sării
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării...
*

Rezultă dar din acele constatări că şi în privinţa tezaurului lexical

limba română nu e mai romanică, nici mai puţin romanică, decît limba
italiană, franceză sau oricare alta, ci pur şi simplu romanică fără comparativ,
căci noţiunea „romanic" e absolută, ea nu sufere gradaţie. Românii de azi
continuă a vorbi limba romană din estul imperiului. î n cursul veacurilor ea
s-a alterat printr-o dezvoltare firească şi prin adaosele ce i le-au adus convie-
ţuirea cu alte popoare. Dar tocmai aceste elemente nouă cari se adaog la
elementul vechi, prin amestecul şi traiul la un loc cu alte neamuri, constituie
nota esenţială care deosebeşte noţiunea exprimată prin cuvîntul romanic de
cea cuprinsă în cuvîntul roman.
E adevărat că acest element nou în limba română e altul decît în limbile
romanice de vest, explicîndu-se prin despărţirea timpurie a strămoşilor noştri
 16$
locul limbii romane I n t r e limbile romanice

de apusul romanic şi prin împrejurările istorice deosebite în cari s-au dezvoltat.

Din aceste motive am şi făcut împărţirea limbilor romanice în cele două grupe
mari, dintre cari una, cea de est, este astăzi reprezentată numai de limba
r o m â n ă şi se deosebeşte în mod esenţial de toate celelalte limbi surori.
Deosebirile acestea sînt cauza că limbii noastre în general nu i s-a dat
o atenţiune destul de mare. Cei mai mulţi dintre romanişti nu sînt lingvişti,
ci filologi, al căror interes se îndreptează în mod firesc asupra limbilor cu un
trecut literar important şi vechi. Cu textele vechi provenţale sau vechi franceze,
în cari se cuprind opere literare de mare valoare, nu pot concura textele noastre
vechi, de dată relativ recentă, cu un conţinut aproape exclusiv religios, tra-
duse din nişte limbi pe cari romanistul nu le cunoaşte şi scrise cu un alfabet
neobicinuit în celelalte ţări romanice. Pentru a le putea ceti, se cer pregătiri
speciale, anevoie de agonisit. Cît despre lingvişti, ei sînt preocupaţi în cea mai
mare parte de metoda comparativă, care primează în lingvistica modernă
şi care caută cu îngrijire asemănările între diferitele limbi ale aceleiaşi familii,
pentru ca pe baza lor să se ajungă la concluzii de natură biologică sau paleon-
tologică. în celelalte limbi romanice, cari se găsesc în continuitate geografică
şi s-au dezvoltat în condiţiuni istorice asemănătoare, lingvistul află de obicei
fără multă greutate zalele din cari poate făuri lanţul argumentaţiei sale;
acestea lipsesc de multe ori în limba română, despărţită de timpuriu geo-
graficeşte şi ajunsă sub alte împrejurări istorice. Cum limba română prezintă
greutăţi mari unui străin, mulţi dintre romanişti au crezut, şi cred încă şi azi,
că truda ce ar trebui s-o depună învăţînd-o nu echivalează rezultatele ce le pot
obţine din studierea ei.
î n cele precedente am accentuat în repetate rînduri că metoda compara-
tivă nu e completă, cînd ţine seama numai de asemănări şi nu priveşte şi
deosebirile, căci şi acestea contribuie, în egală măsură, ca să elucideze ches-
tiunile referitoare la stadiile anterioare ale limbilor. Tocmai limba română
este în stare să ne dea în privinţa aceasta desluşiri de cel mai mare interes,
nu numai fiindcă păstrează o comoară întreagă de elemente vechi, pierdute
în celelalte limbi romanice, ci şi pentru că ne poate servi ca un control la da-
tarea unor inovaţiuni de limbă şi la răspîndirea lor pe teren romanic.
Spre a ilustra aceasta, mi-am rezervat pentru sfîrşit cîteva exemple.
Din faptul că în limbile romanice de vest — şi nici limba sardă nu face
excepţie în privinţa aceasta — cuvintele GENUCLU şi *JENUARIUS
(= JANUARIUS) au dat acelaşi sunet iniţial, a crezut Meyer-Lübke 1
că poate deduce că în limba preromană GE- şi J- (precum şi D J - şi grecescul z)
s-au contopit în acelaşi sunet. Dar dacă dezvoltarea în aceeaşi direcţie a acestor
sunete datează desigur din epoca preromană, faptul că în limba română avem
ginere şi săgeată, jneapăn si joc, miez şi botez (< GENERU, SAGITTA,
JUNI PE RUS sau *JENIPERUS, JOCU, MEDIU, BAPTIZO) ne dove-
deşte că această inovaţiune preromană nu cuprinsese întreg teritoriul roman 2 .

1
Einführung, § 1 2 8 - 1 2 9.
2
Cf. Meyer-Lübke, Mitteilungen, p. 9, care revine asupra părerii sale.
•168 sextil puşcariu

î n limbile romanice de vest întîlnim compoziţii de cuvinte, al căror

prim element este un imperativ, iar al doilea un substantiv, de ex. ital. pappa?
lardo, franc, taille-fer, span. pasa-calle etc. î n limba latină acest fel de formaţiune
de cuvinte nu e atestat decît în texte medievale de prin sec. I X — X I şi forme
ca fac-totum sînt tîrzii. Din această cauză Meyer-Lübke 1 crede că avem a face
cu o inovaţie tîrzie, ulterioară veacului al VlII-lea. Dacă ţinem însă seama
că acelaşi fel de compoziţiune se găseşte şi în româneşte (de éx. papă-lapte,
picrde-vară, cască-gură etc.), sîntem nevoiţi să o datăm din epoca preromană,
deci cel puţin cu 2—3 secole înainte de data stabilită de Meyer-Lübke.
Interesant este cazul sufixului -ONE, căruia în româneşte îi corespunde
o formă iotacizată -oi (mai vechi onu). în toate limbile romanice el derivă,
ca la noi, augmentative (ital. nas-one „năsoi", fur-one, span. caball-on „căloi",
hombr-on „omoi" etc.) ; numai în franţuzeşte derivă diminutive (cruch-on,
Sabl-on, Mari-on etc.). Faptul acesta 1-a îndemnat pe Meyer-Lübke 2 să le
explice în franţuzeşte prin influenţa germanică. Dacă explicaţia ce a dat-o,
foarte ingenioasă, e ireproşabilă în ce priveşte limba franceză, ea devine pro-
blematică prin faptul că, după cum atestează Ascoli 3, un sufix diminutival
-on se găseşte şi în Corsica, unde influenţa germanică n-a fost niciodată puter-
nică. Dar ea devine neprobabilă, îndată ce ne dăm seama că sufixul românesc
-oi nu derivă numai augmentative, ci şi diminutive: butoiul este mai mic
decît b u t e a , cuvîntul căsoaie însemnează în unele părţi o c a s ă m i c ă ,
iar în Sălagiu sufixul -oi se leagă de adjective spre a le nuanţa sensul în dimi-
nutiv: alboi nu e „alb intensiv", ci „alburiu", acroi nu e „tare acru", ci „acriu"
etc.4
Existenţa în româneşte a declinaţiunii tată-tătini, mamă-mumîni etc.,
e o dovadă de vechimea acestui fel de a forma pluralul (care, în limba latină,
apare mai întîi pe o inscripţie tarentină din sec. al VlI-lea) şi dovedeşte că ea
nu poate fi explicată prin influenţa germanică 5, precum au crezut unii.
Dacă, cum am spus, existenţa unor elemente vechi germanice în limba
română nu poate fi negată în mod aprioristic, totuşi faptul că pînă acum nu
s-a putut constata nici unul singur, ne îndreptăţeşte să fim sceptici faţă de
toate deducţiile din limba veche germană a acelor cuvinte preromane, cari se
găsesc şi la noi. Astfel lipseşte în latina clasică, dar există în toate limbile
romanice foarte răspîndită o tulpină PICC-, a cărei origine n-a fost explicată
pînă acuma, dar care, probabil, e de natură onomatopeică. Faptul că ea
există şi în româneşte 6, unde a produs o familie întreagă de cuvinte (pic,
a pica, a picura, a pişcă, a piţiga, piţigoi, pisc etc. j fac neprobabilă deduce-
rea ei din limbile germanice, precum a propus K. Johansson 7.

1
Einfilhrung. 2 § 178.
2
Rom. Gramm., II, § 458.
3
Arch. glott. ital. VII, 434.
4
Cfr. Conv. lit., X X X I X , 54.
5
Cf. Meyer-Lübke, Einfilhrung2., § 163, Grundriss2., I, 483, Bartoli, op. cit., § 155.
• Lateinisches Ti und Ki, 111 — 113, deosebit în cîtva de Meyer-Lübke. Rom. Wb.
no. 6494—95.
7
Zeitschrift / . vegl. Sprachwissenschaft., XXXVI, 381-382.
locul limbii r o m a n e I n t r e limbile romanice 16$

La scriitorul Vegetius, care a trăit pe la începutul veacului al V-lead.Hr.,

dar care a întrebuinţat izvoare mai vechi, întîlnim, cu sensul de „un fel de moţ
pe coifuri", un cuvînt TUFA, neatestat în altă scriere latină. Se ştie că vorbele
cari însemnează o parte din armură sînt, la popoarele romanice, în cea mai
mare parte împrumutate de la germani ; din cauza aceasta şi mai ales din pri-
cina asemănării cu anglo-saxonul thuf, a crezut Lõwe că TUFA este (/. c., 273)
de origine germană. împotriva acestei teorii vorbeşte faptul că singurele urme
romanice, cari arată o dezvoltare normală a cuvîntului (în opoziţie cu franc.
touffe, neregulat, în consonantismul său, cu ital. tufazzalo „ciocca di capelli
arricciati" şi span. tufo „mănunchi", cu vocalismul neregulat), sînt rom. tufă,
sard. tuvu „mărăciniş", alb. tufe „mănunchi, tufiş" şi neogrecul xoDcpa „mă-
nunchi de iarbă deasă".

Domnilor colegi,
în cursul multor veacuri, de cînd împăraţi ai Romei au cucerit şi au
colonizat ţinuturile aşezate la Dunărea de jos, strămoşii noştri, răzleţiţi de
timpuriu de fraţii de acelaşi neam, lăsaţi în voia sorţii pr'intre popoare străine,,
au dus o luptă necurmată de conservare naţională. Ei n-au fost în stare să
întemeieze state mari, în hotarele etnice, dar ne-au păstrat cu sfinţenie limba,
cea mai vădită dovadă a originii noastre. Conştiinţa acestei origini strălucite
ne-a dat tăria, acum o sută şi mai bine de ani, să ne renaştem ca popor roma-
nic, ne-a umplut cu mîndria naţională şi cu puterea sufletească ca să fim
pregătiţi pentru marea operă de dezrobire, săvîrşită în zilele noastre.
Astăzi stăm ca un popor de multe milioane, adunaţi într-un singur
stat naţional, puternic şi binecuvîntat. După lunga epocă de lupte pentru
conservare, urmează de acum timpul de afirmare a puterii noastre productive.
Rolul nostru între popoarele lumii nu poate fi decît cel pe care ni-1
indică însăşi limba noastră: un popor romanic ce stă ca strajă civilizaţiei
şi a sufletului latin în inima Europei răsăritene.
170

DIN P E R S P E C T I V A DICŢIONARULUI

î n opera înaintaşilor noştri adesea ne oprim la nişte chestiuni neelu-

cidate încă sau la explicări necomplete ori greşite. O observaţie nouă ne face
să bănuim calea ce duce spre aflarea vecinicului adevăr şi atuncea materialul
din care au să se desprindă argumentele şi dovezile devine cu mult mai
bogat decît cel cunoscut de cercetătorii dinaintea noastră. Eliminînd tot ce
nu aparţine chestiunei, nepreocupaţi în alte direcţii, încetul cu încetul ajungem
să vedem clar şi just.
Lexicograful nu este în situaţia avantajoasă a cercetătorului care din
multe probleme ce-1 interesează îşi alege una, mărginindu-şi cîmpul de cer-
cetare şi aprofundîndu-1, fără să-1 preocupe chestiuni de alt ordin. înţeleg
pe autorul unui dicţionar care nu urmăreşte numai scopuri practice, ci în
opera sa caută să dea pentru fiecare cuvînt, o monografie, făcînd oarecum
biografia acestuia, arătîndu-i originea, dezvoltările de sens în mod istoric,
poziţia cuvîntului în societatea altor cuvinte asemănătoare ca formă sau
înrudite ca înţeles (care adesea îi schimbă forma şi îi măresc sau micşorează
cuprinsul), extensiunea lui geografică, funcţiunile lui sintactice şi stilistice
•etc. Adesea un singur cuvînt te sileşte să atingi chestiuni din toate ramurile
gramaticei. Prezentîndu-ţi-se cuvintele în ordine alfabetică nu poţi elimina
pe cele care nu intră în cadrul preocupărilor tale momentane, ci trebuie să
ataci toate problemele ce le întîmpini, aşa cum ele se ivesc, cu laturile lor
noi şi adesea nebănuite.
E de sine înţeles că nici timpul, nici puterile nu-ţi permit să adînceşti
toate aceste chestiuni, iar cadrele unui Dicţionar (care înainte de toate tre-
buie să economisească pe cît se poate spaţiul şi nu se pretează laexcursiuni
teoretice) te silesc să atingi numai, fără să le dezvolţi, multe probleme pe care
aproape fiecare cuvînt ţi le pune. Dar încetul cu încetul, repeţindu-se mereu
unele observări pe care ai ocazia să le faci, însuţi începi să înţelegi unele
lucruri care la început ţi se păreau neobicinuite, din observaţiile de amănunt
se desprinde o convingere, iar în fişele cu însemnări se înmulţesc exemplele
pentru stabilirea unor reguli nouă. Scepticismul pentru unele principii de
limbă dispare cu timpul şi, în faţa cazurilor noi ce se adună în notiţele tale,
te simţi îndemnat să ştergi semnul de întrebare cu care le întovărăşeai pe
cele dintîi.
din perspectiva dicţionarului (iI) 171-

Cît ar fi de frumos dacă, după terminarea unei lucrări mari lexico-

grafice, ai mai avea vremea şi energia tinerească ca să prelucrezi în mod
sistematic tot materialul de observaţiuni pe care l-ai acumulat pe fişe în
cursul anilor ! Dar, din nenorocire, viaţa omului e prea scurtă şi puterea lui
de muncă prea limitată ca să mai poată face şi această operă de sinteză.
De aceea cred că nu va fi inutil dacă din timp în timp voi arăta cum
se prezintă din perspectiva Dicţionarului unele fenomene de limbă. Publicînd
astfel de observaţiuni, vreau să le dezgrop din volumele groase ale unei opere
pe care nu o citeşti, ci o consulţi numai. De cele mai multe ori nu voi putea
da soluţiuni, ci numai indicaţii şi material nou, pe care punîndu-1 în circu-
laţie voi deştepta, sper, în alţi cercetători, interesul pentru problema care
merită să fie discutată.
Un lucru aş vrea să accentuez de la început. Multe din observaţiile
care vor urma au fost făcute probabil şi de alţii înaintea mea. Mai ales cele
ce aparţin lexicografiei propriu-zise, acestui capitol al gramaticei asupra
căruia nu avem încă o scriere sintetică fundamentală, deşi avem o mulţime
de observaţiuni de amănunte foarte importante, răspîndite în nenumărate
scrieri. î n privinţa aceasta să mi se dea voie să-mi însuşesc frumoasele cuvinte
pe care le găsesc în prefaţa lui G. von der Gabelenz la scrierea sa Die Sprach-
wissenschaft: „ î n istoria ştiinţei se întîmplă adesea că un cercetător exprimă
incidental, fără să-i dea toată importanţa cuvenită, o idee mare, pe care o
exploatează cu mult mai tîrziu altul, influenţat adesea, în mod inconştient,
de predecesorul său. Dar acest altul poate să fie tot atît de bine cel ce a con-
ceput independent ideea aceasta. Nu am pretenţia de a fi cetit tot ce au scris
înaintaşii mei şi pretenţia aceasta n-o poate avea un om serios în ziua de azi,
cînd literatura specială a atît de vastă. Unele lucruri, pe care le cred originale,
pot deci să se găsească şi în scrierile altora..."

Despre onomatopee în limba română

1. Problema cuvintelor onomatopoetice a preocupat foarte mult pe

cei ce studiau, în vremile mai vechi, limba omenească. Fiindcă în judecarea
lor se amestecă o bună doză de apreciere subiectivă — căci nu e greu să
găseşti, mai ales cînd eşti autosugestionat de rezultatul la care vrei să ajungi
o legătură între combinaţia de sunete care alcătuieşte un cuvînt şi între înţe-
lesul lui —, au crezut unii că în cele mai multe tulpine indoeuropene pot
recunoaşte onomatopee 1 . Prin exagerarea aceasta, întreaga chestiune a fost
compromisă şi s-a ivit, prin reacţiune, un fel de scepticism faţă de ea, cu
atît mai mult, cu cît în deceniile din urmă, în cercetările neogramaticilor
germani, stăpînea direcţia istorică şi exactă. Cuvintele onomatopoetice apar-
ţinînd mai mult graiului familiar şi popular, în scrierile literare le întîlnim
mai rar, cu atît mai rar, cu cît o literatură se depărtează mai mult de popor

1
Părerile acestea rezumate Ia Wundt, Vôlkerpsychologie, II, Die Sprache, Leipzig, 1904,
pag. 619 ş.u.
 •172 sextil puşcariu

şi devine mai artistică. Deci, ele neputînd fi urmărite istoriceşte în textele

vechi, nu interesau în deosebi pe cercetători, cărora le plăcea să argumenteze
pe baza unor date exacte, cu norme obiective, şi ocolea tot ce putea fi inter-
pretat, în mod subiectiv, în mai multe feluri. în sfîrşit, în epoca credinţei
în l e g i fonetice, aceste cuvinte, care arată variante, în aparenţă cel puţin,
absolut nemotivate din punct de vedere fonologie, cu schimbări de sunete
cu totul neaşteptate, nu interesau pe cei preocupaţi să legifereze cît mai
precis transformările unei limbi.
în timpul din urmă se observă, mai ales la lingviştii mai tineri şi la
maeştrii lor, un interes din ce în ce mai viu pentru chestiunile care ating
mai mult partea filozofică decît cea istorică în cercetările lingvistice. Ei
dau mai multă importanţă extensiunii în spaţiu decît în timp, înţelesului
decît formei, comparaţiei cu alte cuvinte decît a cuvîntului cu sine însuşi
în diferite faze, iar fenomenele nouă, care se pretrec în nemijlocita lor apro-
piere şi pot fi observate direct, îi interesează cu deosebire.
Astfel, ca să rămînem pe terenul limbilor romanice, S c h u c h a r d t ,
acest premergător al generaţiei nouă, de mult a atras atenţiunea asupra
cuvintelor onomatopoetice, căutînd să stabilească principii şi revenind în
repeţite rînduri asupra lor (cfr. mai ales studiile sale publicate în Zeitschrift
für romanische Philologie, XV, 119 ş.u. şi X X I , 201—205). într-un articol
publicat în Germanisch-romanische Monatsschrift, I, 636 ş.u. Meyer-
L ü b k e relevează importanţa acestei chestiuni şi stabileşte o origine ono-
matopoetică pentru cuvintele româneşti tont, a se pişa (în Einführung § 75
şi pentru eorlă). î n monumentalul său Dicţionar al limbilor romanice a dat
o deosebită atenţie tulpinelor onomatopoetice şi termenii „Schallwort",
„Lallwort" „Kinderwort" etc. se întîlnesc , foarte adesea. O elevă a lui,
A. S p e r b e r, într-un articol care face parte din vol. II al omagiului
dedicat maestrului, arată o seamă de cuvinte de natură onomatopoetică din
limbile romanice, care însemnează „copil" şi care la origine sînt numiri de
păsări. între acestea numără şi pe franţuzescul petit, despre care s-a scris
atît de mult, fără să i se fi putut stabili originea. Fără îndoială că acest cuvînt
e înrudit de aproape — dificultăţile fonetice sînt mai aparente — cu verbul
nostru a se piti „a se face mic (ascuzîndu-se)", şi cu derivatul a se pitula (cu
metateză, tupila), care reapare în numirea păsării pitulice. O interesantă
lucrare, bogată mai ales în material, a dat şi L a z a r e S a i n é a n în
scrierea sa La création métaphorique en français et en romain, Halle a.S.,
Niemeyer, 1907.
î n cele următoare voi încerca să dau o contributie la studiul onomato-
peelor româneşti. Nu mă voi ocupa cu partea filozofică a chestiunii, care caută
să stabilească rolul onomatopeii ca factor creator al limbii primitive omeneşti
(Urschõpfung). Cel ce se interesează mai de aproape de această chestiune va
consulta Principiile lui Paul (ed. a Ill-a, cap. IX) şi cu deosebire pe Wundt,
Volkerpsychologie, I. Bd., 2 I. Teii (Leipzig, 1904), p. 307 ş.u., unde e indicată
şi o bibliografie bogată, iar dintre scrierile mai nouă : Hermán Hilmer, Schall-
nachahmung, Wortschõpfung und Bedeutungswandel, Halle, Niemeyer, 1914
(cu bibliografie, cf. cu deosebire pag. 160).
 DIN p e r s p e c t i v a dicţionarului (iI) 173-

Scopul meu este să relevez, pe baza cîtorva exemple scoase din limba
română, cîteva trăsături comune celor mai multe onomatopee, să stabilesc
cîteva principii şi să arăt care este rolul lor în îmbogăţirea tezaurului nostru
lexical. Mi se pare că momentan acest lucru trebuie făcut. Cînd se vor fi
s t a b i l i t principii şi se vor fi aflat reguli generale pe care le urmează onoma-
topeele în diferite limbi, va fi dat şi substratul spre a trece apoi la studii
c o m p a r a t i v e şi a încerca aflarea principiilor generale pentru acest soi de
cuvinte.
2. Deoarece e bine ca, tratînd o chestiune dintr-un anumit punct de
vedere, să o îngrădeşti de la început, stabilindu-i graniţele, voi urma şi eu
această metodă de descojire a sîmburelui chestiunii, eliminînd din capul
locului tot ce nu-i aparţine şi scoţînd în relief miezul care ne preocupă.
Acesta va fi format în cazul nostru de adevăratele onomatopee, adecă
de cuvintele imitative (germ. Schallwõrter, franţuzeşte mots expressifs, după
numirea dată de M. Grammont). Nu ne vor interesa decît incidental aşa-
numitele sunete reflexe (Steinthal-Paul) sau, mai bine-zis, interjecţiile primare
(Wundt), adică strigătele de durere, mirare, bucurie etc., precum: ah, o f ,
u f , aoleu, valeu! etc., care pot fi considerate ca un rest al interjecţiilor cu
mult mai variate ale omului primitiv. Omul modern, avînd la dispoziţie,
în limba sa, un număr nemăsurat mai mare de cuvinte şi fiind obişnuit să
se stăpînească, a redus numărul acestor interjecţii în mod considerabil. Să
ne fie îngăduit să facem, în treacăt, o singură constatare cu privire la ele.
Nu numai numărul lor a scăzut cu timpul, ci şi întrebuinţarea lor a devenit
mai precisă. Tendinţa de a stabili pentru fiecare cuvînt un înţeles propriu
şi, invers, de a avea pentru fiecare noţiune, pe cît este cu putinţă, o expresie
neechivocă, a făcut ca şi aceste interjecţiuni primare (odinioară foarte variate
şi întrebuinţate fără premeditare) să se supună unui sistem lexicografic, pre-
cizîndu-se şi cu privire la ele, ca la oricare alt cuvînt al limbii, o întrebuinţare
neechivocă. Astăzi, românul care depune o sarcină din spinare, va exclama,
ca semn de uşurare, uf! şi nu valeu!, cel ce simte o durere sau un regret,
ah! iar nu uf! De aceea, aceste interjecţii pot fi clasificate astăzi de lexico-
graf după aceleaşi norme, după care se stabilesc înţelesurile oricărui alt cuvînt
al limbii şi de aceea ele pot primi funcţiuni sintactice pe care nu le aveau
la început.
Graniţa între aceste interjecţii primare şi cuvintele imitative nu este
totdeauna uşor de stabilit, deoarece exclamaţia care involuntar ne vine pe
buze poate fi în acelaşi timp şi o imitare a unui sunet auzit. Astfel, cînd
un copil cade, exclamaţia părinţilor poate fi poc! sau buf! prin care se imită
sunetul produs de lovi'rea copilului.
Tot între interjecţiile primare trebuie socotite şi acele cuvinte prin care,
mai ales copiii, dau expresie sentimentelor lor de satisfacţie cînd altul a păţit
ceva, precum sînt sîc! bîc! bîz! etc. De cele mai multe ori ele sînt întovă-
răşite de un gest tradiţional : la sîc ! şi bîc ! se bate în pumni, la bîz ! se freacă
degetele arătătoare unul de altul etc.
Am relevat anume aceste interjecţii, pentru că uneori e iarăşi greu
de stabilit o graniţă între ele şi între adevăratele cuvinte imitative. Bună-
 •174 sextil puşcariu

oară bîz, e, precum vom vedea, şi cuvînt imitativ. Există o legătură între
unul şi altul? E oare acelaşi cuvînt întrebuinţat în altă funcţiune? Iată
întrebări la care, în stadiul actual al cercetărilor cu greu se va găsi un răspuns.
Tot astfel nu sînt imitative cuvintele cu care chemăm sau alungăm ani-
malele precum cuţu (pentru cîini), ciuş (pentru măgar, întocmai ca la neo-
greci), piri-piri (pentru găini), piţă-piţă (pentru capre) etc., decît doar cînd
le contrafacem strigătul (germ. „Lockrufe").
Vom elimina din cadrul preocupărilor noastre momentane şi cuvintele
din graiul copiilor (germ. „Lallwõrter", „kinderwõrter"). E ştiut că în fiecare
limbă se nasc cuvinte noi din gînguritul copiilor. Astăzi mai ştim că aceste
1
Dl. V. Bogrea îmi comunica că „cele mai multe din strigătele de acest soi sînt înseşi
numele animalelor respective la popoare vecine. Astfel: liba pentru chemarea gîştelor (Marian,
Ornitologia, I I , 375) e ung. liba, „gîscă".
tiugu-tiugu-tiugu pentru chematul găinilor (Şezătoarea, III, 90) e ung. tyúk „găină",
rom. dial, tiucă „găină" (ibid., V, 162)
uti-uti pentru chemarea raţelor e slav. uti „raţă" (rus, utka, ibidem),
cuţu-cuţu pentru chemarea cîinilor e de fapt vocativul unui cuţu „cine", cf. friul. cuzzo
„cănile", precum ţîbă, interjecţie pentru gonit cînii e ung. csiba, săs. tsiba „cîne ciobănesc".
ciuş-ciuş interjecţie pentru gonit măgarul (Arhiva d. Iaşi X X I I I , 292, cf. Şezătoarea X I I I ,
50: ciuş-ciuş, măgăruş, un joc de copii) e identic cu ciuciu, nume de măgar, cf. ital. dial, ciuccio
— ciuco „asino giovine", sîrb. õuse „junger Esel", megl. ciuş „în cîrcă" (Papahagi, Megleno-
Românii, I I , 68).
ţîgă-tigă-ţîgă, interjecţie pentru chemat caprele (rev. Ion Creangă, IX, 195) nu poate fi
despărţit de radicalul Zieg din germ. Ziege „capră", în ţîgîlie (cf. diminut. germ. Ziegeli = Zie-
glein) avem a face, probabil, ca amestecul lui ţăcălie „barbiche" : aluzie la barba ţapului (turc.
teké çaqualî „barbe de bouc", Meynard, I, 481), — acelaşi care stă la baza poreclelor binecuno-
scute pentru greci şi evrei: cajaon (grec. KUTGU „capră", cf. numele de familie Caţichi — KAXEXI
„căpriţă" şi hep-hep ! şi he-pe-pe ! (rev. Ion Creangă, V I I I , 273), cf. germ. hep „Lockruf fiir
Ziegen", Heppe „Bocksbart".
bigi-bigi-bigi interjecţie de chemat mînjii (jud. Dîmboviţa, com. de T. Pamfile), nu poate
fi separat de bigioc, bigioacă „mînz, minză" (ibid.), interpretat de Dicţ. Acad. ca bijoagă, bijog
„haridelle, rosse", ghijoagă, ghijog (Mold. Bucov.)
» Dl. N. Drăganu îmi comunică:
„Cuvîntul bociu, dat de Dic. Acad. după Pompiliu, întrebuinţat în Biharia, ca « inter-
jecţie cu care se cheamă viţeii » şi ca « numele oricărui viţel, pînă nu i se dă un nume propriu »,
în acest din urmă înţeles, cu diminutivul bociuf, este cuvîntul săsesc Botsch „viţel" (v. V. Lumtzer
şi I. Melich, Deutsche Ortsnamen und Lehnwórter des ungarischen Sprachschatzes, Innsbruck,
1900, p. 70), pătruns la Unguri subt forma bocs (ibid). Noi l-am luat part<ş de la saşi, bunăoară
prin părţile Năsăudului, unde l-am auzit întrebuinţat de români, parte prin intermediare ungu-
rească, bunăoară în Biharia.
Cuvîntul piran din următoarele versuri spuse de copii:

Merge, merge mătra-n tîrg,

Cumătră,
Să cumpere o gîscuţă
Cumătră,
Gîsca face ga-ga-ga,
Raţa face rigu-rigu,
Cocoş face cucurigu,
Curca face piran-piran [şi piram]
Cumătră.
se derivă din rus. piran „curcan".
d in perspectiva dicţionarului (iI) 175-

silabe (totdeauna simple, constînd dintr-o consonantă şi dintr-o vocală)

repetate, nu au, în mintea copilului, un înţeles, ci primesc un sens numai
prin interpretarea ce le-o dau cei din jurul lui. Cînd copilul spune ma ma,
face un simplu exerciţiu de a vorbi, începe să-şi exercite organele vorbirii
pentru funcţiunea lor viitoare. Numai prin faptul că mumă-sa doreşte a comu-
nica cu odrasla sa, prin faptul că de obicei ea e mai mult în jurul copilului
si deci aude mai întîi aceste silabe articulate, prin faptul că interpretează
şi gestul mîinilor ca o chemare, numai acestui concurs de accidente, fără
legătură între ele, se datoreşte rezultatul că din ma ma copilului se naşte cuvîn-
tul mamă, care apoi se clasează de sine în aceeaşi categorie cu frate şi soră,
vechi cuvinte ale limbii 1 . Deci aceste cuvinte nu sînt imitative la origine,
ci devin imitative prin împrumutare. Wundt le-a numit foarte nimerit vorbe
ale limbei-ecou (Echosprache ) între copii şi părinţi ; căci, la rîndul lor, copiii
învaţă de la părinţi a da un înţeles gînguritului lor de odinioară.
Tot în legătură cu limba copiilor stau diferitele interjecţii, precum bau-
bau, bîja, bibi etc. Ele sînt de obicei exclamaţii prin care căutăm să speriem
sau să avertizăm pe copii: prin baubau se sperie copiii, prin bîja îi facem
atenţi asupra focului etc.
Şi în cazurile acestea e greu a stabili uneori graniţa între cuvintele
din graiul copilăresc şi între cuvintele imitative. Astfel bau-bau poate să fie
la origine o onomatopee prin care se redă lătratul cîinelui.
î n sfîrşit, e bine să se facă distincţie între cuvintele onomatopoetice
care poartă timbrul creării imediate şi între cele ce nu mai au această înfă-
ţişare, devenind cuvinte ca oricare altele. Pentru noi, românii, cuvîntul
mamă — pentru ca să rămînem numai la materialul despre care a fost vorba
pînă aci — e un cuvînt moştenit din latineşte, întocmai ca frate şi soră. Vor-
bind despre astfel de vorbe, le putem atribui cel mult o origine onomatopeică.
Tot astfel verbul băuna, continuarea lui baubulare, anina a lui * anninnare,
fără să ne mai gîndim la bau-bau al cînelui sau la ninna-ninna (nani) cu
care se leagănă copiii. Atenţiunea noastră se va îndrepta în mod exclusiv
asupra onomatopeelor care au păstrat încă toate semnele caracteristice ale
creării imediate.
Fireşte că, în privinţa aceasta, e foarte greu a arăta ce e românesc şi
ce strein în limba noastră, căci la o mare parte a cuvintelor imitative găsim
corespondente şi aiurea. Astfel, cu babaua românească se aseamănă în mod
surprinzător ital. far bau bau, „a speria copiii", în Italia de nord babao, „a
speria copiii", în Genua babau, în Sicilia babbau, în Piemont baboya, în Ber-
gomo şi Friaul babá, în Provenţa babao, toate cu înţelesul de „gogoriţă", în
Lombardia bau „drac". Dar în acelaşi timp găsim şi la ruşi babă (cfr. la cehi
bobăk), la nemţi Wawwau, la neo-greci |rr|ánou>.aç c u acelaşi înţeles ca în
româneşte 2 . De unde l-au luat românii? Aparţine tezaurului de cuvinte
moştenite? L-au împrumutat de la popoarele împrejmuitoare? L-au format
ei, urmînd aceleaşi condiţii de creare imediată, ca celelalte limbi?

1
Cf. G. v. der Gabelenz, Die Sprachwissenschaft, p. 65 — 66.
2
Cf. Dicţionarul Academiei s. v., Meyer-Lübke, Rom. Wb., no. 999.
•176 sextil puşcariu

în stadiul actual al ştiinţei este imposibil a da un răspuns pozitiv

tuturor acestor întrebări şi mi se pare greşit a aplica cuvintelor care au carac-
terul creării imediate aceleaşi criterii pe care etimologul le întrebuinţează
la celelalte cuvinte ale limbii. A cerceta dacă ah! ori baubau e de origine
latină sau străină îmi pare o muncă zadarnică. Oricine observă răspîndirea
acestor cuvinte, va constata că zonele lor de extensiune nu se acoperă cu
graniţele etnice şi cele de înrudire de limbă. De aceea în Dicţionarul Academiei,
de cîte ori am putut găsi forme apropiate la alte popoare, le-am indicat, fără
să încerc a stabili filiaţiunea exactă, cf. bîlbîi, bufni, buhă, hăpăi etc.
Nu trebuie să uităm mai ales un lucru. Condiţiile care au creat astfel
de cuvinte la strămoşii noştri există mai departe, încît ele pot fi create din
nou de noi. Astfel, din gînguritul copiilor s-a născut combinaţia ba-ba, pe
care romanii au interpretat-o ca „tată" (cf. Meyer-Lübke, Rom. Wb. supt
* Babbus) şi tot astfel — desigur independent — turcii. Slavii au dat ace-
luiaşi cuvînt copilăresc înţelesul de „bunică, moaşă, femeie bătrînă". Cuvîn-
tul latin s-a pierdut la noi, am primit însă, prin împrumut, de la turci, pe baba
(în Baba Novac, babaie, babacă, babalîc) şi de la slavi pe babă „femeie bătrînă".
Alături de aceste sensuri, cuvîntul babă are la noi, în unele regiuni, înţelesul
de „mamă", iar în altele întîlnim o formă babu „frate mai mare, nene". Aceste
înţelesuri cu greu pot fi explicate din cel de „femeie bătrînă" (slav) sau de
„tată" (turcesc), ci probabil avem de-a face cu vorbe noi, născute din gîngu-
ritul copiilor, pe teren românesc.
3. Cît priveşte cuvintele imitative propriu-zise, sîntem nevoiţi să
restringem cîmpul cercetărilor noastre şi cu privire la ele, considerînd numai
pe cele ce redau prin sunete o impresie acustică. Cele care redau
prin sunete o impresie vizuală sînt cu mult mai greu de explicat
şi mărturisesc că dacă le eliminez deocamdată, o fac pentru că am un oare-
care scepticism, nu faţă de existenţa lor, care nu se poate tăgădui, ci faţă
de roadele ce le-ar putea da studiul lor.
De multe ori aceste onomatopee, care simbolizează prin sunete o miş-
care, se nasc din cele care imită un sunet. Astfel dacă a bîjbîi se întrebuin-
ţează astăzi mai ales cu înţelesul de „a umbla repede încoace şi încolo, mulţi
deodată", e sigur că acest înţeles este secundar, iar cel original este „a face
bljbîj" ; mulţimea a produs mai întîi impresie prin sunetul nelămurit produs
de mişcarea ei şi numai în al doilea rînd prin mişcarea însăşi.
Un exemplu instructiv cum o impresie acustică se poate preface într-o
impresie vizuală ni-1 dă cuvîntul a gîlgîi. Acesta însemna „a face gîl-gîl"
şi se întrebuinţa despre sunetul produs de lichide cînd curg în cantitate mare
printr-o deschizătură mică, cu deòsebire despre sîngele care ţîşneşte în zvîc-
nituri dintr-o arteră deschisă, despre valurile unui izvor abundent, despre
băuturile vărsate repede pe gît etc. Forma în care se prezintă ochiului valurile
de sînge ce gîlgîie dintr-o rană sau valurile apei ce gîlgîie din izvor, fiind
asemănătoare cu a fumului ce iese dintr-o locomotivă, s-a putut spune, prin
analogie, şi: fumul gîlgîie din ogeag, fără ca acest fum să producă cel mai
mic sunet.
 perspectiva dicţionarului (i) 177

4. Dar nici cu aceste onomatopee, care simbolizează prin sunete o

mişcare, nu s-a sfîrşit şirul cuvintelor create imediat într-o limbă. Există
mai ales o clasă de cuvinte care au toate caracteristicele vorbelor plăs-
muite în mod simbolic şi care de obicei nu au un sens precis,"
ci exprimă în mod vag toate obiectele care se prezintă ochilor sub o anumită
f o r m ă . Astfel e în limba română tipul reprezentat prin cuvîntul folomoc,
cu înţelesul vag de „ceva cu formă rotundă şi moale la pipăit", care în Dic-
ţionarul Academiei este definit în modul următor: „formaţiune spontană
cu înţelesul vag de « gomoloz, mototol, ghemuit », în special, materii moi
( l î n ă , cîrpe etc.) strînse mototol, formînd ca un ghem". Acest cuvînt are o
mulţime de variante: fălmătuc „făcut ghem", folmotoc „lucru strîns ca un
ghem", fofoloc, fofolog, folfotoc, foştomoc „şomoiag, sucitură de paie", foş-
motoc „mototol", foşmotoacă „ghem", floştomoc, cf. şi homîltoc, şomoltoc etc.
E posibil ca la baza acestor forme să stea tulpina vreunui cuvînt obiş-
nuit al limbei, precum în ghemotoc avem pe ghem, în mototol (mototol, motocel)
pe slavul mot „jurubiţă" (Tiktin, Dicţ. rom. germ.).
Aceste cuvinte expresive, care nu imită sunete auzite, ci simbolizează
mişcări şi forme, se nasc, pe cît se pare, după anumite legi, din combinaţii
de sunete care se găsesc în cuvintele existente ale limbii, şi care au un sens
apropiat. Astfel, Bucovina, pentru a exprima ninsoarea lină, cu fulgi
mari şi deşi, pe care o admirăm cu deosebire în întîile zile de iarnă, se între-
buinţează verbul a fufulă. Acesta este designr un cuvînt onomatopoetic,
născut din reduplicarea grupei de sunete fu-. Nu este oare cu putinţă ca
acest fu- să fie extras din însuşi cuvîntul fulg? Fără să cutez a afirma acest
lucru, totuşi am impresia că o cercetare amănunţită în direcţia aceasta ar
scoate la iveală şi alte cazuri analoage.
5. Trecînd acum la cuvintele imitative propriu-zise, vom începe cu
cîteva observaţii de ordin f o n e t i c .
E aproape de prisos a spune că organele noastre vocale n u s î n t î n
s t a r e a r e p r o d u c e e x a c t decît foarte puţine sunete din natură.
De aceea şi cuvintele imitative nu vor fi o reproducere fidelă a acestora, ci
vor prezenta o asemănare numai relativă cu ele, uneori mai mare, alteori
mai mică. De cele mai multe ori ne mulţumim să reproducem din complexul
de sunete ce-1 auzim numai nota dominantă, pe care o exprimăm de obicei
prin consonante.
Partea subiectivă în aceste reproduceri consistă, mai mult decît în felul
cum redăm sunetele auzite în jurul nostru prin sunetele organului nostru
vocal, în felul cum le percepem cu organul nostru auditiv. Ştim că în privinţa
aceasta există adesea deosebiri foarte mari la diferite popoare. Spre a nu cita
decît un caz tipic, relevat adesea, pentru noi cocoşul c î n t ă cucurigu,
pentru germani el f a c e kikeriki ! Dar deoarece în privinţa aceasta conven-
ţionalismul joacă un rol important, putem trece uşor peste aceste deosebiri:
odată ce te-ai obicinuit să auzi în cîntecul cocoşului cucurigu, îţi pare că în-
tr-adevăr el cîntă aşa.
Mai importantă e constatarea că s c r i s o a r e a obicinuită dispune
de mijloace cît se poate de imperfecte spre a reproduce sunetele pe care le
178 sextil puşcariu

putem imita. Noi, care cunoaştem onomatopeele din limba vorbită, le vom
ceti, în scrierile româneşti, de cele mai multe ori, bine, dar un strein va da
greş în cele mai multe cazuri. Astfel, de cîte ori nu găsim în cărţi exclamaţia
htm!, pe care dacă am ceti-o aşa cum e scrisă, ar ieşi cu totul altceva decît
ceea ce a intenţionat scriitorul, adecă un m pronunţat cu coardele vocale
deschise în poziţia lui h. Sau să luăm următorul exemplu din Delavrancea
(Paraziţii, 164): „Strîngi tu, băiete, strîngi [banii], şi într-o z i — f i u t , fiut,
p-aci le e drumu : , şi ia-i de unde nu-s !" O exclamaţie care să constea din sune-
tele f-i-u-t nu există în limba română şi ceea ce a voit să redea Delavrancea
prin ele nu e altceva decît o simplă fluierătură scurtă, prin care românul
obicinuieşte să exprime dispariţia grabnică a cuiva (însoţind-o de obicei cu
un gest făcut cu palma în vînt).
Sau să luăm bunăoară exclamaţia bîr (br, brrr). Ceea ce în literatura
noastră apare astfel s c r i s , se reduce la diferite interjecţii din limba vorbită,
care nu se deosebesc numai după înţelesul lor, ci şi după felul lor de a fi pro-
nunţate. Şi anume (după Dicţionarul Academiei):

1. 1. Exclamaţie reflexă (interjecţie) primară, a omului

cînd simte dezgust sau greaţă (de o mineare) : „Borşul mi-a înăcrit
stomacul, mămăliga mi s-a prins în gît şi curechiul cel cu raţă...
(oţerindu-se) brrrrr ! de-aş avea un pic de colonie, să-mi mai
dreg mirosul !" (Alecsandri, Teatru, 1007).
2. Exclamaţie reflexă (interjecţie primară) a celui cuprins
de frig: „Brrr..., da frig îi !... da frig îi... Brrrr..., parcă-mi curg
sloiuri de gheaţă pe spinare" (Alecsandri, Teatru, 1006); „Br !
că frig e !" (Pamfile, Jocuri, II, glosar). [Variante: „Bruch ! mi-i
frig !" (Eminescu, Nuvele, 43). „Frig îi... brrt !... par'că-i o gheţă-
rie !" (Alecsandri, Teatru, 645.]
•

î n amîndouă aceste cazuri, toate formele citate (br — cu unu sau mai
mulţi r —, bîr, bruh) sînt o încercare neizbutită de a reda un sunet, pentru care
nu avem o literă în alfabetul nostru : un r lung şi fonic, bilabial. Nu avem deci
a face cu o c o m b i n a ţ i e d e s u n e t e , precum ar rezulta din imaginea
s c r i s ă a cuvîntului, ci cu un s i n g u r sunet care se naşte prin vibrarea
buzelor noastre, cu care articulăm un fel de r. Iată ce cetim la Jespersen
(Lehrbuch der Phonetik, Leipzig u. Berlin, 1904, p. 15) despre acest sunet:
„Die Lipen kõnnen zum « Schnürren », Zittern oder Vibrieren (englisch trill)
gebracht werden, indem man sie straff zieht und einander năhert, worauf ein
starker Atmungsstrom sie einen Augenblick auseinander und auswârts treibt,
bis die Elastizitãt der Lippen den Druck der Luft überwindet und diese ein
wenig zurücktreibt ; dieselbe Bewegung hin und her wird rhytmisch mehr
oder weniger male wiederholt... Als Interjektion kommt [dieser Laut] nicht
selten als Ausdruck desjeningen Unbehagens vor, das sowohl durch Wârme
(in der Regel in scwăcherer Form), als durch Kălte (in krăftigerer Form)
hervorgerufen wird, und es kann auch als Zeichen das Abscheues und der
din perspectiva dicţionarului (iI) 209-

Verachtung benutzt werden ; in diesen Fallen ist der Laut stimmlos 1 . Die
grõsste Rolle spielt der Laut jedoch, bei uns wenigstens, als Ruf an die Pierde,
um diesen Halt zu gebieten." Şi la noi există exclamaţia aceasta — î n s ă
afonică întrebuinţată de vizitii spre a-şi îndemna caii şi am găsit-o şi la
i s t r o r o m â n i (sub forma — scrisă — prrughi).
II. Pe lîngă exclamările acestea există o interjecţie, care
constă într-adevăr din combinaţia sunetelor b şi r (acesta lung),
spre a imita sunetul tobei (de obicei drrr): „Face iute o darabană...
şi începe a o bate ca de război: brr... brr..." (Creangă, Poveşti, 310).
III. î n sfîrşit avem şi combinaţia bîr în strigătul ciobanului
român cu care cheamă, îndeamnă, mînă sau alungă oile: „Bîr, oiţă,
bîr ! [Variante: bîr rea ! bîrcobîr ! cfr. tir, hîr].
Probabil, la început, şi această exclamaţie a fost un r bilabial, ca şi
interjecţia cu care se îndeamnă caii, despre care a fost vorba mai sus, şi numai
mai tîrziu, după ce a devenit un cuvînt uzual în limbă, a primit forma de
âstszi
6. Putem observa anume o tendinţă în limba română de a înlocui sune-
tele şi combinaţiile de sunete neobicinuite, chiar cînd românul le poate exprima,
prin altele, care sînt uzuale. Astfel, bunăoară, combinaţia bz (cu 2 lung) o
poate pronunţa uşor orice român, şi, de fapt, cînd voim să imităm sunetul
produs de albina zburătoare, spunem: auzi-o cum face bzz ! îndată ce însă
nu mai imităm sunetul produs de albină în mod interjecţional ca „tulpină
pură", ci vrem să formăm un cuvînt supus flexiunii, nu vom mai spune:
„albina bzzîe, bzzîit de albine, ci: „albina bîzîie, bîzîit de albine". Ce s-a întîm-
plat? Acelaşi fenomen, care din pronumele conjuncte mi ţ(i), cînd nu se
puteau lega enclitic sau proclitic de vocala cuvîntului precedent sau urmă-
tor, a făcut pe îmi, îţi: din el mi dă, deşi propoziţia aceasta o poate exprima
orice român — şi incidental şi exprimă — sau din acel mpărat s-a născut el
îm(i) dă, acel împărat. 2
Acest ă, care în majoritatea onomatopeelor româneşti apare în grupele
de consonante prin care se imită sunetele din natură nu este deci propriu-zis
ceea ce gramaticii indici numeau s v a r a b h a c t i , ci este sunetul prin
care românul înlocuieşte sonicitatea unei consonante. Cînd c o p i i i în şcolile
noastre elementare învaţă consonantele şi trebuie să le rostească singure,
deci să formeze cu ele silabe, ei le pronunţă bî, cî, dî.fî etc. Tot astfel, împru-
mutînd de la slavi cuvinte ca drz, mrşav, noi am înlocuit pe r silabic, prin îr
(dîrz, mîrşav ), pe care eram obişnuiţi să-1 rostim şi care, ca impresie acustică,
este foarte apropiat de r. 3
j-a. n u i e iuuii-. T, . .....
2
Cf. în urmà Fr. Schürr, în Mitteilungen des rumãnischen Instituts, an der Universitar
Wien, p. 55.
3
Un german care învăţa româneşte şi de mult timp îşi dădea cea mai mare osteneala -
în zadar - de a pronunţa pe î, veni într-o zi fericit la mine. „Ascultă", îmi zise, şi p r o n u n ţ a
Cmpulung, în loc de Cîmpulung. într-adevăr, din punct de vedere a c u s t i c - nu şi U z i o -
l o g i c - pronunţarea aceasta, fără vocală între c şi mp era cea mai apropiată pe care a p u t u t - o

i 4 — Cercetări şi studii — c. 339

•180 sextil puşcariu

De aceea tot acest î este în mod firesc sunetul pe care îl alegem cînd la
o onomatopee constătătoare dintr-un singur sunet repetat — nu lung — voim
să producem impresia unei silabe nouă. Astfel, sunetul produs de gîscan ne
face impresia unui s repetat („Aude sss !... sss !... sss ! un zgomot cum face
gîsca cînd e cloşcă". Şezătoarea, V, 132) şi aceeaşi impresie ne-o face sunetul
produs de lăcuste sau de nisipul ce cade pe o sticlă. De aceea verbul corespun-
zător va fi a sîsîi: „Sîsîie gîscanii cînd trece trăsura" (Brătescu-Voineşti,
în lumea dreptăţii, 87). „Lăcustele... prin iarbă s î s î i n d pe întrecute"
(M. Florian, Sărnănătorul, II, 107). „Pe geamuri sîsîie o ploaie de nisip" (G. Vîl-
san, Conv. lit., X L I I , 145). De asemenea, un / repetat ne apare în onomato-
peea aţîţîi: „îi ţîţîie inima de frică (Şezătoarea, IV, 190). „Băbăreasa... îşi
strînge buzele şi scoate un fel de ţîţîit" (ib., IV, 34. 1 )
Uneori însă în sunetele pe care le imităm distingem de la început şi
vocale. Astfel zbierătul oii constă, pentru cele mai multe popoare, din sunetele
b e: grec. Bñ, germ. bah, slav. bekati etc. Latinii îl redau prin bee. Prinredubla-
rea vocalei ei voiau să exprime desigur că acest be e polisilabic, precum şi
în româneşte îl găsim scris de obicei beee, behehe, beaheahea. Transcrise foneti-
ceşte, interjecţiile acestea sînt be'ele sau bele'e. Avem dar a face cu un b urmat
de un e deschis, lung şi tremurat. Spre a reda tremuratul, care face impresia
unor silabe repetate, noi întrerupem rostirea lui, fie închizînd coardele (deci
întrebuinţînd spiritul lin, cf. Jespersen, op. cit., § 76 ş.u.) sau deschizîndu-le
mai tare (deci întrebuinţînd „spiritul aspru", cf. id., ib., § ş.u. 2
7. între exemplele pe care le-am citat pentru exclamaţia omului cuprins
de frig, pe lîngă forma b(î)r, am mai dat varianta gruh, care vrea să redea
acelaşi r bilabial (cu mai puţine oscilaţiuni şi cu buzele ascuţite înainte), şi
varianta brt !
Aceasta din urmă merită o atenţie deosebită, căci adăogarea unui t la
aceste tulpini onomatopoetice este un fenomen pe care îl întîlnim adesea şi
care nu poate fi neînsemnător.
Cînd sîntem în teatru şi în mijlocul reprezentării se produce un zgomot
turburător, putem auzi un pss ! general şi prelung. Cînd însă nu se iscă o astfel
de turburare a reprezentaţiei, ci îndărătul nostru şoptesc doi inşi, atunci ne
întoarcem indignaţi cu un pst ! scurt dar apăsat. Tot cu această exclamare
atragem atenţiunea unuia care merge, pe stradă, înaintea noastră.
Deosebirea între pss şi pst este deci lungimea duratei lor, motivată per-
fect şi din punct de vedere fonetic: după p urmează o consonantă continuă
pe care pot s-o ţin cît timp voiesc: pssss... Dacă doresc ca exclamaţia mea să
fie scurtă, n-aş avea decît să pronunţ un s scurt: ps. Impresia acustică în cazul

-ajunge. Desigur că, invers, dacă am împrumuta noi, din vreo limbă străină, un cuvînt cmpu l-am
pronunţa cîmpu, precum foarte mulţi români îşi închipuie că au „accent" franţuzesc sau nemţesc
cînd redau prin ă vocalele reduse şi murmurate ale acestor limbi, pronunţînd lă per (le père) sau
raităn (reiten) etc.
1
î n regiunile în care t se pronunţă muiat, în loc de î apare, i : „Nu grămujdeau nici ţiţ"
(Reteganul, Pov. ardelen., I, 4 2 - 2 3 ) . „Dacă în vreun stup ţifie matca..." (iMarian, Insectele, 162).
2
l n sfîrşit avem şi formele meee şi mehehe, care prin m. încearcă să redea timbrul nazal
•al zbierătului oii.
din perspectiva dicţionarului (i) 181

acesta e într-adevăr scurtă, dar îi lipseşte sfîrşitul net şi tranşant. De aceea,

în loc să întrerup sunetul s prin depărtarea limbei de alveolă, deschizînd
strîmtoarea necesară pentru articularea sunetului s, îl întrerup în mod cu mult
mai eficace, dacă închid mai întîi această strîmtoare cu totul, ridicînd limba
şi lipind-o de alveolă. Astfel după s se naşte dentala homorgană, de durată
momentană: t. De fapt, pst e mai scurt — sau cel puţin face impresia acustică
de a fi mai scurt — decît ps, cu un s oricît de puţin ţinut.
Dacă examinăm exemplele cele două din Alecsandri, citate mai sus, ve-
dem că prin brr poetul a vrut să exprime senzaţia continuă de frig, iar prin
brt o senzaţie de frig mai scurtă „un singur fior de frig ce-1 trece pe cineva",
precum defineşte Dicţionarul Academiei.
Asemenea exemple se găsesc multe în limba română. Chiar şi fiut, citat
din Delavrancea, însemnează o fluierătură s c u r t ă (limba, alipindu-se
repede de dosul dinţilor, întrerupe brusc ieşirea aerului printre buze) şi explică
pentru ce, mai ales în derivate, apare la aceste onomatopee un t neexplicabil
dealtfel : buf— buf tui, fost („imită un sunet asemănător cu foşnetul de frunze")
(Pasculescu, Lit. pop., glosar), şft (Gorovei, Cimilituri, 162). Tot astfel francezul
chut cred că este un s (pronunţat cu buzele rotunjite tare, ceea ce explică
pe ü) cu adaosul acestui f , prin care se curmă în mod brusc interjecţia ; cred
că şi exclamaţia franceză zut ! are un astfel de t. Este posibil ca şi aht (sub-
stantiv), alături de ah, care se găseşte în toate limbile balcanice, să cuprindă
de asemenea un astfel de t şi tot asa să se explice t in ofta, alături de exclamaţia

Cînd consonanta precedentă e palatală, în loc de t apare sunetul t ,

transcris ti sau chi: bîşti (bîşchi) — de unde verbul a bişti, fliş şi flişchi — de
unde verbul a flişchii, hîrş şi hîrşti, de unde verbul a hîrşti, hîi şi hîiti (hîichi)
ţîş (de unde ţîşnesc) aţîşti, ţuşti etc. Tot astfel am explicat în Dicţionarul Aca-
demiei pe hait(i) ! alături de hai! ca „exclamaţie de regret prin care se
arată dispariţia repede a ceva". 1
8. Tulpinele onomatopoetice apar adesea rotacizate.
0 seamă de onomatopee imită un zgomot din jurul nostru, care se
naşte printr-o m i ş c a r e r e p e d e . Dintre toate sunetele produse de orga-
nul nostru vocal, acela care se caracterizează tocmai prin oscilaţiunea ritmică
1
Desigur că consonanta care curmă în mod brusc o interjecţie nu trebuie să fie t, ci poate
fi oricare altă consonantă cluzivă. La turci, bunăoară, care pronunţă pe h faringal, lui aht al
nostru îi corespunde un ahk, cu cluziune în partea dinapoi a gurii.
Este probabil că şi în limba română să existe şi alte sunete de acestea, care se adaogă
cu o anumită funcţiune fonetică, la sfîrşitul unei tulpine onomatopoetice. Astfel după r se pare
uneori că se poate ivi un p, ca în horp (alături de hor), care, în Glosarul la Operele lui Creangă
e explicat ca zgomotul ce-1 faci cînd sorbi dintr-odată şi repede — sau un c, ca în ghiorc, care
imită sunetul produs cînd apa înghite un corp ce cade sau se aruncă în ea (Dicţ. Acad,.).
Nu tot astfel trebuie însă să judecăm pe cîrc - alături de cîr - căci forma cu c este re-
construită din verbul circii, derivat din cîr- prin sufixul -căi, sau pe bîrn- (alături de bir-), care
e refăcut din bîrnăi, derivat prin sufixul -năi din bir-.
La foarte multe interjecţii, care imită mai ales o mişcare sau o cădere repede, se adaogă,
după vocală însă, un element final c, care poate are acelaşi rost ca elementul fonetic e în onoma-
topeele ce imită sunete, d. ex. bîldîbîc, bîltîc, bîzdîc, berbeleac, bustubuc, hîltîc, huştiuluc, popic,
;'ontic (cf. ung. sănia „şchiop") tîlbîc, ţopîc etc.
 •182 sextil puşcariu

a unei părţi a organelor noastre de articulare este r. E deci firesc ca o parte

însemnată a tulpinelor imitative să fie formate cu ajutorul acestei consonante.
Dar ea apare adesea ca un plus chiar şi în tulpine care, la origine, nu conţi-
neau un r. Ca să rămînem la materialul cunoscut din cele precedente, putem
cità exemplul lui bz, tulpină prin care se imită, precum am spus, zgomotul
produs de zborul albinelor. Alături de această tulpină, de la care derivă verbul
a bîzîi, întîlnim o tulpină brz, în bîrzăun, brzoiu (alături de bîrzoi) etc.
Cum s-a născut această variantă rotacizată? Zgomotul produs de zbo-
rul albinei face asupra urechii noastre impresia unui ton continuu şi muzical.
La bîrzăun, nu numai că tonul acesta este mai profund, dar el nu e atît de
continuu. Astfel, pe lîngă bz se adaugă plusul acela al unui r, care voieşte
să redea tocmai nota intermitentă în sunetul produs de zborul acestei insecte.
Astfel de variante rotacizate nu sînt rare în limba română, de ex. dudui
— durdui, fîţîi—fîrţîi, fişcă—frişcă, gîgîi — gîrgîi etc.; ele se întîlnesc şi în
alte limbi, de ex. germ. pusten—prusten, ziepen — zierpen1, ital. bulicare—.
brulicare (Meyer-Lübke, Etym. Wb., 1388) buf(f)are—brufolo (ib. 1021),
franc, dorloter (ib. 2713) etc.
9. Zborul bîrzăunelui însă poate produce şi altă impresie asupra urechii
noastre, pe care, cercînd s-o imităm, credem c-o nimerim mai bine dînd vocii
noastre un timbru n a z a l (precum bunăoară imitatorii de instrumente
muzicale dau acest timbru vocii lor, cînd imită sunetul violoncelului sau al
unor trîmbiţe). într-adevăr, nazalizarea tulpinei onomatopoetice este un
fenomen destul de des în limba noastră: alături de bîrdăun, care arată aceeaşi
tulpină imitativă ca franc, bourdon, ital. bordoye, span. bor don etc., avem noi
forma bondar. Tot astfel alături de ţţ (şoarecele ţîţîie) avem ţînţ- în ţintar,
alături de bţ, care a dat naştere lui bîţan (un fel deţîtîţar), avem bn'ţ în varianta
bînţan şi chiar alături de bîz-îi, bîrz-ăun, avem bonz-ălău (cfr. bîzălău) etc. Nu
ştiu dacă şi clămpănitul berzii (alături de a clăpăni) trebuie socotit între aceste
exemple. 2
10. î n sfîrşit, reduplicarea, unul din semnele caracteristice ale onoma-
topeelor, se explică chiar prin faptul că interjecţiile onomatopoetice le între-
buinţăm de obicei repetate: „Hagiul... ia binişor o măslină, o aduce la gură
ş-o strecoară printre gingii, Fol, fol, fol, o mestecă" (Delavrancea). „Fîs, fîs,
prin paiş, paci, paci, prin copaci ( = coasa; Gorovei, Cimilituri, 114). Dacă.
deci, în loc de aceste interjecţiuni voim să punem verbul-predicat, putem să-1
derivăm sau direct din interjecţia simplă: fîs:fîsîi, sau din interjectia repetată:
fol: folfăi.
Din exemplul acesta din urmă vedem că reduplicarea în limba română
nu e completă, ci se reduce la repetarea consonantei initiale. Tot astfel e
format :

, \ ° , s k " Hfuschild, Naturlaute der Tiere in Schrijtsprache und Mundart (în Zeitschrift
i Z r Z l f % V Í0»ChUnÈ XI1
' 1910' P- 33>' citează varlanta
büllen-brüllen „a mugi, a urla",
precum şigellen-grellen, adăogînd „sunetul are un oarecare rol modificator în aceste onomatopee".
auSchlld
,, ' °P- cit., 17 vorbeşte de varianta nazalizată a strigătului pisicei: m aunen,
•aiaturi de mauen in limba germană.
 213-
din perspectiva dicţionarului (iI)

bîlbîi din bîl-b[îl]

bîjbîi „ bîj-b[îj]
bombăni „ bom-b\om\
dîrdîi „ dîr-d[îr]
fuja „fÎI-m
foşfăi „ foş-f[oş]
gîlgîi „ gîl-g[î'l]
mormăi „ mor-m\or\ etc.
Modul acesta de reduplicare se repetă atît de des în limba română,
încît avem şi cazuri ca hărtăp-ăni, derivat din harta-p[arta] şi chiar guzg-an
alături de guzan, format din guz (ung. güzii), după felul onomatopeelor (cf.
chiţcan din chifcăi).
El nu este însă specific limbii noastre, ci îl întîlnim şi în alte limbi. Astfel
lui gîlgîi al nostru îi corespunde o tulpină onomatopoetică gig şi în limbile
slave (cf. slov. gig „înghiţătură", glgat' „a murmura" etc. Berneker, Slav.
Wb., p. 310), lui bombăni un latinesc bombs-us (grec. pôufSocp), lui bîlbîi un lat.
balb-us, cf. şi baub-or, bulb-ns 1 etc.
î n afară de acest fel de reduplicare necompletă, există însă, ca în alte
limbi, şi repetarea completă a tulpinei, ca în bubui, care imită descărcăturile
electrice din atmosferă, pe care le imităm prin repeţirea silabei bu-bu, întocmai
precum din tu-tu (sunetul trîmbiţei) noi avem tutui, iar germanii tuten.
Reduplicările complete sînt mai ales caracteristice pentru cuvintele din
graiul copilăresc: mamă, tată, nene, lele, ţaţă etc., iar repeţirea unei silabe
pentru cuvintele care imită o mişcare ritmică, precum: bănănăi, bălălăi, mai
rar pentru un strigăt prelungit, precum chelălăi etc. 2
1
Poate şi bulbuc al nostru să reprezinte o tulpină reduplicată a cărei formă simplă o
regăsim în lat. BULLA, precum reduplicarea se găseşte şi în sardul (logudorez) burbudda „băşică",
(campidanez) buntbulla 'băşică', span. borbollar 'a gîlgîi', borbolla 'băşică', ital. borbugliare 'a bîl-
bîi', franc, barbouiller etc. (cf. Meyer-Lübke, Etym. Wb., no. 1385—1386).
2
Desigur că variantele onomatopeelor se pot produce şi prin alte mijloace fonetice, pre-
cum ar fi substituirea consonantelor de acelaşi gen întreolaltă. Astfel în bleaşcă-fleaşcă-pleaşcă
sau fleosc-pliosc, labiala de la începutul cuvîntului se schimbă, fără să putem preciza de ce.
Tot astfel nu pot fi întîmplătoare nici variantele ce se nasc prin schimbul între consonantele
afone şi fonice. Alături de tulpina cîr- avem tulpina înrudită gîr-, alături de chiorii pe ghiorăi,
alături de foş-căi pe foi-găi, alături de hîrşîi (hîrşcăi, hîrşîi) pe hîrjîi etc. Care sînt condiţiile ce
determină alegerea acestor variante? Deocamdată nu putem răspunde. Şi în scara vocalică aflăm
variante care au un rost simbolic. G. v. der Gabelenz, Die SprachwissenschafU citează cazuri
interesante de simbolizare prin vocale, între altele (p. 223, şi 279) un exemplu din limba b a t t a ,
care pentru cuvîntul 'a se tîrî' are trei forme: djurar ca termen general, djirir cînd e vorba de
fiinţe mici şi djurur, de animale mari şi înspăimîntătoare. Tot astfel observăm uneori variante
cu i pentru sunete sau obiecte ascuţite, cu o pentru sunete înăbuşite şi obiecte rotunde, cu u
pentru sunete profunde şi obiecte mătăhăloase (cf. pic şi poc în româneşte şi variantele Knack-
Knick-Knoche ; tapp-tipp-topp, Zapfen-Ziepfel-Zopf în germană, citate de Hilmer, op. cit., p. 168
ş.u.). Dar adesea exemplele nu se potrivesc cu această regulă (cf. la Hilmer tulpina top, p. 193,
care exprimă „Vîrful" unor obiecte) şi prin ea nu se explică schimbul vocalei în onomatopee cu
tilinc-talanc sau germ. tick-tack, bing-bang. — Dacă asemănăm cuvintele imitative în diferite
limbi vedem că Ia strigătele unor animale diferă mai mult sau mai puţin sunetele prin care sînt
reproduse, dar rămîne pretutindeni, ca notă caracteristică, numărul silabelor şi ritmul lor. Astfel
e strigătul cocoşului cu-cu-ri-gu, dar şi cît-cî-ri-ga, germanul hi-ke-ri-ki ; în strigătul prepeliţei
noi auzim pit-pa-lac, germanul pik-de-rik, ungurul pit-pal-lot ; în unele părţi ale Bucovinei se
 •184 sextil puşcariu

11. Dacă ne îndreptăm privirile spre schimbările fonologice pe care le

suferă onomatopeele, observăm, ca şi la celelalte cuvinte ale limbii, aceleaşi
două principii conducătoare: principiul clarităţii, care caută să menţină neal-
terată forma expresivă, şi al economiei de puteri, care modifică combinaţiile
de sunete spre a înlesni pronunţarea lor cu cel mai mic efort posibil.
Atît că, la onomatopee, în măsură mai mare decît la cuvintele vechi ale
limbei, e mai puternică tendinţa de a nu modifica o formă recunoscută odată
ca expresivă. Cît timp onomatopeele s e s i m t ca vorbe imitative, cît timp
există deci conştiinţa că onomatopeea redă prin imitaţie nişte sunete din jurul
nostru, atîta timp asociaţia între sunetul imitat şi între onomatopee opreşte
o dezvoltare a cuvîntului după legile fonologiei, întrucît această evoluţiune ar
schimba în mod vădit asemănarea între sunetul din natură şi cel redat prin
limbă. Gabelenz (op. cit., 208) arată că cuvintele germane Kikeriki, Kuckuck,
piepen au rezistat transformărilor cunoscute subt numirea de „hochdeutsche
Lautverschiebung". Meyer-Lübke (Etym. Wb., no. 1171) citează cuvinte
onomatopoetice care în dialectele italiene păstrează grupul consoanantic bl —
nealterat în bi — la începutul cuvintelor, iar Berneker (Slav. Wb., p. 290 şi
84) citînd pe cehul gagati — cu g păstrat —, alături de rusescul gagatj, sîr-
bescul, sloveanul gagati etc. adaugă „g indică onomatopeea", iar după ce
arată corespondentele regulate ale vechiului brenkati (brencati), păstrate în
limbile slave moderne care au pierdut nazalizarea, citează şi fomre cu n,
care s-au reintrodus spre a corecta sunetul („zur Lautberichtigund wieder
eingeführter Nasal"). Tot astfel cetim în Dicţionarul Academiei despre bălai,
întrebuinţat în Ardeal despre oaie: cuvînt onomatopoetic, care e de com-
parat pe de o parte cu lat. balare, belare, pe de altă parte, cu slavul blêjati
(rus. blejati, rut. blejaty, blijaty, bulg. blêja, sîrb. blejati; cfr. şi germ. blõken,
cu formele vechi şi dialectele bloejen, bien etc.) Alăturînd cuvîntul românesc
de cel latin, am adăugat: „este posibil ca în astfel de cuvinte, care reproduc
un sunet, regula fonetică a trecerii lui l intervocalic în r să nu fi fost valabilă ;
şi sufixul -ăi denotă natura onomatopoetică a cuvîntului". Străbunii noştri
romani ziceau deci despre oaie balat sau belat, voind să imite prin combinaţia
b-l sunetele ce le auzeau la acest animal. Aşa vor fi continuat a spune cîteva
veacuri după ce se aşezaseră în părţile noastre. Cînd l începuse să treacă,
intre vocale, în r, fiind încă vie conştiinţa că această combinaţie de sunete b l
este imitativă, din balare (s. belare) nu s-a putut naşte bără (s. bera), căci gru-
pul b-r nu se mai potrivea cu behăitul oilor.
De aceea nu este nici o piedică de a aduce în legătură pe tont al nostru —
deşi o s-a păstrat înaintea nazalei — cu cuvintele romanice citate de Meyer-
Lübke (Rom. Wb., no. 8988) sau de a deriva, precum am amintit mai sus,
pe francezul petit din onomatopeea pit-, fără să fie nevoie să reconstruim un
tip *pitt-.

:ice că prepeliţa strigă: prind păduchi ! Cucul are un strigăt bisilab: cu-cu, pe pind pupăza de
:rei silabe: pu-pu-pu (Cf. Gabelenz, op. cit., 255; S. Şutu Strigătele animalelor). Tot astfel rima e
lesigur un factor important al onomatopeei. Forme ca fîţa-mîţa, hurduc-burduc, tercea-percea,
reanca-fleanca, hodoronc-tronc etc., au fost plăsmuite după legi analoage ca talmoş-balmoş, calea-
alea, mură-n-gură, sfară-n-ţară, luntre şi punte, tîrîş-gropis etc.
d in perspectiva dicţionarului (iI) 185-

Greu este numai a constata astăzi, cînd un cuvînt de origine onomato-

poetică încetează de a mai fi simţit ca atare într-o limbă, căci raportul lui cu
s u n e t u l din natură, care i-a dat naştere, poate să fie simţit de unii, iar de alţii
nu. î n general „simbolul" exprimat prin sunete va fi simţit mai mult timp la
acele cuvinte care în mintea noastră nu se leagă de o imagine precisă, dar
d e ş t e a p t ă imediat ideea sunetului respectiv: dacă între toate păsările, cucul
păstrează mai bine numirea sa de natură onomatopoetică, cauza e desigur că
cei mai mulţi dintre noi nu avem o imagine exactă despre această pasăre
sperioasă, pe care n-am văzut-o niciodată, ci am auzit-o numai atît de des. 1
Dimpotrivă, simţul de onomatopee se va pierde mai întîi la acele cuvinte
care prin dezvoltarea lor semantică s-au depărtat de înţelesul originar, care să
amintească sunetul natural ce le-a dat naştere, prin imitaţie. Astfel în expresia
o ţîră „puţin" numai cu greu mai simţim legătura cu verbul onomatopoetic
a ţîrîi, iar un pic „puţin" şi a pica, care în Bucovina bunăoară a substituit
cu totul pe „a cădea", cu greu va mai deştepta azi în mintea cuiva sunetul
produs de lovirea (pic-pic) stropilor de apă pe pămînt. A fost deci firesc ca
în dialectele care prefac pe p în k' înainte de i, acest cuvînt să se pronunţe,
după legile fonetice, chic.
12. Căci şi celălalt principiu lingvistic, a cărui urmare este modificarea
sunetelor unei limbi după anumite norme, se găseşte la onomatopee, care
uneori se dezvoltă în mod normal, după legile fonologiei.
Fiindcă onomatopeele imită de obicei zgomote iar nu tonuri (muzicale)
din natură, scheletul propriu-zis al lor îl formează consonantele, iar nu vocalele.
De aceea cele spuse mai sus se rapoartă cu deosebire la transformările fonetice
ale consonantelor. Dacă bunăoară, alături de tulpinele bîj-, fis-, fis-, aflăm şi
variantele boj- (bojbăi = bîjbîi), fos- ( f o s ! interj, fosăi = fîsîi),/oş- (foş interj.,
foşăi = fîşîi, foşfăi, foş foi), mor- (mormăi, cf. mir) s-ar putea prea uşor ca
acestea din urmă să nu fie nişte variante cu altă vocală, ci să se fi dezvoltat
în mod fonologie din cele dintîi prin cunoscutul fenomen de schimbare a lui ă
sau i în o după labială (şi chiar înaintea ei, d. ex. gîfîi şi gofăi).
13. Dar şi celelalte fenomene, pe care fonologia le subsumează de obicei
sub titlul colectiv de accidente generale, se pot observa la onomatopee.
Astfel tulpinele onomatopoetice se pot augmenta prin adăogarea unui s
protetic. Alături de tulpina fir-, cu varianta for-, avem variantele sfîr- şi sfor-
despre care vom mai avea ocazia să vorbim.
Un caz de disimilare avem în latinul vulgar lindare în locul clasicului
ululare (românescul urlă). Tot astfel forma mornăi ar putea fi disimilată din
mormăi. Nu ştim întru cît se pot admite cazuri de metateză şi dacă între
tulpina bîrz- (cf. bîrzăun etc.) şi zbîr (cf. zbîr-năi) există vreo legătură.
14. Trecînd acum la observările ce ar fi de făcut asupra derivaţiunii
cuvintelor din tulpine onomatopoetice, trebuie să mărturisim din capul
locului că în privinţa aceasta terenul e atît de puţin cercetat şi s-ar putea
1
Se pare că în limba germană, într-o vreme, din numirea Kuckuck s-a dezvoltat, după.
legile fonetice, forma Gauch, sinonimul lui Kuckuck, dar că mai tîrziu, prin imitaţia strigătului
acestei păsări, s-a născut din nou cuvîntul onomatopoetic Kuckuck (cf. Hildebrand, ap. Hilmer,
op. cit., p. 166).
186 sextil puşcariu

spune foarte multe. Dar cadrele acestui articol ne constrîng a ne mărgini nu-
mai la cîteva observări, relevînd ceea ce ni s-a părut mai caracteristic.
Vom cerceta mai întîi verbele, care formează contingentul principal de
cuvinte onomatopoetice.
Verbele acestea sînt aproape toate de conjugarea IV, dar sufixul prin
care sînt derivate nu este -esc (la inf. -l), ci -ăesc sau -ăiu (la inf. -ăi 1 ). A da
exemple aici cred că e de prisos. O listă bogată, dar care nici pe departe nu e
completă, se găseşte la Hasdeu, Etym. magn., 2209-2211 2 . Intercalarea aces-
tui ă între tulpină şi sufix n-a fost încă explicată ; vom cerca deci să-i găsim
originea.
De la interjecţia cioc! prin care găina îşi cheamă puii, avem substantivul
postinterjecţional clocă, care însemnează tocmai o găină cu pui, sau o găină
care e capabilă de a scoate pui din ouă. Acţiunea „a scoate pui din ouă" se
exprimă prin verbul cloci, care nu e o onomatopee, ci e un derivat din sub-
stantivul clocă, în acelaşi fel ca cele mai multe verbe postsubstantivale. Limba
noastră nu se mulţumeşte însă cu aceste derivate ; ei îi mai trebuie un verb de
natură imitativă, care să redea strigătul caracteristic al clocelor.
Dacă de la interjecţia cioc! am deriva, prin sufixul obişnuit -i (-esc)
un verb, am ajunge iarăşi la forma cloci. împrejurarea că în modul acesta s-ar
naşte omonime, că am avea deci o singură formă pentru două cuvinte deose-
bite ca formaţiune şi ca înţeles, n-ar fi cel mai mare inconvenient. Dar există
altul, mai grav: Verbul ce va exprima strigătul produs de clocă trebuie să
păstreze caracterul său imitativ, să reproducă cît se poate de fidel tulpina
onomatopoetică, care, pentru român, în cazul acesta, e cioc. Transformările
fonetice ale limbii noastre cer însă ca orice c urmat de e sau i să se schimbe
în £ ; astfel clocesc, cloci nu mai poate conserva intactă tulpina cioc, ci o preface
în cioc. Pentru menţinerea deci a acestui caracter imitativ s-a ales sufixul
-ăesc şi verbul onomatopoetic este în limba noastră: clocăl.

1
. î n cele mai multe regiuni, şi în limba literară, acest -îi dacă tulpina are un î; se zice
•deci fîlfîi (în Ardeal fîlfăi), dar ciofăi ; după sunete muiate apare şi forma -ii.
2
î n loc de a completa lista lui Hasdeu cu exemple adunate de mine, voi cerca să arăt •
cele patru categorii mai obicinuite ale onomatopeelor în -ăi :
a) Producerea sunetului caracteristic pentru diferitele animale: musca bîzîie (face bîz),
oaua behăieşte (face behehe), cerbul boncăie, şoarecele chiţăieşte (cf. chiţcan), purcelul coviţăieşte,
gîsca gîgîie, porcul grohăie, raţele hăcăiesc, sau măcăiesc, capra măcăcăieşte, broaştele ocăcăiesc,
greierii ţiriesc etc.
b) Producerea din partea omului a unui sunet care nu este un element al vorbirii: bălai
„stottern", bîlbîi „stammeln" (cf. lat. balbus, bulg. blb.), bombai „murmeln", buhai (la plîns),
ciofăi şi clefăi (la mîncare), fonf ăi „năseln", gîfîi (de oboseală), horcăi (în somn), lălăi, molfăi
<mîncînd), pufăi (de căldură), ronţăi (cu dinţii) etc.
c) Producerea unui zgomot: maţele corăie, chiorăie sau gorăie, roatele durăie, frunzele
fîşîie, apa gîlgîie, lucrul tîrît hîrşîie, focul pîlpîie, bradul pîrîie în foc, omul pleoscăie prin apă,
găina rîcîie (în pămînt), pasărea răpăie cu aripele, apa ţîrîie, omul torăie (din gură) şi ţopăie cu
picioarele, ceasul ticăie, vîntul vîjîie, maşina stricată zbîrnîie sau hîrîie, pintenii zornăie etc.
d) Producerea unei mişcări repezi sau repetate de cele mai multe ori împreunate cu un
zgomot: bălălăi sau bănănăi (cu picioarele) dărdăul (din dinţi), s t e a g u l f î l f î i e , a s e f î ţ î i , a se hîrţîi,
a hopăi, a se huţăi, a moţăi, a pălălăi etc.
 DIN p e r s p e c t i v a dicţionarului (iI) 187-

Cele spuse aici fireşte că nu explică originea sufixului -ăi, ci ne dau

numai o lămurire, de ce acest sufix a ajuns la o răspîndire atît de mare în
limba noastră. Originea însăşi a lui a rămas încă neexplicată, căci, pentru a
c o n s e r v a pe c sau g intact înainte de sufix, se putea intercala, între tulpină
si sufix, tot atît de bine un -o- sau un -u- cu atît mai uşor, cu cît un sufix -uî
1
e x i s t ă în limbă, deşi cu altă funcţiune . De ce s-a ales tocmai forma -ăV.
Originea acestui -ă- trebuie căutată în verbele iterative de origine slavă.
Alături de tîrăsc avem în limba română forma tîrîi sau tîrîiesc, care
însemnează o „tîrîre încoace şi încolo", cele două verbe deosebindu-se cam ca
francezul „tirer" şi „tirailler" sau germanul „ziehen" şi „zerren". Cu toată
mica deosebire de înţeles cuvîntul nostru pare a derivă din paleosl. treti „a
freca" (în înţeles p e r f e c ţ i v) şi tirati „a freca mereu" (în înţeles i t e r a -
t i v ) 2 . Verbele slave au trecut în limba română cu tulpina prezentică, aşa
că de la t(i)r-a. avem tîr-ăsc, iar de la tira-ja avem tîrîiesc (s. tîrîi). Pelîngă
sufixul indiferent pentru înţeles -esc, s-a născut deci un sufix -ăiesc care e
caracteristic pentru verbe cu înţeles iterativ.
De la acestea el a putut fi împrumutat cu uşurinţă pentru derivarea
verbelor onomatopoetice (unde se simţea trebuinţa de a avea alt sufix decît
-esc). Acestea în cea mai mare parte însemnează tocmai o mişcare repetată,
deci sînt înrudite în ceea ce priveşte înţelesul lor cu iterativele. într-adevăr,
spre a nu cita decît un singur exemplu din o sută, fîlfîiesc însemnează „mă
mişc încoace şi încolo, purtat de vînt", întocmai precum tîrîiesc însemnează
„tîrasc încoace şi încolo". împrumutul acesta de sufix de la o categorie de
verbe la alta s-a putut întîmpla cu atît mai uşor, cu cît un număr destul de
însemnat dintre iterativele slave în -ati, trecute în limba română, au toate
semnele distinctive ale onomatopeelor, astfel lăpăi din bulg. lapam „schlürfe",
măhăi din paleosl. mahati (bulg. macham) „bewege hin und her" (Cihac, II,
182), rîgîi, din paleosl. rygati „ructare" (ib. 312) etc.
15. Alături de formele iterative mahati, rygati, există în limbile slave,
şi forme perfective formate prin adăogarea sufixului -nati: ma(h)-nati, ryg-nati-
Astfel de derivate în -nati au trecut şi în limba română. Pe unele din ele
nu le mai simţim ca derivate: în cuvîntul îndrăzni (din paleosl. driiznati)
nu mai simţim nici o legătură cu dîrz, iar pe răcni (din paleosl. ryknati)
neexistînd alături de el un derivat de la tulpina slavă rük-, iarăşi nu-1 putem
depărţi în tulpină şi în sufix. î n schimb, alături de plesni (paleosl. plesnati
din *plesk-nati) s-a păstrat şi forma plescăi (din iterativul pleskati). Din astfel
de cazuri s-a putut depărţi un sufix -nesc, care, alipit la tulpine onomato-
poetice, serveşte spre a forma verbe care exprimă „o acţiune scurtă sau mo-
mentană", deci scot la iveală tocmai nota aceea care formează şi în limbile
slave trăsătura caracteristică a perfectivelor în -noii faţă de iterativele în -ati.
Astfel de derivate în -nesc sînt: bufnesc (cf. bulg. buhnuvam „lovesc", „bat",
sîrb. buhnuti „a frînge"), foşnesc, pocnesc, pufnesc, scrîşnesc, svîcnesc, ţîşnesc etc.
1
Verbe ca brohoi, joroi, zurui sînt forme secundare, născute din brohăi, forăi, zurăi prin
asimilare vocalică ; ele nu conţin deci un sufix -oi, -ui, ci tot sufixul -ăi, alterat mai tîrziu.
2
Cihac, II, 412.
 •188 sextil puşcariu

Ele nu trebuie confundate cu verbele în -ănesc, dintre care cele mai

multe au variante în -ăesc, şi care s-au născut după analogia lui ciocănesc
(ciocane + sc), despărţit greşit în cioc -f ănesc. Astfel de verbe sînt: bocă-
nesc, bombănesc, clămpănesc, clănţănesc, cloncănesc, păcănesc, ţăcănesc, trăn-
cănesc, troncănesc, zingănesc etc.
Din contaminarea sufixelor -ăesc şi -nesc s-a născut sufixul -năesc pe
care-1 întîlnim în foşnăi (foşăi + foşni), zbîrnii etc.
Precum vedem din cele precedente, limbile slave au avut o influenţă
mare asupra dezvoltării onomatopeelor româneşti, cărora le împrumută,
chiar ceva din „genul verbal", caracteristic pentru limbile slave şi străine
de spiritul limbii noastre.
Influenţa aceasta se recunoaşte şi în alt sufix, care serveşte la formaţiunea
verbelor din tulpine onomatopoetice, sufixul -căi. Dacă cetim ceea ce spune
Miklosich în a sa Gramatică comparativă a limbilor slave, vol. II, p. 470 ş.u.
despre sufixul -kati în limbile slave, e greu să ne facem o idee lămurită despre
funcţiunea lui. Din materialul bogat ce-1 dă însă putem constata mai ales
două lucruri şi anume că el se întrebuinţează cu predilecţie a) spre a forma, de
la interjecţii, verbe care exprimă producerea acelei interjecţii, d.e. ruseşte
ajkati „a face aj !", aukati „a striga au!" sîrbeşte gickati „a face gic !", kit-
kati „a zice kit !", iskati „a hîşîi găinile, strigîndu-le is ! etc. (cfr. Miklosich,
op. cit., II, 473), — b.) a da un înţeles diminutival-frecventativ noţiunii ver-
bale, d.e. sîrb. griskati „mordicare", stipkati şi cupkati „a ciupeli" etc. (ibid.,
472). Aceste două înţelesuri le au şi derivatele româneşti cu sufixul -căi, pre-
; cum foşcăi, horcăi etc.
16. Trecînd de la verb la celelalte părţi ale vorbirii derivate de la ono-
matopee, ne bate la ochi mai ales caracterul spontan al multora din ele: din
bîrîi s-a născut (după analogia lui berbec) substantival bîrîiesc „miel".
Astfel avem derivaţii directe — fără sufix -— de la tulpina onomatopoetică,
deci un fel de derivate postinterjecţionale, precum şi multe derivate directe
poştverbale, care au mai adesea înţeles concret, însemnînd obiectul sau chiar
fiinţa care produce acel sunet sau face mişcarea pe care o redă onomatopeea.
Am pomenit mai sus pe clocă, mai adăugăm pe biză, bîţă (în codobîţă), boanză,
boarnă, boarză, cîrcotă (cîrcoti), fleaşcă (fleaşc), forfoană (forfoni), gafă „om
gras care gîfîie", ghioarcă, pleasnă (plesni), şfichiu, ţacă etc. poate şi gotcă
reconstruit din cotcodă ci.
Avem şi adverbe formate direct din interjecţie sau din tulpina verbală
prin adăugarea unui -a final, precum: fîţa, for fa,forfota.
Foarte multe numiri de animale se derivă din onomatopee cu sufixele
cunoscute ale limbii. Deoarece formaţiunile acestea le-a studiat pe larg Martin
Hiecke în lucrarea sa Die Neubildung der rumanischen Tiernamen (în al XII-lea
Anuar al Seminarului din Lipsea, 1906), nu mai e nevoie să mă opresc asupra
lor.
Nici despre abstractele verbale nu e mult de spus, atît doar că infinitivele
m funcţiune de substantive sînt foarte puţin întrebuinţate: ceva mai des
participiile substantive şi derivatele în -tură. Sufixul prôpriu-zis al acestor
 Din p e r s p e c t i v a dicţionarului (iI) 189-

abstracte este însă -et şi slavonescul -ot (care la rîndul său a dat naştere sufi-
xului verbal -oii, d. ex. bleh-oti, boc-oti, cîrc-oti etc.).
Cînd avem a face cu verbe onomatopoetice, mai ales cînd acestea expri-
mă un defect a organului vorbirii, ne bate la ochi că adjectivele verbale în -tor
sînt foarte rar întrebuinţate şi în locul lor se întrebuinţează, cu înţeles activ
si prezentic, forma participiului adjectiv: om bîlbîit — care bîlbîieşte, fonfăit,
care e fonf, fată fîţiită — care se fîţîie mereu, gîjîit etc.
17. Cele mai interesante probleme le pune onomatopeea lexicografului,
căci ea este — pe lîngă derivate şi împrumuturile din alte limbi — aproape
singurul mijloc de îmbogăţire a limbii cu elemente noi lexicale. Setea de a-şi
îmbogăţi tezaurul lexical e nepotolită în fiecare limbă şi este mai mare decît
trebuinţa reală după cuvinte nouă. Asemenea zgîrcitului care adună paralele
si din ce adună ar vrea să aibă mai multe, primim cuvintele nouă, chiar cînd
ele sînt un lux, chiar cînd nu exprimă atît de bine, ca vorbele vechi şi uzuale,
noţiunea ce-o reprezintă. D r e p t u l t i n e r e ţ i i , farmecul noului le
ajută să prindă rădăcini. Astfel se explică răspîndirea rapidă a onomatopeelor,
care în cele mai multe cazuri sînt formaţi spontane şi individuale. Mai ales
cuvintele imitative sînt menite să fie primite repede, căci ele deşteaptă tot-
deauna în noi o asemănare (mai mult sau mai puţin reală) între sunet şi
noţiune.
Dacă vechiul taur, aromâneşte tavru, este înlocuit în multe regiuni d. ex.
la meglenţi sau în Bucovina prin bugă (din turc. buga) sau prin buhaiu (din
slav. bugaj, buhaj), desigur că în parte la această înlocuire e de vină coloritul
onomatopoetic al acestor cuvinte.
Mai instructiv e un alt exemplu. Sunetul produs de albină cînd zboară
r
se redă în româneşte, în diferite regiuni, prin cuvintele imitative: bîzîit, bom-
bănit (bombăit, bombănat), zuzăit, vîjiit, zbîrnîit. î n limba literară se între-
buinţează aproape exclusiv termenul dintîi şi desigur nu numai fiindcă e mai
răspîndit geograficeşte decît celelalte, ci şi pentru că 1-a prins atît de frumos
Eminescu în versul pe care-1 ştim cei mai mulţi de-a rostul:
Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine...

Observatorului atent nu-i va fi scăpat din vedere că în timpul din urmă

se introduce, la scriitorii tineri, tot mai mult un alt cuvînt, care-i dispută
locul. E cuvîntul zumzet. Poate mă-nşel, dar îmi pare că acestuia îi putem sta-
bili originea. E strofa poetului Coşbuc.

Numai zumzetul de-albine

Fără-ncepere şi-adaos
Curge-ntr-una, parcă vine
Din adîncul firii pline
De repaos.
(în Miezul verii, Fire de tort, p. 58)

De la Coşbuc a trecut la Iosif:

 •190 sextil puşcariu

în auz îmi sună blind

Zumzetul de-albine...
(Visul, Patriarhale, p. 19).

iar de la acesta la poeţii şi prozatorii din jurul său, la D. Anghel şi la

Sadoveanu („Auzi zumzetul albinelor". Povestiri de sară, p. 18).
Presupun că la Coşbuc însuşi el e o simplă — şi inconştientă — români-
zare a germanului Summen. Românizarea aceasta e făcută atît de absolut în
spiritul limbii noastre — iarăşi în mod inconştient şi datorindu-se numai
simţului de limbă deosebit de fin al poetului Coşbuc — cu reduplicarea carac-
teristică şi cu sufixul et, încît nu-i nici o mirare dacă a prins în timp atît de
scurt rădăcini aşa puternice în limba noastră literară. Şi iată că n-a lipsit nici
fuziunea acestui element nou cu cele vechi ale limbii: din zumzet şi bombăit
s-a născut forma zumbăit („Albinele, cu zumbăit auriu, rupeau tăcerea". I.
Boteni, Sămănătorul, IV, p. '287).
Dar chiar şi cînd limba are cuvinte vechi şi destul de expresive, vine
adesea onomatopeea să se alăture la ele. Astfel, pentru ideea „a umbla repede
încoace şi încolo, mulţi deodată" avem, prin asemănare cu un furnicar, cu
un roi de albine sau cu un corp în putrefacţiune năpădit de viermi, cuvintele
a furnica (latin) şi a roi, a viermui (formaţii româneşti), la care se mai adaugă
a foi (latin), propriu „a se mişca încoace şi încolo ca nişte foi", a mişuna
(latin), propriu „a se amesteca unul într-altul" şi a mişui de la aceeaşi tulpină.
La aceşti cinci termeni mai vin onomatopeele a bîjbîî, a forfoti, a foşcâlui, şi
a fojgîi.
18. Urmărind cu atenţie aceste onomatopee lexicograful poate să facă
interesante constatări asupra răspîndirii geografice a cuvintelor, să descopere
dezvoltări semantice dintre cele mai instructive 1 , alunecări dintr-o sferă de
idei într-alta şi întrebuinţări figurate, cu un cuvînt, să urmărească toată gama
de dezvoltări de înţeles pe care o întîlnim şi la celelalte cuvinte ale limbii.
. Cu deosebire interesant este a urmări cum aceste cuvinte nouă, intrînd
în limbă, îşi caută un razăm în cuvintele existente şi îl găsesc, fie printr-o
asemănare formală sau semantică. Astfel, de la tulpina bz s-a format numirea
insectei bîză, ca sinonim al cuvîntului „streche". E cunoscut că dobitoacele
muşcate de streche fug ca nebune, cu coada ridicată. Pentru aceste mani-
festări ale dobitocului strechiat germanul are verbul biesen, care desigur e
de aceaşi origine onomatopoetică, iar românul zice că animalele fug „cu coada
bîzoi (sau bîrzoi)". Intrat odată în limbă, acest cuvînt şi-a putut întinde sfera
de întrebuinţare şi s-a zis, prin analogie, şi despre un om cu părul nepieptănat
(cf. „cu părul măciucă") că e cu părul bîrzoi, sau bîzoi. Dar pentru noţiunea
de nepieptănat limba mai are alte cuvinte, împrumutate din ungurescul borz
(cf. borzos „nepieptănat") d. ex. bo(a)rză, a se burzului etc. Era aproape fatal
ça cele două tulpine asemănătoare ca formă, ajungînd pe aceeaşi cale în dez-
voltarea lor semantică, să se amestece. Astfel vedem că verbul a se bîrzoiă

Părerea lui Wundt, op. cit., p. 451 că onomatopeele nu suferă dezvoltări semantice este
greşită şi arată că învăţatul german n-a citit cu atenţiune opere lexicografice.
din perspectiva dicţionarului (iI) 191-

însemnează şi „s'emporter, s'irriter", înţeles care ne aduce aminte de vita

s t r e c h i a t ă , dar şi „se pavanner", care se leagă de înţelesul verbului de origine
ungurească.
Astfel de contaminări de tulpine onomatopeice cu cuvinte vechi ale
limbii sînt la ordinea zilei şi ele explică multe forme neaşteptate. Voi cita
cîteva exemple. Alături de flutură (din lat. * fluctulare) avem o formă fluştură
cu un ş neexplicat. „Se pare că verbul flutură s-a contaminat cu tulpina flişc,
adăugîndu-se astfel la noţiunea „mişcării fîlfăitoare", ideea „sunetului şuie-
rător", produs de ea în aer (Dicţionarul Academiei). Din cuvîntul larmă
şi onomatopoeticul halalaie „zgomot, gălăgie, larmă, gîlceavă" s-a născut,
pe cît se pare, forma harmalaie „harababură, confuziune împreunată cu larmă
mare". Varianta gîsii a onomatopeelor fisîi sau sisil, prin care se exprimă
sunete produse de gîsca speriată, datoreşte, probabil, pe g printr-o apropiere
de cuvîntul gîscă.
Uneori, vorbe vechi ale limbii (moştenite sau împrumutate) fac impresie
de cuvinte onomatopoetice. Atunci se poate întîmplă că tulpina lor se onoma-
topeizează, se modifică în felul cuvintelor imitative. Cîteva exemple vor arăta
ce voim să spunem. Verbul a sufla (din lat. suflare) poate deştepta, prin sune-
tele sale, impresia acustică pe care o face vîntul asupra urechii noastre. î n
graiul copilăresc am auzit adesea forma ftiflă, care s-a născut prin asimilarea
lui s faţă de / următor, care însă în acelaşi timp aduce foarte mult cu verbele
onomatopoetice cu tulpina reduplicată. î n Bucovina (comuna Roş) se aude
un cuvînt fufliţă cu înţelesul de „viscol", care este derivat tocmai din această
tulpină fulf-, în loc de sufl-. (H)alai, cuvînt de origine turcească, care în-
seamnă „cortegiu, procesiune, convoi" ajunse cu timpul să însemneze „adunare
gălăgioasă de oameni". Din acest cuvînt, cu sensul din urmă, s-a derivat
verbul hălai „a face gură, a se certa", care (şi din pricina terminaţiunei),
fiind considerat ca onomatopee, a primit forma mai lungă hălălăi „a vorbi cu
toţi deodată, a face gură mare" (cu derivatul hălălaie şi cu varianta hălăcăi). Din
cuvîntul hîlpav „lacom" s-a extras tulpina hîlp-, derivîndu-se verbul onomato-
poetic hălpăcăi „a înghiţi lacom" (ca şi cînd ar exista o interjecţie hîlpîc!).
Că de fapt simţul nostru de limbă stabileşte imediat un raport între
onomatopee şi celelalte cuvinte ale limbii o dovedesc exemple ca următorul.
Din n. grec. Kapaxoupoc am împrumutat pe caragaţă „ţarcă, coţofană". Cuvîntul
acesta face atît de mult impresia unei onomatopee, încît Delavrancea (Sul-
tănica, 224) vorbind despre o femeie vorbăreaţă, scria: „Taci... muiere; şi
ce-ai văzut şi ce-ai auzit mai bine le vedea şi le auzea coţofenile, că tot atîta
era. Gara-gaţa, ca şi ele." E acelaşi fenomen care face ca românul să audă în
diferite strigăte ale animalelor cuvinte ale limbei lui: Bibilica pîcîie sau face
păcat-păcat! (Dicţ. Acad.), „puiul zice p u i u - p u i u " , „curca zice
c h i o r-c h i o r" etc.

19. Despre raportul sintactic al onomatopeei cu celelalte părţi ale pro-

poziţiei nu e mult de spus, nefiind altul decît al vorbelor uzuale ale limbii.
Numai cîteva observaţii.
192 sextil puşcariu

Verbele care imită sunete din jurul nostru sînt de la natură intransitive.
Cu toate acestea, printr-o lărgire a funcţiunii uşor de explicat se poate naşte
un raport între predicat şi complement atunci cînd verbul nu e o imitare simplă
a vocii animalelor, ci exprimă un îndemn, sau o alungare a lor. Astfel intran-
sitivul bîrîi „a striga oilor bir-bir, ca să le faci să meargă înainte" apare în
funcţiune transitivă: a bîrîi oile „a le mîna, strigîndu-le bîr-bîr" ; de asemenea:
a hîşîi găinile „a le speria strigîndu-le hîş" etc. Tot astfel se zice că sfîrîie căr-
bunele, cînd îl bagi în apă: prin întrebuinţare faditivă se poate zice şi „sfîrîi
( = f ă c u să sfîrîie, stinse) în ulcică trei cărbuni" (Sandu, Două neamuri, 264).
Foarte adesea interjecţia onomatopoetică se întrebuinţează ca predicat,
avînd funcţiunea unui verb : „Şi — hîrşti, o palmă" însemnează „îi plesni o
palmă", „Şi — bîldîbîc, în apă" însemnează „sări cu zgomot în apă" sau „se
scufundă de odată în apă". Funcţiunea sintactică o dă acestor interjecţiuni as-
cultătorul, prin interpretarea ei potrivită cu împrejurările. Astfel cînd copilul
vrea să pună mîna pe sobă şi părintele îi strigă bîja (sau bîia), această exclamare
poate fi interpretată sau ca un verb „arde" sau ca un substantiv „foc" sau ca
un adjectiv „fierbinte". Nimic mai firesc deci decît ca să se nască din inter-
jecţia aceasta verbul prin care ea se clasează în mod firesc şi neechivoc între
cuvintele limbei: Nu pune mîna pe sobă că bîjeşte (frige) !
20. Terminăm cu cîteva observaţii de natură stilistică.
înavuţirea limbei prin onomatopee va însemna numai atunci o bogăţie
reală a ei, cînd intrarea lor în limba literară nu va urma fără selecţiune. Scrii-
torii noştri din generaţiile mai tinere, cu tendinţa de a colora limba cu expresii
şi cuvinte populare, merg adesea prea departe şi o încarcă cu vorbe dialectale
neînţelese de cei mai mulţi cetitori şi cu expresiuni care se potrivesc în limba
vie şi figurată a ţăranului, dar nu au loc adesea în graiul mai concis şi mai clar
al cărturarului. Dar nici chiar ţăranul nostru, cumpătat din fire, nu între-
buinţează, fără măsură, aceste interjecţii onomatopoetice, cu care ştie să-şi
învioreze atît de frumos stilul. Voi cita un pasaj dintr-o nuvelă iscălită Izabela
Sadoveanu şi publicată în Noua revistă română (III, 410), în care se descrie
o vînătoare: „Pîş-pîş... venea dihania printre stoguri... Bang !... dă Sandu
drumu pistolului şi eu, tiv a, băiete spre pîrleaz. Matahala turbată, după mine.
O auzeam gîfîind şi-i simţeam parcă suflarea fierbinte^ după ceafă... Ţuşti
peste pîrleaz ! Odată am simţit matahala în spinare. înhăţase cojocul şi-1
scutura de-i mergeau petecele. Eu, cît ai clipi din ochi, mă-ntorc, şi, paf,
cuţitul între ochi. N-a zis nici pîs! şi a căzut grămadă la pămînt." Astfel de
descrieri fac mai mult impresia unei bucăţi artificiale date ca exerciţiu la capi-
tolul „Interjecţiunea" într-o gramatică, decît să semene cu povestirea unui
ţăran.
O îmbogăţire reală a limbii literare o alcătuiesc numai acele onomatopee
care nu intră ca simple sinonime din diferitele regiuni, pe lîngă termeni exis-
tenţi şi cunoscuţi, ci exprimă nuanţe nouă de înţeles. Astfel, pentru omul
cult, trăit la oraş, găina cotcodăceşte. Pentru ţăran însă limba e mai bogată
în termeni care să arate sunetul produs de găină la diferite ocazii. Găinile
cctcodăcesc înainte sau după ce au ouat sau cînd se adună speriate (de uliu)
în jurul cocoşului: cînd sînt sătule umblă prin curte încoace şi încolo cîrcăind;
 Din p e r s p e c t i v a dicţionarului (iI) 193-

cînd se află în primejdie cîrîie cu penele zborşite, iar cloşca cloncă (n)eşte.
(Datele sînt scoase din lucrarea lui S. Şuţu despre Strigătele animalelor.) Desigur
că n-ar fi o operă inutilă dacă manualele noastre şcolare ar stărui mai mult
a s u p r a acestor diferite expresii considerate pe nedrept de sinonime. Autorii
lor ar găsi desigur la scriitorii noştri îngrijiţi exemple destule. Astfel, M. Sado-
v e a n u l n Povestirile sale (p. 127) povesteşte despre un vînător rătăcit, care se
a p r o p i e de o casă. Cînii îl simt şi încep să latre. Cuvîntul acesta obişnuit şi
deci lipsit de relief e înlocuit prin alte trei, care exprimă foarte potrivit dife-
ritele stadii ale lătratului: „Doi cîni mari se repeziră din întuneric la mine
zăpăind... [în casă nici o mişcare] Cînii, întărîtaţi, dădeau ocol, hămăind
mînioşi... [Uşa se deschide, un glas se răsteşte către cîni, care] tăcură şi se
r e t r a s e r ă mîrîind în umbră"... Alt exemplu din Brătescu-Voineşti (Nuvele
si schiţe, p. 55^—56) : „Să mai auzi şi fîşiiturile periilor, ţăcăniturile armelor,
pocnetul deschis şi cinstit al palmelor, bufnitul mut şi înfundat al pumnilor...
şi atunci o să ai deplină idee de ce va să zică o pregătire de inspecţie de Don
Colonel."
Cu deosebire poeţii întrebuinţează onomatopeea spre a simboliza şi
prin sunete ideea exprimată. Traducerea lui St. O Iosif, Cataracta Londrei
după Southey, publicată în revista Cumpăna (a. 1910), p. 213—215 e deosebit
de bogată, în partea finală, în astfel de onomatopee (26 în 24 de versuri).
21. Spre a demonstra, în fine, ce mare e numărul de cuvinte expresive
în limba noastră, voi aduce trei exemple, căutînd să arăt şi variantele şi deri-
vatele lor, explicabile după cele expuse pînă acuma. Sînt tulpinele BR, FR-
şi FŞ-.
Iată tabloul variantelor acestor tulpine:
a) Varianta cu vocala î ( § 6 ) : bîr- fîr- fîş-
b) cu adausul lui t (§ 7): fîşt-
c) rotacizată (§ 8): bîrz-
d) nazalizată (§ 9): bînz-
e) reduplicată (§ \0): f î r f -
f) cu o din i (§12): for- foş-
g) cu s- proteitc (§ 13): sfîr-
Toate aceste variante putîndu-se combina una cu alta dau naştere unui
număr extraordinar de mare de nouă variante. Voi nota numai pe acelea
care de fapt pot fi urmărite în limba noastră:
h) c f: borz-
i) d f: bonz-
j) ef: bozb- forf- foşf-
1) gf: sfor-
Iată acum exemple pentru toate aceste 11 variante :
a) Derivate directe: bîză „muscă, albină".
Derivate cu sufixe: bîzîi: „bourdonner" (bîzîire, bîzîit, bîzîitură, bîzîială,
bîzîitor), bîzîitoare „jucărie de copii făcută dintr-o coajă de nucă, astfel încît
 •194 sextil puşcariu

sá producă un sunet bîzîitor", bîzălău „gărgăun", bîzalnic, -ă „care are obiceiul

s-o pornească nebuneşte" (ca vita strechiată), bîzău (în expresia: „a ţine coada
bîzău" = ridicată, ca vitele strechiate).
fîrnăl „a vorbi pe nas, a fonfăi" (fîrnîire, fîrnăit), fîrnăit, -ă „fonf".
fîşîi „bruire, frémir, froufouter, crier (la soie)" şi fîşii (fîşîire, fîşîit,
fîşîitor, fîşîitnră) ;—fîşcîi „siffler entre les dents" (fîşcîit, fîşcîitură) fîşc, (?)
„croupion", fîşcău(? )„sorte d ' h e r b e " — - * f î ş n i , de la care e derivat fîşneală
„frou-frou", fîşneţ „ţanţoş".
b) fîşti !, interjecţie care arată sunetul produs printr-o dispariţie repede.
c) Derivate cu sufixe: bîrzăun „bondar", bîrzoiu (în expresia: „cu coada
bîrzoi" = ridicată, ca la vitele strechiate), [ + ung. borz-] bîrzoiă „a se irita",
„a se umfla în pene", bîrzolea „(vacă) bîrzoeşte repede".
b) Derivate cu sufixe: bînzîi „bîzîi", bînzar „streche", „bondar", bînzoi
„viespe", „partea cimpoiului care produce bîzîiala caracteristică acestui
instrument".
e) Derivate cu sufixe: f î r f î i „forfoti", fîrfăli (?) „se pavaner".
f) Derivate cu sufixe: forai şi foroi „a sforăi", a sufla tare şi zgomotos
pe nas" (forăire, forăială, forăit), forăilă, poreclă ce se dă unui om care forăe;
—forcai „a produce sunetul caracteristic pentru şerpi şi ariciu" ; —forcoti,
„a produce sunetul caracteristic pentru ariciu", „a fîsăi ca fierul înfierbîntat
muiat în ap a", forcoteală, foarcăt;—fornai „a forăi (despre cai)" „a fonfăi
(pe nas)", fornăit „fonf", fornăială, fornăită, poreclă ce se dă unui fonf.
foşăi „fîşîi" (foşăit şi foşeit), foşni „a produce un fîşîit scurt şi nerepeţit"
(foşnire, foşnit, foşnitură, foşnitor), foşnet, foşnăi „a foşni de mai multe ori";
—foşuft „a produce un sunet ca foile unei cărţi cînd le lăsăm să cadă repede
una peste alta", „a forfoti" (în acest înţeles şi fojgăi) (foşcăitor, foşcăitură)
—foşcălui „a mişuna".
g) Derivate cu sufixe: sfîrîi „grésiller, crépiter, etc." (desprecai, cosaşi;
fus, titirez, toate care se mişcă repede; untură, luminare, fier roşu muiat în
apă, lemne ude cînd ard etc.), (sfîrîială, sfîrîit, sfîrîitor, sfîrîitură), sfîrioc
o jucărie de copii care sfîrîie 1.
h) Derivat direct: boarză „o insectă", „gurdună".
Derivat cu sufixe: burzoi „a se bîrzoia".
i) Derivate cu sufixe: bonzar „streche", bonzălău „streche".
j) Derivate directe: forfa „forfota".
Derivate cu sufixe: bozbăi „bojbăi" ; forfăi „a mişuna"; — f o r f o t i „a
fierbe fără multă apă", „a flecări", „a umbla de colo pînă colo, grăbit şi preo-
cupat", „a mişuna" (forfoteală), forfota (adverb postverbal) 2 ; foşfăi' „fîşîi".

1
Sjîrîî se aseamănă cu unele onomatopee ale slavilor, la care întîlnim pe de o parte fa-
milia svirati „a şuiera" (Cihac, II, 340), pe de altă parte pe Jorkati, „schwirren, krăuseln" (Cihac,
II, 110, Berneker, SI. Wb., 287). N-am citat între derivatele româneşti de la tulpina sfîr, pe s/îrc
apoi pe sfîrlă, sjîrlează, sfîrloagă, pe care Tiktin (Dicţ. rom. germ.) le aduce în legătură cu azvîrli,
dar citează şi n-grec. cppoOpÀx, opoOp/.oç, Kreisel. — Cît despre tulpina ftş, prin adăugarea unui
s- protetic, am avea sfîş, care ar fi trebuit să se contopească cu vechea tulpină s/ăş-, din sfâşia.
2) Prin contaminare cu fîl fît s-a născut forma fîljota şi folfota.
din perspectiva dicţionarului (i) 195

k) Derivate cu sufixe: sforăi „forăi", „a toarce" (desprepisică) (sforăire,

sforăit, sforăită, sforăitor, sforăială). sforăeciu, poreclă dată unuia ce sforăie
pe nas, sforcăi (ar putea fi şi sforăi + horeai); — sfomăiesc „horcăiesc" 3 .
Aceste aproape 100 de cuvinte, care s-au născut din trei tulpini, arată
îndeajuns ce izvor mănos de îmbogăţire sînt pentru limba română onoma-
topeele.

3) Prin părţile Năsăudului se aude forma sfor cu înţelesul de izvor ; se poate ca sfor să
se fi dezvoltat din izvor pe cale fonologică ; se poate însă ca să fie şi un derivat din ungurescul
forr-ni „a izvorî" (forras — izvor), dar nu e exclus ca să fie şi un cuvînt onomatopoetic născut
din tulpina sfor-,

15 — Cercetări şi studii — c. 339

 DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI

Lui Hugo Schuchardt octogenarul

maestru al lingvisticii noastre.

II

Cuvîntul este ultima unitate independentă, cu un înţeles propriu, pe

•care o putem cîştiga din analiza vorbirii. Dacă mergem cu analiza mai
•departe, ajungem la afixe sau dezinenţe flexionare, care nu au un sens
propriu şi independent, ci indică numai o funcţiune sau servesc spre a modi-
fica într-o anumită direcţie înţelesul cuvîntului în momentul cînd intră
într-o combinaţiune intimă cu el. în sfîrşit, printr-o analiză dusă şi mai
departe, ajungem la silabă şi sunet, care, independente, produc numai impresii
acustice, fără să poată deştepta idei: cel mult la onomatopee se poate stabili
o relaţie între sunet şi sens.
Cuvîntul este deci o formulă prin care aducem altuia la cunoştinţă
•o -reprezentare, o formulă constantă şi exteriorizată ; prin tradiţie se sta-
bileşte un raport intim între gînd şi complexul de sunete prin care e redat.
Cum însă cuvîntul este rezultatul unei analizări a vorbirii, el nu este nici
•o formulă rigidă, nici, mai ales, absolut independentă de celelalte părţi
ale frazei. Omul are într-o măsură mare darul de abstracţie, de a reduce
la tipuri percepţiile sale variate. O astfel de abstracţie e şi cuvîntul: din
.zeçi şi sute de cazuri în care auzim o vorbă rostită în diferite chipuri — şi
nu mă gîndesc numai la diversele forme flexionare, ci şi la variantele rezul-
tate din vorbirea liniştită sau emfatică, înceată sau repede, şi din modifi-
cările produse de fonetica sintactică — abstragem forma-tip a cuvîntului ;
din zeci şi sute de construcţii, în care cuvîntul are un sens mai larg sau
mai strimt, mai general sau mai special, propriu sau figurat, extragem
sensul-tip al lui. Cuvîntul-tip, ca formă şi ca sens, nu corespunde deci la
-ceva existent, ci e numai o formulă, cu contururi vagi, un sîmbure, din
care se poate naşte, în momentul cînd vorbim, cuvîntul real, acesta, cu
•o formă şi cu înţeles hotărît.
Aceste constatări explică greutatea care se iveşte pentru lexicograf
din capul locului, cînd caută să dea un titlu şi, în definiţie, cuvîntul-tip.
Cu privire la forma tipică a cuvîntului s-a ajuns la o soluţiune practică:
în titlu, se dă, la verbe, de obicei forma infinitivului, la substantive, forma
nominativului singular, la adjective forma masculină etc. Cu mult mai greu
es
t e — şi se cere o mare abilitate, experienţă şi mult simţ de limbă — de
a sintetiza, în definiţia cuvîntului, toate acele note şi numai notele care
compun, în memoria obştească, sensul-tip al unei vorbe.
din perspectiva dicţionarului (ii) 197-

Dar e locul să ne întrebăm: Este, în general, necesară definiţia într-un

dicţionar? Nu ajunge să dăm sensurile reale ale cuvîntului, aşa cum ele
reies din exemplele şi citaţiunile pe care le-am cules?
Desigur că definiţia e îndreptăţită, căci dicţionarul nu poate să adune —
oricît de bogat ar fi materialul de exemple cu care lucrează — toate varian-
tele de înţeles ale unui cuvînt; prin urmare el va trebui să împlinească
această lacună stabilind înţelesul-tip. Dar definiţia e şi necesară, spre a putea
înţelege dezvoltările de sens ale cuvîntului.

2. Numai recunoscînd în mod just toate notele care compun înţelesul-tip

al unui cuvînt, lexicograful va putea înţelege dezvoltarea lui semantică.
Căci cuvîntul, deşi reprezintă, precum am spus în definiţia de la începutul
acestei lucrări, o unitate independentă, cu sens propriu, acest înţeles al lui
nu este unitar, întrucît el nu reprezintă o singură idee, ci un complex de
idei. î n definitiv, cuvîntul poate fi considerat ca o formulă simplă pentru
o propoziţie întreagă. Tocmai în acest fapt constă marea economie pe care
o realizăm vorbind: avem posibilitatea să exprimăm complexe de idei prin
formule simple. Cei ce traduc dintr-o limbă într-o alta ştiu cît de greu
este să găseşti în limba proprie echivalente pentru unele cuvinte străine;
adesea eşti nevoit să le redai prin circumscrieri, prin propoziţii întregi.
Bogăţia unei limbi constă tocmai în putinţa de a exprima cît mai multe
complexe de idei prin formule simple, prin cuvinte.
Precum în forma exterioară, în complexul de sunete, din care se
compune un cuvînt, distingem de obicei, pe lîngă silabele neaccentuate,
o silabă accentuată, care alcătuieşte oarecum miezul cuvîntului, tot astfel,
între notele care dau înţelesul-tip al unui cuvînt, există de obicei o notă
principală, esenţială, integrală — Wundt o numeşte „dominierendes Merk-
mal" — şi mai multe note secundare, accesorii, incidentale. Dezvoltările de
sens de cele mai multe ori se explică prin ridicarea uneia dintre aceste note
secundare la rangul de notă principală, putînd uneori înnăbuşi cu totul vechea,
notă principală (care de obicei este şi cea etimologică).
A gustă însemna la început „a lua cîte puţin în gură dintr-o mîncare
sau băutură (din curiozitate sau din poftă) spre a-i încerca gustul". („Bucă-
tăreasa gustă de sare, mai puse şi, mai gustînd, o află bună. 1) Nota prin-
cipală „spre a încerca gustul" devine însă secundară şi se poate şterge cu
totul, pe măsură ce se accentuează cea de „a lua ceva în gură, cît de puţin,
a îmbuca sau a lua o gură (dintr-o băutură): „Să nu guste vin şi unt în
trei săptămîni !" Apucată o dată pe calea aceasta de dezvoltare, nota „cît
mai puţin" se poate schimba în „în fugă, la repezeală" sau chiar — cu
alterarea scopului primitiv — „în cantităţi mici, în mod frugal, spre a-şi
potoli foamea sau setea momentană": „Hai să gustăm ceva de cină". Un

1
Exemplele din această lucrare făcînd parte din materialul apărut pînă acuma a Dicţio-
narului Academiei, ne putem dispensa de a cita autorii şi opera din care au fost scoase.
 sextil puşcariu
198

pas mai departe în dezvoltarea înţelesului a gustă însemnează: „a ajunge

să mănînci sau să bei ceva": „De multă vreme nu gustase friptură" sau,
în Maramureş, „a prînzi".
A i e r t à — în legătură etimologică cu lat. liber — înseamnă „a libera
pe cineva din robie", precum reiese încă din exemplul vechi: „Robii şi-a
iertat". Nota „din robie"—principală la început — se şterge cu timpul:
putem ierta pe cineva dispensîndu-1 numai de o servitute, sarcină, datorie,
făgăduinţă apăsătoare, sau dezlegîndu-1 de un jurămînt etc.: „Să ierţi
( = scuteşti) feciorul mieu de la oaste". „Din zestre îi mai ierta" ( = nu
le-o mai ceru întreagă). Astfel, din „a da din nou libertatea cuiva" avem
azi sensul de „a da din nou voie, a înceta o oprelişte", deci: „a îngădui,
a permite": „Pre mine m-au iertat să locuiesc aicea". „Inima n-o iartă".
Apoi chiar — fiind vorba de păcatul, vina, greşeala cuiva —, „a da absolu-
ţiune, a nu cere răsplată, a nu lua în nume de rău": „Iartă, mîndro, c-am
fost beat". „ î m i iartă greşeala".
A îndesă — transitiv—însemnează „a îngrămădi, a vîrî cu forţa mai
multe lucruri (sau un lucru în cantităţi mari)" şi numai ca notă secundară,
explicativă oarecum, „apăsîndu-le într-un spaţiu restrîns". Prin accentuarea
notei secundare, avem sensul nou: „a apăsa ceva într-un receptacol, ca să
încapă" : îndes făina în ladă. Prin prevalarea acestei note secundare, a îndesa
ajunge să însemne: „a apăsa, a vîrî, a înfunda, a înfige": îndes căciula
î n cap, degetul în gîtul cuiva. Ajuns odată aproape-sinonim cu „a apăsa",
îndesa s-a putut întrebuinţa şi cu înţelesul „a glodi": Şeaua îndeasă calul.

3. Unul din cele mai frecvente şi mai simple cazuri de asemenea tre-
ceri de sens îl observăm la verbele derivate din substantive, la care sub-
stantivul indică instrumentul sau mijlocul cu ajutorul căruia se săvîrşeşte
acţiunea, d.e. a căra = a transporta cu c a r u l , a îmboldi = a mîna (un
dobitoc) împungîndu-1 cu un b o l d , a întîmpina — după ingenioasa eti-
mologie a lui I. A. Candrea — însemna la origine: a ieşi înaintea cuiva cu
t î m p i n e, a scormoni = a răsturna (brazdele de pămînt) cu c o r m a n a
plugului, a sprijini = a întări (d. ex. un gard dărăpănat) răzimîndu-1 cu
o p r ă j i n ă etc. Instrumentul original poate f i însă înlocuit cu altul, îndată
ce nota etimologică nu mai e cea predominantă. Astfel, se poate zice: car
cu r o a b a sau cu s p a t e l e , îmboldeşte cu s u l i ţ a sau cu c o a r -
n e l e , întîmpin cu s t e a g u r i , scormonesc cu g r a p a sau cu u n g h i i l e ,
mă sprijinesc în t o i a g sau în p i c i o a r e , sau chiar sprijinesc o între-
prindere financiară cu c a p i t a l . Dar instrumentul sau mijlocul poate
deveni o notă cu totul lipsită de importanţă, iar aceste vorbe, cu înţeles
bine definit la început, să primească un sens general: a căra = a transporta
(în cantităţi mari lucruri grele) ; a îmboldi = a împunge, a îndemnă, a sti-
mulà ; a întîmpina = a ieşi în calea cuiva ; a scormoni = a scociorî ; a spri-
jini = a da ajutor. î n Dacoromania, I, p. 240 ş.u., unde am vorbit de cele
două verbe din urmă, am arătat cum simţul etimologic se poate şterge atît
de mult, încît să avem „absurdităţi etimologice ca presar (derivat din
din perspectiva dicţionarului (ii) i99

s a r e ) cu z a h ă r sau f ă i n ă , plombez un dinte cu a u r etc., întocmai

precum se spune îndoiesc (derivat din d o i ) o hîrtie în p a t r u .
Astfel de cazuri întîlnim şi la substantive, de ex. cînd vorbim de
farfurii de a r g i n t sau de c o s i t o r . în limba veche, farfurie înseamnă
„porţelan", ca turcescul fir furi, din care derivă (acesta, la rîndul său, e
împrumutat din persanul fag furi „chinezesc"): „o tavă de farfurie de China".
Sensul unui cuvînt se schimbă deci deodată cu schimbarea funcţiunei
pe care o împlineşte. Coopertorium latin, întrebuinţat la acoperirea'unui
sarcofag, era de obicei de marmoră; cărpătorul românului, întrebuinţat mai
de mult ca să acopere oala, era de lemn ; cînd în dezvoltarea mai departe,
acest „fund" de lemn s-a întrebuinţat mai ales spre a tăia pe el (ceapă
etc.) sau a răsturna pe el (mămăliga etc.), obiectul cu care se „coperea"
oalele, primi un nume nou, după regiuni: capac (din turc.), pocriş (din
slav.), fedeu (din ung.) etc.

A. Raportul etimologic între un verb derivat şi între substantivul

din care derivă nu trebuie să fie tocmai cel de acţiune faţă de instrument,
ci poate fi oricare altul. Astfel, din ad aquam „la apă" s-a derivat verbul
ad-aquare „a duce la apă". Acest sens general probabil că n-a existat
niciodată, ci chiar în mintea celui ce a întrebuinţat mai întîi cuvîntul s-a
ivit — pe lîngă nota etimologică şi dominantă — cea a scopului pentru care
se face acţiunea şi cea a raportului între acţiune şi complementul ei. Deci
definiţiunea completă (cu nota principală şi cu cele secundare) care corespunde
sensului-tip al verbului adapă va fi: „a duce dobitoacele la apă spre a le
da de băut": Numai vitele se adapă, dar oamenii beau !
Să urmăm acuma dezvoltarea acestui verb în limba română. Dacă
ideea „a duce la apă" dispare, spre a rămînea numai cea de „a da de băut",
verbul se poate întrebuinţa şi despre oameni: „Ai adăpat vreun setos?"
Dar chiar ideea de „apă" poate dispărea, ca neesenţială şi să fie înlocuită
prin oricare alt lichid: „îl voi adăpa cu lapte dulce", sau „îl adăpară cu
otravă cumplită". Ca şi în franţuzeşte, unde poison din potionem „băutură"
însemnează „venin", adăpa se poate specializa în înţelesul acesta, fără ca
„otrava" să mai fie numită: bolnăvindu-se — zic [oamenii] că au fost adăpat
— au răposat. în altă ordine de idei, din înţelesul fundamental de „a duce
o vită la apă, a-i da de băut" s-a putut dezvolta şi sensul „a mînà" şi
?Poi ( ( „a îndemnă", dispărînd cu totul notele de „apă" şi „spre a da de
băut" : „Vodă au zis — fiind de alţii adăpat — că . . ."
Un caz analog cu un substantiv: cuvîntul nostru fedeleş, care derivă
din ungurescul fedeleş (fodeles) 1 „cu capac" (din fedél „capac")' trebuie să se
fi întrebuinţat odinioară spre a însemna un fel de botă — sens păstrat pe
alocuri — cu capac, în care se transporta apa. Nota secundară la început
„de transportat apă" a devenit cea principală, iar azi fedeleşul este un

1
într-un document din 1525 cuvîntul unguresc fodeles apare cu sensul de „vas între-
buinţat la culesul strugurilor", A. Zolnai-Szamota, Magyar oklevél szótár, s .v.
•200 sextil puşcariu

butoiaş, fără capac mobil, pe care lucrătorii îl leagă strîns de spate (cf.
„a legà fedeleş") ducînd în el apa trebuitoare peste zi.
Rezultă din aceste constatări, pentru lexicograf, că este de cea mai
mare importanţă de a avea mereu în vedere raportul ce există între acţiunea
verbală şi elementele ei întovărăşitoare, precum subiect (la verbele intran-
sitive), subiect şi complement (la cele transitive), instrument, scop etc.
Dacă în Dicţionarul Academiei s-a făcut deci atît de des deosebirea între
fiinţe şi lucruri ca obiecte ale acţiunei, aceasta nu este o pedanterie filo-
logică, născută din dorul de a avea cît mai multe subdiviziuni, ci un element
de explicare a dezvoltării semantice. într-adevăr, verbul îndemn, al cărui
înţeles etimologic este „mîn din loc" (lat. inde-minor), păstrează acest sens
numai cînd complementul e un dobitoc: „Ţăranul îndemna boii, şi carul
porni" ; — devine însă „îmboldesc, stimulez, determin", cînd complementul
e un om: „Mă îndeamnă la păcat"; — iar cînd subiectul şi complementul
€ acelaşi, în funcţiune reflexivă, el poate însemna „plec la drum": „Unde
te-ai îndemnat?", apoi „pornesc, încep, mă apuc de ceva, mă decid": „Nu
se prea îndemna la lucru", şi chiar „mă obicinuesc": „Se îndeamnă la
rachie" ! Tot astfel, verbul a bate poate însemna, în anumite împrejurări,
„a vîrî", „a suna", „a stoarce" sau „a produce durere", după cum comple-
mentul e un cui, toaca, rufele ude sau un copil, iar scopul: a face să intre,
a face pe credincioşi să vină la biserică, a spăla sau a pedepsi.

5. între subiect, complement şi instrument se poate face o schimbare,

substituindu-se unul altuia, fără ca înţelesul propoziţiei să sufere: „iert pe
un om de o datorie" poate deveni „iert datoria unui om" ; „cîrpesc haina
cuiva" se poate exprima mai scurt prin „cîrpesc pe cineva" ; „gătesc pe
cineva cu pene la pălărie" devine „gătesc pălăria cuiva cu pene" sau chiar
„gătesc pene la pălărie" ; „îmbrobodesc capul cu un testimel" devine „îmbro-
bodesc testimelul" (pe cap) ; „spăl rufele cuiva o dată pe săptămînă" se
preface în „spăl pe cineva o dată pe săptămînă" ; „mă belesc la mînă" şi
„îmi belesc mîna"; „omul bufneşte de rîs" şi „rîsul îl bufneşte pe om".
Evident că prin intervertirea aceasta a raportului se schimbă şi înţelesul
verbului, deşi sensul construcţiei întregi rămîne acelaşi: „îndes prunele în
traistă" însemnează „le apăs, ca să încapă", „îndes traista cu prune" însem-
nează „o umplu" ; putem zice de o potrivă „îmbrac pe un cineva cu o
haină" şi „îmbrac haina", dar în nemţeşte numai în cazul dintîi putem
întrebuinţa pe „ankleiden", în cazul al doilea trebuie să traducem pe îmbrăca
prin „anziehen".
După aceste observări preliminare, vom înţelege dezvoltarea de înţeles
a verbului apără în româneşte. Sensul lui originar trebuie să fi fost de
„a prepară", precum îl are latinescul parare şi corespondentele lui romanice
{d. ex. franc, parer la viande „a prepara carnea, curăţind-o de peliţe şi
°. a Ş e ")- îndată ce se iveşte ideea scopului, sensul acesta general se modi-
fică în „a prepara pentru a fi apt la ceva, pentru a fi gata de ceva, a
[prejgăti", (ital. para il grembiule che 1'empirò di cile e = ţine şorţul pre-
gătit, ca să-1 umplu cu cireşe). Prin intervertirea subiectului şi complementului
 231-
din perspectiva dicţionarului (ii)

s -a putut zice ital. l'ombrella para il sole (cf. para-sole „parasol"), în care
caz verbul însemnează acum „a prinde, a opri ceva cu ceva". Astfel parare
intră în aceeaşi categorie cu „defendere", pe care îl înlocuieşte cu totul în
limba română: apăr ( = opresc) soarele cu umbrela, poate deveni umbrela
mă apără ( = mă scuteşte) de soare, deci e posibilă construcţia mă apăr ( = mă
scutesc) de soare cu umbrela.

6. Cuvintele unei limbi, exprimînd idei, aceste idei se asociază între

sine; cuvintele nu se găsesc deci izolate în memoria noastră, ci în grupe,
întocmai precum există deci categorii gramaticale, astfel există şi categorii
de sens. Expresii ca: mă înţeleg, mă ajung, mă învoiesc, cad de acord, mă
aşez cu cineva, închei o învoială, fac o înţelegere sau un pact etc. ; — seamăn,
mă aseamăn, sînt asemenea cu cineva, sînt ca sau la fel cu cineva, mă arunc
în partea cuiva, exprimă cam acelaşi l u c r u ; — f î l f î i , flutur, fluştur, bîţîi
fîţîi, măhăesc, bălăbănesc etc. sînt variante pentru a exprima mişcarea încoace
şi încolo a unui obiect sau a unei părţi a trupului nostru ; — a frînge, a
rupe, a sparge, a zdrobi, a sfărîma etc. se grupează în jurul aceleiaşi idei
de „a preface un întreg în părticele printr-o acţiune de natură mecanică",
aplicîndu-se cînd unul, cînd alt termen, după natura obiectului (lemn, stofă,
sticlă etc.).
în dezvoltarea sa semantică, cuvîntul trece adesea dintr-o categorie
de sens într-alta. întocmai precum societatea în care ajunge un om, mai
ales în tinereţea sa, e hotărîtoare pentru întreaga sa dezvoltare viitoare, tot
astfel tovărăşia cu alte cuvinte şi grupuri de cuvinte este adesea fatală
pentru întreaga sa viaţă. Studiul sinonimelor, s e m i o t i c a (cf. R. Meyer
Romanisch-germanische Monatsschrift, V, 641), nu are deci numai importanţă
stilistică, ci şi semantică, lexicograful trebuie să-i dea cea mai stăruitoare
atenţie.
Cîteva exemple vor arăta mai bine ceea ce voim să spunem.
A alergă constă etimologiceşte din prepoziţia a (lat. ad) şi din larg.
înţelesul său originar trebuie să fi fost deci asemănător cu al verbului
alungă, constătător din prepoziţia a şi din lung. Funcţiunea verbului a fost
la început transitivă şi înţelesul său „a sili pe cineva să se depărteze, să
plece în largul spaţiului", apoi „a goni din urmă, a urmări pe cineva",
„uliul se ţine după porumbel şi-1 aleargă". Probabil că la început se va fi
făcut numai o distincţie uşoară între alerga întrebuinţat, ca în exemplul citat,
pentru cazuri cînd depărtarea se făcea în orice parte în largul s p a ţ i u l u i ,
şi între alunga, întrebuinţat pentru direcţia de-a l u n g u l unui drum.
înţelesul originar cuprindea deci numai nota „îndepărtării" şi numai întru
cit această îndepărtare era „silită", ea devenea o „goană" sau' o „urmărire".
Acesta e momentul cînd alergă începe să se despartă de vechiul său tovarăş,
merge, care însemna „o depărtare în adîncimi", nu însă fără să-i fi rămas
o urmă formală din această tovărăşie pentru toată viaţa: e în loc de a al
tulpinei. îndată ce ideea de „goană", accesorie la început, se accentuează,
se iveşte şi^ ideea de „fugă". Astfel alergarea iese din categoria verbelor
„depărtării într-o direcţie oarecare" şi intră în categoria verbelor „mişcării
 •202 sextil puşcariu

repezi". Urmarea primă a fost că şi-a schimbat funcţiunea, devenind verb

intransitiv. Aceasta e răspîntia la care s-a despărţit de tovarăşul său alunga
şi s-a întovărăşit cu alt verb, cu vechiul cure, care, din pricina echivocului
supărător pe care îl producea (cur „je cours" şi „cui") a trebuit să-i cedeze
locul: „De vedeai furul, alergai cu dînsul" al lui Dosoftei, e încă la Coresi:
„curai cu nus . î n secolul al XIX-lea, alerga apare cu acest sens-nou:
„Scumpul mult păgubeşte, leneşul mult aleargă"; totuşi, din complinirile
care-1 întovărăşesc — şi pe care noi începem să le simţim azi ca pleonasme —
„în pripă, în (cu) grabă, în fuga mare, într-un suflet, în ruptul capului,
pe capete etc., se cunoaşte sensul original.
A fugi însemnează — ca notă principală — „a evita o primejdie" şi
numai ca notă secundară: „cu ajutorul unei mişcări repezi de salvare":
„Cocostîrci şi rîndunele / Au fugit de zile rele". Nota secundară poate deveni
însă tot atît de importantă ca cea principală: „a scăpa prin fugă, a da dos
la faţă": „Robul a fugit din temniţă". î n sfîrşit nota secundară devine
cea principală, iar vechea notă fundamentală se pierde cu totul: „a se mişca
mai repede decît mersul obicinuit, dînd corpului un avînt mai mare" : „Vacile
fug prin ocol". Astfel a fugi devine, împreună cu a alerga (de care se deose-
beşte ca germ. „fliehen" de „laufen" sau franc, „fuir" de „courir") concu-
rentul vechiului cure.
A fierbe este verb intransitiv şi însemnază „a ajunge în stare de eboli-
ţiune, de prefacere în aburi, prin ajutorul căldurei". La origine se putea
deci spune numai apa (sau alt lichid) „fierbe în oală", apoi, prin analogie,
şi „mustul fierbe" ( = fermentează) în butoi. Numai printr-o intervertire
a raportului original avem apoi „oala fierbe". Scopul pentru care se pune
apa la fiert, fiind mai adesea gătirea unei mîncări, s-a spus, neexact, dar
scurt, „fierbe carnea" (fasolea etc.). Astfel verbul fierbe a intrat într-o nouă
categorie de cuvinte, care exprimă diferitele modalităţi de gătire a bucatelor,
a ajuns deci în tovărăşia verbelor frige şi coace-, urmarea a fost posibili-
tatea de a fi întrebuinţat în funcţiune transitiva; fierb fasolea, şi înţelesul
„gătesc o mineare în apă fierbinte".

7. Afară de societatea stabilă a altor vorbe (categorii semantice),

cuvîntul, ca parte integrantă a vorbirii, se întîlneşte cu fel de fel de alte
cuvinte. Din aceste întîlniri incidentale se pot de 'asemenea naşte legături
intime, hotărîtoare pentru întreagă dezvoltarea lui formală şi semantică.
Daca pentru purtarea polenului roditor de la plantă la plantă e nevoie de
albina care caută miere, fructificarea sensurilor o fac cuvintele însesi prin
mtilnirile lor.
_ _ Astfel cuvîntul a apune ca şi latinescul apponere (din ad + ponere)
şi ital. appore etc., avea odinioară înţelesul „a pune ceva la (lîngă) altceva",
deci corespundea germanului „bei-legen" , „bei-setzen". Acest „altceva"'
fiind in cele mai multe cazuri situat jos (pe masă, pe pămînt etc.), s-a
putut adauga, ca notă accidentală: „jos". Această notă accidentală devine
insa cu timpul nota principală şi (mă) apun devine „(mă) pun jos", indi-
lerent daca acolo, jos, mai e sau nu ceva la care sau lîngă care se face
din perspectiva dicţionarului (ii) 203-

aşezarea. Acest stadiu al dezvoltării se întâlneşte încă la aromâni, care zic:

si apusiră to anmbrată „se puseră jos la umbră" ; casă apusă „joasă, cu
tavanul scund". Din „mă pun jos" ivindu-se un nou scop: „ca să dorm",
s-a născut sensul „mă culc" : (tot la aromâni) mi apusă di curînd „m-am
culcat devreme". în acest înţeles, verbul s-a întîlnit la dacoromâni cu
subiectul „soarele" ; pe cînd însă la francezi coucher se întrebuinţează despre
soare tot atît de bine ca despre om, la noi, a apune a rămas numai în tovă-
răşia acestui nou subiect al său.
A aprinde nu conţinea, la început, ideea „arderii", ci avea acelaşi
sens fundamental ca şi primitivul său etimologic a aprinde, adică „a lua
în stăpînire (momentană)"; se deosebea deci de a cuprinde prin aceea că nu
exprima, ca acesta, „o prindere de jur împrejur, pe toată întinderea", ci
numai una „parţială". Focul a cuprins casa = flăcările au luat în stăpînire
casa din toate părţile, întreagă; focul a aprins casa = flăcările au ajuns casa
şi au luat în stăpînire partea cea mai apropiată. Urmarea imediată a acţiunii
exprimată în exemplul dintîi este „arderea" casei; a acţiunei exprimată în
exemplul al doilea „începutul arderii", sau, cum se zicea mai de mult,
„încinderea" ei. Tovărăşia incidentală a verbului cuprinde cu „foc" n-a avut
urmări importante; dimpotrivă, tovărăşia aceasta ocazională a fost fatală
pentru aprinde, căci verbul acesta a rămas, în limba română, legat pentru
totdeauna de noţiunea „foc" şi numai de ea. El a ieşit cu totul din cate-
goria verbelor care însemnează o „apucare", „prindere", „luare în stăpînire"
şi a intrat în categoria verbelor care însemnează o „ardere", substituind
cu timpul cu totul pe vechiul încinde, bolnav acesta, din cauza omonimi-
tăţii în forma participială (încins) cu alt verb (încinge ).
Mai mult decît atît. Subiectul „soare" şi complementul „foc" pot
lipsi, căci ele au contagiat atît de mult verbele a apune şi a aprinde, încît
le-a trecut o parte a înţelesului lor propriu: cînd vorbim despre apus subîn-
ţelegem „de soare", cînd auzim aprindere ne gîndim imediat la o „inflamaţiune".
C o n t a g i u n e a aceasta semantică a unui cuvînt prin altul, e un
fenomen cunoscut. Bréal (Sémantique, p. 112) citează cazul latinescului
adulterium. Adulterare avea la origine cam acelaşi înţeles ca alterare, şi se
zicea adulterare colores „a schimba colorile", adulterare nummos „a falsifica
monetele", adulterare ius a falsifica dreptul"-, dar se zicea şi adulterare
matrimonium. Din această legătură, sensul complementului „matrimonium"
a devenit parte integrală a verbului adulterare, atît de mult, încît acest
cuvînt a început să exprime singur ceea ce exprima odinioară numai împe-
recherea ambelor cuvinte. Tot astfel, ca o părăsire a tovarăşului intim, după
ce şi-a însuşit şi conţinutul de sens al acestuia, trebuie explicat românescul
albastru. î n latineşte, * albaster, un diminutiv din albuş, nu putea să însem-
neze decît „alburiu" (deci ceea ce exprimă cuvintele italiene şi franceze
„calcate" după el: biancastro, blanchâtre). La aromâni sensul primitiv se mai
recunoaşte, căci albastru însemnează în acest dialect „sur". î n legătură
cu alte numiri de culori, el trebuie să fi arătat nuanţa „deschisă" a acelora:
vînăt albastru trebuie să fi fost deci un „vînăt alburiu, deschis". Cu timpul
însă înţelesul de „vînăt" a devenit o notă integrantă a lui albastru, care
•204 sextil puşcariu

azi se întrebuinţează tocmai spre a indica culoarea cerului sau a ochilor,

substituind în cele mai multe regiuni cu totul pe vechiul mier (din lat.
mërus).

8. înainte de a trece mai departe, fie-mi îngăduit să schiţez, pentru

recapitularea observaţiilor făcute pînă acuma, istoria cuvîntului castigare
în româneşte, interesantă şi pentru faptul că multiplele treceri de sens ale
acestui cuvînt se repartizează g e o g r a f i c e ş t e asupra a două regiuni
distincte ale teritoriului daco-român.
A. Sensuri păstrate numai în Ardeal.
1. înţelesul fundamental de „a pedepsi" devine „a da cuiva o pedeapsă
spre a-1 îndrepta" ; prevalînd nota nouă care arată scopul avem :
1 (Complementul e un copil). A educa, a creşte.
2. Prin extensiune. (Complementul e un animal.) A îngriji un animal:
„I-a dat iapa să o cîştige bine". (Complementul e casa, livada etc.) A griji.
„Văzînd că-n casă nu-i cîştigat, luă mătura".
3 (Ajuns sinonim cu „îngriji" s-a putut întrebuinţa şi în funcţiune
reflexivă cu sensul de a se îngriji):,,Decheval se cîştigă de arme".
4 (Cînd complementul e omul, „a se îngriji" devine): „A se găti, a se
îmbrăca frumos, a se dichisi". „Ea n-are grijă, ci mai frumos se cîştigă /
Cînd aude că e joc".
5 („A se îngriji" de ceva devine): „A procura ceva" (mai ales prin
cumpărare, deci şi) a cumpăra. „Avea un cîne de departe cîştigat".
II. Ca verb reflexiv, „a se pedepsi" poate deveni „a-şi procura o
durere" şi apoi, prin anticipaţie, „a se tîngui, a se căina". „Pe cel colnic /
Cîştigă-se un voinic".
III. („A se pedepsi" devine „a se munci" şi ca şi acesta): „A se trudi,
a se osteni". „Omul în deşert se cîştigă" (în alte Psaltiri: se munceşte, se
învăluieşte, se sminteşte, se aruncă).
IV. Din sensul de „a pedepsi" s-a născut încă în latineşte cel de „a
lua de scurt, a strînge" : castigare equum frenis ; insula castigatur aquis. Acest
sens pare a se fi păstrat în limba veche: „Nu cîştigareţi aur, neci argint,
neci bani în pungile voastre" (în pasajul corespunzător din Noul Testament
de Bălgrad: „Nu strîngereţi aur, nici argint, nici bani în pungile voastre").
B. Sensuri care se găsesc pe întreg teritoriul dacoromân.
V. La sensul (III) de „a se trudi" ivindu-se scopul: „spre a agonisi
ceva", această notă nouă devine prevalentă, iar nota principală devine instru-
mentul, care poate fi înlocuit în altul sau poate fi chiar omis.
1 A agonisi ceva prin muncă, prin încordare. „Umblau în cărăuşie
şi cîştigau mulţi bani".
2 A agonisi ceva prin luptă, prin întrecere, rămăşag, joc de noroc
(deci:) a învinge, a birui, a rămînea (pe cineva). „Doamne, fă să cîştig de
cîte ori voi juca cu cărţile aceste". (Complementul e un om.) A cuceri, a
captiva. „Moşul, cîştigat de răzvrătirea lui . . ."
3 (Prin generalizare, nota încordării dispare) : A obţine, a dobîndi, a
primi, a căpăta (ceva dorit sau folositor). „S-a întors fără să cîştige dreptate".
D I N P E R S P E C T I V A DICŢIONARULUI (II) 205-

9. Exemplul lui cîştiga e instructiv şi din alt punct de vedere. El ne

arată cum anumite dezvoltări semantice s e r e p e t ă în acelaşi sens sau
în sens invers, în mai multe limbi. Astfel, pentru trecerea de sens de la
a „pedepsi" la „a educa, a instrui", avem exemplul v. franc, chastier, din
lat. castigare, care însemnează „a instrui", şi mai ales exemplul neo-grec.
TtaSeúco „educ copii" devenit, pe teren grecesc, „pedepsesc" şi împrumutat
cu această accepţiune, în limba română. O paralelă pentru trecerea de sens
de la „a face sforţări, a munci" la a „dobîndi" ne-o dă cuvîntul nostru
agonisesc, din medio-grec. àyoviÇo|xa „lupt" (înrudit cu agonie „luptă cu
moartea"), care, în limba veche, avea încă înţelesul de „muncesc, lucrez":
„Aşa de rău au înfrînt pe daci, încît n-au rămas nici carii să agonisească
pămîntul", în funcţiune reflexivă: „mă muncesc, mă trudesc": „Agonisîn-
du-se şi nevoindu-se sfîntul. . ." Invers, latinescul lucrare = germ. „gewin-
nen" devine la noi lucra = germ. „arbeiten" ; înţelesul vechi se mai recu-
noaşte în expresii ca arom. fac lucru = cîştig bani (lucrum facere) şi în
v. rom. fără lucru = fără folos, fără profit (Cuvente den bătr., I, 280). î n
sfîrşit, la slavi, avem de la kazati „a arăta, a ordona , a învăţa (cf. ucaz
„ordin", cazanie, „învăţătură"), derivatul rusesc nakazati „a pedepsi" şi
k a z n i „ordin, pedeapsă, c a z n ă".
Adesea observăm cum vorbe vechi şi populare au aceeaşi dezvoltare
semantică ca neologismele, prin care le putem reda ; astfel a îmboldi şi
a stimula; astfel a învesti (un capital) şi a îmbrăca (banii): „Şi-a îmbrăcat
toţi banii într-o grădină"; compară chiar: „afacerea stagnează cu lucrul;
a rămas baltă".
Iată şi alte exemple: latinescul vita „viaţă" s-a păstrat cu un sens
cu totul evoluat în cuvîntul nostru vită ; aceeaşi trecere semantică s-a mai
repetat o dată cu cuvîntul viaţă (care a înlocuit pe vita) în dialectul megle-
nit, unde gaţă însemnează „vieţuitoare". Latinescul familia a dat pe femeie
al nostru, astăzi cu un înţeles cu totul deosebit ; cuvîntul gloată „mulţime
de oameni" are prin Banat, Moldova, Bucovina şi Transilvania şi înţelesul
de „familie", mai ales înţelegîndu-se „copiii unei părechi de oameni" (cf.
germ. Haben Sie Familie? = ai copii?): „Să-ţi fie milă de dînsa şi de
gloata ei care moare de foame". î n Banat cuvîntul a ajuns şi ultimul stadiu
de dezvoltare, însemnînd „femeie": „Gloatele nu sînt acasă". Şi la sîrbi
glota are sensul de „familie, copii". Latinescul alvina însemna „stup" ;
la noi însemnează „albină" ; aceeaşi trecere de sens o găsim la aromâni,
unde stup însemnează „albină", şi la albanezi, unde biet are şi sensul „stup"
şi pe cel de „albină". Trecerea de sens de la „vînătoare, la care se pune
în mişcare gonaci şi cîni", la „cîrd de cîni", pe care o avem în franc, meute
(din movita, de la movere „a pune în mişcare"), o întîlnim în românescul
haită (din ungur, hajtani „a mîna, a goni") ; acest cuvînt s-a dezvoltat mai
departe, devenind „căţea rea" (întocmai ca potaie) şi s-a putut dezvolta pînă
la sensul de „femeie rea sau necinstită" (întocmai ca gudă „căţea rea",
„femeie răutăcioasă sau stricată"). Trecerile semantice pe care le întîlnim
la a răpi (lat. rapere) şi repede (rapidus) se repetă la verbul grăbi, care
derivînd din paleoslavul grăbiţi, „a răpi" se întîlneşte încă cu sensul vechi
•206 SEXTIL PUŞCARIU

într-un exemplu ca: „mînile să nu fie grăbitoare şi răpitoare spre a strei-

nilor". La aromâni s-a mai' repetat o dată trecerea aceasta de sens, întrucît
de la verbul arik'escu „răpesc", participiul-adjectiv arik-it nu însemnează
„răpit", ci „pripit, iute, violent".
Astfel de cazuri de dezvoltări paralele în alte limbi sau în alte cuvinte
din limba proprie, pe care etimologiştii le citează cu deosebită predilecţie
în sprijinul etimologiilor lor, ar merita să fie strînse în număr cît mai
mare, pentru ca din examinarea lor atentă să se poată stabili cîteva prin-
cipii de lingvistică generală cu privire la direcţiunile în care gîndirea noastră
mînă în mod firesc dezvoltările semantice.
înainte însă de a face deducţii de natură generală din astfel de coinci-
denţe, cazurile trebuie examinate cu de-a mănuntul, eliminîndu-se î m p r u -
m u t u r i l e dintr-o limbă într-alta şi d e c a l c ă r i l e : nimic nu este,
într-adevăr, mai firesc, la un individ care cunoaşte mai multe limbi, decît
să imiteze în graiul său natal felul de a gîndi din limba străină care îi
e familiară.
Dacă hrană, pe lîngă înţelesul obicinuit de „nutriment", are, în limba
veche, şi pe cel de „pază", nu avem a face cu o trecere semantică întîm-
plată pe teren românesc, ci cu un împrumut literar din slavul chrana care
are amîndouă sensurile ; tot împrumutul literar din slavoneşte, iar acesta
din greceşte, e sensul de „mie" al lui întunerec în limba veche ; dacă icre,
pe lîngă înţelesul curent de „ouă de peşte", are pe alocuri şi sensul de
„pulpă", avem de asemenea a face cu un împrumut din slavoneşte, unde
ikra are ambele sensuri (după Berneker am avea a face, în limbile slave,
cu un omonim). Toate accepţiunile cuvîntului nostru grijă se regăsesc şi
în bulgărescul griză ; e deci evident că vorba noastră a fost împrumutată
în aceste accepţiuni de la bulgari ; din limbile slave e împrumutat nu numai
verbul greşi, ci şi diferite locuţiuni şi sensuri speciale pe care le au deri-
vatele lui, astfel ; din greşală, care corespunde aidoma sîrbescului grijeskom
şi v . rus grechom, sau postverbalul greş în înţelesul de „bucată de pămînt
rămasă nearată între două brazde", pe care-1 întîlnim în rutenescul uzhrich.
Cazuri de decalcări, precum joc cu înţelesul germanului „Spiel" şi
„Tanz" (după slav igra), lume (păstrat în vechiul înţeles de „lumină" în
expresia „lumina ochilor"), cu înţelesul latinescului „mundus" (după slavul
svëti „lumen" şi „mundus") sînt cunoscute din frumosul studiu al lui Ir.
Sandfeld Jensen în Grõbers Grundriss, I, p. 530 ; alte exemple, la P. Papa-
hagi, Parallele Ausdrücke, în Jahresbericht, XIV, 113—170; Th. Capidan,
Dacoromania, I, 331 ş.u.; şi la P. Skok, cf. ibid., 521—522. S-ar putea
adăuga şi altele, în parte relevate. Astfel, aceeaşi combinaţie a cuvintelor
a bate ^ şi joc cu înţelesul nou pe care-1 are românescul „îmi bat joc de
cineva" şi derivatul batjocură, o găsim la sîrbi (salu zbijati din sala „joc"
şi zbijati „a bate"), la ruşi în limba veche (bajdy bic) şi la bulgari (se
seja bije) ; la aromâni în loc de joc apare cuvîntul pez (mi batu pezu cu
ţineva) care e împrumutat din greceşte naîţw „jouer, badiner".
— Cele două înţelesuri ale românescului vînă, corespunzînd germanului
„Ader" şi „Sehne", se găsesc în bulgărescul zila (Jahresbericht, X X , XXV,
 DIN P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (II) 207-

p. 87) ; înţelesul de „coloare" a lui faţă şi floare e decalcat după slavul cvëti
silice; fruntaş, ca formaţiune şi sens, este decalcat după bulgărescul celnik
(din ¿elo, „frunte") etc.
Totuşi, uneori e foarte greu a hotărî dacă avem a face cu o decalcare
sau cu o dezvoltare de sens independentă. Acesta e cazul lui inimă „stomac"
în „mă doare inima", care se regăseşte şi în franţuzescul „j'ai mal au
coeur" si în bulgărescul szrdce. Cel ce a văzut pe ţăranul nostru venind
la medic să i se plîngă de o boală, s-a putut convinge cît de greu ştie el
să descrie simptomele; toate durerile interne le localizează sau „în capul
pieptului" sau „la inimă". Acelaşi caz este probabil şi la ţăranul francez
si la cel bulgar, încît în expresia românească cu greu vom avea să vedem
o moştenire din vremuri latine şi şi mai greu un împrumut din bulgăreşte.
Un caz analog îl avem la verbul mă uit. Sandfeld-Jensen a arătat că înţe-
lesul de „regarder" s-a născut din cel de „s'oublier à regarder" şi citează
următorul exemplu din Zola (Le ventre de Paris, 24 ), în care cuvîntul
francez are aproape sensul celui românesc: „Claude était ravi de ce tumulte:
il s'oubliait à un effet de lumière, à un groupe de . . ." Dacă găsim şi în
bulgăreşte pe zabravjam = germ. „sich vergessen, im Anschauen verloren
sein, gáffen", aceasta nu însemnează, desigur, că între el şi a se uita ro- .
mânesc ar exista un raport mai intim.
Există oare d i r e c t i v e f a t a l e în evoluţiunile de înţeles moti-
vate oarecum de însăşi structura minţii noastre, una şi aceeaşi în esenţă
la popoarele care vorbesc diferite limbi? Iată o întrebare la care sîntem încă
departe de a putea da un răspuns. însuşi cuvîntul „fatal" încă ne face să
credem că descoperirea astorfel de directive, „antropologice" oarecum, nu
e exclusă. într-adevăr, acest cuvînt, care la origine însemna numai „relativ
la soartă ( = lat. fatum)", a ajuns să însemneze, după cum îl traduce Georges
în dicţionarul său, „verhăngnissvoll, Verderben bringend". De unde această
peiorare a înţelesului? Desigur din concepţia pe care omul o are despre
„soartă", de la care vin toate relele. î n româneşte, ca şi în alte limbi, dintr-o
sută de cazuri în care întrebuinţăm cuvîntul „soartă", el are desigur de
nouăzeci de ori înţelesul de „soartă rea". Asemenea exemple s-ar mai putea
găsi. „A început să mă grăiască în sat" nu însemnează numai „a început
să vorbească despre mine", ci, în mod fatal, „a început să mă vorbească
de r ă u " ; vinul acesta are un gust, însemnează: „un gust strein", deci „rău"
(altminteri nu l-am remarca), ceea ce în Moldova se redă prin termenul
special iz (din ungureşte iz, care şi el însemnează „gust"). Adevărat că,
dimpotrivă, o mîncare gustoasă este o mîncare „cu gust bun".

10. Dar să revenim la verbul grăbi. Noţiunea „răpirii" a fost analizată

la noi ca o „luare repede cu sine". Nota mai concretă „cu sine" a putut dispărea,
accentuîndu-se tot mai mult cea abstractă, a „repezelii" ; astfel iau ceva_ în
grabă, care la început însemna „iau răpind ( = ducînd cu mine)" a devenit „iau
la repezeală". î n acest moment a grăbi a primit sensul opus lui a întîrzia şi
a putut avea, ca acesta, pe lîngă funcţiunea transitivă, şi pe cea intransitivă.
 SEXTIL PUŞCARIU
208

mai tîrziu şi pe cea reflexivă: „Grăbiră ( = dădură zor) grecii din Ţarigrad,
de-i apărară". „El îşi grăbi ( = acceleră) paşii." „Cine se grăbeşte ( = se pri-
peşte), mai mult zăboveşte."
Influenţa s e n s u l u i o p u s e adesea covîrşitoare în dezvoltarea
semantică a unui cuvînt, căci în mintea noastră categoriile semantice nu
cuprind numai vorbele înrudite ca sens, ci cu ele împreună se asociază mai
adesea şi cele cu înţeles opus. „Spiritul care asociază ideile părechi -părechi,
împreună bucuros contrastele, dîndu-le aceeaşi formă exterioară : după modelul
lui diu se formează noctu (din nocte), după diurnus se face nocturnus, după
antidea e plăsmuit postidea, după septentrional (din septem triones) s-a calcat
franc, „méridional" (cf. Biéal, Sémantique, 68—69).Dar influenţa prin contraste
nu se observă numai la forma cuvintelor, ci şi la înţelesul lor. Ideea exprimată
prin „bine" deşteaptă în mintea noastră pe „rău", pe „minciună" îl înlocuim
în anumite împrejurări prin „ne-adevăr" (de ex. cînd respectul sau politeţea
ne împiedică de a arunca cuiva acuzaţia că e mincinos) etc. ; chiar noţiuni
care nu stau propriu-zis în opoziţie una cu alta, ci numai se exclud una pe alta,
prezintă un oarecare antagonism în anumite împrejurări sau se deosebesc
printr-o notă caracteristică, mintea noastră le asociază ca pe cele cu înţeles
opus, de ex. „alb" şi „negru", „militar" şi „ţivil", „tată" şi „mamă", „naş"
şi „fin" etc.
Cîteva exemple vor arăta cum noţiunea opusă e totdeauna gata de apă-
rare pe planul întîi al atenţiunei noastre, cum ea poate influenţa chiar dez-
voltările de înţeles.
Adjectivul adine s-a dezvoltat, atunci cînd se întrebuinţa în sens figurat,
cu deosebire în două direcţii: a) prevalează ideea de „(situat) jos": tonuri
adinei, b) prevalează ideea de „greu de pătruns", deci: desişul adine (întocmai
ca prăpastie adîncă). î n acest caz din urmă pozitivul adine devine egal cu
negativul „nepătruns", în unele cazuri cu „neînvins", „nemăsurat". Acest sens
negativ duce la rîndul său la cel pozitiv de „mare, intensiv, greu, complet,
extrem", mai ales în legătură cu cuvinte ca: pîclă, umbră, întuneric, noapte,
răutate, somn, letargie, tăcere, melancolie, spaimă, dor, durere, jale, beţie, rătăcire,
ruşine, amărăciune, mîhnire, stimă, pace, evlavie, întristare etc.
Verbul a bleşti derivă din ble ase şi însemnează „a fi cu bleascul la gură",
adecă „a-şi trage sufletul, a da cu greu semne de viaţă". Deoarece ultima
manifestare de viaţă pe care cei din jur o aşteaptă de la muribund este o vorbă,
bleşti însemnează: „a articula cu greu sunete", „a nu putea vorbi". Din acest
înţeles negativ se poate naşte cel pozitiv, prin negare: „Cît ţine descîntecul,
nu trebuie să bleşteşti" ( = „să pronunţi, să rosteşti un cuvînt").
în Dacoromania, I, 233 am arătat cum slavul lite „în cursul anului, tot
anul" s-a păstrat în adverbul nostru îndelete. Pentru explicarea înţelesului
românesc trebuie să plecăm de la expresii ca „lucrez, t o t a n u l la ceva",
puse în opoziţie cu „lucrez c u g r a b ă , c u z o r , c u p r i p ă " . Din ase-
menea expresii opuse, s-a născut pentru (înde)lete înţelesul nou „fără grabă,
fără zor, fără pripă", deci „cu răgaz, încet".
Dacă vorbim de boli uşoare, cauza este că există expresia boală grea:
după „piatra e grea de purtat" s-a luat „boala e grea de purtat" ( = suportat).
D I N P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (II) 209

La ce rezultate surprinzătoare şi hazlii uneori poate duce asociaţia cuv întului

cu sens opus, se poate vedea din următoarea întîmplare. Servindu-se o brînză
„nouă" la masă, un copil, gustînd-o o află mai înceată decît cea din zilele
trecute. î n familia mea, adecă, cuvîntul iute se întrebuinţează numai cu
înţelesul de „repede", sensul vechi, care nemţeşte se traduce prin „veissend,
scharf" (paleoslavul Ijuti înseamnă „grozav, violent") s-a mai păstrat însă
în expresia brînză iute. De aici contrarul de la brînză iute, în mintea copilului
meu, deveni brînză înceată.

11. Adesea schimbarea înţelesului se datoreşte unei asocieri de idei

produse de cuvinte cu f o r m ă a s e m ă n ă t o a r e . Chestiunea aceasta,
de o importanţă capitală pentru lexicograf, nu poate fi atinsă la acest loc
decît în treacăt, căci fenomenul c o n t a m i n ă r i i şi al e t i m o l o g i e i
p o p u l a r e cer un studiu special.
Cel mai simplu caz e cel pe care ni-1 arată bunăoară verbul românesc
a îmblînzi. Acesta derivă din latineşte : blandiri şi păstrează încă, în limba
veche, înţelesul latin de „a mîngîia": „Pre Hristos cel ce s-au născut din tine,
îmblînzeaşte-1 fecioară !" Legătura lui etimologică cu adjectivul blînd fiind
însă vie în simţul limbii române, cuvîntul a putut primi, printr-o nouă apro-
piere de acest adjectiv, sensul actual de „a face blînd" sau (reflexiv) „a deveni
blînd". Tot astfel latinescul mucor „mucezeală" a dat mucoare, cu acelaşi
sens, care însă pe alocuri însemnează o boală de vite, cu secreţiuni prin nări,
evident printr-o nouă apropiere de „muci".
De multe ori însă cuvîntul care vine să altereze sensul nu este înrudit
etimologiceşte, ci se produce o apropiere etimologică neorganică. într-adevăr,
simţul etimologic vecinic treaz poate crea apropieri nouă între cuvinte de
origine diferită, cînd forma lor e asemănătoare şi sensurile permit o astfel de
apropiere. Un caz caracteristic e citat de Saussure (Cours de linguistique,
p. 122, cf. şi nota editorilor de la pag. 180): latinescul crispus „ondulat, creţ"
a dat în franţuzeşte crép- din care e derivat crépir „recouvrir de mortier"
şi „décrépir" „enlever le mortier" ; pe de altă parte, latinescul decrepitus „uzat
de Vîrstă" a pătruns, ca neologism, în limba franceză sub forma décrépit ;
între cele două cuvinte simţul etimologic a creat imediat o legătură, încît azi
auzim în franţuzeşte vorbindu-se despre la façade decrépite d'une maison.
Tot astfel, între germanul blau „vînăt" şi blauen „ a b a t e " (din vechiulpliuwan,
anglo-saxon ble wan, gotic bligwan) s-a stabilit un raport etimologic care a
produs pe durchblăuen „a face cuiva vînătăi bătîndu-1". î n neologisme ca
patrulă, perucă etc. noi simţim un raport etimologic cu patru şi păr. Apropie-
rile etimologice neintrate în simţul limbii duc la cunoscute jocuri de cuvinte
ca franţuzeşte: „Les musiciens produisent les sons et les grainetiers les ven-
dent". î n româneşte: „seamănă, dar nu răsare" sau „cu gîndul, gîndac rămîi".
Din exemplele pe care le-am adunat pînă acuma din Dicţionarul Acade-
miei se poate vedea că apropierile se fac şi între cuvinte a căror asemănare
formală nu este atît de mare precum s-ar putea crede.
240 SEXTIL PUŞCARIU

Balamiit, are în limba veche încă înţelesul de „amăgitor, înşelător"

ca si rusescul balamuti, din care a fost împrumutat ; înţelesul special de „măs-
luit", cînd e vorba de jocul de cărţi, s-a păstrat pe alocurea pînă azi. încolo
însă el însemnează „mut din naştere" sau „bălbîit", un sens nou, produs, evi-
dent prin apropiere de cuvîntul mut, de care totuşi se deosebeşte printr-o
nuanţă de înţeles, pe care spiritul limbii o atribuie elementului bala-.
Bartă „cunună, cu care fetele îşi împodobesc capul", din săseşte Borten,
cu acelaşi sens, a ajuns să însemneze şi bată, adică „tivitura de sus a izmenelor,
prin care trece brăcinarul", prin confuzie cu acest cuvînt (de origine latină).
Batal, probabil din turc. battâl (sau din bulg. batal) „leneş,^netrebnic,
deşertat, decăzut" a primit înţelesul special de „berbece b ă t u t", printr-o
apropiere de verbul a bate (un berbece) = franc, châtrer.
Cele două cuvinte bob „fructul plantei Vicia faba" şi „grăunte", din
slavul bobii, cu acelaşi sens, şi boabă din sîrb. boba = franc, baie, au ajuns în
limba română (unde se întîlneşte atît de des schimbul între genul masculin
şi cel feminin) să se întrebuinţeze, fără nici o diferenţiere de sens, unul în locul
celuilalt: un bob de strugure, porumb cu boabe mari şi chiar a da în boabe (în
bobi, cu bobii).
A cîrni însemnează „a face cîrn" ; prin apropiere de a cîrmi, a împrumu-
tat însă şi sensul acestuia: cîrnesc în dreapta.
Cărturar, din grecescul Xapiou^ápioç „arhivar" n-a fost apropiat de
carte numai în privinţa formei, ci şi a sensului, întrucît azi însemnează adesea
„ştiutor de carte".
Ferecă vine din latineşte: fabricare; înţelesul lui original era deci „a
făuri", indicînd lucrul pe care faurul (lat. faber) îl îndeplinea în fierăria (lat.
fabrica) sa. La megleniţi (fărec) şi la albanezi (farkón) s-a păstrat pînă azi
cy înţelesul de „potcovesc" (la cei dintîi are şi înţelesul figurat de „calum-
niez" al cuvîntului latin, de care aduce aminte şi sensul de „vicleşug" pe care
ferecare îl are în textele noastre vechi; cf. şi germ. Rănkeschmied). La noi,
înţelesul primitiv se mai cunoaşte în jocul de cuvinte: faur ( = f ă u r a r . < lat.
februarius) ferecă şi desferecă ='fevruarie e luna care îngheaţă şi dezgheaţă.
î n urma transformărilor fonetice proprii dialectului daco-român, fărecare
a devenit ferecare, încît a putut fi adus în legătură etimologică cu fier. Acest
fapt a fost hotărîtor pentru dezvoltarea lui ulterioară : a fereca o roată n-a
mai fost înţeles ca „a aduce la faur, ca s-o căptuşească (cu fier)", ci ca „a o
duce (la faur) să o căptuşească cu fier". Astfel cuvîntul s-a putut întrebuinţa
şi cu sensul de „a lega cu fiare, a băga un om în fiare" : „Şi au prins şi pe Mailat
şi ferecîndu-1 în obezi l-au trimis la împăratul".
Gubav „lepros" derivă din sîrbescul gubav, cu acelaşi sens (în legătură
cu paleoslavul rAEJ „burete"). El însemnează însă şi „buhav", ca şi cînd ar fi
o formă metatezată (*bugav) a acestui cuvînt.
Iarbă, ca termen de ţesătorie, are sensul „trei năvădiri luate ca unitate",
deci un fel de jurubiţă (franc écheveau). Am putea crede că la temelia acestui
sens e o figură, dacă n-am şti că alt cuvînt, pentru a exprima aceeaşi noţiune,
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (II) 211-

este vierbă. înlocuirea acestui termen puţin uzitat, cu cuvîntul obicinuit iarbă,
s-a putut produce mai întăi la plural şi în regiunile care prefac pe vi în i (vier >
ier, viezure >iezure).
Adverbul îndelete, despre care am vorbit mai sus, are pretutindeni
înţelesul precis de „cu răgaz, fără pripă". în unele părţi ale Ardealului el
însemnează cu totul altceva, şi adecă „gata, pregătit": „ î n iesle ţin îndelete
fînul pentru vite". Precum am arătat în Dacoromania, I, 234, acest înţeles
nou nu se poate explica printr-o trecere gradată din cel vechi, ci avem a face
cu o asociaţie de idei cu îndemînă, singurul cuvînt compus cu combinaţia
neobişnuită de prefixe înde-, de la care a împrumutat nou înţeles.
Din astfel de apropieri rezultă de obicei ivirea unui fals simţ etimologic.
Acesta e cazul bunăoară la verbul a îndoi, a cărui legătură etimologică cu doi
e clară (a îndoi o hîrtie= a o împătura în două, a seîndoi = lat. dubitare, germ.
sweifeln). Numai în expresia inimă îndoită, cu înţeles de „inimă îndurerată"^
legătura etimologică nu e clară. De fapt, în această accepţiune avem a face
cu alt cuvînt, precum ne dovedeşte varianta inimă îndoială (îndoietă), între-
buinţată în Crişana şi care corespunde (ca v. italienesc îndogliato) unui lat.
pop. *îndoliatus (înrudit cu duios din *doliosus). După ce l muiat se prefăcuse
în i, s-a putut stabili o falsă legătură etimologică cu verbul îndoi : forma îndoia
s-a considerat ca variantă de conjugarea I a acestuia (căci schimbul între conj. I
şi IV îl găsim în atîtea alte cazuri), iar o neaccentuat n-a trecut în u din cauza
lui doi. Mai mult decît atîta, pe încetul s-a stabilit chiar şi un raport semantic
între ideea de „îndurerat" şi cea de „cuprins de îndoială", precum rezultă clar
din următorul exemplu: „Zăbovi vreo zece ani şi se întoarse acasă biruitor,
dar cu inima îndoită: oare va găsi copilul ori n u ? "

12. între exemplele citate în paragraful precedent s-ar putea da şi

verbele înăbuşi şi înăduşi, care în Muntenia au înţelesuri bine distincte,
corespunzînd francezului „étouffer" şi „transpirer", dar care se confundă în
Moldova, unde înăduşi se întrebuinţează aproape consecvent cu înţelesul de
„etouffer". Confuzia aceasta însă desigur nu e produsă numai de asemănarea
formală a celor două cuvinte, ci şi de situaţiunile destul de dese, în care se
poate întrebuinţa tot atît de bine un verb ca şi celălalt. Să ne gîndim bună-
oară la un om pe care l-am învălit cu un ţol pe faţă sau la cel ce intră într-o
baie de aburi : simţul care-1 domină e în acelaşi timp cel de o^ căldură supără-
toare şi de o lipsă de aer, cel de transpirare şi de sufocare. î n astfel de mo-
mente putem exclama deopotrivă mă înăbuş sau mă înăduş ; în tot cazul, cel
ce ne aude exclamînd una sau alta din aceste forme şi ne vede scăldaţi în
sudoare şi respirînd greu, poate foarte uşor să creadă că ne plîngem de căldură,
cînd noi ne văităm de lipsă de aer, sau invers.
Căci nu trebuie să uităm un lucru: limba omenească presupune un vor-
bitor şi cel puţin un ascultător. Sensul unui cuvînt nu corespunde numai
imaginei ce se produce în mintea vorbitorului, ci şi imaginei pe care o deş-
teaptă în mintea ascultătorului, iar modificările se datoresc adesea interpretării
pe care ascultătorul o dă cuvîntului, analizînd fraza auzită. Multe treceri se-

16 — Cercetări şi studii — c. 339

 212 S E X T I L PUŞCARIU

mantice, pe care am fi aplecaţi să le explicăm ca expresii figurate (metaforă,

sinecdocă etc.) se dovedesc a fi simple interpretări greşite, traduceri neexacte
ale celor auzite.
Dacă cuvîntul pumn are, pe lîngă înţelesul germanului „Faust" şi pe cel
de „Faustschlag", nu cred că avem a face cu o figură (efectul în loc de cauză),
ci cu o analiză greşită a unor expresii ca i-am dat un pumn, în care vorbitorul
a întrebuinţat pe „a da" cu înţelesul de „a lovi cu ceva" (cf. am luat un lemn
şi i-am dat în cap). Ascultătorul, care a înţeles bine sensul propoziţiei întregi,
a analizat-o astfel : pe „a da" 1-a luat în sensul obicinuit şi deci a împrumutat
lui „pumn" înţelesul de „lovitură cu pumnul", întrebuinţîndu-1, la rîndul
său, cu acest înţeles şi în alte construcţii, de ex. „un pumn doare mai tare decît
o pişcătură".
Tot astfel dacă glenciu, care la origine înseamnă numai „gheaţa pe care
lunecă copiii" (din bulgăreşte gled „polei, smalţ"), a ajuns să însemneze „legă-
nuş", cauza e tot verbul „a da" cu care se găsea în legătură strînsă, căci „te
dai" şi pe gheaţă şi pe legănuş.
Ghioci însemnează un fel de car; etimologia e incontestabil turcescul
gõè „transport, mutare". Trecerea de înţeles se datoreşte unei analize greşite
din partea ascultătorului, cînd întîia oară auzea bunăoară o propoziţie ca „am
plătit pentru ghioci o sută de lei şi totuşi mi s-au stricat mobilele".
Gazdă însemnează „om cu stare", „proprietar de casă", stînd adesea
in opoziţie cu „slugile" sau cu „oaspeţii". Pe vremea cînd nu existau hoteluri,
călătorul era nevoit „să tragă la vreo gazdă", adecă să ceară ospitalitate de la
vreun proprietar de casă. în propoziţia aceasta cuvîntul gazdă a putut fi
analizat şi ca „locuinţă provizorie" sau „cameră cu chirie": „Ne-a aşezat la
bunicul în gazdă cu cheltuiala lui".
Hotar e linia de demarcaţie între două moşii. Dacă acest cuvînt a ajuns
s ă însemneze — ca în latineşte fines, sau în limba albaneză sinuar — şi „mo-
şia" însăşi, această trecere de sens ne-o putem explica din fraze ca: „toţi
nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul, cad în robia mea". Cuvîntul călcă întrebuinţat
de vorbitor în înţelesul de „a pune piciorul pe ceva" a fost tradus de ascultă-
tor prin „a prăda, a pustii" şi deci hotar a fost înţeles ca „moşie".
Adesea se poate întîmplă ca ascultătorul să creadă că fraza auzită e
rău construită şi atunci o îndreptează, dînd cuvintelor, fără să bage de seamă,
un nou înţeles. Astfel unde trebuie să fi însemnat la noi, ca şi în latineşte,
„de unde". Se întreba deci: unde viii şi se răspundea: de acasă. Paralelismul
-cu acest răspuns a atras după sine construcţia: de unde viii, care e mai „ana-
litică". Dispărînd orice urmă de pleonasm în această construcţie, ea a putut
fi analizată ca franc, d'où, născîndu-se unde = franc. où.
Fildeş, din turceşte fildSi ( f i i = „elefant", dis = dinte) însemnează
„dinte de elefant". Prin negustori, noi am cunoscut diferite obiecte de fildeş,
precum şi fildeşul nelucrat în formă de colţi. Expresia colţ de fildeş (în care
„colţ" indică forma, iar „fildeş" materia) a putut duce la analiza greşită:
fildeş = elefant.
într-o frază ca omul geme de durere, verbul geme = „a scoate sunete
nearticulate (din cauza durerii)" a putut fi analizat ca „e atît de plin de durere,
D I N PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (II) 243-

încît durerea debordă în sunete nearticulate, încît durerea nu mai încape în

el". De aici apoi: codrul geme de voinici = e atît de plin, încît voinicii nu mai
încap în el.
Uneori asociaţii de idei, proprii numai ascultătorului, pot duce la com- '
plicaţii interesante. Astfel auzind cineva întîia oară expresia a vinde gogoşi,
cu înţelesul germanului „unnützes Ding auftischen", el o traduce prin expre-
sia sa „a spune minciuni" ; din contaminarea celor două construcţii sinonime
se poate naşte în mintea lui expresia nouă: a spline gogoşi, din care alt ascul-
tător va analiza : gogoaşă — minciună. De asemenea, cuvîntul bold (din slav.
bodlî „ghimpe") însemnează „acul albinei". în Moldova, el însemnează şi
„ac cu gămălie". Cu acest sens cuvîntul pătrunde şi în regiunile unde în această
accepţiune se întrebuinţează „ac cu gămălie". Din cele două sinonime se naşte
combinaţia ac cu bold, întrebuinţată bunăoară în Sălişte, cu înţelesul de „ac
cu gămălie" şi apoi, printr-o analiză nouă: bold — gămălie.
într-un'articol publicat în Conv. lit., X X X V I I I (a. 1904), p. 255 ş.u.
am arătat că cuvîntul nostru a legăna e un derivat din lega, iar cuvîntul a
anina derivă din tulpina ninno, care în limbile romanice însemnează „leagăn".
Studiind forma leagănului la români, am arătat că el constă şi azi încă în multe
regiuni dintr-un coş, care se leagă de grindă. Pe cînd cele două verbe îşi
păstrau încă sensul etimologic, ne putem închipui următoarea situaţiune:
mama cu fata ei mai mare lucrează în grădină, pe cînd copilul cel mic doarme
în coşul ce serveşte de leagăn. Deodată copilul, deşteptîndu-se, începe să
ţipe. Mama zice fiicei: „Du-te şi anină copilul", gîndindu-se: „Du-te şi fă să
oscileze coşul legat, ca să adoarmă copilul din nou". Fata intră în casă, găseşte
coşul pe jos şi traduce porunca mamei prin următoarea acţiune: leagă coşul
de sforile ce atîrnă de grindă şi îl pune în mişcare. Porunca anină s-a tradus,
deci prin „legarea" coşului. Astfel, cele două cuvinte au putut să se substituie
unul altuia şi azi derivatul din legare să exprime pe germanul „wiegen", iar
derivatul din ninna „Wiege" să însemneze „anbinden, anhăngen".
în sfîrşit, voi mai cita un exemplu, instructiv pentru că el ne arată
procesul de analiză care se întîmplă uneori la împrumuturi din alte limbi.
E cazul ungurescului fél „jumătate, parte", care apare în româneşte fel. Acesta
are înţelesurile varietate ; specie, categorie, soi, gen ;fire, natură, particularitate ;
neam ; obicei, datină ; soi, rînd (de bucate) ; lucru ; chef, poftă, mendre ; modr
chip. Această bogăţie de înţelesuri nu se poate explica, în limba română,
decît dacă urmărim de aproape frazele şi construcţiile ungureşti din care s-a
desplinit cuvîntul prin analiză.
I. Ungurescul fél apare în strînsă legătură cu adjective cantitative,
dînd naştere la expresiuni care au înţelesul „variat, felurit", astfel sokféle ==
(de) muite feluri, mindenféle — (de) tot, felul, annyiféle = (de) atîtea feluri ;
hányféle = (de) cîte feluri. Din astfel de construcţii, la care s-a mai adăugat,
pe teren românesc, fel de fel, s-a extras substantivul fel cu înţelesul de „varie-
tate, felurime": „Să-mi dai trei feluri de vin".
II. în opoziţie cu multe feluri avem un fel care corespunde ungurescului
egyfèle şi are înţelesul „de o singură specie", la negativ nici un fel, corespunzînd
ungurescului sèmmiféle şi însemnînd „de nici o categorie"; precizat mai de
•214 S E X T I L PUŞCARIU

aproape printr-un pronume demonstrativ: astfel de = ung. efféle, olyanféle,

ilyféle, altfel de = másféle, un fel de etc. Din astfel de locuţiuni s-a extras
substantivul fel cu înţelesul de specie, categorie, soi, gen, fire, natură, particu-
laritate: „Faptele să-şi ia răsplătire după felul lor. Trebuie să fii barem de
douăzeci de ani ! Nu-s, soro, ci numai de trei ani, dar aşa mi-e felul".
Celelalte înţelesuri s-au dezvoltat apoi pe teren românesc, fără ca expli-
carea lor să întîmpine vreo greutate. Numai un înţeles merită să fie relevat
la acest loc îndeosebi: pus după pronumele demonstrativ, se întrebuinţează
ca un soi de s u b s t a n t i v u m v i c a r i u m, spre a rezuma cele spuse ;
are deci un înţeles pronominal, scăzut pînă la noţiunea generală de „lucru" :
„El ţi-a făgăduit bani, avere, argint, de toate bunătăţile cîte se află în lume ;
dar nu cere nimic, numai o lădiţă şi puşca ; aceste două feluri le cere".

13. Astfel de cuvinte, ca fel, lucru, face etc., cu un sens atît de vag, încît
se pot întrebuinţa în aproape orice accepţiune, sînt, pentru lexicograf, cele mai
grele. î n limba ungurească există bunăoară un cuvînt izé — e aproape impo-
sibil a preciza dacă el e un substantiv, un adverb sau un pronume (sub forma
izélni adesea primeşte şi dezinenţe verbale) — care se poate întrebuinţa
pentru orice cuvînt, ce nu-ţi vine momentan în minte.
Chiar cuvinte cu un înţeles cît se poate de precis, cum sînt bunăoară
numeralele, pot primi un sens vag: doi-trei oameni însemnează „cîţiva oameni",
„oameni puţini". Alte cuvinte nu deşteaptă în noi o idee clară, ci numai apro-
ximativă; astfel e folmotoc, cu o numeroasă familie (cf. Dacoromania, I, 83),
care însemnează „ceva ca un ghem", astfel e bleandă, care deşteaptă în noi
numai ideea unei „mase moi şi lepşite" (întrebuinţîndu-se mai ales despre
oameni molîi, fără energie şi prostănaci). Alte cuvinte, care odinioară aveau
un înţeles precis, nu mai sînt în stare să trezească în noi o idee clară, tocmai
pentru că le cunoaştem mai ales din poezii, din care nu se desprind cu un sens
precis. Astfel cuvîntul plai, care în graiul ţăranilor ce locuiesc la munte are
înţelesul bine definit de „un drum care duce prin pădurile munţilor de hotar",
în limba orăşenilor are sensul vag de „ţinut, regiune": „Cocoarele revin cu
fericire pe al ţării dulce plai" (Alecsandri). Cîţi dintre noi ne facem o idee clară
rostind cuvinte ca dumbravă, codru, crîng, pe care le întrebuinţăm numai în
limba avîntată şi care pentru noi au mai mult o valoare stilistică decît se-
mantică? Şi nu trebuie să ne închipuim că numai în graiul clasei culte există
astfel de cuvinte întrebuinţate cu sens greşit ; ele se găsesc şi la popor, îndată
ce cuvîntul devine rar sau obiectul pe care îl exprimă nu e bine cunoscut.
Astfel, cuvîntul batal „berbece făcut impropriu de reproducere" însemnează
in unele regiuni tocmai „berbece de prăsilă" ; în regiuni în care pinul nu e
cunoscut, acesta ajunge să se întrebuinţeze pentru „ienupăr" (Jahresbericht,
III. 263), pentru nesiguranţa în numirea unor păsări, animale mici şi plante
fără însemnătate medicinală la aromâni, dă o mulţime de exemple Weigand,
in Aromunen, II, 362; părţile corpului care nu se văd sau nu au o formă bine
conturată se confundă, astfel armul, şoldul, coapsa, iia etc., întîlnim chiar
sprinceană cu înţeles de „geană" (Jahresbericht, V, 166), pe „mînă" în loc de
„ b r a ţ " etc.; numirile de colori se dau în diferite regiuni la diferite nuanţe
DIN P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (II) 215-

sau chiar la diferite feţe ; ceea ce în Ardeal se numeşte vînăt, în vechiul regat
e albastru, iar în Basarabia vînăt este „dunkelbraun", nu „lichtbalu" (Wei-
gand, Die Dialekte der Bukovina und Bessarabiens, 38).
Desigur că aceste „înţelesuri greşite sau vagi" pe care le dăm la multe
cuvinte din limbă, s-au născut mai toate printr-o analiză greşită sau prin
neputinţa de a analiza precis cuvîntul din înţelesul frazei întregi. Cînd lexico-
graful nu mai e în stare să urmărească acest proces de analiză, el se va m u l -
ţumi cu constatarea faptului, adică cu indicarea diferitelor înţelesuri, fără să
cerce a urmări dezvoltarea unuia dintr-altul. într-adevăr, cum va putea el să
explice trecerea de sens la batal, de la „berbece castrat" la „berbece de prăsilă" ?

14. Totuşi uneori putem urmări pierderea t r e p t a t ă a înţelesului autonom

al unor cuvinte, care cu timpul devin simple i n s t r u m e n t e grama-
t i c a l e , după expresia lui Bréal (Sémantique, 13) sau cuvinte funcţionale,
după cum le-am numit în Dicţionarul Academiei. Acesta e bunăoară cazul
lui plus şi lui magis, care în limbile romanice au devenit mijlocul gramatical
spre formarea comparativului, acesta e cazul francezului pas, goutte, mie etc.,
care din cuvinte autonome cu înţeles de „pas", „picătură", „fărîmitură" au
ajuns să se întrebuinţeze ca particole negative.
Un exemplu instructiv, din limba română, ni-1 dă istoria cuvîntului fir.
Fir din lat. filum, însemnează, ca termen de ţesătorie, o şuviţă subţire,
extrasă în lungime prin toarcere din caier sau prin alte procedee din diferite
materii textile: „Firul rupt nu se mai toarce". (După analogia lui un fir de
aţă, se numeşte fir şi metalul fabricat în formă de aţă, întrebuinţat, ca şi
aceasta, la cusături sau împodobit cu cusături.) Prin asemănare se poate zice
şi un fir de păr, un fir de iarbă, înţelegîndu-se cîte o unitate din aceste cuvinte
cu sens colectiv, care, de fapt, se'aseamănă, la formă, cu firul de tort. î n d a t ă
ce s-a născut sensul acesta din urmă, limba a cîştigat un mijloc gramatical
spre a forma singularul logic de la noţiuni cu sens colectiv, deci pluralic:
un fir de iarbă sau de păr se rapoartă la iarbă sau păr ca o picătură sau un
strop de apă la apă, un bob de fasole la fasole, o bucată de pîne \SL pine, o foaie
de pînză la pînză etc. î n toate aceste cazuri cuvintele fir, picătură, strop,
bob, bucată, foaie etc. îşi păstrează încă sensul autonom, alături de funcţiunea
de instrument gramatical, căci sub cuvîntul care exprimă unitatea ne imagi-
năm ceva ce are într-adevăr forma de fir, picătură etc. La fir însă evoluţiunea
a mers cu un pas mai departe. Prevalînd noul sens gramatical, s-a zis şi un fir
de nisip, sau un fir de piper, spre a indica pur şi simplu unitatea (care nu mai
are nici o asemănare cu firul de tort) a noţiunei colective nisip sau piper.
Astfel fir, din cuvîntul autonom, a devenit cuvînt-funcţional.
î n t r - u n oarecare grad şi cuvinte ca mă apuc, mă îndemn, în expresii ca
se apucă şi făcu, se îndemnă şi merse, pot fi privite tot ca cuvinte funcţionale,
întru cît valoarea lor semantică e redusă aproape la zero, ieşind la iveala
valoarea lor gramaticală, care exprimă „începutul unei acţiuni".

15. Exemplele acestea, precum şi cele arătate mai nainte despre legătura
intimă ce există între verbul predicat şi subiectul sau complementul său, ne
 •216 SEXTIL PUŞCARIU

a r a t ă cît de strîns este raportul între lexicon şi gramatică (aceasta în înţeles

de morfologie + sintaxă). O graniţă între ele este adesea imposibil de tras.
Şi nu mă gîndesc numai la particole, bunăoară la prepoziţii, care prin între-
buinţarea lor proclitică, aproape nici nu pot fi considerate, după definiţia
dată în § 1, de cuvinte, ci cel mult de cuvinte-paraziţi, care nu trăiesc decît
în unire cu altele. într-adevăr, un articol de dicţionar despre prepoziţia în
e mai degrabă un capitol de sintaxă decît de lexicologie, căci diferitele „sensuri"
lexicograful le poate stabili mai adesea numai atunci cînd traduce în altă
limbă, cînd se transpune deci în mentalitatea altui popor ; iar un articol despre
prepoziţiile de sau la, e în parte un capitol de morfologie, întrucît aceste
particole nu servesc adesea decît spre a exprima un genitiv sau dativ.
Chiar unele cuvinte cu sens autonom le vom înţelege în dezvoltarea lor
numai dacă le urmărim în funcţiunile lor sintactice. Àcesta e bunăoară cazul
lui călare, care în limba veche era substantiv şi însemna „călăreţ": „Durduind
soseau călării, ca un zid înalt de suliţi". Mai adesea, acest substantiv se între-
buinţa însă în mod atributiv, ca un adjectiv: „Au chemat unguri călări şi
pedestri. Tineri călări însoţesc pe mire", sau cu schimbarea funcţiunei atri-
butive în predicativă: „Tinerii însoţeau călări pe mire". î n această funcţiune,
întrebarea „cum?" vine de la sine, mai ales că între predicativ şi verb (de
obicei „a fi", „a veni", „a şedea", „a sta") se face o legătură firească; astfel
călare devine adverb şi de la o vreme nu se mai acordă cu substantivul: „Tinerii
însoţind pe mire veneau călare" = pe cal, călărind.
Uneori nuanţa de înţeles care există în diferitele forme flexionare mo-
difică sensul unui cuvînt. Astfel verbul a auzi'se deosebeşte de a asculta prin
faptul că în cazul dintîi avem a face cu o percepere de sunete în afară de
voinţa noastră, prin funcţionarea mecanică a organului nostru auditiv, iar
în cazul al doilea presupune o încordare a voinţei noastre spre a distinge sune-
tele. îndată ce întrebuinţăm pe auzi la imperativ, sensul lui devine cel al
verbului „ascultă". Tot astfel a ajunge, la imperativ, dar numai în acest mod,
devine sinonim cu „a culege": „Ajunge-mi cîteva prune din pom!" ; iar şedeţi!
devine sinonim cu „aşezaţi-vă".
Raportul de timp prezinte, trecut sau viitor nu este precizat în expresia
de dimineaţă ; într-adevăr, se poate spune tot atît de bine : a sosit, soseşte sau
va sosi de dimineaţă. Desigur că tot aşa era la origine şi cu expresiunilé simi-
lare: deseară sau aseară. Azi însă nu mai putem întrebuinţa pe deseară decît
in legătură cu un verb la viitor, iar pe aseară cu un verb la trecut: „voi sosi
deseară", „am sosit aseară", încît sensul acestora nu mai e cel indiferent din
punct de vedere al raportului temporal al lui de dimineaţă, care corespunde
germanului „morgens", ci deseară se traduce nemţeşte numai prin „heute
abend", iar aseară prin „gestern abend".
9 m a r e ingerinţă asupra sensului unui cuvînt o are adesea ideea plurali-
tăţii. I n gramaticele practice găsim de obicei, în capitolul despre plural, o
lista întreagă de cuvinte care au alt înţeles decît la singular, apoi altă listă
de cuvinte, care, avînd două sau mai multe plurale, au de obicei şi două sau
mai multe sensuri diferite. Evident că aceste liste nu aparţin de drept morfo-
logiei, ci lexicologiei: chiar faptul că limba întrebuinţează diferite forme spre
D I N PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (II) 217-

a indica diferenţieri de sens, e un fenomen pur lexicologie, identic cu diferen-

ţierea de sens la derivatele cu sufixe deosebitoare ca formă, dar cu funcţiune
egală, la aşa-zisele sinonime etc. Din punct de vedere lingvistic, cele două
plurale reprezintă deci formaţiuni individuale, selecţionate în limba comună.
A da exemple la acest loc (precum: cap cu pluralele capete, capi, capuri ; ochi
cu pluralele ochi şi ochiuri etc.) este de prisos.
Numai un lucru aş vrea să accentuez: lexicograful va trebui să dea o
deosebită atenţie acelor cuvinte, al căror sens implică ideea singularităţii,
pluralităţii, colectivităţii sau materialităţii, căci la acestea schimbarea numă-
rului implică o modificare de sens. Astfel cetim bunăoară, în Dicţionarul
Academiei :
Apă, fiind un substantiv concret cu înţeles colectiv, în noţiunea sa se
cuprinde numai ideea materiei, fără să exprime în acelaşi timp o idee precisă
cu privire la formă sau cantitate, idee care apare în mod lămurit numai în
unitatea „picătură": „Apa curge, pietrele rămîn". „Apa stinge focul." De
aceea apă poate înlocui cuvintele izvor, fintină, vale, pîrîu, gîrlă, riu, lac, mare
etc. cînd nu ţinem să precizăm ideea: „Urciorul nu merge de multe ori la apă !"
„Du vitele la apă !" î n sensul acesta de „rîu, vale" etc., apă poate avea şi
un plural: „Multe ape ne despart". Luat în sens material însă, apă n-are plural
decît atunci cînd ne gîndim la „valurile" ei: „Răsare luna, rumenind a rîu-
rilor ape", sau cînd avem a face cu un rîu care se umflă, aducînd cu sine pietre,
nisip etc. : „Au venit apele mari" (singularul reapare însă cînd „apa a revenit
la matcă"). în sfîrşit, în sens figurat, cînd cuvîntul acesta însemnează „luciul
jucăuş ce se arată, în lumină, pe obiecte sclipicioase", cuvîntul se întrebuin-
ţează aproape numai la plural: „Mătăsuri, pietre scumpe cu ape".
Tot un cuvînt cu înţeles „material" e gheaţă. Unitatea se exprimă prin
o b u c a t ă sau un s l o i de gheaţă, iar pluralul gheţuri (în vechime şi
gheţi) însemnează „cîmpii întinse de gheaţă" sau „geruri mari, care fac să
îngheţe tot". Grindină însemnează sau unitatea, adică b o b u l (boaba,
grăuntele) de grindină, sau fenomenul însuşi al grindinării, iar pluralul grindini
(în vechime şi grindine) sau „boabele de grindină" sau „mai multe rînduri de
grindinare" ori „grindină căzută în mai multe locuri". Cuvîntul ham în-
semnează, „curelăria necesară spre a înhăma un cal", are deci sens colectiv:
„i-a luat jos hamul calului" ; cînd nu ne gîndim însă la totalitatea obiectelor
care alcătuiesc hamul, ci la părţile din care e compus, întrebuinţăm cuvîntul
ca plurale tantum : „hamurile le cîrpea" (tot astfel se întrebuinţează cuvîntuL
la cehi, sloveni şi ruteni) ; spre a exprima ideea de pluralitate e nevoie de
Circumscrierea-: două rînduri sau două părechi de hamuri.

16. Morfologia, sintaxa şi lexicologia se angrenează mai ales atunci cînd

e vorba de aspectul verbului şi de funcţiunea verbală. în limbile slave bună-
oară, unde verbele pot fi perfective sau imperfective — ca să nu vorbim decît
de aceste două aspecte verbale —, ele interesează deopotrivă pe gramatic şi
pe lexicograf, care are să înregistreze toate compusele cu prepoziţiuni, sta-
bilind dacă acţiunea exprimată prin verb apare, în totalitatea ei, ca un punct,
în afară de orice devenire (perfectiv), sau dacă ea apare în sens liniar, pe cale d e
•218 SEXTIL PUŞCARIU

a se înfăptui (imperfectiv). î n limba noastră aceste deosebiri nu există în

general; în schimb, sensul unui verb variază după f u n c ţ i u n e a sa.
Din punct de vedere sintactic, vom avea să stabilim raportul unui verb cu
regimul său (verbe construite cu acuzativul, genitivul, dativul, prepoziţio-
nalul) ; din punct de vedere morfologic ne interesează dacă un verb este a c t i v ,
p a s i v sau m e d i u ; din punct de vedere lexicografic, dacă el este t r a n -
s i t i v, r e f l e x i v sau i n t r a n s i t i v . Activ şi transitiv coincid de
cele mai multe ori şi regimul lor este de obicei complementul la acuzativ ;
totuşi, ele se deosebesc fiindcă punctul de vedere pe care ne aşezăm e altul.
Reflexivul, cînd e construit cu pronumele reflexiv la acuzativ, se întrebuin-
ţează adesea în limba românească în loc de pasiv ; în cazurile acestea, el inte-
resează pe lexicograf numai în măsura în care îl importă bunăoară prepoziţia
de cînd serveşte ca să exprime genitivul, deci ca un împrumut pe care morfo-
logia îl face vocabularului; dimpotrivă, va fi important pentru lexicograf
a şti dacă verbul reflexiv are înţeles de r e c i p r o c i t a t e sau nu.
Chestiunea aceasta e prea grea pentru a putea fi tratată la acest loc în
toată complexitatea ei ; ne vom mulţumi deci cu cele cîteva constatări făcute
şi vom arăta prin cîteva exemple întru cît funcţiunea verbală poate avea o
influenţă asupra dezvoltării înţelesurilor.
Analizînd cuvîntul alergă, am văzut că înţelesul său originar era strîns
legat de funcţiunea transitivă, şi că numai după ce a ajuns în societatea altor
verbe a devenit verb intransitiv, cu sensul schimbat al francezului „courir".
Trecerile de sens ale verbului acăţă sau ajunge le vom înţelege numai dacă ne
dăm seama de schimbul ce s-a petrecut între funcţiunile acestor verbe.
Acăţă (lat. „accaptiare") era la început transitiv, avînd sensul de „a prinde,
a apucà^ ceva" ; ca şi acestea, se putea întrebuinţa şi în mod a b s o l u t ,
adecă fără exprimarea complementului cînd nu există necesitatea de a fi
exprimat: „De ţi-ar cădea unghiile. Să n-acaţi cu dînsele". Din funcţiunea
aceasta transitivă s-a născut cea reflexivă, fără nici o modificare de sens:
»a! se apuca, a se prinde": „Se acăţa cu ghiarele de pieptul ei". „Grapa se
acăţa în rădăcini". î n exemplul din urmă se observă o mică modificare de sens
spre „a se aninà, a rămînea atîrnat". Printr-o nouă revenire de la funcţiunea
reflexivă la cea transitivă, avem sensul de „a aninà", „a atîrnà", şi apoi „a
spmzurà": „Acăţ armele de creangă". „Cine aduce funia. Pe-acela l-om anina."
Aijungo era în latineşte verb transitiv şi aproape sinonim cu adligo,
insemnînd „a lega ceva la altceva unind capetele celor două lucruri", „a îm-
preuna două lucruri (prin capetele lor)". Din funcţiunea transitivă s-a născut
cea reflexivă: „a se uni, a se atinge, a se întîlni prin apropiere". Acest sens se
găseşte şi în limba română: „Trunchii se ajungeau cu ramurile lor deasupra
nurilor şi formau bolţi înalte". Un exemplu ca: „Roatele se gonesc una pe alta,
dar nu se ajung niciodată" se poate transforma uşor în „ î n zadar se gonesc
roatele, căci roata dinapoi nu va ajunge niciodată pe cea dinainte" ; îndată
ce raportul de reciprocitate încetează, unul din subiectele propoziţiei devine
complement; iar verbul capătă funcţiune transitivă. î n acelaşi timp, sensul
se modifică în : „a învinge obstacolul care ne desparte de cineva, a sosi lîngă
el : „Apucai pe drum la vale, / Şi-ajunseiu pe Leana-n cale". î n astfel de cazuri,
 din p e r s p e c t i v a d i c ţ i o n a r u l u i (iiI) 219»

ideea „sosirii" prevalînd, e aproape indiferent „lîngă cine" sosesc şi devine

important „unde" sosesc, încît ajunge poate deveni, ca şi noul său tovarăş
,sosesc", verb intransitiv; deosebirea între cele două aproape sinonime e
numai aceea că la sosire ne gîndim mai mult la momentul final al acţiunii,
pe cînd ajungerea mai deşteaptă în noi şi ideea obstacolului învins, a dru-
mului făcut: „Pînă-n Dunăre ajunge furtunosul Baiazid". Mai ales în vechime
ideea aceasta de învingere a obstacolelor e evidentă şi a ajunge însemnează
„a umbla mult, a bate drumurile într-un anumit scop": „Ajungea pe la toţi
Paşii, dîndu-le bani mulţi, să mazilească pe Mihai-Vodă". Dezvoltările ulte-
rioare de înţeles, care pornesc din această funcţiune transitivă, se pot vedea
în Dicţionarul Academiei.
Rezultă din aceste exemple, al căror număr s-ar putea înmulţi (cf. în
Dicţionarul Academiei bleşti, foi, goni etc.) că lexicograful nu are voie să cla-
seze verbele în mod formal, dînd bunăoară sub I toate sensurile ce pornesc
din funcţiunea transitivă, sub II pe cele ce apar cînd verbul e reflexiv şi sub
III cînd verbul are funcţiune intransitivă — un sistem urmat bunăoară de
Tiktin, în dicţionarul său român-german —, ci el trebuie să urmărească paralel
şi simultan evolutiunea verbului si jocul neîntrerupt al funcţiunii verbale.
î n § 5 am citat o mulţime de exemple din care se vede cum intervertirea
raportului între subiect, complement şi instrument poate da naştere la schim-
bări de sens. Ea e urmată de obicei şi de o schimbare a funcţiunii verbale,
împrumutînd uneori verbului o funcţiune care îi e nefirească. Astfel a cădea
e prin excelenţă un verb intransitiv: „ciocanele piuei cad pe pănură" ; îndată
ce imaginea ce ne-o facem despre acţiunea aceasta produce în noi ideea „lo-
vesc", s-a putut zice şi: „ciocanele cad pănura", în funcţiune transitivă.
De asemenea a se bălegă, verb reflexiv, poate fi analizat ca „a scoate ceva
prin anus, a face ceva" şi deci să avem şi construcţia: verb reflexiv cu un
complement la acuzativ: „calul s-a bălegat sînge". A căpătă ceva, ajungînd
să însemneze „a se alege cu cevă", produce construcţia a se căpăta. Am văzut
mai sus cum a cîştigă devenind sinonim cu „a îngriji", s-a putut zice, după
„a se îngriji", şi a se cîştigă. Cútese despre cineva (intransitiv), însemnînd,, vor-
besc pe cineva de rău", a produs construcţia „cîrtesc pe cineva" (transitiv) ;
dar din contaminarea celor două construcţii sinonime poate rezulta şi a cîrti
despre cineva lucruri rele, care din momentul cînd nu se mai simte ca un pleo-
nasm, poate da pe cîrtesc = vorbesc.

17. Graniţa cea mai puţin precisă este însă între lexicologie şi stilistică.
Cînd vorbim, facem necontenit apel la fantezia ascultătorului. Cuvintele,
aceste formule tradiţionale cu care exprimăm o combinaţie de idei, oricît de
numeroase ar fi ele, nu ajung ca să exprime toate nuanţele de gînduri: din cauza
polisemiei lor (a mai multor înţelesuri pe care le pot avea), ele nu sînt potrivite
să deştepte totdeauna în ascultător tocmai nuanţa pe care voim să le-o îm-
prumutăm. Atunci intervin mijloacele varii pe care ni le dă stilul, împăre-
cherile nouă şi figurate de cuvinte, prin care le putem da un nou relief ; nu ne
mai adresăm numai raţiunii ascultătorului, ci şi sufletului său, căutînd să-1
mişcăm şi făcînd apel la simţul său estetic.
 •220 sextil puşcariu

Rolul „figurilor" (metaforă, metonimie, sinecdocă, antropomorfisme,

zoomorfisme etc.) e îndeajuns de cunoscut şi deci nu e nevoie de a insista
la acest loc asupra lui. Cele mai multe studii semantice ce s-au scris pînă acuma
se ocupă aproape exclusiv cu ele. Se pare chiar că li s-a dat pînă acuma o
atenţie prea mare ; scopul rîndurilor acestora e mai degrabă a reduce impor-
tanţa lor pentru lexicograf la proporţiile pe care le merită, decît a o exagera.
într-adevăr, toate aceste figuri au o notă comună, care le deosebesc de
dezvoltările semantice tratate pînă acuma: ele nu se dezvoltă, ca acestea, pe
nesimţite, printr-o funcţionare gradată a spiritului nostru, ci la figuri înţelesul
cuvintelor se schimbă dintr-odată, printr-un salt, prin înlocuirea unei imagini
cu alta (cf. Bréal, Sémantique, p. 124).
Adesea, ceea ce la prima vedere am fi aplicaţi să considerăm ca o figură,
se explică cu totul altfel. în § 12, vorbind despre pumn în înţelesul de „lovi-
tură cu pumnul", am arătat un astfel de exemplu; în paragraful următor se
vor da şi alte exemple. Adesea, ceea ce ni se pare o expresie figurată nu-i
decît o construcţie eliptică. Astfel cînd zic gura sobii, am făcut fără îndoială,
o figură, un antropomorfism, bazat pe comparaţia metaforică cu gura ome-
nească a deschizăturii prin care nutresc focul cu lemne; cînd zic însă gura
hamului, cu înţelesul de „partea hamului care intră în gura animalului", nu
mai am a face cu o metaforă, ci cu acelaşi fenomen de scurtare a expresiei,
care mă face bunăoară să poruncesc servitorului : „adu-mi un pahar de apă
pentru noapte". Desigur că paharul de apă nu este destinat ca să-1 beau noaptea
şi dacă aş fi vrut să fiu exact ar fi trebuit să zic : „pentru mine, ca să-1 am la
caz de trebuinţă la noapte" ; dar tocmai fiindcă ştiu că servitorul nu mă poate
înţelege greşit, principiul economiei mă face să reduc construcţia la minimul
de note din care înţelesul poate fi încă ghicit. Tot astfel voi zice: „mi s-a rupt
cămaşa la gît" ( = la partea care trece în jurul gîtului), din care poate rezulta:
„coase-mi gîtul cămeşii" ; în acest caz gitul cămeşii e tot atît de puţin un antro-
pomorfism ca gura hamului sau ca ceafa jugului = partea jugului'care vine pe
ceafa boului.^ Tot astfel, dacă în Munţii Apuseni, calul pe care urci călare se
numeşte călărie, nu avem a face cu o figură („scopul pentru care se între-
buinţează în locul numelui însuşi"), ci cu o scurtare din cal de călărie.
în legătură cu partea stilistică a lexiconului, e locul să mai atingem
două chestiuni.
Limba noastră de toate zilele este plină de reminiscenţe şi aluziuni
literare. Tipuri ca Othello sau Harpagon pot deveni cuvinte uzuale pentru a
exprima „gelozia" sau „avariţia". în „strugurii sînt a c r i " — o aluzie la
cunoscuta fabulă — cuvîntul acru are sensul nou de „inaccesibil". Spre a
pune capăt unei ţinute ipocrit-modeste, zicem „nu vă îmbiaţi ca grecii la
temniţă", făcînd aluzie la cunoscuta anecdotă cu grecii care se pofteau unul
pe altul, oferindu-şi întîietatea, chiar cînd aveau să intre în prinsoare. Dacă
m toate aceste cazuri reminiscenţa literară are nevoie de o frază întreagă,
avem şi cazuri cînd ea se rezumă la un singur cuvînt. în expresia „a o lua
la fugă", ultimul cuvînt poate fi înlocuit prin sănătoasa, avînd a face cu o
aluzie la proverbul „fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă".
 Din p e r s p e c t i v a d i c ţ i o n a r u l u i (iiI) 221»

O mare importanţă o are în vorbire şi nota subiectivă pe care vorbitorul

o introduce prin exclamaţii, asigurări şi aprecieri intercalate, în frazele sale.
Omul vorbind e departe de a considera lumea ca observator dezinteresat,
ci adesea el ia parte la cele ce exprimă, ca în vis, şi ca actor şi ca spectator:
O ciocnire de trenuri s-a întîmplat. Cauza a fost desigur neglijenţa macagiului.
Din norocire victime n-au fost" (cf. Bréal, Sémantique, 238—240). „Modurile
verbale s-au născut din combinarea sensului verbal cu această notă subiec-
tivă ; astfel imperativul întruneşte ideea acţiunii cu ideea voinţei vorbitorului"
(ibid. 240). în derivaţiune, avem sufixe care nu au alt rost decît a exprima
simpatia sau antipatia vorbitorului. Astfel e sufixul -andru, pe care unii îl
cred sufix diminutiv, iar alţii îl consideră augmentativ. De fapt el nu e nici
una nici alta: băieţandru bunăoară e un băiat care ne e drag, simpatic, pe care
voim să-1 lăudăm cînd îl numim astfel, de care sîntem mîndri (văzîndu-1
atît de isteţ, frumos, chipos), pe care-1 admirăm etc.; se apropie deci de aug-
mentative, fiindcă poate însemna un „băiat mai răsărit, mai trupeş", dar nu
conţine niciodată nuanţa de sens peiorativă inerentă augmentativelor româ-
neşti, ci o nuanţă de sens dezmierdătoare, caracteristică pentru diminutive,
fără de a cuprinde, ca acestea, ideea de „mai mic". Tot astfel avem şi în lexi-
cologie cuvinte care servesc tocmai — şi uneori în mod exclusiv — spre a arăta
ţinuta vorbitorului faţă de cele exprimate.
Un astfel de exemplu e ba, prin care se precizează că punctul de vedere
al celui ce răspunde e altul decît al persoanei care vorbeşte. Ba, la origine, nu
este o negaţie; el se poate combina tot atît de bine cu nu ca şi cu da: „Ar fi
bine să nu mai amînăm lucrul acesta. — Ba da, să-1 mai amînăm ! — Ba nu,
chiar acum să-1 sfîrşim." De aceea ba serveşte uneori de a respinge îndoiala
ce o observăm la ascultătorul nostru: „Nu-i aşa jupîneşică? — Poate să fie
şi aşa, Moş Nichifor. — B a chiar aşa, jupîneşică dragă, cum îţi spun eu !" ;
sau chiar un gînd al nostru, o temere deşteptată de vorbele altuia: „Mi-au
murit mai mulţi copii. — Ba pe mine m-a ferit Dumnezeu !" î n Dicţionarul
Academiei cetitorul va putea afla multe exemple şi nuanţe de înţelesuri ce se
desprind din sensul fundamental precizat mai sus.
Ar fi locul să vorbim despre expresiile de origine glumeaţă sau batjocori-
toare şi ironice, care abundă în limbă. Expresii ca a se afuma, a se aghezmui,
a se ameţi, a se amnări, a se căli, a se cir pi, a se chercheli, a se face cuc, a se fle-
cui, a lua apă la cap, a lua luleaua Neamţului, a lua purceaua de coadă, a se
rătuti, a se sfinţi, a se tămîia, a se trăsni, a se turti, a f i muşcat de limbă de al-
bine etc. în loc de „a se îmbăta" (servind spre a indica diferitele grade de
beţie) arată în ce măsură mare năpădesc limba astfel de formaţiuni, pornite
din spirit de glumă, ironie sau batjocură şi întrebuinţate mai în urmă atît de
des, încît îşi pierd cu totul nuanţa batjocuritoare sau hazlie. De cele mai multe
ori aceste expresii se caracterizează prin s p o n t a n e i t a t e a lor, printr-o
asociaţie de idei săritoare. Astfel, spre a indica un stadiu de beţie completă,
se întrebuinţa acu vreo douăzeci de ani foarte mult expresia beat crup. Un
străin, care nu ştie că în acelaşi sens se zice în româneşte beat tun ( = atît de
beat încît poţi împuşca cu tunul şi nu-1 trezeşti), cu greu va recunoaşte în
această expresie, pornită, probabil din cercuri militare, numele marelui fabri-
 •222 sextil puşcariu

cant de la Essen, Krupp, furnizorul de pe vremuri al tunurilor româneşti.

Verbul nostru a se duce e şi el la origine un termen glumeţ şi se va fi între-
buinţat mai ales la imperativ: du-te!, care era un fel de „cară-te/" „cărăbă-
neşte-te.'" sau „ia-ţi picioarele în spate (şi pleacă) !" Cu timpul însă el a ajuns
să substituie cu totul pe verbul i (din latineşte ire), care, lipsit aproape cu totul
de volum fonic, abia s-a mai păstrat în dialectul istroromân şi în cîteva din
cele mai vechi texte bisericeşti ca verb defectiv. A da alte exemple cred că
e de prisos ; cel ce se interesează mai de aproape de ele, le va găsi cu uşurinţă
în Dicţionarul Academiei, unde am crezut necesar să însemnez dacă o expresie
este batjocoritoare, glumeaţă, ironică, familiară etc. Dealtfel, cîteva exemple
se găsesc şi în paragraful următor.
Un termen de batjocură era la început şi gură (ca „bot", „fleoancă",
„fleură", „leoapă", „pupăză" şi ca franc, gueule), care se putea întrebuinţa
odinioară numai despre animale, ca latinescul gula ; în limba veche se făcea
încă strict distincţia între „gura dobitoacelor" şi „rostul oamenilor".

18. De multe ori numai necunoaşterea exactă a unui obiect, sau a împre-
jurărilor în care s-a născut numirea lui, ne fac să nu înţelegem o figură sau să
considerăm de figură o dezvoltare semantică lentă şi gradată. Astfel mult
timp nu-mi puteam explica de ce mecanismul cu care se închide şi încuie o
uşă se numeşte „broască" ; deunăzi am văzut o colecţie etnografică în care
erau expuse şi încuietorile de uşi primitive ţărăneşti. Acestea pînă astăzi
constau în multe părţi dintr-un simplu cui de lemn — de aici verbul a încuia —
iar în altele dintr-un mecanism primitiv de lemn care are exact forma unei
broaşte cu cele patru picioare întinse în lături.
Astăzi cînd „Worter und Sachen", după magistralele expuneri ale lui
Schuchardt, a devenit o deviză, nu mai e necesar să insistăm la acest loc
asupra necesităţii, pentru lexicograf, de a cunoaşte nu numai cuvîntul, ci şi
obiectul. Fie-mi totuşi îngăduit să aduc aici cîteva exemple noi, scoase din
Dicţionarul A cademiei.
Cuvîntul fîrtal sau fîrtai derivă din ungurescul fertăly, care la rîndul
său este germanul Viertel. înţelesul lui fundamental este „a patra parte",
adică sfert (acesta din slavul cetvrütü „quarta pars") şi se întrebuinţează ca
măsurătoare : „La tot fîrtalul de an, un fîrtal de simbrie". „Un fîrtal de ceas."
„Patru fîrtaie de pămînt". „Un fîrtal de f u n t " etc. Cu deosebire se întrebuinţa
în Ardeal, ca măsură de capacitate, înţelegîndu-se a patra parte dintr-o cofă
(cupă). Cu această valoare a rămas măsura (de obicei de tinichea) şi după
sistemul de măsurătoare s-a schimbat şi s-a introdus „litrul" şi în Transil-
vania (numit „litră") în locul „cofei". Dar litrul este tocmai 3/4 dintr-o cofă,
încît fîrtalul nu mai e a patra, ci numai a treia parte dintr-un litru. Astfel se
explică cum astăzi se vorbeşte de „trei fîrtaie", compunînd un întreg: „Că'na-
inte mi-o ieşit / Trei voinici cu trei topoară, / Pe mine să mă omoară, / Să mă
taie 'n trei fartaie".
Sub termenul frigăruie se înţelege astăzi, prin restaurantele bune,
nişte bucăţi de carne fripte la frigare. Raportul etimologic cu substantivul
j rigare e evident; totuşi sufixul uie, diminutiv dealtfel, apare într-o func-
 Din p e r s p e c t i v a dicţionarului (iiI) 223»

tiune nouă şi neclară. Derivaţia încetează de a mai fi obscură îndată ce

¿flăm că frigăruia este, la origine, de fapt, o „frigare mică": „fierbi fier-
tura si întorci frigăruia". î n special se numea astfel o frigare mică de fier,
în care se trăgeau cîteva cuburi de carne şi după ce se frigeau, se serveau
la masă, împreună cu frigarea. Astfel frigăruie însemna „frigarea împreună
cu carnea friptă"; numai după ce felul acesta de a servi a ieşit din uz.
a însemnat bucăţile înseşi de carne, scoase de pe frigare. în acest sens din
urmă cuvîntul se întrebuinţează cu deosebire ca plurale tantum: nişte
frigărui.
A băciui însemnează „a fi baci la o stînă" şi „a zăbovi, a sta mult
la un loc": „circiumele unde băciuesc aceiaşi oaspeţi pe care i-am găsit
la sosire"; sau „a sta de capul cuiva, a stărui într-una pe lîngă cineva,
a tot veni la cineva într-o afacere": „e o săptămînă de cînd băciuesc".
Trecerea de sens de la „a fi baci" la „a zăbovi" nu ne-o putem explica
decît dacă cunoaştem felul cum baciul prepară brînzeturile la o stînă: „După
ce se încheagă caşul, baciul începe a sfărîma cu degetele clăbucul, adică
caşul în cheag, bine, bine, pînă-n fund. începe apoi cu m a r e î n g r i j i r e
ş i ' f o a r t e î n c e t a apăsa cu amîndouă mînile caşul spre fund a t î t
d e î n c e t , încît î i t r e b u i e m a i u n c e a s , pînă-1 strînge şi-l
face glob". Prin analogie cu acest lucru încet al baciului, verbul s-a putut
întrebuinţa şi despre alte lucrări care se fac îndelete, cu multă zăbavă,
fără spor': „De cînd tot băciuiţi pe casa aceasta şi n-o mai gătaţi !"
I n Braşov, vinul nou şi acrişor care se bea cu „borviz" se numeşte
potcoavă. Chiar şi saşii îl numesc potcave. Misterul acestei numiri nu-1 poţi
dezlega nici gustînd vinul şi nici cunoscînd felul lui de pregătire, care nu
diferă întru nimic de cel obicinuit. Originea ei este următoarea: Acu vreo
şaizeci de ani astfel de vinuri le aducea la Braşov un cărăuş din Vlădeni
cu numele Potcoavă. Cînd mi-a povestit tatăl meu aceasta, involuntar m-am
gîndit la ce explicări fantastice ar putea ajunge vreun filolog, care_ peste
o sută de ani ar găsi acest termen în vreun monument de limbă, fără să
mai poată da de urma faimosului cărăuş.
î n titlul Cărţii cu învăţătură a Diaconului Coresi, „judeţul" Braşovului
Lucas Hirschel spune, că, după ce a aflat aprobarea Domnului Ţării-Ro-
mâneşti Mihnea şi a arhiepiscopului Serafim, a dat cartea de o tipări Coresi
în 1581 „cu voia acestor tuturor şi a sfatului mieu". Interpretînd, în semi-
narul de limba română, acest text, elevul nu-şi putea da seama exact de
sensul cuvîntului „sfat", pe care numai un braşovean îl va înţelege exact,
într-adevăr în Braşov, după germanul „Rat", „sfat" însemnează „consiliu
comunal".
Viciu, în glosarul său, dă din comuna Dridif, în jud. Făgăraş, pentru
brîncă, înţelesul de „arătătorul orologiului". Deoarece brinca ( = franc,
„patte") se întrebuinţează (mai mult în glumă) şi cu înţelesul de „mîna'
(ca şi cuvîntul „labă"' din ung. lăb „picior"), trecerea de sens la „arătător"
nu se explică greu. E probabil însă că elevul care a comunicat acest cuvînt
lui Viciu, 1-a importat din Braşov, unde limbile de la ceasul cel mare din
piaţa oraşului au forma exactă a unei „brânci" (nişte mîini cu degetul
 •224 sextil puşcariu

arătător indicînd asupra orei), dacă nu cumva orologiul din satul Dridif,
va fi imitat şi el după cel din Braşov.
De curînd servitoarea mea m-a întrebat: „N-aţi văzut nifonul doamnei?"
Ea căuta punguliţa (pompadurul) în care nevastă-mea îşi ţine obiectele
necesare (bani, batistă) cînd iese din casă. Istoria cuvîntului „nifon" e inte-
resantă. Acu vreo cincizeci de ani, mitropolitul primat Nifon, vizitînd Bra-
şovul, atrăgea atenţia prin faptul că purta totdeauna cu sine sacul cu galbeni,
pe care-1 aşeza pe scaunul de alături cînd venea undeva la vizită. în familia
nevestii mele acest lucru neobicinuit a servit la îmbogăţirea limbii: din
„umblă cu punguliţa în mînă ca Nifon" s-a născut, prin scurtare, „umblă
cu nifonul în mînă". Fireşte că această expresie era simţită de părinţii nevestii
mele ca o figură şi întrebuinţată numai în glumă: dacă ei ar fi scris-o (în
vreo scrisoare către un membru al familiei bunăoară), probabil că ar fi însemnat
încă cuvîntul cu literă mare. La a doua generaţie, care ştia din auzite despre
vizita lui Nifon la Braşov, expresia are încă o nuanţă glumeaţă şi nevastă-mea,
întrebuinţînd cuvîntul, îşi dă încă seama de originea lui. Copiii mei însă,
care nu mai ştiu că Nifon a fost pe la Braşov, au primit cuvîntul fără nici
o nuanţă subiectivă, iar pentru servitoarea noastră, care în limba ei n-are
altă expresie spre a numi obiectul, nifon a devenit „punguliţă cu care ies
damele la plimbare".

19. Adevărat că astfel de cuvinte, întrebuinţate şi înţelese într-un

cerc intim, de cele mai multe ori se nasc şi dispar fără să lase urme în limba
comună. Totuşi multe din ele se răspîndesc în cercuri tot mai largi, căci îmbo-
găţirea limbii se face în cea mai mare parte tocmai prin selecţionare, prin forţa
de viaţă ce o împrumută vorbitorii acestor formaţiuni individuale cînd ele
corespund unei trebuinţe. î n ce consistă această trebuinţă? La această între-
bare nu e tocmai greu a răspunde, dacă ne aducem aminte de cele spuse în § l
despre cuvînt. Cînd el ne apare ca o formulă potrivită spre a exprima un
complex întreg de idei, pentru care nu avem încă un cuvînt în limbă (sau
ni se pare că nu avem alt cuvînt care să exprime atît de bine, frumos, plastic,
clar complexul de idei), are toţi sorţii de a fi primit.
într-adevăr, Meillet bunăoară atribuie (Linguistique historique et lin-
guistique générale, p. 230, ş.u.) factorului social cel mai important rol în evoluţia
sensurilor unui cuvînt, arătînd cum fiecare grup social contribuie la îmbogă-
ţirea limbii comune cu cuvinte al căror sens s-a putut cristaliza numai într-un
anumit mediu social.
Limba pe care o vorbim zilnic e plină de astfel de împrumuturi din dife-
rite clase sociale. Astfel cultul religios ne-a dat pe aruncă, care în expresia
arunc vina pe cineva are încă înţelesul originar „îndepărtez un rău de la mine
(şi-1 dau altuia)", întocmai ca termenul religios latin averruncare („Mars pater,
te precor ut calamitates averrunces"). A se întîmpla e şi el un termen al cul-
tului păgîn: augurul c o n t e m p l ă spaţiul ( = templum) pe care şi-1 descria
pe cer cu băţul spre a studia zborul păsărilor. Intrarea unei păsări in acest
templu era „evenimentul" (cf. „auspicia, quae sibi secunda evenerint", Cicero)
aşteptat, întîmplarea (cf. şi extemplo, tot în legătură cu profeţia augurilor).
din perspectiva dicţionarului (iiI) 225»

P e asemenea feresc, care în limba veche însemna „serbez, ţin, păzesc o săr-
bătoare" („Acesta om sâmbăta nu fereaşte"), vine din lat. „ferire-feriare" (cf.
feriae „zile de odihnă, consacrate unor anumite acţiuni religioase."). înţelesul
cuvîntului nostru a cunună „a săvîrşi actul religios care consacrează unirea
între un bărbat şi o femeie" se explică din obiceiul introdus în biserica noastră
(de asemenea la greci, slavi şi albanezi) de a pune în capul mirilor o cunună
cu ocazia aceasta. Pentru vechiul înţeles al verbului s-a generalizat forma
a încununa.
V i a ţ a m i l i t a r ă ne-a dat, probabil, pe a plecà, a cărui etimologie,
evident, din lat. plicare „a îndoi", se explică din expresia militară piteare
tentoria „a îndoi corturile" (cf. germ. „aufbrechen", franc, plier bagage).
Veteranul roman a devenit bătrînul nostru. Verbul a aţină şi înţină, cu diferitele
lui sensuri (d. ex. uşă înţinată = sprijinită numai; întinat să mă omoare — gata
să se năpustească asupra mea ca să mă omoare etc.) se explică ca termen
militar: cronicarii ne povestesc adesea de tactica vechilor români, care atră-
geau pe duşmani în codri, unde „înţinaseră" copacii, adecă le făcuseră o tăie-
tură orizontală în faţa pămîntului, dar numai atîta ca să se ţină încă în picioare ;
cînd duşmanul intra în codru, arcaşii români, ascunşi după copacii înţinaţi,
îi doborau asupra duşmanului şi tăind acestuia orice drum, îl săgetau. Eti-
mologia, din lat. attenuare „a subţiâ, a slăbi" e evidentă.
P ă s t o r i t u l ne-a dat pe înţărcă, care odinioară se spunea numai
despre mieii care erau închişi într-un ţarc, spre a nu ajunge la oile cu lapte
(cf. franc, sevrer din lat. separare). Verbul a atîrnă, care derivă din tărn „spin,
mărăcine" (din paleosl. trünü, cu acelaşi sens), e şi el un cuvînt păstoresc. La
început s-a spus despre oi că le-a rămas lîna atîrnată, adică „acăţată în spini"
şi numai mai tîrziu s-a generalizat cu înţelesul cunoscut. E caracteristic faptul
că acest verb, care astăzi tinde să înlocuiască pe „a acăţâ" şi „a anină",
apare în scrieri literare abia în secolul al XIX-lea. Verbul staur „stau şi privesc
la ceva cu jind" e identic cu astaur „stau la pândă"; legătura lui cu stau s-a
făcut numai prin etimologie populară, căci acest cuvînt se găseşte numai în
regiunile care întrebuinţează substantivul staur în loc de staul, şi derivă din
acesta. Sensul lui originar a fost „stau la pândă în staur ( = staul), spre a păzi
oile, porcii etc. împotriva hoţilor, lupilor". O mulţime de alte vorbe, expresii
şi sensuri de cuvinte se explică în limba noastră tot numai prin împrumuturi
din clasa păstorească, astfel e arete (din lat. ar ies, -etern „berbece de prăsilă"),
care poate însemna masculul de prăsilă în general (d.ex. „Cucoşul acesta l-om
lăsa de arete", la aromâni: cal ar ea i = armăsar), astfel e strungă, întrebuinţat
pentru „locul între doi dinţi", tot asemenea frupt cu înţelesul de „(mâncări
de) dulce" ; trecerea aceasta de sens e explicabilă numai la o populaţie a cărei
hrană de căpetenie o formează „lăptăriile" ( = frupt din lat. fructus ovis), pe
care însă biserica răsăriteană le opreşte în post.
A l b i n ă r i t u l ne-a dat pe bezmetic: la început se spunea stup bez-
metic, adecă fără matcă (din slav. bez-matok, verbal „fără matcă") şi prin
urmare „fără conducător, fără cap şi fără ţintă, zăpăcit, în neştire" (Weigand).
De asemenea, cuvinte ca a roi sau trîntor le întrebuinţăm foarte des în sens
figurat despre oameni.
•226 sextil puşcariu

V î n ă t o a r e a ne-a dat pe ingînà „a imita vocea cuiva", la origine

„a înşela, a momi un animal imitîndu-i glasul", cf. ital. ingannare |„a înşelâ",
probabil şi pe a scula „a face să se ridice din cuib" (lat. * ex-cubulare). Expresii
figurate ca a întinde laţiil etc. sînt tot de origine vînătorească.
Ţ e s ă t o r i a ne-a dat cîteva expresii figurate ca a depăna sau a
toarce un gînd, a încurca iţele, a urzi o intrigă, o idee destrămată etc.
P e s c ă r i a ne-a dat pe a se duce pe copcă „a dispăreă" (copcă =
gaură în gheaţă ), a f i cu toane, expresie care se întrebuinţa despre peştele
care se pescuieşte în toană = gaură făcută în gheaţă.
Pînă şi b u c ă t ă r i a şi j o c u r i l e de c o p i i au contribuit
la îmbogăţirea limbei. Astfel, dacă în opoziţie cu limba română, care păstrează
pe erebru > creier, toate limbile romanice continuă pe cerebellum (ital. cervello,
franc, cerveau etc.), în acest diminutiv avem să vedem, probabil, „creerul de
viţel sau porc preparat în bucătărie". Tot astfel fie atum, care în limbile roma-
nice a substituit pe iecur, este o decalcare după greceşte, unde ficatul gătit
cu smochine ( l a t . f i c u s ) trecea drept delicatesă; la megleniţi însuşi cuvîntul
ficat a fost înlocuit, probabil tot în graiul culinar, mai întîi prin drob, de ori-
gine bulgară. în Dacoromania, I, 415, am arătat că şi peciolus, care a substi-
tuit pe pes (păstrat în expresia în piezi şi în derivatul pieziş) a fost la început
un termen culinar, însemnînd un fel de „şuncă" (cf. franc, jambon din jambe).
Legătura verbului nostru a se îmboi „a se prăvăli, a se precipita la vale" cu
bou n-am putea-o înţelege, dacă n-am cunoaşte termenul d'-a-nboul prin care
se numeşte un joc de copii, care se joacă cu nişte beţe aruncate astfel ca să
sară din cap în cap (termenul de comparaţie e boul care împunge cu coarnele
în pămînt).
O cercetare a vocabularului românesc în acest sens ar da frumoase indi-
caţii pentru ilustrarea vieţii sociale româneşti în timpurile vechi, arătînd în
ce măsură a contribuit fiecare ocupaţiune şi grup social la îmbogăţirea limbii.
Ea ne-ar arăta, în acelaşi timp, că anumite treceri semantice se explică numai
presupunînd anumite feluri de trai. Astfel am arătat aiurea (Locul limbei
române între limbile romanice, p. 35) că înţelesul de „drum" a lui cale (din lat.
callis „potecă") şi înţelesul cunoscut al lui punte (din lat. pons „pod") se explică
numai în regiuni muntoase, unde „drumul" obicinuit e „potecă" şi singurele
„poduri" sînt punţile aşezate peste pîraiele de munte. Tot numai văzută din
vîrful muntelui, mergerea, adică dispariţia în afunzime (lat. mergere „a se
cufunda"), poate deveni o „depărtare", şi — sar mai putea adăuga — un loc
„aşezat" (lat. sessus) a putut să primească sensul cuvîntului românesc şes.
Exemple de acest soi se pot uşor înmulţi. Dacă cuvîntul beuţă (cu variantele
băuţă, bouţă, beuţie, beunţă), care este împrumutat din sîrbescul bioce „albeaţă",
însemnează azi „pietricică albă şi rotundă, cremene", e pentru că pe fundul
apelor noastre de munte pietrele care „înălbesc" sînt de obicei de cremene.
A se brodi cu înţelesul „a ajunge undeva tocmai la momentul oportun" şi
a o brodi „a nimeri bine" s-a putut naşte numai în aşezările de lîngă o apă
mai mare, unde sosirea tocmai în momentul cînd omul găseşte brodul ( = podul
umblător) gata de a trece rîul, este identică cu o sosire „la ţanc", sau cu
„nimereală fericită".
din perspectiva dicţionarului (iiI) 227»

Dacă a se brodi s-a generalizat în limbă, fiind primit şi de oameni care

nici nu ştiu ce e un brod, cauza este tocmai faptul că acest cuvînt redă prin-
tr-o formulă simplă un complex de idei care dealtfel nu îl putem exprima
decît printr-o circumscriere.

20. Cunoaşterea exactă a întrebuinţării unui obiect nu e necesară

pentru lexicograf numai pentru aflarea etimologiei şi a dezvoltării semantice,
ci ea îi va servi adesea de criteriu şi pentru aranjarea diferitelor sensuri.
Să luăm ca exemplu cuvîntul gură, aşa cum îl găsim tratat în Dicţionarul
Academiei,
I. Gura serveşte ca organ pentru introducerea alimentelor în corp.
Iată cîteva din multele locuţiuni în care cuvîntul gură trebuie luat în acest
sens: N-am pus nimic în gură — n-am mîncat nimic. A-şi trage sau a-şi da
bucăţica de la gură = a se lipsi de cele necesare spre a înlesni pe altul. A-şi
pune gura la cale = a mînca. A face gura pîlnie = a bea mult, a se îmbăta.
Mură-n gură = lucru venit de-a gata. A-i lăsa cuiva gura apă după ceva — a.
rămni la ceva. De-ale gurii — de mineare.
Tot din această imagine fundamentală se explică următoarele sensuri:
1. Cantitate de lichid cît încape în gură, sorbitură, înghiţitură, duşcă,
gît: O gură de apă.
2. Membru al familiei pe care trebuie să-1 hrăneşti: „II întîmpină
muierea în prag şi-i zice: Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă !"
3. (Antropomorfisme şi zoomorfisme.) Deschizătura unui obiect prin
care se introduce sau prin care intră ceva (adesea în opoziţie cu >>
fund").
a) La vase, recipiente etc.: Un vas larg la gură. Gura sacului, pungii,
coşniţei.
b) La veşminte: Gura cămăşii, rochiei. Puse pălăria cu gura în sus.
c) La încăperi, gropi etc. Gura pivniţei, podului, şurii, cuptorului, sobei,
fîntînii, mormîntului, băii.
d) Ca termen topografic: intrare. Gura văii, peşterii, prăpastiei, iadului,
raiului, muntelui, colnicului, Bărăganului.
e) Altele: Gura roţii = gaura căpăţînii de la roată, prin care intră osia.
Gura te jghelii = scobitura de la masa dulgherului, în care se bagă şi se strînge
lemnulII.deGura
lucrat.
este organul prin care vărsăm (antropomorfisme).
a) Despre ape (cf. franc, bouchure, germ. Miindung), Gura pîrîului.
Donului, Şiretului, Dunării, Humorului. (Analog) Începîndu-se hotarul din
gura unui drum.
b) Deschizătura din capătul unei ţevi (în special a unei arme de foc).
Gura puştii ; tunului. Gură de apă = hidrant.
c) Altele: Gura vîntidui = loc prin care suflă mereu vîntul. Gura morii =
vrana prin care curge mălaiul. Gura oului = spărtura în coaja oului, prin
care a ieşit puiul. Gura hornului = deschizătura prin care iese fumul. Gura
jgheabului = deschizătura prin care curge apa din jgheab. Gura pînzii =
începutul unei ţesături.
17 — Cercetări şi studii — c. 339
•228 sextil puşcariu

III. Gura, în sens mai larg, este organul cu care mîncăm, fărîmiţim
bucatele (antropomorfisme şi zoomorfisme). Partea unui obiect care taie:
Gură coasei - tăişul ; a săbiei — ascuţişul ; a săcurii = buza ; a şurupelniţei
= vîrfui, care mănîncă lemnul.
IV. Gura e organul vorbirii. O mulţime de locuţiuni se leagă de acest
sens, astfel: A cinta din gură: în opoziţie cu cîntarea dintr-un instrument.
Fie-ţi gura de aur ! = să dea Dumnezeu să se împlinească cele ce le spui !
A tăcea din gură = a nu mai spune nimic, a tăceă mîlcom. A astupa gura
cuiva = a-i tăia vorba, a-1 face să nu mai vorbească. A luă cuiva vorba din
gură = a-1 întrerupe, a spune tocmai ce voia să spună el. A i se muia gura
cuiva = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa domol. A-şi bate (strica,
răci) gura degeaba (de clacă) = a pleda fără nici un folos. A-llua pe cineva
gura pe dinainte sau a-l scăpă gura = a se destăinui fără voie, a spune un lucru
pe care mai tîrziu îl regreţi. A avea gura spartă (sau de cîrpă) = a nu putea
ţine o taină, a fi indiscret. A f i slobod de gură = a spune tot ce gîndeşti, fără
sfială. A-şi pune lacăt (sau gard) la gură sau a-şi păzi gura = a-şi impune tăcere
sau discreţie, a fi precaut în răspunsuri. A da din gură sau umbla (merge,
toca) gura (ca o meliţă, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) — a
vorbi într-una mult, repede şi fără întreruperi, a flecari, a fi limbut sau gureş.
Nu te uita în gura lui ! = nu băga în seamă ce zice, nu te lua după el, nu-1
crede ! Din gură în gură = prin tradiţie orală. Gură în gură = printr-o înţe-
legere directă, de la om la om. Cu o gură = unison, unanim. Cu gura jumătate =
nu din toată inima, nu verde şi lămurit, fără voie. Bun de gură = vorbăreţ,
care ştie pleda bine o cauză ; rău de gură (sau gură de Tîrgovişte) = care vor-
beşte pe alţii de rău, intrigant.
Tot din această imagine fundamentală se explică următoarele sensuri:
1. Ceea ce vorbeşte, spune cineva; vorbă spusă, mărturie, declaraţie,
cerere insistentă, pîră repetată. De gura aceluia mulţi pătimea. (Mai ales în
locuţiuni ca) : Gura lumii sau satului — vorbe, critici, clevetiri, bîrfeli, intrigi,
care trec de la om la om. Din gură = verbal. A se pune cu gura pe cineva =
a sta de cineva, voind a-1 convinge cu vorba.
2. Voce, glas. Numai gura lui se aude! (Mai ales în locuţiuni ca:) A
striga (ţipa) cît te ia gura = cît te ajută vocea, din răsputeri. A striga (a
vorbi, a se boci) în gura mare — cu glasul ridicat, strigînd, vociferînd.
3. Gălăgie, zgomot, vociferare. Ce-i pe drum atîta gură? Deci: a face
gură = a face gălăgie, a vocifera ; a da o gură = a chema strigînd.
4. Ceartă, gîlceavă: A se lua în gură cu cineva = a se apuca de ceartă,
a sta cu gura mare = a fi certăreţ, a da (sau trage) cuiva o gură — a se răsti
la el.
5. Laudă, lăudăroşenie, fanfaronadă: E numai gura de el ! — făgăduieşte,
dar nu se ţine de cuvînt, se laudă cu multe, fără a avea tărie a le face.
6. Putinţă de a vorbi, grai. „Ielele i-au luat gura şi picioarele." A nu
avea gură să spui ceva = a nu avea putinţă, curaj de a mai zice ceva.
7. Cel care vorbeşte sau spune ceva. Gurile rele.
8. (Ca termen de dezmierdare, întrebuinţat de mame către copiii lor)
Gura mamii.
DIN p e r s p e c t i v a d i c ţ i o n a r u l u i (iiI) 229»

21. întocmai precum la numirile dc obiecte, întrebuinţarea acestora ne

dă criteriul pentru cea mai firească clasificare a sensurilor, la verbe, această
împărţire a diferitelor accepţiuni ne-o va da efectul pe care-1 produce acţiunea.
Cînd zic: a căzut un măr din pom, mă gîndesc numai la acţiunea căderii;
efectul produs asupra pămîntului e aproape indiferent. Dimpotrivă, în exemplul:
i-a căzut o ţiglă în cap, acţiunea căderii nu ne mai preocupă în primul rînd,
ci efectul ei: suferinţa produsă asupra omului; înţelesul devine în acest caz:
omul „a fost lovit". Avem deci să distingem o accepţiune nouă, întrucît omul
apare ca cel interesat de cădere. Cînd această interesare se exprimă printr-un
dativ, vom deosebi iarăşi între cazuri ca: mi-a căzut copilul din braţe = l-am
scăpat, şi mi-a căzut un dinte = l-am pierdut. Studiind dezvoltarea sensurilor
nu trebuie să pierdem din vedere că omul e deprins, gîndind, să se considere
pe sine în centrul naturii.
Numai urmărind astfel efectul produs de o acţiune ne putem explica
uneori înţelesurile contradictorii pe care le poate avea acelaşi cuvînt. Astfel
— ca să rămînem la verbul a cădea — întîlnim în limba română două expresii :
a căzut din domnie = a pierdut domnia, şi a căzut la domnie = a cîştigat
domnia. Întîia expresie o putem compara cu a căzut o ţiglă de pe coperiş în
curte: căderea indică mişcarea de sus în jos a unui obiect după ce i s-a luat
sprijinul ; a căzut din domnie e o expresie figurată, bazată pe aceeaşi imagine
a prăbuşirii de sus, dintr-o situaţie înaltă, după ce s-a luat cuiva sprijinul.
A doua expresie se aseamănă cu : în ciorbă a căzut o muscă ; în cazul acesta
nu mă gîndesc nici la direcţia de sus în jos, nici la încetarea obiectului de a
mai fi sprijinit, ci la efect, ajungerea pe neaşteptate a unui obiect undeva.
Acesta e cazul lui a căzut la domnie = a ajuns printr-o întîmplare, a înnimerit
undeva. Lexicograful care face clasarea sensurilor şi mai ales a locuţiunilor
idiomatice după criterii pur formale va aşeza cele două expresii citate una
după alta, fără să dea putinţa celui ce consultă un dicţionar să le înţeleagă rostul.

22. Dicţionarul unei limbi nu trebuie să se asemene nici unui cimitir,

în care nu pătrund decît paşii unui călător curios sau ai unui pios, nici cu un
pomelnic, în care sînt înşirate cu anul naşterii şi al morţii, cu numele părin-
ţilor şi ale rudelor şi cu înşirarea seacă a funcţiunilor ocupate, ca pe un „faire-
part", numele celor ce au trecut prin viaţă. Dacă lexicograful va avea simţ
istoric şi înţelegere lingvistică, el va şti da viaţă acestui material mort. Cunos-
cîndu-i părinţii, el va căuta să stabilească care e fondul moştenit ; cunoscîndu-i
rudele de sînge şi de cuscrenie şi prietenii intimi, el va stabili partea de împru-
mut sufletesc şi formal din contactul zilnic cu ei ; descoperindu-i aplecările
fireşti, va urmări întru cît acestea au fost hotărîtoare pentru el; întovără-
şindu-1 prin funcţiunile ocupate, va cerceta urmele pe care acestea le-au
lăsat în dezvoltarea sa. Precum cutare descendent dintr-o familie veche de
aristocraţi, însurîndu-se cu o fată din popor sau frecventînd societatea unor
prieteni socialişti, va suferi o evoluţiune necontenită a concepţiilor sale ;
precum cutare înalt magistrat, fiind în acelaşi timp membru marcant al unui
partid politic, epitrop la biserică, preşedinte în consiliul de administraţie al
unui institut financiar, pasionat muzician etc., felul său de a se manifesta va
•230 sextil puşcariu

fi altul, după cura faptele sale le săvîrşeşte în diferitele sale calităţi: sever
ca judecător, milos cînd va împărţi ajutoare la nevoiaşi, realist ca financiar,
idealist ca artist etc. — aşa şi cuvintele unei limbi se transformă şi evoluează
necontenit în societatea intimă şi în contactul cu alte cuvinte.
Un frumos proverb românesc zice: „Limba n-are oase, pentru ca să se
poată îndoi după gînd". Numai urmărind această mlădiere după gînd, numai
studiindu-1 în societatea semenilor cu care trăieşte, vom putea scrie biografia
cuvîntului. Stabilindu-i originea, forma şi înţelesurile, n-am făcut încă o
operă istorică şi ne asemănăm, după o comparaţie crudă dar adevărată a
lui Gilliéron, celor ce cred că sînt biografi scriind: „Balzac, sur les genoux de
sa nourrice, portait une robe bleue, rayonnée de rouge. Il écrit la Comédie
humaine." într-adevăr, ce-mi foloseşte, din punct de vedere lingvistic, că
ştiu că verbul nostru a găsi vine din slavul gasiti — o etimologie evidentă
şi indiscutabilă — dacă nu-mi pot explica pe ce cale înţelesul de „a stinge"
al cuvîntului slav a putut deveni „a afla" în româneşte? Cele mai „grele"
cuvinte din punct de vedere lexicografic nu sînt cele cu etimologia necunos-
cută — căci a afla originea unui cuvînt e adesea numai o chestie de timp
şi de răbdătoare răsfoire a dicţionarelor limbilor din care ar putea să se derive
— ci sînt cuvintele cu multe înţelesuri, de obicei cele mai clare etimologiceşte.
Dacă lexicograful nu se mulţumeşte să claseze numai aceste înţelesuri după
criterii pur formale, ci caută să stabilească şi raportul intim al acestor înţe-
lesuri şi să explice nexul lor cauzal, atunci dicţionarul va deveni ceea ce trebuie
să fie: istoria biografică a limbii.
Sfîrşesc cu o chestiune de terminologie. Oricît de dese sînt încercările
făcute în timpul din urmă de a răsturna împărţirea tradiţională a gramaticii
(în înţelesul larg al cuvântului), cred că va trebui să rămînem la capitolele
adoptate pînă acuma, care pleacă de la sunet, trece la dezinenţe şi afixe,
ajunge la cuvînt şi construcţia frazei şi sfîrşeşte cu stilul: fonologia, morfologia,
derivaţiunea (aceste două din urmă tratate de unii împreună), lexicologia,
sintaxa şi stilistica.
Fiecare din aceste capitole trebuie să cuprindă o parte istorică-descrip-
tivă şi o parte principială-biologică. î n lexicologie partea primă, istorico-des-
criptivă o alcătuieşte Dicţionarul ; partea a doua va avea să sintetizeze rezul-
tatele analizate în dicţionar. Semantica, semiotica, contaminarea, etimologia
populară ş.a. sînt capitolele acestei părţi, care vor cerceta în mod principial
cauzele schimbării de înţelesuri, raportul între sinonime, influenţarea reci-
procă a cuvintelor, alterarea formei prin false apropieri etimologice etc.
Descriind însă faptele şi trăgînd din ele concluzii de natură lingvistică
nu ne-am împlinit toată misiunea ca oameni de ştiinţă. Rămîne încă o parte,
poate cea mai importantă, căci ea leagă pe filolog şi lingvist de restul scru-
tătorilor vecinicului adevăr: este latura m e t o d i c ă . Cum trebuie tratat
subiectul, pentru ca studiile noastre să fie îndrumate pe calea cea bună? iată
întrebarea care trebuie să ne preocupe necontenit, pentru ca să împiedicăm
pe urmaşii noştri de a cădea în rătăcirile noastre, iată partea pe care experienţa
noastră cîştigată după grele lupte o poate lăsa, ca cea mai frumoasă moştenire,
celor chemaţi să ne continue opera.
din perspectiva dicţionarului (III) 231»

Cum trebuie scris un Dicţionar? La această întrebare răspunde lexico-

graf ia.
Căutînd să rînduiesc o parte din notiţele ce mi s-au adunat în cursul
lucrării Dicţionarului Academiei Române, am încercat să dau în cele precedente,
în acelaşi timp, o contribuţie lexicologică şi lexicografică.
Dedicînd-o aceluia care, de decenii încoace, prin luminoasele sale studii,
ne învaţă să studiem cuvintele cu viaţa lor complexă şi să preţuim mai mult
decît elucidarea faptelor mărunte marele cîştig metodic al ştiinţei — ucenicul
a vrut să aducă maestrului un mic prinos de recunoştinţă.

N
 DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI

III

D E S P R E L E G I L E FONOLOGICE

1. Generaţia noastră trece astăzi printr-o epocă de revizuire a concep-

ţiilor fundamentale lingvistice. Aproape toţi am început ca adepţi convinşi
ai şcoalei „neogramatice" germane şi continuăm metoda strict ştiinţifică a
maeştrilor noştri. Totuşi am pierdut credinţa în multe din principiile lor
lingvistice. Conflictul acesta apare mai evident cînd este vorba de „legile
fonologice": pe de o parte, simţim că credinţa în „legi fără excepţii" e numai
o sinamăgire, pe de altă parte însă, continuăm să lucrăm cu ele, simţind că,
negîndu-le, ni se surpă terenul de subt picioare.
Mi se pare deci că nu poate fi de prisos a încerca o conciliare a achizi-
ţiilor generaţiei trecute cu progresele dobîndite de ştiinţă în ultimele decenii.
Aceasta se poate face fără multă greutate, cu condiţia de a înlocui spiritul
dogmatic al înaintaşilor noştri din dorinţa contimporanilor de a studia cu toată
curiozitatea şi cu tot interesul ştiinţific şi acele fenomene care ameninţă să
răstoarne dogmele curente.
Spre scopul acesta va trebui însă să facem — fără nici o pretenţie de a
spune lucruri nouă, ci numai cu dorinţa de a scoate în relief cîteva momente
caracteristice — „per summos ápices" un scurt istoric al chestiunei.
încă de pe vremea cînd studiile asupra limbei urmăreau scopuri aproape
exclusiv practice — în stabilirea de reguli gramaticale — s-a observat că
limba e supusă unor transformări fonetice. Acestor observaţii nu li s-a dat
însă atenţiunea cuvenită şi din ele nu s-au tras concluziuni ştiinţifice.
Astfel, ca să începem cu ai noştri, prea puţini vor fi ştiind astăzi că
cele mai multe transformări de sunete din limba noastră au fost recunoscute
de Samuil Clain şi arătate în Gramatica sa 1 . Arătarea acestor transformări
1
Astfel în cea dintîi gramatică a limtei remane se'vorteşte despre a şi o neaccentuaţi
trecuţi în ă şi u (capră, bumbac), despre a, e, i (recte: lat. ï = lat. vulg. e) şi o trecuţi în î şi u
înainte de n şi mb, mp (pine, cîmp, îmblu, coperemînt, împărat, munte), despre e şi o accentuaţi
trecuţi în ea şi oa înaintea unui a şi e a silabei următoare (poartă, scarte), despre en accentuat
[după labiale] trecut în i înaintea unui e din silata uimătcare (cuvinte), despre c, g schimbaţi
în 1, g înainte de e şi i (crule, ¿eme), despre t, d, s urmaţi de i [lung] şi modificaţi in in ţ, z şi ş
(fie, zău, răşină), despre l intervocalic trecut în r (moară), despre l urmat de i plus vocală
trecut în i (iepure, muiere, jiu), despre c urmat de i plus vocală schimbat în f (gheaţă, faţă),
•despre trecerea lui b intervocalic în v, pentru ca să dispară mai tîrziu (cal, lăudăm, boi, cintai,
din perspectiva dicţionarului (iii) 233»

îi serveau însă lui Clain spre a stabili reguli de ortoepie: transcriind întîia
oară cuvintele cu litere latine, el le-a dat o formă apropiată de etimologie
şi prin urmare s-a văzut nevoit să dea cetitorului reguli cum trebuie să traducă
în rostire semnele grafice prin care se latiniza cuvîntul în scris.
Abia acu vreo sută de ani filologia a început a deveni ştiinţă în înţe-
lesul adevărat al cuvîntului, prin introducerea punctului de vedere istoric
şi comparativ în studiul ei. Prin asemănarea formelor actuale cu stadii din
trecut ale limbei, sau a limbei literare cu formele dialectale, filologii au fost
izbiţi de regularitatea pe care o prezentau sunetele. Franz Bopp o recuno-
scuse, J. Grimm o formulase în unele cazuri, A. Pott a izbutit s-o arate şi
în altele, iar A. Schleicher o consideră chiar ca un principiu fundamental
în cercetările sale.
J . Grimm a fost cel dintîi care a izbutit, în a doua ediţie a Gramaticei
sale, să formuleze una din cele mai surprinzătoare coincidenţe fonetice la
compararea limbilor de aceeaşi familie : m u t a ţ i u n e a consonantică
(Deutsche Lautverschiebung) 1 . Totuşi rămîneau atîtea cazuri ce păreau nere-
gulate, încît şi în scrierile învăţaţilor acestei epoce întîlnim reguli asemănă-
toare celor ale gramaticilor practice formulate cu rezerve supărătoare ca „une-
ori", „mai adesea", „de obicei" şi întovărăşite de interminabile liste de „ex-
cepţii".
Astfel regula stabilită de J. Grimm avea cîteva neregularităţi dezes-
perante 2. Faţă de aceste neregularităţi, pe care cei mai vechi se mulţumeau
să le constate, păstrînd încă de la înaintaşii lor un oarecare scepticism cu
privire la regularitatea absolută a dezvoltărilor lingvistice, se revoltă spiritul
critic al celor noi care în investigaţiile lingvistice începeau să aplice metodele
naturaliştilor. Cunoscutul slavist A. Leskien, în studiul său asupra Declina-
ţiunei în limbile balto-slave apărut în 1876, dă expresie noii credinţe prin
cuvintele: „A admite derivaţiuni arbitrare, fortuite, imposibil de coordonat,
ar însemna să recunoaştem că obiectul cercetărilor noastre, limba, e neacce-

excepţie: avea), despre t urmat de i plus o accentuat modificat în l (rugăciune, închinăciune),

despre ct trecut în pt (lapte), despre cl şi gl trecuţi în k' şi g' (cheie, gheaţă), despre gn devenit
mn (pumn) şi despre x prefăcut în s f iesi, tese) (cf. R. Ionaşcu, Gramaticii români, Iaşi, 1914,
p. 1 7 - 1 9 ) .
1
Punînd alături exemple latine ca: piseis, pellis, porcus, nepos cu germanul Fisch (engl.
fish, v. -nord. fiskr), Fell (v. -engl. Jeli), Ferk-el (althochdeutsch farc, v. -engl. jearh), Neffe (v.
-engl. nef fa, v.-nord «e/t) ; apoi pe lat. tu, tres, toga cu v. -nord, thu (v. -engl. thü), v.-nord, thrir
(v. engl. thri) v.-nord. thak (v.-engl. thac) ; în sfîrşit, pe lat. caput, collum, cornu, cu germ. Haupt
(engl. head, v.-nord. hofud), Hais (v. engl. heals, v.-nord. hals), Horn (engl. horn, v.-nord. horn)
ne putem convinge de raportul constant ce există între plozivele afonice latine p, t, c şi spiran-
tele afonice germane f , th, h.
2
Consecvenţa în evoluţia plozivelor afonice apărea numai în poziţie iniţială ; la mijlocul
cuvintelor, pe lîngă cazurile regulate, se pot observa şi cuvinte refractare: alături de goticul
fadar, modar, germ. Vaier, Mutter — cu d gotic şi t german, dezvoltaţi din th — avem got. brothar
şi germ. Bruder — cu th în gotică şi cu d german — deşi în latineşte frater are t tocmai ca pater
şi mater. Tot astfel unui lat. ducere îi răspunde germ. ziehen, cu h (ca în Haupt, Hals, Horn), dar
gezogen cu g.
 •234 sextil puşcariu

sibil ştiinţei". Şi într-adevăr, cu un an mai tîrziu, în 1877, învăţatul danez

K. Verner dă o explicaţie excepţiilor la legea stabilită de J. Grimm, prin
formularea unei reguli nouă
Bopp şi Schleicher admiteau că limba indoeuropeană primitivă avea
numai trei vocale a, i, u, plecînd de la o concepţie aprioristică, care persistă
şi azi la mulţi lingvişti, că cu cît ne apropiem mai mult, în urmărirea retros-
pectivă a limbilor, de stadiul primitiv, cu atît ajungem la fonne mai simple.
Fiindcă formei sanscrite dáça îi răspundea în latineşte decern, în greceşte, ôsica,
în v.-saxonă tehan etc., s-a crezut bineînţeles că sanscrita păstrează stadiul
primitiv indoeuropean, pe cînd limbile cu e au un stadiu mai recent, dezvoltat
din a. Pe de altă parte, s-a făcut observaţia că unui k, g din limba lituana
în sanscrită îi răspunde cînd k,g,gh, cînd c,j, h, iar în irană cînd k, g, cînd
c, 2, fără să se poată găsi vreo regularitate. î n curînd însă între cele două
fenomene se stabileşte un nex: pe la anul 1877 mai mulţi savanţi (Collitz,
Saussure, I. Schmidt, Tegnér, Verner şi Thomsen) ajung simultan la recu-
noaşterea adevăratului raport între ele : deoarece palatalele şi africatele rezultă
de obicei din velare înainte de vocale palatale, a fost firesc ca să se admită
că grupele ca, ja în sanscrită şi ca, za în iranică s-au dezvoltat din ke, ge
şi deci că, dacă în cele mai multe limbi euţopene putem constata stadiul ke,
ge acesta e cel vechi. Astfel teoria aprioristică despre vechimea mai mare
a vocalei a decît a lui e a fost răsturnată, preponderenţa limbilor indo-iranice
în studiile indoeuropene a scăzut, accentuîndu-se necesitatea de a se întemeia
comparaţia pe toate limbile, nu numai pe cîteva, iar principiul constanţei
legilor fonologice fu salvat, recunoscîndu-se că a nu s-a scindat în mod arbitrar
în limbile europene în a, e, o şi că dubla evoluţiune a lui k, g în sanscrită
şi iranică e condiţionată de cauze bine definite.
întăriţi prin asemenea rezultate surprinzătoare în convingerea lor despre
regularitatea dezvoltărilor fonetice, neogramaticii germani stabilesc prin-
cipiul legilor „fonetice" fără excepţii. Cei doi principali reprezentanţi ai
acestei şcoli, K. Brugmann şi Osthoff, dau expresie clară noii credinţe
în prefaţa primului volum de Morphologische Untersuchugen (1878): „Orice
schimbare fonetică, întrucît ea se întîmplă în mod mecanic, se face după
legi fără excepţie, adecă direcţia evoluţiunilor fonetice este totdeauna aceeaşi
la toţi membrii unei comunităţi lingvistice — în afară de cazul separaţiunei
dialectale — şi toate cuvintele în care se găseşte sunetul supus schimbării
fonetice, sînt atinse fără excepţie de această direcţie. Cazurile refractare,
excepţiile aparente au totdeauna o cauză bine determinată şi se explică
ca forme analogice". Astfel se face distincţia între legile fonetice, de ordin
mecanic, şi între legile analogiei, de ordin psihologic, precum o găsim cu
deosebire la Hermann Paul, teoreticianul şcoalei neogramatice.
1
El arată anume că lui pater, mater, Jrater latinesc îi corespunde in limba veche indică pitar,
matar, bratăr, că deci, ca şi în limba veche grecească, accentul era deosebit. într-adevăr, cercetînd
toate cazurile asemănătoare, Verner a constatat că regula lui Grimm trebuie completată astfel:
„Orice th german neiniţial s-a schimbat în dh, dacă era urmat de accent" (sau mai exact, după
baussure, Cours de linguistique, p. 207: „orice th medial a devenit dh, cînd accentul aşezat pe
silaba ce-1 preceda nu împiedica această trecere").
din perspectiva dicţionarului (iii) 235»

Şcoala neogramaticilor germani a avut o influenţă din cele mai bine-

făcătoare asupra studiilor lingvistice, punîndu-le pe o bază exactă de cer-
cetare şi îngrădindu-le împotriva oricăror ingerenţe ale fantaziei necontro-
late, căreia îi opune rigiditatea unor „legi fără excepţii". Descoperirile de
amănunt, rectificările de erori şi completările de lacune în cunoştinţele
anterioare au fost nenumărate; mai mult decît acestea a fost însă impor-
tantă încrederea absolută pe care cercetătorul limbei o cîştigă în metoda
sa de cercetare, sigură şi ducînd la rezolvarea atîtor'probleme ce păreau de
nedezlegat. Foarte just observă Bréal (Sémantique, 257): „Noua doctrină
n-ar fi prins atît de mult, dacă propovăduitorii ei nu i-ar fi dat şi suma
de paradoxuri necesare spre a izbi curiozitatea noastră. Dacă s-ar fi vorbit
despre « evoluţiuni regulate », « dezvoltări constante », nimeni nu s-ar fi
oprit în faţa acestor termeni. Dar « legile oarbe », « preciziunea astrono-
mică » atraseră imediat asupra lor atenţia generală".
Dar munca intensă a atîtor cercetători luminaţi şi a pleiadei lor de
elevi muncitori epuizează în curînd partea cea mai mare a terenului de
exploatat. Pe baza legilor fonologice s-au descoperit mai ales o sumă mare
de etimologii nouă, care, la rîndul lor, serveau de exemple spre ilustrarea
legilor fonologice cunoscute sau spre precizarea lor din ce în ce mai exactă.
Cu toate acestea rămîneau pretutindeni, pe marele ogor desţelenit de neo-
gramatici, bucăţi de pămînt pietros, în care plugul lor în zadar încerca să
pătrundă. Aceste „cruces philologicae" erau lăsate deoparte, fără să li se
dea o importanţă prea mare : în rîvna de a semăna ogorul şi a-1 face roditor,
micile ostroave nu puteau ţintui prea mult pe cercetători. Cu cît însă lanul
în jurul lor creştea, cu atît locurile rămase în păragine nelinişteau mai mult
şi băteau la ochi mai ales celui ce părăsea pentru un moment munca de
amănunt, care îi ţintuise privirea la pămînt, şi se ridica pe înălţimile lingvis-
ticei, ca să cuprindă cu o ochire întregul teritoriu.
încetul cu încetul se născu convingerea în foarte mulţi cercetători că
uneltele cu care se făcuse marea muncă de desţelenire a ogorului nu puteau
să fie perfecte, căci cu ele nu puteai pătrunde pretutindeni, deci că metoda
investigaţiei trebuia desăvîrşită. într-adevăr, neogramaticii făceau în mare
parte o muncă de laborator, în care îşi creau în mod artificial, înlăturînd
toate piedecile, condiţiile cele mai avantajoase pentru experimentul prin
care voiau să demònstreze o lege evolutivă. Experimentul reuşea, el con-
vingea şi folosul lui didactic era de netăgăduit. Cînd însă condiţiile pre-
gătite cu grijă în laborator nu mai existau, cînd cercetătorul ieşea pe teren,
unde atîtea elemente accesorii vin să se adauge în orice moment şi în orice
loc, experimentul nu mai dădea rezultatele aşteptate.
Reacţiunea contra metodei neogramaticilor se ivi aproape deodată
cu şcoala lor. încă în anul 1886 ţinea O. Jespersen în societatea filologico-
istorică din Copenhaga o conferenţă (tipărită în 1887 în Techmers interna-
tionale Zeitschrift fiir Sprachwissenchaft şi retipărită, cu un adaus, în 1904,
în cartea sa Phonetische Grundfragen, p. 142 ş.u.), remarcabilă mai ales prin
faptul că un fonetist se arăta sceptic faţă de importanţa exagerată ce se
dădea legii fonologice. După ce rezumează pe scurt părerile neogramaticilor,
 sextil puşcariu
•236

el arată cum aceste legi nu pot fi aplicate în multe cazuri ; că s-a făcut
prea multă speculaţie în camera de savant şi prea puţină observaţie pe
teren şi că s-a exagerat rolul legii fonologice ca principiu metodologic. El
combate însă mai ales pe cei ce, vrînd să explice răspîndirea unei evo-
luţiuni fonetice, se gîndesc numai la transformările articulatorice şi nu dau
atenţia cuvenită faptului că limba e un mijloc de comunicaţie şi prin urmare
modificările lente şi gradate ale unui sunet se propagă numai în măsura în
care ele nu stînjenesc înţelegerea între vorbitor şi ascultător.
î n acelaşi an apare studiul lui Hugo Schuchardt Ueber die Lautgesetze
(Berlin), în care se combat cu argumente puternice „legile fără excepţie"
în transformările sunetelor unei limbi. Acest studiu îşi păstrează şi azi
întreagă actualitatea. Acu treizeci şi cinci de ani Schuchardt scria că, după
convingerea sa, legile fonologice „nu se datoresc numai jocului exclusiv al
unei acţiuni inconştiente" (p. 13). Cu deosebire se îndreaptă împotriva celor
ce introduc dogma legilor fără excepţie (p. 29) şi arată că amestecul limbilor
(„Sprachmischung") e un fenomen de care trebuie ţinut seama totdeauna,
î n nenumărate rînduri, în articole mici şi în recenziuni, Schuchardt a revenit
asupra acestor chestiuni. Valul cel mare ce cuprinsese majoritatea lingviştilor
şi aproape pe toţi filologii fusese însă prea puternic, încît glasul acestui
protagonist al şcoalei nouă n-a putut prinde. Schuchardt nu ţinea să-şi
popularizeze ideile dezvoltîndu-le pe înţelesul tuturor, cunoştinţele lui vaste
din limbi puţin familiare celor mai mulţi îl făceau să-şi caute exemplele
pe terenuri pe care nu putea fi urmărit decît de puţini ; observaţiile geniale
el le arunca cu dărnicia unui sămănător printre liste lungi de exemple încîl-
cite şi le publica în articolaşe în care nu te aşteptai să le găseşti.
Pe la sfîrşitul veacului trecut etimologia cuvîntului francez trouver
pasionă un moment pe romanişti. Plecînd de la derivatul v. -fran. troveour,
prov. trobador, Gaston Paris propusese etimologia * tropare „a face poezii
(tropi)", care din punct de vedere al legilor fonologice era impecabilă.
Schuchardt, nemulţumit cu etimologia aceasta, care admitea o trecere de
sens prea abstractă şi care nu se potrivea pentru celelalte limbi romanice,
se întoarse la etimologia lui Diez şi căută să demonstreze că, cu toate pie-
decile formale aparente, cuvîntul vine din lat. turbare şi că la origine verbul
acesta era un termen de pescărie. O discuţie vie se angajă între Paris şi
între Graz, la care afară de G. Paris luă parte mai ales elevul acestuia,
A. Thomas, căruia ştiinţa îi datorea o seamă de etimologii frumoase, aflate
pe baza legilor fonologice. Discuţia, destul de vehementă, din care nu lipseau
ironiile, vorbea de „la dame phonétique" şi „la dame sémantique", căutînd
să revendice în cercetările etimologice rolul predominant al fonologiei, pe
de o parte, al semanticei, pe de altă parte.
Cel ce a accentuat într-o formă mai clară rolul important pe care-1
are semaseologia în cercetările etimologice a fost M. Bréal, în cartea sa
fundamentală Essai de sémantique (ed. 3, Paris, 1904), ridicîndu-se împotriva
celor ce cred că evoluţiunile fonetice ale unei limbi le putem reduce la nişte
legi mecanice, fără ca mintea să aibă cel mai mic rol la schimbările ce se
petrec în jurul nostru: „Les règles de la phonétique ne sauraient être entou-
din perspectiva dicţionarului (iii) 237»

rées de trop de respect. Elles sont la garantie de tout progrès, la seule

défense contre le caprice et la fantaisie, qui ont autrefois tant nui à nos
études: nous devons tous travailler à les rendre de jour en jour plus détail-
lées et plus certaines. Mais c'est sur la nature de ces lois que j'aurais à
faire des réserves . . . Les organes de la voix sont les serviteurs et non les
maîtres du langage" 1 (p. 318).
Lucrarea de etnopsihologie a lui Wundt, Die Sprache, despre care va
mai fi vorba, a contribuit de asemenea la revizuirea concepţiilor neogramatice
asupra legilor fonologice.
Cu mult temperament şi cu multă vervă aceste concepţii au fost com-
bătute cu deosebire de Karl Vossler şi de M. Bartoli. Cel dintîi, în scrierile
sale Positivismus und Idealismus in der Sprachwissenschaft şi Sprache als
Schopfung und Entwickelung, apărute în Heidelberg în 1904 şi 1905, se ridică
contra pozitivismului în cercetările lingvistice. El şi-a dat silinţa să arate
dependenţa transformărilor fonetice de accent şi ritm, iar a acestora de
dispoziţia sufletească a vorbitorului. O transformare fonologică se naşte
atunci cînd intuiţia noastră internă se realizează pe calea instrumentului
nostru de articulare : „lautliche Verkorperung der Seele, das ist Lautwantel" 2
(Sprache, p. 58). Din nenumăratele transformări fonetice individuale se
continuă numai acelea, dezvoltîndu-se în mod evolutiv, care există oarecum
în aer, pentru care există, la o comunicare lingvistică, o oarecare voinţă
sau tendinţă colectivă. Analogia face ca aceste transformări fonetice să se
generalizeze: „wird das Aehnliche durch analogische Gruppierung zusam-
mengefasst, so mag es dem oberflâchlichen Beobachter als gesetzmăssig
erscheinen. So entstand jener Irrtum . . ., dass der Lautwandel nicht indi-
viduell, sondern generell, nicht frei, sondem gesetzmãssid erfolge Man nahm
die Aehnlichkeit für Gleichheit" 3 (ib., 119).
în studiul său intitulat Allé fonti del neolatino, Trieste, 1910, M. Bartoli
declară, chiar în moto, război neogramaticilor : „Legile fonologice nu sînt
o descoperire ştiinţifică: sînt o invenţie practică, născocită de paleogramatici
şi dezvoltată de neogramatici ; ele sînt şi vor rămînea pururi insuficiente
pentru neolingvişti". După el, fiecare cuvînt al limbei are dreptul de a fi
urmărit ca un organism cu viaţa sa particulară; în fiecare vorbă zace o
putere de viaţă mai mare sau mai mică, după măsura dragostei ce poate
s-o stîrnească omului vorbitor: „istoria reflexelor fonetice, ca şi istoria lim-
bilor, şi a oricărei fiinţe, e o istorie a iubirii şi a morţii" (p. 904—905).
După Bartoli, însăşi numirea de „normal" şi „anormal" sau „excepţional"

1
Niciodată nu vom putea spune că am respectat îndeajuns regulile foneticii. Ele sînt
garanţia oricărui progres, singura apărare împotriva capriciului şi a fanteziei care altădată au
dăunat aşa de mult studiilor noastre; cu toţii trebuie să lucrăm, ca să le facem din zi în zi mai
amănunţite şi mai sigure. Dar tocmai asupra naturii acestor legi aş avea de făcut unele rezerve...
Organele vorbirii sînt servitorii, şi nu stăpînii limbajului.
2
întruparea fonetică a spiritului este alternanţa sunetelor.
3
Dacă fenomenele asemănătoare se întrunesc prin grupări analogice, acest lucru poate să
pară ca o lege pentru orice observator. Astfel a apărut confuzia potrivit căreia alternanţa fonetică
nu are loc individual, ci general, nu e liberă, ci logică, asemănarea e considerată ca o identitate
 •238 sextil puşcariu

e oţioasă şi antiştiinţifică; ea ar trebui înlocuită prin „vechi" şi „nou",

întrucît, alături de formele moştenite, limba noastră primeşte necontenit,
prin cuvintele călătoare, împrumuturi de forme nouă.
Prin strălucitele sale studii de geografie lexicală, E. Gilliéron şi pleiada
sa de elevi au deschis orizonturi nouă lingvisticei. O bogăţie neasemănat
mai mare de forme decît o bănuiam, ne apare acum înaintea ochilor şi
cu ea deodată ne convingem că multe „principii", cărora şcoala neogramatică
le atribuia un rol redus, au o importanţă capitală în lingvistică. Urmărind
cuvintele în dezvoltarea lor atît de complexă, şi atît de diferită în fiecare
caz special, el cere ca ştiinţa să individualizeze cercetările şi nu mai poate
recunoaşte ca scop al studiilor ştiinţifice tendinţa de subordonare, care caută
cu tot dinadinsul a înghesui o sumă cît mai mare de indivizi în subîmpăr-
ţiri adesea arbitrare. Nemaiatribuind legilor fonologice nici măcar valoarea
de control sigur la stabilirea unei etimologii, Gilliéron, în limbagiul său
tranşant, pune ca subtitlu al ultimului său studiu cuvintele: „la faillite de
l'étymologie phonétique" (falimentul etimologiei fonetice).
Alţi doi savanţi francezi, Ferdinand de Saussure, în Cours de linguis-
tique générale (publicat de Ch. Bail}' şi A. Sèehehaye, Lausanne-Paris, 1916)
şi A. Meillet, în Linguistique historique et linguistique générale (Paris, 1921)
arată cu deosebire importanţa momentului social, asupra căruia vom reveni
şi noi. în acelaşi timp amîndoi arată că gramatica istorică nu mai poate
forma singurul obiect al preocupaţiunilor lingvistice; Saussure distinge chiar
între lingvistica „diacronică", care urmăreşte limba în stadiile ei succesive
de dezvoltare, şi cea „sincronică", care cercetează raportul între diferitele
fenomene lingvistice observate în acelaşi stadiu de limbă. Arătînd mulţimea
de probleme importante ale lingvisticei sincronice, el crede că cercetările
viitoare vor trebui să le dea din nou atenţia ce li se cuvine.
Alături de aceşti cercetători mai noi, nemulţumiţi de concepţiile lingvis-
tice ale generaţiei trecute, ideile neogramatice continuă de a fi apărate şi
în vremile noastre. între romanişti, în Franţa, adeptul lor cel mai convins
îmi pare a fi A. Dauzat, care, în La vie du langage (Paris, 1910), susţine
că legile fonologice sînt spontane şi în afară de conştiinţa noastră (p. 27) ;
crede că o transformare fonetică se produce deodată, la aceeaşi epocă, pe
un teritoriu uneori foarte vast, la o populaţiune lipsită adesea de o legă-
tură politică sau economică (p. 28). O limbă sau un dialect împrumută
de la vecini cuvinte, niciodată sunete (p. 30). într-o comună — celula lingvis-
t i c ă — acelaşi sunet evoluează simultan la toţi indivizii unei generaţii, fapt
pe care crede că l-au dovedit observaţiile abatelui Rousselot făcute în
comuna Charente (p. 32). „Dacă în evoluţia sa admirabil disciplinată, armata
nenumărată de sunete similare nu cunoaşte nici un « traînard » şi nici un
« tireur au flanc », ea are cîţiva eclerori, care, plecaţi în avangardă, au
ajuns etapele." în principiu, evoluţia sunetelor e independentă de frecvenţa
cuvintelor în vorbire (p. 34).
Dintre germani, cel care a exprimat cu mai multă tărie în vremile
din urmă credinţa sa în legi fără excepţie este profesorul de limbi romanice
la Lniversitatea din Cernăuţi E. Herzog. în Streitfragen der romanischen
din perspectiva dicţionarului (iii) 239»

Philologie (Halle, 1904, p. 5 ş.u.), el aseamănă legile fonologice cu legile

fizice, distingînd trei categorii de „excepţii": a) excepţii adevărate; în acest
caz în istoria naturală „legea" n-a fost bine formulată, şi vom căuta să
aflăm o formulă în care să încapă şi cazurile ce ne par excepţionale; b)
excepţii aparente, care se explică prin faptul că simultan cu legea stabilită
e activă altă lege, paralizînd efectele aceleia (efectele legei gravitaţiunii pot
fi paralizate de un magnet ; franc, cage a păstrat pe c netrecut în c înainte
de a următor, din cauza acţiunei disimilatorice a lui g următor) ; c) excepţii
pe care nu sîntem încă în stare să le explicăm, lipsindu-ne mijloacele necesare
ca să le recunoaştem în adevărata lor fiinţă.
Intre cele două extreme, cei ce neagă legile fonologice şi cei ce le
susţin cu toată tăria, există mulţi care cred că pot lua calea de mijloc,
atenuînd terminologia: nu mai vorbesc de „legi", ci de „reguli" fonologice,
înlocuiesc numirea de „inconştient" prin „subconştient" şi nu consideră
transformările fonetice ca un fenomen pur mecanic al organului nostru arti-
culator, ci admit şi cauze psihologice, întrucît articularea însăşi este rezul-
tatul unei inervaţiuni pornite din creier, introduc deci termenul de fenomene
„psihofizice".

2. Desigur că termenii aceştia, mai atenuaţi, dar şi mai palizi —căci

în dosul lor nu se ascunde o convingere sau o idee clară — nu sînt în stare
să dea o soluţiune problemei însăşi. De aceea este bine ca din capul locului
să lămurim terminologia pe care o vom întrebuinţa în cele următoare.
Vom vorbi de schimbări sau modificări de rostire şi de legi fonologice.
Subt termenul schimbări de rostire înţelegem orice modificare faţă de pro-
nunţarea tradiţională, indiferent dacă ea apare incidental, ca „greşeală de
limbă", la unul sau mai mulţi indivizi, o singură dată sau de repeţite ori.
Subt termenul legi fonologice înţelegem în special acele schimbări de rostire
care nu mai sînt incidentale, ci obicinuite, repeţindu-se în mod regulat şi
constant şi cuprinzînd întregul „material lingvistic", adecă toate cazurile
cu aceeaşi structură; ele pot fi individuale, adecă să se găsească numai în
graiul unui singur om; de obicei însă sînt colective, extinzîndu-se asupra
unui întreg grup geografic sau social de indivizi grăitori. Cuvîntul lege nu
trebuie înţeles în sens juridic, ca o prescripţie impusă limbei de vreo putere
mistică, ci în sens filozofic, ca o constatare a unui raport stabil ce există
între o serie de fenomene lingvistice (cf. Bréal, Sémantique, 9).
Traducerea germanului „Lautgesetz" prin „lege fonetică" (loi pho-
nétique), în loc de „lege fonologică" mi se pare nepotrivită, pentru că poate
da naştere la o interpretare greşită.
Fonetica, numită şi „fiziologia sunetelor", este ştiinta care cercetează
felul cum se articulează sunetele, fonologia studiază transformarea sunetelor
unei l i m b i l . Vorbind, bunăoară, despre sunetul l, fonetica va avea să sta-
1
Fr. de Saussure, Cours de linguistique générale, publié par Ch. Bally et A. Sèchehaye.
Lausanne-Paris, 1916, p. 57, întrebuinţează cei doi termeni tocmai în sens invers. Termenul
de fonetică, germ. Phonetik, engl. phonetics este prea consacrat, încît să-1 mai putem înlocui astăzi,
 •240 sextil puşcariu

bilească în mod cît se poate de exact care este rostirea lui într-un anumit
loc şi timp; fonologia va avea să constate, cînd, unde, în ce împrejurări
şi de ce el s-a modificat într-o limbă oarecare sau într-o grupă de limbi.
Fonetica este deci un studiu ajutător pentru fonologie, precum, invers, fone-
tistul va avea, în cercetările sale, mult ajutor din cunoaşterea evoluţiunilor
stabilite de fonologie.
în fiecare din aceste două discipline se pot stabili „legi". Astfel fone-
tistul va constata — şi va putea demonstra cu aparate foarte simple — că
între pronunţarea „lenis (fortis)" şi între „fonia (lipsa de fonie)" a unui
sunet există o dependenţă condiţionată de deschizătura coardelor vocale ;
studiind raportul ce există între lungimea unei vocale şi între numărul sila-
belor ce urmează, va constata că atunci cînd cuvîntului i se adaugă silabe
nouă, un sunet se scurtează în proporţie cu numărul acestor silabe. Ase-
menea constatări se pot face în orice limbă, căci ele sînt în funcţie de organul
nostru articulator; ele se pot deci formula în „legi fonetice''J.
Dacă, dimpotrivă, gramaticul istoric constată că în cuvintele latine,
păstrate în limba română, l simplu între vocale s-a prefăcut într-o vreme
îndepărtată în r, această observaţiune, confirmată de foarte numeroase
exemple, se poate formula într-o „lege f o n o l o g i e ă", în care se sta-
bileşte evoluţiunea unui sunet în raport cu sunetele împrejmuitoare, într-un
anumit timp şi loc şi, de obicei numai într-o singură limbă.
Deosebirea ce o facem între „legile f o n e t i c e " — care de astă dată
nu ne vor preocupa — şi între „legile f o n o l o g i c e " , nu izvorăşte dintr-un
pedantism şi din plăcerea de a introduce o terminologie nouă, ci ea e un
fel de mărturisire de credinţă. „Legile fonetice" constată raporturi constante
în rostire, dictate de structura aparatului nostru articulator, în esenţă unul
din acelaşi fel la toţi oamenii; evoluţiunile formulate în „legile fonologice"
sînt rezultatul unui complex de cauze, numai în parte de natură fiziologică.
Spre a înţelege pe cele dintîi ajung cunoştinţele de fonetică; spre a pricepe
pe cele din urmă, în toată complexitatea lor, trebuie să luăm într-ajutor
psihologia şi sociologia, cea dintîi spre a explica generalizarea unui fenomen
izolat asupra întregului „material lingvistic", cea de a doua spre a înţelege
cum de un fenomen individual a putut deveni colectiv.
3. Neclaritatea terminologiei poate duce — şi de fapt a si dus — la
greşeli metodice.
E evident că fenomenele lingvistice pot fi studiate din mai multe
puncte de vedere, după cum preocuparea momentană a celui ce le studiază
iar termenul de fonologie (germ. „Lautlehre") are avantajul că stă în opoziţie cu morfologia (germ.
,,rormenlehre") şi cu lexicologia, cu care împreună formează capitole ale gramaticei, în înţelesul
larg al cuvîntului.
Cf K S a n d f e l d
-t 'i " "J e n s e n . Dle Sprachwissenschaft §39. unde găsim însă o interpretare
intrucitva deosebită. S.-J. propune numirea de „Lautgesetz" pentru schimbările de sunete
care se găsesc în toate limbile, iar pentru cele ce se întîlnesc numai în cîteva limbi sau într-una
singură, numirea de „Lautregel". Astfel el crede că transformarea lui V în y, pe care o vedem
ivinau-se spontan în diferite limbi, e un „Lautgesetz"; cazul invers, transformarea lui y în V
J s
- poate constata decît în mod excepţional.
d i n p e r s p e c t i v a d i c ţ i o n a r u l u i (iii) 241»

este de natură fonologică, morfologică, derivativă, lexicologică, sintactică

sau stilistică. Aspectul subt care le priveşte lingvistul poate deci varia, —
obiectul studiului rămîne însă în esenţă acelaşi, limba omenească.
în cele
următoare vom vedea că proiectînd asupra fonologiei cîteva constatări de
natură principiará ce se pot face din punct de vedere morfologic sau sin-
tactic, bunăoară, şi citînd exemple clare din aceste capitole ale gramaticii
spre á cîştigă analogii, vom izbuti să vedem mai clar unele chestiuni deli-
cate. Punctul nostru de vedere va fi să considerăm pe omul vorbitor mai
întîi ca r e p r o d u c ă t o r , devenit prin exerciţii necontenite şi prin
obişnuinţă un propagator mecanic şi inconştient al limbajului tradiţional,
apoi ca g î n d i t o r, ajuns prin structura individuală a aparatului său
de gîndire un înnoitor de limbă, în sfîrşit ca f a c t o r s o c i a l , con-
tribuind, pe de o parte, la răspîndirea inovaţiunilor de limbă, iar pe de
alta, la unificarea graiului comun.
4. Una din greşelile metodice pe care fonologistul e aplecat s-o facă
este următoarea: preocupat în mod exclusiv de forma exterioară, de com-
plexul de sunete subt care se înfăţişează atenţiei noastre mai întîi cuvintele,
el crede că poate face abstracţie de conţinutul lor. A despărţi însă forma
de conţinutul cuvîntului însemnează a despărţi două lucruri indivizibile.
în lingvistică nu avem nevoie, ca în chirurgie, de o „medicină opera-
toare", de exerciţii pe cadavru înainte de a pune cuţitul pe corpul viu, ci
putem, fără să primejduim obiectul studiului nostru — şi e necesar s-o facem
chiar şi din punct de vedere didactic —, să începem direct cu vivisecţiunea.
Numai pe cînd toată lingvistica se reducea la studiul filologic al „limbilor
moarte", cînd se vorbea de litere în loc de sunete, preocupările celor ce
studiau limba puteau să fie mai mult de natură anatomică decît fiziologică,
în adnotaţia muzicală, prin faptul că putem indica cantitatea, accentul,
mişcarea, legarea notelor şi chiar şi digitaţia, compoziţia unui maestru de
acu o sută de ani o putem executa astfel cum se cînta pe vremea lui Mozart.
Grafiei noastre îi lipsesc mijloacele spre a indica toate aceste elemente;
în alfabetul grecesc calitatea şi accentul puteau fi notate, cel puţin în parte,
şi în scris ; în cel latin, adoptat azi de toată lumea, nu mai putem^ reda nici
lungimile, nici accentul; în nici o grafie nu se prescrie „tempo" (allegro,
lento), legarea sunetelor unul de altul, nici organele şi locul articulării lor.
De aceea nici chiar c e t i n d limba literară, noi nu mai rostim, ca strămoşii
noştri, ci modificăm mai mult chiar decît modifică ţiganii lăutari o arie pe
care o reproduc „după auz" din generaţie în generaţie, căci interpretarea
individuală a unei combinaţii armonice de sunete muzicale nu poate fi atît
de variată ca tălmăcirea individuală a unei combinaţii de cuvinte, fiecare
cu sensul său.
î n deceniile trecute, cînd fonetica era o ştiinţă tînără, care a deschis
orizonturi nouă, dînd o soliditate nebănuită studiului lingvistic, a fost firesc
ca importanţa acestei discipline să fie exagerată. S-a constatat anume că
cele mai multe modificări de sunete sînt dependente de diverşi factori „fone-
tici", precum accent, ton, cantitate, calitate, sunete învecinate (acomodare,
•242 sextIl puşcariu

asimilare, disimilare), poziţia în cuvînt (iniţial, medial, final; liber, acoperit),

mişcarea (allegro, lento), ritmul etc. Dependenţa de aceşti factori de natură
fizică a fost luată drept cauza eficientă şi unică a schimbărilor de sunete
şi s-a crezut că ajunge să cunoşti fonetica pentru ca să explici evoluţiunile
în rostirea unei limbi. Aceasta a fost epoca în care termenul de „legi f o n e -
t i c e " s-a p u t u t încetăţeni în loc de „legi fonologice".
Cît timp cercetătorii limbei au stat subt dominaţiunea metodei istorice,
stăpînă în cursul veacului al XIX-lea, preocupările aproape exclusive erau
de a preciza cu meticulozitate filologică formele limbei în diferite timpuri
şi a stabili, din compararea lor, dezvoltarea limbei în timp şi spaţiu. Dacă
cel ce formula într-o lege fonologică condiţiile în care apărea, la un moment
dat, într-o limbă sau dialect, o rostire în locul alteia, mai arăta şi calea fone-
tică pe care s-a ajuns cu timpul de la o pronunţare la alta, atunci „expli-
carea" era dată şi nu-i mai rămînea decît să clarifice excepţiile de n a t u r ă
analogică.

5. î n manualele de lingvistică ale şcoalei neogramatice legea „fonetică"

— cum i se spunea — e pusă în opoziţie cu analogia. Transformarea unui
sunet în cadrele unei limbi sau dialect se întîmplă la un moment dat şi în
anumite condiţii — precizate de „legea fonetică" — în mod spontan şi în
afară de conştiinţa noastră, cuprinzînd — după expresia lui Sievers — tot
„materialul lingvistic", adecă toate cazurile în care sunetul se găseşte în
condiţii similare. Cel puţin în regiunea din care porneşte o astfel de ino-
vaţie de rostire, în regiunea-nucleu („Kerngebiet"), ea nu cunoaşte excepţii;
numai în ţinuturile învecinate apar cuvinte cu amîndouă formele (cf. în
urmă, Meyer-Lübke, Einführung'0, § 72). Dacă ici şi colo întîlnim un caz
refractar, acesta, dacă nu cumva este un împrumut mai tîrziu din altă limbă
sau din alt dialect, e un caz analogic: diferite împrejurări de natură psihică,
precum e, bunăoară, asociaţiunea de idei, opresc acest cuvînt să „alunece"
pe panta cazurilor similare, să sufere transformarea pur mecanică de rostire.
încă în 1886 scria H . Schuchardt (Über die Lautgesetze, p. 29):
„admiţînd răspîndirea în cercuri tot mai largi a transformărilor de sunete,
nu e firesc gîndul că analogia semantică împiedecă generalizarea unor legi
fonologice asupra unor cazuri şi că în general ea lucrează concomitent cu
răspîndirea aceasta?" într-adevăr, punerea în opoziţie a analogiei, ca fenomen
psihic, cu legea fonologică, ca fenomen fiziologic, nu e norocoasă. Karl Vossler
a arătat, bunăoară, că una dintre .¡legile" de rostire cele mai consecvente
în limba franceză, accentuarea pe silaba din urmă, se datoreşte analogiei.
Dacă francezul rosteşte azi il fait sau fait-il?, chiar şi puisse-jé, sau accen-
tuează Wagner, piccolò, albùm, însemnează că tot materialul de limbă de
care dispune, fiind accentuat în acelaşi fel, francezul are oarecum în ureche
tipul cadenţei fonetice a cuvintelor şi potriveşte toate formele nouă şi împru-
muturile recente acestui tip de accentuare (Sprache als Schopfung und
Entwicklung, p. 3 9 — 4 0 ) . Analogia, după Vossler, nu este elementul care
tulbură răspîndirea unei evoluţiuni fonetice, ci este, dimpotrivă, condiţia
care îi împrumută durată şi expansiune (pag. 118).
 273»
din perspectiva dicţionarului (iii)

într-adevăr, ceea ce neogramaticii numesc „analogie" e un complex,

de fenomene, care se reduc la fel de fel de acţiuni psihice; acestea nu pot
fi despărţite de modificările de rostire şi cu atît mai puţin puse în opoziţie
cu ele. Atunci cînd, în manualele de gramatică istorică, întîlnim „explicată"
cutare excepţie la legile fonologice prin vorbele „prin analogie", se comite
o greşeală metodică tot atît de mare ca cea pe care o făceau vechii gramatici
cînd „explicau" excepţiile lor prin cuvinte ca „afereză", „apocopă" etc.
Aceşti termeni tehnici, care cuprind în sine fenomene cu totul diferite ca
origine şi comune numai ca rezultat, au numai o valoare practică, fiind
scurţi: ei pot, în cazul cel mai bun, constata un fenomen, nu însă a-1 explica.
Cred că cel ce scriind fonologia unei limbi nu vrea să sacrifice unui
sistem preconceput claritatea şi obiectivitatea expunerii, va considera ca
schimbări de rostire deopotrivă pe cele determinate de o evoluţiune fonetică
ca şi pe cele de natură asociativă. Mi se pare că plusul unui b în grupele
mr şi ml, precum apare în lat. cam'ra > franc, chambre sau în slav. mlă-
dii > rom. îmbiaţi este o modificare de rostire, întocmai ca şi plusul unui g
în rom. curg din mai vechiul cur sau în istrorom. ml'ezgu „miezul" faţă
de vechiul ml'ezu. Rezultatul este în toate aceste cazuri o schimbare de
rostire pe care fonologistul va trebui să o înregistreze cu aceeaşi grijă, deşi
în cazul dintîi cauza psihologică e mai depărtată, întrucît ea se manifestă
numai prin funcţionarea neexactă a organului nostru articulator (închiderea
canalului nazal înainte de a suprima cluziunea labială şi deci iscarea unui
b întru m şi lichida următoare), iar în cazul al doilea cauza psihologică
este mai evidentă: „construcţia proporţională" curs-curg după înruditul
mers-merg, sau „contaminarea" lui ml'ez cu cuvîntul mozga „măduvă" (pătruns
din limba croată), asemănător ca formă şi înţeles.

6. Un punct asupra căruia neogramaticii apasă cu deosebită insistenţă

(şi care derivă în mod logic din despărţirea ce o fac ei între forma şi înţelesul
unui cuvînt) este tocmai că transformările de rostire nu ţin seama — în
afară de cazurile „analogice" — de înţelesul cuvintelor: numirile de localităţi,
bunăoară, care în mare parte nu mai au un conţinut semantic, urmează
tot atît de „orbeşte" legile fonologice ca şi cuvintele uzuale ale limbei.
Totuşi observaţia mai atentă a limbei ne arată că adesea nu „ana-
logia" este cauza dezvoltării neconformă cu legile constante, ci felul însuşi
al unor cuvinte şi conţinutul lor simbolic, semantic sau sentimental.
Onomatopeele adesea nu intră în materialul lingvistic al unei legi fono-
logice, căci apropierea ce o facem între forma şi conţinutul acestor cuvinte
imitative le opreşte de a-şi modifica forma, din cauza veşnicului control al
sunetului natural pe care-1 imită (cf. Dacoromania, I, 93).
Vedem de asemenea că unele cuvinte, întrebuinţate des şi într-o accep-
ţiune care le privează de înţelesul lor pregnant, sufăr nişte scurtări care nu
mai sînt în consonanţă cu legile fonologice. Astfel, cînd combinăm cuvintele
bună cu dimineaţa sau domnia cu ta, spre a le întrebuinţa ca formule de
politeţe, ele îşi pierd înţelesul lor autonom, devin un fel de combinaţii de

18 — Cercetări şi studii — c. 339

•244 sextil puşcariu

sunete ce nu mai deşteaptă în noi, cînd le rostim sau le auzim, ideea ori-
ginală cuprinsă în ele. Aceasta e cauza că ele pot să fie scurtate pînă la
formele neaţa sau mata.
Dacă e însă adevărat că pentru ca un cuvînt să fie supus la transfor-
mări fonetice regulate, stabilite în legi fonologice, se cere ca să aibă şi un
înţeles autonom, atunci nu mai putem considera modificările de rostire ca
simple fenomene formale, fără legătură cu conţinutul cuvintelor. Iar dacă
conţinutul joacă şi el un rol înseninător, sîntem în drept să presupunem
că rolul acesta nu se reduce la ideea exprimată de cuvînt, ci poate privi
şi ţinuta subiectivă pe care vorbitorul o ia faţă de această idee sau însem-
nătatea pe care o dă el funcţiunei gramaticale a cuvîntului.
Cîteva exemple vor arăta ceea ce voim să exprimăm.
Una din legile fonologice cele mai consecvente şi mai caracteristice
ale dialectului istroromân este rostirea lui a accentuat cu un timbru de o,
sunet pe care unii îl însemnează cu o, alţii cu ă. în graiul lui Alois Belu-
lovici, studiat de mine, toate elementele latine sufer această modificare şi
cele mai multe împrumuturi străine. Legea fonologică e încă în plină acţiune:
în textele culese de mine întîlnim şi neologisme ca telegrâm, cu pronunţarea
aceasta. Dacă eliminăm cazurile cuvintelor neaccentuate în frază (care păs-
trează pe a nealterat şi cînd sînt de origine latină), rămîne o singură ex-
cepţie: e cuvîntul drac, care nu se rosteşte cu a. Izbindu-mă, pe cînd
însemnam textele spuse de Belulovici, rostirea aceasta neregulată şi nevoind
să-1 influenţez printr-o întrebare directă, m-am oprit din scris şi i-am cetit
propoziţia din urmă, rostind însă dràc. El imediat mă făcu atent că trebuie
să scriu drac. Arătîndu-i forma drac în textele publicate de alţii, el o con-
testă cu toată energia. Cum se explică deci această iregularitate, care nu
poate fi tăgăduită, la un cuvînt vechi (căci vechimea în limbă a acestui
cuvînt comun tuturor dialectelor române e în orice caz mai mare decît înce-
putul rostirei à, caracteristică numai dialectului istroromân) ?
S-a observat în unele limbi ale popoarelor primitive un fel de „tabu",
o interdicţie pentru unele cuvinte pe care credinţe deşarte sau un respect
exagerat faţă de anumite fiinţe le opresc de a fi rostite. Meillet (op. cit.,
281 ş.u.) crede că urme de astfel de „tabu" se găsesc şi în limbile indoeuro-
pene, explicînd, bunăoară, lipsa în limbile slave a unui cuvînt corespun-
zător lui ursus latin şi înlocuirea lui prin „mîncătorul de miere" (medvëdï)
prin interdicţia vremelnică a numelui animalului ce inspiră atîta frică oame-
nilor. Se pare că forma neregulată a lui drac, la istroromâni, e tot un astfel
de caz pe jumătate atins de „tabu", pronunţat cu vocea jumătate, şi deci
lipsit de accentul care scoate în relief cuvîntul şi care e condiţia primor-
dială a prefacerii lui a în a 1 .
Şi nota sentimentală cu care întovărăşim anumite cuvinte poate produce
modificări „neregulate" ale formei lui. Acesta e, bunăoară, cazul diminu-
tivelor de la nume proprii, care, din cauza notei pronunţat dezmierdătoare,
1
î n textele istroromâne culese de mine, pentru „trei draci", întîlnim si expresia eufe-
mistică trei de iei' (cf. ielele noastre).
din perspectiva dicţionarului (iii) 245»

se scurtează: Niţă (din Ioniţă), Miţa (din Mariţa) cf. şi nasule (din năna-
şule = nunaşule etc.). Din cele ce ştim despre dezvoltarea lui o în poziţie
nazală în limba română am aşteptat ca sufixul -oneus latin să fi dat -uhu >
-ui (cf. gutui). Cum însă acest sufix e augmentativ, iar augmentativele
româneşti cuprind totdeauna nota sentimentală a dispreţului sau batjocurei,
s-ar putea admite, poate, ca această ţinută subiectivă a vorbitorului faţă
de cuvîntul rostit să fi împiedecat dezvoltarea normală. Tiktin (Eletnen-
tarbuch, § 38) crede chiar că o s-a conservat în acest sufix „pentru că o
simbolizează mai bine decît alte sunete imaginea a ceva mare şi puternic" 1 .
E un fapt relevat demult că sensul unui cuvînt poate produce o modi-
ficare a accentului lui, că există un „accent semantic", cf. Jespersen, Pho-
netische Grund'fragen, § 157, unde se citează exemple ca súbstantiv nicht
adjectiv, sympathie nicht antipathie din limba germană. Tot astfel a arătat
Paul Passy că în limba franceză cuvintele rostite emfatic au alt accent, stabi-
lindu-se în simţul limbei chiar o lege în privinţa aceasta: cele ce încep cu
consonantă au accentul pe silaba primă, cele începătoare cu vocală pe silaba
a doua, deci miserable, stupide, dar impossible, cet animal-là2. Cum însă
accentul are o înrîurire mare asupra rostirii şi este în multe cazuri condiţia
esenţială a transformărilor fonetice, accentul emfatic sau semantic explică
unele dezvoltări excepţionale: cuvintele romanice pentru „douăzeci" nu
pot fi explicate din lat. viginti, ci numai dintr-o formă viginti (accentuat
astfel în opoziţie cu triginta etc.).
Ceva analog observăm în limba română. Vocalele ï şi ë au produs o
perturbare radicală a sistemului consonantic, prefăcînd dentalele (în dialecte
şi labialele) în palatale, care au putut evolua pînă la sibilante şi africate.
Condiţia era însă să fie accentuate şi se presupune că întîi ele s-au
diftongat în yi şi ye, al căror y a alterat apoi consonantele precedente. Cînd
ele nu erau accentuate, diftongarea nu s-a produs şi nici alterarea consonan-
telor precedente (cel puţin dentalele au rămas nemodificate). într-un singur
caz efectul lui i e acelaşi asupra consonantelor precedente şi în silabă neaccen-
tuată, cînd í (şi -es, -is cărora le corespunde un i în româneşte) era desi-
nenţă flexionară: deci audis > auzi, ca dico >zic. Constatarea aceasta ne
duce involuntar la concluzia că şi desinenţele morfologice aveau un fel de
accent, care s-ar putea numi „gramatic".

1
Adevărat că acest sufix ar putea fi la noi împrumutat, căci îl găsim cu aceleaşi funcţiuni
şi pe teritoriul albano-serbo-croat (alb. -onc, serb.-croat, -onja). Sau s-ar putea admite la rigoare
chiar că o poziţie nazală, în elementele latine, n-a avut o dezvoltare paralelă cu a şi e. Pe cînd
a şi e se prefac în i şi i înainte de n, întocmai ca înainte de n, dar se păstrează nealterate înainte
de nn, -o, care devine u înainte de nn (nonnus > nun ) întocmai ca înainte de n, s-a p u t u t men-
ţine înainte de ú (-oneus > -oi). Cf. ZRPh. 27, 746. în cazul acesta gutui — despre care a se
vedea în urmă Dicţionarul Academiei — ar putea fi un împrumut.
Dar tocmai multele posibilităţi de explicare sînt o dovadă a imperfccţiei mijloacelcr
noastre de a cunoaşte adevărul, întocmai precum feluritele medicamente cu care doctorii caută să
vindece aceeaşi boală dovedesc că medicamentul vindecător încă nu s-a aflat.
2
Un caz analog în limba română e prefacerea afirmativului aşi (devenit aşă) în aşi!,
cînd îl rostim cu neîncredere.
246 sextil puşcariu

Astfel ne întoarcem iar la „silabele înseninătoare" cu care G. Curtius

voia odinioară să explice o neregularitate în dezvoltarea unei desinenţe
greceşti. Explicarea lui a fost combătută şi înlocuită prin alta, mai plauzibilă,
de neogramatici, care nu puteau admite astfel de piedeci în dezvoltarea incon-
ştientă a rostirii (cf. B. Delbriick, Einleitung in d. Studium d. idg. Sprachen 3,
p. 144). Ideea lui Curtius merită însă a fi reluată azi. Mi se pare într-adevăr
că trebuie să admitem în afară de accentul tradiţional al cuvîntului — ca
să nu zicem, independent de el — s i l a b e în l u m i n ă şi s i l a b e în
u m b r ă în corpul unui cuvînt. Cuvintele accentuate pot ajunge în umbră
cînd importanţa lor în frază e redusă (cf. tot, tăt omul şi tustrei din lat. totus)
sau cînd din vorbe autonome ce erau ajung simple particule funcţionale,
„instrumente gramaticale" (cf. franc, homme şi on) sau din alte motive (cf.
exemplul lui drac), şi să aibă deci aceeaşi dezvoltare ca şi cînd ar fi în poziţie
neaccentuată (sau cel puţin altă dezvoltare decît în poziţie accentuată) ;
dimpotrivă, silabele neaccentuate pot ajunge în lumină şi să aibă aceeaşi
dezvoltare ca cele accentuate, precum văzurăm la desinenţa românească -i.
Dacă forma „regulată" vorbăsc, precum o aflăm la scriitorii vechi şi în graiul
ţăranilor din multe părţi şi astăzi, e înlocuită, în limba literară şi a claselor
•culte, prin forma vorbesc, cauza este, adevărat, „analogia" unor verbe ca
îmbătrînesc, vestesc etc., cu e nealterat, dar pentru ca această analogie să
se producă trebuie să existe iarăşi o cauză şi aceasta este simţul gramatical
care cere ca să întrebuinţăm aceeaşi expresie morfologică, care deci scoate
pe -esc atît de mult în lumină, încît îl împiedecă de a deveni -ăsc împreună
cu cazurile de e trecut la ă după labiale. Un alt exemplu va arăta acest lucru
în mod şi mai evident.
Din timpuri străvechi, înainte încă de despărţirea dialectelor române
de azi, vocalele i şi u la sfîrşitul cuvintelor au început să se rostească şoptit,
î n dezvoltarea mai departe a acestui început antidialectal de schimbare
de rostire, dialectele au mers pe drumuri deosebite. Astfel, aromânii păstrează
încă pe u după anumite consonante, pe cînd la dacoromâni el a dispărut,
în limba literară totdeauna, cînd nu urma după cons. + lichidă (în care caz
el se pronunţă plenison: a jiu, socru) sau după vocală (în care caz el formează
diftong cu vocala precedentă: bou). La i chestiunea e mai complicată. î n
afară de cazurile cînd s-a păstrat şi u (afli, socri, boi), el apare ca i şoptit
mai mult sau mai puţin perceptibil pentru ureche, după natura sunetului
precedent. Dar chiar şi atunci cînd el nu se mai rosteşte, existenţa lui de
odinioară se trădează, precum a observat E. Herzog, prin faptul că conso-
nanta precedentă se articulează la un loc în gură, ca şi cînd ar urma un i :
între singularul uriaş şi pluralul uriaşi, deşi un i final nu se mai aude nici
în cazul al doilea, există totuşi o deosebire acustică, căci, la plural, ş se
pronunţă cu vîrful limbei în regiunea i. Amuţirea lui i final n-a produs deci
de fapt omonimitate, echivoc, în formele flexionare dacoromâne.
Altele sînt rezultatele în dialectul istroromân. Acest dialect nu mai
ire nici urmă de i şi u şoptit, ci sau i şi u plenison, sau zero. Echivocul
îra deci posibil, cu atît mai mult cu cît cele mai multe subdialecte nu mai
ac distincţia nici între s şi ş, deci nu se mai deosebeşte nici las de laşi, pas
din perspectiva dicţionarului (iii) 247»

de paşi. Pe cînd substantivele pierd cu totul pe u şi pe i final, în flexiunea

verbului constatăm următoarele: persoana 6 menţine totdeauna pe u plenison
(moru), pe cînd el a dispărut cu totul la persoana 4 (murin, dintr-un mai
vechi murim ) ; la persoana 1 avem de obicei forme fără u (mor ) ; la per-
soana l i e plenison la indicativ (mori), dar a dispărut cu totul la imperativ
(mor) ; de asemenea nu mai există nici urmă de i la persoana 5 (muriţ).
Iată o inconsecvenţă care trebuie să ne pună pe gînduri. Inconsecvenţa aceasta
are totuşi un rost, pe care nu e tocmai greu să-1 ghicim. Mai întîi constatăm
că evoluţia regulată, adecă amuţirea totală a lui u şi i final — precum o în-
tîlnim, bunăoară, la nume — s-a întîmplat de cîte ori nu există nici o pri-
mejdie de echivoc: murin, murit nu sînt omonime cu nici o altă formă verbală.
De asemenea nici imperativul, care nu se întrebuinţează la alte persoane
decît la persoana a doua, nu putea da prilejul de confundare cu alte persoane
ale acestui mod, deci s-a putut rosti mor, cu amuţirea lui i. La indicativ,
dimpotrivă, forma mor fiind cea „regulată" şi pentru persoana 1 şi pentru
persoana 2, echivocul s-a evitat prin menţinerea lui i în cazul din urmă
(şoptit desigur la început şi numai mai tîrziu rostit iar plenison). Menţinerea
lui i la persoana 2 are deci acelaşi rost ca adaogerea obligatorie a lui tu îna-
intea formei meurs (pronunţat la fel cu meurs la persoana 1 în limba fran-
ceză şi se explică ca o măsură prohibitivă, prin care se evită echivocul între
cele mai multe omonime. Prohibiţia aceasta trebuie săne-o închipuim astfel:
în limba franceză se putea întrebuinţa deopotrivă şi se şi întrebuinţa fără
vreo deosebire remarcabilă tipul morio[r], alături de ego morio[r]. Cînd, în
urma transformărilor fonetice, * morio, * moris, * morit şi * moriunt au dat
acelaşi rezultat, francezul, simţind nevoia de cele mai multe ori de a face o
distincţie precisă între cele patru forme, a ales tipul ego morior, care în pro-
numele proclitic avea un mijloc tot atît de sigur de a distinge persoana ca
şi latinul în desinenţă. Tot astfel istroromânul, pe cînd ambele rostiri mori
şi mor existau alături, fără ca forma nouă să fi alungat încă cu desăvîrşire
pe cea veche, s-a hotărît pentru cea neechivocă. Formele mori la indicativ
şi mor la imperativ sînt rezultatul unei selecţiuni, sînt formele trainice prin
neechivocitatea lor.
Că de fapt lucrurile s-au petrecut astfel ne-o arată cazul lui ver „vei".
Deşi şi aceasta e o formă a persoanei a doua din singular, totuşi ea nu arată
nici o urmă de i final. De ce? Fiindcă acest verb se conjugă: voi, ver, va,
ven, veţ, vor, deci persoana a doua neputînd fi confundată cu nici o altă
lpersoană, n-a existat nici cauza care să împiedice dispariţia „regulată" a
ui i final.
Să mai adăogăm că avem şi cazuri de î n l o c u i r i intenţio-
n a t e de sunete sau forme gramaticale prin altele, atunci cînd această modi-
ficare serveşte spre înţelegerea mai uşoară? Cazul lui „doizeci" (în loc de
douàzeei) sau germanul zwo (în loc de zwei) la telefon, spre a nu se confunda
cu „nouăzeci sau în nemţeşte cu drei, ne arată nu numai că astfel de inovaţiuni
pot pătrunde printr-o convenţie tacită în cercuri tot mai largi, ci şi alt-
ceva. Fără ca în „gramatica" telefonului să fie înregistrate, aceste reguli
nouă au prins rădăcini foarte repede, căci ajunge ca să auzi forma „doizeci"
•248 sextil puşcariu

o dată, pentru ca să-ţi dai imediat seamă de rostul ei şi s-o adopţi ca o ino-
vaţie utilă, pentru o mai bună înţelegere prin telefon.
Toate consideraţiile de mai sus ne arată că generalizarea unei modificări
de rostire asupra întregului material de limbă se izbeşte de piedeci mari,
dictate nu numai de factori de natură asociativă („analogie"), ci de o mul-
ţime de alte consideraţiuni, de natură foarte diferită, şi că M. Bréal avea
deplină dreptate cînd spunea „c'est le cerveau, tout autant que le larynx,
qui est la cause des changements " 1 .
7. Cum trebuie să ne închipuim însăşi generalizarea unei schimbări
de rostire asupra materialului lingvistic? Avem să vedem în această răspîn-
dire o potrivire mecanică şi inconştientă a organului nostru articulator în
toate cazurile analoage? Cred că nu, şi iată de ce:
Unul din principiile fundamentale, care stă la baza fixării unei limbi
în mintea noastră, este desigur tendinţa de a ordona în categorii gramaticale
materialul imens de limbă pe care îl acumulăm necontenit. Printr-o analiză
necontenită ne-am deprins din copilărie să despărţim, din frazele prinse cu
urechea, părţile vorbirii 2 , iar printr-un spirit de sinteză, care este în acelaşi
timp cel mai bun mijloc mnemotehnic, aranjăm necontenit aceste părţi ale
vorbirii în categorii, asociindu-le între sine şi unindu-le în serii. Multe din
aceste încercări ale noastre eşuează ; asupra unora revenim la tîrziu, dezbă-
rîndu-ne de ele; cîteva însă prind sila ascultătorii noştri şi se răspîndesc. De
cele mai multe ori categoriile gramaticale nouă se nasc după logica specială
a limbii (alta decît logica filozofică), la întîmplare, prin simplul fapt că un
număr mai mare de cazuri avînd un factor comun, sîntem gata să împru-
mutăm acestuia o însemnătate gramaticală. Iată cîteva exemple spre ilus-
trarea celor spuse. Pluralele în -uri ar trebui să se găsească la noi numai în
cuvintele care aveau în latineşte -ora, precum pluralul în -ete corespunde
latinescului -ita (capete ). Din întîmplare, cele mai multe neutre latine cu
pluralul în -ora au devenit în româneşte, la singular, monosilabe. De aici
noua regulă morfologică — şi în privinţa aceasta e interesant paralelismul
ce-1 oferă limba bulgărească, cu pluralele sale în -ovë — că -uri este desinenţa
pluralului pentru monosilabele terminate în consonante, o regulă care astăzi
tinde a se generaliza, ivindu-se chiar formele cîmpuri (în loc de cimpi, păstrat
încă în locuţiunea „a lua cîmpii"), capuri, iar la generaţia mai tînără, inciden-
tal tot mai des, forme ca sac uri, acuri etc.
1
Creierul, în aceeaşi măsură ca şi laringele, constituie cauza schimbărilor.
2
Următorul caz, observat la copilul meu, mi se pare destul de instructiv spre a-1 cita
la acest loc, unde nu pot să mă extind mai pe larg asupra acestei chestiuni. Fiul meu, pe cînd
învăţa să umble, avea obiceiul să strîngă de pe jos tot ce-i ajungea în mînă. Nevoind să-1 las să
>e joace cu toate aceste lucruri, adesea murdare, i le ceream cu vorbele „dă-i lu tata". în curînd
;1 înţelese, din gesturile ce le făceam, care era rostul acestor cuvinte şi într-o zi veni singur cu
3 aşchie de lemn, aflată pe jos, pe care mi-o întinse, zicîndu-mi: „dăilu". în vorbele mele el izbu-
:ise să analizeze mai întîi cuvîntul „tata", care îi era familiar din alte construcţii şi al cărui înţe-
es 11 ştia ; restul rămase deocamdată în mintea lui o expresie unitară, pe care o interpreta ca „ce-
•ere sau „dare". Abia mult mai tîrziu ajunse să recunoască în acest „dăilu" elementele consti-
:utive „dă", „i" şi „ l u " .
din perspectiva dicţionarului (iii) 249»

î n Muntenia sînt dese, în graiul familiar, chiar la oameni culţi, „gre-

şeli" de felul lui ei zbor (în loc de ei zboară, după ei fug, ei merg etc.). Ştim
că, dictate de nevoile ritmului şi ale rimei, ele au putut pătrunde, ca licenţe
poetice, şi în poeziile lui Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu ş.a. Deunăzi,
un poet tînăr mi-a cetit versuri de ale sale ; făcîndu-1 atent asupra greşelii
de gramatică în expresia vulturii zbor, el n-a voit s-o recunoască, dîndu-mi
următoarea explicaţie: se zice vulturii, lăstunii zbor, dar rîndunelele zboară,.
pentru că „vulturii" şi „lăstunii" sînt masculine şi „rîndunelele" feminine.
Evident că în mintea lui s-au asociat două categorii cu totul distincte, ei'
zboară, deosebit de ei fug (conjugarea I distingîndu-se prin plusul unui ă
final de celelalte conjugări, la pers. 3 plur. ind. prez.) şi domn—doamnă„
uşor—uşoară (substantive şi adjective distingîndu-se la feminin printr-un ă
final de masculinele corespunzătoare).
Astfel de interpretări individuale, de care observatorul atent poate-
descoperi cusutele în jurul său, sînt instructive, nu numai pentru că orice inter-
pretare e o dovadă despre trebuinţa omului de a-şi da seama despre limba
ce o vorbeşte, ci şi pentru că ele ne dau putinţa să urmărim unele inovaţiuni
de limbă care n-au rămas individuale, ci au devenit mai mult sau mai puţin
colective.
Astfel, dacă în limba română avem imperative ca ado, vino şi adă,
vină, neregulate din punct de vedere etimologic, ele se explică desigur prin
faptul că unul sau mai mulţi indivizi grăitori au făcut o asociaţie între aceste
imperative şi între o altă categorie de vorbe (care avea comun cu imperativele
tonul poruncitor), adecă vocativele feminine soro şi soră. Desigur că înainte
de a fi zis frate vino! bărbate adă! se va fi zis numai soră vină! sau soro ado!
La origine, între prepoziţia în şi întru există o deosebire de înţeles, ca
şi între lat. in şi intro. î n limba veche şi în dialectul istroromân deosebirea
aceasta se mai poate observa. Cu timpul însă ea s-a şters, amîndouă prepo-
ziţiile devenind sinonime, şi s-a născut, printr-o nouă interpretare a cazurilor
auzite, uzul de a întrebuinţa pe întru înainte de vocale (într-un, într-însul,
într-adevăr etc.) şi pe în înainte de consonante (în sat, în casă etc.), fără ca
uzul acesta să se fi generalizat şi să fi pătruns pretutindeni (în apă, întru
mulţi ani).
Verbele iotacizate (eu auz, eu văz etc.) erau odinioară cu mult mai
răspîndite decît azi. în lupta lor cu forme neiotacizate (eu aud, eu văd)
se poate observa că la unii scriitori vechi (cf. Zur Rekonstrukticn des Urru-
mănischen, p. 23 ) şi putem observa şi azi la unii autori moderni cum formele
iotacizate se menţin la conjunctiv spre a-1 deosebi de indicativ (deci eu văd,.
dar să văz, el aude, dar să auză), deşi această distincţie nu are nici o îndrep-
tăţire etimologică.
între forma acel şi acela, acest şi acesta etc., exista la început o deo-
sebire semantică, întrucît acela (din eccu-ille-illac) avea înţelesul mai pregnant
(ca francezul celui-lă), decît acel (din eccu-ille, franc, celui). Această deosebire
palizîndu-se tot mai mult, cele două forme de.veniră sinonime. Urmarea a
fost sau pierderea uneia dintre ele, ca la istroromâni, care cunosc numai pe
tela (nu şi pe ţel), sau ivirea unei distincţii nouă, de natură sintactică: acel
•250 sextil puşcariu

se întrebuinţează înaintea substantivului (acel om), iar acela după sub-

stantiv (omul acela ) sau singur (a venit acela ), o deosebire care s-a generalizat
în limba literară, fără ca să fi pătruns însă în toate regiunile dacoromâne.
Astfel de tendinţe de „categorizare gramaticală" nu se reduc numai
la morfologie, la sintaxă şi la lexicologie, unde au fost de mult recunoscute,
ci trebuie admise şi în fonologie. E incontestabil că în mintea noastră există
formula de dependenţă a sunetului de împrejurimea sa şi că vorbele care
prezintă grupe de sunete asemănătoare se asociază în „categorii fonologice",
întocmai precum se unesc cuvintele cu înţeles similar în „categorii semantice"
sau verbele cu aceleaşi desinenţe în „categorii morfologice".
Se susţine îndeobşte că schimbările de pronunţare se întîmplă în mod
inconştient de voinţa noastră. Aceasta este adevărat întru cît priveşte ivirea
celor mai multe schimbări de rostire : experienţa ne arată că omul în general
nu-şi dă seama de inovaţiunile de limbă pe care le adoptă. Dar adevărul
acesta, cîştigat pe cale empirică, nu trebuie să ne înşele asupra unui lucru:
omul are darul de observaţie lingvistică şi e predispus să mediteze asupra
limbei sale, el se observă necontenit pe sine şi mai ales pe alţii. Astfel deose-
birile ce există între graiul său individual şi al mediului ambiant, incon-
ştiente în momentul ivirii lor, pot ajunge cu timpul să fie observate.
Din inconştiente, schimbările de rostire pot deveni observate prin spi-
ritul nostru de comparaţie. Asemănînd adecă necontenit limba noastră cu a
celor din jurul nostru, ajungem la conştiinţa unora din particularităţilor noastre
de pronunţare. Mediul ambiant exercită deci un control necontenit. Controlul
sunetului auzit în cuvînt este în limbă ceea ce este lucrul văzut pentru ima-
ginea ce o reţinem despre el şi raportul lui în spaţiu: fără acest control am
vorbi alandala, precum alandala sînt imaginile văzute în vis. Nu cred să
existe un lingvist care să conteste importanţa controlului mediului ambiant ;
a admite însă această importanţă însemnează a admite în mod implicit la
subiectul grăitor şi o meditare asupra limbei sale.
Oricine a făcut studii dialectale ştie că, spre a descoperi fenomene de
limbă nouă într-o regiune, cel mai bun mijloc este, înainte de a trece dintr-un
loc într-altul, să te informezi de la oameni care sînt particularităţile dialec-
tale ale comunei învecinate. E uimitor cît de bine observă omul incult
deosebirile acestea dialectale. î n sud-estul Transilvaniei este un sat de colo-
nişti din veacul al XVIII-lea, Tohanul-Vechi, în care se pronunţă barbat,
sacară etc. în loc de bărbat, săcară etc. Brănenii, zîrneştenii, rîşnovenii şi locui-
t o r i altor sate din împrejurime îşi bat joc de tohăneni din cauza pronun-
ţării acesteia, iar dialectologul, cu mult înainte de a ajunge în Tohanul-Vechi,
e a
vertizat c a acolo oamenii „rostesc orice ă ca a". Generalizarea aceasta e
greşită şi se explică prin faptul că raportul cu tohănenii nu este atît de intim
incit în satele din împrejurime lumea să fi ajuns să-şi dea seama exact în ce
condiţii anume apare a în loc de ă. Cînd însă contactul e zilnic şi intim, atunci
e izbitor cît de exact îşi dă omul seama de condiţiile speciale în care apare o
deosebire de rostire. Aceasta se observă mai ales cînd cineva „traduce" for-
mele dialectale în limba literară, sau invers. Bartoli, studiind limba
ultimului vegliot, a observat că ceea ce Udina Burbur îi dădea ca material
din perspectiva dicţionarului (iii) 251»

de limbă vegliotă, adesea erau forme italiene (venete) adaptate însă dia-
lectului atît de bine, încît era nevoie de toată agerimea critică a filologului
ca să le recunoască ca atare.
Dacă nu ne-am da seama de deosebirile între graiul nostru şi al altora,
nu s-ar explica cazurile de „inversiune fonetică", de „hiperurbadkme", pe
care le observăm atît de des în limba celor ce pun exces de zel în lepădarea
formelor dialectale din graiul lor, nici cazurile inverse de „reacţiuni faţă de
limba literară", relevate pentru limba română de Gamillscheg în Oltenische
Mundarten sau cazurile de „articulare prin reacţiune" ca cele arătate de
Meyer-Lübke în Dacoromania, II, 6. Cît de repede prinde urechea aceste
deosebiri şi cît de uşor îşi asimilează vorbitorul rostirea mediului ambiant,
ne-o arată Weigand (Aromunen, II, 352): „La servitorul meu român din
Clisura, pe care l-am avut lîngă mine un an întreg, am observat că, fără să-şi
dea seama, în cursul călătoriilor noastre, îşi adaptă pînă la un oarecare grad
pronunţarea şi tezaurul lexical al dialectului pe care tocmai îl studiam.
Adaptarea aceasta nu merge atît de departe încît să fi încetat de a mai zice
Simt în loc de vimt, sau să fi primit pe p ( = r uvular) al fărşeroţilor, dar e
în loc de ea, forme sincopate şi nesincopate, va yin în loc de va zyin etc.
alternau după dialectul aromânilor cu care venea în contact".
Conştiinţa aceasta a raportului exact între sunetele unei limbi nu se
observă numai în cazuri de bilingvitate, ci chiar în cadrele aceleiaşi limbi.
S-a recunoscut, bunăoară, că dacă în dialectul dacoromân pluralul de la
faţă este feţe, pricina acestei neregularităţi este analogia lui fată cu plura-
lul fete ; tot astfel după analogia lui varga — vergi s-a luat livadă — livezi.
Analogia aceasta s-a întins apoi şi asupra unor cazuri ca faşă—feşe sau feşi,
barză — berze, spată — spete, lopată — lopeţi etc. cu atîta consecvenţă, încît
trebuie să admitem că regula „a din tulpină, după labiale, devine e
înaintea terminaţiunei e, i a pluralului", constatată de gramatici, există şi
în „simţul" subiectelor vorbitoare şi deci şi aceea că p, b, f , v şi m — pe
care noi', filologii, le numim „labiale", recunoscînd nota lor c o m u n ă : articularea
cu buzele — formează şi în simţul limbei o grupă de sunete care în anumite
cazuri produc anumite schimbări constante.
Trebuinţa de categorizare gramaticală există deci şi cu privire la sunete
şi precum admitem un simţ morfologic sau sintactic la subiectele grăitoare,
trebuie să recunoaştem şi un simţ fonologie. Dacă schimbările de rostire smt
în majoritatea cazurilor inconştiente, legile fonologice sînt rezultatul unei acţiuni
conştiente a minţii noastre, veşnic observatoare şi preocupată a stabili norme
gramaticale.

8. Cu cît îmi dau mai mult seama despre principiile diriguitoare in

dezvoltarea limbei, cu atît văd mai clar rolul cel mare pe care îl are tendinţa
aceasta de a clasa în categorii materialul brut de limbă în memoria noastra.
Rezultatul ei e crearea necontenită de cadre nouă, în care acest material de
limbă e rînduit ; aceste tipare nouă în care poate fi turnat materialul vechi
alcătuiesc însăsi evoluţiunea limbei. Chestiunea dacă această dezvoltare
însemnează un 'progres sau un regres, atît de des discutată de la Schleicher
•252 SEXTIL PUŞCARIU

pînă la Jcspersen e pusă greşit, căci ea introduce o notă subiectivă în cerce-

tările obiective: ştiinţa are să constate şi să explice, nu să aprecieze. Tot astfel
pentru lingvist e fără importanţă a şti ceea ce pentru psiholog poate fi o pro-
blemă însemnată, dacă, anume, procesul de „categorizare" a materialului de
limbă sedhtîmplă în mod conştient sau subconştient. Cred că o graniţă între
inconştienţă şi subconştienţă nici nu se poate trage. Şi memoria noastră func-
ţioneaîză în general fără s-o putem dirigui; totuşi uneori avem posibilitatea,
printr-o încordare voită, să ne aducem aminte de ceva, adecă să căutăm în
mod conştient a lega iţele care asociază ideile noastre. Tot astfel uneori izbu-
tim, meditînd, să ne dăm seama despre raporturile constante între diferitele
părţi ale vorbirei sau ale unui cuvînt.
Ceea ce importă a şti este că simţul pentru aceste raporturi constante
există în mintea noastră şi pentru sunetele pe care le rostim. O. Jespersen
(Phonetische Grundfragen, § 182) a observat cum unii copii, pe cînd încep să
vorbească, îşi creează „legi fonologice" — false şi necomplete, din cauza ana-
lizei greşite a unui material lingvistic sărac — pe care mai tîrziu le părăsesc
subt presiunea controlului exercitat de mediul ambiant. Trebuinţa de a se
exercita în astfel de stabiliri de raporturi constante între sunetele limbei este
atît de mare la copii, încît îi vedem inventînd limbi nouă spre a-şi comunica
lucruri neînţelese de alţii, prin substituirea unor sunete ale limbei obişnuite
prin altele, după o cheie stabilită de mai înainte.
Acest simţ înnăscut explică de ce o schimbare de rostire poate cuprinde
tot „materialul lingvistic" — după expresia lui Sievers — adecă toate cu-
vintele cu construcţie similară. Pe vremea cînd l între vocale începea să se
pronunţe r, nu era nevoie ca un individ să audă de la cei din jurul său toate
cuvintele limbei cu l intervocalic schimbat în r, spre a le imita, ci era de ajuns
ca individul cu talent să audă cîteva din ele, pentru ca să-şi dea seama de
raportul constant între cele două fapte lingvistice, pe care noi filologii le nu-
mim „l velar" (cf. Conv. lit., 39, p. 309) şi „poziţie intervocalică", spre a ge-
neraliza rostirea adoptată asupra tuturor cazurilor similare.
Dar oricît de asemănătoare ar fi structura minţii noastre, analiza şi
sinteza materialului brut de limbă nu poate fi absolut aceeaşi la toţi indivizii
grăitori. De aceea şi „materialul lingvistic" va varia adesea de la individ la
individ, şi mai ales va fi deosebită conceperea legii fonologice, care pentru
unii va apărea între margini mai strîmte, pentru alţii între margini mai largi,
după cum spiritul de observaţie al unuia va fi mai fin sau mai puţin dezvol-
tat 1 . „Excepţiile", cuvintele refractare unei legi fonologice, se vor explica
deci în mare parte prin faptul că ele n-au fost recunoscute ca aparţinînd
„materialului lingvistic", fiindcă condiţii speciale le făceau să se asocieze în
alte „serii". Dacă, bunăoară, pe vremea cînd en devenea in în limba română,
cuvîntul gena nu s-a prefăcut în gină (ca plena > plină şi atîtea altele), ci a
rămas genă, pentru ca mai tîrziu să se prefacă în geană (ca penna >peana),
cauza poate fi apropierea strînsă de înţeles între aceste două cuvinte (cf.

1
Ceea ce admitea deci Sievers (Phonetik 5 , § 731) pentru filologii care stabilesc legile
fonetice, a d m i t e m noi pentru înseşi subicctele grăitoare.
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III)
253»

Zeitschriff. rom. Phil., 28, p. 682) care le-a îmbinat într-o „serie" atît de
intimă semantică, încît n-a mai fost posibilă dezlipirea lui gena de penna din
seria semantică spre a fi dusă de curent singură în seria fonologică. î n fond,
explicaţia aceasta nu diferă de cea dată pînă acuma : gena e o excepţie la legea
fonologică despre prefacerea lui en în in, datorită analogiei lui peyna, care
1-a schimbat în *genna. Numai cît rostirea *genna poate n-a existat niciodată l .
Un alt exemplu ar fi cel dat de Meyer-Lübke (Mitteilungen, p. 11—12)
care explică, pe cît se pare, netrecerea lui qua în pa în cuvintele qualis > care,
quam > ca, quando > cînd, quantus > cît, prin faptul că aceste pronume
şi adverbe au format o „serie" intimă „gramaticală" împreună cu alte cuvinte
ca quod, quid, quomodo etc., care toate, avînd sunetul iniţial qu, le-a construis
şi pe acestea să-1 menţină.
Cît despre conceperea unei legi fonologice în cadre prea largi, s-ar putea
cita cazul lui e scurt şi accentuat latin. Deducţiile ce le putem face din limbile
romanice de azi ne fac a crede că diftongarea lui ë în ie se începuse în epoca
preromană, dar numai cînd era urmat de o singură consonantă. Dacă în româ-
neşte condiţia aceasta din urmă nu există şi rostim deopotrivă piezi şi piept
(faţă de piede, dar petto italian), aceasta se datoreşte, probabil, nerecunoaş-
terii exacte, din partea românilor, a raportului originar şi generalizării unei
evoluţiuni asupra unui cerc mai larg de material lingvistic 2 . Tot astfel se pare
că legea fonologică după care au proton devine a în româneşte (Conv. lit., 44,
p. 143—-144 şi 470) nu e decît lărgirea, peste marginile primitive, a legii fono-
logice latine vulgare, în urma căreia au urmat de u accentuat se prefăcea în a
(ausculto > asculto ). De asemenea transformarea latină-vulgară a grupului
avi înainte de consonante în au (cavito > cauto ) s-a extins în limba română
şi asupra lui evi > eu (prebiter > preut ) şi ovi > ou (novitatem > noutate )
etc. (cf. Dacoromania, I, 437).

9. Concepţia neogramaticilor despre schimbările de rostire inconştiente

implică credinţa că subiectele vorbitoare nu pot reacţiona în vreun fel sau
altul împotriva legilor fonologice. Mintea noastră se revoltă împotriva unei
astfel de concepţii, care poate fi combătută chiar pe calea speculativă pe care
ea s-a născut. „A explica transformările fonetice şi flexionare ca un fenomen
mecanic-acustic e imposibil, neputîndu-se admite pur şi simplu că sunetele
şi formele flexionare alunecă, cum cade, bunăoară, un corp în urma greutăţii
sale spre pămînt, căci atunci ele ar trebui să alunece în toate limbile de pe
pămînt fără excepţie, în aceeaşi direcţie, totdeauna, şi am putea, în cazul
acesta, prevesti de pe acuma încotro vor fi alunecat sunetele unei limbi, d.
ex. ale celei germane, în anul 2500" (R. Lerch, în Germanisch-romanische
Monatsschrift, VII, 1915, p. 101).

1
O altă. explicare, de natură fonetică, a încercat să dea lui geană în timpul din urmă
Meyer-Lübke, în Literaturblatt, no. pe octombrie, 1921.
2
Posibil ar fi, bunăoară, ca în urma sincopării postone în vorbirea allegro, să se fi găsit
mai multe exemple de ê trecut în ie în poziţia cons. + cons., rezultată din cons. + vocală sinco-
pată 4- cons.
•254 SEXTIL PUŞCARIU

Dar studiile dialectale ne arată necontenit că cuvinte cu structură

asemănătoare nu intră toate în cadrele aceleiaşi legi fonologice în acţiune, care
în unele regiuni are cadre mai largi, iar în altele mai înguste. Dacă urmărim,
bunăoară, reducerea lui dz şi dz la z şi z — neterminată încă pe întreg teritoriul
dacoromân — vedem din studiile lui Weigand că pe alocuri pierderea sau men-
ţinerea elementului cluziv e legată de poziţia iniţială sau intervocalică, de
consonanta precedentă sau poate şi de accent, deci că în diferite regiuni
transformarea aceasta fonetică n-a ajuns să se generalizeze încă asupra tuturor
cazurilor. Mai mult decît atîta, în condiţii egale, vedem cum noua rostire
nu cuprinde întreg materialul lingvistic şi avem june, dar gioi, aiurea giune,
sau joi, jug, jur, dar giugastru (Jahresbericht, IV, 276—277, VII, 49), sau vedem
că într-o regiune ca Banatul, care rosteşte pînă azi veade, feate etc., întîlnim
cuvinte refractare ca verde, merge (Jahresbericht, III, 217).
Acestea şi multe alte exemple de acest soi, de care abundă orice studiu
dialectal conştiincios, ne întăresc în convingerea că schimbările de rostire
nu trebuie să ni le închipuim ca pe nişte avalanşe, care în rostogolirea lor impe-
tuoasă îmbrăţişează tot ce întîlnesc în cale, ci ca pe nişte evoluţiuni lente care
se propagă anevoie, învingînd necontenite piedeci, luptînd oarecum cu indivi-
dualitatea fiecărui caz special. Ele se generalizează nu numai prin puterea
lor de expansiune (adecă prin tendinţa noastră instinctivă de a primi şi a
imita rostirea nouă ce o auzim), ci, cel puţin în măsură tot atît de mare, prin
acţiunea minţii noastre, care, dîndu-şi seama sau ghicind — uneori în mod
greşit — cauzele ce determină o schimbare, în năzuinţa necontenită de
categorizare a materialului brut de limbă, generalizează o inovaţie fonetică,
extinzînd-o asupra cazurilor asemănătoare. în limba comună, cu influenţele
ei multiple din diferite dialecte geografice şi sociale, vorbită în general de
oameni mai culţi şi deci mai deprinşi să ordoneze materialul brut de limbă
cu care operează, vom întîlni o unitate mai mare decît în dialectele vorbite
dç o populaţie mai puţin cultă, care, operînd cu un tezaur lexical mai redus,
simte mai puţin nevoia de ordonare a lui şi de forme clare, neechivoce de
expresie.
Ceea ce azi ni se pare unitar este adesea rezultatul unor frămîntări în-
delungate după unitate formală.
Dacă vrem să proiectăm înaintea ochilor noştri o fază din trecut, nu
trebuie deci să ne aşteptăm la un tablou retuşat de toate asperităţile şi neregu-
larităţile, precum îl avem azi, după munca marelui maestru, timpul. Un exem-
plu al acestei lupte am dat în Dacoromania, I, 380 ş.u. studiind metafonia
vocalelor accentuate înainte de e următor şi alt exemplu e studiul lui Meyer-
Lübke despre labiale, publicat în fruntea acestui volum. Ele ne arată cît de
anevoioasă e generalizarea unei schimbări de rostire asupra întregului material
de limbă şi cum adesea azi abia mai putem descoperi cîteva rămăşiţe ce ne
amintesc tendinţele de generalizare de odinioară.
într-adevăr, dacă privim cu ochii istoricului fonologia unei limbi, ob-
servăm că majoritatea schimbărilor de rostire, determinate de cauze fiziolo-
gice, nu devin legi fonologice, nu izbutesc adecă să se generalizeze asupra
întregului material lingvistic. Un exemplu dintr-o sută e de ajuns.
D I N PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III)
255»

Fiziologia sunetelor româneşti ă şi î încă nu este cunoscută bine. Un

lucru neîndoios e însă că la rostirea acestor vocale joacă un rol important
poziţia buzelor. Unii dintre cei ce au încercat să descrie foneticeşte aceste
sunete (Philippide, Sbiera), exagerînd şi schematizînd această observare, au
crezut că ă nu-i decît un o rostit cu buzele nerotunzite. Fapt este că labialele
învecinate^ au în folonogia românească o influenţă hotărîtoare la schimbarea
vocalelor în ă, î sau la modificarea lui ă, î în alte vocale. Cauza fiziologică a
acestor modificări de rostire este dar evidentă. Cu toate acestea, generalizarea
acestor schimbări de rostire asupra întregului material lingvistic nu s-a făcut
în mod egal. Astfel, precum voi avea prilej să ară'- cu altă ocazie, prefacerea
lui e în ă (de asemenea a lui ea în a şi a lui in în în) după labiale a început
în vremuri străromâne; dintre toate dialectele noastre însă numai cel daco-
român o cunoaşte ca lege fonologică (cu foarte puţine excepţii şi cu tot mai
puţine excepţii cu cît limba e mai recentă), pe cînd dialectul aromân şi cei
istroromân abia dacă mai păstrează cîteva urme de e trecut la ă după labiale.
De asemenea prefacerea lui ă m o după labiale, pe care o întîlnim în multe
cuvinte, n-a ajuns să se generalizeze asupra întregului material de limbă,
deşi ea se poate constata, ca tendinţă generală, în cele mai deosebite regiuni
şi în diferite timpuri. Abia individual aflăm această modificare de rostire ca
lege fonologică: astfel am un coleg din Muntenia care rosteşte consecvent:
f&rde „fară de", pomînt „pămînt", adevor „adevăr" etc., pe cînd noi ceilalţi
rostim botez, dar pămînt etc. 1 .

10. Despre felul cum se cristalizează pe încetul o lege fonologică ne

putem face o idee, dacă urmărim legile fonologice în acţiune în graiul nostru
actual sau legile fonologice vechi, neîncheiate încă.
Se ştie anume că cele mai multe legi fonologice se încheie la un moment
dat. Cînd adecă modificarea de rostire prin care ele se caracterizează a cuprins
întreg materialul lingvistic şi o regiune întreagă, atunci rostirea aceasta mo-

1
Iată cîteva exemple în care a f i ) a trecut în o (proton şi u) în vecinătatea labialelor în
diferite timpuri şi locuri, unele, desigur, facilitate şi de influenţa asimilatorică a vocalei urmă-
toare sau precedate sau de analogia unor sufixe. (Formele fără citaţie se găsesc atestate în Dic-
ţionarul Academiei.) : animalia > nămaie şi arom. numai'u, apă-botezată > bobotează (cf. în urmă
Dacoromania, I, 437), balmoş-bălmoşi şi bolmoşi, baptizo > *bătez > botez, sîrb. balvan > bălvan
şi bolvan, bălhac şi bulhac, ung. barnds > bărnaci şi bornaci, Bîrsa-bîrsănesc şi bursănesc, bătuş
şi botuş (amîndouă formele se găsesc şi în bulgăreşte), cîrpaci-cîrpăci şi cîrpoci, familia > fămeie
(> femeie) şi fomeie, arom. fumeal'e (forme cu o se găsesc şi în dialectele italiene), foras > fără
şi for, fîrtat — megl. furtat, fonf ani şi fonfoni (vechi şi dial.), fălos > folos, încovăi şi încovoi,
învălesc şi învolesc, luăm > luom, slav. mamiti > mămi > momi, năpîrcă şi nopîrcă (Jahres-
bericht, III, 322), palumbus > *părumb > porumb, arom. purumbu, păpuşă-păpuşoi şi popuşoi,
popas-popăsi şi poposi, postav-postăvar şi Postovar (nume de munte în Braşov), megl. primă-
veară şi primuveară, remaneo > rămîn şi romîn (deşi s-a produs omonimitate cu romanus > român ;
forme cu u şi la engadini şi provensali), repausare > rapăsa şi răposa, Sîmedru şi Sumedru
(şi aromâneşte), scăfîlci şi scofîlci, tobaş- *tobăşar > toboşar, văpsea şi vopsea, zăbavă-zăbăvi şi
zăbovi. Cred că şi borî al nostru presupune o formă mai veche *bărî (căci altfel am avea *burî)
şi derivă tot dintr-o tulpină barr — care ar putea fi identică cu albanezul barre „povară" ( < barn) ;
trecerea semantică s-ar putea explica fie că plecăm de la starea femeilor însărcinate (alb. rnbar-
sem „devin însărcinată", barreni „starea femeii însărcinate") care se manifestă prin vărsături,
sau — mai probabil — de la „greutate" = „greaţă".
256 S E X T I L PUŞCARIU

dificatã devine rostire obişnuită pentru generaţiile următoare, face parte din
patrimoniul tradiţional de limbă ; legea fonologică moartă nu mai contează
pentru împrumuturile ulterioare. După ce toate cuvintele cu l intervocalic
simplu s-au rostit cu r pe întreg teritoriul străromân (ca în lat. mola > moară),
împrumuturile mai nouă n-au mai putut fi atinse de această schimbare, deci
avem boală, poală, şcoală etc.
Cînd însă o lege fonologică are repercusiune şi asupra formelor morfo-
logice, producînd în declinare şi conjugare forme diferite, atunci simţul pentru
raportul constant ce există între sfîrşitul tulpinei şi vocala iniţială a desinenţei
sau sufixului (pas: paşi, las: laşi), între vocala tulpinei şi vocala desinenţei
sau sufixului (frumos : frumoasă, mor: moară), între vocala tulpinei şi accent
(frumos : frumuşel, mór : murim) etc. se menţine viu în simţul limbei şi poate
cuprinde şi împrumuturile mai nouă ; aceeaşi metafonie a lui o în oa ca în
frumos: frumoasă o avem şi în cocon: cocoană, cuvînt împrumutat cu cîteva
veacuri mai tîrziu, şi în baron: baroană, neologism din veacul al XIX-lea.
Dar nu totdeauna şi pretutindeni simţul acesta e deopotrivă de viu, nu la toţi
indivizii raportul constant între o accentuat şi ă al desinenţei este clar, încît
în rostirea unora împrumuturile nouă nu mai sînt asociate imediat cuvintelor
mai vechi; atunci dăinuiesc alături, în limba comună, două rostiri (precum e
cazul cu aprobă şi aproabă), pînă ce una din ele se generalizează, sau pînă ce
între cele două forme se stabileşte o nuanţă de înţeles. Forma care învinge
nu trebuie să fie cea nouă. Pe cînd simţul pentru legea fonologică e încă viu
la o parte mare a populaţiei, „excepţiile" se înmulţesc mereu, căci primenirea
limbei cu împrumuturi e necontenită. Atunci spiritul de „categorizare" a
materialului impune oarecum o revizuire a vechii legi fonologice, precizarea ei
cu codicile nouă.
Un exemplu din fonologia română ne poate servi ca model.
Prefacerea lui a neaccentuat, cînd nu era iniţial, în ă este una din cele
mai vechi treceri fonologice — căci o găsim în toate dialectele, iar cronologia
relativă ne-o arată mai veche ca multe alte evoluţiuni ale limbei noastre — şi
e răspîndită pe întreg teritoriul român, trecînd chiar peste hotarele limbei
noastre (Zur Rekonstruktion des Urrumănischen, p. 74). Ea se găseşte în toate
elementele latine (proton: carbonem > cărbune, postton: apparo > apăr,
final: ăqua > apă) atît de consecvent, încît menţinerea unui a neaccentuat
în mijlocul sau la sfîrşitul cuvîntului (cînd acest a nu se poate dovedi a fi o
dezvoltare ulterioară) face de la început neprobabilă originea latină a cuvîn-
tului.
Legea fonologică despre prefacerea lui a în ă în condiţiile arătate se
găseşte şi în cazuri ca: calcătis > călcaţi, calcare > călcare, calcăbat >călcă,
calcăvi > călcâi etc., faţă de calco > calc, călcat şi călcant > calcă etc., apoi
în barbatus > bărbat, *barbilia > bărbie, faţă de barba > barbă. Din astfel
de exemple, foarte numeroase, s-a stabilit simţul că unui a în poziţie accen-
tuată îi corespunde un ă în poziţie neaccentuată. Mai întîi acest raport era
valabil pentru formele flexionare şi derivative cu accent schimbător, apoi,
prin generalizare, pentru orice forme. De aceea vedem cuvinte de origine
străină, intrate în limbă mai tîrziu, tratate ca elementele latine: hrăni, grădină
D I N P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (III) 257»

etc. (slave), cărămidă etc. (grecesc), hălădui etc. (unguresc). Avem însă şi
cuvinte străine cu a păstrat, d.e. blagoslovi (slav),"mai ales turcisme (.bagdadie
etc.) şi neologisme (migistrat, barometru etc.). La altele uzul şovăie: dascăl
şi dascal, măslină şi măslină etc. î n dialecte şovăirea aceasta e şi mai mare
decît în limba literară şi aflăm pronunţări regionale precum căsap, castan
etc., apoi înainte, înăpoi (în care a, odinioară iniţial, se păstrează cu valoarea
lui primitivă în limba literară), chiar şi neologisme ca trăiuc, declarăm, datorite
şcoalei „pumnuliste", în Bucovina. Din dicţionarul lui Tiktin şi mai ales din ai
Academiei se pot strînge cu uşurinţă sute de astfel de exemple.
O lucrare specială, întemeiată pe un material bogat, va putea desigur
stabili cîteva reguli cu privire la aceste cuvinte străine. Chiar şi cu un material
mai puţin complet se pot recunoaşte însă cîteva tendinţe generale.
Astfel, în textele vechi întîlnim adesea forme cu ă, pe care azi le rostim
cu a, d.e. balaur, batjocori etc., încît pare că există o tendinţă în limba literară
de a restabili pe a. Observîndu-mă pe mine, am constatat că pronunţarea din
copilărie măslină, Bănat am schimbat-o cu timpul în măslină, Banat, care
mi se pare mai literară.
Pierderea accentului, în derivate, mai ales în derivatele cu multe silabe,
produce mai adesea trecerea lui a în ă, decît lipsa accentului în cuvinte împru-
mutate. Astfel, deşi alături de Bănat avem şi forma Banat, în derivate se aude
numai bănăţean ; deşi balaur e mai des decît bălaur, întîlnim aproape numai
bălăuraş, bălăurel, bălăuroaică ; tot astfel basmă-băsmăluţă, geamandan-ge-
măndănxş, parale-părăluţe (cf. Philippide, Principii, 18). Dacă alături de bacal
(din turc. bakkal) întîlnim băcan, alături de fasole, formele făsui,făsai,făsaică,
păsulă, păsuică, ele se explică prin faptul că sfîrşitul acestor cuvinte a fost
considerat ca sufix (-an, -ui, -ai, -aică, -ulă, -uică), iar cuvintele pomenite
ca derivate.
Un a accentuat în silaba următoare pare a opri în multe cuvinte trecerea
lui a în ă, sau a reface prin asimilare, pe ă în a. Afară de exemplele citate
(balaur, Banat), avem cu deosebire turcisme ca: acadea, bagă, basmè, budalà,
cazmà, patlageă, capac (mai rar că pac), cazan (mai rar căzan), iatac (alături
de ietac din *iătăc), iatagan (alături de iatagan, iertagan) etc.
Dimpotrivă, un ă următor accentuat sau făcînd parte din sufix promo-
vează trecerea lui a în ă: capcană are pluralul capcane sau căpcăni, caraftă
are pluralul cărăfţi,falangă are pluralul falange sau fălăngi, paradă are pluralul
parade sau părăzi (Philippide, Principii, 18), de la caşcaval avem derivatele
caşcavalar, dar căşcăvălărie.
Se vede deci că spiritul de organizare a limbei creează încetul cu încetul
o ordine în formele duble (cu a şi cu ă), stabilind raporturi nouă, care, tinzînd
să se generalizeze, pot să izbutească să dea un tablou ordonat celui ce va căuta
mai tîrziu să formuleze viitoarele legi fonologice.
Dialectologi ca Weigand sau Gilliéron au ajuns către sfîrşitul studiilor
lor la convingerea că dacă voim să înţelegem limba trebuie să urmărim fiecare
cuvînt în dezvoltarea sa. Ceea ce vrea să zică că putinţa de a fi împărţit în
diferite serii gramaticale este nemărginită pentru fiecare cuvînt.
•258 S E X T I L PUŞCARIU

Gilliéron are dreptate cînd consideră legea fonologică numai ca impresia

finală a unei uniformităţi parţiale. După el, fiecare cuvînt îşi are istoria sa,
dictată mai ales de mediul în care ajunge, de societatea altor cuvinte cu care
se întîlneşte zilnic prin asociaţia necontenită de idei a omului. Astfel pe el
nu-1 izbesc excepţiile, ci, tocmai dimpotrivă, el caută să explice uniformitatea
parţială de dezvoltare a vorbelor care se întîlnesc în drumul lor şi se silesc
una pe alta, prin imitare, adaptare, asimilare sau propagare, să apuce căi
comune. Mai mult decît atîta. „Etimologia populară", pe care noi eram de-
prinşi să o considerăm ca unul din factorii ce tulbură dezvoltarea „regulată"
a unui cuvînt după legile fonologice constatate, pentru Gilliéron este o putere
creatoare de la care poate porni însăşi legea fonologică. „Observez comme si,
à la base des évolutions, il n'y avait aucun mistère physiologique, mais simple-
ment une oeuvre de reflexion, plus ou moins consciente, à laquelle votre raison
peut atteindre. Songez que peut-être l'histoire finira par vous révéler qu'il
n'a tenu qu'à un fil que les plus grandes révolutions phonétiques, séparant en
compartiments la matière linguistique, se soient ou ne se soient pas produites,
que ce que nous considérons comme un mouvement général de la matière
linguistique n'est peut-être qu'une propagation à l'infini, jusqu'à des bornes
qui en nécessitent l'arrêt, d'un mouvement individuel". 1 Spitzer, de la care
am împrumutat citaţia, adaugă (Literatnrblatt, / . germ. u. rom. Phil., 1920,
col. 385—386) : „Der Phonetik, mit der unsere Wissenschaft begonnen hat,
wird so bloss die Nachlese dessen aufgespart, was die Semantik (in weitestem
Sinne) als Lehre von der Spiegelung des Geistes in der Sprache an lautlichen
Gleichmâssigkeiten, « Serien », hergestellt hat" 2. Schuchardt zicea: „Ich
halte es sogar nicht für unmõglich, dass aus einer einzigen durch begriffliche
Analogie hervorgerufenen Lautvertauschung ein ganzes Lautgesetz erwachse" 3
(Über die Lautgesetze, 22).

11. întocmai precum în cazul citat al pluralelor în -uri (§7), naşterea

unei reguli nouă morfologice se datoreşte uneori sintezei „greşite", tot astfel
legile fonologice se ivesc uneori din împărecherea unor fenomene fără legătură
organică, care însă întîmplător au un factor comun. Nota aceasta comună
pe care o recunoaşte spiritul sintetic al subiectelor grăitoare e considerată
drept cauză a schimbării de rostire.
O astfel de lege fonologică este cea formulată de gramaticii istorici în
modul următor: s final apare, la italieni şi români, în monosilabele de origine
1
Observaţi în aşa fel, ca şi cum, la baza evoluţiilor, n-ar sta nici un mister fiziologic,
ci pur şi simplu o operă de reflecţie, mai mult sau mai puţin conştientă, la care raţiunea voastră
poate ajunge. Gîndiţi-vă că istoria va ajunge poate să releve faptul că n-a depins decît de un
fir de aţă ca cele mai mari revoluţii fonetice, care separă în compartimente materialul lingvistic,
să se producă sau nu, că ceea ce noi considerăm drept o mişcare generală a materialului nu este
poate decît răspîndirea la infinit a unei mişcări individuale pînă Ia limite care-i impun să se
oprească.
2
Aşadar, foneticii — cu care ştiinţa noastră a început — nu-i rămîne de cercetat decît
ceea ce semantica ca ştiinţă a reflectării spiritului în limbă i-a lăsat, adieă serii regulate de suiiète.
3
Cred că e posibil ca dintr-un singur schimb de sunete provocat de-o singură analogie
noţională să apară o întreagă lege fonetică.
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III)
259»

latină, ca i, de ex. la italieni: noz, voi din nos, vos, sei din *ses = sex • cr ui
din cras (în limba veche), piui din plus, poi din pos\t]; dai din das, stai din
stas, hai din Has = hales şi s-ci din es ; la români, afară de • noi, voi, apoi,
dai, stai, ai, şi trei din tres.
Cele cîteva cazuri refractare se pot explica în modul următor: ital. tre
s-a orientat după due (pe cînd în româneşte, avînd doi, nu există nici o pie-
decă pentru trei), românescul şase s-a modelat după şapte, ital. tra din trans
e neaccentuat şi proclitic şi tot neaccentuaţi rom. nă, vă, lă din nos, vos, [il]los ;
rom. abii? din vix poate să fi fost devreme compus cu prepoziţia ad şi deci
să nu mai fi fost considerat ca monosilab.
Odinioară, pe cînd stăteam súbt influenţa şcoalei neogramatice,. am
contestat această „lege" (Conv. lit., X X X V , 826 ş.u.), căci ea presupunea o
transformare fonetică pe care nu mi-o puteam explica pe cale fiziologică,
într-adevăr, din punct de vedere fonetic, prefacerea unui s în i, fără altă cauză
decît poziţia lui la sfîrşitul monosilabelor, este o enigmă. Dacă căutăm în
dialectele italiene vedem că multe din ele nu au pe acest -i în loc de -s 1 .
In schimb, în unele dialecte italiene apare un -i la sfîrşitul monosilabelor
şi cînd nu corespunde unui -s latin 2.
Se pare deci că nu avem a face cu o schimbare de rostire pe bază fone-
tică, ci că -s latin a amuţit la sfîrşitul monosilabelor, ca în polisilabe, la ita-
lieni ca şi la români. Precum am arătat în articolul citat, urmînd o idee dez-
voltată de Weigand în cursurile sale, i în dai, stai, ai se datoreşte analogiei
tuturor verbelor (române şi italiene), care în persoana a doua din singular
au terminaţiunea -i. Punctul de plecare îl găsim în vai < va\_d]is, care a pro-
dus întîi pe stai, care forma o „serie semantică", iar acesta pe dai, cu care
stă într-un necontenit raport morfologic. î n noi, voi, în ital. sei şi în româ-
nescul trei, s-a adăogat un i după analogia pluralelor cu care avea comună
:deea pluralităţii. O dată aceste analogii produse, majoritatea monosilabelor
accentuate găsindu-se cu un -i final, s-a stabilit o legătură — neîndreptăţită
etimologifceşte — între monosilabitate — factor înseninător, precum am
văzut, si la-naşterea pluralelor în -uri — şi între i final, generalizîndu-se
cazul şi asupra celor cîteva adverbe, * piu, * era şi * po, dialectal şi asupra
iui mo (din modo), o (din aut) şi asupra lui c (din est). Prin „inversiune fone-
tică", mai < magis şi-a putut pierde pe i final, devenind în anumite împre-
jurări ma.
Vedem, dar, că fără să avem a face cu o transformare fonetică, lipsind
deci cu desăvîrşire momentul fiziologic, prin acţiunea analogiei şi din nece-
sitatea de sinteză a indivizilor grăitori, s-a stabilit un fals raport constant
1
D. ex. Lanciano nu, vu (Finamore, 11,21) Campobasso era, nu, vu, se, po (Archivio
glott., IV, 167), Arpiño pito, nu, vu (şi viio) (ib., X I I I , 305), Gorabitelli se, pu [ib., X I I I , 313,
318), Sillano se (ib., X I I I , 330), Romagna pio (Mussafia, 666), Alatri nua, vua, po (Arch. glott,
X, 171), Carignola nue, vue¿ (ca tuţ, sug), pou, seje, eră şi erăje (ib., XV, 96), Aquila dapó, nu, vu,
dar crai (Rossi Case, 7, 35, 49), Bari nu, vu (Nitti di Vito, 7),°Sicilia pua, v-trientin po etc.
Astfel, în Lscce nu avem numai stai, nui, ui (din vos), chiui (din plus), puscrai (din post
cras), ci şi moi din -,>io[d]o (Arch. glott., IV, 118, 130, 131, 134, 140), în vechea-siciliană aut nu a
c a t o, ci oi (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, § 213 n.), în Neapole apare, alături de e şi ei (la.
persoana 3), din «[/].

19 — Ccrcc:î.-i studii — c. 339

 SEXTIL PUŞCARIU
•260

între monosilabitate şi existenţa unui i final, care a putut da naştere, încă

înainte de despărţirea limbei române de cea italiană, legii fonologice arătate.
î n Dacoromania, I, 372—373 am arătat că dispariţia lui a iniţial neac-
centuat la istroromâni şi megleniţi, precum şi proteza aproape regulată a
unui a la unii aromâni, se datoresc unui concurs de împrejurări deosebite,
care produc impresia că a iniţial neaccentuat e „caduc". Pe cînd la daco-
români între formele cu a şi fără a încă nu s-a stabilit un raport constant,
celelalte dialecte şi-au creat, prin generalizare, legi fonologice care n-au o
cauză fonetică.

12. Dacă majoritatea schimbărilor de rostire, determinate de cauze

fonetice, nu ajunge să se generalizeze ca legi fonologice — precum am văzut
în § 9 cu privire la ă devenit o după labiale — şi dacă, pe de altă parte, legi
fonologice, ca schimbarea lui s final în i la monosilabe, se dovedesc a nu
avea o bază fonetică (§ 11), cred că sîntem în drept să ne îndoim că legea
fonologică rezultă dintr-o schimbare a bazei de articulaţie, care, în afară de
conştiinţa subiectelor grăitoare, are de urmare adaptarea mecanică a între-
gului material lingvistic noii obicinuinţe de articulare. De fapt, toate încer-
cările făcute spre a explica însăşi schimbarea bazei de articulaţie, deci spre a
înţelege cauza mai depărtată a legii fonologice, au dat greş, începînd cu cei
ce credeau că o găsesc în deosebirile de climă, sau în păstrarea articulaţiei
din limba strămoşească şi după învăţarea unei limbi nouă, sau în continuarea
adulţilor de a articula sunetele cu aceleaşi mişcări ca în copilărie şi după
ce prin dezvoltarea corpului întreg au crescut părţile organului articulator
(Bremer-Herzog ), sau prin schimbarea articulaţiunii ocazionale, precum o
observăm în efect, în articulare obicinuită (E. Richter), — ca să nu mai cităm
alt£ explicări, care nu-s de fapt decît o amînare a explicării, precum: tendinţa
de a avea sunete mai armonioase, comoditatea, economia de forţe etc.
Dacă este justă părerea exprimată în cele precedente, că generalizarea
unei schimbări de rostire asupra materialului de limbă rezultă din aceeaşi
trebuinţă de categorizare a materialului brut, pe care o putem întîlni şi la
inovaţiunile de ordin morfologic, sintactic etc., atunci legea fonologică este,
în ultima analiză, în funcţie de talent pentru limbă.
De obicei spunem că cineva are talent pentru limbi, cînd învaţă uşor
şi, bine o limbă străină. De fapt, talentul nu există numai pentru limbile
străine, ci şi pentru limba maternă. Putem observa într-adevăr că nu toţi
membrii unei naţiuni vorbesc limba lor maternă deopotrivă de bine ; chiar
făcînd abstracţie de cei cu defecte organice, sînt unele subiecte grăitoare
care găsesc repede pentru gîndurile lor forme expresive, şi alţii care nu au
această facultate. Dar talentul pentru limbă nu se restringe la învăţarea
uşoară a graiului tradiţional, ci el se manifestă mai ales atunci cînd vorbitorul,
avînd în măsură mare simţul limbei, o îmbogăţeşte cu aportul său propriu,
turnînd necontenit în tiparele existente forme nouă, care sînt imediat
înţelese de ascultător. Există dar oameni care au mai mult rolul pasiv de pro-
pagatori ai formelor de limbă tradiţionale şi de imitatori ai ei, şi alţii
D I N P E R S P E C T I V A DICŢIONARULUI (III) 261»

— talentaţii — care au darul de observaţie a limbei/ simţul nuanţelor, neliniştea

de a afla expresia cea mai potrivită şi mai neechivocă pentru un gînd, crea-
torii de inovaţiuni lingvistice.
Talentul limbei, adecă facultatea de a aduce ordine în materialul brut
de limbă, grupîndu-1 şi găsind un rost variantelor de rostire, se manifestă
şi în fonologie. Dacă exemplele sînt mai greu de adus, cauza e numai că
pînă acuma nu s-au făcut observări destule în această direcţie.
Ele se găsesc totuşi.
î n vorbirea allegro mai ales, dar şi în cea lento, putem observa cum,
prin fonetică sintactică, un c final după consonantă amuţeşte înainte de un
cuvînt începător cu consonantă. Gamillscheg (Oltenische Mundarten, p. 97)
citează exemple ca primes' daru, să te găsesi sănătos. Relevîndu-le, am spus
în Dacoromania, I, 373, că astfel trebuie explicată amuţirea lui c în sufixul
-esc la megleniţi şi la unii istroromâni. Din cercetările inedite ale lui Bai toii
rezultă că această formă -es în loc de -esc (relevată şi de I. Maiorescu) se
întîlneşte în comuna Brdo, însă nu în graiul tuturor, ci consecvent se observă
numai în materialul cules de la M. Tercovici. Ceea ce ne arată că acest Ter-
covici, cu talentul limbei mai dezvoltat, a adus ordine în materialul său de
limbă şi dintre cele două forme: -esc înainte de vocale şi -es înainte de con-
sonante, a generalizat-o pe una.
Se pare că înainte încă de ce u final să înceapă a se rosti şoptit în
limba română, el a dispărut în cuvîntul unu, prin fonetică sintactică, în anu-
mite construcţii. Precum din iisucăre s-a născut, prin sincopă, uscare, tot
astfel din itnu-cdlu s-a putut naşte un călu (şi apoi un căi). Faptul că în tex-
tele vechi un nu e scris niciodată cu final, ci totdeauna ca şi în, din, e o
dovadă despre aceasta. Se pare că pe vremea cînd n între vocale începea să
se rotacizeze existau încă ambele forme: un călu, dar unu călăreţ, căci la
istroromâni se păstrează încă forma un (ca în, din) alături de forma ur (ca
bur < bunu). Ambele forme se întrebuinţează de cei mai mulţi istroromâni
promiscuie (indiferent de începutul cuvîntului următor, deci ur om şi ur
bur om sau un om şi un bun om). Alois Belulovici însă distingea consecvent
între ur şi un, întrebuinţînd pe cel dintîi numai ca numeral, pe cel din urmă
numai ca articol nehotărît.
Acest Belulovici avea un talent pronunţat pentru limbă; de aceea
textele culese de la el sînt un model de consecvenţă de rostire. Pe cînd, bună-
oară, la cei mai mulţi români (şi la cei mai mulţi istroromâni, precum reiese
din textele culese de alţi cercetători), întrebuinţarea lui i în hiat nu e con-
secventă (eu însumi rostesc cînd aier, cînd aer, uneori trebuie, alteori trebue),
nevoia de a avea graniţe exacte între silabele unui cuvînt făcea ca interca-
larea acestui i să apară cu o distincţie şi consecvenţă de tot remarcabilă la
Belulovici.
Deosebirile ce există adesea între textele culese de mai mulţi inşi din
acelaşi loc nu se reduc numai la exactitatea mai mare sau mai mică a tran-
scrierii, ci ele se explică şi prin faptul că între oamenii de la care au fost
culese aceste texte se găsesc unii cu talent mai mare sau mai mic pentru limbă,
 SEXTIL PUŞCARIU
•262

deci cu un grai mai unitar sau mai puţin unitar, cu rostiri mai precise şi
mai consecvente sau mai puţin clare şi mai puţin generalizate asupra între-
gului material lingvistic.
13. Admiţînd că talentul indivizilor grăitori este un factor hotărîtor
în dezvoltarea unei limbi, am admis în mod implicit şi aceea că subiectele
grăitoare nu formează o masă omogenă, reacţionînd în mod egal — sau chiar
lipsiţi de facultatea de a reacţiona — faţă de graiul tradiţional.
Cînd studiile de limbă, dezbrăcate de metodele vechi de cercetare,
au adoptat, în veacul trecut, metode de investigaţie pozitive, mai ales cînd
lumea începu să creadă în „legi fără excepţii", apropierea de naturalişti i-a
făcut pe unii să asemene expansiunea inovaţiunilor fonetice cu întinderea
în cercuri tot mai largi a undelor pe faţa liniştită a apei, tulburată la un
moment dat de lovire.
Astăzi numai puţini credem în „teoria undulaţiunii" şi asemănarea
eu undele luminoase care se propagă în baza forţei lor inerente de expansiune
nu ni se pare tocmai potrivită. Dacă lingvistica poate adopta vreuna din
teoriile naturaliştilor, mi se pare că aceasta nu poate fi alta decît teoria
adaptării la mediu şi teoria selecţiunei.
Omul, cît trăieşte, face sforţări necontenite de a-şi perfecţiona singurul
mijloc prin care poate împărtăşi semenilor săi gîndurile şi trebuinţele sale,
limba. învăţarea unei limbi durează cît timp dăinuieşte în omul sănătos
trezvia minţii; e dar greşit a crede că limba se învaţă numai în vîrsta copi-
lăriei. E adevărat că în copilărie punem bazele pentru învăţarea limbei,
că la vîrsta cînd intrăm în şcoală sîntem stăpîni pe elementele vorbirii şi am
învăţat în general rostirea sunetelor. Dar limba ce o vorbim atunci se asea-
mănă cu însuşi corpul nostru: toate organele noastre există în armonica lor
îmbinare, dar braţelor le lipseşte încă vînjoşia, gîtlejului sonoritatea, orga-
nelor genitale putinţa de reproducere etc. Aşa şi limba copiilor are toate ele-
mentele constitutive şi posibilitatea perfecţionării, dar e încă nedezvoltată.
Rostirea e o chestie de abilitate, şi cu oarecare sforţări şi-o poate însuşi şi
un papagal; vorbirea gîndită e o chestie de talent. Abia în şcoală, unde cunoaş-
tem limba pusă în serviciul gîndirii abstracte şi ştiinţifice sau al literaturii
frumoase, limba noastră se îmbogăţeşte şi primeşte consistenţă, abia în con-
tactul pe care omul matur — cel analfabet ca şi cărturarul — îl are cu
•oameni care vorbesc mai bine, mai curent sau mai frumos decît el, limba lui
se desăvîrşeşte. Mijloacele acestei perfecţionări rămîn aceleaşi şi se pot ase-
măna cu însăşi dezvoltarea corpului nostru: mintea noastră e capabilă să
creeze — în cadrele formelor existente — forme nouă, întocmai precum în
celulele corpului nostru stă puterea creaţiunii de celule nouă. Pentru aceasta
e însă nevoie să primim din afară hrana necesară, să înmagazinăm necon-
tenit material nou de limbă, pe care în parte îl asimilăm, în parte îl eliminăm
ca netrebnic. Controlul necontenit al mediului ambiant face ca să ne lepădăm
înşine de multe din inovaţiunile noastre individuale de limbă, pe care le recu-
noaştem ca încercări neizbutite sau greşeli; dar multe scapă acestui control
şi atunci le punem în circulaţie, devenind ele parte din materialul brut pe
D I N P E R S P E C T I V A DICŢIONARULUI (III)
263»

care alţii îl prind cu urechea de la noi şi care e supus la rîndul său selecţiunei.
Din milioanele de inovaţiuni individuale va pieri tot ce nu e capabil de t r a i
şi va rămîne ceea ce oferă limbei maximul de note prielnice, precum dintre
nenumăratele specii de animale s-au putut menţine numai cele ce întruneau
condiţiile cele mai avantajoase în lupta cu mediul ambiant.
Ar fi desigur o greşeală să ne închipuim că evoluţiunea unei limbi ne-o
arată suma de legi fonologice, paradigme morfologice, reguli sintactice şi
constatări semasiologice, pe care le găsim într-un manual de gramatică
istorică. Aceasta constituie numai o mică parte din evoluţiunile mai mult
sau mai puţin generalizate, întrucît ele au putut fi observate de filologi în
limba şi dialectele actuale şi au putut fi urmărite, pentru vremurile trecute,
pe baza documentelor, sau reconstruite în temeiul unor speculaţiuni. î n
acest sens are dreptate K. Vossler, cînd, în dispreţul său pentru pedanteria
filologică, aseamănă limba cu livada înflorită, iar gramatica cu cutia în care
botanistul strînge plantele ce-1 interesează (Sprache ais Schõpfung und
Entwicklung, p. 50 j.
Pentru ca să putem înţelege legea fonologică, care nu este decît gene-
ralizarea unei rostiri nouă asupra materialului lingvistic şi extensiunea ei
asupra unei colectivităţi, e dar necesar să urmărim tocmai felul cum se pro-
duc inovaţiunile individuale în limbă şi cum ele sînt primite de alţii.
Cum se nasc distincţiuni sau forme nouă din materialul de limbă vechi
putem observa în orice moment dacă sîntem atenţi la cei din jurul nostru.
Iată cîteva exemple, care cred că nu sînt lipsite de interes.
Dintre cele două servitoare ale mele, una, cea mai bătrînă şi mai cu
prestigiu, dar şi mai refractară pentru inovaţiuni de limbă, e din apropierea
Clujului şi vorbeşte o limbă împistriţată cu ungurisme. Pentru francezul
„brosse" ea întrebuinţează cuvîntul chefe- (din ung. kefe, cu acelaşi sens).
Cealaltă, mai tînără şi cu vădită tendinţă de a vorbi frumos, e din părţile
Braşovului, dar fusese servitoare în Bucureşti, vorbeşte deci limba literară.
Ea întrebuinţează cuvîntul literar perie (din' slav. peri je). Amestecul limbilor
n-a întîrziat să se producă. Pe cînd servitoarea mai bătrînă, conservativă,
a rămas la terminul chefe, cea mai tînără a primit noul termin, însă numai
pentru peria de podini, făcută „din rădăcini"; pe cea de haine, ea continuă
să o numească perie, „fiindcă e făcută din păr". Etimologia populară a fost
decisivă la diferenţierea de sens a celor două cuvinte, dar acest simţ etimo-
logic e o dovadă de talent pentru limbă, căci el implică o gîndire asupra mate-
rialului de limbă, o categorizare a lui după legături etimologice.
In limba literară se conjugă eu lucrez, el lucrează etc., în Ardeal se zice
eu lucru, el lucră. Formele din urmă sînt cele obişnuite în familia mea ; numai
eu, subt influenţa limbei literare, rostesc, de cîţiva ani încoace, de cînd mi-am
dat seama de această deosebire, lucrez. Copila mea, auzind de la mumă-sa
lucru şi de la mine lucrez, face următoarea distincţie: lucru pentru lucrul
manual, cusutul, gătitul, direticatul, pe care 1-a văzut la mumă-sa, lucrez
pentru lucrul la masa de scris, unde mă vede de obicei pe mine. De aceea,
cînd odată m-am dus în grădină „să lucrez" la straturile cu legume, ea m-a
corectat: „Te duci să 1 u c r i, nu să l u c r e z i , căci ţi-ai luat lopata".
264 SEXTIL PUŞCARIU

Pentru a exprima ziua care urmează lui poimîne se întrebuinţează

expresia după poimîne sau póipoimíne (cu accentul principal pe primul poi),
care trebuie să fie mai veche şi să dateze din vremile cînd poi, din lat. post,
era încă înţeles în sensul „după". Azi însă acest cuvînt nu mai are un înţeles
autonom, încît în graiul copiilor mei s-a putut naşte expresia : în anul viviitor
pentru ideea că „în anul care urmează după anul viitor". N-am corectat
anume această expresie a lor, pentru ca să văd la ce analogii nouă mai
poate duce; de fapt, în curînd ea a produs şi pe „în anul tretrecut". S-a născut
deci o nouă categorie în graiul copiilor mei, care m-a făcut să înţeleg naşterea
perfectelor reduplícate latine.
Mai greu este de a arăta cum astfel de inovaţiuni de limbă se selecţio-
nează, fiind primite sau respinse de cei din jur, căci pentru acest lucru trebuie
observaţiuni îndelungate, pe care dialectologii — preocupaţi ca să urmă-
rească anume fenomene de limbă pe un teritoriu cît mai extins — de obicei
nu le pot face. Greutatea creşte, cînd e vorba de fenomene fonologice, care
ar trebui observate în curs de cîteva generaţii şi pentru urmărirea cărora
textele vechi, cu ortografia lor tradiţională, nu ajung.
De aceea, pentru înţelegerea fenomenelor fonologice, trebuie să recurgem
la analogia altora, din alte ramuri ale gramaticei. La alt loc al acestui volum
arăt de unde porneşte uzul de a întrebuinţa prepoziţia p(r)e la acuzativ.
Ca şi în cazurile citate în § 7, avem de-a face cu o interpretare nouă a
materialului tradiţional, izvorîtă din nevoia de a ocoli echivocul. Anumite
construcţii în care pre avea valoare prepoziţională, puteau fi interpretate
astfel, încît el să devină un simplu instrument gramatical, care să deo-
sebească acuzativul de nominativ, complementul drept de subiect. Desigur
că o astfel de interpretare nu putea fi colectivă, ci numai individuală.
Dacă însă ea, din individuală ce era la început, a putut deveni colectivă,
în aşa măsură că azi întrebuinţarea lui pe înaintea numelor de fiinţe la
acuzativ e regulă generală la dacoromâni, cauza este nevoia de a deosebi
şi printr-o expresie formală complementul de subiect. De ce, între cele două
prepoziţii, spre şi pre, care amîndouă aveau această funcţiune, a învins,
prin selecţiune, cea din urmă, nu putem spune cu hotărîre, dar ceea ce e
evident din acest exemplu, este că o inovaţiune individuală poate deveni
colectivă, fără să admitem puteri mistice, care îi dau forţa de expansiune
a undelor luminoase.

14. Oricît de multe şi variate sînt inovaţiunile individuale, care toate

„bat la poarta vieţii" cerînd intrare, posibilitatea de a crea forme nouă
e mărginită şi condiţionată de nişte tendinţe generale pe care încă nu le
cunoaştem exact, dar pe care lingvistica generală începe acuma să le des-
luşească.
Astfel Meillet, în Linguistique historique et linguistique générale (Paris,
1921) arată cum progresele în civilizaţia popoarelor indoeuropene au produs
în limba lor unele inovaţiuni comune. O mulţime de distincţii subtile pe
care le fac de obicei popoarele pe o treaptă inferioară de cultură şi care au
existat şi în limba primitivă indoeuropeană au dispărut la indoeuropeni ;
D I N P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (III)
265

gramatica lor istorică ne permite să urmărim această dispariţie treptată.

Astfel au dispărut aproape cu totul formele deosebite pentru numărul dual,
astfel, dintre cele trei genuri, neutrul nu-1 mai păstrează unele limbi (precum
cele romanice), iar altele (precum limba engleză) nu mai fac distincţie nici
între masculine şi feminine. Gradul mai înalt de civilizaţie a produs în
sintaxă un sistem întreg de propoziţii subordonate, corespunzînd gîndirii
mai abstracte. Cultura mediterană a modificat însă mai ales felul de a înţe-
lege lucrurile şi deci înţelesul cuvintelor.
Este chiar firesc ca la membrii aceluiaşi neam interpretarea limbii să nu
se deosebească mult. Un exemplu: de cînd deosebirea între el şi dînsul şi-a pier-
dut în conştiinţa limbei române rostul etimologic, cele două pronume au
devenit sinonime şi cereau o diferenţiare din partea celor cu talent pentru
limbă. In unele locuri, d. ex. prin Bucovina, am observat că diferenţa între
cele două cuvinte a rămas sintactică, deşi nu mai e cea etimologică: dînsul
se întrebuinţează după prepoziţii, încolo el: Vine şi el cu dînsul. Uzul ori-
ginal care leagă pe dînsul de prepoziţiunea a (ad-ipsum-illum > adînsul,
despărţit greşit în a dînsul) s-a generalizat pentru toate prepoziţiile. în
alte părţi diferenţiarea începe să devină semantică: el arată o persoană
pe o treaptă socială mai joasă sau egală ; dînsul e o persoană mai sus pusă,
mai bâtrînă etc. Această interpretare am găsit-o individual în mai multe
provincii, fără ca să fi ajuns undeva să se cristalizeze în „regulă gramaticală".
Dar nu numai în vocabular, sintaxă şi morfologie putem constata cauze
comune producînd efecte similare, ci şi în fonologie. Omul civilizat vorbeşte
altfel decît omul incult. Prin educaţie el a învăţat să se stăpînească, să
fie mai rezervat în arătarea sentimentelor sale, să trădeze cît mai puţin
din ţinuta sa subiectivă faţă de cele exprimate; trebuinţa de a se înţelege
cu alţii din depărtare (în scris, prin telefon etc.), îl privează de ajutorul
gestului şi al mimicei, deci e nevoit să le înlocuiască printr-o expresivitate
mai mare a dicţiunei (sau prin claritatea stilului); astfel mijloacele sale de
rostire vor trebui îmbogăţite prin nuanţări mai subtile care cer o economie
considerabilă cu porţia de aer care produce vibraţiunile organului articulator ;
accentul şi tonul vor deveni un factor deosebit de important în graiul omului
mai cult, probabil şi ritmul şi silabizarea. Astfel de factori însă sînt de cea
mai mare importanţă pentru rostire şi modificarea sunetelor într-o anumită
direcţie. Ochiul nostru are putinţa să se mişte în lături spre a vedea lucru-
rile aşezate mai la dreapta sau mai la stînga; cu toate acestea, cînd ne
uităm în lături, mişcarea ochilor atrage după sine şi mişcarea capului întreg.
Tot astfel schimbarea tonului, deşi nu trebuie să producă o schimbare a cali-
tăţii sunetelor rostite, de obicei are de urmare o rostire mai deschisă a
vocalelor (cf. Jespersen, Lehrbuch der Phonetik, § 232 şi Herzog, Streitfragen,
p. 59). De aici urmează că inovaţiunile de rostire individuale, deşi pot f i
foarte diferite, vor urma, la acelaşi neam, unele tendinţe generale, care la
un moment dat pot produce în diferite locuri rezultate identice.
Atlasele lingvistice ne arată pete de aceeaşi coloare răspîndite pe dife-
rite puncte ale teritoriului, fără continuitate între ele. Uneori ele se explică
prin colonii de origine comună ; alteori ele sînt relicvele unor forme vechi.
•266 SEXTIL PUŞCARIU

răspîndite odinioară şi prin locurile care alcătuiesc puntea de trecere; sînt

însă cazuri destul de dese cînd nu putem admite nici colonizări, nici urme
vechi, ci avem de-a face cu inovaţiuni spontane în mai multe locuri, izvorîte
din aceleaşi tendinţe generale.
Vom cerceta un asemenea caz din fonologia românească,
î n lucrarea lui Gamillscheg despre dialectele oltene, în § 25, este vorba
de trecerea lui ă în a înainte de accent. Observaţiunile lui sînt următoarele:
mai clar se observă această trecere în comunele Dobriţa şi Stăneşti, dar
ea se găseşte şi în Topeşti, de unde se citează exemplele: ma ( = mă) prin[d]
fiuori şi nu va ( = vă) mai puneţi minte[a]. î n amîndouă cazurile ă fiind
între două labiale, G. deduce că avem a face cu un fel de disimilaţie a lui
ă în a. Acelaşi fenomen se constată, tot în vorbirea repede, înaintea unui a
accentuat din silaba următoare: spaldt, margarităr. G. observă că în vorbirea
răspicată această transformare nu se întîmplă şi localnicii nu sînt conştienţi
că în vorbirea repede pronunţă a în loc de ă. Avem, dar, după G., de-a
face cu o formă dublă, dictată de condiţii sintactice. „ î n momentul cînd
forma sintactică scurtată [ = rostită repede]: navală şi cea dinainte de labială:
ma prind ajunge să fie rostită şi în alte poziţii, legea fonologică este gata.
De aceea, să nu ne imaginăm că şovăielile de fonetică sintactică produc un
haos în dezvoltarea limbei, căci după aceste şovăieli urmează uniformitatea."
Transformarea aceasta a lui ă se găseşte pe aproape întreg teritoriul
dacoromân şi este aproape generalizată la istroromâni. Iată exemplele pe
care mi le-am notat din studiile dialectale ale lui Weigand (cifra romană
arată volumul Anuarului seminarului din Lipsea, cifra arabă indică pagina) :
î n B a n a t aflăm barbat, balut, săptămînă, vadzut în aceleaşi comune
care prefac şi pe a accentuat în ă, adecă în Mehadica, Veredin, în Craina
şi Bania, în Almaş (III, 231—232), batrîn în Mehadica, pe cînd în Craina
se pronunţă cu stadiul intermediar a (III, 222), tot aşa gradină (III, 217) ;
numai pronunţarea barbat se întinde pînă la Mehadia şi se găseşte sporadic
şi în nordul Banatului, d. ex. la Sacoşul-unguresc (III, 221) — „se pare că
pronunţarea curată a este condiţionată de a următor " (III, 222).
î n părţile C r i ş u l u i şi M u r e ş u l u i întîlnim destui de răs-
pîndită pronunţarea săeară „poate şi saeară" (IV, 257) ; eameasă se găseşte
în Ţela, Buteni, Şibot (IV, 272).
î n părţile S o m e s u l u i şi T i s e i avem barbat în Somcuta mare
(IV, 24).
î n O l t e n i a întîlnim barbat în Vîlcea (VII, 39).
î n M u n t e n i a (şi părţile mărginaşe din Ardealul sudic şi Moldova)
avem barbat într-o comună din Argeş şi prin judeţul Putna, mas(e)ă prin
Muscel, Dîmboviţa, Putna (VIII, 259), eamase în Muscel si Bran (VIII, 264).
î n M o l d o v a formele masă (IX, 163), calcîi (IX, 164), sta jar (IX,
167), barbat (IX, 171), apoi lasaţi (dar lăsăm), îngraş aţi (dar îngrăsăm),
ma sp>ăl, batrîn sînt foarte răspîndite (IX, 182—183), tót'astfel în " B a s a -
r a b i a şi B u c o v i n a : fanină (30), saeară (31), masă (34), calcăi (36),
gradină (37), stajar (38), eameasă (39), barbat (42), batrîn (42), sanin, sacure
(50). Despre rostirea aceasta în Moldova avem şi probe în texte. La Varlaam
D I N P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (III)
267»

(Cazania) întîlnim nu numai forme ca sacară (331/15), macar u (76/11),

ci şi ca ( = că) l-aţi născut (174v /3); în Cîntecele populare culese de Vasiliu]
ma tem (163) etc., iar în cel mai recent volum de novele de M. Sadoveanu
(Cocostîrcul albastru), găsesc buna sara (150), spataru (183), pacat (187)
etc., alături de supăraţi (27), legănat (189) etc.
î n toate exemplele citate, condiţiunea în care apare rostirea a în loc
de ă este accentul următor. î n acest caz însă condiţiunea nu pare a fi şi
cauza. într-adevăr, ar fi cel puţin curios ca aceeaşi cauză fiziologică care
a prefăcut pe a în ă să prefacă pe ă în a, şi aceasta în timp ce legea fono-
logică despre prefacerea lui a neaccentuat în ă este încă, precum văzurăm
în § 10, în vigoare. Accentul următor este numai o condiţie aparentă, nu
o cauză eficientă. Cauza imediată este un a următor, subt a cărui influenţă
asimilătoare, ă precedent se preface în a, iar cauza primordială-tendinţa
românului de a-şi aşeza organul articulator în poziţia pe care va avea s-o
ia la rostirea sunetului următor, ce-i apare înainte de vreme viu în con-
ştiinţă (aceeaşi ca şi la metafonia lui e şi o în ea, oa). Cum însă în evo-
luţiunea sa, sunetul a a rămas nemodificat numai subt accent, iar neaccen-
tuat este rostit ă, înţelegem de ce, în exemplele de care e vorba, ă este
proton, iar a următor poartă accent. Astfel, în locul cauzei adevărate (un
a următor) a putut fi luat drept cauză accentul următor şi prin urmare
legea fonologică să fie interpretată în mod greşit. î n cele mai' multe regiuni
vedem că „materialul lingvistic" păstrează încă limitele originale: barbat,
sacară, lasaţi etc. ; în altele însă el cuprinde şi exemple ca batrîn, sacure
etc., generalizîndu-se legea fonologică asupra altor cazuri de ă proton. Dacă
observaţiile lui Gamillscheg, citate mai sus, corespund stării faptice din
jurul Tîrgu-Jiului, dacă adecă, în afară de a următor, şi labialele încon-
jurătoare prefac, prin disimilare, pe ă proton în a, n-ar fi nici o mirare
ca simţul limbei să caute factorul comun între navală-năvală şi ma prind-
mă prind şi aflîndu-1 tot în accentul următor, să se cristalizeze simţul că
rostirea ă trebuie schimbată în a de cîte ori urmează accentul.
î n afară de Istria, unde legea fonologică e aproape generală şi cuprinde
mai toate cazurile de ă proton, o aflăm mai răspîndită în Moldova [. . .]
unde rostirea a în loc de ă este pe cale de a deveni generală, cel puţin
în cazurile cînd urmează un a accentuat ; în celelalte regiuni ea e încă redusă
pe teritorii mici şi numai la o parte a materialului lingvistic, apărînd uneori
încă în stadiul de tranziţie a, iar pe alocuri numai în rostirea „allegro".
La aromâni şi la megleniţi n-am observat pînă acum nici o urmă de o
astfel de rostire.
Avem dar de-a face, după toate indiciile, cu un fenomen vechi, al cărui
început trebuie datat după ruperea românilor de sud, dar înainte de des-
părţirea dacoromânilor de istroromâni. De ce această inovaţie de limbă,
care desigur avea tot timpul să se generalizeze, nu s-a fixat decît în parte
şi în condiţiuni neegale? De ce, admiţînd teoria selecţiunei, unele inovaţii
de limbă găsesc condiţii mai avantajoase decît altele şi care sînt acestea?
 •268 S E X T I L PUŞCARIU

Singurul răspuns pe care-1 putem da deocamdată este de natură generală:

condiţiile cele mai avantajoase sînt cele ce răspund mai bine trebuinţei de
a ne înţelege, vorbind, cu semenii noştri.

15. Limba este — după cea mai scurtă şi mai precisă definiţie — comu-
nicarea gîndurilor prin rostire. Dintre cele trei elemente care constituie
această definiţie, cele două din urmă au stăpînit cercetările lingvistice din
veacul trecut şi de la începutul veacului nostru. Procesul fiziologic al ros-
tirii şi procesul psihologic al gîndirii au preocupat aproape exclusiv pe cer-
cetători. Ştim cu toţii ce avînt a luat, cu deosebire de la Sievers încoace,
fonetica. Şi azi există filologi care exagerează rostul ei, crezînd că ea e
mai mult decît o ştiinţă ajutătoare a lingvisticei, închipuindu-şi că prin
ajutorul ei pot să înţeleagă tainele înseşi ale graiului omenesc.
Alţii au crezut că pot desluşi aceste taine pe cale filozofică, urmărind
limba la izvorul ei, gîndirea. De la Wilhelm von Humboldt încoace „filo-
zofia limbei" a devenit o disciplină înfloritoare. î n locul aplicării nefireşti
a regulilor logice asupra gramaticei, filozofii au izbutit să explice unele feno-
mene lingvistice cu ajutorul psihologiei. Dar nici psihologia nu poate explica
decît o parte a problemelor pe care ni le pune graiul omenesc. Exemplul
lui Wilhelm Wundt ne arată cît de zadarnică e încercarea de a voi să
explici orice fenomen lingvistic pe cale psihologică: monumentala sa operă
de etnopsihologie, atît de bogată în amănunte, n-a putut afla aprobarea
fără rezerve a lingviştilor. „Şi eu recunosc în scrierea lui Wundt o operă
grandioasă, pe care nici un lingvist nu aré voie s-o ignoreze; ea mi se
înfăţişează ca un tăvălug uriaş, care, înaintînd cu pas egal, turteşte totul
în calea sa, spre a putea face un drum solid şi neted" (Schuchardt, Exkurs
zum Sprachursprung, III, 194). „Nu există nici un fapt lingvistic care să
nu se întemeieze pe un fapt psihologic", zice A. Meillet în Linguistique
hist. et linguist. gén., 54. „Cîţiva savanţi au voit să găsească în psihologie
explicarea tuturor faptelor lingvistice; iată o greşeală gravă care pleacă
de la un punct de vedere just". Fonetica şi psihologia sînt, pentru cel ce
vrea să înţeleagă limba omenească, ştiinţe auxiliare indispensabile; ele nu
ajung însă pentru explicarea tuturor faptelor lingvistice. Căci nu e suficient
a urmări „gîndul pe buze omeneşti", spre a înţelege graiul uman în toate
manifestările lui. Pentru ca gîndul rostit să nu fie un simplu monolog, ci
grai omenesc, se cere ca el să realizeze însuşi scopul fundamental al vor-
birei: înţelegerea între oameni.
La întrebarea cum se naşte o schimbare de rostire ne poate da răs-
punsul pînă la un oarecare grad fonetistul; la întrebarea cum se poate ea
fixa, prin generalizare, asupra materialului lingvistic, răspunde în cele mai
multe cazuri psihologul; la întrebarea cum se propagă asupra comunităţii
de indivizi grăitori, va avea să răspundă sociologul.
Sociologia, ştiinţa veacului al XX-lea, va trebui deci să devină o
ştiinţă ajutătoare a lingvistului, precum îi e fonetica şi psihologia. „Dacă
mediul în care se dezvoltă limba este un mediu social, dacă obiectul limbei
este de a permite relaţiuni sociale, dacă limba nu s-a păstrat decît prin
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III)
269»

aceste relaţiuni, dacă în sfîrşit limitele limbilor tind să coincidă cu cele

ale grupelor sociale, e evident că cauzele de care depind faptele lingvistice
trebuie să fie de natură socială şi că numai considerarea faptelor sociale va
permite să substituim în lingvistică determinarea unui proces examenului
de fapte brute."
Considerarea momentului social în studiul limbei nu este un lucru
nou. Chestiunea fusese pusă încă de H. Steinthal astfel, încît cel mai de
seamă teoretician al şcoalei neogramatice, H. Paul, o combătu cu vehe-
menţă. Plecînd de la constatarea că limba nu există ca ceva autonom în
afară de noi, ci se naşte în momentul cînd gîndul nostru se exteriorizează
prin rostire şi dispiare în momentul cînd gura s-a închis, el a avut discuţii
aprige cu „etnopsihologul" Steinthal. Discuţii aprige — şi sterile, căci în
loc ca ele să îmbrăţişeze problema însăşi, se învîrteau în jurul unor' abstrac-
ţiuni filozofice. Fritz Mauthner (Die Sprache, 119) le caracterizează foarte
nimerit prin următoarea frumoasă comparaţie: „Paul a văzut şi a descris
mai clar şi mai bine decît oricine albia şi picăturile rîului; rîul însuşi nu-1
cunoaşte şi nu-1 numeşte niciodată. Steinthal stă pe ţărmul rîului, cuprins
de admirare, priveşte la rîu şi tăgăduieşte existenţa matcei lui. Paul nu vede
rîul de picături; Steinthal nu vede picăturile din cauza rîului. Istoric, Paul
priveşte evoluţiunile limbei şi nu observă acel sensor ium commune, către
care etnopsihologul Steinthal întinde amîndouă mînile. Amîndoi au drep-
tate — şi se ceartă cu cuvintele limbei ce formează obiectul certei lor, cu
cuvinte de toate zilele, care în cursul discuţiilor lor chiar, îşi schimbă forma
şi înţelesul". Iar Meillet (op. cit., p. 16, cf. şi 230) are următoarea foarte
adevărată reflexie. „Limba este eminamente un fapt social. S-a zis că lim-
bile nu există în afară de subiectele care le vorbesc si deci că n-avem
dreptul de a le atribui o existenţă autonomă, o fiinţă proprie. Aceasta e o
constatare evidentă, dar fără importanţă, ca celé mai multe propoziţii
evidente. Căci dacă realitatea unei limbi nu e ceva substanţial, existenţa
ei nu e mai puţin neîndoielnică."
Dar fiind insă că limba e vorbită de oameni, dintre care fiecare îşi
are individualitatea sa proprie, cu felul său propriu de a gîndi, cu inte-
ligenţa sa particulară, este firesc ca de la om la om limba să varieze. Cît
t i m P „gramatica istorică" forma preocuparea de căpetenie a celor ce studiau
limba, deosebirile acestea, care se vădesc în mod limpede cînd comparăm
limba strămoşilor cu a noastră, erau scoase mereu la iveală, şi ideea că
limba omenească e supusă unor necontenite schimbări a devenit un loc
comun şi o întîlnim exprimată în fruntea celor mai multe manuale de
lingvistică.
Ceea ce e de mirare însă nu este faptul că limba s-a schimbat, ci că
ea s-a modificat atît de puţin. Uimitor nu este că un român din Bucureşti
vorbeşte altfel decît un roman din Roma sau decît un român din Sighetul
Marmaţiei, ci că bucureşteanul de azi rosteşte — de la depărtarea de două
mii de ani — de carne, întocmai ca răsstrămoşul său roman şi că el se poate
înţelege fără greutate — de la distanţa de 800 de kilometri — cu concetă-
ţeanul său din Sighet.
•270 SEXTIL PUŞCARIU

Conservatismul acesta admirabil, care a înfruntat douăzeci de veacuri,

legăturile care conduc dezvoltarea limbei în acelaşi sens peste şire duble
de munţi şi peste graniţe politice despărţitoare, — iată două fenomene pe
care lingvistica va trebui să încerce a le explica cu mai multă stăruinţă
de aci înainte.

16. Dezvoltarea unei limbi se caracterizează prin lupta necontenită între

inovaţiunile individuale şi rezistenţa colectivă împotirva lor. Posibilitatea de
a înţelege şi de a interpreta cele auzite în mai multe feluri, imperfecţia
organului nostru articulator în reproducerea celor auzite şi mai ales trebuinţa
de a crea forme nouă pentru îmbogăţirea limbei produc inovaţiunile de
limbă, care sînt totdeauna individuale; necesitatea de a se înţelege între
sine produce la membrii aceluiaşi grup social o veşnică reacţiune împotriva
acestor inovaţiuni. „Această reacţiune n-are, de cele mai multe ori, altă
sancţiune decît ridicolul la care expune pe cel ce nu vorbeşte ca toată
lumea; dar în statele civilizate moderne ea merge mai departe, excluzînd
de la oficiile publice, prin examene, pe cei ce nu ştiu să se conforme uzului
admis ca bun de un grup social oarecare" (Meillet, op. cit., 230). Grupări
mai mici în jurul unor anumite centre administrative culturale, religioase,
comerciale etc. produc d i a l e c t e l e g e o g r a f i c e ; aceleaşi interese
zilnice produc, la cei ce au acelaşi fel de trai, d i a l e c t e sociale.
Alături de acestea există însă l i m b a c o m u n ă şi l i m b a l i t e r a r ă ,
care redau graiul grupului social, în înţelesul cel mai larg al cuvîntului,
naţiunea.
Conservatismul unei limbi se explică deci prin conformarea omului
la legile sociale, care-1 opresc să se depărteze de făgaşul tradiţional; comu-
nitatea de interese la un grup social creează nevoia unei limbi comune ;
tot de natură socială este imitaţia, mijlocul prin care o inovaţiune de limbă
devine, selecţionîndu-se, în timpul cel mai scurt posibil, un bun comun la
un grup social mai mic sau mai mare.
Trebuinţa de a cîştiga pe calea cea mai repede experienţa, pregătirea
pentru lupta grea de existenţă, a dat vieţuitoarelor instinctul imitării: puii
de găină, îndată ce au ieşit din găoace şi s-au uscat, încep să ciugulească
imitînd pe mama lor. Cînd aud la un vecin o formulă fericită prin care
a dat, cu mijloacele cele mai economicoase, expresie clară unui gînd, pe
care eu în zadar încercam să-1 îmbrac în vorbe sau forme potrivite, îl voi
imita. Dar chiar cînd o formă nouă de exprimare nu e nici mai utilă, nici
mai frumoasă decît cea tradiţională, ea are pentru sine f a r m e c u l
n o u l u i , e totdeauna mai expresivă, fiindcă uzul n-a ajuns încă s-o bana-
lizeze. Acesta e, bunăoară, cazul cu neologismele care pătrund în limba
noastră, chiar cînd cuvîntul străin e aproape sinonim cu vechiul cuvînt
românesc: introducerea lui în limbă corespunde mai mult unei trebuinţe
stilistice decît semantice. Ca moda, care ne sileşte să îmbrăcăm haine, ce
nu-s nici mai comode, nici mai practice şi nici mai ieftine decît cele îmbră-
cate pînă ieri, tot astfel imitaţia în limbă, chiar cînd apare ca o simplă
maimuţărie, îşi are rostul ei social.
DIN P E R S P E C T I V A D I C Ţ I O N A R U L U I (III)
271»

Dacă^ pentru filolog, chestiunea primă este: ce imităm? pentru lingvist

tot atîta însemnătate are întrebarea: pe cine imităm? E vorba de pres-
tigiul cuiva în societate. Cunoaştem cu toţii influenţa binefăcătoare sau
dezastruoasă pe care o exercită asupra moravurilor noastre un camarad de
şcoală sau de regiment. Tot astfel un prieten care ne domină sau o perso-
nalitate literară care ne copleşeşte poate exercita o influenţă mare asupra
limbei noastre, silindu-ne să-1 imităm fără control. Subt influenţa lui Emi-
nescu, pronunţarea sălbatic, singuratic a părinţilor mei a deveniţi subt pana
mea, sălbatec, singuratec. De curînd un cunoscut, la care niciodată n-am
descoperit preocupări lingvistice, mi-a arătat mîhnirea sa văzînd că Iorga
întrebuinţează expresia a da în vileag; în sufletul său s-a născut conflict
între prestigiul pe care Iorga îl exercită asupra lui şi între aversiunea
[. . . ] de a întrebuinţa cuvinte de origine ungurească. Mîhnirea provenea
din faptul că se vedea stînjenit în tendinţa sa de a primi fără control o
inovaţie lingvistică de la o personalitate cu prestigiu.
Omul de la ţară imită limba orăşanului, sluga limba stăpînului şi noi
toţi ne supunem necontenit prestigiului limbei literare, dezbrăcîndu-ne de
provincialismele „urîte" ale dialectului nostru local.
Totuşi foarte adesea observăm şi cazul invers.
Atunci cînd orăşanul vrea să impună săteanului, el vorbeşte limba
literară, căutînd, cu ajutorul prestigiului de care aceasta se bucură, să cîş-
tige însuşi în prestigiu. Cînd însă orăşanul are nevoie de sătean, cînd vrea
să-i cîştige încrederea şi votul de alegător, va căuta să-1 imite cît mai mult
şi în grai. î n privinţa aceasta sîntem dispuşi adesea să exagerăm. Astfel
părinţii adesea vorbesc copiilor în limba schimonosită a acestora, fără să-şi
dea seama că copilul mic înţelege mai bine forma exprimată corect, pe care
el o prinde cu urechea, dar pe care organul său articulator nu e încă în
stare s-o reproducă exact. î n Ardeal, în contactul între români şi saşi,
putem adesea observa cum ţăranul român îşi schimonoseşte graiul în felul
cum pronunţă saşii româneşte.
Astfel de modificări forţate ale graiului nu au, fireşte, o urmare remar-
cabilă în dezvoltarea limbei: singura urmare e că, în graiul sasului sau al
copilului mic, rostirea neexactă va dăinui timp mai îndelungat, lipsindu-le
controlul firesc al pronunţării exacte. Limba părinţilor şi a ţăranului român
nu se va altera decît doar în cazurile rare, cînd o formă neexactă, prin
deasa ei întrebuinţare, se schimbă, din ocazională ce era în obicinuită.
Acesta e, bunăoară, cazul cu unele cuvinte pătrunse din graiul copiilor
în limba oamenilor mari. Principiul lingvistic însă care stă la baza feno-
menului relevat, este de cea mai mare importanţă: vorbind, ne orientăm
după gradul în care ştim că putem f i înţeleşi de cel care ne ascultă.
Din acest principiu se pot face o sumă de deducţii foarte importante
pentru înţelegerea limbei în dezvoltarea ei.
Oricine a putut observa că altfel vorbim în cercul restrîns al familiei
sau în societatea unor prieteni vechi şi intimi şi altfel unui public străin,
adunat să ne asculte. î n cazul dintîi obicinuinţa ce o avem unul cu altul
şi cu felul nostru de a ne exprima ne face să ghicim cuvintele, chiar cînd
•272 S E X T I L PUŞCARIU

ele sînt rostite în mod defectuos: relativitatea, raportul de relaţie între dife-
ritele sunete ne face să înţelegem o vorbă, deşi e pronunţată în parte
greşit, precum culegătorul tipografic va recunoaşte cuvîntul, chiar cînd e
scris greşit, sau cînd diferitele litere au altă înfăţişare în anumite com-
binaţii (d. ex. litera r), dacă s-a deprins o dată cu scrisul nostru. De aceea
într-un cerc de intimi vorbim repede, cu o pronunţare mai puţin distinctă,
formele morfologice „necorecte" (precum ar fi, bunăoară, plurale ca ei face
sau genitive şi dative ca lu tata) trec neobservate, construcţia sintactică e
adesea atît de imperfectă, încît putem lăsa afară chiar şi predicatul (fiind
siguri că ceilalţi îl complinesc singuri), tezaurul lexical e sărac şi are cuvinte
cu accepţiuni speciale, iar preocupările stilistice dispar aproape cu totul.
Dimpotrivă, un profesor bun, care are să „explice" elevilor săi, va vorbi
rar, cu o pronunţare distinctă, gramatical corect şi cu reliefări stilistice.
Un actor, în sfîrşit, care ţine să ne dea, pe lîngă înţelegerea textului, şi
simţirea frumuseţilor lui literare, va întrebuinţa, în afară de gesticulaţie şi
mimică, toate mijloacele dinamice şi muzicale ale vocii, va declama. Fiecare
dintre noi avem dar, după împrejurări, mai multe feluri de a vorbi. Cît
de mult se deosebeşte chiar felul de a rosti unele sunete la diferite ocazii
ne-o arată observaţiile făcute de Jespersen (Grundzüge, § 162) despre înlo-
cuirea lui s intervocalic prin z în limba daneză. Iar faptul curios că unele
transformări fonetice — ca amuţirea lui s final — care apar în latineşte
din cele mai vechi timpuri, îl explică Ettmayer (Vulgarlatein, p. 266) în
modul următor: „Partea cea mai mare a transformărilor fonetice latine
vulgare aveau un caracter facultativ, condiţionate fiind de ritmul frazei
şi de construcţia ei ; înţelegem uşor că aceste nuanţe, pe care le crea
momentul, nu erau ţintuite, decît în cazuri excepţionale, de scrierea latină.
Numai tirania exercitată de limba literară asupra tuturor este cauza că
atîtea transformări fonetice latine vulgare n-au putut ajunge în curs de
secole la stabilitate şi linişte".
Toţi facem apel, cînd vorbim, şi la darul de a ghici al interlocutorului
nostru. Precum la operă, bunăoară, unde cîntatul opreşte rostirea clară a
cuvintelor, textul în mare parte îl ghicim din combinaţia vorbelor desluşite,
astfel şi cînd ascultăm pe cineva adesea îl înţelegem, nu fiindcă el rosteşte
cuvintele aşa cum le rostim noi, ci fiindcă noi le interpretăm după felul
nostru de a le rosti. Dacă n-ar fi aşa, n-am înţelege, bunăoară, pe un om
răguşit, pe un ştirb sau pe unul care vorbeşte căscînd sau mîncînd (căci
organul nostru de articulare nu serveşte numai la vorbit, ci are şi alte
funcţiuni care pot fi simultane cu graiul). Controlul mediului ambiant este
deci relativ şi se exercită în limitele în care în vorba noastră ascultătorul
recunoaşte încă graiul său.
Un exemplu va explica mai bine ceea ce voim să spunem.
E cunoscut fenomenul înlocuirii, la o mare parte a poporului francez
şi german, al lui r alveolar printr-un r velar (uvular). Transformarea aceasta
e în curs şi putem urmări cum rostirea velară a lui r se răspîndeşte din ce
în ce mai mult. Unii (d.e., Trautmann, combătut de O. Jespersen, Lehrbuch
d. Phonetik p. 135 n.) explică răspîndirea aceasta ca o chestie de prestigiu,
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III) 273»

crezînd că ea a pornit din saloanele „precioaselor" franceze şi, devenind

„modernă", s-a răspîndit în rostirea parizienilor şi apoi în pronunţarea
„literară" franceză, ba chiar şi în Germania, unde moda franceză a pătruns
mai întîi la intelectuali. Dar rostirea aceasta se găseşte şi la alte popoare
şi se întîlneşte incidental, destul de des, şi la români, unde ea n-a putut
pătrunde, cel puţin la ţară, prin influenţa graiului parizian.
E. Herzog (Streitfragen, p. 53) a crezut că poate da fenomenului o
explicare pur fonetică : la r alveolar vibrează vîrful limbei ; dacă rostirea se
face cu mai multă energie, vibraţiunile acestea se pot transmite asupra
părţilor superioare ale limbei, propagîndu-se pînă în dreptul vălului şi dînd
naştere unui r velar. Astfel el crede că nu e nevoie să admitem „o sări-
tură de articulaţie" („Lautsprung") din partea dinainte a limbei la dosul
limbei, căci aceste substituiri ale unui loc de articulare prin altul nu se
potrivesc în sistemul celor ce văd în orice schimbare de rostire o transfor-
mare lentă şi gradată.
Cred că nu e nevoie să admitem această explicaţie forţată şi nepro-
babilă, izvorîtă din credinţa că prin ajutorul foneticii se explică toate feno-
menele în legătură cu rostirea noastră. Mai probabilă mi se pare urmă-
toarea explicare. Sunetul r alveolar e un sunet greu de rostit. Aceasta
o observăm la copii cînd încep să vorbească: r de obicei e cel din urmă
sunet pe care ei izbutesc să-1 pronunţe bine. Cei mai mulţi îl înlocuiesc
prin l (unii prin i, prin alte sunete sau prin zero), stîrnind rîsul camara-
zilor lor mai mari pentru omonimele caraghioase care rezultă din această
rostire (cf. lac = lac şi rac, iadu = iadu şi Radu etc.), pînă cînd sanc-
ţiunea ridicolului îi face să-şi însuşească, prin sforţări necontenite, rostirea
adevărată 1 . Cu mult mai uşor decît r alveolar e de rostit r velar. Aceasta
o observăm cînd noi, cei deprinşi cu r alveolar, cercăm, şi izbutim fără
greutate, să-1 pronunţăm pe cel velar, pe cînd un german sau evreu încearcă
adesea în zadar să-şi însuşească pe r românesc. Tot din cauză că r-ul părin-
ţilor săi e uşor de rostit, copilul german îl învaţă din fragedă pruncie.
î n cursul încercărilor de a reproduce pe r alveolar al părinţilor, unii
copii români ajung la expedientul lui r velar (uvular), desigur cel mai apro-
piat sunet ca efect acustic. Apropierea aceasta acustică e atît de mare, încît
la controlul general pe care îl exercită mediul ambiant, cel cu rostirea
aceasta primeşte fără greutate viza la paşaportul cu care poate intra în
comunitatea celorlalţi grăitori. Sancţiunea ridicolului nu are loc, pentru că
în graiul comun un r velar neexistînd, omonimitatea, ocazia cea mai pri-
elnică de a produce echivocul, nu există 2 . Unii dintre cei ce în copilărie

1
Chiar după ce copiii izbutesc să rostească pe r singur, sunetul le face încă greutăţi,
cînd, în vorbire, apare combinat cu alte sunete. Astfel, o nepoată a mea, deşi începuse să pro-
nunţe pe r alveolar, zicea tot dagă în loc de dragă ; mumă-sa, repeţindu-i mereu forma corectă,
într-o bună zi o auzirăm rostind: rrdagă, cu un r foarte „rulat". Se ştie că cele mai multe cazuri
de metateză se întîmplă tocmai în cuvintele cu r.
2
Un fost profesor al meu, fiica acestuia şi fiica fiicei — deci trei generaţii — redau pe
r alveolar printr-un fel de r labial. Cum însă buzele nu sînt destul de elastice spre a produce, fără
o sforţare mai mare, vibraţiuni, r-ul pe care îl pronunţă ei seamănă aidoma cu un v. Ridiculi-
•274 SEXTIL PUŞCARIU

rosteau pe r velar izbutesc mai tîrziu să-1 înlocuiască prin r alveolar; majo-
ritatea însă rămîne cu el toată viaţa. (Cunosc însă un caz, la un copil al
unui văr al meu, care în copilărie rostea r uvular, în şcoală s-a deprins
cu r alveolar, iar acum, la vîrstă de 15 ani, revine iar la r uvular.) î n
Bran, unde petrec totdeauna lunile de vară şi unde observ de vreo 25 de
ani încoace dialectul local, indivizii care rostesc r uvular se înmulţesc mereu.
Ceilalţi abia bagă de seamă acest „defect" în vorbirea lor: voind o dată să
descriu altuia pe un ţăran, al cărui nume îl uitasem, am citat între sem-
nele sale particulare rostirea lui r uvular, fără să izbutesc însă să-1 carac-
terizez prin acest fapt. E neîndoios că rostirea aceasta „se moşteneşte",
căci ajunge ca unul din părinţi s-o aibă, pentru ca s-o regăsim la majoritatea
copiilor. Cauza poate fi structura organului articulator sau numai deprinderea
din copilărie a rostirii părinteşti. Că această rostire e mai uşoară, e clar;
numai cît, vorbind de transformarea fonetică a lui r alveoiar în r velar
sau uvular, nu avem voie s-o explicăm considerînd-o mai uşoară. O ros-
tire nu ajunge să fie mai uşoară pentru ca ea să şi rămînă' după ce s-a
produs, ci se cere ca ea să nu fie supărătoare asupra interlocutorului, ca
acesta să audă în ea rostirea proprie.
Dar sînt sunete care nu sînt numai grele de rostit, ci şi grele de
perceput cu urechea. Astfel un / b i l a b i a l abia se aude, ca un suflat'. Impresia
acustică ce o produce asupra noastră se aseamănă cu celălalt sunet „suflat",
cu h, care însă e cu mult mai bine perceptibil. Cînd deci spaniolii sau gas-
conii au ajuns să pronunţe pe / iniţial în mod bilabial, s-a putut uşor
întîmpla ca sunetul acesta să fie substituit prin h. Cazul invers îl întîlnim
la noi, unde un h final slavon, în cuvinte ca prah, vîrh a fost substituit prin
/ labia!, care însă, din pricina lipsei sale de sonoritate, a fost înlocuit sau
prin sunetul fonic corespunzător (praw, vîrw, în Banat prau ) sau prin /
labio-dental (praf, v î r f j , rostire care, după cum îmi comunică Weigand,
o găsim şi la bulgari.
Astfel de „substituiri de articulaţie" nu sînt admise bucuros de fone-
tiştii extremi, cărora nu li se potrivesc în întregul lor sistem de a explica
transformările fonetice. Orice modificare de rostire fiind inconştientă, ei o
pot admite numai ca o alunecare lentă şi gradată de la o articulaţie la alta,
traversînd nenumărate stadii intermediare, imperceptibil de deosebite unul
de altul. Pentru ei înlocuirea lui r alveolar prin r velar (uvular) sau a spi-
ranţei bilabiale / prin spiranta coardelor vocale (sau faringală) însemnează
o săritură de a r t i c u l a ţ i e („Lautsprung"), care nu se mai potriveşte
cu concepţia lor, ca şi cînd această modificare a rostirei tradiţionale nu s-a
putut întîmpla cu ocazia auzirii limbei, ci a trebuit să se producă în graiul
aceluiaşi subiect grăitor. De aceea vedem cum unii din ei, spre a salva
sistemul, recurg la explicaţii complicate şi neverosimile, chiar pentru cazuri
atît de patente de substituiri de articulaţie, precum le oferă metateza. î n

zarea lor nu lipsea şi îmi aduc aminte de hazul ce 1-a produs o dată fiica acelui profesor, cînd a
spus că cel mai bun mijloc de a curăţi o stofă de scame este a o peria cu o perie cuvată ( = cu-
rata, înţeles de noi cu vată).
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III) 275»

opoziţie chiar cu fonetistul Sievers, care în franc, fromage pentru formage-

sau în germ. bersten în loc de brestan vede un „Lautsprung" (Phonetik 5,
§ 121), E. Herzog crede că formele fromage şi bersten se datoresc unei
dizolvări greşite, în vorbirea „lento", a formelor frmage, brsten din vorbirea
„allegro", în care r se pronunţă deosebit, în primul conservînd poziţia
buzelor o, în al doilea poziţia e a buzelor (Streitfragen, p. 36—37 ) .
Meringer şi Mayer au arătat în cartea lor Versprechen tind Verlesen
(studiu, continuat apoi de Meringer subt titlul Aus dem Leben der Sprache)
cît de numeroase sînt abaterile de la uzul tradiţional, „greşelile" în vor-
birea şi scrierea noastră. Numărul lor creşte cînd ne aflăm în familie sau
într-uii cerc de prieteni, — în care cei doi autori şi-au făcut mai ales obser-
vaţiile — fiindcă intimitatea ne permite să fim mai lăsători şi mai ales
fiindcă, vorbind, avem conştiinţa că vom fi înţeleşi chiar schiţînd numai
oarecum fraza noastră. E un fapt constatat astăzi că chiar cele mai uzuale
cuvinte ale noastre le rostim adesea „greşit", fără să ne dăm seama. Cele
mai multe greşeli se reduc la influenţe asimilatoare ale sunetelor împrej-
muitoare, la persistarea mai mult decît ar trebui la o articulare precedentă
sau la adaptarea înainte de vreme a organului articulator la articulaţia care
va trebui să urmeze, la eclipse momentane de memorie cu privire la ordinea
în care au să urmeze sunetele în cuvînt (metateze) etc.
Un dicton german zice: „Omul e un animal care se obicinuieşte uşor".
E într-adevăr uimitor ce repede îşi însuşeşte omul un „viţiu" de pronunţare,
cît de uşor devine obicinuită o rostire incidentală a sa. Dacă ţinem seama
că şi interlocutorul nostru face, în graiul său, „greşeli", vom înţelege cum
un viţiu de rostire, pe care îl aude şi altul, poate deveni obicei.
Orice inovaţiune faţă de forma tradiţională, întru cît ea nu stînjeneşte
înţelegerea, poartă în sine germenul de a se generaliza, prin obicinuinţă
l a ' c e l ce o introduce, prin farmecul noului la cel ce o aude şi mai ales
pentru că la membrii aceluiaşi grup social e vecinic activă tendinţa de a
reduce la aceeaşi formă unitară graiul prin care comunică. Ceea ce nu ştim
încă — şi nădăjduim că vom şti cînd vom cunoaşte mai bine legile ce stă-
pînesc structura noastră socială — este de ce cutare inovaţiune de limbă
prinde rădăcini mai adînci, generalizîndu-se mai repede decît alta. De ase-
menea, nu ştim încă de ce în anumite perioade de timp rostirea tradiţională
se modifică mai mult decît în altele.
într-adevăr, dacă cercetăm istoria limbilor romanice, vedem că cele
mai importante legi fonologice datează din veacurile care au urmat imediat
după căderea Imperiului Roman. Unii o explică prin amestecarea de rase
(A. Dauzat, La vie du langage, p. 4 5 ' ş . u . care, urmînd pe Ascoh, crede
că rostirea poporului autohton rămîne ca predispoziţie şi după ce a învăţat
limba cuceritorului). Meillet, care deosebeşte atît de clar momentul etnic
de cel lingvistic, crede totuşi că tulburările mari în sistemul morfologic
indoeuropean se datoresc faptului că limba indoeuropenilor, întinzîndu-se
pe un teritoriu vast, a fost primită de popoare cu alte limbi, care numai
cu anevoie şi-au putut asimila o morfologie atît de complexă. Pe vremea
cînd indivizii „indoeuropenizaţi" vorbeau amîndouă limbile, pe cea veche

20 — Cercetări şi studii — c. 339

 S E X T I L PUŞCARIU
•276

rşi (în mod imperfect încă) pe cea nouă, ei au introdus o tulburare în părţile
mai delicate şi mai puţin stabile ale morfologiei indoeuropene : „Orice exten-
siune a unei limbi are deci ca efect simplificarea sistemului şi suprimarea
distincţiilor mai mult sau mai puţin de prisos" (op. cit., p. 210). Faptul că
popoarele romanice vorbesc astăzi limbi mai deosebite una de alta decît,
bunăoară, cele slave, despărţite nu cu mult mai tîrziu de trunchiul comun,
este pentru că „pretutindeni,'unde limba latină se vorbea în momentul cînd
Imperiul Roman s-a fărâmiţat, ea era de importaţie recentă şi că tradiţia
nu avea soliditatea unei tradiţii lingvistice înrădăcinată de multe veacuri
la o populaţie stabilă. Tulburările sociale produse de invaziunea barbarilor
au produs o' viaţă în esenţă rurală ; consecinţa inevitabilă este o repeziciune
foarte mare în transformările lingvistice" (op. cit., p. 314).
Cred că pricina de căpetenie a marilor schimbări în graiul popoarelor
romanice în întîiele veacuri ale existenţei lor nu se reduce la amestecul etnic
(cf. Zur Rekonstruktion des Urrumănischen, p. 45 ş.u. şi Locul limbii romane,
p. 18—19). î n Italia de mijloc şi de sud, unde în esenţă populaţia a rămas
cea veche, latină, schimbările ' au fost tot atît de mari ca în Italia de
nord, unde amestecul cu popoarele năvălitoare a fost mai mare. Că sistemul
morfologic al popoarelor romanizate ar fi fost mai puţin complicat ca cel
latin, nu se poate documenta: în Franţa, galii romanizaţi aveau acelaşi
sistem morfologic, iar în Spania, Reţia şi Dacia, sistemul morfologic al
popoarelor aborigiene nu-1 cunoaştem; dealtminteri romaniştii admit în
general că simplificarea sistemului morfologic în limbile neolatine este în
mare parte o urmare directă a modificărilor fonologice. Ceea ce însă ştim
pozitiv şi putem constata în tot cuprinsul Imperiului Roman este că înce-
putul evului mediu însemnează o decădere mare a culturii. In aceasta
vom găsi şi explicaţia tulburărilor mari în rostirea limbei latine.
E un fapt constatat că omul, cu cît se găseşte pe o treaptă mai înaltă
de civilizaţie, cu atît are o limbă mai îngrijită. Tocmai fiindcă ideile mai
subtile pe care le exprimă cer o exteriorizare mai precisă şi mai clară spre
a fi înţelese exact. Cu cît omul e mai cult, cu atît va conta mai puţin pe
darul de ghicire a interlocutorului său; cu cît el se găseşte pe o treaptă
culturală mai înapoiată, cu atît întregul său sistem de exprimare (în care
intră cu rol activ şi gesticulaţia şi mimica) va fi mai mult o schiţare a ideilor
decît o exprimare dezvoltată a lor. Există limbi de popoare pe jumătate
sălbatece, la care nuanţele sunetelor nu sînt necesare pentru înţelegerea
exactă. Astfel Sievers (Plionetik 5, § 733) citează cazul unui papuan, care
în cuvîntul voka „cafea" pronunţa pe k uneori ca spirantă fonică, alteori
ca cluzivă fonică, alteori ca cluzivă afonă, apoi ca aspirată şi chiar ca afri-
cată, fără ca sensul cuvîntului să se schimbe. Desigur faptul că la istro-
români, în unele părţi, nu se mai face nici o deosebire între s şi ş, ci amîn-
două sunetele (şi prin urmare şi ţ şi 6) au dat acelaşi rezultat, pe care
dialectologii îl aiid unii ca s alţii ca ş, e o dovadă despre stadiul inferior
cultural al acestor oameni săraci şi necăjiţi.
Cu decăderea civilizaţiei romane a fost sfărîmat dar şi lanţul care
ţinea într-un mod atît de admirabil încătuşată unitatea limbii latine. Cîmpul
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III)
277»

deveni rodnic pentru ivirea şi răspîndirea de rostiri individuale din ce în

ce mai depărtate de stadiul originar al limbei.

17. Constatările făcute mai sus ne dau explicarea pentru un fenomen

care la aparenţă e în contrazicere cu ceea ce ştim despre dezvoltarea lentă
şi gradată a modificărilor de rostire. Observăm'anume că cu cît o transfor-
mare fonetică cuprinde în sine deosebiri mai mici faţă de stadiul vechi al
limbei, cu atît ea se poate menţine mai mult, fără să se generalizeze, rămîne
deci ca „lege fonologică în acţiune", pe care n-o putem formula încă.
într-adevăr, dacă privim acele transformări de rostire din timpuri
vechi, care au dat limbei române înfăţişarea ei specială, deosebind-o atît de
mult de limba latină, precum e prefacerea lui l în r, a lui bl şi br în ur, uly
amuţirea lui b şi v între vocale, schimbarea dentalelor în sibilante înaintea
unor sunete palatale, î din a în poziţie nazală etc., vedem că ele sînt cele
mai „regulate", că apar generalizate asupra tuturor cuvintelor cu structură
analoagă^ şi că sînt răspîndite în spaţiu asupra tuturor dialectelor şi încheiate
în timp înainte de contactul nostru cu slavii.
Dimpotrivă, avem alte modificări, desigur vechi şi ele, care însă pînă
azi nu apar nici generalizate, nici răspîndite în mod egal pe tot teritoriul,
nici mai ales încheiate. Voi cita un exemplu pe care orice român îl poate'
controla cu rostirea sa. E cazul lui e neaccentuat, care, dacă nu este f i n a l 1
(în care caz este considerat ca desinenţă flexionară), în graiul meu apare în
concurenţă cu i. Astfel, după accent, eu pronunţ duminecă, ager, dar aripă,
ăprig, rostesc piedecă, purece şi le scriu astfel, deşi formele piedică, purice
sînt cele mai obişnuite în literatură, zic galbin, carpin, pieptin, rostesc însă
şi scriu frasin. înainte de accent rostesc pricep, priveghez, rinichi, mişel,.
dar nevastă, dumnezeu, belşug, vecin (şi tot astfel ceti, veni). Pronunţarea mea
nu este şi a altora. Astfel formele duminică (Jahresbericht, IX, 174), balegă
(Dicţ. Acad.), precep>, preveghez, nivastă (Jahresbericht, IX, 112), dumnizeu
(ib., \12>), bilşug (Vîrcol, Graiul din Vîlcea, 9), vini (ib.),frasen (Jahres-
bericht, VIII, 263 ) sînt destul de răspîndite, pe cînd arepă e rar, iar meşei
şi renichi nu cred să se audă undeva. în unele cazuri şi în unele regiuni s-a
introdus o oarecare regularitate. Astfel, Gamillscheg (Oltenische Mundarten,
5 9 ; arată că prepoziţia de devine di numai înainte de alte prepoziţii: de mine,
dar di la [formă pe care o găsim şi în Codicele Voroneţean 62/10 şi în ţara
Haţegului, cf. studiului lui O. Densusianu, p. 25], La aromâni, unde prefa-
cerea lui e neaccentuat în i este în unele regiuni generală, se conjugă dzem
dar dzimin ( = gem, gemui). Instructiv e cazul următor: e de la sfîrşitul
substantivelor se preface în i, cînd îi urmează articolul le. Rostiri ca soarile
(Jahresber., IV, 273, VI, 22, VIII, 265 etc., Densusianu, Ţara Haţegului, 2 5 ) r
uşile (Jahresber., VI, 14 etc.), cî(i)nile (Jahresber, III, 210, VIII, 255, I X '
159J, dragostile (Gamillscheg, Olt. Mund., 59), broaştile, lemnile (Densusianu,

1
Se ştie că în unele dialecte, chiar dacoromâne, precum e cel moldovean, şi e final t r e c e
în i : bini, lemni etc.
 •278 SEXTIL PUŞCARIU

Ţara Haţegului, 25) se găsesc în cele mai multe regiuni 1 şi asemenea scrieri
nu lipsesc nici în documente literare. Astfel în Biblia din 1688 cetim iepiirile
(136 v.), la Odobescu (Scrieri, III, 246),¡luturile, pe care-1 are şi Alexandrescu
(Meditaţii, 230). Cauza acestei prefaceri a lui e în i pare a fi accentul pro-
paroxiton: Gamillscheg (Olt. Mund., 59) citează cazul lui rază-mi-te din
rază-me-te (rezultat, după asimilarea lui ă la e următor, din rază-mă-te). Cu
toată răspîndirea şi vechimea acestei transformări fonetice, limba literară
continuă a scrie şi o mare parte din români a rosti soarele, iepurele ; numai
într-un caz trecerea aceasta fonetică a devenit regulă generală: la pluralele
ambigene în -urele, devenit pretutindeni -urile (de prin sec. XVIII). Mai
mult decît atît, acestea au silit forma nearticulată -ure să se prefacă în -uri.
Deci trupure — trupurele din cele mai vechi texte, a devenit mai întii trupure
— trupurile (stadiu pe care pare a-1 fi ajuns limba lui Coresi) şi apoi trupuri
— trupurile.
Cazul lui e neaccentuat, pe care-1 putem observa în zilele noastre, ne
arată înainte de toate că o şovăire poate dura timp îndelungat: la e şi i o
putem urmări istoriceşte în curs de 4 veacuri. El ne mai arată încă şi aceea
că la acelaşi individ pot să dăinuiască forme duble în materialul său lingvistic,
fără ca simţul de categorizare gramaticală să le sistematizeze. Cauza nu poate
fi alta decît aceea că în silaba neaccentuată deosebirile de rostire le observăm
mai anevoie decît în silaba scoasă în relief prin accent şi că ele pot rămînea
nebăgate în seamă cînd sînt atît de mici ca cea între i şi e (rostit mai
mult închis în silabă neaccentuată).
Studiile dialectale conştiincioase abundă de astfel de cazuri si formează
desperarea filologului veşnic preocupat să constate legi fonologice fără excepţie.

18. Concluzia? Cred că din cele precedente reiese limpede mai întîi
un lucru: credinţa noastră în legi fonologice. Acestea nu sînt, cum le consi-
deră Jespersen (Phonetische Grundfragen, § 1 7 0 ; numai un mijloc de a ne
scuti de rătăciri etimologice şi de a da preciziune şi siguranţă metodelor
noastre de cercetare, nu sînt abstracţiuni sau invenţii ale gramaticilor, ci
sxnt realităţi lingvistice, formule existente în mintea vorbitorului, întocmai
precum „pluralul" sau „condiţionalul" sau „consecutio temporum" sînt
formule gramaticale, corespunzînd unui raport constant ce există sau exista
la un moment dat în simţul unei limbi.
Nu numai cuvintele călătoresc, ci şi legile fonologice, observă Gamil-
lscheg (Oltenische Mundarten, p. 67 j cu dreptate. Călătoria trebuie pricepută,
fireşte, în mod figurat şi ar fi poate mai potrivit să zicem: nu împrumutăm
numai cuvinte, ci şi legi fonologice. Precum cuvîntul auzit, care exprimă
scurt şi concis o idee pentru care nu avem o expresie potrivită, ne este bine-
venit şi-1 înglobăm imediat în tezaurul nostru lexical, tot atît de binevenită,
sau şi mai mult chiar, este formula prin care se poate orîndui materialul de

1 !n
I ™ , " 1 ™ e u ~~ ş l s P ° r a d i c a m observat acest lucru şi la alţii - in vorbirea repede,
^ostesc soar le, fraile cu sincoparea vocalei posttone. Această formă a'vorbirei „allegro" mi se
pare că e pe cale să treacă în vorbirea „lento".
DIN PERSPECTIVA DICŢIONARULUI (III) 279»

limbă brut şi nesistematizat încă în mintea noastră. Această formulă o ghicim

uşor din cuvintele pe care le auzim, rostite, unele într-un fel, altele într-altfel,,
după anumite condiţiuni, pe care le descoperim prin abstracţie. Astfel, copi-
lul, cînd învaţă o limbă, nu extrage numai „tulpina" şi „desinenţa" formelor
morfologice, ci şi legile fonologice care au aplicare în declinare şi conjugare.
Următorul fapt observat de mine arată pînă la ce grad ajunge, în privinţa
aceasta, grija copilului de a vorbi bine. în Cernăuţi, vînzătorii de haine vechi,
evrei cu toţii, umblă pe stradă strigînd „handeles". Pe copiii mei îi interesau
aceşti negustori şi de cîte ori auzeau strigătul lor pe stradă, alergau la fereas-
tră dîndu-mi de ştire: „uite un handeles !" într-o zi se nimeriră doi în acelaşi
timp înaintea casei noastre. Fetiţa mea, de vreo cinci ani atuncea, strigă cu
bucurie : „auzi, tată, doi — (pauză) cum se zice : handelesi sau handeleşiV.
Schimbările de rostire se ivesc, în mod normal, inconştient; tot fără
să ne dăm seama despre acest lucru, le primim şi le imităm. Dar omul nu
este numai o maşină inconştientă de articulat sunete, ci şi un gînditor, un
observator al limbei sale, veşnic preocupat — în măsură mai mare sau mai
mică, după cum talentul lui pentru limbă e mai mare sau mai mic — de a
rîndui materialul şi de a-şi perfecţiona limba. Prin comparaţie, subiectul,
grăitor izbuteşte să bage de seamă deosebirile între graiul său şi ale semenilor
săi şi să stabilească raportul constant — legea — ce există între faptele obser-
vate. Cu cît deosebirea va fi mai mică, cu atît va fi remarcată mai greu,,
căci ea nu stînjeneşte înţelegerea cu alţii, cu atît deci va trece mai multă
vreme pînă ce simţul nostru de împărţire în categorii va izbuti să formuleze
o lege fonologică. Deci: anumite legi fonetice produc schimbări de rostire,,
iar anumite legi psihologice pot produce, în anumite cazuri, generalizarea
acestor modificări de rostire asupra întregului material lingvistic. Rezultatul
e legea fonologică.
Individuală la origine, legea fonologică poate deveni, ca orice altă ino-
vaţiune de limbă, colectivă. Căci omul este în acelaşi timp şi membru al
societăţii. Această expansiune asupra unui grup social se întîmplă şi ea după
anumite legi sociologice, pe care nu le cunoaştem încă îndeajuns, pe care însă„
din cauza aceasta, nu e voie să le nesocotim. Răspîndirea unei modificări
de rostire nu trebuie să ne-o imaginăm ca pe o molimă ce cuprinde la un
moment dat pe toţi cei ce vorbesc aceeaşi limbă sau acelaşi dialect, fără ca
ei să aibă nici putinţa de a rezista infecţiei, nici conştiinţa că sînt propagatori
de bacili. Mi se pare, dimpotrivă, că din milioanele de inovaţiuni de limbă
individuale, cele mai multe se pierd fără a lăsa u r m ă ; o parte mică rămîne
însă prin selecţiune; în structura noastră socială este dată posibilitatea de
răspîndire a acestor inovaţiuni; dintr-un centru cu prestigiu legile fonologice
— adecă modificările de rostire categorizate — se răspîndesc printr-o „tra-
ducere", o adaptare a formei vechi de a rosti cuvintele la forma nouă. Numai
admiţînd acest fel de propagare a legilor fonologice ne putem explica cazurile
de „regresiune fonetică". într-adevăr, dacă partea cea mai mare a teritoriului
dacoromân rosteşte azi bine, rostirea aceasta n-a fost totdeauna atît de gene-
rală. Cercetînd „stratigrafia" (Dacoromania, I, 386 ) acestui fenomen, vedem
că într-o regiune mare a teritoriului dacoromân, între lat. bene şi modernul
•280 SEXTIL PUŞCARIU

bine, a existat stadiul bire. Dacă însă în regiunile din nordul Mureşului forma
bire a devenit iarăşi bine, nu este pentru că la aceşti români r între vocale s-a
prefăcut în n printr-o transformare lentă şi gradată (precum se prefăcuse,
:u veacuri înainte, în aceleaşi condiţiuni, n în r), ci pentru că ei, observînd
;a vecinii lor de sud rostirea cu n şi recunoscînd condiţiile în care acest n se
deosebeşte de r al lor, au adoptat pronunţarea aceasta.
Concepţia aceasta, ţinînd seama de noile achiziţii ale ştiinţei, salvează
;ea mai importantă din descoperirile generaţiei trecute, credinţa că limba,
:n evoluţia sa, e diriguită de anumite legi, de care cercetătorul trebuie să
fină seama. Atît că aceste legi, cînd ele privesc forma exterioară a graiului,
rostirea, nu sînt în esenţă deosebite de legile generale care diriguiesc evolu-
ţiunea limbei şi deci nu e voie să facem o distincţie artificială între formă
fi conţinut, căzînd, ca neogramaticii, în greşeala metodică, relevată cu drept
cuvînt de Schuchardt, de a da „explicaţii"—psihologice — „excepţiilor",
dar de a lăsa neexplicate înseşi „cazurile normale" (căci arătarea fazelor
intermediare ale dezvoltării, din punct de vedere fonetic, relevează numai o
lăture, şi nu cea mai importantă, a problemei).
 P Ă R E R I L E LUI P E T R U MAIOR D E S P R E LIMBA ROMÂNĂ

Dintre cei trei bărbaţi, al căror nume se rosteşte de obicei împreună

cînd vorbim de începutul epocei nouă în literatura română, Samuil Clain,.
Gheorghe Şincai şi Petru Maior, desigur că cel din urmă a contribuit mai
mult la renaşterea noastră culturală. Iorga a avut dreptate în Istoria litera-
turii sale, numind timpul de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi începutul
celui de al X I X lea „epoca lui Petru Maior".
Protagonistul e Samuil Micu. î n nenumăratele scrieri ale acestui neo-
bosit cercetător găsim aproape toate ideile nouă şi mai toate îndemnurile-
inovatoare. Dar acest călugăr blînd şi iertător, chiar şi cu adversarii şi cu
duşmanii săi, nu avea temperamentul să apese asupra unui îndemn şi nici
talentul sacru să dea formularea sacră unei idei nouă ; bătrînesc în vorbă,,
domolit de la fire, el rămîne cu rădăcinile adînc prinse în tradiţie.
Tocmai, dimpotrivă, Gheorghe Şincai, pasionat, necruţător cu toţi
cei ce nu-i împărtăşesc crezul şi gata să se învrăjbească chiar cu tovarăşii,
săi de credinţă pe o chestiune de amănunt, puternic şi aproape trivial în
expresii, a avut prea mult firea unui bohème ştiinţific, decît să poată deveni
apostol noilor idei. Conştient de comoara ce o purta în dăsagi, el era atît de
nemlădios în contactul cu oamenii, încît ajunse să publice în viaţă decît.
lucrări mărunte ; iar cînd mai tîrziu Hronicul său văzu lumina tiparului, el
n-a putut produce efectul aşteptat de autor, care crezuse că multele dovezi
istorice, adunate de el o viaţă întreagă, pot să vorbească singure, fără ca să
fie nevoie de cadrul expunerii personale, care singur e în stare să dea viaţă'
unui document.
Petru Maior e mai puţin omul izvoarelor şi mai mult al argumentelor
izvorîte dintr-o minte genială.
El e apostolul care găseşte formula fermecată pentru ca ideile nouă
să prindă rădăcină. Spirit critic şi creator în acelaşi timp, el vede drumuri»
nouă, pe care păşeşte hotărît. Verva cuceritoare a expunerii clare dă o pul-
saţie vie cărţilor sale, pe care e nerăbdător să le răspîndească prin tipar,
turnate dintr-una, fără pretenţie de perfecţie. Dacă uneori naţionalistul
înfocat iese în drumul omului de ştiinţă, silindu-1 să tragă concluzii tenden-
ţioase — nu trebuie să-i facem un cap de acuzaţie prea grav. Orice idee nouă
pătrunde mai uşor în masele mari, cînd e exagerată la început.
De fapt, scrierile sale, şi îndeosebi Istoria pentru începutul românilor,.
deveniră evanghelia tinerei generaţii. Un student în drept din Pesta, Ion.
•282 sextil puşcariu

Teodorovici Nica, era atît de însufleţit după cetirea acestei cărţi, încît tipări,
în 1813, la Buda, o Cîntare despre începutul românilor l. Un alt student,
Damaschin Bojincă, îndată ce află că la Halle apăruse, în 1823, o scriere
Erweis, das die Valachen nicht rõmischer Abkunft sind, luă cartea lui Maior
spre a răspunde autorului german. „Pe la anul 1831 dr. Romonţai o da tine-
rilor studenţi din Cluj să o citească; entuziasmaţi, ei o traduceau chiar şi
în ungureşte ; tinerii se înfierbîntau, spune Bariţiu, din cele ce li se descoperea
din acea carte ca dintr-un oracol despre originea şi de tot trecutul naţiunei
române" 2 . Cartea a trecut munţii şi ştim, din amintirile lui Costache Negruzzi,
că Istoria lui Petru Maior, aflată în biblioteca tătîne-său, a fost adevăratul
dascăl de la care marele prozator moldovean a învăţat româneşte.
Acum, cînd se împlinesc o sută de ani de la moartea lui Maior (14
februarie 1821) se cuvine să dedicăm cîteva cuvinte amintitoare memoriei
lui.
Din activitatea sa multilaterală — scriitor bisericesc, pedagog, istoric,
filolog — vom cerceta pe scurt părerile sale despre limba română.
Petru Maior a avut partea leului la cea mai importantă lucrare a
„şcoalei latiniste", la marea operă lexicografică apărută în 1825, Lexiconul
budan. Istoria acestui lexicon la care a lucrat o generaţie întreagă de entu-
ziaşti apărători ai latinităţii noastre, o cunoaştem astăzi 3 . începutul se dato-
reşte lui Samuil Clain. î n mintea lui se ivise ideea de a scrie un dicţionar
cu îndoitul scop, de a da românilor putinţa să-şi cunoască tezaurul lexical
şi de a demonstra străinilor originea strălucită a limbei noastre. Munca isto-
vitoare de puteri şi răpitoare de timp a strîngerii materialului — cu atît
mai greu, cu cît lipseau orice lucrări pregătitoare — şi a traducerii în alte
limbi — căci cuvintele româneşti erau traduse în latineşte, nemţeşte şi ungu-
reşte — se datoreşte în cea mai mare parte harnicului călugăr şi datează
mai ales din timpul funcţiunei sale ca cenzor la Buda. Se pare că manu-
scrisul era aproape gata şi Clain se gîndea să-1 dea la tipar, cînd, la 1806,
moartea îi curmă firul vieţii.
Tipografia din Buda, căutînd o altă persoană care să tipărească dic-
ţionarul, se adresă preotului Vasile Coloşi, care pe la 1805 scria şi el un dic-
ţionar. Coloşi cumpără cu o sută optzeci fl. manuscrisul lui Clain şi, conto-
pindu-1 cu al său, începu să-1 tipărească în 1809.
Atunci interveni Maior, care tocmai în anul acesta îşi ocupa locul de
cenzor la Buda. Lucrarea tînărului şi neexperimentatului preot i se părea
grăbită; ea nu era nici în consonanţă cu părerile sale despre ortografie, nici
cu principiile sale lexicografice. El încercă să convingă pe Coloşi despre
necesitatea unei revizuiri, iar după moartea acestuia intră în legătură cu
Corneli, cu care întreţinu o corespondenţă vie înainte de a ajunge la o înţe-
legere. Nemulţumit, pe cît se pare, şi de munca acestuia, Maior se hotărî
1
Bibliografia veche românească, II, 82. Reprodusă de O. Densusianu, în Revista critică-
literară,II, 81.
2
G. Bogdan-Duică, Petru Maior, p. 48.
3
Ar. Densusianu, Din istoria Lexiconului de Buda, în Revista critică-literară, IV, 161
ş.u. N. Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, vol. II.
părerile lui petru maior despre limba romană
283

să ia el lucrarea în mînă şi la sfîrşitul anului 1819 făcu un raport către guvern

în urma căruia i se dădu însărcinarea oficială de a revizui dicţionarul.
Dacă Lexiconul de Buda a devenit operă de o valoare ştiinţifică indis-
cutabilă, cu care avem dreptul a ne făli, aceasta se datoreşte lui Petru
Maior. Căci valoarea unui dicţionar nu stă numai în bogăţia, totdeauna rela-
tivă, a materialului şi în preciziunea cu care se face traducerea cuvintelor,
aproximativă în majoritatea cazurilor, ci în descernerea acestui material'
plin de zgură, care trebuie înlăturată şi în aranjarea lui într-un sistem lexico-
grafic, din care cuvintele să apară clare, vii şi lămurite. De aceea un dicţionar
mic ne aduce adesea mai multe servicii decît unul mare, de aceea pentru a
scrie un dicţionar se cere, pe lîngă putere de muncă, o privire ageră, un
simţ de limbă pe care nu-1 are orişicine. Aceste calităţi le avea Petru Maior
şi de aceea Lexiconul budan a devenit lucrarea care a stat şi stă încă la baza
tuturor lucrărilor ulterioare lexicografice ale noastre, în ' care se reproduc
din el adesea pînă şi greşeli de tipar şi lecturi greşite.
Dacă asemănăm, bunăoară, foaia păstrată din dicţionarul lui Coloşi
şi foaia corespunzătoare din Lexiconul budan, vedem că Maior a scos chiar
de pe pagina I cuvîntul prea dialectal abătuş ( = abătătoare) şi ungurismul
acar(= măcar), căci el nu permitea ca într-un dicţionar al limbei române
să se strecoare „cuvinte din cele mai corupte, din diaïectul mărginaş cu Unga-
ria, (pe) care (la) ceilalţi români... nu le înţeleg". î n schimb, el primeşte
în dicţionarul său vorbe întrebuinţate în Moldova şi Ţara Românească,
necunoscute în Ardeal, întîmplîndu-i-se, adevărat, uneori să le dea o explicaţie
greşită, nefiindu-i familiare, ca, bunăoară, la cuvîntul gălăgie, pe care-1
traduce prin „magnanimitas, virtus heroica, die Grossmuth, Heldenmuth".
O chestiune formală, dar de mare importanţă pentru un dicţionar
era cea a ortografiei. Dacă toţi contemporanii lui Maior erau de părere că
semnele chirilice trebuie înlocuite prin literile latine, care aveau să apropie
în forma exterioară cuvintele române de prototipul lor latin, asupra modului
de transcriere existau opinii diferite şi discuţii înflăcărate. Acest lucru nu
ne va mira, dacă ne dăm seama că limba română conţine sunete necunoscute
de latini, pentru care deci în alfabetul latin nu se găseau semne corespunză-
toare. Tendinţa etimologistă, care în mod firesc stăpînea spiritele, înmulţea
posibilităţile de discuţie, care dealtfel nici azi, după o sută de ani, nu au
încetat la noi şi nu ne-au dat încă tipul uniform de ortografie. înainte de a
se apuca de revizia dicţionarului şi după o corespondenţă vie cu Budai-Deleanu
şi Corneli, Petru Maior stabileşte principiile ortografice pe care le expune în
Ortographia romana sive latino-valachica, tipărită la 1819. Unele din semnele,
propuse de Maior în această scriere, precum è şi ò pentru diftongii ea şi oa,
pronunţaţi de el în cele mai multe cazuri ca e şi o deschis, ştim că au rămas
pînă la sfîrşitul veacului trecut în ortografia oficială. Următorul pasaj din
traducerea la Lexiconul budan — caracteristic şi pentru stilul colorat şi
subiectiv al lui Petru Maior — arată mai clar părerile lui asupra alfabetului
chirilic: „Pînă vor scrie românii cu slove chiriliceşti..., care cu acea viclenie
sînt legate între români, ca cu tot să se stingă limba română, niciodată nu
vor fi vederoase cuvintele latine în limba română: cu atîta funingine au
•284 sextil puşcariu

acoperit boiereasca lor faţă şi ca întru o neagră capsă fără speranţă (nădejde)
de scăpare, amar le ţin închise ! De cîte ori mi s-a întîmplat mie, de îndoin-
du-mă de vreun cuvînt, oare latinesc este, cît l-am scris cu slove sau litere
latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă şi părea că rîde asupra
mea de bucurie că l-am scăpat din sclăvie şi caliceştile chiriliceşti petece"
(p. 74).
Introducerea aceasta, în formă de Dialog între nepot şi unchi pentru
începutul limbei române, cuprinde, expuse, mai pe larg decît în Disertaţiile,
adăogate la Istoria pentru începutul românilor în Dacia, părerile lui P. Maior
asupra limbei noastre. Ele sînt dintre cele mai remarcabile. Dacă concluziile
nu sînt totdeauna lipsite de tendinţe străine ştiinţei obiective, expunerile
lui conţin adevăruri acceptate astăzi de cei mai mulţi filologi. Este uimitor
cum, la începutul veacului trecut, cînd o filologie romanică nu exista, şi
încă şi filologia nedisciplinată încă ştiinţificeşte era terenul tuturor rătăcirilor
şi un cîmp neîngrădit pentru zburdarea fanteziei, Petru Maior, care se adă-
pase din scrierile unui Muratori — ale cărui opere complete apăreau tocmai
pe vremea lui — a putut întrezări cu atîta claritate raporturile între limba
română şi cea latină.
înainte de toate Maior constată că la latini existau două limbi: „cea
gramaticească sau a învăţaţilor" şi „cea de obşte sau a poporului" (Ist., 293;
Lex., 64 ) : „La romanii cei de demult două limbi au fost, una pe care o grăia
poporul — şi aceasta o sugea împreună cu laptele de la mumele sale, adecă o
învăţau pruncii din auzit — alta care o învăţau la şcoală, cu ajutorul gra-
maticei" (Lex., 55). El observa foarte just că dintre cele două, cea mai
veche e cea populară, din care s-a dezvoltat' şi cea clasică: „Limba latină
cea din cărţi e născută din limba latină poporană... precum orice limbă cul-
tivată din limba poporului au luat începutul său". Cu timpul însă, între
limba populară şi cea literară se ivesc deosebiri din ce în ce mai mari. Una
din cauzele lor principale este influenţa literaturii şi culturii greceşti asupra
celei latine: „Latinii... au prins a urma grecilor, a se dare după ştiinţe...au
început după forma limbei cei elină..., din care scoteau învăţăturile, a preface
limba sa; aceasta o făceau mai ales cu întoarcerea cărţilor de pe grecie pe
latinie" (Lex., 80J.
Dintre cele două limbi — cea clasică şi populară —, cea din urmă tre-
buie pusă la temelia limbilor romanice. Iată un adevăr care azi trece de dogmă
în filologia romanică şi care nu-mi e cunoscut să-1 fi exprimat cineva cu atîta
claritate înaintea lui Petru Maior. Dovada o dă comparaţia limbilor roma-
nice: „Limba română nu numai în multe cuvinte, care sau nicicum nu sînt
în limba latină, sau cu altă faţă se află, ci şi în ţesătura ei cea dinlăuntru
se loveşte cu limba spaniolă, cu a frîncilor şi mai vîrtos cu limba italiană.
Deci, dacă limbile acum zise, împreună cu cea română, precum întră sine în
multe se lovesc ( = se aseamănă), aşa întru aceleşi se deschilinesc de cea
latină; pretinsa scădere sau stricare (a limbilor romanice faţă de cea latină)
nu m Dachia s-a întîmplat, ci pricina nelovirii sau neasemănării limbilor
părerile lui petru maior despre limba romană 285

acestora cu cea latină, acolo trebuie să se cerce de unde au pornit aceste limbi,
care acum se cheamă română, italiană, spaniolă şi frîncă, adecă la Roma,
în Italia" (Lex., 56—51).
Şi iată-1 pe Maior, continuînd argumentaţiile sale, exprimînd o idee
care stă la baza teoriei cronologice în împărţirea limbilor romanice, enunţată
de savantul german Gustav Grõber: „Aceea se ştie că mulţimea cea nemăr-
ginită a romanilor, a căror rămăşiţă sînt românii pe la începutul sutei a doua
de la Hristos, în zilele împăratului Traian, a venit din Italia în Dachia ; şi a
venit cu acea limbă latinească comună, care pe la începutul sutei a doua
era în gura romanilor şi a tuturor italienilor" (Ist., 296—297). Nu e locul
aici să discutăm această teorie ; voim însă să relevăm că Petru Maior îşi
dădea seamă şi despre aceea că „limba latinească comună", precum o numeşte
el atît de nimerit, nu putea fi, nici chiar în epoca aceasta, absolut unitară
şi lipsită de dialecte: „fiindcă coloniile acestea din toate părţile Italiei au fost
adunate, urmează că mai multe dialecte au adus cu sine" (Ist., p. 291).
O urmă de pronunţare dialectală în limba română vede el în prefacerea lui
qu în p (în cuvinte ca apă, iapă), pe care o consideră de provenienţă oscă:
„una ex proprietatibus dialectorum vetustissimae linguae romanae", sus-
ţinînd dar o teză pe care cu optzeci de ani mai tîrziu avea s-o expună un
Mohl şi Bartoli.
Plecînd de la faptul că limba poporului e mai veche decît cea literară,
apoi de la constatarea că românii continuă limba poporului şi anume în sta-
diul ei din veacul II după Hristos, era firesc ca în orgoliul său Petru Maior
să tragă concluziile greşite că limba română e mai veche chiar decît cea
latină şi păstrează o formă mai curată decît celelalte limbi romanice : „Deoarece
dacă limba latinească cea comună, după timpul ieşirii românilor din Italia
la Dachia, cumplite schimbări a mai suferit în Italia : urmează că limba româ-
nească e mai curată limba latinească a poporului roman celui vechi, decît
limba italienească cea de acum, şi mai cu cădere este a judeca din limba
cea românească cum a fost limba romanilor celor vechi, decît din limba ita-
lienească cea de acum" (Ist., 217).
Dacă totuşi limbile surori au o înfăţişare mai apropiată de limba latină
decît limba română, cauza este, după Petru Maior, numărul cel mare de
neologisme, intrate din latina clasică în cursul evului de mijloc pe cale cărtu-
rărească: „ î n limba italiană şi în celelalte cu adevărat se află unele cuvinte
care la români nu se aud. Ci trebuie să-ţi aduci aminte că italienii, spaniolii
şi frîncii, de cînd au îmbrăţişat credinţa creştină, totdeauna au fost supuşi
patriarhului de la Roma ; în bisericile lor totdeauna s-au ţinut limba latină
cea gramaticească... avea şcoale latine... ba mai sus de o mie de ani întră
popoarele aceste nu se scria cărţi, fără numai în limba latină cea gramati-
cească. Ce mirare este dacă în zisele limbi se află cuvinte latine cu zisul prilej
« vîrîte », care în limba română nu se aud?". Cît de clar a întrezărit el un
adevăr care abia mai tîrziu, după Friedrich Diez, avea să fie recunoscut de
romanişti: că neologismele intrate pe cale cărturărească trebuie deosebite
de cuvintele care alcătuiesc patrimoniul vechi al limbilor romanice ! Şi iarăşi
nu-i vom lua în nume de rău dacă concluziunea e exagerată: „Toate aceste
286 sextil puşcariu

cuvinte din zisele limbi, care nu se aud în limba română sînt din limba latină
gramaticească" (Lex., 68—69). E totuşi adevărată a doua concluziune pe
care o face, recunoscînd importanţa limbei române ca mijloc de control
pentru romanişti: „cel ce vrea să judece drept despre limba cea de demult a
poporului roman trebuie să ceară ajutor de la limba română. Mulţi bărbaţi
învăţaţi, dintru acea scădere că n-au ştiut limba română, strîmbă judecată
au făcut despre limba cea veche a poporului roman".
Cît despre influenţa limbilor străine asupra celei româneşti, mai ales a
limbilor slave, el n-o tăgăduieşte, dar observă foarte just că înrîurirea aceasta
n-a putut altera structura internă a limbei noastre, rămasă latină : „Măcar că
aceea nu putem nega că în limba românească sînt vîrîte cuvinte de ale barbarelor
ginţi, anume ale sloveanilor, cu carii am petrecut împreună ; însă sloveanii
de ţesătura limbii româneşti cea dinlăuntru nicicum nu s-au atins, ci aceea a
rămas întreagă precum erau cînd întîi au venit romanii, strămoşii românilor,
în Dachia. Ci şi cuvintele carii sînt de la sloveani, vîrîte în limba românească
prea lesne se cunosc şi uşor ar fi, de s-ar învoi românii spre aceea a le scoate
şi a face curată limba românească" (Ist., 291).
Partea finală a acestei citaţiuni cuprinde ideea purificării, care pentru
Maior se desprindea în mod logic din constatările anterioare. Ideea era oare-
cum în atmosferă; la unguri se începuse „reînnoirea limbei" prin contem-
poranul său, Francisc Kaziucy, la greci era în floare reîntronarea elinei cla-
sice, ruşii şi sîrbii introduceau în limba lor cuvinte paleoslave: „Pînă acum în
limba românească numai de lucruri de casă, de lucruri de jos, de care grăiesc
toate moaşele ( = babele) au fost deprinşi (oamenii) a vorbi şi cu alţii şi între
sine. Unde între ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum
grecilor le este slobod în lipsele sale a se împrumuta din limba elinească şi
iîrbilor şi ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi, aşa şi noi toată cădinţa
ivem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă, ba şi surorile limbei noastre,
:u cea italienească, cu cea frîncească şi cu cea spaniolească".
Necesitatea introducerii neologismelor într-o limbă săracă în termeni
ibstracţi e evidentă. Ideea de a le lua din limba latină şi din limbile romanice
'Ste iarăşi cît se poate de firească. Totul depinde însă de măsura în care
;e fac aceste împrumuturi. Ştim că, în privinţa aceasta, generaţiile care au
irmat lui Petru Maior stăpînite mai mult de dorul de a purifica limba decît
le a o îmbogăţi au dus la exagerările lui Cipariu şi la aberaţiile dicţionarului
cademic de Laurian şi Massim. Petru Maior, deşi purist, este totuşi cumpă-
at. Cuvintele nouă de origine latină nu se introduc cu duiumul, ci treptat,
ir cetitorului i se dă posibilitatea să le înţeleagă imediat prin aceea că i se
rată şi echivalentul de origine străină. î n citaţiunile făcute pînă acuma am
ăzut că Maior vorbeşte de „slove sau litere", introducînd pe speranţă, el
une în paranteze pe „nădejde" etc. Precum doctorul prescrie medicamentul
ii linguriţa, pentru ca organismul pacientului să-1 poată asimila, tot astfel
îtroducea Petru Maior şi cei din generaţia sa neologismele cu măsură. Rezul-
itul este că aproape toate cuvintele nouă introduse de ei au prins rădăcini
sînt astăzi bun comun al nostru, si litera, si speranţa si atîtea alte cuvinte
s felul lor.
părerile lui p e t r u maior despre limba romană 287

Dar Petru Maior nu se îndrepta totdeauna la latini sau la popoarele

romanice, cînd un cuvînt îi lipsea. El căuta mai întîi în graiul popular un ter-
men apropiat căruia, prin împerecheri potrivite cu alte cuvinte, izbutea să-i
lărgească înţelesul. Limba veche de asemenea i se părea că cuprinde unele
cuvinte şi expresii care ar putea fi reînviate. Astfel, pentru a exprima noţi-
unea „proprietate", scriitori bisericeşti ca Antim şi Dosoftei întrebuinţau
un substantiv „al său" (d. ex. Intre celelalte idiomata, adecă al său ce are luna
are şi aceasta: cînd este plină, se scoală asupră-i cîinii. Dicţionarul Acade-
miei). Cuvîntul îl întrebuinţează şi Petru Maior (Lex., 64 ) . Tot dintr-o ten-
dinţă arhaizătoare se explică infinitivele lungi ce lc găsim la el (d. ex. voiesc
a cuvîntare, Lex., 55 etc.).
Mai mult ne bate însă la ochi numărul destul de considerabil de aro-
mânisme în scrierile sale. El stătea desigur în legătură cu Roja, Boiagi, poate
şi cu Ucuta, care tocmai în vremea aceasta scriau cărţile lor despre limba
românilor din Macedonia. Descoperind în dialectul aromânesc cuvinte de
origine latină — reală sau presupusă — pierdute la noi, sau forme mai apro-
piate de prototipul latin, Maior le primeşte în limba literară, care nu trebuia,
în concepţia sa, să se mărginească la dialectul dacoromân, ci să cuprindă
şi graiul românilor din Peninsula Balcanică : astfel, în locul lui iubi, de origine
slavă, văzînd că aromânii întrebuinţează verbul vrea, el scrie vruta patrie
(Ist., 34), în loc de dară introduce pe ma (Lex., 54), care-i amintea pe ma
al italienilor; tot aşa etă al italienilor, pe care-1 regăsea la aromâni, îl face
să scrie „etă sau veacul" (Lex., 77). Aromânisme sînt şi atînt (Lex., 65 etc.)
= atît, geană „adecă deal" (Ist., 19), apus (Ist., 60 ) — scăzut, asparge
(Ist., 84) = sparge etc. Uneori el nu-şi mai dă seama dacă un cuvînt care
i se pare că ar trebui introdus în limba literară este aromânism sau o remi-
niscenţă din vechile scrieri bisericeşti cetite. Astfel întîlnim pe op = lipsă
(Lex., 60), despre care aiurea (Ist., 298) scrie „macedonenii zic". Şi provin-
cialisme ca cuşta = a trăi (Ist., 39, întrebuinţat şi de Şincai) cîştigă sau
grijă (Lex., 59), urme de cuvinte latine pierdute din graiul celor mai mulţi
români, sînt întrebuinţate cu predilecţie în scrierile sale.
Să mai amintim, în sfîrşit, că Maior îşi dădea seama de cele mai multe
transformări fonetice ale limbii române, precum se vede din etimologiile date
în Lexiconul budan, unde adesea cetim observaţii ca „l mut. in r more solito".
Cunoştinţele sale fonologice l-au făcut ca uneori cuvintelor latine primite
în limba română să le dea forma românească, aşa cum ele ar fi trebuit să
apară în urma transformărilor fonetice. Maior deci, cu forme ca destimpt
(osebit) (Lex., 56) etc. în loc de distinct, este predecesorul fonetiştilor de mai
tîrziu, în frunte cu A. Pumnul.
Din această scurtă privire asupra ideilor lui Petru Maior despre limba
românească, vedem că el a fost şi ca lingvist un tăietor de drumuri nouă.
Precum în Istoria pentru începutul românilor sînt expuse toate argumentele
şi date aproape toate dovezile cu care istoricii noştri de o sută de ani încoace
susţin continuitatea poporului român în Dacia, tot astfel, cu agerimea minţii
sale geniale, el a stabilit adevăruri lingvistice care abia mai tîrziu şi după
multe şi îndelungate rătăciri au fost recunoscute de romanişti.
•288 sextil puşcariu

înainte de a încheia, este locul sã ne punem o întrebare. Cum a fost

posibil ca din activitatea aceasta a lui Petru Maior şi a tovarăşilor săi de
muncă, istorici, filologici şi popularizatori ştiinţifici să se nască renaşterea
literară a poporului românesc? Răspunsul îl vom afla, dacă ne dăm seama
de sufletul pe care ei îl aduceau în scrierile lor şi de credinţa nouă care se
degajă din ele. Lucrările lor ştiinţifice nu erau opere izvorîte din mintea rece
scrutătoare a savantului care se adresează unui cerc îngust de specialişti,
ci pagini calde care vorbeau românilor subjugaţi şi dispreţuiţi despre originea
lor strălucită, de drepturile lor istorice şi de misiunea lor culturală. Ele
răpeau masele, umpleau inimile de mîndrie naţională, dădeau încredere în
sine celor umili şi le aţîţau dorul de a fi vrednici de strămoşii lor străluciţi.
Scrierile lui Petru Maior şi ale tovarăşilor săi au desţelenit dar ogorul pe care
aveau de acum înainte să crească mîndre florile talentului literar.
 A FĂGĂDUI MAREA CU SAREA"

în toate limbile există expresiuni prin care se caracterizează o pro-

misiune exagerată, imposibilă de împlinit. Sallustius zicea despre Catilina
că maria montesque polliceri coepit, adecă „a început să promită mările şi
munţii". Aceeaşi expresie o întîlnim la italieni: promettere mari e mont i ;
la portughezi: prometter mares et montes etc. Mai obişnuită era în latineşte
locuţiunea montes auri polliceri, care se regăseşte în cele mai multe limbi
moderne, astfel franc, promettre des montagnes d'or ; span. prometer montes
de oro ; germ. goldne Berge versprechen ; rus. siditî zolotyja gory etc. Aceeaşi
imagine hiperbolică stă la baza unor expresii ca: das Blaue vom Himmel
versprechen „a promite albastrul din cer", la nemţi, sau: eget foldet igér „făgă-
duieşte cerul şi pămîntul", la unguri.
Adesea locuţiunile acestea sînt ţintuite în memorie printr-o rimă,
bunăoară la italieni: promettere Roma e toma, sau la portughezi: prometter
mundos e fundos.
La români expresia obişnuită e: a făgădui marea cu sarea, sau marea
şi sarea, uneori complinit prin: şi Oltul cu totul sau făgăduieşte marea cu
sarea şi-i dă ce nu curge pe apă (Cf. Zanne, Proverbele romanilor, I, 211—
212). Ea e curentă la toţi românii din nordul Dunării, lipseşte însă la cei
din Peninsula Balcanică şi n-am mai aflat-o la nici un alt popor.
Avem dar a face cu o expresie originală românească, remarcabilă din
mai multe puncte de vedere.
Dacă privim mai de aproape expresiile citate din alte limbi, vedem
că obiectul făgăduielii este, sau un lucru mare pe care e imposibil să-1
dăm, fiindcă nu ne aparţine: marea, munţii, cerul, pămîntul, sau un lucru
atît de preţios, încît de asemenea nu-1 putem avea şi deci nici da altuia:
aurul munţilor. Din aceste elemente la noi întîlnim tocmai marea, atît de
departe de români. Şi mai curios este însă că obiectul extrem de preţios
nu este aurul care se găseşte în munţii noştri, ci tocmai sarea, care, în
regiunile în care locuim azi, pe ambele versante ale Carpaţilor, este atît
de obişnuită, încît e o marfă aproape fără preţ.
E deci evident că locuţiunea aceasta nu s-a putut naşte în locurile
pe care ne găsim azi, ci aiurea, în ţinuturi mai apropiate de mare şi lipsite
de sare. Cred că aceste regiuni nu pot fi decît ţinuturile din partea vestică
a Peninsulei Balcanice.
•290 sextil puşcariu

într-adevăr, în întreagă Serbia, veche şi nouă, sarea lipseşte aproape

cu desăvîrşire şi ea e adusă cu mare_ greutate de la litoralul dalmat, unde
se extrage din apa sărată a mării. în regiunile acestea, apropierea cuvin-
telor mare şi sare are un rost, acolo într-adevăr sarea este un obiect atît
de preţios şi de căutat, încît a o făgădui cuiva putea trece de ceva neo-
bişnuit. Mai ales preţioasă trebuie să fi fost această sare pentru păstori,
la prepararea brînzeturilor şi indispensabilă lor şi vitelor pentru traiul
zilnic.
Ştim că tocmai în regiunile acestea a existat odinioară o populaţie
românească numeroasă care la sfîrşitul evului de mijloc a jucat şi un rol
politic remarcabil. Sînt morlacii şi vlahii, pomeniţi atît de des în docu-
mente, a căror ocupaţiune principală era păstoritul şi transporturile de
mărfuri. Cu caravanele lor mari de cai, ei duceau în oraşele dalmate pro-
dusele lor păstoreşti, mai ales lînă şi vestitul „caseum valachicum", şi se
întorceau în interiorul ţării mai ales cu sare.
Astăzi rămăşiţele acestor morlaci şi vlahi sînt slavizate cu desăvîr-
şire. Pînă acum o sută de ani se mai găseau urme de limba lor în insula
Veglia; iar astăzi vreo altă ramură a lor, emigrată pe vremuri, mai vorbeşte
româneşte în opt comune din Istria, care conservă graiul strămoşesc. î n
regatul iugoslav însuşi nu se mai păstrează decît numiri de locuri şi de
persoane de origine românească şi, ici şi colo, cîteva rămăşiţe din limba
lor de odinioară. Astfel, bunăoară, la ciobanii din Zadar, care, numărîndu-şi
oile, două cîte două, mai întrebuinţează pînă azi numărătoarea de origine
românească: do, pato, şasto, sopee, zeci (cf. P. Skok în Archiv. f . slav. Phi-
lologie, 37, 1918, no. ' 1—2)'.
Din numirile de localităţi şi cele de persoane, păstrate în documente,
putem conchide cu siguranţă că dialectul românesc pe care îl vorbeau
aceşti morlaci şi vlahi era asemănător celui dacoromân, iar nu celui aromân.
Legătura strînsă ce există între dialectul istroromân şi cel dacoromân şi
deosebirile fundamentale ale acestora faţă de dialectul aromân (macedo-
român) ne arată şi ele că între morlacii şi vlahii din Iugoslavia şi dacoromâni
au existat legături strînse şi o comunicaţie neîntreruptă, mult timp după
ce aromânii s-au rupt de corpul celorlalţi români, emigrînd spre sud. Cred
chiar că morlacii şi vlahii de odinioară nu au pierit numai prin slavizare,
ci s-au împuţinat şi prin imigraţiuni. Aceste imigraţiuni i-au dus, în vest,
pînă în Veglia, Croaţia, Istria şi Craina. O parte însemnată pare a se fi
lăţit spre nord, ajungînd să se confunde cu masa compactă a dacoromânilor
cu care stăteau în comunicaţiune. Aceşti vlahi vor fi adus şi locuţiunea
a făgădui marea cu sarea în părţile noastre. Rima a menţinut expresia care
nu prea avea dealtfel mult înţeles în regiunile unde poate se va fi zis
a făgădui Oltul cu totul. Cealaltă complinire pe care o găsim la Iordache
Golescu: şi-i dă ce nu curge pe apă pare să fie o explicaţie a însuşi cuvîn-
tului sare.
Desigur că dintr-o expresie idiomatică e riscant a trage concluziuni
asupra vechilor aşezări ale românilor. Totuşi, cînd aceste deducţiuni decurg
in mod firesc şi sînt în consonanţă cu ceea ce ştim din istorie şi cu alte
a făgădui marea cu sarea" 291

speculaţiuni lingvistice, ele pot forma un argument mai mult. într-adevărr

fenomene ca rotacismul — care leagă pe istroromâni de dacoromâni şi des-
parte amîndouă aceste grupe de aromâni — nu poate fi explicat nici el
altfel decît dacă admitem că punctul lui de plecare a fost la românii din
apropierea albanezilor, deci tocmai la aceşti vlahi, care par a ne fi transmis
şi cîteva influenţe slave care nu se potrivesc cu dialectele sud-slave de
est, ci cu cele mai de vest. Chiar şi cîteva instituţiuni pe care le găsim
la curţile întîilor domnitori munteni arată, precum a dovedit Jirecek, o
vădită legătură nu cu Bizanţul şi bulgarii, vecini la sud, ci cu croaţii şi
ţările vestice.

21 — Cercetări şi studii — c. 339

 O S U P R A V I E Ţ U I R E A LATINEI ARHAICE
ÎN ROMÂNĂ ŞI ITALIANĂ

S-au dat multe explicaţii pluralelor în -i ale cuvintelor româneşti şi

italieneşti corespunzînd unor cuvinte latineşti de declinarea a IlI-a.
Cea mai recentă, dar nu cea mai hotărîtoare, este aceea a domnului
A. PROCOPOVICI (Dr., II, 201 ş.u.). Dl. PROCOPOVICI crede că e neac-
centuat avea o tendinţă pronunţată de a trece în -i, fără ca această ten-
dinţă să se fi generalizat totuşi ; el consideră acest proces de evoluţie ca
fiind anterior formării limbii române. Ar fi existat deci două forme paralele:
munte şi munţi, corespunzînd amîndouă formelor montem şi montes ; la
plural se alege munţi, pentru a-1 distinge de singular, -i fiind desinenţa
pluralului la declinarea a doua. Teoria d-lui PROCOPOVICI, privind tre-
cerea foarte timpurie a lui e la i nu este admisibilă nici pentru celelalte
limbi romanice, nici pentru română care ne oferă exemple ca macedoromânul
seati şi moldovenescul foarti, care prin metafonia lui e şi o în ea şi oa ne
dovedesc că a fost o vreme cînd aceste cuvinte se pronunţau peste tot cu
e final. Dar ceea ce se opune teoriei d-lui PROCOPOVICI este mai ales
faptul că un i, rezultînd dintr-un e neaccentuat, nu denaturează niciodată
dentala precedentă, şi că ţ din munţi presupune la origine un i (cf. A.
ZAUNER, Literaturblatt f . germ. u. rom. Phil., XLV, 336—337).
D'OVIDIO s-a ocupat în special de chestiunea pluralelor italiene din
categoria padri, madri, într-un foarte frumos studiu din Archivio glott. ital.,
IX, 1886, p. 83. D'OVIDIO crede că s final a căzut (ca m final) şi că ital.
forte reprezintă în acelaşi timp formele latineşti fortis sau fortem, astfel
încît Porto Venere este Portus Veneris şi martedi este vechiul Martis dies
etc. Faptul că pentru amas, vides, legis corespund în ital. ami, vedi, leggi,
se explică prin analogie cu verbele de conjugarea a patra unde dormis avea
să dea dormi. Dormi a influenţai imperativele vedi, leggi (cu un -i în loc
de e ce corespundea cuvintelor latineşti vide, lege), în sfîrşit, pluralul eani
a fost modelat după pluralele de declinarea a doua, astfel că în construcţia:
illi boni canes terminaţia -i a înlocuit pe -es ; această idee fusese deja
exprimată de ASCOLI. Paralelismul lui padre cu madre, la singular, a dus
la apariţia aceluiaşi fenomen la plural unde după padri a fost format madri;
acest -i a pătruns uneori chiar în declinarea întîi dînd naştere la forme
ca le porţi, le spalli, le veni, le ondi, le calendi.
o S U P R A V I E Ţ U I R E A L A T I N E I A R H A I C E IN ROMÂNĂ ŞI ITALIANĂ 29Î

Aceste influenţe analogice sînt admise de T I K T I N pentru limba română:

vertni (* verrni prin analogie cu eervi > cerbi) ; pini, luni (în loc de pîner
lune) prin analogie cu viermi ; juri, taci, ungi (în loc de jură, tace, unge}
prin analogie cu dormi 1.
Dacă putem destul de uşor să admitem — la formarea pluralului —
influenţa analogică a masculinelor de declinarea a doua (lupi, bărbaţi)
asupra celor de declinarea a treia (viermi, fraţi), şi influenţa conjugării,
a patra (dormi) asupra celorlalte pentru că, datorită noii desinenţe -i,.
se evită omomorfia cu persoana a treia (tace, unge, jură ), nu tot aşa stau
lucrurile, în schimb, cu pretinsa influenţă a masculinelor în i asupra plu-
ralelor feminine de declinarea întîi şi a treia, căci necesitatea de a distinge
genurile ar fi trebuit, dimpotrivă, să menţină desinenţa feminină caracte-
ristică -e (case).
î n faţa acestei teorii a analogiei (probabilă în ceea ce priveşte desi-
nenţa persoanei a doua la verbe, posibilă pentru masculinele în -i, dar
inadmisibilă pentru femininele în -i) se ridică opinia celor care-1 consideră
pe acest -i drept rezultatul unei evoluţii fonetice.
în volumul Archivio glott. ital., în care d'OVIDIO şi-a publicat lucrarea,
B. BIANCHI a reluat chestiunea în legătură cu denumirile locale italieneşti
în -i. El credea (p. 391—392 şi 403) că s din desinenţa -es (din lat. -es
şi -is) a devenit -i ca în noi > nos ; poi > pos (t) etc.; susţinea că vendis
şi fortis, fortes au dat vendei, forţei, „care sînt foarte aproape de forti".
Credem că avem motive întemeiate pentru a nu admite transformarea lui
s în -i în monosilabele de felul nos (cf. DR., II, p. 55—56) ; nu putem
fi de acord nici cu transformarea lui -es, -is în -i prin etapa intermediară
-e. După părerea d-lui M E Y E R - L Ü B K E (Rom. Gramm., I, § 309) s final
— înainte de a cădea — ar fi modificat vocala neaccentuată precedentă
astfel încît -as şi -is au dat în română -i ; tot aşa în italiană -es a dat
-i ; astfel formele rom. chiţi, cintai, vinzi, marţi, vineri, flori sînt, după
MEYER-LÜBKE, reflexele fonetice ale formelor latineşti cantas, cantabas„
vendis, martis, veneris, flores ; ca urmare pluralul femininelor de declinarea
întîi pietre ar reprezenta nominativul petrae, în timp ce pietri ar reprezenta
pe petras. La fel în italiană, ami, fuori, Chimenti, Giovanni ar fi reflexele
fonetice ale formelor amas, foras, Clementes, Iohannes (cf. Einführung, I4,
§ 182).
î n ce mă priveşte, n-am crezut niciodată în schimbarea lui -as în -i
căci foras a dat în româneşte fără (afară), şi acest cuvînt mi se pare mai
hotărîtor în stabilirea unei legi fonologice decît formele flexionare, supuse
influenţei analogiei. Am admis totuşi -es, -is > i, mai degrabă ca o con-
statare a unui fapt decît ca transformare fonetică.

1
Acest -i analogic apare uneori la imperativ în locul lui -e — lat. -e (mii, şezi, taci, vezi ;
mergi, plingi, rîzi, treci, alături de umple, bate, ride, rupe, spune etc.). î n textele noastre vechi
se păstrează, la persoana a doua singular a condiţionalului, forme vechi ca: ascultare, lăsare,
tăiere, alături de altele mai recente: ascultari, cîntari, ucideri, generalizate la aromâni şi istro-
români.
•294 sextil puşcariu

Mi s-a părut întotdeauna lucru ciudat ca s final să fi putut avea prin

•cădere o altă influenţă asupra lui e precedent decît m final; m-a mirat
şi faptul că trebuia să admitem pentru -es şi -is evoluţii diferite pentru
italiană şi română: martis dies, > ital. marte di, rom. marţ.
Cred că acum am găsit exemple hotărîtoare împotriva presupunerii
•că -es şi -is ar fi dat în română -i. Astfel, pronumele qualis, la plural quales,
a dat ' în română care, atît la singular cît şi la plural ; formei articulate
carele îi corespunde, la Coresi, la plural: cărei < car el'i < quales illi. Din
această formă a rezultat (prin transformarea lui ei în ii) carii, apoi, prin
analogie (marii—mari), pluralul nearticulat cari, mai puţin frecvent e ade-
vărat, dar existent în română. Tot la Coresi, după cum şi în alte texte
vechi (cf. DENSUSIANU, Hist. de la langue roum., II, 159),'găsim pluralul
pace 1 (articulat : pacele, pacelor) care corespunde latinescului paces, întocmai
cum singularul pace corespunde lui pacem. Această „relicvă" dovedeşte că
la declinarea a treia, cel puţin pentru substantivele feminine, şi româna
avea plurale în -e, ca italiana, unde fonte, vite, vetrice, rădice, rombice se
întîlnesc alături de forme în i: fonti etc. (cf. B. BIANCHI, op. cit., p. 403).
Din moment ce quales şi paces au dat în mod regulat care şi pace, ce expli-
caţie dăm atunci lui -i din flores >florii
Cred că trebuie să vedem în acest -i al pluralelor de declinarea a treia,
terminaţia latinească -Is, pe care o întîlnim adesea la scriitorii latini (omnis,
civis, partis etc.,) şi pe care gramatica latină o consideră „arhaică".
Din punct de vedere istoric, potrivit părerii d-lui SOMMER (Lat.
Laut- u. Formenlehre, §§ 227 şi 230), terminaţia pluralului latinesc de decli-
narea a treia — declinare care, se ştie, cuprinde o mulţime de substantive
aparţinînd la origine altor tipuri de declinare — trebuie înfăţişată în felul
următor: desinenţa -es este originară pentru radicalele consonantice; ea
provine din -ens > indoeur. -ns (pedes, homines ) ; desinenţa -Is este ori-
ginară pentru radicalele în i, şi provine din -ins: hostis = got. gastins.
Această desinenţă -is a fost, pentru radicalele în -i, foarte întrebuinţată
pînă-n epoca clasică şi o găsim adesea în inscripţii FINIS, OMNIS (în
aceeaşi inscripţie alături de SEEDES, PEDES, FORNICES), scrisă deseori
eis (într-o perioadă cînd ei devenise i) : OMNEIS, TURREIS etc.
Din moment ce, pentru radicalele consonantice, existau, alături de
acuzativele în -es (<ns), nominative în -es (împrumutate de timpuriu
de la radicalele în i), s-a putut introduce, pentru radicalele în -i, un acu-
zativ plural analogic în -es (OMNES, C.I.L., I, 577 etc.), alături de nomi-
nativele plurale (organice) în -es. Astfel, desinenţa -es deveni din ce în ce
mai frecventă, şi vechea diferenţă între omnes nominativ şi omnis acuzativ
s-a şters din ce în ce mai mult. î n timp ce la radicalele în i exista această
concurenţă între desinenţele -îs şi -es, desinenţa -îs a putut să-şi facă
apariţia ici, colo, şi la radicalele consonantice (MUNICIPIS, C.I.L., I,

1
Faptul că forma pace s-a menţinut la plural pînă în secolul al XVII-lea ne mai dove-
deşte că în cazul unor forme ca biserici, vaci, nu trebuie să vedem o transformare fonetică a lui e
final în -i după c (transformare admisă pentru cinci, cf. nici < nice, atunci < atunce etc.).
 o supravieţuire a latinei arhaice In r o m â n ă şi italiană 295

206, 163). Identitatea acuzativului cu nominativul a făcut atunci posibilă

— la nominativ — o desinenţă îs care, din punct de vedere etimologic, nu
era justificată ; întîlnim astfel puppis, restis la Varro, şi IOVDICIS, FINIS,
PELLEIS în inscripţii.
Exista deci în latină o oscilare între desinenţa -îs (justificată la origine
numai pentru acuzativele radicalelor în i) şi -ês! Această oscilare apare la
scriitorii clasici chiar după ce gramatica declarase corectă forma în -ês..
Aceeaşi ezitare între -îs şi -ês se observă in inscripţii şi ea continuă pînă-n
italiană (le vite şi le viti) şi română (care, pace alături de cari, păci).
Numai ideea greşită, potrivit căreia între latina arhaică şi limbile roma-
nice ar exista o prăpastie de netrecut, ar putea să ne împiedice să vedem
o continuitate între pluralele latineşti arhaice în -îs şi pluralele italieneşti
şi româneşti în -i 1. în realitate, nu există însă o astfel de prăpastie, căci
„arhaic", „vulgar", „rustic", „urban" şi „literar" sau „clasic" sînt termeni
care nu trebuie să fie opuşi unii altora, ei exprimă numai, din punct de
vedere istoric şi social, aspecte diferite ale aceleiaşi limbi. încă din 1866,
SCHUCHARDT arăta (Vokalismus, I, 57) că asemănările latinei arhaice
cu latina vulgară din secolele IV—VI după Hr. nu trebuie să ne surprindă,
căci: „latina arhaică nu este altceva decît latina vulgară; puţin importă'
că seamănă cu latina primitivă şi diferă de latina clasică, sau că diferă
şi de una şi de alta". Există o continuitate, de la epoca arhaică la limbile
romanice, între căderea lui li iniţial şi pronunţarea lui ae ca e, cu toate
că scriitorii clasici au reintrodus în scrierile lor, probabil şi în vorbirea
claselor superioare, pe h şi ae. De asemenea trebuie să existe ó continuitate
între căderea (în anumite condiţii) lui s final în latina arhaică şi acelaşi
fenomen (devenit general) în italiană şi română. î n latina clasică, s a fost
reintrodus de autoritatea gramaticienilor, care generalizau un fenomen de
fonetică sintactică, şi această pronunţare urbană a pătruns şi în vorbirea
popoarelor romanice de apus.
Decisive sînt în această privinţă cercetările d-lui K. MEISTER (Altes
Vulgărlatein, în Indog. Forsch., XXVI, 69 ş.u.) şi ale d-lui J . MAROUZEAU
(Une antinomie „archaïque et vulgaire", în Mém. de la Soc. Ling. de Paris,
X X I I , 263 ş.u.), care pun în evidenţă continuitatea, de la perioada arhaică
la limbile romanice, cîtorva fenomene „vulgare sau rustice" dintre cele mai
caracteristice, care s-au transmis, în opoziţie cu latina clasică, de la perioada
veche pînă la limbile romanice. Romaniştii sînt chemaţi acum să acorde
atenţie acestui principiu, luat în seamă cum se cuvine de filologii clasici.
In cazul care ne interesează, menţinerea, în italiană şi română, a pluralelor
în -i la declinarea a treia, alături de cîteva relicve în -e, dovedeşte că ezi-
tarea între -es şi -ÎS, constatată în perioada latină arhaică, s-a perpetuat
în vorbirea populară din Italia şi ţinuturile dunărene. După căderea lui s

1
D'OVIDIO — ca şi NANNUCCI, înaintea lui — se gîndise un momsnt la un raport
între latinescul arhaic fontis şi ital. fonti, dar renunţă imediat la această idee care „mi pare
orami un assurdo" (Arch. glott. ital., IX, 89), pentru că „con un latino arc. faccio quel che con
morţi si deve fare: lo in pace" (Ibid., 92., ci. şi BIANCHI, ib., 403).
•296 sextil puşcariu

final, -i s-a impus la toate masculinele declinării a treia, datorită celorlalte

masculine, aparţinînd toate declinării a doua şi avînd la plural un -i eti-
mologic ; la feminine, analogia cu cele de declinarea întîi a păstrat mai mult
timp pluralele în -e[s].
Această influenţă a femininelor de declinarea întîi asupra celor de
a treia a menţinut şi forma dativului singular: după casae (dativ sing. =
nominativ plur.) > r o m . (unei) case, (două) case, s-a păstrat morţi > r o m .
(unei) morţi — (două) morţi < morţi (s) ( = mortes) ; dimpotrivă, analogia
masculinelor de declinarea a doua, unde dativul sing. (lupo >lupu) devenise
identic cu nominativul şi acuzativul sing. (lupus şi lupum > lupu ) şi diferit
de plural (lupi >lupi), a fost cauza înlocuirii vechiului dativ în -i (pisci >
* peşti) cu formele de nominativ şi acuzativ (piseis şi piscem > peşte).
 D E S P R E DIMINUTIVELE ROMÂNEŞTI

Dau în cele următoare cîteva întregiri la cele ce le-am spus acum

treizeci de ani în introducerea unei lucrări de începător 1 despre diminutivele
româneşti.
Diminutivele micşorătoare nu exprimă numai ideea de „mic", ci, după
împrejurări, şi ideile de „subţire", „slab", „scurt", „tînăr" etc. Astfel,
o vergea este o varga subţire, un glăsuţ, un glas slab, un făgătui este definit
prin „fag tînăr" etc. Cînd Dosoftei scrie (în Viaţa sfinţilor, 16) despre un
sfînt care, înainte de a fi executat, „se rugă tăietorilor să-1 lase un cescuţ
la rugă", sensul acestui diminutiv este de „ceas scurt" — înţeles în mod
subiectiv — adecă „numai puţin timp". Presupun că cescuţ traduce pe paleo-
slavul casicî, care însemnează „momentum". De cele mai multe ori ideile
de „mic , „tînăr etc. sînt cuprinse simultan în cicelcişi derivaţi uygăţcl
e „un mic argat", fiindcă e tînăr. înrudită cu ideea de' „tînăr" e cea de
„de curînd", în derivate precum însurăţei „pereche căsătorită de curînd"
(germ. Neuvermahlte).
Patronimice propriu-zise nu avem în româneşte. Chiar derivatele de
la numele de fiinţe, de felul lui domnişor, dănciuc, considerate de mine
odinioară (op. cit., § 6) ca atare, sînt de fapt „junger Herr", „junger
Zigener" ; doar crăişor are sensul de „prinţ" (Kõniges s o h n). De la ani-
male, asemenea derivate cu sensul de „pui" sînt extrem de rare. La I. Văcă-
rescu întîlnim într-o fabulă „trei aricei fără mumă", deşi nu cred că poetul
să se fi gîndit precis la „pui de arici ", ci numai la nişte „arici mici". Pentru
a arăta „animale mici pînă la vîrsta de un an" avem însă pe mioară <
* agnelliola, pe purcel < porcelus şi în Banat pe ţigui „ied de un an" <
germ. Ziege (cf. sard. log. majaliscu „einjăhriges Schwein"). Mai des însă
avem în acest sens, ca şi în alte limbi (cf. corespondentele romanice pentru
annotinus, * annoticus, * anniculus, * annuculus, * annicella, în Etym. Wb.
der rum. Sprache, nr. 1186), derivate de la „an": noaten < annotinus, godac
„porc sau ursuleţ de un an", goadzin „mistreţ de un an" < slav. godü
„an"; sau de la „lapte", cf. ital. lattone „giovenco di men che un anno".
obicei însă diminutivele de la animale însemnează un exemplar „mic"
şi „tînăr" (de ex. ursuleţ „junger, kleiner Bar"). Numai cînd — ca în cazul
1
Die rumănische Diminutivsujfixe, Leipzig, 1899 (extras din VIII Jahresbericht des In-
stituis f . rum. Sprache zu Leipzig, 86 — 232).
•298 sextil puşcariu

lui căţel faţă de cine — în înţelesul de „animal tînăr" avem un alt cuvînt
diminutival (cînişor), rar dealtminteri, care are numai sensul de „mic de
stat", indiferent de vîrstă. Rare sînt cazurile cînd diminutivele de la numele
de animale însemnează specia sălbatică — de obicei mai mică — de ex.
porumbiţă „wilde Taube". Acest înţeles îl găsim mai ales la plante. Exemple
a m dat în § 17 din lucrarea citată; aici ar fi de adăugat că asemenea
forme se găsesc şi în alte limbi romanice, de ex. ital. cipolaccia „ceapă
sălbatică"; în Lecce pirazzu „păr pădureţ"; sard. pronizza „prun sălbatic",
cf. lat. capreolus > rom. căprior, mentastrum „wilde Minze" etc.
Tot din înţelesul de „mic" se explică şi cel de s u b a l t e r n , despre
care am vorbit în § 20 al disertaţiei citate. Exemplele citate acolo s-ar
putea înmulţi uşor - (bănişor, isprăvnicel, spătărel, stclnicel ) ; în categoria
aceasta intră şi naş „Taufpate", scurtat din nunaş, care este un „nun"
mai puţin important, întrucît nu funcţionează la căsătorie, ci la botezul
copiilor ieşiţi din căsătorie.
î n toponimică diminutivele de la rîuri însemnează a f l u e n ţ i , de la
şiruri de munţi cîte un p i s c ; de la sate, sate mai mici, unele ieşite,
probabil, prin colonii, din acele sate. Astfel avem : Lotrişorul, Lotriţa (afluenţi
ai Lotrului), Olteţul (afluent al Oltului), Moldoviţa (afluent al Moldovei) etc.
într-o descriere a regiunei Carpaţilor musceleni cetim (Conv. lit., 36, 969):
„La dreapta, spre nord, Piatra lui Crai, precedată de Pietricica, de Plaiul
şi de Plăicul. . ., continuat de Drăgan şi Drăgănelul. . ., Măgura şi Măgu-
ricea . . ., Pleşa, Plescioarele . . ." Tot astfel avem satele Cîrţa şi Cîrţişoara
(numit şi Cîrţa mică), Rebra şi Rebrişoara etc.
Ideea de „mic" nu trebuie să fie cuprinsă în subiect, ci poate să se
rapoarte la obiect : arendăşel nu este „o p e r s o a n ă mică care a luat
în arendă o moşie" ci „o persoană care a luat în arendă o m o ş i e m i c ă " .
Diminuţia se întrebuinţează şi cînd derivatul este un fragment din primitiv:
aloţelul este o bucăţică de aluat, ţinută la o parte pînă se înăcreşte şi între-
buinţată apoi la plămăditul aluatului nou.
Cînd avem de a face cu numiri de obiecte, diminutivul adesea însem-
nează numai un obiect asemănător cu obiectul exprimat prin cuvîntul pri-
mitiv, fără ca să fie neapărat de lipsă ca acest obiect să fie mai mic. Dimi-
nuţia ne indică oarecum numai asemănarea aproximativă. A. Meillet (Lin-
guistique historique, p. 246) citează cazurile franc, chevalet manette, rus. nosik
„bec d'une cafetière" ; în româneşte avem atică, care-i un fel de bumbac,
peniţă, care-i pana de scris etc. Furculiţa cu care mîncăm (franc, fourchette)
se aseamănă cu o „furcă mică"; tot astfel furculiţa de urzit sau furculiţă
„tăietură în formă de furcă în urechile animalului pe care vrei să-Î distingi
prin acest semn de alte animale" ; dar furculiţe se numesc şi lişiţile carului,
care sînt mai mari. Vrana prin care curge mălaiul la moară este mai mare
decît gura unui om ; cu toate acestea, se numeşte guriţă, precum se numeşte
şi „sărutarea"; întocmai ca lat. asculum, germ. Măulchen, ceh. habic'ka.
Exemplul din urmă ne arată cum adesea, în diferite limbi, la baza dimi-
nutivelor găsim aceleaşi imagini. Astfel, mănuşă, în înţelesul „Hand-schuh"
se numeşte şi la albanezi dorëzë (dim. din dorë „main").
despre diminutivele româneşti 299

La chestiunea dacă între diferitele sufixe există nuanţe de sens este

greu de răspuns, şi mi se pare că numai tonul şi interpretarea subiectivă
fac ca un sufix să mi se pară mai expresiv decît altul.
Autorii Glosarului dialectului din Marginea deosebesc între bunicel
„ziemlich gut" şi bunişor „recht gut" (besser als „gut"). Pe bucăţicuţă îl
traduc cu „ganz kleines Stück". Acest sens foarte micşorat se explică la
cuvîntul din urmă prin faptul că avem a face cu o dublă diminuţie (bucată —
bucăţică — bucăţicuţă). Interesant este şi cazul lui bulcă „ g r o s s e Semmel"
— bulcuţă „Semmel" (propriu-zis „kleine grosse Semmel"), pe care-1 găsesc
în acelaşi Glosar. Formula 1 + 1 — 1 — 1, care se potriveşte în acest exem-
plu, nu mai este valabilă la numele proprii, care adesea cuprind combinaţia
unui sufix diminutiv cu unul augmentativ, de ex. Radu — Răducu (dimiñ.)
— Răducanu (aug.), sau invers: Hangu — Hanganu (augm.) — Hăngănuţ
(dimin.), căci cel dintîi, Radu, care, din cauză că era mic de stat, a fost numit
Răducu, a putut fi moşul sau strămoşul lui Răducu, care, din cauza staturei
sale înalte, a fost numit Răducanu, Tot aşa, dacă C. Negruzzi (Opere, I, 19)
vorbeşte de o „mică cămăruţă — se poate zice şi nemţeşte „ein kleines
Kâmmmerlein" — el nu s-a gîndit la ceva mai mic decît o ' „cămăruţă" sau
decît o „cămară mică", ci „mic", în legătură cu un diminutiv, este o expresie
pleonastică: din cauza adjectivului „mic" care urma, s-a zis şi cămăruţă,
în loc de cămară, sau din cauza diminutivului cămăruţă, s-a adăugat şi
„mic".
E un lucru îndeobşte cunoscut că diminutivele abundă în graiul
copiilor. Cei ce le-au introdus în acest grai sînt părinţii. Am auzit o mamă
care-şi scălda copilul zicîndu-i: „hai să spălăm bărbiuţa, guriţa, obrăjorii,
frunticica, ochişorii..." 1 Toate părţile corpului fiind mai mici la copii, este
firesc ca ele să fie diminutivate. Mai puţin firesc este însă acel „Mircică,
răpus de o boală crudă la vîrsta de patru anişori..." (pe care l-am cetit
deunăzi într-un anunţ funebru din Universul). Brătescu-Voineşti (Lumea
dreptăţii, 230) vorbeşte despre un „copilaş bolnăvior", deşi boala de care
copilul suferea nu era uşoară. K. Jaberg ne spune (Romanía, 46, 134,) că
şi în Elveţia se zice, cînd vorbim către copii, es Wăspeli. Pretutindeni părinţii
cred că vor fi mai bine înţeleşi de copiii lor dacă transpun lucrurile în pro-
porţii mai mici. Din camera copiilor se explică pentru ce cuvintele romanice
pentru „ochi", „ureche", „genunchi" sînt diminutive: oclu, oricla, genunclu,
şi de ce numirile de jocuri copilăreşti sînt şi mai ales diminutive. Precum
vorbim de „gîtul" cămăşii sau de „grumazii" jugului (numind obiectul care se
aşază lîngă o parte a corpului cu însuşi cuvîntul care însemnează acea parte),
tot astfel ce se leagă subt bărbie se numeşte şi el bărbie sau, cînd el aparţine
copiilor, bărbiţă, nu atît fiindcă e mic, ci fiindcă face parte din sculele copilului.
Turgheniev, în nuvela sa Faust, zice despre un bărbat: „Aşa de mult
se obişnuise să nu dea curs liber sentimentelor sale, că îi era ruşine să lase
să se observe amorul pasionat pe care-1 avea pentru fie-sa. Niciodată n-a
1
Exemplul acesta e instructiv şi pentru varietatea sufixelor diminutive întrebuinţate
în româneşte.
 •330
sextil puşcariu

sărutat pe Vera în prezenta mea ; niciodată nu-i dădea fiicei sale diminutivul
numelui său, precum se obişnuieşte în Rusia, ci o numea întotdeauna Vera,
scurt de tot." Ca şi în ruseşte şi, în general, în limbile slave, şi în româneşte
nota d e z m i e r d ă t o a r e este atît de strîns legată de diminuţie, încît
unul din cei dintîi gramatici români, I. Văcărescu, în Gramatica sa din 1787,
numeşte diminutivele sufixe „mîngîietoare" sau „răsfăţătoare". Cînd, subt
influenţa limbilor romanice de vest, scriitorii noştri întrebuinţează dimi-
nutive în sens depreciativ, un cuvînt ca de ex. acel „actoraş de provincie",
imitat de Vlahuţă după ital. attoraccio (actor „mic" şi, prin urmare, „rău")
sună în neromâneşte, căci sensul peiorativ este caracteristic în româneşte
augmentativelor. De aceea derivatele în -andru, ca băieţandru, copilandru,
care însemnează un băiat (copil) m a i mare, dar f r u m o s , deştept,
s i m p a t i c sînt considerate de unii gramaticieni ca diminutive, de alţii
ca augmentative.
Nota dezmierdătoare poate să devină linguşire sau d u l c e -
g ă r i e . Primul caz îl avem, bunăoară, în următorul exemplu din Sado-
veanu (Sămănătorul, III, 601) care redă felul linguşitor al ţiganilor: „Numai
cîţiva danci perpeliţi miorlăiau în jurul boierului cu mîinile întinse: Măria-
voastră, Măriuţele-voastre, sărutăm dreapta". Un exemplu pentru al doilea
caz îl găsim în următoarea descriere a lui Iorga (Ist. lit. de la 1821 înainte,
vol. I, 202) prin care caracterizează dulcegăriile literaturii pastorale: „Păstorul
întristat de Cîrlova îl ştim de unde a plecat. Din Italia lui Pastor fido, unde
dulcii păstorei tineri cîntă din fluieraş, păzindu-şi oiţele pe care nici lupuşorul
înduioşat nu se îndură să le atace".
î n disertaţia citată (§3), am arătat că diminutivul serveşte uneori
ca m i j l o c s t i l i s t i c . Ideea de „mic" poate să fie cuprinsă alături
de cea de „iubit", „simpatic", „sărman", sau să lipsească cu totul şi diminu-
tivul să exprime numai iubirea, simpatia, sau compasiunea subiectului vor-
bitor faţă de persoana care vorbeşte. Cînd spun despre un copil că este bălăior,
nu vreau să exprim o nuanţă mai puţin pronunţată de „blond", ca atunci
cînd spun că e bălan, ci vreau să arăt că îi şade bine părul blond, că este
blond şi frumos. Cînd în poezia populară se descrie cum meşterul Manóle
aduce suprema jertfă, îngropîndu-şi nevasta în zidul care-1 înalţă, toată
mila poetului se revarsă în diminutivele:
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pîn'Ia costişoare
Pîn'la ţîţişoare
Pîn'Ia buzişoare
Pîn'la ochişori
Pîn'la perişori.

într-o descriere a vieţii ciobăneşti (E. Turcu, Excursie, 159) cetim:

„Mai înainte, cînd trecem cu oile la Baltă, la iernatic, şi cînd ieşeam de
acolo la jnunte, mergeam încet, încet pe lîngă drum şi oiţele mai îmbucau
cîte ceva". în altă descriere cetim: „Haide prin ţarcul oilor. Aşa mi-e obiceiul.
DESPRE DIMINUTIVELE ROMANEŞTI 301

Pînă ce nu mi-oi lua seara-bună de la oiţi, nu mă pot odihni." îndată ce

e vorba de păscutul trudit pe marginea drumului a „sărmanelor oi", sau de
despărţirea de „oile iubite", autorul le zice oiţe, exprimînd prin acest dimi-
nutiv compasiunea sau dragostea sa. „S-au dus bănişorii mei" s-ar putea traduce
în franţuzeşte prin „mon pauvre argent". Dacă misellus a înlocuit pe miser
este, probabil, fiindcă acest adjectiv, prin care se exprimă compasiunea se
întrebuinţa mai ales la diminutiv. Iubire găsim exprimată în diminutivul
mătuşă, care a înlocuit cu totul în româneşte pe urmaşul lui amita. Weigand
ne arată că în Bucovina şi în Basarabia diminutivele dezmierdătoare viţe-
lucă, viţică, viţeluşă, viţeluşcă s-au substituit cu totul lui viţea < vitella, care
şi el era la origine un diminutiv. Şi numirile de mîncări apar uneori subt
formă diminutivă. Astfel, coliclu > curechi, ital. colechio a înlocuit pe caulis
(păstrat în alte limbi romanice) ; lacticellu > v. fr. laicei, lacticulu > veronez.,
vicentin. lateco a înlocuit pe lac, întocmai cum carne de purcel, pe lista de
bucate în restaurantele din Bucureşti, nu înseamnă carne de „cochon de
lait", ci de „porc" ; diminutivul vrea să exprime numai „bunătatea" sau
„frăgezimea" cărnii. în acelaşi fel trebuie înţeleasă băuturică ca „băutură
bună", sau apşoară, lăptişor, lăptic, ca „apă bună", „lapte bun" : „Trimise
pe băiet... să-i aducă oleacă de apşoară rece" (Şezătoarea, VI, 10 ) . „Să dea
mămiţica băiatului lăptic?" (Caragiale, Momente, 333). î n exemplul: „Mili-
taru-i militar, Te vede azi şi te ademeneşte şi mîni îşi ia căliceaua şi dus e !"
(Pamfile, Agricultura, 238), călicea = drumul care-i place lui. Cîlţii, cu cît
sînt mai mărunţi, sînt mai puţin preţioşi ; cu toate acestea, cilţişori se numesc
cîlţii de calitatea cea m a i bună (cf. Şezătoarea, IX, 143). „Un şoricel cald de
primăvară" am auzit spunînd odată pe o bătrînă ţărancă ce ieşise pe prispă.
Acest diminutiv, care exprimă cît de bună e căldura, explică de ce, soliclu
şi solicellu au înlocuit pe sol în limbile franceză (soleil), provensală (solelh)
şi retoromană (engad. sulal') şi în dialectul aromân-surţeale (cf. P. Papahagi,
Analele Dobrogei, IV, 89—93), întocmai precum în limbile slavice slúnice a
înlocuit pe * slüno. La albanezi numele lunei, harièz, e derivat cu ajutorul
unui sufix diminutiv. Şi înţelesul i n t e n s i v pe care-1 au uneori diminu-
tivele româneşti se explică din cel dezmierdător. „Alerga toată ziulica"
despre care s-a vorbit la § 23 al disertaţiei citate se poate traduce nemţeşte
prin „er lief herum den ganzen 1 i e b e n T a g". Şi în croăteşte se zice „s u
d r a g u n o c", cf. şi nemţ. „Z u g u t e r letzt ; er blieb eine g u t e Stunde,
eine s c h õ n e Weile aus; geh s c h õ n langsam". „Am tras un puişor
de somn" se poate reda şi prin „un pui b u n de somn". „N-am întîlnit nici
un sufleţel de om" (Ispirescu, Legende, 101) = absolut nici un suflet de om.
Şi diminutivele adjectivelor (am rămas singurică = singură de tot),
adverbelor (vin acuşica, în Ardeal mintenaş = imediat) şi interjecţiilor
(aolică!, mai intensiv decît aoleu!) exprimă uneori intensitatea; la adjective
şi adverbe se formează chiar un fel de superlativ prin punerea alături a dimi-
nutivului după forma pozitivă: „o fată tînără-tinerică se strecoară-n ate-
lier" (C. Sandu, Drum şi popas, 41). „De aproape-apropişor mama era
ajutor" (Marian, Naşterea, 436). „Se întoarce cu desagii plini-plinuţi"
(G. Stoica, Sărnănătorul, II, 220). „înainte (mînăştergurile) se făceau tot
•302 sextil puşcariu

cu flori, cu pui m\xikşteTgxiT3i-ntreagă-întreguţâ'' (Pitiş, Conv. lit., 24, 1064).

Tot aşa se zice în bulgăreşte: baba gola-gol enicka (Sbornik, 18, II, 6) = goală-
goluţă ; novo-novisato — nou-nouţ etc. Uneori găsim şi la substantive, mai
ales în poezia populară, un fel de gradaţie a termenilor dezmierdători, prin
punerea diminutivului după pozitiv sau chiar după un alt diminutiv: „Pentru
badea-bădifu', Bucuros mi-aş da şurţu'" (Jarnik-Bîrseanu, Doine, 9) s-ar
traduce nemţeşte prin „Für meinen Geliebten, den heiss-oder innig Geliebten..."
Tot astfel avem: „Bădiţa, bădişorul meu" (Marian, Nunta, 26). „Măi, bădiţă,
bădiţele" (Hasdeu, Etym. Magn. Rom., 2866). „Măi. bădiţă, bădiulică"
(Şezătoarea, III, 19).
 303

Î N T R E B U I N Ţ A R E A FORMEI ARTICULATE DE NOMINATIV

ÎN FUNCŢIUNE DE VOCATIV

La acest loc aş dori să dau cîteva întregiri din domeniul limbei române
la studiul atît de bogat în observaţiuni subtile al lui L. SPITZER publicat
în Revista filologică, I, p. 41—50, Bestimmter Artikel im Anruf und Ausruf
und Vetwandtes, care se întregeşte cu un frumos studiu al lui W. HAVERS,
Zur Syntax der Nominativs, publicat în Glotta, XVI (1927), p. 97 ş.u. (cf. îrï
special p. 104—105, unde se vorbeşte de „Nominativus pro Vocatio"). E vorba
de întrebuinţarea formei articulate de nominativ în funcţiune de vocativ,
precum o avem în fr. écoute, la belle! germ. Vorwarts der Einjăhrige! ci.
şi ital. di grazia, quel signore, de che parte si va? Spitzer nu cunoaşte nici un
exemplu din limba română. Totuşi ele se găsesc şi la noi.
Mai întîi, în dialectul istroromân. Iată cîteva exemple din Studii istro-
române, I :
„vila... zis-a: o Domnu, fç-m vedç omu (în traducerea italiană: disse:
O Dio, fammi vedere mio marito)" — 6/33 ;
„şi Domnu... ziţe: mladicu, scol-te mai musât şi mai măre nog—-ai
fost mânce ( = şi Dumnezeu zice: tinere, scoală-te mai frumos si mai mare
decît ai fost înainte)" — 7/7 ;
„ia se scolç... şi-1' ziţe: mladicu, m-rçi vinde ţa armónikç? ( = ea se
scoală şi-i zice: tinere, vrei să-mi vinzi armonica aceea?)" — 16/29;
Belulovici mi-a mai comunicat vocativul tăţi „hoţii" (de la tăt „hoţ").
Nominativul articulat în funcţie de vocativ la istroromâni nu poate
fi imitat nici după italieneşte, unde el nu este întrebuinţat, nici după croa-
ţeşte, în care limbă nu există articol. Avem deci a face cu o inovaţiune a
acestui dialect, care pare a avea rădăcini mai vechi, căci asemenea cazuri
se găsesc şi la dacoromâni. Am avea deci iarăşi a face cu o asemănare între
dialectele istroromân şi dacoromân (cf. Studii istroromâne, II, § 313-314)
şi deosebire faţă de dial, aromân şi meglenit, în care nu se găsesc nominative
articulate cu funcţiune de vocativ. Atît doar că pe cînd la istroromâni omu,
mladicu, Domnu se întrebuinţează cu aceeaşi-valoare sintactică ca vocativele
„regulate" gospodine, tovăre etc., la noi cazurile acestea nu s-au gramatica-
lizat încă, ci îşi păstrează prospeţimea lor stilistică. Tocmai din cauza aceasta,
în literatura scrisă exemplele se găsesc rar, căci în momentul cînd scriem
avem tot timpul să chibzuim asupra construcţiei, ceea ce face ca în locul

i
 •304 sextil puşcariu

graiului viu şi nestăpînit, cu expresiile lui spontane, pline de nuanţe stilistice,

să scriem limba literară gramaticalizată, cu formulele ei consacrate.
în Cartea cu învăţătură a diaconului Coresi (ed. Puşcariu-Procopovici,
p. 130/6) cetim totuşi: Şi acest lucru să vă priimească, o ucenicii!
Scriitorul Vasile Pop — care nu trece tocmai de un scriitor cu stil
„îngrijit" — descrie (în Sămănătorul, V, 565) o scenă revoluţionară. Răzvră-
tiţii aşteaptă, subt comanda învăţătorului şi a unui ţăran, numit Ghiţă
Namilă, sosirea armatei. La un moment dat, un ţăran strigă: „Daţi-i, daţi
cu praştiile ! Copiii şi fetele, daţi vîrtos !" Cînd încăierarea e în toi, răsună
glasul preotului: „Ghiţă Namilă! învăţătorul şi Dumitru!, pe ei mă, pe ei !"
î n invocaţia din primul vers al poeziilor populare întîlnim uneori
construcţii ca: Foicică, murele, Ia mai cîntă cucuie... (Şezătoarea, VII, 22).
Asemenea construcţii, deşi nu sînt obişnuite, totuşi nu vor părea nici
unui român „străine" de spiritul limbei. Avem însă altele, în care vocativul
articulat este construcţia obişnuită. Mă gîndesc la îndemnuri ca hi calu!
sau hi căluţul şi la chemări ca pisu, pisu! către cotoi, cuţu, cuţu! către cîne,
celui către purcel (Conv. lit., X X , 1006), cunoscute în cele mai multe regiuni
dacoromâneşti.
De ce purcelului îi zicem celu, dar măgarului — nearticulat — ciuş?
Fiindcă ciuş e la origine o interjecţie, pe cînd celu e forma scurtată a unui
substantiv. Tot astfel, derivatele pisoi şi pisică ne arată că odinioară a existat
şi la noi simplul *pis (cf. alb. piso), care, articulat, se mai păstrează în che-
marea pisu! Cred că sîntem, prin urmare, îndreptăţiţi să presupunem că
şi cuţu este un diminutiv scurtat, poate de la bree (deci * brecuţu), care la
istroromâni este cuvîntul ce a înlocuit aproape cu desăvîrşire pe căre „cîne".
Rămîne totuşi de lămurit de ce, cînd voim să se adune puii răspîndiţi
prin ogradă şi le aruncăm grăunţe, îi strigăm: pui, pui, întrebuinţînd în
funcţiune de vocativ nominativul nearticulat, dar cînd voim să prindem un
cal care a scăpat din grajd, îl ademenim cu ovăs, chemîndu-1 calu, calu?
Pentru că, întrebuinţînd vocativul obicinuit calille!, avem impresia că tonul
nostru e prea poruncitor şi, în loc să-1 atragă, ar spăria pe cal. Rostind însă
calu, calu vrem să-1 înşelăm, atrăgîndu-i pe de o parte atenţia, dar făcîndu-1
să creadă în acelaşi timp că vorbim către a treia persoană despre el 1 .
Cazul acesta din urmă ne arată cît de mare dreptate are Spitzer,
cmd înşiruie asemenea construcţii între cazurile de întrebuinţare a per-
soanei a treia („el" „ea") în locul persoanei a doua („tu"). înlocuirea aceasta
a persoanei căreia îi vorbeşti prin persoana despre care vorbeşti o întîlnim,
bunăoară, şi în întrebări ca: ce face puiul? prin care ne adresăm direct

Dm faptul că avem la noi şi la istroromâni nominativul articulat în funcţiune de vocativ

ar li greşit să deducem asupra unei răspîndiri mari a lui în vechime şi, mergînd cu un pas mai
31 6
^ P ; ? ' A considerăm vocativele noastre în -ule, ca forme contaminate : bărbatule = bărbatul -J-
° .e- , fl p e ? J t ' tocmai fiindcă vocativul bărbatul! exprima - cel puţin la origine - o altă
nuanţă decît bărbate şi fiindcă vocativele în -ule se găsesc şi la meglenoromâni, care nu cunosc
nominative articulate întrebuinţate ca vocative. Explicaţia ¡ui -ule rămîne deci cea dată de Th.
l a p i d a n în DR., I, 207.
întrebuinţarea formei articulate de nominativ IN f u n c ţ i u n e de vocativ 305

copilului iubit 1 . Avem, în definitiv, a face cu acelaşi procedeu pe care

îl urmează, bunăoară, istroromânii, cînd, voind să fie politicoşi, întrebuin-
ţ e a z ă — după model italian — alături de: juvç veţ ke meg? „unde vreţi
să merg?" mult mai des: iuvç iâle dormu? „unde dormiţi d-voastră?" (Studii
istroromâne, II § 240). Acelaşi exces de politeţe face pe servitorul francez
să se adreseze stăpînii cu Madame est servie sau să se zică, tot în fran-
ţuzeşte, que Monsieur m'excuse, în loc de „excusez moi, Monsieur". Prin
transpunerea verbului la persoana a treia se subliniază distanţa pe care
vorbitorul doreşte s-o păstreze fie că această distanţă este un semn de respect
ca în cazurile precedente, fie că ea vrea să arate un fel de condescendenţă
a superiorului spre inferiorul său, precum apare în acel „Er" în loc de
„Sie" (sau „Du") atît de des întrebuinţat în nemţeşte în epoca vorbirii
ceremonioase din timpurile trecute. Vom vedea în cele următoare că cu
acelaşi mijloc stilistic se poate produce în alte limbi, ca în cea românească,
tocmai efectul invers, să se exprime adecă intimitatea. Esenţialul în toate
aceste construcţiuni este că se introduce în grai un fel de exprimare neo-
bicinuit, spre a produce un anumit efect stilistic: indicarea ţinutei personale
a vorbitorului faţă de cel căruia i se adresează. Care este această ţinută
personală e o chestiune convenţională.
Cînd e vorba de cuvinte care exprimă un raport de înrudire (sau un
raport asemănător), vocativul obicinuit la noi este cel „gramatical": tată!,
mamă!, soro!, fiule!, cumnate!, vecine! Adăogarea pronumelui posesiv
nu este obicinuită, căci poziţia egocentrică pe care o ia vorbitorul român
este foarte pronunţată: cînd vorbesc despre o persoană cu care sînt înrudit,
mi se pare că ajunge să exprim cuvîntul care însemnează gradul de înrudire,
pentru ca oricine să ştie că înrudirea aceasta trebuie înţeleasă în raport
cu mine : Mă duc la vecina ; mă bate mama ; bunica e mai bătrînă decît
mătuşa exprimă acelaşi lucru ca mă duc la vecina noastră; mă bate niamă-
mea ; bunică-mea e mai bătrînă decît mătuşă-mea. Necesitatea precizării
acestui raport prin pronumele posesiv se iveşte numai în cazul cînd e vorba
de o înrudire cu altcineva decît „eu" (mamă-ta, tată-său) sau cînd con-
strucţia poate da naştere la o interpretare echivocă. Astfel: te aude fratele
poate însemna „fratele tău" — precum indică „te" precedent — sau „fratele
meu" ; tot astfel, cînd stăpîna zice : pe servitoare a bătut-o bărbatul, nu ştim
precis, dacă cel ce a bătut-o este bărbatul servitoarei sau bărbatul stă-
pînei. De aceea, pentru orice român, construcţiile deplin clare sînt:
m-a bătut mama ;
l-a bătut mamă-mea ;
l-a bătut mamă-sa.
1
Caragiale a prins foarte bine nota afectivă pe care o are înlocuirea persoanei tu prin el
şi, uneori, chiar prin noi, Astfel, cocoana care-şi răsfaţă căţelul favorit — în cunoscuta schiţă
Bubico — i se adresează cu cuvintele : „ C u i îi place zăhărelul ? Să-i dea mămiţica b ă i a -
t u l u i zăhărel? ... Să-i dea mămiţica lăptic b ă i a t u l u i ? " Iar cînd cineva, care călătoreşte
cu ea în tren, îşi exprimă temerea că va fi muşcat de căţel, doamna îi răspunde, vorbind de astă-
dată ca să fie „înţeleasă" de cîne: „Vai de mine !... N o i s î n t e m băieţi cuminţi şi bine cres-
cuţi... N o i nu s î n t e m mojici ca..."
•306 sextil puşcariu

Construcţia: m-a bătut mamă-mea cuprinde un lux de precizare.

Din cauza aceasta, vocative ca fiul meu!, fătul meu! cuprind o notă
stilistică: le întrebuinţăm în vorbirea ceremonioasă sau cînd voim să împru-
mutăm cuvintelor noastre un ton solemn.
Dar asemenea construcţii sînt şi relativ nouă, căci articularea substan-
tivului în legătură cu pronumele posesiv a lipsit desigur la început. Forma
mamă-mea, care continuă pe lat. mamma mea, este şi azi generală. O indi-
vidualizare a substantivului prin demonstraţia „illa" era de prisos, deoarece
pronumele „mea" îl preciza însuşi de ajuns, scoţîndu-1 în relief faţă de
oricare altă „mamma". Numai cu timpul, regula formală că orice substantiv
urmat de o determinaţie primeşte articolul hotărît a făcut ca după exemple
ca mama copilului, mama vecinului să se construiască mama mea 1.
Pe cînd tată! este vocativul obicinuit, corespunzînd în franţuzeşte
lui „père" şi „mon père", iar tatăl meu! vocativul rar, al vorbirei solemne,
mai avem şi al treilea fel de vocativ, tată-meu! care nu e întrebuinţat
decît într-un ton familiar sau glumeţ. Necunoscut mai de mult prin Ardeal,
acest fel de vocative pătrunde în Transilvania în zilele noastre, mai ales
prin graiul irevenţios al soldaţilor şi studenţilor: vino şi tu, frate-meu!,
Ascultă, verişoară-mea!, Ce faci, cumnatu-meu ?, Mai slăbeşte-mă, vecinu-meu!
î n exemplul întîi, frate-meu s-ar putea interpreta ca apoziţie la „tu" ;
tot astfel, în exemplele următoare, verişoară-mea, cumnatu-meu, vecinu-meu
ca apoziţii la un „tu" rămas neexprimat. Cred, dimpotrivă, că „tu" din
exemplul prim este un element adăogat şi că în toate aceste cazuri avem
a face cu aceeaşi înlocuire a persoanei 2 prin persoana 3, ca în construc-
ţiile analizate înainte. în loc să ne adresăm direct printr-o apostrofă („cum-
nate !"), întrebuinţăm construcţia cazului subiect, ca şi cînd am face altuia
o comunicare („cumnatu-meu a sosit"), procedînd la fel cu francezul cînd
zice „écoute, la belle! (cf. la belle est venue)" [ascultă, frumoasa (cf. frumoasa
a venit)], sau germanul cînd construieşte „Komm her, das Bubele! (cf. das
Bübele ist gekommen)" [vino încoace, băieţelul (cf. băieţelul a venit)], sau
ca românul cînd îşi îndeamnă calul cu „hi, căluţu'!" (cf. „căluţul a venit").
Atîta doară că în cazul lui cumnatu-meu 2 nu avem, din motivele arătate
mai sus, forma articulată a nominativului.

1
în epoca cînd încep textele noastre scrise, mama mea e în concurenţă cu mamă-mea,
dar în locul lui mama lui de azi se întrebuinţa încă asemenea mama-i. Construcţii ca înainte-i,
impotrivă-mi etc. alături de înaintea lui, împotriva mea sînt urme rămase pînă azi de această
întrebuinţare.
2
Cazurile ca tată-meu şi mai ales femininele ca verişoară-mea, ne arată că in cumnatu-meu
nu avem a face cu pierderea articolului -l, ci cu păstrarea lui u în poziţie medială, ca în jucîndu-se
etc. Dealtfel şi accentul e altul în cumnatu-meu decît în cumnátu[r\ mèu.
 PROIECT DE REFORMĂ A ORTOGRAFIEI ROMÂNE

Filologii români întruniţi în congresul de la Cluj, în anul 1926, au

votat un început de reformă a ortografiei, pe care l-au înaintat Academiei
Române spre a fi discutat. Aici, discuţia aceasta, începută şi întreruptă în
1927, nu a fost reluată în anul trecut, deşi opinia publică aşteaptă o hotă-
rîre şi ar saluta cu bucurie chiar o reformă care nu ar îmbrăţişa problema
ortografică în toată complexitatea ei, dar ar clarifica o mulţime de chestiuni
nelămurite.
Dacă Academia ar primi deciziile filologilor, ar da prestigiul necesar
unui sistem ortografic care este rezultatul unor discuţii îndelungate între
cei mai competenţi cercetători ai limbei noastre şi în acelaşi timp rezultatul
unor înţelepte concesiuni reciproce, de dragul bunei înţelegeri. Discuţiile
care au avut loc în 1926 în şedinţele secţiei literare şi mai ales în planul
Academiei au arătat însă că primirea, fără modificări, a reformei propuse
de filologi nu va fi posibilă. Academia e în mod firesc mai tradiţionalistă
decît filologii şi unele din inovaţiunile propuse de aceştia au stîrnit, cel puţin
la o parte din academicieni, nemulţumiri mari. Pe de altă parte însă, orga-
nizaţia Academiei e prea greoaie, spre a putea rezolvi, într-o sesiune gene-
rală, cu un program atît de încărcat, multiplele probleme ortografice. De
aceea va trebui să acceptăm o soluţie practică, care mi se pare următoarea:
1. Votul din 1926, prejudecînd asupra hotărîrilor de luat şi nereferin-
du-se decît la o minimă parte a problemelor ortografice, se desfiinţează.
2. Din hotărîrile filologilor se elimină deocamdată cele două chestiuni
mai delicate, chestia scrierii lui î C«j şi a scrierii lui z (s) între două
vocale, rămînînd ca ele să formeze eventual obiectul discuţiei unei reforme
viitoare a ortografiei. Pînă atuncea vom continua să scriem aceste sunete
ca pînă acuma, simplificînd pe cît se poate şi formulînd mai precis regúlele
vechi. Dacă admitem acest punct de vedere, putem cu uşurinţă rezolvi
celelalte probleme — tot atît de importante — dînd chiar în anul acesta
o reformă ortografică folositoare. Păstrarea regulilor din 1904 pentru î şi
z are şi marele avantaj că nu pune Dicţionarul Academiei (care acum nu
mai poate schimba în mod radical sistemul său ortografic) în disonanţă cu
noua ortografie care se va nota.
3. Spre a putea da cît mai curînd o bună reformă ortografică, trebuie
să eliminăm tot ce nu aparţine ortografiei propriu-zis, chiar dacă filologii
22 — Cercetări şi studii — c. 339
•308 sextil puşcariu

în congresele lor s-au ocupat şi cu aceste chestiuni. Astfel, nu vor figura

între regúlele ortografiei chestiuni de ortoepie (de ex. veşnic sau vecinic)
şi de gramatică (de ex. lumei sau lumii).
4. Deoarece congresele filologice au lăsat nerezolvite o mulţime de
chestiuni. Academia va trebui să le cerceteze şi pe acestea şi, deoarece
punctele discutate de filologi în congrese ni s-au comunicat într-o succe-
siune lipsită de o ordine practică, regúlele ortografiei stabilite de Academie
vor trebui grupate într-un sistem clar şi cuprinzător.
î n baza proiectului de reformă ortografică pe care-1 prezint în cele
următoare, se va alcătui cu uşurinţă un manual pentru uzul şcoalelor şi
al marelui public. Abia acesta va avea să dea, în anexă şi în glosar, şi îndru-
mări cu privire la chestiunile litigioase de gramatică şi ortoepie şi să rezolve
cazurile speciale, pe care regula generală nu le explică sau nu le implică.
Avem chiar de gînd să lucrăm un asemenea manual cu dl. I. A. Rădulescu-
Pogoneanu, căci propunerile cuprinse în cele următoare sînt în cea mai mare
parte încercările de a rezolvi în mod raţional greutăţile ortografice care
s-au ivit la tot pasul la alcătuirea Dicţionarului Academiei. Prin faptul că
dinaintea ochilor celor ce-1 redactăm a trecut un material de limbă atît de
bogat şi mai ales fiindcă citaţiile ne-au permis să vedem cum scriau autorii
noştri consacraţi, avem posibilitatea să cunoaştem problema ortografică
în toată complexitatea ei, şi să putem propune rezolvirea ei în consonanţă
c u uzul la cei mai de seamă cărturari români.
înainte însă de a prezenta proiectul însuşi, îmi iau voie să citez, din
discursul cu care am deschis congresul filologilor de la Cluj, părţile care
stabilesc principiile ce cred că trebuie să ne călăuzească la viitoarea reformă
a ortografiei:
„Necesitatea unei revizuiri a ortografiei române e mai simţită azi decît
oricînd, nu fiindcă problemele ortografice ar pasiona generaţia de astăzi,
precum au pasionat pe părinţii noştri, ci pentru că reforma ortografică din
1904 n-a izbutit să se impună, iar broşura publicată atunci de Academia
Română lăsa o mulţime de probleme deschise. î n consonanţă cu spiritul
timpului, care după experienţa războiului şi dizordinei ce i-a urmat tinde
tot mai mult la reintroducerea disciplinei sociale, nu se mai întreabă lumea
«cum e mai bine să scriu »?, ci «cum am să scriu? », gata să primească
^ r ă rezerve regúlele ortografice stabilite de o autoritate. Mai ales în pro-
vinciile alipite, cu o populaţie mai deprinsă să nu discute, ci să urmeze,
dorinţa de a avea o legiuire consacrată a ortografiei e cu atît mai mare,
cu cît cărturarii noştri, fiind crescuţi într-un mediu străin, nu au nici măcar
siguranţa punctuaţiei.
De la înlocuirea alfabetului chirilic prin cel latin, sistemul nostru orto-
grafic a trecut prin cele trei faze cunoscute: etimologism, etimologism românesc
şi fonetism. Principiul fonetic a ieşit biruitor din lupta aceasta. Deşi el e
cerut şi astăzi de opinia publică, totuşi e necesar să ne dăm seama din
capătul locului că urmarea lui cu o consecvenţă dusă la extrem este cu
neputinţă. Mai întîi, pentru că sîntem legaţi de un alfabet prea sărac pentru
sunetele limbii noastre. Cît timp vom continua să scriem cu c pe care şi
proiect de reformă a ortografiei romane
31 ï

pe cer, cu h pe hoţ, duh, arhivă şi ghem, trebuie să renunţăm la însuşi prin-

cipiul fundamental al fonetismului: de a avea pentru fiecare sunet un semn
şi ca fiecărui semn să-i corespundă un mic sunet. în al doilea rînd, pentru
că principiul « scrie cum vorbeşti » presupune, înaintea scrierii, vorbirea
corectă şi uniformă. Cît de departe sîntem însă de această uniformitate
o ştim chiar cei ce scriem limba literară şi ne dăm silinţa de a ne dezbăra
de regionalisme. î n sfîrşit, chiar dacă am admite că ar exista o K O I V T | de
o unitate desăvîrşită şi s-ar introduce în ortografie o transcriere fonetică
de exactitatea alfabetului întrebuinţat de filologi în transcrierile lor fonetice,
acest sistem ortografic ar fi exact numai pentru un timp scurt, căci limba,
chiar cea literară, evoluează necontenit.
Un învăţat francez a zis că ortografia nu e o haină, ci o travestire
a vorbirii. Aceasta se potriveşte într-adevăr pentru limbi cu o veche tradiţie
literară, ca cea engleză, care numeşte a consonanta r, sau cea franceză,,
care scrie oiseaux şi citeşte wazo, încît nici una din literele scrise nu mai
corespunde sunetului rostit. La noi, din fericire, îmbrăcămintea ortografică
se potriveşte destul de bine pe talia graiului vorbit. Ceea ce pe noi ne
încurcă mai mult este şovăirea în chestie de ortoepie şi chiar de grama-
tică. Varietatea de forme şi nepreciziunea aceasta zăpăceşte însă mai mult
pe dascălul pedant decît pe scriitorul bun, care găseşte în simţul său înnăscut
pentru limba maternă pe cel mai bun povăţuitor. Aş susţine chiar că limbi
ca a noastră, pe care o supraproducţie literară şi o intensivă gramaticali zare
în şcoli nu le-au reglementat prea mult, nefiind încătuşate în banale formule
stereotipe, cuprind posibilităţi de exprimare mai vioaie şi mai impresionante ;
vorbitorul, dispunînd de mai multe varietăţi de exprimare, poate necon-
tenit să toarne nuanţe nouă de conţinut în ele şi să le diferenţieze. Acesta
este însă principiul însuşi al îmbogăţirii limbii.
Din aceste consideraţiuni de ordin general, se pot desprinde urmă-
toarele criterii pentru o reformă ortografică:
1. Ortografia fiind o h a i n ă c o n v e n ţ i o n a l ă , pentru redarea
limbii în scris, trebuie să fie înainte de toate simplă şi practică şi să rămînă
străină de consideraţii de ordin sentimental, cum ar fi, bunăoară, dovedirea
prin scris a originei (etimologism).
2. Avînd să redea rostirea, ea trebuie clădită pe principiul
f o n e t i c . Deoarece însă acest principiu nu poate fi aplicat în întregime,
e necesar să renunţăm de la început la distincţii cari nu se pot face cu
mijloacele neperfecte de realizare ce ne stau la dispoziţie.
3. Fiindcă nu poate fi vorba de crearea unei ortografii nouă, ci numai
de perfecţionarea celei existente, trebuie să ţinem seama de t r a d i ţ i e ,
care, oricum, nu e de ieri de alaltăieri, ci reoglindeşte o statornică năzuinţă
a înaintaşilor noştri de a da limbii cea mai potrivită formă exterioară.
De aceea, cred, că nu poate fi vorba de introducerea unor semne nouă,
— care ar face ca generaţiile viitoare să cetească cu greutate tot ce s-a
tipărit pînă azi — şi nici de reintroducerea unor semne diacritice pe care
uzul le-a condamnat din motive de ordin estetic. Reintroducerea lor ar fi
împotriva spiritului vremii şi dintr-un motiv practic: scrisul cu maşina
 •310 sextil puşcariu

luînd şi la noi proporţii din ce în ce mai mari, e bine să evităm tot ce ar

încărca claviatura maşinii şi ar cere mişcări mai multe minei care scrie.
Astfel, oricît de neechivocă ar fi scrierea kare, kema, cer, trebuie să renunţăm
la ea şi vom continua să scriem care, chema, cer ; nu vom introduce nici
« t r e m a » (..) spre a distinge pe toată de toaletă (toaletă), nu vom rein-
troduce semnul scurtării spre a deosebi pe deşi, de deşi, pe vier de vier,
pe bou de boül, nici accentul spre a deosebi pe adună de adună,
4. Nu numai filologul, ci tot omul are înnăscut s i m ţ u l grama-
t i c a l , de care e bine să ţinem seama şi în ortografie, menţinînd, bunăoară,
scrierea ochiu (la singular) spre a-1 distinge de ochi (plural), aceia (masculin
plural) de aceea (feminin singular) etc.
5. De asemenea, fiecare individ grăitor are, din fire, u n simţ
a n a l i t i c care îl călăuzeşte la disecarea frazei în propoziţii, a propoziţiei
în cuvinte şi a cuvintelor în tulpină şi elemente morfologice şi derivative. Tre-
buie evitată mecanizarea ortografiei prin reguli rigide care cer, bunăoară,
•ca în limba germană, virgula înaintea oricărui « că » sau « care », indiferent
de valoarea sintactică a propoziţiei pe care o introduce. De asemenea simţul
pentru elementele constitutive ale adverbelor şi conjuncţiilor compuse ne
indică să nu scriem într-un singur cuvînt pe cutoatecă, măcarcă, deprinprejurul
etc. î n sfîrşit, conştiinţa ce o avem că verbe ca înarma, dezgheţa sînt derivate
•cu prefixele în- şi des-, ne face ca să nu despărţim întîiul cuvînt, la sfîrşitul
rîndului, î-narma (ca i -nimă), ci în -arma, şi să nu scriem cu z, deşi are acest
sunet, pe des din desbrăca."

Reguli ortografice

VOCALELE

§ 1. Semnele grafice pentru vocalele româneşti sînt:

a e i o u
ă ă î
Notă: Toate celelalte litere întrebuinţate în sistemele ortografice mai
vechi, precum: ë, ê, é, ï, ó, õ, û, ü ş.a. au fost eliminate din ortografia nouă.

â şi î
§ 2 . Literile â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţîndu-se după
următoarele reguli:
a) î se scrie totdeauna la începutul şi la sfîrşitul nemijlocit al cuvîntului :
îl, îmbărbătez, împărat, înger, îşi, Iţi ; amari, cobori, hotărî, tîrl, uri...
b) tot î scriem şi în corpul cuvintelor, cînd, prin compunere, î de la
începutul cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat,
prealnălţat, prelntîmpinat... Vom scrie într-insul, dar dânsul.
p r o i e c t d er e f o r m ăa ortografiei romane 31 ï

Notă: Spre deosebire de ortografia din 1904, adoptată şi de Dicţionarul

Academiei, nu vom seriei, ei ă în derivatele verbelor cu infinitivul în -rî, deci:
amărât, chiorâş, coborâre, hotărâtor, mohorât, părâş, posomorând, tăbărâse,
târâtor, urâţenie...

c) în toate celelalte cazuri se scrie în corpul cuvintelor, â: bând, când,,

făcând, gât, mormânt, râu, român, sfânt, vânt...

e şi diftongul ie
§ 3. La începutul cuvintelor:
a) scriem, în consonanţă cu o veche tradiţie ortografică, cu e — deşi
rostim ie — formele pronumelui personal: el, ei, ele şi formele verbale:
esti, este, eram, erai, era, eraţi, erau;
b) tot e scriem — după cum şi rostim corect — în cuvinte intrate în
limbă pe cale cărturărească, precum: econom, efor, eparhie, epilepsie, episcop,,
epitrop, epocă, erou, evanghelie, evlavie, evreiesc, exarh...
c) în toate celelalte cazuri scriem, precum rostim, ie: ied, iederă, ief-
tin, ielele, ieri, iepure, ierna, iertat, ieşi, iesle...
§ 4. în corpul şi la sfîrşitul cuvintelor după vocale:
a) scriem, precum şi rostim, în limba literară, e în cîteva neologisme,,
ca: alee, azalee, coeziune, creez, idee, maestru, poet, procedee, proeminent...
b) scriem ie în marea majoritate a cuvintelor vechi, precum şi rostim:
aievea, baie, baieră, băieţel, bălaie, bătaie, boier, brîie, buruiene, caier, căpătîie,
cetăţuie, cheltuieli, ciocoiesc, claie, condeie, creier, cucuvaie, curcubeie, cutreiera,
droaie, femeie, foaie, frîie, greier, încheiere, îndoaie, întîietate, lămîie, mălăieţ,.
măruntaie, muiere, nevoie, oaie, odaie, oier, paie, plăieş, ploaie, Ploieşti, poiene,
rîie, rămîie, războaie, reiese, seînteie, spuie, şuiera, tăiere, tămîie, văiera, văpaie„
voie...
Notă: Tot astfel scriem — spre deosebire de Dicţionarul Academiei — cu
ie după vocală şi desinenţele verbale: bîlbăie, locuieşti, mormăiesc, păcătuiesc,,
trebuie, voiesc...
Avem ie în cîteva neologisme cu această pronunţare: caier, proiect...

c) în unele cuvinte ca aer, Xicolae, noemvre, vuet... alături de aier,

Nicolaie, noiemvre, vuiet... uzul şovăie.
§ 5. în corpul şi la sfîrşitul cuvintelor după consonante:
a) diftongul ie se găseşte în cîteva cuvinte vechi după labiale (adecă
după b, f , m, p, v): biet, desmierd, fier, fierar, fierărie, fierb, fierbinte, fiere,
împiedec, împietresc, înfierez, înfierbîntat, miel, miercuri, mierlă, miez, piedecă^
piele, pielar, piept, pieptar, piepten, pieptena, pierde, pierdut, pier, piersecă,.
pieziş, vierme, viermui, viespe, vieţui, viezure...
Notă: Rostirea (jer), (pept)... e dialectală prin B a n a t ; (vespe), (perit)
se aud şi pe aiurea ; (meu ) şi mai ales pluralul mei se întrebuinţează şi în limba
literară. Mai bine decît (pieliţă) este peliţă. Alături de popularul viers „cîntec",.
melodie", avem neologismul vers.
 sextil puşcariu
•312

b) încolo, după consonante, nu se găseşte aproape niciodată d i f-

t o n g u 1 ie, ci sau e simplu, b i s i 1 a b de ex. alienat... Vom scrie deci e,
iar nu ie şi după ch, gh : bancher, buchet, cheie, chef, chel, cheltui, chem, dulgher,
ghem, gherghef, încheg, îngheţ, înjgheb, muche, ochelari, orchestră, păreche,
ridiche, streche, ureche, veche...

Diftongii ea şi ia

§ 6. Distincţia între diftongii ea şi ia este foarte anevoioasă pentru

urechea românului ; de aceea şi în scrierea lor domneşte cea mai mare nesi-
guranţă. O regulă practică, care se potriveşte în cele mai multe cazuri, este
următoarea: scriem ia cînd îi corespunde în alte forme ale aceluiaşi
cuvînt ie, de ex. baie-baia, băieţel-băiat, biet-biată, buruiene-buruiană, cio-
coiesc-ciocoiască, ierburi-iarbă, ierni-iarnă, încheiem-încheia, mălăieţ-mălăiaţă,
miez-miazănoapte, nuiele-nuia, pietre-piatră, să văruiască-văruiesc... Dimpo-
trivă, scriem ea, cînd în alte forme ale aceluiaşi cuvînt îi corespunde un e
simplu, de ex. cresc-crească, el-ea, merg-meargă, vitejie-viteaz... Excepţie face
pronumele meu-mea.
Regúlele ortografice sînt aproape aceleaşi ca pentru e şi ie. Şi adecă:
§ 7. La începutul cuvintelor se scrie ea numai în pronumele personal ea,
•care se deosebeşte astfel de ia, prezentul verbului „lua". încolo scriem
-totdeauna ia:iacă, ian, ianuarie, iapă, iarnă, iarbă, iasă, iască, iată...
§ 8. în corpul şi la sfîrşitul cuvintelor, după vocale scriem ia: aceleia,
aceluia, acesteia, acestuia, alcătuiască, baia, buiac, buruiană, căiască, cîrî-
.iască, cărăruie, căruia, croiască, făgăduială, grăiască, înapoia, îndoială,
muia, nuia, păcătuiască, poiană, statuia, vîjîiască, vuiască...
Excepţie face numai pronumele aceea, femininul singular de la „acela",
spre deosebire de aceia, pluralul masculin de la „acela".
§9.în corpul şi la sfîrşitul cuvintelor după consonante:
a) rostim şi scriem ia numai în cîteva cuvinte după labiale (adecă
- d u p ă p , b,f, v, m, cf. § 5, a): abia, amiaz,fiară, miazăzi, obială, piardă, piatră,
piază... ; tot astfel biată, femininul de la „biet", spre deosebire de beată,
femininul de la „beat".
Notă : Cei ce în dialectul lor palatalizează labialele, au posibilitatea contro-
lului: vor scrie ea în toate cazurile cînd şi dialectal labialele precedente se pro-
nunţă nealterate: beat, călbează, meargă, tocmeală, veac..., iar ia numai în cazuri
ca fiară (dial, hiară), obială (dial, oghială), piatră (dial, chiatră)...
b) încolo rostirea şi scrierea obişnuită, după consonante, este ea:
•bătrînească, cărarea, cavalerească, cetatea, clădirea, crească, deal, dreaptă,
fereală, fereastră, făceam, fruntea, găteală, împărăteasă, înaintea, lucrează,
măsea, neagră, partea, rîndunea, socoteală, sosească, tocmeală, treacă, ţeapă...
tot astfel după c, ch, g, gh (cf. § 5): ceai, ceapă, ceară, ceas, cheamă,
cheag, geam, să geamă, geană, gheată, gheaţă, încheagă, îngheaţă, înjgheabă,
muchea, părechea, ridichea, strechea, urechea, vechea...
proiect de reformă a ortografiei romane 31 ï

Notă : Totuşi scrierea cu ia în cuvinte ca chiar, ghiaţă, şi mai ales îh verbe-

ca tngenunchia, înjunghia, împărechia, întortochia, veghia... se găseşte la cei maii
buni scriitori.
Imperfectele verbelor terminate în », au, după Regúlele ortografice ale-
Academiei Române, terminaţiunile -iam, -iai, -ia, -iam, -iaţi, -iau. Regula aceasta,,
care e o rămăşiţă a sistemului ortografic al „etimologismului românesc", nu are
nici o îndreptăţire, căci ea şi ia se rostesc la fel în făceam şi (fugiam), în tocmeală„
tocmească şi (tocmiam ). De aceea, Dicţionarul A cademiei nu urmează această
regulă nepotrivită, ci scrie şi terminaţiunile imperfectului după regula stabilită
în cele precedente, adecă ea după consonante şi ia după vocale: clănţănea, feream,
fugeai, ieşea, îmbătrineaţi, împărţeam, mărturiseai, păzeam, socoteai, sosea, toc-
meam, veneaţi, vorbeai, zîmbeau... dar: alcătuiam, căiai, cîrîia, croiaţi, făgăduiau„
grăiai, îndoiam, păcătuia, sforăia, stăruiaţi, văruiau...

c) cînd, la cuvintele terminate în -i neaccentuat, se adaugă un a fle-

xionar sau derivat, diftongul îl scriem cu ia (deşi rostirea mai obişnuită
e ea): aceştia, aceia, atiţia, cincia, lunia, marţia, miercurea, vinerea... tot.
astfel: mi-a spus, ţi-am dat... dar: dumneata, dumneavoastră.
Notă : Uzul şovăie la alocuria şi alocurea, alăturia şi alăturea, asemeniai.
şi asemenea, atuncia şi atuncea, nicăiria şi nicăierea, nimenia şi nimenea, pretu-
tindenia şi pretutindenea, fiindcă formele mai vechi ale acestor cuvinte erau alo-
cure, alăture, asemene, atunce, nicăire, nimene, pretutindene.

i — ii — iii

§ 10. Semnul i se întrebuinţează în ortografia română cu o împătrită,

valoare :
a) i e numai semn grafic, fără să se pronunţe, după c, ch, g, gh: cioc_
ciubăr, chior, ghiol, giugiulesc, ghiont, unghi...
b) i e semiconsonantă cînd e urmat sau precedat de vocale cu care
formează diftongi sau triftongi: iau, piept, Iorgu, iute, fuior, mi-e, i-om„
cai, cei, lămîi, nu-i, şoim, uita, miei, piei...
c) la sfîrşitul cuvintelor, după consonante, i se rosteşte de obicei
şoptit (afonizat) ; uneori nu se mai rosteşte deloc, ci dă numai consonantei
precedente un timbru special: albi, alergi, cunoşti, urşi...
d) i e vocală plenisonă: inimic, inimă, zi, Rosetti, fior, soţie, vietate....
§ 11. In sistemele ortografice mai vechi numai în cazul din urmă,.
adecă atunci cînd i era plenison, se scria i ; încolo se scria î. Acest semn
însă, care dedea ortografiei noastre o înfăţişare urîtă, îngreunînd-o cu prea
multe semne diacritice, a fost eliminat de Academia Română. O revenire
la el nu mai e cu putinţă în nici un caz.

Notă: Dicţionarul Academiei admisese la început pe i, dar numai în mod'

excepţional, în cîteva cuvinte, spre a evita cetirea lor greşită, şi adecă:
•314 sextil puşcariu

a) spre ocolirea omografelor, precum: haină „îmbrăcăminte" — haină,

femininul lui „hain", vier „mascur" - vier „îngrijitorul viei", mia, femeninul de
la „miel" — mia, forma articulată a numeralului „mie" ;
b) în cazuri ca agimă, obicinuit, pacinic, vecinic, Velicico... spre a evita
cetirea silabică a lui i (care e numai semn grafic).
c) cînd un i şoptit de la sfîrşitul cuvintelor, ajungînd prin compoziţie în
corpul cuvîntului, îşi păstrează valoarea nesilabică; ciţiva, cincisprezece, oareşicare,
oricare, oricît, orice, nicidecum.

12. încolo scriem numai i, fără să avem posibilitatea să distingem

>dacă acest i trebuie cetit plenison, semiconsonantic, sau — la sfîrşitul cuvin-
telor — şoptit. Totuşi, în ceea ce priveşte pe i final se pot stabili următoarele
reguli :
a) se citeşte plenison cînd e accentuat: Alecsandri, auzi (infinitiv),
ci, f i , sosi (infinitiv), şi, voi (infinitiv), zi...
b) neaccentuat, după consonante urmate de l sau r : afli, aştri, celebri,
£iocli, mîndri, membri, miniştri, negri, socri, sufli, umbli, voştri...
Notă: Şi după grupul consonantic rl, rostirea mai obişnuită e cea cu i
plenison: azvirli, urli...

c) neaccentuat, după consonante, în cîteva nume proprii şi cuvinte

de origine străină, precum: Asimini, Negri, Rosetti, Valaori ; Leni „Elena",
Nuţi „Anuţa", Reli „Aurelia"; efendi, gumi...
d) încolo i final după consonante se pronunţă şoptit: albi, alergi,
ani, bivoli, brinci, bravi, Bucureşti, bumbi, căciuli, cîntaşi, cinci, crengi, crezi,
ciungi, cunoşti, duzi, fagi, filozofi, fringi, furci, gîndeşti, hamali, hoţi, înalţi,
întorci, lămpi, lăudaţi, mănînci, mergi, miercuri, mori, monahi, moşi, nădejdi,
ochi, orbi, ori, paji, plopi, prieteni, proşti, robi, rumegi, speli, sfinţi, ştergi,
sterpi, strimţi, strigaţi, surpi, taci, turbi, urşi, vămi, văduvi, vechi, vineri...
lasă-mă, pune-ţi ...
§ 13. Pronumele şi adverbele terminate în -şi se scriu la singular şi
la plural cu i final — căci terminatiunea lor derivă din si si se rosteste la
fel în singular şi în plural — deci : însuşi, aceiaşi, acuşi, iarăşi, totuşi, acelaşi,
aceluiaşi, aceloraşi, aceeaşi, aceleaşi... Se face distincţie între aş în „aş face"
şi aşi, pluralul lui „as" sau interjecţie.
§ 14. Cînd la formele cu -i final — fie că el aparţine tulpinei sau că
e desinenţă — se adaugă terminaţiunea i, atunci avem scrierea ii (care în
rostirea neîngrijită se pronunţă adesea ca un singur i plenison, dar în pro-
nunţarea corectă este un diftong, constătător din vocala plenisonă i urmată
de semiconsonanta i ) : albii, anii, bivolii, bravii, Bucureştii, cîr păcii, ciungii,
fagii, filozofii, hamalii, hoţii, înalţii, monahii, moşii, norii, ochii, orbii, pajii,
plopii, prietenii, proştii, racii, robii, sfinţii, sterpii, strimţii, urşii, văduvii,
vechii... (plurale articulate m a s c u l i n e ) — f e l i i , gingii, poezii, soţii... (plurale
nearticulate feminine şi genitive-dative articulate) — l ă m p i i , mînecii, vămii ...
(genitive-dative feminine articulate în singular) — f i i , sacrii, ştii ... (persoana
a 2-a sing. a prezentului). Tot cu doi i se scriu pluralele articulate mas-
 31 ï
proiect de reformă a ortografiei romane

culine: boii, caii, puii..., apoi genitive şi dative feminine articulate, ca

lămîii, văii ..., în care cei doi ii formează în rostire un diftong ascendent.
Notă : Vom scrie deci „codrii seculari" (căci codrii e pluralul articulat
şi se aseamănă cu „brazü seculari"), dar „oamenii mîndri" (căci mîndri e pluralul
nearticulat şi se aseamănă cu „oamenii buni"). Tot astfel vom scrie „tu urli" ca
„tu cînţj".

§ 15. î n sfîrşit, cînd un plural nearticulat terminat în ii primeşte

articolul i, scrierea va fi cu trei i : copiii, fiii, palavragiii, scatiii, zapciii ...
Notă : La genitivele şi dativele feminine care au doi i în forma nearticulată
şi ar trebui deci să mai primească un i articulîndu-se, e de preferit scrierea şi ros-
tirea iei : direcţiei, rochiei, soţiei ...

§ 16. Semnul ü al vechilor sisteme ortografice fiind desfiinţat, astăzi

scriem un singur fel de u pentru sunetul plenison, semi vocalic şi „mut".
Pentru u final putem stabili cîteva reguli:
a) După c o n s o n a n t e u se scrie la sfîrşitul cuvintelor numai
cînd se aude plenison, deci numai cînd e precedat de consonantă plus l
sau r : acru, aflu, aspru, astru, căpăstru, celebru, cioclu, codru, cupru, dezastru,
fiastru, hîtru, ipocondru, întru, jugaştrii, maestru, mîndru, membru, metru,
ministru, negru, pedestru, pentru, Petru, sechestru, simplu, socru, suflu, templu,
tigru, vostru ...
Notă: Pronunţarea şi scrierea azvîrlu, urlu ... e mai obişnuită decît azvîrl,
uri...

b) După v o c a l e , u se scrie, cînd se aude plenison, adecă în cîteva

neologisme ca ambiguu, continuu, perpetuu ... şi totdeauna cînd u e semi-
consonantă, formînd cu vocala precedentă diftong: călău, dau, leu, nou,
rîu ...
c) Urmînd unei vechi tradiţii ortografice. Academia Română scrie
pe u final după -i -ci -chi -gi -ghi, deşi e „mut", adecă nu se mai percepe
cu urechea, la masculinele singulare şi la persoana I verbală : alaiu, altoiu,
Andreiu, biciu, bordeiu, ceaiu, cleiu, convoiu, curechiu, dibaciu, genunchiu,
giulgiu, întîiu, Mateiu, Mihaiu, priveghiu, Săcuiu, tramvaiu, usturoiu, vechiu,
zăvoiu ... aflaiu, auziiu, dăduiu, dormiiu, tăcuiu, trăseiu, ziseiu ...
Notă: Acest u lipseşte, bineînţeles, în adverbe ca apoi... în interjecţii ca
vai, în plurale ca boi, noi, voi, oi ... la persoana a 2-a: cei, dai, îndoi, moi, stai, tai...
Prin scrierea lui u în condiţiile arătate se disting în scris diferitele forme gramaticale
ale cuvintelor (precum cîrpaciu-cîrpaci, ochiu-ochi...) şi cîteva omografe ca: -mai
mare — luna maiu — un maiu (de băut) ; voi veniţi — voiu veni... De aceea nu
vom urma pe unii scriitori ere scriu : eu tai şi tu tai, aflai (imperfect şi la
perfectul simplu), Mihai, chiar şi un ochi şi un cîrpaci.
 •316 sextil puşcariu

întiiu se scrie cu u final numai la masculin, deci elevul intïiu (cf. întîiul
elev), dar clasa ïntîi, zi-ntii (cf. întîia clasă, întîia zi). Prin compoziţie cu de se
naşte a d v e r b u l dinţii, care ca toate adverbele e invariabil şi se scrie fără «
final: cel dinţii, cea dinţii, cei dinţii, cele dinţii.

G R U P E VOCALICE

§ 17. Nefiind admis în ortografia română deasupra vocalelor nici

semnul scurtării ("), spre a indica valoarea lor semiconsonantică, nici
t r e m a ( " ) , spre a arăta că trebuie cetite plenison, nu avem posibilitatea
să distingem în scris grupele vocalice care formează o singură silabă (diftong)
de cele bisilabe (hiat) :
au: dau, stau... a-u: taur, aud...
ău : călău, hîrdău ă-u: călăul, hîrdăul, tăurenciu ...
ai: cai, dai, stai a-i: aici, aidoma, arhaic, caic, cai-
lor, hain, înainte, laic ...
ăi: răi, văi ă-i : căinţă, găină, făină, grăire, răi-
lor, văilor ...
ea: creastă, deal, fereastră, rea, vi- e-a : boreal, cereale, creator, Crimea,
ţea ... ideal, neadevăr, neajuns, neant,
reactiv, reamintesc, real, reapar,
stearină, teatru ...
ei: cei, trei, vrei, zei... e-i: ateist, leit, neizbîndă, preistoric,
sleire, străin, treime, zeilor...
eo: pleoscăni, fleoancă ... e-o : deosebit, geograf, geolog, Teodor,
teolog, teorie ...
eu: greu, meu, pigmeu, zeu ... e-u: greutate, pigmeul, zeul...
ia: abia, nuia, piatră, păcătuia, i-a: adia, aerian, calomnia, copia,
statuia, voiască ... cotidian, cruciat, diafragm, dia-
gonală, dialog, diamant, dia-
pazon, diferenţiarc, hiat, Maris,
material, meridian, oficial, oma-
gial, Spania, studia, subţiase,
terţiar ...
ie: iepure, miel... i-e: atelier, apropiere, ieroglif, igie-
nă, norvegieni, prieteni, soţie,
rochie, varietate ...
H•' fii, fiică, urziiu, vii... i-i : conştiinţă, fiilor, fiinţă, înmiit,
ştiinţă, viilor, viitor ...
io: ciocan, chior, ghiozdan... i-o : acioaie, chiot, falacios, ghio-
cel ...
iu: iute... i-u: consiliu, imperiu...
oa: boală, broască, moarte... o-a : boa, cloacă, coagula, coaliţie,
exploatare, pledoarie, toaletă...
 31 ï
proiect de reformă a ortografiei romane

oi: apoi, boi, doi, moiu, noimă, o-i : boilor, îndoit, înnoire, ploile,
ploi, şoim ... voinţă ...
ou: bou, erou... o-u : boul, eroul, noutate ...
ui: buimac, uita... u-i : biruinţă, je fuit, povăţuitor, rui-
nă, suire ...
Precum se vede din tabloul dat mai sus, nu avem nici o posibilitate
de a distinge în scris grupele vocalice rostite în hiat de cele cu diftongi,
încercările unora de a scrie în primul caz un e sau un i între cele două
vocale (creează), (ideea), (copiează), (poeziea), (vieaţa), (să viie), (să
ţiie), (o miie) ... complică în zadar ortografia fără să rezolve nici măcar
o mică parte a problemei. Vom scrie deci: crează, idea, copiază, poezia,
viaţa, să vie, să ţie, o mie ..., pe care orice român le va ceti exact.
Notă : Deosebirea dintre diftongi şi hiat e cu atît mai anevoioasă, cu cît
şi în rostirea curentă adesea auzim silabisindu-se : lău-dăm, ate-lier, ie-ro-glif, im-pie-
gat, via-ţă în loc de lă-u-dăm, a-te-li-er, i-e-ro-glif, im-pi-e-gat, vi-a-ţă...

CONSONANTELE

§ 19. Semnele grafice pentru consonantele române sînt: b c d f g h

j l m n p r s t v x z
? t
Notă : Semnele d şi ç, întrebuinţate în vechile sisteme ortografice, au fost
eliminate şi înlocuite prin z şi ţ. Semnele qu şi k sînt dispensabile. Vom scrie deci:
cuaternar, cuarţ ; chilogram, chilometru, folclor... Despre numele proprii, cf. mai
departe.

§ 20. Dintre literile acestea unele se întrebuinţează cu mai multe

valori. Astfel se pronunţă:

c, d şi g

a) v e l a r , înaintea vocalelor a ă î o u, la sfîrşitul cuvintelor şi

înainte de consonante: ac, bucată, cîne, căpitan, clacă, creastă, coc, crud,
curg, bag, gard, găină, gînd, gol, glas, grajd, gură ...
b) c + g, înainte de e şi i : ce, cea fă, încep, cercei, cerci, cine, cinci,
nuci ; ger, curge, dregi, ginere, gingii, mergi ...
Notă: Grupele cce, cci se cetesc ktşe, ktşi : accesoriu, accident...-, se scrie suges-
tiv şi suggestiv ; în cazul din urmă cetim sugdjestiv. Grupul ge se scrie uneori dj
şi dge, astfel în Adj ud, budget.
Vechea ortografie sce, sci pentru şte, şti nu mai e admisă. Vom scrie deci
sce, sci numai în cazurile cînd se rostesc astfel, de ex: disciplină, înscenare, remi-
niscenţă, dar: broaşte, creşte, cunoaşte, muşte, pişte...: pornunţarea (musce, pişce)
fiind dialectală.
•318 sextil puşcariu

a) nu se rosteşte, fiind numai semn grafic, în grupele clie, chi, ghe, ghi ;
b) e simplă aspiraţie înainte de vocale şi între vocale, afară de cazul
cînd vocala următoare e i : ham, hîrtie, hăţ, hoţ, huli, duhuri...
c) e spirantă velară la sfîrşitul cuvintelor, la sfîrşitul silabei cînd
urmează consonantă, şi la începutul cuvintelor înainte de consonante: ah,
duh, hlamidă, hrean, Hristos, mîhni....
d) e spirantă palatală înainte de i : arhitect, arhivă, himeră, monahi,
monarhie ... ; unii îl rostesc astfel şi după i : tihnit, tihnă ...
Notă: E greşit a-1 scrie în astfél de cazuri ch : (architect, (archiva)...

s şi z

§ 2 1 . î n n e o l o g i s m e scrierea şi rostirea corectă este:

a) s la începutul cuvintelor, ca: sistem, soldă, soldat, sos, supă ...
Notă: Rostirea şi scrierea cu z în astfel de cazuri, de ex: (zos), (zupã)...,
precum o întîlnim prin Ardeal şi Bucovina, subt influenţă germană, e greşită.

b) z între vocale în cuvinte ca: achiziţie, acuza, acuzativ, aluziune,

analiza, apoteoză, aprovizionare, autoriza, bază, bazalt, cauză, cazarmă, com-
poziţiune, dieceză, dispoziţie, expoziţie, fizică, franceză, gelozie, generozitate,
hazard, impozit, ipoteză, poezie, prepoziţie, roză, rezilia, rezolvi ..., de ase-
menea: curiozitate, parizian, preciziune, religiozitate... (deşi avem curios,
Paris, precis, religios ...) ; în sfîrşit, în formele neologice cu prefixul des-
şi dis- înainte de vocale: dezamăgi, dezarma, dezorganiza, deziluzie, dezordine ...
Vom scrie parazit, tezaur... însă numai cu s: Asia, aterisa, basin, busolă,
disertaţie, disident, francmason, furnisor, husar, piesă, vitesă ...
Notă : forma veche e filosof, filosof ie ; cu 5 scriu şi rostesc aceste cuvinte
cei mai îngrijiţi autori. Scrierile şi rostirile (Azia), (huzar), (pieză) la ardeleni,
(dizertaţie), (dizident), (seziune) etc. în ţara veche sînt inculte şi se explică prin
zăpăceala pe care a produs-o grafia veche — întrebuinţată şi azi de unii scriitori —
cu s între vocale care se cetea uneori s de ex. în piesă şi alteori z de ex. în roză.
(Cei ce scriu s între vocale şi pentru z, crezînd că e mai „romanică" scrierea aceasta,
uită că francezii şi italienii au scrierea s n u m a i pentru z intervocalic (it. rosa,
ir. rose), iar pe 5 între vocale îl scriu altfel (it. basso, fr. pièce) şi uită că scrierea
z se găseşte şi la francezi (hazard, bazar, horizon ).

c) la sfîrşitul cuvintelor avem: acciz, aviz, confuz ... dar curios, precis ...
Uzul şovăie la caraghioz şi caraghios.
d) după consonantele l, n, r se scrie, în neologisme, s, rostirea cu z
fiind împrumutată, în Ardeal şi Bucovina, din nemţeşte: aversiune, censor,
consecvent, conservator, consider, consilier, consiliu, consistent, consistor, con-
sonantă, consola, consulat, consulta, controversă, conversez, convulsiune, cursiv,
 31 ï
proiect dereformăa ortografiei romane

dispensez, excursiune, extensiune, fals, falset, impuls, incomensurabil, insist,

insult, intensiv, pensiune, persan, sens, sensaţie, sensual, transit, universi-
tate ... Se scrie şi se rosteşte subsista.
Notă: Scrierile (cenzor), (senzual), (tranzit) .... care în timpul din urmă
se întîlnesc tot mai mult şi în ţara veche, sînt de evitat.

§ 22. î n cuvinte v e c h i scriem :

a) cu s totdeauna prefixul des-, indiferent de pronunţare: desbate,
desbrăca, desdăuna, desgheţ, desmierd, desnădăjduiesc, desrcbi... (în toate
aceste exemple rostirea e dez-, dar simţul analitic ne împiedecă de a schimba
în scris forma prefixului), întocmai ca: desfiinţa, despăgubi ... (în care ros-
tirea e de fapt des-) ;
b) înainte de consonantele fonice b, d, g, rostim şi scriem — afară de
cazul prefixului des totdeauna z : izbindă, izbăvi, izbi, izbuti, năzbîtie,
răzbate, răzbi, război, răzbuna, zbîrci, zbirii, zbîrnîi, zbate, zbiera, zbici, zbcr,
zbucium, zburda... brazdă, buzdugan, gazdă, ghizdei, ghiozdan, năzdrăvan,
puzderie, zdrăngăni, zdreli, zdrobi, zdruncina... guzgan, izgoni, mîzgîli, răzgîia,
răzgîndi, zgîi, zgaibă, zgîndări, zgircit, zgardă, zgîria, zglobiu, zgomot, zgribuli,
zgripţor, zgudui, zgură ... Numai neologisme ca: Desdemona, jurisdicţiune,
transbordare, transgresiune ... fac excepţie.
c) înaintea celorlalte consonante fonice : — l, m, n, r, v — uzul e
şovăitor. De fapt, rostirea nu este, în cele mai multe cazuri, nici s nici z
curat, ci un sunet intermediar, sau pronunţarea şovăie după regiuni. Regula
ce se poate stabili este următoarea:
Scriem cu z prefixele iz- şi răz-, deci izlaz, izmene, iznoavă, izvod,
izvor ; răzleţ, răzmiriţă, răzni (deci şi pe raznă), răzvrăti ... precum şi unele
cuvinte ca zlot, zvînta, zvîntura, în care rostirea e pretutindeni cu z, şi
bineînţeles, paznic, groaznic ..., derivate din pază, groază ... ;
Scriem, dimpotrivă, cu s neologismele terminate în -asm şi -ism :
entuziasm, marasm, microcosm, pesimism, spasm ...
î n cazuri îndoielnice sînt de preferit formele cu s, deci: basm, basma,
glesne, lesne, smeu, smeură ...
d) înaintea tuturor celorlalte consonante (afonice) rostirea fiind pre-
tutindeni s, şi scrierea va fi aceasta: ispravă, rest, scăpa, spune, strivi...

x
§ 23. Grupul consonantic cs se scrie x : Alexandru, anexez, axă, axiomă,
excentric, exces, exclam, excomunic, expediţiune, experienţă, expun, extrem,
fixez, lux, Maximilian, reflexmne, sex, sexagenar, taxă, tixit... ; tot astfel
între vocale, cînd se citeşte gz: exact, examen, exarh, exemplu, exist...
Notă: Scriem la plural sfinxi, dar complecşi, ficşi, ortodocşi, prolicşi...,
precum rostim.
Scrierea es- în loc de ex-, precum se obişnuia în vechea ortografie, de ex.
(esees), (esperienţă), e greşită afară de cazuri — rare — ca escroc.
•320 sextil puşcariu

CONSONANTE D U B L E

§ 24. Dacă facem abstracţie de forme scurtate, care în limba lite-

rară sînt excepţionale, de ex. cellalt, las'să, tat-tău ..., singurul caz cu con-
sonante duble în limba română e cel cu nn, născut din compunerea unor
cuvinte începătoare cu n prin prefixul în- : înnăscut, înnegri, înnod, înnoiesc,
înnora, înnopta ...
Notă: Unii scriu şi pe înainte, dinainte, înot... cu nn, analizîndu-le în şi
nainte, din şi nainte, în şi not.
Scrierea cu doi m în (immormîntare ), (immulţi)... nu e recomandabilă,
ci vom scrie înmormîntare, înmulţi...
în neologisme, chiar cînd în limba din care sînt împrumutate au consonantă
dublă, se scrie, precum se rosteşte, cu consonantă simplă: comemorare, comutare,
conaţional, conexiunc, disecare... Chiar şi în neologismele „casă de bani", masă,
din care derivă masiv, „rasă de oameni", scrierea cu ss trebuie evitată.

NUMELE PROPRII

§ 25. Există nume proprii — cîteodată numai în unele spiţe familiare —

care păstrează o ortografie mai veche. Aceasta trebuie respectată: Alecsandri,
Alexandreseu, Bariţitt (citeşte Bariţ), Christescu, Ciparin (citeşte Ţipar),
Ciura (citeşte Ţura), Coşbuc, Densusianu (citeşte Densuşanu), Hasdeu, Kalin-
deru, Kogălniceanu, Kretzulescu, Lahovary, Lapedatu, Morariu, Muresianu
(citeşte Mureşanu), Negruzzi (citeşte Xegruţi), Onciul, Philip pide (citeşte
Filipide), Quintescu (citeşte Chintescu), Sceopul (citeşte Şchiopul), Stephănescu
(citeşte Ştefănescu), Ştirbey, Take Ionescu, Vlahuţă ... Întîlnim chiar şi orto-
grafieri manierate ca: Cottescu, Poppescu, Warthiady ...

ACCENTUL

§ 26. Se suprimă accentuarea pe vocala finală şi se scriu toate cuvin-

tele fără accent. Numai în cazuri de omonimie este admisibil să se pună
accentul grav pe silaba accentuată, dacă cel ce scrie are impresia că ceti-
torul său poate înţelege greşit ; dar accentul nu poate fi pus pe ă sau î.
Vom scrie deci de obicei acele (pluralul articulat de la ac şi pluralul feminin
de la acel), soţii (pluralul articulat de la soţ şi pluralul sau genitivul-dativ
singular nearticulat de la soţie), copii (pluralul articulat de la copil şi plu-
ralul nearticulat de la copie) etc. î n mod excepţional e admisibilă însă şi
scrierea acele sau acèle, modele sau modele, soţii sau soţii, còpii sau copii
etc. Admisibil e şi adimă (persoana a treia din prezentul indicativului), dar
pentru persoana a treia singular a perfectului simplu nu putem scrie decît
adună. Unii disting şi pe şi fr. „et" de si fr. „aussi, encore, deja". Sînt
cazuri cînd şi adverbul mai, purtînd accentul frazei, poate fi notat cu un
accent grav. De asemenea, cînd din motive ritmice ţinem ca vorbe care pot
fi accentuate în două feluri să fie cetite cu un anumit accent, de ex. vultur
sau vultur.
proiect de reformă a ortografiei romane
31 ï

î n cele precedente am căutat să dau o soluţiune practică chestiunilor

ortografice care fac cele mai mari greutăţi. Mai rămîn o mulţime de alte
chestiuni în legătură cu scrierea corectă, precum întrebuinţarea abrevierilor,
a apostrofului, a trăsurii de unire, a majusculelor, despărţirea cuvintelor
şi a silabelor, punctuaţia ş.a., care vor putea fi discutate mai tîrziu, cînd,
peste cîţiva ani, Academia va putea da nişte adaose la regúlele stabilite
în sesiunea actuală. 1

1
Unele din principiile preconizate de S. Puşcariu nu s-au impus în ortografia româ-
nească. Cf. Gramatica limbii române, 2 vol., Ed. Academiei, 1963. (N. e.)
 FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

Cu ocazia primului congres internaţional de lingvistică de la La Haye

şi a primului congres de filologie slavă, ţinut la Praga în 1929, tînăra şcoală
lingvistică din Praga a prezentat o serie de „teze" foarte instructive: roma-
niştii au cu atît mai puţin dreptul de a le neglija cu cît maeştrii acestei
şcoli sînt mai ales romanişti ca Gilliéron sau savanţi care, asemenea lui
A. Meillet şi F. de Saussure, au reîmprospătat lingvistica generală aplicîndu-i
metode ce s-au arătat fecunde în studiul limbilor romanice. Ea aduce totuşi
în modul său de a privi lucrurile ceva specific rusesc; ea aplică studiului
limbilor, în locul teoriei evoluţioniste în sens darwinian, principiul mono-
genezei 1 . „Ideologia contemporană . . . scoate în relief cu o claritate din ce
în ce mai mare, în locul unei adiţiuni mecanice, un sistem funcţional, în
locul unei trimiteri cu totul birocratică la o cauză apropiată, legi structurale
imanente, în locul unui hazard orb, o evoluţie tinzînd către un scop"
(Jakobson, Remarques, 100).
î n concordanţă cu aceste principii, şcoala din Praga stabileşte „sco-
purile fundamentale ale fonologiei sincronice" şi situează în primul rînd
necesitatea caracterizării fonologice a limbii: „trebuie stabilit repertoriul
imaginilor acustico-metrice cele mai simple şi mai semnificative într-o limbă
dată (foneme), specificînd în mod obligatoriu legăturile existente între fone-
mele menţionate, adică trasînd schema structurii limbii considerate ; în
special, e important a defini ca tip special de diferenţe semnificative core-
laţiile fonologice" (Travaux du cercle linguistique de Prague. Mélanges linguis-
tiques dédiés au premier congrès des philologues slaves. 1—2 Prague, 1929, 1,
pg. 10—11). Aceste corelaţii fonologice ar fi în limba rusă: accent-atonie,
poziţie moale-tare; în cehă: lung-scurt etc.
Această idee merită să fie examinată mai îndeaproape. Ea poate fi
concepută altfel decît au făcut-o prinţul Trubeţkoi în Zur allgemeinen Théorie
der phonologischen Vokalsysteme, V. Mathesius în La structure phonologique
du lexique du tchèque moderne (aceste două studii au apărut în primul volum

1
„Evoluţie convergentă, ca urmare a legilor interne, înglobînd mase enorme de indivizi,
pe un teritoriu vast, prin salturi, prin paroxisme, prin mutaţii bruşte; numărul variaţiilor ere-
ditare e limitat şi ele acţionează după direcţii determinate" (Berg, apud Jakobson, Remarques,
FONETICĂ ŞI FONOLOGIE 323

a l citatelor Travaux) şi R. Jakobson în Remarques sur l'évolution phcno-

looique du russe comparée à celle des autres langues slave (formînd tomul
i f d i n Travaux).
Deja, în ceea ce priveşte expresia „fonologie", mă depărtez atît de
Jakobson, care (op. cit., p. 103) face distincţii foarte complicate între fonic,
fonologie şi fonetic, cît şi de F. de Saussure, modelul său, după care fono-
logia e o ştiinţă sincronică şi fonetica o disciplină diacronică. Propun, dim-
potrivă, conform studiului meu Despre legile fcnetice (apărut în DR., II,
29) să se păstreze expresia „fonetic" cu vechiul ei sens: în limbile romanice
ar trebui introdus drept corespondent al germanului „Lautlehre" cuvîntul
„fonologie", aşa cum există deja „Formenlehre" — „morfologie" (adjectivul
„phonologisch" ar înlocui de asemenea în germană un derivat adjectival
absent al lui „Lautlehre"). Făceam totodată în această lucrare distincţia
între „lege fonetică" şi „lege fonologică" ; aceste două expresii sînt redate
în germană prin „Laugesetz". î n volumul următor din DR. (V, 777; cf.
şi VII, 1—54) extindem aceeaşi distincţie şi asupra „sistemului" fonetic
şi fonologie. Cum această deosebire faţă de şcoala din Praga nu priveşte
numai numele, dar şi esenţa lucrurilor, e necesar să insistăm puţin.
Fonetica descrie repertoriul reprezentărilor acustice şi arată cum sînt
articulate sunetele în diferitele limbi. Ea este prin urmare o ştiinţă des-
criptivă şi utilizează o metodă sincronică. Ne situăm pe acest punct de
vedere static atunci cînd vrem să stabilim sistemul fonetic al unei limbi,
adică cînd vrem să caracterizăm o limbă prin structura sunetelor sale. Ceea
ce caracterizează sistemul fonetic al limbii române comune, în opoziţie cu
cel al germanei, în pronunţarea literară a numeroaselor provincii, adică
pentru a nu da decît cîteva exemple, e diferenţa mai clară a corelaţiei
între „sonor"-„surd" : în schimb ea nu are corelaţia „lung"-„scurt". Fran-
ceza este analogă românei în ceea ce priveşte consoanele sonore şi surde
pe care ea le diferenţiază mai clar decît româna ; în schimb, ea diferă de
română nu numai prin distincţia între „lungi" şi „scurte", dar şi prin core-
laţia vocalelor „orale" şi „nazale" Ceea ce caracterizează totuşi româna,
în raport cu majoritatea celorlalte limbi, este formarea unor serii de vocale
reprezentate în scris prin ă şi â (î) şi de vocale surde sau „asurzite".
înainte de a se fi ajuns la sistemul fonetic actual al limbii române
s-au efectuat o serie întreagă de transformări în felul de a vorbi: pronunţii
ocazionale au devenit obicinuite; articularea neglijentă sau grăbită a unor
anumite sunete aflate în vecinătatea altora a trecut din limbajul rapid
şi familiar în limbajul corect ; anumite obicinuinţe individuale au devenit
colective, pentru că ele se regăseau adesea la mulţi indivizi. Astfel s-au
născut legile fonetice 2 al căror studiu nu se poate face decît într-o manieră
diacronică.

1 E. Petrovici, în studiul său Despre nazalizare în română, precizează aceste particulari-

tăţi pe baza a numeroase experienţe.
2
în pofida aversiunii provocată de exagerările şcolii neogramaticienilor în privinţa
termenului „lege" eu păstrez această expresie tradiţională. în multe ţări circulaţia pe drumul
public este reglementată de anumite interdicţii formale. Dar înainte ca somaţia „la dreapta.

23 — Cercetări şi studii — c. 339

 •324 sextil puşcariu

Adaptarea la sunetele vecine şi neglijarea sincronismului diferitelor

mişcări ale organului nostru vocal, atunci cînd el articulează un sunet,
constituie cauzele imediate a căror consecinţă antrenează în pronunţie
transformări care prin obicei sau imitaţie pot deveni colective 1 . în româ-
neşte găsim, de exemplu, ca în majoritatea limbilor, legea fonetică a pro-
nunţării „omorganice" a nazalei în faţa unei labiale (în -f pace > împac),
sau, ceea ce nu se întîlneşte în orice limbă, a contracţiei anticipate a coar-
delor vocale atunci cînd o consoană sonoră urmează unei consoane surde
(ex. -mulgeo > smulg) ; sau, dimpotrivă, a deschiderii premature a corzilor
vocale înaintea pauzei, ceea ce atrage după sine asurzirea părţii finale a
consoanei sonore care termină un cuvînt.
Omul este un observator atent al limbii sale, aspirînd în permanenţă
la perfecţionarea ei. Printr-o comparaţie neîncetată — şi tendinţa de a
opera mereu comparaţii între observaţiile sale este înnăscută omului — a
exprimărilor sale cu cele ale semenilor săi, ajunge să-şi cunoască limba
individuală; confruntînd permanent elementele ce constituie limba sa, el
devine capabil să formeze abstractizările şi categoriile care-i permit să sta-
bilească o gramatică nescrisă a propriei sale limbi.
El nu-şi dă seama de toate aceste inovaţii pe care şi le însuşeşte prin
imitaţie sau prin obişnuinţe recent dobîndite ; acestea mai ales îi scapă luînd
naştere printr-o alunecare neobservată spre un sunet puţin diferenţiat din
punct de vedere acustic. De exemplu, există puţini români care îşi dau
seama că în împăca ei pronunţă o nazală diferită de cea din îndesa (învăţă-
torii trebuie adesea că corecteze greşeala de ortografie înpac) ; cînd n se
•combină cu o labio-dentală, această diferenţă e şi mai puţin sesizată (dovadă
•este ortografia oficială umfla, în raport cu înflăcăra) ; printre profanii în
materie de fonetică sînt desigur puţini cei care să ştie că înaintea lui c,
£ — în pronunţia cărora ochii nu pot urma articularea — ei nu pronunţă
n (dental), ci t] (velar). Cum am putut să mă conving, legile fonetice mai
sus descrise sînt inconştiente la subiectul vorbitor de limbă română.
Există în schimb alte modificări lingvistice de care ne dăm seama ;
mai mult, ale căror împrejurări care condiţionează inovaţiile noi le cunoaştem ;
simţul nostru gramatical ne permite să generalizăm această inovaţie în toate

sau la stînga" să fi fost codificată printr-un decret sau o lege exista mai întîi un obicei acceptat
spontan de colectivitate. „Legile fonetice" pot fi comparate cu aceste obicinuinţe răspîndite şi
reglementate din motive de necesitate socială. Şi ele reglementează circulaţia între oameni pe
cărările încîlcite aie limbii.
1
Pentru a clarifica modul în care asemenea inovaţii individuale pot deveni colective —
problemă extrem de dezbătută în ultimul timp — voi cita un pasaj din lucrarea lui Jakobson
(p. 98), unde el exprimă în chip frapant o idee care cîştigă din ce în ce mai mult teren în con-
cepţiile lingviştilor: „Preistoria anumitor mutaţii lingvistice constă în împrumuturi făcute de
colectivitate unora dintre membrii ei particulari. î n acest caz, de asemenea, ceea ce este esenţial
nu e faptul însuşi al împrumutului, ci funcţia sa din punct de vedere al sistemului care împru-
mută ; ceea ce este important e faptul că tocmai pentru inovaţia cu pricina exista o întrebare
şi că această inovaţie e sancţionată de sistem ca răspunzînd unor posibilităţi şi unor necesităţi
ale evoluţiei acestuia. Idolul iniţiatorilor individuali ai unui fenomen constă doar în a grăbi
filogeneza, pentru a întrebuinţa un termen al biologiei moderne..."
f o n e t i c a şi fonologie 325

c a z u r i l e identice. Cînd o lege fonetică intră în conştiinţa subiectelor vorbitoare

si cînd ea e generalizată de aceştia, avem atunci de-a face cu o lege fono-
logică. Nu mai e vorba atunci de o trecere ce se face gradat de la o arti-
culaţie la alta ; e vorba de o diferenţă apărînd clară subiectului vorbitor
fată de propria sa pronunţie, şi de o înlocuire voită a felului obicinuit de
a vorbi printr-un altul „mai bun". E deci aici un procedeu analog celui
pe care îl întîlnim în dispariţia unui cuvînt în faţa altuia: astfel, în română
osteni în faţa lui obosi, mai distins, şi cădea, neutru din punct de vedere
stilistic, în faţa lui pica, mai expresiv. Rotacismul a fost în română la ori-
ginea unei „legi fonetice" şi e în sarcina foneticii de a ne explica fiziologic
trecerea insensibilă de la n la r. Dar ea a devenit probabil aproape de la
începutul apariţiei sale o „lege fonologică" ; într-adevăr, strămoşii româ-
nilor care îl înţelegeau pe aproapele lor spunînd r în loc de n şi-au dat
seama de la început că această pronunţare se deosebea de a lor; mai mult,
ei au avut cunoştinţă de condiţiile în care s-a produs acest rotacism (numai
n intervocalic şi, mai mult, n scurt : nasus > nas, annus > anu, dar bonus >
buru) ; astfel, această inovaţie, în timp ce se răspîndea în colectivitatea
unui grup lingvistic, devenea şi generală, acaparînd toate cazurile prezentînd
aceeaşi structură fonetică.
Legile fonetice nu sînt deci simple abstracţii ale filologilor, ci, dim-
potrivă realităţi lingvistice (DR., II, 83) 1 .
Fiindcă e vorba de un proces, legile fonologice nu pot fi studiate
decît în manieră diacronică, la fel cum, în genera], fonologia formează un
capitol al gramaticii istorice a unei limbi. Noua şcoală din Praga crede că
„ceea ce ar trebui să ne preocupe astăzi exclusiv nu e geneza, ci funcţia"
(Jakobson, op. cit., 99) ; totuşi e foarte greu să înţelegi rezultatele unor
cercetări „statice" fără un studiu al dezvoltării istorice 2 .

1
î n fapt, inteligenţa umană care e proprie — adesea la indivizi cu puţină instrucţie,
dar cu un talent înnăscut în această direcţie — să realizeze abstracţii matematice în maniera
cea mai sagace, e capabilă şi să discearnă raporturile ce există între sunetele limbii. Noi ceilalţi,
lingvişti şi filologi, cînd formulăm „legile fonologice" ale unei limbi, nu facem decît să clarificăm
prin mijloace mai perfecte şi să jlefinim concis cu ajutorul unei terminologii expresive o idee
ce există în chip obscur şi poate inconştient la subiectul vorbitor. Spunem: „e accentuat a
devenit în română, în poziţie dură după labială, ă". La subiectul vorbitor raţionamentul este
aproximativ acesta: „Din pronunţările pe care le aud: căpestru şi căpăstru, ver şi văr, voi alege
pe a doua pentru că cei care vorbesc « bine » spun : apăs, ospăţ, păcură, păr, văd, văduvă, învăţ,
şi nu apes, ospeţ, pecură, per, ved, veduvă, înveţ". Subiectul vorbitor nu recunoaşte condiţiile unei
legi fonologice în formula lor abstractă precum lingviştii, ci cazurile concrete care se asociază
în spiritul său îi permit să formeze o abstracţiune exactă, deşi încă cu ţesături imprecise.
2
Dealtfel, şcoala din Praga e în această privinţă mai puţin exclusivistă decît cea din
Geneva căci, dacă ca observă că „cea mai bună manieră de a cunoaşte esenţa şi caracterul
unei limbi este analiza sincronică a faptelor actuale ce oferă ele singure materialele complete
şi al căror sentiment direct noi îl putem avea" (Travaux, 1, 7), ea adaugă imediat: „nu se
pot pune bariere de netrecut între metodele sincronice şi diacronice" (ibid.). Mi se pare că
ar fi superficial să neglijăm diacronismul în ccrcetările noastre lingvistice; într-adevăr raţionăm
 •326 sextil puşcariu

La fel cum se poate construi sistemul fonetic al unei limbi spriji-

nindu-te pe constatările făcute în fonetică, în acelaşi fel se poate extrage
sintetic din fonologie sistemul fonologie. De fapt, noii romanişti sînt obiş-
nuiţi cu astfel de sinteze de cînd Meyer-Lübke \ A. Zauner şi alţii au
ordonat în lucrările lor de ansamblu fonologia romanică după condiţiile
capitale în care se nasc legile fonologice. Numai o atare metodă convine
caracterizării unei limbi din punct de vedere al dezvoltării istorice a sune-
telor ei.
Pentru română, mai exact pentru perioada românei primitive, am
încercat să caracterizez astfel sistemul fonologie în cartea mea Studii istro-
române, II, § 275 sqq.
Nu vreau să dau aici decît cîteva exemple. Stabilim astfel că între
condiţiile ce transformă structura fonetică a românei diferenţa între poziţia
liberă şi „împiedicată" ce joacă un rol atît de esenţial în alte limbi roma-
nice, nu are nici o importanţă ; de asemenea prezenţa în silaba următoare
a vocalelor extreme i şi u nu antrenează o metafonie pentru celelalte vocale,
aşa cum se întîmplă în anumite limbi sau dialecte romanice. Dimpotrivă,
metafonia e produsă în română de un e sau un « (ă) în silaba următoare.
Ceea ce este de o importanţă capitală e faptul dacă un sunet este sau nu
accentuat ; într-adevăr, poziţia atonă are aceeaşi consecinţă ca şi poziţia
nazală (n + vocală sau consoană şi m + consoană), adică închiderea vocalei;
importantă este şi poziţia protonică sau posttonică, iniţială, finală sau inter-
vocalică.
Un caz foarte instructiv îl formează perturbaţiile pe care le antre-
nează un e sau un i în silaba următoare (poziţie „moale"), contrar lui a (ă)
o, u sau zero (poziţie „dură").

istoric nu numai prin obicinuinţă, ci şi prin n a t u r ă . Cînd gramatica practică a limbii române
ne învaţă, de exemplu, că pluralul lui cal e format prin schimbarea lui l în i (sau prin adău-
garea unui i în f a ţ a căruia l cade), această explicaţie „diacronică" e mai uşor de înţeles pentru
elev, obişnuit cu ideea pluralelor terminate în i (idee scoasă din exemple ca boi, noi, socri etc.),
decît ar fi o explicaţie pur statică ; de asemenea, în franceză, e greu să explici în cazuri ca
vif-vive, fără a recurge la latinul vivus-viva, „corelaţia fonetică" surd-sonor, care nu mai e de
altfel valabilă în bon-bonne sau beau-belle. De ce Lessing îl laudă pe Homer ca pe un model
cînd, pentru a ne descrie scutul lui Ahile, ne face să p ă t r u n d e m în atelierul fierarului zeilor
şi ne a r a t ă cum lucrarea e terminată piesă cu piesă ? Pentru că a observat aceasta ! Chiar cînd
extragem o plăcere estetică dintr-o capodoperă, mişcarea dinamică e mult mai a d a p t a t ă înţe-
legerii noastre artistice decît o descripţie statică ; ne e mult mai uşor să înţelegem şi să reţinem
o succesiune decît o juxtapunere. Mai ales nu trebuie să pierdem din vedere că felul de a gîndi
al lingvistului despre obiectul studiului său, limba, nu se apropie de exactitate decît atunci
cînd ea este în esenţa sa în armonie cu felul în care subiectul vorbitor îşi înţelege limba ; acesta
într-adevăr e obicinuit, ca şi savantul, să analizeze ; el posedă, ca şi savantul, un simţ gramatical
foarte fin şi chiar un simţ etimologic.
1
Mai mult chiar decît în a sa Romanische Lautlehre, Meyer-Lübke a utilizat această
metodă în frumoasa sa lucrare: Rumănisch, Romanisch, Albanesisch, în Mitteilungen des rum.
Instituts a.d. Universitãt Wien, I, 1914, 1 sqq.
FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
327

Aşa cum am încercat să arăt în DR., V, 777 sqq, la început prezenta

acestor vocale prepalatale în silaba următoare nu a avut decît slabe urmări.
Dar mai tîrziu, ca urmare a unei interpretări a materialului lingvistic şi
a unei clasificări a acestuia în categorii în care nu avea ce căuta la origine,
această prezenţă a lui e sau i a fost luată drept condiţia anumitor legi
f o n o l o g i c e ; astfel ea a adus foarte importante modificări în structura fono-
logică a românei, cu serioase urmări în morfologie. Acest caz arată clar că
un examen static al limbii, fără un studiu retrospectiv al faptelor în evo-
luţia lor de la origine, nu e capabil să ne informeze exhaustiv.
 MORFONEMUL ŞI ECONOMIA LIMBII

Am atras în alt loc (Phonetisch und Phonologisch, în Volkstum und

Kidtur der Romanen, 1929-III-, 16—24) atenţia romaniştilor asupra lucrării
Mélanges linguistiques dédiés au premier Congrès des philologues slaves, apărută
în Praga în 1929, cu care începe seria publicaţiilor cercului lingvistic din
capitala Cehoslovaciei. M-am ocupat în acest articol de o chestiune atinsă
şi în Dacoromania (V, 777 ş.u.), adecă de „sistemul fonetic" şi „sistemul
fonologie" al unei limbi, căutînd să dau unele precizări, adesea deosebite
de ale lingviştilor ruşi.
Citatele Mélanges, precum şi al doilea volum de Travaux du cercle
linguistique de Prague, apărut tot în 1929, subt titlul Remarques sur l'évo-
lution phonologique du russe comparée à celle des autres langues slaves de
R o m a n J a k o b s o n , ating atîtea probleme interesante şi sînt atît de
bogate în sugestii, încît voi avea a mă ocupa cu ele şi în articolul Pe
marginea cărţilor.
Un studiu succint al lui N. S. T r o u b e t z k o y, intitulat Sur
la Mor phonologie (Mélanges, 85—88), atinge o chestiune care comportă o
discuţie mai amplă. Autorul ar vrea ca în Gramatică să se introducă, între
fonologie şi morfologie, un capitol nou, de morfo-fonologie, sau, scurtat,
morfonologie, care să studieze utilizarea morfologică a divergenţelor fonetice
dintr-o limbă oarecare.
Morfonemul 1 e definit (ibid., II) ca „imaginea complexă a două sau
mai multe foneme susceptibile să se înlocuiască unul pe altul, în cadrul
aceluiaşi morfem, în consonanţă cu condiţiile morfologice ale unei limbi".
1
Cuvîntul „morfonem" nu e tocmai frumos, iar scurtarca lui din „morfofonem", mai
mult comodă decît elegantă. Totuşi acceptarea acestui neologism, care îmbogăţeşte în mod
real terminologia noastră, se impune ca o completare a seriei „fonem", „morfem", „semantem"
etc. Cei ce facem deosebire între „fonetică" ( = germ. Phonetik) şi „fonologie" ( = germ. Laut-
lehrc), simţim chiar nevoia unui termen nou pentru a exprima scurt ideea de „fenomen fono-
logie". „Fonemul" e, după definiţia lui Saussure, „la première unité qu'on obtient en découpant
la chaîne parlée" [prima unitate ce se obţine prin decuparea lanţului vorbirii] (Cours de linguis-
tique générale, p. 65; alte definiţii, mai complete, la Jokobson, Remarques, p. 5 şi 102, cf. şi
V. Mathésius, Mélanges, I, 68) deci, înainte de toate, însuşi „sunetul" (fr. „son", germ. „Laut")
considerat ca element al rostirei omeneşti. Cînd însă sunetul ne interesează ca rezultat al evo-
luţiei fonologice, atunci ar trebui creat un cuvînt nou, bunăoară Jonologem, sau, scurtat, fono-
lem. Un i e f o n e m cînd ne interesează rostirea lui în româneşte, bulgăreşte sau albanezeşte ;
•el e m o r f e m în iad-ă, în vocativul sor-ă sau în conjunctivul fac-ă ; cînd vorbim de a > ă
din lat. casa devenit rom. casă (sau de „rotacism" ori de „palatalizarea labialelor) avem a face
cu un f o n o l(og) e m.
m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii
329

Cu alte cuvinte : în rusescul ruka şi rucnoj, sau în românescul drac şi drăcie,

avem a fa¿:e cu un „morfonem", căci cele două forme ale tulpinilor RU§
sau DRAW în interiorul accloraşi cuvinte, sînt susceptibile a se înlocui
una pe alta, spre a servi unor scopuri morfologice. Această schimbare se face
totdeauna în condiţii identice, adecă, în româneşte, formele cu c apar tot-
deauna înainte de e sau i, iar cele cu k înainte de celelalte vocale, de con-
sonante sau de zero. Numărul astorfel de morfoneme este limitat şi deter-
minabil î.n mod riguros în orice limbă (ibid., 86). Pentru ca să putem vorbi
de un morfonem e nevoie ca legătura constantă dintre fonem şi morfem
să existe în conştiinţa unei limbi. Astfel orice rus simte că ruka şi ruinoj
sînt forme diferite ale aceluiaşi cuvînt. Dimpotrivă, legătura etimologică
între slavul kosa şi cesati pierzîndu-se demult din simţul limbei, în această
păreche de cuvinte nu mai avem a face cu un morfonem, ci cu două mor-
feme deosebite (ibid., 86). Sistemul morfonologic nu trebuie neglijat nici
în studiile statice-descriptive (sincronice), nici în cele de gramatică istorică
(diacronice) relative la oricare limbă sau dialect (ibid., 87).
î n privinţa morfologiei, limba română se aseamănă mai mult cu limbile
slave decît cu cele romanice; rolul morfonemului în declinare, conjugare
şi în derivaţiune este covîrşitor.
Aşa se face că, pe cînd gramaticul latin, stabilind paradigma de con-
jugare a unui verb ca porto, poate scrie:
port-o
—as
-at
—amus
—atis
—ant
-— şi exemplul lui poate fi urmat şi de cel ce scrie gramatica limbei italiene,
şi a celor mai multe limbi romanice — gramaticul român nu poate face decît
foarte rar uz de această schematizare, prin care se scot în relief desinenţele,,
căci el trebuie să scrie
port
porţi
poartă
purtăm
purtaţi
poartă
subliniind alterările tulpinei.
Din această cauză gramaticele române — cea istorică şi cea practică —
s : au ocupat demult de morfoneme, fără a le fi găsit un nume special şi
fără să le fi dat toată atenţia pe care cu drept cuvînt o reclamă N. S. Trou-
betzkoy. Fie-mi permis să arăt cîteva trăsături caracteristice ale morfonologiei
româneşti, alegîndu-mi exemplele mai ales din domeniul derivaţiunii.
•330 sextil puşcariu

Problemele pe care morfonologia le pune lingvistului sînt uneori din

cele mai delicate şi pentru înţelegerea lor e nevoie înainte de toate să ne
dăm seama de ceea ce s-ar putea numi economia limbei.
Este un adevăr banal astăzi, că limba reprezintă un capital de cea
mai mare importanţă în raporturile sociale ale omului cu semenii săi. Totuşi
s-a dat mai puţină atenţie decît s-ar cuveni felului cum omul îşi agoni-
seşte, înmulţeşte, desăvîrşeşte şi chiverniseşte acest capital. Precum mul-
ţimea de cărţi pe care le aduni în cursul anilor devin o bibliotecă, în care
abia atunci poţi găsi tu şi mai ales altul repede şi sigur volumul de care
ai trebuinţă, cînd cărţile de pe rafturi sînt iînduite după un sistem con-
venţional (de ex., după materii, după autori sau după format), tot astfel
se întîmplă şi cu limba noastră. Cît trăim şi cît sîntem în plenitudinea facul-
tăţilor noastre mintale, limba agonisită în copilărie o îmbogăţim şi o per-
fecţionăm. Prin contactul cu semenii noştri, prin şcoală şi lectură, ne însuşim
necontenit cuvinte, forme şi expresii necunoscute şi învăţăm să întrebuinţăm
în accepţiuni şi combinaţii nouă materialul vechi. Această continuă înmaga-
zinare de material nou ar deveni însă cu timpul inutilă şi împovărătoare,
dacă mintea noastră n-ar fi în stare să-1 gospodărească, prin exercitarea
mnemotehnicei, prin asociaţii de idei din cele mai rafinate, prin abstracţiuni
şi sinteze ingenioase, astfel ca să poată fi utilizat uşor, repede şi în orice
moment cînd avem nevoie de el. „Noul este incorporat în cadrele vechi,
e recunoscut ca un gen nou al unei specii vechi. Dar el rămîne un gen şi
nu e individ. A recunoaşte sau a înţelege un fapt însemnează a-1 încorpora
în ansamblul cunoştinţelor noastre, a stabili coordonate la a căror încru-
cişare poate să fie regăsit ... Realul e infinit şi în fiecare situaţie nu facem
decît să reţinem anumite elemente, înlăturînd tot restul, ca pe o cantitate
neglijabilă din punctul de vedere al intereselor noastre" (S. Karcevskij,
Mélanges, 88).
î n lumea în care trăim există pentru orice individ posibilitatea de
a deveni miliardar; tot astfel există putinţa pentru oricare dintre noi de
a deveni orator sau scriitor de frunte. Dacă totuşi bogaţii sînt cu mult
mai rari decît săracii, cauza e că numai puţini au intuiţia pentru plasarea
banului în momentul oportun şi acolo unde cererea e mai mare; dacă nu
oricine ştie să se exprime uşor, curent, limpede şi frumos, cauza este că nu
°rice individ grăitor ştie să-şi gospodărească bine capitalul moştenit de la
părinţi şi mărit prin achiziţii proprii. Fiecare individ grăitor are un fel de
gramatică a sa, în care materialul lingvistic e orînduit în categorii, mai
bine sau mai puţin bine, după cum aptitudinile sale de organizator sînt
mai mult sau mai puţin dezvoltate. Necesităţi de ordin social ne fac pe
toţi să căutăm necurmat să punem de acord această gramatică individuală
cu gramaticele semenilor noştri, încît se naşte un fel de gramatică colectivă,
a cărei palidă imagine o găsim în gramaticele scrise de filologi. Acestea sînt
un fel de „carte-mare", care numai rar redă exact şi totdeauna în mod
necomplet contabilitatea limbei. Sînt chiar autori de gramatici, care fac
ca negustorii cu două feluri de cărţi, una pentru fisc şi alta pentru uzul
 m o r f o n e m u l şi economia limbii 331

s j orientarea proprie : în gramatica ce o scriu nu arată f.orme pe care le

întrebuinţează curent în graiul de toate zilele.
Simţul gramatical nu este o aptitudine care trebuie învăţată în şcoli,
ci este un dar cu care omul se naşte şi poate fi cel mult dezvoltat şi înnobilat
î n s c o a l ă . Acest simţ e unul din cei mai decisivi factori activi în economia
limbei. Mijloacele întrebuinţate de lingvist spre a pătrunde în tainele limbei
sînt în esenţă aceleaşi ca mijloacele întrebuinţate de individul grăitor cînd
îsi „învaţă" limba. La baza amînduor acţiuni e acelaşi proces mintal, în sta-
diu rudimentar şi adesea subconştient la individul grăitor, conştient şi disci-
plinat prin metodele de investigaţie ştiinţifică la lingvistul de profesie. Dacă
lingvistica a făcut progrese atît de mari, este pentru că ea a fost scoasă
din camera deducţiilor abstracte şi îndrumată pe terenul observaţiei imediate
şi directe. K. Vossler a comparat o dată limba vorbită cu o livadă înflorită
şi gramatica scrisă cu un ierbariu. Precum botanistul va cerceta viaţa plan-
telor în natură şi va face uz de ierbarii numai în cazuri excepţionale şi mai
mult în scop didactic, tot astfel lingvistul va aduna din gramaticele scrise
c u n o ş t i n ţ e utile. Dar ş t i i n ţ a sa o va cîştiga numai dacă va încerca
să surprindă, în sufletele celor ce vorbesc, însuşi procesul de îmbogăţire şi
de perfecţionare a limbei. Aş îndrăzni chiar să afirm că numai acel lingvist
urmează, în cercetările sale, calea cea bună, care nu-şi falsifică, prin auto-
sugestii şi speculaţiuni artificiale, darul înnăscut pentru înţelegerea limbei,
ci caută să proiecteze, pe ecranul conştientului, filmul ce rulează în subcon-
ştientul său de observator al graiului său.
Fireşte că dificultăţile întîmpinate de cel ce caută să pună de acord
preocupările ştiinţifice cu instinctul său lingvistic sînt adesea foarte mari.
Ele se ivesc mai ales cînd căutăm să formulăm regula gramaticală, care e
totdeauna rigidă, punînd în opoziţie cazurile normale cu cele excepţionale,
pe cînd gramatica nescrisă este de o elasticitate atît de minunată, încît poate
îngloba, fără contradicţie, normalul cu excepţionalul.
Astfel, bunăoară, noi despărţim, cu ajutorul simţului nostru ritmic,
aproape în mod automat, cuvîntul în silabe; după cîteva lecţii, silabisirea
nu face de obicei nici o greutate elevului în cea dintîi clasă a şcolii. Şi cît
e de greu să-ţi dai seama, ca filolog, de graniţa silabelor şi de actul fonetic
care produce silabe ! Cît e de greu să stabileşti pînă şi regulile ortografice
pentru despărţirea cuvintelor la sfîrşitul rîndurilor ! Tot asemenea facul-
tatea de a despărţi un cuvînt derivat în t u l p i n ă şi s u f i x se găseşte
şi la analfabeţi, căci simţul analitic este înnăscut în om. Dar analiza pe care
subiectul vorbitor o face, fără nici o greutate, ori de cîte ori îşi îmbogăţeşte
graiul cu elemente morfologice nouă, devine pentru gramatic o problemă
din cele mai grele, cînd caută să pătrundă în procesul psihologic ce se petrece
în mintea sa de subiect vorbitor, şi mai ales cînd cearcă să formuleze acest
proces cu ajutorul unor termeni tehnici. Numirea pe care trebuie s-o inven-
teze naşte de obicei ea însăşi idei greşite, iar îngrădirea în definiţii exclude
nuanţele care alcătuiesc supleţea limbei.
într-adevăr, începînd cu dhătu „lege" din gramaticele sanscrite şi
trecînd la pi^cbţiaxa -radices ale gramaticilor greco-latini, vedem că în mod
 •332 sextil puşcariu

fatal numirea introdusă de filolog se întemeiază pe o metaforă şi implică

deci o idee preconcepută. Ideea aceasta era în consonanţă cu concepţia de
organism viu pe care o aveau unii despre limbă, şi care a condus la părerea
şcoalei romantice că la începutul graiului omenesc nu existau propoziţii
sau cuvinte, ci „rădăcini". Azi nu mai sînt mulţi care să creadă acest lucru,
dar mulţi lingvişti continuă să fie convinşi, cu Pott, că „rădăcina" în lingvis-
tică este ca „rădăcina" în matematici o abstracţie (creată numai de învăţaţi,
spre a le înlesni operaţiunile cu noţiuni ireale), căreia nu-i corespunde nimic
în gramatica nescrisă. Dar puterea de abstracţie nu este o prerogativă a
lingvistului, ci ea se găseşte, în măsură mai mare decît am fi plecaţi s-o
credem, la orice subiect vorbitor, fiind chiar unul din principiile fundamentale
ale economiei limbei.
Aceeaşi abstracţiune pe care o face cercetătorul ştiinţific se realizează
în mod subconştient şi în sufletul individului grăitor atunci cînd, dintr-un
număr oarecare de foime morfologice şi derivative ale aceluiaşi cuvînt,
extrage, prin analiză, complexul de sunete, care nu mai poate fi redus, fără
să devină neînţeleasă ideea fundamentală; această idee fundamentală, stiîns
legată de un ccmplex de sunete, apare, uneori nuanţată şi variată, în toată
seria foimelor morfologice şi derivative. Mai potrivit decît terminul de „rădă-
cină" — din care „creşte" cuvîntul, este, dacă menţinem totuşi expresia
metaforică, cel de tulpină : partea esenţială şi vizibilă, care „rămîne" după
ce am despoiat copacul de crengile sale sau cuvîntul de desinenţe şi elemente
derivative.
Wundt întrebuinţează o comparaţie instructivă cînd aseamănă pe cel
ce învaţă o limbă cu un om care intră, dintr-o dată, dintr-un loc întunecos,
într-o cameră foarte luminată. Întîia impresie va fi a unui tot, din care,
în primul moment, amănuntele nu ies la iveală. Abia încetul cu încetul, după
ce ochiul se deprinde la lumină, omul începe să vadă mobilele, distingînd
mai întîi imaginea obiectelor cu forme cunoscute lui de mai înainte. Tocmai
în posibilitatea acestei analize stă, pe cît se pare, deosebirea esenţială între
limba omenească şi a animalelor, dintre care unele au putinţa de a articula
sunete variate, dar nu pot exprima, prin sunete sau mişcări ale corpului,
idei analizate, ci numai impresii totale. Gabelenz defineşte chiar limba ca
„exprimarea prin sunete a ideilor analizate de minte".
Procesul de analiză în faţa cuvîntului furcoi este următorul: prin
asociaţie de idei, acest cuvînt deşteaptă în mine două serii de cuvinte. Pe
de o parte, îmi aminteşte pe furcă, furculiţă, înfurca, din care simţul etimo-
logic — care este alt factor de mare importanţă în economia limbei — extrage
tulpina FURK ; pe de altă parte, îmi aduce aminte de cuvintele năsoi,
omoi, căloi din care abstrag, cu ajutorul simţului gramatical, elementul deri-
vativ -oi.
Am putea defini „tulpina" ca: un sunet sau un grup de sunete, con-
stant în simţul unei limbi, care se repetă în toate cuvintele aparţinînd ace-
leiaşi familii semantice. Iar sufixul: un sunet sau un grup de sunete, constant
in simţul unei limbi, care, legat de tulpina unui cuvînt, îi împrumută o
nuanţă nouă de sens, aceeaşi şi în cazurile cînd legătura se face cu alte tulpini.
m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii 333

Ceea ce în definiţiile de mai sus importă de astă dată mai mult este
legarea" sufixului de tulpină. După acţiunea de extragere, prin analiză,
din familia întreagă, a tulpinei, şi, din complexul derivatelor cu acelaşi ele-
ment derivativ, a sufixului, urmează acţiunea de sinteză, combinarea celor
două elemente dobîndite prin abstracţie, într-un cuvînt derivat nou. Acest
lucru dă naştere la apropieri nouă de sunete, supuse unor anumite legi,
care formează obiectul morfonologiei.

Dacă în cazul lui furcoi lucrul se prezintă simplu, căci atît tulpina
FURK, cît Şi sufixul -oi se analizează uşor, în alte cazuri avem complicaţii
adesea foarte mari. Chiar şi la familia de cuvinte reprezentată prin cuvîntul
furcă, avem, în pluralul furci şi în diminutivul furchiţă, două variante nouă
ale tulpinei: FURC şi FURK'. Dar precum imaginile pe care le deşteaptă
în noi furca de fîn şi furca din care se toarce, oricît de deosebite ar fi astăzi
cele două obiecte, nu ne împiedică să le subsumăm în „acelaşi" cuvînt, tot
astfel variantele FURK, FURK' şi FURC rămîn pentru noi „aceeaşi tulpină".
De asemenea din porc, porcar, porci poarcă, Purcariu, purcel etc. tulpina
nu e n u m a i complexul de sunete p-o-r-c, ci acest complex î m p r e u n ă
c u t o a t e m o d i f i c ă r i l e f o r m a l e care se produc în momentul
derivării, deci tulpina acestui cuvînt e PORK î m p r e u n ă cu variantele
PORC, POARK, PURK şi PURC. Sufixele din adunătură, muietură, acri-
tură şi umplutură, deşi apar subt formele -ătură, -etură, -itură şi -utură, sînt
nu numai din punct de vedere evolutiv, ci şi în mod static, pentru interpre-
tarea pe care o dăm astăzi limbei noastre, „acelaşi sufix". Căci vorbitorul
nu păstrează în mintea lui numai materialul din care poate analiza, în orice
moment, abstracţiile „tulpină" şi „sufix", ci şi toate mor fonemele cu care puterea
sa de abstracţie i-a îmbogăţit sistemul de economie a limbei.
Se poate întîmpla chiar ca morfonemul să înlocuiască elementul deri-
vativ. Astfel deosebirea formală între adjectivul-adverb înalt şi verbul înalţ
(care, din punct de vedere istoric, e un derivat cu sufixul -io din in-alto)
se reduce, din punct de vedere static, la morfonemul t-ţ. Acelaşi morfonem
există la părechi de cuvinte ca ospăţ-ospăt-ez. Cuvinte ca auz, văz, care la
origine sînt postverbale, egale, din punct de vedere formal, cu persoana I
din singularul prezentului indicativ, se deosebesc azi în cele mai multe regiuni
de aceste forme verbale (eu aud, eu văd), încît fac impresia unor derivate.

Astfel înţeles „morfonemul", putem, în cele următoare, examina cîteva

cazuri speciale, care ne dau posibilitatea să judecăm, în justa ei valoare,
importanţa morfonologiei, încadrînd într-un sistem fenomene cunoscute, dar
privite de obicei în mod izolat.
Morfonemul se întîlneşte în elementul derivativ sau în tulpină.
Prefixul în- (din îndes, întineresc etc.) devine îm- în îmbuc, împac etc. ;
sufixul -ar (din văcar, spătar etc.) devine -er în oier, cuier. Se poate întîmpla
ca două elemente derivative diferite să devină o m o n i m e şi, prin urmare,
să se confunde. Sufixul -ean s-a schimbat, în urma unui morfonem destul de
frecvent, în -an, în ţăran, moldovan etc., avînd totuşi acelaşi sens şi aceeaşi
•334 sextil puşcariu

funcţiune cu -ean în sătean, muntean, iar nu cu -an din golan, curcan, cu

care se identifică din punct de vedere formal.
Morfonemele din tulpina cuvintelor privesc de obicei^ vocalismul sila-
bei accentuate sau consonantismul de la sfîrşitul tulpinei. In păr-pară-peri-
şoară, unde ă alternează cu a şi e, avem cazul dintîi ; în porc-poarcă-purcel
sau în pas-păşesc, în afară de alternarea o-oa-u sau a lui a şi ă, în mij-
locul tulpinei, şi schimbarea lui k în £ şi a lui s în ş, la sfîrşitul ei. Mai ales
sînt frecvente schimbările consonantei de la sfîrşitul tulpinei, din care uneori,
ca în băt/in-bătrîior, f urcă-furşoară, meştcr-meşteşug pcate rezulta chiar dis-
pariţia consonantei. Deşi nu sînt dese, avem totuşi, în urma morfonemelor
şi cazuri de tulpine o m o n i m e , precum: încumetri, care se întrebuin-
ţează pentiu bărbaţi (cumetri) şi pentru femei (cumetre) ; sau cîrşoară,
care însemnează şi „cîrpă mică" şi „cîrcă mică". Uneori omonimia aceasta
poate da loc la analize diferite. Astfel verbul a se părui, în înţelesul de „a
se bate" se simte, pe la Braşov, ca „a se lua de păr", pe cînd, pe la Năsăud,
el se simte (precum îmi comunică N. Drăganu) ca „a se lovi cu p a r u 1".
Foarte rar morfonemul este de importaţie străină.
Astfel, prefacerea lui ţ în £ de la sfîrşitul tulpinei înainte de sufixul -ar
(prefăcut mai tîrziu în -er) în derivate ca grăunţ-grăuncer, pivniţă-pivnicer
etc., se datoreşte numărului destul de mare al unor părechi de cuvinte
împrumutate din bulgăreşte, ca bolniţă-bolnicer (mai de mult bolniceariu <
paleosl. bolini£ari). E probabil chiar ca încetăţenirea acestui morfonem
străin să se datorească faptului că aceeaşi alternanţă între ţ şi £, în alte con-
diţii, e adevărat (cf. mustaţă-mustăcioară, mustăcios, despre care va mai fi
vorba mai departe) exista într-un morfonem vechi.
Imaginabil ar fi ca din părechi de neologisme ca Paris-parizian, generos-
generozitate sau dezarma, deziluziona (faţă de descăleca, despleti etc.) să se nască
cu timpul morfonemul s-z (pentru poziţia intervocalică). Deocamdată ase-
menea cuvinte, puţin numeroase şi puţin întrebuinţate, sînt limitate la clasa
socială suprapusă, care le simte ca neologisme.
Interesant e cazul morfonemului h-s, care a trecut, împreună cu un
număr mare de exemple, din slavoneşte la noi şi pe care îl găsim, mai ales
în limba mai veche, bunăoară în forme morfologice ca ceşi (plur. de la ceh),
catastişe (plur. de la catastih) ierarşi şi ierarse (plur. şi vocativ de la ierarh),
Ieşi (plur. de la leah), metoaşe (plur. de la metoh), monaşi (plur. de la monah),
patriarşi (plur. de la patriarh), sau în derivate ca burduşel (dimin. de la burduh),
căptuşi, căptuşală (derivate din căptuh, DR., II, 594-5), năduşi (deriv, din
năduh), vătăşel (dimin. de la vătah) etc. Cum însă uneori un h final a devenit /
(catastif, burduf, vătaf), formele flexionare şi derivatele cu s au fost raportate
la tulpina în / , încît s-a putut naşte morfonemul f-s, de origine slavă, fără
ca la slavi să existe în forma aceasta. îl întîlnim, bunăoară, în gliimbăşan
„locuitor din Ghimbaf" ( < germ. Weidenbach), Ghimbăşel „afluent al pîrîu-
lui Ghimbaf", holboşan „locuitor din Holbai" ( < germ. -bach).
De obicei morfonemul nu e împrumutat, ci este un produs al geniului
limbei şi de cele mai multe ori nu este decît continuarea, în conştiinţa grama-
ticală a subiectelor vorbitoare, a unei legi fonologice.
MORFONEMUL ŞI ECONOMIA LIMBII 335

Aceasta se întîraplă atunci cînd o lege fonologică are repercusiuni în

morfologie. Astfel, bunăoară, legea fonologică „a neaccentuat, cînd n u e
iniţial, se preface în ă" din apparo >apăr, casa >casă, carbonem > cărbune
etc., repetîndu-se şi în foarte numeroase cazuri ca lătrat (din latratum, fată
de 'latră < latrat), bărbat (din barbatus, faţă de barbă < barba), sau legea
f o n o l o g i c ă „t urmat de i lung accentuat sau de i în elemente flexionare se
preface în ţ" din * attitio > aţîţ, subtilis > subţire, repetîndu-se şi în toţi
(din toti, faţă de tot < totus), cînţi (faţă de cînt < canto), au fost cauza că,
din curat, derivatul cu sufixul -ie nu este curăţie, ci curăţie, cu morfonemele
a-ă şi t-ţ.
Spre a înţelege deci morfonemul, e necesară cunoaşterea gramaticei istorice.
Dacă în conjugarea învăţ-înveţi-învaţă-învăţăm-să înveţe avem alter-
nanţa între e-a-ă, aceasta se explică după următoarele legi fonologice:
După labiale:
a) e, accentuat sau neaccentuat, rămîne nealterat înainte de i din
silaba următoare: înveţi, feţi, peri, perişoare, fetişcană ;
b) e accentuat se metafonizează în ea, care (la dacoromâni) devine a,
cînd în silaba următoare e un ă sau a, şi redevine e înaintea unui e din silaba
următoare: învaţă, fată, pară ; să înveţe, fete, pere ;
c) e, indiferent de accent, devine ă, cînd în silaba următoare e un o, u
sau zero: învăţ, făt ; învăţăm, fătărău.
Dar dacă, pentru gramatica istorică, în formele citate, a şi ă sînt sunete
evoluate din e, din punct de vedere static nu putem constata decît o alter-
nanţă între e, a şi ă, fără nici o conştiinţă pentru raportul etimologic. Cu
alte cuvinte, pentru cei ce nu mai aveau să aleagă între rostirile coexistene
înveţ şi învăţ, fet şi făt etc. 1 , pentru generaţiile care nu mai luau parte la pre-
facerea lui e în ă (după labiala în poziţie „tare") raportul între e şi a în diferitele
forme flexionare ale verbului învăţa nu mai putea fi cel e v o l u t i v :
„e se p r e f a c e in ă sau a, după cum urmează în silaba următoare un o,
u, zero sau un ă, a", ci cel s t a t i c : „e e s t e m o t i v a t înainte de i
şi e, pe cînd a e s t e m o t i v a t înainte de ă şi a, iar ă înainte de alte
vocale ori zero în silaba următoare".
Dacă, spre înţelegerea unui morfonem e necesară, precum văzurăm,
metoda diacronică a cercetării, morfonologia intră în sistemul sincronic,
care, după definiţia lui Jakobson (Remarques, 15 ) e „un sistem existent la
un moment dat în conştiinţa lingvistică a unei colectivităţi de subiecte vor-

1
„Există diferite « stiluri » de pronunţare, variante gramaticale, cuvinte, întorsături
de fraze, care sînt interpretate, de o colectivitate de subiecte vorbitoare, ca aparţinînd şi potri-
vindu-se generaţiei de bătrîni, şi altele, dimpotrivă, care sînt considerate ca apanajul tinereţii,
ca un « dernier cri » al modei... Dar nu avem a face numai cu coexistenţa, sensibilă pentru
subiectele vorbitoare, a particularităţilor de grai aparţinînd mai multor generaţii în viaţă, ci
există posibilitatea întrebuinţării mai multor varianteîn gr aiul aceleiaşi persoane" (Jakobson,
Remarques, 15). Despre mai multe „graiuri" la acelaşi individ, după persoana căreia ne adresăm,
cf. cele arătate în DR., IV, 1376.
•336 sextil puşcariu

bitoare şi constituind o premisă indispensabilă a graiului" „...Forma cea mai

caracteristică a proiecţiunii diacroniei în sincronie, e atribuţia unei func-
ţiuni diferite" ( ibid. ).
Morfonemul este adesea inversarea legii fonologice; uneori inversarea
greşită.
Deoarece lui fată (<feată<\a.t.feta), îi corespunde pluralul fete, s-a
născut, prin „analogie", şi de la faţă (din lat. facia = facies) un plural feţe,
deşi în acest cuvînt, etimologiceşte, nu avem un e, ci un a, care ar fi trebuit
să se păstreze şi la plural (şi de fapt se şi păstra în cele mai vechi texte). Tot
astfel alternanţa între o şi u din port-purtăm, porc-purcel, care corespunde
legii fonologice, după care o neaccentuat se preface în u (occido > ucid,
leporcm > iepure, latro ~>latru), a putut produce şi p e j o r (alături de literarul
jur <juro) sau pe scol (în loc de * scul < excub (ujlo) faţă de jurare, sculare,
după analogia lui pórt (< porto)-purtăre (< portare). Simţul că o aparţine
silabei accentuate, iar u celei neaccentuate, a produs, cînd accentul s-a mutat
din cauza sufixului, din păcură, derivatul păcorniţă.
Metafonia lui e în ea şi păstrarea acestui ea la dacoromâni, fiind condi-
ţionate, pe de o parte, de accent şi, pe de altă parte, de a, ă din silaba urmă-
toare, vedem cum, printr-o inversare, înaintea lui i şi e sau cînd îşi pierde
accentul, un ea originar devine e. După deăsă-dese, deşi, îndesă avem munteni,
munténce (în loc de munteani, munteance, precum se zicea mai demult) sau
deluşcăn, greţos, stegar derivate din deal, greaţă, steag.
Uneori aceeaşi formă apare ca rezultat a două legi fonologice ; din punct
de vedere morfologic o confundare a lor era aproape inevitabilă.
Astfel, bunăoară, dacă diminutivul de la băiat este băieţii, orientarea
pentru morfonemul iá-ié putea fi dată de cazuri ca iaz-iezi (în care a eti-
mologic, pierzînd accentul, a devenit ă, iar acest ă, ca orice ă după pala-
tale, s-a prefăcut în e, cf. tăiăm > tăiem) ; dar ea putea fi dată şi de cazuri
ca iartă < libertat — iertăm < libertamus (în care iniţialul ie se schimbă
în ia prin metafonie, fiind accentuat, numai înainte de ă al silabei următoare,
şi se păstrează dealtfel).
Tot aşa, forme de conjugare ca lăsă-lăsăm (după legea fonologică:
a neaccentuat devine ă) au fost asemănate cu învăţă-învăţăm (în care a şi ă
provin din e după labiale). Urmarea a fost dialectalul să lese, după să înveţe.
Căci adesea legea fonologică, înainte de a ajunge morfenem, suferă reduceri
sau amplificări datorite interpretărilor ulterioare date de subiectele vorbitoare.
Prefacerea lui a în e, motivată în cazul lui înveţe şi explicabilă, ca analogie,
la feţe, din cauza labialei precedente, apare şi în lese, fiindcă subiectul vorbitor
atribuind-o poziţiei moi, a extins alternanţa, a-e, pe care o cunoştea după
labiale (fată-fete) şi după palatale (iartă-ierte), şi asupra cazurilor cu alte
sunete precedente. în Dacorcmania, V, 777 ş.u. am vorbit pe larg despre
i n t e r p r e t a r e a u l t e r i o a r ă , pe care au dat-o, în dialectul daco-
român, subiectele vorbitoare „poziţiei moi", ca factor cu influenţă asupra
soartei unor vocale după r, şi care explică morfonemul e-ă din rcce-răcoare.
m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii 337

Simţul etimologic, în specie simţul pentru raportul ce există între cuvîntul

Primitiv şi între derivat, rămîne mai adesea viu în conştiinţa subiectelor vorbi-
toare şi în cazurile cînd nu legi fonologice, ci accidente generale, produc, în
tulpină sau în elementul derivativ modificări din cele mai tulburătoare.
Astfel m e t a t e z a nu împiedică pe fîrtat să se simtă ca derivat
din frate, pe logondă — cum se pronunţă prin unele regiuni (de ex. prin Bran),
în loc de logodnă — să fie simţit ca făcînd parte din aceeaşi familie cu logodi.
Bîrnetîn loc de brîneţ, e fixat, prin sensul lui, de brîu şi nu alunecă, din cauza
formei, în familia lui bîmă. Alături de flocos, flocotină, flocctos, avem forma
m e t a t e z a t ă flotocos, care se simte şi ea ca un derivat din floc. Chiar şi cînd
atinge sufixul, metateza nu împiedică analiza, precum se vede din forma
moldovenească cuptior, născută prin metateză din cuptoriu, în cărţăluie,
în loc de cărţulie, sau în pusteitate (Letopiseţe, I, 196/34 ), în loc de pustietate.
De asemenea simţul etimologic distinge raportul între derivat şi pri-
mitiv şi în cazuri de c o n t a m i n ă r i . Astiel încolătăci, născut din încolăci
împleteci, se simte ca un derivat din colac. (Abia în forma metatezată şi alte-
rată prin asimilare vocalică, încotoloci, legătura originală se pierde şi, e t i -
m o l o g i a p o p u l a r ă îl apropie mai degrabă de cotoc, interpretîndu-se
ulterior şi sensul ca „a se încolăci ca un cotoi".) Tot astfel iepurină, „iapă
sprintenă ca un iepure" (DR., V, 204), deşteaptă simultan imaginile celor
două tulpini: iapă şi iepure. La o analiză greşită duce etimologia populară
în gîtlej, considerat ca un derivat din gît (deşi un sufix -lej nu există în româ-
neşte), pe cînd de fapt cuvîntul s-a născut, prin metateză, din * gîltej, care
e un derivat din slavul glutu cu acelaşi sufix ca în gătej, vîrtej etc.
Chiar cînd, în urma unei a n a l i z e g r e ş i t e , se extrage o tulpină
scurtată, legătura cu cuvîntul primitiv rămîne vie în conştiinţa celor mai multe
subiecte vorbitoare. Aşa e cazul lui gălbui din galben, modelat după albui
(dacă gălbui nu e cumva un derivat vechi din galb, păstrat în istrorom. gabu <
lat. galbus).
Tot astfel grăbos (DR., V, 191) nu se simte ca un derivat din grabă,
cu care nu are nici o înrudire semantică, ci din greabăn, deşi o tulpină greb
nu e îndreptăţită, ci a rezultat din grebănos, considerat, printr-o analiză
greşită, ca greb + -ănos (în loc de greabăn -+- -os). Şi în numirile de vite de
felul lui Virian, „bou fătat vineri", Vinaie, „vacă fătată vineri", se simte
legătura cu cuvîntul primitiv, deşi tulpina apare în forma scurtată vir- şi
vin-, întocmai precum Griguţă e un diminutiv din Grigore. Radicalul se simte
în cele mai multe forme hipocoristice de la nume proprii, foarte scurtate.
Cu acestea se pot asemăna cazurile de h a p 1 o 1 o g i e, în care apare
modificată forma sufixului, ca în armurar (alături de forma întreagă armu-
rărar) „plantă care vindecă boala a r m u r a r e", armăsărit (în loc de
* armăsărărit), dreptate < * directatem, în loc de * directitatem.
Nici cazurile de a s i m i l a r e ( a c o r d ) şi d i s i m i l a r e (d i fe-
r e n ţ i a r e) nu tulbură recunoaşterea tulpinei. Astfel, acelaşi cuvînt logodnă
pe care l-am întîlnit metatezat, apare pe alocuri şi cu transformarea lui dn
în rn: logornă, fără ca legătura lui cu logodi să se piardă din conştiinţa
subiectelor vorbitoare, deşi un sufix -nă nu e productiv în româneşte. Analiza
 •338 sextil puşcariu

în tulpină şi sufix nu este împiedecată în formele de asimilare vocalică ca

arom. muşitic (alături de muşătic), diminutiv din muţat, şi cu asimilare con-
sonantică ca în veşteji (în loc de * veştezi, din veşted, ca asurzi^ din surd) sau
în vechiul împueieiune (în loc de împuţieiune din împuţi). în diminutivul
Gheorgachi (odinioară des întrebuinţat), disimilat din georgaki, se simte tul-
pina lui Gheorghe, iar în ustunoi, asimilat din usturonu, tulpina ustura. Uneori,
fireşte, tulburările produse de disimilări pot da naştere la interpretări greşite,
cum i s-a întîmplat chiar unui filolog cu un simţ etimologic atît de fin ca
P. Papahagi, care vedea în răscăcăra un derivat din caca, deşi varianta răscă-
căra trebuie să-1 facă să recunoască legătura lui etimologică cu crac. Cînd efec-
tul asimilării sau disimilării atinge sufixul însuşi, atunci se pot naşte nişte
variante, pe care simţul gramatical le clasează totuşi între sufixele existente,
fără să se împiedece mult de forma lor schimbătoare. Astfel, prin asimilare
vocalică s-a născut varianta -emînt (din -imînt) în coperemînt (Ia Coresi regulat
coperimînt) ; din chefălui avem cele două forme cu asimilare chefelui şi chefului
în loc de răzuitoare se aude răzăitoare ; alături de căpitînu „căpătăi", avem,
la aromâni, căpitinu şi căpitunu. (Acesta din urmă e şi la baza dacoromâ-
nescului căpătui.)
Asimilările consonantice, cînd ele ating sufixul, pot da naştere chiar
la unele pseudosufixe, pe care simţul gramatical le înşiruie de obicei între
sufixele compuse, precum brăcinar şi căcănar (în loc de * brăcirar şi * căcărar
din brăcire şi căcare), puţintel (în loc de * puţincel) şi celelalte cazuri pe care
le-am arătat în DR., I, 322—328. Sînt chiar limbi, ca cele turce, în care
asimilarea devine un principiu („sinharmonia") al sistemului derivativ.
Cazul opus disimilării complete, p r o p a g a r e a , a putut produce
şi ea forme nouă de sufixe, care sînt clasate ca variante ale celor existente.
Astfel, propagarea nazalei din tulpină în sufix apare în junincă, apoi în bas-
mangiti (care dă naştere la boiangiu etc.) şi în scăunenciu (care dă naştere la
tăurenciu etc.). Cf. DR., IV, 717—719.

Regularitatea cu care apare un mor fonem e mare ; uneori chiar mai mare
decît regularitatea pe care o observăm în fonologie.
Astfel franc, bonne a fost împrumutat subt forma bonă, dar franc.
baronne are la noi forma baroană, căci legătura lui cu masculinul baron a
produs morfonemul o-oa, după analogia lui domn-doamnă şi a altor părechi
de cuvinte de acest fel. Pierderea accentului în derivate, mai ales în derivatele
cu mai multe silabe, produce mai adesea o schimbare a lui a în ă, decît lipsa
accentului în cuvinte împrumutate: basmă-băsmăluţă, geamandan-gemăn-
dănaş, dascăl-dăscălesc, dăscălime etc. (cf. Philippide, Principii, 18 şi DR.,
II, 53). Tot astfel ia se păstrează în poziţie atonă în cercuri mai largi (şi
in limba literară) în iatac decît în derivatul ietăcel. Precum vom vedea însă
mai tîrziu, avem cazuri destul de numeroase în care asemenea morfoneme
nu se ivesc.
Există chiar o tendinţă pronunţată în sistemul morfologic al limbii
omane, de a da preferinţă, informele flexionare şi în derivate, tulpinei „alterate".
n limba franceză, bunăoară, foarte adesea singularul nu se mai deosebeşte,
 m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii 339

în rostire, de plural, nici prin plusul unei terminaţiuni, nici prin modificări
în tulpină (un père, deux pères) şi tot astfel, la cele mai multe verbe, avem
aceeaşi rostire pentru persoanele 1, 2, 3 şi 6 (je marche, tu marches, il marche,
ils marchent ; je marchais, tu marchais, il marchait, ils marchaient), deosebirea
fiind doar în pronumele personal premergător. Dacă se face deosebire, aceasta
priveşte mai ales partea accesorie a cuvîntului, desinenţa (marchons, marcha,
marchant etc., chiar şi aimons, aima, aimant, în locul mai vechiului amons
etc.). Numai foarte rar diferenţiarea între diferitele forme morfologice se face
prin schimbarea vocalei radicale (je fais-je fis ) sau şi prin schimbarea acesteia
( je peux—je pus—je pouvais ; je meurs—nous mourons), ca în limba germană
(trinken-tranken-tranken, gewinne-gewann-gewonnrn ). Cînd, în franţuzeşte,
diferitele forme flexionare se deosebesc şi prin modificări ale tulpinei, avem
a face cu cazuri „neregulate" de declinări sau conjugări, care nu se pot
subsuma uşor în categorii. Astfel, în pluralul multor verbe apare o consonantă
care lipseşte (în rostire) în singularul prezentului indicativ şi care este la
unelei (jesors—nous sort-ons),la altele m (jedors—nous dor-mons) la altele z
(je dis-nous di-s-ons) etc., fără ca să se poată fixa categorii cu morfoneme
distincte.
La noi, dimpotrivă, trebuinţa de a distinge singularul de plural sau o
persoană de alta e atît de mare, încît, cînd avem libertatea alegerii, de cele
mai multe ori nu ne mulţumim cu plusul unei terminaţiuni, ci preferim formele
care prezintă cele mai multe morfcneme. Astfel se explică de ce desinenţa -i,
care atacă nu numai velarele, ci şi dentalele şi, regional, şi labialele precedente,
a putut fi împrumutată de la conjugarea IV şi generalizată la celelalte (lauzi,
scoţi etc., ca auzi), de ce pluralele în -i s-au generalizat la declinarea III (cf.
Une survivance du latin archaïque, în Mélanges Thomas, p. 362—365), trecînd
apoi şi la declinarea I (deci glandes a devenit mai întîi *glandis > ghinzi, iar
acest plural de la singularul ghinde s-a generalizat şi asupra singularului
ghindă. Cf. Convorbiri literare, X X X I X , 62). Tot aşa se explică, mai ales,
de ce schimbarea lui a în á din plurale ca ţări s-a generalizat şi asupra celor-
lalte substantive feminine: s-a zis părţi, căci acest plural nu se deosebeşte
de singularul parte numai prin terminaţie, ci şi prin alterarea lui a în ă şi a lui
¿ în ţ. Pluralele roţi (cu morfonemele oa-o şi t-ţ) şi străzi (cu morfonemele a-ă
şi d-z) vor ieşi cu timpul învingătoare asupra pluralelor roate şi strade. Ten-
dinţa aceasta de a marca şi prin schimbări de sunete în tulpină diferitele forme
flexionare a produs exagerări ca : ceasoarnice (plural de la ceasornic) alături de
normalul ceasornice ; frăţîni, însă tătini (căci de obicei omul are un singur
tată, dar mai mulţi fraţi)-, regional şi piepţini (şi la aromâni k'apţin), plural
de la pieptine ; la aromâni şi k'eţiri „pietre", pluralul de la k'atră.
Acelaşi lucru se poate observa şi în derivaţiune, unde morfonemul a-ă
îl întîlnim, bunăoară, în derivate ca Săcărea, Căldărea, despre care am vorbit
mai pe larg în Zur Rekonstruktion des Urrumănischen, p. 31. Preferinţa pentru
tulpinele alterate se observă şi la derivatele deverbale, unde cîteva verbe cu
ti şi di la sfîrşitul tulpinei au atras după sine generalizarea tulpinelor în ţ şi z
la gerundiu, adjective şi abstracte verbale de felul lui scoţînd, arzător, răzătură,
chiar şi crezare, vînzare. Întîlnim şi „exagerări" de felul lui bouşor — plur.

24 — Cercetări şi studii — c. 339

 •340 sextil puşcariu

boişori, iedişor — plur. iezişori, cu care m-am ocupat în Homenaje a Menéndez

Pidal, III, 265. (Derivarea cu sufixe de la tulpina plur alică.) î n acest din
urmă stadiu arătam că, după modele străvechi ca omen-esc, căpăt-îi, şel-ar,
frigur-os etc., s-a putut încetăţeni uzul de a forma în româneşte derivate de
la tulpina pluralului, precum cărlaş „cel care joacă c ă r ţ i", dinţar „instru-
ment de strîmbat d i n ţ i i", îngîndurat „plin de g î n d u r i", năzuros
„care face n a z u r i " etc. 1 . Tot acolo am arătat însă, că dacă avem atît de
des, în derivate, tulpina „alterată", aceasta nu se datoreşte totdeauna deri-
vării de la plural, ci mai adesea analogiei: duioşenie (în loc de *duiosenie)
s-a orientat după sinonimul duioşie ; verzui (în loc de *verdui) după sinonimul
verziu ; băieţaş şi opusul băieţoi (alături de băietan) după băieţel etc. 2 Tot
astfel, dacă prin părţile Sibiului se zice petat, în loc de pătat şi, prin alte părţi,
a feţui, în loc de făţui, iar, prin Moldova, mesuţă, în loc de măsuţă, apariţia
cu totul neregulată a lui e se datoreşte, în cazurile dintîi, pluralului (căci
sensul e „cu p e t e multe" şi „a da f e ţ e"), iar în cazul din urmă sinoni-
mului mesică sau mesiţă.
Adăogîndu-se, precum am arătat în articolul citat, la aceste cazuri de
derivare de la tulpina pluralului şi de orientare după sinonime (sau opuse)
cu tulpina alterată, şi cazuri ca vineţeală, Flămînzilă, raportate în mod ero-
nat la adjectivele vînăt şi flămînd (în loc să fie raportate la verbele vineţi şi
flăminzl), s-au putut extinde tulpinele cu consonantă alterată asupra unor
derivate de felul lui apolzean „locuitor din Apold", bănăţean, sau proaspătul
regăţean, cu 2 şi ţ în loc de d şi t (căci înainte de sufixul -ean, de origine slavă,
dentala ar trebui să rămînă nealterată, ca în abrudean etc.). Cred că analogia
care a produs pe ţ în aceste cuvinte trebuie căutată în derivate de felul lui
urlăţean „locuitor din U r 1 a ţ i". Pentru ca asemenea analogie îndepărtată
să se poată însă produce, trebuia să existe în limbă o pronunţată preferinţă
pentru morfonem şi pentru tulpinele mai pregnante.
Că de fapt există o asemenea tendinţă generală de a alege tulpina alte-
rată, o vedem la cioareci, care e un p l u r a l e t a n t u m , şi de la care
avem totuşi derivatele ciorecuţi, ciorecaşi, ciorecat, încioreca. Precum avem k
k în porcar, care însemnează „păzitor de p o r c i", tot astfel putem avea k
în ciorecat, care însemnează „îmbrăcat cu c i o a r e c i " . Punctul de plecare
e a se căuta în derivate vechi, de pe timpul cînd c înainte de e şi i nu devenise
africată, deci în derivate de felul lui împăca faţă de pace, pureca faţă de purece,
dulcoare faţă de dulce şi dulceaţă, pescar faţă de peşte etc. şi în multele meta-
plasme de felul lui purece-purec, berbece = berbec etc. Din momentul cînd
1
Colţat şi colţos „cu c o l ţ i ( = dinţi) mari sau mulţi" stă alături de colţuvat sau colţuros
„cu c o l ţ u r i ( = unghiuri) mari sau multe".
2
Ca dovadă că e aşa, a m citat acolo (p. 266) cazul lui grămăjuie, care nu poate fi
derivat din pluralul grămezi, ci s-a orientat după sinonimul grămăjoară, în care j e normal.
Alte exemple doveditoare sînt următoarele: De la slăbină e derivat diminutivul slăbiuţă (DR.,
V, 222, 324) ; de la prăjină a m auzit de repetate ori, în Bran, diminutivul prăjiuţă ; diminutivul
de la suman e (Ia Sadoveanu) sumăieş. Desigur că, înainte de ivirea acestor derivate neregulate,
au existat formele slăbioară, prăjioară, şi şumăior, cu dispariţia normală a lui n înaintea sufixu-
lui -ior (ca în bătrîior, rumeior) ; numai mai tîrziu — poate după analogia unor cuvinte ca săbi-
oară = săbiuţă sau sicrior = sicriaş — s-a produs substituirea de sufix.
m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a l i m b i i 341

existau atîtea modele, morfonemul k-c a putut să se repete şi în derivate mai

nouă, fie că s-au ales variante cu 6 (g, şt), ca în dulceag, împăciui, sîngios,
sau mai des, varianta cu k, g, sk, ca în cincar „cal de c i n c i ani", berbecar
„păstor de b e r b e c i", forfeca „a tăia cu f o a r f e c i i e", pîntecare „boală
de p î n t e c e", pescui „a prinde p e ş t e", cinzeacă „măsură de c i n c i -
z e c i de grame", chiar şi prăşcar, derivat din praştie, al cărui şt nu se reduce
la un sc mai vechi, şi prepelicar (în loc de prepelicer), derivat din prepeliţă.
A admite ca Tiktin (Dicţ. rom-germ., s.v.), din cauza lui k de la sfîrşitul tul-
pinei, că cincar e un derivat vechi, mi se pare greşit. Pentru simţul limbei
noastre, tulpina cu k este mai „pregnantă" decît cea cu c, şi de aceea iese
biruitoare în derivate de felul lui cearcăn, floacăn, leagăn, mesteacăn, tragăn ;
strigăt, treacăt, gîgăt „gîgîit" (cu care m-am ocupat în DR., III, 397) ; de aceea,
încă din vremuri străvechi, facio devine */aco, terminaţia -anclo şi sufixele
-atorius şi -atura se extind şi asupra verbelor de conj. II-III (mai întîi, pro-
babil, în tăcînd, mergînd, făcător, alergătură etc.) ; de aceea variantele -an, -ală
şi -ască ale sufixelor -ean, -eală şi -ească, îndreptăţite, din punct de vedere
al fonologiei, numai după rr şi labiale (regional şi după s, z, ţ şi ş,j) apar şi
după velare: nădlăcan „locuitor din Nădlac", încurcată, brîncă gîscască etc.;
de aceea, în sfîrşit, cînd o alegere între sufixele -anie şi -enie este posibilă, se
leagă sufixul -anie de preferinţă de varianta cu velară a tulpinei: prefăcanie,
petrecanie, spălăcanie, rătăcanie.

Nu este, cred, de prisos, să ne oprim un moment spre a ne da seamă de

un lucru care nu este lipsit de interes. Am spus mai înainte că din porc şi
familia acestui cuvînt se extrage o tulpină PORK cu v a r i a n t e l e PORC,
p u p e etc., iar la cioareci şi familia acestui cuvînt am considerat ca tulpină
CIO (A )REC, şi ca v a r i a n t ă CIO (A )REC, fiindcă acest cuvînt e un
plurale tantum. Dar sîntem noi oare îndreptătiti să zicem că dintre PORC,
PORC, PURC etc., tulpina e tocmai PORK, adecă cea extrasă din forma
nominativului singular a cuvîntului radical şi nu PORC, adecă tulpina extrasă
din plural, cînd acest cuvînt e întrebuinţat tot atît de des la plural ca şi la
singular? N-am putea spune cu acelaşi drept că tulpina e PORC, sau PURC
şi că PORK e o variantă? Cu alte cuvinte, forma pluralului (porci) sau a
diminutivului (purcel) nu are aceeaşi valoare lingvistică ca şi forma aşezată
de dicţionar în titlu sau de gramatică la locul întîi din paradigmă?
Cred că nu, cel puţin în mod normal. însuşi faptul că în dicţionar şi
în gramatică cuvîntul a fost înregistrat în forma nominativului singular nu
poate fi numai întîmplător. Cel dintîi lexicograf sau gramatic care a dat pre-
ferinţă acestei forme, a făcut-o fiindcă aşa i s-a părut firesc, iar lexicografii
şi gramaticii următori l-au imitat, fiindcă nimănui nu i-a trecut prin gînd că
altă formă morfologică a cuvîntului ar putea-o înlocui. Cazul subiect şi singu-
larul — în afară de pluralia tantum, fireşte — sînt cele ce răsar în mod normal
în mintea vorbitorului şi din ele extragem, nu numai în filologie, ci şi în gra-
matica nescrisă, tulpina-tip.
La verbe, forma care se iveşte mai întîi în minte este persoana I singular
din prezentul indicativului, pe care o întîlnim la locul prim în paradigmele
•342 sextil puşcariu

de conjugare şi o întîlnim şi în titlu în dicţionarele latine şi greceşti. Tendinţa

egocentrică şi interesul pentru actualitate, face ca noţiunea verbală, cînd nu
este precizată mai de aproape, să răsară în primul plan al atenţiei în forma
„eu" şi „acum" ; infinitivul, aşa cum îl găsim în dicţionarele celor mai multe
limbi moderne, e o inovaţie lexicografică, presupunînd un proces de abstracţie
mai complicat. Deci, întocmai precum din nominativul singular extragem
tulpina-tip PORK, tot astfel din persoana I a singularului prezentului indicativ
extragem tulpina PORT (cu v a r i a n t e l e PORT, POART, PURT).
Că de fapt este aşa, o vedem din felul cum se produc analogiile. Legea
fonologică — după care „în accentuat se preface în îin înaintea unui e din
silaba următoare" apare în mîine, cîine, pîine. Cazurile sînt prea puţine pen-
tru ca din ea să se stabilească un morfonem. Tulpina extrasă din n o m i n a ^
t i v u l s i n g u l a r al celor două substantive din urmă se generalizează
şi asupra derivatelor cîinos, pîinuţă etc. Dimpotrivă, tulpina nominativului
bătrîn, român, stăpîn şi a persoanei I din singularul prezentului indicativ
rămîn apare, prin analogie, şi în vocativele române, stăpîne, în femininul
plural bătrîne şi în persoana 3 rămîne (deşi se găsesc şi urme de rămîine). Ca-
zuri ca vărs în loc de viers < lat. verso, lăs în loc de las (din lăsăm, lăsare)
sau rugă (în loc de *roagă), derivat postverbal din nega, sînt cu mult mai
rare sau cu mult mai puţin răspîndite decît şedem, ţinut, pierind, lăudăm etc.
(în loc de * sedem, *tinut, * perind, *lădăm).
î n cele precedente am avut ocazia să vedem cît de activ şi de dezvoltat
este, la subiectele vorbitoare, simţul gramatical care diriguieşte morfonemul l .
Dacă avem însă atîtea exemple despre siguranţa şi promptitudinea cu care
lucrează acest simţ, nu e mai puţin adevărat'că avem şi exemple care denotă
contrariul. Acestea nu pot fi neglijate, ci merită, dimpotrivă, o examinare
cu cea mai vie curiozitate ştiinţifică.
într-adevăr, azi, cînd concepţiile noastre despre limbă se deosebesc
în atîtea privinţe de ale înaintaşilor noştri, „excepţiile" nu mai sînt pentru
noi un element tulburător, menit să zdruncine credinţa în regularitatea mate-
matică a „legilor". Pentru neogramatici, excepţia trebuia e l i m i n a t ă
printr-o explicare, şi nu mai interesa din momentul ce era explicată. Cînd
nu izbutea să lămurească cazul refractar, lingvistul nu admitea totuşi exis-
tenţa excepţiei, ci numai imperfecţia mijloacelor de investigaţie şi a cunoş-
tinţelor celor ce studiază limba. Astăzi, cînd ştim că limba nu este în afară de
noi, ci în noi, cînd subiectul vorbitor nu mai e considerat ca un transmiţător
pasiv, ca un fel de instrument inconştient al graiului tradiţional, ci ca un gene-
rator al lui, care intră cu toată personalitatea sa, marcantă sau lipsită de
originalitate, în dezvoltarea limbei, astăzi cazurile refractare ni se par ceva
1
Exemplul s-ar putea aduce şi din alte limbi, în care morfonemul ia înfăţişări cu totul
deosebite de cel românesc. Rămînînd pe teren romanic, voi cita numai cazul sunetelor iniţiale
ale unor cuvinte, schimbate prin fonetică sintactică. Astfel e z, care, adăogat la începutul
unui cuvînt, serveşte în franţuzeşte, în anumite împrejurări, la formarea pluralului, deex. un
homme (rostit om) — deux hommes (rostit zom) ; sau dublarea consonantei iniţiale, în Italia, în
cazul prepoziţional, de ex. Roma — a rooma ; sau sonorizarea şi spirantizarea afonicei iniţiale
unele dialecte din Sardinia; casu — su yasu, tazzu — su dazzu etc.
m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii 343

normal şi deci ne interesează în cel mai mare grad, căci e l e ne dau putinţa să
cunoaştem măsura în care colectivitatea reacţionează faţă de inovaţiile indi-
v i d u a l e . Azi mai ştim că, precum există oameni cu talent pentru desemn,
p e n t r u declamaţie, ori pentru matematici, tot astfel există şi oameni cu t a-
l e n t p e n t r u l i m b ă . Urmele pe care aceşti creatori de valori nouă le
l a s ă î n graiul tradiţional sînt mai însemnate decît contribuţia celorlalţi, mai
m u l ţ i , dar cu mai puţin spirit inventiv sau lipsiţi de aptitudini de buni gos-
p o d a r i faţă cu materialul lingvistic moştenit. între aceşti mulţi se găsesc,
ca în viaţa de toate zilele, elemente supuse ordinei sociale, alături de spirite
f ă r ă simţ tradiţionalist şi de firi răzvrătite : „si s o c i a l i s é e s que soient
les formes de notre vie psychique, l'i n d i v i d u e 1 ne peut être ramené
au social" 1 (S. Karcevskij, în Mélanges, I, 88). Precum există oameni care
n-au „ureche" pentru muzică, tot astfel sînt indivizi cărora le lipseşte sijmţul
pentru raporturile constante între elementele lingvistice. Dar, spre deosebire
de muzică, unde cîntarea „falsă" va fi totdeauna remarcată ca ceva supără-
tor, şi deci nu se poate încetăţeni, în vorbire ne obicinuim uşor cu o formă
„greşită". Ajunge ca cel ce o pune în circulaţie să aibă prestigiul necesar, pen-
tru ca ea să fie imitată, primită, transmisă şi chiar generalizată.
Astfel fiind lucrurile, de mirare nu este că avem neregularităţi, ci inexpli-
cabil ar fi dacă ele n-ar exista. Nu trebuie mai ales uitat un lucru: nu toţi
oamenii dispun de acelaşi material lingvistic, încît „regúlele" pe care le ex-
trage fiecare din noi sînt întemeiate pe exemple diferite şi uneori capabile de a
fi interpretate în diferite feluri. E adevărat că spre a ajunge la aceeaşi con-
cepţie asupra stilului roman sau gotic nu este necesar să fi văzut aceleaşi
monumente arhitectonice, dar nu-i mai puţin adevărat că concepţia ce şi-o
face fiecare din noi despre un stil diferă în amănunte de concepţia altora.
înainte de toate, nu orice alternare de sunete în diferitele forme sau în
familia unui cuvînt ajunge să fie observată de subiectele vorbitoare. Astfel,
schimbul între k' şi c în păduche (< peduculus) faţă de păducel (< *pedu-
cellus), nemaiîntîlnindu-se în alte exemple, n-a fost remarcat, deşi înrudirea
celor două cuvinte e evidentă pentru orice român. Dar chiar cînd numărul
cuvintelor supuse unei legi fonologice este destul de mare, nu urmează ca
morfonemul să se ivească totdeauna. Acesta e, bunăoară, cazul lui au care
s-a schimbat în a (ă) înainte de accent (cf. DR., IV, 706). î n loc ca formele
cu au şi a (ă) să fie repartizate în morfologie şi derivaţiune după legea fono-
logică, în loc ca să avem deci laud — *lădare, *desfauc (*disfabico) —desfă-
care şi caut — cătare, avem, sau generalizarea formei rizotonice: lăudare,
aurar, tăurenciu, sau a celei accentuate pe terminaţie: desfac- (cu toată omo-
nimia cu disfació), sau bifurcarea: caut-căutare alături de cat-cătare.
întocmai precum cuvintele nouă, cînd intră în limbă, uneori sînt ime-
diat asimilate cuvintelor vechi, iar alteori se simt ca străine şi nu izbutesc
să se încetăţenească timp îndelungat, tot astfel împrumuturile, mai ales neolo-

1
Oricît de s o c i a l i z a t e ar fi formele vieţii noastre psihice, individualul
nu poate fi redus la social.
 •344 sextil puşcariu

gismele, şi cîteva creaţiuni spontane, sînt adesea refractare mor fonemului. Lipsa
morfonemului este, pînă la un oarecare grad, stigmatul intrusului în limbă.
Am citat mai înainte cazul lui baroană, neologism, care are morfonemul
o-oa ; s-ar putea cita şi altele, de origine recentă de tot, ca claxon sau com-
binezon, cu pluralele claxoane, combinezoane. Alături de ele există însă altele,
care „n-ar suna bine" dacă li s-ar aplica acest morfonem, de ex. cazonă (femin.
de la cazon), sau forme verbale ca adoptă, aprobă, transportă (în Ardeal:
adoaptă, aproabă, transpoartă), alături de invoacă, provoacă etc. Mai intere-
sant este că şi femininul de la fost, deşi cuvînt străvechi, este nu numai foastă,
ci şi fostă şi că de la verbul vechi dezvolt, persoana 3 e dezvoltă alături de
dezvoaltă. Explicarea ar putea fi următoarea: fost (în legătură cu un substan-
tiv), traducînd pe lat. „ex" sau pe franc, „ancien", e o noţiune nouă şi ne-
populară la noi, încît expresii ca „fost ministru", decalcate după „ancien mi-
nistre", se pot asemăna cu neologismele. Aceasta ar explica de ce se zice
fără morfonem, „fostă prezidentă a societăţii Crucea roşie". Tot ca neologism,
simt unii pe a dezvolta, căci ţăranul nu zice că un copil e bine dezvoltat. Rămîn
totuşi cunoscutele cazuri: cote, alături de coate (pluralul de la cot), roibă,
alături de roaibă (femininul de la roib) ş.a., pentru care nu ajunge această
explicare.
Tot astfel, morfonemul s-ş îl găsim şi la neologisme de felul lui cactuşi
(pluralul lui cactus), ortodocşi (pluralul din ortodox). Dacă la Coresi întîlnim
încă pluralul evanghelisti în loc de evanghelişti, cum zicem astăzi, cauza este
că el se mai simţea ca vorbă străină. De ce însă pluralul lui trist, cuvînt vechi
şi popular, este, în Palia de la Orăştie (163/4, ed. Roques), trişti, nu trişti ;
de ce pluralul de la sas este, prin Braşov, sasi (nu saşi) ; de ce pluralul de la
casă nu-i numai case şi căşi, ci, în unele regiuni, că si ? Alături de lăţime, înăl-
ţime, preoţime, cruzime, cu alterarea regulată a dentalelor înaintea lui i lung
şi accentuat din sufixul -Imen, avem desime, grăsime, grosime, îngustime,
mai rar josime şi totime, precum şi surdime, alături de suzime. Pe vremuri,
cînd mi se părea că o explicare, chiar cînd îi lipseşte puterea de a convinge,
e preferabilă lipsei oricărei explicări, credeam că „neregularitatea" din gro-
sime se datoreşte faptului că odinioară am avut şi noi, ca italienii, derivatul
*grosume, şi că numai mai tîrziu sufixul -ume a fost înlocuit prin -ime (care
s-a substituit la noi şi lui -ame), fără ca tulpina să se schimbe. Dar asemenea
neregularităţi nu se ivesc numai la derivatele în -ime, ci, deşi mai rar, le întîl-
nim şi la derivatele cu alte sufixe, de ex. argintiu alături de argintiu (ca vine-
ţiu etc.), părintesc alături de părintesc (ca preoţesc, frăţesc etc.), săgetea alături
de săgetea ş.a.
î n unele cazuri putem întrezări cauza care împiedică să apară morfo-
nemul. Astfel ea ar putea fi o m o n i m i a în cazuri ca fetie (alături de
avuţie, bărbăţie, beţie, blăstămăţie, bogăţie, curăţie, luminăţie, preoţie, sfinţie
etc.), căci *feţie ar putea fi considerat ca un derivat de ía faţă. (Totuşi, în
cursul acestei lucrări am cunoscut exemple ca bîrneţ sau cîrşoară, la care
omonimia nu-i supărătoare.)
Dacă alături de cojocel, petecel ; porcesc, drăcesc ; calicie, mojicie ; adîn-
cime, sărăcime ; broştime, broştet etc., cu morfonemul k (sc) —6 (şt), avem
 m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii 345

d e r i v a t e l e furchiţă, măciuchifă, nuchiţă ; broschiţă, ploschiţă, cauza e, pro-

babil, un fel de disimilare prohibitivă, spre a evita urmarea 6-ţ în două silabe
î n v e c i n a t e (*nuciţă etc.), supărătoare pentru român.
Dar asemenea explicări nu trebuie forţate, precum se poate vedea din
u r m ă t o r u l caz : alături de coc-cuptor, porc-purcel avem coptură şi porcărie ;
a l ă t u r i de dialectalul purear şi murar (cf. şi numele proprii Purcariu şi Mură-
roiu) avem pe literarul porcar şi morar, deci o inconsecvenţă patentă în apli-
c a r e a morfonemului o-u (care a produs totuşi şi analogii ca jor, scol, păcorniţă,
citate m a i sus).
Unii admit că formele cu o sînt mai nouă, deci născute într-un timp
cînd legea fonologică a lui „o neaccentuat devenit u" nu mai era „în acţiune",
împotriva acestei păreri, care caută explicarea în c r o n o l o g i e , se pot
cita însă cazuri ca amorţesc, cornut, dogar, înfloresc, mortăcină, porcăreaţă,
întortochea, cărora le corespund şi în latineşte derivatele atestate sau pe care
sîntem îndreptăţiţi să le presupunem străvechi: *am-mortio, cornutus, doga-
rius, floresço, morticina, porcaricia, *intortuculare.
Imaginabil ar fi şi aceea ca formele cu o să reprezinte o dezvoltare mai
evoluată a formelor mai vechi, cu u, deoarece dialectele -— de obicei mai
conservative — păstrează mai multe forme cu u (amurţî, durmi, înfluri,
murar, purear, purcăreaiă etc.) şi deoarece unele forme, pe care azi le rostim
cu o, se găsesc de fapt în textele vechi cu u, iar trecerea lui u proton în o e
dovedită prin exemple ca rumân > român 1, cuperi > coperi, cuprinde > (re-
gional) coprinde, un om > (pe alocuri) on om etc. Dacă pentru unele cuvinte,
ca îngrupa, durmita, uspăta, atestate în veacurile trecute, această explicare
e admisibilă, ea nu se potriveşte pentru mulţimea altor cazuri.
Nici explicarea g e o g r a f i c ă n u e probabilă, căci n-avem nici un
indiciu serios să credem că oscilarea între formele cu o şi u s-ar reduce la două
rostiri diferite regionale, care s-ar fi întîlnit în limba literară.
Mai degrabă s-ar putea admite o divergenţă de natură s o c i a l ă , căci
uneori putem face observarea că foi mele cu u se întîlnesc mai des la clasele
sociale inferioare, iar cele cu o la cărturari şi în limba literară. Aceeaşi observare
se poate face cu morfonemul a-ă în derivate de felul căstăniu (literar castaniu)
etc. şi mai ales cu morfonemul e~ă şi ea-a în mărg-mergi, vorbăsc, tocmală etc.,
caracteristice pentru graiul ţărănesc din multe regiuni. Se pare chiar — dar
această chestiune ar trebui urmărită cu atenţiune într-un studiu mai amă-
n u n ţ i t — că simţul gramatical se manifestă la omul incult mai ales printr-o
aplicare riguroasă şi o generalizare a morfonemului, pe cînd la omul cult mai
ales printr-o trebuinţă de analiză precisă şi printr-o tendinţă de simetrie în
interiorul categoriilor gramaticale. Cu alte cuvinte: ţăranul moldovean şi
ardelean rostesc vorbăsc (dar vorbeşti), tocmală (dar tóemele), fiindcă zic şi văd
(dar vezi), măr (dar mere), iar cărturarul zice vorbesc, tocmeală, fiindcă zice
şi gătesc, gonesc, întineresc etc., găteală, încetineală etc.
Ar fi însă greşit să generalizăm această observare, căci este sigur că şi
necărturarul are un simţ dezvoltat pentru simetria gramaticală şi pentru
1
Forma cu o apare în Palia de la Orăştie, unde mai avem şi conoscu şi Domnezeu alături
de Dumnezeu.
346 sextil puşcariu

schematizarea morfemului. Astfel vedem cum legea fonologică, de dată

relativ recentă, după care „un a accentuat se schimbă în e dacă e precedat
de i şi urmat de poziţie moale" nu se întinde asupra tuturor formelor flexio-
nare. Se zice buruiene (pluralul de la buruiană), Stoiene (vocativul de la Stoian),
şi tot astfel băieţi şi băiete (pluralul şi vocativul de la băiat) sau muieţi, fiindcă
nici băiat, nici muieţi nu se mai simt ca participii. Cînd însă de la verbul muia
şi de la băia ( = scălda) se formează participiul-adjectiv muiat şi băiat, aceste
forme menţin şi la plural pe a neschimbat, încît se zice doi băieţi îmbăiaţi
sau doi băieţi muiaţi. Simţul că, la conjugarea în -are, participiul are ter-
minaţia -at, -ată, -aţi -ate (lăudat, lăudată, lăudaţi, lăudate), a oprit prefacerea
lui a în e. Tot tendinţa de a schematiza morfemul produce nesiguranţa noastră
în forme ca îngenuneheare sau îngenuehere, studiind sau studiind etc.
î n sfîrşit, păstrarea lui o se mai explică şi prin conştiinţa l e g ă t u r i i
e t i m o l o g i c e între derivat şi radical. Cu alte cuvinte, dacă în porumbae,
domniţă, domnişor, florar, boeîncar, clonţar, cojocar, covrigar, lopătar, porumbar,
rotar, scorţar, scrînciobar, şopîrlar, şorecar, fior ana, joiana, cuvioşie, călătorie
(şi toate cele în -torie), aprozie, boierie, bogăţie, domnie, hoţie, iobăgie, popie,
preoţie, prostie, cuvioşie (şi toate cele în -osie), lăcomie, mojicie, votrie, neghio-
bie, nerozie, obrăznicie, voinicie, slobozie, covăcie, mitocănie, mitocănime, răco-
ros, rosură etc. s-a păstrat o, este, pentru că legătura lor etimologică cu po-
rumb, domn etc. a fost, în momentul derivării, mai trează decît la cei ce au
derivat (din alboare, cos, moi, putoare, roz, soră, trupşor, urdoare, domnie)
pe alburiu, cusutură, muietură, puturos, rugăciune, surată, trupşurel, urduros,
dumneata. Dar o asemenea explicare nu este decît o amînare a explicării, căci
ea deschide imediat altă întrebare: de ce adecă, uneori, sau la anumite per-
soane, simţul etimologic este mai viu decît cel gramatical?
Pînă să putem răspunde la asemenea chestiuni, rămîne totuşi observaţia
vrednică de reţinut că simţul gramatical poate acţiona şi în altă direcţie decît
a morfonemului şi că el poate fi înăbuşit de simţul etimologic. Mai mult decît
atît, este sigur că uneori morfonemul nu apare, fiindcă simţul gramatical nu
este totdeauna treaz în momentul creării unui cuvînt derivat. Astfel, consecvenţa
ar cere ca inversarea legii fonologice cu privire la metafonia lui o accentuat
înainte de e, a, ă a silabei următoare (şi n u m a i înainte de aceste vocale)
să producă morfonemul oa-o, deci să avem groznic (nu groaznic) ca derivat
din groază (precum avem moără-morăr, moărte-morţiş) şi socro (nu soacro)
ca vocativ de la soacră. Cel ce a creat întîia oară diminutivul băieţaş, avea în
minte, simultan, pe băieţel şi sufixul -aş 1 , încît s-a putut face substituirea lui
-el — mai în umbră în memoria lui în acel moment — prin -aş, fără ca, în
acelaşi timp, să se facă şi d e z m o r f o n e m i z a r e a tulpinei. Aceeaşi
1
Zic „sufixul -aş", nu derivate cu sufixul -aş, pentru că deprinderea noastră de abstracţie
a unor elemente morfologice este atît de mare, încît aceste „instrumente gramaticale" există
in mintea noastră, nu numai ca nişte complexe de sunete, ci avînd şi posibilitatea să evoce
o idee, deci cu un conţinut — deşi numai vag — semantic: într-un articol publicat de curînd
In curentul era vorba de: „misticism, logicism şi alte -isme" ; în unele părţi ale Italiei se poate
întrebuinţa sufixul pejorativ -uccio ca vorbă independentă, cu funcţiune adjectivală şi cu sensul
de ,,rau, prost", deci: tempo uccio sau questo vino e proprio uccio (cf. Finamore, Vocabolario
aell'uso abruzzese, p. 19).
m o r f o n e m u l şi e c o n o m i a limbii 347

r e l a x a r e a simţului gramatical, o întîlnim în formele citate mai sus: petat,

fetui, mesuţă.
' în afară de asemenea relaxări intermitente ale simţului gramatical, putem
o b s e r v a uneori că de la o vreme oarecare poate înceta la subiectele vorbitoare
conştiinţa pentru raportul constant ce există între elementele alcătuitoare ale
unui morfonem. Precum o lege fonologică este mărginită în timp, tot astfel
se poate observa şi o mărginire în timp a unor morfoneme.
Astfel, alături de derivate de felul lui bătrîior, cuvios, gălbior, rumeior
(de la bătrîn, cuvin, galben, rumen), curente în graiul comun, avem altele ca
ieftior, mărgioară, rogojioară, păltior, sprinteior, tretior, care nu se întrebuin-
ţ e a z ă decît regional şi rar, căci cei mai mulţi dintre noi, deşi le simţim legătura
cu itftin, margine, rogojină, paltin, sprinten, tretin, preferim alte diminutive,
în care n de la sfîrşitul tulpinei să iasă în evidenţă. Stadiul final, adecă deri-
vate ca tretinior, sprintenior, sărăcinioară, care denotă dispariţia simţului
pentru morfonemul n-i, a fost ajuns şi el în unele regiuni.
Alt exemplu e cel al morfonemului t (d) — ¿ (g) şi ţ(z) — £ ( g ) năs-
cut din legea fonologică care preface pe t(d) şi c(g) în c(g) înainte de jo
şi iú. Deşi această lege fonologică datează din cele mai vechi timpuri, totuşi
numărul mare de exemple ca fierbincior, căruncior, netejor, repejor, rotunjor
etc. au produs derivate de felul lui cumincior din mai noul cuminte, sau gră-
măjoară, oglinjoară etc., din cuvinte de origine slavă. Cînd, în secolul trecut,
s-a format din aprinde, după modelul germanului Zündhõlzchen, în Transil-
vania, numele de „chibrit", acest derivat a primit forma aprinjoare1.
Tot după legea fonologică amintită se explică mustăcioară şi mustăcios,
corespunzînd unor *mustaciola, *mustaciosus, derivate din lat. mustacia.
Aceste derivate, fiind raportate la mustaţă, s-au născut, înaintea sufixelor
-iolus şi -iosus, morfonemul ţ-c. Acest morfonem a produs din cuvintele de
origine slavă căiţă şi isteţ diminutivele căicioară, istecior, sau din trebuinţă,
neputinţă adjectivele trebuincios, neputincios. Tot astfel în veacurile trecute se
spunea grecios, un adjectiv derivat din greaţă. Astăzi avem însă greţos, precum
avem aţos, ceţos, derivate ca spumos, gustos şi celelalte adjective în -os.
Vedem din cele precedente că morfonemul este în general atît de dezvol-
tat în limba română, încît poate fi considerat ca una din cele mai caracte-
ristice aspecte ale gramaticei noastre. Cu toate acestea, limba nici n-a utilizat
toate ocaziile care puteau da naştere la morfoneme nouă, nici n-a păstrat pe
cele vechi nealterate, ci vedem cum uneori simţul pentru morfonem se rela-
xează sau lucrează cu intermitenţe, putînd duce chiar la dispariţia lui desă-
vîrşită. Afară de aceea, am observat cîteva tendinţe, precum cea pentru
schematizarea morfonemului, sau simţul etimologic, care lucrînd în alte direc-
ţii, uneori opuse, stînjenesc generalizarea morfonemului. Fără să izbutim să
dezlegăm multele probleme* pe care studiul mai amănunţit al morfonemului
le pune, am căutat totuşi să dobîndim cîteva elemente pentru o mai justă
înţelegere a lui.
1
Dacă de la frate avem diminutivul cu totul neregulat frăţior, acesta sau este un singular
nou din frăţiori, plural de felul lui dinţişori, căişori, sau derivat din frăţîni, sau, mai probabil,
o r i e n t a t după soţior (masculinul de la soţioară, derivat din soţie).
 ROMÂNESC ŞI ROMANIC

Pentru a ne da seama de poziţia limbii române în cadrul limbilor înrudite

(romanice), trebuie să cunoaştem condiţiile ciudate în care aceasta s-a format.
Din păcate ne lipsesc însă datele istorice despre secolele în care latinii Europei
de sud-est au devenit români. Lingvisticii îi revine aşadar menirea de a elucida
problema patriei primitive a românilor.
Situaţia istorică se prezintă în modul următor: prin cucerirea Daciei
Traiane, fluxul roman spre regiunile sud-est-europene a atins apogeul în
secolul II e.n. Toate aceste provincii incluse imperiului au fost mai mult sau
mai puţin romanizate. Limba latină predomină pe tot cursul Dunării pînă la
vărsarea ei în mare. Doar în partea de sud a Peninsulei Balcanice latina nu
s-a putut impune asupra limbii greceşti. Incepînd cu secolul III e.n. migra-
ţiunea a dus la o mişcare regresivă în dezvoltarea romanităţii. Unele provincii,
cum ar fi Dacia Traiană, au ajuns victima invadatorilor. î n altele, ca în Pa-
nonia, urmele caracterului roman s-au pierdut de timpuriu. înainte însă ca
Imperiul Roman de est să fi adoptat caracterul grecesc iar nordul Peninsulei
Balcanice să fi ajuns teritoriul de ocupaţie slavă, provinciile de pe malul
drept al Dunării şi-au însuşit în oraşele lor fortificate civilizaţia romană:
Dunărea a devenit graniţa care trebuia apărată în faţa barbarilor. Astfel
vedem cum se organizează aici cea mai importantă armată romană. Recru-
tarea soldaţilor a primit un caracter regional. Legiunile dunărene întrecură
după volum pe celelalte dînd posibilitatea ofiţerilor lor de a se înălţa la cele
mai înalte funcţii ale statului. în a doua jumătate a secolului al IlI-lea întîl-
nim într-o perioadă scurtă nu mai puţin de 9 împăraţi romani care provin din
Tracia, Panonia, Dardania, Moesia, Dalmaţia. F. Zeiller a dovedit în cartea
sa bine documentată Les origines chrétiennes dans les provinces dannubiennes
de l'empire romain că un mare număr de centre creştine şi religioase au con-
tribuit aici la dezvoltarea unei vieţi spirituale mai ridicate. Ajunge doar să
amintim, că la primul concil de la Nicea, din anul 325, numai 4 din cei 318
episcopi au venit din regiunile romane de vest, pe cînd ceilalţi erau în marea
lor majoritate conducătorii bisericeşti din ţările dunărene şi din oraşele gre-
ceşti.
Aşa după cum vedem dispărînd în regiunile calcaroase un pîrîu de
munte, pentru a se ivi după o bucată de drum iarăşi la suprafaţă cu aceeaşi
apă limpede şi bogată, tot astfel a dispărut populaţia romană din istorie, pen-
r o m a n e s c şi romanic 349

tru a se înfăţişa după cîteva secole din nou. Dacă lăsăm la o parte coasta
adriatică, unde mult timp s-a vorbit o limbă romanică proprie, care însă şi ea /
s-a pierdut în limba slavă sau în dialectul veneţian, atunci singurii supravie-
ţuitori ai acestei romanităţi rămîn românii.
î n secolul al X-lea ei apar prima dată cu certitudine în documentele
istorice cu numele de vlahi sau valahi. Astfel mai sînt numiţi şi astăzi de
popoarele învecinate, numele atribuindu-se iniţial populaţiilor de limbă ro-
manică. Teritoriile însă în care-i găsim atestaţi pînă în secolul al XlII-lea se
află în afara zonei în care s-a restras civilizaţia romană după începutul mi-
graţiunii. Bizantinul Kedrenos îi remarcă pentru prima dată în anul 976 în
Macedonia, între Castoria şi Prespa. în secolul al XI-lea vorbeşte de ei Ana
Comnena ca fiind nişte păstori nomazi între Tracia şi Moesia, dintre care
tatăl ei îşi recruta trupele. Ea vorbeşte de asemenea despre o cetate a valahilor
din Tesalia. Alt scriitor bizantin, Kekaumenos, raportează despre o răscoală
a vlahilor din Tesalia în anul 1066. Rabinul Benjamin de Tudela (mort în
1173) i-a vizitat în Tesalia şi îi descrie ca pe nişte munteni vioi şi curajoşi.
Niketas Akominatos distinge Vlahia mare din Tesalia, spre deosebire de
Vlahia mică din Acarnania şi Etolia (pe care-i aminteşte Frantzes) şi de Vlahia
superioară din Epir (vezi Th. Capidan, Aromânii, p. 8—9).
Aceste ştiri despre vlahii din teritoriile greceşti ale Peninsulei Balca-
nice, unde întîlnim astăzi încă pe macedoromâni (aromânii), se înmulţesc
în anii ce urmează. Dar în acelaşi timp, în secolul al XI-lea întîlnim ştiri despre
vlahi (blakumen) şi din regiunea între Vistula şi Bug. Ei omoară acolo un
călător străin cu numele de Ropfos (vezi Archiv. f . slav. phil. 39, 1924, p. 211).
într-o altă regiune, care nu poate fi determinată mai precis, dar care probabil
corespunde Galiţiei de azi (mai exact teritoriului Dunajec, unde astăzi sînt
întîlniţi români slavizaţi) Niketas Akominatos aminteşte în anul 1165 pe
vlahii care au prins pe transfugul Andronikus.
Abia după 1210, tîrziu deci, apar în documentele istorice românii din
România de azi.
Puţine şi tîrzii sînt ştirile istorice despre români înaintea întemeierii
celor două principate dunărene, Moldova şi Muntenia, din secolul al XlV-lea.
Cu toate acestea, limba ne dă informaţii preţioase despre deplasările de po-
pulaţii în interiorul vastului teritoriu, care se întinde de la munţii Pindului,
unde şi astăzi se mai găsesc grupuri compacte de români, pînă la Carpaţii
cehoslovaci şi polonezi, unde românitatea s-a scufundat în masele de slavi.
Despre migraţiunile românilor a fost scrisă o lucrare valoroasă în secolul
trecut de către Miklosich. Cercetările pătrunzătoare ale lui N. Drăganu de la
Cluj (Românii în veacurile IX—XIV, Bucureşti, 1933) completează cu date
surprinzătoare imaginea schiţată la vremea ei de eruditul slavist vienez.
Toată Panonia veche, Ungaria de nord, Cehoslovacia, precum şi partea
de sud a Poloniei de azi sînt împînzite de toponime de provenienţă româ-
nească. Documentele acestor ţări sînt, începînd cu secolul al XI-lea, pline de
nume de persoane, care fără doar şi poate sînt româneşti. Un număr nu prea
mare de cuvinte (aproape peste tot aceleaşi cuvinte !) au intrat în limba
neogreacă, albaneză, sîrbă, bulgară, maghiară, cehă, poloneză. Chiar şi limba
 350 sextil puşcariu

germană a preluat direct sau prin mijlocirea slavilor cîteva cuvinte româneşti.
Astfel Primsenkăse la austrieci corespunde românescului brînză. Dacă Wilhelm
Busch spune despre raţele sale vesele:
Die eine in der Goschen
Tragt einen griinen Froschen,

atunci puţini dintre cititorii săi vor şti că acest cuvînt Goschen, care în Silezia
şi în alte teritorii mai estice ale spaţiului lingvistic german mai are forma de
Gusche, provine din românescul guşă. Pentru a înţelege just această mişcare
evidentă de extindere luată în seamă tîrziu şi puţin de cronicarii contempo-
rani trebuie să avem în vedere că:
Cu mult înaintea deplasării uriaşe de populaţii cunoscută în istorie ca
migraţiunea popoarelor, regiunile de la cursul inferior al Dunării constituiau
o poartă de invadare. Prin ea populaţiile orientale au năvălit spre vest. Şi
mult timp, după ce valurile triburilor germanice au trecut prin acest teritoriu,
după ce hunii şi avarii au devastat aceste locuri, au năvălit în continuare fiii
stepelor şi popoarele pe care le-au atras spre gurile Dunării. Dar acum slavii,
cumanii, pecenegii, maghiarii, tătarii şi în cele din urmă turcii atraşi de „pra-
da" din vest sau împinşi de alte populaţii, n-au mai trecut doar în goana cailor
pentru a dispare fără urmă. Ei au găsit un loc de popas în aceste ţinuturi
care au ajuns mult mai tîrziu decît Europa de vest la un echilibru al popula-
ţiilor. Aceste incursiuni repetate periodic au început cu sciţii, sarmaţii şi alte
populaţii de la care le ştim doar numele şi au durat pînă în vremea turcilor.
Ele trebuiau să formeze, la populaţia băştinaşă, capacitatea de a se adapta
la schimbătoarele împrejurări istorice.
Savanţii nu mai împărtăşesc astăzi ideea romantismului istoric, după
care populaţia băştinaşă s-ar fi retras la fiecare nouă invazie în munţi, sal-
vîndu-şi astfel averea şi viaţa. Sîntem mai aproape de adevăr dacă presu-
punem că, dintre localnici, s-au menţinut aceia care s-au adaptat noilor con-
diţii sociale. Acest lucru are loc indiferent dacă ei au păstrat limba lor traco-
dacă sau ilirică sau au preluat limba cea nouă a cuceritorilor romani. Pe de
o parte, îi vedem astfel pe albanezi, care au păstrat vechea limbă a băştina-
şilor, pe de altă parte, sînt românii care şi-au însuşit limba latină. Cel mai mult
şi cel mai devreme au suferit în urma cuceritorilor şi a invaziilor oraşele în-
florite datorită civilizaţiei romane şi văile mănoase. Locuitorii lor au fost
desigur primii care au dispărut. Aceasta s-a întîmplat mai puţin în urma
incendiilor şi a luptelor, cît prin contopirea cu masele de barbari, care s-au
stabilit aici. Ţăranii mici şi păstorii seminomazi se menţin însă. Schimbarea
forţată a locurilor de aşezare era o veche obişnuinţă la ei, iar invadatorii au
respectat obiceiurile şi datinele lor străvechi.'Cît de adînc înrădăcinată este
la unii români această tendinţă de a schimba din cînd în cînd locul unde stau,
reiese din excelenta lucrare a profesorului clujean Th. Capidan despre românii
nomazi. Dacă peregrinările întinse (transhumanţă) mai există şi astăzi la
păstorii dacoromâni, unele triburi macedoromâne, care au părăsit în ultima
vreme păstoritul, acesta fiind nerentabil, nu încetează totuşi să-şi schimbe
locurile de aşezare. Ei urcă vara permanent în munţi şi coboară iarna din nou
romanesc şi romanic 351

la c es. Acei Pastores romanorum menţionaţi în unele documente medievale

s î n t î n primul rînd strămoşii românilor. Ei s-au menţinut cu organizaţiile
lor primitive, cu al lor Jus valachicum un factor economic util pentru noii
s t ă p î n i t o r i , cărora le-au livrat animale, lînă, produse d i n lapte şi le-au f ă c u t
s e r v i c i i de transport pe acele drumuri de munte lungi şi anevoioase, a t î t de
bine cunoscute lor. Astfel ne sînt prezentaţi în documentele de mai tîrziu ale
evului mediu, în care ei ne sînt înfăţişaţi şi ca nişte războinici foarte apreciaţi
f o l o s i ţ i drept grăniceri. Acestora le revenea obligaţia de a întîmpina pe primii
invadatori străini.
Toată această evoluţie mai este reflectată şi astăzi în limba română.
Cît timp în oraşe exista o cultură romană, putem urmări în limba populaţiei
rurale o influenţă a latinei clasice pe care orăşeanul cult o vorbea însă sau se
străduia cel puţin să o vorbească. Forma românească de cearcăn („cerc în
jurul lunii") poate fi explicată printr-un hiperurbanism circanus în loc de
circinus (greceşte KÍpiavoç) format după cithara — cithera, cerasus — ceresus
etc. Paralelismul staur şi staul provine din pronunţarea de stabulum şi stablum.
Se poate presupune că ambele forme coexistau, cea sincopată la populaţia
rurală, forma literară, plină, fiind răspîndită de limba armatei.
î n general însă, limba română prezintă acelaşi şir de vulgarisme comune
tuturor popoarelor romanice. Lipsesc însă în limba română, spre deosebire
de majoritatea romanicelor de vest, cele mai elementare cuvinte latine, care
se referă la viaţa urbană, cum ar fi villa, strata, platea ş.a. Dar limba română
are cuvîntul sat de la latinescul fossatum, care înseamnă „înconjurat jur îm-
prejur de şanţuri de protecţie". Despre vremurile în care poporul român
a fost nevoit să-şi apere existenţa sa cu arma în mînă ne vorbesc multe cuvinte,
care au fost moştenite din latină, cum ar fi arma, sagitta, scutum, lucta, bat-
tualia, c.iffea („cască") ş.a. Unele denumiri pentru uneltele casnice au trecut
în uzul limbilor vecine cu sensuri speciale pentru armele primitive. Astfel de
cuvinte sînt: matteuca, fustis, securis, furca. Trebuie să remarcăm, de ase-
menea, că majoritatea cuvintelor transmise de către limba română limbilor
învecinate se referă la păstorit. După toate probabilităţile, unele dintre aceste
cuvinte aparţin fondului lexical de bază primitiv al indigenilor şi sînt mai
vechi decît cuvintele de origine latină. î n decursul timpurilor, cuvîntul vlah
începe să adopte sensul de „cioban". în limba albaneză Remër provenind din
romanus are de asemenea înţelesul de cioban şi în cele din urmă locuitorii
Peninsulei Balcanice au folosit drept poreclă pentru românii macedoneni
o altă formă pentru păstor: cioban.
Schimbările de sens suferite de unele cuvinte de origine latină în limba
română pot fi explicate deseori numai prin viaţa de la munte. Astfel, cuvîntul
latinesc pons nu mai înseamnă pod ca în alte limbi romanice. El are sensul
de punte, adică mijloc de trecere peste îngustele pîrîuri de munte. Dintre
cuvintele latineşti pentru denumirea noţiunii de drum cel de o r i g i n e celtică
camminus (în franceză chemin) nu a ajuns pînă în Romanía de est, iar via,
prezent în toate limbile romanice de vest, nu s-a păstrat. în locul lui s-a
folosit callis, care iniţial înseamnă o potecă îngustă. Acesta era în concordanţă
cu drumurile pe care umblau strămoşii românilor cu caii lor încărcaţi cu
 352 sextil puşcariu

lucruri. Cuvîntul latinesc mergere însemnînd „a se scufunda" are în limba

română sensul de a merge (merg) : doar de pe culmile munţilor plecarea unui
om se aseamănă cu scufundarea sa în văi.
Cît priveşte viaţa nomadă a păstorilor, e caracteristic că locuinţa cio-
banilor din munţii Ardealului de nord se numeşte mutare (Precup, Păstoritul, 11)
Este foarte semnificativ că în tot teritoriul din nordul şi sudul Dunării,
dominat odinioară de limba latină, nu s-a păstrat nici măcar un singur nume
de oras în forma tradiţională corespuzătoar legilor fonetice ale limbii române.
În faţa acestei realităţi neobişnuite savanţii, lingviştii şi istoriografii,
şi-au pus demult întrebarea: unde se afla leagănul poporului român? S-a
format el oare în nordul sau în sudul Dunării? Dar adesea chiar formularea
unei probleme poate să conducă pe căi greşite. Mie mi se pare că aşa s-au
petrecut lucrurile în cazul problemei originii poporului român. De la început
s-au infiltrat în discuţie tendinţe neştiinţifice. în raport cu posibilitatea de a
dovedi sau nu că românii de azi ar fi urmaşii direcţi ai colonialiştilor romani
din Dacia Traiană, legaţi statornic de aceste meleaguri, în raport cu venirea
lor pe actualele lor locuri de viaţă, abia în evul mediu a fost posibilă spriji-
nirea drepturilor lor istorice asupra patriei actuale sau lupta împotriva lor.
Problema originii românilor a ajuns astfel să fie o problemă a continuităţii
lor. Această continuitate a fost atacată de maghiari, care au vrut să dovedească
că se află de mai mult timp în Transilvania decît românii. Românii, avînd
_ interese politice opuse, au încercat să dovedească contrariul. Aici nu este
locul potrivit pentru a enumera toate argumentele pro şi contra continuităţii.
Putem să renunţăm cu atît mai uşor la această înşirare, cu cît ştiinţa trebuie
să rămînă în afara oricărei tendinţe sentimentale. Pe de altă parte, putem să
lăsăm la o parte această expunere, deoarece problema astfel pusă presupune
justeţea ipotezei că Dunărea ar fi format o graniţă pentru poporul român.
Ştirea pe care o datorăm lui Vopiscus şi potrivit căreia Aurelian a părăsit
în anul 271 Dacia şi a restrîns coloniile sale pînă dincolo de Dunăre a fost
argumentul de bază al acelora care au presupus că românii au venit abia
mai tîrziu pe teritoriul României de astăzi. Astfel ei ar fi venit de pe partea
dreaptă a fluviului, unde s-a născut Dacia lui Aurelian şi unde, după cîte
ştim, romanii s-au menţinut o perioadă de vreme mai îndelungată. Un fluviu
care are lăţimea Dunării formează o excelentă limită strategică. Ea poate fi
foarte indicată pentru a deveni o graniţă politică între state. Dar acest lucru
nu implică faptul că ea trebuie să fie şi o delimitare etnică. Ştirile din antichi-
tate probează existenţa triburilor traco-geto-dacice atît în nordul, cît şi în
sudul Dunării. S-au găsit numeroase trecători de la un mal la altul. Aceeaşi
Dunăre străbate de secole din nord-vest spre sud-est Ungaria, fără ca să o
despartă din punct de vedere lingvistic şi etnic. Şi astăzi mai trăiesc [...]
mase compacte de români în sudul Dunării. Ei vorbesc asemenea fraţilor lor
din Banat şi din Oltenia. Păstorii ardeleni mai trec şi astăzi, ca întotdeauna,
Dunărea cu turmele lor pentru a le duce în Dobrogea la iernat.
Dacă o privim în lumina expunerilor noastre anterioare, chiar şi ştirea
privitoare la părăsirea Daciei Traiane pierde din însemnătate. î n structura
poporului român primitiv, legiunile, funcţionărimea, pe care Aurelian le-a
r o m a n e s c şi romanic 353

retras din Dacia, sînt un factor tot atît de neglijabil ca şi coloniştii, a căror
existenţă era legată de legiuni, averea lor avînd nevoie de protecţia acestora.
D a c ă presupunem că strămoşii românilor se trag din acele pături sociale care
s-au dovedit apte pentru adaptarea la frămîntările provocaţe de migraţiunea
popoarelor, atunci acest lucru este valabil atît pentru populaţia din nordul,
cît si pentru cea din sudul Dunării. Nu ne putem explica ce i-a putut determina
pe goţi sau pe alte triburi, care au venit în urma lor, să se stabilească în Ro-
m â n i a de astăzi dacă aceasta ar fi fost o ţară în întregime nepopulată. Procesul
destrămării vieţii citadine şi pierderea oricăror urme care sînt legate de aceasta,
cum ar fi inscripţiile, a avut loc cu două, trei secole mai devreme în Dacia
Traiană. Evoluţia aceasta se va repeta apoi în sudul Dunării. Se poate remarca
a n a l o g i a cu înfloritoarele colonii greceşti din Italia de sud. Şi acolo inscripţiile
dispar, deoarece Italia de sud s-a transformat, după încetarea vieţii urbane,
î n t r - o ţară a păstorilor şi a micilor ţărani. Ei au dus o viaţă de nomazi primi-
t i v ă , în grupuri restrînse, neavînd nici un centru cutural (vezi Rohlfs, Grie-
chen und Romanen in Unteritalien, p. 82—83).
De aceea cred că în problema care ne preocupă s-a făcut o eroare de
metodă atunci cînd s-a încercat găsirea originii poporului român limitată la
un teritoriu restrîns. De mai bine de un secol cercetătorii români şi cei străini
se străduiesc să obţină această localizare în spaţiu. Unii cred că au găsit această
origine în Dacia Traiană, alţii în apropierea Mării Adriatice, alţii la poalele
munţilor Balcani. Trebuie să recunoaştem că argumentele fiecăreia dintre
cele trei ipoteze sînt remarcabile. w
Din nefericire, cele mai vechi documente ale limbii române datează
din secolul al XVI-lea sau în cel mai bun caz din secolul al XV-lea. Sîntem,
astfel, dezavantajaţi faţă de celelalte limbi romanice în ceea ce priveşte
cunoaşterea perioadelor mai timpurii ale limbii noastre.
Dar avem totuşi un alt mijloc de a intui limba română veche. Românii
sînt împărţiţi în patru dialecte mari, vorbite de patru grupuri: 1) Circa 15
milioane de dacoromâni în actualul regat român [...], în teritoriul slav de sud .
(peste 500.000) şi aproximativ 100.000 în Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia.
2) Aromânii sau macedoromânii în număr de circa 350.000 în Serbia de sud.
Grecia şi Albania. 3) Meglenoromânii în număr de 14.000 în Macedonia, trăind
izolaţi de aromâni. 4) în cele din urmă, istroromânii care se află în apropierea
lui Monte Maggiore, în provincia italiană Istria (cam 3.000). Aceste grupuri de
români trăiesc timp de secole despărţiţi prin masele de slavi.
Din elementele comune ale celor patru dialecte, lingvistica istorică poate
reconstrui, cu ajutorul metodelor ei exacte, româna primitivă. Ea a fost
vorbită aproximativ acum o mie de ani, cînd din punct de vedere geografic
contactul între strămoşii românilor de azi nu încetase încă. Această limbă
primitivă include în ea toate inovaţiile mai importante, care deosebesc limba
română de celelalte limbi romanice. Ea ni se prezintă ca fiind suprinzător
de unitară. Această unitate a determinat deopotrivă pe lingvişti să caute
patria primitivă a românilor într-o regiune nu prea întinsă, în care nu au
putut lua fiinţă deosebiri dialectale prea pronunţate. Aceste concluzii erau
 354 sextil puşcariu

în concordanţă cu imaginea pe care lingviştii şi-o fac deseori, cînd e vorba

de obîrşia unui grup de limbi înrudite. Ne închipuim de obicei evoluţia unei
limbi încadrată într-o formă de piramidă. La baza ei ne-am afla noi, vîrful ei
fiind dat de limba originară. Cu cît ne apropiem de etapele mai vechi, cu atît
mai unitară ne închipuim a fi limba şi cu atît mai restrînsă ar fi răspîndirea
ei pe plan geografic.
Teoretic, nu există de fapt nimic care ar contraveni ipotezei că poporul
român s-ar fi format undeva, într-o regiune limitată în spaţiu, iar de aici s-ar
fi extins cu timpul în toate teritoriile române ulterioare. Ar fi doar ciudat că
acest „leagăn al românităţii" nu a dat indicii în toponimie. Acestea ar putea
susţine acolo continuitatea neîntreruptă a unei populaţii româneşti.
Lingvistica mai recentă a dovedit că româna primitivă nu a fost chiar
atît de unitară, după cum am fi fost tentaţi să credem la prima vedere. Acum,
ştim, pe deasupra, că timpul nu numai că provoacă deosebiri lingvistice, dar
le şi şterge. Ceea ce astăzi ne pare unitar, pe vremuri putea să fi fost cu nuanţe
dialectale. Astfel de situaţii pot fi dovedite pentru limba română din timpurile
atestate istoriceşte (de ex. renunţarea la rotacism, la labialele palatalizate
etc.). Românii primitivi foarte puţin legaţi de glie nu aveau centre culturale,
politice şi administrative, în jurul cărora se dezvoltă de obicei dialectele.
Structura lor era atît de puţin diferenţiată, încît la un asemenea popor nu ne
putem aştepta la o scindare deosebită în dialecte. Tot astfel sînt şi ruşii, pe
ambele părţi ale munţilor Ural. Ei vorbesc o limbă aproape lipsită de elemente
dialectale. Italienii, care locuiesc pe cele două maluri ale fluviului Po, sau
pe doi versanţi ai Apeninilor, nu întîmpină aceleaşi obstacole şi ocupă un
teritoriu mult mai restrîns. Cu toate acestea, diferenţele de limbă sînt mari.
Condiţii asemănătoare celor din Rusia au avut drept consecinţă formarea
şi menţinerea unei limbi destul de unitare pe teritoriul locuit de români,
însăşi limba ne arată că acest teritoriu a fost întins.
Cercetînd influenţele exercitate de limbile învecinate înaintea formării
celor patru dialecte, constatăm că, pe de o parte, ele sînt de provenienţă
albaneză şi sîrbă. Acest lucru denotă o extindere spre vestul Peninsulei Bal-
canice. Pe de altă parte, influenţele sînt bulgare de est, indicînd o extindere
spre estul teritoriului.
O astfel de întindere pe un teritoriu mai larg este sugerată şi de unele
cuvinte de origine latină, sau de unele expresii create de români. Cuvintele
ficus şi castaneus ne îndreaptă spre sud, spre ţinuturi cu o climă caldă. Ele
s-au păstrat în forma tradiţională la macedoromâni (Hic, castînu). Adoptînd
în limba dacoromânilor forma de păcură, cuvîntul picula („smoală") ne conduce
spre regiunile petrolifere din nordul Dunării.
Densitatea acestei populaţii române, în cea mai mare parte a ei ¡ nomadă,
trebuie să ne-o închipuim pe un teritoriu aşa de întins în forma unei plase cu
ochiuri destul de mari şi nu peste tot unitare. Despărţirea românilor în cele
patru grupuri de azi nu a fost consecinţa unei fărâmiţări forţate de cuceririle
slavilor, ci urmarea unui proces lent de deznaţionalizare. Acest lucru este
atestat de prezenţa unor elemente slave comune tuturor celor patru dialecte
româneşti.
romanesc şi romanic 355

î n nordul Dunării, românii au asimilat pe slavi. De la aceşti slavi le-a

rămas un mare număr de denumiri de localităţi, multe cuvinte şi numeroase
obiceiuri. î n sudul Dunării, slavii au reuşit în toate ţinuturile nordice ale
Peninsulei Balcanice să asimileze, în state bine închegate, pe românii de acolo.
Cu toate acestea, citim deseori în documentele medievale despre valahii din
I u g o s l a v i a de azi. Acolo ei au lăsat numeroase urme în toponimie, lucru
v a l a b i l şi pentru Bulgaria. Se pare chiar — cel puţin asta este părerea slavis-
tului olandez van Wijk — că aceşti români care trăiau amestecaţi printre
bulgari şi sîrbi să fi fost hotărîtori pentru scindarea slavilor de sud în două
grupuri lingvistice deosebite. Ei au împiedicat poate şi apariţia unui mare
şi omogen stat de slavi în Peninsula Balcanică.
Condiţiile în care s-a format poporul român explică suficient locul aparte
pe care limba română îl ocupă între limbile romanice.
Voi încerca, pe cît îmi permite cadrul unei prelegeri reduse, să ilustrez
această deosebire referindu-mă doar la lexic, deşi el este partea cea mai fluc-
tuantă a limbii.
Poziţia periferică şi izolată a provinciilor romane pe cursul inferior
al Dunării explică atît caracterul conservator al limbii române cît şi unele
concordanţe cu limba din Peninsula Iberică şi în special cu cea din Italia
de sud şi chiar Sardinia.
Multe cuvinte latineşti şi elemente ale latinei populare s-au păstrat
numai în limba română ; de exemplu: adjutorium > ajutor, languidus >lînged,
placenta > plăcintă. în locul lor în apusul Europei apar alţi termeni. Astfel
se introduce în locul lui venetus > vînăt cuvîntul germanic blaô (în franceză
bleu) iar prin contactul cu orientul, cuvîntul persan: laz(a)vard ( > ital. azzuro)
etc. Dacă latina poseda doi termeni pentru acelaşi obiect, se putea întîmplă
ca unul din ei să se păstreze în vest, pe cînd celălalt în est. Astfel, limba
română a adoptat de exemplu Ungida (> lingură), adică expresia ţăranilor
romani, pe cînd cochlearium cu care cei bogaţi mîncau melci (cochlea) şi
ouă sau înghiţeau medicamente, se păstrează în limba franceză sub forma
cuiller. Numeroase sînt cuvintele ca agilis > ager, canticum > cîntec, hos-
pitium > ospăţ şi altele, care s-au păstrat în limba română populară, cît
timp la alte popoare romanice (cum ar fi de exemplu la francezi: agile, can-
tique, hospice) ele au pătruns abia după mai multe secole, fiind cuvinte savante,
preluate din latină.
Astfel de cuvinte, păstrate numai în limba română, sînt numeroase.
După numărătoarea mea ele cuprind 5—6% din toate cuvintele româneşti
cu origine latină cunoscute pînă acum.
La sfîrşitul secolului al IV-lea Imperiul Roman s-a scindat în două
părţi: în imperiul apusean şi cel de răsărit. Scindarea a rămas definitivă
dovedind că ea corespundea unei diferenţieri reale între populaţiile celor două
părţi. Situaţia creată prin migraţiune a dus la întărirea influenţei greceşti
în conducerea vieţii publice în imperiul de est, iar stabilirea unor triburi
germanice în nordul Italiei şi mai ales ocuparea Peninsulei Balcanice de către

25 — Cercetări şi studii — c. 339

356 sextil puşcariu

slavi a avut drept consecinţă mai întîi ameninţarea principalelor drumuri

de legătură între Italia de nord şi provinciile de est şi apoi sistarea totală
a circulaţiei de acolo.
Cu toate că în unele regiuni a primit un pronunţat caracter local, totuşi
limba populaţiei romane din vest se poate considera o bună bucată de vreme
ca fiind un singur idiom. Chiar după ce s-au format pe neobservate limbile
romanice de astăzi, din dialectul acestui idiom romanic de vest, legăturile
dintre acestea nu au încetat. Ele s-au influenţat în continuare atît prin relaţii
de la popor la popor, cît şi prin literaturile lor.
Atît religia catolică, cît şi cultura latină a evului mediu, influenţa
popoarele germanice şi stările culturale, politice şi economice asemănătoare
au înrîurit la un loc limbile popoarelor romanice de vest. Ele au dus la adîn-
cirea deosebirilor faţă de limba romanică de est, aceasta evoluînd într-o
direcţie cu totul aparte.
O mulţime de cuvinte, care în celelalte limbi romanice s-au păstrat,
au dispărut în est u Printre ele erau şi unele dintre cele mai uzuale cum ar fi
Jalsus, forma ş.a. In locul lor, nu s-au format, de obicei, cuvinte cu acelaşi
sens. Uneori însă întîlnim termeni sinonimi, care şi ei sînt tot de origine
latină: astfel în locul lui torquere apare filare, în locul lui quietus— lentus,
pentru malus apare reus, pentru molere — machinare, pentru planus-nitidus,
pentru plângere — plorare, pentru sine—foras etc. în astfel de cazuri,
a u loc de multe ori schimbări de sens neîntîlnite în limbile romanice de vest.
Astfel anima adoptă sensul cuvîntului cor, conventum cel al lui verbum, lucrare
cel de la laborare, talis cel de la for tis sau firmus etc.
Studiile de geografie lingvistică ne dezvăluie, în ultima vreme, în ce
măsură lecxicul unei limbi poate suferi transformări. Cuvintele dispar la fel
ca şi oamenii, şi golurile create se umplu. în evoluţia unei limbi nu există
nimic mai legic, decît uzura formelor vechi şi înlocuirea lor prin elemente
noi. Ar trebui să ne mire nu faptul că s-au pierdut atîtea şi atîtea elemente
latine în limbile romanice, ci, dimpotrivă, fenomenul păstrării atîtor elemente
vechi într-un interval de aproape Z.000 de ani. Existenţa mai numeroasă a
elementelor latine în limbile romanice de vest comparativ cu limba română
se poate explica îndeosebi prin folosirea limbii latine timp de mai multe secole
în şcoală, biserică, ştiinţă, administraţie şi justiţie. î n vest latina nu era
moartă, ci o limbă scrisă şi chiar vorbită de reprezentanţii vieţii spirituale.
Datorită acestei stări de lucru, golurile ivite în lexicul limbilor romanice de
vest au fost înlocuite pe cale naturală prin cuvinte împrumutate din limba
latină. Aceste cuvinte „savante" nu au mai fost supuse, cînd au trecut în
limbajul uzual, acelor transformări formale şi semantice inevitabile la cuvin-
tele de baştină. Dacă în cuvîntul francez auguste orice necunoscător poate
recunoaşte cuvîntul latinesc augustus, numai filologul îşi poate da seama că
acelaşi cuvînt latinesc păstrat în forma août nu este un împrumut literar,
ci s-a păstrat din tată în fiu ca un element al limbii populare. Orice om
Cult va recunoaşte în cuvintele franceze nature şi permission formele latine
natura şi permissio. Dar în eau şi chaud nu s-au păstrat nici măcar un singur
r o m a n e s c şi romanic 357

sunet din latinescul aqua şi caldus, iar în chez chiar şi sensul e atît de schimbat,
încît numai lingvistul mai poate recunoaşte în el forma latină de casa.
Dacă, spre deosebire de limba română, în franceză sau italiană se mai
păstrează cuvinte ca falsus şi forma, aceasta este urmarea străduinţei cunos-
cătorilor de limbă latină de a evita dispariţia acestor cuvinte. Conştiinţa
legăturii etimologice a avut drept urmare, de ex., transformarea cuvîntului
francez popular de fourme în forme la începutul secolului al XII-lea.
Limba română s-a îmbogăţit din cu totul alte surse. Românii s-au
a f l a t de totdeauna sub influenţa culturii bizantine şi a limbii bulgare, care
m u l t timp a pus stăpînire pe biserica românească. Popoarele cu care românii
au ajuns în contact nu erau latini, ci slavi, albanezi, greci, unguri, turci.
Abia de un secol au început să pătrundă împrumuturi din limba latină şi
din limbile romanice în limba română, fără ca acestea să ajungă să fie cu
adevărat populare.
în aparenţă, cuvintele de origine străină sînt foarte numeroase în limba
română. Dacă luăm ca termen de comparaţie dicţionarul etimologic al lui
Cihac vom constata că din cele 5.765 de cuvinte incluse, doar 1.165 au o
provenienţă romanică, iar restul de 4.600 de cuvinte au altă origine, de obicei
slavă. Dacă vrem să obţinem o imagine obiectivă numai pe bază de cifre,
atunci nimic nu ne va induce mai mult în eroare decît o statistică întocmită
pe baza unui principiu unilateral.
Foarte instructivă ar fi o comparaţie cu cel mai nou dicţionar etimo-
logic al limbii franceze întocmit de O. Bloch. Am lăsat la o parte litera A,
deoarece include un mare număr de compuse cu prepoziţia ai. O numără-
toare a cuvintelor care încep cu B a dat, pe plan etimologic, următorul tabel:
cuvinte latineşti 108
onomatopee 15
cuvinte formate pe teritoriul Franţei în genere
din nume proprii 47
cuvinte de origine galică 6
cuvinte de origine bretonă 3
cuvinte germanice (inclusiv împrumuturi mai
recente) 92
cuvinte latine savante (din latina bisericii,
latina medie sau greacă) 103
cuvinte din celelalte limbi romanice (mai cu
seamă din italiană) sau din dialectele franceze 137
cuvinte din limbi străine (în parte e x o t i c e ) . . . . 27
total 538
Dacă excludem aici 142 de cuvinte cu o origine nesigură sau necu-
noscută, atunci cuvintele din limba latină se află într-un raport de 20%
faţă de restul cuvintelor. în dicţionarul lui Cihac raportul era de 23%.
Tot aşa după cum nu vom număra cărămizile din care este construit
un palat, pentru a recunoaşte stilul acestuia, nu ne este îngăduit să tragem
358 sextil puşcariu

concluzii asupra caracterului unei limbi pornind de la o statistică care se

bazează pe o numărătoare mecanică a cuvintelor dintr-un vocabular eti-
mologic.
Orice operă de acest fel este unilaterală, deoarece are în vedere numai
provenienţa, nu şi importanţa unui cuvînt în cadrul limbii respective. Cuvintele
care sînt utilizate de toţi vorbitorii zilnic pe întregul teritoriu lingvistic sînt
utilizate într-un dicţionar etimologic la fel ca şi cuvintele care există doar
în unele regiuni, în anumite pături sociale şi în perioade limitate şi care sînt
necunoscute majorităţii dintre noi.
Este meritul lui B. P. Hasdeu de a fi insistat asupra rolului important
al circulaţiei cuvintelor. Pe bună dreptate, el a comparat cuvintele rar între-
buinţate cu banul păstrat într-un scrin, iar cele cu uz general cu moneda
•care circulă din mînă în mînă şi care reprezintă deci o valoare mai mare.
Dar este oare posibil să întocmeşti o statistică exactă, care, pe lîngă
originea cuvintelor, să indice şi frecvenţa folosirii lor? Putem să răspundem
afirmativ la această întrebare. Am folosit trei opere a trei autori diferiţi
din provincii deosebite. Unul dintre ei, Ion Creangă, fiind din Moldova, al
doilea, Petre Ispirescu din Muntenia, al treilea, George Coşbuc, din Ardeal.
M-am oprit la aceşti autori, deoarece ei scriu în limba populară care nu
conţine împrumuturi latineşti şi romanice. Am deschis cărţile la întîmplare,
toate la pagina 101. Numărînd cuvintele de pe pagină — desigur şi cele ce
se repetă — şi cercetînd etimologia lor, am constatat că elementele latine
apar într-un procentaj de 89—91%, pe cînd cele cu originea nelatină însu-
mează doar 9—11%. Ulterior am repetat experienţa — în scopul unei com-
paraţii— pe baza cărţii Le crime de Sylvestre Bonnard de A. France. La
pagina 101 am găsit aproape acelaşi raport între cuvintele vechi, moştenite
din latină, şi împrumuturile mai recente.
Acelaşi procentaj de 90% rezultă şi din Tatăl nostru, care în limba
română cuprinde 60 cuvinte, dintre care 54 sînt de provenienţă latină. Cuvin-
tele de origine străină sînt acelea care corespund celor franceze ca sanctifié,
volonté, offenser, tentation şi délivrer. în afară de délivrer care este un cuvînt
originar, celelalte sînt şi ele, în limba franceză, cuvinte savante. Lor li se
mai alătură: règne, quotidien, succomber.
Această comparaţie a rugăciunii din limba română şi franceză este
foarte elocventă. Ea ne arată că mănunchiul de bază al cuvintelor moştenite
este aproape acelaşi în ambele limbi şi că împrumuturile se referă la aceleaşi
denumiri preluate din domeniul spiritual, care în vest au pătruns în limbă
prin influenţa bisericii latineşti, iar în est prin cea slavonă.
Aceleaşi împrumuturi din limba germană din Austria le găsim în
lexicul, în sintaxa şi în structura propoziţiei romanilor catolici din Frioul,
la sloveni, cehi, unguri. Tot astfel constatăm şi la popoarele care s-au aflat
sub influenţa culturală a Bizanţului şi a bisericii bizantino-orientale — mai
ales în felul de a se exprima figurat — o mare asemănare. Fenomenul prin
care un astfel de împrumut — indiferent în ce limbă şi în ce epocă are loc —
trece atît de uşor de la un popor la altul, de la Balcani la Carpaţi, denotă,
pe lîngă legăturile intime între aceste popoare, şi o mentalitate comună.
r o m a n e s c şi romanic
359

Acest fapt este subliniat şi de aceea că în toate limbile sînt întîlnite aceleaşi
expresii şi cuvinte. Acelaşi mod de viaţă şi aceleaşi împrejurări sociale au
provocat şi necesităţi identice pentru îmbogăţirea limbii. Astfel ele au con-
tribuit la uşurarea înţelegerii, la aprecierea şi acceptarea modului figurat
(în imagini) de a vorbi.
Cît de puţin importante sînt însă împrumuturile din limbi străine,
în cazul limbii române, se poate vedea prin imposibilitatea de a formula
măcar o singură propoziţie exclusiv din cuvinte nelatine. Pe de altă parte
trei dintre cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu încep cu strofe care
se compun din cuvinte toate de provenienţă latină.
C O N S I D E R A Ţ I U N I A S U P R A SISTEMULUI F O N E T I C ŞI FONOLOGIC
AL LIMBII ROMÂNE

Dacă căutăm să ne dăm seama despre s p e c i f i c u l românesc în

fonetica şi fonologia limbii noastre, îl vom înţelege mai uşor în legătură cu
cîteva tendinţe generale care au modificat sistemul fonetic şi fonologie
moştenit.
Multe din fenomenele arătate în paginile următoare sînt cunoscute
şi din alte limbi. Specificul românesc rezultă din proporţia în care ele apar
şi din consecinţele pe care le-au avut. Şi deoarece ceea ce e particular limbii
noastre se reflectează, pe de o parte, în felul cum vorbim noi limbile străine
şi, pe de altă parte, în greutăţile pe care le întîmpină străinii cînd ne învaţă
limba, atenţia ne va fi îndreptată şi în direcţiile acestea.
începem cu fenomenul care se poate caracteriza prin masarea energiei
de rostire la începutul cuvintelor, în paguba silabelor mijlocii şi finale, fără
ca să se schimbe condiţiile de accentuare.
Vedem astfel cum — atunci cînd nu există cauze speciale care să le
modifice — consonantele şi grupele de consonante iniţiale s-au păstrat
neschimbate : barba > barbă, vinum > vin, blandus > blînd, branca > brîncă,
faţă de sebum > seu, rivus > rîu, sub[u]\a > sulă, fabrum >faur etc.
Exemple ca loc, nostru, cu l şi n conservat, arată că aceste consonante aveau
la începutul cuvintelor aceeaşi rostire ca U şi nn în poziţie medială: caWem >
cale, faţă de mola > moară, annz<s > (dial.) an, faţă de lana > (dial.) lîră.
Mai mult decît atît. Consonanta r, la începutul cuvîntului, s-a rostit — şi
se rosteşte şi azi în unele regiuni — cu vibraţiuni cu mult mai puternice
decît în interior — în textele vechi se scrie cu pp — şi influenţa lui asupra
unui e şi i următor este aceeaşi ca a unui rr latin : rivus > rîu, reus > râu,
ca hor rire > urî, * arrecio > arăt. Ceva analog s-a întîmplat mai tîrziu cu n
iniţial, care, în anumite condiţii, se rosteşte lung: nnainte, nnalt. (Cf. Al.
Bogdan, în Jahresbericht, X I , 200—201). Probabil că şi arom. numir alături
de umir (cf. şi a numirea „pe umer") se explică din construcţia n umir „în
(pe) umăr" devenit n numir.
î n ceea ce priveşte vocala a, vedem că, în poziţie iniţială, chiar neaccen-
t u a t ă , are soarta lui a accentuat, păstrîndu-se fără să treacă în ă (amara >
amară, faţă de barbatus > bărbat) şi devenind î în poziţie nazală (angustus >
îngust, ca ángelus >înger). E. Gamillscheg a constatat chiar că, în unele
 consider a ţ i l/ni a s u p r a sistemului fonetic şi f o n o l o g i c a l limbii r o m â n e 361

- ti ale Olteniei, a iniţial proton „are un accent secundar şi e despărţit de

^ nsonanta următoare printr-o pauză a răsuflării: à-cú „acum", ă-ştept
C
/°Olteniscke Mundarten, p. 10,).
Consonantele finale latine (exceptînd cîteva cazuri în monosilabe,
cf Meyer-Lübke, Mitteilungen, p. 14) amuţesc toate: lupum. >lupu, lupus >
lubu nomen > nume, laudant > laudă, est > e, aà > a, dic > zi, soror >
soru 'etc., desăvîrşindu-se astfel o tendinţă care exista, probabil, şi în lati-
ne
^ t C în unele dialecte germane (d. ex. în Tirol) consonantele fonice la înce-
putul cuvintelor devin afonice (pitte, tumm în loc de bitte, dumm) ; la noi,
dimpotrivă, fonicele s-au păstrat în poziţie iniţială, pe cînd cele ajunse finale
pe teren românesc, se rostesc numai la început cu voce şi sfîrşesc prin a se
pronunţa afonic : nod se rosteşte noii, rog se rosteşte rogc, orz se rosteşte orzs
etc. (cf! şi şovăiri de rostire ca ovăz şi ovăs).
Dacă fenomenele discutate pînă acum se întîlnesc şi în alte limbi, ceva
specific românesc — cel puţin în ceea ce priveşte măsura în care s-a întîm-
plat — este afonizarea vocalelor finale. Rostirea acestor sunete, în special
a lui i afonizat, alcătuieşte una din cele mai mari dificultăţi pentru străinii
care vor să înveţe limba. Un francez, vorbind româneşte, rosteşte pe ieri
cu acelaşi sunet final ca pe hier francez.
Fenomenul a fost studiat mai întîi de Weigand, care s-a ocupat în repe-
ţite rînduri de „vocalele ş o p t i t e " . Cercetările pe teren ale celor doi
anchetatori ai atlasului lingvistic pregătit de Muzeul limbii române au dat
în privinţa aceasta un material extrem de bogat şi interesant. Atît S. Pop
cît şi E. Petrovici au constatat în multe puncte, la numeroase subiecte anche-
tate, o scădere atît de bruscă a energiei de articulare spre sfîrşitul cuvîntului,
încît silabe întregi, urmând după cea tonică, se rostesc afonizate 1 .
Pînă cînd chestiunea va putea fi studiată pe baza datelor nouă pe
care le va da atlasul, aş vrea să fac aici cîteva observaţii provizorii.
Mai întîi e interesantă observaţia că i afonizat a dispărut la istroromâni,
care sau îl omit cu totul, chiar cînd el serveşte ca instrument gramatical al
pluralului (bur = „bun" şi „buni"), sau restituie valoarea lui anterioară
de i plenison şi fonic, cînd acest i este terminaţia persoanei 2 din indicativul
prezent: mori. în această pierdere a unuia din cele mai caracteristice sunete
ale limbii noastre în dialectul istroromân, s-ar putea recunoaşte marea influ-
enţă ce au avut-o asupra acestui dialect limbile înconjurătoare şi obicinuinţa
de a vorbi, ca a doua limbă, croăţeşte, unde nu există vocale afonizate. Poate
nu e o simplă întîmplare că şi în celălalt dialect român covîrşit de influenţe
străine, în cel meglenit, observăm acelaşi fenomen al dispariţiei totale (şi
ca desinenţă) a lui i final afonizat: rup „(eu) rup" şi „(tu) rupi", ficior (sing.
Şi plur.) etc., cf. Th. Capidan, Meglenoromânii, I, § 34.
In DR., II, 39—40 am explicat menţinerea lui i final în istror. mori
(pers. 2 a indicativului prezent) în opoziţie cu pierderea lui în mor (persoana 2

1
In alte regiuni, dimpotrivă u şi i se rostesc cu voce şi plenison în poziţie finală (în
cuvinte masculine n e a r t i c u l a t e ) .
 362 sextil puşcariu

a imperativului) ca rezultatul trebuinţei de a distinge persoana 1 de persoana 2

în indicativ, trebuinţă care nu exista la imperativ, unde nu se întrebuin-
ţează forma omonimă la persoana întîi.
Cauza ar putea fi şi alta, anume masarea energiei în partea de la început
a cuvîntului rostit cu ton ridicat la imperativ şi, ca urmare, scăderea acestei
energii la sfîrşitul cuvîntului. Aceasta (cf. şi imperativele latine: duc, fac,
fer) pare a fi cazul pierderii lui ă final în imperative ca las', vin', ad', cat',
în loc de lasă, vină etc. Instructiv e mai ales pas (în pas de mai spune ceva,
la istroromâni: pas „du-te"), faţă de pasă-mite. Tot aşa în adverbe întrebuin-
ţate în propoziţii poruncitoare, ca a far', îndat', degrab' etc. Despre un -ă
final rostit afonizat sau chiar amuţit cu totul în asemenea cuvinte la istro-
români (scol!, rât!) cf. Studii istroromâne, II, 26, iar la fărşeroţi (acas,
alas, dar şi loar = luară etc.), cf. Th. Capidan, Fărşeroţii, p. 178. După cît
îmi comunică anchetatorii atlasului, asemenea afonizare — după care poate
urma chiar o amuţire totală — a lui -ă final se întîlneşte pe alocuri şi în
substantive de felul lui cas (în loc de casă).
Căci e sigur că nu numai cele două vocale extreme, i şi u, au fost afoni-
zate la sfîrşitul cuvintelor, ci şi celelalte vocale. Cred că în încoaci (alături
de încoace), aici, atunci (alături de mai vechile aice, atunce ; la aromâni numai
auaţe, atunţea etc.) nu avem a face cu o prefacere „regulată" a lui -e final
în -i, precum se admite în general şi precum ne face să credem imaginea
scrisă, ci cu afonizarea lui e final, ca în tin', min', bin', iut- care se aud adesea
în loc de tine, bine, mine, iute şi pe care le scriem sau cu apostrof, avînd
impresia că vocala de la sfîrşit a dispărut, sau cu i, ca în atunci, nimeni,
poimîni (în Moldova), aşezîndu-le în categoria cuvintelor cu i final afonic.
Probabil că şi această afonizare stă în legătură cu intonaţia mai mare a
acestor cuvinte în fraze la origine poruncitoare 1 . Astfel, am observat în
Braşov (unde se rosteşte regulat pace), pronunţarea pac în propoziţia porun-
citoare: lasă-mă-n pac. Această pronunţare am auzit-o şi pe scenă, în gura
Marioarei Ventura. S-ar putea deci ca şi imperativul plîngi, faţă de plînge-mă
(unde e nu mai e final), să se fi născut pe cale fonetică, iar nu ca o formă
analogă după persoana 2 din conjunctiv sau după imperativele de conj. IV.
Aceste afonizări ale vocalelor finale, amuţite mai apoi în mare parte,
au avut urmări importante asupra structurii limbii române. Ajunge să men-
ţionăm cîteva:
Prin faptul că i şi u nu şi-au pierdut fonia după consonantă -f r sau l
(asupra cauzelor acestui fenomen, cf. A. Procopovici, DR., IV, 28-29) s-au
născut în declinare şi conjugare categorii nouă de cuvinte: socru-socri, umblu-
umbli, faţă de lup-lupi, adun-aduni. î n regiunile care contrag pe ii în i,

1
Că afonizarea aceasta poate atinge silabe finale întregi, ducînd la amuţirea lor, dove-
desc cazuri de imperative de felul lui păzea, ferea din păzeaşte, fereaşte (în toate dialectele) sau
vocative ca loa, Gheo, în loc de Ioane, Gheorghe în diferite regiuni ale teritoriului dacoromân.
N e putem chiar întreba dacă dispariţia lui -re în forma negativă a imperativelor: nu cinta,
nu dormi din nu cîntare, nu dormiré nu se poate explica tot astfel, fiind una din cauzele (alături
de dispariţia lui -re prin haplologie în cîntare-reaş > cintare-aş), care au promovat generalizarea,
destul de tîrzie, a formei scurte de infinitiv.
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului f o n e t i c şi f o n o l o g i c a l limbii române
363

fonia lui i final devine un diacriticon pentru formele articulate ale masculi-
n e l o r la plural: lupi (cu i plenison, din lupii), faţă de lup.
Interesant e cazul lui i afonizat după ţ şi ş. E. Herzog a constatat în
baza unor experienţe făcute asupra rostirii melé că după aceste două con-
sonante n-a rămas nici un fonem, ci numai o urmă indirectă: ţ şi ş se arti-
c u l e a z ă la locul lui i. Această articulare e însă suficientă ca să se distingă,
din punct de vedere acustic, singularul de plural sau persoana 1 de persoana 2
în cazuri ca uriaş-uriaşi, hoţ-hoţi, îngroş-îngroşi, înalţ-înalţi etc.
Urmarea cea mai gravă a avut-o afonizarea vocalelor finale în pri-
vinţă prozodică. Pierzînd vocea, aceste vocale au pierdut şi posibilitatea de a
forma silabe şi chiar au amuţit cu totul. Astfel vedem că, spre deosebire de
italiană, limba română are un număr foarte mare de cuvinte terminate în
consonante. într-adevăr — exceptînd cuvintele de tipul lui frate şi codru,
nu prea numeroase — masculinele româneşti (în forma nearticulată)' se ter-
mină la singular în consonantă: lup, bun şi la plural în i afonizat: lupi, buni ;
tot astfel, în afară de pers. 3 şi uneori şi 6 (laudă, face, auzi, tăcuseră) verbele
româneşti se termină în consonantă (laud, lăudăm, făceam, tăcusem) sau în i
afonizat (lauzi, făcuserăţi). Tot spre deosebire de cele mai multe limbi roma-
nice, o mulţime de substantive, adjective şi forme verbale devin oxitoane
în româneşte, dînd naştere la analogii ca cele arătate în DR., II 41.
î n ceea ce priveşte poziţia i n t e r v o c a l i c ă, vedem mai întîi că,
spre deosebire de cele mai multe limbi romanice de vest, limba română nu
cunoaşte fonizarea consonantelor afonice între vocale: rîţă, scroafă, toată,
casă etc. De asemenea nu cunoaşte spirantizarea ocluzivelor fonice: caăă,
tragă etc. Influenţa poziţiei intervocalice se manifestă la noi prin rotacizarea
lui l şi, dialectal, a lui n simplu, şi prin vocalizarea (cu amuţire ulterioară)
a lui b, v şi l (în grupul élla): sebum > seu, vivus >viu, steWa > stea(uă),
precum şi a lui b urmat de l, r, uneori a lui m urmat de n şi (în latina vul-
gară) a lui g urmat de m : sub (u)la > suulă > sulă, fabrum >faur(u),
scamnum > scaun(u), fragmento >fraumento >frămînt.

Tot atît de caracteristice ca vocalele afonizate — şi tot atît de ane-

voioase de învăţat pentru străini 1 — sînt în româneşte vocalele eterorganice.

1
Chiar cînd ei au în limba lor sunete asemănătoare. Astfel bulgarii redau adesea pe ă
prin a (cf. Th. Capidan, DR., III, 180), iar saşii din Ardeal înlocuiesc pe ă şi î prin o, u după
labiale şi prin e, i după alte consonante. Fenomenul acesta de încadrare a sunetului străin în
sistemul propriu fonetic, nu după asemănarea acustică, ci după alte criterii, e cunoscut şi din
alte limbi: „le nombre des unités phonologiques d'une catégorie donnée est identique et dans
la langue de l'individu qui reçoit et dans celle du sujet parlant, et, néanmoins, la perception
du groupe phonique en cause est fautive..." [numărul unităţilor fonologice ale unei categorii
date este acelaşi atît în limba individului care percepe, cît şi în cea a subiectului vorbitor, şi
totuşi perceperea grupului fonic în cauză poate să fie greşită] (Polivanov, Travaux, IV, 89).
Remarcabil e cazul invers : redarea lui a în împrumuturi din croăţeşte prin ă, chiar subt accent,
e ceva obişnuit la istroromâni (cf. Studii istroromíne, II, § 5).
 364 sextil puşcariu

Ele sînt considerate îndeobşte ca sunetele care alcătuiesc cea mai caracteris-
tică particularitate 1 a limbii române. Unii le atribuie elementului autohton 2 .
Despre natura acestor sunete nu sîntem încă bine lămuriţi. Cei mai
mulţi lingvişti români deosebesc două vocale numite de obicei „obscure",
pe ă şi pe ă (scris la începutul cuvintelor î), pe care le consideră ca un fel
de variaţiuni ale lui o şi u. Astfel, Philippide le defineşte: „ă este un o la
care lipseşte rotunzirea buzelor, î este un u la care lipseşte rotunzirea buzelor.
Atîta trebuie, ca să prefaci pe o, u în ă, î: să pui limba în poziţia lui o, u
iar buzele să le laşi în stare indiferentă" (Originea românilor, II, 4). Radu
Sbiera, care a publicat simultan în româneşte (Convorbiri literare, X X X V I I I ,
1904, p. 390 ş.u. şi 485 ş.u.) şi în nemţeşte (Zeitsehrift f . rcm. Phil.J un
studiu despre Fiziclogia vocalelor româneşti ă şi î, crede că aceste două v ocale
nu sînt decît un fel de õ şi ü inversate: „vocala românească i... se naşte
împreunînd articulaţiunea labială a lui i cu articulaţiunea linguală a lui u,
corespunde deci într-adevăr cu ü, care, invers, reclamă articulaţiunea linguală
a lui i şi articulaţiunea labială a lui «... Să păstrăm... poziţiunea buzelor
a lui e neschimbată şi să aducem... limba în poziţiunea ca la o... Acest sunet
nou... este românescul ă." (Conv. lit., X X X V I I I , 1904, p. 487, 491). H. Tiktin
(Elementarbuch, p. 14) crede de asemenea că ă se articulează prin ridicarea
părţii posterioare a limbii spre vălul palatului, pe cînd buzele rămîn pasive,
şi că î e un ă mai închis. In recentul său Curs de fonetică generală (Buc.,
1930, p. 40) Al. Rosetti vorbeşte numai în treacăt de aceste vocale, conside-
rînd pe ă, împreună cu o şi u, ca vocale posterioare şi postpalatale, spre deo-
sebire de e şi i, care sînt vocale anterioare sau prepalatale şi de a, care e
vocală neutră 3 . Deosebirea între o şi u, pe. de o parte, şi ă şi î pe de altă
parte, se pare că o atribuie gradului de închidere, căci reproduce următoarea
măsurătoare după I. Popovici: a — 15 m m . ; e= 12 mm.; ă = 11 m m . ;
i — 10 mm. ; î = 6 mm.
Fonetiştii străini au dat prea puţină atenţie vocalelor româneşti ă şi î.
între cei care s-au ocupat mai de aproape de limba română, G. Weigand
eonsidera aceste două vocale tot ca nişte variaţiuni ale lui o şi u, dar el a
fost cel dintîi care a recunoscut că în afară de ă şi î din limba literară, există,
în diferite regiuni locuite de români, seria întreagă vocalică rostită cu acel
registru special pe 'care el îl atribuie unei articulaţii laringale, o numeşte
„gedeckte Kehllaute" şi o însemnează foneticeşte cu un cerculeţ dedesubtul

1
Un ă se găseşte totuşi şi în alte limbi. Dintre limbile romanice, îl au portughezii şi
unele dialecte italiene meridionale, precum şi nord-italiene (l-am auzit la cana vezi), dar pînă nu
vom avea o descriere exactă a acestor sunete, nu putem şti dacă ele se aseamănă cu ale noastre
numai ca impresie acustică sau şi prin articulaţia lor. Cît despre ă bulgăresc şi albanez, se pare
că numai cel din urmă e articulat la fel cu cel românesc. Un ă se găseşte la turci şi la ruşi,
deşi y rusesc eu îl aud mai mult ca diftong.
2
Despre chestiunea aceasta, vezi bibliografia la Th. Capidan, DR., TI, 162—165.
E. Gamillscheg, Zeitschr. f . rom. Phil., XLVIII, 480, crede că ă şi î sînt urme ale populaţiei
autohtone şi că trecerea lui a in à in Bulgaria de est se datoreşte substratului românesc.
3
Totuşi în tabloul aranjat în formă de triunghi la p. 41, ă şi a sînt numite vocale
„anterioare", iar între cele „postpalatale" se dau numai ó, tí, a şi í ; cu privire la gradul de
închidere, ă ocupă un loc intermediar între a şi ò.
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a s i s t e m u l u i f o n e t i c ş i fonologic al limbii române
365

vocalelor, deci i, e, a, o, u. î n ceea c e priveşte în special pe e, e l distinge d o u ă

feluri, după cum la baza acestui sunet se găseşte un e mediu sau un e deschis
( c f. cu deosebire Jahresbericht, III, 207 şi Linguistischer Atlas, 2—3).
E sigur că ă şi î se rostesc cu buzele nerotunjite — n-avem decît să
pronunţăm înaintea oglinzii unul după altul o-ă şi u-î, ca să vedem că buzele,
din ţuguiate ce erau la o şi u, se lăţesc la ă şi î — dar nu credem, cu Philippidé
şi Sbiera, că această rostire ar fi, din punct de vedere fonetic, condiţiunea
e s e n ţ i a l ă pentru articularea lor. E de asemenea sigur că î este mai închis
decît ă, dar nu credem, cu Rosetti, că închiderea este elementul distinctiv
al acestor două vocale faţă de seria celorlalte vocale. De asemenea nu credem,
ca Weigand, că la articularea lui ă şi î laringele ar avea rol decisiv, nici, ca
toţi cercetătorii pomeniţi, că ă ar avea la bază un o, iar î un u.
Ceea ce reţinem din expunerile lui Weigand, ca achiziţie nouă şi sigură,
este că, în afară de ă şi î din limba literară, întîlnim în diferite regiuni româ-
neşti o serie întreagă de vocale care au acel timbru special ce caracterizează
aceste două sunete. Rostirea literară a lui ă şi î este de fapt rezultatul unei
„standardizări", a unei restrîngeri la două foneme distincte a unui număr
mai mare de vocale. Chiar şi cu privire la aceste două sunete standardizate,
în graiul comun nu găsim totdeauna deosebirea clară, acustică şi semantică,
pe care o avem, bunăoară, între rănesc şi riñese, ci românii din diferite regiuni
aduc adesea în limba literară rostirea lor locală, ceea ce explică variante
nu numai de ortografie, ci şi de ortoepie ca păsat-pîsat, păcăli-pîcăli, părău-
pîrău.pîrîu, mănînc-mînînc, mănăstire-mînăstire, mîngăi-mîngîi, semăna-sămîna,
sănătos-sînătos etc. Pe cînd însă în cazuri ca până, întăi, moldovenii rostesc
de fapt, sub accent, un ă, faţă de î (pînă, întîi) al muntenilor, în rostiri
dialectale ca galbăn-galbîn (bunăoară, la Braşov), avem a face cu un sunet
intermediar, care poate fi interpretat şi ca ă şi ca î, nefiind de fapt nici una,
nici alta. E interesant chiar de a constata cum se comportă românii din
diferite regiuni, cînd „literarizează" rostirea lor dialectală: bănăţeanul, care
rosteşte iutse, sau cei ce rostesc semn (cu è din e mediu), redau, în graiul mai
îngrijit, pe ë al lor prin e ; moldoveanul care rosteşte rece sau curea cu un ê
deschis, îl redă prin ă (de aci scrierile „patoazante" : răce, curăle). Să mai
adăugăm că există şi diftongi cu aceste vocale, dintre care îă este cel mai
frecvent. El se aude (d.e. în ovîăs) mai ales la cei ce diftonghează şi pe e şi o
accentuaţi (buriete, duomn, v. mai jos).

Tocmai fiindcă noi românii ne-am deprins să reducem multiplele Vari-

ante la două tipuri, a fost firesc ca străinii să observe mai bine aceste vari-
ante. Astfel Gamillscheg (Oltenische Mundarten, § 9—10 şi în special p. 31)
deosebeşte două serii: seria ă şi seria mai închisă î. înlăuntrul fiecărei serii el
distinge cîte şase vocale, între poziţiile i şi u. Un alt german, cu un auz
foarte fin, R. Kuen, făcînd studii dialectale în comuna Bran, abia găsea, la
începutul anchetelor sale, destule semne diacritice ca să însemneze toate
nuanţele de ă şi î pe care le distingea în diferite combinaţii. Cu timpul însă —
pe măsură ce urechea i se deprindea mai bine cu limba română (pe care o
învăţase din cărţi) — a renunţat la cele mai multe semne diacritice, mul-
 366 sextil puşcariu

ţumindu-se cu cîteva „tipuri" mai caracteristice, în care se puteau subsuma

toate variantele incidentale. Procesul ce s-a petrecut în mintea sa a fost
cel firesc, al distingerii „fonemelor", proces care se petrece şi în mintea subiec-
tului vorbitor şi la care nu poate renunţa nici fonetistul.
Eu însumi mai am, în graiul meu, afară de fonemele ă (în făcut, casa)
şi î (în fîn, gît şi în diftongul îi: cîine), cum le rostesc de obicei românii culţi,
u n î — la a cărui bază e un i — în cuvinte ca rîu, rîsi Afară de aceea am
ajuns să disting cu urechea un « — la baza căruia e un e mediu — în rostirea
bănăţenilor (de ex. în iutsë, foaië) — şi un al doilea fel de ë — cu un e deschis
la bază — în rostirea moldovenească a lui rësé, cure ( = rece, curea). Şi cei
doi anchetatori ai atlasului lingvistic au auzit aceleaşi sunete, cu cîteva nuanţe
în plus, în ceea ce priveşte gradul lor de deschidere.
Orice român, pronunţînd înaintea oglinzii, unele după altele, vocalele
o-ă şi u-î se poate convinge că buzele, din ţuguiate ce erau la o şi u, se lăţesc
cînd trecem la ă şi î. Cu toate acestea, este sigur că lipsa de rotunjire a
buzelor nu este ceea ce dă timbrul special lui ă şi î, ci, invers, că la baza acestor
sunete sînt numai vocale nerotunjite.
Ceea ce produce acest registru special este, după părerea mea, faptul
că limba nu acţionează în dreptul cerului gurii acolo unde obişnuim să arti-
culăm vocalele a, e şi i, ci în alt loc, care, pentru ă şi î, este mai înainte
decît pentru a, iar pentru ë şi î mai înapoi decît pentru e şi i. Această
deplasare a vocalei a şi a prepalatalelor e şi i în regiunea palatală, dă limbii
şi canalului oral o formă nouă, care produce registrul special de care am vor-
bit. Avem deci a face cu aceeaşi articulare, care caracterizează consonanta
£ ( j ) . De fapt, cînd rostesc, unele după altele, vocalele e şi ă sau i şi î, limba
mea face aceeaşi mişcare ca atunci cînd rostesc, una după altele, consonan-
ta s şi ş. Cum la rostirea vocalelor orice mişcare a limbii se resimte şi în tiroid
(legat prin muşchi de rădăcina limbii), dacă pun degetul pe „mărul lui Adam"
simt clar cum acesta se coboară cînd trec de la rostirea e la rostirea ă sau de la i
la î. Această coborîre a semnalat-o şi Weigan dcrezînd că ea e însăşi cauza regis-
trului special al seriei de vocale numite de el „laringale" („Kehllaûte"). El n-a
ţinut însă seamă de un lucru elementar: o coborîre sau o ridicare, fiind o
mişcare de la un punct la altul, e ceva relativ, nu absolut: laringele coboa-
ră cînd trec de la e la ă, dar se ridică cînd trec, invers, de la ă la e. Prin ur-
mare, mişcarea laringelui î n t o v ă r ă ş e ş t e , nu c a u z e a z ă rostirea
acestor sunete.
Dacă imaginea grafică cea mai simplă a vocalelor principale este:
1 2 3
,1 « i
II . O e
III a
în care I arată articularea în părţile dinapoi (velare) şi III în cele dinainte
(prepalatale) ale gurii, iar coborîrea de la I spre I I I indică gradul de deschi-
dere, atunci cele cinci feluri de ă şi î pe care le rostesc sau pe care le distinge
urechea mea în rostirea altor români se prezintă în mod schematic astfel:
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a s i s t e m u l u i f o n e t i c ş i f o n o l o g i c a l limbii române 367

2 3
1 u â î i
II o ă ë e
III p ë e
c
' IV a

în acest tablou scria vocalelor de care nc ocupăm apare între rubricele

verticale 2 şi 3, corespunzînd regiunii palatale: ë se articulează ceva mai
înainte în gură decît à (în care se preface adesea) ; pe de altă parte, ă este
mai deschis decît î (în care se schimbă adesea în poziţie accentuată). Această
deosebire între ă şi ë se poate asemăna cu deosebirea greu de • perceput din
punct de vedere acustic între k' şi t', sunete care se confundă adesea;.ca a
faţă de ă este k faţă de k' un sunet deplasat înspre î n a i n t e, - în regiunea
palatală ; ca t' faţă de t este ë faţă de c, un sunet cu articulaţie deplasată
înspre î n a p o i , în regiunea palatală. în ceea ce priveşte deosebirea între e
şi ă, ea se poate urmări şi cu simţul tactil, punînd degetul pe laringe ; aceeaşi
experienţă nu ne desluşeşte însă asupra mişcării limbii cînd trecem de la
articulaţia a la cea a lui ă. în schimb, din palatogramele publicate de I.. Popo-
vici vedem că ă se articulează între a şi e (Fiziologia vocalelor româneşti ă
şi î, p. 16). Deplasarea articulaţiei înspre înapoi de la e la ă e confirmată
de experienţele lui I. Popovici (op.cit., p. 21), care, măsuiînd cu o ampulă
distanţa locului de articulare, 1-a găsit, pentru ă şi î, la o distanţă de vreo
30 mm. de la muchea dinţilor, şi cu 5—6 mm. mai înapoi dccît la c şi i.
Desigur că rezultatele la care a ajuns fonetica experimentală, cînd e
vorba să se precizeze articularea complexă a vocalelor, sînt încă neîndestu-
lătoare. Şi tot atît de sigur e că nici simţurile noastre: ochiul, iirechca şi
nervii sensibili ai gurii, nu ne permit să cunoaştem decît foarte puţin. Cînd
însă cele două feluri de observaţie se confirmă reciproc şi se întregesc, ca în
cazul de faţă, sînt oarecare garanţii că ne găsim pe drumul bun. Nu ştiu
pe ce şi-a bazat Gamillscheg (op. cit.') observaţiile, că în româneşte ă şi î
pot avea la bază un o şi u. S-ar putea însă ca speculaţii abstracte sau consi-
deraţii etimologice să fi contribuit la completarea celor două serii de ă şi î
pentru toate stadiile de la i pînă la u, corespunzînd — după Gamillscheg —•
locurilor unde se articulează consonantele s, ş, t, k, q (a) şi ţ?(u). î n orice ca^,
cînd lucrăm fără aparate, ne e mai uşor nouă românilor, care avem în limba
maternă aceste sunete şi sîntem mai uşor în stare să reproducem variantele
ce ne lipsesc, să le localizăm şi cu ajutorul nervilor sensitivi ai gurii, decît
străinului care trebuie să se bizuie numai pe ochi şi pe auz.
Căutînd, între numirile ce s-au dat pînă acum vocalelor de tipul ă-î, un
termen scurt, care să ţină cît de cît seamă şi de aceea ce este esenţial din punct
de vedere al articulaţiei lor, m-am oprit la numirea de v o c a l e e t e r o r -
g a n i c e (spre deosebire de cele de articulaţie o m o r g a n i c ă . ) .
Dacă cercetăm acum, cum se potriveşte aspectul fonetic al acestor
vocale cu cel fonologie, constatăm mai întîi un fapt care nu poate fi o simplă
 368 sextil puşcariu

întîmplare: cazurile în care- vocalele eterorganice provin dintr-un o sau u

sînt extrem de rare; dimpotrivă, cazurile de prefacere a lui a şi e în ã şi i
în î sînt foarte dese.
în ceea ce priveşte în special regiunea palatală, vedem că o consonantă
precedentă palatală influenţează seria' vocalelor, fie că schimbă, bunăoară,
printr-o tendinţă de diferenciare, pe a în e (foaia, ploaia, părechiă > foaie,
ploaie, părcche), sau, dimpotrivă, preface, printr-o tendinţă de acomodare,
pe e în ă (foaie, ploaie, pareche devenit, în timpuri mai nouă şi în anumite
regiuni, foaiê, ploaiè, părechie). Este probabil că şi trcccrea lui e în ë (şi apoi
în ă), după ş şi j, în cele mai multe regiuni locuite de români, se datoreşte
unei acomodări de articulaţie. Acelaşi lucru cred că s-a întîmplat cu prefacerea
lui e în ă şi a lui i în î (şi apoi în â) după r. Spre a putea pronunţa un r cu
vîrful limbii — ca în româneşte — acest vîrf trebiiic făcut cît mai elastic
prin contracţiunea spre îndărăt a muşchilor (cf. O. Jespersen, Lehrbuch der
Phonetik, p. 138). Retragerea aceasta a muşchilor spre partea mijlocie a
limbii va fi cu atît mai pronunţată cu cît căutăm să facem mai marc elastici-
tatea ce voim s-o dăm vîrfului, deci cu cît voim să-1 facem mai capabil să
vibreze mai des. Poziţia aceasta — p e care limba o ia numai în acest caz
special — poate" atrage după sine o deplasare înapoi a vocalelor din rubrica 3
a schemei de mai sus, astfel încît rivus să devină rîu (şi mai tîrziu râu), cur-
rendo > currind > cur (r)înd (mai tîrziu curând); rcits >rău> (probabil,
printr-un stadiu anterior: rëu), şi, în vremuri mai nouă, rele > rele (în Moldova).
Desigur că nu e o simplă întîmplare că în rostirea mea vocala î se găseşte
tocmai după r iniţial: rîs (dar bătrân).
Poziţia nazală dă, pentru .vocala o accentuată, acelaşi rezultat ca lipsa
de accent : bonus > bun, comparo > cumpăr ; latro > latru, occidere > ucide.
La a, această închidere apare ca o „deplasare": remaneo > rămmăn (mai
tîrziu rămân), campus >cămp (mai tîrziu câmp) ; casa >casă, barbatus> bărbat.
Deosebit de interesantă e în privinţa aceasta soarta lui e. .Şi el se închide
în poziţia nazală: bene >bine. î n poziţie ncaccentuată avem trei rezultate,
fără ca gramatica istorică a limbii române să fi izbutit pînă acuma să lămu-
rească\ repartiţia complicată (şi variind după regiuni) a acestor rezultate.
Din gălbenuş sau fraxinus avem galben, f rasen, cu menţinerea lui e, sau galbin,
frasin, cu închiderea lui (ca subt accent în poziţie nazală) sau galbăn, frasăn
(chiar, galbîn, frasin), cu prefacerea lui e în ă.
Se pare ca de la începutul limbii române a existat o tendinţă de a pre-
face pe e neaccentuat în i, ca în anima, > inimă, 'minciună etc., terfdinţă
mai pronunţată în dialectul meglenit, mai puţin dezvoltată, dar totuşi destul
de accentuată, la aromâni şi prin Moldova'(cf. A. Procopovici, DR., II.
181 ş.u.). Ea n-a ajuns să se dezvolte deplin, avînd să lupte cu un fel de rezis-
tenţă a subiectelor vorbitoare.
Alături de această tendinţă, există, precum vom .vedea mai tîrziu,
şi a doua — negeneralizată nici ea şi nedevenită colectivă — de a preface
pe e neaccentuat — indiferent (la origine) de sunetul precedent şi de poziţia
următoare („tare" sau „moale") — î n ă (prin stadiul intermediar ë). Această
tendinţă s-a manifestat într-un număr destul de însemnat de cuvinte, pe cînd
consideraţiuni a s u p r a s i s t e m u l u i f o n e t i c şi f o n o l o g i c a l limbii romane
369

în alte cazuri, şi mai numeroase, e s-a păstrat intact. Rezultatul este că în

traiul comun există un număr mare de cuvinte cu e sau i sau ă, tolerate chiar
în limba literară. Nici unui român nu-i pare „urîtă" rostirea sălbatic, chiar
dacă e deprins să rostească sălbatec, şi invers; eu, bunăoară, care rostesc,
ca în Ardeal şi în Moldova, sălbăticie, abia de un an încoace am observat
că rostirea „mai literară" e sălbăticie sau sălbăticie, obişnuită în Muntenia
(fără ca muntenii pe care i-am întrebat să-mi fi putut spune care e forma
,mai corectă", cea cu e sau cea cu i).
Sfîrşim acest capitol prin cîteva observaţii asupra r o l u l u i f u n c -
ţ i o n a l al vocalelor eterorganice.
Sunetele ă şi î au intrat atît de mult în obişnuinţa noastră de rostire,
încît au devenit un fel de vocale „vicarii".
Ele sînt la noi vocale „neutre" — ca „e mut" pentru francezi — apă-
rînd în cazuri de „perplexitate" sau atunci cînd nu ne vine ceva în minte.
In şcoală, profesorii îşi dau adesea toată silinţa ca să dezbere pe unii elevi
de acel ăă..., cu care introduc de obicei răspunsul, cînd nu le vine prompt
pe buze.
Tot prin adăugarea unui î se rostesc, în şcolile primare, consonantele
(bî, cî, di, f i , gî...) ce nu pot fi pronunţate singure, fără un sprijin vocalic,
întocmai cum ele se rostesc cu un „e mut" în şcolile primare franceze.
Precum francezul întrebuinţează pe „e mut" ca să marcheze, în frază
sau în cuvinte compuse, locul unde se sfîrşeşte un cuvînt şi începe altul, tot
astfel adăugăm noi un î înainte de l, mi, ţi, şi şi ş, după pauză şi cînd aceste
cuvinţele nu se pot lega în mod enclitic de sfîrşitul vocalic al cuvîntului prece-
dent sau în mod proclitic de începutul vocalic al celui următor: nu-s, l-am
văzut, dar îs buni, îl văd, cînd îţi spun. Şi în prepoziţia şi prefixul în (-f- conson.)
iniţialul î e adăogat spre a da consistenţă silabei x . Tot spre a putea descom-
pune compuse ca optsprezece, altcine sau cumnat-to în elementele constitutive,
s-a născut rostirea optîsprezece (ca vingt-trois în rostirea incidentală a unor
francezi), altăcine, cumnată-to.
In DR., I, 86—87, am arătat cum interjecţiile imitative de felul lui
bz, fş, ps primesc un î atunci cînd ele devin tulpine din care se derivă cuvinte
încadrate în sistemul morfologic al limbii: bîzîi, fişîi, pîsîi.
Tot u n í a apărut la noi în cuvinte cu r şi / silabic din împrumuturi de
origine slavonă (cîrd, pîlc etc.), pe care noi nu le puteam rosti fără sprijin vo-
calic. Numai istroromânii, deprinşi să vorbească croăţeşte, se pot dispensa de
acest î.
Prin închiderea şi deplasarea vocalelor s-a produs în sistemul fonetic al
limbii române o perturbare cu răsunet puternic în morfologie. Cum însă
această închidere sau deplasare este dependentă, precum văzurăm, de accent,
vom vorbi despre ele cînd vom cerceta rolul accentului.
1
Adăogarea lui î în ii datează din vremea cînd forma acestui pronume era îl'. Numai
prin analogie îl' face, devenit îi face, în opoziţie cu nu-i face, a atras după sine pe îi bun, în
opoziţie cu nu-i bun.
Ca la dacoromâni găsim un asemenea ă (< î) în măsură mare la istroromâni (cf. Studii
istroromâne, II, § 14, 16, 18).
370 sextil puşcariu

Ca în cele mai multe limbi, un număr mare de perturbări în sistemul

fonologie al limbii noastre s-a produs prin tendinţa de acomodare sau dife-
renţiere între două sunete învecinate.
Caracteristic pentru limba română este însă împrejurarea că această
acomodare sau diferenţiere se face foarte rar în sens progresiv şi de obicei e
regresivă. Avem, adevărat, şi noi cazuri în care un sunet precedent modifică
pe cel următor. î n cele precedente am citat cazul lui « > e precum şi al lui e >
ă şi i >î (ă) după anumite consonante. în grupuri consonantice avem
înmuierea lui l după c şi g precum şi influenţa acestui V asupra lui a şi u ur-
mător (chemi, înghit).
Dar asemenea cazuri sînt adevărate rarităţi. De obicei acomodarea şi
diferenţierea se întîmplă în sens regresiv, fie că avem a face cu sunete în
imediată vecinătate sau cu influenţa unor sunete ce se găsesc în silaba urmă-
toare.
Pe cînd dar în multe limbi modificările de rostire se explică în mare
parte prin principiul comodităţii, la noi impulsul principal al acestora e,
dimpotrivă, graba de a articula sunetele următoare, care se preface aproape
într-o obsesie, silind pe vorbitor să a n t i c i p e z e asupra articulaţiei ce
va avea să vină. Sincronismul între mişcările diferitelor părţi ale organului
articulator, atît de necesară spre a produce un sunet cu rostirea clară şi exactă,
nu e turburat la noi de o z ă b a v ă în executarea promptă a mişcărilor, ci
de o p r e c i p i t a r e , care ne face să părăsim o articulare înainte de vreme.
Neogrecii, bunăoară, avînd să rostească grupele consonantice n + t
sau m + p, în loc să deschidă coardele vocale imediat după articularea lui n
şi m, spre a putea pronunţa afonic pe t şi p următor, zăbovesc mai mult decît
trebuie în poziţia vocii, ceea ce are de urmare rostirea nd şi mb. Aceeaşi acomo-
dare progresivă a foniei se întîmplă cu grupele vocalice ns, Is, rs în rostirea
germană, cu z, a unor neologisme de origine latină ca Konsul, Impulsion,
Universităt. Tot astfel albanezii asimilează progresiv pe rn şi rl în rr.
Dacă la aromânii din Grecia sau din Albania găsim prefacerea lui minte
în minde, a lui mpiducl'at în mbiducl'at, a lui carne în carră sau a lui ficor-lu
în fióorru, sau dacă la românii din Transilvania şi Bucovina auzim rostiri ca
imenz, impulz, univerzitate, avem a face cu rostiri de împrumut, potrivnice
spiritului limbii noastre.
î n româneşte, dimpotrivă, asemenea omofonii s-au întîmplat prin aco-
modarea în sens invers: fonia lui b, d,g următor se transpune atît de regulat
asupra unui s precedent (zbor, dezdăuna etc.), încît un român numai cu greu
izbuteşte să rostească un s afonic chiar în neologisme ca asbest, jurisdicţiune,
transgresiune sau în numele Desdemona. Cazul invers, de acomodare a unei
fonice faţă de afónica următoare, îl avem, bunăoară, în deşt < deg(e)t, vast
< văzut (despre care vezi mai jos) etc.
Chiar afonizarea consonantelor fonice de la sfîrşitul cuvintelor şi a voca-
lelor finale, de care s-a vorbit mai înainte, se explică printr-o deschidere prea
timpurie a coardelor vocale, pregătindu-le înainte de vreme pentru poziţia
pe care o iau în pauză.
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului fonetic şi f o n o l o g i c al limbii române 371

Spre a ilustra măsura în care un sunet următor influenţează, în limba

română, pe cel precedent — fie că avem a face cu cazuri de acomodare,
diferenţiare, substituire de sunete, sau cu modificări de altă natură — nu e
n e v o i e să dăm un tablou complet al legilor noastre fonologice. Cîteva exemple
ajung spre a învedera nu numai varietatea cazurilor, ci şi repercusiunea
puternică creată în sistemul fonologie şi chiar morfologic al limbii.
î n g r u p u r i l e c o n s o n a n t i c e vedem cum velarele se prefac
în labiale înaintea unui t sau s u r m ă t o r : octo >opt, coxa > coapsă.
A c o m o d a r e omorganică avem în legătura nazalelor înainte de l a b i a l e şi de
v e l a r e : îmbrac, dimpotrivă, îngrădesc, igcui. Cazul invers, de rostirea unui m
ca n înaintea unor consonante ca s, £, d, c e mai rar: cince < cimicem, înşel< sl.
múselü, (s)ărâcandimine < săraca-mi de mine (cf. I. Iordan, Zeitschrift f .
rom. Philologie, X L I X , 354), dialectal (prin jud. Muscel, după o comunicare
a lui P. Coman) ceancă < ziceam că, ancuţitu < adu-mi cuţitul. încă din epoca
latină datează tl > cl (vet(u)lus >veclus), fenomen care se repetă şi în
româneşte (sl. kotîlu > cocli, ung. Bètlen > Beclean).
Pentru i n f l u e n ţ a c o n s o n a n t e i u r m ă t o a r e asupra
v o c a l e i p r e c e d e n t e ajunge să cităm alterarea vocalelor a, e, o,
urmate de n şi m + ocluz. : campus > cîmp, bene > bine, bonus > bun.
Foarte numeroase sînt cazurile cînd o c o n s o n a n t ă e a l t e r a t ă
de v o c a l a următoare:
Pentru ca t şi c + i să se prefacă în ts, şi d sau g + i în (d) z, trebuie
să u r m e z e , subt accent, una din cele două vocale rostite cu buzele rotun-
jite, o sau u : rogationem > rugăciune, petiolus > picior, deorsum >jos,
*giurus ~> jur.
Un a (ă) u r m ă t o r pare a fi condiţia pentru ca II intervocalic să
devină u (care mai apoi poate să dispară) şi ca un qu şi gu să dea pşib: stella >
stea(uă), quator > patru, lingua > limbă.
Un e sau u n i u r m ă t o r influenţează seria velarelor, iar în regiunile
vestice ale teritoriului dacoromân şi cele mai multe dentale: cena >cină
(tîină), gingiva > gingie (dzindzie) ; t'indă, l'emn, bine.
Adîncă a fost şi înrîurirea lui ë şi l latin subt accent asupra dentalelor
precedente (afară de n şi r) şi, dialectal, şi asupra labialelor, stabilindu-se
astfel una din cele mai izbitoare deosebiri faţă de celelalte limbi romanice:
subtilis > subţire, deus > zeu, leporem >1'epure (> iepure), sic >şi ; bene>
gine, pectus > k'ept, ferrum > h'er, vinum > yin, médius > nez.
Şi
mai distrugătoare (întrucît alterează şi pe n) a fost influenţa unui i
următor : pretium > preţ, brachium > braţ, médium > miez, vinea > vine >
viie, caseus>caş, pastionem > păşune etc. Ilustrative pentru tendinţa
limbii noastre de a articula cu un moment mai degrabă sunetul ce are să
urmeze sînt cuvintele cu labiale + i. Acest i, neputînd atrage o rostire a labia-
lelor în regiunea palatală, apare î n a i n t e a labialei: habeat > aibă, *cubi-
um > cuib.
Ceea ce constituie o deosebire esenţială între limba română şi limbile
surori, este r o l u l m a r e p e c a r e î l a r e a s u p r a v o c a l e i d i n
silaba accentuată vocala din silaba următoare.
26 — Cercetări ji studii — c. 339
372 sextil puşcariu

Metafonia lui e şi o înaintea unui a (ă) sau e din silaba următoare şi reper-
cusiunea acestei metafonii asupra morfologiei (domn-doamnă, moară-mori,
leg-leagă ) sînt prea cunoscute ca să fie nevoie să mai insistăm asupra lor.
î n DR., I, 380 ş.u. am căutat să demonstrez că influenţa unui e din silaba
următoare se extinde şi asupra altor vocale din silaba accentuată, încercînd
să explic astfel alături de mîine, pîine şi forme ca maire, minuine din textele
noastre vechi 1 . Tot acolo (p. 389) am explicat printr-o asimilare faţă de e
din silaba următoare pe mene, cuvente din limba veche, în loc de mine, cuvinte,
asimilare ca şi cea care apare în peşte din mai vechi peaşte şi ca în regionalul
barbat, pacat, în loc de bărbat, păcat (DR., II, 65 ş.u.).
Chiar la aşa-numitele „accidente generale" observăm că acţiunea regre-
sivă a sunetelor următoare e neasemănat mai deasă decît cazul invers. M e-
t a t e z e de felul lui pigritare > pregeta, risipi > siripi ; a s i m i l ă r i ca
dzitsë > dzitse, corona > cunună, serenus > senin ; d i s i m i l ă r i par-
ţ i a l e ca în mănunt > mărunt, turbure > tulbure şi t o t a l e , ca în fănină >
făină sînt cele pe care le putem constata mai adesea.
Un caz tipic de dependenţă de vocala silabei următoare este al „poziţiei
moale", despre care va fi vorba în cele următoare.
înainte de a sfîrşi acest capitol, aş vrea să mai stăruiesc asupra unui
caz de articulare precipitată în româneşte, care mi se pare că explică una din
particularităţile cele mai deosebitoare ale limbii noastre. O întîmplare o
ilustrează. Deunăzi veni la mine să-mi ceară un subiect pentru o lucrare de
licenţă o elevă, săsoaică. Vorbea foarte bine româneşte. Totuşi uneori avea
ceva străin în pronunţarea ei, fără să-mi pot da seama ce anume alcătuia
acest „accent", mai ales că rostea şi pe ă şi pe ï ca un român şi pronunţa bine
de tot şi pe i final afonic. M-am lămurit atunci, cînd, în cursul conversaţiei,
rosti întîmplător cuvîntul cinci, pe care-1 pronunţa cu i accentuat oral.
Weigand a fost cel dintîi care a observat nazalizarea vocalelor româ-
neşti. De curînd E. Petrovici a arătat, în documentata sa lucrare De la nasa-
lité en roumain (Cluj, 1930) cum, atunci cînd după o vocală urmează o conso-
nantă nazală, noi coborîm vălul palatului înainte de a termina articularea
vocalei. Timbrul nazal, pe care îl primesc, din cauza aceasta, vocalele româ-
neşti înainte de n şi m, se cunoaşte bine şi din planşele acestei lucrări, care
reproduc experienţe făcute cu aparate. Pe cum eu recunoscusem pe eleva
mea că nu e româncă după rostirea cuvîntului cinci, tot astfel oricine poate
recunoaşte pe un român cînd rosteşte cuvintele une seule femme în franţu-
zeşte. îmi aduc aminte de o lecţie de seminar la Paul Passy, acum treizeci
şi doi de ani. Expunînd sistemul fonetic al limbii române, arătam — ceea ce
ştiam de la Weigand — că vocalele noastre se nazalizează înaintea consonan-
telor nazale, adăugind: „în mod necesar". împotriva acestui adaos se ridică,
bineînţeles, profesorul meu, care în limba lui era obicinuit să articuleze aceste
sunete cu cel mai perfect sincronism şi avea sau vocale nazale înainte de con-
sonante orale, sau vocale orale înainte de consonante nazale.

1
Prin părţile Aradului pluralul lui tăt, tătă ( = tot, toată) e tăţ, tăit'e.
CONSIDERAŢIunî asupra sistemului f o n e t i c şi f o n o l c g i c a l limbii rcmâjve 373

Fenomene ca afonizarea vocalelor, deplasarea articulării vocalelor ne-

rotunjite înspre regiunea palatală, coborîrea anticipată a vălului palatului
c î n d avea să urmeze o consonantă nazală şi alte asemenea obicinuinţe nouă d e
r o s t i r e au t u r b u i a t mult echilibrul fonetic moştenit de la romani şi au d a t
o înfăţişare particulară sistemului nostru de sunete.
î n cele următoare voi încerca să trec în revistă şi alte aspecte fonetice
ale limbii române, rezultate ale unor tendinţe mai greu de precizat decît
1
t e n d i n ţ e l e generale constatate în cele precedente .
1. Apertura canalului oral nu a dat, în general, naştere la contraste în
limba română şi deosebirea între d e s c h i s şi î n c h i s n-a fost utilizată
în scopuri funcţionale. Legătura ce exista în latina populară — ca în atîtea
alte limbi •— între vocalele lungi şi închise, pe de o parte, şi între vocalele
scurte şi deschise, pe de altă parte, nu s-a făcut în româneşte, unde nu se
cunosc — în limba literară — decît vocale medii. Se pare chiar că această
ştergere a deosebirilor c a l i t a t i v e e foarte veche, căci în româneşte
cuvintele cu Q (din lat. õ) şi cele cu o (din lat. o) s-au dezvoltat la fel (dòmnus,
dõmna > domn, doamnă, ca põmum, põma >pcm, poamă), iar ü n-a fost
confundat, ca în cele mai multe limbi romanice, cu o, ci a dat acelaşi rezultat
ca ü (furca >furcă, ca fümus >fum). Nici chiar ë nu apare diftongat după
n şi r: naevus >neg, ca nigrus >negru ; retro > (îndă)răt, ca réus >rău.
Adevărat că dialectal se găsesc şi vocale deschise (mai rar închise), care
au dat chiar naştere la unele alternanţe. Dar aceste deosebiri n-au pătruns
în limba literară şi ele sînt sau evoluţii mai tîrzii, sau rostiri împrumutate de
la străinii conlocuitori, deci neromâneşti ca origine. Astfel, diftongul ea,
înainte de a ajunge, din cauza unui e următor, la rostirea literară e, s-a pro-
nunţat — şi se pronunţă încă în multe părţi — ca ç : fçte, vçde. Tot cu ç pro-
nunţă moldovenii uriçsi (din uriaşi), din cauza poziţiei moale următoare (şi a
palatalei precedente). Am arătat că, în unele regiuni, ă în cuvîntul cură (le)
are la bază un g deschis. Dacă unii ardeleni au rostiri ca sçcherçs ( < ung.
szekeres, cu e deschis) sau zic profçsor, dirçctor, aceasta se datoreşte influenţei
ungureşti ; tot astfel o pentru ă şi î accentuaţi, la megleniţi.e de origine bulgară.
î n general vorbind, deosebiri calitative nu se fac în v o c a l i s m u l
românesc, ceea ce atrage după sine nedistingerea între vocale deschise şi
închise, în limba germană, franceză sau italiană, cînd sînt vorbite de cei mai
mulţi români.
î n ceea ce priveşte c o n s o n a n t i s m u l , deosebirea între seriile
oclusive şi fricative, există, fireşte, şi în româneşte, dar ele n-au dat naştere
la contraste cu urmări fonologice. Astfel, am relevat faptul că poziţia inter-
vocalică n-a dus la deschiderea oclusivelor sau la vocalizarea fricativelor
(afară de v) ca în alte limbi romanice: ripa >rîpă, cruda > crudă. î n seria
dentalelor lipsesc fricativele 6 şi <5, iar în seria velarelor fricativa g. Acolo
unde se întîlnesc, la aromâni, ele sînt împrumuturi din greceşte. Astfel toată
seria fricativelor e redusă la f-v, s-z, ş-j, h (palatal şi velar) şi, dialectal, y.

1
Am urmat în general împărţirea şi terminologia lui N. Troubetzkoy din Travaux, IV,
96 ş.u., deosebindu-mă totuşi în unele privinţe — chiar esenţiale — de el.
374 sextil puşcariu

Nu vom uita să relevăm şi faptul negativ că vocalele închise i şi u n-au

produs metafonia vocalei accentuate din silaba precedentă, fenomen ce se
observă în alte limbi şi dialecte romanice.
2. î n ceea ce priveşte c o n t r a s t e l e privitoare la locul de articu-
laţie, acestea sînt, fireşte, mai puţin izbitoare la vocale decît la consonante.
a) Totuşi, v o c a l e l e p a l a t a l e e şi i apar ca un grup deosebit
atunci cînd alcătuiesc „poziţie moale". Fiindcă despre acestea va mai fi
vorba în cele următoare, aici ne mulţumim să relevăm faptul că uneori şi
consonantele muiate următoare produc acelaşi efect asupra vocalei precedente
accentuate ca şi un e şi i din silaba următoare. Aceasta, fireşte, numai în dia-
lectul dacoromân, unde simţul pentru poziţia moale s-a dezvoltat mult — fără
să ajungă însă la o precizie absolută — în conştiinţa lingvistică. Astfel avem
schimbarea lui a în e după palatală în oier (la aromâni uiar !), ca în apropiere
(< apropiare), fiindcă rostirea mai veche era cu r muiat la sfîrşit. Tot astfel
vedem că menţinerea lui e după labiale se observă şi atunci cînd urmează
un f , l' ( > i) şi c: piper, mei, fecior ; -f- feci, fel(i), beci, belciug, perciuni,
Sîmedru ( < Demetrius ).
Cu privire la c o n s o n a n t e , avem seriile: labiale, dentale, palatale
şi velare. Atunci cînd ele condiţionează modificări de rostire, ca şi atunci
cînd sufer asemenea modificări, vedem că inovaţiile ating seria întreagă,
ceea ce e o dovadă că, din punct de vedere fonologie, aceste serii formează
de fapt contraste. De remarcat este că bilabialele (între care şi m) şi labio-
dentalele formează o singură serie, a labialelor. Astfel un e, i următor produce
palatalizarea lui / ca şi a lui p (h'er, k'ept) şi un / ca şi un p influenţează la
fel pe e următor (făt, ca şi păr). î n ceea ce priveşte pe n, l şi r, vedem că
uneori ele se încadrează în seria „dentale", iar altădată, cel puţin n şi r (în
ceea ce priveşte palatalizarea lor înainte de e şi i, bunăoară), se deosebesc
de l, care merge cu t, d, s.
3. Contrastele de colorit privesc plusul care, printr-o articulaţie simul-
tană (labială, velară sau laringală), se adaugă la articulaţia pe care am cu-
noscut-o în cele precedente.
a) Coloritul labial, r o t u n j i r e a ( ţ u g u i e r e a ) b u z e l o r , în-
tovărăşeşte regulat articularea (velară) a lui o şi u. Ea lipseşte la articularea
vocalelor eterorganice. Vocalele prepalatale rostite cu ţuguierea buzelor (õ
şi ü ) sînt străine limbii noastre. î n dialectul istroromân — şi în unele regiuni
d a c o r o m â n e — e x i s t ă şi un a rostit cu rotunjirea buzelor (à), pe care unii
cercetători îl identifică cu o deschis (ç).
Dintre consonante, numai ş şi j se rostesc cu buzele mai mult sau mai
puţin ţuguiate.
b) V e l a r i z a r e a o avem la / ( l ) , dar numai regional.
c) Mult mai importantă este coexistenţa unei articulări l a r i n g a l e
(care la noi poate produce un sunet încadrat între consonante, pe h în ham,
hoţ etc., sunet care lipsea în latina vulgară).
Putem ignora rolul aşa-numitului „spirit lin", care în româneşte e aproape
inexistent. De asemenea şi „aspiraţia" consonantelor, necunoscută limbii
române. î n schimb, ne vom opri ceva mai mult la p l u s u l sau m i n u s u l
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului fonetic şi f o n o l o g i c al limbii române 375

vocii, de o importanţă covîrşitoare, mai ales pentru distincţii lexicale: cată-

cadă-gată ; fată-fadă-vadă-vată. Chiar în poziţie finală, unde, în rostirea noas-
tră, fonicele sfîrşesc prin a se afoniza, se distinge drac de drag, căci precum vom
vedea, limba şi-a creat un corectiv spre a marca mai bine această deosebire
(cu toate acestea, rime ca vînd : cuvînt se găsesc chiar la poeţii noştri cei mai
îngrijiţi).
De relevat ar fi mai ales trei lucruri în legătură cu fonia.
Mai întîi că, precum am spus, nu toate consonantele afonice au, cel
puţin în limba literară, corespondente fonice, şi invers. Astfel, lui h, cu cele
trei valori ale sale, nu-i corespund fonice, nici, bineînţeles, cînd este spirantă
laringală (ca în ham), dar nici cînd este spirantă velară (ca în duh) sau spi-
r a n t ă palatală (ca în arhivă). Invers, lichidele şi nazalele sînt totdeauna fonice;
numai la sfîrşitul cuvîntului ele îşi pot pierde în parte fonia (basm ).
Nici gradul de fonie nu e egal de mare la toate consonantele fonice;
influenţa ce o exercită asupra sunetelor precedente nu este aceeaşi. Astfel
văzurăm că un s înainte de b, d, g devine fonic. Lucrul acesta se întîmplă în
măsură cu mult mai mică înaintea sunetelor continue. Greutăţile mari pe care
le-a întîmpinat Academia Română la stabilirea regulei ortografice cu privire
la scrierea cu s sau z în cuvinte ca lesne, cizmă, răzlog, israelit, izvod se reduc
la o şovăire ortoepică. In asemenea grupuri consonantice s-ar putea să avem
a face cu fenomenul invers al celui observat la sfîrşitul cuvintelor, anume, că
s, afonic la început, sfîrşeşte prin a deveni fonic înainte de o spirantă fonică,
că acomodarea vocii e deci numai parţială. O altă explicare vom încerca să
dăm mai la vale. Oricare ar fi însă explicarea, românul, nefiind deprins cu
asemenea articulări la mijlocul cuvîntului, a înglobat mai adesea atît pe
desmăţat (dis + matia), cît şi pe smeu (< sl. zmej), fie în categoria s, fie în
categoria z. Cînd s şi t e urmat de v, este posibilă chiar o rostire sv, tv, cu un
s sau t afonic şi v fonic, cu o lipsă de acomodare cu totul excepţională în româ-
neşte. In graiul meu, bunăoară, lipseşte rostirea sfînt ; pronunţat cu zv, în
verbul zvînt (exvento), sau sv, în adjectivul svînt^(aşa cum îl scria Dosoftei
şi alţi scriitori vechi) ; tot astfel pronunţ jertvă. î n schimb, se aude adesea,
înainte de v, armonizarea lui s şi chiar a lui c. Rostiri ca jvarţ < germ. Schwarz
(er KafféJ şi a lat. qu ca gv se aud adesea în gura unor români.
î n sfîrşit, e de observat că alternanţele originare între consonantele
fonice şi afonice s-au păstrat în general şi după schimbările provenite din
diferitele legi fonologice: cei ce rostesc h'er, sau ser (< fier), pronunţă mai
adesea şi yerme sau zerme ( < vierme ). Totuşi, în unele regiuni, unul din cele
două sunete a progresat, pe cînd celălalt a rămas pe loc. Această progresare
s-a întîmplat mai rar în cazul afonicelor, precum se poate observa în megle-
nitul il'u < h'ilu <filius ; mai des e cazul celălalt: yiu (< vivus) >giu,
deşi h'iu (< jiliui) nu s-a dezvoltat în k'iu. îndeobşte cunoscut e cazul
pierderii elementului clusiv la dz, pe cînd el a rămas la ts : mult-mulţi, dar
ud-uzi.
4. Foarte variate pot fi c o n t r a s t e l e de natură prozodică. Nu
vom vorbi despre a c c e n t u l m e l o d i c , care la noi nu există ca semn
distinctiv al cuvintelor. Nu ne vom ocupa nici de c a d e n ţ a ritmică,
376 sextil puşcariu

căreia Meyer-Lübke (Romanisch, Rumănisch, Albanesisch, p. 8) îi atribuie

o importanţă destul de mare ; nici, în sfîrşit, de s o n o r i t a t e , pentru care
îndreptăm pe cititor la studiul lui A. Procopovici, Principiul sonorităţii în
economia limbii, publicat în vol. IV al Dacoromaniei, fiindcă ni se pare că în
conştiinţa lingvistică nu sînt lămurite contrastele, foarte subtile, la care au
dat naştere. Abia în treacăt vom atinge, mai departe, contrastele provenite
din m i ş c a r e (tempo), lento sau allegro.
a) î n ceea ce priveşte graniţa silabelor, ar fi de relevat aversiunea limbii
române pentru h i a t . Mijloacele de a evita hiatul sînt două: sau se interca-
lează între cele două vocale semiconsonanta u şi mai ales i, marcîndu-se astfel
graniţa silabică printr-o constricţiune, sau grupa de vocale bisilabă se rosteşte
monosilab. în forme ca oaie, cheie etc., i s-a ivit după dispariţia completă
a lui v intervocalic din ovem, clavem, dar aer e mai des decît aier, vuet se întîl-
neşte alături de vuiet ; în văduvă < vidua vedem pe u devenit chiar consonantă 1 .
Pentru al doilea caz exemplele abundă. Alături de aur, taur, cu rostire bisi-
labă, avem şovăiri de rostire în caut, care în vorbirea îngrijită şi în vers se
pronunţă cu hiat, iar în vorbirea curentă cu diftong. Tot astfel, cele mai
multe neologisme cu grupe bisilabe de vocale, tind spre rostirea monosilabă:
teatru, mitralieră etc. Prepoziţii ca de şi pe formează în graiul obişnuit o sin-
gură silabă cu începutul vocalic al cuvîntului următor: deodată, pe-atuncea
(dar de unde). Tot prin asemenea grupări într-o singură silabă se explică cele
mai multe contracţii vocalice, înainte de toate a lui ă + a în a: cal, casa,
pană, ţară.
La g r u p e l e c o n s o n a n t i c e vedem că poziţia numită în gra-
matica franceză „entravée" şi în gramatica germană „gedeckt" nu are în
general influenţă asupra dezvoltării sunetelor precedente: în pëctus >piept,
ë s-a diftongat întocmai ca în fêl >fiere. Numai cînd această poziţie era for-
mată de o consonantă nazală, tratarea a fost deosebită, după cum mai urma
sau nu o altă consonantă: tëmpus ~>timp, dar tëneo >fin.
Vom vedea mai departe cum se grupează cuvintele neaccentuate în jurul
cuvîntului accentuat în propoziţie. Aici am vrea să arătăm numai cîteva
cazuri de f o n e t i c ă s i n t a c t i c ă referitoare la asemenea elemente
care formează o singură unitate cu cuvîntul accentuat de care se lipesc.
î n dialectul istroromân ă final din pînă, cătră nu se preface în ç ca ă
din casă (cãsç), ci în a, ca ă din făcut (> făcut) : pira măre „pînă mîne".
Acelaşi fenomen l-am întîlnit la un elev din jurul Aradului, care rostea (şi
scria chiar consecvent) dupa mine (ca sacure). Prepoziţia noastră pre şi auxi-
liarul vreţi au pierdut pe r prin disimilare totală faţă de un r următor: pre
trepte > pe trepte, vreţi trece > veţi trece (apoi, prin generalizare, şi pe masă,
veţi face) ca pretrec > petrec. Chiar deosebirea între pe şi pă se explică prin
influenţa poziţiei moale din cuvîntul următor. înainte de a se generaliza
în unele regiuni forma pe şi în altele pă, s-a zis, probabil, pă masă, dar pe

1
E posibil ca şi proteza lui i şi u înaintea unui e (ca la slavi) şi o iniţial să se fi ivit
tot spre evitarea hiatului născut prin fonetică sintactică. Pe « ungurii îl aud ca v (bilabial) :
vove „ouă" (precum, invers, noi redăm prin m un u unguresc în vágás > uăgaş > ogaş).
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului f o n e t i c şi f o n o l o g i c al limbii române 377

friese. Şi forma me în unele texte vechi (de ex. în Codicele Voroneţean) nu e,

credem, o dovadă că pe vremea acelor texte e nu se prefăcuse încă în ă, ci o
p r o b ă că aceeaşi deosebire ca între pe şi pă se făcea odinioară între me (în me
vede) şi rnă (să mă vază ). Faptul că se zice s-a dus (ca dac-a fost) şi în regiunile
în care reflexivul se rosteşte azi se, dovedeşte că rostirea lui mai veche era să.
E foarte probabil că deosebirea între să şi se era dictată la origine de vocala
din prima silabă a cuvîntului următor: se zicea se vede, fiindcă urma poziţie
moale, dar să vadă, fiindcă urma poziţie tare. Printr-o interpretare ulterioară,
din exemple ca cele arătate, s-a scos o regulă nouă: se pentru pronumele
reflexiv şi să pentru conjuncţie. Un motiv de ordin fonetic pentru un trata-
ment deosebit al lat. sî şi se nu există. Cum poziţia tare sau moale determină
şi după dentale uneori apariţia unui ă sau e (tinăr-tineri) şi tot astfel după
cons. + r (crăp-crepe), tot prin influenţa unei vocale palatale din cuvîntul
următor trebuie explicat e în locul lui ă mai vechi în ne (vede) < nă, le (crede)
<lă, cîte (fete) < cîtă, către (tine) < cătră, a căror repartiţie în timp şi
spaţiu e cu totul diferită : o formă cîtă nu e atestată ; ne şi le sînt formele noastre
actuale (alături de vă) şi cele întrebuinţate de istroromâni, pe cînd nă şi lă
sînt cele obişnuite în vechile noastre texte şi în dialectele suddunărene ; cătră
e şi azi forma uzuală în Moldova şi Ardeal, pe cînd către e muntenesc şi literar.
b) In ceea ce priveşte cantitatea, observăm că evoluţia limbii a dus la
un singur fel de consonante. Din cauza obicinuinţii de a nu distinge c o n -
s o n a n t e l e l u n g i (geminate) de cele s c u r t e (simple) în limba^ sa,
românul nu le distinge de obicei nici cînd vorbeşte alte limbi. Odinioară însă
unele consonante trebuie să se fi rostit lungi şi la noi, ceea ce se cunoaşte
din deosebirile în dezvoltarea lor sau a sunetelor precedente: annus >an
s-a dezvoltat altfel decît ángelus > înger sau decît lana > dial, lîră, iar anni >
regional ani > ai, altfel decît boni >buni ; mola > moară a avut altă dez-
voltare decît stella > stea (uă) şi caballas > cal. Şi v şi b cînd erau lungi par
a se fi păstrat între vocale, pe cînd simpli au amuţit : *gibbulla > *glibba >
gheabă, faţă de sebum > seu.
Pe cînd în unele dialecte (precum cel meglenit) se pot observa v o c a l e
lungi — fără ca studiile de pînă acuma să permită precizări destul de clare —
limba literară nu face, în general, deosebiri cantitative în v o c a l i s m . Obiş-
nuiţi cu rostirea vocalelor cu lungime mijlocie, mulţi români, vorbind nemţeşte
sau franţuzeşte, nu fac distincţie între cuvinte cu sens diferit ca L a m m „miel"
şi lahm, „paralizat", lame „lamă" şi l'ăme „sufletul", pe care le rostesc ca pe
românescul l-am (în l-am văzut). Această uniformitate face ca limba română
să se deosebească în întreaga ei înfăţişare de limbi ca cea elină, în care anti-
tezele cantitative jucau un rol covîrşitor, sau ca cea latină, în care ablativul
mensă se deosebea de nominativul mensa numai prin lungimea lui a.
Avem totuşi şi noi într-un caz vocale scurte, chiat atît de scurtate,
încît ele atrag după sine pierderea silabităţii sau amuţirea: vocalele afoni-
zate, mai ales cele finale, de care ne-am ocupat pe larg.
Deşi rar, găsim şi lungiri de vocale, cu v a l o a r e f u n c ţ i o n a l ă
378 sextil puşcariu

Weigand a observat că în drag, a se rosteşte mai lung decît în drac ;

tot aşa în cad, a este mai lung decît în cat, pe cînd în cadă avem aceeaşi lungime
pentru a ca în cată.
Un r o s t s t i l i s t i c are lungirea, foarte pronunţată, a vocalei
accentuate, unită cu o modulare melodică, în limba expresivă, cînd voim să
scoatem cuvîntul mai tare în relief, să apăsăm asupra lui. Iată un exemplu
din romanul Greta Garbo, de Cezar Petrescu (p. 131): „Duduie Aliño, tare
nu-mi place mie cînd te văd pe mata aşa... Staaai nemişcată locului... Te mai
încălzeşte cel soare, că taaare-o mai îngheţat inima-n mata". în aceste pro-
poziţii, staaai poate însemna „stai binişor" sau „stai mereu" iar taaare =
foarte tare. Mai ales cazurile din urmă sînt frecvente şi — ca şi atunci cînd
repetăm adjectivul — servesc spre a exprima o gradaţie, înlocuind un super-
lativ: am mers depaaarte şi am ajuns la o pădure maaare ( = departe-departe...
mare-mare). Că o asemenea diferenţiare stilistică nu e posibilă în limbile ce
întrebuinţează contrastele cantitative spre deosebiri semantice sau grama-
ticale, e de sine înţeles. Noi putem face, cînd ameninţăm bunăoară, din bine
un bine, bine, dar nemţii nu pot face din still un Stiel, fără să se producă un
echivoc.
5. Cercetători străini, deprinşi în graiul lor cu c o n t r a s t e între
f o r t e s şi l e n e s , au crezut că aud şi în româneşte asemenea deosebiri
şi chiar li s-a părut că pot descoperi consonante fonice rostite fortes sau afo-
nice rostite lenes. Aşa credea Weigand că sînt consonantele fonice finale,
care, de fapt, precum văzurăm, sfîrşesc prin a-şi pierde fonia, fără ca debitul
de aer să se modifice esenţial.
a) Debitul acesta de aer e la noi mai mare la consonantele afonice —
rostite cu o deschizătură mai mare a coardelor vocale — decît la cele fonice.
Această legătură constantă între fortes şi afonice, pe de o parte, şi între lenes
şi fonice, pe de altă parte, e atît de strînsă, încît debitul de aer mai mic sau
mai mare ne face să putem recunoaşte o consonantă fonică de una afonică
în cazul cînd, în mod excepţional, vorbim şoptind, cînd deci coardele vocale
nu mai pot lua poziţia pentru producerea vocii.
Totuşi se pare că într-un singur caz raportul acesta constant între voce
şi debitul de aer nu mai e cel obicinuit : cînd unui s îi urmează una din fonicele
continue l, r, m, n sau v, deci în cazuri ca lesne, smeură etc., despre care am
vorbit mai sus. Prin faptul că la articularea acestor consonante nu se formează
oclusiune, în dosul căreia să se acumuleze o porţie mai mare de aer, ca la b,
d, g, caracterul lor de „leneş" iese mai bine la iveală. Bănuiesc că faţă de
rostirea cu un debit mai mic de aer a lui l, r, m, n, şi v următor s-a acomodat
rostirea lui s precedent, care, deşi afonic, a început să fie lenes. Rezultatul
a fost că urechea românului, nedeprinsă cu asemenea rostiri nu poate distinge
ce fel de sunet e s în lesne sau smeură şi a identificat pe acest s cînd cu conso-
nantele lipsite de fonie, cînd cu consonantele lenes, care, toate, sînt fonice;
cu alte cuvinte : 1-a interpretat uneori ca s, alteori ca z. Dacă această explicare
e cea adevărată, am avea un exemplu mai mult de puterea de acomodare
regresivă, despre care am vorbit mai sus.
CONSIDERAŢIUNI ASUPRA SISTEMULUI FONETIC ŞI FONOLOGIC AL LIMBII ROMANE 379

b) Printr-o mărire intenţionată a debitului de aer — şi probabil şi prin

a l t i factori, precum î n c o r d a r e a mai mare a musculaturii — producem
a c c e n t u l , care e la noi dinamic (expirator).
Importanţa accentului ca factor tulburător al sistemului de sunete e
r e c u n o s c u t ă în toate limbile. Efectele produse de el nu sînt însă în fiecare
l i m b ă aceleaşi. De aceea nu se poate da o caracterizare a unei limbi fără să se
examineze cu atenţie rolul accentului.
Contrastul între a c c e n t u a t şi n e a c c e n t u a t a produs în
v o c a 1 i s m u 1 român alternanţe din cele mai distincte. Astfel am văzut
cum o şi în parte e se închid în silabe neaccentuate : occido > ucid, latro >
latru ; neminem > nimeni. De asemenea cum a şi — precum vom vedea —
în parte e neaccentuat se deplasează : carbonem > cărbune, latrat > latră ;
bonitatem > bunătate. Asupra lui i şi în general şi asupra lui u lipsa de accent
a influenţat numai în poziţie finală, colaborînd la afonizarea lor: boni >
buni.
De obicei accentul se combină cu alţi factori spre a produce o inovaţie
în rostirea unei vocale. Astfel apertura mai mare la e (din e latin clasic) a pro-
dus numai subt accent diftongare în ie: pectus >piept. Metafonia de ase-
menea s-a produs subt accent: ligat >leagă, domfijna >doamnă, pe cînd
asimilări faţă de vocala din silaba următoare apar nu numai în silaba accen-
tuată în peaşte > peşte, mine > mene, ci şi în silaba neaccentuată : bărbat >
barbat.
D i f t o n g a r e a e legată şi ea de silaba accentuată, precum o vom
întîlni mai departe în aşa-numitele „diftongări rustice": buriete, duomn,
ovîăs. De obicei diftongarea mai e condiţionată şi de alţi factori, atunci cînd,
precum văzurăm, ea e legată de rostirea deschisă (piept) sau de un a (ă)
şi e din silaba următoare (leagă, doamne). în poziţie iniţială însă e şi o se
prefac în ie şi uo şi cînd nu erau rostiţi deschis şi în afară de accent: iei, ief-
teşug ; uom, uovăz. Cu totul sporadice, secundare şi restrînse asupra unui
teritoriu mic sînt diftongări ca cea din neavastă.
Ceva specific românesc este repartiţia accentului pe amîndouă compo-
nentele diftongului oa şi, mai rar, ea. Weigand, care a observat mai întîi
•acest lucru, a numit aceşti diftongi cu „accent plutitor" („schwebende Diph-
tonge"). Cei mai mulţi avem impresia că accentuăm pe a ; străinii aud însă
adesea accentul pe o ; R. Ortiz, bunăoară, traducătorul în italieneşte al lui
Eminescu, scrie sóare.
Accentul ca factor hotărîtor în evoluţia sunetelor apare, în mod firesc,
mai ales în vocalism. La diftongarea lui e observăm, înainte de n, o deosebire
între cuvintele accentuate pe antepenúltima — cînd diftongarea lipseşte —
şi în cele accentuate pe penultima, cînd diftongarea a avut loc: tenerum >
tînăr, veneris > -vineri, faţă de tenco > ţin, venit > dial, y ine. Această dis-
tincţie, care se găseşte şi în italieneşte, pare a data încă din epoca latină
vulgară (cf. Meyer-Lübke, Rumănisch, Romanisch, Albanesisch, p. 6).
O modificare în rostirea consonantelor, distinctă pentru simţul limbii
româneşti, după cum se găsesc în silabă accentuată sau neaccentuată, nu se
380 sextil puşcariu

poate constata. Totuşi rolul accentului în fonologia română se observă şi cu

privire la dezvoltarea unor consonante. Astfel grupele tio, tiu (dio, din) şi
cio, ciu (gio, giu) au dat alte rezultate în poziţie protonă şi alte după accent :
púteus >put, dar puteósus >pucios. Rotunjirea buzelor s-a transmis asupra
lui s precedent numai atunci cînd o şi u erau rostiţi cu o încordare mai mare,
în silaba accentuată.
De asemenea se pare că poziţia accentului a avut o repercusiune asupra
g r a n i ţ e i s i l a b e l o r . Astfel s-ar explica, de ce grupele pt (bd) şi ps
(primare sau secundare) au menţinut elementul oclusiv numai după vocală
accentuată şi l-au pierdut cînd accentul urma: septem >şapte, directus >
drept, faţă de baptizo > botez, * arreciare > arătare ; coxa > coapsă, faţă de
laxare > lăsare şi *rig (i Jdicare > ridica. Tot astfel au, eu proton pierde pe
u: căutare > cătare, *fraumento (fragmento) >frămînt ; prefixul con- (corn-)
pierde în aceleaşi condiţii pe n (m) : contremulo > cutremur, comprehendo >
cuprind, faţă de comparo > cîimpăr, cf. Meyer-Lübke, Rumănisch, Romanisch,
Albanesisch, p. 8 si A. Procopo viei. Principiul sonor itătii în economia limbii,
în DR., IV.
între lipsa de accent şi s i n c o p a r e a vocalelor, mai ales în poziţie
intertonică, există un raport de corelaţie demult recunoscut. Totuşi lipsa de
regularitate cu care apare sincopa încă în latina vulgară şi în limbile romanice,
dar mai ales lipsa de concordanţă între latina vulgară şi limbile romanice, ne
arată că au existat şi alţi factori care au determinat menţinerea sau amuţirea
vocalei neaccentuate. O singură privire asupra § §-lor 231—239 din Latina
vulgară a lui Grandgent (ediţia spaniolă) ne arată însă că sunetele învecinate
pot fi făcute numai în mică măsură răspunzătoare pentru această lipsă de
regularitate. Ca să rămînem pe teren românesc, în afară de mult discutatele
cuvinte derivate cu sufixul - (uJlus, ca lingură, singur faţă de chingă ; mascur
faţă de muşchi ; popor faţă de plop etc., întîlnim menţinerea sau sincoparea
vocalei intertonice în cazuri ca: bunătate (bonitatem), oameni (homines).
deget (digitus), neted (nitidus), arbore (arborem), cumpărare (comparare),
încălecare (caballicare) faţă de: încărca (carricare), culca (collocare), bătrîn
(vet (e)ranus), domn (dom(i)nus), veghea (vig (i)lare), cald (cal (i)dus),
verde (vir (i)dis), lard (lar (i)dus), solzi (sol(i)dus), ridica (*rig(i)dicare),
adăpost (pos(i)tus) etc.
La noi se mai adaugă un caz special şi adică grupele formate de vocală
accentuată urmată de v -f vocală. Tendinţa latină de a sincopa vocala ne-
accentuată în asemenea cazuri, precum apare în cautus (de la cavito), clavido >
claudo, favestus >faustus, în latina vulgară şi în avidus > audus (Plaut),
avica > auca, navitat >nautat, gabata > gauta etc. (cf. Grandgent, op. cit.,
p. 236), s-a continuat la români: cavito > caut, *grevitatem >greutate, novi-
tatem > noutate, bibitus > băut (din băut) ; despre alte multe exemple, a se
vedea DR., IV, 706—707. Totuşi avem alături şi tratarea lui v ca în alte
cazuri intervocalice (adică amuţire completă): subit > suie, clavem >cheie etc.
Sincoparea sau păstrarea unei vocale neaccentuate depinde foarte mult
de t e m p o (mişcarea) vorbirii. î n vorbirea îngrijită rostesc iepurele, cazu-
rile, unele, în graiul familiar sau în vorbirea precipitată, rostirea mea e iepurle,
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a s i s t e m u l u i f o n e t i c ş i f o n o l o g i c a l l i m b i i române 381

cazurle, unie. Tot aşa trebuie să ne închipuim şi rostirea latină vulgară, sinco-
parea fiind caracteristică mai mult vorbirii allegro, mai puţin îngrijite, în
familie sau în straturile de jos, din care a putut pătrunde, în anumite cazuri,
în graiul lento, îngrijit, solemn sau literar. încetăţenirea acestor rostiri s-a
î n t î m p l a t cu neregularitatea care caracterizează generalizarea unei rostiri
ocazionale, iar răspîndirea foarte inegală din punct de vedere geografic (cum
dovedeşte repartiţia formelor sincopate pe teritoriu romanic) e şi ea semni-
ficativă. Am căutat să explic altădată variantele româneşti staul şi (regional)
staur crezînd că prima formă corespunde lui stablum, din graiul mai puţin
îngrijit al coloniştilor ţărani, iar a doua corespunde lui stabulum din graiul
soldaţilor (Convorbiri literare, X L I V , 1 9 1 0 , p . 4 6 6 ) .
Dar, în româneşte cel puţin, cauza sincopării mai poate fi şi alta. Precum
a arătat O. Ştefanovici-Svensk, DR., V, 369 şi urm. şi precum îmi confirmă
E. Petrovici, în limba noastră există şi în mijlocul cuvîntului sunete şi silabe
întregi afonizate. Rostirea aceasta face ca să se piardă atît de mult din conţi-
nutul sonor al vocalei, încît cu timpul vocala să devină imperceptibilă pentru
ureche şi să dispară apoi şi din rostire. Astfel, pe şaptezeci şi şapte îl rostim
şapteşişapte, ca şi cînd am avea un i final afonizat.
Mai mult decît atît. E. Petrovici mă asigură că în cursul anchetelor sale
pentru atlasul lingvistic a întîlnit afonizări chiar în silaba accentuată. Acest
lucru ne sileşte să revizuim unele din părerile noastre mai vechi şi să admitem
de fapt o sincopare a vocalei accentuate în exemple ca: văzut, găsit >văst,
g ăst.
Limba română are şi un caz tipic de echivalare — cel puţin în efectele
produse — a grupului de sunete care marchează conţinutul semantic al cu-
vîntului — silaba accentuată — cu grupul de sunete care marchează funcţiu-
nea morfologică-desinenţa. Exemplul pe care-1 vom cita ne arată cît de
ştearsă este graniţa între mijloacele fiziologice şi cele psihologice, cînd e vorba
să fie scoasă în evidenţă partea însemnătoare a unui cuvînt.
Se ştie că un / latin accentuat are asupra consonantelor precedente
acelaşi efect ca un e latin accentuat şi acest efect similar se explică îndeobşte
•printr-un stadiu mai vechiu ii, analog lui ie : zic < dico, şi < sic, dial, yin <
vinum, ca zeu < dëus, şed < sëdeo, dial, yin < vënio. Cînd i se găsea în desi-
nenţe, cînd deci îndeplinea un rol distinctiv morfologic, îl vedem că produce
asupra consonantelor precedente acelaşi efect, deşi îi lipseşte condiţia esen-
ţială, accentul: audis > auzi, passi >paşi. Mai mult decît atît. Tendinţa
de a avea mai multe semne distinctive pentru formele flexionare, tendinţă
care caracterizează tot sistemul nostru morfologic, a făcut ca acest rol^ „în-
seninător" al lui l să depăşească limitele etimologice. Astfel îl vedem apărînd
şi în desinenţa persoanei a doua din plural, în loc de î, schimbînd pe t în ţ,
deşi în acest caz nu mai alterează tulpina verbală, ci însăşi consonanta din
corpul desinenţii: auditîs > auziţi (ca şi cînd am avea a face cu un auditls).
La generalizarea acestei inovaţii a contribuit probabil şi analogia substanti-
velor de declinarea a treia, la care exista, în plural, posibilitatea de a alege
între -es şi îs : montes şi montîs > munţi (cf. Une survivance du latin archaïque
dans les langues roumaine et italienne, în Mélanges, Thomas, 362 ş.u.).
382 sextil puşcariu

Alternanţa între accentuat şi neaccentuat n-a ajuns să împlinească

o f u n c ţ i u n e g r a m a t i c a l ă . Fireşte avem şi în româneşte un număr
destul de mare de cuvinte cu sens diferit, care nu se deosebesc decît prin ac-
cent: còpii-copli, àcele-acèle etc., dar ele n-au dat naştere la crearea unei
categorii gramaticale, nici chiar în cazuri destul de dese ca infămii-infamli,
soţii-soţli (unde aveam, pe de o parte, pluralul unui substantiv, iar pe de alta,
pluralul abstractului derivat de la acest substantiv) sau ca adiină-adunâ
(unde persoana a treia din prezent se deosebeşte numai prin accent de pers. 3
a aoristului). Distincţii de sens, precum le avem între mobilă şi mobilă, mozăic
şi mozaic etc., sînt şi ele rare şi adesea secundare.
Dimpotrivă, lipsa de fixitate a accentului românesc (putînd să stea pe
oricare din cele şase silabe socotite de la sfîrşit: cercetător, cuminecătură,
încalecă, doisprezece, veveriţelor, şăptesprezecelea 1 a avut de urmare o şovăire
mare în accentuarea cuvintelor în diferite regiuni şi chiar în graiul literar
(bólnáv, duşmăn, vúltúr, aripă, arşiţă etc.), mai ales în neologisme, dintre care
unele păstrează accentul latin (académie, victimă ) altele îl împrumută pe cel
franţuzesc (academie, victimă ) iar altele nu-1 au pe nici unul (sincer, spe-
cimen ). Avem şi accente diferite în cuvîntul primitiv şi în derivatul său
valid, dar invalid. Aceste şovăiri nu sînt supărătoare pentru urechea româ-
nului; mai ales poeţii fac, pentru trebuinţele rimei şi ale ritmului, în mare
măsură, uz de posibilităţile variate de accentuare.
Totuşi poziţia accentului poate crea o categorie gramaticală nouă. O
vedem la oxitoanele feminine de tipul stea-stele, care au produs un nou fel de
a forma pluralul feminin: mea-mele, ta-tale, *ba-bale, za-zale şi, mai tîrziu,
la împrumuturile din turceşte ca basma-basmale, cajea-cafele. Această analogie
a creat, pe de o parte, singulare nouă ca vopsea (din vopsele, pluralul lui vop-
seală), pe de altă parte, a cuprins şi substantive terminate în altă vocală
accentuată (nu numai a şi ea), ca vechiul zi-zile sau, în timpul din urmă,
caro-carale (alături de domino-dominouri) atu-atale (şi atule). Cum desinenţa
de plural -uri tinde să se generalizeze la oxitoane (şi ca urmare şi la monosilabe)
tçrminate într-o consonantă, s-a arătat în DR., II, 41.
M o b i l i t a t e a a c c e n t u l u i pe care am moştenit-o din lati-
neşte, a rămas pînă azi în c o n j u g a r e şi este cauza celor mai multe
„neregularităţi" în sistemul nostru verbal: mor-murim, iau-luăm etc. Dimpo-
trivă, ea a dispărut în sistemul nostru de d e c l i n a r e . Mutări de accent
ca în lat. proféssor-professores n-au rămas, din cauze îndeobşte cunoscute,
şi nu apar nici măcar în neologisme, în care accentuăm, sau profésor-profésori,
sau profesór-profesóri (nu ca în nemţeşte: Proféssor-Professóren). Dacă de la
mijloc sau déver, unii formează pluralele mijloace, devéruri, avem a face cu
plurale aparţinînd la origine la singularele mijlóc, devér. î n flexiunea nomi-
nală, accentul fiind pe desinenţă, acest fel de accentuare s-a extins şi asupra

1
Dacă în cuvintele create din iniţiale, ca C.F.R. sau I.R.D.P., accentuăm cejeré, iredepé,
aceasta nu se face fiindcă accentuarea pe silaba din urmă ar fi cea naturală pentru români,
ci fiindcă felul acesta de scurtare şi rostire a cuvintelor plăsmuite din asemenea scurtări l-am
împrumutat din franţuzeşte.
 CONSIDER AŢI l/ni a s u p r a sistemului fonetic şi f o n o l o g i c al limbii române
383

declinării, articulate, căci într-o limbă ca a noastră, care adaogă articolul la

.sfîrşit, acest articol trebuia să se confunde cu însăşi desinenţa declinării.
Astfel genitivele plurale în. -orum, apar fără accent: lupilor, tot aşa unor-,
altor. Mutarea accentului pe tulpină în asemenea cazuri s-a făcut însă treptat
«i nu în toate cuvintele deodată. Despre o accentuare lupilor nu avem nici o
urmă, dar la căror, cărui, cărei însăşi apariţia lui ă în loc de a ne arktă că
accentuarea mai veche era căror, cărui, cărei (precum se mai rosteşte şi azi
prin Bucovina), iar în tuturor, 'accentuarea pe silaba' finală e şi astăzi cea lite-
rară. Pe de altă parte, păstrarea lui YT final netrecut în tf; în casa (ca şi îh acela)
e un indiciu că odinioară exista cel puţin un accent secundar pe. acest a din
illa (si din illac în acela).
în ceea ce priveşte elementele-, derivative, p r e f i x e l e apar, tot-
-deauna (cînd prefixul e viu în conştiinţa lingvistică"), ncacccntuat: adórm,
cuprind, desfăc, răsun, străbat (dar cumpăr, apăr, simplul pararenefiind păs-
trat). Doar prefixul ne-, mai rar in- în neologisme,'poartă accentul atunci cînd
voim să subliniem un contrast sau o negaţiune: nefăcut, nedefinit (în. opoziţie
cu făcut, definit), involuntar (în opoziţie cu voluntar); de obicei însă accentuăm
şi în aceste cazuri nefãcút, nedefinit, involuntar. Accentuări ca înainte de
prînz. şi după prînz se aud mai mult-la: ardelenii care ştiu nemţeşte (vórbiittag,
năchmittag ). Avem însă şi în alte părţi accentuarea dincolo (dar numai dincotro)
şi numai deunăzi,, astăzi (în opoziţie cu minezi) ş".a. Accentuarea amiăzăzi
presupune un ad mediam dievi'. Şovăire de accent mai întîlnim în' aimintre
(altminteri) şi aim ntre.
S u f i x e i e, dimpotrivă, sînt în marea lor rhajoritate accentuate.
Dintre cele neacccntuate, avem puţine moştenite .(de' e.,-UY,'-es, -iii, -ec) şi.
dintre ele şi mai puţine sînt productive. Celelalte sufixe negccentuate" (ca -eş,
-iţă, -niţă, -iste) sînt împrumutate- din limbi străine.' Adesea si la derivatele
cu ele se observă o tendinţă de a muta accentul pe sufix, fie că avem a face cu
analogia sufixelor vechi cu aceeaşi formă (uriaş, nevoiaş, pe alocuri chiar
gingaş, după copilaş etc.), sau, cu rostiri regionale: cînepişte şi chiar linişte,
alături de cînepişte,,linişte, sălişţe, alături de silişte. Totuşi,'exemple.ça măgă-
riţă arată (cu al lor « în loc de a) că accentuarea pe tulpină poate" fi si ulte-
rioară.
în ceea ce priveşte g r u p a r e a p a r t i c o l e l o r neaccen-
t u a t e î n j u r u l c u v î n t u l u i a c c e n t u a t , sé.poate observa o
vădită predilecţie spre encliză: ducîndu-te,>mi-l văd, pare-mUse etc. Avem,
fireşte, şi procliză, după pauză sau după un cuvînt terminat cu consonantă:
(cînd) ţi-era somn, dar, cel puţin în limbajul îngrijit, preferim- să zicem îl
aflai, ü întrebasem lui l-aflai; l-întrebasem. .Cînd particola atonă se găseşte
intre sfîrşitul vocalic al cuvîntului precedent şi începutul vocalic al cuvîntului
următor/ regula e encliza: nu-l întrebam, unde-l aflu, ori-ţi (mai ales decît
ori îţi) dau. lotuşi, cînd cuvîntul. următor e însuşi lipsit de pregnanţă, cum. ar
fi un verb ajutător sau copula e, mai adesea învinge principiul mecanic al
silabilizării (după carc consonanta intervocalică se leagă de vocala următoare) :
nu l-am văzut, pe care l-oi prinde, unde mi-e locul, acuma ţi-e somn ?
 384 sextil puşcariu

Această preferinţă pentru e n c 1 i z ă a avut urmări sintactice

de cea mai mare însemnătate. în rîndul întîi trebuie relevat ca ceva specific
românesc articolul, care în general este enclitic, în opoziţie cu cel proclitic
al limbilor surori. Pe cînd, dintre timpurile compuse, limbile romanice au
encliza numai la viitor (cantare ¡tabeo)', noi o avem adesea şi la condiţional
(cînta-reaş, scris cîntare-aş) şi la perfectul compus (cîntat-am )'. A. ProCopo-
vici (Pronumele personal în funcţiune morfologică verbală, p. 14) a arătat că
şi în construcţii ca vede el popa avem a face, în definitiv, cu acelaşi principiu
de a aşeza particolele neaccentuate în frază după cuvintele cu pregnanţă.
în ceea ce priveşte r o l u l f u n c ţ i o n a l ce rezultă din m u t a -
r e a a.c c e n t u l u i , am pomenit mai sus, vorbind de prefixele ne- şi in-, •
despre nevoia ce se iveşte uneori de a indica printr-o accentuare „neregulată"
opoziţia sau negaţia. Acest fenomen e cunoscut din cele mai multe limbi.
Ceva specific românesc este fenomenul următor: negaţiunea nu îşi pierde
uneori prin eliziune elementul vocalic, formînd cu verbul următor un singur
cuvînt: n-ascultă (din nu ascultă, cf. şi d-apoi < da apoi). în acest caz accen-:
tul, care în nu vede este de obicei pe nu (deşi o accentuare nu vede e curentă
şi ea) trece pe vocala accentuată a verbului: n-ascultă. Am arătat în DR., III,
773 că dintr-un n-ăude s-a putut naşte (după analogia lui n-ascultă - ascultă)
o formă pozitivă aúde (în loc de aude), care s-a generalizat apoi (la noi şi la
megleniţi, pe cînd aromânii au accentul etimologic: dvde ; tot aşa istroromânii
dvde).
întocmai ca în alte limbi 1 , prin mutarea voită a accentului (spre înce-
putul cuvîntului) se urmăreşte, în unele cazuri, şi la noi, un e f e c t s t i -
l i s t i c , o scoatere în relief. Aceasta se întîmplă mai cu seamă la adverbe.
Măcar de-ar face! se aude foarte des în gura celor ce de obicei accentuează
macar. î n t r -o conferinţă ţinută nu demult, Rădulescu-Motru a întrebuinţat
de repeţite ori accentuarea apoi (în loc de apói), voind să'sublinieze un argu-
ment nou pe care-1 introducea în expunerea sa, I. Agârbiceanu caracterizează
pe un personaj al romanului său Legea Trupului (p. 15) prin obicinuinţa de
a accentua aşa în loc de aşa: „Âşa.. Foarte bine. Directorul accentua repede
pe « aşa ». îl apăsa pe a dintîi, şa nu se auzea aproape deloc". (Alte exemple
în Dicţionarul limbii române, s.v. apoi, I, 40, cf. şi dpî-apU în Glosarul mărgi-
nean al lui Herzog şi Gherasim.) Acest fel de accentuare explică etimologia
cuvîntului nostru afectiv aşi, care s-a născut din aşi (eccum sic), la care s-a
adăogat mai tîrziu un -a adverbial. î n urma mutării accentului pe silaba
primă, i final s-a afonizat, iar cuvîntul a devenit monosilab (cf. DR., II,
37 2 ). Regional se aude şi ăm(u), în loc de amú, cu accent schimbat la ori-
gine tot cu scop stilistic.

1
Cu deosebire observăm acest lucru în limbi cu accent fix. î n ce măsură mare s-a
intîmplat acest lucru în franţuzeşte a arătat în timpul din urmă E . Gamillscheg în interesantul
său studiu Zur Einwirkung des AJJekts auj den Sprachbau (în Neuphilologische Monatsschrijt,
• 14 — 34). In ungureşte, unde se accentuează totdeauna silaba iniţială, cuvinte des întrebuin-
ţate în^afect, cum e tesse'k „poftim", se aufl adesea cu accentul pe silaba finală.
In etimologia dată acestui cuvînt în Dicţionarul Academiei nu mai cred.
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului f o n e t i c şi f o n o l o g i c al limbii române 385

6. Ne mai rămîne să vorbim de c o n t r a s t e l e privitoare la camera

de rezonanţă.
Deosebirea între rezonanţa o r a l ă şi n a z a l ă apare precisă la
c o n s o n a n t e l e bilabiale : b şi m şi la dentalele d şi n, însă numai la cele
fonice. La velarele fonice (g şi 77) ea nu a intrat în conştiinţa lingvistică ob-
ştească.
Un contrast propriu-zis între v o c a l e l e orale şi cele nazale, precum
îl observăm, bunăoară, în franţuzeşte, nu există ; dar toate vocalele se pot rosti
la noi nazalizate. Deosebirea dintre rostirea orală şi rostirea m i x t ă (cu o
parte de aer, scăpînd prin deschiderea prea timpurie a canalului nazal), nu
este în general observată de masa vorbitoare la noi. G. Weigand şi A. Byhan
(Jahresber., III, 20), apoi Al. Procopovici (Despre nazalizare şi rotaeism,
p. 6—270) cred că ea există în conştiinţa lingvistică a înaintaşilor noştri,'
care, în grafia cu chirilice, introduseseră, spre a o nota, semnul '4. Această
părere e combătută de E. Petrovici în studiul său De la nasalité en roumain
(p. 91). Această excelentă lucrare ne dă posibilitatea să completăm cele spuse
mai înainte despre acţiunea lui n şi m în româneşte.
Urmarea rostirii nazalizate a vocalelor e uneori omiterea oclusiunii
consonantei nazale următoare, rămînînd numai o constricţiune, care şi ea
poate dispărea: Uşoare (unsoare). Evoluţiunea aceasta atinge şi cazuri de
fonetică sintactică, încît combinaţia celor două cuvinte un şi soare se rosteşte
de asemenea ü soare. Am avea deci în româneşte stadiul pe care îl presupunem
în latina vulgară, unde clasicul consul, înainte de a deveni coşul, probabil
că s-a^ pronunţat cõsul.
î n combinaţii de cuvinte întîlnim pierderea lui n, chiar cînd el era ur-
mat de vocală. Ceea ce pare a se fi întîmplat, în dialectul dacoromân şi istro-
român, cu una >üã > uo >0 — după unii şi cu grinu, frinu, brinu'> griu,
frîu, briu (dar bătrînu!), —vedem repeţindu'-se în rostirile foarte răspîndite
ü ac, ü om.
Tot în legătură cu această amuţire a lui n după nazalizarea lui i prece-
dent, se poate explica un fenomen care se observă foarte des la unguri, cînd
vorbesc româneşte. Foarte mulţi din ei rostesc verbele compuse cu în-, fără
acest prefix: sura în loc de însura. Cînd asemenea verbe urmează după cuvinte
terminate cu o vocală (de ex., după prepoziţiile a, la, de, după pronumele
reflexiv, după negaţiunea nu sau după unele forme ale auxiliarului) rostirea
obicinuită la noi e: se vã sura. Nedeprinşi cu vocalele nazalizate, ungurii fac
din ea se va sura, generalizînd apoi forma sura şi după consonante (se aude
însă, în gura ungurilor şi ştiga în loc de cîştiga, care s-ar explica prin greutatea
ce le face rostirea lui î).
De remarcat este, din punct de vedere fonologie, că nu toate consonan-
tele nazale influenţează la fel vocalele precedente. Aşa numita „poziţie nazală",
care schimbă vocalele accentuate e, o şi a în i, u şi ă (î ), e formată de un n
urmat de vocală sau de consonantă şi de un m, însă numai cînd e urmat de
consonantă (care în cazurile cunoscute pînă acuma e totdeauna o plozivă):
campus >cîmp, ca lana >lînă, dar squama > scamă. Nu formează poziţie
nazală două consonante nazale : annus > an, mamma > mamă, domnus >
386 sextil puşcariu

domn. Paralelismul între e şi a, pe de o parte, şi o, pe de altă parte, nu e com-

plet, întrucît la o un ni următor pare a nu forma, iar un nn următor a forma
poziţie nazală: capitaneum > căpătinu (căpătîi), dar -oneus > onu (-oi);
pinna > peana >pană, dar nonnus >nun.

Avem şi alte contraste care au un rol mai mult sau mai puţin important
în fonologia română, fără să le putem încadra în categoriile de mai sus. Astfel
văzurăm că dezvoltarea unui sunet e alta dacă e l e l a î n c e p u t u l sau la
s f î r ş i t u l cuvîntului ori dacă e în poziţie i n t e r v o c a l i c ă. Tot
astfel vedem că în m o n o s i l a b e latine consonantele finale (cf. vulpem >
vulpe, dar quem > cine) sau vocala finală (cf. dabat > da, dar da > dă) sînt
tratate altfel decît în p o l i s i l a b e .

Prin recunoaşterea contrastelor de care ne-am ocupat şi prin stabilirea

unor raporturi de corelaţie între diferitele aspecte fonetice şi fonemele la care
au dat naştere se nasc acele alternanţe, care alcătuiesc cu deosebire specificul
fonologie al limbii române, căci ele nu apar în nici o altă limbă subt aceeaşi
înfăţişare şi mai ales cu acelaşi joc ca în româneşte.
Nu e nevoie să le enumerăm la acest loc, căci ar însemna să repetăm
lucruri arhicunoscute şi chiar arătate în cele precedente.
Totuşi, ca să se vadă cît de deosebit de alte limbi apar alternanţele
româneşti, vom cita cîteva cazuri:
închiderea vocalelor e şi o din cauza lipsei de accent e un fapt care se
repetă în multe limbi. Că aceeaşi cauză produce deplasarea lui a, dînd naştere
alternanţelor a-ă (las-lăsăm, barbă-bărbat) e un fenomen mai rar, care se
întîlneşte la unii din vecinii noştri, albanezii şi bulgarii.
Bulgarii mai au, ca noi, din cauza vocalei din silaba următoare, alter-
nanţa e-ea (negru-neagră ) înainte dar nu si o-oa (mor-moare, să moară ) (cf.
P. Skok, Slavia, VII, 609).
Alternanţele c-c şi g-g înainte de vocalele palatale e şi i (fac-faci-fate ;
fag-fagi-făget) sînt cunoscute şi din italieneşte, dar în cele două limbi avem
alternanţe diferite cînd c e precedat de s (în româneşte şi de ş): sc (şc)-şt
în româneşte (faţă de sc-s în italieneşte) : muscă-muşte ; muşc-muşti, un joc
care se găseşte în unele limbi slave.
Nici una din limbile înrudite sau învecinate cu cea română nu cunoaşte
alternanţa între seria consonantelor dentale în seria africatelor, înainte de
e şi i: mult-mulţi, des-deşi. Acest joc nu merge, în ceea ce priveşte repercusi-
unile morfologice, paralel cu c-c (g-g), căci lui fac-faci-face îi corespund bat-
baţi-bate. Nici în interiorul seriei dentalelor jocul nu-i acelaşi. Astfel z-z şi
st (r)-şt (r) apar numai înainte de i al pluralului, nu şi înainte de -i în ter-
minaţiuni verbale : viteaz-viteji, dar botez-botezi ; prost-proşti, veste-veşti, al-
bastru-albaştri, dar veste-vestim.
Deoarece nu toate fonemele aparţin unei serii, s-au oprit în evoluţia
lor la acelaşi stadiu de dezvoltare, s-au născut uneori alternanţe lipsite de un
paralelism complet. Astfel alternanţei t-ţ (mult-mulţi) îi corespunde d-z
(ud-uzi) şi lui t-6 (put-pucios) alternanţa d-j (neted-netejor). Aceste evoluţii
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului f o n e t i c şi f o n o l o g i c a l limbii române 387

mai înainte pot da naştere chiar la alternanţe nouă de tot: prin prefacerea
lui n şi î n t> a m ajuns la un joc între n sau l şi i ; cal-cai', spun-spui, sprin-
ten-sprinteior.
Tabloul acestor alternanţe este deci altul, privit s t a t i c , decît dacă-1
c o n s i d e r ă m din
punct de vedere g e n e t i c . Pentru amănunte se poate
c o n s u l t a studiul
ce l-am publicat în vol. VI al Dacoromaniei despre Morfo-
nemul şi economia limbii, unde se poate vedea şi rolul covîrşitor pe care aceste
alternanţe îl au în morfologia românească. Tot acolo am arătat că ele nu au
de obicei decît un r o l f u n c ţ i o n a l a u x i l i a r , întrucît alternanţa
nu împlineşte ea singură o funcţiune gramaticală, ci funcţionează în colabo-
rare cu alte instrumente gramaticale.
Din alternanţe ca t-ţ în înalt (adjectiv)—înalţ (verb) sau e-a în acesta
(masculin)—acasta (feminin), limba română n-a tras — fiind extrem de
rare — consecinţele ce le putea trage. Numai în regiunile în care un i final
afonizat a amuţit cu totul, alternanţe ca d-z în cad-caz sau ud-uz servesc ca
să deosebească ele singure persoana întîi de a doua sau masculinul singular
de plural. în limba literară, această deosebire este marcată şi prin i final
(cad-cazi, ud-uzi) sau prin ceea ce a mai rămas în rostire din el.

Căutînd să stabilesc obicinuinţele de rostire româneşti, preocuparea

mea a fost să arăt şi felul cum ele se reoglindesc în conştiinţa lingvistică a masei
vorbitoare, în ce măsură au fost utilizate în economia limbii, devenind elemente
fonologice.
Precum pasărea îşi descopere din înălţimi prada în momentul cînd
aceasta face o mişcare şi precum ochiul nostru desluşeşte mai întîi colorile
cele mai deosebite de cele înconjurătoare, tot astfel fenomenul fonic ajunge
să fie distins mai cu seamă în momentul cînd el sufere o modificare sau cînd
izbutim să observăm ceea ce-1 deosebeşte de altele. De aceea am insistat atît
de mult asupra contrastelor şi alternanţelor.
Nu trebuie să uităm însă că nu tot ce izbeşte urechea noastră e recu-
noscut şi elaborat. Astfel D. Jones (Lautzeichen und ihre Anwendung in ver-
schiedenen Sprachgebieten, Berlin, 1929, p. 19) arată că în rostirea germană
a cuvintelor Kiel, Kuh şi Kopf, deşi avem trei feluri diferite de k, masa vor-
bitoare le percepe ca pe un singur „fonem", fiindcă un k german se modifică
totdeauna, ca în cele trei cuvinte citate, de cîte ori e urmat de un i, u sau o.
Tot astfel h al nostru e de trei feluri: spirantă laringală în ham, hoţ, spirantă
velară în duh şi spirantă palatală în arhivă. Cu toate acestea, numai spiritul
mai agerit şi mai exercitat al lingvistului distinge cele trei sunete, pe cînd
spiritul de observator mai rudimentar al subiectului vorbitor nu face această
distincţie, precum arată însăşi redarea grafică a celor trei consonante prin
acelaşi semn : h cu litere latine şi y cu chirilice.
Dar chiar dacă a fost r e c u n o s c u t , fonemul, înainte de a deveni
un element funcţional, trebuie i d e n t i f i c a t şi c î n t ă r i t cu alte
foneme. „Sunetele nu pot dobîndi o v a l o a r e f o n o l o g i c ă decît
prin recunoaşterea contrastelor ce există între ele... Fiecare sunet auzit e
p r e ţ u i t , adecă examinat întru cît se potriveşte cu sistemul fonologie
27 — Cercetări şi studii — c. 339
388 sextil puşcariu

existent. Unele din sunete sînt a c c e p t a t e , altele r e s p i n s e " (Cyzev-

skyj, Travaux, IV, 19 şi 21, cf. şi V. Groot, ibid., 124 şi 139).
De asemenea nu trebuie să uităm că limba nu face nici pe departe uz,
pentru economia ei internă, de toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie, ci multe
din ele rămîn îngropate în trezorerie, formînd o rezervă din care valorile nece-
sare pot fi scoase mai tîrziu la iveală. Astfel avem, bunăoară, cuvintele bată,
cată, dată, fată, gată, iată, lată, mată, pată, rată, tată, vată, care deşteaptă
în mintea românului 12 idei cu desăvîrşire diferite. Deşi deosebirea formală
între ele nu consistă în altceva decît în adăugarea unui sunet diferit înaintea
grupului de sunete -ată, şi deşi acest grup în cînt-ată sau buz-ată e un element
derivativ, limba noastră n-a ajuns să utilizeze acest fapt, să stabilească un
raport de alternanţă între sunetele iniţiale şi grupul ce le urmează, dîndu-i
un rost funcţional. Acest lucru nu s-a întîmplat, pentru că, în afară de ono-
matopee, între conţinutul fonic şi cel semantic al unui element lexical nu
există o înrudire organică, nu s-a dezvoltat în conştiinţa lingvistică o legătură,
precum o găsim la grupele de sunete care au de îndeplinit o funcţiune stator-
nică morfologică (prefixe, sufixe, terminaţiuni etc.).
In schimb, subiectele vorbitoare sînt capabile să observe raportul constant
ce există între un fonem şi condiţiile în care apare. Aceasta e una din ideile
fundamentale pe care bazam studiul publicat acum zece ani în Dacoromania
(vol. II, p. 19 ş.u.), în care arătam că o inovaţie de rostire devine „lege fono-
logică" atunci cînd intră în conştiinţa lingvistică a maselor vorbitoare, ajun-
gînd colectivă şi generală. Profit de această ocazie să aduc la cele spuse acolo
cîteva precizări şi exemplificări.
Cum devine c o l e c t i v ă o inovaţie fonetică, e o problemă care
preocupă demult pe lingvişti şi la care nu s-a dat încă un răspuns satisfăcător.
Sau, mai bine-zis, s-au dat prea multe răspunsuri, pentru casă fim lămuriţi:
boalele contra cărora diferiţi medici recomandă remedii diferite sînt cele mai
greu de tămăduit. In lingvistică e ca în medicină: cînd nu avem un remediu
suveran, cum e chinina la friguri, încercăm pe cele care, în mod empiric, în
anumite cazuri, au dat rezultate satisfăcătoare.
Precum etnograful poate constata numai răspîndirea anumitor credinţe
sau obiceiuri colective, în anumite regiuni, în anumite straturi sociale sau la
anumite popoare, fără să fi ajuns să explice legile ce diriguiesc această răspîn-
dire, tot astfel, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre lingvistice, constatăm
extinderea unei inovaţii asupra unei colectivităti, fără să putem desluşi
de ce din miile de inovaţii de rostire care se nasc în fiecare clipă, unele se pierd
(pentru ca să reapară adesea peste cîteva timp sau în alte regiuni şi la alţi
indivizi), iar altele sînt admise imediat şi sînt imitate şi înglobate în catego-
riile existente. De ce cutare inovaţie apare la toţi cei ce vorbesc aceeaşi limbă
— şi uneori depăşeşte chiar frontierele ei — pe cînd altele rămîn limitate la o
regiune mică? De ce unele se ivesc la mai multe popoare, înrudite, sau la po-
poare diferite din punct de vedere etnic, chiar cînd o comunicaţie nu există
intre ele, şi iarăşi altele se opresc la un punct care nu e adesea şi un obstacol
geografic? Ce e hazard şi ce e înrudire, unde avem dreptul să admitem poli-
geneză şi unde monogeneză, unde încetează omologia şi începe analogia?
CONSIDER AŢI l/NI a s u p r a sistemului fonetic şi fonologic a l limbii române 389

p a c ă observăm cum datina de a purta povara pe cap (şi nu în spinare sau

pe umeri), ori obiceiul de a face boii să tragă carul cu fruntea (şi nu cu jugul
a ş e z a t după gît), apare în anumite regiuni şi nu în altele, avem a face cu un
f e n o m e n ce se poate explica la fel cu limitarea unei rostiri la un dialect?
Ceea ce unii explică în mod fiziologic, ca derivînd din baza de articu-
laţie, agonisită prin obicinuinţă sau moştenită, ori chiar ca un răsunet al
s u b s t r a t u l u i etnic, alţii cred că se datoreşte unor legi de ordin social, în primul
rînd nevoiei de a primi nişte semne convenţionale care să înlesnească o înţele-
gere repede şi neechivocă. Pe cînd unii văd cauza răspîndirii în prestigiul
pe care anumiţi indivizi îl exercită asupra mulţimii, silind-o să le imite graiul,
a l ţ i i , găsind analogii în legi de natură financiară-economică, cred că nu oferta
e hotărîtoare, ci cererea ; sînt, în sfîrşit, lingvişti care cred că ceea ce diri-
guieşte răspîndirea inovaţiilor şi nivelează deosebirile este conştiinţa apar-
ţinerii la aceeaşi naţiune sau la acelaşi grup social mai restrîns.
Chiar şi consideraţii de natură estetică pot fi hotărâtoare la răspîndirea
şi mai ales la restrîngerea unei rostiri. Becker a arătat în Travaux, IV, 245,
cum, în Germania, îndeobşte, dialectul vienez trece de „plăcut", pe cînd alte
dialecte, cum e bunăoară cel din Saxonia, sînt considerate de „urîte" şi sînt
luate în rîs. Tot astfel la noi, rostirea lui 6 ca s în gura moldovenilor nu supără
şi e chiar calificată ca „dulce" sau „simpatică", pe cînd rostirea dentalelor
muiate la românii din regiunile vestice şi nordice (mine, du-t'e, ver-d'e) dau
graiului lor ceva greoi. Cînd Caragiale şi-a bătut joc de această rostire a dat
expresie unui sentiment aproape general.
„Frumos" şi „urît" se confundă, în limbă, mai adesea cu „distins (oră-
şenesc, literar)" şi „vulgar (sătesc, incult)" 1 . Mai ales împotriva rostirilor
acestea vulgare, supuse ridiculizării, se observă un fel de opoziţie colectivă,
căreia nu i s-a dat, pe cît mi se pare, pînă acuma, destulă atenţiune.
Cred că Al. Rosetti (Grai şi suflet, V, 1931—32, 352) nu are dreptate
cînd, întemeiat pe cîteva atestări în texte vechi, contestă că rostirea cu labia-
lele nealterate ar fi aparţinut claselor culte. Raritatea labialelor palatalizate
în textele moldovene, chiar şi pe vremea cînd ea e relevată de Cantemir ca
o rostire vulgară, mai ales în gura femeilor, este cred o dovadă de o aversiune
hotărîtă faţă de aceste forme „inculte", care scapă totuşi uneori şi în limba
scrisă, mai ales în cîteva cuvinte des întrebuinţate (cum e verbul „a fi") sau
din sfera graiului feminin („piept", „piepten", „fierb" 2). Cei doi anchetatori

1
Th. Capidan îmi comunică că femeile aromâne din Bifolia, care nu erau originare din
Moscopole, voind să vorbească mai „frumos" şi mai „distins", imitau rostirea acestora (jete
în loc de jeate etc.), fiindcă imigranţii din vestitul oraş pustiit de Aii Paşa treceau de foarte
avuţi şi culţi şi se bucurau de un prestigiu deosebit.
2
Dacă alterarea lui p iniţial în istrorom. kl'ept şi ţăptir nu se datoreşte cumva unei
disimilări f a ţ ă de p u r m ă t o r (din piept şi piepten) sau unei metateze (kepten < pecten), s-ar
confirma părerea lui Hasdeu (Etymologicum Magn. Rom., 223 ş.u.) că aceste două cuvinte,
aparţinînd graiului femeiesc, au fost impuse, cu labialele alterate, de femei graiului comun.
Am a r ă t a t în Zur Rekonstruktion des Urrumănischen, p. 38, cum bună-mea, care dealtfel
vorbea limba literară, cu labialele nealterate, rostea de obicei a hi şi a h'erbe ; o d o a m n ă din
societatea înaltă cernăuţcană, nevastă de profesor universitar, avînd dealtfel labialele nealterate
 390 sextil puşcariu

ai atlasului lingvistic au avut de multe ori ocazia să observe cum palatalele

sînt în stingere (cf. DR., V, 514) şi cum formele orăşăneşti, cu labiale, le izgo-
nesc tot mai mult, mai întîi din graiul bărbaţilor, apoi din al femeilor. Acelaşi
lucru pe care îl constatăm azi, poate să fi existat şi mai demult, încît repartiţia
neegală actuală a acestui fenomen de dată foarte veche, pe care-1 găsim şi la
albanezi, ar putea fi în parte rezultatul unei regresiuni (cum o admite Meyer-
Lübke pentru Banat).
Tot ca palatalele, apare rotacismul — neconsecvent întrebuinţat în unele
texte vechi —, atît de regresat, încît azi nu-1 mai întîlnim decît într-o mică
regiune din Munţii Apuseni, unde puţinii rotacizanţi ascund, de teama bat-
jocurii, această rostire (cf. observaţiile lui S. Pop publicate în acest volum).
Un caz analog am observat în Bran, unde femeile — care reprezintă
în general elementul sedentar, izolat faţă de influenţele oraşului (Braşov) —
diftonghează vocalele accentuate (indiferent de originea lor) : burlete, dr{ept
(cu femininul driaptă), Vieta, pitom, duomn, ovîăs etc., pe cînd bărbaţii, tre-
cuţi prin şcoală şi umblaţi prin lume, au rostirea mai „frumoasă": burete,
drept (driaptă), Veta, pom, domn, ovăs. Şi în privinţa acestor rostiri, vedem
cum i n o v a ţ i a (diftongii) e î n r e g r e s f a ţ ă d e r o s t i r e a m a i
v e c h e , dar cu mai mult prestigiu, fiind conservată la oraş.
Dacă pînă la un oarecare grad putem admite un fel de contagiune colec-
tivă, şi în afară de voinţa masei vorbitoare, în răspîndirea unei inovaţii fone-
tice nu putem exclude nici atitudinile ce decurg dintr-un act al voinţii lor.
Cînd imit graiul celor ce au un prestigiu asupra mea (fraţi mai mari, prieteni,
camarazi, părinţi, dascăli, superiori, membrii unei clase sociale mai înalte,
orăşeni, scriitori etc.) chiar şi numai de teama ridicolului, de cele mai multe
ori o fac abia după ce a m o b s e r v a t că între rostirea mea şi a celui cu
prestigiu asupra mea există o deosebire, pe care caut s-o înlătur. Această
p a r t i c i p a r e a c o n ş t i i n ţ i i m e l e l i n g v i s t i c e e de cele
mai multe ori promotorul g e n e r a l i z ă r i i unei rostiri nouă. O simplă
imitare ar putea atinge numai cuvintele auzite în gura altuia ; pentru ca
aceeaşi rostire nouă să o extind şi asupra cuvintelor construite la fel, e necesar
să asemăn, să identific, să-mi dau seama de condiţiile în care apare rostirea
nouă. Avem, în definitiv, a face cu acelaşi fenomen pe care-1 observăm la
indivizi care au talentul să imite graiul cuiva sau să reproducă un dialect
oarecare. „Talentul" lor constă desigur în uşurătatea cu care pot reproduce
întocmai sunetele şi modulaţiile melodice auzite; dar asemenea imitatori au
înainte de toate un foarte ascuţit spirit de observaţie: ajunge să audă cîteva
fraze pentru ca să extragă din ele „regulile din gramatica individuală sau a
dialectului pe care-1 reproduc. Dacă ei aud pe un moldovean rostind s tá, seva,
seară, în loc de cinci, ceva, ceară, e de ajuns pentru ca, imitîndu-1, să rostească
şi sine, ier, sapă, în loc de cine, cer, ceapă.

rostea regulat chept. Dacă un filolog ar găsi, peste o sută sau două de ani, scrisori de-ale acestor
doamne, scrise, după cum vorbeau cu neconsecvenţe ca Jierbe-herbe, piele-cheptar, ar avea
oare dreptul să conchidă că la Braşov şi Cernăuţi, la începutul sec. X X , abia începuse să se
ivească, în cîteva cuvinte, palatalizarca labialelor?
 asupra sistemului f o n e t i c şi f o n o l o g i c a l limbii romane 391

Deunăzi mă întorceam cu personalul de dimineaţă la Cluj. în staţiile

din apropierea oraşului începură să se urce în tren copiii care mergeau la
s c o a l ă . E i dădeau buzna în compartimentul încălzit, căci afară era „jer„.
A c e s t j pentru g, atît de fixat în dialect, revenea în graiul lor şi cînd se uitau
pe „jam", cînd scotoceau prin „jente" sau vorbeau de „jimnaziu" sau era ora
de „jermană", cu toate că aceste patru cuvinte nu sînt cunoscute în graiul
s a t u l u i natal, iar la şcoala din oraş, unde le-au auzit întîia oară, ele erau
r o s t i t e ca în limba literară, geam, geantă, gimnaziu, germană. Desigur că în
m i n t e a băieţilor din Apahida, Desmir sau Someşeni, cînd au auzit întîia oară,
l a ş c o a l ă , aceste cuvinte, rostite cu g, s-a petrecut acelaşi prompt şi repede
proces de asemănare cu cuvintele din tezaurul lexical tradiţional jingaş, jeme,
jinere etc., între care au fost imediat încadrate, ca şi în mintea imitatorilor
de care vorbeam mai înainte.
Aceasta e calea normală pentru generalizările de rostiri nouă. Genera-
lizările, în afară de conştiinţa lingvistică, prin simplă obicinuinţă cu o nouă
articulare, sînt mai rare. Acesta e, bunăoară, cazul la schimbările fonetice
spontane.
Cînd în locul unui r apical apare un r velar sau uvular, la unii indivizi,
în unele familii, la anumite clase sociale sau la toţi indivizii dintr-un oraş,
regiune, ţară (trecînd chiar dincolo de hotarele unui popor), această înlocuire
se face din cauza rostirii mai uşoare a unui r cu dosul decît cu vîrful limbii.
Cel ce s-a deprins o dată cu rostirea aceasta o repetă de obicei în toate cazurile.
Acelaşi lucru s-a întîmplat, probabil, cu substituirea lui /' prin i, precum
o întîlnim la noi şi în atîtea alte limbi, de exemplu în limba franceză, albaneză
sau ungurească. Totuşi, chiar în asemenea cazuri, în care schimbarea nu apare
condiţionată nici de locul accentului, nici de sunetele înconjurătoare, nici de
poziţia în cuvînt, se pune întrebarea dacă totdeauna împrejurările în care
apărea erau cele de azi? Neavînd documente scrise care să ne lămureascăi
cum vorbeau strămoşii noştri în evul de mijloc, nu putem şti cu siguranţă
dacă înainte de a se extinde asupra tuturor poziţiilor în cuvînt modificarea
aceasta nu apăruse numai în anumite condiţiuni. Faptul că la" istroromâni
şi la megleniţi, care păstrează încă rostirea 1', întîlnim totuşi acest sunet
înlocuit, în parte sau de tot, prin i, la pluralele masculine articulate, ar putea
servi de indiciu că modificarea lui V în i a început în poziţie finală (cf. Studii
istroromâne, II, 89) l .
S-ar mai putea cita cazul „înlesnirii" pronunţării la dz, prin pierderea
elementului oclusiv. Acest z în loc de dz, în Muntenia, bunăoară, nu apare
condiţionat de nici unul din „aspectele" fonetice studiate mai nainte. Totuşi,
faptul că în unele regiuni cu pronunţarea z se rosteşte pînă azi dz după n şi r
1
Dialectul fărşerot, unde înlocuirea lui l' prin i este tocmai în curs, fără ca din exem-
plele date de Th. Capidan (Fărşeroţii, p. 197) şi din răspunsurile primite de Al. Rosetti (Grai
şi suflet, IV, cf. p. 38 „plopii", 42 „bureţii" etc.) să se p o a t ă preciza condiţiile în care apare
inovaţia, ar merita să fie studiat mai de aproape. O chestiune pe care nici un studiu cît de
a p r o f u n d a t la f a ţ a locului n-o va putea rezolvi este: de ce rostirea cu V (care nouă, dacoromâ-
nilor, ni se pare „grea", iar la aromâni trece nu n u m a i de uşoară, ci şi de „dulce" şi „plăcută")>
începe la fărşeroţi să fie simţită ca anevoioasă?
392 sextil puşcariu

(megl. jundzi, mardzini, cf. Th. Capidan, Meglenoromânii, I, § 55), ne arată

de asemenea că ceea ce apare generalizat nu trebuie să fi fost general dintru
început. Chiar aceste condiţiuni pot varia în diferite limbi. Astfel, vedem că
şi la cehi dz şi dz s-au simplificat în z şi z, ca la noi ; acolo însă elementul oclusiv
a fost păstrat numai în poziţie iniţială (cf. Troubetzkoy, Travaux, IV, 107).
Dimpotrivă, la toscani sunetul £ şi-a pierdut elementul oclusiv numai între
vocale. N-ar fi exclus ca tot aşa să fi fost în Moldova şi Banat, unde rostirea
fase să fi fost anterioară rostirii s îs.
î n nici un caz însă nu poate fi considerată ca „spontană" — cum vor
unii — legea fonologică a trecerii lui a neaccentuat în ă. Lipsa de accent,
care e c a u z a fonetică a modificării de rostire, este şi c o n d i ţ i a fono-
logică recunoscută de masa vorbitoare care are ocazie să observe jocul ne-
contenit între a şi â în conjugare (fac-făcut) şi în derivare (barbă-bărbat),
încît înlocuirea lui a prin ă, cînd îşi pierde accentul, se poate face şi în împru-
muturi recente 1 .
Dînd factorului „conştient" rolul ce i se cuvine în fonologie, unele legi
fonologice şi mai ales „excepţiile" lor ne apar în altă lumină decît le apăreau
neogramaticilor, care reduceau generalizarea unei rostiri numai la un fel de
imitaţie inconştientă şi involuntară.
Vorbind de vocalele eterorganice, am emis părerea că prefacerea lui e
în ă se datoreşte lipsei de accent, ca în limba albaneză, indiferent de sunetul
premergător. Aceasta se potrivea şi cu observaţia făcută în altă ordine de idei,
că în româneşte sunetele precedente n-au prea avut o influenţă modificatoare
asupra rostirii celor ce le urma.
într-adevăr, o cercetare mai amănunţită a materialului ne arată că
d u p ă d e n t a l e (între care putem socoti şi pe n, r şi l) apare ă în loc de e
în toate dialectele (şi nu numai cînd mai este un ă în silabele învecinate),
înainte de accent şi aproape regulat în poziţie intersilabică : in-de-retro >
îndărăt, ad-depos (i)tum > adăpost (dar adevăr), bonitatem > bunătate, cru-
ditatem > crudătate (şi toate cele în -ătate), animalia > nămaie, nădejde, dar
nădăjduiesc, regional şi Dumnăzău, faţă de literarul Dumnezeu. Mai puţin
regulat în silabă iniţială: tăciune, tămîie, dărîm (dar deştept, deşert), dăunăzi,
alături de deunăzi, năpîrcă (dar nepot), năcaz şi necaz, lămîie (dar legumă)
etc. Faţă de sărbătoare la dacoromâni, aromâni şi megleniţi, avem săptămînă
la dacoromâni şi megleniţi (săptămonă ), dar siptămînă la aromâni (cu ă < e
numai în poziţie intersilabică), iar pentru sămînţă (şi în Muntenia !) avem la
aromâni siminţă (cf. totuşi sămînţă, Jahresber., VI, 35) şi tot siminţă la me-
gleniţi. După accent avem: duminecă (şi -nică), neted, judec, încalec (şi -lie)
etc., dar tînăr şi vînăt, al căror e reapare în poziţie moale (tineri, vinete).
Aromânii au în aceste două cuvinte e sau i (tinir, vinet ), pe cînd la megleniţi
1
Nu mi se pare potrivit a considera rotacismul ca o „trecere spontană a lui n la r",
spre deosebire de „trecerea condiţionată" a lui » la r, provocată prin disimilare, în mănunt >
mărunt (Rosetţi, Limba română, p. 69). „Condiţionat" e şi rotacismul în lună > lură, de poziţia
mtervocalică şi de durata lui n. Deosebirea între lură < lună şi mărunt < mănunt este că în
primul caz avem a face cu o rostire generalizată şi colectivă, deci cu o lege fonologică, iar în
cazul din urmă cu o rostire izolată accidentală.
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului fonetic şi f o n o l o g i c a l limbii române 393

găsim virât, dat tinir, iar la istroromâni virer şi tirer, alături de mai desul
tirar (din tirăr). Rostirile fasă, el iasă, frasăn sînt regionale la dacoromâni,
dar cuprind partea cea mai mare a teritoriului, pe cînd plurale ca picioară,
pară (care nu trebuie confundate cu fiară, cară, cu e > ă după rr) se întîl-
nesc mult mai rar, însă nu numai la noi, ci şi la aromâni (cf. DR., V, 767).
După s se găseşte, regional, la dacoromâni, şi trecerea paralelă a lui i în î:
cosîtură, simbrie etc.
Regulat apare ă după rr, r i n i ţ i a l , şi a d e s e a şi d u p ă c o n s .
_}. r : răşină, răspund, răcesc ; mărăcină ; carăle ; lacrămi, prădez. Tot aşa
în dialecte, unde se vede mai bine decît la noi că la origine acest ă nu era
condiţionat de poziţia tare următoare. Avem şi dezvoltarea paralelă a lui i >î:
rînji, ţările, ocările (pentru amănunte, cf. DR., V, 764 ş.u.).
După ş şi j găsim în toate dialectele rostirea ă pentru e. Mai răspîndită
e în poziţie finală: la dacoromâni uşă, grijă, alături de regionalul uşe, grije ;
la istroromâni pisç, cozç (s < ş, z <j, ç < ă), dar use ; la aromâni găsim
la Weigand, Dalametra, Obedenaru uşă şi la P. Papahagi use ; la megleniţi
uşă e regula, boaşi excepţia. Mult mai rară şi mai puţin răspîndită e rostirea
ă în poziţie protonă: dacor., megl., şăzui. Paralel cu e > ă e i >i în rostirea
regională uşile, grijile.
î n regiunile unde 6 şi g nu se rostesc muiate, adică prin Maramureş şi
la megleniţi, avem rostirile maram. cătate (care se găseşte şi la Coresi) şi megl.
Sănuşă. Paralel: maram. cireş, vaille. La istroromâni găsim un singur caz,
remarcabil pentru asemănarea pe care acest dialect o prezintă şi în alte pri-
vinţe cu dialectele nordice dacoromâne: êăsta ( > ţăsta).
După ţ şi dz, dar numai cînd aceste sunete provin din lat. t şi d sau se
găsesc în cuvinte de origine străină, avem ă din e la aromâni şi în unele ţinuturi
dacoromâne (braţk, matale, ţksut) ; la megleniţi: anţkpat, dar anţileg, căţiluş.
Paralel cu e > ă avem trecerea lui i >î, dar numai regional: aţipi, fraţă etc,
încolo avem însă arom. ţitate ca dacor. cetate.
După v e l a r e nu avem exemple, căci un e următor le-a schimbat
în africate. Totuşi avem cazurile izolate : cărămidă şi călugăr ; apoi treacăt,
strigăt, leagăn, mesteacăn etc.
După c o n s o n a n t e m u i a t e şi după i, e se preface în ă (ë ) regio-
nal la dacoromâni (foaiă, părechiă), la aromâni în părţile nordice şi vestice
(mai ales în apropiere de albanezi, la care această rostire e foarte obicinuită) :
fumçl'â, cl'ţiă şi regulat la megleniţi: urçclá, ploaiă.
După l a b i a l e avem regulat şi pretutindeni pe e trecut la ă cînd
preceda un u: două, nouă, ouă, arom. dfojao, nao (o<uă), oauă, megl.
doauă, noauă, oauă, istror. do (< *doo < două), vo (= vouă), ovale (forma
articulară, din *ovăle = ouăle). După consonantele labiale, prefacerea lui e
în ă — şi tot aşa in >în — apare la dacoromâni cu regularitatea unei legi
fonologice, fiind însă^ condiţionată de poziţia „tare" următoare : măsură,
stîmpăr ; cuvînta etc. în celelalte dialecte avem numai cazuri sporadice, pre-
cum arom. măduă (la megl. miduă) şi mădular, pănă şi pînă (megl. pon, istror.
păr a), vătămări, vărtute şi vărtos.
 394 sextil puşcariu

Aceasta fiind situaţia, îi vom da dreptate lui Philippide, care, făcînd o

legătură cu fenomenul similar din limba albaneză, scrie: „constatăm pentru
e, ca şi pentru a, o tendinţă de a se preface în ă, î..., căci a zice că e se schimbă
în ă cînd este precedat de b, k, d, f , g, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, u, v, z, z, ï este
ridicul". Răspîndirea în toate dialectele ne face să credem că avem a face cu
o tendinţă de dată străveche, care însă are o extensiune geografică inegală
şi nu apare decît rar şi numai pe alocuri cu regularitatea unei legi fonologice.
Alăturea s-a menţinut adesea rostirea e sau a acţionat cealaltă tendinţă, de a
preface pe e neaccentuat în i, încît avem chiar în limba curentă — şi uneori
şi în cea literară — forme îndoite şi întreite, ca lacrimă şi lacrămă ; f rasen,
frasin şi frasăn (frasin), galben, galbin şi galbăn (galbîn), paiten, paltin şi
paltăn (paltin) ; sălbătecie, sălbăticie şi sălbătăcie.
Se poate ca Philippide (l. c.) să aibă dreptate şi cînd admite că „această
tendinţă este ... activată de unele sunete mai mult decît de altele", dar cred
că greşeşte cînd nu face distincţie între poziţia accentuată şi cea neaccentuată,
î n poziţie accentuată e se păstrează nealterat, după unele sunete, pe cînd,
în silabă neaccentuată, devine ă. Astfel, aromânii cunosc numai e după labiale
sau după s şi z, iar după dentalele t, d, n, l şi r (nu r) avem şi noi, dacoromânii,
e; cît despre s şi z precedent, în Muntenia se zice sărbătoare, săptămină, s-a
dus (din să a dus), dar semn, sec etc.
î n Dacoromania, V, 764 ş.u. am căutat să dovedesc că e a trecut în ă
după ?, indiferent de accent; în cele precedente am arătat că şi foneticeşte
această trecere e explicabilă, atît după r, cît şi după ş ( j ) şi i, sunete rostite
tot în regiunea vocalelor eterorganice.
Dintre celelalte sunete, cel puţin la labiale, cred că rostirea ă în loc de e
s-a răspîndit de la poziţia neaccentuată (singùra în care găsim ă după labiale
şi la aromâni) la cea accentuată. Deşi cazul invers e cel mai obicinuit (precum
îl observăm, bunăoară, în sedém, şelar, cu ş din şed, şele), totuşi o astfel de
extindere din silabele lipsite de accent asupra celor tonice e şi ea posibilă
cînd, în cazuri ca cel care ne preocupă, existau factori puternici să o pro-
moveze.
•
Pe cît se pare, prefacerea lui e în ă după labiale, în poziţie neaccentuată,
a fost condiţionată de la început de poziţia „tare" următoare. Cînd în silaba
următoare se găsea, dimpotrivă, un e sau un i, influenţa asimilatoare a acestor
vocale prepalatale a menţinut articularea prepalatală a lui e precedent. S-a
zis deci: stîmpăr şi stîmpărăm, dar stimperi, număr şi numărătoare, dar numeri
şi numere. Alternanţa între ă şi e din asemenea exemple apărea, din punct de
vedere static, atît de strîns legată de poziţia tare sau moale următoare, încît
raportul etimologic şi istoric s-a putut şterge. După stîmpăr-ştimper i (din
extempero) şi număr-numere (din numerus) s-au orientat şi apăr-aperi (în loc
de apări) şi sîmbătă-sîmbete) (în loc de sîmbăte), cu extinderea alternanţei ă-e
şi asupra unor cuvinte cu ă din a etimologic (appa.ro, *sambata ). Pe de altă
parte, apăsăm, apăsaţi, apăsare, apăsat au putut atrage după sine şi pe apăs
(în loc de apes, cu e subt accent), spre a fi pus în opoziţie cu apeşi şi apese.
La aromâni, la care simţul pentru un contrast între poziţia moale şi poziţia
tare nu s-a dezvoltat, avem conjugările nveţ, nveţi şi apăr, apări, aşa cum
CONSIDERAŢI u n i asupra sistemului fonetic şi f o n o l o g i c AL l i m b i i romane 395

le-am aştepta din punct de vedere etimologic. La noi, dimpotrivă, formele

afiâsăm, apăsat etc. au putut produce cu atît mai uşor un apăs şi apasă, cu
cît exista şi modelul lui arătăm, arătat etc., faţă de arăt, arată, unde dezvol-
tarea lui e în ă (şi a lui ea în a) era motivată şi subt accent. Stabilindu-se astfel
la dacoromâni — o legătură între soarta lui e după 1 şi soarta lui e după
labiale, s-au putut naşte invers, în poziţie moale, şi formele areţi, arete după
apeşi, apese, iar vechiul *rapede ( < rapidus ) s-a putut preface în repede
d e o d a t ă cu *race (arom. raţi, istror. răţe) în rece. Tot în mod analogic, după
euvîntăm, cuvîntat etc., s-a putut naşte eu cuvînt (în loc de cuvint), în opoziţie
cu tu cuvinţi, să cuvinte, iar după astfel de verbe cu accent schimbător s-au
putut orienta apoi şi substantivele cu accent fix: un cuvînt (în loc de cuvînt),
refăcut din două cuvinte.
Asemenea lărgiri peste limitele originare ale unei rostiri nouă, datorite
unor interpretări ulterioare a materialului lingvistic sau stabilirii de legături
între aspecte fonetice deosebite, din partea subiectelor vorbitoare, în observaţia
graiului lor, nu sînt cazuri rare. Am arătat cu altă ocazie (DR., II, 65 ş.u.)
cum rostirea dialectală barbat a atras după sine şi pe făcut, căci datorită unei
asimilări regresive, ă s-a schimbat în a, dar această modificare de rostire a fost
interpretată ca şi cînd ar fi fost condiţionată de poziţia protonă 1 ; am citat
altădată (DR., VI, 224) cazul cînd două alternanţe deosebite ca geneză, dar
dînd aceleaşi rezultate (de ex. ia : ie în iaz-iezi şi în iartă-iertăm) s-au confun-
dat. Avem şi cazuri — între ele am socotit (DR., II, 56) pe i în loc de s la
sfîrşitul monosilabelor sau afereza şi proteza lui a în diferite dialecte (DR., I,
372) — în care ceea ce ne face impresia unei l e g i f o n o l o g i c e nu are o
bază f o n e t i c ă , o m o d i f i c a r e reală de rostire, ci numai a n a l o g i a .
Un astfel de caz, interesant şi instructiv în acelaşi timp, este prefacerea
lui n în n înainte de i flexionar în dialectul aromân şi meglenit, în opoziţie cu
menţinerea lui la noi şi la istroromâni (unde, între vocale, apare ca r).
Dacă privim soarta lui n înainte de ë accentuat şi de l accentuat lat.
(în afară de i al persoanei 2 şi al pluralului), vedem că şi aromânii şi megle-
niţii au pe n nemuiat: arom. inel, megl. ninel (ca inel al nostru şi arel al istro-
românilor) < anëllus arom., megl. nec = dacor. înec < nëco, arom. negură
< nébula, arom. piturniccl' ( = potîrniche) < *coturnlcula, arom. megl.
vinit = dacor. venit, istror. virit. Ar fi oarecum curios ca înmuierea lui n în
arom., megl. bun şi arom., megl. (a)dun (faţă de buni, aduni al nostru şi
bur, (a)duri al istroromânilor) să fie datorită lui i următor.
Un n muiat apare în schimb în mod regulat şi datorîndu-se unei cauze
fonetice, în toate dialectele, în două cazuri. Mai întîi, înainte de i (calcaneus >
arom. călcînu, megl. călconu, Banat călcînu, devenit călcîi în celelalte regiuni
dacoromâne) şi apoi înainte de l, însă numai cînd aveam a face cu un nn:
annî > arom.-megl. an, istror. ân, dacorom. ai (< an).

1
Explicaţia dată. acestui fenomen de Iorgu Iordan (Revista filologică, I, 1927, 117 ş.u.),
care crede că rostirea a în loc de ă s-ar reduce la elemente etnice străine, nu e convingătore,
nu corespunde repartiţiei de fapt a elementelor deznaţionalizate dintre români, şi nu explică
de ce pronunţarea se găseşte tocmai şi numai în silabă neaccentuată.
 396 sextil puşcariu

Flexiunea regulată a cuvintelor latine bonus, aduno, mino ; vento, teneo ;

inganno ; annus, nonnus, *pitzinnus era deci în limba străromână :
a) bun — plur. buni
eu adun —- tu aduni
eu mîn — tu mini
b) eu vin — tu vini
eu ţin — tu tini
c) eu îngân — tu îngâni
d) an — plur. ani
nun — plur. nuni
puţin — plur. puţini
Fel de fel de analogii au turburat acest stadiu străvechi.
Mai întîi s-a petrecut o inovaţie importantă la verbele iotacizate. După
analogia unor verbe ca eu auz ( < audio) — t u auzi (audis), s-a introdus, şi
la verbele cu n la sfîrşitul tulpinei, consonanta muiată şi în pers. 2: eu viñ —
tu vini (în loc de vini), eu ţin — tu ţini (în loc de ţini). în afară de dialectul
istroromân, care păstrează pînă azi formele tu viri (< vini), tu firi (< ţini),
toate celelalte dialecte cunosc numai formele tu ţii (< ţini), tu vii (< vini),
arom. tine, ţini, tine yini, megl. tu ţon, tu vin.
A doua inovaţie a fost o regresiune a dentalei în pers. 1, după analogia
multelor verbe de felul lui eu ud-tu uzi. Ea e generală la aromâni şi la megle-
niţi: mine avdu-tu avdzi, mine ţîn-tu ţini, mine yin-yini, megl. ut-uţ, ţon-ţon,
vin-vih. La noi avem, în diferite regiuni, eu ţin şi vin sau eu ţiu şi viu, dar
totdeauna tu ţii, vii. La istroromâni se găsesc mai des formele mai nouă ţiru
(< ţinu) şi viru (< vinu), dar s-au păstrat, la pers. 1, şi cele iotacizate (ţin(u),
vin (u).
Pe cînd la noi acest nou fel de conjugare a atras după sine, în unele
regiuni, şi două verbe de conj. I : eu mîi şi amîi (alături de vechiul eu mîn,
eu amîn) — tu mîi şi amîi (alături de vechiul tu mîni, tu amîni), la aromâni
analogia s-a extins asupra tuturor verbelor cu n în tulpină şi s-a zis şi tine
aduni. Astfel, în acest dialect cu n se conjugă azi ca şi cele cu nn — care au
păstrat formele etimologice — încadrîndu-se în categoria generală a tuturor
verbelor, care, toate au, în pers. 2, o consonantă modificată (fac-faţi, arup-
aruk'i, sorb-sorgi, avdu-avdzi, ngan-ngani etc.).
Simţul acesta că înaintea desinenţii i consonanta >le la sfîrşitul tulpinii
trebuie modificată s-a extins, la aromâni şi megleniţi şi la declinare, unde
existau alternanţe de felul lui mult-mulţî, pom-pohi etc., şi unde n exista la
cuvintele cu nn: an-an, nun-nuni, puţîn-puţini, care itraseră după sine şi pe
bun-bun, armîn-armîni etc.
La noi, dimpotrivă, nu numai că s-a păstrat stadiul vechi: bun-buni,
romăn-romăni, ci aceste cuvinte au fost cauza că şi de la nun şi puţin s-au
format pluralele nouă nuni şi puţini (cf. şi femininele nune, puţine). Numai
forma ai a vechilor texte a rămas în unele regiuni, fiind înlocuită însă şi ea
tot mai mult prin noul plural, analogic, ani. Istroromânii au bur (< buri),
dar ăh.
c o n s i d e r a ţ i l/ni a s u p r a sistemului f o n e t i c şi f o n o l o g i c a l limbii române 397

Dacă tratamentul diferit al lui n înainte de i, la aromâni şi megleniţi,

pe de o parte, şi la dacoromâni şi istroromâni, pe de altă parte, ar fi efectul
u n o r cauze fonetice, atunci am avea în faţa noastră una din cele mai esenţiale
d e o s e b i r i între dialectele române. Dacă însă legea fonologică a alterării sau
n e a l t e r ă r i i lui n înainte de i flexionar este, după cum am încercat să arătăm,
de natură analogică, reducîndu-se la nişte interpretări relativ recente. în ma-
terialul lingvistic, atunci putem constata că nici acest caz nu stă în opoziţie
cu unitatea impresionantă a sistemului fonetic din epoca străromână. Pe de
a l t ă parte, faptul că analogiile s-au produs în aceeaşi direcţie la aromâni şi la
megleniţi şi în altă direcţie la dacoromâni şi la istroromâni confirmă legătura
mai strînsă între cele două grupuri de dialecte, înrudire care rezultă şi din
alte multe asemănări.

Căutînd să scot în relief ceea ce e specific românesc în fonetica şi în fono-

logia noastră, am dat în acelaşi timp o contribuţie pentru fixarea sistemului
nostru fonetic şi fonologie. Cred însă că am mai arătat ceva, şi anume că
spre a explica o inovaţiune lingvistică nu e nevoie să-i căutăm totdeauna ori-
ginea într-o influenţă externă. Rolul subiectului vorbitor ca observator şi
interpret al materialului lingvistic tradiţional este tot atît de important, ca şi
cel de împrumutător. Metoda comparativă a deschis în lingvistică orizonturi
mari şi a dat roade din cele mai bogate, mai ales după ce s-a unit cu metoda
istorică. Dar amîndouă aceste metode — şi cea care stabilea asemănările
între limbi, şi cea care căuta să explice geneza şi trecerea fenomenelor dintr-o
limbă într-alta — au dus în mod firesc şi la exagerări sau la puncte de vedere
unilaterale, dintre care unul — destul de grav — a fost cel ce a dat prea
puţină atenţie contribuţiei active a individului la crearea de celule nouă în
organismul unei limbi.
 GRAIUL DIN TRANSILVANIA

împărţirea unei limbi unitare în mai multe limbi şi dialecte este o pro-
blemă care a preocupat întotdeauna pe lingvişti. Romaniştii în special au
încercat de multă vreme să găsească cauzele care-au făcut ca limba Imperiului
Roman — în mare, unitară — să se diferenţieze în limbile romanice actuale.
Dintre diversele teorii, două au cel mai mare număr de adepţi: cea a
substratului etnic, şi cea a amestecului cu popoarele barbare cărora li se
datorează în mare parte prăbuşirea imperiului.
Teoria substratului pare să se impună apriori. Limbile şi dialectele
romanice ocupă adesea aceleaşi regiuni ca grupurile etnice din epoca pre-
romană. Un francez din Lyon sau din Bordeaux, chiar trăind la Paris, păstrează
ceva din pronunţia, melodia, vocabularul oraşului său; la fel era normal ca
un gal să vorbească latina cu un alt accent decît un iber sau un dac. Faptul
că sunetul Ü, familiar celţilor şi necunoscut latinilor, 1-a înlocuit pe u lung din
latină tocmai în Franţa întăreşte ipoteza care susţine că francezii au păstrat
din graiul ancestral nu numai cîteva cuvinte, ci şi alte urme.
Totuşi, teoria substratului etnic care a fost obiectul unor discuţii foarte
interesante la ultimul congres de limbi romanice, la Roma, este combă-
tută de mai mulţi lingvişti. Ceea ce-i sigur e faptul că nu trebuie s-o împingem
prea departe.
Limba nu se moşteneşte ca sîngele ori ca trăsăturile etnice: limba se
învaţă. Un negru din Africa, născut la Roma şi crescut într-un mediu pur
roman, va vorbi italiana ca oricare copil italian. Locuitorii din Bordeaux sau
Lyon vor pierde, trăind la Paris, accentul lor după două sau trei generaţii,
l o t aşa este probabil că galii, iberii sau dacii latinizaţi sub presiunea limbii
unitare a imperiului, susţinută de o puternică conştiinţă romană, au pierdut
în scurt timp cea mai mare parte a trăsăturilor graiului lor local. în momentul
în care un individ se identifică cu noua sa patrie, sau cînd un popor îşi pierde
naţionalitatea, el caută să şteargă semnele care-1 indică drept străin sau cetă-
ţean de dată recentă şi înainte de toate, diferenţele de port şi de limbă. Fie-mi
permis să citez o experienţă personală : am întreprins, vreme destul de îndelun-
gată, într-un sat din Transilvania o anchetă dialectală cu un subiect: or,
abia la sfîrşit am aflat că era vorba de un saxon, român în devenire. Cu toată
atenţia mea, nu surprinsesem în felul lui de a vorbi româneşte nici o trăsă-
GRAIUL din t r a n s i l v a n i a 399

tură a limbii sale materne. Aceeaşi observaţie a fost făcută de dl. Sever Pop
î n t r - o anchetă pentru Atlasul lingvistic al
României asupra unui subiect de
o r i g i n e ruteană, devenit român abia cu o generaţie în urmă.
Filologii au demonstrat că transformarea lui u în ü nu se întîlneşte
în toate regiunile locuite odinioară de celţi ; e constatată în schimb în alte
ţinuturi al căror substrat etnic nu este celtic, de exemplu în elementele latine
din albaneză. Dl. Meyer-Lübke scria într-o lucrare luminoasă publicată acum
25 de ani:
„ î n evul mediu, provinciile ecleziastice coincideau adesea cu graniţele
etnice preromane, pentru că sentimentul solidarităţii se menţinea chiar după
latinizare, iar biserica ţinea cont de acest lucru. Aşa se explică faptul că limi-
tele limbilor şi ale dialectelor romanice de azi coincid cu cele ale grupurilor
etnice preromane: asta nu este o dovadă a unei influenţe lingvistice directe
a substratului. Istoria limbilor şi dialectelor romanice va deveni deci istoria
căilor de comunicaţie, ea va furniza noi argumente celor care vor scrie istoria
politică şi administrativă şi va pune în lumină influenţa ce-o exercită asupra
unei populaţii legăturile şi împărţirile de ordin administrativ." 1
Cea de-a doua teorie caută originea limbilor neolatine în amestecul
romanilor cu popoarele barbare. Ea a fost reluată recent, cu o argumentaţie
foarte ingenioasă, de dl. W. V. Wartburg 2.
Savantul romanist de la Leipzig arată că, în momentul cînd Imperiul
Roman începea să se destrame printr-un fel de „fermentare internă", a apărut,
printre invadatori, elementul decisiv care a dus la cristalizarea populaţiilor
şi a limbilor neolatine actuale.
Unii din aceşti barbari, într-un impetuos elan, depăşeau frontierele
imperiului şi treceau din provincie în provincie; dar, cu timpul, dispăreau
aşa cum s-a întîmplat cu vizigoţii, în mediul latin, în care constituiau o clasă
suprapusă, puţin numeroasă, care abia au reuşit să lase cîteva urme lingvistice
în Galia meridională şi în Peninsula Iberică.
Chiar francii, mai numeroşi, şi ale căror cuceriri erau mai sistematice,
nu erau în număr suficient de mare pentru a-şi impune limba în Galia septen-
trională. „Comiţii" franci au fost obligaţi să înveţe latina. O vorbeau însă
cu un accent special. Numai că prestigiul de care se bucurau a determinat
populaţia latină să-i imite. Astfel a luat naştere, după părerea d-lui Wartburg,
limba franceză, diferită de provensală, care a păstrat nealterat caracterul
latin al limbii.
Această teorie privitoare la naşterea limbii franceze şi cea analogă cu
privire la influenţa lombardă în formarea limbii italiene nu vor întruni poate
sufragii unanime: în orice caz, o aprobăm însă cu toţii în măsura în care ea
pune în lumină rolul decisiv jucat în formarea limbilor romanice de către

1
Die romănischen Literaturen und Sprachen, în colecţia Hinneberg: Die Kultur der
Gegenwart, Leipzig, 1908, vol. I, p. 457 — 458.
2
Die Entstehung der Sprachgrenzen im Innern der Romanía, în Beitrăge zur Geschichte
der deutschen Sprache und Literatur, voi. 58(1934), p. 209 — 227.
400 sextil puşcariu

barbarii care mutau înapoi pe o mare distanţă graniţele latinităţii, cucerind

regiune după regiune, decimînd, alungind sau asimilînd populaţia romană.
Ei au format enclave puternice pe teritoriul pur roman de odinioară
şi au întrerupt astfel comunicaţiile între diferitele regiuni, astfel că limba
imperiului n-a mai putut să-şi păstreze unitatea. Astfel, în secolul al V-lea,
alamanii au rupt legăturile între Alsacia şi nordul Elveţiei sau între Galia
şi Reţia.
Să trecem acum în domeniul românesc ; tot puternica masă de cuceritori
slavi este cea care explică ruptura între latinii din apus şi cei din răsărit,
din care noi, românii, ne tragem. î n regiunile cursului inferior al Dunării tot
masele compacte de slavi sînt acelea care au împărţit în mai multe grupuri
pe strămoşii românilor, decimîndu-i, împingîndu-i spre periferie, dar mai ales
printr-un proces lent de asimilare. Aceste grupuri n-au mai venit în contact
unele cu altele şi graiurile lor au evoluat diferit ; astfel vor lua naştere cele
patru dialecte principale: dacoromâna în regatul României, macedoromâna
şi meglenita în Peninsula Balcanică, istroromâna în Istria.
în ce priveşte formarea limbii române, nu ne putem pronunţa asupra
influenţei substratului etnic pentru simplul motiv că nu cunoaştem limba
vorbită în regiunile noastre de către autohtoni. în schimb, influenţa popoa-
relor invadatoare, şi în special a slavilor, este incontestabilă atît asupra
naşterii limbii române ca limbă romanică aparte, cît şi asupra împărţirii
acestei limbi în cele patru dialecte principale ; ei au rupt într-adevăr contactele
libere care existau între vechile grupuri de români şi, trăind împreună cu
aceştia, au dat numeroase elemente de împrumut din limba lor.
Totuşi, evenimentele istorice cu mari repercusiuni nu constituie cauza
primordială a diferenţierii unei limbi în dialecte ; ele constituie numai impulsul
exterior care grăbeşte sau accentuează tendinţele de evoluţie ce se manifestă
în orice limbă. Ceea ce trebuie să ne mire cînd auzim azi vorbind un italian,
un sp'aniol sau un român nu e faptul că limbajul lui diferă de cel al strămo-
şului său latin, ci, dimpotrivă, faptul că diferă atît de puţin. Trecînd din gură
în' gură de-a lungul veacurilor, vorbită de oameni cu un sistem de articulaţie
imperfect, cu o structură spirituală diferită, cu mentalitate diversă, oameni
a căror concepţie se schimbă odată cu epoca, o limbă n-ar putea rămîne sta-
ţionară ; ea trebuie să se modifice mereu, adaptîndu-se necesităţilor de expri-
mare, mereu schimbătoare.
Dacă germenele acestei evoluţii n-ar fi existat în însăşi esenţa fiecărei
limbi, grupurile de români despărţite de slavii care s-au stabilit între ei n-ar
fi cunoscut o evoluţie lingvistică diferită chiar după ce comunicaţiile lor ar fi
fost întrerupte. Dimpotrivă, dacă ne gîndim la caracterul schimbător al
limbilor, vom înţelege influenţa decisivă exercitată de contactul dintre cei ce
;înt conştienţi că aparţin aceleiaşi colectivităţi în privinţa nivelării lingvistice.
într-adevăr, diferenţele considerabile, spirituale şi fiziologice, dintre
ndivizi dau naştere în fiecare moment, în orice domeniu al limbii, la nenu-
nărate inovaţii. Oferta este imensă, iar cererea, dimpotrivă, foarte redusă,
-ea mai mare parte din numeroasele derogări de la vorbirea convenţională
rec neobservate, căci, în general, cînd vorbim cu un individ, credem că
GRAIUL DIN TRANSILVANIA 401

auzim în gura lui sunetul pe care sîntem obişnuiţi să-1 articulăm noi înşine,
si împrumutăm cuvintelor pe care el le întrebuinţează sensul pe care-1 au în
spiritul nostru. Necesitatea de a dispune de aceleaşi valori convenţionale
pentru schimbul de idei împiedică apariţia derogărilor grave de la vorbirea
ereditară. Numai că, dacă interlocutorul nostru este un om de mare prestigiu,
îl ascultăm cu mai mare atenţie şi, în loc de a îngloba felul său de a vorbi
în fonemele limbii noastre, vom căuta, dimpotrivă, să ne adaptăm pronunţia
după a lui. Formele noi întrebuinţate de cineva nu pot intra uşor în cate-
goriile gramaticale din spiritul fiecăruia decît dacă ele sînt în acord cu ten-
dinţele generale de dezvoltare a limbii ; la fel expresiile noi nu sînt adoptate
decît dacă ele redau gîndirea într-un mod mai frapant, mai clar, mai exact
decît modalităţile de vorbire curente şi uzate din cauza unei întrebuinţări
frecvente; în acest caz, însă, noi le transmitem altora şi contribuim astfel
la generalizarea lor.
Dezvoltarea unei limbi sau a unui dialect este un fenomen social stiîns
legat de alte fenomene sociale. Unitatea unei limbi depinde într-o largă măsură
de conştiinţa unităţii de rasă a subiectelor vorbitoare, de mîndria naţională
pe care le-o dă această conştiinţă. Uniformitatea latinei este o dovadă în această
privinţă. Unitatea unui dialect depinde de solidaritatea regionalistă a locui-
torilor unei provincii, ea însăşi fiind determinată de interesele comune ale
oamenilor grupaţi în aceleaşi centre, de unde pornesc în general inovaţiile
lingvistice care găsesc imitatori. Dacă Rusia, incomparabil mai întinsă
decît Italia, nu are dialecte atît de numeroase şi diverse ca aceasta din urmă,
asta nu înseamnă deloc că substratul ei etnic a fost mai omogen sau că ea,
în trecut, n-a fost agitată de dezmembrări: situaţia e explicabilă prin aceea
că Rusia n-a avut ce-a avut Italia: mari oraşe constituind centre active ale
vieţii intelectuale, administrative, religioase şi economice.
Meyer-Lübke a avut perfectă dreptate cînd a scris rîndurile citate mai
sus. O privire rapidă asupra situaţiei lingvistice actuale a regatului României
demonstrează acest lucru.
Dialectele noastre au fost studiate, spre sfîrşitul secolului trecut, de
către G. Weigand, care ne-a dat în 1909 renumitul Linguistischer Atlas des
Dako-rumănischen Sprachgebietes. în harta nr. 65, el a căutat să delimiteze,
printr-o mînă de isoglose, aria celor trei subdialecte dacoromâne, din care
două corespund celor două unităţi politice de odinioară, principatele Mun-
teniei şi Moldovei ; a treia o constituie Banatul.
„ î n afară de aceste trei: cel din Banat, cel muntenesc şi cel moldo-
venesc, ale căror centre sînt, respectiv, Timişoara, Bucureşti, Iaşi şi Bîrlad,
alte dialecte care să aibă un pronunţat caracter particular nu mai există,
în celelalte regiuni se întîlnesc un fel de dialecte de tranziţie, care, în unele
privinţe se unesc cu dialectul vecin de la răsărit, în alte privinţe se contopesc
cu cel din nord sau din vest. întinsa regiune a Transilvaniei apare în această
privinţă ca o tranziţie. în partea ei de nord se întîlnesc trăsături comune cu
dialectul moldovenesc, la sud, cu cel muntenesc"... 1
1
Convorbiri literare: Despre dialectele româneşti, voi. XLII, 1908, p. 446 — 447.
402 sextil puşcariu

De cîtva timp, Muzeul limbii române din Cluj a început studii pe

teren în toate regiunile locuite de români, pentru a alcătui un nou atlas
lingvistic, în sensul modern al cuvîntului. Anchetele sînt aproape terminate.
Iată ce ne spune în legătură cu subdialectele vorbite în România de azi
unul din cei doi anchetatori ai atlasului, dl. Sever Pop, conferenţiar la Univer-
sitatea din Cluj : „Se face adesea aluzie la un dialect transilvănean. La drept
vorbind, aşa ceva nu există. Pe fiecare din hărţile atlasului se poate constata
că vorbirea din vechiul regat ocupă o parte considerabilă din Transilvania.
Astfel, graiul muntenesc pătrunde pînă la Sighişoara şi cel moldovenesc
ajunge pînă aproape de Cluj şi de Tg.-Mureş. Invers, particularităţi ale
limbii din Maramureş pătrund în Bucovina pînă la Gura-Humorului şi
Rădăuţi; cele din Banat se întind pe o bună parte a judeţului Mehedinţi.
Tot aşa cum particularităţi ale limbii din Sibiu înaintează spre Oltenia"... 1
Linia verde din harta nr. I, care împarte teritoriul dacoromân în două
părţi aproape egale, delimitînd pronunţarea pronumelui demonstrativ ăsta
de ista (aista etc.) trece, de la vest spre est, prin mijlocul Transilvaniei.
Linia roşie din harta nr. II, care separă pronunţarea literară dinte (din
latinescul dens-dentem) de formele cu dentale muiate (dyintye etc.,), taie
Transilvania în două de la sud-vest la nord-est. Linia roşie din harta nr. I
care înglobează cea mai mare parte a Transilvaniei, unde se pronunţă ca
în Moldova hulpe, în loc de vulpe (din latinescul vulpes), prezintă o cu totul
altă conformaţie. întreaga Transilvanie se uneşte cu Moldova şi în ce priveşte
palatalizarea labialelor (yin, în loc de vin, din latinescul vinum), după cum
arată linia albastră din harta nr. II. Vechea pronunţare tiner (din latinescul
tener), conservată în Banat şi în Oltenia vecină, în locul formei mai recente
tînăr, care a pătruns în limba literară, se găseşte în colţul sud-vestic din
Transilvania (în albastru în harta nr. I) ; în schimb, colţul sud-estic păstrează,
ca şi Muntenia, vechea formă şase (din latinescul sex) cu un e netransformat
în ă (în negru în harta nr. II). Aria lui pisică cuprinde partea cea mai mare
din Muntenia şi sud-estul Transilvaniei, restul ţării spune miţă (în verde,
în harta nr. II) 2.
Ceea ce reiese clar din aceste hărţi — şi numărul lor ar putea fi mărit —
este faptul că liniile care delimitează diversele fenomene dialectale taie
Transilvania în toate sensurile. într-adevăr, eu nu cunosc în vorbirea popu-
lară a românilor din Transilvania nici o particularitate dialectală specific
transilvăneană, adică cunoscută în toată această provincie şi numai aici
Avem aici o dovadă obiectivă, absolut evidentă, că Transilvania n-a con-
stituit niciodată o unitate diferenţiată de celelalte regiuni româneşti, ci s-a
înglobat întotdeauna în ansamblul românesc. Nici unul din oraşele Transilvaniei

1
Societatea de mîine, Cluj, numărul din decembrie, 1933.
2
Linia de demarcaţie n-a p u t u t fi trasată în întregime, pentru că ancheta d-lui Sever
Pop, după care s-a întocmit harta, nu este terminată. Pisică, ca şi mîţă, a înlocuit vechiul
cuvînt cătuşă, derivat din latinescul cattus \ acesta din urmă este păstrat cu sensul de „pisică"
la românii din Balcani; la noi el nu se mai întrebuinţează decît în sens figurat.
G R A I U L DIN transilvania
403

n-a constituit pentru români un puternic centru de atracţie, nici Sibiul,

c e t a t e saxonă, nici Clujul, cetate ungurească; dimpotrivă, românii din Tran-
silvania au gravitat întotdeauna spre compatrioţii lor de dincolo de munţi de
care-i uneau credinţa, limba, interesele economice şi un sentiment de solidaritate
mereu treaz.
Frontierea politică trecea prin vîrfurile Carpaţilor. Dar ea n-a fost
niciodată linia de demarcaţie a dialectelor, după cum' nu separa nici inimile.
Românii de pe cei doi versanţi treceau mereu munţii. Carpaţii au constituit
întotdeauna trăsura de unire, coloana vertebrală â poporului român, con-
ştient de unitatea sa.

28 — Cercetări şi studii — c. 339

 ROSTIRI ŞI FORME ŞOVĂITOARE

Am primit deunăzi următoarea scrisoare:

„STIMATE DOMNULE PROFESOR,

Sîntem mai mulţi elevi în clasă, care ne-am împărţit în două tabere,
din cauza unei divergenţe de păreri ce s-a iscat între noi ; am cerut şi domnilor
profesori respectivi părerea şi unii din dumnealor au fost pentru, alţii contra.
De aceea am îndrăznit să vă supăr şi să vă rog a binevoi să vă daţi părerea,
pentru a ne lămuri...
Venind într-o zi vorba despre nume şi pronume, mulţi dintre noi au
numit « pronumele » pe care-1 ia copilul la naştere drept nume, iar numele
de familie drept pronume. De exemplu: Popescu Vasile. Care este numele
şi care este pronumele?"

Desigur că o nedumerire asupra sensului exact al unui cuvînt nu este

un lucru rar. Ceea ce e mai puţin obişnuit este faptul că profesorul univer-
sitar şi academicianul însărcinat cu redactarea Dicţionarului limbii române,
căruia i s-a adresat elevul de liceu din Ploieşti, ca la o instanţă supremă,
n-a fost în stare să-i dea un răspuns precis. Din simplul motiv că uzul e
şovăitor. Ceea ce e „pronume" în şcoală e „nume" la armată sau la oficiul
stării civile, şi invers.
într-un studiu care va apărea în volumul VIII al Dacoromaniei am
căutat să arăt că există un paralelism perfect între istoria poporului român
şi dezvoltarea limbii lui. Stadiul actual al limbii noastre prezintă şi el unele
aspecte care concordă cu felul cum se înfăţişează viaţa noastră publică.
Această asemănare îşi are rădăcinile în însăşi structura noastră etnică.[...]
Dacă, în cazul lui Popescu Vasile, unii considerăm că „pronumele" 1
e Vasile, iar alţii că Vasile e „numele", o facem fiindcă ne luăm fiecare după
capul nostru şi ne-am deprins să vorbim după cum ni se pare nouă că e
mai bine sau mai comod, fără să ţinem seamă de cel ce ne ascultă. Tot
aşa facem în viaţa noastră publică. Din cauza individualismului nostru
exagerat, moştenit din moşi-strămoşi, nu sîntem dispuşi să sacrificăm nimic
din libertatea noastră personală pentru binele colectiv şi nu recunoaştem
autoritatea nimănui.

1
Chiar forma acestui cuvînt e echivocă şi greşită. Pronume înseamnă „pentru" nume.
Oind in loc de Ion zic el, pentru acest el se potriveşte termenul de „pronume". Numelui de
botez, care se aşează de obicei „înaintea" celui de familie, ar trebui să-i zicem prenume, precum
i se zicea în latineşte (praenomen) şi ca în franţuzeşte (prénom).
R O S T I R I ŞI F O R M E ŞOVĂITOARE 405

Desigur că şi alte limbi — chiar cea franceză — au cunoscut odinioară

stadii de nesiguranţă, ca limba română. î n şovăirile de rostire şi de forme gra-
maticale nu trebuie să vedem nimic specific poporului român. Ceea ce ne
caracterizează e altceva. Şi adică faptul că în stadiul actual al civilizaţiei,
în care totul tinde spre standardizare, cînd toate limbile popoarelor apusene
apar organizate, graiul nostru are încă aspectul pitoresc al unei păduri pe
care grădinarul-gramatic n-a schimbat-o încă într-un parc. „Gramaticali-
zarea" limbii nu este un postulat al societăţii moderne, care cere ca singurul
mijloc pe care-1 are omul spre a împărtăşi semenilor săi gînduri, sentimente
şi îndemnuri să fie cît mai uniform şi neechivoc.
Limba română şi-a păstrat încă prospeţimea pentru care francezii
sau italienii ne invidiază cu drept cuvînt, dar are şi o lipsă de claritate supă-
rătoare şi este adesea mai ambiguă decît se potriveşte cu stadiul civilizaţiei
pe care l-am ajuns.
Precum în politică şi raporturile noastre sociale, după unirea neamului,
n-am ajuns încă să ne organizăm şi suportăm, fără să reacţionăm, toate relele
ce izvorăsc dintr-o administraţie destrăbălată, — tot astfel ne-am deprins,
în graiul nostru, atît de mult cu situaţiile nelămurite şi echivoce, încît nu
există o trebuinţă reală de a le pune capăt.
A întrebuinţa o construcţie sintactică greşită sau a face greşeli de orto-
grafie este, la alte popoare, cea mai patentă dovadă de incultură, sancţionată
aspru, nu numai în şcoală, ci şi în oficii. La noi, dimpotrivă, nu numai că
fiecare vorbeşte şi scrie după cum îl taie capul, dar chiar cel ce ar vrea să vor-
bească şi să scrie bine nu are un povăţuitor sigur după care să se poată
orienta.
Prin noua reglementare a ortografiei din partea Academiei Române,
scrierea limbii noastre a devenit mai uşoară decît a celor mai multe limbi.
Grea este de fapt ortoepía, adică rostirea corectă a cuvintelor, pe care cea
mai înaltă instituţie culturală a ţării noastre n-a reglementat-o încă.
în ce măsură mare limba noastră e şovăitoare, cu privire la rostire
şi la unele forme gramaticale, ne-am convins, cînd, împreună cu colegul
Teodor Naum, ne-am hotărît să scriem un îndreptar ortografic, însoţit de un
glosar în care am adunat rostirile şi formele recomandabile.
Pot afirma fără exagerare că tot al zecelea cuvînt al limbii noastre
pune o problemă ortografică, ortoepică sau gramaticală. De multe ori pregă-
tirea noastră filologică ne-a permis să distingem ceea ce e dialectal sau regional
de ceea ce e literar ; alteori am putut recomanda formele „bune" în baza boga-
tului material de fişe extrase pentru Dicţionarul Academiei din cei mai de
seamă scriitori ; rămîneau totuşi o mulţime de cazuri în care nici noi, filologii,
nu ştiam ce e „literar" şi în care cazuri scriitorii noştri mari se contraziceau.
Adesea găseam la acelaşi autor două forme diferite. Caracteristic e urmă-
torul fapt. Întrebînd pe colegii de la Academie dacă trebuie să accentuez:
viu de la hotelul „Spléndid" la Académie sau de la „Splendid" la Academie, v
răspunsurile au fost împărţite; între ele se cuprindeau şi cele două variante }
ce mai erau posibile: de la Splendid la Académie şi de la Spléndid la Academie.
406 sextil puşcariu

Trebuind totuşi să recomandăm formele bune, am alcătuit o listă a

cazurilor mai grele şi am trimis-o în cîte un exemplar celor doi scriitori români
consacraţi şi membri ai Academiei Române, a căror autoritate în materie
de limbă literară n-o poate contesta nimeni, I. Al. Brătescu-Voineşti şi
M. Sadoveanu. Răspunsurile lor au fost aceleaşi în cîteva cazuri ; în majori-
tatea lor, ele erau însă diferite. Deşi ştiam că Sadoveanu, ca toţi scriitorii
mari ai Moldovei, a înţeles să renunţe la „moldovenismele" sale de dragul
unităţii limbii literare, totuşi ne-am zis că, fără să-şi dea seama, el întrebuin-
ţează adesea formele dialectului său, pe care şi colegul Naum, moldovean
şi el, le credea cele bune. De aceea am trimis aceleaşi liste de cuvinte şi la
alţi trei colegi, profesori universitari, pe care îi ştiam că scriu o limbă româ-
nească frumoasă şi îngrijită, munteni toţi trei: I. A. Rădulescu-Pogoneanu
(din Buzău), C. Marinescu (din Muscel) şi P. Grimm (din Bucureşti). Răs-
punsurile acestora sînt în mai multe cazuri identice cu cele date de Brătescu-
Voineşti, ceea ce arată că formele recomandate de Sadoveanu (şi Naum)
sînt într-adevăr moldovenisme în limba literară. Foarte adesea însă cei patru
munteni se deosebesc între sine. Unii dintre ei recomandă aceleaşi forme
ca Sadoveanu. Alteori Brătescu-Voineşti şi Sadoveanu merg împreună,
deosebindu-se de toţi sau numai de unii din ceilalţi trei. De reţinut e şi f a p t u l
că destul de des şovăirile nu sînt aceleaşi la verbele simple şi la cele compuse
cu prefixe sau la cuvinte care fac parte din aceeaşi categorie gramaticală.
Am crezut că publicarea acestei liste de rostiri şi forme şovăitoare —
în care nu intră cazuri banale ca pîine sau pîne, cismă sau cizmă etc. — poate
fi interesantă, nu numai ca o ilustrare a celor spuse mai înainte, ci şi pentru
toţi cei ce au un interes pentru limba noastră maternă.
Am împărţit materialul în patru categorii: 1) şovăiri cu privire la
accent ; 2) la anumite sunete (fonologie) ; 3) la diferite tipuri de declinări
şi conjugări, la formarea pluralului sau a genitivului şi dativului, la verbele
neregulate (morfologie) şi 4) la cîteva cazuri de derivaţiune.
Scurtările Br.-V., S., R.-P., M. şi Gr. după formele citate arată că ele
au fost recomandate de Brătescu-Voineşti, Sadoveanu, Rădulescu-Pogoneanu,
Marinescu şi Grimm.

ACCENTUL

în cuvinte vechi şi populare cei anchetaţi sînt unanimi în recomandarea accentuărilor:

acolo, cîtvd, dihór, mătur (şi prematur), obîrşie, oină, préot, scîrnav, şi forma de conjugare suntem
(sîntem ).
Divergenţă de păreri găsim la:
arşiţă Br.-V„ M,. R.-Pog. — arşiţă S., Gr.
eu blestem S., — eu blestem M. — (amîndouă R.-P.)
botjóri R.-P., Gr. — bótfori Br.-V., S. (M. a auzit în Moldova bótfori).
dumic R.-P., M., — dumic Br.-V., Gr., S.
episcóp Gr. — episcop Br.-V., S., M. — (amîndouă R.-P.).
epitróp Br.-V., Gr., M. — epitrop S. (amîndouă R.P.)
ROSTIRI ş i f o r m e şovăitoare 407

letopiseţ Br.-V., Gr., M. - letopiseţ R.-P., S.

mîngăi G r . — mingii şi mingii \R.-P.
mirós Br.-V,, Gr., M., R.-P. (care specifică: „miros in Moldova")
— miros S.
ostróv Br.-V.. R.-P., S. — óstrov Gr., M.
prier S. — prier Br.-V. (nu răspunde R.-P.; nu ştiu Gr., M.)
primăvară B r . - V . — primăvară S., G r . , M . , R.-P.
răzmiriţă G r . — răsmiriţă M. — răsmiriţă S., R . - P . , răzmiriţă Br,-V.
rovina Gr., S. — rovină Br.-V.
trindăv Gr., M. — trindav Br.-V., S. — (amîndouă R.-P.).
zugrav Br.-V., R.-P., M„ Gr. - zugrav S.
î n neologisme t o ţ i a u a c c e n t u ă r i l e : bazilică, diplomă, maritim, maximă, mimoză, ne li Irit, •
placid, precipit, recipróc, specimen.
Se deosebesc la cuvintele:
ambrozie — Br.-V,-,' R.-P., ambrozie S., M„ Gr.
apendice — S., Gr. — apéndice Br.-V„ R.-P., M.
barbar Br.-V., R.-P., M„ Gr. — barbar S. ,
castor Br.-V, R.-P., M., Gr. — castor S .
ceremonie R.-P., M., Gr. — ceremonie Br.-V., S.
colibri S„ M. - colibri Br.-V., R.-P., Gr.
crater S., R.-P., Gr. - cráter Br.-V., M.
legitim Br.-V., R.-P., M„ Gr. — legitim S.
miozotis Br.-V., R.-P., M., Gr. — miozátis S.
napoleon R.-P., Gr., M. (care adaogă: dar şi „un napoleon de aur")
— napoleon Br.-V., S.
omnibus B r . - V . , S., . G r . — omnibus R.-P.
penurie Br.-V., S., R.-P., — penurie M., Gr.
precaut (precauţie) B r . - V . , R - P . —precaut S., M . , G r .
profesor Br.-V., Gr. — profésor S., R.-P., M.
satir şi satiră B r . - V . , M . , G r . — sátir şi satiră S., R . - P .
simbol Br.-V., Gr. — simbol S., M. — (amîndouă R.-P.).
unic Br.-V., — unie' S., R.-P., Gr., M.
Deosebire se face de toţi la imobil (casă) şi imobil (adj.). Cît despre baterie pe care-1
accentuează astfel Br.-V., S. şi R.-P., îl admit cu acest accent şi M. şi Gr., însă numai în
înţelesul de „subdivizie a unui regiment de artilerie", pe cînd cu sensul de „băutură de vin
cu sifon servită într-un vas anume" îl accentuează baterie.

FONOLOGIA

Cele mai multe divergenţe de rostire a anumitor sunete se datoresc şovăirii în încadrarea
materjalului lingvistic în categoriile existente sau unor tendinţe generale ce n-au ajuns încă
să se cristalizeze în legi fonologice. Pc de altă parte, avem o mulţime de neologisme pe care unii
le asimilează mai mult decît alţii cuvintelor vechi ale limbii.
Spre a nu face prea multe subîmpărţiri, dăm împreună cuvintele vechi şl neologismele
« şi à ; armatură Br.-V., R.-P. — armătură S., Gr. (M. face deosebire între armătură.
408 sextil puşcariu

termen militar, arătînd „totalitatea armelor unei unităţi" şi armatură,

termen de arhitectură, însemnînd „piese de întărire a unui obiect").
celalalt S. — celălalt Br.-V. („dar zic: cellalt"), Gr., R.-P., M.
o cota-parte Br.-V., R.-P. — o cotă-parte S., M„ Gr.
painjeniş S. — păienjeniş Br.-V., Gr. — păienjeniş R.-P., M.
pascalie Br.-V., S., R.-P., Gr. — păscălie M.
traia (extrada) S. — trăda (extrăda) Br.-V., R.-P., M., Gr.
Alte exemple se găsesc mai departe, cînd va fi vorba de formarea pluralului.
ă şi f: mănăstire Br.-V., S., R.-P. — mînăstire M., Gr.
măzgăli R.-P., mîzgăli Br.-V., M., Gr. — mîzgîli S.
păcălesc Br.-V., R.-P., M., Gr. — pîcîlesc S.
pirău (pîrăuaş) S. — pîrîu (pîrîiaş) Br.-V., R.-P., S.
părpăli Br.-V., R.-P., M., Gr. - pîrpîli S.
păsat S„ Gr. - pisat Br.-V, R.-P., M.
păstărnac S., R.-P., Gr. — păstîrnac Br.-V., M.
tălmăcesc Br.-V., S., M., Gr. — tîlmăcesc R.-P.
(Toţi recomandă: sărman),
a şi e: fantazie S., R.-P., Gr. — fantezie Br.-V., M.
paranteză Br.-V., Gr. — parenteză S., R.-P., M.
prépondérant R.-P., Gr. — preponderent Br.-V., S.
R.-P., M.
preponderanţă Gr. — preponderenţă Br.-V., S., R.-P., M.
parcurge Br.-V., S., M., Gr. — percurge R.-P.
provansal Br.-V., provensal Gr., provenţal S., M.
(R.-P. nu răspunde).
ă şi e: căluşăresc M., Br.-V. (scris probabil greşit: căluşaresc) — căluşeresc R.-P., Gr. —
(S. admite amîndouă formele).
cartuşărie Br.-V., P. — cartuşerie R.-P., Gr. (M. nu cunoaşte cuvîntul).
cenuşăreasă Br.-V., S., M. — cenuşereasă R.-P., Gr.
9 chisălifă
' Br.-V., S., R.-P., M. - chiselită
• Gr.
gemăt Br.-V., S., R.-P. - gemet M., Gr.
tmpărechea (păreche) S. — împerechea (pereche) Br.-V.
R.-P., M„ Gr.
lăscaie Br.-V., M., Gr. — lescaie R.-P., leţcaie S.
muşăţel Br.-V., R.-P., — muşeţel M., Gr., S.
năvădesc Br.-V., R.-P., M., — nevedesc S.
parfumărie Br.-V. — parfumerie S., M., Gr., R.-P. (care observă „direct din fran-
ţuzeşte ; — ărie ar fi admisibil numai dacă am avea în româneşte parfumari,
de la care ar putea deriva").
părete S. — perete Br.-V., R.-P., M., Gr.
păsări Br.-V., M„ Gr. — pasări R.-P., paseri (cu singularul pasere) S.
săminţe M., Gr. — seminţe Br.-V., S., R.-P.
spăria S. — speria Br.-V., R.-P., M., Gr.
 ROSTIRI ş i f o r m e ş o v ă i t o a r e 439

străin Br.-V., S., M„ Gr. — strein R.-P.

ţăpoi Br.-V., S., Gr. - ţepoi R.-P., M.
ţăpuşă S., Gr. — ţepuşă Br.-V., R.-P., M.
vatemi Br.-V., Gr. — vatămi S., R.-P., M.
¿ (i) şi t: întitula Br.-V., Gr. — intitula R.-P., M.
strimt (strîmtez) Br.-V., S., M., Gr. — strimt (strimtez) R.-P.
Pentru gerundiile al căror -înd urmează după o palatală, toţi recomandă forma conce-
diind, tot aşa conciliind; numai B.-V. are concediind, dar conciliind.
e şj i : competenţă R.-P., M. — competinţă Br.-V., S., Gr.
despera Br.-V., R.-P., M. — dispera S., Gr.
demisiona R.-P., S., M., Gr. — dimisiona Br.-V.
despreţ (despreţui) R.-P., dispreţ (dispreţui) Br.-V.,
S., M„ Gr.
dumeri S. — dumiri Br.-V., M., Gr., domiri R.-P.
nemeri Br.-V., S., R.-P., M. — nimeri Gr.
ostatec M. — ostatic Br.-V., S. (R.-P. nu răspunde).
păianjen R.-P., M., painjen S., păianjeniş-, (la singular: păianjăn) R.-P. —
păianjin Br.-V.
— păienjeniş R.-P., M., — painjeniş S.
— păienjiniş Br.-V., Gr.
(o acţiune) pendentă R.-P. — pendinte Br.-V., S., M„ Gr.
rezemătoare S., R.-P., M. — răzimătoare Br.-V., Gr.
şorecel S. — şoricel Br.-V., R.-P., M., Gr. (dar numai: şoricesc, şi la S.)
reazem R.-P. (care admite şi reazim) — reazim B.-V., M., Gr. — razim S.
tendenţă R.-P. — tendinţă Br.-V., S., Gr., M.
termen Br.-V., S., M. — termin Br.-V. — termen sau termin R.-P. (toţi însă spun:
eu termin, pentru verb).
Toţi scriu adică, distila, pristol, priveghia.
ea şi a : searbăd R.-P., M., Gr. — sarbăd S.
seamă Br.-V., R.-P., M., Gr. — samă S.
reazim Br.-V., M., Gr., R.-P. (care are şi reazem) — razim S.
ea şi e : deapăn R.-P. — depăn B.-V., S., M. - depen Gr.
geamăn S., R.-P. — gemăn Br.-V., Gr., gemen M.
leapăd R.-P., M. — lepăd Br.-V., S.
reavăne (plur. lui reavăn) Br.-V., reavene S. — revene R.-P.
seamăn R.-P., Gr. — semăn Br.-V. — samán S.
treapăd R.-P., trepăd Br.-V., M., S.
o şi oa : evocă Br.-V., R.-P., Gr. — evoacă S., M. (?).
invocă R.-P., Gr., invoacă Br.-V., S., M.
patriotă (compatriotă) R.-P., Gr. — patrioată (compatrioată) Br.-V., S., M.
Toţi recomandă: dezvoltă, importă, monotonă, dar perioadă,
o şi u : abondent S. — abundent Br.-V., R.-P., M., Gr.
aoleu Br.-V., Gr. — aoleo R.-P., M. — auleu S.
bocluc S. — bucluc Br.-V., R.-P., M., Gr.
coloare Br.-V., S„ R.-P. — culoare M., Gr.
domiri R.-P. — dumiri Br.-V., M., Gr., dumeri S.
410 sextil puşcariu

fonciar M. — funciar Br.-V., S., R.-P., Gr.

moşoroi Br.-V., R.-P. — muşuroi S., M., Gr.
mosafir R.-P.,— musafir Br.-V., S., M., Gr.
ridicol S. — ridicul Br.-V., Gr. (dar la toţi miracol, însă vehicul),
sombru Br.-V., Gr. — sumbru S., R.-P., M.
şomoioage (plural) Br.-V., R.-P., M. — şumuioage S.
Toţi scriu cornorat (încornorat ), dar colţuros (colţurat ), cotropi şi micşora.
Alte forme cu vocale şovăitoare:
alunec Br.-V., R.-P., M., Gr. — lunec S.
anafura Br.-V., R.-P., Gr. — nafură S. (în înjurături, şi în Muntenia, nafură M.)
consimţămînt Br.-V., M. — consimtimînt S., R.-P., Gr.
drăgăstos Br.-V., R.-P., M., Gr. — drăgostos S.
îmblăcii R.-P., M.(?), îmblăcie S. — umblăciu Br.-V.
lacrimă Br.-V., S., M., Gr. — lacrămă R.-P.
măcieş Br.-V., S. — măceş R.-P., M.
merituos Br.-V., S. — méritos R.-P., M., Gr.
mînătarcă Br.-V., R.-P., M. — mănătarcă S., Gr.
nămol Br.-V., S. — nomol R.-P., M., Gr.
porumbiel Br.-V., R.-P., M., Gr. — porumbel S.
pricopsesc Br.-V., S. — procopsesc M. — amîndouă R.-P.
— pricopsesc, dar în glumă: procopsesc Gr.
sălbăticesc Br.-V., R.-P., M., Gr. — sălbătăcesc S.
uşarnic Br.-V., R.-P. — uşernic S. (nu răspund M. şi Gr.).
Pentru neologismele cu vocale străine limbii noastre, avem şovăire la:
birou Br.-V., S., R.-P., Gr. — biurou M.
birocrat Br.-V., S., Gr. — biurocrat R.-P., M.
Toţi recomandă scrierea şomeur, coafeuză (dar, coafor R.-P.) şi liqueur
(numai M. preferă licheor).
Pentru consoana franceză gn avem scrierile:
lornetă S. — lornietă Br.-V., Gr. — lorgnetă R.-P., M.
vinietă Br.-V. — vignetă S., R.-P., M. (Gr. nu răspunde).
, Cu privire la neologismele compuse cu prefixul des- şi dis- urmate de vocală, numai
Brătescu-Voineşti propune scrierea cu s, toţi ceilalţi pe cea cu z, deci dezacord, dezamăgi,
dezaproba, dezarma, dezavantaj, dizolva etc. Numai pe dizordine îl scrie şi Br.-V. cu z, iar pe
disident şi R.-P. cu s., pe cînd M admite deopotrivă disident şi dizident.
Pentru alte şovăiri de consonante las să urmeze exemplele în ordine alfabetică, fără deo-
sebire între cuvinte vechi şi neologisme:
agăţ Br.-V., R.-P., M., Gr. - acăţ S.
avocat Br.-V., R.-P., M„ Gr. - advocat R.-P.
buget Br.-V., S„ R.-P., Gr. - budget M.
colastră Br.-V., M. — corastră R.-P. — coraslă S.
compeţitor Br.-V., S., R.-P., Gr. — competitor M.
conrupe Br.-V., S., R.-P., Gr. — corupe M.
dans Br.-V., M., Gr. — danţ S. (R.-P. face deosebirea între dansurile de la oraş,
cu derivatul dansa, şi danţurile populare cu verbul a dănţui).
genunchi Br.-V., D., Gr. — genuchi R.-P., M.
• P f
ROSTIRI ŞI FORME ŞOVĂITOARE 411

minge Br.-V., S., M., Gr. — mince (alături de minge), R.-P.

monedă Br.-V., S., R.-P., M. — monetă Gr.
muşchetar Br.-V., S., M., Gr. — muşchetar R.-P.
preferanţă Br.-V., R.-P. — preferans S.
puhav Br.-V., R.-P., Gr. — puhab S. (M. şi Gr. nu răspund).
pusnic Br.-V., — pustnic S., R.-P., M. (Gr. nu răspunde).
rozmarin Br.-V., S., Gr. — rpsmarin R.-P.
sanghin Br.-V., — sangvin S., R.-P., M., Gr.
saramură Br.-V., Gr. — salamură S.
smucesc Br.-V., R.-P., M., Gr. — smuncesc S.
spangă Br.-V., R.-P., Gr. — şpangă S., M.
ştevie Br.-V., R.-P., M., Gr. — stevie S.
tigvă Br.-V., R.-P., Gr. - tidvă S., M.
tratat Br.-V., S., M., Gr. - tractat R.-P.
tulbura Br.-V., S. — turbura R.-P., M., Gr. (totuşi mai tîrziu răspunde turbur
numai R.-P., pe cînd M şi Gr. dau forma tulbur-, toţi răspund: tulpină şi
zgriburesc).
uimă Br.-V., M. — udmă S., R.-P. (Gr. nu ştie)
ulcior (vas) — urcior (la ochi) Br.-V., S., M., Gr.
— urcior (în amîndouă sensurile) R.-P.
vestmînt (învestmînta) Br.-V.. S., Gr. — veşmînt (înveşmînta) S., R.-P.

MORFOLOGIE

Schimb de declinare (metaplasme ) :

mugure Br.-V., R.-P., M., Gr. — mugur S.
tutore S., R.-P., M., Gr. - tutor Br.-V.
Toţi dau : bulgăre, fagure, nasture.
Schimb de gen (şi în acelaşi timp de declinare) :
ciorchină Br.-V., S., R.-P., Gr., M. — zice ciorchine, dar preferă ciorchină,
conclavă Br.-V., Gr. — conclav S., R.-P., M.
idiomă Br.-V., S., R.-P., — idiom M.
sistem S., R.-P., M., Gr. — Br.-V. zice: sistem filozofic, dar: fără nici o sistemă.
tranşee Br.-V., S., R.-P., Gr. — tranşeu M.
tureatcă Br.-V., S., M. — tureac R.-P. (Gr. nu răspunde)
Toţi (afară de R.-P., care nu întrebuinţează cuvîntul) dau: „la finele
lumii".

PLURALUL

Şovăire între -e şi -i :
bărăci Br.-V., S., Gr. — barăci M. — barace R.-P.
buruieni Br.-V., S., M., Gr. — buruiene (şi buruieni) R.-P.
buzunare Br.-V., R.-P., M. — buzunări S.
412 sextil puşcariu

căpcane Br.-V., capcane R.-P., M., Gr. — căpcăni S.

căzărmi Br.-V., S., cazărmi M., Gr. — cazarme R.-P.
ciocolate Br.-V., R.-P., M., Gr. — ciocolăfi S.
ghionoi Br.-V., M., Gr., ghionoaie R.-P.
logici, retorici Br.-V., S., Gr. — logice, retorice R.-P., M.
monede S., R.-P., M. — monezi Br.-V.
opcine S., R.-P., M. — opcini Br.-V. (M. şi Gr. nu-1 cunosc).
părăgini Br.-V. — paragini S., — păragini Gr. — paragine R.-P., M.
Paşte Br.-V., R.-P., M„ Gr. - Paşti S.
plăpămi Br.-V., — plăpumi Gr. — plapume M., — plapome S.
pravile Br.-V., R.-P., M„ Gr. — pravili S.
ripi Br.-V., S., Gr., R.-P., M. — (cei doi din urmă dau şi ripe).
salate Br.-V., R.-P., M„ Gr. - salăţi S.
sarcini Br.-V., S., M., Gr. — sarcine R.-P.
sarici S., M., Gr. — sarice R.-P.
ţepuşe R.-P., M. — ţăpuşi Gr.
termene M. — termini Gr. (Br.-V. distinge între: judecătorul i-a acordat două
termene şi: exprimă-te in termeni cuviincioşi),
năpastă cu plur. năpaste Br.-V. ; năpaste cu plur. năpăşti S., R.-P.
Şovăire între -e şi -uri:
briie (tot aşa jriie) S., R.-P., M„ Gr. - brîuri (friuri) Br.-V.
colportaje S., R.-P., M., Gr. — colportajuri Br.-V.
giuvaiere Br.-V., M. — giuvaeruri S., R.-P., Gr.
hogeacuri R.-P., M. — ogeacuri Br.-V. — hogege S.
jivine S., R.-P., M., Gr. — jivini Br.-V.
limonăzi Br.-V., S., M. — limonade R.-P., Gr.
mărămi Br.-V. — marame R.-P.
obiceiuri Br.-V., S., Gr. — obiceie (alături de obiceiuri) R.-P. (dar numai: cile
bordeie, atitea obiceie Br.-V., S.).
omnibusuri Br.-V., S. — omnibuse R.-P., S.
ovăzuri Br.-V., R.-P., M., Gr. — oveze S.
pardesiuri Br.-V., S., Gr. — pardesie M. — (amîndouă R.-P.).
pastrame Br.-V., R.-P., Gr. (dar nu-1 întrebuinţez: M.) — păstrămuri S.
piane Br.-V., R.-P., M., Gr. — pianuri S.
suveniruri Br.-V., S., Gr. — suvenire R.-P., M.
La acestea se mai adaugă: vremuri Br.-V., M., Gr .-vremi S., R.-P.

PLURALE NEREGULATE

căpistere Br.-V., S., M. — căpisterii Gr. — căpisteri R.-P.

cocori Br.-V., M., Gr. (sub influenţă literară uneori şi cocoare R.-P) — cocoare
(şi cocori) S.
mesteceni S., R.-P., M., Gr. — mesteacăni Br.-V.
săi Br.-V. — şei (şi şele) M., S. — şele R.-P., Gr.
De la cod, Br.-V. face pluralul coduri, ceilalţi codice ; de la plod, pluralul
este ploduri S., R.-P., Gr., dar în sensul de „copii mici", plozi Br.-V., M. ;
ROSTIRI ş i f o r m e şovăitoare 413

de la grîu, pluralul e grîne Br.-V., R.-P., M., Gr., numai S. formează grîie ;
de la uliu, pluralul e ulii Br.-V, R.-P., M., Gr., numai S. are uli. De la zale,
întrebuinţat mai ales la plural, singularul e za Br.-V., S. — zea Gr., — zală
M. şi — zaua R.-P. De la oboi, numai M. dă pluralul oboaie, ceilalţi nu ştiu
cum se formează.
In privinţa formală, avem, pentru substantivele şi adjectivele terminate în -scă şi -şcă
pluralele:
(mişcări) bruşte Br.-V., S. — brusce M., Gr. — bruşce R.-P.
(comedii) burleşte Br.-V., S. — burlesce Gr. — burlesci M. — burleşci R.-P.
freşce Br.-V., M., Gr. — fresce S., R.-P.
găşti Br.-V., S. — găsci M., Gr. (?) — gasee R.-P.
moluşte (de la sing. moluscă) S., (de la singularul molusc) Br.-V. — molusce R.-P.
odalişte Br.-V., S. — odalisce M., Gr. — odalisce R.-P.
Pentru prefacerea lui a al tulpinei în ă la feminine cu pluralul în -i:
desăgi (de la sing. desagă) Br.-V. — desagi (de la sing. desagă sau desag) S., M. —
dăsagi (de la sing. dăsag) Gr.
mătănii Br.-V., R.-P., M., Gr. — metanii S.
mărgini Br.-V. — margini S., R.-P., M., Gr.
De la chel, pluralul chei Br.-V., M. — cheli S., R.-P., Gr.
De la ambigenele în -iu avem:
limbagii Br.-V. — limbaje R.-P., M., Gr. — limbajuri S.
nesaţii Br.-V., R.-P. — nesaţiuri S. (M. şi Gr. nu întrebuinţează pluralul).
De la acvariu, toţi dau: acvarii. Comentariu cu pluralul comentarii e dat numai de
R.-P. ; Br.-V., S. şi M. dau comentar cu Pluralul comentarii.
De la cestălalt pluralul e: cestălalţi Br.-V. — ceştialalţi S., R.-P., Gr. — ceştilaţi M.

GENITIVE ŞI DATIVE ŞOVĂITOARE

băbachii (bunichii) Br.-V., R.-P. — babacii Gr. — babacului S. (M. răspunde:

„moldovenism pe care nu-1 întrebuinţez ; muntenii ar zice : al babachii,
moldovenii: al babacăi").
(gerul) bobotezii Gr. — bobotezei S., R.-P., M.
(gustul) brăgii Br.-V. — bragii R.-P. — bragei S.
(desimea) ceţei Br.-V., S., R.-P., M. (care formează pluralul: ceje şi ceţuri) — cetii
Gr. (care nu ştie cum e pluralul),
(efectul) rouie{ Br.-V., — rouăi M., S.
De la nimeni, gen.-dat. e la toţi: nimănui, dar S. admite şi forma nimărui.
Cîteva cazuri speciale :
roşu S., R.-P., M., Gr. — roşiu Br.-V. (forma roş n-o dă nimeni) ; femininul e la
toţi : roşie).
case noi, noile case Br.-V., M., Gr., case nouă, casele cele nouă S., R.-P.
însăşi are la plural: însele Br.-V., R.-P. — înşile S., — însăşi M.
Schimb de conjugare :
ar apărea Br.-V., S., R.-P., Gr. — ar apare S.
aparţine S., M., Gr. — aparţinea R.-P. (amîndouă Br.-V.).
414 sextil puşcariu

íncartiruiesc Br.-V., S., R.-P. — încartirez Gr. — (amîndouă M.).

încleiat Br.-V., S., Gr. — încleit M.
întreţinere Br.-V., S., Gr. — întreţinere R.-P.
precede Br.-V., M. — preceda S., R.-P., Gr.
referi (dar: el se referă) Br.-V., Gr. — refera S., M. — (amîndouă R.-P.); toţi dau
însă prefera, rezolva.
Terminaţia -ez o întrebuinţează toţi la: autorizez, desfătez, lăcrimez (lăcrămez), surexcitez.
Şovăire avem la:
consacru Br.-V., R.-P., M., Gr. — consacrez S.
înfuriu M., înfurii Br.-V., S. — înfuriez Gr. — înfuriu şi înfuriez R.-P.
îngenu(n)chez Br.-V., S., M., Gr. — îngenuchiu (dar şi îngenuchez) R.-P.
prădez (să prădeze) Br.-V., Gr. — prăd (să prade) S. — prad (să prade) R.-P.,
M.
turbez Br.-V., R.-P., M„ Gr. - turb S.
strîmb dă numai S. ; ceilalţi fac deosebire între mă strîmb şi strîmbez o vargă.
Cînd înainte de -ez, se găseşte, în neologisme, un c sau un g, avem : decalchez, inte-
roghez, intoxichez la toţi, dar transigez Br.-V., S., M., Gr., alături de: tran-
sig R.-P.
Pentru cele în -esc, avem:
slobod Br.-V., S. — slobozesc Gr. — (amîndouă R.-P.).
ogoiesc Br.-V., M., Gr. — ogoi S., R.-P.
Pentru verbele care schimbă la prezent pe a din tulpină în ă, avem la toţi: adăp, agăţ,
( acăţ ), înfăş ( desfăş ), desfăţ, dar :
adăst Br.-V., S., M„ Gr. - adast R.-P.
destrăm Br.-V., S. — destram R.-P., M., Gr.
săp Br.-V., S. — sap R.-P., M., Gr.
sar S., R.-P., M„ Gr. — săr Br.-V.

VERBE NEREGULATE

eu azvîrlu, el azvîrlă Br.-V. — eu azvîrlu, el azvîrle R.-P. — eu azvîrl, calul azvîrle

M. — eu zvîrl, el zvîrle S.
tu te caţeri, să se caţere Br.-V. — te caţări, să se caţăre R.-P., Gr. — te caţări, să se
caţere S.
să compuie Br.-V., Gr. — să compună S., R.-P., M. dar: să dispuie (expuie) Br.-V.,
S., Gr. — să dispună R.-P., M.
să crape Br.-V., R.-P., M., Gr. — să crăpe S.
tu cureţi Br.-V., M. — tu curăţi S„ R.-P., Gr.
mă dedui Br.-V., — mă dădui M.
impresor Br.-V., Gr. — împrésur S. — (amîndouă R.-P.).
înconjur Br.-V., S., M., Gr. — înconjur, íncúnjur şi înconjor R.-P.
să înfăşure S., Gr. — să înfăşoăre Br.-V., M. — să înfăşure, rar: să înfăşoare R.-P.,.
dar: desfăşur S., R.-P., M., Gr. — desfăşor Br.-V.
interviu, să intervie Br.-V. — intervin, să intervină S., R.-P., M. — intervin (dar:.
viu), să intervie Gr.
ROSTIRI ŞI FORME ŞOVĂITOARE 415

(caii îi) mîn, mîi, să mîie Br.-V., S. — mîn, mîi, să mine M. — min, mini, să mine
Gr. — mîn (rar: mîi), mîi, să mine (rar: să mîie) R.-P. (peste noapte) mîi,
tu mîi, să mîie M., Gr. — să mîie S. — mîn (rar: mîi), mîi, să mine (rar:
să mîie) R.P. — minez, minezi, să mîie Br.-V.
să mişte (muşte) Br.-V., S., M., Gr. — să mişce (muşce) R.-P.
el miroase, ei miros (imperativ) miroase ! Br.-V., R.-P., Gr. — ei miroase S.
să obţie Br.-V. — să obţină S., M. — (amîndouă R.-P.).
să prevină S., R.-P. — să previe Br.-V., Gr.
să plouă Br.-V., R.-P., M. — să ploaie S. — (amîndouă Gr.).
a rămînea, să rămîie S. — a rămînea, să rămînă R.-P. — a rămîne, să rămîie Br.-V.,
— a rămîne, să rămînă M.
să răpuie Br.-V., S., Gr. — să răpună R.-P., M.
să reţie Br.-V., Gr. — să reţină S., R.-P., M.
să revie Br.-V., Gr. — să revină S., R.-P., M.
rezem, rezemi, rezemă Br.-V. — reazem, rezemi, reazemă R.-P. — rezem, rezemi,
— reazemă M. — razim, razimi, razimă Gr.
sughiţ (înghit) Br.-V., R.-P., M., Gr. — sughiţ (dar: înghit) S.
ţin, să ţie Br.-V., S., — ţiu, să ţie Gr. — ţiu, să ţină M. — ţiu, să ţie şi să ţină R.-P.
trimet Br.-V., S., R.-P., Gr. — trimit şi trimet M.
urlu Br.-V., R.-P., M„ Gr. — uri S.
să vie Br.-V., S., Gr. — să vină M. — (amîndouă R.-P.).
eu vreau, tu vrei, ei vor, să vrea Br.-V. — vreau, vrei, ei vreau, să vrea M., Gr. —
vreau, vrei, ei vreau sau vor, să vrea R.-P. — vreau, să vreie S.
Pe trebuie îl întrebuinţează R.-P. unipersonal ; Br.-V. face deosebire între
sensul germanului „müssen" : eu trebuie să fac, şi „brauchen" : eu îi trebuiesc ;
S. întrebuinţează şi unipersonalul trebuie, dar şi: eu trebuiesc, să trebuiască.

DERIVAŢIUNE

La derivate cu diferite variante de sufixe avem:

contrariu Br.-V., R.-P. — contrar S., Gr.
orar Br.-V., S., Gr. — orariu M. — (amîndouă R.-P.).
oscilatoare Br.-V., Gr. — oscilatorie S., R.-P., M.
obligator Br.-V., Gr. — obligatoriu S., R.-P., M.
păstaie Br.-V., R.-P., M., Gr. — păstare S.
pătlăgea Br.-V., M. — pătlăgică S. (care pentru Br.-V. este diminutivul de la
pătlăgea) — (amîndouă R.P.).
tăiş Br.-V., R.-P., M„ Gr. - tăiuş S.
tăvălug Br.-V., R.-P., M. — tăvăluc S., Gr.
toporişte Br.-V., R.-P., Gr. — toporişcă M. — toporîşte S.
vătrai Br.-V., R.-P., M., Gr. — vătrar S.
 CONTRIBUŢIA TRANSILVANIEI LA FORMAREA
ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE

Deodată cu căderea Imperiului Roman, romanitatea regiunilor peri-

ferice începe să se stingă. Toată făşia întinsă a Africei de nord, începînd în
dreptul Peninsulei Iberice şi sfîrşind în dreptul Sardiniei, s-a pierdut de
timpuriu pentru românism (pentru ca abia de curînd să fie romanizată din
nou prin colonizări de francezi, spanioli şi italieni). în nord, nu numai în
insulele britanice (care nu fuseseră niciodată romanizate complet), ci şi în
regiunile ocupate de germani, limba romană s-a stins; s-au conservat doar
în cîteva insule mici, adăpostite în munţii retoromani.
î n Europa Centrală, în Pannonia şi Noricum, romanii au fost dezna-
ţionalizaţi. Numai în sud-estul european, romanitatea s-a păstrat pînă azi
şi a cucerit cu timpul regiuni întinse
Deşi ţinuturile ocupate de români au fost în vechime cele mai expuse
năvălirilor şi deşi popoarele năvălitoare s-au aşezat ca un zid de nepătruns
între romanii de la cursul inferior al Dunării şi între fraţii lor din apus, deşi
nenumărate cete răsfirate de români s-au pierdut în cursul veacurilor în
mase aloglote, mai ales slave, totuşi limba latină continuă să fie vorbită
de 15.000.000 de neolatini răsăriteni.
Care sînt cauzele acestei miraculoase vitalităţi ale romanităţii estice?
Oricît de paradoxal s-ar părea, cred că una din cauzele esenţiale e tocmai
faptul că gurile Dunării şi trecătorile Carpaţilor estici şi nordici au fost în
toate vremile porţile deschise prin care pătrundeau popoarele năvălitoare.
Cu mult înainte de a se începe marea mişcare de dislocare etnică pe
care istoria o cunoaşte, la începutul evului de mijloc, sub numele de „migra-
ţiunea popoarelor", prin România de azi treceau — aşezîndu-se adesea aici —
neamuri venite din stepe sau din regiunile Vistulei şi ale altor rîuri ruseşti:
cimerieni, celţi, sciţi, sarmaţi ş.a.
Aceste invaziuni repetate au creat la popoarele băştinaşe o adapta-
bilitate la împrejurările istorice specifice acestor regiuni, adaptabilitate care
avea să le prindă bine şi mai tîrziu. Precum corpul omenesc se imunizează cu

1
Cf. hărţile 6 şi 7 arătînd întinderea romanităţii la începutul sec. III, şi astăzi, în emi-
nenta lucrare a lui W. v. Wartburg, Die Ausgliederung des romanischen Spraehraumes, în Zeil-
schrijt / . rom. Philologie, 56, 1936, I ş.u.
contribuţia transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii romane 417

timpul contra unor agenţi patogeni ce-1 atacă în mod periodic, astfel strămoşii
românilor şi-au întocmit traiul în aşa fel, ca să poată rezista năvălirilor trecă-
toare sau să găsească un modus vivendi cu cuceritorii aşezaţi statornic printre ei.
O invazie Ie-a fost totuşi fatală: singura năvală venită din vest, cea
romană. Urmaşii lui Buerebista n-au putut rezista armatelor disciplinate,
forţei imperialismului conştient roman, prestigiului imens al Romei şi mij-
loacelor încercate şi perfecţionate într-o lungă epocă de cucerire, colonizare
şi deznaţionalizare a provinciilor. Peste o veche cultură traco-dacă cu ade-
renţe puternice orientale s-a grefat civilizaţia apuseană. In locul caselor de
bîrne sau de leasă împletită din nuiele, aşezate lîngă un izvor sau pîrîias
de munte, răsăriră, ca din pămînt, temple măreţe, uriaşe amfiteatre şi ape-
ducte solide ; în locul potecilor şerpuitoare călcate de piciorul încălţat în opinci
al autohtonilor s-au clădit pentru vecie străzile largi şi pietruite alé inginerilor
romani. Deodată cu ele, limba celor ce stăpîneau lumea fu primită de neamu-
rile tracilor, dacilor şi geţilor.
Stăpînirea Romei n-a fost de lungă durată. Popoarele tinere, revărsate
de la est şi nord-est, în drumul lor spre Roma sau Constantinopol, pe aici
trebuiau să treacă. După ce în vestul european echilibrul etnic fusese ajuns
din nou, pe aici continuau să se reverse — şi de cele mai multe ori să se şi
aşeze — noi ginţi năvălitoare : după germani veniră hunii, avarii şi slavii,
mai apoi bulgarii, maghiarii, cumanii, pecenegii şi tătarii, şi, în urmă, turcii!
Adaptabilitatea autohtonilor — cei ce vorbeau acum graiul roman
— fu pusă la o nouă şi grea încercare.
Şi iarăşi, oricît de paradoxal s-ar părea, faptul că Dacia Traiană fu
evacuată de armate şi de oficialitate şi lăsată pradă barbarilor, a fost una
din cauzele care au favorizat menţinerea românismului în stînga Dunării.
Dacă Roma ar fi opus aici o rezistenţă armată, năvălitorii ar fi distrus
populaţia^ romană, trecînd peste ea precum un ciclon trece peste un dig prea
slab şi mătură tot ce i se opune în cale. Retrase în Dacia Aureliană, armatele
imperiale găseau în Dunăre un hotar strategic de primul rang, iar în Peninsula
Balcanică un hinterland cu mari resurse, şi drumul spre Asia-Mică asigurat.
Pe întinderea mare a provinciei lăsată, în' nordul fluviului, după o victorie,
în stăpînirea năvălitorilor, aceştia aveau loc să se răspîndească în toate
direcţiile; ei nu mai puteau izbi cu atîta putere, precum valurile mării se
pierd pe o plajă întinsă; setea barbarilor de teritoriu era astîmpărată pentru
un timp oarecare 1 .
In Dacia Traiană, populaţia rurală, scăpată de sub apăsătoarele sarcini
militare şi fiscale, deşi vorbea acum în cea mai mare parte limba Romei, se
întoarse iar la obiceiurile şi felul de viaţă al strămoşilor ei daci.
Dealtfel situaţia românismului din Peninsula Balcanică avea să devină
in curînd aceeaşi. Dacă în Dacia Traiană, după retragerea din 271, oraşele
au fost pustiite — mai întîi desigur de populaţia săracă autohtonă de la
periferiile şi din împrejurimile lor — nici în cetăţile întărite din sudul Dunării,

1
C. Patsch, Beitrăge zur Volkerkunde von Sûdesteuropa, II. Banater-Sarmaten, p. 211 —
418 sextil puşcariu

romanitatea nu se putu susţine prea mult timp. O parte din aceste cetăţi
pieri prin sabie şi foc, altă parte cedă cu timpul asediilor îndelungate ale
barbarilor care trecuseră fluviul; restul se deznaţionaliză încetul cu încetul
şi se topi în masele slavilor ce-şi găsiseră aici o nouă patrie.
într-adevăr, dacă cercetăm toponimia României actuale şi a satelor
slave din nordul Peninsulei Balcanice, nu descoperim nici în stînga dar
nici în dreapta Dunării nici un nume de oraş şi nici chiar de rîu (afară doar
de numele Crişului) care să păstreze forma latină în consonanţă cu legile de
prefacere a sunetelor româneşti. Dacă în nordul Dunării, toate numele lati-
neşti de oraşe au dispărut, în sudul fluviului forma celor păstrate arată că
numele latin a suferit transformările caracteristice ale limbilor slave: Arcar
(Ratiaria), Kostol (Castellum), Lom (Almus), Nis (Naissus), Srem (Sir-
mium), Vidin (Bononiae) etc.
Cît despre numele de rîuri, ele ne spun acelaşi lucru. în sudul Dunării,
Sava, Drava, Kulpa, Una, Timocul ş.a. corespund formelor romane; Savus,
Dravus, Colapis.Oeneus, Timacus etc., trecute printr-o evoluţie caracteristică
limbilor slave. în nordul Dunării nici Mureşul, nici Someşul, nici Prutul
sau Buzăul nu pot fi reduse, în baza legilor fonologice ale limbii române, la
formele Maris (ius), Samus, Pyretos şi Museos, atestate la scriitorii vechi,
ci presupun mijlocirea altor limbi, care nu pot să fi fost decît ale unora din
popoarele cuceritoare care au trecut pe aici. Acestea stăpîneau văile rîu-
rilor, pe cînd autohtonii trăiau prin munţi sau păduri greu de străbătut,
în care nu găseau numai adăpost, ci pe ale căror plaiuri, podişuri şi lunci
aveau posibilitatea să facă atîta agricultură de cîtă aveau trebuinţă pentru
nevoile lor, şi întîlneau excelente condiţii ça să-şi crească turmele lor de
vite. Astfel ei deveniră un factor economic indispensabil pentru cuceritori,
cărora le puteau plăti impozite în natură, în schimbul unei relative libertăţi.
Au ştiut mai ales să-şi asigure o oarecare autonomie prin respectarea dreptului
lor valah, în baza căruia erau judecaţi de căpeteniile lor, învestite cu putere
judiciară.
Cîteva din numele de rîuri din România actuală ne permit să facem
unele deducţiuni interesante asupra vremurilor celor mai îndepărtate.
Cazul rîului Bistriţa e instructiv. Numele e de origine slavă şi însem-
nează pe româneşte „repede". Repede e însă pînă astăzi numele unuia din
afluenţii rîului în regiunea muntoasă de la izvoarele lui. E deci evident că
rîul care se numea la început Repedele pe tot parcursul său, a fost tradus
de slavii aşezaţi aici mai tîrziu prin echivalentul Bistryca. Mai în urmă s-a
întîmplat ceea ce se poate observa în nenumărate cazuri, la noi şi în alte
ţări: populaţia mai veche acceptă numirea cea nouă, oficială, dată de cuce-
ritori 1 .
Acelaşi lucru s-a întîmplat, precum a arătat de curînd d. N. Drăganu 2,
cu numele Oltului. Vechiul Alutum trebuie să se fi păstrat la populaţia română
1
Tot astfel numele satului dobrogean Camena nu-i decît o traducere slavă — generali-
zată azi în gura românilor — a vechiului Petra, care apare într-o inscripţie latină găsită, acolo
(cf. T. Sauciuc, O inscripţie latină, în Analele Dobrogei, XV, 1934, p. 93—112).
2
N. Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV, p. 537 ş.u.
 449
CONTRIBUŢIA TRANSILVANIEI LA FORMAREA ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMaNE

autohtonă sub forma corespunzătoare legilor fonologice române, Alt. Aceasta

era rostirea pînă la venirea slavilor şi ungurilor, care au transformat, după
legile limbii lor, pe Alt în Olt, şi chiar pînă în secolul al XIII-lea, căci saşii,,
aşezîndu-se în Transilvania, au auzit de la români forma Alt — atestată
d e a l t f e l în cele mai vechi documente (secolul al XIII-lea), — f o r m ă pe care
au păstrat-o pînă în ziua de azi.
Toate aceste consideraţiuni deduse din toponimie primesc o confirmare
n o u ă prin studiul documentat al d-lui R . Vuia, Chronologie des types de village
dans le Banat et la Transylvanie 1 . Studiind în mod comparativ diferitele
tipuri de sate, el arată că cele trei tipuri arhaice — din epoca preromană,
r o m a n ă şi postromană, deci anterioare sec. VI după Hristos—sînt ale sate-
lor „răsfirate", „disociate", şi ale celor „din văi", toate exclusiv româneşti şi
păstrate, în mare măsură, pînă azi, în regiunile muntoase.
Urmează, ca vechime, satul „aglomerat" datînd din epoca româno-
slavă (sec. VII-XII), reprezentat mai ales prin sate româneşti. Abia la urmă
vin satele de-a lungul drumurilor, al căror început datează din sec. X I I ,
şi care sînt satele tipice ale coloniştilor veniţi mai tîrziu. Ele alcătuiesc tipul
cel mai obişnuit al satelor săseşti si ungureşti, împreună cu satul „geometric",
nou de tot (sec. X V I I I - X I X ) .
De remarcat este că tipul satului „aglomerat", datînd din epoca comu-
nităţii româno-slave în Transilvania, se găseşte şi la cîteva sate ungureşti.
Această constatare e coroborată de cîteva observări care se pot face cu
privire la limbă. Amintesc numai două cazuri, care mi se par deosebit de
instructive.
Dacă examinăm împrumuturile de origine ungurească în limba română,
putem distinge două categorii: cuvinte răspîndite peste tot — sau aproape
tot — teritoriul dacoromân, şi cuvinte cunoscute numai în unele regiuni,
mai ales prin regiunile vestice şi nordice (unde contactul cu ungurii era mai
des şi influenţa oficialităţii ungureşti mai mare). între cele dintîi găsim unele
care denotă o filiaţie slavă. Astfel sînt înainte de toate verbele de tipul bănui,
bintui, cheltui, mîntui etc., care conţin un radical de origine ungurească
fbánni, bántani, kõlteni, ménteni etc. ), şi un sufix de origine slavă (-ovati).
Precum am arătat aiurea 2, e probabil că noi n-am împrumutat pe bintui
direct de la unguri (bántani), ci prin mijlocirea slavilor transilvăneni (sîrbii
au bantujem, bulgarii bantuvam şi rutenii bantuju). Tot astfel avem şi alte
cuvinte de origine ungurească care, prin extensiunea lor pe tot teritoriul
dacoromân — întocmai ca vorbele de origine slavă — sau prin forma lor,
presupun o mijlocire slavă. Astfel e cuvîntul unguresc gond, care nu are în
româneşte forma gond, precum am aştepta dacă ar fi împrumutat din ungu-
reşte, ci gînd, ca în cuvintele slave cu vocală n a z a l ă 3 .
Că slavii nu se deznaţionalizaseră cu totul în Ardeal pe vremea cînd
pătrundeau ungurii în această provincie, ne-o dovedeşte numele de localitate

Publicat în Revue de Transylvanie, I I I , 1936, nr. 1, p. 33 — 68.

2
Dacoromania, VI, 1929—1930, p. 520 — 524.
3
Ibid., 524.

29 — Cercetări şi studii — c. 339

420 sextil puşcariu

Săvădisla, botezată astfel după numele regelui ungar Ladislau cel sfînt,
dar care în româneşte nu reprezintă forma ungurească Szent-László, ci cea
slavă Sfeti Vladislav1. Deci: pe vremea regelui Vladislav, care a domnit între
anii 1077 şi 1095, în regiunea Săvădislei trăiau încă slavi împreună cu români.
Dacă cercetăm tezaurul lexical de origine latină al limbii române,
vedem confirmate toate părerile expuse mai sus.
Despre epoca în care populaţia romană din Dacia, lipsită de sprijinul
armatei retrase la sudul Dunării, trebuia să se apere în lupta de guerillă,
vorbesc cuvinte de origine latină ca : armă, arc, săgeată, scut, coif, luptă,
bătaie etc. (lat. arma, arcuş, sagitta, scutum, cuffea, lucta, batt(u)alia).
Vechii români aveau un mijloc potrivit de a-şi învinge duşmanii, despre
care ne vorbesc adesea cei dintîi cronicari naţionali. îi atrăgeau, prin fugi
simulate, în codri, unde de mai înainte copacii erau „aţinaţi" sau „înţinaţi",
adecă tăiaţi aproape de rădăcină, dar numai atît, ca să mai stea încă în
picioare. Aceşti copaci erau prăvăliţi apoi peste duşmanul intrat în pădure,
care, prins între masele de trunchiuri răsturnate, nu mai găsea nici o ieşire
şi cădea pradă săgetaşilor români ascunşi în codru. Cuvîntul atina vine din
latinescul attenuare2, este deci un vechi termen militar. D. N. D r ă g a n u 3
a arătat că numele multor obiecte casnice, care la nevoie pot servi ca arme
primitive, au trecut în limbile popoarelor învecinate, cu sens de arme, astfel:
măciuca, securea, fuştele şi furca (lat. matteuca, securis, fustis, furca) şi că tot
ca armă era întrebuinţată securea numită valaska sau balaska, adică „valahă".
Cătuşele (de la cattus „pisică"), în care erau băgaţi prizonierii, au fost împru-
mutate de la români de poloni (katusz(a) şi de ruteni (katusa „tortură").
Chiar numele satului românesc vine din fossatum, care însemna „înconjurat
d e şanţuri", deci: „loc întărit".
Cei mai mulţi termeni fundamentali relativi la agricultură sînt în
româneşte de origine latină 4 , astfel agru, cîmp, falce (ager, campus, falx)
p e care se ară (arare), sau se sapă (sappare) cu sapa (sappa), se seamănă
(seminare ), se culege (coliigere) şi se seceră cu secer ea (sicilis ) şi apoi se
treieră (tributare) sau se bate (battuere) pe arie (area) şi se vîntură (ventilare)
griul (granum), meiul (milium), orzul (hordeum), părincul (panicum)
şi secara (secalis) cu paiele (palea) lungi şi cu spicul (spicum) plin (plénum).
Grăunţele (granuda ), uneori amestecate cu neghină (nigellina ) se cern
(cernere ) cu ciurul (cribrum ) şi se duc la moară (mola ) să fie măcinate
(machinare ), ca să iasă făina (farina ) din care se coace (coquere ) pînea
(panis ). Aiul (alium ), ceapa (cepa), curcubeta (cucurbita ), cinepa (canapis),
curechiul (coliclu), napul (napus), pepenele (pepo), trifoiul (trifclium),
care dă un minunat nutreţ (nutricium), sînt de asemenea cultivate, ca şi

1
G. Kisch, Siebenbürgen im Lichte der Sprache, p. 287, cf. Dacoromania, VIII, p. 244.
2
S. Puşcariu — Tenuare im Rumănischen, în Wórter und Sachen, I, 1909, p. 111 — 114.
3
. N. Drăganu — Românii în veacurile IX—XIV, p. 85 — 86.
4
Cf. H. Dumke — Die Terminologie des Ackerbaus im Rumănischen, în XIX—XX.
Jahresbericht des Instituts f . rum. Sprache zu Leipzig, 1913, p. 65—113 şi Al. Bocăneţiu — Ter-
minologia agrară în limba română, în Codrul Cosminului, II —III, 1925 — 1926, p. 119 — 274.
CONTRIBUŢIA transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii romane
421

varza (viridia). Unele din cuvintele limbii actuale, care au un înţeles general,
făceau şi ele la început parte din terminologia agricolă. Astfel'a scoate din
executere — înrudit cu scutura din excutulare — este, precum am a r ă t a t x ,
un termen ce se referea la extragerea grăunţelor din spic.
Şi mai mare e numărul cuvintelor latine, în legătură cu creşterea vitelor
şi viaţa păstorească 2.
Dintre animalele domestice avem înainte de toate cíñele (canis ) si
căţeaua (catella), credinciosul păzitor, care cu lătratul (latratus) său dă de
ştire stăpînului că primejdia e aproape. Numele „pisicei" (cattus) s-a păstrat
sub forma diminutivă căţuşă la românii transdanubieni. Calul (caballus )
cu şaua (sella ) lui, armăsarul (armessarius, din admissarius) şi iapa (equa )
au o terminologie bogată în cuvinte de origine latină 3 . î n limba veche şi
dialectal întîlnim şi cuvîntul asen (asinus) şi mulă (mullus, -a).
Dintre vitele (vita „viaţă" ; pentru sens cf. lat. animal din anima)
cornute (cornutus), numite pe alocuri şi nămaie (animalia), pomenim boul
(bos), taurul (taurus), vaca (vacca), juncul şi june a (juvencus, juvenca),
junincea (junix ) şi viţelul cu viţeaua (vitellus, vitella ). Ei se mină (minare )
la păşune (pastio, -onem) şi se adapă (adaquare), iar cînd nu mai au ce
paşte (pasc ere), se ţin în staul (stabulum), unde li se dă finul (fenum ) stiîns
cu furca (furca) şi pe care îl rumegă (rumigare) în tihnă. Boii se înjugă
(in-jugare) şi se dejugă (di (s)jugare) — b o u l pus la jug se numeşte jugar
(jugarius )—şi se îndeamnă (inde-minare ) cu strămurarea (stimularia).
Capra (capra), iedul şi iada (kaedus, haeda) şi vătuiul (vituleus) sînt
în căprăreaţă (capraricia ) păzite de căprar (caprarius ). Românii trans-
danubieni numesc părul (pilum) lor: căprină (caprinus, -a, -um).
Porcul (porcus) şi scroafa (scrofa) cu purceii (porcellus) şi purcelele
(porcella) lor, care dau lardul (lardum), cîrnaţi (carnaceum) şi porcina
(porcina), sînt păziţi de porcar cînd sînt duşi la ghindă (glanda = glans)
şi nu sînt ţinuţi în purcăreaţă (porcaricia ) de lîngă casă, sau în curte (curtis =
cohors) alături de găinile (gallina) care fac ouă (ovum) şi de celelalte hoare
(ovaria), de porumbi (palumbus) şi, mai rar, de păuni (pavo).
Mai strîns e legată de viaţa păstorului (pastorius = pastor) sau păcu-
rarului (pecorarius) român, oaia (ovis), cu berbecii (vervex), areţii (aries),
mieii (agnellus) şi mioarele (agneliolla). Turmele (turma) cu păcuine (peco-
rina sau pecuina), matricea (matrix) cu noateni (annotinus) şi tîrţii (ter-
tianeux) sînt ţinute vara la munte (mons) şi iernează (hibernare) la şes
(sessum ).
0 bogată terminologie e legată de lina (lana) oilor şi de prepararea ei:
a toarce = torquere, fir = filum, canură = cannula etc. După cum lîna se
tunde (tondeo) sub burtă sau în jurul coadei, acţiunea se numeşte a suvintra
(subventrare) sau — la macedoromâni — suilîa (subiliare). Cît despre lapte
1
Dacoromania, I I , p. 715 — 716.
2
Cf. W. Domaschke — Der lateinische XVortchatz des Rumănischen, în XXI—XXV.
Jahresbericht des Instituts j. rum. Sprache zu Leipzig, p. 141 — 144.
3
Cf. Sever Pop — Cîteva capitole din terminologia calului, în Dacoromania, V, 1927 —
1928, p. 51 — 271 şi Ştefan Păşea — Terminologia calului ; părţile corpului, ibid., p. 272— 327
4 2 2 sextil puşcariu

(lac) şi derivatele lui, terminologia e de asemenea bogată: a mulge (mulgere),

curastră (colastra = colostrum ), caş (caseus), cheag (coagulum), închega
(coagulare), unt (unctum), rînced (rancidus) etc.
Remarcabil e şi faptul că unele din cele mai uzuale cuvinte din termi-
nologia păstorească, precum brînză, căciulă, stînă, strungă, urdă, zer n-au
putut fi explicate din punct de vedere etimologic şi sînt probabil străvechi,
rămase din graiul strămoşilor noştri dinainte de romanizare. Aceasta ar fi
o dovadă mai mult că păstoritul fusese o ocupaţiune preferată şi la traco-daci.
Cînd viaţa orăşenească a încetat şi, prin văile roditoare de la cursul inferior
a l Dunării, s-au aşezat neamurile noi, cei care s-au putut conserva cu indivi-
dualitatea lor etnică au fost locuitorii regiunilor muntoase, fie că ei vorbeau
încă limba autohtonilor — albanezii — sau erau romanizaţi în grai — românii
— fără să fi părăsit vechile obiceiuri si felul de viată moştenit de la strămosii
lor.
Numărul destul de mare al termenilor de origine latină păstraţi în
româneşte, în legătură cu viaţa agricolă, şi mai ales bogăţia de termeni
referitori la viaţa pastorală, stau în contrast izbitor cu faptul că nici la românii
din dreapta, nici la cei din stînga Dunării, nu s-a păstrat nici un cuvînt
relativ la viaţa orăşenească. într-adevăr, nici villa, nici forum, nici platea
sau strata, pe care le întîlnim în limbile romanice de vest, nu se întîlneşte
în româneşte. Caracteristic e că ruga, care există la românii din Mace-
donia (arugă), nu e, ca în Franţa, „rue", un termen citadin, ci înseamnă,
„locul pe unde intră oile în stînă ca să fie mulse", face deci parte din termi-
nologia păstorească. Pavimentum nu însemnează „pavaj", ci era, ca la sarzi,
un termen agricol însemnînd „bătătură" 1 . Pentru viaţa pe care vechii români
•o duceau, departe de căile principale de comunicaţie, e caracteristic şi faptul
că via s-a pierdut din limbă şi a fost înlocuit prin callis (cale ) — care la
•origine însemna o potecă strîmtă, cum sînt drumurile prin munţi şi păduri —
şi că pons nu are sensul francezului „pont", ci puntea românească e o trecă-
toare provizorie, făcută dintr-un trunchi aruncat de pe un mal pe celălalt
a l pîraielor repezi de munte.
De asemenea terminologia creştină are în limba română un caracter
rural. Precum am arătat de curînd 2, întemeiat pe unele studii ale d-lui
Jakob J u d 3, la noi s-au păstrat termenii primordiali creştini, precum Dumne-
zeu (domine deus), biserică (basílica), cruce (crux), boteza (baptizare),
înger (ángelus), Paşti (Paschae), păresimi (quadragessima) etc., dar lipsesc
mulţi termeni creştini de origine latină (sau greco-latină) din cei mai răspîndiţi
la romanii apuseni, precum: biblia, canonicus, coemiterium, diaconus, ele-
wiosyna, episcopus, eremita, monachus, parochia, plebs etc., chiar şi cuvinte
ca benedico, ecclesia, evangelium, saeculum, spiritus etc., care au pătruns la

1
Puşcariu — Etymologisches Wõrterbuch der rumãnischen Sprache, nr. 1251 şi Dacoromania,
V I I I , p. 333.
3
Dacoromania, VIII, p. 333 — 336.
3
Zur Geschichte der bündrerromanischen Kirchensprache, Chur, 1919 şi Sur l'histoire de
la terminologie ecclésiastique de la France, în Revue de linguistique, X, 1934, p. 1 — 61.
CONTRIBUŢIA transilvaniei la formarea şi EVOLUŢIA limbii romane 423

albanezi. Lipsa acestor termeni, se explică prin faptul că noi n-am cunoscut
o organizaţie bisericească la oraşe şi o viaţă monahală mai dezvoltată în
primele veacuri ale evului mediu, ci numai preoţi săteşti.
între lipsa unei terminologii citadine şi între lipsa terminologiei creştine
care să dovedească un stadiu de organizare bisericească mai dezvoltat este
un paralelism perfect. După cum multe din numele oraşelor latine din nordul
Peninsulei Balcanice ni s-au păstrat în formă slavă, precum văzurăm mai sus,
tot astfel întîlnim în limba noastră termeni latini în legătură cu organizaţia
bisericească, care ne-au venit prin filieră greco-slavă. Un nou indiciu
că pe strămoşii românilor nu avem să-i căutăm în oraşele din sudul Dunării,
ci la ţară. Aşa ne-au venit numele lunilor mart, april, august, care au înlocuit
pe vechiul marţ (din martius), prier (din aprilis) şi a gust (din agustus, forma
populară a clasicului augustus), aşa chilie, candelă, raclă, rasă etc., care sînt
latinescul cella, candela, arcula, rasum, venite toate, şi la slavi, prin limba
grecească, care, ca şi în armată şi în administraţia de stat, a sfîrşit prin a
deveni dominantă în biserica imperiului estic, după ce primise mai înainte
o mulţime de cuvinte latineşti.
Faptul că limba romană de est nu s-a conservat decît întru cît era
vorbită de elementul rustic, a fost hotărîtor pentru întreaga dezvoltare a
limbii române şi explică locul deosebit pe care ea îl ocupă între limbile roma-
nice.
î n apus, ţările neolatine rămaseră în contact unele cu altele, fiind supuse
aceloraşi curente mari culturale dominate de biserica catolică. Anumite
inovaţiuni de limbă cuprindeau tot teritoriul romanic — sau cea mai mare
parte a lui — şi o mulţime mare de împrumuturi se făceau de la ţară la ţară-
Hotărîtor pentru dezvoltarea limbilor romanice apusene a fost mai cu seamă
faptul că limba clasică a coexistat, în toate timpurile, alături de latina „vul-
gară" a straturilor de jos. După o epocă de decădere, ea a înflorit iar în şcoli,,
biserică şi administraţie. învăţarea latinei clasice şi întrebuinţarea ei, în scris
şi în grai, în tot cursul veacului de mijloc, a îmbogăţit limbile romanice de vest
cu o mulţime de elemente noi lexicale şi gramaticale, dar în acelaşi timp a
stînjenit dezvoltarea liberă a limbii populare. Aceste latinisme primite ulterior,
pe cale cărturărească, dau înainte de toate limbilor romanice de vest o înfă-
ţişare mai romanică decît limbii române. Fiind introduse de ştiutorii de lati-
neşte şi întrebuinţate de ei, aceste cuvinte „savante" au păstrat aproape
nealterată forma lor latină. Dimpotrivă, cuvintele moştenite din tată în fiu
au fost modificate de multele generaţii ce le-au întrebuinţat ; ele s-au tocit
atît de mult, încît adesea abia mai sînt de recunoscut. î n franţuzescul aqua-
tique — neologism împrumutat din latineşte — oricine recunoaşte cu uşu-
rinţă vorba latină aquaticus, pe cînd pe aqua latin, cu greu îl recunoşti în
franţuzescul eau, rostit o.
într-o lucrare publicată în Analele Academiei Române1, Meyer-Lübke
a arătat că, între toate limbile neolatine, limba română reprezintă evoluţia
cea mai firească, nefiind stînjenită în dezvoltarea ei normală de limba latină
1
Rumănisch und Romanisch, Bucureşti, 1930.
424 sextil puşcariu

clasică, care, în apus, a influenţat necontenit graiurile romanice şi le-a întîr-

ziat sau le-a oprit să progreseze în direcţia tendinţelor fireşti ale limbii.
Tot astfel, E. Gamillscheg, făcînd într-o recentă lucrare 1 istoricul
articolului în limbile romanice, îşi termină studiul său cu următoarele cuvinte :
„însemnătatea mare a limbii române pentru cunoaşterea evoluţiei romanice
consistă în aceea că limbile neolatine apusene formează o familie mare care
s-a dezvoltat mai tîrziu în aceeaşi direcţie, fără să mai putem recunoaşte
stadiile vechi, pe cînd limba română, copilul despărţit timpuriu de familie,
a păstrat cu mai mare fidelitate trăsăturile vechi familiare şi în noua ambianţă
în care a ajuns."
Adevărat că prin izolare geografică faţă de celelalte limbi romanice şi
prin ruperea contactului cu clasicitatea latină, limba română, rusticizată,
apare mai săracă decît surorile ei din apus. Dar şi în privinţa pretinsei sărăcii
a limbii române în cuvinte de origine latină, opinia curentă trebuie revizuită.
înainte de toate, limba română păstrează o mulţime de cuvinte şi forme
latineşti, pierdute în alte limbi romanice. într-o lucrare în care mă ocup
mai pe larg cu locul limbii române între limbile romanice, am c i t a t 2 o lungă
listă de cuvinte care nu s-au conservat decît în româneşte. Ele fac 5—6%
din toate cuvintele de origine latină identificate pînă în prezent, şi nu privesc
numai noţiuni în legătură cu o viaţă primitivă, ci între ele se găsesc şi cuvinte
abstracte, care în limbile romanice de vest sînt de origine savantă. Astfel,
francezul agile, cantique, hospice ş.a. sînt împrumuturi mai mult sau mai puţin
recente din latina clasică, pe cînd ager, cîntec, ospăţ etc. sînt în româneşte
vorbe populare reprezentînd pe latinescul agilis, canticum, hospitium, con-
servate din generaţie în generaţie, din epoca latină pînă azi, ca şi ajutor,
blîndeţe, deprinde etc., din lat. adjutorium, blandida, deprehendre etc., pierdute
în celelalte limbi romanice. Tot astfel un număr mare de cuvinte păstrează
numai la noi 3 sensurile vechi din limba latină, avînd în Romanía apuseană
înţelesuri noi.
Dintre formele de declinare sau conjugare vechi, pierdute în restul
lumii neolatine şi vii pînă azi în româneşte, e de ajuns să amintim conser-
varea terminaţiei în -e la vocativul masculinelor de declinarea a doua (doamne,
•ca în lat. domine) şi la genitivul şi dativul singular al femininelor de decli-
narea întîi (unei case, ca în lat. casae).
Această notă conservativă e atît de pronunţată, încît limba română
poate servi uneori filologilor drept criteriu pentru distingerea a ce e vechi
şi moştenit de ceea ce e nou şi împrumutat din latina clasică în celelalte limbi
romanice. î n italiană, bunăoară, adesea e greu de a face distincţie între cu-
vîntul popular şi cuvîntul savant. De aceea profesorul M. Bartoli recomandă
elevilor săi proba cu limba română. Dacă cuvîntul latinesc e păstrat în româ-
neşte, sîntem îndreptăţiţi să deducem că era curent în limba poporului român.
Veacuri întregi, poporul român a trăit la ţară. Aceasta explică lipsa de
organizaţii mai înalte, care se ivesc în mod firesc acolo unde oamenii locuiesc
1
Zum romanischen Artikel und Possessivpronomen, Berlin, 1936, p. 32 — 35.
2
Études de linguistique roumaine, p. 35 — 36.
3
Ibid., p. 3 8 - 3 9 .
contribuţia transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii romane 425

în mase compacte şi diferenţiate, din punct de vedere social. Dar trăind în

mijlocul naturii şi păşind cu talpa goală pe solul din care-şi sugea vlaga,
poporul nostru de ţărani a rămas ferit de multele primejdii pe care le aduc
sufletului străzile strimte şi lipsite de aer şi de perspectivă ale oraşelor şi
asfaltul lor alunecos. Şi precum în satele sărace locuite de strămoşii noştri
s-a ridicat cu timpul o elită de oameni cu stare bună şi cu mari calităţi sufle-
teşti — fruntaşii — tot astfel limba noastră, sărăcită în urma rustificării,
şi-a creat singură mijloace de îmbogăţire şi perfecţionare.
De aceea sărăcirea limbii romanice de est, în urma nivelului cultural
scăzut al celor ce o vorbeau, este mai mult o înşelăciune optică. Ceea ce s-a
pierdut din limbă, ca număr de elemente lexicale, a fost compensat, în mare
măsură, prin evoluţii de înţeles nouă date cuvintelor vechi. Astfel polisemia
şi deasa circulaţie a elementului latin a făcut ca să se păstreze caracterul
romanic al limbii române şi după ce prin contactul cu slavii şi alte popoare
au pătruns în româneşte multe cuvinte de origine străină. O statistică în care
se ţine seama şi de frecvenţa şi circulaţia cuvintelor arată că elementul latin
e de 90%, fără să se socotească neologismele recente 1 .
Şi această îmbogăţire a limbii prin lărgirea sensurilor şi prin împăre-
chieri de cuvinte denotă acelaşi caracter rustic pe care l-am constatat mai
înainte. Cu deosebire se reflectează, şi în această privinţă, marele rol al păs-
toritului, care a continuat să fie ocupaţia de căpetenie a strămoşilor noştri..
Iată cîteva exemple: termenul a înţărca „sevrer" la început se între-
buinţa numai pentru mieii care se închideau în ţarc „parc", fiind astfel despăr-
ţiţi (şi francezul sevrer vine din latinescul separare) de oi. Tot astfel dacă
despre un om, care se ridică din boală se zice că se întramă (dialectal acest
verb are încă forma întrarma) ; cuvîntul e împrumutat din terminologia
pastorală, căci el se întrebuinţa la început numai despre vite 2. Arete (din
latinescul aries) poate însemna „mascul, întrebuinţat la reproducere" pentru
orice animal: Cocoşul acesta l-am lăsat de arete, aromânii zic cal areati „armă-
sar". Tot aşa strungă are sensul de „loc gol între doi dinţi" ; frupt se între-
buinţează în înţeles de „mîncare de dulce" (din lat. fructus ovis), lăptăriile
fiind hrana de căpetenie a ciobanilor. Numai un neam de păstori poate zice,
chiar în limba literară: se încheagă un gînd, încheagă o frază sau cheagul unei
societăţi (francezul ar zice „le ciment d'une société"). Poporul, vorbind de un
om care şi-a „consolidat" starea materială zice că a prins cheag. Spre a arăta
că doi inşi sînt de aceeaşi vîrstă, se zice sîntem de aceeaşi iarbă, ca oile scoase
deodată la păşune. Se mai zice: paşte iarba pe care o cunoşti, în înţelesul de
„nu te amesteca în lucruri pe care nu le ştii". Numai la un popor la care viaţa
pastorală a jucat un rol de căpetenie se poate zice mă paşte un gînd. La baza
acestei expresii e imaginea turmei de oi care tunde iarba de la rădăcină pe

1
Études de linguistique roumaine, p. 45 — 51. î n această lucrare, se citează cîteva frag-
mente de proză şi versuri din limba veche, populară şi din autori moderni, compuse exclusiv din
elemente latine. Tot acolo se arată, după o statistică a d-lui Mazilu, că, în poezia Luceafărul„
de Eminescu, treisprezece strofe constau numai din elemente latine.
2
Dacoromania, I (1920-1921), p. 237.
 4 2 6 sextil puşcariu

unde a trecut păscînd 1. Salcia joacă un rol însemnat în creşterea oilor, frunzele
ei fiind hrana lor de căpetenie în timp de iarnă. Aşa se explică, după cum a
arătat d. P. Papahagi 2 , de ce numele acestui copac se întîlneşte în derivatul
român sălciu, care se întrebuinţează, bunăoară, despre o apă fără gust.
Cutreieiînd munţii cu turmele lor, păstorii români au dus cuvinte păs-
toreşti la toate neamurile vecine : la greci, albanezi, sîrbi şi bulgari în Peninsula
Balcanică, la cehi, slovaci, poloni, ruteni şi unguri în Europa Centrală.
D. Th. Capidan, într-un documentat studiu, ne-a arătat căile pe care se
mişcau pînă în timpurile din urmă păstorii macedoromâni 3 în Peninsula
Balcanică, iar d. N. Drăganu a indicat în marele şi documentatul studiu citat,
pe unde au trecut migraţiile românilor în nordul Dunării. Din hărţile Atlasului
Poloniei subcarpatine 4 putem urmări acum zonele de extensiune a acestor
cuvinte păstoreşti la slavii din Carpaţii nordici.
Dacă în multe din aceste regiuni românii au pierit, topindu-se în masele
popoarelor de alt grai, nerămînînd în urma lor decît un număr mare de numiri
de munţi de origine românească, în Carpaţii transilvani ei s-au înmulţit asi-
milîndu-şi alte neamuri. S-a adeverit şi de astă dată adevărul că stăpînii
munţilor devin stăpînitorii şesurilor înconjurătoare.
Această deznaţionalizare a românilor din Peninsula Balcanică, păstraţi
doar în insulele aromâne, meglenoromâne şi istroromâne, ca şi întărirea ele-
mentului românesc în nordul Dunării sînt rezultatele unui proces de lungă
durată.
î n timpul de formaţie a neamului românesc, Dunărea a fost, în anumite
epoci, un hotar politic şi strategic, dar n-a fost niciodată o graniţă etnică.
Geograficeşte, Carpaţii şi Balcanii alcătuiesc un singur şir de munţi, iar stră-
baterea lor, la Cazane din partea Dunării, se aseamănă — precum a spus odată
atît de plastic d. E. de Martonne — cu incizia ce rămîne într-un colac din
care tai un clin.
Şi istoriceşte vedem că Dunărea n-a despărţit numai, ci a şi unit popoa-
rele riverane. Nenumărate sînt ştirile, din timpuri străvechi, despre treceri
de p e un ţărm pe celălalt şi răspîndiri de neamuri pe amîndouă malurile. De
cîte ori un popor ajunge la o epocă de înflorire, la cursul inferior al Dunării,
el caută să stăpînească şi malul opus. Aşa a făcut Buerebista cel mare, aşa
Traian cuceritorul. între 1074 şi 1144,stăpînirea cumană şi pecenegă se întindea
pe amîndouă malurile Dunării. înaintea acestora, imperiul bulgar cuprindea
dreapta şi stînga fluviului. Mircea cel Bătrîn spune cu mîndrie, în 1387, că
stăpîneşte toată ţara Ungro-Vlahiei de amîndouă părţile Dunării pînă la mare.
î n sfîrşit, România actuală, [...] ar fi ea imaginabilă fără gurile străvechiului
fluviu, care a fost din vechime axa poporului român?

1
Études de linguistique roumaine, p. 399 — 400.
2
Dunărea, a. II, 1925, p. 1 0 - 1 2 .
3
Th. Capidan — Românii nomazi, în Dacoromania, IV, 1924 — 1926, partea I.
4
Cf. expunerea d-lui Gr. Nandriş în Dacoromania, VIII, 1934—1935, p. 138—148, cu
reproducerea hărţilor pentru cuvintele de origine română : cornut, şut, berc, vătui, găleată, rumega,
tneriza, afină şi putină.
CONTRIBUŢIA t r a n s i l v a n i e i la formarea şi evoluţia limbii romane 427

Cele mai caracteristice trăsături ale limbii române inovaţiile cele mai
2
esenţiale , care o deosebesc de toate celelalte limbi romanice, se găsesc în
cîtesipatru dialectele. Ele cuprind tot materialul lingvistic de origine latină
si numai acesta. Această constatare ne sileşte să admitem că ramurile răzleţite
¿le românismului, pe timpul formării poporului nostru, comunicau unele cu
altele în măsura în care inovaţiile de limbă puteau să se propage dintr-o regiune
într-alta. Mai [putem] presupune că strămoşii noştri, deşi nu au ajuns mult
timp la organizaţii superioare de stat, aveau totuşi conştiinţa aparţinerii la
acelaşi neam şi că, în afară de limbă, mai era ceva ce îi deosebea de celelalte
neamuri. Numai aşa se explică că graiul lor a fost ferit de influenţe străine
în primele veacuri ale evului mediu.
Că Dunărea n-a format un hotar lingvistic — precum ea nu împiedică
nici limba ungurească să se dezvolte în aceleaşi linii mari, deşi desparte Ungaria
din cele mai vechi timpuri în două — e uşor de înţeles, mai ales la un popor
de păstori, care şi azi o trece cu turmele, plecînd din Carpaţii sudici să ierneze
în Dobrogea. Dealtfel pe ţărmul drept al fluviului trăiesc peste 300.000 de
dacoromâni, care vorbesc acelaşi grai ca în Oltenia şi Banat, deşi Dunărea
este de veacuri, în regiunea Vidinului şi Timocului, o graniţă politică despăr-
ţitoare de ţări.
Unitatea relativă a limbii se întîlneşte şi la alte popoare a căror ocupaţie
de căpetenie e păstoritul. Păstorii sînt nevoiţi să caute păşuni întinse pentru
turmele lor. Omogenitatea socială produce şi omogenitate de grai. Ceea ce la
noi a fost însă mai cu seamă un factor decisiv, era lipsa unor oraşe puternice,
care să fi fost şi centre politice, administrative, culturale, bisericeşti sau co-
merciale. Căci în jurul acestora se formează de obicei dialectele. Dacă stările
în împărăţia de est ar fi fost asemănătoare cu cele din apus, unde provinciile,
diecezele şi oraşele îşi păstrară, şi după căderea imperiului, coeziunea şi impor-
tanţa lor de odinioară, am avea, după toată probabilitatea, şi în sud-estul
european mai multe limbi romanice. Aşa însă, din cauza împrejurărilor istorice
cu totul speciale, singurii supravieţuitori ai romanilor estici pînă azi sîntem
noi, românii. '
Nefiind legaţi prin organizaţii politice, de anumite unităţi geografice,
aceşti romani estici nu s-au numit, ca celelalte popoare romanice, după numele
provinciilor pe care le ocupau (Italia, Franţa, Spania...), ci îşi ziceau pur şi
simplu romani 3 precum îşi zic ei pînă astăzi, fie că locuiesc în nordul Dunării
(români) sau în sudul ei (aromâni) sau în Istria îndepărtată (unde pentru
veacul al XVIII-lea ne e atestat numele rumeri). Limba pe care o vorbeau îi
distingea de toate neamurile înconjurătoare, dintre care cele mai multe îi
numeau valahi sau vlahi, termen prin care se preciza aparţinerea lor la româ-
nism. Dealtminteri, conştiinţa că sînt urmaşii vechilor romani n-a dispărut

1
Etudes de linguistique roumaine, p. 64 sqq. Cf. cu deosebire mostra de limbă de la p. 66 —
67 care a r a t ă că cele p a t r u dialecte principale româneşti au aceeaşi structură gramaticală.
2
î n Studii istroromâne, vol. II, paragr. 275 — 302, a m enumerat şi analizat aceste ino-
vaţiuni.
3
Cf. V. P â r v a n — Contribuţii epigrajice, p. 92 şi Dacoromania, V I I I , p. 332.
428 sextil puşcariu

niciodată la români. Caracteristic e faptul că această numire etnică de romanus

sau de valah a ajuns să fie confundată în cursul vremii cu noţiunea de „păstor".
Ceea ce le dădea strămoşilor noştri conştiinţa că aparţin aceluiaşi neam
a fost, în afară de limbă, credinţa lor. Născuţi ca popor creştin, românii se '
simţeau, din cauza acestui creştinism al lor, că formează o familie, deosebită
de barbarii veniţi peste ei. O simbioză adevărată între români şi barbari, cu
urme adînci în limbă, nu se putea produce.
Aşa se explică de ce împrumuturile de la popoarele creştine iau parte
la cele mai vechi transformări fonologice ale limbii române, pe cînd cele luate
de la slavii păgîni nu. Astfel, spre a nu cita decît un caz — dar acesta destul
de caracteristic —, trecerea lui l intervocalic în r, care s-a întîmplat în toate
elementele latine (de ex. în mola, agilis etc., care au devenit moară, ager etc.)
şi în toate dialectele româneşti, se găseşte în cîţiva termeni creştini de origine
grecească, precum Sînicoară, din Sanctus Nicolas, în cuvinte de origine
albaneză ca viezure, din alb. vjedhullë (de la vjeth „fur") şi, probabil, şi în
nasture, împrumutat de la goţii creştini (naslilò1 ). Dimpotrivă, cuvinte
de origine slavă dintre care unele se găsesc în toate dialectele române, ca
boală (din slavul boli) păstrează pe l intervocalic nealterat, ceea ce dovedeşte
că au intrat în limbă într-o epocă mai tîrzie. într-adevăr, cînd slavii au început
să primească creştinismul în mase, limba romanică de la cursul inferior al Du-
nării trecuse prin toate acele schimbări mari care au urmat după rusticizarea
ei şi eliberarea de sub influenţa latinei clasice ; ea primise caracterul românesc,
atît în fonetism cît şi în structura ei morfologică. De aceea influenţa slavă,
deşi covîrşitoare din punct de vedere lexical (mai ales fiindcă era limba ofi-
cială a bisericii şi a administraţiei de stat) şi însemnată din punct de vedere
sintactic şi frazeologic (mai ales fiindcă întîiele opere literare au fost traduse
din slavoneşte), n-a mai putut atinge structura internă a limbii române.
Dacă toate aceste momente: mişcările periodice cu turmele 2 (nivela-
toare ale diferenţelor şi propagatoare ale inovaţiilor de limbă dintr-o regiune
într-alta) ; omogenitatea socială ; lipsa unor centre politice, culturale, admi-
nistrative, religioase şi comerciale (în jurul cărora se nasc dialectele) ; tradiţia
romană şi conştiinţa de rasă ; creştinismul care a împiedicat mult timp o
simbioză intimă cu popoarele aşezate peste romani; poate şi alţi factori pe
cari nu-i putem preciza, dar care au produs şi aiurea (de ex. la ruşi) stări
analoage; dacă toate acestea au contribuit ca limba română primitivă să se
poată forma pe un teritoriu întins, de-a dreapta şi de-a stînga Dunării, urmînd
aceleaşi direcţii mari de evoluţie, nu e mai puţin adevărat că se pot constata
şi deosebiri importante de limbă la românii din nordul Dunării şi la cei din
Peninsula Balcanică. Aceste deosebiri sînt de dată veche şi dovedesc că rolul
romanilor rămaşi în Dacia Traiană după evacuarea oficială a provinciei la
271 a fost hotărîtor în dezvoltarea limbii române.

1
Cf. în urmă E. Gamillscheg, Germania Romanica, II, p. 248.
însuşi cuvîntul pentru „stînă" se numeşte în unele regiuni mutare.
CONTRIBUŢIA T R A N S I L V A N I E I LA FORMAREA ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMaNE 429

însăşi forma sub care se prezintă cuvîntul Dunăre e o dovadă despre

aceste deosebiri. Precum au arătat în timpul din urmă diferiţi savanţi 1 , partea
finală a acestei numiri reflectează un sufix de origine dacică. Cum românii
din sudul fluviului nu cunosc, ca şi celelalte popoare balcanice, decît forma
fără -re final, numele lung de Dunăre n-a putut fi adus din dreapta fluviului.
El a continuat să trăiască, în stînga fluviului, în gura dacilor romanizaţi.
Există cuvinte româneşti, de origine latină, care prin însăşi noţiunea
pe care o reprezintă nu s-au putut conserva decît în sudul sau în nordul Du-
nării. Astfel hic (hică) şi căstînîu (eăstănie) la aromâni, din latinul ficus
(fica) şi castaneus (castanea) indică nişte pomi (şi fructele lor) care nu cresc
decît în regiunile calde al Peninsulei Balcanice. în nordul Dunării, aceste
cuvinte au dispărut din grai (pentru ca mai tîrziu să intre, prin comerţ, cuvin-
tele noi smochin şi castan). Dimpotrivă, păcură din lat. picula 2 s-a păstrat,
după cum a relevat d. P. Papahagi, numai în România cu regiuni petrolifere.
Tot aşa bourul din lat. bubalus, care se vîna pînă nu demult în Carpaţi, dar
a dispărut mai devreme în Peninsula Balcanică. Şi faptul că cuvîntul aur s-a
păstrat numai la dacoromâni, în România cu minele ei aurifere, este caracte-
ristic. Aromânii îi zic malamă, iar istroromânii zlato, cuvinte de origine străină.
Poate nu e simplă întîmplare că cuvîntul luna a înlocuit pe mensis, pe cînd
românii sudici deosebesc luna de mes. Precum a arătat V. Pârvan, luna cu
înţelesul francezului „mois" se găseşte în Corpus Inscripţionam, volumul III,
tocmai pe o inscripţie din Dacia Traiană. Ar mai fi de relevat că numai daco-
românii cunosc cuvîntul ţărm, care vine din termen (terminus ), dar nu însem-
nează, ca în latineşte, „hotar, graniţă", ci „mal". Am arătat cu altă ocazie 3
că această dezvoltare semantică nu se poate explica decît într-o regiune unde
ţărmul mării sau al unui rîu forma hotar de ţară. Aceasta a fost cazul, după
părăsirea Daciei, la Dunăre, pentru românii rămaşi pe malul stîng. Ţărmul
Dunării era frontiera care-i despărţea de Imperiul Roman de est.
Avem în limbă şi cîteva cuvinte de origine străină, care se găsesc numai
la dacoromâni şi n-au putut fi împrumutate decît aici, la nordul Dunării.
Astfel sînt înainte de toate numirile topice Muntele Gotului, Părăul
Gotului, Goteşti şi numele propriu Gotea, care aduc aminte de şederea goţilor
în Transilvania. Precum a arătat C. Diculescu, aceste nume nu ne-au putut
fi transmise prin filiaţie slavă, căci forma slavă e Gütinü, care ar fi dat în româ-
neşte Gît sau Gut. C. Diculescu, G. Giuglea şi E. Gamillscheg au încercat să
dovedească că la dacoromâni există un număr destul de însemnat de împru-
muturi vechi germane, primite direct de la goţi sau gepizi. între etimologiile
lor unele, ca strănut, rîncă, stinghe, targă, sînt foarte plauzibile 4. La acestea
se poate adăoga cuvîntul grapă, care, în afară de sensul franţuzescului „herse",
are în unele regiuni ale Ardealului şi pe cel de „căpuşă" şi se potriveşte cu
sensurile răspîndite în celelalte limbi romanice („gheară, cîrlig, agrafă, mînă
1
Cf. acum în urmă E. Gamillscheg, Germania Romanica, II, p. 243.
2
Simplul pix, picem există, sub forma pece în expresia negru pece „foarte negru", la ori-
gine „negru ca păcura".
3
Dacoromania, VIII, p. 306 — 307 şi 321.
4
Cf. Dacoromania, VIII, p. 2 9 1 - 2 9 2 .
430 S E X T I L PUŞCARIU

cu degetele încleştate, scai" etc.), a germanului krappa 1. Mai ales este instruc-
tiv verbul a cutropi (cotropi), care derivă din locuţiunea cu trop (ul), întocmai
cum covîrşi vine din locuţiunea cu vîrh (= cu vîrf). Am arătat că acest tropt
pătruns mai tîrziu şi în România apuseană, unde e atestat sub forma latini-
zată troppus în Lex Alamannorum şi din care derivă fr. troupeau şi adverbul
trop (ital. troppo), se reduce la germ. throp „aglomeraţie mare" (acelaşi cuvînt
ca actualul Dorf al nemţilor).
El e unul din cele dintîi cuvinte auzite de noi de la germani şi cea mai
caracteristică urmă pe care invaziile lor au lăsat-o în limba noastră 2. Faptul
că cutropi se găseşte numai la dacoromâni şi e necunoscut în sudul Dunării,
coroborat cu celelalte urme germane păstrate numai la dacoromâni, e o dovadă
că acest prim contact cu germanii l-au avut strămoşii noştri în România ac-
tuală.
Şi un alt cuvînt, acesta de origine avară, dovedeşte acelaşi lucru. E
cuvîntul jupîn „seigneur", care nu se găseşte decît la dacoromâni şi care are
trei din cele mai vechi fonetisme : rostirea regională a lui j iniţial ca ge, prefa-
cerea lui an sub accent în în şi rotacismul lui n în regiunile rotacizante (unde
e atestată forma giupăru). Cîteşitrele aceste fonetisme sînt caracteristice numai
pentru elementele latine. Din această cauză lingviştii au refuzat să considere
acest cuvînt ca un împrumut de la slavi. într-adevăr, în împrumuturile slave,
j nu se rosteşte ge (de ex. jar, jertfă etc.), an se păstrează neschimbat (de ex.
rană, hrană) şi n nu se rotacizează niciodată. Pe de altă parte, cuvintele slave
zup şi zupan, care se găsesc la slavii occidentali sudici şi la cei nordici nu pot
fi explicate etimologiceşte pe teren slav. De curînd d. P. Skok a arătat că
avem a face, la slavi şi la români, cu un cuvînt împrumutat de la avari 3 .
Cele mai frumoase dovezi despre persistenţa elementului romanic în
Dacia Traiană şi continuitatea românilor pe locurile ocupate de ei astăzi
ni le dă geografia lingvistică.
Transilvania, şi în special părţile ei vestice, împreună cu Banatul, sînt
regiunile care păstrează pînă azi cele mai multe din elementele latine pierdute
aiurea. într-o lucrare intitulată Les enseignements de l'Atlas linguistique
roumain 4 am reprodus o serie de hărţi din care acest lucru rezultă în mod
evident. Reproduc la acest loc cîteva din ele, cu ariile (colorate roşu) în care
s-au păstrat cuvintele de origine latină nea din lat. nix nivem, ai din lat.
alium, păcurar din lat. pecorarius, june din lat. juvenis şi pedestru (cu înţelesul
de „sărăntoc", ca franţuzescul pietre) din lat. pedester. Dacă asemănăm aceste
hărţi cu harta publicată în Istoria romanilor de Const. C. Giurescu în care
sînt atestate cele mai vechi aşezări (oraşe, cetăţi, sate şi castre) din vremea

1
Cf. Meyer-Lübke — Romanisches Etymologisches Wõrterbuch, nr. 4760. Cuvîntul a
trecut şi la albanezi, de unde, sub forma diminutivală grepth, a pătruns din nou la noi : grăpţăna
„a se căţăra apueîndu-se cu ghearele", cf. Dicţionarul Academiei Române.
Un cuvînt din timpul migratiunilor („a cutropi"), în Academia Ortodoxă..., Cincizeci de
ani de existenţă [...], 1935, p. 1 3 9 - 1 4 0 .
3
Juini Sloveni i turski narodi, în Jugoslavenski istoriski tasopis, I I , 1936, p. I ş.u.
4
Extras din Revue de Transylvanie, III, 1936, p. 13 — 22.
CONTRIBUŢIA t r a n s i l v a n i e i la formarea şi evoluţia limbii romane 431

stăpînirii romane, vedem că elementele romane se găsesc tocmai în regiunile

cu mai mulţi romani 1 . Dacă românii din România de azi ar fi venit din Pe-
n i n s u l a Balcanică, în cursul evului de mijloc, cum pretind unii, s-ar putea
oare ca ei să fi adus cu sine elementele latine — din care o parte lipseşte în
sudul Dunării — şi să se f i aşezat cu ele tocmai în regiunea în care odinioară
bopulaţia romană era mai deasă?
Conservatismul regiunilor vestice nu poate fi rezultatul unui astfel de
joc al hazardului, ci are altă explicare. După J . Gilliéron şi după studiile re-
cente ale profesorului M. Bartoli, fazele anterioare ale limbii se păstrează
de obicei în ţinuturile izolate şi în cele laterale 2. Acest adevăr întemeiat pe
îndelungate studii de geografie lingvistică explică de ce aromânii, megleno-
românii şi istroromânii, care trăiesc ca în nişte insule înconjurate de o mare
de populaţii slave, păstrează atîtea urme vechi de limbă. Dacă şi ţinuturile
vestice ale teritoriului dacoromân se caracterizează printr-un conservato-
r i s m — adesea mai pronunţat decît al dialectelor transdanubiene — aceasta
se explică prin faptul că aici continua să se vorbească limba romană şi după
părăsirea oficială a Daciei Traiane. Căci centrul romanităţii găsindu-se în
nordul Peninsulei Balcanice, unde Aurelian întărise, în Dacia nova, numită
după el Aureliana, elementul roman prin coloniile retrase de la nordul Dunării,
Dacia Traiană, cu populaţia rămasă acolo, devenise într-o vreme regiunea
cea mai izolată.
Cu timpul, acest românism nord-danubian s-a extins. Hărţile Atlasului
lingvistic român ne arată şi direcţiile în care s-a făcut această extensiune. Pe
cînd în Oltenia actuală, romanitatea pare a fi scăzut, ea s-a lăţit spre vest —
înspre graniţele apusene ale României actuale — şi mai ales spre est, cuprin-
zînd toată partea nordică a Ardealului [...]
Din ultimele trei hărţi reproduse după Revue de Transylvanie, se văd
liniile care delimitează ariile cuvintelor moare, din latinescul muria, curechi,
din latinescul vulgar coliclu (diminutiv din caulis) şi cute, din lat. cos, cotem,
faţă de sinonimele lor zeamă, varză şi gresie din regiunile sudice. Din acestea,
cel dintîi e de origine grecească (Çé^ia) şi cel din urmă de origine albaneză
(gëresëj. Varză este de origine latină, venind din vir(i)dia, neutrul plural al
lui viridis. înţelesul lui originar era cel de „verdeţuri" (înţeles pe care îl găsim
în textele vechi şi în regiunea lui „curechi"). încă în latina tîrzie s-a întîmplat
la acest cuvînt ceea ce s-a petrecut şi cu cuvîntul nemţesc „kraut" : numele
generic de „legume verzi" s-a restrîns asupra unui anumit gen, varza. Important
este că această modificare de sens s-a produs în latineşte relativ tîrziu şi a
plecat din Italia de nord 3 . Ea a putut cuprinde Peninsula Balcanică — de
1
Şi în privinţa aceasta etnografia coroborează datele lingvisticei. Dacă privim la h a r t a
publicată de S. Mehedinţi la pag. 21 a interesantei sale conferinţe Der Zusammenhang der rumã-
nischen Landschaft mit dem rumănischen Volke, vedem că şi obiceiul de a p u r t a sarcini uşoare
şi vase cu apă pe cap, obicei roman, se găseşte şi azi tocmai în regiunile cu o populaţie r o m a n ă
mai densă: Oltenia, o parte din B a n a t şi Transilvania de vest.
2
Se numesc „laterale" regiunile care ocupă poziţii mărginaşe în raport cu regiunile cen-
trale, cum ar fi România şi Spania în comparaţie cu Italia şi Franţa, sau România şi F r a n ţ a
î n comparaţie cu Italia.
3
Cf. Meyer-Lübke — Romanisches Etymologisches Wórterbuch, nr. 9364.
 432 sextil puşcariu

aceea o găsim la aromâni, megleniţi şi istroromâni — dar nu a putut ajunge

la românii izolaţi din Dacia Traiană. Abia mai tîrziu varză în înţelesul fran-
cezului „chou" a trecut Dunărea, împreună cu zeamă, cuvînt grecesc, şi gresie,
cuvînt albanez, şi cu un număr mare de alte cuvinte ce ne-au venit de la sud.
în expansiunea lor de la sud spre nord, aceste cuvinte s-au lovit însă de un zid
puternic, dincolo de care se păstrau în graiul celor rămaşi în Dacia Traiană,
după părăsirea oficială a provinciei subt Aurelian, cuvintele latine cu înţele-
surile lor vechi.
Ceea ce ne arată Atlasul lingvistic, roman e coroborat printr-o mulţime
de fapte din alte domenii decît cel al tezaurului lexical. Nu vom pomeni aici
decît cîteva.
î n tratarea velarelor c şi g înaintea vocalelor palatale e şi i, limba română
se împarte în două grupuri distincte : pe de o parte, aromânii şi meglenoromânii
care au ţ (ts) şi dz, deci rostesc ţer şi dzer din lat. caelum, gelu (cum rosteau
vechii francezi), pe de altă parte, dacoromânii şi istroromânii 1 , care au ce
şi ge, deci rostesc cer şi ger, ca italienii. Deoarece „asibilarea" lui C, G înainte
de E şi / e un fenomen pe care-1 observăm în toate — sau aproape toate —
limbile romanice, ea trebuie să fie de dată foarte veche. Urmează deci că
încă din epoca de formaţie a limbii romane existau deosebiri dialectale la românii
sudici şi la cei nordici. De remarcat e că românii „apuseni", care în timpurile
vechi locuiau în nord-vestul Peninsulei Balcanice şi din care derivă istro-
românii, merg mînă în mînă cu dacoromânii. Dunărea, după cum am spus,
nu împiedeca contactul mai strîns între românii nordici şi cei din nord-vestul
Peninsulei Balcanice. Concordanţele între graiul istroromânilor şi al daco-
românilor, în opoziţie cu dialectele aromân şi meglenoromân, sînt nume-
roase 2. Ajunge să pomenim la acest loc rotacizarea lui n intervocalic, care e şi
ea străveche (fiindcă nu se găseşte decît în elementele latine ale limbii) şi care
se găseşte la dacoromâni tocmai în regiunile care păstrează pe curechi-moare-
cute. Tot aşa conservarea labialelor nepalatalizate, la istroromâni şi în regiunile
vestice dacoromâne.
î n regiunea nordică dacoromână întîlnim alte patru particularităţi
morfologice şi sintactice care — în afară de una — se găsesc şi la istroromâni,
pe cînd regiunea dacoromână a lui varză-moare-gresie are formele noi, comune
cu dialectul aromân şi meglenoromân.
Substantivele feminine, dacă au în tulpină un a accentuat, îl schimbă
în limba literară în ă înaintea terminaţiei -i şi -uri. De la parte, adunare, carne
avem pluralele părţi, adunări, cărnuri. Acest ă e analogic şi o inovaţie care la
noi nici azi nu e generalizată, căci avem trei excepţii: fragi, vaci şi Paşti,
iar la substantivele accentuate în singular pe silaba a treia de la urmă uzul
e şovăitor: lacrimi şi lăcrimi, vrăbii şi vrăbii etc. Că inovaţiunea aceasta a
venit de la sud — ca varză, zeamă şi gresie — ne-o dovedeşte faptul că aro-
mânii au acest ă pretutindeni: nu numai în toate substantivele, ci l-au gene-

1
Dacă o parte din istroromânii actuali rostesc / şi z, avem a face cu o dezvoltare recentă
din ce şi ge. Aceşti istroromâni nu pot pronunţa nici pe ş şi j, ci îl confundă cu s şi z.
2
O listă a lor se găseşte în ale mele Studii istroromâne, II, paragr. 313—314.
 ONTRIBUTIA TRANSILVANIEI LA F O R M A R E A ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMANE 433

lizat şi asupra adjectivelor. Ei zic deci dao mări mări „două mări mari"
chiar dao văţ mări „două vaci mari". Dimpotrivă, istroromânii păstrează
"'să pe a nealterat (de exemplu în pluralul cuvintelor vale şi cale), iar textele
"oastre vechi, mai ales cele din regiunea curechi-moare-cute au regulat părţi,
^adunări etc. în valea Someşului „nasului" i se zice pînă azi nari, care este
pluralul vechi al lui nare, cu a conservat.
La persoana întîi din pluralul indicativului prezent, verbele de conju-
garea I ar trebui să se termine în -am, corespunzînd latinescului -amus. Noi
nu zicem însă noi cintam, noi dam, ci noi cintăm, noi dăm, întocmai ca aro-
mânii şi megleniţii. Istroromânii păstrează încă forma veche -am, pe care
o întîlnim şi într-un text vechi din Maramureş (Manuscriptul de la Ieud )
şi pe care anchetatorii Atlasului lingvistic român au găsit-o acum şi în regiunile
periferice din estul României.
La persoana întîi singular a imperfectului, verbele latine se terminau în
-m. Acest -m final a dispărut însă foarte devreme în latina vulgară. Nici o
limbă romanică nu mai păstrează urme de el (decît doar în monosilabe).
î n textele noastre vechi din regiunile nordice întîlnim regulat formele eu
cinta, eu şedea, eu era, în locul formelor nouă eu cintam, eu şedeam, eu eram,
comune tuturor dialectelor (în acest caz şi istroromânilor). Formele vechi,
fără -m, se mai păstrează pînă azi prin nord-vestul Ardealului şi prin Mara-
mureş.
Mai citez şi un caz privitor la sintaxă. Pierderea infinitivului şi înlocuirea
lui prin conjunctiv se citează de obicei ca una dintre cele mai caracteristice
inovaţiuni ale limbilor balcanice 1 . De fapt, la aromâni, bunăoară, infinitivul
ca formă verbală este aproape inexistent. La noi, în limba literară, în afară
de unele cazuri speciale (de ex. poate vorbi, ştie cinta ş.a.) el este înlocuit în cea
mai mare parte cu conjunctivul (chiar poate să vorbească, ştie să cinte). Cu cît
mergi însă mai spre nord, cu atît găseşti mai des infinitivul. în afară de mol-
doveni— care şi ei îl întrebuinţează adesea (bunăoară I. Creangă în scrierile
sale) — românii din vechiul regat aşezaţi la Cluj se miră auzind aici zicîndu-se
curent: are a veni, prin Sălaj ştie a facere. Şi la istroromâni infinitivul e în plină
vigoare 2.
Inutil să mai dăm şi alte exemple. Din cele expuse pînă acum, rezultă
caracterul conservativ al Transilvaniei vestice şi nordice, care formează arii
izolate şi, împreună cu dialectele transdanubiene, arii laterale, în poziţie cu
ţinutul central al Munteniei, la care aparţine şi Transilvania sud-estică.
Deşi înconjurată de munţi înalţi, pe culmile cărora trecea frontiera
politică, Transilvania propriu-zisă n-a format niciodată un dialect aparte,
ci regiunile vestice au mers împreună cu Banatul, cele nordice cu Moldova şi
cele sud-estice cu Muntenia, precum se vede atît de frumos din harta nea-zăpadă-
omăt [...]. Cauzele sînt mai multe. Cea mai însemnată este aceea că Munţii
Carpaţi n-au format niciodată o piedică pentru ca românii de pe cele două

1
Sandfeld-Jensen, în IX Jahresbericht des rumănischen Seminais zu Leipzig,
79—109 şi Linguistique balkanique, 176 ş.u.
2
Cf. ale mele Studii istroromâne, II, paragr. 235.
 434 sextil puşcariu

versanturi ale lui să formeze acelaşi grup etnic şi lingvistic. î n Ardeal n-au
existat centre politice, culturale şi religioase, care să grupeze pe toţi românii
în jurul lor: oraşele ardelene, săseşti sau ungureşti, nu însemnau pentru ro-
mâni decît tîrguri în care cumpărau sau vindeau marfă şi în care umblau
pe la oficii şi judecătorii. încolo ei cutreierau munţii cu turmele lor şi uimau
anumite căi de transhumanţă care-i duceau pe unii spre cîmpiile vestice, pe
alţii spre cele estice sau spre şesul Dunării. Hărţile Atlasului lingvistic rcmăn
ne vor permite să urmărim procesul de expansiune al românilor transilvăneni
în toate direcţiile.
Atunci va reieşi şi mai bine decît astăzi marele rol pe care l-a avut Tran-
silvania în închegarea limbii române.
Dar şi în dezvoltarea ei mai departe, acest rol avea să fie precumpănitor.
î n Transilvania s-a întrebuinţat mai întîi limba literară în scris, tradu-
cîndu-se scrieri bisericeşti. A fost un noroc că cel care a răspîndit mai întîi
aceste cărţi cu ajutorul tiparului a fost un muntean, care, la Braşov, a adaptat
graiului mai evoluat din jurul Tîrgoviştei, traducerile mai vechi făcute în
limba aspră a nordului rotacizant. Astfel, limba literară a apărut de la început
ca o sinteză a limbii de pretutindeni, înţeleasă în toate colţurile dacoromâne.
î n epoca numită „fanariotă", cînd principatele române se resimţeau
atît de mult de influenţa turcilor atotputernici şi a grecilor din Fanar, Ardealul
rămase dosit de influenţa aceasta orientală, care atinse în mare parte limba
claselor suprapuse, a unora dintre scriitorii timpului şi într-o oarecare măsură
şi limba straturilor sociale de jos. Tot astfel Ardealul a stat în afară şi de
influenţa rusească [...].
î n Transilvania adică se începe în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea un puternic curent „latinist", promovat şi prin trecerea unei părţi a româ-
nilor transilvăneni la unirea religioasă cu Roma. El duse în mod fatal la un
purism exagerat care voia să elimine din limbă cuvintele de origine nelatină
şi să le înlocuiască cu cuvinte latine, create uneori artificial sau luate din latini-
tatea de cancelarie a Austriei. în principatele române, unde fusese propagată
din Ardeal această mişcare de renaştere, reromanizarea, nu s-a făcut în sens
latin, ci în sens neolatin. împrospătarea limbii cu elemente nouă pe care le
cerea civilizaţia apuseană introdusă şi la noi, precum şi marele suflu romantic
care ne-a cuprins de la început, s-a făcut printr-o apropiere strînsă de cultura
franceză.
Această apropiere voită de limba de origine şi de limbile surori a produs
o reromanizare a românilor, dar — ori cît ar părea de paradoxal — ea a ame-
ninţat într-o vreme să distrugă acea admirabilă unitate a limbii care se păstra
de mai înainte, cu toate piedicile geografice şi în ciuda răzleţirii în state diferite.
Pornirea a cărei sursă era comună, dar a cărei mers ducea în două
direcţii diferite, începuse să sape un abis între Ardealul fanatizat de latino-
manii săi şi între cele două principate fascinate de cultura şi limba franceză.
Din norocire, s-au găsit spiritele critice care au ferit ca exagerările filologilor
să producă o limbă artificială. Scriitori de talent şi bărbaţi cu un bun-simţ
îunăscut au ştiut să lege limba, îmbogăţită prin neologismul latin şi neolatin,
de vechea şi buna tradiţie păstrată de scriitorii vechi şi de literatura populară.
 CONTRIBUŢIA TRANSILVANIEI LA FORMAREA ŞI EVOLUŢIA LIMBII 435
ROMaNE

E interesant de constatat că o dată învinsă, în Ardeal, îndărătnicia

latiniştilor, limba cea mai pură şi mai refractară faţă de neologismul inutil,
tot la scriitorii ardeleni o găsim. Un Slavici, un Coşbuc, apoi un Goga şi,
în timpul din urmă, un Lucian Blaga, înainte de a primi neologismul ieftin
ce ti se îmbie atît de ademenitor, scurmă în comorile păstrate în cărţile vechi
r e l i g i o a s e şi în poezia populară, spre a găsi cuvîntul autohton, căruia îi dau,
prin lărgiri de înţeles sau împărecheri ferice cu alte cuvinte, o nouă strălucire.
Ardelenii din generaţia mai veche trebuie să-şi controleze neîncetat
graiul, ca să nu le scape, în scris şi în limbă, „ardelenismele" cu care au fost
c r e s c u ţ i . Generaţia tînără însă nu mai are de luptat cu acest neajuns. î n mai
puţin de două decenii limba literară s-a unificat cu totul : şcoala, presa, armata
si, înainte de toate, voinţa colectivă de a sacrifica tot ce ne desparte şi de
à primi tot ce ne uneşte, face ca pretutindeni în România să se vorbească
aceeaşi limbă, în ale cărei sunete armonioase şi construcţii clare şi elegante
răsună, după două mii de ani, limba coloniştilor împăratului Traian.

30 — Cercetări şi studii — c. 339

 POSTPUNEREA ARTICOLULUI ROMÂNESC 1

1. Postpunerea articolului este una din trăsăturile cele mai evidente

care deosebesc limba română de limbile romanice de vest (cărora în această
privinţă li se mai alătură şi vechea dalmată). Acest lucru, cît şi faptul că
româna are comună encliza articolului cu albaneza şi bulgara, a determinai
pe unii cercetători să găsească aici un „balcanism". Ce atitudine adoptă
diferiţi savanţi în această problemă poate fi citit acum în cartea lui Kr. Sand-
feld Linguistique balkanique, p. 165 2. Deoarece nu există baze sigure, nu mă
voi pronunţa asupra faptului dacă concordanţa româno-albano-bulgară se
datorează unui substrat comun, dacă ea provine în urma unui împrumut
comun, dacă este vorba de o convergenţă cum apar ele în cadrul „uniunilor
de limbi" 3 sau, în sfîrşit, dacă este vorba aici de evoluţii spontane şi separate
în fiecare limbă. Vom arăta în cele ce urmează că postpunerea articolului se
poate explica ca fiind o evoluţie românească internă, care-şi are bazele în
latină şi se poate de asemenea dovedi că ea se încadrează perfect în sistemul
lingvistic românesc. In această privinţă sper că pot aduce unele puncte de
vedere noi, care vor contribui la completarea şi, în parte, la lămurirea unor

1
După. ce articolul acesta era scris deja, a apărut studiul fundamental al lui Gamillscheg
Zum romanischen Artikel und Possessivpronomen (Sitzungsberichte der Preussischen Akademie
1er Wiss. Phil-hist. Klasse, 1936, XXVII), Berlin, 1936, în care articolul românesc este urmărit
n întreagă Romania. Deoarece publicaţia era urgentă, n-am mai p u t u t din păcate folosi nume-
oasele observaţii juste şi interesante din lucrarea lui Gamillscheg, ci am fost nevoit să mă mul-
:umesc cu unele referiri în note.
2
Se mai adaugă Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1926, p. 37 — 38,
înde nota 4 se încheie în felul următor: „într-o problemă atît de complicată nu se poate spune
:eva definitiv. Cu toate acestea o origine comună a articolului albanez, românesc, bulgar postpus
>are mai probabilă dacă avem în vedere celelalte particularităţi care apropie limbile balcanice
ntre ele." Gamillscheg însă afirmă: „Acest articol nu constituie o necesitate lingvistică, ci un
emn al nuanţării stilistice a expresiei. E puţin probabil că limba tracilor şi a ilirilor, care nici
lăcar n-au avut o limbă scrisă, să fi influenţat o limbă atît de evoluată stilistic cum ar fi latina"
4 = 328). Nu poate fi deci vorba de o influenţă a substratului care să fi dus la articolul post-
us. Intre problemele tratate nu există nici un fenomen care să ne înfăţişeze romanica de est
omparativ cu stadiul timpuriu al romanicii de vest.
3
Vezi conferinţa lui R. F. Jakobsohn Sur Ia théorie des affinités des langues (Sprach-
tinde), la al IV-Iea Congres de lingvistică la Copenhaga. Extras în Résumés de communicati-
p. 43—44.
 POSTPUNEREA A R T I C O L U L U I ROMaNESC 437.

ruri din ultimele lucrări ale cercetătorilor români. Dintre acestea amintesc
"deosebi: Al. Procopovici — Iile ca articol antepus din Revista filologică,!,
^ 2 7 249 295 şi 323; N. Drăganu—Formele de dativ şi genitiv cu aii si al
ntepus în dacoromână, idem, I I , 1929, 308—314; D. G ă z d a r u — D e s -
cendenţii demonstrativului latin iile în limba română, Iaşi, 1929 şi R. Paul —
Flexiunea nominală internă în limba română, Bucureşti, 1932.
2. Dacă encliza articolului nu ar exista în limbile învecinate cu care
româna are comune şi alte trăsături, sigur că nimeni nu s-ar gîndi s-o explice
altfel decît cu mijloacele românei, căci antepunerea sau postpunerea nu e nici
fenomen istoric şi nici nu ţine de esenţa articolului însuşi.
E cunoscut de mult că demonstrativul iile din latină, din care provine
articolul românesc şi majoritatea articolelor din limbile romanice putea să
stea atît înaintea cît şi după substantiv. Dacă urmărim exemplele din Thé-
saurus atunci, mai cu seamă pentru „usus anaphoricus" al lui iile, se poate
observa că sînt aproximativ egale cazurile în care stă în faţa numelor şi cele
cînd el stă în urma acestora (de ex. 357, 76 sqq., 358, 38 sqq., 359, 25 şi
38 sqq.). Pentru libertatea mare a topicii sînt caracteristice exemplele citate
în 361, 50 sqq. Aici ni se prezintă toate posibilităţile pentru cele 5 cazuri:
dux iile Scipio, dux Scipio iile, Scipio dux iile, iile dux Scipio, iile Scipio
dux. G. Woltersdorff aduce în lucrarea sa Artikelbedeutung von iile bei A pul e-
ius (însemnătatea articolului lui Apuleius), Glotta, VIII, 1917, pag. 197—226
exemple nenumărate de iile postpus 1 . El încheie astfel: „Cît priveşte poziţia
lui iile, nu trebuie să ne deranjeze postpunerea sa în cele mai multe cazuri
la Apuleius: postpunerea sa este însăşi un indiciu al slăbirii capacităţii sale
demonstrative. Pe de altă parte, antepunerea nu face parte din esenţa arti-
colului hotărît, deoarece există limbi romanice şi germanice care pun arti-
colul întotdeauna în urma numelui". De fapt, articolul este după forma sa
unul din mijloacele întrebuinţate de vorbitor cu scopul unei mai bune înţe-
legeri şi pentru orientarea 2 ascultătorului.
1
„II, 27 se introduce în moşneag, ooccurit... senex ». Acesta este n u m i t încă o d a t ă în
acest capitol printr-un iile senior ; c. 28 încă o d a t ă printr-un senex iile. D e j a în iile senior n-ar fi
fost nevoie de o indicaţie... î n al treilea loc un iile puternic nu mai e m o t i v a t pe lîngă senex. Iile
poate avea doar un sens foarte redus adică cel al articolului nostru hotărît « moşneagu/ »" (pag.
204). „că iile ar fi existat ca articol cu mult înaintea lui Apuleius s-a a f i r m a t adeseori: Meader —
The latin pronouns, New York, 1901, p. 198, indică cazuri ca Medea illa = n n n Y e l a (care se

întîlneşte şi în Ap., Met., I, 10), Nepos, Arist. 1, 2: Aestula illa: iile alter, care s-ar găsi deja la
Plaut..." (p. 198). Exemple în plus se găsesc într-un al doilea articol al lui Woltersdorff Ent-
wickelung von iile zum bestimunten Artikel, în Glotta, X, 1920 (bibliogr. la pag. 62 — 93). Sandfeld
citează în a sa Lingv. balk., p. 170 cazuri cu articolul postpus din latina vulgară. Multe exemple
există şi la Gamillscheg care citează din H o f f m a n Ind. Forsch., 43, 108 „Cît priveşte folosirea
articolului trebuie să ţinem seamă de faptul că Pelagius, care şi aici este un avansat, foloseşte
iile cu predilecţie postpus".
2
Vezi în această problemă complexul articol al lui K. Bühler — Das Strukturmodell der
Sprache, în vol. VI, 1936, al Travaux du Cercle linguistique de Praque, pag. 1 ş.u.: „Propun să
acceptăm că în fiecare limbă există un cîmp al arătării şi cuvintele care-1 c o m p u n : cuvinte indi-
catoare. Să ne gîndim atît la cuvinte care indică poziţia (aici, acolo), cît şi la cuvintele indicînd
un rol (eu, tu, el). Dacă latinul îşi schimbă verbul şi formează auro, auras, aurat, unde încadrăm
acest procedeu? De trei ori nu este numit altceva (cum se face prin semnele indicatoare), ci
arătat: ori emiţătorul, ori cel care recepţionează enunţul, ori un al treilea."
438 S E X T I L PUŞCARIU

„Emiţătorul unui mesaj" ştie că cel care recepţionează este obişnuit

după firea, formaţia sa spirituală să aprecieze un enunţ numai în lumina
anumitor principii ca timp, loc, cauzalitate, număr, posesie, apartenenţă etc.
Deoarece vorbitorul însuşi şi-a construit frazele după aceleaşi principii,
el va enunţa „brut" esenţa mesajului numai în cazuri rare, în afecţiune (de
ex. „Foc !"). De obicei foloseşte acele „cuvinte indicatoare" care seamănă
cu semnele indicatoare aşezate pe drumul parcurs de gînduri. O linie şerpuită
înaintea unor viraje în zigzag este tot atît de importantă pentru un şofer
ca şi tăbliţa în faţa sălii pe care scrie „Atenţie ! urmează o treaptă !". Vedem
astfel că în lat. amabo, amavit orientarea despre timp şi persoană este dată
la sfîrşitul cuvintelor, atît timp cît în franceza de azi je şi il antepus indică
persoana. Timpul se indică în cazul viitorului printr-o postpunere (amare
habeo), în cazul perfectului printr-o antepunere (habeo amaturn) a auxi-
liarului. Indicarea locului efectuată de cele mai multe limbi cu ajutorul
prepoziţiilor, în maghiară de ex. este exprimată cu ajutorul sufixelor (hâzba =
in casam, házbcl — de casa).
Prin articol se atrage atenţia ascultătorului că semnul enunţat nu ar fi
o noutate pentru el, că el dimpotrivă să-şi îndrepte atenţia sa asupra unei
comunicări în care cineva sau ceva cunoscut deja din spusele prealabile este
menţionat sau că aceleaşi sînt individualizate prin determinarea ce urmează.
Articolul poate fi comparat deci cu indicatoarele la cele două capete ale unei
localităţi care-1 vestesc pe călător unde a ajuns, încotro duce drumul în
continuare şi cîţi kilometri mai are de parcurs.
Am putea crede că articolul antepus — tăbliţa la intrarea în sat — ne
informează despre lucruri deja cunoscute (Un împărat avea o fată. Fata era
frumoasă) sau se întîlneşte la un cuvînt premergător pentru determinare
(omul cel bun : der gute Mensch). Articolul postpus ar urma în cazul deter-
minării ulterioare (omul bun). 0 împărţire de acest fel nu există, după cîte
ştiu, în nici o limbă. De obicei limbile s-au fixat sau asupra proclizei sau
asupra enclizei, în urma unor perioade de timp în care uzul oscila. Acest
lucru îl putem vedea şi astăzi încă prin urmele lăsate.
Cred de aceea, că e greşit să afirm că: „L'article préposé forme la règle;
ce n'est qu'exceptionnellement et par une certaine anomalie que l'article
postposé apparaît ; dans cette dernière situation il ne peut, en effet, bien
remplir ses fonctions, si ce n'est celles de détermination. Il est et doit rester
naturellement l'avant-coureur du substantif" 1 . Savantul francez care a
emis această părere 2 s-a lăsat impresionat de limba sa proprie generalizînd
astfel ceva ce nu ţine de esenţa articolului.

1
Articolul antepus formează regula ; apare articolul postpus numai în mod excepţional
Şi datorită unei oarecari anomalii; într-adevăr, în această ultimă situaţie el nu poate să-şi înde-
plinească bine decît funcţiile de determinare. El este şi trebuie să rămînă în mod normal premer-
gătorul substantivului.
2
R. De la Grasserie, De l'article, p. 293, citat la Găzdaru, p. 111 — în opoziţie cu el C.
Tagliavini în Sulla questione delia posposizione deli'articolo, Dacoromania, III, 1922—1923, p. 515
ş.u. arată că postpunerea articolului obişnuită în multe limbi fără influenţe reciproce „si riduce
ad un semplicissimo fenomeno sintattico". G. Guillaume, Le problème de l'article (Paris, 1919),
P O S T P U N E R E A ARTICOLULUI ROMANESC 439.

3. Pe această ipoteză neîntemeiată, după părerea mea, şi-a bazat

şi A. Graur 1 teoria sa potrivit căreia articolul românesc în omul bun apar-
ţinea iniţial adjectivului şi ar fi fost la origine proclitic. Ulterior în română
âr fi avut loc acelaşi proces ca şi în scandinavă unde din mapr enn „omul
bătrîn" s-a ajuns la maprenn garnie.
Argumentele aduse în sprijinul acestei păreri sînt puţin convingătoare:
El crede că în cadrul construcţiei pe calul bălan ar exista dovada faptului
că articolul ar fi aparţinut iniţial în formă de prepoziţie adjectivului. Acest
lucru s-ar întîmplă deoarece de obicei^ în limba română substantivul nu ar
fi articulat în urma unei prepoziţii 2 . Întîlnim însă şi în acele limbi care de
obicei articulează substantivele în urma prepoziţiilor, cum ar fi germana,
franceza, maghiara, acelaşi fenomen ca şi în română: de maison à maison,

p. 17, crede că în cazul postpunerii articolului în mai multe limbi indoeuropene mai cu seamă
în română, bulgară, armeană este vorba de „agit d'une survivance de l'ancien ordre de mots
indo-européenns qui voulait que le mot grammaticale fît suite au mot lexico-graphique". [Este
vorba de o supravieţuire a vechii ordini indoeuropene a cuvintelor, care se voia grafică], El
atrage atenţia asupra limbii ruse „... Un fait digne de remarque est que le russe qui ne possède
pas l'article, est sujet à la créer accidentellement dans certains emplois où la valeur anaphorique
s'allie à la valeur emphatique ; et alors il le postposé. [Un fapt demn de remarcat este că rusa,
care nu are articol, poate să şi-1 creeze accidental în anumite întrebuinţări în care valoarea ana-
forică se asociază valorii emfatice; şi în acest caz ea postpune articolul']. E x : Ljubopytenü by ja
bylü posluiat, âenu némecúto ego vyuiilú « je serais curieux d'entendre ce que l'Allemand lui a
appris » (de Vizine, Le Mineur, IV, 8)". Cît priveşte articolul enclitic basc, citim la Schuchardt —
Das Baskische und die Sprachwissenschaft, p. 10: „Astfel o postpunere apare firească; ea rezultă
din poziţia demonstrativului care stă la bază şi care, de obicei, stă Ia urmă dacă este atribut
adjectival".
1
A propos de l'article postposé, întîi în Romanía, LV, 1929, apoi tipărit şi în Mélanges
linguistiques, 1936, p. 5 0 - 5 5 .
2
Şi afirmaţia că numai prepoziţia eu (în unele cazuri) şi de-a (întotdeauna) ar constitui
excepţii (p. 52) nu este corectă întocmai. La Coresi în Carte cu învăţătură din anul 1581 (aici şi
în cele ce urmează citez din ediţia Puşcariu-Procopovici) întîlnim : în 'genunchele închinînd, 199/31,
în răulu să fiţi coconi, 48/27, în Ovreai i, 69/29, boală den lună, 81/32 (alături de boală din lună,
81/39), căzu lui la picioarele, 96/6. Deseori după pentru : pentru paeatele, 28/28, pentru leanea şi
lăcomia, 63/13 etc. (am notat 24 de astfel de cazuri printre care şi pe pentru păcate şi pentru
greşalele). Foarte frecvent forma articulată stă după prepoziţii în Codicele Puşcaşul din sec. X V I I I ,
vezi C. Lacea în Revista filologică, I, 81. în plus: baltă de lacrămile se facea (Cuvinte din bătrîni,
II, 1961) ; din ceputul (Letopiseţe, I I I , 327/7) ; întru îmbrăcăminte cinstes, întru băutul treaz (Maga-
zinul istoric, III, 32), alerga drept vânatul (Letopiseţe, II, 321/15) ; cătră divanul (în 1813, Bulet.
Comis, istor. IV, 98) etc. Astăzi se mai întîlneşte în Moldova într-amurgul (Drăghici, Robinson,
152/16), în Ardeal la largul (Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti, I, 45/36). Că în mănîncă cu mina,
eu nu este motivul articulării, ci aceasta se datorează faptului că mîna din această propoziţie
e considerat a fi ceva cunoscut, ceva precis („mîna lui"). Altfel se întîmplă în cazul lui îl înţeapă
cu ace unde şi în limba germană lipseşte articolul. Dacă în limba română după prepoziţii apare
de obicei forma nearticulată avem de a face cu o rezistenţă mai mare a tradiţiei şi păstrarea
formei mai vechi. La fel ca şi în mamă mea substantivul nu se articulează în ciuda determinării
din cauza existenţei lui mamma mea, în acasă se păstrează mai vechiul ad casam. Dacă însă şi
in urma unor prepoziţii, în latină apare iile, şi limba română prezintă articol; acest lucru îl
ilustrează vechiul adînsul şi cumusul din ad ipsum illum si cum ipsa illo (vezi ipso illa filia la
Apuleius, IV, 34 la Wolterstorff, Glotta, VIII, 217). Probleme care nu pot fi abordate aici sînt
acelea: cum s-a introdus articolul în forme fixe de obicei nearticulate (fratele meu\ în casa mea)
Şi cum s-a impus regula generală de azi a nearticulării substantivelor în urma prepoziţiilor. Pen-
t r u asemănări cu albaneza, vezi Sandfeld, Ling. balk., p. 134.
440 S E X T I L PUŞCARIU

von Haus zu Haus, háztól házig şi în opoziţie cu acestea de la maison du

maire à la maison de ma tante, vom năchsten Haus bis zum Haus, welches abseits
steht ; a zold háztól a sarga házig.
E firesc că în aceste exemple articolul nu este urmarea prepoziţiilor, ci
a determinării ulterioare. Această determinare nu trebuie să aibă loc neapărat
printr-un adjectiv. Poate interveni alt motiv, după cum rezultă din Sand-
feld-Olsen, Syntaxe roumaine, p. 17—50, de ex. construcţia citată de Graur
o parte din oamenii legii „une partie... des hommes des lois", un genitiv
scumpul tatii (folosit şi ca vocativ) sau (la) mănăstirea Putna, (în) speranţa
de a o vedea. Dacă însă adjectivul nu are darul de a individualiza, atunci
indiferent dacă în faţa substantivului se afla sau nu o prepoziţie, substantivul
nu se articulează. Se spunea în limba română veche zi a înger blînd la fel ca
şi în germană. Şi se întîlneşte forma absolută de găseşte porţi închise sau bate
la porţi închise, ca şi în germană, în opoziţie cu precisul deschide poarta, bate
la porţile închise. Pentru a face acceptabilă presupunerea că articolul din
pe calul bălan ar fi aparţinut iniţial adjectivului, autorul ar fi trebuit să arate
cel puţin că adjectivul se articulează în urma prepoziţiilor. Acest lucru însă
nu se întîmplă nici enclitic (în lung şi în lat, cu greu, pe nemîncate, vezi şi
încet din in -f- „quietus" ) nici proclitic.
Graur a fost tentat spre afirmaţia sa în urma analogiei cu scandinava.
Cum arată însă H.W. Pollak 1 explicaţia lui Delbrück pe care se sprijină
Graur e cu atît mai puţin probabilă cu cît un măpr enn garnie nu există în proza
nordică. Chiar şi în poezie apare rar, fiind o apoziţie. Articolul, prin urmare,
se explică aici astfel: în nordica în concordanţă cu o regulă din germanica
veche demonstrativul (h)inn, enn se aşează în urma substantivului dacă are
numai funcţia de a stabili o legătură. Cu măpr(h)imn >mdprinn trebuie
comparat adverbul hinnig provenit din himm vég. Pollak mai arată că şi
pronumele posesiv a fost postpus iniţial şi menţine această poziţie permanent
în proza din vechea nordică de vest, altfel decît în limbile germanice de vest
unde antepunerea pronumelui posesiv s-a impus.
Dacă Graur vrea să derive drept un suport în plus pentru teoria sa
omul meu din om al-meu, acestei teorii i se opun criterii formale. în primul
rînd, nu este de înţeles de ce construcţia obişnuită acel om al meu să nu fi
dat acel omul meu. Grupul w + « nu dă u, ci ori se pronunţă un ua ca în
cu-a sa mînă, ori prin construcţie apare a ca în timpurile vechi (vezi sua, tua,
battualia> sa, ta, bătaie) ; n-ai putea <nu ai putea, n-avem <nuavem. Ne-am
aştepta deci ca din omu al-meu să se formeze un omual meu sau * omal meu 2.
1
Zur Stellung des Attributes im urgermanischen (Ein Betrag zur Gesch ichte des sufjugierten
Artikels im Altnordischen und der germanischen Kasus-Komposita), în Indogerm. Forsch., X X X ,
1912, 283 — 302, cu un adaos tot acolo, p. 386 — 392 în care se arată că şi Nygard N o m este de
aceeaşi părere. Sandfeld, Ling. balk., p. 170 atrage atenţia asupra lui Pollak într-o notă în care se
întreabă dacă pentru omul bun nu trebuie să presupunem evoluţia homo ille-bonus homoo-ille bonus.
2
Şi Weigand, I I I Jahresbericht des rumănischen Instituts zu Leipzig, p. 232 s-a gîndit
la o contopire u + ă > u, „dacă în convorbire credem cîteodată că auzim l al articolului, acesta
este o iluzie, căci umporatul tursesk se descompune în împăratu ăl turcesc, la fel omu-l ku barbo
lungo etc.". Cercetările cele mai recente pentru Atlasul lingvistic român arată că această concepţie
este greşită. în unele regiuni s-ar spune potrivit acestor cercetări articolul -ul cu l.
P O S T P U N E R E A ARTICOLULUI ROMaNESC 441.

4. O cercetare atentă a formei articolului e cu atît mai necesară dacă

vrem să elucidăm istoricul acestuia. Nu există în acest caz nimic mai peri-
culos decît de a elabora teorii pe baza unor analogii şi condiţii din limbi cu o
altă formă interioară.
Cît priveşte forma articolului românesc, constatăm că la baza geni-
tivului şi dativului stau la fel ca şi în celelalte limbi romanice şi probabil
deja în latina vulgară 1 forme în care i iniţial lipseşte 2. Atît ca articol enclitic
sau proclitic, cît şi ca pronume personal îi avem pe lui, ei ( = iei din l'ei),
lor din i-¿lui, i^llaei, ijlorum. Că în limba română vechiul accent era de
lupului, easeéi, lupilor poate fi văzut atît din exemple ca, tuturor, avînd şi
azi accentul la urmă, cît şi din cazuri ca cărui, cărei, căror, a căror ă (în loc
de a) se poate explica numai prin faptul că accentul se afla — cum se întîmplă
şi azi în unele regiuni — la urmă : cărui, cărei, căror 3. î n aromână avem forme
ca atăui „al tău", anustór „al nostru".
La nominativ şi acuzativ avem în raport de accent, funcţie şi deci
topică următoarele forme:
a) în poziţie accentuată ca pronume independent al persoanei a treia:
el, ea (din eauă), ei, ele—scrise cu e, dar pronunţate ie 4 care provin din illu (m),
illa(m), illi, illae. Ca şi în cazul numelui la singular, la acuzativ apare forma
nominativului, la plural e invers.
b) în procliză avem al, a (din aua 5 şi ale din illu(m), illa(m), illae
care schimbă e anterior prin a ca şi în ericius > ariciu, ejerba > aiept, extem-
pero > astâmpăr etc; vezi deja lat. vulgară aeramun > * aramen (unde poate
exista asimilarea unui a ulterior) şi hirundo > * ar undo. Că aceasta era schim-
barea fonetică obişnuită presupusă deja de Miklosich, Beitrăge, Vokalismus
II, 42 ne dovedeşte legătura frecventă deja în latină de iile alter, care în
română e continuată de alalt (mai tîrziu celalalt).
c) în encliză pe teritoriul român accentul iflúi, i}llăei, ijlórum pare
să fi dus destul de timpuriu la un i^llú(m), if.lúd, i}lló, ijlăm, ijli, ijlăe.
Că articolul enclitic trebuie să fi avut un accent secundar rezultă din faptul
că a din casa nu a trecut la ă (ca de ex. în lauda > laudă). Accentul a dus

1
Vezi ut jacia luni morlu, C.I.L., VIII, 195256 (illum 19525") în Thésaurus 340, sau
postpus: datis tamen domestico-lli muñera prius la Gregor de Tours, de alode lui şi ex permisso
apostolico lui în Formulae Marculji (în 650, redactat în centrul Franţei), ap. Gamillscheg, 18—
19 = 3 4 2 - 3 4 3 .
2
Tratarea lui U în illa dovedeşte că nu avem de a face cu o amuţire a primei silabe, deci
cu illa, ci cu dispariţia lui i iniţial.
3
Vezi Dacoromania, VII, 1931 — 1932, p. 33; Etudes de linguistique roumaine, p. 237.
4
Despre i la cuvinte cu un e accentuat iniţial, vezi acum la Fr. Schürr, Umlaut undDiph-
tongierung in der Romanía, în Rom. Forschungen ', 50, 1936, p. 299. Dacă în aromână se spunea
el, atunci simplificarea lui ie la e e mai puţin importantă cum este dovedit din ed, es, < ied,
ies < haedus, exeo. Deosebit de interesant e cazul lui amari < hibernare în aromână. Dacă în
acest dialect hierna a dat iarnă, ca în celelalte dialecte, ie < hibe în poziţie neaccentuată şi-a
pierdut i etimologic (dacoromân iernare), iar e, ajuns anterior, a fost transformat în a.
5
Explicaţia justă illa > alla > aua > aa > a se găseşte acum la A. Rosetti şi A. Graur,
Sur le traitement du lat. 1 double en roumain, în Bulletin linguistique, IV, 1936, p. 43. Ciudat e că
ulterior autorii afirmă că illum ar fi dat el (nu al).
 442 S E X T I L PUŞCARIU

Ia dispariţia lui i iniţial. Ca şi în cazul lui cîne-le, omu-lu, păcatu-lu, vale-a,

lupi-i (lupi — Vi), case — le, păcate — le, avem şi la forma scurtă a pronu-
melui \tiiudţn<^ non ijli (în
loc de7770s)75l¡Í¿4íñ4oe-de-f|íte) video.
Ar fi de menţionat că:
î n cadrul substantivelor masculine raportul originar era ca şi în latină,
íV/e lar~ngTgTfiãII^lj^awt} sJ —ijle > cinele, lupu(s) -i}lle > tupuleŢT şi
ùlurn la acuzativ (cañe ( m) iţlum > cinelu, lupu (m) — ijlum > lupulu ).
Numai prin interpretarea ulterioară 1 a unui fapt de limbă neobicinuit a apărut
o nouă împărţire care se bazează pe simetria fonetică între rădăcină şi desi-
nenţă cum o întîlnim la plural (oamenii'i ; casele).
Ca şi în toată declinarea nominală nominativul şi acuzativul au devenit
identici. A fost ales în ajnbgle cazuri le pentru~substantivele şi adjectivele
Txr=rë^çïnele, HërdeleJ şi -/ií_pentru cëlEÎïT^u_Jlupulu, albulu). Asemănător
-Tu şi -le sînt distribuite în româna veche la numeralele ordinale: al patrulu,
afjyptulu faţă de al şasele (a), al şaptele (a).
Neutrul illud- S-a suprapus la singular peste illum ; peccatu (mi )llud >
^«CiîiIÎZZLa plural iile a devenit i/ZtfêJ. prin analogie" cu 1ne~şi quis, 'căreia se
datorează şi formele latine populare pentru genitiv şi dativ, şi a fost conti-
nuată aici (vezi W. Meyer—Lübke, Rom. Gramm., II, 833 şi pentru italiană
gramatica acestuia Ital. Gramm., § 344); peccatu—i-f-lae >* păcatăle >
păcatele, ca şi dialectalul italian le pecae.
Cît priveşte evoluţia_Jminei_ieminine, păstrez în ciuda noilor şi celor
mai recente încercări cu altă explicaţie, părerea mea prezentată în această
revistă, voi. 32, p. 478 urm.: i llăJTjŞ&Luă DacăJnsă el urma după o silabă
neaccentuată, atunci a pierdut u ; casă — uă > casăa > casa, f runte — ua >
frnfîîea. Deoarece i-tUla a : f o s t neaccentuat dacă era pronume personal
conjunct, din ua s-a format în primul rînd iă şi prin contracţie o ; laudo
ijjlam > lăudând (u) -o. După cîte ştiu despre rezultatele encliticului şi
procliticului ifla(m) e evident, că_din non ijlam video trebuia să se formeze
riu nu o văd (ulterior n-o văd), pe cînd ijlam video ar fi dat un o văd. Deoarece
nu există nici o posibilitate să se distingă formal între illam habeo laudatum
şi habeo laudatum se poate explica de ce în română se spune am văzut-o, nu
însă o am văzut*.
„d)-Mai i:xistă însă-şLam illum care apare ca ăl. Schimbarea lui e la ă
se explică astfel: e a n ţ e r i o r n u era încă atît de liccentuat, încîr~să~~fi primit
un i iniţial în pronunţie. Nu era nici chiar atît de neaccentuat, încît să fi
dispărut la fel ca şi în encliză sau să se fi schimbat într-un a ca şi la articolul
proclitic. S-a menţinut un timp ca e. Mai tîrziu s-a ataşat numelui premergător.

1
Despre astfel de interpretări ulterioare ale materialului vorbit prin indivizii vorbitori,
care duc la efecte grave asupra evoluţiei limbii, vezi ale mele Études de linguistique roumaine,
p. 132, 1 5 7 - 1 5 8 , 228, 256, 272.
2
î n unele regiuni apare şi această formă greşită în limba uzuală şi cea scrisă. Par să fie
însă foarte recente în urma masculinului l-am văzut, faţă de văzutu-l-am.
 P O S T P U N E R E A ARTICOLULUI ROMaNESC 443.

pin omulu elu bunu s-a ajuns la omulu ălu bunu (ulterior omul ăl bun), deoarece
nu e se transformă după o vocală labială în ă, ca şi în oue > ouă, noue > nouă
(feminin) şi nouă (9) etc. 1 .
Cîtjjriyeşte genitivul şi dativul, în _ poziţie proclitică rezultatul din
tilo > > al. Mae > ale (dialectal aii) este limpede.
Forma de jdatly al ilfo şe foloseşte pentru formarea numelor
proprii dîipă numele tatălui: Ion Algheorghe (numele unui poet român) şi fireşte
Maria Algheorghe. Acesï al e deosebit deci de al < illum (illud) reflexiv.
Avem Maria al Petru < Maria illo Petro, dar iapa albă a mea < equa alba
illa mea alături de calul alb al meu < caballum album illum meum. In istro-
româna există urme ale acestui al (vezi ale mele Studii istroromâne, II, p. 124—
125). Se foloseşte şi în meglenoromână: Petru al Chitra (Th. Capidan, Megleno-
românii, I, § 92), dar mai cu seamă în aromână şi anume nu numai în nume
ca al Mitru.al Cola,in Codex Dimonie, încă alu Iosif, alu Izdrail (Th. Capidan,
Aromânii, § 258), ci şi pentru formarea genitivului la nume de înrudire şi
cele asemănătoare: al domnul, al frate (la valahii de pe Olimp), al lala „a
unchiului", apoi şi al amiră „a împăratului", al Paşte „a paştilor", al darac
„diavolului" (idem., § 242). Şi pentru formarea dativului se f o l o s e ş t e : ^
dzisiră al Mitre.
în dacoromână acest fel de a forma nume proprii a fost probabil mult
mai răspîndit pe vremuri decît azi. N. Drăganu, p. 312—314, citează dintr-un
catastif bisericesc al comunei Zagra din Ardeal un număr mare de exemple
cu Vasile al Bucşoiu Pintilie, Măria al Iuan Gătine(i) etc. Deoarece însă
alături de aceasta era obicinuită şi formarea cu articolul postpus (vezi harta
noastră nr. 2 şi E. Petrovici, Nume proprii de bărbaţi articulate, Dacoromania,
V, 1927—1928, 579—583) s-a format din Dumitru al Iancu şi Dumitru Iancului
şi forma intermediară Dumitru al Iancului. Ea se întîlneşte în regiunea în
care nu se spune al meu şi a mea, astfel că al nu se referă la „Dumitru".

1
Această explicaţie a lui ăl se găseşte în Dicţionarul Academiei, vol. I, 88, unde evoluţia
formală a lui Ule e redată pe scurt. Acolo am atestat şi forma care este de aşteptat în dialectele
actuale : ea şi pluralele ei şi ele care corespund legilor fonetice (oamenii ei buni, toate ele ). Pluralul
ăi, ăle sau format recent din ăl, a feminin e preluat după al. V. Păcală, Monografia comunei
Răşinar, p. 130 cunoaşte şi o formă de singular masculin iei. Ea este atestată si în Materialuri
folcloristice I, 1197 (din Bărbăteşti, Vîlcea) :
Cuptor iei cu zăduhul
Impulberă văzduhul.
Editorul a pus nemotivat o virgulă după cuptor, căci nu trebuie să fie „luna iulie, ea umple cu
căldura ei văzduhul cu praf", ci „iulie, luna cu căldură face ca... etc.". în unele regiuni ale
Ardealului există alături de femininile a şi ea şi un ai (fata ai mică). Aceasta e formată din
aia (fata aia mică) după exemplul masculinului (băiatul ăl mic, băiatul ăla mic).
Asemănător, dar nu identic, a evoluat iste care şi-a menţinut funcţia de pronume demon-
strativ. Forma cu accentul integral a dat un ist care nu se poate explica întocmai din iest. Şi
forma mai puţin accentuată de est s-a menţinut. în poziţie proclitică a apărut ast prin adap-
tare enclitică după substantivul premergător un: ăst. Numai că ast pe vremuri probabil era răs-
pîndit peste tot, căci astfel, astăzi e răspîndit pe întregul teritoriu ; aceste două cuvinte au fost
accentuate iniţial, astfel, astăzi şi numai în opoziţie cu altfel, minezi probabil că accentul a fost
mutat.
 S. P o p 1 a găsit următoarele forme dacoromâne: Vârvu al Geli— 825 (nume
în munţii de la Bumbeşti), uliţa al Boii—122 (nume de stradă în Boiţa)
şi Paraschiva al Petri Liţoani — 370 (nume la Pojorîta, în Bucovina).
r p npnrn în rnuninn vprlip î n faţa numelor proprii. î n predicile
lui ArifíñTTvireanu-XP- 40) am găsit m caz unde el formează dativul unui
numeral ordinal {căreia^ şi_a$a^j>e antepunp iile.) • ae închipuiai^ al treilea ceriu
(unde astazi am zice; cerului aljreüea). La fel se întîmplă la pronumele posesiv
unde de ex la Coresi: milosîrdi^dulceluT'ăTu iau părinte (156, 33), unde alu
tău provine din illo tuo.
F o nn ; tN f e m i j>) vúxjú e <r ijlae e f)ine_ reprezentată (în aromână. Se găseşte
nú nuftiai în Tăia numelor proprii : ' ali Gene, ali- Lencă, ali Muşata-loculiu,
ci şi în faţa apelativelor feminine şi anume atît de dativ, cît şi la genitiv:
părinţii' aii feată (sau aii feate) „părinţii fetei" sau l'-a foame aii muşată
„frumoasa e flămîndă" (de fapt frumoasei i-e foame). î n Codex Dimcnie se
păstrează încă forma mai veche ale: ale Marie. După Th. Capidan, Aromânii,
§ 251 — u n d e se găseşte o colecţie bogată de exemple — genitivul şi dativul
aii feată (sau aii feate) e obişnuit alături de encliticul featăl'ei (sau featel'ei).
E foarte greu de apreciat ce ar fi dat illi în procliză. Lui al bun îi cores-
punde la plural ai buni la fel cum lui cel bun îi corespunde cei buni. Nu avem
nici un motiv să nu deducem direct acest ai din îlli. Sentimentul analitic are
probabil şi în ai mei < illi mei cele două elemente ca şi în ai buni, astfel
-Ui a fost tratat ca şi în finalul cuvintelor, adică prin l'i s-a ajuns la i.
Altfel se pare că se prezintă situaţia la formarea numelor proprii din
cele de botez şi din gen.—dat. numelui tatălui. Astăzi astfel de nume sînt
scrise Ion Algheorghe, Ion Asimini, chiar şi Ion Apreotesei, ceea ce e un
indiciu că intenţia analitică nu separă al şi a la Gheorghe, Simina, Preoteasa.
Ce ar fi dat însă fonetic un Joliannes-ïllï7 Petro}Din păcate avem un singur
cuvînt cu l + ï înaintea accentului şi acest caz nu ne permite concluzii sigure.
Judecind după liberto l'ert < iert, l a fost muiat şi înaintea accentului în
faţa lui i (vezi şi ficatum, dialectal h'icat). Deoarece însă b între vocale a amuţit
devreme, etapa de liert putea să fi ajuns împreună cu liepure < lëporem
ulterior l'ert, 1'epure > iert, iepure. Şi liber a existat o bucată de vreme în
. română alături de liberto.
Dacă judecăm după lêvat >ia comparativ cu lëvàre >luăre şi se are
în vedere ablito > ul'it > uit, faţă de ablitare > * ulitare > vechea română
uitare, atunci illî-Petrio ar fi putut da un aii Petro. Acesta pare să şi fi
fost rezultatul fonetic corespunzător.
Nume proprii masculine formate cu aii au fost notate pentru prima
dată de Weigand în Munţii Apuseni şi confirmate de T. Papahagi în Cercetări
în Munţii Apuseni (Grai şi suflet, II, 1925, p. 52.) Acesta n-a găsit numai

1
Aceste exemple şi cele ce vor urma sînt luate clin comunicarea din 13.02. 1934 ţinută
de S. Pop la Muzeul limbii române de la Cluj (cînd încă nu călătorise pentru atlasul lingvistic
prin toată ţara). Formele scrise cursiv înseamnă că el le-a auzit „exact" sau „foarte exact".
Numai articolul c redat aici cu o transcriere veridică. Restul este „literarizat" pentru o mai bună
înţelegere.
 P O S T P U N E R E A ARTICOLULUI ROMANESC 445.

Savina aii Bodă, loan ali Patru, Gheorghe aii Lip, ci — desigur rareori —
si genitive formate cu aii la nume proprii feminine: păru aii Rafilă „părul
Rachelei". Acesta i-a evocat desigur — el fiind aromân — forma de perlu
aii Marie din dialectul său. Deoarece pentru trecerea lui e la i nu- există
regulă în Ardealul de vest, trebuie să presupunem că aici avem de a face
cu o transpunere directă a formelor numelor masculine asupra celor feminine.
Acest procedeu îl vom întîlni destul de frecvent. S. Pop şi-a notat în timpul
cercetărilor sale pentru Atlasul lingvistic român următoarele forme cu dli:
aii Gheorghi Liii, 156 (Daneş), Bota Ştefan aii Iuăn, 103 (După Piatră), aii
Pituoc, 283 (Strîmba), Bogdan ali Vasile—100 (Mogoş), Lazia Pătru aii
Todor, 93 (Arieşeni). Vedem aşadar că în afara ultimului exemplu provenind
din Munţii Apuseni, astfel de genitive se pot întîlni la nume proprii masculine
şi în comunele Clujului, Tîrnavei mari şi în judeţele Alba şi Hunedoara.
Despre forma prescurtată de li vom vorbi în continuare.
Dacă încercăm acum să sistematizăm reprezentanţii lui iile care au
evoluat în concordanţă cu legile fonetice, obţinem următoarea imagine,
în care se specifică:
a) pronumele personale autonome şi accentuate pentru persoana a
treia ;
b) pronumele a j u t ă t o a r e n e a c c e n t u a t e 1 ;
c) pronumele a j u t ă t o a r e proclitice şi articolul;
d) articolul enclitic şi pronumele personale conjuncte.
iile
Singular
Nom. a) iile înlocuit prin illu (ac.): el (el face)
illa > ea (ea face )
b) iile înlocuit prin illu (ac.): ăl (ăl bun)
illa > ea înlocuit prin a, femininul lui al: (a bună)
c) iile înlocuit cu illu (ac.): al (al bun, al meu)
illa >a (a bună, a mea)
d) i\lle >le (cinele; înlocuit prin ac. în lupulu)

1
După. cum se ştie, gramaticienii români ajung Ia impas cînd trebuie să caute o denumire
pentru al din un cal al vecinului sau în al meu. La Găzdaru, p. 118, note, se găsesc toate
denumirile date pînă acum. Eu folosesc nu numai pentru al, ci şi pentru corespondentele ăl,
cel, numele introdus de Cipariu şi utilizat de A. Procopovici „pronume ajutătoare" care denumeşte
foarte bine poziţia dependentă a pronumelui originar şi funcţia sa de instrument gramatical.
Cel, ăl, al în băiatul cel ( ăl, al) bun e tot atît de mult sau de puţin cum am din am făcut este
verb. O limită precisă între pronume şi articol nu se poate stabili astfel, deoarece punctul de ve-
dere al gramaticianului poate fi diferit în diversele cazuri. Dacă comparăm de ex. propoziţia
credea că fiica birtaşului era a castelanului cu spaniolul se imaginó que la hija del ventero la era
del señor del castillo (Meyer-Lübke, Rom. Gram., I I I § 81) atunci vom aprecia rom. a ( = fiica)
ca şi span. la (hija) ca fiind un pronume care indică un substantiv. Dacă însă sîntem de părere
că a castelanului stă în locul lui a castelanului fiică cum susţine de ex. N. Drăganu, atunci a este
un articol proclitic (a ... fiică) = „fiica castelanului". Foarte interesante sînt expunerile lui
Gamillscheg, p. 5, urm. care distinge articolul veritabil — ca semnalment — de „particula de
legătură" (articulus !) ca fiind doar mijloc de stil pentru articulare.
446 S E X T I L PUŞCARIU

ifla>ua: steaua, fruntea, casa (<casă — a)

i flui > lu (păcatul (u)
Gen. a) i flui > lui (casa lui ; îi dau lui)
Dat. fllaei > ei (casa ei ; îi dau ei)
b) ijllui > elui (formaţie recentă : ălui bun )
iflaei >eïi (formaţie recentă: ălei bune)
c) illa >al(u) (Ion Algheorghe = al. Gh.)
illi > aii (Ion aii Gheorghe )
illae > ale (>ali: arom. aii feati)
d) i flui >lui (lupului)
iflaei > ei (cassei > casei)
i fii > l'i i(îi) ( datu-i-am )
Ac. a) illum >el(u) (îl văd pe el)
illam > ea (o văd pe ea )
b) illum > ăl (pe ăl bun)
illam > ea (înlocuit prin a, feminin al : pe a bună)
c) illum > al (pe al bun ; pe al meu)
illam >a (pe a bună ; pe a mea)
à) iflum >-lu (lupul (u), (înlocuit prin nominativ în cinele);
lăudîndu-l.
iflam > ua (steua, f runtea, casă-a casa ; ca pronume personal în
urma neaccentuării uă > o (lăudînd-o)
iflud > — lu (păcatul (u)
Plural
Nom. a) illi > ei (ei fac)
illae > ele (ele fac )
b) illi > ei (formaţie recentă: ăi, ăi buni)
illae > ele (formaţie recentă : ăle, ale bune)
c) illi > ai (ai buni ; ai mei)
illae > ale (ale bune, ale mele )
d) ifii > l'i > i (lupi-i)
iflae>le (stelele, casele, frunţile)
iflae >illa > — le (păcatele)
Gen. Dat.
a) iflorum >lor (le dau lor)
i^llorum > lor (formaţia recentă : ălor buni, ălor bune )
d) i flor um > — lor (caselor, cînilor1)
Ac. e înlocuit prin nom.
5. Există însă şi forme care nu se pot deduce aşa de uşor din tradiţia
latină. Pentru a le înţelege trebuie să avem în vedere că în toate limbile
1
Ca pronume conjunct avem lă (vechiul rom. arom.) > le (română nouă, istroromână)
care provine din Ies format după nos, vos în locul lui nobis, vobis.
P O S T P U N E R E A ARTICOLULUI ROMaNESC 447.

r omanice dativul putea fi format cu ajutorul prepoziţiei ad. î n română se

întrebuinţează însă şi pentru genitiv forma dativului.
Vom da numai cîteva exemple din Coresi: a fără-de ruşine iaste
semn, 236/29 „există un semn al neruşinării", o deade el a lucrătorilor, 296/6
el a dat-o la nişte muncitori" (căruia îi corespunde în textul slav după care
s-a făcut traducerea dèlatelemü, iar în Biblia de la Bucureşti din 1688, lucră-
torilor). De multe ori genitivul-dativul în a stă înaintea lui „stat", „mult",
singur", „cît", atît", „doi, trei" etc.: lumini a toată lumea, 218/11; a totü
tiãrodulü să le dea întoarcere, 209/28, părinte a multe limbi, 224/18, a singurü
Hristosü slavo fu, 194/11, înaintea a atîţi bărbaţi, 517/19, nimea nu poate a
doi domni lucra, 214/27 etc. E inutil să dăm şi alte exemple din româna veche
care pot fi găsite uşor la Tiktin şi în Dicţionarul Academiei la litera a. A
se mai pune şi azi înaintea numeralelor şi a noţiunilor indicînd o cantitate
pentru a exprima genitivul: cu ocazia a trei alegeri. S. Pop a găsit în loc de
Ogaşul Ţiganului un toponim de Ogaşu a Ţiganu la Cîlnic (Banat). La dativ
prepoziţia a a fost înlocuită ca şi în alte cazuri în română prin la: dau fîn
la cai, corb la corb nu-şi scoate ochii. Pe harta noastră nr. 5 se poate vedea
cum într-o regiune întinsă la formează dativul.
Pţejîoziţia ad/trebuii să coincidă cu forma £eiuinină_a articolului pro-
clitic illa m TTT casa^ttarTSriLla Incino meo şi casa illa est ad vicinum meum
âtfcîat acelaşi casc/'^sie a vecinu-meu,. Urmarea acestei omonimii era în pri-
mul rînd nesiguipânţa în folosirea lui al, a în textele vechi, cum este reflec-
tată în exemplele numeroase la (îazdaru, p. 124 urm. Apoi s-a ajuns la scin-
darea în două a teritoriului lingvistic român [...]. Muntenia şi partea alăturată
a Ardealului a impus al, a, ai, ale, declinat şi în dauna prepoziţiei a : nordul
Ardealului şi Banatului a generalizat a < ad la fel ca şi aromâna. Acest
lucru era cu atît mai uşor posibil cu cît procliticul al, ai, a, ale exprima de
obicei o legătură de posesie.
Dacă cercetăm limba lui Coresi, care provine din regiunea lui al (Tîrgo-
vişte) şi a activat tot acolo (Braşov), atunci constatăm că el folosea al, ai,
a, ale tot aşa cum ne-o cere gramatica actuală: ele corespund după gen şi
număr cu cuvîntul determinat de genitiv sau de pronumele posesiv. Se
întrebuinţează numai în cazurile în care substantivul imediat premergător
nu are articolul enclitic: pomii, casele vecinului, dar aceşti pomi ai vecinului,
casele frumoase ale vecinului, pe-al nostru steag-e scris unire, casele sînt ale
mele etc.
Dacă întîlnim la Coresi şi alte forme atunci de la bun început putem
să presupunem că nu avem de a face cu iile, ci cu ad illum. Astfel întîlnim
în primul rînd cazuri ca: aceastü sfîntu şi dulce trupü a lui Lazării, 98/6, cela
ce nemica nu greşeşte, a lui Dumnezeu iaste, 2 6 / 2 8 .
Acest a < ad poate urma desigur şi după un substantiv cu articolul
enclitic cum am văzut-o în cazul citatului cu ocazia a trei alegeri. Astfel de
cazuri apar frecvent în vechea română; aşa de ex. la Coresi: viaţa a ceriului,
2/32, nevoinţa a postului şi a ţineriei, 12/12 (alături de dreapta credinţă a
noastră, 530/13), în sălaşurile a tuturorü sfinţilcru, 475/26, dentru bună firea
a sa, 71/3, vezi încă 43/26, 305/22, 87/36, 146/2, 346/1. în sfîrşit, apare a < ad
 448 S E X T I L PUŞCARIU

şi nu a < illa în: oile pierdute a casei lui Izrailü, 406/4, a invăţăturei ape vii,
193/4 etc. Instructive sînt exemplele ca: milosîrdia a (< ad) dulcelui părinte
alu tău (<illo tuo), 153/33 sau nu era a (<adj Elisavethei cuvintele, ce
ale (< illae) feciorului, 493/30.
Nu trebuie să ne surprindă dacă substantivul care urmează după a < ad
poate avea desinenţa gen.-dativului. în aromână se spune numai a lucrului,
a featel'ei, cf. Th. Capidan Arcmănii, § 242 şi 251. Dar şi în româna veche
întîlnim acest uz pleonastic în exemple unde provenienţa lui a < ad este
certă, astfel la Coresi apare alături de rădăcina a tuturorü realelor, 41/33, 55/14
rădăcina a toate bunătăţile, 47/8; înaintea feaţelor a tuturora, 37/6, tatulu se
poate a credinciosului, 80/8 (vezi şi toate se patü credinciosului, 77/1), a tuturorü
limbilorü iaste domunü Dumnezeu, 161/6, vezi încă 157/7, 169/25, 267/81,
422/20, 475/26. Astfel de construcţii sînt evident rezultatul unei contaminări:
rădăcina a toate relele + rădăcina tuturor relelor > rădăcina a tuturor relelor.
Tot ca o astfel de formă pleonastică trebuie apreciat a loru în mult
citatul exemplu din Codicele Voroneţean (152/5): supuindu-se a lorii săi băr-
baţi, în loc de a bărbafiloru săi, care sînt redate în Noul Testament din anul
1648 prin plecîndu-se bărbaţiloru săi şi în Biblia de la Bucureşti de la 1688
prin supuindu-să la ai lorü bărbaţi. E evident că acest a lorü nu provine din
predicatul illórum, căci formele cu desinenţa accentuată au pierdut deja
în latina vulgară i anterior, atît cînd stătea după, cît şi în faţa substantivului.
La fel a ei noastre credinţe o formă mult citată din româna veche, nu provine
din illaei noastre credintiae, ci a s-a antepus ca un pleonasm în faţa lui ei
cum întîlnim acest lucru şi la ai dumnezeeştiei ograde a lui la Coresi, 489/33.
Astăzi mai întrebuinţăm alor înaintea numeralelor şi a pronumelor posesive:
întregirea alor trei posturi de profesori, desenarea alor patru hărţi, le-am adus
alor mei de mineare. Deoarece românul însă apreciază aceste forme ca fiind
neobişnuite, alor e înlocuit deseori cu celor. Cu ocazia aniversării celor 60
de ani nu mai înseamnă „cu ocazia serbării acelor" ci doar „a 60 de ani" 1 .
Astfel se şi explică de ce alături de vechiul (în parte pînă azi păstrat)
ei (i, îi) Ana (sau Ane) la genitiv (nu însă la dativ) mai apare şi ai Ana <
a ti Ana. S. Pop le-a auzit în următoarele exemple la Aciliu (punct. 129)
şi Mihai-Viteazul (punct 158) în Ardeal, dar şi în faţa numelor proprii bărbă-
teşti : ai Tică, ai Tomică, ai Moisî, ai Blajului, ai Iovului, ai Chioni Daviel,
ai Sîiului, ai Medri, ai Choni Iu Pătru, ai Cristi, ai Ungului (129) ; ai Stani,
ai Mocanului, ai Bărdaşului, ai Florii (158). Exemple cu ai din texte vechi
citează Procopovici, p. 343 (Dumitraşco ai Ursoi) şi Drăganu, p. 314.
6. La această intervenţie a prepoziţiei ad în evoluţia lui iile s-a mai
adăugat, spre a complica şi mai mult lucrurile, o evoluţie fonetică.
Deja în timpuri foarte vechi un a anterior putea să dispară. Formelor
latine aquellus, aquella, annotinus, animalis, * a (u jtormna le corespund în
toate dialectele forme fără a, ca în dacorom. miel, mia, noaten, nămaie, toamnă.

1
Ortografia oscilează între alor şi a lor. Pentru ultima scriere e caracteristic citatul urmă-
tor în care e vorba de Hristos şi cei „ai lui". De cînd au neplăcerea cauzată lui şi a lor lui... (Dragoş
Protopopescu, în Lumea nouă, VI, 1937, nr. 1, p. 7).
P O S T P U N E R E A ARTICOLULUI ROMANESC 449.

î n dacoromână mai sînt atestate: căşuna < accasionare (< occasionare),

mătuşă (amita), Prier (* Aprilius), scăloiu < (* ascalonias). Această
dispariţie care nu e fonetică, ci se bazează pe analogie, aşa cum am arătat în
Dacoromania, l, 1920—1921, 372, a afectat şi pe a provenit din e\ rîndunea,
< (* har undo), rîie (aranea), rătăcesc (erraticus), necheza (* himitulare ),
miaţă (iguis) etc.
Aceeaşi dispariţie a unui a final o putem constata în li pentru aii > illi.
Weigand şi T. Papahagi dau în alte locuri şi formele cu li alături de cele în
aii. Şt. Paşca mi-a comunicat că în locurile sale natale, în Munţii Apuseni,
se aude ori calu lu vecinu ori calu li vecinu. Din materialul lui S. Pop citez
următoarele toponime şi nume proprii : Macovei li Căcaci — 80 (Cîmp) ; Maria,
li Mitrofan ; mă duc la Verônica li Sacson (alături de Juana lui Tănase),
pe Părău li Boartăş (beneu lui Boartăş) — 156 (Daneş) ; Doru li Budilă,
Dîmbu li Pavăl, Dîmbu li Frăşc — 270 (Vima Mare), Părău li Chereş — 289
(Someşul Cald); Bîmbu li Nonaş (alături de: lui Ionaş) — 280 (Moigard).
Din Părău Sticului şi Părău li Sticu s-a format forma intermediară de:
Părău li Sticului, la fel Coasta li Sticului — 257 (Olpret), Coasta li Tizei —
270 (Vima Mare) şi Coasta li Petrii [...].
Se pune întrebarea dacă se poate explica la fel ca şi li < aii forma de
lu Petru din alu Petru în urma dispariţiei lui a final sau dacă acest alu
provine din ad illum sau illo. Ambele teze au fost susţinute deja 1 , cum cred
acum pe nedrept. E greu de presupus că în illo < alu u final să se fie men-
ţinut total, cum se întîmplă în cazul lui i în aii < illi. Un alu calu < illo
caballo ar fi trebuit să piardă devreme acel u intermediar aşa cum unu calu <
unus caballus a ajuns înaintea rotacizării la un cal(u) (istrorom. un cã).
După cîte ştim din celelalte limbi romanice din ad illum trebuia să se fi for-
mat un ăllu 2 cu accentul asupra prepoziţiei şi cu un i/lum enclitic, care se
adaugă. Acesta ar fi avut aceeaşi evoluţie ulterioară ca şi alu < illo. Scrierea
de a lu Lazarü la Coresi şi alţi scriitori arată că avem de a face cu un lu
Lazaru, la care ulterior s-a antepus un a pentru a sugera mai bine genitivul.
Ca să înţelegem mai bine originea lui lu în calul lu Petru sau dau lu
Petru trebuie să ştim că în româneşte există şi un -lu şi -li enclitic la genitiv
şi dativ. 3
1
Ultima dată W. Meyer-Lübke, Rumănisch und Romanisch, Bucureşti 1930, p. 7 urm.,
care deduce în Ion al Gheorghe al din a lu şi compară acesta cu franc. au. în calul lu Petru el
vede însă un illo Petro opunîndu-i forma franceză de li fils de roi < illo-regi.
2
Vezi acum Gamillscheg, p. 16 = 340. Din ad illam trebuia să se ajungă la alia > a.
Aceasta s-ar putea să fie cazul lui Ion a Safta auzit de mine în Ardealul de est.
3
Acest lucru nu l-am ştiut cînd l-am dedus, în aceeaşi revistă voi. 41, 1921, p. 79, pe
acest lu din illum, o interpretare care nu a avut nici un ecou. Singurul fapt pe care cred că l-am
dovedit acolo este că lu nu putea să se fi format fonetic din lui, aşa cum pe vremuri era crezut
în general, unii savanţi menţinînd această părere pînă astăzi (G. Weigand, O. Densusianu, A.
Rosetti, D. Găzdaru). Existenţa simultană a ambelor forme şi singura pronunţie existentă în
teritoriul cu lu, în forma de cui, spui, nu-i se opun hotărît trecerii de la lui > Iu. în Dacoromania,
VII, 1931 — 1933, p. 461 am arătat că lui Ion nu a dat sintactic lu Ion, ci că lui Ionu s-a des-
părţit greşit în lui Onu. N. Drăganu crede că li s-a format din lui.
1
în Poiana Bolu şi Apa Ascumpulu, Pop a notat la urmă un i abia perceptibil (punct.
385), dar la Gura Fîntînii, punct. 361, în Maramureşul învecinat, notarea este de: Coasta Plaiului,
450 S E X T I L PUŞCARIU

Genitiv-dativul cu lu enclitic este atestat de S. Pop pentru Bucovina

şi anume în două toponime: Părău Imaşlu şi Pârău Tîrgulu la Şcheia (punct.
381) şi pe un teritoriu mai întins din Basarabia: Valea Lupului la Leuşeni
(punct. 498), Valea Corbului şi Valea Chimăuţulu (toponimie) şi Grigore —-
a Oloierulu (nume propriu) la Plop (punct. 440), Hotaru Căinarulu şi Valea
Curechiulu (toponime) din Năduşiţa (punct. 436). Iazu Nădărăuţulu şi Pia
Boierlu, toponime din Clocuşna (punct. 403). în Sîngerei (punct. 434) nu s-a
auzit numai numele de localitate Iazu Divoreanului, ci s-a notat că se între-
buinţează curent: virvu eapulu, tidva capulu „craniul", albuşu oehiulu „albu
ochiulu, faţa obrazulu, gura calulu, pulpa chiciorulu. La Volovăţ, în Bucovina,
(punct. 385), alternează Vadu Hóroniculu cu Vadu Horonicului, la Vatra
Moldoviţei (tot în Bucovina) ; Dealu Budnăresculu, Poiana Ovăsulu, Apa
Boulu şi Apa Trifului sau chiar Dealu lui Preeup.
Mult mai răspîndite sînt genitivele şi dativele substantivelor mascu-
line în li. N. Drăganu a citat astfel de forme dintr-un cîntec popular din
Ardealul de vest şi dintr-un text din Rîmnicul Sărat. Mai bogată în exemple
din diferitele localităţi din Ardeal este colecţia lui Pop 1 [...].

Preluca Mărului, Plaiu Stiolului. Deoarece materialul lui Pop se remarcă prin lipsa unor păreri
preconcepute şi prin exactitate, nu putem presupune că în sunetul abia perceptibil să fi inter-
venit propria sa concepţie a unui i şi u. L vorba doar de o schimbare locală, limitată, întîlnită
adesea de anchetatori. în aceste fenomene particulare însă, nu trebuie să căutăm fazele inter-
mediare ale unor procese răspîndite pe întregul teritoriu, cum ar fi presupusa schimbare a lui
lui > lu şi la li care va fi discutată ulterior.
1
Este vorba de următoarele denumiri topografice sau nume proprii, în cazuri rare şi de
genitivele şi dativele unor substantive apelative: al Sanduli, al Şchiopoiuli, Onu Riculi, Neta
Beşauli (nume proprii), drumul Crişuli, Bendorfuli, Poiana Savuli (nume de localitate), 156,
(Daneş) ; Coada veaculi (de fapt „sfîrşitul veacului", poreclă), Coasta cornişuli (nume de locali-
tate), grădina mînzuli, fînaţele sătuli, (158) (apelative din Mihai-Viteazul) ; Părău-Bouli, Dosu
Cotuli 100 (toponime din Mogoş) ; Valea Parculi, Dosul Sătuli, Valea Luduli, Valea Brăteanuli
(nume de localitate), Valea Dosuli 103 (nume de sat din După Piatră) ; Valea Săsuli, Părău
Gurbanuli, Izvorul Brăduţuli, Dos-Otaruli, Dealul Paculi (nume de localitate din Lăpugiul-de-sus),
Părău Izvoruli, Părău Dobruli, Valea Agîrdijuli 289 (nume de localităţi din Someşul Cald),
Părăul Neaguli, Părăul a caii Ungurii (nume de localităţi), la mijlocu sătuli 283 (apelativ din
Strîmba), Gura Rogozuli, Vîrvu Dosuli, Podu Laculi, Valea Poiuli, Dîmbu Lupuli, Coasta Maluli,
Virvu Barculi, Vîlceaua Ieduli, Vîlceaua Ciuntuli, Groapa Buoruli, Gorgana Pituli, Gorgana
a Diaculi, Dîmbu omuli (nume de localităţi) capătu sătuli, mijlocu sătuli 270 (apelative din Vima
Mare); Dealu Şipotuli 131 (nume de localitate din Răhău). Părău Varuli, Părău Zmeurişuli,
Părău Ceraşuli, Părău Muraruli, Părău Sanţuli 170 (nume de localităţi din Cîrţişoara). în
afară de aceste exemple din Ardeal, Pop citează din Oltenia: Valea Breazuli, Valea Porculi 780
(nume de localităţi din Valea lui Enache), Părău Răduli 825 (nume de localităţi din Bumbeşti).
Foarte interesante sînt cazurile în care li alternează cu alte forme, astfel li cu lui : Părău Lacului
270 (nume de localitate din Vima Mare, alături de numeroase cazuri citate în li) ; Valea Noapte-
şuliu, alături de Lunca Noapteşului 780 (nume de localităţi din Valea lui Enache) ; Valea Bohal-
ţuli, Părău Văduleţuli, Părău Ţiganuli, Gruiu Poduli, Capu Dasuli (nume de localităţi), al
Nuţuli (nume propriu) alături de Valea Robavului, Valea Lupuli (nume de localităţi), al Nuţuli
(nume propriu) 166 (Colbar), Dealu Moşuli dar Dealu Bobului, Ogaşu Hoţului (nume de locali-
tăţi) 1 ( Jupalnic în Banat) ; Lunca Satului, Stîna Dîmbuli, Gruiu Şipotuli, Faţa Caraşuli, Părău
Zăvaraşuli, Părău Ţiganuli, dar Dosu Tomaşului (nume de localităţi, 160) (Ighiş) -li şi aii pro-
clitic: Valea Sătuli, Valea Scîntaruli, Vîrvu Făgetuli (nume de localităţi), dar Jacob Marie ali
Jacob loan (nume propriu) 273 (Ciocmani). -li şi lu proclitic: Vîrvu Feţi Scaiul'i, dar Virvu lu
Crăiuţ 269 (nume de localitate) în Tîrli.şua.
POSTPUNEREA a r t i c o l u l u i romanesc 451.

Se pare că în cazul lui (a)li şi lu a avut loc un transfer al formelor

enclitice la cele proclitice şi invers. Analogia era dată prin coexistenţa for-
melor: casa Iancului, Anei şi casa lui Iancu, ei Ane1. Judecind după forma
f o n e t i c ă un aii' cu un li rezultat din le, motivat doar în procliză (căci illi
ar fi dat enclitic -l'i >*). Illo însă trebuia să dea în encliză -lu, cu u final
păstrat intact, deoarece, cum s-a mai menţionat, articolul enclitic avea un
accent secundar.
Din cauză că omulu era polivalent, această formă a fost abandonată
(cu excepţia unei fîşii) la genitiv şi dativ, el menţinîndu-se doar la nomi-
nativ şi acuzativ. Dimpotrivă, lu Petru era o formă acceptabilă, deoarece
numele proprii de obicei se formează fără ajutorul articolului şi un lu pro-
clitic nu a păstrat nimic din funcţia articolului, ca de ex. în forma analitică,
ci a devenit un simplu instrument gramatical pentru formarea genitivului
şi dativului.
7. înainte de a cunoaşte condiţiile sintactice în care a avut loc trecerea
de la encliză la procliză, vrem să facem o scurtă prezentare asupra poziţiei
independente a cuvintelor mai puţin accentuate în propoziţie, sau contopirea
acestora într-o unitate sonoră cu cuvintele ulterioare sau premergătoare.
Vom vedea că limba nu acţionează totdeauna după cerinţele logicii sau după
aşteptările gramaticienilor.
Ch. Bally a dat în a sa Linguistique générale et linguistique française
(p. 200) următoarea explicaţie justă şi concisă despre trecerea lui iile de la
pronumele latinesc demonstrativ la articolul romanic: „...le latin iile est
un vrai démonstratif dans il le canis, même avec l'adjonction épexégétique
il le canis venatoris (ce chien, j'entends par là celui du chasseur), ou il le canis,
quem in urbe empsi (ce chien, je veux dire celui que j'ai acheté a la ville.)
Mais cette valeur se perd quand, en latin vulgaire, on arrive a dire, en un seul
énoncé, il le canis venatoris, ille canis quem empsi" 2.
Acest „en un seul énoncé" dispariţia pauzei de inspiraţie împărţind
propoziţia în două părţi cu o intonaţie proprie, este cauza trecerii ulterioare
pe teritoriul român a pronumelui demonstrativ la „pronumele ajutător".

1
A. Procopovici, p. 2 4 9 - 2 9 5 şi 323 şi Găzdaru, p. 1 1 4 - 1 1 7 au d a t o listă mare de astfel
de forme existente în româna veche şi, în parte, şi azi în regiunile de vest şi de est. [...] se p o t
urmări regiunile în care astăzi ei Ana (sau Ane) se întrebuinţează încă, după cercetările lui
Petrovici, la genitiv şi în mai mică măsură la dativ. Teritoriul de răspîndire însă, este mai larg,
cum reiese din următoarele toponime şi nume proprii găsite le Pop în Ardealul de nord şi în
Basarabia : Vîlceaua i (variantă ăi) Mazîri ; Vîlceaua i Stdnişti ; Văsălicu ăi Mărişcă, Iuonu i
Mărie, Iuonu i Păraschi ; Vasăliea — i Păraschi 837 (Berinţa în Maramureş) ; Muta i Prosîle
(poreclă) 351 (Bubeşti în Maramureş) ; Huornu i Grigoroaie (Vima Mare, judeţul Someş) — Ripa
t Poţari ; Fîntîna i Susa ; dîmbu i Cioara 257 (Olpret, judeţ Somes), Pădurea i Cazna 839 (Strîm-
ba, jud. Cluj) Moharna i Daci 470 (Chiţcani, Basarabia).
2
[... latinescul ille este un adevărat demonstrativ în ille canis, chiar cu adăugirea epexe-
getică ille canis venatoris (acest cîine, înţeleg prin asta acela al vînătorului), sau ille canis, quem
tn urbe empsi (acest cîine, vreau să zic acela pe care l-am c u m p ă r a t în oraş). Dar această valoare
P l e r d e cînd, în latina populară, se ajunge să se spună, într-un singur enunţ, ille canis venatoris,
ille canis quem empsi.]

31
— Cercetări şi studii — c. 339
452 sextil puşcariu

Să luăm, bunăoară, expresia omul ăl bun. Ea se distinge de omul bun

cu grecescul ó ávOpconoç ó aocpóç de ó ávS-ecimoç aotpóç punctul de greutate stă
în primul caz, la adjectiv. Nu e vorba deci de un om (spre deosebire de un a-
nimal) care este bun (spre deosebire de cei care sînt răi) : omul, bunul. Cum arată
această formă cam artificială, între substantivul articulat şi adjectivul la
rîndul său tot articulat, se face o pauză indicată în scris printr-o virgulă.
Dar evoluţia fonetică ne arată că illu nu a fost considerat ca o parte inde-
pendentă a propoziţiei (altfel din el ar fi rezultat el), nu aparţinea nici de adjec-
tivul ulterior, pe care îl indică (în acest caz am avea al), ci se rosteşte
într-o unitate cu cuvîntul anterior (căci din fonetismul propoziţiei numai
astfel se explică trecerea u + e la u + ă). Ceva asemănător citează Nygaard
Norrn în sintaxa sa asupra limbilor nordice: „Articolul sufixat s-a format
din pronumele demonstrativ hinn (inn ) prin faptul că acesta ca şi celelalte
pronume demonstrative a fost pus cu predilecţie după substantiv, dacă nu
trebuia să fie scos în mod special la iveală. Din cauza vocalei iniţiale şi a volu-
mului sonor redus el trebuia să urmeze substantivul, fiind pronunţat în cele
din urmă în aceeaşi mişcare cu substantivul, ca un element enclitic al acestuia.
Cît de uşor s-a putut face aceasta, se poate vedea în cazurile unde articolul
aparţine unui adjectiv următor, dar se referă la substantivul precedent x .

[...] în jumătatea de sud a teritoriului dacoromân, unde se spune băiatul

ăl bun, o regiune mai mică cuprinde băiatul al bun. Acolo iile aparţine de
adjectivului următor. în partea de nord însă se spune ca în aromână şi megle-
noromână— şi aceasta este şi forma limbii scrise — băiatul cel bun. Demon-
strativul, iniţial întărit prin ecce, a devenit aşadar, ca şi mai devreme lat.
iile, un „pronume ajutător". Deşi are rolul să indice adjectivul următor,
el aparţine mai mult substantivului precedent. Acest lucru este dovedit prin
acordul cu substantivul în limba mai veche, în ce priveşte cazul, numărul
şi genul: Inima bălaurului celui viclean, în Biblia de la 1688 ; aripile morţii
celei mintuitoare, la Alexandrescu (astăzi s-ar spune balaurului cel viclean,
morţii cea mintuitoare 2.
Că şi în română a existat un timp în care articolul postpus de azi nu
era pronunţat cu aceeaşi intonaţie ca şi cuvîntul anterior ne arată formele
scrise: casei ei albe (azi: casei albe) din casae ilaei albae, frecvente în limba
veche, ca şi case ei Ane din casae illaei Annae, în care ei indică genitiv-dativul
cuvîntului următor.
Articolul proclitic nu s-a contopit nici pînă azi cu cuvîntul următor.
Dacă încep a rosti propoziţia „văzui cîinele lui Petru" şi mă îndoiesc de faptul
că acest cîine era al lui Petru, gîndindu-mă că el era al lui Gheorghe, ca
român, nu întrerup propoziţia am văzut cinele lui Petru după am văzut cinele,
ci după am văzut cinele lui ...Gheorghe.
Ca şi în cazul construcţiei germane, dero ( = derer ) von Bülow (cei
de Bülow), unde prepoziţia partitivă se intercalează între articol şi numele
1
Citat la Pollak Ind. Forsch., 30, 1923, p. 391 (subliniat de mine).
2
Vezi cel în Dicţionarul Academiei.
POSTPUNEREA a r t i c o l u l u i romanesc 453.

a ş a s e întîmpla în limba română vorbită ; mă duc la alde Popescu.

o p r i u ,

In timpurile vechi, înainte ca de să se fi integrat enclitic lui al, de aici rezul-

tînd acest alde greu de analizat, articolul a fost declinat încă: ai de Anchidim
fură aruncaţi într-o groapă (exemplul este din sec. XVII, vezi Dicţionarul
Academiei, vol I, p. 105).
în poezia populară, probabil determinat de ritm, am găsit — numai o
singură dată însă — şi articolul postpus, separat de substantiv printr-o
conjuncţie. î n cunoscuta baladă despre construcţia mănăstirii Argeş se spune:
Schele le să strice
scări să le ridice

Această construcţie aminteşte de mult citata „metateză" în duce-vă-ţi, în loc ,

de duceţi-vă, sau adauge-ne-mii, în loc de adaugemu-ne la Coresi (Evanghelie,
ed. Puşcariu — Procopovici, 236/73) \
8. Walther v. Wartburg a spus o dată 2, că pentru a studia cele mai
importante inovaţii romanice comune, trebuie urmărite începuturile din
latină: dacă în sistemul limbii clasice s-a produs vreodată o ruptură, aceasta
s-a mărit cînd exemplul şcolii a decăzut ajungînd să fie o spărtură prin ino-
vaţia care a putut pătrunde în voie. Trebuiau dar să existe condiţiile favo-
rabile. Diferenţele între limbile romanice se rezumă deseori în felul cum au
continuat cîte o inovaţie. Unele continuă inovaţia mai departe în direcţia
iniţială, altele lărgesc şi generalizează sfera ei. Acest lucru nu este valabil
numai pentru fenomene morfologice şi sintactice, ci şi pentru cele fonetice 3 .

1
Trebuie de amintit că pronumele ajutător poate să ajungă să şi fie purtătorul accentului
tonic intr-o propoziţie. La fel ca şi iile, care în latină avea sensul unui „norissimus", astfel ăl şi
cel indică şi ele ceva cunoscut ascultătorului sau unanimităţii oamenilor. în Dicţionarul Acade-
miei Române se specifică la ăl B 2, cel (A V) cazurile cu puternice nuanţe stilistice, şi chiar de
aceea sînt greu de încadrat în categorii precise. Flăcăul stă în faţa porţii pe care soră-sa nu i-o
deschide în ciuda insistenţelor sale. Deschide-mi, soro, à poartă !, strigă el nerăbdător. Mi se
repeziră ăi arapi ca nişte zmei, s-ar putea traduce prin „negrii, ca nişte zmei s-au năpustit asupra
mea" sau „negrii cei viteji s-au năpustit asupra mea ca nişte zmei" (vezi în epopeea veche fran-
ceză : je vus ferai cele teste colper, ceea ce s-ar reda în română prin am să pun să vă taie cel cap).
In toate aceste cazuri pronumele ajutător se remarcă printr-o accentuare puternică. Că şi în
germană articolul poate fi accentuat în unele cazuri, ne arată de ex: Mit einem gewaltigen Auf-
uiand aller, einer reichem Frau zur Verfügung stehenden Mitteln will sich Louise der Welt ais die
grosse Ñame darstellen („cu marele fast al tuturor mijloacelor aflate la îndemîna unei femei bo-
gate, Luisa vrea să se prezinte lumii ca fiind o damă mare"). Die Dame (dama) înseamnă „dama
in adevăratul sens al cuvîntului, dama prin excelenţă". Accentul cade nu asupra substantivului,
ci asupra articolului subliniat. La fel înseamnă Jesus ist der Heiland : „el şi nimeni altul e
mîntuitorul".
2
„Quand on étudie les différentes parties de la morphologie et de la syntaxe, on voit
que presque partout où il s'est produit des transformations le latin classique a offert un point
d attaque quelconque. C'est par ces fissures que la décomposition et l'analyse ont pénétré dans
la langue et en ont désagrégé les éléments" [Studiind diferitele părţi ale morfologiei şi sintaxei,
vedem că aproape peste tot unde s-au produs transformări, latina clasică a oferit oricum un
oarecare punct de atac. Prin aceste fisuri au pătruns în limbă descompunerea şi analiza şi i-au
dezagregat elementele]. Évolution et structure de la langue française, p. 28.
3
Am atras deseori atenţia asupra unor astfel de cazuri. Astfel, în limba română s-a răs-
pindit la orice au înaintea accentului (augmento > arom. amintu) regula din latina vulgară
454 sextil puşcariu

Dacă, de exemplu, s final, care a amuţit deja de timpuriu în limba latină

vorbită, în anumite construcţii fonetice ale propoziţiei, apare restabilit în
franceză, atît timp cît în română dispare, indiferent de locul deţinut în cadrul
propoziţiei, atunci aici probabil există presiunea şcolii existente în vest şi
neexistente în e s t 1 . Deoarece însă influenţa latinei nu se impune în alte
cazuri 2 , cauza pentru adaptarea deosebită a lui -s final în română şi franceză
trebuie să fi fost alta. Ea rezidă, după părerea mea, în sistemul celor două
limbi.
Dacă în franceză energia folosită în timpul vorbirii se materializează
la sfîrşitul silabei şi a propoziţiei (vezi W. v. Wartburg, Évolution et structure
de la langue française, p. 211 urm). în română există fenomenul contrar
(vezi Dacoromania, VII, 1 mm. Etudes de linguistique roumaine, p. 203 urm.) 3 .
Acest principiu al aglomerării energiei la începutul enunţului se observă
cel mai bine în cazul topicii. Cuvîntul deosebit de important se pune în ro-
mână la începutul propoziţiei. Deci nú vorbi faţă de francezul ne parle pás.
Ca şi în cadrul negaţiei, avem la imperativ: scoălă-te, să mă aşez eu! La urat
şi înjurat există mîncă-l-ar ciorile să-l mănince ! ; la antiteze fóst-ai, lele, cînd
ai fost, dar acum eşti lucru prost etc.
După cum se ştie, în toate limbile romanice mai tîrziu exista uzul de a
nu începe propoziţia principală printr-un pronume neaccentuat. Cu cîtă
consecvenţă s-a menţinut această regulă, care probabil ne conduce pînă în
perioada latinei vulgare, a arătat-o H. Tiktin cu mai bine de un deceniu
în urmă în această revistă (IX, p. 590 urm.), pe baza unor exemple nume-
roase. în româna veche, a fost cunoscut doar văzu-te < video-te, ca şi vedo ti
în italiana veche, nu însă şi te văd cum se spune acum 4. Totuşi, această topică
a. lăsat pînă azi multe urme:

potrivit căreia au > a dacă urmează un u accentuat ( augustus > agustus ). La fel după bărbat
> barbăt s-a format săcure > sacúre, căci trecerea de la a > ă nu a mai fost atribuită asimilării
lui a, ci accentului ulterior. Schimbarea, iniţial motivată doar în situaţii neaccentuate, de la
e > ă, după labiale, a fost pusă pe seama poziţiei „dure" prin interpretarea ulterioară a materia-
lului dintr-o limbă ca cea românească, în care felul vocalelor ce urmează joacă un rol hotărîtor.
1
Vezi acum W. v. Wartburg, Die Ausgliedenung der romanischen Sprachrdune, p. 3.
2
în Archiv f . d. Studium d.n. Sprachen, 164, 1933, p. 213 am arătat că în română avem
cazuri de influenţă a latinei clasice asupra limbajului uzual: cearcăn se explică dintr-un hiper-
urbanism *circanus în locul lui circinus (grecesc KipKivoç) după cithara — cithera, cerasus —
ceresus etc.
3
De aceea sunetele la începutul cuvîntului s-au menţinut neschimbate, în timp ce la
sfîrşitul cuvîntului vocalele se pronunţă ori închis (o, u a ă, în parte şi ei), ori şi aici e vorba de
-i şi -u, care ajung să fie surde. Şi consoanele finale îşi pierd sonoritatea, în vreme ce finalele
ajunse propriu-zise au dispărut deja în româna veche. Amuţirea lui -s final se încadrează într-un
sistem deja existent. Aceeaşi observaţie o putem face în cazul silabei româneşti: un p, n, m, u
rămîne doar la sfîrşitul silabei accentuate şi dispare la sfîrşitul silabei neaccentuate ; septem >
şdp-te, octo > óp-tu, comparo > cumpăr, cavito .> cauto > cãútu comparativ cu laxare > lãp-
sáre > lăsare, adrectare > arăp-tare > arătare ; cavilare > căutare > cătare ; confundo > cun-
Júndu > cufund.
4
Astfel se explică de ce scrierea îl apare, potrivit cercetărilor lui Găzdaru (p. 31), abia
in jurul anului 1630. Nu putem fi de acord cu el că această proteză a lui î(ă) a apărut abia în
secolul XVII, deoarece ea e comună tuturor dialectelor şi probabil provine deja din româna
 P O S T P U N E R E Aa r t i c o l u l u i romanesc 455.

în cazul imperativului : adu-ţi aminte !

— în cazul conjunctivului: fereaseă-mă Dumnezeu!
— în cazul indicativului prezent : pare-mi-se, rogu-te !
— în cazul gerunziului în mod obligatoriu: văzîndu-te, chemînd-o.
Ceva asemănător putem să constatăm în cazul formelor verbale neac-
centuate :
— la condiţional optativ: Ardă-te-ar focul şi te-ar bate Dumnezeu!
— în propoziţii interogative şi în exclamaţii: auzi-tu-m-ail ferit-a sfintui !
Prin această schimbare a locului la începutul şi mijlocul propoziţiei,
deseori a apărut un „chiasm", care în română însă nu este un mijloc stilistic
pentru a obţine efecte retorice, ci o urmare a regulii menţionate mai sus.
Hasdeu, care pentru prima dată a remarcat acest fenomen, a găsit mai bine
de o sută de astfel de chiasme în opera lui Neculce (Tiktin, în alt loc, p. 59).
în cele din urmă, Tiktin remarcă faptul că şi reduplicarea predicatului,
frecventă în poezia populară (de ex. Primblă-mi-se, primbla ; insura-m-aş,
însura etc., mai departe, bată-te Dumnezeu să te bată !) ar fi rezultatul conto-
pirii a două construcţii uniforme în două locuri ale propoziţiei principale.
Acum, cînd după ani de zile recitesc frumoasa lucrare a lui Tiktin, îmi
dau seama că tot acolo se dă explicaţia repetării pronumelui conjunct la
acuzativ în cazuri ca: l-am văzutu-l ca fiind o contaminaţie din văzutu-l-am,
la început şi l-am văzut la mijlocul propoziţiei (p. 596). Aceeaşi explicaţie am
dat-o şi eu în nota la p. 500 a volumului VII al Dacoromaniei (1931—1933}
unde am privit vechi românescul al patrul ca o contaminaţie din patrul la
începutul propoziţiei şi al patru în mijlocul ei.
Tot acolo am afirmat şi ipoteza că poziţia enclitică a articolului româ-
nesc s-ar explica din această topică. După cele spuse anterior, lucrul e lesne
de presupus.
într-o limbă care pune pe primul loc al propoziţiei cuvîntul cel mai
important, aşezînd toate particulele în urma acestuia, nu e de mirare dacă
cuvîntul „indicator", adică articolul, apare pe locul al doilea. Encljza artico-
lului are loc în acelaşi timp cu folosirea _pro n u mei ui perso n a 1 encliticşi conjunct.
cu_pronumele posesiv şi reflexiv, cu verbul auxiliar. Astăzi, în urma topicii
libere, e posibil atît rogu-te, văzut-am, cît şi te rog, am văzut. î n acelaşi: t i m p
există* numai dîndu-i, ducîndu-se, deoarece gerunziul are funcţia de a preciza
condiţiile concrete în care are loc o acţiune: întîlnind-o, i-am spus. De aceea
el apare la începutul propoziţiei. în locul românescului văzîndu-l îi zise, fran-
cezul spune le voyant, il lui dit, iar lui numai văzătorul îi zise îi corespunde un
le voyant, il lui dit. Românul spune ca aproape în toate limbile în care arti-
colul este enclitic — frate-tău, francezul însă ton frère.

primitivă. Acest l(u) < illum neaccentuat n-a putut însă să stea pînă în 1630 la începutul
propoziţiei. Nu s-a întrebuinţat numai ca astăzi: rugîndu-l, nu-l văzu, să-l laude, aşă-l legară
etc., ci şi tăsănu-l, luo-l, asculta-l, elu-l, luo, de aci-l ajlaru etc., unde azi se spune îl lăsăm, îl luăr
îl ascultă etc. Vezi Dacoromania, VII, 1931 — 1933, p. 462 — 463.
 456 sextil puşcariu

Dacă spunem omul bun < hommo-ille bonus, dar bunul om < bonus
Ule homo, acest lucru e pe deplin motivat pentru limba română. în cazuri
speciale, accentul poate cădea asupra adjectivului, de aceea el trebuie să stea
la începutul propoziţiei. Dacă în primul caz bun îl determină pe om, acesta
' primind articolul, în cazul al doilea, om este cuvîntul care singularizează
noţiunea de bun. De aceea bun trebuie să fie articulat 1 .
î n vorbirea normală, subiectul stă pe primul loc în propoziţie, deoarece
atenţia ascultătorului trebuie îndreptată în primul rînd asupra persoanei
sau lucrului despre care este vorba. Deoarece acestea sînt însă potrivite numai
în cazuri rare ca fiind ceva general, subiectul foloseşte arareori forma evo-
luată; de obicei e însoţit ori de articolul hotărît, ori de cel nehotărît. î n primul
caz e vorba de cineva sau de ceva cunoscut anterior, cunoscut tuturora care
trebuie precizat mai de aproape.
Dacă la începutul propoziţiei cuvintele „indicatoare", inclusiv deci
articolul, au putut fi utilizate numai enclitic, poziţia proclitică în interiorul
propoziţiei nu era doar posibilă pentru ele, ci şi foarte obişnuită. înainte s-au
dat numeroase exemple de „chiasme". Şi în cadrul articolului e probabil să fi
existat astfel de cazuri. î n Dacoromania, I, 372, am dedus amuţirea lui a
iniţial despre care era vorba în prealabil în parte din faptul că unele cuvinte
ca: animale < animalie, arîie < aranea, amia < agnella au fost concepute
ca fiind articulate şi analizate în formele a nămaie, a rîie, a mia la care ulterior
s-au format formele neaccentuate nămaie, rîie mia.
Dacă cercetăm cazurile în care şi azi iile apare proclitic, observăm că
avem de a face într-adevăr cu astfel de cazuri care niciodată nu au stat la
începutul propoziţiei.
î n primul rînd, se includ aici genitivele şi dativele cu care propoziţia
nu începe în mod normal: casa lui Petru, dau lu Petru. Tot aici avem şi
toate numele proprii şi toponimele de tipul: Ion al Petru < Johannes illo
Petro ; Ion (a) li Petru < Johannes iii Petro, şi nu iile proclitic folosit ana-
foric sau predicativ: cíñele este (al meu şi) al vecinului.
Posibilitatea de a întrebuinţa în cadrul propoziţiei articolul sau encli-
tic sau proclitic a dus la folosirea formelor iniţial proclitice în cadrul enclizei
şi invers.
9. [...] Ne surprinde în primul rînd bogăţia formelor. Astfel, avem
[...] în afara formei literare de Dumitru al Anei (Anii) şi:

1
Un lucru asemănător poate fi observat în limba slavă, unde adjectivul „hotărît" stă
pe primul loc: bulg. veche dabryj ilovetu, sîrb. stări Vlach etc. O influenţă slavă asupra românei
nu există aici. Această topică e atestată din latină. Dacă lăsăm la o parte sensul de „natissimus"
al lui iile, care s-a răspîndit în articolul romanic, indicînd ceva cunoscut (vezi Wolterstorff,
Glotta, X, 75 şi Gamillscheg, 12 = 336), atunci Appius iile caecus corespunde exact rom. Appius
ăl orb, iar vetus illa romana virtus rom. vechea virtute română. E firesc că în: Sjînta Marie, Săr-
manul Dionis, Oamenii sărmani se îndestulesc cu puţin corespunde unui germ. arme Leute kochen
Wasser (oameni sărmani clocotesc apa).
POSTPUNEREA a r t i c o l u l u i românesc

Dumitru a A nii
Dumitru a lu Ana (Ană)
Dumitru aii Ane
Dumitru al Ani
Dumitru ei (îi, i) Ană
Dumitru lu Ana.

Pentru ultimele două forme mai avem cele alcătuite prin contaminare:
Dumitru ei (îi, i) Ane (D. Ane -f d. ei Ana)
Dumitru lu Ane (punct. 130 D. Ane + D. Iu Ana)
Forme duble: Dumitru Anii, alături de Dumitru al Anii există pe hartă
(784, 812).
Pe harta nr. 2 puteau fi observate cinci tipuri de bază:
Petru lu Costea /
Petru lui Costea
Petru Costii
Petru li Costii
Petru al Costea,
alături de forma intermediară Petru Costii. Nedefinite au rămas formele de
Petru a lu Costea, Petru al lu Costea, Petru a lui Costea, Petru al lui Costea.
Dacă ne uităm la această varietate, atunci fără doar şi poate vom sus-
ţine şi pentru latina vulgară existenţa celor patru forme de dativ : — Ului,
illi, illo şi ad illum. Dacă deci C. H. Graudgent pune în a sa Introduction to
Vulgar Latin, § 392 forma de dativ illo în paranteză (lîngă ille) deoarece ea,
chipurile, lipseşte în limbile romanice, atunci este greşit că illo a fost viabil ;
faptul poate fi urmărit acum în Thésaurus, unde un pasaj din C.I.L., I I I ,
12484 din Troesmis (Igliţa de azi) e deosebit de important pentru rom. Iu
(mai trebuie să amintim că Thésaurus aduce exemple si pentru illi, illae la
genitiv).
Dacă comparăm hărţile pentru genitiv (nr. 2, 4) cu cele pentru dativ
(nr. 3, 5), atunci vedem că această concordanţă între ele lipseşte mai cu seamă
pentru feminine. Se poate urmări tendinţa 'de a diferenţia tot mai mult şi
din punct de vedere formal, genitivul de dativ. La marea 'bogăţie de exemple
nu era greu să se găsească moduri deosebite pentru formarea celor două cazuri.
•Ue obicei, genitivul se formează printr-un a sau al antepus 1 (de aceea şi
cui?, în loc de cui?). Şi în meglenoromână, genitivul format printr-un lu
este deosebit de dativul format cu la. î n istroromână, lu se foloseşte în ambele

/p. v . l a P o P stau forme de a lui alături de cele cu lui : Dumitru lui Staşă, lui Justaă, 455
l^ăsauţi), Ana lui Iosăp 498 (Lupeni), Pârău lui Boartăs, lui Sămoilă (156)'Daneş), Valea lui
indries Dimbu lu Craiu, 257 (Orlat) ; alături de Profira a lui Iuon Mărcos, 476 (Năduşită), Troşim
« lui Ignat, 480, Fîntîna alui Macsim, Fîntîna alui Radion, 458.
488
sextil puşcariu

cazuri (la singular şi plural în faţa substantivelor masculine sau feminine-

şi lu cui?, dar la genitiv feminin un lu fete (corespunzînd dacorom. Iu fată)
se deosebeşte de dativul lu fete. Numai aromânii îl folosesc în faţa oricărui
genitiv şi dativ (care nu e format cu aii), vezi Th. Capidan Aromânii, § 242
şi 251).
Deşi limba scrisă se bazează pe dialectul din Muntenia, în această
regiune întîlnim forma neliterară de omul ăl bun (harta nr. 1) şi Petru
lu Costea (harta 2) şi îi dau lu Dumitru (harta 3). Al, ai, a, ale flexionat
însă, corespunde regulii (harta 5). Acest uz e întîlnit o dată în Banat, unde,
pe de o parte, se spune a mieü dar àlë tiet'ë (alături de tiel'ë) şi o dată
în nord se spune şi a tale, dar şi al mëu. Am putea crede că aici găsim
forme din sud răspîndite prin intermediul literar al şcolii pînă aici. Dacă
răsfoim însă textele vechi, observăm că pe vremuri formele în al erau răs-
pîndite şi în actualul teritoriu cu a. Acest lucru e valabil mai ales pentru
Ardealul de nord şi pentru Moldova, aşa cum rezultă din studiul lui Găz-
daru, p. 124, p. 141. Şi Banatul avea pe vremuri forme de al, a, ai, ale.
De aici reiese din nou că regiunile periferice sau laterale păstrează elemen-
tele vechi, la fel cum se întîmplă cu ei Ană în nord şi cu formele atestate
de Pop [...]: vîrfu capidu etc.
Petrovici a găsit în afară de Petru al lui Costea şi Ion al lui Dumitru
(nr. 953). Am cartografiat acest lucru pentru mine. Imaginea nu prea
corespunde cu cea de Petru al lui Costea. Mai cu seamă distribuţia lu şi
lui este diferită. Dacă însă lui Costea apare acolo unde se spune lu Dumitru,
atunci acesta este un indiciu pentru existenţa ambelor forme pe o arie
destul de întinsă. Faptul reiese şi din materialele lui Pop l . Pentru oscilarea
între lui şi lu în româna veche, deseori chiar. în acelaşi text, vezi Al. Rosetti,
Limba romană în secolul al XVI-lea, p. 92—93 şi Găzdaru, p. 88—90.
Pop citează cazuri în care lui şi lu proclitic alternează cu lui enclitic:
Mărie Huţului, dar Floria lui Gurzău, 30 (Ciuneghi) ; Părîu lu Mciseni,
dar Părău Copăşişului, 87 (Săvîrşin) ; Gîrla lu Cusu-Rece, Cotu lu Bou-Roş,
dar Cotu Purcariului, 416 (Zăvîrtaica). Eu însumi folosesc icoana sfîntului
Petru, alături de icoana lu(i) sfîntu Petru şi necredinţa lui Toma, alături
de Dumineca Tomii.
Această oscilare întăreşte părerea noastră potrivit căreia lu era enclitic
iniţial. Numai din cauză că lui şi ei au putut sta în interiorul propoziţiei
atît în faţă cît şi după substantiv, prin analogie, s-a impus lu şi în poziţia
proclitică 2 .

1
El a notat următoarele forme duble: a lu Meleuti dar a lui Ojaie, a lui Mois-a Barni,
•dar a lui Ilie Marchi, 61 (Săvîrşin) : Aron a lu Nechită, Catrina a lui Iuon Ajtinişuc, 454 (Stroieşti) ;
Anuţa lui Mihăilă a lui Petre lu Gavrilă, 576 (Voşlobeni) ; Valea lu Dan, Culmea lu Pui, Ogaşu
lui Drăgoi, 833 (Strîmba), Hîrtopu lui Tudurii, Hîrtopu lui lucu a lu Ile, 440 (Plop) ; ai lui Bucuţă,
ai lui Hilipaş, ai lui Zosim etc, dar ai lu Banei, 158 (Mihai-Viteazul).
2
Gamillscheg a arătat că „şi în franceza de nord, cam în sec. VI, articolul enclitic ar fi
trecut din această poziţie în cea proclitică. Pronumele posesiv indică oricum aceeaşi evoluţie"
POSTPUNEREA a r t i c o l u l u i romanesc 459

10 în concluzie, rezultatele studiului de faţă sînt: encliza şi procliza

s î n t determinate nici de etimologie, nici de esenţa articolului. Ele sînt
n a t u r ă exclusiv sintactică. Topica veche romanică potrivit căreia nici
c u v î n t neaccentuat nu putea sta la începutul propoziţiei a fost extinsă
y n r o m â n ă , unde cea mai mare energie se depune la începutul silabei, a
1
u v î n t u l u i , a propoziţiei, şi în cazul articolului. Deoarece subiectul stă în
cele mai multe cazuri la începutul propoziţiei, fiind articulat de obicei,
ooziţia enclitică a articolului a putut fi generalizată. Procliza s-a menţinut
numai acolo unde era vorba de cuvinte care corespunzător cu funcţia lor
s i n t a c t i c ă se aflau de regulă în interiorul propoziţiei.
Postpunerea articolului e atît de strîns legată de întregul sistem al
limbii române, încît ar trebui să ne gîndim numai atunci la influenţe străine
cînd articolul nu este proclitic, ci enclitic.
 ROMANICA DE EST ŞI DE VEST ÎN DOMENIUL LIMBII

Un romanist german a vizitat înainte cu cîţiva ani România. Avea

intenţia să-şi verifice la faţa locului cunoştinţele de limbă română însuşite
pe baza cărţilor. înaintea plecării sale din România şi-a redat impresiile
prin propoziţia:
„La voi totul e romanic. Dar altfel romanic decît în Italia, Franţa
sau Spania".
Chiar prin faptul că limba română diferă mult de romanica de vest,
studiul acestei limbi este deosebit de fructuos. Cînd lingvistica generală
era încă o disciplină tînără, se căuta îndeosebi găsirea unor trăsături comune
în mai multe limbi, care să dovedească înrudirea lor. Astfel a existat ten-
taţia pentru reconstrucţia unor limbi primitive. în acea vreme atenţia cer-
cetătorilor era îndreptată cu precădere asupra asemănărilor. Limba română,
fiind atît de deosebită de celelalte limbi romanice, nu prezenta prea multe
puncte de atracţie. Deoarece învăţarea acestei limbi atît de străbătută de
elemente lexicale străine este destul de grea, fiecare se bucura să găsească
o motivare principală pentru a se scuti de un efort suplimentar.
Acel cercetător, însă, care nu se mulţumeşte să găsească mereu noi
dovezi pentru adevăruri arhicunoscute, care nu continuă doar să urmeze
drumuri sigure, bătătorite, se va simţi atras de limba română, atît ca roma-
nist cît şi ca lingvist în general. Vom încerca în cele ce urmează să arătăm
cum şi de ce această limbă ocupă un loc aparte.
Trebuie să avem în vedere mai ales trei criterii: poziţia geografică,
structura socială şi evoluţia istorică a poporului román. Cred că nu mă înşel
dacă susţin că întrebarea privind patria primitivă a românilor este atît de
neclară, deoarece primelor două criterii li s-a acordat o importanţă prea
mică. în acelaşi timp, relaţiile din Europa de sud-est au fost cercetate
prin prisma europeanului de vest.
Cît priveşte poziţia geografică, trebuie să subliniem faptul că România
de astăzi şi Peninsula Balcanică au fost deja în timpul Imperiului Roman
teritorii periferice. Prin divizarea imperiului în două părţi la sfîrşitul seco-
lului al IV-lea şi în urma încetării legăturilor între Italia şi regiunile de est
in urma stabilirii de populaţii străine în provinciile Dunării inferioare, roma-
nica de est a devenit, în acelaşi timp, şi un teritoriu izolat.
 ROMANICA d e e s t ş i d e v e s t în domeniul limbii 461

Cercetările de geografie lingvistică, mai cu seamă lucrările lui M. Bar-

toli au adus dovada că teritoriile izolate sau laterale menţin cel mai bine
e l e m e n t e l e vechi. Astfel se explică în bună parte concordanţele neobişnuite
care e x i s t ă între limba română şi teritoriile marginale sau izolate ale Româ-
niei: Spania, Sardinia, Italia de sud şi dialectele retoromane. Deosebirile
între România şi celelalte ţări romanice cu poziţie centrală, care permanent
a u m e n ţ i n u t legături între ele, se pot explica uşor.
Limba română a păstrat, datorită poziţiei izolate, mai bine elementele
vechi, iar, pe de altă parte, nu a mai participat la inovaţiile care în vest
s-au mai extins mult timp şi au cuprins tot sau aproape tot teritoriul res-
pectiv. Aşa de exemplu, singură limba română mai menţine un vocativ
în -e la substantive masculine şi la adjective (doamne din DOMINE). Tot
ea are încă forma de genitiv-dativ ae pentru feminine (capre din CAPRAE),
formează comparaţii cu particula ca provenind din QUA M (mai dulce ca
mierea). Nu cunoaşte însă particula que—che, pe care limba italiană sau cea
franceză le folosesc în acest caz (plus doux que le miel ). Româna păstrează
neschimbat u scurt şi oclusivele intervocalice (furcă, ripă, scroafă, fată,
casă... din FURCA, RIPA, SCROFA, FETA, CASA ...), în opoziţie cu
cele mai multe limbi romanice de vest, în care u scurt este identificat cu
o lung, iar consoanele mute intervocalice devin sonore. Multe cuvinte din
limbile romanice de vest, care au apărut tîrziu, dar au o răspîndire mare,
lipsesc limbii române. Nu există nici urmă de trovare—trouvare sau din
cuvîntul ciudat^ de COMINITIARE „a începe" (în franceză commencer,
it. cominciare). î n locul lor românii folosesc AFLARE cu sensul de a „găsi",
la fel ca şi spaniolii, şi INCIPERE cu sensul de „a începe" la fel cu unii
retoromani. Şi evoluţia semantică este deseori cu totul deosebită. Astfel
APREHENDERE înseamnă în limba română „a aprinde", iar în romanica
de vest „a învăţa", „a afla". Cuvinte populare în limba română ca ADJU-
TORIUM, BLANDLTIA, PLACENTA lipsesc în romanica de vest sau
au intrat mai tîrziu în limbă drept cuvinte savante preluate din latină. Pe
cînd ager, cintec, ospăţ sînt cuvinte din limba populară în limba română,
în franceză agile, cantique, hospice sînt forme savante. Aproximativ 6% din
elementele latine ale românei s-au pierdut în limbile romanice din vest.
Deja prin aceasta se poate vedea însemnătatea românei pentru constatarea
virstei anumitor fenomene lingvistice romanice. Forme ca mămîni, tătîni din
limba română pledează pentru existenţa foarte timpurie a noului procedeu
de formare a pluralului de la TATA 'şi M AM MA şi a altor denumiri de
rudenie cu ajutorul desinenţei — ANL. ' Aceasta deci nu se datoreşte unor
modele germanice, aşa cum presupun unii savanţi.
A doua supoziţie se află în legătură cu poziţia geografică.
Locurile populate de strămoşii românilor sînt deschise spre est. Prin
teritoriul gurilor Dunării nu au năvălit doar popoarele nomade ale stepei,
caci influenţe orientale au găsit aici permanent o cale de acces. Acestei
orientări — cuvîntul însăşi provine de la oriens „estul" — i se datorează
probabil mai multe însuşiri ale românilor. Astfel ar fi fatalismul lor, fan-
tezia lor nemărginită, plăcerea în faţa culorilor şi a euritmiei, ospitalitatea
 462 sextil puşcariu

lor etc. Cucerirea romană putea schimba exteriorul provinciilor dunărene

şi poate chiar structura spirituală a claselor de sus. în locul clădirilor sără-
căcioase din lemn sau a colibelor din împletituri ridicate de-a lungul pîraielor,
au apărut oraşe cu edificii luxoase din piatră şi apeducte complicate. Acolo
unde pe vremuri duceau poteci încovoiate spre adăpat, inginerii romani
- au construit şosele drepte, pavate, largi. Civilizaţia apuseană şi, împreună
cu ea, limba latină au pătruns aici. Timpul stăpînirii romane însă şi a
dezvoltării paşnice a fost de prea scurtă durată ca să poată schimba cul-
tura numeroaselor pături de populaţie rurală. Creştinismul a introdus valori
culturale de provenienţă orientală, care au găsit la triburile traco-dace
o religie cu credinţa în viaţa de apoi şi într-un singur Dumnezeu. Se mai
adaugă faptul că Imperiul Roman de est a devenit grecesc. Limba greacă
a pătruns în armată şi în viaţa publică; Constantinopole a ajuns centrul
cultural al tuturor teritoriilor înconjurătoare pe o mare întindere. Astfel
populaţia romană a fost închisă într-o comunitate care şi ea conţinea multe
elemente orientale.
Acest fenomen a fost de importanţă capitală pentru dezvoltarea limbii
române. Ea s-a îndepărtat de la limbile înrudite nu numai prin faptul
că — fiind despărţită din punct de vedere geografic de acestea — n-a mai
putut participa la evoluţia lor comună, ci şi prin aceea că ea a ajuns
într-un grup de limbi străine, neînrudite între ele, care toate erau supuse
aceloraşi influenţe culturale şi au slujit aceloraşi obiceiuri.
La fel cum există o mentalitate apuseană şi una americană, tot astfel
există — şi pînă nu de mult exista într-o măsură şi mai mare — o men-
talitate sud-est europeană. în Europa de sud-est ea nu se manifestă numai
în obişnuinţă, în modă, predilecţie pentru anumite condiţii de viaţă, ci şi
în felul de a se exprima prin gesturi şi sunete, cu asemănări izbitoare. Astfel
se explică de ce se vorbeşte şi despre o „filologie balcanică" sau mai bine
„lingvistică balcanică", în cadrul căreia se include şi limba română vorbită
în afara Peninsulei Balcanice.
Lingvistica comparată nu mai are în acest ultim caz datoria de a con-
stata o înrudire, ci trebuie să constate cum anumite fenomene externe, cum
ar fi poziţia geografică, influenţele culturale şi religia comună, precum şi
o evoluţie istorică şi o structură socială asemănătoare pot genera, la popoare
diferite, anumite tipuri de limbi care apoi pot duce la uniuni lingvistice.
Deci şi din punctul de vedere lingvistic studiul limbii române, limbă
care de timpuriu s-a desprins din mediul limbilor romanice înrudite şi a
evoluat împreună cu idiomuri neînrudite ajunse între ele într-un sistem cul-
tural deosebit, este interesant.
Astfel s-a putut întîmpla ca în limba română să fie redat un concept
străin cu ajutorul elementelor latine. Cum QUA TOR VI GIN TI redă în
franceză un mod străin de a număra, tot astfel înlocuirea lui UNDECIM
sau TRIGINTA prin UNU S SUPRA DECEM (unsprezece) sau TRES
DECEM (treizeci) în limba română este un balcanism.
 ROMANica d e e s t şi d e v e s t în domeniul limbii 463

Această deosebire mai are însă şi o altă explicaţie, anume structura

socială fundamental
deosebită a poporului român. Limba română a fost în
p e r i o a d a dezvoltării
ei de bază (şi în parte a rămas aşa pînă astăzi) o limbă
ţărănească.
Migraţiunea popoarelor începută în sud-estul Europei mai de timpuriu
decît în cealaltă parte a continentului şi care a durat timp de secole a ruinat
la Dunărea inferioară civilizaţia romană. Deja la sfîrşitul secolului al III-lea
Dacia Traiană a fost lăsată la voia cuceritorilor germanici. î n sudul Dunării
fortificate, rezistenţa putea să se menţină mai mult timp. Dar şi aici oraşele
şi văile fecunde au căzut în curînd în mîinile cuceritorilor, în marea majo-
ritate începînd cu cele ale slavilor care s-au stabilit aici. Ceea ce a scăpat
de sabia şi de focul slavilor s-a pierdut cu timpul prin deznaţionalizare în
masele de slavi.
Doar micii ţărani şi păstorii cu limbă romanică, care reveneau la
modul pur de viaţă primitiv al strămoşilor lor traco-daci şi-au menţinut
limba şi specificul lor popular. Ei s-au menţinut în pădurile seculare şi în
regiunile muntoase bogate în pămînt roditor şi cu pajişti întinse. Drept
dovadă avem în limba română şi studiul toponimelor. în româneşte nu s-a
păstrat nici un cuvînt cu caracter urban. Pe de altă parte, terminologia
cultivării primitive a solului şi într-o măsură şi mai mare cea a creşterii
animalelor, conţinînd un număr de cuvinte de origine neidentificată, care
probabil sînt traco-dace, este totuşi în cea mai mare parte latină. Nici
VILLA, nici FORUM, nici ST RAT A, PLATEA sau alte cuvinte menţinute
în celelalte limbi romanice şi intrate parţial şi în limba germană (Strasse,
Platz) nu se întîlnesc în limba română. Un cuvînt ca RUGA care în fran-
ceză a devenit rue înseamnă în limba română (dialectal) „intrare în ţarc".
VIA adică „strada" care ducea la oraş a dispărut, fiind înlocuit de CALLIS
care la origine însemna „potecă", cum sînt ele întîlnite în păduri şi în
munţi (rom. cale) ; PONS, în franc, pont, de exemplu, păstrează încă sen-
sul vechi de „pod" — oraşele mai mari sînt construite pe malul unor
fluvii,—înseamnă în limba română punte, cum se întîlneşte în munţi: un
trunchi de copac răsturnat peste pîraiele iuţi.
Pretutindeni unde păstorii români nomazi au trecut cu turmele lor
de oi, cum ar fi în munţii Pindului din Balcani, în munţii Macedoniei şi
Sîrbiei, precum şi de-a lungul întregului lanţ al Carpaţilor: în România
de azi, în Polonia, în Cehoslovacia, culmile sînt denumite cu toponime
româneşti. Aceleaşi cuvinte referitoare la viaţa păstorilor din munţi, la creş-
terea animalelor sînt întîlnite în toate limbiie învecinate: greacă, albaneză,
sirbă, bulgară, maghiară, ruteană, slovacă, poloneză ca fiind împrumuturi
din limba română. Dimpotrivă, nu s-a păstrat aproape nici o denumire de
oraş, atît în nordul cît şi în sudul Dunării, care să se fi conservat într-o
formă corespunzătoare legilor fonetice româneşti. î n sudul Dunării, unde
cetăţile întărite au rezistat mai mult năvălirii barbarilor, o parte din aceste
nume de oraşe păstrează pînă astăzi denumirea latină. Ea este însă în con-
cordanţă strictă cu legile fonetice ale slavilor de sud.
464 sextil puşcariu

Aceasta pledează pentru faptul că populaţia romanică a oraşelor, care

nu a murit sau evadat s-a slavizat cu timpul. Acest lucru îl vom putea
urmări într-o epocă mai tîrzie pe baza documentelor în cazul unor oraşe
dalmate unde populaţia romanică („dalmată") a dispărut în mulţimea sla-
vilor. Strămoşii românilor de azi au fost cruţaţi de cuceritori. Ei au repre-
zentat pentru aceştia un factor economic important, prin plata impozitelor,
prin livrarea de materii prime, paza graniţelor, ei nu stăteau în calea nimănui,
deoarece locuiau pădurile şi munţii pe atunci fără importanţă.
De asemenea şi terminologia creştină pledează pentru această con-
cepţie. Pe cînd noţiunile de bază ca cruce (Kreuz) — a boteza — (tafen ),
Paşte (Ostern), înger (Engel), dumnezeu (Gott), biserică (Kirche), păre-
simi (grosse Pasten) etc. sînt de origine latină (CRUX, BAPTIZARE
PASCHAE, ANGELUS, DOMINE DEUS, BASILICA, QUADRAGE-
SSIMAE), altele ca BENEDICO, BIBLIA, CANONICUS, COEMI-
TERIUM, DIACONUS, ELEMOSYNA, EPISCOPUS, EREMITA,
EVANGELIUM, MONACHUS, PAROCHIA, SAECULUM, SPIRITUS
etc., care se referă la organizaţia bisericii şi s-au întrebuinţat în episcopate
sau în cercurile savante ale mănăstirilor, sînt de origine străină. Un lucru
este caracteristic: cum slavii au ajuns să fie transmiţătorii numelor oraşelor
iniţial romane, limba lor a devenit astfel sursa pentru expresiile bisericeşti,
pe care ei le-au preluat de la greci. Aceştia din urmă le-au împrumutat din
limba latină. în felul acesta cuvîntul românesc candelă (Ampel), chilie
(Zelle), rasă (Kutte), raclă (Sarg) derivă doar în ultima instantă din
CANDELA, CELLA, RASUM, ARCULA.
Din constatarea că strămoşii românilor nu sînt de găsit în oraşele
romane ale Peninsulei Balcanice, rezultă trei cerinţe foarte importante
pentru cunoaşterea stadiilor primitive.
1. Limba păstorilor şi a micilor ţărani s-a eliberat de foarte timpuriu —
prima dată în Dacia Traiană, apoi şi în Peninsula Balcanică — de cătuşele
latinei clasice. în limbile romanice de vest latina scrisă s-a păstrat în şcoli,
la oficialităţi, în biserică şi stînjenea noile limbi în evoluţia lor liberă. în
acelaşi timp, în Romania de est acest lucru nu a avut loc. Prin rupturile
şi fisurile din sistemul latinei clasice — imaginea aparţine lui W. v. Wart-
b u r g — tendinţele latinei vulgare puteau năvăli nestingherit. Acesta este
motivul pentru care latina putea să se transforme mai repede într-o limbă
romanică la cursul inferior al Dunării şi nu în ţările de vest. Cînd slavii
stabiliţi în Europa de sud-est au început să acţioneze asupra limbii române,
aceasta deja era conturată în trăsăturile ei de bază.
Limba română este singura limbă romanică, care înaintea secolului
al XIX-lea nu poseda aproape nici un cuvînt savant de origine latină. Ea
poate f i folosită de aceea ca un criteriu de control pentru caracterul popular
al cuvintelor romanice de vest. M. Bartoli îi sfătuieşte pe elevii săi să caute
cuvîntul potrivit în limba română, deoarece în italiană nu există la multe
cuvinte criterii formale pentru a recunoaşte dacă ele aparţin fondului moş-
tenit sau au fost împrumutate mai tîrziu din latina scrisă. Dacă cuvîntul
lipseşte în limba română, atunci o concluzie sigură e imposibil de tras. Dacă
ROMANICA d e e s t ş i d e v e s t în d o m e n i u l limbii 465

însă cuvîntul există, atunci este de ştiut că el era întrebuinţat în latina

v u l g a r ă . Şi e de presupus că el aparţine şi în italiană lexicului moştenit.
2. „Ruralizării" limbii romanice de est i-a urmat desigur şi o sărăcire
a lexicului. Multe cuvinte au fost uitate, deoarece ţăranul simplu şi păstorul
lucrează cu un număr mai redus de noţiuni. Pe de altă parte, limba s-a
îmbogăţit cu expresii figurate, izvorînd dintr-o fantezie fecundă. Astfel
a sporit polisemia vechilor cuvinte. Cînd ulterior a apărut nevoia de a poseda
expresii pentru noţiuni abstracte şi instituţii noi, biserica şi oficialităţile
au fost acelea care le-au livrat în cea mai mare parte. î n cancelarii, însă,
şi în biserică, limba oficială a românilor a fost mult timp slava veche. Astfel
se explică din nou marea deosebire între română şi romanica de vest, unde
în biserică şi în locuri oficiale domina latina. Aceste cuvinte împrumutate
din latina clasică dau, în general, aspectul mai „romanic" limbilor romanice
de vest comparativ cu limba română. Aceasta se întîmplă nu numai din
cauza numărului lor mare, ci în urma faptului că ele n-au mai participat
la principalele schimbări fonetice fiind intervenţii tîrzii. Orice om cult recu-
noaşte în franţuzescul nature latinescul NATURA. Doar filologul însă ştie
că francezul eau — rostit o — s-a format regulat din AQUA.
3. în sfîrşit, vreau să mai accentuez ceva.
Omogenitatea socială a poporului român timp de secole a avut drept
consecinţă o unitate izbitoare a limbii sale. Hărţile Atlasului lingvistic român
arată cu totul altfel decît cele ale atlasului italian sau francez. Asemănarea
cuprinde şi dialectele române din Peninsula Balcanică şi din Istria, teritorii
despărţite de multe sute de kilometri şi timp de mai multe secole; chiar
şi românii dispăruţi în masele de slavi din sud, de unguri, de slovaci, de
ruteni, de polonezi, au vorbit — după cum se poate recunoaşte după numele
localităţilor şi ale persoanelor — aceeaşi limbă ca şi dacoromânii de azi.
Strămoşii românilor nu au avut oraşe care ar fi putut constitui centre
religioase, administrative, culturale şi focare de unde să pornească inovaţii
lingvistice. Dacă însă au apărut particularităţi dialectale, acestea au fost
nivelate în mare parte prin migraţiunea păstorilor. Sau aceştia i-au răs-
pîndit în teritorii întinse.
î n Europa de sud-est nu poate fi aplicat punctul de vedere vest-euro-
pean. Aici, un sentiment de apartenenţă comună a provinciilor şi o veche
tradiţie a oraşelor în formarea unei limbi sau a unui dialect erau hotărîtoare.
Spre deosebire de spanioli, italieni, francezi, care se numesc după provinciile
locuite de ei, românii au păstrat numele general, nelegat de nici o pro-
vincie anumită, ROMANI (români), care îi separă de toate popoarele
învecinate.
Toate aceste circumstanţe trebuie avute în vedere cînd examinăm
problema patriei primitive a românilor ; înainte de toate însă, dintr-o iden-
titate de limbă nu trebuie să fie trasă concluzia asupra unui „leagăn" restrîns
din punct de vedere geografic al poporului român.
Patria primitivă a românilor trebuie căutată în vastul teritoriu pe
cele două maluri ale Dunării, între cele două mări, Adriatica şi Marea
 466 sextil puşcariu

Neagră, unde pe vremuri era răspîndită limba Romei. Dacă condiţiile istorice
de aici ar fi fost asemănătoare cu cele din vest, dacă provinciile şi oraşele
romane s-ar fi putut menţine cu particularităţile lor, atunci astăzi n-am
avea o limbă romanică, ci mai multe. Dacă condiţiile geografice specifice
n-ar fi susţinut conservarea unui popor viabil în Carpaţi şi în prelungirile
lor din Peninsula Balcanică, atunci în Europa de sud-est la fel ca şi în
Noricum şi în Panonia, după evacuarea oficială a provinciei Dacia, populaţia
romană ar fi dispărut.
Toponimia ne arată cît de răspîndiţi erau vechii români. Cum au fost
distribuiţi pe acest teritoriu vast în timpul secolelor cînd au rămas în umbra
istoriei, ne poate lămuri întrucîtva geografia lingvistică.
Dacă privim mai atent hărţile Atlasului lingvistic român editat de
Muzeul limbii române din Cluj, atunci ne surprinde cum un număr mare
de cuvinte de origine latină, c a d e ex. PECORA RUS, NIX, JUVENIS,
PEDESTER, CITHERA, ALIUM (păcurar—Hirt), nea (Schnee), june
(jung), pedestru (Bettler), ceteră (Beige), atu (Knoblauch) etc. sînt folosite
doar în vestul României. Aceasta are loc în regiunile populate de cea mai
numeroasă pătură de colonişti romani. Acolo s-au şi păstrat cel mai bine
obiceiurile romane. Dacă românii de azi ar fi venit abia în evul mediu din
Peninsula Balcanică pe locurile lor de azi, aşa cum susţin unii, atunci unele
cuvinte latine — printre ele şi unele ce lipsesc românilor din Balcani ! —
n-ar putea fi găsite chiar acolo unde pe vremuri era atestată cea mai densă
populaţie de limbă română.
Dacă privim însă cuvintele care în restul României au luat locul celor
latine, atunci se observă că ele, în majoritatea cazurilor, provin din Peninsula
Balcanică. Astfel în locul lui PECORARIUS >păcurar apare un cuvînt
de origine turcă cioban, în locul lui COS > cute „piatră de ascuţit" un
cuvînt de origine albaneză — gresie, MURIA > moare „sos" este înlocuit
printr-un cuvînt grecesc: zeamă. Toate aceste cuvinte noi venite din sud,
. răspîndindu-se spre nord, s-au izbit în Ardeal de un perete, în spatele
căruia cuvîntul latin dăinuie cu ambiţia care poate fi constatată în mod
regulat în teritoriile periferice pînă în ziua de azi la urmaşii de acolo ai
coloniştilor romani.
Cunoaştem teritoriul de răspîndire a romanilor în antichitate. în aceleaşi
domenii ale fostei Dacii Traiane trăieşte azi un popor care vorbeşte o limbă
romanică şi care menţine tradiţia continuităţii sale neîntrerupte. După pră-
buşirea civilizaţiei romane în provinciile Dunării inferioare, populaţia băşti-
naşă, trăind în condiţii sărace, nu putea să mai trezească interesul istoricilor.
Doar atunci, cînd din cînd în cînd se răscula împotriva asupritorilor, ea este
citată. Ea este deci aidoma unui părău subteran în nişte munţi calcaroşi,
care din cînd în cînd apare la suprafaţă; un popor capabil de existenţă,
care din cînd în cînd iese din umbra istoriei spre a da dovada existenţei sale.
Vechilor cronicari le-a fost cunoscută în unanimitate originea românilor
în coloniştii împăratului Traian. Numai în epoca mai nouă, cînd pentru
ROMAN IC \ D E E S T ŞI D E V E S T IN D O M E N I U L LIMBII

Europa de sud-est au început să fie aplicate metodele Apusului, bogat în

documente medievale, a apărut enigma asupra patriei primitive a românilor.
A început procesul care durează de mai bine de o sută de ani, în care,
din păcate, s-a manifestat şi pasiunea politică, cel mai prost sfătuitor aí
ştiinţei. în acest proces lipsesc martorii care ar putea aduce un alibi pentru
poporul român în timpul evului mediu timpuriu. în lipsa lor, trebuie să ne
mulţumim cu indicii. Hărţile Atlasului lingvistic român conţin amprentele
digitale ale istoriei.
 ECONOMIA LIMBAJULUI

Dacă omul nu ar dispune decît de cuvinte pentru a-şi îmbrăca gîn-

durile cînd vrea să le comunice altora, vorbirea ar fi lucru dificil şi mai
ales foarte puţin economicos. Ceea ce-i permite să economisească o mulţime
de cuvinte sînt mijloacele extralexicale de care dispune.
De la început putem constata că numărul acestor mijloace extrale-
xicale este limitat — ceea ce-1 obligă pe om să le utilizeze în mod raţional —
şi că, chiar din acest număr restrîns de mijloace, unele limbi nu întrebuin-
ţează decît cîteva.
Vom începe prin a examina cîteva cazuri tipice, pentru a trece apoi
la altele luate mai rar în discuţie în cercetările care s-au făcut pînă acum.
2. Cazul cel mai tipic de economie este elipsa (care nu trebuie totuşi
confundată cu b r e v i l o c v e n ţ a ) . Cînd o idee este în aşa măsură pre-
zentă în mintea noastră, încît devine subînţeleasă, ea poate rămîne neexpri-
mată. Vorbind de tinerele mlădiţe de vie, în latină nu s-a mai spus vites
novellae, ci numai noellae, de unde românescul nuiele. Din consobrinus verus,
adică „văr drept", s-a născut în româneşte văr „cousin" (macedoromânii
păstrează încă, cu acest sens, cuvîntul cusurin, derivat, ca şi francezul
„cousin" şi italianul cugino, din consobrinus).
î n cartea Legea trupului de I. Agârbiceanu (p. 67), întîlnim următorul
dialog: „Vii şi tu, F l o a r e o ? — D e ce să nu?" î n răspuns lipseşte „vin",
pentru că propoziţia se înţelege perfect şi fără asta.
Prin elipsă se explică unele locuţiuni destul de curioase. Ruşine, un
derivat din roşu însemna la origine roşeaţă. Construcţia: să-ţi fie ruşine
obrazului, pe care-o mai întîlnim încă sub această formă şi care la început
însemna „să-ţi roşească obrazul", a devenit să-ţi fie ruşine, sîngele ce urcă-n
obraz fiind considerat pretutindeni drept semnul ceí mai evident al ruşi-
nării. Din această construcţie eliptică a rezultat ruşine = lat. verecundia.
Expresia „sînt zece ani", împrumutată din franceză, şi cea împru-
mutată din germană „înainte cu zece ani" (în Transilvania) corespund
expresiei româneşti pure acum zece ani. Acum, care la origine era un element
accesoriu, arătînd momentul cînd are loc acţiunea (s-au împlinit), devine
astfel elementul principal corespunzînd verbului „ii y a", din construcţia
franceză.
ECONOMIA LIMBAJULUI 469-

3. Un alt caz tipic de economie este pronumele. Ion, Petru şi Gheorghe-

aU plecat în călătorie. în loc să continuăm: Ion, Petru şi Gheorghe au întîlnit
pe Paul şi Nicolae ; Ion, Petru, Gheorghe, Paul şi Nicolae şi-au continuat
drumul împreună, spunem : Ei au întîlnit pe Paul şi Nicolae şi toţi au
continuat drumul împreună. Marea economie realizată prin întrebuinţarea
pronumelor — care dau frazei o turnură mult mai elegantă — este absolut
evidentă.
4. Pentru a distinge sexul, putem întrebuinţa diferite cuvinte: tată-
mamă, unchi-mătuşă, cocoş-găină, berbec-oaie... Astfel de diferenţieri nu sînt
economice, numărul cuvintelor pe care trebuie să le reţinem mărindu-se în
acest fel cu 100%. Limba se dovedeşte a fi cu mult mai economicoasă cînd
utilizează sufixele moţionale: văr-verişoară, croitor-croitoreasă, vulpe-vulpoiu,
sau cînd redă diferenţele de sex prin întrebuinţarea alternativă a lui u (sau
zero) şi ă final: socru-soacră, vecin-vecină, ied-iadă.
5. Acest ultim exemplu scoate în relief importanţa rolului pe care-1
joacă morfemul în economia limbajului. în loc să repetăm nevastă de preot,
nevastă de negustor ... spunem preoteasă, negustoreasă ... ; în loc de „pădure
de fag", „pădure de brad", spunem făget, brădet...; în loc de „băiat mic",
„deget mic , se spune băieţel, degeţel... Raporturi ca cele ce există între
cald-foc-arde (adjectiv, substantiv, verb), pot fi exprimate prin elemente
derivative: cald-căldură-încălzi, dulce-dulceaţă-îndulci. Pentru a reda ideea de
opoziţie sau de contrast avem prefixul ne- (în neologisme in-) : în loc de
adevăr-minciună, pieptănat-zbîrlit..., se poate spune (cu o oarecare diferenţă
de nuanţă): adevăr-neadevăr, pieptănat-nepieptănat... S u f i x u l —într-o
mai mică măsură p r e f i x u l — este unul din mijloacele cel mai des între-
buinţate în limba română pentru a realiza economii.
Ceea ce H. SCHUCHARDT spunea despre limba bască (Das Bas-
kische und die Sprachwissenschaft, p. 22J, este valabil şi pentru limba
română: „preferinţa pentru sufixe se explică prin faptul' că prefixele nu
îndeplinesc o parte din funcţiile acestora". Astfel, diferenţele semantice
datorate prefixelor, la verbele latineşti derivate, transire-praeterire-exire-
inire, trebuiesc redate în româneşte (ca şi în franceză dealtfel: franchir-
passer-sortir-entrer) prin verbe diferite: a trece, a ieşi, a intra.
Inutil să insistăm asupra rolului capital jucat de a doua categorie de
morfeme: d e s i n e n ţ a . Orice f l e x i u n e nominală (declinare) şi ver-
bală (conjugare) se face în mare parte cu ajutorul acestor desinenţe care
disting cele două genuri (masculin şi feminin), cele două numere (singular
Şi plural), cazurile, timpurile, modurile etc.
Chiar un element sintetic, cum este articolul (sau demonstrativele cel,,
al), poate juca un rol distinctiv în economia limbajului. Astfel, adjectivele
bun, sau rău, devin substantive în bunul-răul sau cel bun, cel rău; compa-
rativului mai bun îi corespunde superlativul cel mai bun ; alături de nume-
ralele cardinale trei, patru există numeralele ordinale al treile(a), al pa-
trule (a), altădată al patrul.
464
S E X T I L PUŞCARIL'

6. Alături de morfem, un rol important revine, în economia limba-

jului, instrumentelor gramaticale, aceste particule lipsite de un sens propriu
sau absolut, care îndeplinesc anumite f u n c ţ i i gramaticale sau stabilesc
r a p o r t u r i între diferitele părţi ale propoziţiei.
Terminaţiile -õ, -âs, -at, în latină (amõ, amãs, amat), sau -u (sau
zero), -i, -ă, în română (ajiu, afli, află) deosebesc la singular, la verbele
de conjugarea I , persoana întîi de a doua şi de a treia. Aceeaşi diferenţiere
se face în franceza vorbită (căci diferenţele de grafie nu corespund unor
diferenţe de pronunţare), plasînd înaintea verbului particulele je, tu, il,
simple instrumente gramaticale fără vreo semnificaţie deosebită (căci cores-
pondentele franceze ale prenumelor eu, tu, el sînt moi, toi, lui). Cînd spunem
îl aud pe Ion, particula pe nu mai trezeşte în mintea noastră ideea de
„poziţie sau mişcare peste" ca prepoziţia pe (din care derivă), în expresia
pun pe masă; ea nu este aici decît un mijloc de a distinge prin formă
acuzativul de nominativ. De asemenea, a înaintea infinitivelor nu mai este
o prepoziţie cu sens locativ, ci un simplu instrument gramatical care apare
în anumite construcţii sintactice (a munci e mai greu decît a da sfaturi,
alături de nu pot munci).
Conjuncţia să, destinată la început să indice un raport sintactic (a
uitat să vină) a devenit în română un semn distinctiv care înlocuieşte dife-
renţele de terminaţie între indicativ şi conjunctiv. Să din să fac are aceeaşi
funcţie ca desinenţa -am din latinescul faciam. Numai la persoana a treia,
unde desinenţa conjunctivului diferă de cea a indicativului (laudă-laude,
jace-facă ...) să poate să lipsească (facă ce-o vrea) ; în toate celelalte situaţii
pentru a distinge conjunctivul de indicativul românesc (cînt - să cînt, auzim-
să auzim), particula să este la fel de indispensabilă ca şi je, tu, il pentru
deosebirea persoanei în franceză.
Manualele de gramatică nu ţin întotdeauna cont de starea reală a limbii.
Astfel, ele ne învaţă că vocativul substantivelor de declinarea a doua se
formează cu desinenţa -e sau -ule: băiete sau băiatule, Ioane, Ştefane, Ra-
dule ... Vocativul numelor proprii este format uneori fără morfem, ca nomi-
nativul: Andrei, Matei. De fapt, chiar nume ca acestea pot să aibă o formă
ae vocativ diferită de a nominativului: măi Andrei!, bre Tănase!, la
feminin Ană fa! Interjecţiile măi, bre, fa ... sînt instrumente gramaticale
de care limba noastră se serveşte foarte des pentru a da vocativului o
formă diferită de cea a nominativului, sau chiar numai pentru a însoţi voca-
tivele formate cu ajutorul unor desinenţe: măi oamenilor, Ioano fa!
7. Uneori chiar cuvinte uzuale din limbă pot să-şi piardă sensul lor
primitiv pentru a deveni simple instrumente gramaticale. Este vorba de aşa
zisele cuvinte goale (termenul este împrumutat din gramaticile chineze).
Iată unul din exemplele interesante pentru limba română. Unele cuvinte
cu sens colectiv ca păr, linte, nisip ..., se întrebuinţează în general la sin-
gular, indiferent de cantitatea pe care o desemnează: îmi cade părul, mănînc
linte, cumpăr nisip (mult sau puţin). în mod excepţional totuşi, se simte
nevoia de a pune în relief o singură parte din ansamblul desemnat de aceste
cuvinte. A c e a s t ă d i f e r e n ţ i e r e se exprimă de obicei printr-un
ECONOMIA LIMBAJULUI 471-

cuvînt care indică forma părţilor ce compun materia în discuţie. Se vor-

beşte atunci de un fir de păr, un bob de linte, o picătură de apă. De îndată
ce aceste cuvinte ajung să aibă o funcţie gramaticală, ele riscă să nu aibă
un sens autonom, riscă să se golească de conţinutul lor semantic. Aşa se
explică faptul că un cuvînt ca fir, pe care-i normal să-1 întrebuinţăm pentru
păr sau iarbă, poate să distingă cuvinte ca „piper" sau „nisip" (un fir
de nisip, de piper).
Printre cuvintele goale de sens trebuie să mai cităm şi unele substan-
tive întrebuinţate cu funcţia predicativă sau de atribut, pentru a marca
un fel de gradaţie. Cînd spunem beat mort avem prezentă în minte com-
paraţia omului beat, încît nu poate să mai mişte, ca un cadavru. Mai greu
de perceput este un tertium comparationis în expresii ca beat tun (aşa încît
poţi să tragi cu tunul fără ca să se trezească?), sau plin ochi (probabil:
atît de plin, încît lichidul capătă în vas forma convexă a unui ochi umed
şi ieşit în afară). Cei mai mulţi dintre noi întrebuinţează expresii ca îngheţat
bocnă, fără să ştie că bocnă este un fel de silex, sau alb colilie, fără să ştie
că colilie este o floare albă şi sclipitoare.
N. DRĂGAXU a arătat că latinescul cimex, -icem, păstrat în alte
limbi romanice cu sensul primitiv de „ploşniţă", apare în română numai
în expresia sătul cince, prin care se denumeşte, în Banat, un om care a
mîncat peste măsură. La origine, acest sătul cince însemna „sătul ca o ploş-
niţă umflată de sînge".
8. Este foarte greu de stabilit o distincţie netă între morfem, instrument
gramatical şi particulele auxiliare. Se consideră verb auxiliar am, aş sau
voi, în am cîntat, aş cînta, voi cinta. Dar, în timp ce pentru am cîntat există
şi în franceză o construcţie cu auxiliar (j'ai chanté), pentru voi cânta cores-
pondentul francez este chanterai, în care -ai pare o desinenţă, cu toate că
se reduce întotdeauna la latinescul habeo (cantare habeo, alături de habeo
cantatum). De asemenea, pronumele demonstrativ, devenit articol, se con-
fundă în română cu desinenţele declinării. Dacă întrebăm pe un german
care este dativul de la Mutter, va răspunde der Mutter (cu toate că la drept
vorbind acesta este dativul formei articulate die Mutter) ; de asemenea, noi
considerăm lupului drept dativul de la lup (şi nu numai a formei arti-
culate lupul). Particulele mai, cu care se formează comparativul, şi cel mai,
cu care se formează superlativul, corespund desinenţelor latineşti -ior şi
-issimus.
Noţiunea de „auxiliar" trebuie luată într-un sens mai larg decît se
face de obicei. Acest al, a, ai, ale, pe care unele gramatici îl consideră drept
articol şi pe care altele îl plasează printre pronume, joacă rolul unui auxiliar
sintactic: în spitalul de ochi al Braşovului, al este prezent numai pentru
a indica că raportul de posesie se aplică la spitalul şi Braşovul (şi nu la
ochii şi Braşovul).
Ceea ce gramaticile numesc pronume reflexiv joacă roluri variate în
limbă. Să luăm de exemplu verbele care exprimă un proces sau o etapă
în raport cu corpul omenesc sau cu organele sale. Cînd spunem mă scald
sau mă spăl, mă este un complement, la acuzativ, care răspunde la între-
464
S E X T I L PUŞCARIL'

barea pe cinei Singura diferenţă între mama scaldă copilul şi mama se scaldă
este că în cazul al doilea acţiunea care pleacă de la subiectul mamă se
răsfrînge asupra lui. Termenul de „reflexiv" este deci justificat. Dar cînd
spunem mama s-a îmbolnăvit sau se gîdilă „vidul" verbului care trebuie umplut
printr-un acuzativ nu există, şi nu putem întreba pe cine?, la fel cum nu
se poate întreba cînd este vorba de intransitive, asudă sau sughiţe. în acest
caz se nu mai este un pronume reflexiv, ci un simplu auxiliar, al cărui
unic rol este de a arăta legătura strînsă dintre acţiune şi cel care-o înde-
plineşte cu ajutorul unuia din organele sale. în conjugarea mă gîdil, te gîdili,
se gîdilă, există o dublă indicaţie a „persoanei": mai întîi prin desinenţele
zero, -i, şi -ă, apoi încă o dată prin auxiliarele mă, te, se. Mă, te, se sînt
de asemenea auxiliare cînd exprimă pasivul, ca în te cunoşti după vorbă
că eşti străin, sau în se zice, în care se corespunde desinenţei -itur din forma
latinească corespondentă dicitur.
î n l-a făcut tată-său popă, a face are mai curînd un rol funcţional decît
semantic. Fac pe cineva popă exprimă aceeaşi idee ca şi popesc pe cineva,
prin urmare fac are aceeaşi funcţie ca sufixul verbal -esc. De asemenea, în
mi se face somn, îmi veni somnul, mă apucă somnul, verbele face, veni, apuca
au fost golite de sensul lor originar, pentru a deveni un fel de auxiliare expri-
mînd î n c e p u t u l a c ţ i u n i i . Pentru această funcţie „incoativă" unele
limbi au sufixe determinate, ca de exemplu: -esco în latină.
9. Cînd diferenţierile morfologice nu se fac cu ajutorul morfemelor,
nici cu ajutorul instrumentelor gramaticale, cuvinte „goale" sau auxiliare, ci
prin mijloace fonologice, putem vorbi în acest din urmă caz de morfoneme
(termen introdus de N. TROUBETZKOI).
Dacă, în germană, pluralul Brüder „fraţi" se deosebeşte de singularul
Bruder „frate" prin întrebuinţarea lui ü şi respectiv u, sau imperativul gib
„dă" se deosebeşte de imperfectul gab „el dădea", prin întrebuinţarea lui i
şi a, şi dacă această întrebuinţare se repetă şi în alte cazuri similare (de exem-
plu Mütter „mame", alături de Mutter „mamă", nimm „ia", alături de nahm
, ; el lua"), acest fenomen denumit şi flexiune internă (prin opoziţie cu flexiunea
cu ajutorul desinenţelor) reprezintă un caz tipic de morfonem.
în română asemenea cazuri sînt rare. De obicei morfonemul apare în
română însoţit de morfem. î n apăs, apeşi, apasă sau în mor, mori, moare,
murim, diferitele persoane se disting prin desinenţă (zero, i afonizat, -a sau
-e, -im) şi în acelaşi timp prin transformarea vocalei accentuate a temei
(a-e-a în primul exemplu, o-oa-u, în al doilea), şi a consoanei finale a temei
(s-ş, în apăs-apeşi). Astfel de combinaţii între morfem şi morfonem domină
in morfologia şi derivarea românească, mărind numărul aşa-ziselor „verbe
neregulate" şi a pluralelor greu de învăţat de către străini.
10. Celui care vorbeşte „îi lipsesc cuvintele", mai ales cînd este emo-
ţionat; în astfel de cazuri trebuie să-şi suplinească sărăcia de lexic prin folo-
sirea mijloacelor extralexicale, nu numai mişcările corpului, dar şi cele ale vocii,
nu numai mişcările braţelor, umerilor şi a muşchilor feţii, ci şi modulările
Şi inflexiunile vocii, nuanţele de înălţime şi timbru ca şi precipitările şi întîr-
zierile de ritm, care pot merge pînă la oprire, într-un cuvînt prin intonaţie.
 503-
ECONOMIA L I M B A J U L U I

Totuşi, intonaţia joacă un rol sintactic deosebit de abreviativ nu numai în

limbajul afectiv, ci şi în vorbirea curentă unde trebuie să precizeze, întocmai
ca desinenţele modale, a t i t u d i n e a celui care vorbeşte faţă de conţinutul
cuvîntării sau enunţării sale; sau, ea trebuie să arate, întocmai ca ordinea
cuvintelor în alte limbi, care este membrul frazei asupra căruia cel care vor-
beşte vrea să insiste cu deosebire. Dacă se accentuează cuvîntul puţin (ă)
sau substantivul ce urmează, sensul frazei este cu totul diferit în: De la un
ministru se cere puţină minte, puţină abilitate şi puţin tact. S. KARCEVSKI
care a scris un foarte frumos studiu despre Fonologia frazei (1931) şi un articol
substanţial Frază ŞÎ propoziţie (1937)—crede chiar că „intonaţia este cea
care constituie fraza" (1937, 59). Este un fapt sigur că fără a-i cunoaşte into-
naţia, analiza exactă a unei fraze este adesea imposibilă. Ortografia a trebuit
să introducă anumite semne ( !?.,;-) pentru a ne ajuta să accentuăm bine o
frază scrisă.
Vine diseară poate să însemne în franceză il vient ce soir sau il vient ce
soir?, după cum ridicăm sau nu tonul. Cînd spunem acest ţăran are patru
fete, intenţia acestei comunicări nu este trădată în româneşte decît prin into-
naţie. După cum accentuăm unul sau altul din aceste cinci cuvinte, auditorul
va şti că este vorba de acest ţăran, şi nu de altul ; de acest ţăran şi nu de-un
orăşan ; că are, şi nu că a avut sau nu mai are ; că numărul fiicelor sale este
patru, şi nu două sau cinci; că este vorba de fete, şi nu de băieţi. O accentuare
ca în română, fără a schimba ordinea cuvintelor sau fără a întrebuinţa anumite
cuvinte demonstrative, ar fi imposibilă în franceză. (C'est ce psayan qui a....
faţă de ce paysan a...) Nu care cumva...! înseamnă „să nu cumva", adică
o interdicţie pentru interlocutorul care voia să facă ceva; nu care cumva...?'
trădează, ca şi „oare?", îndoiala celui care vorbeşte. Trandafirul e roşu, cicoarea
albastră: pauza între „cicoarea" şi „albastră" are aceeaşi funcţie sintactică
ca e din propoziţia precedentă, aceea de a arăta că albastră nu este un atribut,,
ci predicatul. Dacă cineva spune venind la mine... fără să coboare tonul, inter-
locutorul său ştie că există o continuare ; la fel cînd, la jocul de cărţi, cineva
supralicită zicînd două pici pe un ton mai ridicat, lasă să înţeleagă parteneru-
lui său că el mai are şi alte posibilităţi de a ridica preţul. Ridicarea tonului
înseamnă că fraza nu e terminată, ci numai întreruptă. T o n u l poate să
schimbe complet sensul cuvîntului sau poate să ne oblige să-i atribuim un
anumit sens. Cînd cineva intră într-o cameră unde i se semnalase prezenţa
unei persoane, cuvîntul tăcere pronunţat pe un ton obişnuit înseamnă „nu-i
nimeni". Dacă profesorul intră într-o clasă zgomotoasă şi strigă tăcere! pe
un ton ridicat, nu mai este vorba de o constatare, ci de un ordin: „tăceţi/".
I-am dat spune cineva. Ce? voi întreba eu, dacă vreau să ştiu care a fost
obiectul dat. întreb tot ce?, dar pe un ton mult mai ridicat'(cu aproape o
octavă, la^mine), dacă nu înţeleg ce mi s-a spus şi vreau să mi se repete enun-
ţul. în sfîrşit, pentru a-mi exprima mirarea, întreb ce-e?, împărţind pe e în
două silabe din care prima pronunţată pe un ton ridicat şi a doua pe un ton
foarte ascuţit. Pe bună dreptate s-a spus tonul face muzica.
11. Contrastele fonologice sînt întrebuinţate în multe limbi ca mijloace
economice de a stabili diferenţieri morfologice sau stilistice. Nu voi repeta
464
S E X T I L PUŞCARIL'

ceea ce am spus în altă parte (Dacoromania, VII, p. 19 şi urm.) în legătură

cu contrastele de durată (lung-scurt) şi de presiune (accentuat-neaccentuat).
Efectul de stil în tare (pronunţat cu un a lung), sau în măcar (cu accentul
pe a) constă mai ales în î n d e p ă r t a r e a v o i t ă d e l a forma
t r a d i ţ i o n a l ă , prin alungirea excesivă a vocalei, pentru a forma un fel
de superlativ al lui tare, sau prin deplasarea accentului, accentuînd pe măcar.
După cum poetul îşi permite anumite „licenţe" pentru a face versul mai plastic
sau mai expresiv, tot aşa cel care vorbeşte ştie că poate să evite banalitatea
şi să atragă mai uşor atenţia auditorului asupra spuselor sale dacă părăseşte
căile bătute.
Iată cîteva din cazurile cele mai frecvente:
a) Să cităm, înainte de toate, excepţiile de la ordinea uzuală a cuvin-
telor. Subiectul ocupă, ca o regulă generală, primul loc în propoziţie. Acest
loc îl caracterizează chiar faţă de obiect, care vine de-abia în al treilea rînd,
după verb, deci: focul îndreptează lemnul strîmb. Totuşi proverbul popular
este lemnul strîmb focul îl îndreaptă (ZANNE, Proverbe, I, 203). Prin plasarea
subiectului în urma obiectului, sau chiar la sfîrşitul frazei, s-a urmărit punerea
lui în relief.
î n română locul adjectivului este după substantiv: pace bună, masă
pusă etc. Cînd accentul cade pe adjectiv, se va spune totuşi dă-mi bună pace!,
cu nepusă masă etc. în loc de deus bonus s-a spus în franceză, cu o nuanţă
afectivă, bon Dieu! Această topică devenind prea curentă, în mediile catolice
de la St. Sulpice, la Paris, a început să se spună — printr-o revenire la ordinea
primitivă — D i e u bon. De asemenea, în loc de bună dimineaţa, care comportă
o inversiune de stil, se aude în unele regiuni (de exemplu în partea Clujului),
noua inversiune, dimineaţa bună! în expresii cu sensuri multiple, ordinea
cuvintelor poate stabili diferenţieri semantice. Astfel o femeie sărmană este o
femeie lipsită de bani; sărmana femeie! exclamăm în faţa unei femei vrednice
de milă. Tot aşa, se spune numai biata femeie!, şi nu o femeie biată (poate şi
pentru faptul că s-ar putea crede că-i vorba de o femeie care a băut). De
bună voie înseamnă „dinadins" ; rîse de voie bună înseamnă „el rîse, într-atît
era de bine dispus". Braşovul-vechi, traducerea lui Altstadt al saxonilor, este
un cartier al Braşovului; vechiul Braşov înseamnă Braşovul de altădată.
Joc de cuvinte: „A fost o adevărată lecţie de istorie, dar n-a fost o lecţie de
istorie adevărată" (Din ziarul Curentul).
Mai ales în proverbele populare şi în locuţiunile proverbiale întîlnim
astfel de puneri în evidenţă prin aranjarea cuvintelor; de exemplu: vrabia
mălai visează ; de la faur cărbuni ; calul, unde te trînteşte, acolo bate-l etc.
b) Pentru a ne exprima dragostea faţă de cineva, răsturnăm raporturile
de înrudire sau punem în opoziţie genul şi sexul. Mama spune copilului ei,
mamă! în loc de fiule! în multe căsnicii soţul spune, de asemenea soţiei lui,
mama! (imitându-şi copiii). Cînd soţia mea vrea să mă convingă, sau cînd îşi
pierde răbdarea, îmi spune frate!. („Nu ti-am spus de atîtea ori, frate, că...?".
De asemenea se spune în mod frecvent unui prieten, care nu-i deloc rudă,
cumetre, vere, sau frate, nene. Derivate ca Gheorghiţă, Ionică sau Irinel conţin —
ECONOMIA LIMBAJULUI 475-

sau conţineau — o nuanţă vădit dezmierdătoare. Am auzit o mamă spunînd

fiicei sale f mmuşelide ! şi alta care-i spunea măicuţule!
c) Prescurtările cele mai capricioase se întrebuinţează la numele de
persoane, pentru a exprima simpatia sau dragostea pentru cineva. Astfel de
h i p o c o r i s t i c e abundă şi în limba română fie că se elimină prima parte
a cuvîntului, de exemplu Veta de la Elisaveta, Dinu de la Constantin, fie partea
finală, de exemplu Costea de la Co (n)stantin, fie partea mediană: Nae de la
Nicolae. Uneori nu mai rămîne din numele unei persoane decît sufixul dimi-
nutiv dezmierdător, şi nici el în întregime: de la Maria s-a făcut Mariţa,
apoi Mariţica, prescurtat Ţica. Mare parte din patronimice erau la origine
hipocoristice împrumutate din slavă, astfel Budu sau Bude, prescurtat de la
Budislav, Dima sau Duma de la Dimitru (Dumitru), Proca de la Procopiu
etc. Şi termenii de rudenie suferă adesea transformări asemănătoare. Astfel
naş este prescurtat de la nănaş (în loc de nunaş, diminutivul lui nun), tuşă
se spune în loc de mătuşă. La fel unchi vine din latina populară *unculus,
prescurtat de la avuncidus.
d) Uneori, la cuvintele afective, se schimbă chiar unul sau mai multe
sunete ale formei tradiţionale. Exclamaţia sireacu sau sileacul!, în loc de
săracul! are o mare răspîndire. Adesea auzim chiar du-te la dreacu (în loc de
dracu). O persoană dintre cunoştinţele mele întrebuinţează forma veacă
în loc de vacă ca termen injurios pentru a desemna o femeie dizgraţioasă.
12. Un alt mijloc extralexical de a sublinia un cuvînt într-o frază este
repetiţia. în limba română — ca şi în alte limbi dealtfel — repetiţia este
adesea întrebuinţată, şi sub forme foarte variate: bată-te să te bată norocul!
Merse ce merse ; era gata-gata să plîngă ! veneau cete-cete ; e gol-goluţ ; a trecut
cîne-cîneşte ; plăcerea-plăcerilor ; lins-prelins etc.
13. Iar cea mai mare economie este realizată în vorbire prin schim-
barea funcţiei anumitor cuvinte, fără modificări de formă.
Iată cîteva exemple:
a) în româneşte, alături de român, sau în cruciş alături de cruce, se vede
că adverbul se deosebeşte de substantiv printr-un sufix ; în bine, alături de
bun, diferenţa între adverb şi adjectiv este redată prin întrebuinţarea a două
cuvinte diferite. De obicei însă, în ultimul caz se întrebuinţează forma mascu-
lină a adjectivului, chiar cu funcţie adverbială, prin urmare se spune el cinta
frumos, după cum se spune un cîntec frumos. Tot atît de economic este parti-
cipiul întrebuinţat adjectival (fin adunat) şi substantivul (adunatul finului),
şi tot aşa era altădată infinitivul întrebuinţat ca substantiv. Astăzi, cînd infi-
nitivele au pierdut, prin funcţia verbală, terminaţia -re, mineare, sosire...,
opuse verbelor minea, sosi, ele par a fi derivate cu sufixe. Cea mai mare parte
a adjectivelor pot de asemenea fi întrebuinţate ca substantive: albastrul
cerului, lungul nasului, doi laţi de pînză etc. Forma articulată a unor sub-
stantive cu sens temporal îndeplineşte funcţia unui adverb de timp: vara,
iarna.
b) Un caz special este cel al identităţii de formă între un substantiv
şi o formă de conjugare a verbului corespunzător. Se spune: eu joc, eu cînt,
476 S E X T I L PUŞCARIU

eu gust... (verb) şi un joc, un cînt, un gust... (substantiv), pentru că atît sub-

stantivele jocus, cantus, gustus... cît şi verbele jocor, canto, gusto... au dat
în româneşte acelaşi rezultat. Această ecuaţie a determinat ecuaţia inversă:
pe eu auz s-a putut forma substantivul postverbal un auz.
Uneori forma substantivului postverbal este identică cu persoana a
treia indicativ a verbului respectiv. în acest caz substantivele sînt de genul
feminin: la fel cu latinescul luctat-lucta avem în română el luptă şi o luptă.
După modele asemănătoare s-au orientat postverbalele scaldă, joacă, clipă,
iscoadă etc.
Diferenţa între întrebuinţarea i n t r a n s i t i v ă şi întrebuinţarea
f a c t i t i v ă poate fi redată în mai multe feluri. Forma care corespunde
lui şed este aşez, cea care corespunde lui zac este culc\ lui mor îi corespunde
omor, avem deci de-a face în aceste cazuri cu diferenţe lexicale. în unele limbi
această diferenţă este redată prin morfoneme, de exemplu germanul fallen
„a cădea" — f a l l e n „a face să cadă, a doborî". în româneşte cazurile cînd
funcţia factitivă este marcată printr-o schimbare de conjugare şi de prefixe
sînt rare: calul cură — încur calul. î n general, se adaugă verbului intransitiv
un complement la acuzativ, pentru a-1 transforma în verb factitiv: franţu-
zescului apprendre-enseigner sau germanului wachsen-erzichen le corespund
în româneşte învăţ sau cresc; la fel îl îmbătrînesc pe cineva ; trec pe elev în
banca a doua etc.
 BIATA CUMĂTRĂ E DEPARTE

După moartea mamei, Ana a apucat-o pe căi greşite. Vecina ei îmi

povesteşte, dînd dezaprobator din cap, despre vizitele nocturne la fina ei
si adaugă: Biata cumătră e departe („die arme Gevatterin ist weit"). Această
propoziţie auzită recent am transpus-o spontan în latina populară: beata
commater est de parte. Aceasta corespunde aproape sunet după sunet cu ori-
ginalul. Dar cei două mii de ani care se află între limba română şi cea latină,
n-au trecut fără să lase urme. Dacă sistemul fonetic pare să se fi schimbat
doar cu puţin, sensurile nu mai corespund.
Pentru a explica cuvîntul biet, Diez s-a gîndit la latinescul vietus „veste-
jit, ofilit". O Densusianu a acceptat şi el iniţial această etimologie în Hist.
I. rom. (I, 99). î n C.D.D.E., elaborat împreună cu I. A. Candrea, el a abando-
nat această explicaţie, după ce dovedisem în al meu Et. Wb. nr. 201 că, lăsînd
la o parte sensul diferit, vietus nu ar fi putut da, nici din punct de vedere for-
mal, cuvîntul biet. El ar fi trebuit să devină vetus, şi în româneşte văt sau băt.
Tiktin scrie în Dicţiomrul său român-germm că poate provine din vietus „ves-
tejit": de la care se trage şi guitto „necurat, deplorabil" din italiană. Poate fi
luat în considerare şi lat. vêtus „bătrîn" (veti it. or-vieto). E vizibil că biet
nu poate fi pus în legătură cu vêtus.
î n opoziţie cu aceasta, Cihac a propus drept etimon în D.E.R. 13, cu-
vîntul vechi slav bëdïnû „miser". Scriban (D.R.), repetînd etimologia lui I. A.
Candrea, indică şi el acest cuvînt slav, lucru făcut şi de mine în Dicţionarul
Academiei. Am săvîrşit aceasta impresionat fiind de forma bied atestată în
Vîlcea. Această variantă sporadică cu d se poate să se fi desprins şi prin fone-
tică sintactică cum ar fi biet de mine (rostit bied de mine), propoziţie care
apare des.
Redarea sunetului d prin t nu rămîne însă singurul dubiu care intervine
împotriva etimonului slav la o cercetare amănunţită. Cuvîntul este răspîndit
pe întreg teritoriul dacoromân, avînd în regiunile cu labialele palatali-
zate formele dialectale de bget şi gét. Această stare de fapt face ca un împrumut
din limba rusă, unde bêdnyï înseamnă „sărac, sau din polonă, din bieda „ne-
voie", sau din sîrbescul byéda „acuzare falsă", din singurele limbi slave deci
care au ie, să fie neverosimil. Limbile slave care ar intra în discuţie avîndu-se
în vedere răspîndirea mare a cuvîntului biet în limba română ar fi slavona
bisericească, bulgara veche sau daco-slava. î n primul caz, cuvîntul ar fi pă-
 464
S E X T I L PUŞCARIL'

truns prin limba bisericii, în al doilea, din sudul Dunării, în al treilea ar fi

venit de la slavii care din punct de vedere naţional au fost asimilaţi de români.
Dar slavona bisericească şi bulgara veche au un ë care trebuie să fi fost şi
corespondentul daco-slav al vocalei de bază (vezi E. Petrovici, Transilvania,
anul 73, 1942, 874). Corespondentul românesc al acestei vocale este ea (de
exemplu dëlu >deal). Se mai adaugă faptul că adjectivelor slave terminate
în -Inü în româneşte le corespund de regulă derivate cu -nie (destoinic, groaz-
nic, harnic, straşnic, trainic etc. = bulg. destoen, grozen, charen, strasen, traen
etc.). Astfel bëdïnû n-ar fi sunat probabil în limba română decît b (e)adnic.
O a treia etimologie a fost propusă de G. Giuglea (D. R., III, 766—767).
El porneşte de la un cuvînt latinesc biliatus, un adjectiv format din participiul
formei de biliare, care este atestată. Giuglea îi atribuie sensul de „întristat,
trist, nefericit". Deoarece cuvîntul nu apare în regiunile unde l muiat se men-
ţine, nu putem şti dacă biet provine din forma mai veche de bil'at, aşa cum
presupune Giuglea. Pentru explicaţia care urmează, el a netezit însă drumul,
prin faptul că a susţinut că forma biet ar fi un nou singular masculin pentru
pluralul bieţi sau pentru femininul biată, biete.
0 formă cu biat ar fi creat un omonim supărător pentru beat „betunken" l .
Un om decedat se numeşte în româneşte răposatul. Cuvîntul acesta
constată o realitate şi nu are nici un conţinut afectiv. în limba oamenilor
culţi, defunctul (format după francezul défunt) are deja o notă de distincţie
şi se foloseşte de obicei la manifestaţii de doliu. Ca şi franţuzescul feu cuvîntul
se foloseşte în general pentru un om care a decedat recent. Expresia populară
este de fie iertatul (de cele mai multe ori pronunţat fiertatul. De asemenea,
cuvîntul aromân l'irtatlu. Mai există şi un Dumnezeu să-l ierte!, adăugat la
numele celui decedat. La origine aceasta, însemna „păcatele să-i fie iertate",
avînd deci rădăcini adînci în creştinism. Dacă este vorba de un om aparţinînd
clerului, atunci se mai aude şi fericitul sau prea fericitul. Această formă repre-
zintă traducerea lui blazenü din slavona bisericească, care la rîndul ei urmează
exemplul limbii greceşti. Cuvîntului grecesc itcncap îi corespunde şi beatus
din latină, lui (tctKápcov vfjaov, beatorum insulae ale mitologiei romane. Con-
' cepţia celor vechi, potrivit căreia zeii nu îngăduie oamenilor o fericire absolută
pe pămînt, corespundea cu cea creştină, după care fericirea urmează abia
după moarte. Astfel, în latina tîrzie beatus însemna pur şi simplu „fericit" 2.
Cu acest sens este întrebuinţat din cînd în cînd chiar astăzi cuvîntul românesc
biet. E deci de mirare că nimeni nu a identificat pînă acum beatus cu biet3.
1
Deoarece o femeie î m b ă t a t ă este ceva cu t o t u l neobişnuit în România, nu există perico-
lul unor întretăieri între formele biată („săracă") şi beată ( „ î m b ă t a t ă " ) (vezi şi E E , I , 2, 316).
2
Nemţescul „gliickselig" este un pleonasm, deoarece în limba g e r m a n ă veche sălig
însemna „fericit". Der Y ater selig este, p o t r i v i t părerii lui Keuge, o prescurtare din „amintire
fericită" care a r fi un calc d u p ă lat. beatae memoriae.
3
Giuglea îmi comunică oral că s-a gîndit iniţial la această etimologie, dar că a a b a n d o -
nat-o, deoarece beatus nu apare ca un cuvînt popular în celelalte limbi romanice. D u p ă cîte a m
a x ă t a t de multe ori pe baza unor exemple numeroase (vezi în special L . E . R , 33 urm.). R o m â n i a
fiind o regiune periferică, o provincie izolată a României, aici s-au p ă s t r a t numeroase elemente
lexicale care au d i s p ă r u t în limbile înrudite. Astfel menţinerea lui beatus în l i m b a p o p u l a r ă
a Imperiului R o m a n de est nu e de loc surprinzătoare, dacă o r a p o r t ă m la concepţiile deosebite
BIATA CUMÂTRA E D E P A R T E 479

Astfel, Dicţionarul Academiei citează următorul exemplu din Odobescu,

U nde biet înseamnă numai şi numai „fericit" : N-am uitat nici pe bietul Gheorghe
Qeantă, cel care cu o rugină de puşcă nimerea mai bine decît altul cu, o carabină
„¡¡intuită („Ich habe auch Georg Geantă selig nicht vergessen, der mit einem
rostigen Gewehr besser traf als andere mit einem gezogenen Karabiner").
De obicei însă biet se foloseşte chiar atunci cînd se întrebuinţează pen-
tru un om decedat, nu numai ca în limba germană, pentru a exprima sensul
fericit, preamărit", ci se întrebuinţează şi pentru a exprima compasiunea
vorbitorului. Se aseamănă deci cu germanul: die arme Tante, Gott hab sie
selig („Săraca mătuşă, Dumnezeu s-o aibă în pază"). Această componentă
indicînd caracterul afectiv se explică prin faptul că, deşi biserica creştină
prevesteşte o mare fericire pentru cei drepţi în viaţa de apoi, totuşi moartea
înseamnă pentru un om sănătos cea mai mare nefericire care i se poate întîmpla.
Pentru a înţelege contradicţia existentă între lat. beatus („fericit") şi româ-
nescul biet („nefericit"), e necesar doar să te uiţi la o înmormîntare într-un
sat românesc. în faţa sicriului merge preotul binecuvîntînd şi vorbind despre
marea fericire din viaţa de apoi. După mort urmează bocitoarele cu bocetele
lor sfîrşietoare. Ele deplîng mortul, deoarece el trebuie să renunţe la tot ce-i
poate oferi viaţa unui om şi deoarece el trebuie să-şi ia rămas bun pentru
totdeauna de la copiii săi, de la fraţi şi de la părinţi. Contradicţia etimologică
îşi găseşte explicaţia în antagonismul dintre concepţia creştină despre moarte
şi în frica omului în faţa ei.
Formula de biet („arm") corespunde doar pentru sensul de „deplorabil,
de deplîns" al cuvîntului german, nu şi pentru sensul de „fără avere". Dicţio-
narul Academiei indică precis: „biet este un adjectiv care nu exprimă o însuşire,
ci are doar un conţinut afectiv. Prin acest cuvînt vorbitorul exprimă compăti-
mirea pe care o simte pentru cineva sau ceva. Din această cauză, biet nu poate
fi întrebuinţat niciodată predicativ, ci doar atributiv sau ca apoziţie". Pentru
arm, în sensul de sărac, românii au avut iniţial measer din lat. miser (bogaţii
şi measerii, adică „bogaţii şi săracii" la Coresi). Mai tîrziu ei împrumutară
de la slavi pe sărac (slav. sirakü, „orfan") şi sărman (din ruteană syroman, pe
care Onatsky îl traduce prin it. „poveretto"). Primul a avut ambele accepţiuni
(„miser" şi „pauper"), al doilea doar „de deplîns". Deoarece însă biet s-a men-
ţinut în continuare cu sensul originar de „fericit", cele două cuvinte împru-
mutate din limba slavă pot fi şi ele întrebuinţate pentru mort: Săraca sau
sărmana cumătră e tot atît de uzat ca şi biata cumătră x.

ale bisericii ortodoxe. î n cele din urmă, chiar şi acest biliatus p r o p u s de Giuglea lipseşte in cele-
lalte limbi romanice. I a r dacă apare, are sensul originar de „acru" (în lue. biliato, m e n ţ i o n a t în
R . L . W . , nr. 1105).
1
U r m ă t o r u l exemplu este i n t e r e s a n t : Numai aşa se putea linişti biata mumă de râul
nostru, iertată să fie de păcate ! Dicţionarul Academiei din care a m l u a t acest p a s a j din Creanga
mai a d a u g ă că în locul lui biată să fie de păcate se p o a t e spune săracă să fie de păcate. Deoarece
săracă de păcate se potriveşte m a i bine (căci în acest caz se accentuează a s u p r a lipsei păcatelor),
a m p u t e a crede că această expresie a fost cea originară şi că biet a l u a t doar mai tîrziu locul
semisinonimului său sărac. E posibil însă şi că biet „fericit" a fost p u s în legătură cu fie iertat
„fericit". I a r ideea iertării păcatelor să fi permis elaborarea unui biată să fie de păcate. Mai
tîrziu biet p u t e a fi înlocuit cu cuvîntul m a i potrivit în acest c a z : sărac.
464
S E X T I L PUŞCARIL'

Dacă urmărim părerile emise de diverşi romanişti cu privire la originea

cuvîntului cumătră, atunci putem să ne facem o imagine foarte instructivă
asupra orientării lingvisticii în ultimele decenii în problema influenţei slave
în limba română.
Faţă în faţă stau două opinii: unii savanţi cum ar fi Cihac, Tiktin, O.
Densusianu, I. A. Candrea, Jokl şi Scriban deduc cuvîntul din vechiul slav
kümotra. Alţii cum sînt P. Skok, A. Rosetti şi subsemnatul cred într-o con-
tinuare a lat. commater. în ambele cazuri rămîn a fi explicate unele dificultăţi
fonetice. Redarea slavului ü prin u este neobişnuită în limba română, iar —
mótra ar fi dat — moatră şi nu mătră. Pe de altă parte, în cazul derivării din
lat. commater, ne-am aştepta la o formă ca cumătrc sau, în cel mai bun caz,
cumătră.
La începutul secolului, în astfel de cazuri a fost acceptată, de regulă,
etimologia slavă. Acest lucru este explicabil: deoarece în epoca neogramati-
cilor exista presupunerea că în cazul cuvintelor moştenite legile fonetice să
funcţioneze impecabil. în cazul împrumuturilor, acest lucru nu era atît de
strict necesar. In afară de asta, mai exista o anumită reacţie împotriva orien-
tării latinizante exagerate. Aceasta, însă, de multe ori a dus la exagerări în
cealaltă direcţie. O cauză deloc neglijabilă pentru această situaţie trebuie
căutată şi în faptul că cel mai de seamă cercetător al foneticii româneşti a
fost un slavist, Fr. v. Miklosich şi după el G. Weigand, care au fost atît de
impresionaţi de marea influenţă slavă asupra limbii române, încît încetul cu
încetul au ajuns la concepţia conform căreia românii, în raporturile lor lin-
gvistice cu slavii, numai au primit pe tot parcursul evului mediu.
La observarea mai amănunţită a raporturilor sud-est-europene ne con-
vingem însă destul de repede că romanitatea de est (care se menţine în limba
română) a exercitat o influenţă permanentă asupra populaţiilor care s-au
stabilit lîngă Dunărea inferioară. De asemenea se poate constata că inter-
influenţele lingvistice din aceste regiuni erau mult mai complicate decît s-a
presupus pe vremuri. Plecînd de la această convingere, au apărut o serie de
lucrări individuale. Ele provin de la lingviştii grupaţi în jurul muzeului lin-
gvistic de la Cluj şi arată deopotrivă influenţa limbii române asupra limbilor
învecinate. Etimologii care în mod incert au fost apreciate ca fiind slave au
fost revizuite în lumina noilor date care în marea lor majoritate se bazau pe
atlasul lingvistic. în cartea mea Limba română, I, am tratat această pro-
blemă pe larg în capitolul Vecinii unde citez şi unele exemple în care cuvinte
de origine slavă (colac, pomană etc.) s-au reîntors la slavi (şi la celelalte popoare
învecinate).
Harta 211 (pag. 106 întrebarea 2824) a primului volum al părţii a doua
a atlasului lingvistic ne dă un exemplu instructiv pentru contopirea elementului
latin şi a influenţei slave şi pentru suprapunerea cuvintelor slave pe o bază
latină. Am ştiut deja că în vestul şi nordul teritoriului dacoromân este întîl-
nită forma dialectală de corindă în loc de colindă. Dicţionarul Academiei a
adus exemple în acest scop şi a dat următoarea explicaţie: „colind(ă) provine
din vechiul slav colçda « ziua Anului Nou » (la neogrecii şi la slavii înve-
cinaţi se poate întîlni cu sensul cuvîntului românesc, vezi Berneker, S. E . W . ,
BIATA CUMĂTRĂ E DEPARTE 481

544 545). Acesta din urmă l-a împrumutat din lat. Calendae « prima zi a
lunii » . Cuvîntul trebuie să fi existat la români şi cu forma de *cărinde (vezi
cărindar). Peste tot el s-a suprapus formei preluate din slavă (cum e cazul
lui sfînt şi sîn(t), derivate din sanctus). Astfel a putut lua naştere forma
intermediară (mixtă) de corindă, existentă în Ardeal". Acum cunoaştem precis
regiunea în care se foloseşte corindă [...], se poate vedea că este vorba de un
spaţiu de răspîndire unitar. E chiar regiunea în care sînt păstrate cele mai
multe forme arhaice. Pe bună dreptate E. Petrovici apreciază în ultima
vreme (Transilvania, anul 72, 1941, pag. 551 urm.) limba acestui ţinut ca
fiind un dialect aparte al dacoromânei (alături de moldovenesc, muntean şi
bănăţean). în aceeaşi regiune întîlnim şi cărindar din calendarium. Astfel
sîntem îndreptăţiţi să presupunem că în nord-vestul teritoriului dacoromân
calendae se păstrează în forma cărinde şi că cuvîntul colinde venit de la sud ca
un împrumut slav a fost cauza care a determinat înlocuirea lui ă prin o 1.
într-o lucrare foarte instructivă, La terminologie chrétienne en slave,
P. Skok a dovedit, în anul 1930 în RES, vol. 10, 186—204, în mod incontes-
tabil, că românescul cumătru şi cumătră nu s-au putut forma din vechiul
sl. kümotrü şi kümotra. El a demonstrat că această pereche de cuvinte din
limba română provine din lat. commater, preluat şi de slavii din Peninsula
Balcanică.
Skok porneşte de la forma slavă de kupetra „cumătră". El crede că
compater a devenit în latina din Balcani *cómpetru-, după care s-a orientat un
cuvînt feminin de *cómpetra cu o trecere a sunetului intermediar -a spre -e,
ca şi în canepa (vezi în altă parte, 188). După *cómpetra s-a orientat apoi şi
*cómmetra (în locul lui comăter). Acesta a dat în limba română cumătră cu
o trecere corespunzătoare legilor fonetice a lui -e la ă (în urma unei labiale
în poziţie dură). S-a modificat după aceea accentul. Din *cumetră s-a format
*cumétrã şi din el *cumedtră, din care, în acord cu normele fonetice, trebuia
să se ajungă la cumătră (ca şi în cazul measă >masă). Pe de altă parte, din
cumătră s-ar fi ajuns printr-o schimbare a accentului la forma literară de
cumătră. Nu cred în această explicaţie şi anume din următoarele motive:
1. Trecerea sunetului a intermediar la e a avut loc în latina populară
în special în cazul cuvintelor de origine străină (de cele mai multe ori greceşti).
Această schimbare de vocale nu e întîlnită în limba română niciodată în
cuvintele moştenite. Cu atît mai puţin aceasta se întîmplă în cazul cuvintelor
compuse. î n DR., III, 395, unde am cercetat soarta sunetului a intermediar
în limba română, am atras atenţia deosebită asupra faptului că acest ă din
cumătră derivă dintr-un a, nu dintr-un e. Trebuie deci să fie socotit ca şi în
apăr < aparo, cumpăr (şi în aromână cu ă) din comparo.
Istroromânul cumatru al cărui a s-a format pur şi simplu dintr-un ă
neaccentuat dovedeşte că ă din cumătru nu provine din e. Acest ă poate
porni doar de la un a neaccentuat şi nu de la e, deoarece în istroromână (ca
1
Teritoriul cu r probabil că a fost m a i extins p e v r e m u r i . Acest lucru îl v e d e m din forma
colindră a t e s t a t ă la Sălişte (în ţ i n u t u r i l e Sibiului) în Dicţionarul Academiei. F o r m a probabil
că a fost d i s i m u l a t ă d i n t r - u n *corindră care la r î n d u l său pleacă din corindă, p r i n t r - u n r p r o p a g a t .
464
S E X T I L PUŞCARIL'

şi în aromână şi meglenită) e se păsrează după labiale, şi nu devine ă. Dar şi

pe teritoriul dacoromân ă poate fi derivat numai din a, nu însă din e. Acest
lucru rezultă din atlasul lingvistic. Şi în poziţie înmuiată apare ă în Ardealul
de nord, în majoritatea Moldovei, în Bucovina [...]: cnmătre (pluralul feminin
şi vocativul singular masculin), cumătri (pluralul masculin), cumătrie, cumă-
trel („cumătrul drag"), cumătriţă („cumătră dragă") etc. Forma literară cu-
metre, cumetri putea să se formeze uşor din cnmătre, cumătri, cum se formează
de ex. cumperi, aperi din cumpăre, apări. Cazul contrar însă, în care un e după
o labială devine în poziţie înmuiată ă, nu era posibil.
Chiar şi explicaţia dată de Al. Rosetti (în B.L., VIII, 1940, 161) pentru
ă din cumătru, cumătră nu este valabilă. El porneşte de la *cumătru, cumătră
ale căror forme analoage de plural sînt cumetri, cumetre. Trecerea a > e în
poziţie înmuiată în urma unei labiale nu e rară în limba română: astfel plu-
ralul de la faţă (facia = facies ) este /eţe, după exemplul lui fată ( < feta ) —
fete. Ipoteza lui Rosetti e posibilă din punct de vedere teoretic.
După cele spuse mai sus, însă, ar trebui, practic, să excludem atunci
Ardealul de nord şi Moldova, unde se spune cumătri, cumătrc. Unde greşeşte,
sigur, Rosetti este punctul în care presupune, după formarea analogă a plu-
ralului cumătri, cumetre, şi apariţia, pornind de la aceste plurale, a unor forme
de singular analoage de cumătră, cumătră. Ele ar corespunde modelului meri-
măr, veri-văr, feţi-făt. Cît timp e vorba de cumetri-cumătru o astfel de analogie
poate să fi avut loc. Pentru cumetre-cumătră însă nu există o asemenea ana-
logie, cum se poate vedea din exemplele: pere-pară, vere-vară, fete-fată. Din
pluralul cumetre n-ar fi rezultat, prin analogie, un singular cumătră, ci din nou
forma de cumătră. Astfel în problema cumătră, singura contribuţie nouă şi
personală a lui Rosetti se dovedeşte a fi eronată.
Explicaţia justă a lui ă din cumătră se găseşte deja în Dacoromania,
III, 1924, 822. Atenţia fiindu-mi trezită de accentuarea de cumătră, pentru
mine trecerea lui a neaccentuat la ă nu mai prezintă nici o îndoială. Problema
se pune în felul următor: cum se explică retragerea accentului în cómmater,
în loc de commăter. Am răspuns apoi la această problemă în Dicţionarul
Academiei şi în Limba romană, I, § 96. Am pornit de la expunerile lui Skok,
pe care însă nu le pot împărtăşi în toate amănuntele.
Potrivit celor spuse de savantul de la Zagreb, în romanica de est, pe
îîngă commăter, atestat pe două inscripţii din Panonia şi Dalmaţia, exista şi
forma cumpater. Ea este atestată pentru secolul al VlI-lea, dar desigur a fost
răspîndită şi înaintea acestei atestări, ceea ce ne-o dovedesc urmele lăsate
în limba slavă din Balcani (alban. kumptër, kundër, slava veche kupetra).
Limbile romanice de vest obişnuiau să transfere accentul de pe prefix pe
rădăcină, astfel că nu întîlnim numai * compăter, ci şi consócer (în loc de cón-
socer) şi compăter (în loc de compăter). în romanica de est, dimpotrivă, s-au
menţinut compăter şi cónsocer, atrăgîndu-1 şi pe *eómmater. în România
(cumătră, cuscru), Albania (krushk) şi într-o mare parte a Jugoslaviei (vezi
formele scurte de kum, kuma) există un astfel de accent. Dacă la slavii de sud
BIATA CUMĂTRĂ E D E P A R T E 483

se mai găseşte şi un accent pe silaba din rădăcină (kümótru, kümótra), aceasta

s-ar datora, după Skok, unei influenţe din vest, care porneşte de la patriar-
hatul din Aguilea.
Cît priveşte limba română, u din cumătră nu poate fi explicat ca pro-
venind din o din *cómmater. Skok se pare că n-a avut în vedere că un mm,
]a fel ca şi un mn, nu închide în limba română vocalele accentuate anterioare.
La fel cum s-au menţinut neschimbaţi a, respectiv e, în mamma, scamnum,
leenum (= lignum) (mamă, scaun, lemn) şi o în domnus, somnum (domn,
somn) s-a păstrat. Un *cómmater ar fi dat un *comătre (ulterior coămătre, la
fel ca domna < doamnă) şi nu cumătră.
în opoziţie cu Skok, cred că în limba română ambele accentuări erau
obişnuite. Numai astfel se poate explica ă din rom. cumătră şi u din rom.
cuscru şi cumătră. Cuscru este singura formă cunoscută în România, iar cu-
mătră este răspîndit pe un teritoriu foarte întins \ [...] în Istria ea fiind singura
formă atestată.
Deja această distribuţie [...] pledează pentru vîrsta mare a feno-
menului. U din cumătră se explică astfel, că un timp, pe lîngă commăter
(menţinut în cumătră [comatră]) 2 a existat şi un *cúmpãtru (sau *cum-
pătre), în urma căruia s-a format cumătră (sau *cumătre). Cumătră
ar fi putut în cele din urmă să fie explicat dintr-o încrucişare între
cele două forme cumătră (din comăter) şi *cómãtrã (din *cómater). Acelaşi
lucru trebuie presupus şi în cazul lui cúscru. Numai că în acest caz

1
A L R , I / I I ( h a r t a 221) : cumătră e a t e s t a t în î m p r e j u r i m i l e B r a ş o v u l u i , în ţ a r a
secuilor ( F u n d a t a , I n t o r s u r a B u z ă u l u i , Arini, M ă r t ă n u ş , P r a i d ) , a p o i în Vlaşca ( D r ă g ă n e ş t i ,
F r a t e ş t i ) , I a l o m i ţ a (Ulmu) şi dincolo d e N i s t r u (Stroieşti şi J u r a ) . I n A L R I I a c e a s t ă f o r m ă
este d a t ă p e n t r u C o v a s n a . A c c e n t u l p e p r i m a silabă e s t e de a s e m e n e a a t e s t a t în vechile t e x t e
d a c o r o m â n e . N u m a i u n n e i n i ţ i a t în lucrul cu h ă r ţ i l e a t l a s u l u i p o a t e s ă a f i r m e în f a ţ a a c e s t o r
r e a l i t ă ţ i : „ O n a releve l ' a c c e n t u a t i o n s u r la p r e m i è r e syllabe s e u l e m e n t s u r q u e l q u e s p o i n t s d u
teritoire (D A), e t c ' e s t là s a n s d o u t e u n f a i t a c c i d e n t e l , d o n t des c a u s e s r e s t e n t à ê t r e é t a b l i s
(influence p r o b a b l e d e la f o r m e a b r é g é e d u s l a v e m é r i d i o n a l ; cf. en i s t r o - r o u m a i n : cúmatru,
P u ş c a r i u , Istr., I I I , 108, s.v. e t a u s s i cum « c u m ă t r u » cr., slov. kum, P o p o v i c i , Dial. rom.
Istr. I I , 103, s.v.). Q u a n t au t é m o i n a g e des t e x t e s a n c i e n s (par ex. d a n s Şiapte tain, t e x t p u b l i é
o Iaşi, en 1645, 26 KOy-MbTpH) il f a u t t e n i r c o m p t e de ceci, q u e d a n s l ' é c r i t u r e cyrillique les
signes q u i s o n t censés m a r q u e r l ' a c c e n t u a t i o n d u m o t , n ' o n t en règle générale a u c u n v a l e u r
p h o n é t i q u e " [ A c c e n t u a r e a p e p r i m a silabă s-a r e m a r c a t n u m a i în a n u m i t e p u n c t e ale t e r i t o r i u l u i
(D A), şi este v o r b a f ă r ă îndoială de u n f a p t a c c i d e n t a l , ale c ă r u i c a u z e r ă m î n s ă fie s t a b i l i t e
( i n f l u e n ţ a p r o b a b i l ă a f o r m e i p r e s c u r t a t e a slavei m e r i d i o n a l e ; cf. în i s t r o r o m â n ă : cúmatru,
P u ş c a r i u , Istr., I I I , 108, s.v., p r e c u m şi cum „ c u m ă t r u " cr. slov. kum, P o p o v i c i , Dial rom.
din Istr., I I , 103 şi u r m . ) . Cît p r i v e ş t e m ă r t u r i a t e x t e l o r v e c h i (de e x . în Şiapte taine, t e x t p u -
b l i c a t la Iaşi, în 1645, 26 Koy MbTpH, t r e b u i e s ă ţ i n e m c o n t d e f a p t u l că în scrierea chirilică
semnele c a r e m a r c h e a z ă a c c e n t u a r e a c u v î n t u l u i nu a u , în general, nici o v a l o a r e f o n e t i c ă ] .
(A. R o s e t t i , B . L . , X I I I , 1940, p. 161).
2
O f o r m ă de cumătră a f o s t i n d i c a t ă p r i m a d a t ă p e n t r u B a n a t de T i k t i n . D o m n u l FI. F l o -
rescu îmi c o m u n i c ă că în l o c a l i t a t e a B r e g o v a , în B u l g a r i a , s-ar î n t r e b u i n ţ a fa cumătră c a f o r m ă
de a d r e s a r e p e n t r u femeile d e p e s t e 40 d e ani. î n A L R , I / I I ( h a r t a 221) cumătră e s t e a t e s t a t
p e n t r u p u n c t u l 180 (Braşov), 695 ( F l ă c ă i e n i d i n I a l o m i ţ a ) , iar comătră în s a t u l Arieşeni (punc-
t u l 93), c u n o s c u t şi în a l t e c a z u r i p e n t r u l i m b a s a a r h a i c ă . D e ce a t l a s u l n u i n d i c ă nici o a s t f e l
d e f o r m ă p e n t r u B a n a t , o v o m e x p l i c a în c o n t i n u a r e .
U n m a s c u l i n *cumatru (*comatru) n u e x i s t ă nicăieri, i a r la B r a ş o v se s p u n e cumetru
( f o r m a t p r o b a b i l r e g r e s i v d i n p l u r a l u l de la cumetri) şi la A n d r i e ş e n i , comătru.

33 — Cercetări ;i studii — c. 339

 464 S E X T I L PUŞCARIL'

treptele intermediare ciisócru (din consócer corespunzător lui cumătră) şi *cós-

(u)crti (din *cónsocer, corespunzător lui cumătră) nu pot fi atestate. Astfel,
u în cazul lui cúscru provenind din cónsocer ar rămîne neexplicat, deoarece
n în faţa lui s a dispărut deja în perioada latinei populare (vezi cónsuo > cosj.
Dacă, însă, presupunem pentru acest caz o deplasare a accentului,
atunci un ú a luat locul unui o iniţial neaccentuat, în acelaşi fel ca şi u n ă
în locul unui a iniţial neaccentuat în cătină < lat. catena sau în cărunt din
cărunt < lat. canutus.
î n limba română, cumpăr a rezultat din comparo, apăr din apparo,
mai demult pronunţîndu-se înţeleg din intelligo (cum arată acest t care, în
urma unui ë, a- trecut în /). In acelaşi fel a putut supravieţui şi un cómpater,
sau un cónsocer cu accentul pe prefix în romanica de est. Cînd însă accentul
s-a transferat, ajungînd pe silaba din rădăcină, ca în dezleg, pieliing, cuvine
din dislégo, parlóngus, comvénit, în loc de dïslëgo, pérlõngus, convenit, tot astfel
putea să se impună şi un compăter, consócer, care pe deasupra avea şi un sprijin
prin commáter. Nu trebuie să ne mire existenţa simultană a ambelor forme,
deoarece astăzi încă cunoaştem în toate limbile,în deosebi însă în limba română,
o serie întreagă de accentuări duble. Trebuie să ne gîndim doar la: bolnav şi
bolnav, cetină şi cetină, diacon şi diacón, dihor şi dihór, duşman şi duşman,
episcop şi, episcop, epitrop şi epitrôp, lacăt şi lacăt, mîrşav şi mîrşăv, năzbitie
şi năzbitie, năzdrăvan şi năzdrăvan, obişie şi obîrşie, ostrov şi ostrov, pistriţ
şi pistriţ, sc'irnav şi sclrnăv, schilod şi schilod, tnndav şi trînddv, trufaş şi trufaş.
Putem lăsa la o parte neologisme ca académie şi academie, bărbar şi barbar,
ceremonie şi ceremonie, epocă şi epocă şi multe altele. Auzim la cei mai buni
scriitori români, citeşti în cele mai frumoase versuri româneşti, ba una, ba
cealaltă din aceste forme fără ca să te supere o astfel de oscilare a accentului.
Pentru a înţelege deci existenţa simultană a formelor de cómpater şi compăter,
cónsocer şi consócer, cómmater şi commater în romanica de est, nu trebuie să
presupunem ca Skok o influenţă din apus. Ambele forme s-au putut forma şi
coexista pe teritoriul României de est. Dacă consócer ar fi o formă tîrzie, venită
din Italia de nord, atunci în limba română ne-am aştepta la o altă dispunere
geografică a cuvîntului, asemănătoare, să zicem, cu cea pe care am consta-
tat-o în cazul lui fost (Balcania, I, 1938, p. 23—24).
Chiar şi pe o arie foarte restrînsă coexistă simultan două sau trei forme,
însuşi cuvîntul cumătră o dovedeşte. î n Braşov, din care provin după mamă,
şi în învecinatul Bran, din care mă trag după tată, am auzit doar cumătră. C.
Lacea, din Braşov, cunoaşte accentul cumătră, atestat de atlasul lingvistic pentru
satul Fundata aparţinînd Branului. S. Pop a auzit, dimpotrivă, la Braşov
cumătră şi chiar a subliniat litera „a", pentru a dovedi că el a auzit-o astfel.
1
Consocer > cuscru nu p o a t e fi c o m p a r a t cu monstro>mustru, d e o a r e c e acolo u e s t e
p r e l u a t de formele cu t e r m i n a ţ i a a c c e n t u a t ă (mustram, mustrat etc. ) ( A s e m ă n ă t o r ca şi ă din
adap nu p r o v i n e d i r e c t din adaguo, ci din adăpăm, adăpat etc.) D e aceea nu e n e c e s a r s ă p r e s u -
n e m ca şi M e y e r - L ü b k e (în Mitteilungen des Rumănischen Instituts der Universităt. idem,
p a g . 415) că cuscru (şi cmnătru) a r a p a r ţ i n e u n u i g r u p lexical a l b a n o - r o m â n , care s-a i n f l u e n ţ a t
reciproc. Chiar în f o r m a crusc în loc d e cuscru d i n A L R I / I I , h a r t a 265, p u n c t u l 320, nu e
l u a t ă din a l b a n . krushk, ci a a p ă r u t în u r m a unei disimilaţii din cruscru (tot acolo, p u n c t u l 578),
care la r î n d u l său p r o v i n e d i n cuscru, cu r i n t e r c a l a t .
 BIATA CUMĂTRĂ E D E P A R T E 485

Dar dacă trecerea de la commăter la cómmater, de la comătră la cumătră

se explică prin influenţa lui cómpater, respectiv * cúmpàtru, cum se poate
explica atunci dispariţia acestui cuvînt în limba română, cît timp în albaneză
şi în slava veche el s-a păstrat ? Astăzi este imposibil să mai dăm un răspuns
la această întrebare. Totuşi putem să facem cîteva presupuneri. Din numele
care indică rudenia, limba română face distincţia prin forme speciale doar
între: tată-mamă, frate-soră, unchi-mătuşă, ginere-noră. în rest, românul
foloseşte doar derivarea pentru indicarea genului: fiu-fie (în fie-mea, în rest
se foloseşte diminutivul fiică), bunic-bunică, socru-soacră, văr (mai rar veri-
şor) — vară (deseori şi verişoară), cumnat-cumnată. Acelaşi lucru se întîmplă
în cazul perechilor de cuvinte care indică o înrudire spirituală: nun-nună,
fin-fină, cuscru-cuscră, naş-naşă. Pe cînd limba franceză menţine în cadrul
cuvintelor parrain şi marraine perechea : pater-mater şi adaptează doar printr-un
sufix forma masculină celei feminine, limba germană a format corespun-
zător lui Gevatter (cumătru) şi o formă de Gevatterin (cumătră ). Acesta este
procedeul obişnuit, deoarece în limbă, formată în mare parte de bărbaţi,
genul masculin se impune de obicei. Dar în cazul contrar poate interveni. 1
Aceasta s-a întîmplat în limba română, cu forma cumătru. înainte de toate,
din * cumatre s-a format un cumătră, cu desinenţa caracteristică femininului
-ă. Astfel s-a format şi * nepoate din lat. nepos-òtem, care a devenit nepoată,
imediat după ce alături de el a apărut cuvîntul nepot. Că forma masculină
s-a orientat după cea feminină, faptul poate avea două motive esenţiale,
în primul rînd, tot ce stă în legătură cu noul născut, deci şi cu botezul, şi
mai ales festivităţile legate de el, este un lucru care-1 preocupă mult mai
puţin pe bărbat decît pe femeie. Mama copilului şi naşa joacă aici rolul prin-
cipal, nu tatăl şi naşul. Ultimul ajunge chiar la simplul rol de „soţul naşei".
De aici deci prezenţa unui cumătru, derivat de la cumătră (harta 211).
Dacă însă atlasul lingvistic (ALR I / l l , harta 221), după cum s-a mai
remarcat, nu cunoaşte deloc pe un teritoriu întins, cuprinzînd Banatul,
Oltenia, Ardealul de vest cu ramificaţii în Bihor şi Sălaj, perechea de cuvinte
cumătru-cumătră, ci în locul lor foloseşte naş-naşă (nănaş-nănaşă), acest
lucru nu înseamnă că cumătru-cumătră nu este cunoscut în 'toată partea de
vest a teritoriului. Aceasta înseamnă doar că acolo părinţii noului născut
il denumesc pe cel ce-1 botează cu acelaşi cuvînt ca şi pe copilul însuşi: (nă)naş.
A avut loc deci aceeaşi evoluţie ca şi în limba germană, dacă soţul îşi denu-
meşte soţia Mutti (mămica). Cumătru-cumătră sînt întrebuinţaţi'în vest
(dar şi în alte părţi) ca formule de politeţe pentru a se adresa persoanelor de
aceeaşi vîrstă şi de aceeaşi stare socială. Mai cu seamă femeile sînt acelea
1
Am citat astfel de situaţii din r o m â n ă in Limba română, 1, 135. Celor spuse acolo li
se mai p o a t e a d ă u g a încă un exemplu. D u p ă c u m se ştie (vezi Meyer-Lübke, Rom. Gramm.,
I I I , § 551), c o n j u n c ţ i a însă s-a f o r m a t — aşa c u m a r a t ă deja poziţia ei după s u b s t a n t i v — din
forma feminină a pronumelui îns. Tata e mort, mama însă trăieşte însemna iniţial „ t a t a e m o r t ,
m a m a însăşi trăieşte". Prin opoziţia existentă între cele d o u ă p ă r ţ i ale frazei, însă p u t e a fi
msă conceput ca o c o n j u n c ţ i e a d e v ă r a t ă „dar m a m a trăieşte". î n Dicţionarul Academiei se
găsesc cîteva exemple din limba mai veche, u n d e c o n j u n c ţ i a are forma masculină, chiar d a c ă
substantivul la care ea s-a referit iniţial, era feminin: „Calea e n e u m b l a t ă ... îns ea duce la o
cimpie lată".
464
S E X T I L PUŞCARIL'

care consideră ca o lipsă de politeţe de a se adresa reciproc doar cu numele.

De aceea folosesc mătuşă, verişoară, cumnată, mamă, soacră, lele, leliţă, ţaţă,
naşă,fină, surată, sau, mai simplu, vecină, cumătră. Ele denumesc şi pe bărbaţii
acestor femei în raport de vîrsta, poziţia socială sau gradul de rudenie:
unchiule, moşule, vere, cumnate, tată, socrule, bade (bădie), nene, nasule, finule,
vecine sau cumetre. Cumătru este deci aşadar din nou „soţul unei cumetre".

Ca şi pars în limba latină, parte are în limba română două sensuri:

„parte" şi „latură". Sensurile depind de faptul dacă cuvîntul e considerat
în raport de „întreg" sau de „centru". De la pars = parte au fost derivate
impartiré (impertir e) şi dispartir e (dispertire ), rom. împărţi şi despărţi.
Sensul de „latură" există în expresii ca a pune de o parte — franceză „mettre
de coté" sau mă dau de partea lui (ţin cu el, stau pe partea lui). Aici ne
gîndim doar la poziţia din dreapta sau stînga, ca în cuvîntul german beiseite
(de o parte) nu şi la depărtarea care poate fi mare sau mică. Cu atît mai
remarcabil este faptul că rom. departe se compune vizibil din de şi parte,
şi nu înseamnă alături cum ar fi francezul ă part şi de o parte} pe care l-am
citat adineaori, ci „îndepărtat", adică antonimul de la aproape.
Acest sens al cuvîntului departe, cît şi al verbului depărta (a se îndepărta)
m-a determinat odată să propun o altă etimologie. In Z.R.Ph., X X V I I ,
pag. 739—740 am pus alături verbul depărta şi franc, écarter, apreciindu-1
ca un exemplu în plus pentru schimbarea fonetică qua > pa în limba română.
Nu mai cred de mult în această etimologie. în primul rînd, deoarece * erquar-
tare care stă la bază verbului francez însemna probabil iniţial „a se depărta
dintr-un cartier al oraşului". A fost deci o expresie urbană. Pentru relaţiile
româneşti acest lucru n-ar corespunde deloc, deoarece toate elementele lati-
neşti care stăteau în legătură cu viaţa citadină s-au pierdut în limba română.
Deducerea din dequartare este şi de aceea vulnerabilă, deoarece depărta este
o derivare de la departe şi nu invers. Pentru departe însă nu se poate reconstrui
nici o derivaţie corespunzătoare din quartus.
Dacă pornim de la verb, am putea pune pe depărta în legătură cu spa-
niolul apartar, asupra căruia G. Giuglea mi-a atras atenţia. Apartar înseamnă
într-adevăr „a îndepărta" în limba spaniolă şi apartarse „a se îndepărta".
Acest sens s-a format ori din „a desprinde, a depărta" sau se leagă de sensul
„a pune de o parte". Greutatea existentă în cazul etimologiei * dequartare
rămîne valabilă şi în cazul comparaţiei cu verbul spaniol: cum se explică
sensul „departe, îndepărtat" la adverbul departe, de la care trebuie să pornim ?
Aparte din care în limba spaniolă provine verbul apartar are doar sensul
de „la o parte", niciodată însă de „departe".

1
Aici o este m a i degrabă un numeral decît articol n e h o t ă r î t . O parte înseamnă ori p a r t e a
d r e a p t ă , ori cea stîngă. Acest „ o r i . . . ori" a d i c ă „nedefinitul" c o n ţ i n u t în expresie face ca o
s ă fie articol n e h o t ă r î t . Se spune însă de partea dreaptă, d a c ă are loc o determinare m a r i precisă.
Sensul însă r ă m î n e de „ l a t u r ă " şi nu include nicidecum noţiunea de „ d e p ă r t a r e " . Că astăzi
e imposibil să spui pun de parte fără o se explică p o a t e prin f a p t u l că în această expresie de parte
a r p u t e a fi înţeles şi ca alături, adică departe (îndepărtat) şi ar fi astfel echivocă.
BIATA CUMĂTRĂ E D E P A R T E 487

S c h i m b a r e a d e s e n s d e la „ l a o p a r t e " , „ m ă r g i n a ş " l a „ d e p a r t e " s e

p o a t e e x p l i c a cel m a i b i n e p r i n l e g ă t u r a c u v i a ţ a d e s i h a s t r u m u l t r ă s p î n -
dită pe v r e m u r i la ortodocşi.
în Carpaţi avem nenumărate urme de sihăstrii. Cel care a evadat din
viaţa zbuciumată a acestei lumi, retrăgîndu-se în singurătate, a căutat locuri
îndepărtate, unde nu a putut pătrunde nimeni. Locuri care se aflau „departe".
Dacă vorbim despre lăcaşul unui sihastru şi se spune că e departe, atunci
acest cuvînt poaţe fi ales atît ca „aflat într-o parte", cît şi „foarte departe".
Biata cumătră e departe! în aceste cuvinte se reflectă bine o parte din
influenţa exercitată de biserică şi de instituţiile românilor ce stau în legătură
cu viaţa religioasă.
 ROMANITATEA NOASTRĂ ÎN LUMINA UNOR
METODE NOUĂ DE CERCETARE

Romanitatea limbii române nu mai este astăzi contestată de nimeni.

Numai în privinţa proporţiei în care se prezintă elementul latin faţă de împru-
muturile din alte limbi opiniile variază.
î n cele următoare voi încerca să examinez problema în lumina celor
două metode nouă de cercetare, cea structurală şi cea spaţială.
î n anii din urmă, filozofia face o nouă incursie, ca în cele mai multe
ramuri de ştiinţă, şi în lingvistică. Ca o reacţiune împotriva pozitivismului
generaţiilor trecute şi a atomismului în metodele de cercetare, lingviştii de
astăzi îşi îndreptează tot mai mult atenţia asupra structurii generale a limbii,
privită ca o totalitate. Numai cunoscînd întregul, susţin „structuraliştii",
putem înţelege bine amănuntul.
într-o lucrare de sinteză asupra limbii române, care va apărea în curînd l ,
am arătat că structura limbii se întemeiază pe o admirabilă organizare, urmînd
anumite legi de natură economică. Frazele prin care împărtăşim altora gîn-
durile noastre sînt clădite în jurul verbelor — nucleele — astfel ca elementele
lor să răspundă în mod anticipativ la toate întrebările pe care ascultătorii
sînt în drept să mi le pună. Verbul-predicat are un subiect fiindcă interlo-
cutorul meu vrea să ştie de cine e vorba ; are de cele mai multe ori un com-
plement la acuzativ, căci cel ce mă ascultă e în drept să mă întrebe pe cine
îl priveşte acţiunea ş.a.m.d. Particolele interogative sînt deci însăşi expresia
curiozităţii cu care ascultătorul întîmpină pe vorbitor şi pe care vorbitorul
trebuie s-o satisfacă pe deplin dacă vrea să fie înţeles. întrebările unde?,
cînd?, a cui?, de ce?, etc. indică deci categoriile lingvistice şi domină structura
oricărei limbi.
Toate aceste întrebări sînt la noi de origine latină.
Tot de origine latină sînt cele mai multe adverbe cu care răspundem
la diferite întrebări. Astfel, la cînd? răspundem: azi, mîine, acum, atunci,
demult etc. ; la întrebarea unde? răspundem: aici, acolo, sus, jos, afară, departe,
aproape etc. etc.
în afară de aceste elemente lexicale, prin care precizăm categoriile de
timp, de loc ş.a.m.d., mai avem însă şi alte mijloace cu mult mai econo-

1
Limba română, F u n d a ţ i a p e n t r u literatură şi a r t ă , Bucureşti, 1940.
R O M A N I T A T E A NOASTRĂ I N LUMINA UNOR METODE NOUA D E CERCETARE 489

jnicoase de a orienta pe ascultătorii noştri. Sînt morfemele şi instrumentele

gramaticale — elemente extralexicale, pentru ca la sensul lor să se adauge
nuanţa temporală, locală etc. Astfel, dacă zic cintam sau vor cînta, cel ce mă
ascultă va înţelege că nu vorbesc numai de o cîntare, ci că precizez în
acelaşi timp că cel ce împlineşte acţiunea cîntării este „eu", „tu" sau „ei"
(deci am răspuns implicit şi la întrebările cine? şi cîţi?) şi că acţiunea se în-
tîmplă în prezent, în trecut sau în viitor (deci am răspuns implicit la între-
barea cînd?). Tot astfel în pe masă, subt masă, lîngă masă etc. se precizează —
răspunzînd la întrebarea unde ? — r a p o r t u l local între elementele propozi-
ţiei. Desinenţele flexiunii verbale sau nominale, auxiliare, prepoziţiile, con-
juncţiile etc., aceste elemente morfologice care ne dau posibilitatea să reali-
zăm cele mai mari economii sînt şi ele în marea lor majoritate de origine latină.
Deci, din punct de vedere structural, ţesătura limbii noastre e curat latină.
Dacă morfemele şi instrumentele gramaticale, care formează oarecum
mortarul în clădirea frazei, sînt latine, urmează în mod firesc că aceste cuvinte
au o frecvenţă foarte mare în limbă faţă de celelalte cuvinte. Şi, că, să sau
verbe ca a avea, a voi, întrebuinţate ca auxiliare, se întîlnesc pe fiecare pagină
scrisă sau tipărită de nenumărate ori. Dacă facem o statistică de ordin
lexical, care să nu fie pur formală, ci să ţină seama şi de structura limbii,
atunci nu avem voie să numărăm cuvintele dintr-un dicţionar — unde con-
juncţia şi ocupă o unitate de loc, ca şi cuvîntul aţapoc sau capuchehaie, necu-
noscute celor mai mulţi români — ci trebuie socotite cuvintele dintr-un
text.
B. P. Hasdeu a fost cel ce a insistat mai întîi asupra acestui moment
de natură structurală în stabilirea romanităţii noastre, cerînd ca statistica
să ţină seama şi de frecvenţa cuvintelor.
Am făcut o asemenea statistică şi am găsit că elementul latin din voca-
bularul nostru, este de vreo 90%, mai mare decît în limba franceză, bună-
oară. în Études de linguistique roumaine, p. 47 ş.u. se pot găsi amănunte
despre această numărătoare. Aplicînd-o la poezia Luceafărul de Eminescu,
D. Mazilu a găsit că elementele latine — fără neologisme ! — sînt de 11 ori
mai numeroase decît împrumuturile slave şi de 8 ori mai multe decît toate
cuvintele de origine străină. Din cele 98 de strofe ale acestei poezii, 13 constau
numai din elemente latine. Dacă deschidem Palia de la Orăştie, din anul
1582 — o traducere, în care deci cuvîntul străin se putea strecura mai uşor —
la capitolul I, vedem că din 120 de cuvinte cuprinse în versurile 3—10, nici
unul nu e de origine străină.
Datele acestea fiind destul de surprinzătoare, am căutat să le verific
printr-o numărătoare de alt fel. Am făcut-o cu termenii privitori la corpul
omenesc. Am luat din cunoscutul dicţionar al lui Duden (Der grosse Duden.
Bildwõrterbuch) tabela 2, care reprezintă trupul omenesc şi am completat
lista termenilor daţi de el, pînă la o sută, mai ales cu verbe şi adjective. Astfel,
la ochi am adăugat pe văd şi pe orb, la barbă pe rade şi pe alb etc. Dintr-o
sută de cuvinte obţinute astfel, 92 sînt de origine latină, 2 sînt autohtone
(ceafă şi grumaz), trei slave (trup, gît, gleznă), unul slavo-grec (mirosi)
Şi unul obscur (burtă).
 464
S E X T I L PUŞCARIL'

Iată lista celor o sută de cuvinte care numesc în româneşte părţile

corpului sau noţiuni în legătură cu ele: cap < lat. caput, creieri < lat. cere-
brum, minte < lat. mens, rătund < lat. retundus (=rotundus), păr < lat.
pilus, des < lat. densns, rar < lat. rarus, subţire < lat. subtilis, cărunt <
lat. canutus, tunde < lat. tondere, coadă <. lat. coda (—cauda), timplă <
lat. templa ( — témpora), faţă < lat. facia (= facies), frunte < lat. frons,
lat < lat. latus, îngust < lat. angustus, ochi < lat. oc(u)lus, albastru <. lat.
albaster, negru < lat. niger, vedea < lat. videre, plînge < lat. plângere, lacrimă
< lat. lacrima, orb < lat. orbus, chior < turc. kjor, ureche < lat. oricla
(= auris), auzi < lat. audire, surd < lat. surdus, nas < lat. nasus, nară <
lat. naris, muci < lat. muccus, strănuta < lat. sternutare, mirosi < slav.
mirosati (din greceşte), 6»că < lat. bucca, mustaţă < lat. mustacia, buză
(cf. alban. buze), roşu < lat. roseus, gură < lat. gula,mînca < lat. manducare,
bea < lat. bibere, zice < lat. dicere, spune < lat. exponere, rîde < lat. ridere,
limbă < lat. lingua, gusta < lat. gustare, dinte < lat. rfews, măsea < lat.
mixilla, roade < lat. rodere, falcă < lat. falx, bărbie < lat. * barbilia, barbă
< lat. barba, lung < lat. longus, rade < lat. radere, gît < slav. glütü, înghiţi
< lat. inglutire, sughiţa < lat. sugglutinare ( = singultinare), ceafă (ci.
alban. kjafe), piept < lat. pectus, sîn < lat. sinus, coastă < lat. costa, inimă
< lat. anima, plămîni < lat. pulmo, sufla < lat. suffiare, suspina < lat.
suspirare, tuşi < lat. tussire, umăr < lat. humérus, braţ < lat. brachium,
subsuoară < lat. SMÒ a/a, < lat. manus, cot < lat. cubitum, deget < lat.
digitus, unghie < lat. ungula, palmă < lat. palma, pumn < lat. pugnus,
spate < lat. spatha, burtă (origine obscură), ma/e < lat. matia, ficat < lat.
ficatum, fiere < lat. fel, rinichi < lat. reniculus, băşică < lat. vesica, buric <
lat. umbilicus, picior < lat. * peciolus (petiolus), merge < lat. mergere,
umbla < lat. ambulare, şale < lat. se//a, coapsă < lat. co%a, genunche < lat.
genune (u)lus, pulpă < lat. pulpa, gleznă < slav. glezînu, călcîi < lat. ca/-
caneus, trup < slav. trupü, piele < lat. pellis, alb < lat. albuş, os < lat.
cssum(= os), muşchi < lat. musculus, carne < lat. cara, mwf < lat. îewa,
singe < lat. sanguis, naştere < lat. nascere, moarte < lat. mors.
Mi se va aduce, poate, învinuirea că am ales tocmai părţi ale corpului,
fiindcă acestea sînt, precum se ştie, vorbe prin excelenţă „moştenite". Dar
ccea ce se potriveşte pentru româneşte e valabil şi pentru alte limbi. Ca să
pot face o asemănare, am dat lista acestor cuvinte unui francez, unui italian
şi unui englez, să le traducă în limbile lor. Cercetînd originea cuvintelor
corespunzătoare în aceste limbi, am găsit în italieneşte: 92 elemente latine,
1 celto-latin (commiare), 1 celtic (geta), 2 germane (biondo, bianco), 1
francez (mangiare), 1 oriental (azzuro) şi 2 obscure (brizzolate, fiutare) ;
în franţuzeşte: 89 latine, 1 italian (moustache), 6 germane (touffu, gris,
bleu, blond, marcher, blanc), şi 4 obscure (borgne, morne, joue, hoquet) ; în
englezeşte: 86 germane, 13 romane (round, rare, tress, temple, face, blue,
taste, jaw, palm, bowels, loins, muscles, vein) şi unul germano-roman (armpit).
Numărătoarea cuvintelor privitoare la corpul omenesc se prezintă însă
intr-o lumină şi mai favorabilă pentru romanitatea limbii noastre, dacă ţinem
seama şi de răspîndirea geografică a acestor termeni. Limba poporului e adesea
ROMANITATEA NOASTRĂ I N LUMINA UNOR METODE NOUĂ D E CERCETARE 491

mai conservatoare decît cea a claselor culte. Dacă examinăm volumul I al

Atlasului lingvistic român, vedem că chiar între cele 8% de împrumuturi
din limbi străine, unele sînt necunoscute pe un mare teritoriu al României.
Astfel vedem din întîia hartă pe care o dăm că termenul gît e răspîndit
numai în vechiul regat şi în regiunile mărginaşe transilvane, bucovinene şi
bănăţene. Părţile vestice şi nordice ale României nu cunosc acest cuvînt
deloc'(sau numai în timpul din urmă, prin şcoală), ci întrebuinţează cuvîntul
grumaz, de origine autohtonă. Acesta trebuie să fi fost termenul întrebuinţat
şi în celelalte părţi, înainte de introducerea slavului gît. Termenul concurent
pare a fi fost în vechime guşă, păstrat la aromâni şi în şase puncte din Banatul
sudic cu înţelesul de „gît".
A doua hartă ne arată că aria lui burtă e restrînsă asupra Ţării Româ-
neşti cu mici depăşiri ale hotarelor în Transilvania sudică şi în Banat. Jumă-
tatea nordică a ţării zice pîntece, care e pante x latin. Sud-vestul Transilvaniei
cu Banatul şi Crişana zice foaie, de asemenea un cuvînt latin (follis ) : în
glumă şi în batjocură burta (umflată, mare) a fost asemănată cu un foi. Dacă
pîntece s-a păstrat pe alocure şi în aria burtă, aceasta se datoreşte mai ales
expresiei „a lua în pîntece", des întrebuinţată în biserică (despre Maica
Precesta) ; de fapt, în unele puncte pîntece se zice numai despre burta femeilor.
Chiar cuvîntul trup, care e vechi la noi, căci îl au şi istroromânii şi
aromânii, n-a izbutit să alunge încă cu desăvîrşire pe corp. Precum se vede
din a treia hartă, corp se păstrează în şase puncte în Banat, în şapte în Mun-
tenia, mai ales în regiunea muntoasă (unde nu-i probabil să fie neologism)
şi în unul lîngă Cluj, iar în şaisprezece puncte răspîndite în Banat, Crişana,
Transilvania sud-estică, Oltenia şi Moldova vestică corp se întrebuinţează
alături de trup. *
Cît despre gleznă, cuvîntul acesta e necunoscut în multe regiuni mai
ales în Transilvania şi Banat, unde i se zice, cu cuvinte de origine latină,
încheietură, oul piciorului sau nod (nodea, nodiţă etc.). [...] am însemnat
aria lui gleznă, rămînînd neînsemnate regiunile în care se întrebuinţează
alţi termeni.
Şi turcescul chior e un cuvînt mai mult întrebuinţat în vechiul regat.
[...]. Aproape tot vestul teritoriului (cu partea apuseană a Transilvaniei şi
insule în Oltenia) şi unele regiuni de prin Muntenia şi Moldova întrebuinţează
pe orb de un ochi, adică „lipsit (lat. orbus) de un ochi", mai rar numai pe orb
singur.
Alteori limba literară păstrează cuvîntul latin, iar cuvîntul nou există
numai ca termen regional. Astfel, vechiul sudoare (asudoare) din lat. sudor,
-ris, păstrat în cele mai multe părţi, a fost înlocuit cu totul sau parţial, prin
Muntenia, de slavul năduşeală — [...] . Tot astfel, vechiul plămîni din lat.
pulmones a fost înlocuit în Muntenia de bojoc (bojog, borjoc etc.,) [...]
Dar aceste hărţi nu arată numai că procentul elementelor latine creşte
mult peste 90%, dacă ţinem seamă de datele lingvistice spaţiale, ci mai con-
464
S E X T I L PUŞCARIL'

firmă şi cele arătate de noi cu altă ocazie 1 , că adică regiunile vestice şi nor-
dice ale teritoriului daco-român, ţinuturile în care colonizarea Daciei cu
romani fusese mai intensivă, păstrează mai bine elementul vechi latin.
De la slavii din Peninsula Balcanică ne-au venit cuvintele gît,
trup, gleznă, năduşeală, bojoci, probabil şi burtă, iar de la turci cuvîntul chior.
Înaintînd de la sud spre nord, aceste cuvinte s-au izbit de cîteva linii de forti-
ficaţie, îndărătul cărora vechile elemente latine, dăinuind neîntrerupt în aceste
regiuni, din vremea colonizării Daciei, şi-au păstrat poziţiile cu un remarcabil
eroism.
Mulţumită acestor rădăcini adînc înfipte în solul românesc, neamul
nostru a putut săvîrşi minunea de a se conserva cu limba şi firea strămoşilor
lui în aceste regiuni periferice, bătute de cele mai puternice şi mai îndelungate
valuri de cotropiri străine.

Les enseignements de l'Atlas linguistique de Roumanie, în Revue de Transylvanie, III,

1936, nr. 1 şi Le rôle de la Transylvanie dans la Jormation et Vévolution de la langue roumaine,
în volumul La Transylvanie, Cluj, 1938.
 \

LITERATURA
 POEŢII NOI

Doamnelor şi domnilor,
Conferenţele formează un gen literar deosebit de toate celelalte genuri
ale literaturii. Prin faptul că ele se rostesc şi, prin urmare, sînt percepute
de public numai cu simţul auzului, condiţiile unei conferenţe vor fi cu totul
deosebite de ale unei critici literare, ale unui essai sau al unui foileton bună-
oară. Printr-un exerciţiu îndelungat sîntem obicinuiţi să percepem mai uşor
cu vederea, decît cu auzul, tot ce recere oarecare sforţare a inteligenţei
noastre ; litera tipărită evoacă mai uşor în creierul nostru imagini decît cuvîn-
tul rostit şi permite în acelaşi timp o controlă, o recitire a unei fraze mai
grele.
De aceea a ţine o conferenţă e greu şi uşor. Greu, îndată ce îţi dai
seama de scăderile acestui gen literar şi cauţi să le înlocuiesti prin putinele
lui calităţi ; uşor, dimpotrivă, cînd, ştiind că o frază o dată spusă poate luneca
pe lîngă urechile ascultătorului, fără ca acesta să o poată controla, între-
buinţezi fel de fel de trucuri, cari n-au alt merit decît a evoca aparenţa unei
strălucite elocvenţe. Iată de pildă o reţetă practicată de cei mai mulţi con-
ferenţiari: o condiţie esenţială e să fii de spirit, lucru destul de uşor, căci a
fi spiritual însemnează în cele mai multe cazuri a avea o memorie bună
pentru spiritul altora. Subiectul cel mai potrivit e vreo critică literară, căci
ea îţi dă ocazie să faci savantlîc, să vorbeşti de Schopenhauer şi de Nietzsche...
nu vei uita, bineînţeles, să pomeneşti în treacăt şi numele lui Ibsen, Tolstoi
şi Maeterlinck, care, pentru un conferenţiar isteţ, sînt destul de mici ca să
încapă într-o propoziţie relativă. Vei căuta apoi printre poeţi pe unul tînăr
Şi puţin cunoscut şi, sub pretext că îl prezinţi publicului, te prezinţi pe tine
însuţi înveşmîntat în hainele lui... Poţi fi liniştit ! La sfîrşitul conferenţelor
nu e obicei să se exclame: „Ce poet de seamă ! , ci: „Ce conferenţiar deştept!"
Deci, terminînd, încasezi cu o graţioasă reverenţă aplauzele sălii; iar cînd
timid va bate poetul la poarta casei tale, cerînd' şi el o frunză din cununa
de lauri pe care a meritat-o, îl scoţi afară din casă, ca pe un nerecunoscă-
tor ce e !
Cam aşa se fac conferenţele în ziua de azi.
De aceea, doamnelor şi domnilor, voind să vorbesc astăzi de cîţiva
tineri poeţi români, ţin să declar din capul locului că nu păşesc înaintea
domniilor voastre în calitate de critic literar, că nu viu îmbrăcat în pompoasele
 464
S E X T I L PUŞCARIL'

lui haine — poate şi de frică că mi-ar fi cu mult prea mari —, ci vă rog să

mă priviţi numai ca pe un român, dornic de a arăta altor români pe cîţiva
fraţi vrednici de ai lor; sau, şi mai bine, nu mă priviţi deloc, ci înaintea
ochilor d-voastră sufleteşti să apară numai cele pâtru figuri cari răspund
la numirile St. O. Iosif, Maria Cunţan, Zaharie Bîrsan şi Dumitru Anghel.
Precum vedeţi, mi-am ales un subiect destul de ingrat, căci activi-
tatea literară a cîteşipatru abia dacă începe cu zece ani în urmă şi e greu
să te pronunţi asupra unui scriitor tînăr, de la care se aşteaptă încă capo-
dopera ce-i va hotărî locul definitiv în istoria literaturii. Cu atît mai anevoios
e să-i judeci drept, cînd ei îţi sînt contimporani, cînd în mod fatal eşti însuţi
influenţat de diferitele curente cari se accentuează în jurul tău.
Mi-am ales totuşi acest subiect, pentru că în aceşti poeţi îmi pare că
pot recunoaşte pe poeţii noştri de mîne.
Iată ce voiesc să spun.
Sfîrşitul secolului trecut ne-a dat doi mari maeştri, pe Eminescu şi
pe Coşbuc, a căror activitate a fost decisivă pentru poezia noastră. Strălu-
cirea lor a fost atît de orbitoare, încît poeţii mici au fost stăpîniţi de-a-ntregul
de cei doi meteori, orice individualitate, care se afla în germene în sufletul
lor, a fost copleşită şi zdrobită de ei şi astfel s-a născut o pleiadă de pesimişti
nesinceri în România liberă şi o ceată de imaginari poeţi ai ţărănimei în
ţara în care s-a născut Coşbuc. Ce s-a scris imediat după apariţia Poeziilor
lui Eminescu şi a Baladelor şi Idilelor lui Coşbuc au fost aproape numai imi-
taţiuni palide. Un Vlăhuţă doar dacă izbuteşte să-şi menţină nota sa originală
şi cinstită. Ştim însă că direcţiile celor doi maeştri se deosebesc una de alta
ca cerul de pămînt. Alături de romanticul pesimist din Dumbrăveni, care
n-are decît revoltă pentru tot ce este şi admiraţie pentru tot ce era la 1400,
apare vînjosul ardelean, care crede într-un ideal realizabil şi se inspiră de
realitatea imediată, pe care o admiră şi o cîntă în versuri ce debordează de
putere bărbătească. Contrastul acesta a trebuit în mod fatal să aibă drept
» urmare o dezorientare generală. Cei ce nu jurau pe cuvintele unuia dintre
maeştri dibuiau orbecăind în dreapta şi în stînga şi, în lipsa lor de orientare,
luau un licurici îndepărtat drept o stea ce-i putea călăuzi. Numai astfel se
explică cum, cu zece ani în urmă, un Haralamb Lecca şi un Radu Rosetti,
cari n-au alt merit decît că pot găsi cu uşurinţă o rimă, au putut trece de
poeţi, sau că toate direcţiile bolnăvicioase ale apusului degenerat au putut
cere intrare în literatura noastră, sub flamura lui Macedonski şi a elevilor
săi simbolişti, verişti şi decadenţi.
Un pas înainte se putea face în literatura noastră numai atunci cînd
un poet ar fi izbutit să treacă pe Eminescu şi Coşbuc deopotrivă istoriei,
să-i privească pe amîndoi din depărtare, luînd din opera unuia şi altuia ceea
ce însemnează progresul activităţii lor faţă de precedenţi, şi astfel să-şi dez-
voalte, pe baza unei tradiţii literare, individualitatea lui. Fireşte că pentru
aceasta trebuia să treacă timp, pentru ca influenţa maeştrilor să nu mai fie
prea imediată, să se ivească şi talente reale, cari să fie în stare să aducă
înşişi ceva nou.
POEŢII NOI 497

Timp a trecut mai puţin decît ne-am fi aşteptat, progresul febril şi

rapid pe care cultura îl face de vreo 70 de ani la poporul nostru s-a mani-
festat şi în direcţia asta şi ni s-a născut un grup de poeţi de talent incontes-
tabil, cari, prin faptul că n-au cercat să împămîntenească o literatură exo-
tică şi nefirească la noi, ci au urmat tradiţia, s-au adăpat la izvorul naţional
ce iese din solul udat de sîngele vitejilor noştri strămoşi, ne dau garanţa că
poezia ce o crează ei are viitor.
Despre ei vreau să vă vorbesc în parte şi am numit la locul întîi pe
St. O. Iosif.
înainte însă, daţi-mi voie să fac cu d-voastră o mică excursie prin
stradele Cernăuţului. Să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce lucru mare, ci voiesc
să facem împreună numai o mică observaţie care ne va fi de folos.
Vom vedea anume că din strade strimte şi strîmbe, cu edificii vechi
şi cu faţade urîte, vom da în altele, cu aspiraţii de oraş mare, drepte, largi
şi aliniate. Cele dintîi aparţin oraşului vechi, cele din urmă celui nou. Bine-
înţeles, că deosebirea aceasta va fi şi mai bătătoare la ochi în Viena sau în
Paris. Şi ea îşi are rostul său : odinioară toată viaţa se concentra în interioare,
unde găseai mobile mari şi trainice, firide cari te invitau să petreci un ceas
două în intimitate casnică, pe stradă ieşeai numai ca să ajungi dintr-o casă
într-alta şi în toate casele găseai aceeaşi atmosferă tihnită de interior, care
acum pare a se fi refugiat pe ici pe colo în chilia vreunei bunici de-a noastre.
Azi, intrînd într-o locuinţă, dăm de salonaşe, cu mobile cari delectează ochiul
celui ce nu se opreşte, în cari se perindă ceia ce stau 10 minute, din cari ieşi
grăbit ca să ajungi în stradă. Aici se desfăşură azi viaţa oamenilor zoriţi
de afaceri, stradele sînt largi, aeroase, şi tot a 30-a casă e un otel uriaş,
care adăposteşte peste noapte pe cei ce peste zi nu sînt acasă.
Şi sînt mulţi de aceştia, şi mai ales o clasă de oameni e osîndită la un
astfel de trai: proletariatul condeiului. Cel ce vrea să trăiască din condei,
trebuie să se dezlipească de satul sau orăşelul unde a copilărit şi să plece în
capitală. Versurile încă n-au ajuns la noi să poată fi schimbate în pînea cea
de toate zilele. De aceea poetul trebuie să alerge după vreun post de copist
la minister sau de reporter la vreun jurnal. î n mod fatal viaţa lui va fi legată
de stradă şi coperişul său va fi cafeneaua sau redacţia, în care nu găseşte
decît gemeni de-ai săi, fără casă, răzniţi de familie.
Dar nu toţi dintre aceşti pribegi sînt mulţumiţi cu traiul lor. Cînd ai
sufletul simţitor al lui Iosif, cînd ţi-e dor ca lui de-o mîngîiere, de-o privire
caldă şi de-o vorbă duioasă, atunci te simţi străin şi singur în zgomotul tova-
răşilor tăi şi versurile pe cari le întitulezi Pribeagul vor fi următoarele:
E n o a p t e ; la m i c u ţ a casă
F e r e a s t r a licăre-n lumină...
Vezi feţe vesele la m a s ă :
E i povestesc glumind şi-nchină.

Tu, singur, t e strecori p r i n ceaţă

Şi-arunci privirea cu sfială:
464
S E X T I L PUŞCARIL'

Te-apucă dor de-o a l t ă v i a ţ ă ,

De linişte p a t r i a r h a l ă . . .

î n vis, te-apropii de fereastră

Şi n u m a - n vis le t u r b u r i pragul :
„Primiţi, p r i m i ţ i la v a t r a v o a s t r ă
Să hodinească şi pribeagul..."

Viaţa partiarhală de altădată, casnică şi liniştită, e ferestruica luminată

care-1 ademeneşte ispititor pe poetul pribeag. î n jurul ei se aşează ca o aureolă,
care, prin forţa depărtării şi prin puterea contrastului, devine tot mai stră-
lucitoare. Şi poetul se apropie de ea cu sfiala cu care te-ai apropiat de candela
ce arde deasupra icoanei sfinte din altar, şi numai în vis, numai cu gîndul
şi cu dorul cutează să treacă pragul sfinţit.
Cînd îşi reaminteşte icoanele din trecut, sufletul său tremură de-ndu-
ioşare şi sufletul său e liră şi doină e cîntecul său. Luaţi poezia Nucul. Iubirea
cu care înveleşte copacul din grădina părinţilor săi întră parcă prin scoarţa
nucului, se amestecă cu seva lui şi trunchiului îi dă viaţă, îl însufleţeşte, îl
înnobilitează, ridicîndu-1 la rangul de un strămoş al neamului.
înaintea amintirei bunicei sale, „frumoasă de nespus în portu-i de la
ţară", poetul cade în genunchi cu cucernicie, asămănînd-o-n mintea sa
duminicei prea-sfinte, bătrînului cobzar îi dedică patru strofe admirabile
şi dragostea sa neţărmurită faţă de aceşti moşnegi cinstiţi izbucneşte în poezia
De ziua mea. Ceea ce-şi doreşte poetul de ziua sa nu-s nici bogăţii, nici deşer-
tăciuni lumeşti, ci, surîzînd parcă însuşi de dorul său bizar, el zice:
Aş vrea să fiu un biet bunic
A d u s din s p a t e şi pitic,
Să-mi mîngîi b a r b a albă ;
Să stau la foc, de somn să pic,
Visînd la v r e m e a dalbă.

î n jurul meu să a m nepoţi

Şi pe genunchi să-i joc p e t o ţ i
Şi să le-nşir alene
Poveşti cu smei şi Barbă-Coţi
Şi mîndre Cosînzene.

Să rid cu ei copilăros
Cînd, m o ţ ă i n d mi-atîrnă-n jos
Al scufei mele ciucur ;
Cînd ei m ă t r a g de p ă r vîrtos,
Să-i cert — şi să m ă b u c u r . . .

Aceşti bătrîni pe care îi iubeşte poetul sînt cei ce în tinereţele lor au

săvîrşit faptele mari de cari noi nepoţii ne bucurăm, părul lor alb e încărunţit
în lupte şi în cinste.
 N01 499'
POET"

Că u i t e ! v r e m u r i l e - a c e l e ,
D e - a u f o s t a m a r n i c e şi grele,
D a r i n i m i d r e p t e , credincioase,
V i n b u n şi c î n t e c e f r u m o a s e
E r a u p e vremurile-acele.

Tot astfel Iosif nu cîntă cu atîta predilecţie, după cum a fost învinuit,,
dintr-un simplu exces de romanticism pe haiduci, ci haiducii pentru el repre-
zintă pe cavalerii evului nostru de mijloc, cari schimbau bordeiul cald cu
intemperiile codrului, pentru ca să poată ţinti mai de la adăpost în veneticul
asupritor. Ei nu erau tîlhari, ci erau mîntuitorii bietului popor obidit. Iosif
iubeşte pe haiduci, pentru că îşi iubeşte neamul.
Cînd un tînăr mecenat, dl. Virgil Cioflec, îl ia cu sine în străinătate şi
îl poartă aproape trei ani de zile prin Franţa şi Germania, Iosif, ameţit încă
de toate frumuseţile Apusului, scrie următoarele versuri:
De cîntece-i P a r i s u l p l i n
Ca m a r e a de sirene,
Şi nu m a i p l e a c ă cei ce v i n
Pe ţ ă r m u l m î n d r e i Sene.

L a N a p o l i , grâdinele
N u ştiu ce e z ă p a d a ,
Şi-n g o l f u r i m a n d o l i n e l e
Ingînă serenada.

S u s p i n ă ţ i t e r a - n Tirol,
Cînd în t ă c e r e a s f î n t ă
V r e u n o r b m o ş n e a g cu c a p u l gol
P e p r i s p ă s t ă şi c î n t ă .

Z ă n a t e c ţ i p ă t d e viori
E - n vesele c i a r d e ,
C î n t a r e a a s t a - ţ i d ă fiori
Şi t r e m u r ă , t e a r d e . . .

D a r c r e a d ă cine c u m o v r e a
C u m c r e d e să-şi aleagă,-
N u - s d o i n e ca în ţ a r a m e a
Pe lumea asta-ntreagă !

Precum vedem din aceste cîteva citaţiuni chiar, Iosif e un poet cu pro-
gram declarat naţional [...]. Programul său e acela al „sămănătorilor", aL
grupului de tineri savanţi şi scriitori, cari, strînşi în jurul revistei săptămî-
nale Sămănâtorul, luptă împotriva a tot ce e străin în ţara românească, a
tot ce nu e firesc românului, prin urmare, înainte de toate, a minciunii şi a
făţărniciei. Şi în privinţa aceasta, mai mult decît în oricare alta, el urmează
tradiţiei, duce mai departe o notă preponderentă a poeziei lui Eminescu

34 — Cercetări fi studii — c. 339

464
S E X T I L PUŞCARIL'

şi Coşbuc în acelaşi timp, căci în acest punct amîndoi maeştrii merg mînă
în mînă. Programul său, Iosif 1-a desfăşurat într-un ciclu de 3 sonete adresate
Cătră tinerii poeţi şi în ele regăsim ideea fundamentală a Doinei lui Eminescu,
la care s-a adaos suflul cald şi bărbătesc al Gazelului lui Coşbuc, în care se
află memorabilele cuvinte: bărbatul plînge şi el, dar nu se plinge, căci a te
plînge însemnează a fi renunţat la luptă. Cu o modestie exagerată, tăgăduin-
du-şi rolul de apostol al noului curent şi numindu-se un simplu sol, menit
să vestească cuvîntul celui ce va veni să predice, Iosif apostrofează astfel
pe fiii blazaţi şi lipsiţi de ideale ai unor moşi deveniţi eroi prin idealismul lor:
I
î n t u n e c a t ă - i s t e a u a ţării noastre ...
î n s t r ă i n a ţ i t r ă i m în zile grele,
Şi viitorul — plin de semne rele —
Vesteşte lacrimi numai, — şi dezastre ...

Spre voi se-ndreaptă glasul rugii mele,

F r a ţ i cîntăreţi! Sus inimile voastre,
Beţi p i e r d u ţ i p r i n nori şi-n zări albastre
Ce nu visaţi decît la flori şi stele ...

Nu osteniţi, ca-n a s f i n ţ i t de sară,

Ci-treji la mîndrul s u n e t de f a n f a r ă , -
Veniţi cu suflet şi cu voie b u n ă

Spre Soarele ce-i g a t a să răsară,

Să î n ă l ţ ă m iar flamura 1 s t r ă b u n ă
A dragostei de Lege şi de Ţ a r ă !

II
Cîntaţi u m b r i ţ i de-ai flamurei aripă
S u b care uriaşi b ă t r î n i l u p t a r ă !
Au n-auziţi pe-ntinsele h o t a r ă
Ce jalnic paseri m a r i de p r a d ă ţ i p ă ?

Şi nu v e d e ţ i ce nouri s ă - n ă i ţ a r ă ?
Grea vijelie-n fiecare clipă
Ne spulberă comorile-n risipă —
Chiar s f î n t a n o a s t r ă doină stă să p i a r ă !

Copii răzleţi ai mîndrei noastre n a ţ i i !

De m a i trăieşte-n voi simţire vie,
Veniţi a t u n c i şi v ă cunoaşteţi f r a ţ i i !

Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,

A v î n t u r i m a r i , eterne aspiraţii ...
Şi numele pe veci sfinţit vă fie!
POET" N 0 1 501

III
E u nu-s decît un singur glas din satul
P i e r d u t în n o a p t e ... N u m a i o f i i n ţ ă
Din miile ce-aşteaptă-n suferinţă —
D a r v a veni o d a t ă mult-visatul !

Veni-va şi cîntări de b i r u i n ţ ă
Vor izbucni de-a lungul şi de-a latul
Din m u n ţ i şi v ă i gonind p e N e c u r a t u l
Ce vrea să stîngă-n voi orice c r e d i n ţ ă !

E u nu-s decît un sol, -eu s î n t d r u m e ţ u l

Grăbit, — şi n o a p t e a înapoi m ă cere ...
Sînt flacăra pe care-o p o a r t ă vîntul.

Dar t r e b u i e să v i n ă c î n t ă r e ţ u l !
El v a slăvi m ă r e a ţ a î n v i e r e :
Veniţi cu toţii să vestim cuvîntul !...
*

Am spus la început şi am accentuat şi a doua oară că poeţii despre

cari vă vorbesc au reuşit să se emancipeze de sub directa stăpînire a celor
doi mari maeştri şi să-i treacă oarecum istoriei. Vă va părea curios că faptul
acesta nu-1 accentuez numai cu privire la Eminescu, mort din nefericire de
15 ani, ci şi la Coşbuc, azi în floarea bărbăţiei şi activităţii sale.
Şi cu toate acestea nu cred că greşesc. Ceea ce va publica Coşbuc de aci
încolo se aseamănă cu postumele lui Eminescu, cari de-abia de un an doi
au început să vadă lumina zilei. Şi unele şi altele sînt preţioase pentru cel ce
citeşte pe aceşti poeţi cu ochii scrutători ai criticului literar, pentru publicul
mare şi cu interes de literatură românească, dar ele nu mai pot schimba
nimic din influenţa ce primele volume ale lor au avut-o asupra scriitorilor
români. Precum pe Eminescu îl cunoaştem întreg, ca poet, din cele 90 de poezii
strînse în volumul dintîi, tot aşa şi pe Coşbuc din Baladele şi Idilele sale,
după cari, apărînd în scurt interval Firele de tort, n-am avut decît o sancţio-
nare a părerii noastre deja formate despre poet.
Prin faptul că nu reprezintă o zală dintr-un lanţ întreg de poeţi, ci el
singur formează o etapă în literatura noastră, Coşbuc se naşte ca poet clasic.
El nu continuă ducînd la perfecţiune o direcţie iniţiată de alţii, ci el crează
un gen nou de poezie şi tot el îl aduce la desăvîrşire. Sînt din aceia cari văd
în Alecsandri un predecesor al lui Coşbuc, dar noi credem că greşesc. Alec-
sandri nu-i alta decît întruparea idealului vast şi nehotărît al generaţiei din
48, plin de idealismul ei, de visuri mari, de dor neînfrînt de luptă şi credinţă
neşovăitoare în izbîndă, de iubire neţărmurită de neam. Şi el se adapă la
izvorul curat al poeziei populare, dar viaţa poporului de la ţară îi e străină
încă, el e entuziasmat de poezia acestei vieţi simple şi cinstite, dar o vede
din depărtare, o remarcă numai superficial. El e mai mult poetul, care, lepă-
464
S E X T I L PUŞCARIL'

<lînd anteriul părinţilor săi cu sentimente greceşti, se înveşmîntă în cioareci

şi cămaşă ţărănească, fără ca în noul costum să piardă graţia mişcărilor de
salon ale aristocratului trăit la Paris. Al său Peneş Curcanul e incontestabil
român verde din creştet pînă în tălpi, dar şi el ar putea fi un bucureştean
travestit în ţăran de la Vaslui şi nici una din faptele şi vorbele sale nu trădează
originea sa ţărănească.
Altul e Coşbuc. Născut la ţară, el a copilărit între doinele de la sat,
pe cari le-a cîntat din frunză, a jucat în horă cu flăcăii şi fetele, improvizînd
ca ei epigrame ce scînteie de spirit neaoş ţărănesc şi a ascultat basmele în
şezătoare. El nu trebuie să înveţe a observa sufletul ţăranului român, căci
sufletul acesta e şi al lui, şi de aceea versurile sale sînt îmbibate de adevăratul
ţărănism. Fără premergători, el aduce o notă nouă în literatura noastră,
şi ca maestru genial o duce la perfecţie. De aceea cu el s-a întîmplat ceea ce
a devenit în depărtata Provenţă cu Mistral. Imitatori s-au găsit mulţi, elevii
adevăraţi, cari să poată perfecţiona direcţia iniţiată de el, lipsesc. Accentuează
cu un singur ton frumosul ideal din tablourile lui Rafael şi vei avea pînzele
dulci ca glicerina ale unui Andrea del Sarto. De aceea calităţile poeziilor lui
Coşbuc devin la imitatori defecte. Voi aduce o singură pildă: Coşbuc ştie
că povestaşului de la ţară îi place să lungească vorba, să-i dea un colorit mai
viu prin intercalarea de exclamaţii, de asemănări frapante, de repetiţii etc.
Citiţi o poezie de ale sale şi veţi regăsi acelaşi lucru, veţi recunoaşte în poves-
titor pe unchiaşul sfătos. Luaţi, dimpotrivă, nişte versuri de unul dintre
imitatorii săi şi veţi vedea că ideile se pierd în întorsăturile de frază, că din
pricina vorbei prea lungi poetul îşi pierde prea des firul.
Ar trebui să aduci o notă nouă, care lipseşte poeziilor sale, pentru ca
să te poţi susţine alături de el.
Şi nota aceasta o găsim la d-şoara Maria Cunţan.
Coşbuc, poetul plin de vigoare bărbătească, ne apare pretutindeni
învingător, conştiu de puterile sale: un Făt-frumos căruia toate i se aştern
învinse-n cale. E de ajuns ca ieri să fi prins pe punte o fată şi să-i fi luat
vamă un sărut, pentru ca azi toate femeile din sat să-şi facă de lucru pe la
punte ; cînd apare în joc, se dau în lături cu toţii ca să conducă el sîrba bubui-
toare şi cînd sărută mîna popii, şagalnic se gîndeşte că mai bucuros ar săruta-o
pe a preotesei. Chiar cînd se identifică cu ţăranca română, vedem aceeaşi
exuberanţă de conştiinţă de sine, care în absenţa mamei ia oglinda din grindă
şi se priveşte cu nesaţ în sticla ce-i şopteşte cea dintîi ispită, trebuie să
recunoască: „Ce frumoasă fată are mama !".
Coşbuc întrupează parcă în poeziile sale toată vînjoşia şi puterea de
viaţă a poporului nostru, popor care, asimilînd în sine elemente dintre cele mai
puternice, a acumulat de sute de ani forţă peste forţă nezidită încă, înlănţuită
de evenimentele istorice cari nu i-au dat încă răgaz să debordeze. Dar precum
uriaşii sînt capabili să plîngă mai iute chiar decît neputincioşii, tot astfel
poporul nostru, alături de vigoarea sa, posedă o bună doză de melancolie,
de duioşie, rezultînd din multele suspine ce-a avut să le înăbuşească.
Şi această notă se cuprinde în doinele d-şoarei Cunţan. Ea descrie pe
fata săracă de ţăran care poartă în suflet o comoară nesecată de sentimente,
 POEŢII NOI 503.

dar care nu-i aşa zdravănă, frumoasă şi de neam ca Hinca din vecini. La
horă n-o joacă nimeni, la ţesut nu sporeşte; căci gîndurile-i rătăcesc pe aiurea,
şi mă-sa o ceartă şi gurele rele o clevetesc:
P e s u b fereastră curge-un r î u :
T o t lacrămi de-ale mele.
Copilele cu flori la brîu
îşi spală f a ţ a - n ele.

Şi rîd cu rîsul lor n e b u n

Cînd turmele-şi a d a p ă
Şi nu-nţeleg d a c ă le s p u n
Că-s lacrămi, nu e a p ă .

Vin şi bătrînele din s a t

Cu l i m b a lor subţire
Şi ţin în d r u m de mine s f a t
— Că n - a m nici o-nrudire.

Că n u m a i doine p o r t în c a p
Şi s i m ţ u r i de iubire.
Că nu-s destoinică să sap,
Să leg nu ştiu t r e i fire ...

C-o m î n ă - n t i n s ă p e război,
Cu a l t a - n t r e cocleţe,
Ascult, ascult fără să voi
Poveştile-ndrăzneţe,

I a r cînd m ă doare-atîta sfat

Şi-atîtea v o r b e rele,
î n c h i d oblonul dinspre sat
Şi-mi cînt doinele mele!

Tot ce-i rămîne acestei „urzici crescute printre flori" sînt doinele". Dacă
nu poţi fi ciocîrlia răsfăţată, ce-şi preferă cîntecele-i dezmierdate în drumul
mare, scăldată de razele soarelui de amiaz, poţi fi totuşi privighitoarea modestă,
care-n zori de zi, pe cînd lumina abia se-ngînă cu întunerecul, se ascunde în
desişul unei tufe şi — cîntecele ei nu-s mai puţin frumoase !
Şi, de fapt, privighitoarea de la Sibiu, în'cîntece doar de-şi doreşte
fericirea împărţită în abondenţa altora, în sufletul ei, unde
F ă r ' să ştie nimeni
T o a t e lacrămile cad,

se zbat aceleaşi pasiuni, pe cari le au şi fericiţii, dar împlinirea dorinţelor sale„

visul său de dragoste, realitatea, o înspăimîntă:
464
S E X T I L PUŞCARIL'

Să nu cobori iubite, în t r i s t a mea chilie,

Căci m-ar ucide focul întîiului s ă r u t .
R ă m î i , rămîi d e p a r t e şi p e n t r u veşnicie
Să cînt aşa-n neştire, de-un f a r m e c n e ş t i u t .
De-ai coborî, s-ar r u p e şi coarda cea subţire
S-ar spinteca şi vălul de vis n u m a i ţ e s u t ,
S-ar stinge şi cîntarea, ce-o cînt aşa-n neştire
Căci aş m u r i ucisă de-ntîiul t ă u s ă r u t !

E evident că prin viaţa sa de suferinţe, poeta e înrudită şi cu Eminescu.

Şi pe ea „o strînge haina cea de lut", şi ea se revoltă împotriva sorţii vitregi,
şi fusul ce trebuie să-1 învîrtă ea ieri, azi şi mîne, şi focul ce trebuie să-1
aprindă în fiecare zi în vatră, nu însă pentru iubitul mult aşteptat, pentru
zburătorul cu negre plete, o face uneori să-şi blasfeme soarta şi atunci:
... Mă prinde-un dor de d u c ă şi-o jale de-a m a i fi,
De-aş rupe-n d o u ă f u r c a şi fusul l-aş zvîrli ...
I a r focul l-aş aprinde, să ard-aşa p u s t i u ,
D a r nu în v a t r ă - n t i n d ă , ci-n piept la cine ştiu!

Şi iarăşi influenţa binefăcătoare a lui Coşbuc, al cîntăreţului optimist

şi plin de dor de viaţă, şi poeta are puterea să înalţe vieţii un imn de prea-
mărire. Lupta aceasta între cele două curente reiese din Homo suni :
O, moarte, t u o d i h n ă lină
A sufletului obosit,
De ce nu vii mai iute, v i n ă !
A t î t de m u l t ce te-am dorit ...

Cuprinde-mă mai strîns în braţe,

U n pas încă, un singur p a s ...
D a r stai v i a ţ ă , stai v i a ţ ă ,
Căci n - a m p u t e r e să te las.

Aproape aceeaşi idee o regăsim în poezia care stă în fruntea — şi nu

e numai întîmplător tipărită la acest loc — volumului Visuri de norot de
Zaharie Bârsan. Şi el are să lupte cu întîiele decepţii ale vieţii, şi el, ca poetul
durerii, găseşte acorduri pline de desperare împotriva loviturilor sorţii şi îl
credem înfrînt de ele, sucombînd sub sarcina lor, cînd deodată îl vedem ridi-
cînd fruntea şi sfidînd nefericirile cu frumoasele cuvinte:
... Durere, rîsul t ă u nu m ă - n s p ă i m î n t ă
N u vreau să cad î n v i n s . . . vreau luptă sfîntă.'...
De-ai fi de zece ori m a i n e - n d u r a t ă
E u t o t voi rîde-n f a ţ a t a v i a ţ ă !

Şi voi cînta prin n o a p t e şi prin c e a ţ ă

Cu ochii duşi spre zarea-nseninată,
Spre vecinica şi dulcea dimineaţă ! ...
POET" N 0 1 505'

între noi fie zis, lupta aceasta ce o declară Bârsan Vieţii nu-i chiar atît
¿ e sfîntă cum îşi imaginează poetul. El nu e eroul care se ia la trîntă dreaptă
c u duşmanul său, ci e un copil precaut şi şiret ce ştie să pună piedică la mo-
mentul oportun şi să doboare cu o apucătură isteaţă pe monstrul ce-i stă
în faţă.
Viaţa o aseamăn oarecum cu un bătrîn ursuz şi maniac, ai cărui copii
sîntem noi oamenii. Ca să ni le lase nouă, strînge cu lăcomie toate bunătăţile
lumeşti şi le îngrămădeşte într-un loc ascuns, uitînd că astfel ne lipseşte pen-
tru totdeauna de fericiri, fiind ea veşnică şi noi muritori. De aceea partea cea
mai mare dintre copiii săi, în loc să-i fie mulţumitori, o blestemă, considerînd-o
de duşmancă. Bârsan, dimpotrivă, îmi face impresia unui copil şăgalnic şi
dezmierdat, care ştie cum s-o apuce şi s-o tragă pe sfoară. Ca orice bătrînă
mai aţipeşte cîteodată şi-nvechita viaţă. Atunci el se strecoară tiptil în tezau-
rul ei, îi fură cîte-o bunătate înmagazinată acolo şi rîde apoi de învingerea,
isteţimei asupra forţei majore, brute. Ce va urma apoi, puţin îi pasă, căci
fericirea-i scurtă ca o clipă şi dacă n-o ştii prinde în momentul cînd se iveşte,
o scapi pentru totdeauna.
La drept vorbind, nici nu-s prea mari pretenţiunile pe cari le pune Bârsan
vieţii şi e ştiut că cu cît te îndestuleşti cu mai puţin, cu atît vei fi mai adeseori
îndestulii. Dimineaţa, trecînd pe stradă, de-i zîmbeşte o copilă, el e mulţumit
cu atîta, surîsul ei i-a înseninat sufletul şi, ajuns acasă, el cîntă fericit ca pa-
serea, pe care a deşteptat-o din somn întîia rază a soarelui. Pe el nu-1 urmăresc
cu săptămîni un pas făcut alene, o dulce strîngere de mîni, un tremurat de
gene, ci
Vreo copilă d i m i n e a ţ a
De-mi surîde dulce, lin ...
Cît de t r i s t ă fie-mi v i a ţ a
Ca p r i n f a r m e c mă-nsenin.

De n - a m t i m p să-i s p u n iubirea,
Plec la d r u m înveselit,
Dezmierdat de fericirea
Că fetiţa mi-a zîmbit.

Mai mult decît atîta, e de ajuns ca să se lase prin geam o rază,

... Sol duios al p r i m ă v e r i i —
Şi mi-a s p u l b e r a t din suflet
Amintirile durerii.

Mă trezesc jucînd prin casă

Şi cîntînd de bucurie ;
P o ţ i r î n j i de-acum p r i n colţuri,
B l ă s t ă m a t ă sărăcie!
464
S E X T I L PUŞCARIL'

N u mai vreau să ştiu de tine.

Fericirea mă-nsenină.
Şi prin visurile mele
E u sînt rege, ea regină ...

Aţi ghicit, d-lor şi d-nelor, că cel ce e capabil să ţese din razele soarelui
primăverii o hlamidă de purpur, în care-şi înveleşte sărăcia decretînd-o de
regină, poartă în suflet trama celui mai sănătos umor. De multe ori umorul
acesta constă chiar în punerea alături a realităţii cu visurile sale de poet ro-
mantic, aşa bunăoară în următoarea poezie:
— L u n ă , spune-mi d r a g ă lună,
Ce mai face ea a c u m ?
— „Doarme, t o a t ă lumea d o a r m e .
H a i d e culcă-te şi t u ! "

— D o a r m e ? ... L u n ă , d a r c u m d o a r m e
Ca o zînă din poveşti?
— „Cum să d o a r m ă ? Cum se d o a r m e ,
Visătorule ce eşti!"

— Şi visează ... L u n ă dulce

Ce visează ea spre zori?
L u n a rîde şi-mi r ă s p u n d e :
„Lasă, nu mai şti ... că m o r i ! "

Copil alintat ce „cîntă de dragul unei frunze şi plînge de dorul dimi-

neţii", Bârsan trece visător prin viaţă şi din sufletul său senin picură cîntecele
sale, adeseori mai subtile decît o pînză de paianjen. Ele nu pot fi analizate,
căci mai de multe ori, prinzînd în versuri un sentiment gingaş şi vag, poetul
nu se adresează minţii noastre obicinuite să întrebe mereu „de ce?", ci de-a
dreptul simţirii noastre:
Cînd simţi c u m anii trec pe rînd
Mînîndu-te-nainte,
M-auzi în u r m ă - ţ i m u r m u r î n d
O tristă r u g ă m i n t e ?

Şi cînd ţi-e jale cîteodată

Şi gînduri t e r ă s f a ţ ă ,
Nu ţi se pare c-ai u i t a t
Ceva... departe-n v i a ţ ă !

Numai cel ce a avut însuşi uneori impresia „c-a uitat ceva... departe-n
viaţă" va simţi şi gusta poezia aceasta. Ea e ca fluturele, acea minune mică,
•creaţă^ parcă de natură într-o zi de sărbătoare, care-ţi desfată simţul frumo-
sului înnăscut în tine. Atîta ajungă-ţi. Dacă te întrebi de ce-i aşa frumos,
POEŢII NOI 507

cj-1 prinzi, ca să-i analizezi strălucitoarele colori, pulberea de pe aripi i se va

s c u t u r a şi în mîna ta va rămînea o masă inertă, incapabilă de-a mai zbura.

E - n a m u r g . . . şi d e pe r a m u r i
Cade frunza legănată,
L a colibă s t ă p e p r i s p ă
O femeie-ngindurată.

L i n g ă e a cu p ă r u l galben,
O copilă ca o zină
Schimbă dintr-un hîrb intr-altul
Firicele de ţ ă r î n ă ...

D a r d e o d a t ' î n a l ţ ă ochii
L u n g se m i r ă m i t i t i c a .
Şi p r i v i n d m e r e u s u b s t r e ş i n i :
„ M a m ă , u n d e - i r î n d u n i c a ?"

Iată cum scrie Bârsan, iată o poezie frumoasă. De ce e frumoasă? Nu

mă întrebaţi, căci nu ştiu să vă dau răspuns, cum sînt sigur că nu veţi şti
nici d-voastră să-mi spuneţi: ce e frumosul? Dintre toate definiţiile acestui
cuvînt una singură îmi pare mai potrivită: frumos e ceea ce au creat artiştii
mari. Şi Bârsan promite a deveni un artist mare.
Precum aţi băgat de seamă, am evitat pînă acuma să vorbesc despre
forma versurilor celor trei poeţi de cari ne-am ocupat, nu m-am oprit nici o
singură dată să analizez trama poeziilor citate, deşi în privinţa aceasta ar fi
atîta de spus, căci pomenind numele lui Coşbuc, dar mai ales al lui Eminescu,
am trecut la acea epocă a literaturii noastre, care se caracterizează chiară
prin progresul uriaş ce 1-a luat limba poetică românească şi forma în care-i
turnată. N-am făcut-o însă, în parte pentru că nu mi-a permis timpul, iar în
parte pentru că mi-am rezervat plăcerea aceasta la urmă, pentru poeziile lui
D. Anghel.
Anghel nu aparţine direct „sămănătorilor", deşi publică în revista lor,
dar valoarea reală a talentului său în-a silit să cuprind şi opera lui în confe-
renţa mea de azi. Am făcut-o cu atît mai bucuros, cu cît nu vreau să par
exclusivist. Nu numai aceea ce e naţional e bun, şi ar fi o absurditate să cerem
de la un poet şi aristocrat din creştet pînă-n tălpi să facă versuri tărăneşti.
Să scrie aşa cum îi dictează bunul său simţ, căci faptul în sine, că e un artist
adevărat, ne dă garanţa că scrisul său va fi bun şi nouă folositor.
Versurile lui Anghel sînt atît de concise şi atît de poleite, încît gîndirea
noastră lunecă uşor peste ele, fără să observe toate frumuseţele lor, se cere
mai mult decît o cetire, pentru ca să poată fi gustate. De aceea îmi voi lua voie
să analizez cu d-voastră trei dintre bucăţile pe cari le voi cita, scoase cîteşitrei
din ciclul intitulat Din grădină.
E vară. Florile lîncezesc sub arşiţa soarelui, care le-a sleit puterile. Fără
de veste, din nimic, se încheagă pe albastrul cerului un nor săturat de apă.
care creşte, creşte şi se preface într-o furtună văratică şi trecătoare. După
464
S E X T I L PUŞCARIL'

ploaie. Viaţa nouă, ce florile au supt-o din mana cerească, se manifestă într-o
puternică emanaţie de parfumuri, traiul ce a intrat în trupurile lor a stîrnit
în ele dorul de luptă. Acesta e momentul cînd poetul ne introduce în grădina
sa fermecată, ne face cunoscuţi cu florile, surorile sale. Simţurile lui sînt cu
mult mai rafinate decît ale noastre, nervii îi sunt cu mult mai surescitaţi
decît ai omului ce-1 întîlneşti pe stradă, parfumurile florilor, pentru cari cei
mai mulţi dintre noi abia avem memoria necesară, pentru a le distinge unul
de altul şi chiar limba e atît de săracă în expresii, în el evocă imagini: busu-
iocul miroasă a cucernicie, iasomia a pace, crinul miroasă greu şi profan,
iar verbina a „dragoste şi moarte". Cît e de greu să descrii un lucru concret
chiar, ştim cu toţii ; a descrie un lucru abstract o poate face numai un adevărat
artist. Şi precum Homer, voind să ne descrie scutul lui Achile, nu ne înşiră
figúrele de pe el, ci, pentru ca să ne ţină atenţiunea încordată, face o descripţie
în acţiune, adecă ne conduce în atelierul lui Vulcan, ca să fim de faţă cînd
se găteşte parte după parte în scut, tot astfel şi Anghel înscenează o acţiune
între flori, le personifică, le încinge în luptă. Cînd păşim în grădină, „naiva
florilor urgie" şi-a început lupta, fiecare vrea, cu miresmele sale, să stăpî-
nească un ceas pămîntul. î n zădar cearcă zefirul să le despartă. Ca-ntr-o
biserică miroasă cuprinsul cucerit o clipă de busuioc. Dar iată că din umbră
se deşteaptă crinii şi boarea lor profană încarcă văzduhul de greutate, aşa că
o aripă n-ar fi în stare să-1 taie vîslind. în van încearcă chiar trandafirul să-1
biruiască, şi învins moare ca o rană roşie în noaptea neagră. Numai un singur
miros, adus din depărtare, parfumul favorit al poetului, verbina, poate să-1
învingă şi atunci: „noaptea toată deodată miroase-a dragoste şi moarte".
Iată poezia:
S-a potolit ploaia şi-acum se l u p t ' miresmele-n p u t e r e :
Se-ntrec care de care p a r c ă , s t ă p î n ă să r ă m î n ă - a n u m e ,
Peste-ntunerecul acestei nopţi dulci şi pline de mistere ;
Se l u p t ' şi florile — se vede că nimeni n-are t i h n ă - n lume.

Se războiesc l u p t î n d şi ele să stăpîneasc-un ceas p ă m i n t u l ...

— Căci cine nu-şi încearcă oare o d a t ă - n v i a ţ a lui norocul ?
î n v a n să le d e s p a r t ' aleargă în negrele u m b r a r e vîntul ...
— B i r u i t o r p î n ă a c u m a domneşte singur busuiocul.

Ca o biserică miroasă v ă z d u h u l cucerit o clipă,

D a r se trezesc în u m b r ă crinii, vărsîndu-şi boarea lor profană,
Aeru-i greu, cît n-ar fi-n stare vîslind să-1 taie o aripă,
U n t r a n d a f i r m u r i n d se f a r m ă p ă t î n d cuprinsul ca o r a n ă .

Şi t o t m a i grea, m a i t a r e creşte naiva florilor urgie,

Se-ntrec care de care p a r c ă să-nvingă ori să moară-n luptă,
î n v a n t r i m i t e - u n gînd de p a c e un miros blînd de iasomie
Şi f l u t u r ă - n deşert în aer, ca un steag alb, o n a l b ă r u p t ă .
POEŢII NOI 509

H o d i n ă nu-i, dar iată-n l u p t ă că vin şi mîndrele verbine.

U n miros voluptos aleargă a d u s de v î n t u r i de departe,
Şi nu-i mireasmă să n - a d o a r m ă , nici floare nu-i să nu se-ncline.
I a r n o a p t e a t o a t ă d e o d a t ă miroase-a dragoste şi-a m o a r t e .

Miroas-a m o a r t e şi-a iubire şi creşte-o dulce lenevie

Ca-ntr-un polog f r u m o s în care te-nvinge somnul fără vrere,
O c e a ţ ă d i a f a n ă zboară, ca peste-un cîmp de bătălie.
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.

Poate şi mai subtile în structura lor sînt cele 4 strofe intitulate Amin-
tire. E minunat cît de multe ştie să ne spună poetul, nespunîndu-ne în definitiv
nimic, ci lăsîndu-ne să ghicim totul. Teza sa e următoarea: o dragoste matură,
coaptă, nu se poate reînnoi. Adevărul acesta crud l-am experiat cei mai mulţi
dintre noi şi ştim cît de dureros e momentul cînd, cu cele mai bune intenţii,
din toată inima, te apropii de fiinţa iubită odinioară, cu gînd să reînvii dra-
gostea stinsă şi, în schimb, te convingi că: „nu-nvie morţii, e-n zadar, copile".
Poetul ne indică scena aceasta numai în strofa III şi şi aici în 2 versuri,
atît de simple, dar atît de bine prinse:
D a r gura mea de foc în u m b r ă a - n t î m p i n a t gură de gheaţă
Şi ale noastre vorbe p a r c ă nu erau vorbele noastre.

In schimb, însă, ne lasă să pricepem totul din cadrul naturii, care îm-
prejmuie scena între cei doi amanţi. Anume alege toamna, cînd tot ce-a fost
floare odată e matur, cînd „te urmează pretutindeni un miros vag de fructe
coapte". Din pomul sub care stau cei doi cade cu zgomot un rod copt, trecut
ca simbolul unuia ce nu mai are drept de viaţă. Şi toată tristeţea acestui crud
capriţ al naturei e întreruptă în negurile ce s-au prins în crengile pomului şi
stau, ca o pasăre de noapte, cu aripile-ntinse. Cînd mărul cade, crengile se
mişcă şi speriate negurile se risipesc:
D a r p r i n t r e a t î t e a n o p ţ i în viaţa mea ţin minte-o noapte,
Căci sînt, se vede, — a n u m e clipe pe care sufletul le-nseamnă ...
Şi se făcea că astăzi parcă, pe vremea pîrgului de t o a m n ă ,
Cînd t e u r m e a z ă p r e t u t i n d e n i un miros vag de f r u c t e coapte.

P o m ă t u - n t r e g dormea de somnul acelor miluiţi de m a n ă ,

I a r sus, pe crengi, albele neguri dormeau grămezi de somn învinse,
Ca nişte paseri uriaşe, ce d o r m cu aripile-ntinse,
Stînd g a t a ca să-şi ieie zborul la cea dintîi şoaptă d u ş m a n ă .

L a a d ă p o s t u l lor noi singuri, ca-n v r e m e a nopţilor albastre

Venisem duşi unul spre a l t u l de un prisos bogat de v i a ţ ă ,
D a r gura mea de foc în u m b r ă a - n t î m p i n a t gura de gheaţă
Şi ale noastre vorbe p a r c ă nu erau vorbele noastre.
 464 S E X T I L PUŞCARIL'

A t u n c i un rod din nalt de r a m u r i , r u p t ca de-o mînă n e v ă z u t ă

S-a p r ă v ă l i t v u i n d cu zgomot, ş-a negurilor albe cete
Din somn trezite d e o d a t ă , ca nişte paseri speriete,
Ş-au întins albele lor aripi şi s-au p i e r d u t în n o a p t e a m u t ă .

A treia poezie, în sfîrşit, e unul dintre gingaşele sale pastele. î n culori

prăfuite — o pulbere care pare a fi culeasă de pe stamini de crini şi stîn-
jinei — el pictează un interior de fată bătrînă. Dar Anghel nu-i un' pictor
de miniaturi, el nu se opreşte la nici una din sutele de dantele şi figurine
de porţelan, cari se strîng pe zi ce merge în casa unei fete îmbătrînite
ci insistă numai asupra celor trei puncte care fac sufletul acestui interior:
fata cea pală şi cele două tovarăşe nedespărţite ale ei: oglinda „obosită"
şi florile veştede. Oglinda făcută ca să redea feţe rumene şi vesele trebuie
să închege în sticla sa o figură tristă şi palidă, tot mai tristă şi mai palidă
pe zi ce merge ; iar florile culese în zori de zi cu roua pe ele, întrînd în
odaia acestei fete, care n-a fost mireasă, se ofilesc şi fac să stăruiască între
cei patru păreţi veşnic acel miros greu şi supărător al unui mănunchi de
trandafir, pe care după bal îl aduc fetele veştejit acasă.
Şi între troienele de flori, pe cari sufletul său de fecioară le iubeşte
atît de mult, aplecată pe oglindă, ea plînge ... îşi plînge soarta fără 'de
noroc. Şi
... în lacrimi t r e m u r ă oglinda, ca f a ţ a apelor cînd plouă ...

Dar in interiorul acesta trist poetul introduce o rază a soarelui de

toamnă şi, cu ea, nemărginita fericire a nădejdei:
Se trec şi florile de t o a m n ă , cele din u r m ă flori, şi-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o f a t ă şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală,
— Mîhnite mor florile t o a m n a în casa cui n-a fost mireasă ...

î n c-un m ă n u n c h i şi cîte visuri şi primăveri, — cîtă r u i n ă

Dac-ar avea grai ca să spună, oglinda cîte n-ar mai spune,
A t a l e b r a ţ e obosite p u t e r e n-ar avea s-adune
Troienele de flori uscate, culese zilnic din grădină.

Norocu-ntîielor brînduşe, culese-n zori de zi pe rouă

Cum s-a trecut şi c u m trec t o a t e , pîn'vine m o a r t e a să t e cheme,
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de c r i z a n t e m e :
în lacrimi tremură oglinda, ca f a ţ a apelor cînd plouă.

Şi-mbrăţişaţi a l ă t u r i plîngem, plîngi blîndă candidă, vestală,

Din lacrimi liniştea sporeşte, şi-a fi tîrziu pricepi ce-nseamnă,

Brînduşele-nflor esc de-a p u r u r i şi p o a t e soarele de t o a m n ă

S-a-nduioşa ca să-ţi arunce p e f r u n t e m î n d r a lui beteală ..
 N O 1 511 '
POET»

Cu această imagine duioasă, daţi-mi voie, doamnelor şi domnilor, să

închei conferenţa mea de azi. Repet încă o dată că prezentîndu-vă pe patru
dintre tinerii noştri poeţi, cunoscuţi de bună seamă celor mai mulţi dintre
d-voastră, n-am voit să fac pe criticul literar, ci am preferat să-i las să vă
vorbească ei înşişi, mai întîi pe St. O. Iosif, poetul învăpăiat de dragoste
de neam şi lege, pe gingaşa privighitoare de la Sibiu, pe d-şoara Maria
Cuntan, cu doinele ei săturate de lacrimi, pe alintatul Zaharia Bârsan, poetul
visurilor şi a cîntecelor, şi pe subtilul Dumitru Anghel, a cărui versuri sînt
parfumate de miresmele florilor din grădina sa fermecată. Ei îmi par figu-
rile cele mai marcante între poeţii ce de un deceniu încoace cearcă să se
validiteze alături de cei doi mari maeştri ai poeziei române, Eminescu şi
Coşbuc, ei sînt sămănătorii de idei, a căror activitate va fi hotărîtoare
pentru poezia noastră de mîne.
 1
POEZIILE LUI OCTAVIAN GOGA

Poeziile lui Octavian Goga au fost primite cu mare însufleţire de

întreaga obşte românească. Gazetele din Ardeal au anunţat toate apariţia
volumului în articole lungi şi elogioase — unele din ele au scris chiar articole
de fond despre „cel mai mare poet al Ardealului" —, aceleaşi gazete în cari
cu nu prea mulţi ani înainte abia găsim o notă prizărită despre tipărirea
în volum a poeziilor lui Eminescu. Bucovina, care stetea atît de departe de
mişcarea noastră literară, ia parte la entuziasmul general; iar acolo unde,
cu 15 ani în urmă, abia de se ştia că peste munţi trăieşte un poet cu numele
de George Coşbuc, în România gazetele şi revistele nu găsesc cuvinte destule
de slăvire pentru noul poet, care a^ cetit şi [a fost] primit chiar şi în saloa-
nele societăţii înalte bucureştene. în sfîrşit, ceea ce e mai neobişnuit, insti-
tutul de editură Luceafărul a vîndut în patru săptămîni o ediţie de cîteva
mii de exemplare.
Apariţia acestor Poezii însemnează', de bună seamă, un eveniment
literar, iar importanţa acestui eveniment nu este fără îndoială aşa de neo-
bicinuită în literatura noastră ca primirea ce i s-a făcut. Ar trebui să ne
lăsăm şi noi răpiţi de însufleţirea generală ca, după ce am pomenit mai sus
numele celor doi poeţi, să extragem valoarea operei lui Goga.
Pricina acestei însufleţiri este a se căuta în mare parte în epoca în
' care trăim, cu îndreptarea spre bine a interesului public pentru scrieri
româneşti. Fără a fi siliţi să aruncăm priviri retrospective prea îndepărtate,
putem desluşi uşor curentul nou şi însemnat care stăpîneşte literatura noastră
de astăzi.
Deceniul din urmă a veacului trecut nu are nici o asemănare cu
începutul celui în care trăim. O piază rea parcă voise ca nimic să nu se
poată îndeplini din ceea ce azi e atît de uşor încununat de izbîndă. Erau
în floarea vîrstei toţi scriitorii cari au creat epoca de înflorire postemines-
ciană de talent superior celor ce scriu astăzi, dar roadele talentului lor nu
erau sămînţă care prinde. Vlahuţă, Coşbuc, Slavici şi Gherea scot trei
reviste cari în curînd încetează de a mai apărea, deşi Vieaţa, Vatra şi
Literatură şi ştiinţă pot fi socotite între cele mai bune reviste româneşti.

1
B u d a p e s t a , I n s t i t u t u l tipografic şi de editură Luceafărul, 1906. Un volum în 8°, pp. 126,
preşul 3 lei 50 bani.
POEZIILE LUI OCTAVIAN GOGA 513

Delavrancea nu mai scrie, Caragiale prea puţin, numai Zamfirescu trimite

regulat din străinătate romanele şi novelele sale atît de frumoase şi atît de
puţin apreciate. Gorun, Brătescu-Voineşti, Iosif şi Bassarabescu încep să
fie cetiţi numai în epoca care urmează. Despre O. Carp cît de puţini ştiu
ceva? î n schimb sînt numite cu admiraţie numele cîtorva scriitori, despre
cari azi ne mirăm că au putut fi cetiţi. Două încercări de biblioteci populare
au aceeaşi soartă ca şi revistele. Aceeaşi înfăţişare în Ardeal, atît doar că
aici totul e şi mai trist. Imediat după o strălucită epocă politică şi literară,
concentrată în jurul Tribunei de la Sibiu, urmează timpul acela de dezo-
rientare şi decădere atît în politică cît şi în literatură. Cîţiva lipsiţi de talent
tipăreau cărţi care nu se pot ceti, foiletoanele gazetelor decad cu totul,
e vremea cînd Familia conduce. în Bucovina tot aşa. O mică sforţare în
jurnalistică, la început, făcută de doi ardeleni harnici, apoi nimic, nimic.
Cu începutul veacului acestuia se schimbă deodată înfăţişarea şi reuşeşte
tot. Se întemeiază Sămănătorul ; în jurul lui creşte pe zi ce merge numărul
scriitorilor de talent ; institutul de editură Minerva răspîndeşte, pentru preţuri
ridicole, ediţii din scriitorii vechi şi potopeşte librăriile cu volumele scrii-
torilor tineri, cari sînt cetiţi şi cumpăraţi pretutindeni. Peste munţi cîţiva
tineri necunoscuţi fac încercarea a scoate revista Luceafărul, care azi are
o mie de abonaţi, şi se tipăreşte în capitala Ungariei, în tipografie proprie,
unde mai apare şi o bibliotecă românească. O statistică despre cît se citeşte
în Ardeal ar arăta nişte cifre uimitoare faţă de cele de acum 10 ani. în
Blaj, bunoară, fiecare elev al seminarului teologic e abonat la Luceafărul şi
partea cea mai mare la Sămănătorul. între tinerii români din Sibiu „grasează
o adevărată epidemie de cetit" (vezi Telegraful român no. 121 din 1905) şi
asemenea veşti sosesc de pretutindeni. E cunoscută şi regenerarea în viaţa
politică care, oricît de neprevăzute îi sînt deocamdată efectele, însemnează
o activitate, o sforţare de luptă. î n Bucovina cîţiva scriitori tineri au imitat
pilda celor din Ungaria şi au întemeiat Junimea literară.
Dacă vom căuta cauzele acestei schimbări, atît de uşor de constatat,
nu va fi anevoios a le găsi pe de o parte în curentul socialist de la sfîr-
şitul veacului trecut, pe de altă parte în curentul naţional care stăpîneşte
astăzi. Dar deoarece un atribut nu poate ajunge ca să caracterizeze o epocă,
va trebui să ne dăm seama mai amănunţit despre aceste două curente.
Scriitorii mari de la 1890 sînt toţi nişte individualităţi atît de puter-
nice, încît fiecare dintre ei bate alt drum, al său ; între ei nu există puncte
de atingere cari să se distingă în văzul tuturor, cari să dea timbrul acelei
epoci, să poată forma o şcoală. Numele lor vor umplea pagini strălucite
în istoria literaturei noastre, nu însă un capitol, la sfîrşitul căruia să se
poată înşira în litere mărunte scriitorii mici, carnea pe scheletul care întru-
pează o epocă. Căci oricît de puţin ar însemna un talent de mîna a doua,
mulţimea lor însemnează foarte mult. Ei sînt aceia cari popularizează, cari
reiau ideile mari, aruncate cu grabă, şi le duc în toate straturile. Dar talen-
tele acestea plăpînde pot muri în faşe cînd n-au de ce să se sprijinească,
sau aleargă fără orientare şi zăpăcite ca un cîrd de albine care n-are unde
să roiască [...].
464
S E X T I L PUŞCARIL'

în principiu, fireşte, o lărgire cît mai mare a orizontului cultural nu-i

dăunătoare, ci ea poate fi numai folositoare pentru oricare popor, mai ales
însă pentru un popor tînăr ca al nostru. Cu cît vom alerga mai mult la
străini ca să luăm învăţături, cu atît vom fi mai luminaţi. Dar de la teorie
pînă la practică mai e de traversat o prăpastie mare, care înghite multe
jertfe. Aceasta s-a văzut în epoca despre care vorbim. Noveliştii şi poeţii
de talent s-au ţinut departe de noul curent, iar cei ce au vrut să-1 introducă
la noi erau aceia despre cari am vorbit înainte, cei mici cari, neavînd unde
să roiasă, s-au năpustit asupra direcţiilor nouă. Ochiul lor, nu destul de
pătrunzător, n-a ştiut să aleagă grăuntele din pleavă, mai ales că şcoala
cea nouă nu era şi nu e nici chiar azi pe deplin desluşită nici în străinătate.
Astfel s-au imitat şi s-au introdus la noi mai ales acele opere cari străluceau
în afară, adeseori lipsite de miez. Publicul mare, cetitorii nepregătiţi ca să
guste fructele acestea exotice, dezorientat cu totul, lăuda cînd auzea lău-
dîndu-se, dar nu cetea, negăsind nici o satisfacţie în ce i se oferea ; păcălit
prea adeseori, nu mai credea nici în scriitorii adevăraţi...
Atunci a urmat ceea ce trebuia să vie: reacţia. Ea s-a pornit cu înte-
meierea Sămănătorului. O mînă de tineri de talent şi cu dor de muncă
s-au strîns în jurul celor doi ostaşi încercaţi în lupte: Vlahuţă şi Coşbuc
şi au reluat firul întrerupt al literaturei româneşti, care continuă opera
scriitorilor vechi români, care îşi caută subiectele şi motivele de inspiraţie
în viaţa românească. Astfel terenul era pregătit, cînd în fruntea Sămănă-
torului ajunse acela căruia în cea mai mare parte îi revine meritul de a fi
îndreptat spre bine interesul obştei româneşti, spre o cultură şi literatură
românească. Nicolae Iorga a dat expresiune în cuvinte bine hotărîte noii
direcţii, intrînd în luptă pe faţă împotriva celor cari cercau să ne ţină
în lîncezirea de mai înainte. Ceea ce spunea el s-a mai spus de repeţite
ori, dar nu cu atîta preciziune şi energie, nu într-un moment atît de potrivit,
nu cu atîta putere de sugestiune şi nu în aşa măsură. Căci Iorga nu pro-
povăduieşte numai cultura română în România, ci o cultură română aceeaşi
în toate ţările locuite de români. El descopere talente nouă, le aduce la
Sămănătorul şi le împrumută însufleţire din însufleţirea sa, el însuşi scrie
neobosit, aducînd la cunoştinţa cetitorilor săi orice mişcare românească,
de pretutindeni, încurajează unde vede talent, uneori cu laude exagerate,
zdrobeşte, uneori cu prea mare violenţă, tot ce i se pare minciună. Acti-
vitatea aceasta fără păreche prinde rădăcini şi Sămănătorului i se nasc trei
fraţi de cruce în trei centre depărtate: Luceafărul, Făt-Frumos şi Junimea
literară. Şcoala nouă istorico-filologică are influenţă şi asupra istoriei literare,
care leagă firul cu trecutul prin tipărirea scrierilor inedite ale lui Eminescu
şi a corespondenţelor lui Alecsandri şi Kogălniceanu. Revistele şi jurnalele
mari reînvie rubrica informaţiunilor literare, atît de însemnată pentru orien-
tarea publicului, care ceteşte acuma cu plăcere scrieri cu subiecte apropiate
de firea lui.
Astfel, despre Goga vorbea Iorga şi Cioflec în Sămănătorul, Chendi
în Voinţa naţională şi Gorun în Revista noastră, înainte chiar de a fi apărut
POEZIILE LUI OCTAVIAN GOGA 515

volumul. Informaţiile acestea nu aveau să pregătească numai publicul cetitor,

cj a u avut o înrîurire puternică chiar asupra lui Goga, precum vom vedea
î n d a t ă . [...]
Decadenţa politică avu drept urmare şi decăderea presei. Tribuna
muri, celelalte gazete nu o puteau înlocui, foiletonul ajunse un loc de refugiu
pentru toţi cîrpacii literari cu pretenţii de scriitori decadenţi. Cu schimbarea
veacului, ideile nouă străbătură, mai încet e adevărat, dar mai adînc. Chiar
c e i cari întemeiaseră Luceafărul nu-şi dedeau la început bine seama de
misiunea lor, n-aveau un program hotărît, ci scoteau revista mai mult
îndemnaţi de o pornire juvenilă, de dorinţa de a-şi vedea numele tipărit.
| n curînd însă influenţa lui Iorga, care remarcase cu bunăvoinţă încercările
lor, se resimţi, şi noul curent prinse. Două merite mari pare că au avut
mai ales^ redactorii acestei reviste : îndreptarea limbei şi gustul .literar în
Ardeal. în privinţa aceasta aveau să lupte cu greutăţi mari, cu rele înră-
dăcinate de mulţi ani. Ideea apropierii limbii literare din Ardeal de cea
din România, a lepădării ardelenismelor urîte şi neînţelese peste munţi,
porni de la „Asociaţiunea" din Sibiu. Dar acolo se făcea teorie, lipseau
oamenii capabili de a o duce la îndeplinire. Luceafărul, fără să facă teorii,
a ştiut să realizeze unificarea limbei literare prin aceea că înlătură încetul
cu încetul pe toţi colaboratorii care nu ştiau să scrie bine şi în locul lor
chemă scriitori buni din România. Astfel, în curînd, cetitorii cunoscură
în mod intuitiv limba cea adevărată literară. Tinerii ardeleni scriu şi vorbesc
azi o limbă care o poate ceti oricine în regat şi care se deosebeşte foarte
mult de limba generaţiilor trecute, a bărbaţilor şi a bătrînilor ardeleni. Dar
prin înlăturarea, destul de greu de realizat, a unor scriitori mai vechi şi
cu oarecare renume în Ardeal, s-a putut ocoli şi publicarea scrierilor mai
adeseori mediocre, mai totdeauna influenţate de cultura ungurească. î n
locul lor veniră Maria Cunţan, Goga, Zaharia Bârsan, Agârbiceanu, Ciura,
Maria Popescu, Ecaterina Pitiş şi loan Borcia şi cîţiva din scriitorii din
România. Prin recenziuni, informaţiuni şi reproduceri se dădu cetitorilor
ocazia de a şti ce aveau să cetească din scrierile apărute peste munţi ; în
locul ilustraţiilor rele de la început, Luceafărul aduse fotografii după pînzele
pictorilor români, perfecţionîndu-se tot mai mult în privinţa execuţiei artis-
tice, iar acum, în urmă, dădu românilor din Ardeal şi Ungaria şi ceea ce
le-a lipsit totdeauna: un institut de editură. S-a săvîrşit deci aceea ce era
mai de lipsă, legătura strînsă şi intimă cu cultura românească din regat
în momentul cînd ardelenii erau mai primejduiţi a fi influenţaţi prea tare
de cultura ungurească. Roadele acestei şcoli se simt azi pe deplin. Publicul
citeşte mult şi cu plăcere, gazetele îşi îngrijesc foiletoanele şi unele din ele,
precum Răvaşul şi Telegraful român, dau o deosebită îngrijire informaţiei
literare.

De aceea, cînd Goga apăru în volum, găsi mulţi cari să-1 înţeleagă
şi ei nu pregetară să-i arate simpatiile. înţelegerea aceasta s-a schimbat
în entuziasm în faţa motivelor cîntate de poet, motive cari reflectează pe
deplin curentul ce stăpîneşte azi literatura noastră.

35 — Cercetări şi studii — c. 339

 464 S E X T I L PUŞCARIL'

După determinarea cauzelor externe cari au făcut succesul cel mare

al Poeziilor lui Goga, vom căuta acum valoarea lor internă. Fiind însă poetul
oarecum expresiunea curentului care l-a ridicat, va fi bine să-1 studiem
în ordine cronologică.
Goga a început să publice foarte tînăr poezii, pe cari le iscălea de
obicei Octavian. Astăzi, cînd talentul lui puternic ne e cunoscut, putem
descoperi şi în aceste încercări pe alocurea pe viitorul poet, dar atunci
pe cînd era necunoscut, cu greu i-ai fi putut prooroci un viitor strălucit!
Cea din urmă poezie care m-a impresionat adînc e Rapsodia publicată in
numărul întîi al Luceafarului sub pseudonimul Othmar. Bogăţia de colori
şi forme, pasiunea care nu sufere zăgazul rimei şi se dezlănţuie într-un
ritm neregulat, admiraţia nebună pentru frumuseţea femeii, vestesc pe un
poet de o putere extraordinară a expresiei. Urmează apoi în Luceafărul
un şir de poezii, publicate mai ales sub pseudonime (Octavian, loan Codru,
A gog, Nicolae Otavă e t c j . p e cari numai după cîteva note formale comune
le recunoşti ca fiind ale aceluiaşi autor. Unele din ele sînt slabe, cele mai
multe sînt neegale, răsărind din mulţimea de versuri incolore cîte-o strofă
de deosebită putere. Motivele de inspiraţie sînt foarte deosebite: un timp
oarecare îl ademeneşte ideea dumnezeirii, alteori iubirea, apoi ne dă o seamă
de cîntece de beţie cu poante neaşteptate, din cînd în cînd îl atrag amin-
tirile din copilărie. Acum doi ani încă Goga nu avea acea autocritică, care
să-i dea măsura versurilor slabe şi a celor reuşite. Astfel Cantorul Cimpoi
(Luceafărul, 1903, pag. 46) începe cu nişte strofe nedibace, cu cuvinte de
umplutură, cu caracterizări ieftine ca aceasta:
Spun c-un d o m n îl auzise
D o m n colea — d a ' c u m se cade,
Şi nu-1 mai slăbea din g u r ă :
Să mai cînţi o d a t ă , b a d e !

Numai la sfîrşit, în cele două strofe din urmă, găsim versul curgător,
expresiv şi caracteristic de mai tîrziu şi vedem aievea pe nenorocitul cantor
decăzut, cînd cetim:
... Că l a - m b ă t r î n i t necazul
D e cînd i-a m u r i t muierea,
D u m n e z e u i-a l u a t glasul
D o m n i i i-au v î n d u t averea ...

Astăzi d o a r m e u n d e poate,
N-are casă, n-are şură —
I le-a d u s pe t o a t e darea
Şi-un fecior l a - n v ă ţ ă t u r ă .

încetul cu încetul producţiunea lui Goga se încheagă în program,

dintre multele pseudonime creşte tot mai mult unul : Nicolae Otavă, şi acesta
apucă pe un drum care avea să-1 ducă la izbîndă. E feciorul preotului din
comuna fruntaşă ardeleană Răşinari care vorbeşte. Un om căruia cultura
j r P O E Z I I L E LUI OCTAVIAN GOGA 517

ţ înaltă, în loc să-1 depărteze de satul său natal, îi dă puterea de a distinge

tot niai limpede factorii cari determină viaţa ţăranului român; el vede
cum limpede cauzele şi efectele traiului ţărănesc şi zăreşte importanţa lui
I f istoria noastră naţională. Din comuna sa natală îi răsar chipuri şi icoane,
văzute, dar nepricepute în copilărie, momente trăite, fără să le fi aflat pînă
atunci ' importanţa, oameni cari nu se deosebesc de semenii lor numai prin
exteriorul lor, ci şi prin poziţia pe care o ocupă printre ei. Şi cum rînd
I ne rînd se desluşesc în mintea filozofului Goga aceste persoane ca nişte
factori determinanţi în viaţa satului său, trăsăturile concrete se pierd făcînd
loc abstracţiunii, omul dispare pentru ca să apară tipul, satul devine însuşi
tipic pentru toate satele
î n t r e stelele de p a z ă
A m a v e a şi noi o s t e a .

După sora noastră a tuturor, doina, vine fratele mai mare, codru,,
căruia îi ridică poetul doi psalmi plini de cucernicie (Reîntors şi în codru),
pentru ca apoi, îndreptîndu-se Oltului, martorul tuturor durerilor românilor
ardeleni, să-şi termine rugăciunea cu o strofă de o putere extraordinară,
cum în literatura noastră numai în Noi vrem pămînt şi în In opressores
mai găsim:
... D a r de ne-om p r ă p ă d i cu toţii,
Tu, Oltule, să ne r ă z b u n i !

Să verşi, păgîn, p o t o p de a p ă
P e şesul holdelor de a u r ;
Să piară glia care p o a r t ă
înstrăinatul nost'tezaur ;
Ţărîna trupurilor noastre
S-o c u r m i de u n d e ne-ngropară
Şi să-ţi a d u n i apele t o a t e :
— Să ne m u t ă m în a l t ă ţ a r ă !

Din străinătate privirea poetului străbate depărtările şi în mijlocul

satului zăreşte capul cărunt al dascălului:
... Vezi, astăzi valul altei vieţi m ă p o a r t ă
Şi-nţelepciunea altei lumi m ă - n v a ţ ă .
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus în satul de s u b m u n t e ,
U n d e şi azi zîmbeşte î m p ă c a t ă
Curata cinste-a pletelor c ă r u n t e .

Dascălul cel înţelept, „ca o pilduire din Isop", devine în ochii lui tipul
bătrînului cinstit care păstrează tradiţia vremilor patriarhale, cu obiceiurile
lor bune si sfinte ...
Şi-n ochii t ă i v ă d strălucind scînteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
 S E X T I L PUŞCARIU

din Ardeal. Iar artistul Goga deschilineşte tot mai limpede trăsăturile carac-
teristice de cele accesorii, un amănunt care i se pare expresiv e primit,
un gest marcant, o vorbă apăsată sînt reţinute. Şi astfel răsare poetul Goga,
inspirat de motivele spre cari se îndreptează cu iubire, găsind forma cea mai
potrivită ca să le cînte.
Sentimentul care predomină sufletul său la început e mai mult un
sentiment de duioşie. Ochii lui sînt îndreptaţi asupra casei părinteşti, căzută
în ruină, cînd feciorul de ţăran se întoarce după mulţi ani de învăţătură,
ani care au stors averea părinţilor. Dăscăliţa, frumoasa domnişoară, menită
să renunţe la fericirea sa, să mîngîie copiii altor mame, să trimeată o lacrimă
între şirele răvaşului ce-1 scrie pentru alţii flăcăilor în slujbă la împăratul,
această paria nenorocită, înstrună lirei poetului o duioşie mişcătoare. O altă
fiinţă care nu cunoaşte fericirea întovărăşirei, a vorbei spuse unui prieten,
a lacrimei zărite în ochii unui seamăn, e fata crîşmarului jidov, care pri-
veşte cu jind la jocul fetelor de vîrsta ei, încinse cu flăcăi în hora în care
ea nu poate intra. Cînd moare Laie Chiorul, lăutarul meşter, care a legănat
nădejdile atîtor tineri, poetul îl petrece la îngropăciune în două poezii de
toată frumuseţea.
Dar acest ţigan e mai mult decît un tip în satele româneşti, mai mult
decît dăscăliţa sau decît Ida, fata jidovului, care prezintă un interes mai
mult prin ele însăle, decît p:in rolul ce-1 ocupă în viaţa ţăranului nostru.
El e acela care duce din generaţie în generaţie doina noastră, de care ne
e atît de strînsă viaţa, de dragul căreia poetul aşează o aureolă în jurul
capului lăutarului şi îi dă o misiune, care ia proporţii neaşteptat de mari:
să cînte înaintea tronului dumnezeiesc doina noastră plină de jale. Atunci
din ochii Milostivului va pica o lacrimă de argint, care se va închega în stea
Ce prin p o t o p u l ' v e a c u r i l o r negre
Ne-a l u m i n a t cărările pribege.

Dar cel ce în Ardeal a fost totdeauna îndrumătorul mulţimei, cel care

a luminat poporul şi i-a arătat cărările dreptăţii şi care astăzi încă e stîlpul
românismului, e preotul. Istoria românilor din Ungaria e strîns legată de
istoria bisericei lor, şi faptele mari petrecute acolo, dintre care cea mai mare
e păstrarea noastră ca români, se datoresc atîtor mii de popi harnici de
la sate, a căror nume azi nu se mai cunosc. Şi dacă e scris ca asupriţii
să ajungă a sfărîma lanţurile, atunci Apostolul acestor vremi mai bune va
fi preotul, căci cînd vorbeşte el:
î n t r e g p o p o r u l ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi f u s u l se opreşte-n mina
Induioşatelor neveste.
Moşnegii t o ţ i fărîmă lacrimi
Cu genele t r e m u r ă t o a r e ,
Aprinşi feciorii strîng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.
POEZIILE LUI OCTAVIAN GOGA 519

Cuvîntul apostolului va fi urmat căci aceia care îl ascultă cu suflet

primitor sînt Plugarii harnici şi de omenie, „cei mai buni copii ai firii,
ursiţi în lacrimi şi sudoare". Şi lor le înalţă poetul un imn de preamărire,
căci
Voi singuri s t r ă j u i ţ i altarul
N ă d e j d e i n o a s t r e de m a i bine...

Din casa voastră, unde-n u m b r ă

Plîng doinele şi rîde hora,
Va străluci o d a t ă vremii
Norocul nost'al t u t u r o r a . . .

Ci-n jalea obidirii voastre,

Ca-ntr-un întins adînc de mare,
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor r ă z b u n ă t o a r e ! —

In epoca aceasta, cînd Goga, îndemnat de prietenii săi, îşi urma calea
pe care şi-a ales-o cu atîta noroc, Luceafărul din Budapesta dedică numere
speciale: Reginei Carmen Sylva, poeţilor: Ylahuţă şi Coşbuc şi memoriei
lui Ştefan cel Mare. în cîteşipatru numere găsim pe pagina dintîi o poezie
de Goga, cari toate ar putea purta titlul De la noi, căci în ele răsună
glasul poetului ardelean:
La noi sînt codri verzi de brad
Şi cîmpuri de m ă t a s ă ;
L a noi a t î ţ i a f l u t u r i sînt
Şi-atîta jale-n casă...

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte ;
L a noi sînt cîntece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

A v e m u n vis neîmplinit,
— Copil al suferinţii —
De jalea lui ne-au r ă p o s a t
Şi moşii şi p ă r i n ţ i i ...

S-ar putea închipui un cîntec mai discret şi totuşi mai expresiv ca

acesta [...]? Aceasta e cea mai feminină din toate poeziile lui Goga (fluturi,
rouă, flori, trandafiri, privighetori, jale de cinci ori în cinci strofe şi de şapte
ori cuvintele lacrimi şi plîns ).
în Lăutarul dedicat lui Vlahuţă, poetul reia subiectul favorit al cîn-
tăreţului cu puterea magică asupra norodului ce-1 ascultă, iar lui Coşbuc
îi zugrăveşte icoana satului de munte ardelean, din care s-au dus pe rînd
voinicii să-şi cerce norocul în alte ţări. E atît de tristă înfăţişarea acestui
464
S E X T I L PUŞCARIL'

sat părăsit de cei mai buni ai săi, şi-i atît de mişcător de adevărată scena
din urmă, cînd din străini soseşte cîteodată scrisoarea pribeagului:
Salba de căsuţe albă
Se-nsenin-atunci deodată,
L a podmol, în f a p t de sară
T o a t ă lumea-i a d u n a t ă . . .

Şi prin ochelarii umezi

Spune p o p a din scrisoare,
Pîn-ce luminează luna
F r u n t e a celor arşi de soare...

Versurile adresate memoriei lui Ştefan cel Mare sînt cele mai fru-
moase din cîte s-au scris cu ocazia festivităţilor din anul trecut.
Poeziile acestea ale lui Goga începură să atragă luarea aminte a tuturor
şi, în numărul din 15 iunie 1905 al Revistei noastre, loan Gorun, acest
critic literar care ştie caracteriza atît de bine cu două vorbe, scria: „Octa-
vian Goga nu are numai o coardă la lira lui — dar noi credem că el va fi,
mai ales, poetul durerilor şi dorurilor neamului nostru românesc". E oare
numai o întîmplare că scurt timp după aceea Goga îşi dă poeziile la tipar
şi în fruntea lor pune o Rugăciune — cea mai frumoasă din cîte le-a înălţat
la cer un poet român —, care cuprinde şi confesiunea sa de poet al pătimirii
noastre? Nu pot să nu citez măcar jumătatea din urmă a acestei admirabile
poezii :
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frînge
Şi de durerea altor inimi
î n v a ţ ă - m ă , stăpîne,-a plînge.
Nu rostul meu, de-a p u r u r i p r a d ă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, p ă r i n t e ,
Să plîngă-n lacrimile mele.

Dă-mi t o t a m a r u l , t o a t ă t r u d a
A t î t o r p a t i m i f ă r ă leacuri,
D ă - m i viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri,
— De m u l t plîng umiliţii-n u m b r ă .
Cu u m e r i gîrbovi de povară...
D u r e r e a lor înfricoşată
î n i n i m ă t u mi-o coboară.

î n suflet s e a m ă n ă - m i f u r t u n ă
Şi-1 s i m t în matcă-i cum se zbate.
Cum t o t a m a r u l se r e v a r s ă
P e strunele înfiorate,
POEZIILE LUI OCTAVIAN GOGA 521

Şi c u m sub bolta lui aprinsă

î n s m a l ţ de fulgere albastre
încheagă-şi glasul de a r a m ă :
Cîntarea pătimirii noastre.
*

După publicarea acestei Rugăciuni — program în fruntea volumului —,

cele cîteva poezii subiective cari se mai găsesc în volum devin oarecum
anacronistice. De aceea nu ne vom ocupa de ele în acest loc. Deşi şi în
acestea găsim trăsuri originale şi ne place mai ales nota meditativă care-1
deosebeşte pe Goga de cei mai mulţi poeţi de la Coşbuc încoace, totuşi,
orice părere ce-am exprima-o astăzi ni se pare că-i prea timpurie. Activi-
tatea febrilă de pînă acuma a poetului ne dă nădejdea că, după o odihnă
bine meritată, vom avea în cuiînd un nou volum, care ne va da ocazia
să desluşim mai bine partea subiectivă a poeziei lui Goga.
în schimb, vom căuta să analizăm în fugă calităţile — şi nu vom uita
nici defectele — cu cari ni se prezintă poetul Goga în prelucrarea subiec-
telor sale.
Cea dintîi calitate e incontestabil un spirit de observaţie deosebit de
ager. Satul, în care ne duce, 1-a văzut atît de bine, 1-a cunoscut atît de
temeinic, încît din multele trăsuri cari îi stau la dispoziţie ca să ni-1 schi-
ţeze, poate alege în voie liberă pe cele mai expresive. Mai ales cei ce cunosc
viaţa ţăranului ardelean vor regăsi în fiecare poezie cîte o notă adevărată
şi caracteristică, aruncată ca din întîmplare în cutare vers. Cît de bine-i
stă bunăoară bătrînului preot „banul de la împăratul" pe pieptărelul cel
de lînă ! Şi cum ne evoacă această medalie deodată în minte tinereţele
acestui Apostol, care la patruzeci şi opt a fost în şirul celor ce şi-au pus
viaţa în primejdie pentru împăratul lor ! Tot aceluiaşi împărat fac slujbă
de trei ani azi tinerii români. Ce tăietură bruscă în viaţa lor e această
depărtare de sat şi cît de frumos merg mamele la Dăscăliţa ca să le scrie
cîte un răvaş! O figură foarte marcantă în satele româneşti e fiul de ţăran
dus la învăţătură. La început el e încă al satului şi cînd se întoarce în
vacanţe acasă ia parte la şezători şi la jocuri, viaţa de oraş încă nu i-a
răscolit sufletul lui de ţăran, care leagă „o dragoste de două veri cu fata
popii Irimie". Acesta e timpul cînd „studenţii" de la şcolile din oraşul apro-
piat fac coruri în care cultivă cîntecele populare şi cutreieră apoi satele
dimprejur spre fericirea sătenilor cari îi ascultă cu tot sufletul, spre mîndria
mamelor cari zăresc între cîntăreţi pe odraslele lor. De aceea, mama, cînd
se gîndeşte la fiul său dus la învăţătură, doreşte:
...să roiască-n tindă
Tot d o m n i cu învăţătură,
Şi să cînte t o ţ i din gură
Şi în horă să se p r i n d ă ...
Dar deodată cu schimbarea hainelor, deodată cu mergerea la şcolile
cele mari, şi raportul între el şi foştii lui colegi se schimbă şi se pomeneşte
deodată că „satu-i zice dumneata". Şi cu cît părinţii lui trebuie să vîndă
 S E X T I L PUŞCARIU

mai mulţi boi din grajd ca să-1 facă domn, cu atît se face şi înstrăinarea
mai deplină, aşa încît despre bătrînii părinţi se poate spune:
Cîtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă ...
U n u - i m o r t de a s t ă t o a m n ă
Altul stă cu d o m n i la m a s ă .

Minunat sînt introduse în poeziile acestea şi cele mai recente mani-

festări cari au importanţă în viaţa săteanului ardelean. De cîţiva ani, de
cînd s-a închis vama spre România, satele mărginaşe decad tot mai mult
şi mai ales se stinge negoţul cel mare cu oi. Şi iată în casa părăginită,
înfipt în meşter-grindă, răvaşul turmelor de oi, a cărui crestături priveşte
atît de trist. Pînă şi comasarea Oltului care a schimbat multe în viaţa
ţăranilor ardeleni, nu-i uitată. Dar cît de puţini o citesc în versurile:
Cum s-a s c h i m b a t de-atuncea satul !
Şi Oltului i-a m u t a t m a t c a
P o r u n c ă de la î m p ă r a t u l .

E de prisos a mai aduce şi alte exemple ; cetitorul atent le va găsi

în fiecare strofă. Discreţia cu care sînt spuse le măreşte valoarea. Dar chiar
pentru că Goga poate să producă efect, fără să-1 caute niciodată, ne supără
cînd se repetă. Ne place bunăoară foarte mult cînd vedem că în loc de
„medalie", „soldăţie" , „comasare" se spune în grai ţărănesc „ban de la
împăratul", „slujbă la împăratul", „poruncă de la împăratul". [...] Dar
într-un volum de 124 de pagini ajunge dacă se pomeneşte de trei ori, în
împărecheri de vorbe atît de potrivite, numele împăratului, însă cînd despre
Olt se mai spune o dată că „te-a-ncins în lanţuri împăratul" (pag. 16),
cînd „slujba la împăratul" se repetă şi la pag. 31 şi cînd mama care admiră
învăţătura copilului său crede că a învăţat carte „chiar de la împăratul"
(pag. 92 şi 93), aceste repetări nu numai că nu mai au puterea de sugestiune
a celor dintîi, ci slăbesc chiar şi efectul acelora.
Acestea le spunem, pentru că credem că nu strică dacă în mijlocul
osanalelor generale se aude şi cîte un glas mai potolit. O spunem pentru
că, fără să cauţi greşeli în acest volum, le găseşti. Fireşte că ele pot fi
întunecate cu totul de calităţile cele mari şi incontestabile ale acestor poezii,
dar pot, tocmai prin punerea alăturea cu părţile într-adevăr frumoase, să
devină şi mai supărătoare. Astfel, orice s-ar zice despre forma spontană,
turnată dintr-o dată a acestor poezii, despre avîntul lor mărit chiar prin
aceea că poetul nu s-a pierdut în cizelarea versului, care deobşte aduce şi
o răceală asupra lui — azi cînd poezia română a ajuns prin opera lui Emi-
nescu şi a celor trei versificatori impecabili, a poeţilor Vlahuţă, Coşbuc şi
Iosif, la o perfecţiune de formă atît de mare, noi cetitorii am ajuns atît
de răsfăţaţi încît ne bat îndată la ochi şovăiri şi imperfecţiuni de ritm, de
cari se găsesc multe la Goga; urechea noastră e jignită cînd aude rimînd:
» Oltul" cu „preotul", „lacrimi" cu „patimi" etc. Nu vreau să discut dacă
poeziile Copiilor şi Zadarnic au un efect prea teatral, prea de foc bengal,
POEZIILE LUI OCTAVIAN GOGA 523

căci se poate să fie aceasta numai aprecierea mea subiectivă, pentru care
u n vers ca „Şi m-am trezit pe nesimţite că-mi zice satul dumneata" îmi
a r a t ă înzecit mai bine înstrăinarea săteanului ajuns domn, decît toată poezia
Zadarnic cu cele două strofe:
U n p a s - n a i n t e şi doi î n a p o i
L a d r e a p t a , la s t î n g a î n a i n t e . . .
... U n p a s

L ă s a ţ i - m ă ! — M ă d u c . Cetesc
î n ochii v o ş t r i - a i t u t u r o r a :
N u e - n r î n d u l cetei n o a s t r e
Cel ce-a u i t a t s ă j o a c e h o r a .

Nu voi insista nici asupra întrebării dacă Cîntăreţilor de la oraş si

Pribeag nu rămîneau mai bine nepublicate, după ce Iosif a cîntat aceleaşi
subiecte, cel puţin tot atît de frumos, în cele trei sonete faimoase şi îîi
pastelul său admirabil. Poate şi în poezia Reîntors mi se pare numai mie
că unitatea se pierde către sfîrşit şi că Oltul e scos prea mult în relief pe
seama codrului căruia e adresată. Dar dacă lăsăm cu totul la o parte ches-
tiuni de acestea asupra cărora e atît de greu să te pronunţi, cred că se
găsesc alte lucruri, cari de aci înainte ar fi bine să lipsească în poeziile lui
Goga. Cuvinte întrebuinţate impropriu, ca patimă cu sensul de „suferinţă",
accentuări greşite ca uliţă, comparaţii pe cari nu le putem pricepe ca brazi
cărunţi sau cărunt ca amurgul sînt cu atît mai jignitoare, cu cît sîntem
deprinşi la Goga să cetim o limbă românească, nu numai foarte corectă,
ci şi foarte frumoasă, să găsim comparaţii şi epitete, nu numai foarte poetice,
ci mai ales nouă şi puternice. Cărunt poate substitui pe bătrîn, dar în brazi
cărunţi cu cea mai mare bunăvoinţă nu ne putem lepăda de evocarea
coloarei sure, care se potriveşte la un om, însă nu la un brad bătrîn, şi
oricît de multe colori se schimbă în decursul unui amurgit de seară, pentru
noi cuvîntul amurg tot numai coloarea roşie o evoacă.
Dimpotrivă, nu putem da dreptate acelora cari găsesc o lipsă de simţ
artistic la Goga, cînd întrebuinţează cu predilecţie cuvinte cari trec de
vulgare ca pipă, glugă, căciulă de oaie, trece luna şura popii etc. î n poezia
lui Goga cuvintele acestea dau situaţiei un colorit deosebit de sugestiv, o
notă cît se poate de adevărată şi uneori de-o duioşie extraordinară. Cîtă
fineţe cuprinde rămasul bun ce-şi ia mama de la copil, cînd, aşezîndu-i
merindea în glugă, îi zice să se poarte bine la învăţătură şi să zică seara
Tatăl-nostru ! Ce cucernic devine gestul ţigănesc al lui Laie Chiorul, cînd
începe să cînte în faţa lui Dumnezeu şi cît de adevărat e prinsă mişcarea
aceasta în patru versuri:
Tu s ă - ţ i pleci uşor g e n u n c h i i
Şi u ş o r s ă - ţ i pleci g r u m a z u l ,
Şi pe umerii vioarei
Tu s ă - ţ i laşi u ş o r o b r a z u l . . .
464
S E X T I L PUŞCARIL'

Cîtă seninătate aruncă în casa tristă a Murei unde zace ţiganul mort
observaţia cu banul care nu mai umblă !
Mai mult ca în oricare altă direcţie se simte chiar în întrebuinţarea
acestor cuvinte şi comparaţii drastice, dar expresive, la Goga, ca şi la Iosif
în măsură mai mică, influenţa maestrului celui mare, Petõfi. Nu cuvîntul
în sine, ci întrebuinţarea lui în mediul cel mai potrivit dă coloritul situaţiunii.
Ar trebui să fii de un pedantism mai mult decît sec, ca să nu simţi bunăoară
frumuseţea poetică ce zace chiar în exagerarea voită în descrierea „fetii
jidovului" Ida:
Cu ochii verzi ca leuşteanu'
Cu p ă r roş ca c ă r ă m i d a .

Şi Iosif comparase odată capul unui copil blond „ca un fir de păpădie".
Nu există altă normă decît bunul simţ înnăscut al poetului care să-i
dicteze unde începe trivialitatea unui cuvînt, unde încetează dreptul unei
expresii de a forma un vers. Cît de mult a priceput acest lucru Goga, nu
o vedem numai din versurile din acest volum, ci şi din poezioarele publi-
cate în „Poşta Luceafărului" sub pseudonimul „Sisifus" sau „Saphir", a
căror subiect e chiar ridiculizarea acelor versuri scrise de cei ce n-au norma
bunului simţ artistic. Aduc ca pildă numai următoarele două strofe:
N o a p t e a cînd adormi, frumoaso,
Vin la geamu-ţi pe-ntrecute.
Vin călătorind p e raze
îngeraşii să discute.

Pînă-n zorii dimineţii

Povestesc şi cîntă-ncet
Şi-n povestea lor duioasă
Veşnic t u eşti pe tapet.
• *

încheiem această dare de seamă alăturîndu-ne lîngă aceia care au

numit volumul de Poezii al lui Goga un eveniment literar, bucurîndu-ne de
succesul cel mare care 1-a avut poetul şi care dorim din inimă să-i fie de
folos. î n acest succes recunoaştem şi un semn bun de interesul şi dra-
gostea neamului nostru pentru literatura românească şi pentru poeţii lui
de valoare.
 MIHAI EMINESCU

Doamnelor şi domnilor,
Este o vîrstă, care-i decisiva în dezvoltarea fiecărui om ce-şi simte
o chemare-n viaţă şi nu trece numai ca o umbră neînsemnătoare prin această
vale a plîngerii.' É etatea care premerge bărbăţiei, cînd darurile minţii cu
care ne-am născut intră în atingere de aproape cu lumea în care trăim,
cînd facem întîiele experienţe serioase în viaţă. După timpul copilăriei, cînd
stăm cu totul sub stăpînirea crescătorilor noştri, învăţînd de la ei să facem
întîii paşi în viaţă, acomodînd facultăţile noastre cu totul voinţei lor con-
ducătoare, urmează adolescenţa. Fiind de acum stăpîni pe noi, plecăm
zburînd în lume, căci în muşchi simţim seva puternică a primăverii, în
jurul nostru vedem marea de lumină ce ne cheamă spre ea, descoperindu-ne
în cale flori, făcînd desluşite ochiului nostru ispititoarele forme şi colori ale
naturii. Atunci în noi se naşte o reacţiune, căutăm să scuturăm jugul celor
ce ne-au condus, ne credem mai înţelepţi decît ei, căci ne simţim tari şi
copleşiţi de dorul de a trece în zbor prin lumea aceasta ce ne descopere
toate frumuseţele ei. Dar zborul acesta, ce ni se pare că-i al vulturului falnic
plutitor în văzduh, nu e, de fapt, decît fîlfîirea stîngace a liliacului. Ca el
sîntem clădiţi din ţărîna ce trage spre ţărînă, sîntem vietăţi destinate pentru
viaţa pe pămînt şi aripile pe care tinereţea ni le-a dăruit ne dau înfăţi-
şarea hibridă şi bizară a şoarecelui înaripat. Şi iată că în zborul nostru ne
lovim de cel dintîi pom, ne izbim de primul zid, ne ciocnim de tot ce ne
stă în cale, pînă la urmă cădem îndureraţi. A fost întîia atingere cu reali-
tatea, întîia experienţă care ne învaţă că lumea nu stă numai din flori,
că „puţine plăceri-s şi multe dureri", că imaginea abstractă şi ideală ce ne-o
făcusem despre lumea aceasta nu e nicidecum corespunzătoare realităţii.
Aceasta e vîrsta cînd se formează omul, cea mai importantă în viaţa
lui. Căci abia acum, din ciocnirea vecinică între a voi şi a putea se plăs-
muieşte alcătuirea aceea care va da pe omul adevărat, menit să însemneze
ceva în rostul lumii.
Aceasta e însă vîrsta cea mai primejdioasă. Căci mulţi din noi rămîn
lilieci dibuitori în viaţa lor întreagă, alţii, doborîţi de întîia decepţiune,
rămîn culcaţi la pămînt pentru totdeauna şi iarăşi alţii alcătuiesc clasa celor
dezorientaţi, care nu parvin pînă la moarte să împace cele două contraste:
idealul cu realitatea. Sînt puţini cei ce suportă criza aceasta, puţini cei ce,
464
S E X T I L PUŞCARIL'

agonisindu-şi experienţa vieţii, nu-şi pierd idealul tinereţii: aceştia sînt

chemaţi să imprime timpului pecetea individualităţii lor.
Fericit acela care a avut o copilărie bine condusă, o adolescenţă plină
de idealuri şi, la timp, revenirea la realitate. Fericit de asemenea poporul
căruia soarta i-a hărăzit o dezvoltare normală, o evoluţiune treptată prin
toate aceste stadii !
Noi, românii, n-am avut această soartă prielnică.
Am fost ca un copil care abia apucase să facă întîiul pas în viaţă şi
fu răpit de la părinţii săi şi dat la o mamă vitregă. Copilăria noastră n-a
simţit deci binefăcătoarea influenţă a creşterii fireşti. Lăsaţi în grija noastră
noi de copii a trebuit să facem toate acele experienţe grele, care nu se
potrivesc cu vîrsta fragedă, am fost lăsaţi singuri pe calea alunecoasă şi
plină de primejdii. Abia tîrziu de tot, la începutul veacului trecut, n e - a m
regăsit pe mama noastră, ne-am renăscut ca popor de origine romană şi
atunci am trecut repede, printr-o nouă copilărie, la vîrsta adolescenţii şi
din ea la maturitatea în care am intrat.
Norocul nostru a fost că în epoca acelei crize primejdioase am avut
bărbaţi mari, o generaţie întreagă de oameni care, în diferitele ramuri ale
vieţii publice, au ştiut să îndrume mersul nostru cu înţelepciune.
Unuia dintre aceştia sînt închinate vorbele mele pomenitoare, celui
ce din durerile sale a născut vîrsta matură a poeziei poporului său: Mihail
Eminescu.
Din acest punct de vedere trebuie privită opera iui Eminescu, numai
astfel vom putea înţelege ce a fost el pentru literatura românească. Căci el
n-a fost numai cel mai mare poet al nostru, n-a fost numai un geniu ce
şi-a spus cuvîntul incidental în limba românească, ci acolo unde a vorbit
el începe graiul sonor al bărbăţiei însăşi în literatura noastră, cu el am
trecut pragul la vremurile nouă. Şi dacă glasul lui răsună şi va răsuna
totdeauna în operile urmaşilor săi, nu e numai pentru armonia desăvîrşită
a acestei voci, ci pentru că în ea se reflectează accentele vechi din rugă-
ciunea unui dac, pentru că în el se cuprinde muzica limbii latine, în el s-a
răsfrînt freamătul codrului ce capătă viaţă pentru a apăra oştirile lui Mircea
şi, mai ales, în el doineşte duiosul cîntec etern al poporului nostru de pre-
tutindeni. De pe buzele lui nu s-a desprins glasul unui individ, ci vocea
trecutului nostru românesc, în pieptul lui nu s-au zbătut bucuriile şi durerile
unui singur om, ci acolo a bătut inima a zece milioane de români [...].
Eminescu e înainte de toate poet român, în nici una din operile literaturii
noastre nu se oglindă atît de întreg sufletul românesc, nimene n-a izbutit
să cuprindă în versurile sale sinteza tuturor însuşirilor noastre etnice ca
Eminescu.
El a cutrierat toate regiunile locuite de români, a cunoscut poporul
vorbind cu el, i-a ascultat tradiţiile, i-a văzut din proprie intuiţie obiceiu-
rile, i-a priceput dorinţele şi i-a cules cîntecele. Şi din această cunoaştere
imediată a ţăranului român, al cărui sînge curgea şi în vinele lui în a doua
generaţie, după tatăl său, s-a închegat priceperea lui adîncă a sufletului
romanesc. Iar minunatele doine ale marelui cîntăreţ anonim, ale poporului
MIHAI EMINESCU 527

nostru, cu toate particularităţile lor de două mii de ani, s-au îmbibat în

inima poetului, pentru ca să apară eterizate în cîntecele lui, s-au schimbat
oarecum în cutia de rezonanţă pentru lira lui, pe care erau înstrunate coarde
atît de multilaterale.
Şi cu aceeaşi sete cu care a străbătut ţinuturile româneşti de azi, s-a
aprofundat toată viaţa lui în istoria neamului nostru, citind cu deosebită
ardoare scrisul adesea naiv, totdeauna plin de farmec, al strămoşilor noştri.
Şi din aceste vechi hîrţoage s-a desprins pentru el cunoaşterea trecutului
nostru, nu trecutul rece, logic al istoricului, ci trecutul cald, sentimental
al momentelor înălţătoare, al limbii înţelepte şi al figurilor măreţe, aceea
ce trebuie să cunoască poetul: sufletul strămoşilor noştri.
Din aceste studii, făcute cu luciditatea unei minţi creatoare şi cu
sufletul admirator al unui poet mare, au picurat acele cîteva picături făcă-
toare de minuni, despre care povestesc basmele noastre că nu sînt date
a le afla decît foarte rarilor aleşi, au picurat stropii de apă-vie, şi prin ei
a reînviat un trecut mort în tabloul fără păreche pe care veţi avea ocazia
azi să-1 auziţi recitat. Mircea şi ostaşii săi, bătînd cu scările de lemn în
flămînzările cailor, trăiesc iarăşi, după sute de ani, şi viaţa nouă cuprinde
nu numai pe strămoşii noştri, ci şi pe fratele lor, codrul, ce freamătă ca
o ameninţare înspăimîntătoare. Vor defila înaintea noastră aceşti oameni
simpli „după vorbă, după port" şi vor creşte, vor creşte, se vor schimba
în eroii ce-au fost cînd îşi apărau glia, graiul şi legea. Şi cînd umbrele
înserării vor îndulci lumina tabloului şi vor înăbuşi zgomotul luptei, veţi
simţi ca o adiere caldă pătrunzînd în inimile voastre din versul simplu,
în ritm popular, în care-şi scrie fiul de domn, el însuşi încă un ţăran înco-
ronat, răvaşul său domniţei îngrijorate.
Au mai evocat şi alţi poeţi, înainte de Eminescu, trecutul nostru eroic
şi toţi dintre noi am simţit zvîcniri de inimă ascultînd sau declamînd pe
Muma lui Ştefan cel Mare de Bolintineanu sau pe Peneş Curcanul de Alec-
sandri. El însuşi, Eminescu, a vorbit cu atîta admiraţie sinceră despre aceşti
regi ai poeziei noastre ! Şi dacă Eminescu n-ar fi scris, probabil am aduce
acelaşi tribut de admiraţie poeţilor noştri mai vechi, pe care li l-au adus pă-
rinţii noştri. Acum însă, simţim că mama lui Ştefan ; cînd îşi trimite fiul rănit
înapoi la oaste, declamă versuri frumoase, adevărat, dar potrivite mai degrabă
în actul al treilea al unei drame cu tendinţă naţională, iar Peneş Curcanul
şi cei nouă tovarăşi ai săi cîntînd cînd merg la luptă, glumind cînd vin obu-
zurile turceşti în lagărul lor, sînt nişte figuri prea mult idealizate ca să poată
să înlănţuie toată admiraţia noastră. Cu aceste şi alte poezii de asemenea na-
tură eram încă în epoca adolescenţii, cînd ochiul nostru nu vedea realitatea,
ci înaintea lui plutea fata morgana a lumii nereale, aşa cum o plăsmuia do-
rinţa noastră. Bolintineanu putea conta pe emoţiune artistică la cititorii săi,
cînd spunea despre „regina nopţii":
Ca un glob de a u r luna strălucea...

Pe atunci imaginile poetice nu ieşiseră încă din atelierul unor artişti

cu adevărat mari. Dar azi această asemănare cu un „glob de aur" ne pare
 464
S E X T I L PUŞCARIL'

cît se poate de prozaică, ea doar de mai emoţionează pe un copil, deprins să

dea noţiunei „aur" încă farmecul ascuns din basmele ce le-a auzit. Noi însă
nu mai putem simţi fiorul artistic, de cînd ne-a dat Eminescu admirabila
sa imagine:
P e u n deal răsare luna, ca o v a t r ă de jăratic,
R u m e n i n d străvechii codri şi castelul singuratic...

A trebuit să trecem cu Eminescu pragul adolescenţii, a trebuit să im-

prime el poeziei noastre timbrul maturităţii, ca, în urma lui, să poată veni
Coşbuc cu o nouă imagine, tot atît de minunantă în noutatea ei surprinză-
toare :
I a t - o ! Plină, despre m u n t e
Iese l u n a din b r ă d e t
Şi se-nalţă-ncet-încet,
Gînditoare, ca o f r u n t e
D e poet.

Sfinţenia artei n-a avut-o încă nici unul dintre poeţii români în gradul
acela în care apare la Eminescu, precum n-are adolescentul conştiinţa cît de
sfîntă e puterea ce zace în el. Talentul poetic a fost numit „scînteie divină"
şi într-adevăr el e un dar cu care omul se naşte. Aşa l-a considerat desigur şi
Eminescu, dar în el exista şi sentimentul responsabilităţii faţă de această
nepreţuită moştenire, exista simţul de cucernicie pentru scînteiâ ce venea de
la Dumnezeu şi de aceea el s-a plecat cu jertfă înaintea acelui altar. Jertfa
o vedem, îndată ce pătrundem în atelierul lui de artist, o recunoaştem cău-
tînd in manuscrisele sale, cetind chiar numai minunatele variante ale testa-
mentului său poetic. De cinci, de şase şi de mai multe ori turna în formă
nouă acelaşi gînd, aruncînd în foc versuri, strofe întregi, care îi păreau că
nu-1 redau în formă desăvîrşită, jertfindu-şi aceşti copii ai săi, desigur dragi,
nimicind cu mîna sa „bucăţile din inima sa rupte", pentru a le crea din nou,'
lămurite prin focul ce-1 mistuia, fără zgura întîiei turnături. Numai acestei
munci jertfitoare şi doborîtoare se datoreşte crearea limbei poetice române,
care de la Eminescu datează, pe care urmaşii lui au primit-o de-a gata. El, cu
geniul său înnăscut, dar şi cu chinuitoarea autocritică, a dat urmaşilor acea
limbă plină de imagini, de armonie şi cadenţă, pe care a întruchipat-o în cea
mai mare parte din graiul poporului şi din vorba aşezată şi înflorită a scrii-
torilor noştri vechi. Astăzi un poetastru cu puţin talent scrie versuri neîntre-
cut mai melodioase decît un Grigore Alexandrescu, cel mai înrudit sufleteste,
cu toate acestea, de maestrul poeziei noastre.
Darul înnăscut, la Eminescu, nu s-a manifestat niciodată ca instinct,
ci totdeauna nobilitat prin gîndirea scrutătoare a însuşi rostului lui. Aceasta
e poate cea mai esenţială deosebire între Alecsandri şi Eminescu. Alecsandri
e mare mai ales prin instinctul său artistic, care l-a făcut să dea o direcţie
sănătoasă poeziei române în momentul cînd ea era mai primejduită. Atunci
cînd limba şi felul nostru de cugetare erau mai periclitate să se înstrăineze
MIHAI EMINESCU 529

prin tendinţele artificiale ale latiniştilor şi prin împrumuturile nesăbuite de

la francezi şi italieni, atunci Alecsandri, fără să înţeleagă deplin firea poporului
nostru şi sufletul strămoşesc, dar simţind vag frumuseţea ei intrinsecă, a atras
atenţia lumii asupra poeziei populare, a legat viitorul de tradiţie, a nimerit
chiar să imite minunat, cel puţin la aparenţă, versul popular şi să reînvie
figuri măreţe din trecut, dîndu-le chiar şi un decor exterior adesea bine adul-
mecat. Şi cu toate acestea ! Cele mai patriotice cîntări ale lui Alecsandri,
cele mai reuşite cópii de poezii populare, poemele istorice cu motive din tre-
cutul nostru şi din războiul pentru neatîrnare, nu sînt atît de naţionale ca
oricare din poeziile mici ale lui Eminescu, deşi în acestea vorba „român"
nu se pomeneşte o singură dată. Dar din ele se degajează sufletul românesc
chiar atunci cînd preocupările poetului se despărţeau de glia strămoşească,
si mentalitatea românească, chiar cînd abordează motive vecinic umane, şi
mai ales limba, care prin cuvintele populare şi bătrîneşti stiîng în forma lor
românească noţiuni universale, acomodîndu-le la felul cum ele au fost price-
pute şi exprimate de români în curs de multe sute de ani.
Aşa a înţeles Eminescu literatura naţională: nu imitînd cîntecul popular,
ci alipindu-se de el, nu încercînd să reînvie scrisul veacurilor trecute, ci con-
tinuîndu-1 şi ducîndu-1 spre desăvîrşire, nu forţînd nota patriotică prin fraze
declamatorii, ci lăsînd să picure din orice vorbă spusă dragostea nemărginită
şi firească a tot ce e român. Astfel, literatura noastră primeşte de sine nota
aceea particulară care-i aparţine numai ei, care nu se poate găsi la nici un alt
popor din lume, care formează partea de prinos ce o putem aduce noi la marea
operă de cultură universală. Lucrul acesta Eminescu 1-a spus precis în artico-
lele sale în proză şi 1-a pus în practică în versurile sale, spunîndu-ni-1 astfel
a doua oară, în mod cu mult mai convingător, căci nu s-a adresat numai
minţii noastre, care primeşte şi uită, ci şi inimii, unde rămîn pe veci săpate
impresiile cu adevărat puternice.
De atunci încoace principiul acesta al naţionalităţii în artă a fost for-
mulat adesea de alţii şi a fost uneori exagerat. Căci şi în privinţa aceasta mintea
luminată a lui Eminescu a cunoscut hotare peste care nu putem trece. Nu putem
să ne legăm cu forţa nici de trecutul nostru, nici chiar de glia pe care trăim.
Din ele vom scoate numai directiva, încolo mersul gîndirii noastre trebuie să
fie slobod, motivele de inspiraţie ale unui poet pot fi oaricare. Şi el a fost
cel dintîi poet român care a abordat toate problemele eterne ale vieţii acesteia,
care în orice colţ al lumii rămân aceleaşi şi se deosebesc pretutindeni numai
prin felul cum sînt înţelese. Cunoscător adînc al literarurii universale, al
marilor filozofi, cu deosebire germani, Eminescu a fost, în viaţa lui întreagă,
preocupat de enigmele firii, cărora geniul său cerca să le dea dezlegare. In
lanţul gînditorilor universali el apare ca un gînditor nou străbătînd profun-
ziuni fără fund, înălţîndu-se în regiuni fără margini. Şi aceste preocupări ale
lui le-a exprimat româneşte ; îmbrăcîndu-le în haina strîmtă a unei limbi
nedeprinse de a cuprinde astfel de idei, haina însăşi s-a lărgit, a devenit acce-
sibilă pentru orice conţinut. Căci Eminescu nu-i filozof rece şi logician liniştit,
ci e înainte de toate omul elanului sufletesc, artistul pasionat, care rupe
zăgazuri şi crează forme nouă. Niciodată pasiunea omenească n-a pătruns
464
S E X T I L PUŞCARIl'

în versuri româneşti cu atîta putere elementară şi comunicativă, pe care

nimic nu e în stare s-o înlănţuie, decît doar simţul pentru frumos, armonia
formei în care e exprimată.
E vrednic de relevat şi instructiv a urmări ce înţeles dă Eminescu cu-
vîntului străin. Nu cunosc în limba română o altă vorbă atît de bogată în
conţinutul sentimental decît aceasta, căci ea a primit, pentru poporul nostru,
veac de veac, un sens din ce în ce mai pregnant. Trăsătura atît de caracteristică
ţăranului nostru, conservatismul ce 1-a salvat în mare parte ca element etnic
independent, face ca „străin" să însemneze în ultima analiză chiar şi locuitorul
român din satul vecin şi adesea doinele noastre au de autor pe fata de ţăran
îngrozită de gîndul că se mărită cu un astfel de străin, care îi e totuşi frate prin
limbă, lege şi aspiraţiuni. Cam în acest sens îl întrebuinţează Eminescu.
Primejdia străinismului el n-o vede, decît arare, în popoarele învecinate şi e
unul ce a înţeles chiar că de la străinii mai înaintaţi în cultură putem primi
influenţe, întru cît ele sînt potrivite cu firea noastră. [...]
Eticheta sub care e clasat îndeobşte Eminescu între poeţii români e
cea de „pesimist". Să-mi daţi voie să fac o abatere de la această clasare, căci
mi se pare că nu e nimic mai nepotrivit decît a face din istoria literaturii unui
popor o galerie, împărţită în odăiţe, în care scriitorii se înşiră ca nişte figuri
de ceară etichetate. De intri, ai la stingă pe cei ce-au scris în proză, iar la
dreapta pe poeţi. La aceştia ai acces pe uşiţa pe care scrie „lirici" sau pe cea
cu inscripţia „epici". Şi, dînd perdeaua la o parte, vei găsi figuri imitate în
ceară desăvîrşit în afară de suflet, în locul căruia li se acaţă de gît un carton
cu inscripţii ca „pesimist", „optimist", „romantic", „realist", „decadent"
sau chiar „poporanist".
Dar e o nedreptate strigătoare la cer de a strivi un suflet atît de com-
plex ca al lui Eminescu în cuvîntul atît de palid şi unilateral „pesimist" !
A fost pesimist, cum nu se putea să fie altfel un suflet atît de pasionat
ca al său, osîndit de la fire să simtă însutit durerea oricărei nedreptăţi, dar
cu acelaşi drept putem spune că cel ce a scris La arme! a fost un optimist,
ce credea cu tărie că în poporul nostru este putere de viaţă şi fapte mari şi
şi-a cheltuit o uriaşă parte din puterea sa de muncă pentru a-1 îndruma con-
secvent, prin înţeleptul său scris pe căile fericitoare. A fost un romantic
pentru că fantazia lui bogată plăsmuia alte lumi, în care nu exista decît
frumosul, fiindcă a crezut că din „floarea albastră" a marilor poeţi romantici
curge adevăratul izvor al poeziei, dar în acelaşi timp a văzut realitatea cu
ochii deschişi, a văzut-o atît de bine, încît i-a recunoscut frumuseţa ei. în
orele lui de singurătate, departe de lumea împrejmuitoare, el şi-a alcătuit
imaginea ideală a femeii iubite. Nici una din femeile reale nu putea, fireşte,
întruni calităţile aceleia, fără să aibă şi defectele despre care ne vorbeşte
însuşi capitolul întîi din cartea vecinicei înţelepciuni. Şi atunci poetul a putut
exclama cu amărăciune:
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea,
De te razimi de o u m b r ă
S a u de crezi ce-a zis f e m e i a .
MIHAI EMINESCU 531

Şi cu toate acestea, înaintea chipului de „marmoră caldă" a Venerei,

atunci chiar cînd mîna sa se ridică deznădăjduită ca să sfarme statuia femeii
fără suflet, o lacrimă din ochii ei, simbolul însuşi al realităţii ce-şi afirmă
drepturile sale, îl face ca să îngenunche, rugîndu-se de iertare:
P l î n g i , c o p i l ă ? C - o p r i v i r e u m e d ă şi rugătoare
P o ţ i d i n n o u z d r o b i şi f r î n g e a p o s t a t - i n i m a mea.
L a p i c i o a r e - ţ i c a d şi c a u t în ochi n e g r i - a d î n c i c a marea
Ş i s ă r u t a t a l e m î n e — şi t e - n t r e b d e p o ţ i i e r t a !

Ş t e r g e - ţ i o c h i i , n u m a i p l î n g e !... A fost crudă-nvinuirea,

A f o s t c r u d ă şi n e d r e a p t ă , f ă r ă r a z i m , f ă r ă f o n d ,
S u f l e t e ! De-ai fi chiar demon, t u eşti s f î n t ă p r i n iubire,
Şi ador pe acest d e m o n cu ochi m a r i , cu părul blond.

Acesta-i cel mai frumos imn ce se putea aduce realităţii, dreptului ei.
de a fi astfel cum este ! Nu, Eminescu n-a fost ca acel maestru al antichităţii
care-a sfărîmat braţele Venerei sale găsită la Milo, el n-a distrus, ci a creat
numai, a creat însăşi poezia românească !
Dacă soarta nu i-ar fi curmat firul vieţii pe cînd abia ajunsese la vîrsta
de 40 de ani, după ce înainte de aceasta cu şapte ani s-a întins întîia oară
zăbranicul negru al nebuniei peste mintea lui atît de clară, — Eminescu ar fi
azi un bătrîn frumos de 60 de ani, la care ne-am uita cu toţii cu ochii mai
înţelegători decît au putut-o face contemporanii săi. Dar, acum douăzeci de
ani, o moarte năprasnică l-a frînt în ziua de 15 iunie a aceluiaşi an, cînd s-au
stins unul după altul poeta Verónica Miele, femeia adorată de el, Ion Creangă,
tovarăşul său de visuri artistice, şi nefericita lui soră, Harieta, care n-a p u t u t
suporta de bună voie despărţirea de fratele său adorat.

Doamnelor şi domnilor,
A fost un pas frumos din partea studenţimii române de la Universitatea
noastră de a ne aduna la acest loc, pentru a ne aminti cu toţii pe cel ce nu mai
e decît prin nemuritoarea sa operă în mijlocul nostru. La începutul acestui
an şcolar ne-am bucurat cu toţii văzînd manifestarea de înfrăţire a studenţilor
noştri. Azi, după un an, ne bucurăm mai mult, văzîndu-i strînşi la o acţiune
atît de frumoasă ca cea de azi, luînd ei, din propria lor iniţiativă, hotăiîrea
de a comemora pe acela care după părintele său aparţine Bucovinei. Cu atiţ
mai lăudabilă este însă deciziunea pe care tinerimea noastră vi-o comunică
prin rostul meu, de a nu mai aştepta ca să se împlinească un număr rotund
de ani spre a repeţi acest festival, ci de a aranja în fiecare an, în ziua morţii
celui mai mare poet al nostru, o asemenea serbare.
Noi sîntem prea săraci, ca din obolul nostru să-i putem ridica o statuie.
De aceea tineretul nostru a hotărît ca din venitul serbării de azi şi a celor ce
vor urma să pună temelia unui „fond Eminescu", menit de da studenţilor
români din Bucovina ocazia să facă ceea ce în tinereţea sa făcuse maestrul,
să cutreiere regiunile locuite de români spre a cunoaşte neamul nostru de
pretutindeni.

36 — Cercetări şi studii — c. 339

 IORGA CA ISTORIC L I T E R A R

încă nu avea nouăsprezece ani împliniţi cînd, după un scurt popas

la Contemporanul din Iaşi — de unde i-a rămas pentru cîtva timp numai
formula Neculai a numelui de botez—, Iorga începe, la 1890, să colaboreze
la cele două reviste mari din Bucureşti, la Convorbirile literare şi la Revista
nouă a lui Hasdeu. Nu cu studii istorice, ci cu poezii, cu descrieri de călătorie
şi cu studii de critică literară. Scrie despre Verónica Miele, Ion Creangă,
Vasile Alecsandri, în anul următor despre Nicolae Filimon şi Nicolae Bălcescu,
şi urmează celelalte cîteva studii publicate în două volume de Schiţe de li-
teratură romană.
î n străinătate însă studiile istorice propriu-zise îl abat de la calea apu-
cată şi după întoarcerea sa în ţară cîţiva ani nu avem de la el decît scrieri
istoriografice. Se părea că aplecarea sa pentru cercetări literare fusese mai mult
pasiunea trecătoare a omului tînăr care dibuieşte, neputîndu-şi îngrădi încă
terenul pe care avea să lucreze.
Dar la 1901, împlinindu-se termenul pentru premiul excris de Academia
Română cu subiectul dat : Istoria literaturei române de la Cantemir pînă la
1821, un nenumit ne prezintă o lucrare voluminoasă cu un motto luat din
P tru Maior: eu
5 „ »••• numai cît am aruncat sămînţa şi am făcut ceva
gătire". Oricît de mare au fost precauţiunile luate de a se păstra tăinuit nu-
mele autorului, cînd comisiunea ce avea să se pronunţe asupra cărţilor intrate
la concurs s-a întrunit, ştiau toţi că lucrarea prezentată era a lui Iorga. Nici
un alt scriitor român nu putea să dea o operă de erudiţie atît de bogată, cu
o informaţie istorică atît de exactă, cu atîtea noutăţi de amănunte şi cu carac-
terizări aşa de grandioase.
A fost însă de ajuns ca să se cunoască autorul, pentru ca voturile pen-
tru premiere să fie numai nouă, iar cele contra, şeptesprezece. î n zadar cearcă
dl. Xenopol printr-o călduroasă recenziune să-şi apere pe strălucitul său elev,
in zadar îl apără chiar acel bătrîn atît de fericit de a putea sprijini pe cerce-
tătorii serioşi, dl. D. A. Sturdza. Tînărul care cutezase să răstoarne de pe
piedestalul lor înalt pe cîţiva idoli la care se închina un popor întreg, care nu
s-a sfiit să scrie cu cîtva timp înainte faimoasele sale Opinions sincères şi
Opinions^ pernicieuses, spunînd — într-o limbă străină ! — adevărul curat
şi neînvăluit — acel june fără ruşine trebuia învăţat minte.
I O R G A CA I S T O R I C LITERAR 535

Cazul acesta ar fi memorabil, dacă n-ar fi prea obicinuit. Nu numai

în tara românească la anul 1901, ci în oricare altă ţară şi în toate timpurile
adevărul a umblat cu capul spart. Şi, ca oriunde şi oricînd, mai curînd sau
mai tîrziu adevărul ieşi învingător. Astăzi — deşi abia după un deceniu —
Nicolae Iorga e membru al aceleiaşi Academii care se zăvorise cu 99 de lacăte
împotriva lui. Talentul şi munca i-au dat legendara iarbă a fiarelor care sparge
cătuşe şi zăvoare.
Ceea ce e mai puţin înălţător — şi desigur că dl. Iorga simte această
nedreptate cu mult mai dureros decît cea de acum zece ani — e împrejurarea
că, în afară de acel frumos raport al d-lui Xenopol către Academie, nu s-a
publicat pînă astăzi nici o recenziune asupra cărţilor lui de istorie a litera-
turii române, deşi de atunci încolo au apărut, afară de cele două volume care
alcătuiesc Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, un volum de
Istorie a literaturii religioase a românilor pînă la 1688 şi trei volume de Istoria
literaturii româneşti în veacul al XIX-lea.
î n cele următoare aş vrea să indic în cîteva liniamente generale marea
valoare a acestei lucrări, arătînd una din multele laturi ale activităţii vaste
şi geniale a lui Nicolae Iorga.
Chiar începutul de a scrie româneşte e prezentat într-o lumină nouă.
înainte se credea că întîiele traduceri româneşti a cărţilor sfinte se datoresc
încercării reformaţilor din Ardeal de a face prozelitism. E adevărat că filologii
au arătat în cîteva rînduri că diaconul Coresi, care trecea de părintele litera-
turii române, a întrebuinţat traduceri anterioare. Dar abia Iorga a elucidat
chestiunea aceasta şi, cu o înţelegere filologică puţin obicinuită la un istoric,
a documentat că întîiele traduceri sînt mai vechi cu un veac întreg decît
Coresi, că ele se datoresc mişcării husite care cucerise o mare parte a Ungariei
şi Transilvaniei, iar că saşii din Braşov, luînd în serviciul lor pe Coresi şi tipă-
rind cărţi româneşti, urmăreau mai mult scopuri negustoreşti.
Dar Iorga nu se mulţumeşte cu stabilirea faptelor, ci el caută să arate
şi însemnătatea lor în dezvoltarea literaturii noastre. Căci din munca sîrguin-
cioasă a cutărui preot de la sat, care n-a ţinut să ne păstreze nici măcar numele,
s-a născut îndemnul de a scrie româneşte. Pilda a fost imitată şi, mai întîi
în Ardeal, apoi şi în ţările române, numărul traducătorilor şi al tipăritorilor
harnici s-a înmulţit şi din contribuţiile tuturor s-a închegat o limbă literară
înţeleasă de românii de pretutindeni, acest simbol al unităţii noastre cul-
turale .
Cu multă dragoste şi cu o bogăţie uimitoare de date informative studiază
apoi opera culturală şi literară a mănăstirilor din ţările române, care, după.
nimicirea culturii bizantine prin turci, deveniră focarele ortodoxismului
Din ele se naşte şi istoriografia noastră, care avea să devină cea mai strălucită
manifestare literară a noastră din trecut.
Nu-i locul să arăt aici întru cît a contribuit Iorga la rezolvarea proble-
melor atît de grele referitoare la cronicele româneşti şi la autorii lor. încă
înainte de a scrie Istoria literaturii remane, el publicase cîteva studii întinse
prin care a stabilit pentru totdeauna paternitatea unora dintre ele, spulbe-
rînd vălul uitării nemeritate de pe cîte un nume ca al luminatului boier m u n -
534 SEXTIL PUŞCARIU

tean Constantin Cantacuzino. Nu voi insista nici asupra contribuţiilor istorice

cuprinse în aceste volume. Un lucru voiesc numai să-1 accentuez.
Pe cînd, înainte, încercările de a atribui cronice unuia sau altuia dintre
cronicari erau mai mult studii de erudiţie seacă, acum, deodată, înaintea
noastră nu apare numai numele cutărui cronicar iscălit în dosul predosloviei,
ci Iorga ne prezintă pe însuşi purtătorul acestui nume. în istoria literaturii
noastre vechi apar pentru întîia oară personalităţi cu un suflet al lor, cu trăsă-
turi caracteristice, cu aspiraţiuni şi pasiuni omeneşti. Iorga are într-o măsură
deosebit de mare calitatea de a putea reconstrui din cîteva date răzleţe o
imagine, are ca nimenea altul la noi intuiţia trecutului şi darul de a-1 evoca,
fascinîndu-1 oarecum înaintea ochilor noştri. Iată, bunăoară, o descriere a
unei scene de interior din casa lui Cantemir tatăl, a oşteanului viteaz şi sim-
plu, ajuns domn al ţării sale, privind cu mîndrie la beizadeaua Dimitrie,
întoarsă din şcoalele Constantinopolei şi visînd o dinastie:
„Seara stetea pînă tîrziu lîngă Constantin Vodă, un necărturar, care
iubea cartea şi simţea dureros glumele făcute asupra prostiei lui, stetea lîngă
el — fiul aşa de tînăr şi tatăl aşa de bătrîn — şi-i cetea istoriile celor vechi ori
îi tălmăcea din slavonă Sfînta Scriptură, ori îi cetea cuvintele sfîntului loan
Gură de aur. O scenă duioasă din viaţa simplului trecut, aceste lecturi tîrzii,
la lumina luminărilor, în vechiul palat pustiu al domnului fără doamnă,
fără rude, fără adevăraţi prieteni, avînd pe lîngă sine numai acest copilandru
care-i semăna aşa de bine la chip şi a cărui minte luminată era atît de supe-
rioară minţii lui naive. în marele jilţ domnesc, bătrînul, rumăn la faţă... cu
barba albă ca zăpada, cătînd în umbra nopţii la fruntea înaltă şi largă a genia-
lului său copil care ceteşte pentru dînsul, neînvăţatul, vechea înţelepciune
veşnică a cărţilor..." 1
Mai ales această punere faţă în faţă, această asemănare între două perso-
nalităţi marcante este la Iorga un mijloc întrebuinţat cu multă măiestrie
spre a întipări pe retina memoriei cetitorului său portrelele din trecut. Iată
bunăoară un alt tată şi un alt fiu: Miron şi Nicolae Costin:
* „Nu se poate o deosebire mai mare... Miron e un poet, un pasionat,
un ambiţios, deschizător de cale în cultura neamului său şi făuritor de teorii,
iar în politică un entuziast şi un vizionar. Nicolae e un pedant, măsurat, un
compilator prin vocaţie, mîndru că merge pe urme străine ; iar politica sa
făcută toată din iertare, abdicare şi resignare. Pe cît e de simpatic cel dintîi,
în greşelile lui chiar, pe atîta acesta de al doilea nu atrage nici prin însuşirile
pe care le are. î n orice împrejurări, Miron Costin ar fi fost cineva, pe cînd
Nicolae Costin datoreşte totul altora: şcoalei care 1-a format şi părintelui pe
care s-a simţit dator să-1 imite. Spontaneu, fără îndemn şi fără exemplu, el
n-ar fi dat nimica." 2
Mai tîrziu revine încă o dată asupra acestei deosebiri şi, în locul analizei,
apare imaginea care se va imprima pentru totdeauna în mintea cetitorului:

1
Ist lit. sec. XVII-lea, vol. I, p. 303.
2
Ibid., 78.
 535
I O R G A CA I S T O R I C LITERAR

„După luptătorul cu mîna abia descleştată de pe sabie, după poetul

vizionar cu mîna pe fruntea-i largă de întrevăzător al viitorului, avem cărtu-
rarul sec, « viermele de carte », pisarul erudit, cu călimările în brîu şi volu-
mele subţioară. î n inima de pergament a acestui erudit nu răsună nimic din
marea, vécinica lume vie, ochii săi reci vedeau numai litere şi forme, iar nu
idei şi sentimente, inteligenţa lui fără aripi se tîra în nestrăbătutul tufiş a l
contrazicerilor mărunte, din care nu se putea descurca. Trecutul îl eticheta,
pentru prezent n-avea nici un interes, iar viitorul nu putea să-1 vadă." 1
Nu pot să nu citez încă o pagină întreagă — reprodusă şi de dl. Xenopol
în care se pun iarăşi faţă în faţă, de astă dată însă nu două persoane, ci
două stări sociale, boierul şi ţăranul: „Pe cînd boierul se înfunda în umbra
răcoroasă a iatacelor, potrivită pentru somnul lung de ziuă, pe cînd, dus de
subţiori de ţigani sau de ciocoi, era închis, pentru plimbare, în butca cu feres-
truici rotunde, mărunte, — ţăranul îşi ducea viaţa sub cerul liber al lui Dum-
nezeu, în faţa munţilor înălţători de suflet sau a cîmpiilor mănoase de care se
legau amintiri de muncă şi de luptă. Spectacolele boierului erau alaiurile de
o pompă burlescă, obscenele jocuri de păpuşi, caraghiozlîcurile slugilor dom-
neşti; spectacolul ţăranului era marele, eternul spectacol divin al trandafi-
riilor răsărituri, al apusurilor roşii, al liniştitelor amieze de vară, al serilor
misterioase şi al clarelor nopţi de iarnă, cu pămînturi de gheaţă şi cerurile
de diamant. Boierul auzea muzica pestrefurilor turceşti cîntate de mehteri
cu papuci şi anterie; ţăranul era mîngîiat în aspra lui muncă fără răsplată
de glasul ciocîrliei, salutînd ivirea soarelui, de freamătul frunzelor agitate de
vîntul de sară, de ţîrîitul ritmat de răsuflarea prelungă şi tristă a cîmpiilor în
nopţile limpezi ale verii, de puternica orchestră a furtunii, dominată de glasul
tunetului. Sub cerurile dumnezeieşti se deşteptau în sufletul curat al celui
fără de păcate, al celui fără de răsplată, al celui fără de speranţă, simţiri
pe care ghiftuitul locuitor al curţilor din oraşe nu putea măcar să le
înţeleagă. Simţiri triste cum au fost acelea care au stăpînit totdeauna
sufletul poporului nostru nenorocit: simţiri de o tristeţe duioasă, resem-
nată, rareori simţiri de răzbunare, de ură răspicată. Şi cînd valul simţirii
creştea, cînd nu-1 mai putea cuprinde pieptul îndelung răbdător, ochii se
pierdeau în zarea de argint a nopţii, fluierul suna în tăcerea ei, şi în sufletul
naiv se săvîrşea fără voinţă şi fără scop misterioasa prefacere a gîndului tre-
cător în cuvînt care rămîne. Se făcea astfel poezia, precum se făcuse înainte,
şi precum se va face cîtă vreme aceiaşi oameni vor duce aceeaşi viaţă, cîtă
vreme va fi sălbătăcie măreaţă şi curată în această ţară." 2

1 C e r c e t ă r i l e m a i n o u ă a t r i b u i e a l t o r a o p a r t e d i n s c r i e r i l e p e c a r e I o r g a le c r e d e scrise

d e N . C o s t i n . F a p t u l a c e s t a n u s c h i m b ă i n s ă m u l t î n f ă ţ i ş a r e a l u i de p e d a n t , cu a e r e d e s a v a n t ,
aşa c u m l-a caracterizat Iorga. Ca o curiozitate citez aici o a l t ă caracteristică: „(Din) înţelesurile
m ă r e ţ e p e c a r e l e - a u c ă p ă t a t ( u n e l e ) c u v i n t e . . . (şi) n u m e p r o p r i i c a Miron... se e x p l i c ă p e n t r u
ce s - a f ă c u t a t î t a v o r b ă d e M i r o n C o s t i n , m ă c a r c ă a c e s t c r o n i c a r n - a r e n i m i c d e o s e b i t f a ţ ă cu
a l ţ i c r o n i c a r i r o m â n i , f a ţ ă cu f e c i o r u - s o N e c u l a i C o s t i n , d.e., ori f a ţ ă cu N e c u l c c a , c ă r o r a le-a.
s t r i c a t m u l t , s e v e d e , c ă p e u n u l îl c h e m a N e c u l a i si p e c e l ă l a l t l o a n " (Al P h i l i p p i d e , Principii.
81).
2 D i n i n t r o d u c e r e a v o l u m u l u i I, p a g . 7.
 5 3 6 SEXTIL PUŞCARIU

Şi există oameni care spun — sau reproduc spusele altora — că stilul

lui Iorga e încurcat şi rece ! Eu unul rar am găsit în literatura noastră o
pagină mai frumoasă ca aceasta, o frază mai bogată, mai amplă şi mai artis-
tică, în care fiecare atribut e evocativ, fiecare propoziţie secundară e o com-
pletare a imaginei. Desigur trebuie să fi cetit mult pe Iorga spre a-i putea
aprecia calităţile de stil, pentru că el nu umblă pe căi obicinuite, ci introduce,
şi în privinţa aceasta, o notă nouă, personală; el are un stil cu întorsături
capricioase, cu alăturări de cuvinte de o cutezanţă izbitoare, cu zvîcnituri şi
scînteieri care te orbesc uneori. Dar nu-i mai puţin adevărat că întreaga
generaţie tînără, toţi scriitorii mai noi care ţin a scrie bine au învăţat foarte
mult de la Iorga şi în scrisul nostru al tuturor un observator atent va alege
lesne alcătuiri de fraze pe care acum zece ani nu le aveam nici noi şi nici altul.
II

Pentru Iorga, literatura unui popor nu este identică numai cu opera

scriitorilor însemnaţi. Fără să-i lipsească cultul pentru personalităţile mari din
trecutul neamului său, el are înţelegerea istoricului şi pentru opera aproape
anonimă a multelor condeie sîrguincioase, care, dacă n-au putut da vremii lor
scînteia originalităţii, dacă n-au deschis drumuri nouă de gîndire, au bătă-
torit şi au lărgit căile pe care un neam întreg a putut ajunge la lumină. De
aceea subtitlul cărţii este „în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului",
de aceea el se îndreaptă cu deosebită dragoste către cei mărunţi care cresc în
umbra celor mari, chiar cînd sînt copleşiţi de înrîurirea lor, de aceea în cartea
lui epocele de decădere sau de tranziţie nu sînt mîntuite prin cîteva şire, ci
sînt studiate cu acelaşi interes care caută să descopere curente în naştere,
mici flăcări ce pîlpîie încă sub spuză.
0 deosebită atenţie, simpatică pentru elanurile naive şi iertătoare
pentru greşelile grosolane împotriva formei artistice, se dau acelor neînsem-
naţi scriitori care pregătesc în ţările române curentul de „europenizare" prin
apropiere de literatura apuseană, care se traduce şi prin depărtare treptată
de cultura orientală.
^ „Pe cînd, înainte, grecul, moştenitor al tradiţiei culturale a elinului,
era învăţăcelul românului, acum fostul dascăl şi fostul învăţăcel 1 se găsesc
pe aceeaşi bancă de şcoală ca ucenici modeşti ai unui profesor mai mare, ai
profesorului european" 2 . „Exodul cătră lumină, pelerinagiul cătră civilizaţie
începea şi, molipsindu-se de exemplul tinerilor, bătrînul Dudescu, încingîn-
du-se cu cele mai preţioase şaluri turceşti, îmbrăcînd blana cea mai călduroasă
Şi mai rară, garnisindu-şi geamantanul cu cele mai răcoritoare şerbeturi de
familie, porni în caleaşca-i de Viena pentru a vedea şi el Parisul." 3
1 A se o b s e r v a a c e s t „ a r d e l e n i s m " ( r o m â n i z a r e a c u v î n t u l u i g e r m a n Lehrling) la Iorga,
c a r e nu se sfieşte a i n t r o d u c e î n scrisul s ă u , a l ă t u r i d e cele m a i c u t e z a n t e neologisme, p r o v i n c i a -
lisme, perhorescate de şcoala dacălilor p e d a n ţ i , deopotrivă din g r a i u l colorat al Moldovei sale,
c a şi d i n A r d e a l , p e c a r e îl c u n o a ş t e a t î t d e b i n e . A s t f e l s e e x p l i c ă d e c e l i m b a l u i e a t î t d e b o -
g a t ă , d e ce, b u n ă o a r ă , î n Dicţionarul Academiei se găsesc a d e s e a c u v i n t e ilustrate cu o s i n g u r ă
citaţie, din Iorga.
2
Ist. lit. sec. XVIII-lea, vol. II, pag. 8.
3
Ibid., 44.
 535
I O R G A CA I S T O R I C LITERAR

Dar lumina ce venea din apus avea o strălucire străină, iar patriotismul
învăţat de la greci era o noţiune abstractă. Europenizarea ţărilor române era
mai mult o schimbare a felului de trai şi a gusturilor, ea nu se întemeia pe un
ideal şi nu putea deveni sămînţa renaşterii noastre naţionale.
Abia cînd prin porţile care se deschideau tot mai mult spre lumina apu-
seană, scăldaţi în lumina aceasta, apărură apostolii mari ai romanităţii noastre,
încălzind sufletele cu graiul lor entuziasmat, abia atunci ne-am renăscut ca
popor unitar prin origine şi aspiraţiuni.
Acestor apostoli deci, care, dacă n-au făcut literatură propriu-zisă, au
făcut mai mult decît atîta, au învăţat pe români pentru totdeauna a fi mîndri
de numele ce-1 poartă şi a-şi iubi limba lor, lor le dedica cu drept cuvînt Iorga
un studiu a m ă n u n ţ i t . „Epoca lui Petru Maior" e titlul unui volum întreg şi
în el se studiază activitatea într-adevăr vastă şi înălţătoare a marilor scriitori
ardeleni. Cu foarte multe amănunte nouă — cetiţi bunăoară istoricul Lexico-
nului de la Buda —, cu caracterizări minunate şi cu căldura cercetătorului
răpit de subiectul studiului său. Şi apoi urmează descălecatul lui Lazăr.
Acesta e prezentat într-o lumină nouă. N u numai ca întemeietorul
şcoalei româneşti, ci ca întîiul îndrumător al neamului său. Din analiza amă-
nunţită a Povăţuitorului său putem ghici cît de îmbelşugat a fost semănatul
ideilor sale nescrise, cît de mare a fost influenţa directă pe care, prin personali-
tatea sa marcantă, a avut-o asupra elevilor săi.
î n vechile chilii de la Sf. Sava nu s-a întemeiat numai un aşezămînt,
în care de acum înainte se putea învăţa româneşte, ci acolo s-a desfăşurat
activitatea întîiului dascăl român în cel mai frumos înţeles al cuvîntului.
Opera lui nu a rămas scrisă decît în mică parte, dar ea a trăit prin elevii săi.
Şi dacă dl. Gaster susţine 1 că meritul lui Lazăr consistă în faptul că a avut
pe Eliade ca elev, această afirmare — care e adevărată numai dacă o inter-
vertim — ne arată cît de peste putinţă îi este unui străin a scrie o istorie a
literaturei noastre, cît de multă pătrundere în sufletul românesc şi cît suflet
înţelegător se cere, pe lîngă erudiţie, de la cel ce vrea să scrie o astfel de lucrare.
Aceste calităţi le are Iorga în măsură mare: înţelegerea din punct de
privire românesc a adevăratelor valori, a semănătorilor de idei : de aceea el
va urmări opera admirabilă, lipsită de orice podoabă a dascălilor ardeleni,
care după Lazăr au pregătit pe bărbaţii mari ai României, dîndu-le cultura
inimei şi învăţîndu-i, prin exemplul lor chiar, să jertfească tot pentru naţiu-
nea lor.
Întîia oară găsim într-o istorie a literaturii române dîndu-se locul care
li se cuvine marilor îndrumători ai poporului nostru, lui Mihail Kogălniceanu,
lui Gheorghe Bariţiu, întîia oară se analizează, pe lîngă opera pur literară,
şi cea de apostoli ai adevărului, la unii scriitori, precum e Nicolae Bălcescu
şi alţii.
Şi aici voi deschide un parantez.
Iorga nu este numai un scriitor al istoriei literaturii poporului său, ci
este însuşi una dintre cele mai măreţe figuri ale literaturei noastre contempo-
1
Rumănische Literatur, în Grôbers Grundriss der romanische Philologie, tom II, 1908,
pag. 370.
5 3 8 SEXTIL PUŞCARIU

xane, de un deceniu şi mai bine el este îndrumătorul generaţiei tinere. [...]

Sfaturile ce le dă aci înaintea poporului său se leagă direct de vederile largi
ale unui Kogălniceanu şi Bălcescu, uneori de ale d-lui Maiorescu şi foarte adesea
de ale lui Eminescu. Chiar şi cu Gheorghe Lazăr se întîlneşte, uneori, mai ales
atunci cînd vrea să ţină pe tineri la şcolile din ţară, arătîndu-le că străină-
tatea nu-i bună pentru oricine şi aduce foloase numai celor pregătiţi pentru ea.
De la 1821 — m a i bine zis cam pe timpul acesta —începe epoca nouă
a istoriei literaturii noastre. De aci înainte nu numai numărul scriitorilor
noştri creşte, dar şi datele asupra lor devin mai bogate, şi prin apariţia întîielor
reviste şi foi periodice este cu putinţă să urmărim dezvoltarea lor treptată.
De aceea o scriere despre literatura română deveni istorică şi cu privire la
urmărirea cronologică a dezvoltării ei.
Din punct de vedere teoretic, aceasta e singura cale firească de a scrie
istoria unei literaturi şi cea mai ideală formă a istoriei literaturii e cea de
anale, stabilind an de an evoluţiunea literară a unui popor. î n practică însă
lucrul acesta e foarte anevoios şi are marele dezavantagiu de a păcătui împo-
triva unităţii, de a sfîşia în părticele mici imaginea pe care cetitorul trebuie
să o cîştige despre fiinţa şi activitatea scriitorilor.
Defectul acesta, care nu-i al autorului, ci al metodei, se observă şi în
cele trei volume din urmă ale lucrării lui Iorga. Din ele vedem, e adevărat
întîia oară, cum s-a dezvoltat în timp literatura noastră, care a fost partea
fiecărui scriitor la naşterea deosebitelor curente şi la dezvoltarea diferitelor
grupări şi reviste, dar dacă voim să ne reconstruim în minte figura cutărui
scriitor, întreagă, nu sîntem în stare s-o facem.
Şi fiindcă orice chestiune metodică e vrednică de urmărit, să-mi fie
îngăduit a spune aici că în cursurile mele de istorie a literaturii române am
adoptat şi eu sistemul cronologic, fără însă a duce consecvenţa la extrem — e
mai bine a fi folositor decît consecvent — ci, de cîte ori în dezvoltarea literară
se iveşte pentru întîia oară un scriitor nou de valoare, mă opresc la el, căutînd
să-i stabilesc locul şi să-i schiţez personalitatea întreagă, anticipînd ştirile
necesare din activitatea lui posterioară şi revenind la datele anterioare din
viaţa sa. Făcînd aceasta, mă gîndesc la cel ce-şi alunecă privirea pe un cer
înstelat de vară, căutînd să cuprindă pe retină spaţiul întreg de deasupra sa.
Cînd însă un meteor întrerupe liniştea fixă a tăriei, ochiul îl va urmări cum
trece pe cer pînă se stinge. Un fel de meteori sînt şi scriitorii ce luminează
cîmpul literar, unii mai luminoşi, alţii mai puţin strălucitori, şi e firesc ca,
zărindu-i, să nu-i pierzi din ochi pînă dispar.
Sistemul acesta e cu atît mai uşor practicabil cu cît în literatura noastră
cei mai mulţi scriitori sînt cu totul copiii generaţiunei lor, iar generaţiunile
sînt scurte şi se înlocuiesc una pe alta cu repeziciunea caracteristică întregei
noastre dezvoltări culturale de un veac încoace. Vedem doar în zilele noastre
cum cinci sau zece ani deosebitori în vîrsta oamenilor ajung pentru ca să-i
aşeze în două generaţiuni deosebite, cum bărbaţi de patruzeci de ani aparţin
adesea cu toate năzuinţele şi cu întregul lor fel de a fi generaţiei „bătrîne".
Luaţi, bunăoară, exemplul lui Asa chi. El, care îşi trăise traiul de scriitor
inca pe timpul generaţiei lui Kogălniceanu, apucă chiar şi mişcarea Junimei
I O R G A CA I S T O R I C LITERAR 535

din Iaşi. De ce interes poate fi însă revenirea mereu asupra scrierilor lui, care
se nasc ca anahronisme, cînd tot interesul nostru trebuie să fie concentrat
asupra grupărilor de la Dacia literară sau Propăşirea şi mai tîrziu de la Con-
vorbirile literare? Sau luaţi pe Alexandrescu. El a strălucit ceva peste un
deceniu; tot ce scrie în urmă poartă timbrul unui necontenit supliciu. Chiar
Eliade, care a ştiut să atragă luarea aminte obştească asupra sa pînă la moarte,
poate fi tratat în capitolul care se ocupă cu generaţia pe care el o conduce!
Din momentul ce Kogălniceanu se desparte de el, fiindcă ideile lor nu mai
încap în aceeaşi ramă, a început generaţia nouă, iar Eliade, deşi rămîne inte-
resant pînă la moarte, e un rătăcitor care-şi reneagă chiar ideile lui sănătoase
de mai înainte x.
Iorga e întîiul care într-o istorie a literaturei române dă atenţia cuvenită
revistelor şi publicaţiunilor periodice. Întîia oară se urmăreşte activitatea
rodnică şi atît de frumoasă a Foii pentru minte, inimă şi literatură 2, a gazetelor
politice din jurul anului 1848, a Bucovinei Hurmuzăcheştilor şi chiar şi a foilor
umoristice şi satirice, cu ocazia cărora se revindecă un loc în istoria literilor
române unor talente ca N. Orăşanu ş.a. î n general, Iorga scutură vălul uitării
de pe cîteva nume, care merită o soartă mai bună, cum e, bunăoară, N. Istrati
şi G. Baronzi. Dacă însufleţirea lui pentru opera acestor scriitori e poate mai
mare decît a multora dintre noi, nu-i mai puţin adevărat că lor li se cuvine
mai multă atenţiune decît unui Aricescu, M. Za'mfirescu şi alţii, pe care cutare
autor de manuale şcolare i-a ridicat la înălţimi nemeritâte.
Cu sufletul său accesibil pentru frumos, Iorga a ştiut descoperi şi în
opera celor mititei fragmente vrednice de relevat, şi în privinţa aceasta cărţile
lui devin aproape un fel de antologie, salvînd pentru generaţiile următoare
cîteva mărgăritare, şi care altfel ar rămînea îngropate în volume ce nu se mai
cetesc. Şi, ca şi în volumele precedente, el ştie caracteriza în cîteva linii —
cetiţi, bunăoară, cele ce se spun despre Depărăţeanu — partea originală şi
nouă cu care fiecare contribuie la dezvoltarea scrisului românesc.
Dar trebuie să închei, căci intenţia mea n-a fost să fac analiza cărţilor
lui Iorga. Aceste cuprind de bună seamă şi greşeli. Greşeli inevitabile — şi
erori evitabile. Desigur, dacă Iorga ar fi avut mai mult răgaz, dacă şi-ar fi
luat mai mult timp şi ar fi început cu publicarea numai după terminarea
manuscriptului, ar fi putut rectifica unele scăpări din vedere. Se vor găsi
totdeauna critici binevoitori care le vor aduna, fericiţi că găsesc pete de
umbră în soare 3. Mie mi se pare însă că Iorga ar păcătui împotriva rostului
1 O f o a r t e i n t e r e s a n t ă î n c e r c a r e d e a î m p ă r ţ i i s t o r i a l i t e r a t u r i i în g e n e r a ţ i i — î n s ă d e o s e -

b m d u - s e d e O t o k a r L o r e n z — a f ă c u t î n u r m ă F r i e d r i c h K u m m e r , î n a s a Deutsche Literatur-
geschichte des XIX-Jahrhunderts, Dresden, 1909.
2 C î t d e f r u m o s şi d e a d e v ă r a t c a r a c t e r i z e a z ă I o r g a p e s u f l e t u l a c e s t e i foi, p e G h . B a r i ţ i u !

„ S c r i s u l l u i B a r i ţ i u , a ş a d e î m b e l ş u g a t , a f o s t p r a c t i c şi t r e c ă t o r : el a f o s t c a a c e a p a r t e d i n a p a
cerurilor, pe c a r e p ă m î n t u l o î n g h i t e f ă r ă a m a i d a r î u r i vecinice, d a r d i n c a r e se î n a l ţ ă , pe c î m -
p i i l e d e c a t i f e a v e r d e şi d e a u r p a l i d , h r a n a m i i l o r d e o a m e n i , c a r e a d e s e a u i t ă s ă m u l t ă m e a s c ă "
(Sămănătorul, III, 290).
3 S e m n a l e z p e n t r u a m i c u l II. C h e n d i u r m ă t o a r e a n o s t i m a d ă c a r e a r m e r i t a s ă f i e „ e x p l o a -
t a t ă " . L a p a g . 242, d i n v o l u m u l I I a l Ist. lit. în veacul al XIX-lea, vorbindu-se de Shakespeare,
se s p u n e în n o t a din subsol c ă s-a „ n ă s c u t la Mickolcz, în z i u a de 1 i a n u a r 1809". U n critic binevo-
i t o r n u e d a t o r s ă t r e a c ă s e m n u l ce-1 t r i m i t e l a n o t ă , c u p a t r u ş i r e m a i j o s , d u p ă n u m e l e l u i M a n y !
570
SEXTIL PUŞCARIU

său pe această lume, dacă ar scrie altfel decît s-a obicinuit. Cînd Dumnezeu
ţi-a dat o minte atît de luminată, fără să-ţi hărăzească decît viaţa scurtă a
tuturor muritorilor, e păcat să te opreşti în opera ta creatoare şi să pierzi
săptămîni şi luni cu colaţionarea unui text şi cu controlarea unei date. Aceste
lucruri le pot face sutele de muncitori harnici, corecţi şi pedanţi, dar incapabili
de a produce din sine, zecii de profesori — chiar universitari —, geloşi de bunul
lor renume, care „în viaţa lor n-au pus o temelie, n-au spart o stîncă şi nu s-au
luat la trîntă pentru ştiinţă, ci au lărgit numai căile, cei care vorbesc tot-
deauna limba cea mai frumoasă, aşa cum au învăţat-o cu multă abnegaţie,
fără s-o strice şi fără s-o îmbogăţească" 1 .
Lucrarea aceasta a lui Iorga — cu nerăbdare îi aşteptăm continuarea —
este întîia istorie a literaturii române, căci ceea ce s-a scris înainte sînt numai
încercări mai mult sau mai puţin izbutite. El e întîiul care întruneşte în sine
toate condiţiunile necesare pentru un istoric literar român: cunoştinţe temei-
nice, putere de muncă, pricepere profundă, istorică, însemnată cu un gust fin
artistic, cultură universală, iubire pentru subiect şi talent deosebit în a carac-
teriza epoci şi personalităţi, în a reconstrui imagini din trecut şi a le evoca
într-o formă caldă şi poetică.
Cercetări viitoare vor rectifica erori, vor completa cîte o lacună, vor
schimba ici şi colo cîte o aserţiune. De aci înainte se va putea scrie şi o istorie
literară mai puţin erudită, mai pe înţelesul tuturor, dar oricine va face încer-
carea aceasta va trebui s-o împistriţeze cu citaţii multe din opera lui Iorga,
care va rămîne temelia oricărei cercetări literare viitoare.

1 R u d o l f H a n s B a r t s c h , Zwõlj ans der Steiermark, p a g . 43 — 44.

 ST. O. IOSIF

După Caragiale, Cerna, după Cerna, Iosif în cursul unui singur an !

E aproape mai mult decît putem duce. Şi cînd cel dispărut ţi-a fost mai mult
decît un poet favorit, cînd prietenie sinceră şi fără umbre te-a legat sufle-
teşte de el, atunci îţi simţi mîna tremurînd şi lăcrămile îţi îneacă glasul cu
care ai vrea să-i spui un ultim rămas bun.
î n astfel de clipe simţi că singura mîngăiere ce-o poţi afla e în adîn-
cirea durerii pe care o ştire venită ca din senin ţi-a înfipt-o în inimă, amin-
tirile te năpădesc şi fiecare din ele întoarce cuţitul în rană. Recitesc scrisorile
lui, păstrate cu sfinţenie şi fiecare rînd din ele îmi deşteaptă aduceri-aminte
nouă. Pun cîteva la o parte şi le voi împărtăşi celor ce au ţinut, ca mine, atît
de mult la el. Căci aceste scrisori de azi nu mai sînt ale mele, ci ale obştei
româneşti. Numai cîteva, în care-mi vorbeşte despre bucuriile şi durerile
lui intime, în care sînt descrise suferinţele lui omeneşti, acelea rămîn numai
ale prietenului, faţă de care îşi vărsa inima.
*

La 1900, auzind că e şi el în Paris, mi-am adus aminte de liceanul cu

ochii mari şi visători cu care mă jucam odinioară de-a „hoţii şi jandarii" prin
Groaverii Braşovului şi cu care ne căţăram prin turnurile vechiului oraş.
L-am găsit într-o mansardă din etajul al cincilea din „rue Léopold Robert",
la o masă plină cu hîrtii, pe care fierbea tradiţionala cafea neagră. Ne-am
împrietenit din întîia zi şi-am rămas nedespărţiţi. Am mers împreună la
„Closerie de lilas" cafeneaua din „cartier", unde ne-am întîlnit cu Cioflec,
cu Anghel şi cu pictorii români, Loghi, Strîmbu, Popescu, Pătraşcu, Basarab
ş.a. Dar întîlnirile noastre erau prea zgomotoase şi în curînd, alegîndu-ne
numai cîţiva, am schimbat localul cu numele cel poetic pentru o odăiţă
dosită dintr-o cafenea din faţa gării Montparnasse ; iar cînd nici aici nu puturăm
scăpa de oaspeţi nedoriţi, adunările noastre săptămînale se ţineau în atelierul
lui Kimon Loghi. Aici se făureau sute de planuri pentru viitor, dintre care
cele mai multe nu s-au realizat. Dar unul cel puţin a luat fiinţă: planul de
a scoate o revistă cu o nouă îndrumare literară. î n acele seri în care Iosif
şi Anghel citeau versurile lor şi Cioflec ne suprindea totdeauna cu bucăţi
literare a cîtorva corespondenţi de-ai săi, ca I. Adam şi I. Bîrseanul,—eu
542 SEXTIL PUŞCARIU

am adus o dată, dintr-o călătorie la Lipsea, poeziile modestului poet de talent

ce se ascundea sub pseudonimul Sorin şi care era regretatul Ion Borcia, —
în acele şedinţe literare cu discuţii interminabile s-au pus temeliile Sămănă-
torului de mai tîrziu. Parisul, care a adăpostit atîtea visuri ale tinerilor scriitori
români pe vremea lui Alecsandri şi a lui Bălcescu, a văzut năseîndu-se şi
renaşterea literară ce avea să se ivească la 1902.
Şi tot la Loghi în atelier a venit odată Iosif cu un teanc de manuscrise
şi ne-a citit volumul de Patriarhale, înainte de a-1 da la tipar. L-am luat
pe rînd în braţe şi l-am sărutat. Fiecare din noi ne aduceam aminte de alte
versuri de ale lui, pe care am fi dorit să le mai primească în volum. Dar el le
respingea toate, nu voia să facă acelor „fleacuri" cinstea volumului. Această
selecţie jertfitoare a fost cauza că cartea lui a fost, după atîţia ani de secetă
literară, întîiul volum. Afară de Baladele şi Idilele şi de Firele de tort ale lui
Coşbuc, aproape tot ce apăruse de la Poeziile lui Vlahuţă încoace erau colecţii
de versuri scoase în grabă de cei ce ardeau de nerăbdare să-şi vadă numele
pe învelitoarea unei cărţi, fără unitate de gîndire, fără o personalitate şi
un suflet de poet.
Iosif fusese elev al celor doi mai scrupuloşi maeştri ai formei, al celor
ce pătrunşi de sfinţenia artei şi-au muncit cu o autocritică dusă pînă la
extrem operele înainte de a le da la tipar, al lui Vlahuţă, cel care 1-a descoperit
luîndu-1 părinteşte sub scutul său pe cînd scotea revista Vieaţa şi al lui Caragi-
ale, cu care cutreierase redacţiile cîtorva gazete şi care-i vorbise nopţi întregi
despre felul cum se scrie o propoziţie românească. El a învăţat de la maeştrii
săi să scrie, şi nu le-a făcut niciodată ruşine. între hîrtiile mele găsesc redacţia
primitivă a poeziei FusulO transcriu la acest loc ca să se vadă ce-a jertfit
poetul pentru ca să ne poată da acel mic cap-d-operă ce va rămânea totdeauna
în literatura noastră.
Făcliile din u r m ă se sting la mănăstire,
O c l i p ă p l î n g e t o a c a ... s e f a c e - a p o i t ă c e r e ...
P r i n a l b a ferăstruie în n e a g r a încăpere
L a v a t r ă vezi o b a b ă topită de veghere
Torcînd în a i u r a r e .

S u b d e g e t e l e - i f u s u l t o t f u g e şi s e - n t o a r c e ,
S e d e a p ă n ă şi s m u l g e d i n c a i e r l î n a mută,
P u r t a t î n c e r c u r i p a r c ă d e - o m î n ă n e v ă z u t ă ...
Cu g î n d u r i l e d u s e , c ă t î n d î n g o l p i e r d u t ă ,
B ă t r î n ă m a i c ă t o a r c e ...

Deasupra Preacuratei stă candela de pază,

Cucernic stăruieşte în aer busuiocul,
P e v a t r ă l u p t ă - n u m b r ă m o c n i t şi v î n ă t f o c u l ;
î n s t r ă i n a t un greier, schimbînd î n t r - u n a locul,
Sub vatră aiurează.

1
Patriarhale, pag. 11 — 12.
ST. O. I O S I F
543

C a p r i n s d e v r a j ă f u s u l t o t f u g e şi s e - n t o a r c e
R e p o v e s t i n d î n t r - u n a p ă c a t e l e i u b i r i i ...
P ă r i n ţ i i m o r ţ i d e j a l e ... b l ă s t ă m u l p r i b e g i r i i ,
Ş i v i s c o l o a s a n o a p t e l a p o a r t a m ă n ă s t i r i i ...
Bătrîna toarce, toarce.
între amintirile din Paris îmi răsare mai ales viu în minte o seară.
Ne găsirăm iarăşi cu Cioflec şi cu Anghel la „Zimmer", în braseria de sub
„Châtelet". O discuţie înflăcărată se încinsese între noi asupra literaturii
germane şi franceze. Noi doi cu Iosif susţineam că francezii n-au avut nicio-
dată lirici care să se poată măsura cu fiii visători ai Germaniei. Cioflec si mai
ales Anghel considerau aceste afirmări aproape ca un atac personal. Stînd
în picioare, Anghel recita versuri din Musset şi din Verlaine desfidîndu-ne
să le găsim pereche în literatura germană. Atunci Iosif, liniştitul şi timidul
Iosif, a bătut cu pumnul în masă şi palid la faţă a început la îîndul său să
citeze din Goethe şi din Heine. Întîmplarea voi ca în acea seară să ne întîlnim
cu Antimireanu — iacă încă unul mort în floarea tinereţii ! —, care cu cîtva
timp în urmă scrisese un articol dispreţuitor despre literatura noastră populară.
Musset şi Heine fură uitaţi ca prin farmec, şi toţi patru ne năpustirăm asupra
celui ce fusese, cu articolul său, cauza pentru care Floarea albastră a trebuit
să înceteze. Bietul cercă să replice, să-şi apere convingerile, dar văzînd că
argumentele nu pot străbate în faţa indignării noastre, şi-a luat pălăria şi
ne-a lăsat ridicînd un imn poetului anonim al Mioriţei.'
*

Iosif a plecat cel dintîi din Paris. De mult dorea să cunoască şi Germania
înainte de a se înapoia în ţară, şi Cioflec nu-1 mai reţinu. Precum Babilonul
de pe marginile Senei îl desconcentrase la început,' astfel impresiile ce-i
lăsară oraşele din Bavaria fură atît de puternice, încît luni de zile el nu mai
izbuti să scrie nici un vers.
Neliniştea noastră însă în curînd fu risipită, căci după un timp scurt
de reculegere urmă acel şir lung de sonete admirabile, care s-a publicat în
anul întîi al Sămănătorului.
Din timpul acesta încep scrisorile lui.
îi trimisesem o dare de seamă asupra volumului de Patriarhale. El
îmi răspunde din München, cu data 21.VII.1901:
„Cînd au apărut Patriarhalele era să mă-mpuşc şi nu făceam rău ; ar
fi avut atunci un rost tot zgomotul ce se produsese în jurul prostiilor mele.
Căci deşi eram pe deplin edificat în ce priveşte valoarea lor, totuşi le iubeam,
şi oricît mi se păreau de simple, bănuiam că n-au să fie pricepute. De fiecare
vers se lega ceva ce m-a durut adînc, dar socoteam aşa lipsită de importanţă
durerea asta, încît mă mir cum am fost în stare s-o torn pe hîrtie, chiar în
forma asta imperfectă sub care se prezintă. Tu vii acum şi dezgropi atîtea
frumuseţi din versurile mele, încît mă faci să cred că m-ai înţeles şi mă cunoşti
mai bine decît eu pe mine însumi. Şi îa acelaşi timp mă faci să sufăr. Sînt
ca o fată urîtă căreia îi pui în faţă o oglindă măritoare şi se înspăimîntă
ascunzîndu-şi faţa cu ruşine. Astfei pui tu într-o lumină strălucitoare defec-
544 SEXTIL PUŞCARIU

tele firii mele, în contra cărora am încercat să lupt fără folos. Ce mult aş
fi dorit să fiu, sau cel puţin să par altul ! Vesel, sănătos, plin de curaj, — nu
un plîngăcios cum sînt. Am nutrit totdeauna iluzia tainică de a fi un discipol
al lui Coşbuc şi un continuator al lui. N-am să-ţi iert niciodată că mi-ai dis-
trus iluzia asta. Şi ca să mă răzbun şi să-ţi fac în ciudă n-am să mai scriu
decît balade de-aci-nainte ! Iac-aşa. Atunci să te văd ce ai să mai scoţi din
ele. Numai din curiozitate de a le vedea analizate de tine am să le scriu...
...Eu voi pleca într-o înfundătură prin Alpi şi am să tîrăsc muza de păr
pe cărările cele mai prăpăstioase. Inima însă-mi gravitează către Braşov.
...Scriu pe Corbea, da-i greu al dracului, că-i
legat în fiare
d e m î n i şi p i c i o a r e ,
şi-i p e c e t l u i t l a g î t
cu trei lire de a r g i n t
c u m n - a m v ă z u t de cînd sînt!

— vorba rapsodului."
Iosif de fapt nu avea o părere bună despre poeziile sale. Le credea imper-
fecte şi-mi spunea adesea că ar fi cel mai fericit om din lume, dacă ar putea
să facă poeziile numai pentru sine, să le poarte numai în cap şi să nu
trebuie să le ciuntească aşternîndu-le pe hîrtie. Romantic din creştet pînă
în tălpi şi deci aplecat spre reverii şi lăsîndu-se bucuros răpit de farmecul
trecutului, el se lupta totuşi cu sine, voind ca dintre versurile sale să apară,
deodată cu admiraţia vremurilor eroice şi patriarhale, un îndemn optimist
pentru viitor şi nu un izvor de reflexii pesimiste asupra prezentului. „Pe cînd
scriam şi eu, copleşit de influenţa gigantului Eminescu", mi-a spus odată,
„văicăreli asupra nemerniciei vieţii, pe care nu ajunsesem s-o cunosc încă,
m-am întîlnit odată cu d-1 Gherea. Şi din vorbă în vorbă mi-a povestit trecutul
său plin de suferinţe. Cînd am văzut însă la acest om, pe care soarta nu l-a
cruţat, acel idealism neştirbit din tinereţe şi un optimism fără margini, m-am
jurat că n-am să scriu versuri niciodată în clipele cînd dureri vagi şi o tristeţe
descurajatoare te ispitesc să iei pana în mînă".
A doua scrisoare e din Neuburg, lîngă Dunăre, din 9 august 1901. O
transcriu întreagă, căci are o valoare literară deosebită prin măiestria cu
care acest suflet impresionabil pentru viaţa patriarhală a prins într-un tablou
minunat un colţ al acelui orăşel bavarez.
„Nu ştiu acu: mi-e dor de tine pentru că mi-e dor de Braşov ori mi-e
dor de Braşov pentru că mi-e aşa de dor de tine. Destul că mi-e dor; mi-e dor !
Şi dorul ăsta m-apucă cîteodată — nu pot zice din senin, căci plouă
cu găleata — din prima zi cînd descălecai la bariera acestui vechi orăşel,
unul dintre cele mai drăgălaşe, poate, din regatul binecuvîntat al Bavariei.
La început ploaie şi frig, plictiseală, sărăcie goală. Era cît pe-aici să mă
spînzur de năcaz. Pe urmă s-a îndurat Dumnezeu şi la rugăciunile mele fier-
binţi a deschis iar seria seninelor zile de vară ; de-atuncietot frumos. Văzduhul
S T . O. I O S I F 545

s-a dezbrobodit din nori albastru ca ochii Brumhildei ; numai Dunărea vine
mînioasă şi turbure, clocotindu-şi cu zgomot valurile spumegate, căci a plouat
zdravăn la munte.
Castelul măreţ — azi cazarmă — îşi oglindeşte turnurile seculare în
apele Dunării, o luntre pustie dănţuie jos, lîngă ţărm. în dreapta, la stînga,
coboară şi urcă uliţi strimte, măturate de curînd; căsuţe albe dorm cuminţi
în şir, cu flori la ferestruici şi cuiburi de rîndunele sub streşini. Iar armonia
gravă a clopotelor consacră liniştea asta partiarhală. Militari ţanţoşi trec
zornăind din pinteni ; o slujnicuţă aleargă desculţă şi dispare în colţ ; un
ţărănoi lung de nu se mai sfîrşeeşte se opreşte-n ioc nehotărît ; de departe
mă măsoară din ochi, parcă ar pofti să-mi ceară socoteală ce caut în ţara lui,
străin venetic. Vreau să-1 ocolesc şi, trecînd pe lîngă el, 1-aud mormăind. Ştii
ce mi-a zis? « Grüss Gott ! ».
Dar pe ulicioara unde mi-am ales eu reşedinţa este mai totdeauna pustiu.
Peste drum « eine wunderliche Familie »: tatăl cîntă din corn, băiatul din
vioară, fata la pian. Oamenii ăştia parcă nu trăiesc decît pentru Beethoven
şi Wagner. La anumite ceasuri, mă postez la fereastră şi-ascult ; mica orchestră
are un ansamblu perfect. Cel puţin pe mine mă-ncîntă. Dar fără de veste
concertul se-ntrerupe tocmai în inima unei partituri; a sunat clopoţelul de
la uşa prăvălioarei de jos deasupra cărei atîrnă modesta firmă: Wilhelm
Fink. Herr Fink lasă muzica la o parte şi coboară tacticos în boltă ca să-şi
servească muşteriul; apoi se întoarce iar la copii şi concertul reîncepe. Eu
stau la pîndă după storuri ; figurile lor abia se disting în clar-obscurul odăiţei ;
din cînd în cînd copila ridică graţios căpşorul, aruncîndu-mi priviri nevi-
novate, pe furiş.
Astăzi e numai bătrînă acasă. M-am obişnuit aşa de bine cu vecinii
mei, încît parcă-mi lipseşte ceva zărind ferestrile pustii. Ca să-mi alung
urîtul îţi scriu ţie. Ar trebui să-nnegresc încă pagini întregi dac-aş sta să-ţi
zugrăvesc viaţa ce duc eu pe-aici. Niciodată n-am fost în mai bune dispoziţii
poetice; ziua mi se duce ca un vis şi toate gîndurile mele tind să se prefacă
în armonie. Seara mă plimb singur pe ţărmul Dunării ori prin Englischgarten
— superbă grădină pustie. Şi... făuresc versuri. Păcat numai că cele mai
frumoase se duc în risipă ca o negură şi prea puţine ispitesc să se-nchege în
rime sonore. Totuşi mă bucur simţind cum pe zi ce merge recapăt încrederea
ce-o bănuiam pierdută pe veci.
Sînt iarăşi nebunul din vremi de-altădată,
Iar umblu ca-n vis, poticnindu-mă-n mers ;
Tot gîndul mi-e farmec, simţirea mi-e beată
Şi inima-mi iarăşi începe să bată,
Şi bate-n cadenţă de vers.

Aşa zău ! îmi pare că murisem o dată şi acum mă deştept dintr-un

somn lung, renăscut. Din păcate însă în această a doua viaţă m-am pomenit
şchiop ! Pe semne m-au « călcat » ielele pe cînd dormeam, abia mai pot
mişca piciorul stîng de vreo două zile-ncoace. Asta sper că n-are să mă împie-
dece să încalec pe Pegas... Brrr ! Ce mai de proză !
546 SEXTIL PUŞCARIU

Ştii care-i poetul meu favorit acum? Goethe ! Nu-i aşa că sînt cam
îndrăzneţ? Dar fii pe pace ! N-am chef de traduceri acum Te rog comunică
cele mai umile plecăciuni dimpreună cu toată recunoştinţa mea d-nei Dima x.
Cîntecul sună mult mai frumos pe nemţeşte ; dar originalul, pe cinstea mea,
nu merită atîta atenţie !
Iată şi un pendant la cîntecul Acolo din volum. Dar te rog să nu-1
publici :
II
L u c e a pe cer a ş a tăcută
Şi, p a r c ă , a r u n c î n d scîntei,
V r e a s ă p ă t r u n d ă p e s t e s t o r u r i ...
Ah, cîte visuri, cîte doruri
încredinţasem ei!

Ca un prieten de departe,
D e p a r t e - n veci şi-n veci străin,
O a ş t e p t a m în f a p t d e s a r ă
î n colţ, acolo, să-mi răsară
Senină din senin !

Dar într-o noapte blestemată

S - a d u s ... Ş i s c ă p ă r î n d m a i viu,
S - a p r ă b u ş i t î n v e ş n i c i e ...
De-atuncea lumea e pustie,
Tot cerul e p u s t i u ...

D e - a t u n c i o s t r i g în o r i c e s a r ă
Şi-o c a u t nopţile-n z a d a r ...
O, s p u n e ţ i , s t e l e l o r v e c i n e ,
î n care sfere m a i senine
Vrea să-mi răsară iar!''

Tot din Neuburg, din 4 septembrie 1901 e scrisoarea următoare, ca

răspuns la o scrisoare a mea, în care îl anunţam că am să ţin o conferinţă
despre el la adunarea „Asociaţiunii" din Sibiu. Poeziile de care aminteşte
sînt sonetele şi cîntecele sale, în care, printre amintirile închegate din călă-
torii, răsare acel caracteristic „Mi-e dor de munţi... de Caraimanul/, Pe veci
acoperit de nori..." sau acel sincer „Nu-s doine ca în ţara mea/, Pe lumea
asta-ntreagă". Dorul de casă începe să-1 chinuie tot mai mult şi mai ales dorul
de Ardealul de care a rămas toată viaţa legat sufleteşte şi în care pe atunci
nu avea voie să se întoarcă. Dar scrisoarea aceasta arată în acelaşi timp
cît de bine îşi cunoştea poetul măsura talentului său. Cu toate că nu avea
o părere prea bună despre sine, era conştient că are meşteşugul „de a spune
puţin dar clar din multul ce-1 simţea atît de vag". în acelaşi timp el cunoştea
1 D-na M. Dima, care are o colecţie de traduceri f o a r t e f r u m o a s e , în l i m b a g e r m a n ă ,
d i n E m i n e s c u şi C o ş b u c , a t r a d u s p o e z i a Acolo d i n v o l u m u l Patriarhale (p. 83), p e c a r e o t r i m i -
sesem poetului.
ST. O. IOSIF 547

graniţele pînă la care se poate avînta şi oricît de mare ar fi fost dorul de a

zbura mai sus, el a ştiut totdeauna să se oprească la timp, să fie mai tare
decît ispitele. De aceea Iosif e cel care, apărînd ca un poet mare de la primul
său volum, a ştiut să rămînă la înălţimea ajunsă şi, fără s-o întreacă, el ne-a
apărut în fiecare volum următor mai adînc, mai matur: de pe culmea unde
se avîntase el vedea piscurile mai înalte ce-1 încunjurau, dar a preferit să
se oprească şi să-şi clădească acolo, sus, casa ce avea să-1 adăpostească de
toate vijeliile.
„...Să dea Dumnezeu noroc şi voie bună, deşi — ca să-ţi spun drept —
eu mă simt cam jenat în piele de om celebru. Auzi, auzi ! o conferinţă despre
pîrlitul de Iosif la adunarea Asociaţiunii !? Măi, voi sînteţi nişte infami,
care v-aţi hotărît cu orice preţ să mă scoateţi din sărite. Rezultatul începe
să se vadă. M-am necăjit şi eu odată şi am scris, am tot scris la verzi şi
uscate, aşa numite sonete, — mă, nişte prostii pe care, ca să mă răzbun,
vi le-am dedicat vouă, la fiecare cîte unul. Şi mai scriu încă, măcar să ştiu
de acum că mă fac de rîs. Scriu cît pot şi cum mi se năzare. începui şi o
poveste în versuri 1 , adecă un poem, dar m-am înnămolit la capitolul al 3-lea.
Vezi tu, vina e a voastră dacă azi scriu. Eu îmi spăl mîinile. Mult m-am
frămîntat cu mine însumi pînă m-am hotărît odată să m-arăt cu pieptul
deschis în faţa lumii. Acum e acum. Ştiu bine că joc ultima carte. De succesul
ce l-oi întîmpina în direcţia apucată depinde tot viitorul meu. Căci dacă
voi vedea că ajung ridicol, apoi mă-mpuşc fără multă vorbă. Eu nu-mi pot
da seama dacă e ceva de cele scrise ori nu. Virgil 2 spune că da, fireşte cu
mici rezerve pe ici-colea, şi-mi dă ghes mereu să-i trag înainte cu sonetele.
Una numai pot să bag şi eu de seamă: că am căpătat multă uşurinţă în mînui-
rea condeiului. Sînt versuri de care mă-ntreb singur dacă le-am făcut eu ori
mi le-a şoptit cineva la ureche. Am cîteva impresii de la Paris şi din călătorie,
turnate în versuri ; acum în urmă am scăldat-o prin cronicari, unde am găsit
comori de lucruri frumoase; dar vai !, niciodată n-am simţit mai adînc şi
mai dureros ce restrînse sînt cunoştinţele mele. Sînt atîtea lucruri pe care
le simt în sufletul meu şi nu le pot aşterne pe hîrtie, pentru că-mi lipseşte
siguranţa unei culturi universale, iar bibliotecă aici n-am. Umblu pe dibuite
şi caut mai mult să ghicesc aceea ce ar trebui să ştiu pe dinafară. Singura
mîngîiere îmi rămîne tot meşteşugul de a spune puţin, dar clar, din multul
ce-1 simt aşa de vag ! Dar mă ispiteşte o dorinţă irezistibilă de a lărgi sfera
în care m-am mişcat pînă acum ; mi-e sete de spaţiu. Aş vrea să zbor şi
aripile nu m-ajută încă, iar cîrma balonului desigur că n-am s-o descoper eu...
...Aş lăsa Bavaria şi Italia şi tot, măi, dac-aş putea petrece măcar o
lună prin Ţara-Bîrsei ori prin Munţii-Apuseni. Dar porţile Ardealului mi-s
închise..."
Urmează trei alte scrisori tot din Neuburg şi o poştală din Bucureşti,
în ele vedem că noua revistă Curierul literar îl preocupă tot mai mult. în a
treia o foarte nimerită caracterizare a entuziasmului ardelenilor şi în acelaşi

1
A fost odată ...
2 Cioflec.

37 — Cercetări şi studii — c. 339

548 SEXTIL PUŞCARIU

timp ideea pe care o îmbrăcat-o atît de frumos şi în sonetul: Eu nu-s decît

un singur glas... El niciodată nu se credea a fi un poet mare; în schimb,
avea o admiraţie neţărmurită faţă de alţii, adesea exagerată şi lipsită de
orice invidie. Aşa cum s-a închinat în Nürnberg înaintea monumentului lui
Hans Sachs, aşa vorbea cu cel mai adînc respect de scriitorii noştri mari,
cu deosebire dé Eminescu şi Caragiale, şi cînd apăru Goga, Iosif îi deveni
cel mai devotat prieten.
„Zilele trecute am fost la Nürnberg, care nu-i departe de aici. Totuşi
am cheltuit o grămadă de parale şi mi-am cam zdruncinat finanţele. Zic
şi eu însă ca ţiganul: fie, că face ! Ce-am văzut pe-acolo, n-am răgaz să-ţi
spun acum şi tu cred că-1 cunoşti dealtfel. Una ştiu: că n-am să-1 uit niciodată,
î n faţa monumentului lui Hans Sachs (care, deşi cismar, totuşi n-a fost
vax) m-am închinat ca un epigon nemernic. Dar ce animaţie în oraşul ăsta
de ruină ! Mă uitam nedumerit şi tot mă întrebam dacă nu sînt prada unui
vis...
Virgil e tot la Geneva şi mi-a scris că e silit să mai stea încă acolo. Nu
ştiu dacă se va întoarce ori nu în ţară, singur ori cu mine, ori zburăm spre
Italia, ori Dumnezeu ştie în ce colţ de rai mă mai duce hoţul ăsta de înger.
Eu aş vrea să văd pe tata, care a împlinit 70 de ani şi nu şi-a văzut de atîta
a m a r ' d e vreme feciorul ! Mi-e dor şi de Braşov şi de tine...
...în Bucureşti e vorba ca Stans să scoată o nouă revistă, cred că nu
e o veste nouă pentru tine. Eu voi colabora din toată inima şi mi-ar plăcea
mult să te văd şi pe tine alături de noi. Gelt?
Măi, să nu mă batjocureşti rău la Asociaţie şi, dacă nu-i cu supărare,
te rog să-mi săruţi pe cea mai frumoasă fată dintre drăguţele vînzătoare
Să-i spui că-i din partea mea, ba chiar poţi să le săruţi pe toate în şir, în
vreme ce eu tînjesc şi făuresc sonete.
Iată unul închinat ţie: Carnavalul2 (5/XI 1901)."
„Poştalele tale se bat în capete: una m-a înveselit, alta m-a turburat.
Eu ştiam că termenul de prezentare la Academie este 1 oct. st. v. Din această
pricină nu m-am grăbit. De unde voiai însă să aflu cînd de două luni de zile
trăiesc în orăşelul ăsta străin şi dat cu desăvîrşire uitării? Sînt plictisit nu
atît de gîndul că am scăpat ocazia — dealtfel destul de problematică — de-a
fi premiat, căci sincer ţi-o repet, nu cred prostiile mele vrednice de aşa
cinste, dar o eventuală premiere mi-ar fi dat posibilitatea să-mi ajut familia
şi să-mi termin studiile. în sfîrşit, probabil, că aşa a fost să fie...
De cîteva zile mă plictisesc oribil pe-aici, nu mai aflu nici un farmec,
sînt neliniştit şi aş vrea să mă duc şi în altă parte. Pe semne un blestem
pe capul meu să nu pot sta mai mult la un loc. A fost tot frig şi vreme urîtă,
o veche rămăşiţă de reumatism mă chinuieşte şi-mi strică pofta de scris şi
de citit. Cu toate astea, eu aş avea acum atîtea şi atîtea de scris şi-mi vine
să turbez de năcaz că dispoziţia şi sănătatea nu m-ajută... Curierul literar
poate să-mi dea ghes... (19/IX 1901)".

1 D u p ă conferinţă, domnişoarele de la Sibiu a u d e s f ă c u t volumele, poetului în p u b l i c .

2 U r m e a z ă p o e z i a p u b l i c a t ă în Sămănătorul, I , 1902, p . 111.
S T . O. I O S I F 549

„E ultima scrisoare din Neuburg. Părăsindu-1, văd cît e de drăguţ

şi mi-aduc aminte de multe momente fericite în care m-am bucurat singur
ca un avar de toate frumuseţile risipite în colţul ăsta de rai. Adio parc iubit
cu alee pustii, adio castel înnegrit şi mai ales ţie nu mă-ndur să-ţi zic rămas
bun, Dunăre dragă ! Dar nădăjduiesc să ne găsim în curînd, acolo unde cursul
tău devine mai potolit şi mai grav, între malurile largi, acasă la noi, în ţară...
...Cît despre conferenţă nu mă îndoiesc că ai fost aplaudat cu frenezie,
căci ardeleanul e entuziast de felul lui şi nu-i lipsesc adeseori decît motivele.
Dacă versurile mele au avut succes... îmi închipui ce-ar fi cînd un adevărat
poet, un cîntăreţ poet, un cîntăreţ mare ar veni în mijlocul lor; sînt oameni
însetaţi de adevăr şi frumos. Tu însă ai făcut un lucru pe care nu-1 meritam,
în schimb mi-ai dat un ghiont de îndemn la muncă. îmi scrii să mă port
bine ; îţi făgăduiesc că voi fi cît se poate de cuminte. « Ça n'empêche pas
le sentiment», cum însă spuneai tu odată... (l/X 1901)."
„Nu mă uita pe mine, Iosif cel de toate zilele... Te rog, dacă poţi, tri-
mite ceva material lui Stans 1 . Eu am mult material adunat. între colabora-
tori e Chendi şi Zaharie 2, Virgil, cred şi Anghel — prin urmare toţi ai noştri.

... D a r o r i c î t v i a ţ a e d e t r i s t ă
Ne r e a m i n t i m cu d r a g de v r e m e a veche,
Ş i - a m v r e a l a c h e f ş i - a m v r e a şi l a r e v i s t ă
Să te a v e m pereche.

...Revista cred că o să meargă. E vorba nici mai mult nici mai puţin
decît de o redeşteptare naţională. îţi poţi închipui deci cu cîtă dragoste voi
lupta eu !
P.S. Deoarece într-o scrisoare trecută ţi-am trimis nişte versuri neispră-
vite, îţi transcriu mai jos cele trei strofe rugîndu-te să distrugi cele primite.

ACOLO

îl
Luceşte sus aşa tăcută
Şi, p a r c ă , izvorînd scîntei,
V r e a s ă p ă t r u n d ă p r i n t r e s t o r u r i ...
Ah, cîte visuri, cîte doruri
î n c r e d în t a i n a ei!

Ca un prieten de departe
D e p a r t e - n veci, şi-n v e c i s t r ă i n ,
S t a u şi-o p î n d e s c î n f a p t d e s a r ă
L a g e a m acolo să-mi r ă s a r ă
Senină din senin.

1 Constantinescu-Stans.
2 Zaharia Bârsan.
550 SEXTIL PUŞCARIU

Lucind singurătăţii mele

E a - m i e s t e s i n g u r u l o d o r ...
Şi nimenea, pe lumea-ntreagă,
Nici steaua-n univers pribeagă
Nu ştie c-o a d o r ! . . . "
*

Dar mă opresc aici cu reproducerea scrisorilor lui. Cele ce urmează

ating lucruri intime, deziluzii şi dureri, care nu pot fi numite în acest momente...
Cei ce-1 urmăreau în timpul din urmă au rămas desigur uimiţi de acti-
vitatea extraordinar de bogată pe care o dezvolta. Alături de traduceri mari
(Hoţii de Schiller, Visul unei nopţi de vară ) el publica versuri prin toate
revistele române. Avut-a oare o presimţire că i se apropie sfîrşitul şi voia
să dea încă tot prisosul sufletului său? Sau sforţările supranaturale ce le-a
făcut l-au mistuit?
Pe cînd în Bucureşti, pe strade, lumea fascinată de nădejdile războiului
iminent cînta cu însufleţire puternicul imn [...], în care cu cîteva luni în
urmă Iosif sintetizase credinţele obştei româneşti, poetul — poate zguduit
de acest moment înălţător — fu fulgerat de o congestie cerebrală. î n floarea
vîrstei — la 8 octombrie avea să împlinească 38 de ani —, în zorile zilei, s-a
stins poetul „zorilor". în timiditatea sa, în repulsiunea sa firească pentru
tot ce era reclamă, el sfîrşeşte în nişte momente cînd toată lumea românească
e preocupată de alte gînduri, voind parcă să se strecoare nebăgat de seamă
din această viaţă, care l-a lovit atît de crud...
 UN POET: LUCIAN BLAGA

Era pc la mijlocul lui octombrie, cînd, într-o zi, poşta îmi aduse o scri-
soare voluminoasă. Un tînăr, care se sfia să-şi spună numele, îmi cerea prin-
tr-o a treia persoană avizul asupra caietului cu poezii alăturat scrisorii. Eram
pe atunci tocmai în toiul pregătirilor pentru editarea Glasului Bucovinei,
încît n-aveam nici răgazul, nici dispoziţia să cetesc poeziile acestui începător.
într-o seară, sosind acasă obosit şi plictisit de discuţiile interminabile
şi fără spor ce le avusesem într-o adunare, găsii pe masă caieţelul cu titlul
ceva cam pretenţios, de Poemele luminii, de care uitasem cu totul. Mai mult
ca să-mi împlinesc o datorie decît din interes real, îl deschisei, cu neîncrederea
şi scepticismul pe care ţi le dau decepţiile prea dese după lectura atîtor
„încercări poetice" ale unor tineri cu veleităţi de poeţi.
Dar abia cetii întîia poezie şi gîndurile, care-mi zburau pe jumătate
într-altă parte, mi se ţintuiră asupra acestor versuri albe. După lectura poeziei
următoare ştiam că am în faţa mea un poet adevărat. Versurile acestea nu
erau gîngăvitul unui începător, ci trădau o maturitate poetică deplină, ele
nu erau nici încercările unui abil versificator, precum le întîlnim atît de des
prin publicaţiile noastre periodice, versuri, despre care trebuie să admiţi
că „nu-s rele", dar care nu te pot satisface pe deplin, nefiind în stare să-ţi
producă acea emoţie sufletească pe care ţi-o evocă o adevărată operă de artă.
Lucian Blaga — căci aşa se numeşte — nu e unul dintre poeţii prolicşi,
cari „promit" în tinereţe, fără să ajungă să se ţină vreodată de cuvînt, lip-
sindu-le cea mai importantă însuşire a poetului: scînteia divină. El ne apare
de la început ca o individualitate pronunţată, ca un talent binecuvîntat.
Că n-a cutezat pînă acum să apară în publicitate cu poeziile sale e numai o
dovadă mai mult de respectul ce-1 are faţă de arta sa.
Cu un interes crescînd din ce în ce şi cu o adevărată sete cetii tot caietul
trimis. Seara aceea rece de octombrie deveni una din cele mai frumoase ale
vieţii mele, înşirîndu-se la cele cîteva serbări sufleteşti pe care le avusei odi-
nioară, cînd, acum optsprezece ani, la Paris, St. O. Iosif cetea unui cerc de
prieteni, în atelierul pictorului Kimon Loghi, volumul de Patriarhale, pe care-1
compusese în manuscris, sau, într-o cafenea din Cartierul latin, D. Anghel
ne purta prin Grădina sa fermecată, sau cînd, mai tîrziu, un tînăr mărunţel
cu ochi mari albaştri, în cursul unei plimbări pe dealurile Braşovului, îmi
552 SEXTIL PUŞCARIU

recita din memorie poezii în care descria colţuri din Răşinarii Ardealului,
satul său natal, purtîndu-se cu gîndul să alcătuiască din ele primul volum.
Lucian Blaga m-a autorizat să public versurile sale. Sînt fericit că pot
da, începînd cu Anul nou, pentru întîia oară în foaia noastră, rînd pe rînd
Poemele luminii, despre care sînt sigur că mai tîrziu odată se va vorbi în
istoria literaturii noastre. Deşi nici una din ele nu atinge problemele de actua-
litate care ne preocupă, sînt sigur că toate vor fi binevenite pentru cei ce sînt
doriţi de opere de artă adevărată, şi Glasul Bucovinei se felicită că poate
număra între colaboratorii săi literari, chiar de la început, un talent atît de
venerabil.
Nu mă pot lipsi de plăcerea de a atrage, într-o scurtă apreciere critică,
luarea aminte a cetitorilor noştri asupra unora dintre calităţile esenţiale
ale acestor versuri.
*

Lucian Blaga studiază filozofia şi pe cît aflu a şi publicat cîteva studii

filozofice. Viitorul ne va arăta dacă ne va rămânea savantul care cu mintea
rece şi scrutătoare să cerceteze vecinicele probleme ale filozofiei, sau poetul
senzitiv şi impresionist. Amîndouă, în acelaşi timp, nu se prea poate. Acest
lucru l-am văzut la Eminescu, pe care Maiorescu-1 trimite în străinătate
ca să se prepare pentru o catedră de filozofie la universitate, necunoscînd
cît de puţin se potriveşte studiul metodic şi ştiinţific cu firea capricioasă
de poet a genialului tînăr. Greşeala mi se pare că au repeţit-o junimiştii
cu Cerna; poeziile lui din urmă nu mai aveau avîntul şi candoarea Nopţii,
căci cercetarea rece şi ştiinţifică pentru disertaţia de doctorat la Universi-
tatea din Lipsea pare că începuse să toarne plumb în aripele sale de visător.
Despre duplicitatea aceasta se pare că îşi dă seama şi Blaga. Desigur
că nu e numai întîmplare că Poemele luminii încep tocmai cu o poezie^ în
°are ne spune că el nu caută să ucidă cu mintea tainele ce le-ntîlneşte în cale
„în flori, în ochi, pe buze ori morminte", ci în faţa „sfîntului mister", el, cu
lumina sa, „sporeşte a lumii taină, întocmai cum, cu razele ei, luna nu micşo-
rează, ci măreşte şi mai mare taina nopţii".
Nu cunosc scrierile lui filozofice; îmi închipui însă că un studiu psiho-
logic documentat, spre a explica misterul din sufletul femeii, cu greu m-ar
îneînta mai mult decît poezia simplă şi şăgalnică prin care explică enigma
din mijitul şiret al genelor femeii. înainte de ce Eva să fi fost alungată din rai,
şarpele s-a aplecat asupra ei, şi-ncet, nespus de încet, atît de încet încît nici
Dumnezeu nu auzi, i-a şoptit ceva-n ureche. „De-atunci femeia ascunde subt
pleoape-o taină şi-şi mişcă genele şireată, parc-ar zice că ea ştie ceva ce noi
nu ştim, ce nimeni nu ştie, nici Dumnezeu chiar".
Cercetătorul, turmentat vecinic de întrebarea: de ce? nu poate gusta
minunile acestei lumi în toată măreţia lor, căci cel deprins să disece şi să
analizeze totul căutînd cauza primordială e în stare să ia ciocanul şi să sfarme
bobul de mărgăritar, ca să afle în el firul de nisip. Poetul, spre a evoca în
noi frumuseţea naturii, trebuie s-o poată gusta mai întîi el netulburat, cu
dragostea şi cu naivitatea unui suflet de copil. Cu fantazia sa zburdalnică
UN POET: LUCIAN BLAGA 553

creează legende, spre a explica ce i se pare de neînţeles şi cu puterea de închi-

puire a omului primitiv el însufleţeşte firea: vîntul, pătrunzînd printre ramuri,
cîntă cu degetele-i lungi, ca pe-o harfă, pe fire de paianjen sau toarce din
caierul încîlcit de nori fire lungi de ploaie ; noaptea vindecă ranele amurgului
pe bolta cerească, iar zorile, ca un zgîrcit care-şi adună galbenii, culege în
poala sa stelele de pe cer.
De asemenea imagini, una mai frumoasă decît alta, sînt pline versurile
lui Blaga şi uneori ai chiar impresia că poezia e scrisă de dragul imaginei
ce-o cuprinde. Ca şi Anghel, el iubeşte dintre figurile poetice mai ales com-
paraţia. Niciodată banală, de cele mai multe ori de o noutate surprinzătoare,
comparaţiile sale sînt deosebit de evocative. De o mare cutezanţă întru apro-
pierea unor elemente depărtate, Blaga, nu se sfieşte chiar de a asemăna —
ca Eminescu care compara ochii ce luceau himeric ca două patimi fără saţ
— lucruri concrete cu abstracţiuni : trandafirii sînt „fragezi ca fiorii unor
tăinuite presimţiri", iar ghimpii din cununa de mărăcini „muşcau" fruntea
Mîntuitorului „ca privirile din ochii fariseilor".
Cu Anghel mai are Blaga şi altă asemănare: predilecţia pentru descrierea
unor sentimente vagi şi nedesluşite care ne obsedează şi ne stăpînesc, fără
ca noi, cei cu nervii mai puţini rafinaţi, să le putem desluşi şi să le dăm
expresie prin vorbe. „Ai nopţii", ne spune poetul, spre a ne înfăţişa clipele
cînd cu ochii pironiţi în întuneric sînttm prada unor sentimente de descu-
rajare apăsătoare, „care ţi se aşază grele ca de plumb pe suflet şi pe gînduri
şi pe visuri şi pe vreri, nopţi negre-n care-ntreg trecutul ţi se pare în zadar şi
orice clipă ce mai vine de prisos".
De-o extraordinară putere evocativă sînt viziunile pe care poetul le
are şi le înfăţişează înaintea ochilor noştri. Ce însemnează fierul ce ţi-a trecut
deodată din creştet pînă-n tălpi, fără să poţi înţelege de ce? Poetul nu-1
explică, dar la sfîrşitul poezioarei sale proiectează imaginea morţii care-i
stă la căpătîi şi cu degete de gheaţă îi numără firele cărunte.
Sau, luaţi poezia Gorunul, una din cele mai frumoase din cîte a scris.
Doar nemuritoarele versuri ale lui Goethe: Über alie Wipfeln ist Ruh mai
sînt în stare să-ţi toarne în suflet atît de deplin împăcarea cu pacea eternă,
în depărtări, ca o inimă în pieptul unui turn, bate un clopot. E atîta nemiş-
care în jurul tău, încît îţi pare că stropi de linişte îţi curg prin vine, nu de
sînge. Poetul, care zace la umbra unui gorun, are deodată viziunea că din
copacul acela i se va ciopli sicriul şi că simte liniştea ce-o va gusta între
scîndurile lui, şi mut ascultă cum în trupul gorunului creşte sicriul său!
Ideea revine în Stalactita, cu care se compară, părîndu-i-se că stropi
de pace pică şi împietresc în el. Cu toate astea, poetul nu e un fanatic al
Nirvanei, căci el iubeşte deopotrivă toate minunile firii „şi flori, şi ochi,
şi buze, şi morminte" şi uneori dorul de viaţă îl cuprinde năvalnic. Atunci
el vrea să joace, străfulgerat de-avînturi namaipomenite, să spintece nemăr-
ginirea, să nu se simtă Dumnezeu în el un rob în temniţă încătuşat. Iubirea
mai ales dezlănţuie în pieptul lui acorduri de o putere deosebită. Cînd îşi
vede iubita, în el se face deodată ziuă, se aprinde o lumină atît de intensivă,
încît ea trebuie să fie ultimul strop din lumina creată în ziua dintîi de Domnul,
554 SEXTIL PUŞCARIU

cînd acesta a zis: „Să fie lumină!", şi care cuprinde în sine „o sete de păcate,
de doruri, de-avînturi, de patimi, o sete de lume şi soare".
Şi iarăşi acest pătimaş al dragostei, care a fost în stare să afle expresii
atît de pasionate în poezia Dorul, ne apare uneori atît de gingaş, încît versu-
rile sale par că mîngîie ideea ce-o cuprind. Chiar o notă de umor apare
uneori, dînd un deosebit parfum poeziei sale. Muguri, prea lacomi de lumină,
care, surprinşi de frig, „îşi zgulesc urechile în guler", sfîrşesc atît de drăguţ
„icoana lunei martie" ; iar cînd ne povesteşte păţania bietului păianjen,
pe care l-a trezit din somn o rază de lună şi care — visătorul — o ia drept
un fir de-al său, şi încearcă să se urce pe el la cer, parcă-i un moşneag care
cu zîmbetul în colţul gurii spune nepoţilor săi o năzdrăvănie.
*

Din cele patruzeci şi cinci de poezii care alcătuiesc Poemele luminii

am scos cîteva ce mi se păreau că ilustrează personalitatea poetică a autorului.
Acum, trebuind să închei, îmi pare rău de celelalte, lăsate la o parte. Ceti-
torii vor avea ocazia să le cetească rînd pe rînd şi ele îl vor convinge mai
bine decît rîndurile mele că Lucian Blaga e un talent puternic şi că el aduce
în literatura noastră o notă nouă, originală.
Forma poeziilor sale ne aminteşte uneori pe compatriotul său Goga,
întrucît şi el iubeşte împărecherile cam abstracte de cuvinte, din care la
întîia cetire numai greu se desface sensul clar. Caracteristică în privinţa
aceasta e poezia Inimă, de o amploare de imagini şi de un avînt al inspiraţiei
asemenea celor mai puternice poezii de Goga.
Spre deosebire de înaintaşii săi, între poeţii mari ai noştri, el renunţă
la rimă, scriind numai versuri albe ca mulţi dintre poeţii moderni ai altor
naţiuni. O înlocuieşte un ritm de o deosebită muzicalitate, curgător şi variat,
uneori onomatopeic (ca în poezia Stalactita), alteori rapsodic, apoi bogăţia
cea mare de figuri evocative, dar mai ales sinceritatea tonului care se transmite
imediat asupra noastră, atingînd coardele acordate pe acelaşi ton din sufle-
tele noastre şi făcîndu-le să vibreze de la întîiele versuri. Aceasta e dovada
cea mai evidentă că Lucian Blaga are calitatea principală a unui poet: scîn-
teia divină.
 POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA

în toamna anului 1918, tocmai în zilele cînd monarhia austro-ungară

se destrăma, poşta mi-a adus un pachet din Viena. Un tînăr student, care
nu-şi spunea numele, îmi trimitea manuscrisul unui volum de versuri.
Întîia poezie era atît de neobişnuită prin conţinutul şi prin forma
ei, încît trecui cu atenţiunea mai încordată la a doua şi la a treia. La
a patra ştiam că am înaintea mea opera unui mare talent, a unui spirit
de o originalitate neobişnuită. Aveam intuiţia că înseşi vremile noi care
începeau îşi spuneau cuvîntul în versurile tînărului poet. Am început să
public poeziile, una după alta, în întîia gazetă românească pe care o con-
duceam după Unire la Cernăuţi. Colegii din redacţie nu prea înţelegeau la
început rostul acestor versuri stranii, între articolele serioase care discutau
problemele grave la ordinea zilei, nici articolul meu despre poet, izvorît
dintr-un entuziasm pe care nu-1 prea împărtăşeau şi-1 credeau exagerat.
Pînă-ntr-o zi, cînd apăru „Legenda"...
Strălucitoare-n poarta raiului
sta E v a ;
P r i v e a c u m ranele a m u r g u l u i se v i n d e c a u pe boltă
şi v i s ă t o a r e
muşca din mărul
c e i 1 - a - n t i n s i s p i t a ş a r p e l u i ...

A fost atunci o sărbătoare în redacţia Glasul Bucovinei şi clipele de

înălţare sufletească se repetară când apăru Gorunul şi alte poezii, care de
atunci au intrat în antologii. ^
Dar farmecul versurilor lui Lucian Blaga apăru întreg abia cînd, in
1919, si-a publicat întîiul volum.
De la Patriarhalele lui St. O. Iosif, de la în grădină a lui D. Anghel
şi de la Poeziile lui O. Goga aveam iarăşi un volum, nu o colecţie de
poezii publicate prin reviste, ci un volum închegat, în care un poet tînăr
se înfăţişa întreg, cu o operă lămurită de zgura versurilor de ocazie, neca-
racteristice. . Q.
I-a zis Poemele luminii, titlu care multora le-a părut pretenţios. Şi
totuşi, toate aceste versuri, în care poetul „tresare de amarul tinerelor sale
patimi" nu este decît o continuă ţîşnire spre lumină a unui suflet bogat.
 556 SEXTIL PUŞCARIU

El îşi cîntă dorul exuberant de viaţă şi de iubire, pentru ca

S ă nu se s i m t ă Dumnezeu
în mine
în temniţă — încătuşat.

Nevoia de a se exterioriza, acel impuls nestăpînit de creaţie pe care-1

simţea în sine este pentru el o parte prin care creatorul însuşi se manifestă,
î n acest suflet de poet e atîta dinamism şi în acest creier de gînditor atîta
concentrare, încît versul său sparge cătuşele formei tradiţionale. Sentimentele
ce izbucnesc rapsodic sau înfloresc gingaş în cuvinte nu se pot adapta rigidei
simetrii metrice; gîndurile sale, ce se cer exprimate în toată puritatea, se
simt stînjenite de rima care adesea fură pe poet, silindu-1 să dilueze ideea
originară cu elemente noi. Versul său, inegal ca extensiune, are uneori
amploarea unui rîu cu matca largă şi cu cursul lin, sau e sacadat ca sufletul
celui ce poartă o povoară prea grea; şi se frînge alteori în două, ca ramura
împovărată de rod. El corespunde totdeauna ritmului intern din sufletul
poetului, inegal muncit în clipele creaţiei.
Această emancipare de forma tradiţională a poeziei noastre şi lipsa de
muzicalitate a unor versuri (în care se îngrămădesc multe consonante)
explică în parte rezerva cu care Lucian Blaga a fost primit de critică. El
a fost mai puţin preţuit de cititori decît atîţi poeţi care trăiesc de pe urma
eufoniei eminesciene şi a virtuozităţii lui Coşbuc. Spre a-1 putea gusta pe
Blaga, trebuie să ai un suflet capabil de a vibra în ritmul sufletesc al poe-
tului, să poţi resimţi fiorii acelui patos interior pe care poetul îl are comun
cu romanticii, fără ca să devină, ca la aceştia, teatral, declamator, iubitor
de gesturi largi. Gîndirea lui nu se revarsă în cuvinte cu rezonanţă retorică,
ci rămîne adesea neexprimată în amănunte. Cuvintele sale sînt numai jaloa-
nele ce indică drumul urmat de cugetarea poetului lăsîndu-ne să presimţim
vag legăturile între ele şi asociaţiile ce le-au produs. „Sînt lucruri care nu
pot fi înţelese decît vag", spune el într-un loc ; dar, spre a le putea simţi,
se cere acea acordare sufletească cu sufletul poetului, pe care Blaga o ştie
produce prin toată atmosfera ce învăluie versurile sale.
Mai tîrziu rima va apărea şi ea, mai întîi întîmplător, neaşteptată şi
totdeauna necăutată, iar cînd neliniştea creaţiei va trece din studiul întîielor
lupte sufleteşti spre Marea trecere, simetria metrică va apărea şi ea tot mai
des.
Odată cu întîiul volum de versuri, apare volumul său de eseuri şi
de aforisme. Blaga le numeşte Pietre pentru templul meu. în aceste cugetări
exprimate lapidar şi în acelaşi vibrant ritm interior, recunoaştem azi multe
din elementele de temelie ale viitorului său sistem filozofic (cu care nu e
locul să ne ocupăm aici).
Spuneam atunci că Blaga va trebui să aleagă între poezie şi filozofie,
crezînd că nu se pot face incursii din domeniul fantaziei neînfrînate în acela
al criticismului logic, fără ca şi unul şi altul să sufere.
M-am înşelat. între cugetările din Pietre pentru templul meu e una
care arată că în concepţia lui Blaga cele două domenii nu numai că nu se
POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 557

exclud, ci se întregesc. „Orice colţ sufletesc din noi are atîta rezonanţă
pentru tot ce se petrece în noi, încît de multe ori mi se pare că fiecare
idee... are o inimă care bate pentru ceva şi fiecare simţămînt un cap care
cugetă". Pentru el „în filozofie şi în ştiinţele pozitive, rolul principal 1-a
avut, ca şi în artă, puterea creatoare a omului, nu experienţa şi nici logica",
care „este cel mult un mijloc prin care se cristalizează atitudinea spirituală
în faţa lucrurilor".
„Omul simplu", spune în alt loc, „îl recunoşti din aceea că se miră
de toate, dar simplitatea i-o recunoşti şi din aceea că de unele lucruri nu
se miră destul" ... „Capacitatea de a se mira" e una din însuşirile caracte-
ristice ale poetului Blaga, şi ea se recunoaşte pînă şi în înfăţişarea lui
exterioară cu ochii săi de copil uimit. Ca un copil copleşit de multiplele
minuni ce le vede, el pune acele întrebări, ce-ţi deschid ochii şi ţie, omul
mare, obişnuit să treci pe lîngă lucrurile de toate zilele fără să le mai vezi.
A te mai mira înseamnă de fapt a observa şi a simţi în tine un fior de admi-
raţie, care te poate apropia de marele mister al firii şi care rodeşte îndemnul
neliniştei transcendente.
Observaţia admirativă a naturii duce la acele imagini poetice de o
gingăşie, plasticitate şi noutate cu totul neobişnuite, de care abundă cu
deosebire al doilea volum de versuri, Paşii profetului. între cele văzute se
leagă subtilele fire ale asociaţiei, analogiile se lămuresc, şi ele încep să
explice taine neînţelese.
M ă odihnesc lîngă o p i a t r ă de h o t a r ;
şi f l o r i l e s e - n a l ţ ă - n v î r f u l d e g e t e l o r mici
de la picior
ca să mă vadă.

între obiect şi fiinţă, între concret şi abstract se durează o insensibilă

punte de trecere, care dă viaţă şi patimă omenească lucrului, sensibilizează
abstractul sau mută vizibilul şi palpabilul în domeniul abstracţiunii.
î n singurătatea în care „carii macină tăcerea" lumii în dogoarea amiezii,
în care „boii-şi rumegă căldura", în satul încărcat de linişte, prin care „trec
sănii grele de tăceri" înţelegem cum poetul, care „sufere de prea mult
suflet", exclamă:
De m î n ă - a ş p r i n d e t i m p u l , c i să-i p i p ă i
p u l s u l r a r d e c l i p e ....

şi cum gînditorul e convins că datoria noastră „în faţa unui adevărat mister
nu e să-1 lămurim, ci să-1 adîncim aşa de mult, încît să-1 prefacem într-un
mister şi mai mare". Ne-o spune atît de frumos chiar în prima sa poezie:
Eu nu strivesc corola de m i n u n i a lumii
şi n u u c i d
cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc
în calea mea
î n f l o r i , î n o c h i , p e b u z e o r i m o r m i n t e ...
E u cu lumina m e a sporesc a lumii taină —
558 SEXTIL PUŞCARIU

ş i - n t o c m a i c u m , r a z e l e ei albe, l u n a
nu micşorează, ci tremurătoare
m ă r e ş t e şi m a i t a r e t a i n a n o p ţ i i ,
a ş a î m b o g ă ţ e s c şi e u î n t u n e c a t a z a r e
cu lungi fiori de sfînt mister
şi t o t c e - i n e - n ţ e l e s
s e s c h i m b ă - n n e - n ţ e l e s u r i şi m a i m a r i
sub ochii mei —
căci eu iubesc
şi f l o r i , şi o c h i , şi b u z e , şi m o r m i n t e .

De aici dragostea poetului pentru mit. Precum romanticul Eminescu

deplînge moartea falnicei Veneţii, Blaga-şi arată adîncul regret în faţa lui
Pan care moare în clipa cînd zăreşte o cruce pe spatele păianjenului lăsat
cu atîta dragoste să-şi ţeasă casa în urechea lui de pustnic uitat de lume,
a acelui Pan care de-acum nu va mai „prinde-n palme-ncetişor căpşorul
mieilor" ca să le caute primăvara „corniţele sub năstureii moi de lînă".
Un critic — d. Tudor Vianu — a arătat că cele două cuvinte repetate
mereu în poezia lui Blaga sînt „lumină" şi „cenuşă". La ele trebuie adăugat
al treilea, care apare de la început şi se repetă aproape obsedant în volu-
mele de mai tîrziu, e cuvîntul „vînt". Dorul de lumină, flacăra sacră care
consumă şi produce cenuşa e nutrită de acel suflu sălbatec al furtunii inte-
rioare, care se înteţeşte cu cît elanul întîiei tinereţi se mistuie sub povara
întrebărilor fără răspuns. în marea trecere în care se găseşte, şi despre care
poetul îşi dă însuşi atît de mult seamă, încît pune aceste cuvinte în titlul
celui de al treilea volum al său, el scrie aceste versuri grele:
M-aplec peste margine:
nu ştiu — e-a mării
ori a b i e t u l u i g î n d ?

• Sufletul îmi c a d e în a d î n c
alunecînd, c a u n inel
dintr-un deget slăbit de boală.

Poeţii vremurilor noi sînt Cîntăreţi leproşi care poartă cîntecul la porţi
închise.
Sînt m a i bătrîn decît tine, Mamă,
ci t o t a ş a c u m m ă ştii:
a d u s puţin de u m e r i
şi a p l e c a t p e s t e î n t r e b ă r i l e l u m i i ...
Trupul meu cade la :icioarele tale
Greu ca o pasere moartă.

El pizmuieşte acum pe omul simplu, pe care întrebările asupra rostului

acestei vieţi nu-1 neliniştesc:
şi m ă s c u t u r d e m i n e î n s u m i
ca un cîne ce-a ieşit dintr-un rîu blestemat.
P O E Z I A ŞI D R A M A L U I L U C I A N BLAGA 559

Sensibilitatea sufletului său reacţionînd la nedumerirea oricărui gînd,

a unei simple amintiri, e blestemul vieţii sale: spre a evidenţia această
elementară putere căreia nu i se poate opune, poetul găseşte o simplă între-
buinţare impersonală a verbului ce spune mai mult decît o sută de cuvinte
explicative :
î n m i n e se vorbeşte şi a s t ă z i d e s p r e t i n e .

Tămăduirea? el n-o mai nădăjduieşte decît printr-o reîntoarcere acolo

unde „s-a născut veşnicia", la sat.
Aici se vindecă setea de mîntuire
şi, d a c ă ţ i - a i s î n g e r a t p i c i o a r e l e ,
te aşezi pe un potmol de lut.
Uite, e seară
S u f l e t u l s a t u l u i fîlfîie pe lîngă noi:
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
c a o cădere de f u m din streşini de paie.
c a un joc de iezi pe morminte înalte.

Şi astfel ia fiinţă volumaşul cu acele versuri de o tristeţe adîncă, pe

care le întitulează Lauda somnului.
î n somn sîngele meu ca un val
se t r a g e din mine
î n a p o i în p ă r i n ţ i .

Viziuni apocaliptice, de o putere cum rar le mai întîlnim în literatura

noastră, turbură însă acest somn, chinuit de cele mai zbuciumate vise.
N o a p t e î n t r e a g ă . D ă n ţ u i e s c s t e l e în i a r b ă
S e r e t r a g î n p ă d u r e ş i - n p e ş t e r i p o t e c i l e ...

Buhe sure s-aşază, c a u r n e , p e b r a z i ...

... D u h u l m u ş c h i u l u i umed
u m b l ă p r i n v ă g ă u n i ...
L a rădăcinile brazilor, lîngă blestemul cucutelor,
ciobanul pune pămînt
peste mieii ucişi de puterile codrului.

Paradisul însuşi e „în destrămare":

S e r a f i m i i ...
însetează după adevăr,
dar apele din fîntîni
r e f u z ă g ă l e ţ i l o r lor ...

Porumbelul sfîntului duh

c u p l i s c u l s t i n g e c e l e d i n u r m ă l u m i n i ...

Astăzi Lucian Blaga se găseşte La cumpăna apelor — şi la maturitatea

talentului său. Volumul de versuri tipărit la 1933 sub acest titlu ne face
să prevedem o înnoire la acest poet cu o adîncă viaţă interioară, cu o putere
560 SEXTIL PUŞCARIU

de creaţie care nu s-a lăsat niciodată abătută de valurile timpurilor zbu-

ciumate în care trăim, pe care totuşi şi el le-a resimţit cu o putere ca
puţini alţii.
El îşi dă seama că face parte din ceata „cîntăreţilor bolnavi" ai unui
zbuciumat început de veac, care „poartă fără lacrimi o boală în strune", cu
sufletul ce se aseamănă cu o spadă de foc, pe care o duc însă stinsă în teacă.
Fruntea „menită-nălţărilor altădată" e acum aplecată.
Poteca de-acum coboară ca fumul
Din j e r t f a ce nu s - a p r i m i t . De-aci l u ă m iarăşi drumul
s p r e ţ ă r n a şi v a l e a , trădate-nmiit
p e n t r u - u n c e r c h e m ă t o r şi n e c u c e r i t .

Gîndul liniştii eterne de care-1 apropie anii ce trec — şi pe a căror

trecere o simte cu toată greutatea — nu-1 mai face să se revolte. în liniştea
de sub pămînt vede o continuare a liniştii dinainte de naştere, şi scrie acele
cinci versuri frumoase, în care cuvîntul „mamă", de trei ori rostit, rimează,
nu numai pentru ureche, cu „teamă".
Şi în strînsă legătură cu mama proteguitoare, mîngîietoare, refugiu
veşnic din furtuna gîndurilor, apare, ca o rază luminoasă în acest volum de
versuri triste, copilul. Părinţii, care simt ca un dar încrederea oarbă ce le-o
aduce, îl învăluie într-o grijă plină de uimire şi purtătoare de biruinţă:
Făptură nouă, iată pe frunte
î n t î i a l u m i n ă t e - a u n s ...
... S u b s t r a ş i n a v r e m i i v e i c r e ş t e
încet, ca o lacrimă-n ochi.

N-a existat de la Alecsandri încoace nici un adevărat poet al nostru

care să nu se fi apropiat cu toată veneraţia de poezia noastră populară.
Blaga e şi el unul din adîncii ei cunoscători şi admiratori. Genul care l-a
atras mai mult a fost, în consonanţă cu aplecarea lui firească spre mis-
ticism şi legendă religioasă, descîntecul şi colindele, în care răsună accente
străbune, atît de greu de descifrat. în dramele sale, aceste ecouri din vre-
muri păgîne apar adesea sugestive şi evocatoare, ca scenele magice din tra-
gediile lui Shakespeare. în ultimul volum de versuri găsim o colindă minu-
nată, în stil popular, dăruită în loc de cîntec de leagăn fetiţei sale:
D o a r m e c o l o în p o i a t ă
pruncuşor fără de t a t ă
Şi m ă i c u ţ a m a m a lui
se t o t p l î n g e b o u l u i
c-a n ă s c u t în V i f l e i m ,
n-are scutece de in
n-are apă, n-are faşă,
nici opaiţ, nici n ă n a ş ă .
Iosif c e r c u l d e p e c a p
î n c u i e r şi l - a l ă s a t
şi-a p l e c a t u n d e - a p l e c a t
c a să-1 l a t r e c î i n i i - n s a t ...
POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 561

într-o zi acest îndrăgostit al literaturii noastre populare veni la mine

să-mi ceară colecţii de material folcloric. Blaga trăia atunci la Cluj, unde
fusese unul din întemeietorii revistei Gîndirea. I-am atras atenţia asupra unei
poezii, publicată în revista Transilvania, care mă impresionase adînc si
pe care o consider, alături de Mioriţa, ca pe una din cele mai strălucite
produse ale geniului nostru popular. Pe motivul Lenorei, poetul anonim
a brodat o baladă de o extraordinară putere evocativă: holera decimează
satul. Puterea ei pustiitoare se opreşte însă în faţa altei puteri mai mari:
voinţa unei mame de a-şi revedea fata, înstrăinată, şi de a o răzbuna faţă
de cel ce-i adusese nenorocirea, propriul ei frate. în acest tablou sinistru al
satului de lîngă „podul de rouă", în care cucuta a năpădit curţile şi o
babă uitată de timp scurmă în cenuşa răcită pe vatră, în care strigoii trec
pe cai albi, în miez de noapte, şi holera bate neputincioasă la uşă, poetul
viziunilor mistice trebuia să se simtă acasă.
Şi astfel s-a născut acel joc al fantaziei care se numeşte învierea,
o pantomină în patru tablouri, care aşteaptă pe compozitorul înrudit sufle-
teşte ca să-i dea făptura muzicii.
Dar să trecem peste acest joc al fantaziei „în afară de loc şi timp"
şi să nu ne oprim nici la cele două episoade „freudiene" în activitatea dra-
matică a lui Lucian Blaga, Fapta şi Daria, spre a-1 urmări în lucrările sale
cele mai caracteristice. Acestea vor rămînea în literatura noastră, devenind
bucăţile de rezistenţă în repertoriul viitorului teatru românesc, pentru lumea
doritoare de a-şi împrospăta sufletele de năvala dramelor efemere şi come-
diilor uşoare.
La început stă poemul său dramatic, „misterul păgîn", Zamolxe, con-
temporan cu Paşii profetului, scris în aceleaşi versuri libere, bogate în stră-
lucitoare figuri poetice, vibrînd de acelaşi ritm intern. O notă lămuritoare
ne spune că „istoria ne-a păstrat aproape numai numele acestui profet
trac. Religia lui Zamolxe şi anecdota în jurul căreia se ţese acţiunea acestui
mister nu sînt prin urmare decît o creaţiune a autorului". Cel mai liber
teren deci pentru jocul fantaziei creatoare, pentru preocupările lui religioase,
cînd creează parabola cu Dumnezeul-Orb, pe care fiecare din noi, copiii
lui, îl purtăm de mînă:
Te zbuciumi veşnic dibuind
s ă faci m i n u n i , c u m n - a u m a i fost,
dar braţele nu-ţi sînt aşa de tari
p r e c u m ţi-e visul de înalt.
Atît de des tu cazi înfrînt
şi n i c i n u b ă n u i e ş t i f u r t u n a d e l u m i n ă c e - a i c r e a t - o .

Cele mai multe din calităţile acestui poet cu neobişnuite aptitudini

de dramaturg se vădesc din această primă încercare tinerească, din care
se desemnează clar atitudinea şi mijloacele sale de autor dramatic. Varie-
tatea se manifestă la el în puterea sa de a se înnoi faţă de marile pro-
bleme ce-1 preocupă.
562 SEXTIL PUŞCARIU

Tot interesul autorului se concentrează asupra eroului principal.

Celelalte personaje ale piesei nu apar pe scenă decît pentru a crea
atmosfera necesară spre a înţelege lupta din sufletul eroului. Sînul codrilor
misterioşi şi munţii eternei singurătăţi nasc pe ciobanul fanatic şi cu suflet
virgin, frumuseţea livezilor înverzite şi taina şopotului de izvoare dau fiinţă
frumoasei Zemora, fiica Magului.
Ea e singura femeie în dramă şi, ca cele mai multe figuri de femei,
nu trăieşte scenic decît în funcţie de eroul principal care este un bărbat.
Tot astfel Mira, din Meşterul Manóle, cea cu părul negru şi venită de
dincolo de rîu, întreagă: dragoste, dor de viaţă şi devotament de soţie, nu
are alt rost de a fi decît să mărească contrastul şi să ducă la paroxism
încrîncenarea inimii celui ce o iubeşte, deopotrivă cu opera sa de artist.
Aşa e Patrasia, soţia Popii din Tulburarea apelor, cu toată fiinţa ei înfiptă
în realitate, simplă, neînţelegătoare pentru tot ce nu e omenesc şi e per-
vers, dar totuşi, cu presimţirile vagi ale instinctului ei de soţie în pri-
mejdie. Şi aşa e mai ales Nona, sălbateca şi enigmateca călugăriţă, pe jumă-
tate zînă din poveşti şi pe jumătate ispită diavolească.
î n r ă c o a r e a zorilor p l u t e ş t e c ă l d u r a ei, —
o adulmecă prin păduri dobitoacele subţiri,
Căpriorii se opresc pe u r m a ei cu nările în v î n t
şi u i t ă s ă m e a r g ă l a i z v o r .

Şi totuşi această femeie, cu care dobitoacele codrului se simt înrudite,

e în acelaşi timp soră bună cu Hilda Wangel, din dramele lui Ibsen, fetiţa-
destin care face pe constructorul Solness să urce schelele turnului la înăl-
ţimi ameţitoare şi pe bătrînul poet norvegian să regrete, în clipele cînd
„morţii vor învia", viaţa de iubire pe care a sacrificat-o operei poetice.
Numai mama din Cruciada copiilor se ridică, prin intensitatea iubirii
ei, pe primul plan al acţiunii dramatice, în luptă cu fanatismul iluminat al
fiul ei, care se cere sacrificat şi a cărui „inimă se scurge pe sub uşă şi
prin zidurile" care-1 opresc să plece cu ceata nevinovaţilor ostaşi ai mor-
mîntului. Patima dezlănţuită în acest conflict e de un dramatism extra-
ordinar şi de o nobleţă etică ce contrastează nespus de binefăcător cu pasi-
unea erotică exploatată pînă la saturaţie de cei mai mulţi autori de drame
moderne.
Dacă cu drept cuvînt s-a relevat ca o deosebită calitate a drama-
turgului Blaga ingeniozitatea şi originalitatea lui în închipuirea subiectelor,
va trebui să acceptăm altă calitate ce mi se pare tot atît de remarcabilă:
măiestria cu care el ştie să-şi încadreze aceste subiecte în realitatea românească.
în privinţa aceasta Blaga e, alături de Caragiale, cel mai naţional
între scriitorii de drame româneşti.
Căci, precum în poezie şi în nuvelă sau roman, nici subiectul scos din
istoria naţională, nici versul declamator sau fraza prin care se exaltă sen-
timentul patriotic nu este încă un motiv să facă dintr-un scriitor un poet
naţional, ci numai confundarea integrală cu specificul nostru etnic, tot astfel
şi în dramă personajele îmbrăcate în haine de voievozi sau de boieri şi
P O E Z I A ŞI D R A M A L U I L U C I A N BLAGA 563

tiradele lor din actul al treilea nu creează încă drama naţională. Poet naţional
e Alecsandri, nu fiindcă a scris pe Peneş Curcanul — care, precum se ştie,
are un model străin —, ci fiindcă a simţit tot farmecul poeziei populare
căreia i-a dat locul ce i se cuvenea în literatura cultă ; poet naţional e Emi-
nescu, care s-a identificat cu românismul; Coşbuc şi Goga, care au vrăjit
sufletul ardelenesc în versurile lor senine sau clocotitoare de pasiune ; Creangă
cel rupt din solul Moldovei şi Sadoveanu care a ştiut să-i cînte frumuseţile ...
Nu e desigur o întîmplare că Blaga, care în eseurile sale filozofice
e atît de des preocupat de problema structurii noastre etnice, îşi începe şirul
dramelor sale transpunîndu-ne în lumea strămoşilor noştri traci. Sîngele
ce l-am moştenit de la ei curge încă viu în vinele noastre. Glasul acestui
sînge răsună adesea şi în versurile sale. în solul pe care călcăm zilnic se
ascund oase, al căror fosfor luminează încă în nopţi acoperite de mister.
Găman, mătăhala fioroasă şi totuşi strîns legată sufleteşte pînă şi
de surîzătoarea soţie a Meşterului Manóle, e însăşi personificarea acestui
pămînt românesc. El tresare în vis cînd malul Argeşului se cutremură,
surpînd zidurile mănăstirii. Din cojocul lui sar pietricele şi nisip pe perga-
mentele pe care meşterul arhitect a închipuit schiţele clădirii. Scena cînd
Mira sare pe corpul muncit de convulsiuni al acestui Găman şi joacă uşoară,
fără ca bolţile măiestre ale oaselor ei tinere să se frîngă, e de o frumuseţe
şi adîncime simbolică fără pereche... [...]
însă minunata legendă a Meşterului Manóle, cu^ dramatismul luptei
între sensurile ce leagă pe om de viaţa pămîntească şi între avîntul artistic
ce pretinde sacrificiul suprem, se încadrează pentru el în furtuna stîrnită
odinioară de bogomilism.
„Locul acţiunii, pe Argeş în jos. Timp mistic românesc", notează
Blaga pe prima pagină. Timpul în care se petrece acţiunea va rămînea,
precum legenda o cere, vag, pentru ca misterul să nu se turbure prin pre-
cizări istorice; dar acest mit e românesc. între personajele piesei apare Sta-
reţul Bogomil, care crede în dualismul trupului şi sufletului şi care devine
agentul sfătuitor al lui Manóle ca să aducă jertfa corpului pentru izbînda
sufletului şi îndrumătorul Mirei să alerge la altarul sacrificiului suprem.
Cadrul religios îl dau şi cei doisprezece meşteri zidari, dintre care unu
poartă chiar numele şi au avut şi îndeletnicirea celor doisprezece apostoli
ai lui Hristos, şi care se simt legaţi solidari nu prin jurăminte, ci prin
chemarea ce o simt în suflet să slujească aceluiaşi ideal.
Al doilea moment de criză apare la începutul secolului al treisprezecilea,
cînd catolicismul trece pe la curţile noastre domneşti şi boiereşti, căutînd
să abată spre Apus cursul marii ape a ortodoxiei orientale.
Printr-o cetate românească de pe malul Dunării trece vîntul de nebunie
fanatică care a dus s p r e sacrificiu miile de copii nevinovaţi. Acestei Cruciade
a copiilor se alătură şi fii de români, iar Radu, pe care grija de mamă a doamnei
îl opreşte, trebuie să' cadă jertfă, acasă la el, unui ideal colectiv nerealizat.
Dacă această piesă a lui Blaga e poate cea mai dramatică, cea mai
caracteristică pentru poet, cea mai plină de dramatism interior şi pictata
cu mai saturată coloare locală, îmi pare cea care poartă titlul ce s-ar putea.

38 — C e r c e t ă r i si s t u d i i — c. 5 3 9
564 SEXTIL PUŞCARIU

da seriei întregi a dramelor acestui ciclu, Tulburarea apelor. Scrisă în anul

1923, ea e străbătută de acelaşi ritm interior, care zvîcneşte în volumele
de versuri inaugurate prin In marea trecere.
î n Ardealul păzit de înstrăinare prin legea strămoşească începe să
bată vîntul marelui reformator de la Wittenberg. [...]
Spre acest Ardeal, din care poetul însuşi a răsărit, atît de nou şi atît
de complex, ca o ofrandă pe care noua provincie o aduce ţării întregite, şi-a ales el
şi subiectul celei mai nouă drame, care, jucată pe scena Teatrului Naţional din
Cluj la începutul acestui an, a avut un succes scenic ca puţine drame româneşti.
Nimbul legendar cu care moţii recunoscători au îmbrăcat figura lui
Avram Iancu a permis poetului să-şi introducă drama printr-un prolog,
în care încearcă — cu succes ni se pare — să materializeze scenic credinţa
populară că Iancu s-a întrupat dintr-o pasăre măiastră ce veghea asupra
sorţii lor. Aceste element mistic îi va da poetului posibilitatea să distrame
î n vagul poeziei sfîrşitul lipsit de dramatism al eroului de la 1848.
în acest prolog cad grele cuvintele Iancului: „Eu sînt căpitanul vostru".
Căpitan din creştet pînă-n tălpi, aşa ni-1 prezintă poetul. [...]
Dar credinţa în acest împărat, pe care nu şi-1 poate închipui decît
drept şi recunoscător faţă de români, pentru care vinde şi bruma de avere
•ce a mai rămas tatălui său bătrîn spre a-1 aduce în ţara moţilor, — această
credinţă neclintită în dreptatea oficială e vina lui tragică pe care trebuie
s-o ispăşească cu marea decepţie şi grozava umilire care-i întunecă minţile ...
între pietrele pe care le aduna în tinereţe pentru clădirea templului
său citim următoarele cuvinte, pline de înţelepciune: „Fără de o adîncire
strălucitoare în mişcările şi frămîntările sociale ale timpului, fără de o pătrun-
dere în tăinuitele instincte ale neamului, fără de făurirea unor vederi largi
despre viaţă şi natură, fără de cunoaşterea altor culturi din vremea noastră
şi vremuri trecute, faţă de care să ne afirmăm şi să ne cristalizăm propriul
spirit etnic — cultural —, cum îşi închipuiesc artiştii noştri să dea lumii
o operă de artă, în care să se concretizeze toate pornirile conştiente şi incon-
ştiente ale unui om? Operele de artă pe care le aşteptăm vrem să fie expresia
unor personalităţi care îşi au conştiinţa cristalizată într-o hotărîtă concepţie
despre fiinţă şi rostul existenţei, personalităţi bogate în viaţa lăuntrică,
în întrebări, în îndoieli, în avînturi şi în gînduri. Sîntem sătui de acele
pseudocreaţiuni, perfecte în partea lor tehnică, făcute de dragul unui succes
momentan de artişti-meşteşugari !"
Consecvent cu aceste principii exprimate cînd abia avea douăzeci de
ani, Lucian Blaga şi-a înmulţit cu o sete nepotolită cunoştinţele, a pătruns
din ce în ce mai adînc taina specificului nostru etnic, s-a aşezat pe crestele
înălţimilor, unde puterea furtunelor pustiitoare creşte ca să fie mai aproape
de lumină. El a trecut cu o nepăsare aristocratică pe drumul ce-1 depărta
de succesul imediat, fără să facă concesii gustului mulţimii.
Astfel a izbutit să dea în cincisprezece ani o operă poetică atît de
închegată, nouă, originală şi adîncă, frămîntînd din tezaurul tradiţional al
limbii româneşti posibilităţi noi şi plastice de expresie pentru cele mai ab-
stracte idei, fără să facă concesii neologismului uşor şi ademenitor.
V A R I A
 T1M0TEI CIPARIU

Doamnelor şi domnilor,
Pe malul Tîrnavei e un orăşel, pe cît de mic, pe atît de însemnat
în istoria neamului nostru, Blajul, martor de zile măreţe, adăpostitor al
multor rînduri de oameni luminaţi şi cu virtute în inima lor. Celui ce călă-
toreşte pe acolo, blăjenii ştiu să arate multe locuri scumpe amintirii noastre-
între acestea e şi o chiliuţă în incintul mănăstirii Sf. Treimi, între ai cărei
pereţi, căptuşiţi cu cărţi, a vieţuit acel bărbat al cărui nume umple aproape
un veac din trecutul românilor transcarpatini. Cei mai bătrîni dintre noi
ştiu să istorisească că în camera aceasta lampa nu se stingea niciodată
înainte de faptul dimineţii, — şi din acest prisos de lumină s-au revărsat
raze binecuvîntate asupra unui popor întreg.
Viaţa lui Timoteiu Cipariu se poate schiţa în cîteva cuvinte. S-a născut
într-un sat oarecare, numit Pănade, dintr-un neam de ţărani, în care întîlnim
cîţiva preoţi, s-a luptat cu sărăcia ca băiat de şcoală, a învăţat cu stăruinţă
de fer şi cu iubire neţărmurită de carte, a trăit fără să cunoască altă bogăţie
decît dorul de-a se lumina pe sine şi pe alţii, găsind totuşi mijlocul de a pune
atîta la o parte, ca să moară ca binefăcător al şcoalei şi bisericii sale. Această
biografie o cunoaştem cu toţii, căci ea e aceeaşi pentru toţi bărbaţii mari
din părţile noastre, atîta doar că viaţa lui Cipariu e lipsită aproape cu
desăvîrşire de evenimente aventurioase, despre el n-am auzit circulînd încă
nici una dintre acele anecdote cari fac interesante biografiile altora. Datele
de importanţă ale vieţii sale sînt legate de apariţia cărţilor ce le-a scris..
Cele mai solide pietre în temelia culturii noastre naţionale au fost aşezate
de el, atîta doar că n-a ţinut niciodată ca în aceste pietre să i se sape
numele. O jumătate de veac a stăruit la postul său în fruntea şcoalelor din
Blaj, mai întîi ca profesor, apoi ca director, învingînd piedecile uriaşe ale
unui început de învăţămînt românesc, luminînd minţile şi încălzind inimile
la sute şi mii de tineri cari priveau la el ca la un sfînt. î n liniştea singu-
rătăţii sale proverbiale a trebuit să se săvîrşească o muncă neobişnuit de
înteţită, care, la rîndul său, făcea ca zilele vieţii sale să se scurgă fără zgomot,,
semănînd aidoma ieri cu azi şi azi cu mîine. Numai cînd neamul îi cerea
concursul plin de înţelepciune, fie ca să conducă cu Simion Bărnuţ şi cu
Aron Pumnul adunarea din Duminica Tomii şi cea din 3/15 mai, al cărei
secretar a fost ales, sau să meargă ca deputat în comisia trimisă cu petiţia
568 SEXTIL PUŞCARIU

românilor la Viena, fie ca să ţină acel neuitat cuvînt de inaugurare la des-

chiderea „Asociaţiunii" sau, cinci ani mai tîrziu, să ridice glasul său cald şi
cuminte în sînul societăţii ce avea să devină Academia Română, numai
atunci, la zile mari, trecea Cipariu pragul casei sale. încolo, el nu era omul
care să caute adunările şi să se afişeze prin discursuri ; dar cu toată retra-
gerea sa de zgomotul lumii nu era păs al românilor pe care să nu-1 fi ştiut,
n-a fost cerinţă a timpului pe care să n-o fi priceput, şi nu era suspin al
neamului său care să nu fi pătruns la urechile şi în inima sa doritoare de
bine. Bărbaţii din generaţia lui erau dintre acei uriaşi cari aveau putere din
belşug pentru ca s-o poată răspîndi peste tot locul unde era nevoie să pună
umărul. Noi azi abia putem pricepe cum un savant de mărimea lui Cipariu
a putut să se îndeletnicească cu traducerea codului manierelor elegantel.
Ceea ce azi ne pare aproape ridicul, atunci era o cerinţă pe care ochiul său
pătrunzător a priceput-o. Dorul său de a da în tot chipul ajutor acelor
tineri nedibaci cari veneau de la sat să se pregătească pentru viaţa mare
de conducători de turme, i-a dictat să se smulgă de la ocupaţiile sale favo-
rite de învăţat, precum a mai făcut-o de atîtea ori cînd scria manuale de
şcoală, cînd reedita cărţi bisericeşti şi cînd scotea învăţătorul poporului,
foaie românească pentru popor. Multe au fost faptele mari ale acestui bărbat,
mari, pentru că veneau la timp, şi să mă credeţi că azi n-am fi strînşi aici
în atît de bună înţelegere şi dragoste dacă la 1861 nu s-ar fi îngemănat
cu tactul şi priceperea unui Şaguna, înţelepciunea celui al doilea conducător
al „Asociaţiunei", a lui Timoteiu Cipariu.
Am ţinut să luminez măcar în treacăt şi acest profil din figura lui Cipariu,
pentru că azi ne-am obişnuit să-1 privim mai mult aşa precum ni 1-a descris
Alexandru Odobescu în minunatul necrolog publicat în Epoca din 1887, unde
Cipariu e sămuit în mod atît de sugestiv acelor filozofi gîrboviţi de munca lor
neîntreruptă, pe cari i-a nemurit Rembrandt în pînzele sale. Aşa era într-ade-
văr Cipariu cînd 1-a cunoscut Odobescu, un pustnic dezgustat de lume, un
moşneag nins de cei optzeci şi doi de ani ai vieţii, izolat de tot ce se întîmplă
în afară de păreţii camerei sale. Dar n-a fost totdeauna astfel, ci numai în cei
din urmă zece ani ai vieţii sale, cînd soarta 1-a dăruit cu o bătrîneţe lungă
şi amară, din momentul cînd rostul său pe pămînt era îndeplinit demult.
Atunci Cipariu era numai o umbră, nu mai era marele bărbat de odinioară,
nici nu mai era părintele filologiei române, despre care vreau să vorbesc în
cele următoare.
Cea dintîi menţiune la români despre originea noastră romană o găsim
la cronicarii moldoveni. Acolo se spune mai întîi că neamul nostru se trage
de la rîmleni, dar acestui moment istoric nu i se dă încă importanţa cuvenită.
Nici unul dintre cronicari, nici chiar Miron Costin, n-au înţeles că în recu-
noaşterea acestui fapt zace sămînţa unei renaşteri naţionale. De aceea, în
urmă, cînd letopiseţile ţării nu mai erau purtate de cei mai luminaţi dintre
boieri, s-au uitat aproape cu desăvîrşire şi scrisele despre trecutul românilor.
Abia pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul celui al XIX-lea a

1
Purtarea de bunăcuviinţă între oameni, în Foaia pentru minte, 1855, nr. 6.
TIMOTEI CIPARIU 569

pornit din nou o direcţie mare, fără continuitate directă, ci izvorîtă din alte
împrejurări, care pătrunde iarăşi în tainele celor ce s-au întîmplat înainte.
Din legătura unei părţi a românilor cu biserica catolică a rezultat o gravitaţie
spre Apus şi mai ales spre veşnica cetate, centrul catolicismului. Tineri dintre
cei mai talentaţi sînt trimişi în şcoli catolice, la Viena şi chiar la Roma, şi
aici li se arată,' ca o revelaţie, originea noastră strălucitoare. Şincai, Clain,
Moinar, Petru Maior şi alţi cîţiva grupaţi în jurul lor, istorici şi filologi în
acelaşi timp, propagă noua evanghelie cu însufleţirea şi entuziasmul unor
apostoli, turnînd mîngăiere în sufletele cari nu ştiau să crează, sădind sămînţă
conştienţei naţionale, din care avea să încolţească renaşterea poporului
românesc.
Din şcoala lor a ieşit Timoteiu Cipariu, bărbatul în care avea să culmi-
neze direcţia numită latinistă, nu mai puţin entuziast decît marii săi dascăli,
dar pregătit mai bine decît ei şi înzestrat cu toate calităţile unui om de ştiinţă.
El se ridică la înălţimi unde orice comparaţie cu contemporanii săi încetează,
filologi-diletanţi aceştia — căci era un timp, nu prea departe, cînd fiecare
român cu carte se credea filolog —, şi prin vederile lui largi şi printr-o muncă
spornică şi înteţită pune baza studiilor ştiinţifice la noi. De aceea numirea de
„părinte ale filologiei române" care i s-a dat, deşi el însuşi e elevul unor mari
dascăli, deşi el e numai cel ce duce la desăvîrşire mănoasă şcoala latinistă,
iniţiată de alţii, e meritată şi potrivită. î n tot cazul însă e caracteristică, pentru
titlul de glorie pe care îl cuprinde. Precum nu ne-am putea închipui un imperiu
puternic german modern, fără să-i fi premers filologii cei mari, stiînşi în jurul
fraţilor Grimm, cari au deşteptat simţul unităţii în toţi cei ce au crezut odi-
nioară în aceiaşi zei şi au vorbit aceeaşi limbă, tot astfel nu ne-am fi avîntat
nici noi românii din întunerecul unor vremuri triste, dacă prin studiile filo-
logice şi istorice la noi nu s-ar fi săpat in izvor bogat de idealism şi putere
pentru viitor. De aceea, pe atunci cînd studiile filologice nu erau ca azi mai
mult sau mai puţin depreciate, prin faptul că ele nu erau exclusiv în mîna
specialiştilor, cînd ele pasionau pe toţi, recunoscîndu-se în ele importanţa
cea mare culturală ce o aveau, atunci cel mai luminat bărbat al neamului său
nu putea fi slăvit mai bine decît prin gloriosul titlu de „părinte al filologiei
române".
Cea dintîi preocupare a lui Cipariu a fost izgonirea alfabetului chirilic,
cea mai eclatantă urmă a dominaţiunii puternice slave asupra noastră. Lup-
tînd cu răbdare împotriva prejudecăţilor şi mai ales a piedecilor puse de
stăpînire, izbuti în sfîrşit să editeze cea dintîi foaie românească tipărită în
întregime cu litere latine, — căci de o încercare analogă în Moldova se poate
face abstracţie. E vorba de Organul său, jurnal căruia în curînd revoluţia
din 1848 i-a pus capăt. Dar începutul era făcut şi în curînd îi urmă Gazeta
de la Braşov şi jurnalele din ţară.
Mînă în mînă cu expulzarea slovelor chirilice trebuia să urmeze nor-
marea ortografiei care avea să înlocuiască pe cea veche. Lupta aceasta a fost
mai anevoioasă şi izbînda i-a fost mai scurtă, căci principiile de cari a. fost
condus Cipariu nu puteau dura timp îndelungat. A fost firesc ca apropierea
de limba latină să nu fie căutată numai în caracterele grafice, ci şi în orto-
570 SEXTIL PUŞCARIU

grafie. Şi într-o vreme cînd latinitatea noastră încă tot era discutată şi trasă
la îndoială, marele dascăl latinist nu putea decît să aleagă etimologismul ca
normă ortografică. în loc să se scrie aşa cum se pronunţă, se scria aşa cum
pronunţau romanii, sau pe cît se putea de apropiat de pronunţarea lor. în
curînd însă vremurile s-au schimbat, obîrşia noastră nu mai fu trasă la îndo-
ială de nici un om înţelegător, scrisoarea nu mai avea deci să facă servicii
-naţionale, ci fu redusă la valoarea ei reală de mijloc de comunicare, aşa încît
azi principiul fonetic, singurul îndreptăţit în ortografie, şi-a recucerit drep-
turile sale. Nimeni însă nu va putea lua în nume de rău lui Cipariu, că la
bătrîneţe, cînd adversarii săi triumfau, nu s-a putut lăsa de părerile sale din
tinereţe, în cari a trăit, a crezut şi a nădăjduit.
Meritul de căpetenie a lui Cipariu pentru filologia română stă în aceea
•că el a fost cel dintîi care a pus baza cercetării istorice a limbei, înţelegînd
că, pentru a face deducţii retrospective asupra limbei, trebuie să cunoşti
trecutul ei. Precum rîul se face tot mai limpede cu cît ne apropiem mai mult
de izvorul său, tot astfel cu cît vom cunoaşte mai deaproape fazele prin care
a trecut limba unui popor, cu atît vom ajunge mai sigur la leagănul ei şi,
cunoscînd graiul strămoşilor noştri, vom vedea, ca într-o oglindă, firea lor.
Cu modestia care-1 caracterizează, ne spune Cipariu cum a ajuns, citind cărţi
vechi bisericeşti, să recunoască în ele o comoară întreagă de forme învechite,
care prin frumseţea şi prin apropierea lor de formele latine, l-au adus pe gîndul
de a le culege şi a le depune în operile sale nemuritoare, cari se numesc: Prin-
cipia de limbă, Gramatica limbei române, Analecte sau Crestomatía şi Archivul
pentru filologie şi istorie. Colecţia sa e pînă azi cea mai bogată din cîte le avem
şi cercetătorul limbei vechi va afla încă mult timp în scrierile acestea date
sigure şi importante. Căci tot ce a scris Cipariu se caracterizează printr-o
preciziune exemplară şi printr-o cinste neşovăitoare. în opoziţie cu înaintaşii
şi cei mai mulţi dintre urmaşii săi, niciodată nu găsim o falsificare de dragul
unei teorii, ci deducţiunile sale sînt întemeiate pe date exacte, iar spiritul său
ager a ştiut să recunoască importanţa celor mai ascunse forme vechi.
Astfel a pus Cipariu temelia cercetărilor ştiinţifice în studiile filologice
la români, dînd prin lucrările sale pilda cea mai strălucită urmaşilor săi.
Dar dacă în Cipariu găsim întrunite aproape toate punctele de căpetenie
cari însemnează un progres faţă de şcoala veche filologică, tot el a fost acela
care mai întîi a lucrat în mod conştient spre stabilirea unei limbi literare,
aceeaşi pentru toate ţinuturile locuite de români. Gîndul acesta mare, a cărui
importanţă e actuală azi mai mult decît orişicînd, nu i-a fost dat însă să-1
îndeplinească decît în mod indirect, căci căile alese de el n-au fost cele mai
potrivite.
Lui Cipariu îi place să facă o comparaţie, asămănînd limba noastră cu
o grădină minunată rămasă de la strămoşii noştri, purtători ai unei culturi
faimoase. î n grădina aceasta, destrunchiată de Italia cea mîndră şi lăsată
mai în urmă pradă sorţii nemiloase, au năvălit pustiitoarele hoarde de bar-
bari, cari au încălcat straturile măiestre şi au pustiit opera unei stăruinţe
în bine de veacuri. Şi printre flori nobile au crescut buruiene, săminţe aduse
TIMOTEI CIPARIU 571

de vijelie din poiene sălbatice au prins rădăcini în pămîntul mănos, cotropind

vegetaţia nobilă de mai înainte. Şi veacuri de-a rîndul nu le-a băgat nimeni
în seamă creşterea, nu le-a stingherit nimeni în dezvoltarea lor şi n-a cercat
să salveze rămăşiţele de viţă nobilă, rămase din vremurile bune. Acum însă
timpul a sosit, ne-am luminat, în sfîrşit, că era să lăsăm prădăciunii ce aveam
mai scump, deci trebuie începută acţiunea de regenerare, copacii sălbatici
trebuie dărâmaţi, buruienele smulse cu amîndouă mînile, salvat ce-i nobil,
iar golul răsădit cu plante aduse din ţara mamă, splendide ca cele de odi-
nioară.
î n sensul acesta a lucrat Cipariu, mai conştient şi cu mai multă înţe-
lepciune, cu mai mult talent şi ştiinţă decît predecesorii săi, cu mai mult
gust şi moderaţie decît urmaşii săi, cari au compromis acţiunea întreagă.
Cei ce cunosc dezvoltarea limbei noastre literare ştiu cît de puternică e trama
dată de Cipariu în ţesătura ei. Ştim însă cu toţii şi altceva, anume că princi-
piile lui n-au străbătut decît în parte, că munca lui n-a fost încununată de
izbîndă şi n-a fost, în mare parte, decît prilejul curentului reacţionar, care
a pus adevărata temelie limbei noastre literare.
Cauzele sînt multiple ; pricina de căpetenie zace însă în greşeala prin-
cipială a acestei şcoli.
Să rămînem la comparaţia de mai înainte, pentru ca, printr-o imagine,
să vedem lucrurile mai limpede.
Ceea ce veacuri de evoluţie naturală au pregătit, nu se poate reface cu
două mîini slabe omeneşti. în locul grădinii întretăiate de paturi simetrice
cu pomi roditori şi smălţuite cu flori nobile, a crescut o dumbravă sălbatică
cu copaci vînjoşi, cu poiene presărate de flori de cîmp, unde răsuna creşte
în locul rozei, unde din vegetaţia din alte vremi a rămas numai ceea ce era
trainic şi mai tare decît scurgerea timpului. Dar cel ce spune că o grădină
trebuie să fie mai frumoasă decît o dumbravă, urmează un gust particular
şi discutabil, iar cel ce vrea să schimbe dumbrava în grădină, cu sapa şi
securea necruţătoare în mînă, face un păcat. Ce va mai rămînea din frumseţea
ei, dacă tai poteca ce coteşte prin crîng, dacă scoţi izvorul din stîncă, ca să-1
înlocuieşti printr-o sorginte sau o sursă artificială, dacă alungi doina plină
de jale a ciobanului nostru? Atunci ai scos factorii cari sînt mai de aproape
legaţi de viaţa noastră, cari au produs cele mai duioase momente în inima
poeţilor noştri şi au emoţionat cele mai subtile coarde ale sufletului românesc.
Iar în locul lor ce-ai adus? Flori străine, cu forme şi culori neobişnuite, nerod-
nice în pămîntul nostru oţelit de vremuri, sau ai cercat să reînvii trunchiurile
uscate, cărora vremea le-a stors sucul şi puterea de-a mai înverzi şi de-a mai
aduce roade.
Limba literară nu se poate modela de savanţi între cei patru păreţi
ai unei camere singurative, după principii dictate de logică pură, şi poate
influenţat de opera unui Kazinczi, pe mîna căruia încăpuse cu ani înainte
limba maghiară spre a o „reînnoi (nyelvuijitás) într-un mod atît de arti-
ficial. Limba literară, dimpotrivă, se încheagă încet, de generaţii întregi de
scriitori, de puţinii aleşi ai unui neam, cu un simţ puternic pentru frumos
602 SEXTIL PUŞCARIU

si cu un bun gust care nu dă greş. Din opera lor picură, încetul cu încetul,
limba literară, simţul lor poetic e criteriul care admite încetăţenirea de
cuvinte nouă, care lasă sau nu intrare expresiilor dialectale, care stîrpeşte
vorbe fără expresie şi dă altora o trăinicie şi vitalitate neobişnuită.
Cipariu n-a fost poet. Deci i-a lipsit calitatea de căpetenie pentru ca să
poată deveni un reformator al limbei româneşti. Spre fericirea noastră, am
avut însă şi poeţi cari s-au simţit bine în umbra dumbravei minunate şi cel
mai mare dintre'ei, M. Eminescu, scria la 1877 astfel împotriva şcoalei cipa-
riane x :
„...naţia românească a vorbit şi scris bine şi-ntr-un fel înainte chiar
de a fi sămînţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în
pămînt departe de tulpina părintească, limba românească s-a nutrit în mediul
ei nou, prefăcînd nutrimentul în organe speciale ale sale, şi rămînînd limbă
romanică, precum un englez rămîne englez, chiar dacă s-ar nutri din copilărie
numai cu grîu cumpărat din valea Dunării."
Cunoaştem cu toţii frumoasa baladă a lui C. Negruzzi despre aprodul
Purice. Despre el se spime că într-o luptă, cînd armata duşmanilor a doboiît
calul sub Ştefan cel Mare şi sfînt, el s-a plecat sub piciorul stăpînului său pentru
ca acesta să poată încăleca a doua oară şi să-şi aducă arcaşii la izbîndă. Un
fel de aprodul Purice a fost şi Cipariu, ale cărui principii au trebuit călcate
în picioare, pentru ca azi să avem o limbă literară mai frumoasă decît oricare
alta pe lume, căci fără de şcoala sa latinizătoare nu s-ar fi născut o reac-
ţiune atît de puternică şi conştientă condusă, de dl. T. Maiorescu şi de marii
poeţi strînşi în jurul său: Alecsandri, Eminescu, Creangă ş.a.
Deşi în alegerea mijloacelor Cipariu n-a fost norocos, idealul său, de a
crea o limbă literară vorbită în toate părţile româneşti, a rămas pînă azi o
ţîntă spre care trebuie să năzuim. Mai ales noi, cei de dincoace de munţi.
Căci noi am rămas în mare parte credincioşi unei scoale care şi-a trăit traiul,
dar nu din lăudabila strădanie de a păstra o tradiţie cu scumpătate, ci din
cauze mai puţin lăudabile: din lipsă de talent şi din comoditate. Ceea ce în
România s-a recunoscut de mult, la noi, în mare parte, încă nu s-a încetăţenit.
Noi persistăm în greşeli cari se pot ierta celui ce le-a făcut, nu însă celor ce
le imită. Pe vremea aceea soarele culturii româneşti răsărea în Ardeal, azi,
şi de mult chiar, el răsare la Bucureşti. Aceasta ar trebui să o ştim cu toţii
şi să ne îndreptăm feţele spre soare-răsare, ca unii cari căutăm lumina şi
fugim de întunerec. Şi să mă credeţi că, dezbrăcîndu-ne de aşa numitele
ardelenisme, căutînd în limba poporului şi în scrierile poeţilor noştri cuvintele,
în loc să le luăm de-a dreptul de la alţii, fie aceştia chiar şi latinii, căutînd
să ne scuturăm de acel balast de expresii gîndite ungureşte şi simţite nemţeşte,
din pricina cărora vorbim şi scriem o limbă alta decît a strămoşilor noştri
şi a fraţilor de dincolo, vom lucra spre idealul la care a ţintit Cipariu. Căci
nici el nu voia, în definitiv, alta decît ca românii de pretutindeni să vorbească
aceeaşi limbă, care să fie cea mai frumoasă.

1 M. E m i n e s c u , Scrieri politice şi literare, I, ed. I. S c u r t u , B u c u r e ş t i , 1905, p a g . 311.

TIMOTEI CIPARIU 573

Doamnelor şi domnilor!
Numai acel individ e capabil a însemna ceva în viaţă şi numai acelui
neam poţi să-i proroceşti un viitor, care ştie preţui faptele mari ale stră-
moşilor săi. Pe cît e de adevărat că cele ce vor veni îşi au obîrşia în celece-au
fost, pe atît de necontestabil este că din vrednicia părinţilor se naşte puterea
copiilor. Cuvintele poetului
Ne-aducem aminte, strămoşi!
nu conţin numai un omagiu de recunoştinţă, prin ele nu voim să exprimăm
numai că sîntem mîndri ştiindu-ne sînge din sîngele lor şi că ştim să apreciem
bunurile ce ni le-au cîştigat cu atîta trudă, — ci ele cuprind mai mult. Rostin-
du-le, am depus un jurămînt umbrei lor, că voim să fim vrednici ca ei. Şi
pe cine am putea să ni-1 alegem de ideal decît pe acest bărbat care viaţa
sa întreagă a muncit cea mai dezinteresată muncă pentru binele semenilor
săi ; pe acest idealist de o inteligenţă scînteietoare, care n-a dorit alta decît
să facă un bine neamului său. Şi iarăşi mă întreb, care loc e mai potrivit
decît „Asociaţiunea", pe care el a ridicat-o prin renumele său rostit cu stimă
şi în străinătate, de a-i aduce omagiile de recunoştinţă acum, cînd s-au împlinit
100 de ani de la naşterea lui. De el, de marele Timotei Cipariu, ne aducem
atît de bine aminte, încît cele din urmă ale noastre cuvinte sînt acelea cu cari
a deschis el cea dintîi adunare a „Asociaţiunii" :
„Chiar şi această zi solemnă ce ne-a adunat din toate părţile patriei
e un testimoniu al vieţii româneşti şi o protestaţiune mai solemnă decît şi
jurămîntul că naţiunea română nu vrea şi nu va suferi niciodată ca să apună
din seria naţiunilor ca romană, că nu vrea şi nu va suferi niciodată acea bat-
jocură, ca să se lapede de al său nume şi de-a sa limbă..." 1

1
Cuvînt la inaugurarea Asociaţiunei, Blaj, 1867, pag. 7.
 MUZEUL LIMBEI ROMÂNE

Universitatea română din Cluj şi-a fixat de la început planul de acti-

vitate cu un întreit scop.
Menirea ei principală este şi va trebui să rămînă cea de şcoală supe-
rioară, care are să pregătească generaţiile viitoare de muncitori intelectuali,
cultivînd învăţămîntul clasic. Studenţii acestei Universităţi vor trebui să-şi
agonisească din cursurile profesorilor lor, în curent cu rezultatele cele din
urmă ale ştiinţei, cunoştinţele temeinice pentru cariera lor viitoare, iar în
seminariile, clinicile, institutele şi laboratoriile universitare, în contact nemij-
locit cu profesorii lor, cunoştinţele teoretice au să fie aprofundate prin lucrări
practice, grupîndu-se într-un sistem de cugetare ştiinţifică. Pentru studiul
limbei şi literaturii române există, la Universitatea din Cluj, afară de cursu-
rile profesorilor de specialitate, seminarul de limba şi literatura română.
Universitatea nu are însă voie să se restrîngă la activitatea aceasta
şcolară, mai mult neproductivă, care dă elevilor ei rezultatele ştiinţei şi-i
introduce în metoda investigaţiilor ştiinţifice, ci ea trebuie să fie şi un lăcaş
al cercetărilor originale. în institute speciale, create pe lîngă facultăţi, în care
începe opera de savant a profesorilor, se va face munca productivă care are
să ducă ştiinţa cu un pas mai departe spre progres. în aceste institute se
întîlnesc, în calitate de colaboratori, dascălii cu elevii lor care au trecut
ucenicia, sau care, după ce au părăsit Universitatea, se întorc ca oameni
de ştiinţă la sînul almei mater.
E firesc ca obiectul studiilor întreprinse în astfel de institute să fie,
înainte de toate, scrutarea ţării în care e adăpostită Universitatea, cu comorile
nesecate ce le deschide ea cercetătorului, în toate ramurile ştiinţei. Muzeul
limbei romane este un astfel de institut, creat pe lîngă Facultatea de litere şi
filozofie a Universităţii din Cluj.
Dacă în aceste institute speciale un număr restrîns de cercetători se
izolează de zgomotul lumii şi de preocupările ei imediate, spre a se dedica
scrutării vecinicului adevăr, Universitatea românească — cel puţin pentru
un şir de ani de aici înainte, pînă vom avea şi noi, ca popoarele cu o cultură
veche, o pleiadă de învăţaţi în afară de cadrele universitare — mai are şi o
altă datorie de împlinit, ceea de popularizare a ştiinţei. Spiritul democratic
care stăpîneşte epoca în care trăim şi nevoia de a răspîndi cît mai multă
lumină în cercurile largi ale populaţiunii, uitate de înaintaşii noştri în întu-
M U Z E U L L I M B E I R O M Â N E 605

nerec, pretind ca şcoalele studiilor superioare să ţină viu contactul cu inte-

lectualii ţării şi să dezvolte dragostea de ştiinţă în toate păturile sociale.
De la această datorie naţională şi cerinţă a vremii nu se poate sustrage
nici Muzeul limbei române, cu atît mai puţin, cu cît interesul ştiinţific pentru
limba maternă există de fapt la aproape fiecare om. Dacă studiile filologice
nu mai interesează astăzi publicul mare în măsura în care ele pasionau pe
părinţii şi moşii noştri, vina o poartă înainte de toate filologii înşişi. Aceştia,
rupînd în mod lăudabil cu romantismul ce stăpînea generaţia trecută, în
loc de a păstra cald interesul pentru studiul limbei, popularizînd mijloacele
ştiinţifice ale şcoalei celei nouă, s-au închis în turnul lor de fildeş, pierzîndu-se
în lucrări de amănunte pe care diletanţii nu le mai puteau urmări.
Astfel se explică scopul dublu şi mijloacele varii pe care Muzeul limbei
române le defineşte prin următoarele articole din statutele sale:
Art. 2. — Scopul acestui Muzeu al limbei române este:
a) Strîngerea şi prelucrarea ştiinţifică a materialului lexicografic al
limbei române din toate timpurile şi din toate regiunile locuite de români ;
b) Pregătirea de studii şi lucrări speciale în vederea unificării limbei
literare şi a terminologiei tehnice şi speciale în toate ţinuturile româneşti ;
c) Deşteptarea interesului obştesc pentru studiul şi cultivarea limbei
române ;
d) Pregătirea de filologi români.
Art. 3. Spre ajungerea acestui scop, Muzeul limbei române va avea
dreptul :
a) Să intre în corespondenţă directă cu toate autorităţile din ţară şi
cu instituţiunile străine similare ;
b) Să primească donaţiuni, care vor fi întrebuinţate exclusiv pentru
scopurile ştiinţifice ale Muzeului şi să împrumute spre studiare sau publicare
orice manuscrise, documente, tipărituri, sau obiecte de muzeu ;
c) Să delege pentru studii ştiinţifice în bibliotecile, arhivele, muzeele
sau colecţiile din ţară şi străinătate cercetători pregătiţi, cărora le dă mij-
loacele materiale pentru aceste cercetări.
Art. 4. Lucrările Muzeului limbei române pot cuprinde orice ramură a
filologiei române. îndeosebi se va face:
a) Extragerea pe fişe şi ordonarea întregului material lexicografic al
limbei române după alfabet şi categorii;
b) înfiinţarea unei biblioteci de specialitate cît se poate de completă.
c) îndrumarea de studii dialectale şi lexicografice prin adunarea de
material la faţa locului, prin chestionare trimise în toate ţinuturile româneşti
şi prin îndemnarea specialiştilor la conlucrare.
d) Publicarea de monografii, dicţionare speciale, glosare, hărţi lexicale,
studii, bibliografii, scrieri de popularizare şi prin editarea unei publicaţii
periodice, care va fi buletinul Muzeului limbei române.

Botanistul are în institutul său ierbarii bogate, petrograful dulapurile

sale cu pietre aşezate frumos după categorii, entomologul cutiile sale de gîndaci,
 SEXTIL PUŞCARIU
576

numismatul colecţiile sale de monete, pe care le poate consulta de cîte ori

are nevoie de ele. Nenumărate planşe, ilustraţii şi fotografii completează
lipsurile acestor colecţii. Numai filologului îi lipseşte acest aparat atît de
necesar pentru studiile sale. Fiecare filolog în parte e nevoit să-şi dedice o
parte însemnată a muncii sale adunării materialului indispensabil, umplîndu-si
rafturile cu fişe, în care un străin — şi uneori el însuşi — nu se poate orienta.
Totdeauna moartea îl surprinde pe savant cu lucrări neterminate. Fişele
filologului, în care sînt îngropaţi atîţia ani din viaţa-i laborioasă, se împrăştie
după moartea lui, fără să poată fi utilizate, de cele mai multe ori, de cei
chemaţi să-i continue opera.
Ştiinţa s-a dezvoltat atît de mult în fiecare specialitate, încît principiul
economiei celei mai mari de timp a devenit un postulat pentru fiecare cer-
cetător. Bibliotecile cu cataloage raţionale, bibliografiile care să te informeze
repede şi exact asupra lucrărilor înaintaşilor, şi mai ales muzeele care să-ţi
cruţe vremea şi osteneala de a-ţi aduna însuţi materialul de studiu, au devenit
o necesitate pentru progresul ştiinţei în fiecare specialitate.
Din recunoaşterea acestei necesităţi s-a născut gîndul de a întemeia
şi pentru studiul limbei române un Muzeu.
î n primul rînd, trebuie strîns materialul lexicografic.
în privinţa aceasta Muzeul limbei române îşi începe activitatea în împre-
jurări cît se poate de prielnice. Directorul lui fiind în acelaşi timp însărcinat
din partea Academiei Române cu redactarea dicţionarului limbei române,
tot materialul acestuia stă, cu învoirea Academiei, la îndemîna cercetă-
torilor din Muzeul limbei române, într-o sală anume întocmită — sala dic-
ţionarului — în care trei dulapuri cuprind 520 de cutii, cu peste un milion
de fişe aşezate după alfabet. Acest material se îmbogăţeşte pe zi ce merge
prin noi extrageri de cuvinte care se adaugă la cele de pînă acum. El se va
îmbogăţi mai ales de aici înainte prin colecţiile de materiale lexicale pe care
le va întreprinde Muzeul. Astfel, între Muzeu şi dicţionar se stabileşte o legă-
tură firească: materialul dicţionarului stă la dispoziţia cercetătorilor Muzeu-
lui, iar aceştia, prin studiile lor speciale, fac lucrările pregătitoare pentru
dicţionarul limbei.
Aceste lucrări pregătitoare vor cuprinde toate ramurile gramaticei,
dar preocuparea principală rămîne lexicografia.
Voim înainte de toate să pornim o colectare sistematică a materialului
limbei vorbite în toate părţile locuite de români, prin studii dialectale făcute
la faţa locului şi prin chestionare care vor fi trimise în toate părţile. Credem
că chiar în anul viitor vom putea întocmi cel dintîi chestionar raţional, după
un program bine chibzuit. Pe baza răspunsurilor ce vom primi la aceste ches-
tionare se vor alcătui hărţile lexicale pe care Muzeul limbei române şi-a pus
de gînd să le editeze.
Pînă atuncea vom prelucra materialul bogat adunat în răspunsurile
la chestionarul lui Hasdeu şi se va întreprinde o serie de glosare după monu-
mente de limbă veche, după ce mai întîi vom stabili tipul de glosar şi tipul
monografiei unei comune — în-cît priveşte partea lingvistică — spre a da
amatorilor şi diletanţilor un model de imitat şi spre a-i îndemna la lucru.
MUZEUL LIMBEI ROMÂNE 577

Cu timpul, cînd între studenţii Universităţii noastre vom găsi elemente

pregătite, se va face opera grea de catalogare a întregului material lexical —
aşezat astăzi după alfabet —• după categorii şi noţiuni.
Pînă atuncea voim să alcătuim — pentru a pune în circulaţie bogăţia
limbei — mici dicţionare de terminologie tehnică, atît de mult aşteptate mai
ales în provinciile alipite, unde domneşte cea mai mare anarhie, chiar şi
în manualele de şcoală, cu privire la terminologie.
Lovindu-mă ' d e dificultăţi tehnice şi de o lipsă de înţelegere pentru
utilitatea ilustraţiei, n-am izbutit s-o introduc în Dicţionarul Academiei.
Fotografiile şi ilustraţiile vor completa însă în Muzeul limbei române materialul
lexical strîns pe fişe,' iar o arhivă de fonograme va căuta să fixeze pentru pos-
teritate pronunţarea exactă a limbei noastre vorbită în diferite regiuni.
Imaginabil ar fi' chiar — deşi deocamdată nu credem realizabil acest gînd —
ca filmuri cinematografice să redea (în locul unor definiţii, totdeauna necom-
plete) în mod perceptibil noţiunile exprimate prin unele vorbe ale limbei,
avînd astfel pe lîngă fotografia „războiului de ţesut" sau a „meliţei" şi ilus-
traţia pentru verbul „a ţese" sau „a meliţa".
Vom căuta în acelaşi timp să punem la dispoziţia cercetătorilor o bibli-
otecă de specialitate cît mai bogată. începutul s-a făcut prin procurarea a
peste o mie cinci sute de cărţi referitoare la studiul limbei şi literaturei noastre
şi la studiile auxiliare, precum filologia romanică, slavă etc. Această biblio-
tecă cuprinde cîteva cărţi rare şi e bogată mai ales în extrase şi articole de
reviste şi ziare.
Cu timpul voim să intocmim o bibliografie completă privitoare la tot
ce s-a scris cu privire la limba română, cu deosebire în reviste şi publicaţii
periodice, în forma de indice general, după materii.
Astfel nădăjduim să punem la dispoziţia cercetătorilor aparatul necesar
pentru studiile lor. încăperile Muzeului, adăpostit într-un edificiu de sine
stătător al Universităţii (Cluj, strada Elisabeta, no. 23), stau la dispoziţie,
în cursul anului, încălzite şi luminate, tuturor cercetătorilor serioşi.
î n acelaşi timp Muzeul limbei române a început o serie de publicaţiuni•
î n Biblioteca Muzeului limbei române vor apărea lucrări mai mari cu
cuprins ştiinţific sau de popularizare. Trei lucrări, una de istorie literară
şi două de studii asupra dialectului istroromân şi meglenit sînt gata de tipar.
Pentru publicul mare s-a început a se publica în gazete o serie de arti-
cole, prin care am voit înainte de toate să relevăm greşelile de limbă pe care
le fac de obicei intelectualii români din provinciile eliberate, crescuţi în şcoli
străine. Fără a avea pretenţia să îndreptăm limba, voim să contribuim la
unificarea limbei noastre literare. Am crezut că astfel vom stabili mai uşor
contactul cu toţi cei ce au dorinţa de a-şi cultiva limba şi să punem în circu-
laţie o parte din comoara de cuvinte şi expresii fericite pe care munca filo-
logilor a adunat-o în curs de ani de zile în rafturile cu fişe ale Muzeului. Prin
articole de popularizare vom continua să ţinem treaz interesul pentru studiul
limbei noastre. .
Pentru specialişti şi pentru toţi cei ce se ocupă cu studiul limbei şi
literaturei noastre, apare Dacoromania, deocamdată în formă de anuar,
578 SEXTIL PUŞCARIU

cu care acum ne prezentăm întîia oară publicului. în ea se vor publica studii

mai mici, mai ales de natură metodică şi principială, materiale şi notiţe.
Ea înlocuieşte deci revista de specialitate care ne lipseşte. Mai ales părţii
bibliografice, atît de săracă în anul acesta, cînd lucrări ştiinţifice nu au putut
să apară şi legătura cu apusul e întreruptă, voim să-i dăm o importanţă
deosebită, luînd asupra noastră sarcina atît de nemulţumitoare de a face
dări de seamă despre toate lucrările de filologie şi istorie literară care ni se
vor trimite sau pe care ni le vom putea procura. Un indice va căuta, la
sfîrşitul fiecărui volum, să orienteze repede şi îndeajuns asupra materiei
tratate.
*

Cu programul desfăşurat în aceste cîteva cuvinte ne-am început acti-

vitatea.
î n fiecare luni seara, de la 6 pînă la 8, ne-am adunat la Muzeu cîţiva
prieteni şi colaboratori, făcînd comunicări, discutînd chestiuni de limbă şi
literatură, primind unul de la altul învăţătură şi idei nouă. Articolele ce se
publică în acest buletin şi altele, care vor apărea aiurea sau încă nu şi-au
găsit forma matură pentru tipar, au fost cetite mai întîi în aceste şedinţe
săptămînale. Cu deosebită bucurie au fost salutate articolele venite de la
colaboratorii noştri externi, al căror număr am dori să crească cît mai mult
şi să dăm de minciună pe cei ce susţin că o colaborare prietenească între
filologi nu este cu putinţă.
 PENTRU ORGANIZAREA MUNCII ŞTIINŢIFICE.
FIŞA INTERNAŢIONALĂ. I N D E X U L GENERAL

Producţia ştiinţifică se dezvoltă în asemenea proporţii încît a se ţine mereu

în pas cu ea devine pentru omul de ştiinţă o sarcină peste puterile sale. Eru-
ditul se vede obligat, de cîtva timp încoace, să renunţe la urmărirea a tot
ce se publică în specialitatea sa, mai ales de cînd preţul cărţilor este atît de
ridicat încît nici bibliotecile publice nu pot să şi le procure pe toate. Ne
găsim în faţa unei dileme dureroase: conştiinţa noastră de om care munceşte
ne dictează să ne punem la curent cu ceea ce se publică şi să cunoaştem
în domeniul nostru părerea celorlalţi înainte de a o emite pe-a noastră ; dar,
pe de altă parte, dorinţa de a aduce ştiinţei contribuţia noastră personală,
de a publica lucrări utile, ne obligă să fim zgîrciţi cu timpul nostru. Din
nefericire, în ştiinţă ca şi în viaţă, cel care poate arăta că a citit cartea cea
mai recentă este adesea considerat cel mai instruit, astfel că studiile pre-
văzute cu un aparat bibliografic considerabil trec, adesea pe nedrept, drept
cele mai savante.
Singurul remediu împotriva acestui rău care creşte de la an la an este
disciplinarea muncii individuale şi organizarea muncii colective printr-o
colaborare inteligentă şi o cooperare internaţională bine dirijată.
Comisia de cooperare intelectuală afiliată Societăţii Naţiunilor, înţe-
legînd necesitatea unei colaborări internaţionale în vederea uşurării muncii
ştiinţifice, s-a ocupat, de la crearea ei, de proiectul unei bibliografii capa-
bile să pună la îndemîna tuturor lucrătorilor mijlocul de a cunoaşte rapid
şi cu exactitate producţia ştiinţifică universală în toate specialităţile. Planu-
rile, la început puţin cam vagi şi concepute la un nivel prea înalt (era vorba
să se creeze un Institut bibliografic mondial), au fost reduse la limitele reali-
zărilor posibile. S-a început printr-o bibliografie a ştiinţelor fizice care va fi
urmată în curînd de cea a antichităţilor clasice şi de cea a ştiinţelor economice,
încă de pe acum se pare că s-au rezolvat cu bine cîteva chestiuni de principiu:
s-au unit într-o colaborare fecundă energiile puse în serviciul acestei cauze
şi s-au evitat astfel inconvenientele pricinuite de o muncă dispersată şi neor-
ganizată, în primul rînd această dublă întrebuinţare pe care nu putem să
ne-o permitem astăzi.
Dar bibliografia nu rezolvă decît un aspect al problemei. Chiar cînd
este critică şi analitică, ea nu dă, nu poate să dea informaţii de detaliu, căci,
pentru ca o bibliografie să fie bună şi utilă, trebuie mai înainte de toate să

39 — Cercetări şi studii — c. 339

580 SEXTIL PUŞCARIU

fie concisă şi să renunţe la detalii. Or, tocmai studiile de detaliu, dispersate

în publicaţii unde cel mai adesea nu le bănuim prezenţa, sînt acelea care în
mod frecvent ne interesează cel mai mult.
î n ce stadiu ne găsim astăzi în această privinţă? Mă voi limita aici
la o ramură a ştiinţei despre care pot să vorbesc din experienţă: filologia
romanică. Dar observaţiile care pot fi făcute în acest domeniu se aplică cu
siguranţă în mare parte şi la altele.
Cînd citim o carte care ne aparţine, de obicei însemnăm cu creionul,
fie subliniind textul, fie prin note marginalii, pasajele care ne reţin cel mai
mult atenţia — fie că admitem sau nu ideile pe care le conţin — pe scurt
pasajele pe care credem că le vom putea utiliza vreodată. Dar, cu cît ţinem
mai mult la cărţi, cu atît mai mult ne ferim de a le deteriora prin note în
creion. Dealtfel utilitatea acestor note rămîne problematică, căci cea mai
mare parte a lucrătorilor au prea mare încredere în memoria lor. Aceasta
deseori îi trădează şi cînd, cîţiva ani mai tîrziu vor să găsească cartea şi
pasajele subliniate, trebuie să piardă ore întregi, de multe ori fără rezultat,
î n afară de asta, această metodă devine inaplicabilă cînd este vorba de cărţi
care nu ne aparţin, de exemplu reviste împrumutate de la un colegiu sau
de la o bibliotecă. Nu ne rămîne atunci decît o singură posibilitate : să facem
fişe. Pentru aceasta, fiecare lucrător îşi are sistemul lui pe care adesea chiar
şi-1 schimbă. în mod frecvent odată cu experienţa pe care le-o dă practica
şi vîrsta, erudiţii îşi schimbă sistemul de fişe. în cutiile lor cu fişe, se găsesc
foi de diferite formate, scrise adesea cu creionul, care se şterg deci cu timpul,
cu diferite prescurtări. Clasarea sistematică a acestor fişe devine, după un
anumit timp, imposibilă. Trebuie să pierzi mult timp ca să te orientezi în
fişe vechi. Cîţiva dintre noi, dezolaţi, n-au căutat să pună ordine în vechile
lor fişe recopiindu-le după un nou sistem care li se părea mai bun ? Dar, vai,
văzînd cît timp pierd cu această muncă, cei mai mulţi o abandonează la
jumătatea drumului. Este posibilă scutirea erudiţilor ' de aceste necazuri
prin crearea unei fişe internaţionale practice si usor de minuit? Mi se pare
util să studiem această chestiune, căci dacă am putea-o rezolva, lucrătorii
ar fi scutiţi, în viitor, de multe neplăceri şi ar cîştigă mult timp.
î n afară de asta, fişa internaţională prezintă un alt avantaj. Cîţi savanţi
nu mor în floarea vîrstei lăsînd lucrări pe şantier ! Chiar cei mai bătrîni sînt
surprinşi de moarte la mijlocul unor lucrări ştiinţifice pentru care au adunat
un bogat material. într-adevăr, adevăratul'savant ştie că progresul ştiin-
ţific se realizează mai puţin prin intuiţie, dar personal de nepreţuit al omului
de talent, dar care adeseori este miraj înşelător, decît printr-o documentaţie
solidă. Or, aceasta reclamă o cercetare de material îndelungată şi întreprinsă
cu răbdare. Pregătirea acestui material este, îndrăznesc să întrebuinţez o
comparaţie vulgară, ca şi săpunitul feţei înainte de a ne rade: lama cea mai
ascuţită nu taie pe o piele care n-a fost săpunită cu grijă şi fără grabă.
Toată munca consacrată de savant adunării materialului pentru
lucrări pe care n-a avut timp să le publice sau pe care a ezitat încă să le
redacteze este în general, la moartea sa, pierdută pentru toţi. într-adevăr,
cme-ar putea să se orienteze printre fişe în care nu se găsesc decît frînturi
P E N T R U ORGANIZAREA MUNCII ŞTIINŢIFICE 581

de idei, aruncate pe hîrtie fără să fie exprimate complet, cu semne, pres-

curtări personale? Dacă am avea fişa internaţională şi o convenţie adoptată
de toţi pentru alcătuirea ei, acest material preţios ar putea servi colectivi-
tăţii. '
Pe de altă parte, fişa internaţională ar putea să servească drept bază
unei lucrări de mare anvergură destinată să completeze bibliografia con-
cepută de Institutul internaţional de cooperare intelectuală. Mă gîndesc la
un index generalis care ar pune la dispoziţia lucrătorilor tocmai informaţiile
de detaliu pe care nu le găsesc în bibliografia generală.
încă de pe acum este recunoscută utilitatea unui index la sfîrşitul
cărţii. î n filologie, de exemplu, rar se întîmplă să găseşti o carte cu adevărat
bună care să n-aibă index. Chiar revistele de specialitate publică, fie la sfîr-
şitul anului, fie ca anexă după o serie de numere, fie chiar, de la o vreme,
la sfîrşitul articolelor, un index care înlesneşte trimiteri la informaţiile de
detaliu. Dar felul de a alcătui indexul diferă de la autor la autor. Unii îşi
alcătuiesc indexul în mod mecanic, introducînd toate cuvintele citate în text
fie că ele figurează cu titlul, de exemplu, fie că sînt explicate într-o manieră
nouă. Alţii aleg numai ceea ce cred demn de a fi scos în evidenţă şi alegerea
lor este de obicei prea sumară. Alţii, pentru a nu pierde timp cu această
sarcină ingrată, o încredinţează vreunui elev tînăr şi fără experienţă. Dife-
renţa constă mai ales în modul de a concepe indexul ; unii autori îi dau toată
amploarea necesară ; alţii, dimpotrivă, nu-i acordă nici o importanţă. Pentru
a da un exemplu tipic, să comparăm indexul german al Gramaticii limbilor
romanice de Meyer-Lübke cu cel al traducerii aceleiaşi lucrări în limba fran-
ceză ; mulţi dintre noi consultă pentru text ediţia germană, dar pentru index
ediţia franceză. Se impune un tip unitar de index; trebuie să se stabilească
cîteva principii generale pentru alcătuirea lui, să se adopte de către toţi
aceleaşi prescurtări, aceeaşi transcripţie fonetică.
Dar stabilirea acestei unităţi în index, ca o consecinţă directă a adop-
tării fişei internaţionale care-i stă la bază, nu constituie decît o jumătate de
măsură.
într-adevăr, utilizarea, pentru fiecare chestiune de detaliu, unei întregi
serii de cărţi cu indexuri bune, este o sarcină dificilă. Cîte cărţi pe care nu
le consultăm, pentru că sînt în afara specialităţii noastre, nu conţin detalii
care ar putea să ne fie utile? De cîte ori limbi îndepărtate nu prezintă feno-
mene generale asemănătoare cu cele ce pot fi constatate în propria noastră
limbă !
Este evident că în loc de a consulta indexurile a 20 sau 30 de cărţi,
fără să ai măcar certitudinea de a le fi depistat pe cele ce conţin informaţiile
cele mai preţioase, ar fi cu mult mai comod şi mai avantajos să consulţi o
singură carte care ar înlocui, în fiecare an, indexurile parţiale ale tuturor
cărţilor apărute în cursul anului.
Acest lucru este atît de evident, încît n-ar avea nevoie dă fie demon-
strat. Aş vrea totuşi să indic avantajele care ar decurge din publicarea unui
astfel dé index general căci cred că pot arăta în acelaşi timp că ideea este
realizabilă.
 582 SEXTIL PUŞCARIU

1. Utilizarea indexului ar prezenta mai întîi avantajele ce decurg din

motivele expuse mai sus. Indexul general va deveni pentru erudit o carte
la fel de necesară ca dicţionarul sau lexicul. De aceea mulţi îl vor cumpăra
şi toate bibliotecile mari vor fi obligate să şi-1 procure.
2. Ca urmare se vor găsi probabil fără mare dificultate editori pentru
indexul general al diferitelor ramuri ale ştiinţei.
3. Avantaj pentru autorii înşişi: lucrările lor vor fi citate mereu şi consul-
tate mai des ; de unde beneficiul pentru editorii de lucrări ştiinţifice. Probabil
unii autori şi unii editori, puţini la număr, nu vor renunţa să publice un index
la cărţile lor. Dar toţi vor consimţi ca acest index să fie reprodus în indexul
general. Pe de altă parte, mulţi autori şi mai ales mulţi directori de revistă
vor renunţa bucuroşi să publice indexuri şi vor accepta să trimită fişele lor
pentru a fi tipărite în indexul general. î n acest scop fiecare autor va compune
indexul operelor sale ştiinţifice, studii, articole, lucrări colective, recenzii
etc., după modelul fişei internaţionale în una din limbile de circulaţie mondială:
franceză, engleză, germană sau italiană şi-1 va trimite editorului sau direc-
torului de revistă. Acesta, fie că publică sau nu lucrarea cu un index, va
trimite fişele împreună cu fişa bibliografică (fişa în care se găseşte titlul
complet al lucrării şi titlul prescurtat) redacţiei indexului general. Acolo,
fişele vor fi clasate sistematic şi utilizate anual la publicarea indexului general!
4. Comisia internaţională de cooperare intelectuală ar putea, prin In-
stitutul^ de cooperare intelectuală din Paris, să-şi asume această sarcină,
adică să întreprindă anchetele necesare, lucrările pregătitoare, să ducă tra-
tative cu directorii de reviste şi cu editorii, să ia legătură cu marile biblioteci
care se vor abona la publicaţie. Ea ar începe pentru moment cu o specialitate,
filologia de exemplu, cum a procedat cu biblioteca de ştiinţe fizice, şi, cu
timpul, şi-ar extinde activitatea asupra celorlalte ramuri ale ştiinţei. Acestea
ar trebui să adapteze fişa internaţională (format şi conţinut) necesităţilor
lor proprii. Dificultăţile pe care le va întîmpina organizarea unui index general
al tuturor ştiinţelor vor fi enorme; dar, folosind metode bune de lucru, ele
nu vor fi mai greu de învins decît cele peste care au trecut marile dicţionare
enciclopedice.
Noi ţinem seamă de aceste idei la Muzeul limbii române încă de la
înfiinţarea lui x .
1 I a t ă ce se p o a t e c i t i in a r t i c o l u l p r o g r a m p u b l i c a t în 1920 la î n c e p u t u l p r i m u l u i v o l u m
din Dacoromania :
„Botanistul are în institutul său ierbare bogate, geologul are dulapurile sale pline de
minerale aşezate pc categorii, entomologul are cutiile sale de insecte, n u m i s m a t u l colecţiile
sale de monezi. N e n u m ă r a t e planşe, f o t o g r a f i i s u p l i n e s c l a c u n e l e a c e s t o r colecţii. N u m a i filo-
logul n u posedă aceste i n s t r u m e n t e a t î t de necesare lucrărilor sale. Fiecare filolog este obligat
să consacre o mare parte din munca sa adunării materialului indispensabil, umplîndu-şi rafturile
c u f i ş e î n c a r e n i m e n i î n a f a r ă d e el, ş i u n e o r i n i c i el, n u p o a t e s ă s e o r i e n t e z e .
Ştiinţa a luat, în fiecare specialitate, un a v î n t a t î t de mare, încît economisirea t i m p u l u i
a devenit pentru erudit o necesitate primordială. Bibliotecile cu c a t a l o g raţional, bibliografiile
c a r e d a u i n f o r m a ţ i i r a p i d e şi e x a c t e a s u p r a l u c r ă r i l o r d e j a a p ă r u t e şi m a i a l e s m u z e e l e c a r e s c u t e s c
pe erudit de osteneala de a-şi a d u n a singur m a t e r i a l u l de lucru, au devenit indispesnabile progre-
sului ştiinţei, în fiecare specialitate. Tocmai pentru a r ă s p u n d e acestei necesităţi a fost î n f i i n ţ a t
Muzeul pentru studierea limbei române."
P E N T R U ORGANIZAREA MUNCII ŞTIINŢIFICE 583

î n aceşti cinci ani de existenţă, Muzeul limbii române a urmărit în limita

resurselor sale materiale restrînse scopul ce şi-1 fixase: să devină un centru
de înalte studii unde lucrătorul să poată găsi, pe lîngă aparatul ştiinţific nece-
sar, toate instrumentele de lucru capabile să-i economisească timpul şi energia.
Noi avem un sector de activitate restrîns: studiul limbii şi al literaturii române
— de aceea atingerea scopului nostru nu era foarte dificilă. Ne-am limitat
la un domeniu restrîns pentru a-1 putea cerceta mai în adîncime. Posedăm
o bibliotecă de specialitate bogată în cărţi şi broşuri rare ; un bogat material
lexicografic care serveşte la alcătuirea Dicţionarului Academiei Române este
pus la dispoziţia lucrătorului; acest material se îmbogăţeşte mereu cu fişe
noi şi cu material regional extras mai ales din răspunsurile la chestionareale
trimise în toată ţara ; în plus, a început pregătirea metodică a unei biblio-
grafii cu care se ocupă un funcţionar al muzeului şi a unui index general
privind limba şi literatura română.
Poate că nu va fi lipsit de interes să expunem în cîteva cuvinte princi-
piile după care ne-am condus şi experienţele pe care le-am făcut în legătură
cu acest index general.
1. Indexul general este alcătuit pe fişe; fiecare fenomen lingvistic este
notat pe o fişă specială.
Din această cauză, economia de material şi de spaţiu ne obligă să între-
buinţăm fişe de un format cît mai redus cu putinţă. Experienţa ne-a convins
că formatul cel mai practic este a 32-a parte dintr-o foaie de hîrtie obişnuită,
adică de 85 mm. înălţime şi 50 mm. lăţime. Fişele sînt confecţionate dintr-o
hîrtie subţire şi tare şi sînt tăiate la maşină. în cazuri excepţionale, cînd acest
format nu este suficient, se scrie pe o fişă dublă de 170 mm. lungime, care este
îndoită şi aşezată cu îndoitura în sus. î n cazuri foarte rare, se poate folosi
o fişă pliabilă în trei sau chiar în patru. Fişele sînt aranjate în cutii din scîn-
dură subţire (4 mm.) care conţin 2000 fişe aşezate vertical, fără să fie îngră-
mădite, putînd fi răsfoite cu uşurinţă. Fişele sînt împărţite pe categorii prin
alte fişe, din carton colorat, de aceeaşi lăţime, dar cu o înălţime dc 95 mm.
2. Categoriile de fişe sînt aranjate în ordine strict alfabetică. La fel
fişele în interiorul fiecărei categorii.
3. O cutie specială conţine fişele cuprinzînd indicaţiile bibliografice,
aranjate şi ele în ordine alfabetică. înainte de a se fişa o carte, se face mai
întîi fişa bibliografică cu indicarea titlului, în întregime şi prescurtat.
Cînd e vorba de articole de reviste, se citează volumul şi între paranteze
anul, apoi pagina şi la urmă numele autorului.
Toate prescurtările întrebuinţate sînt de asemenea transcrise imediat
pe fişe aranjate într-o cutie specială destinată să dea cheia prescurtărilor.
4. Pe fişe se scrie sus şi la stînga cuvîntul de bază, după care este făcută
clasarea alfabetică, şi se subliniază. Urmează apoi textul şi indicarea lucrării,
de exemplu:
584 SEXTIL PUŞCARIU

Fişa indexului general Fişă bibliografică

MRI W. I
disimilaţie Mitteilungen des Rumăni-
schen Instituts an der Universi-
p-p > t-p (W. Meyer-Lübke)
tăt Wien, hgg. von W. Meyer-
MRIW., I, 38. Lübke. Erster Bd. Heidelberg,
C. Winter, 1914. Pg. 418 + VI.

Albanezi
Jokl, Lingv.-Kult.
Vechi raporturi cu românii de
Johl Norbert,
pe Valea Drinului (cu bibliogr.
Lingvistisch-kultur-historische
chestiunii)
Untersuehungen aus dern Berei-
Jokl, Lingv.-Kult, 142. ehe des Albanisehen. (No. 8 de
„Untersuehungen zur indoger-
manischen Sprach-u. Kultur-
wissenschaft, begriindet von
Karl Brugmann u. Ferdinand
Sommer, hgg. v. Wilhelm Stein-
berg u. Ferdinand Sommer.)
Leipzig, Gruyter § Co., 1923.
Pg. 336 + X I .

Potrivit cu mijloacele şi timpul de care dispune personalul ştiinţific al

Muzeului, se copie pe fişă indexul lucrărilor care apar (dacă-i uşor de procurat
două exemplare, se decupează şi se lipeşte pe fişe indexul tipărit). Pentru
cărţile care n-au index se fac extrase pe fişe.
Iată, cu titlu de exemplu, titlul diferitelor categorii ale indexului general
al Muzeului, pînă la litera D l.
A (vocală) — abstracte (cuvinte) —- accent — acord —acuzativ — activ
— acustică — adaptare — adjectiv — adverb — afereză — aglutinare — alba-
nezi— allegro — amfibologie — anacolut — analiză — analogie — animale
(nume de) — aorist — apocopă — arhaisme — ardelenisme 2 — aromâni —
articol — asimilare — asintetic — asperităţi (sintactice) — atracţie (vocalică)
— atribut — autohton (element) ;
B (consoană) — Banat — bogomili (sectă religioasă) — bulgar ;

1 Ordinea este strict alfabetică pentru cuvintele româneşti corespunzătoare.

a Fenomene lingvistice specifice Transilvaniei.
P E N T R U ORGANIZAREA MUNCII ŞTIINŢIFICE 585

C (consoană) — caduc (sunet) — calcuri (lingvistice) — calităţi (ale su-

netelor) — categorii (gramaticale, semantice) — celulă (lingvistică) — com-
parativ — complement — compoziţie — condiţional — conjugare — con junctiv
— contaminare — continuitate (a românilor în Dacia) — contracţii — control
(al mediului înconjurător) — corupţii — creaţii imediate — creştinism —- cro-
nologie — cuvinte (importate etc.)
Sistemul de index general pe fişe prezintă un mare inconvenient: fişa
se rătăceşte cu uşurinţă. El prezintă în schimb un avantaj mai mare, încît
compensează acest inconvenient: se pot scoate fişele din cutie şi, după eli-
minarea celor ce nu prezintă un interes imediat, se pot clasa celelalte pe o
masă şi se pot utiliza în ordinea dorită. Cu un pachet de cîteva serii de fişe
putem să mergem la bibliotecă şi să căutăm fără a pierde timp toate cărţile
la care acestea fac trimiteri ; dacă fişa este prea sumară, citatul poate fi com-
pletat după nevoie direct pe fişă.
Din acest motiv, indexul general va trebui tipărit, dacă va vedea vreo-
dată lumina tiparului, în două ediţii diferite; o ediţie mai ieftină, în format
de carte, pentru bibliotecile publice, şi o a doua ediţie, tipărită direct pe fişe
de format internaţional, destinată institutelor frecventate de lucrători puţin
numeroşi, demni de încredere, şi particularilor. Pe de altă parte, formatul
cărţii ar trebui să fie astfel ales încît indexul să fie tipărit pe două coloane
fiecare avînd lăţimea fişei internaţionale. Ar fi de preferat să se întrebuinţeze
o hîrtie subţire şi să nu se imprime decît pe o singură parte a foii. î n felul
acesta tipografia ar putea să utilizeze ediţia în volum pentru elaborarea ediţiei
pe fişe, şi însăşi cartea ar putea fi decupată şi lipită pe fişe de cei ce-ar vrea
s-o folosească astfel.
Acest ultim caz s-ar întîlni frecvent, căci mulţi, după un anumit timp,
în loc să consulte zeci de volume pentru a urmări o chestiune, ar prefera să
consulte indexurile sub formă de fişe aranjate în cutii în care s-ar putea intro-
duce în fiecare an materialul nou, în ordine alfabetică.
Diferitele domenii ştiinţifice n-au frontiere strict delimitate şi se inter-
pătrund unele cu altele; de aceea se va întîmplă adesea ca un specialist să
aibă nevoie de un capitol privitor la o ştiinţă apropiată sau chiar îndepărtată
de a sa. Astfel, în cazul filologilor, romanistul, germanistul, slavistul etc.
vor consulta adesea capitolul privind lingvistica generală unde vor fi citate,
împrumutate dela toate limbile, fenomenele generale ca asimilaţie, metateza etc.
Specialistul în filologie engleză va urmări, pe lîngă chestiunile de germanistică, şi
pe cele de filologie romanică, în mod special franceză. Bibliotecile mai mici din
România, pentru geografie, istorie, filologie romanică etc. se vor mulţumi să-şi
procure capitolele privitoare la România, trecutul şi limba ei, şi aşa mai departe.
Este imposibil de prevăzut de pe acum dezvoltarea pe care o va căpăta
indexul general şi problemele de detaliu pe care le va ridica. Ele vor depinde
de necesităţi şi tehnica indexului se va organiza de la sine. Ceea ce-i sigur este
faptul că el va deveni o publicaţie indispensabilă pentru toţi erudiţii ; el îi
va dispensa într-adevăr de multe cercetări zadarnice ; el îi va scuti de neplă-
cerea de a nu cunoaşte rezultatele lucrărilor predecesorilor lor şi de a nu putea
să profite de lumina pe care au răspîndit-o.
 WILHELM MEYER-LÜBKE

î n ziua de 4 octombrie 1936 a murit, în vîrstă de 75 de ani, Wilhelm

Meyer-Lübke. Cu el s-a stins un mare învăţat, un dascăl mare, un suflet
distins şi un prieten devotat al românilor.
Despre savant nu voi spune multe. De decenii Gramatica limbilor ro-
manice, în trei volume, şi Dicţionarul etimologic romanic sînt cărţile pe care
orice romanist le deschide înainte de a începe să lucreze. „Ai băgat de seamă",
îmi spunea odată Meyer-Lübke, glumind, „cu cîtă plăcere sînt citat cînd au-
torul are altă opinie decît a mea?" Dar nu mă supăr deloc, căci, şi atunci
cînd sînt combătut pe bună dreptate, am simţul că am condus, prin greşelile
mele, pe urmaşi la descoperirea adevărului". Aceasta e soarta operelor de
temelie: pe ele clădesc alţii; cu cît clădirea se înalţă mai sus, cu atît apasă
mai greu asupra fundaţiei, care dispare în pămînt.
Cînd era să se dea la cules manuscrisul Dicţionarului etimologic, edi-
torul voia să aleagă un format mai mare. Meyer-Lübke a insistat însă ca
formatul să fie acelaşi ca al Gramaticii, pe care dicţionarul o completa. Voia
să urmeze exemplul lui Fr. Diez, al cărui urmaş se considera pe drept cuvînt.
A fi învăţat mare însemna pentru Meyer-Lübke a fi învăţat mult. Cu
talentul te naşti, dar acest dar dumnezeiesc trebuie răsplătit prin muncă.
Intuiţia fără cunoştinţe exacte e mai degrabă primejdioasă decît folositoare.
Adesea îmi vorbea î n ' t e r m e n i puţin măgulitori despre concluziile pripite şi
nefundate ale unora dintre elevii „şcoalei idealiste". Lui nu-i era ruşine să
se considere „pozitivist". Nu-i plăcea să facă „filozofie", ci credea că „prin-
cipiile de limbă" nu se învaţă din expuneri teoretice, ci se degajează de la sine
din studiile serioase lingvistice. î n cele mai multe din articolele dicţionarului
său etimologic găseşti atîtea observaţii juste, izvorîte dintr-o vastă experienţă
lingvistică şi controlate de un spirit critic deosebit de ascuţit, cît în capitole
întregi de studii de filozofie a limbii.
Explicaţiile ingenioase şi convingătoare, pe care Meyer-Lübke le-a dat
în număr a t î t ' d e mare, le găsea fiindcă stăpînea ca nimeni altul tot domeniul
limbilor romanice; dragostea cu care se oprea la amănunt pentru ca să-1
pătrundă întreg explică privirea largă de care dădea dovadă în sintezele sale.
Pasiunea lui pentru detaliu nu însemna o fărîmiţare în cercetări „atomistice".
într-o epocă cînd s-au dat cele mai îngrijite ediţii de texte şi în cursul unei
WILHELM MEYER-LÜBKE 587

activităţi de aproape 60 ani, Meyer-Lübke n-a dat nici o lucrare de filologie

propriu-zisă. A început ca lingvist şi tot ca lingvist şi-a terminat activitatea.
Chiar primul său volum din Gramatica limbilor romanice, Fonologia,
tipărită în 1890, cînd autorul ei n-avea decît 29 de ani, însemnează o inovaţie
de seamă în felul de a trata această materie. Deşi analiza sa intra în cele mai
subtile probleme fonetice — pentru care a păstrat o deosebită predilecţie
pînă la adînci bătrîneţe —, deşi evoluţiunile de rostire erau urmărite pînă în
cele mai îndepărtate dialecte şi graiuri romanice, totuşi aceste amănunte se
grupau în capitole mari, tratînd despre poziţia accentuată şi neaccentuată
(intertonică, protonică, precedată de accent) a vocalelor sau despre poziţia
consonantelor la începutul, în mijlocul şi la sfîrşitul cuvîntului, între vocale
sau înainte de alte consonante. Astfel în fonologia romanică ajungem să dis-
tingem liniile principale şi fireşti de dezvoltare, din epoca latină pînă azi,
si să cunoaştem cîteva din legile esenţiale de evoluţie a rostirii.
Talentul lingvistic şi iîvna de cercetător s-au manifestat foarte de tim-
puriu la Meyer-Lübke. încă pe băncile şcoalei el citise lucrările fundamentale
ale lingvisticei comparate. Dacă o boală serioasă, care l-a silit să se cruţe
toată viaţa, nu l-ar fi constrîns să-şi limiteze cîmpul de activitate, el ar fi fost
indoeuropenist. Dar coborînd munţii Elveţiei (unde se născuse, dintr-o familie
care a dat pe marele scriitor Konrad Ferdinand Meyer) în şesul Italiei, cu clima
dulce şi prielnică bolnavilor de piept, el a găsit prilejul să adune materialul
pentru acea Gramatică italiană (1890), care a rămas pînă azi cea mai completă
şi mai profundă expunere a limbii italiene.
De la comparatişti aduse cu sine în romanistică privirea largă, care
scotea fenomenul lingvistic din izolarea sa şi îl privea în toată întinderea lui
geografică. De la indoeuropenişti îi venea ispita de a pătrunde dincolo de
atestări, în epoca lipsită de texte, unde numai speculaţii controlate de un
sever spirit critic pot aduce lumină. Faimoasa sa Introducere cercetează
limbile romanice din punct de vedere biologic şi paleontologic.
Chiar din întîia sa lucrare, scrisă pe cînd se numea numai Wilhelm Meyer
(numele de Lübke, al soţiei sale, l-a adăogat, după un obicei localnic, după ce
s-a însurat, la numele atît de des de „Meyer"), despre Neutrul latin, el se
dovedeşte stăpîn pe tot complexul limbilor romanice cu dialectele lor. Limbii
române îi dă locul dintîi, nu numai fiindcă pleacă de la est spre vest, ci şi
fiindcă de la început a recunoscut însemnătatea acestei limbi pentru dezle-
garea problemelor interromanice şi fiindcă a simţit pentru ea o atracţie, cum
între limbile romanice numai pentru cea sardă o mai avea.
într-o vreme cînd filologia comparată era încă la începuturile ei şi cînd
atenţia comparatiştilor era în mod firesc îndreptată mai mult asupra asemă-
nărilor, care permiteau deducţii privitoare la înrudirea limbilor şi invitau la
reconstruirea limbilor primitive, limba română, atît de des deosebită de
limbile romanice, atrăgea prea puţin pe romaniştii străini. Cei mai mulţi
dintre ei fiind în primul rînd filologi, credeau că se pot dispensa să înveţe
o limbă cu o gramatică grea (fiindcă nu era fixată) şi cu un lexic împestriţat
cu multe elemente neromanice, o limbă fără texte din evul mediu şi cu docu-
mente scrise cu litere chirilice.
618 SEXTIL PUŞCARIU

î n opoziţie cu ei, Meyer-Lübke văzu imediat folosul mare pe care ling-

vistica comparată îl poate trage din izolarea limbii române.
Cuvintele de origine străină din limba noastră, în loc să-1 sperie, îl
interesau atît de mult, încît învăţă limbile slave, pe lîngă neogreaca, pe care
o stia atît de bine, încît publică chiar, în 1889, un studiu de mare importanţă
despre Gramatica lui Simon Portius din 1638. Despre limba albaneză şi cea
bască (pe care a învăţat-o la bătrîneţe) a scris de repeţite ori, insistînd asupra
asemănărilor pe care elementul latin, conservat în aceste regiuni izolate, le
are cu limba română.
Atît ca docent în Zürich (1884), unde s-a abilitat la vîrsta de 23 de ani,
cît şi mai tîrziu ca profesor în Jena (1887), îl vedem urmărind cu deosebită
atenţie filologia românească. î n Literaturblatt für germanische und romanische
Philologie, în care au apărut multe recenzii de-ale sale asupra lucrărilor privi-
toare la limba română, a publicat în 1885 darea sa de seamă asupra Studiilor
lui Tiktin, iar în anul următor asupra Codicelui Voroneţean. A continuat apoi
să ţină la curent străinătatea cu lucrările de filologie română, recenzînd lucră-
rile'lui Weigand (1892), Densusianu şi mulţi alţii. Dintre articolele mărunte
relative la limba română, pomenesc pe cele privitoare la elementele vechi
germane, explicarea lui spre din super, contribuţiile sale la evoluţia difton-
gului au, a lui l, n şi ge, gi etc. î n Gramatica lui sînt nenumărate notiţe lămuri-
toare pentru fonologie, morfologie şi mai ales pentru sintaxa română, pe care
a aprofundat-o cu mai multă stăruinţă şi pentru care a adunat un bogat ma-
terial de exemplificări din limba veche şi cea populară.
Cînd s-a mutat la Viena, ca al doilea profesor de limbi romanice (alături
de A. Mussafia), el era bucuros că în capitala Austriei va avea şi elevi români,
cu care să poată învăţa româneşte. Lui Iosif Popovici i-a creat un lectorat
de limba română, iar pe mine m-a îndemnat să mă fac docent.
Fie-mi îngăduit să dau cîteva amănunte şi să reproduc din teancul de
scrisori primite de la el cîteva pasagii. Amintirile vor evoca pe neîntrecutul
dascăl, iar fragmentele de scrisori pe omul de o atît de rară bunătate a inimii,
care' m-a onorat cu prietenia lui. Ele vor mai arăta şi cît de devotat prieten
al românilor era.
Corespondenţa care se extinde asupra unui timp de treizeci şi patru de
ani, începe cu o cartă poştală din august 1900. î n ea îmi mulţumeşte pentru
trimiterea tezei mele de doctorat despre Sufixele diminutive şi-mi cere artico-
lele din Convorbiri literare, citate în teză. Nu voi reproduce aprecierile lui
binevoitoare. Ţin însă să spun că ele au însemnat pentru mine mai mult decît
o îmbărbătare: m-au hotărît să apuc, împotriva tuturor obstacolelor, pe un
drum, la sfîrşitul căruia nu se prea putea întrezări o carieră.
Dacă această atenţie faţă de un începător, care abia putea nădăjdui că
maestrul îi va ceti cartea, a fost o faptă bună, toată nobleţea sufletească a
savantului lipsit de orice vanitate reieşea din cuvintele: „în majoritatea cazu-
rilor în care combaţi păreri de-ale mele, ai fără îndoială dreptate".
Cînd, în anul următor, venind de la Paris, m-am prezentat lui Meyer-
Lübke cu o recomandaţie de la Gaston Paris, el mă primi cu toată căldura
omului superior, care simte o adevărată fericire cînd poate încuraja tineretul.
 WILHELM MEYER-LÜBKE 589

îmi arătă cît de bucuros ar fi să aibă pe lîngă sine un român şi-mi propuse
să încerc abilitarea ca docent la Viena, în vederea unei mutări la Cernăuţi,
unde catedra lui Sbiera avea să devină în curînd vacantă, prin ieşirea titu-
larului la pensie.
Era mai mult decît puteam aştepta. Astfel ajunsei în apropierea maestru-
lui, care avea, în învăţămîntul superior, de elevi pe Elise Richter, A. Zauner,
E. Herzog, M. Bartoli şi K. Ettmayer şi între elevii săi mult promiţători pe
P. Skok, C. Battisti ş.a.
Doi ani am urmat cursurile sale, pregătind teza de abilitare. Păstrez
încă notiţele cursului de Latină vulgară, altul decît minunata sinteză din
Grundriss-ul lui Grõber şi decît partea referitoare la limba latină din Intro-
ducerea în studiul limbilor romanice, care apăruse cu un an mai înainte. Meyer-
Lübke nu se repeta niciodată. Două cursuri despre acelaşi subiect, la distanţă
de cîţiva ani, însemnau totdeauna două clădiri diferite ca stil şi concepţie,
chiar cînd erau ridicate din acelaşi material.
între preocupările lui de căpetenie era totdeauna cea a economiei
Cît mai puţină vorbă, cît mai puţine excursii ; dar ceea ce dai, să redea un gînd
clar şi să fie convingător. El ştia să sacrifice tot ce era accesoriu şi în loc de
liste lungi şi obositoare de exemple, să dea ceea ce era absolut necesar spre a
elucida o chestiune, spre a întări o afirmaţie sau spre a lămuri o problemă
de metodologie. Din cauza aceasta, cărţile sale uneori sînt grele de cetit, iar
la cursurile de la universitate începătorii se alegeau cu puţin. Dar dacă citeşti
Gramatica limbilor romanice în franţuzeşte (tradusă la îndemnul lui Gaston
Paris), cu propoziţiile lungi şi stufoase din original, descompuse şi exprimate
pe înţelesul tuturor, vezi cît de mult cuprind cărţile lui. Iar dacă la cursurile
sale veneai cu oarecare pregătire lingvistică, erai fermecat de expunerea sa.
El nu insista niciodată asupra părţilor care i se păreau că trebuie să
fie cunoscute tuturor. Cînd totuşi era nevoit să spună şi lucruri elementare,
o făcea repede şi cu puţine exemplificări, pe care le scria pe tablă cu dreapta,
pentru ca să le şteargă imediat cu stînga, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine de ase-
menea banalităţi. Se oprea numai la cazurile asupra cărora avea să spună
ceva nou şi inedit sau care, prin problemele pe care le puneau, erau de oare-
care interes principiar.
Convins că în lingvistică nu există decît rareori soluţii definitive, şi că
acelaşi fenomen poate fi explicat în mai multe feluri, el căuta să dezvolte în
elevii săi simţul critic.
înainte de a încerca o soluţie, curăţea terenul de tot ce era străin pro-
blemei. Astfel elevul învăţa cum trebuie să se ferească de rătăcirile iniţiale.
Abia după ce zgura era dată la o parte, venea cumpănirea a ceea ce e esenţial
şi a părţilor secundare. Aceasta o făcea de obicei trecînd în revistă părerile
predecesorilor şi descoperind, cu ochiul său ager şi cu cunoştinţele vaste
pe care le avea în întregul domeniu romanic, lipsurile lor. Exprimînd o părere
proprie, el căuta fireşte s-o motiveze cu cît mai multe argumente, dar nicio-
1 Principiul economiei trebuia aplicat m a i ales în dicţionarul etimologic. Din cauza
l i p s e i d e s p a ţ i u a c i t a t d e o b i c e i n u m a i l u c r ă r i l e , n u şi p e a u t o r i i l o r . „ O m i t e r e a n u m e l o r a p r o d u s
m u l t s î n g e r ă u " , î m i s c r i a î n 22 n o i e m b r i e 1910, „ d a r e a î m i p e r m i t e s ă economisesc a t î t a loc !".
590 SEXTIL PUŞCARIU

dată nu ascundea părţile ei slabe, nu cerea elevului să jure pe cuvîntul magis-

trului, ci era foarte mulţumit cînd, în seminar, elevul — pe care-1 considera
ca un coleg mai tînăr — îi combătea. î n asemenea cazuri, el îl incita, îi sugera
argumente pe care să se bizuie şi, chiar cînd îi zdrobea argumentarea, o făcea
astfel încît elevul să rămînă cu impresia că a provocat o discuţie folositoare.
Numai un dascăl mare ca el putea avea atîta răbdare. După seminar
stătea de vorbă cu elevii săi şi le asculta cu bunăvoinţă toate păsurile, dîndu-le
sfaturi şi încurajîndu-i. O dată pe săptămînă primea şi acasă pe cei ce îi cereau
îndrumări asupra lucrărilor lor. Îndreptîndu-le erorile şi arătîndu-le drumul
nou pe care aveau să urmeze, el le împrumuta adesea ideile sale originale, la
a căror paternitate nu ţinea deloc.
Numai odată l-am văzut necăjit pe unul din aceşti elevi, a cărui lucrare
i-a refăcut-0 capitol cu capitol şi care la urmă a avut inconştienţa să i-o pre-
zinte tot lui ca teză de abilitare. Totuşi, în loc să-1 dea afară, 1-a sfătuit să se
prezinte cu ea la altă universitate.
Fără să fie orator şi mai ales fără să părăsească în expunerile sale tonul
strict ştiinţific, el era capabil să devină cald şi vioi atunci cînd atingea coarde
sufleteşti. Aflînd despre moartea lui Gaston Paris, l-am aşteptat pe sală la
ora 8, şi i-am comunicat vestea înainte dè a intra la curs. Ea 1-a impresionat
atît de adînc, încît, urcînd pe catedră, în loc să-şi facă cursul, ne-a vorbit
o oră întreagă despre marele său dascăl, cu atîta căldură încît sala întreagă
era răpită. Ajuns acasă a pus pe hîrtie ceea ce improvizase. Foiletonul publicat
în gazeta vieneză Neue Freie Presse (în 1908) n-a atins însă frumuseţea pane-
giricului ţinut pe nepregătite la Universitate.
Mi-am adus atunci aminte cu cîtă sinceră admiraţie ne vorbise cu cîţiva
ani înainte Gaston Paris, de „son éminent élève" Meyer-Lübke, pe care-1
însărcinase chiar să-1 înlocuiască la „École des Hautes Études", la cursul
de Latină vulgară.
De multe ori m-am întrebat dacă Meyer-Lübke a fost mai mare prin
scrierile sau prin cursurile sale, în care răspîndea cu atîta dărnicie elevilor săi
belşugul de idei — dintre care multe erau scăpărări momentane, neutilizate
mai tîrziu — şi bogata sa experienţă metodică. Mulţi dintre aceştia, deveniţi
mai tîrziu profesori universitari, aveau să arunce la rîndul lor sămînţa sănă-
toasă în pămînt roditor. Ceea ce învăţaseră ei să semene nu era numai cunoş-
tinţa şi metoda de lucru, ci şi devotament pentru cercetări ştiinţifice, dragoste
pentru elevi şi bucuria de a-i ajuta.
într-o zi, scurt timp după abilitare, mă întrebă dacă aş primi catedra
de limbi romanice la Universitatea din Fribourg (Elveţia) devenită vacantă.
Facultatea de litere de la acea Universitate îi ceruse avizul şi el imediat s-a
gîndit la unul din elevii săi. Cum Universitatea din Fribourg e catolică, iar
eu ortodox, chemarea nu s-a putut face.
Nu voi uita niciodată ziua cînd, ieşind de la cursul lui, îl zăresc aştep-
tîndu-mă pe sală şi rugîndu-mă să-1 petrec pînă acasă. î n tramvaiul care
mergea la Wâhring îmi spuse că a început la editorul Winter în Heidelberg
WILHELM MEYER-LÜBKE 591

publicarea unei serii de „manuale elementare romanice" şi îmi propuse sã

scriu dicţionarul etimologic al limbii române, făgăduindu-mi că va face şi el
o corectură a coaielor imprimate.
Numai astfel, asociindu-şi elevii şi prietenii la cercetări şi la opere vaste
de colaborare, a putut să creeze acea atmosferă de muncă care a făcut pe vre-
muri din Viena cel mai însemnat centru de studii de romanistică.
î n toamna anului 1904 am deschis la Viena întîiul seminar românesc,
întemeierea lui se datoreşte sprijinului pe care mi-1 dăduse Meyer-Lübke,
care, ca decan al Facultăţii filozofice, se bucura de un mare prestigiu la colegii
săi şi avea trecere în Ministerul Instrucţiunii. Seminarul din Lammgasse
deveni în curînd locul de întîlnire al studenţilor români cu studenţii de alte
neamuri, pe care mă străduiam să-i interesez pentru români. [...]
Trecînd în toamna anului 1906 la Cernăuţi, seminarul român din Viena
s-a închis, iar biblioteca lui fu încorporată bibliotecii seminarului de limbi
romanice.
Cînd află de numirea mea ca profesor la Cernăuţi, Meyer-Lübke îmi
scrise, la 13 sept. 1906, o scrisoare frumoasă, în care îmi ura ca să am şi eu
parte de marea bucurie a vieţii lui, de „elevi recunoscători, înţelegători şi
totuşi independenţi". „Cariera pe care o începi e frumoasă, poate cea mai
frumoasă, cea mai ideală din cîte există. Nu uita însă că şi profesorii univer-
sitari sînt oameni, cu virtuţi şi defecte omeneşti. Dacă vei întîmpina dezamă-
giri — pentru că noi avem obiceiul să urmărim idealuri pe care nu le putem
ajunge cu puterile noastre — să nu pierzi credinţa în ştiinţă. Atunci vei simţi
totdeauna sufleteşte răsplata muncii d-tale".
Fiind însărcinat de Academia Română cu redactarea Dicţionarului
limbii române, i-am arătat maestrului planul după care voiam să lucrez şi
i-am comunicat că propunerea mea de a da şi ilustraţii nu fusese admisă 1 .
„ î m i pare rău , îmi răspunse Meyer-Lübke în decembrie 1906, „că Academia
n-a admis ilustraţiile. Acest lucru e cu atît mai regretabil cu cît România,
prin Terminologia lui Damé, a făcut un început fericit în privinţa aceasta.
Mă bucur însă că n-ai făcut chestie de cabinet din ilustraţii: mai bine un
dicţionar fără ilustraţii făcut de d-ta, decît lipsa lui".
î n cartea poştală din 16 februarie 1910 îmi cere indicaţii bibliografice
despre Titu Maiorescu, căci promisese societăţii România Jună să vorbească
despre marele critic şi bărbat de stat cu ocazia unei festivităţi aranjată de
românii din Viena.
Maiorescu, ca preşedinte al Consiliului de miniştri, a reînfiinţat în 1911
seminarul din Viena, rugind pe Meyer-Lübke să primească conducerea lui.
într-o scrisoare, din 2 februarie 1912, îmi scrie: „Seminarul român îmi face
multă bucurie, dar îmi dă şi mult de lucru. Studenţi am destui. Pentru nemţi
voi face un curs introductiv. Vorbirea-program pe care am ţinut-o va apare

1 Maiorescu era cel care se o p u n e a m a i mult, zicînd că u n dicţionar a c a d e m i c e o lucrare

„ s e r i o a s ă " şi n u p o a t e f i u n „ B i l d e r b u c h " . C e i l a l ţ i m e m b r i d i n C o m i s i e , a v î n d î n a i n t e a o c h i l o r
m o d e l u l d i c ţ i o n a r u l u i A c a d e m i e i f r a n c e z e şi t e m î n d u - s e c ă i l u s t r a ţ i i l e v o r p r i c i n u i î n t î r z i e r i ,
a c c e p t a r ă punctul de vedere al lui Maiorescu.
592 SEXTIL PUŞCARIU

în Convorbiri literare 1 . Nădăjduiesc că ea va face pe tinerii români să vină

mai bucuros la Viena, decît la Paris, unde, după cum îmi comunică A. Thomas,
se va deschide de asemeni un Institut român... Cartea lui Pârvan e plină de
sugestii...". î n alta mă întreabă, cine ar fi mai potrivit ca şef de lucrări în
institutul lui, Ilie Bacinschi sau Theodor Capidan? S-a gîndit mai tîrziu şi la
D. Caracostea, la I. Grămadă şi D. Marmeliuc, dar aceştia aveau catedre de
la care nu puteau lipsi în învăţămîntul secundar. î n 14 ianuarie 1913 îmi cere
nişte colecţii de poezii populare pentru cursul anunţat despre balada populară,
voind să studieze filiera şi migraţiunea diferitelor motive. î n 29 martie 1913
îmi scrie despre şansele lui I. Nistor, care ceruse abilitarea ca docent la Viena,
în vederea catedrei de istorie sud-est europeană întemeiată la Cernăuţi.
Ajutorul pe care i 1-a dat Meyer-Lübke i-a fost de mare folos.
Cu multă satisfacţie îmi comunică la 15 octombrie 1913 că a izbutit să
facă din seminarul român un loc de întîlnire a românilor cu nemţi, americani
şi scandinavi. într-adevăr, aceasta era epoca cînd romaniştii din toată lumea
mergeau la Viena să asculte cursurile celui ce publica Dicţionarul etimologic
al limbilor romanice, conducea colecţia de tratate (Romanische Elementar-
bücher), apărute în editura lui Winter, la Heidelberg, era codirector la revis-
tele Wõrter und, Sachen şi Germanisch-romanische Monatschrift, urmărea, în
Thésaurus linguae latinae, soarta cuvintelor latine păstrate în limbile romanice
şi plănuia şi publicarea unui dicţionar al latinităţii medievale, care avea
să-1 înlocuiască pe Du Cange. Aceştia sînt anii cînd o nouă serie de elevi exce-
lenţi, care aveau să devină mai tîrziu profesori universitari, se strînseseră
în jurul maestrului: N. Jokl, Fr. Schürr, F. Gamillscheg, L. Spitzer, St.
Wedkiewicz, D. Caracostea, I. Bacinschi, D. Marmeliuc, Bertoldi, Maver,
Bari ş.a. Cei dintîi şase, împreună cu I. Grămadă, eroul de la Cireşoaia, au
colaborat la întîiul volum de Comunicări (Mitteilungen des rumănischen
Instituts zu Wien), apărut în 1914. Frumosul şi bogatul anuar începe cu o
admirabilă caracteristică a sistemului fonologie al limbii române, în comparaţie
cu al limbii dalmată şi albaneză, pe care Meyer-Lübke 1-a publicat sub titlul
Rumănisch, Romanisch, Albanesisch. î n cîteva scrisori mă ţine la curent cu
această lucrare la care ţinea foarte mult şi în care nu se mulţumea cu citarea
coincidenţelor celor trei limbi, ci căuta să desluşească şi cauzele lor şi insista
şi asupra deosebirilor prin care fiecare din ele apărea cu individualitatea ei.
Anii aceştia însemnează fără îndoială apogeul activitătii sale.
î n 1916, Meyer-Lübke părăseşte Viena spre a se strămuta la Bonn, la
catedra ocupată odinioară de părintele filologiei romanice, Fr. Diez. Cu
mutarea lui a încetat şi funcţionarea seminarului român şi apariţia anua-
rului lui.
Plecarea din capitala Austriei a regretat-o mai tîrziu. E greşeala pe care
o fac chiar cei mai mari oameni, cînd din cauza unor nemulţumiri mărunte
părăsesc o situaţie, pe care nu şi-o mai pot reface aiurea. Elveţianul crescut
în libertate şi aparţinînd bisericii protestante nu se simţea bine în Viena

1 S - a p u b l i c a t î n n u m ă r u l d i n i a n u a r i e 1 9 1 2 s u b t i t l u l Cu prilejul inaugurării Institutului

român al Universităţii din Viena (p. 3 — 10).
WILHELM MEYER-LÜBKE 593

catolică, supusă tuturor compromisurilor politice. Credea că în Germania

va găsi alt mediu. Dar în orăşelul de pe malul Rinului mediul nu era cel aştep-
t a t şi războiul — căci mutarea s-a făcut în 1 9 1 6 — a p ă s a greu asupra Ger-
maniei. La Universitate i se cerea lingvistului să facă filologie şi literatură;
elevii ce-1 înconjurau nu mai erau tineri veniţi din toată lumea, aducînd în
discuţiile lingvistice lămuririle pe care le îmbiau feluritele lor limbi materne,
ci invalizi întorşi de pe cîmpul de luptă sau adolescenţi rău hrăniţi.
Din anii războiului lipsesc scrisori. Abia în ianuarie 1918 îmi comunică
planul său de a face cursuri de limba română la Universitatea din Bonn şi la
Academia comercială din Kõln. î n 14 august al aceluiaşi an mă înştiinţează
că vrea să aranjeze o serie de conferinţe despre România şi mă întreabă dacă
aş accepta să vorbesc şi eu despre literatura română modernă şi despre locul
pe care-1 ocupă limba română între limbile romanice. Grija sa de a relua
după război legăturile cu România se recunoaşte din toate scrisorile sale
următoare. La 12 noiembrie 1920 îmi arată că are 7 ascultători la cursul său
de limba română şi îmi cere note pentru o conferinţă pe care vrea să o ţină
despre cîntecul popular. î n Romanisches Auslandinstitut, întemeiat la Bonn,
ar vrea să aibă şi o secţie românească. î n scrisoarea din 15 martie 1921 îmi
arată cît de multă satisfacţie îi dă studiul limbii române, de cîte ori se întoarce
la el. (Atunci scrisese studiul despre Palatalizarea labialelor publicat în vol. I I
al Dacoromaniei.) î n scrisoarea din 10 noiembrie 1921 îşi exprimă regretul
că a trebuit să lase la o parte învăţarea limbii române, căci, fiind invitat în
Spania, trebuie să-şi împrospăteze cunoştinţele de spanioleşte: „pentru ca să
lucrez simultan cu două limbi romanice pe care nu sînt obişnuit să le vorbesc,
nu mai sînt tînăr îndeajuns. Mă bucur că totuşi voi avea prilejul să văd Spania
şi că pot să scap pentru o lună întreagă de mizeria de aici".
î n cadrele Institutului său am ţinut şi eu o conferinţă la Bonn despre
literatura română.
Despre interesul mare cu care urmărea activitatea elevilor săi vorbeşte
următorul fragment din scrisoarea sa de la 15 oct. 1927, prin care mă felicita
la împlinirea vîrstei de 50 de ani : „Ai încă înaintea d-tale un şir lung de ani
şi ai un stat-major de colaboratori admirabili, încît România se poate măsura,
în privinţa studiilor lingvistice, cu oricare altă ţară şi întrece chiar pe cele
mai multe... Păcat de moartea lui Bogrea şi a lui Pârvan, de care am aflat
cu multă părere de rău".
î n Bonn viaţa devenea tot mai grea. Fiind teritoriu de ocupaţie, stu-
denţii din Germania propriu-zisă nu mai treceau Rinul. Meyer-Lübke suferea
mult în atmosfera apăsătoare a întîiului deceniu de după război şi primea cu
bucurie invitările ce-i veneau de a face cursuri la universităţi spaniole, portu-
gheze, engleze şi americane. L-am invitat şi eu să vină în România, cealaltă
ţară romanică, afară de Spania, pe care n-o cunoştea încă. Precum mi-a măr-
turisit, de repeţite ori, de luna petrecută în ţara noastră i se legau cele mai
plăcute amintiri. Acestei treceri pe la noi avem să-i mulţumim studiul său
atît de luminos Rumănisch und Romaniseh, publicat în Analele Academiei
noastre, în care apar toate marile lui calităţi de lingvist şi care desmint faima
de „învechit" pe care o răspîndeau despre el cîţiva colegi.
594 SEXTIL PUŞCARIU

E adevărat că anumite direcţii moderne nu erau preţuite de Meyer-

Lübke. El prefera să umble pe drumurile sigure pe care ajunsese atît de de-
parte. Ceea ce nu însemna însă deloc că nu privea bucuros spre zările nouă ce
se deschideau studiilor lingvistice. î n sufletul lui se dădea chiar o luptă ne-
curmată şi uneori tragică. Pe de o parte, era convins că, cu metodele urmate
o viaţă întreagă, mai puteau fi dezlegate o mulţime de probleme, pe de altă
parte, simţul de severă autocritică îl făcea să se întrebe, dacă stăruinţa aceasta
de a merge pe drumuri umblate nu era un semn de bătrîneţe, de slăbire a
puterilor. îndoieli începură să se încuibe în sufletul lui şi ele creşteau cu cît
vedea cum la generaţia mai tînără scădea tot mai mult interesul pentru pro-
blemele care continuau să-1 pasioneze ca şi în tinereţe. Ar fi dorit mult să dea
o a doua ediţie a Fonologiei sale, avînd să aducă nenumărate contribuţii nouă
la cele publicate cu 35 de ani înainte. Dar interesul pentru gramatica istorică
şi mai ales pentru evoluţiile de sunete era atît de scăzut, încît îi era teamă că
nu va mai găsi nici măcar un editor. Atunci s-a resemnat să publice cele cîteva
capitole de fonologie romanică, care-1 arătau tot atît de bine informat pe întreg
teritoriul romanic, ca în tinereţe, şi stăpîn pe o tehnică care semăna a virtuozi-
tate. Limbii române continua să-i dea o atenţie neştirbită, fiind la curent
cu toate publicaţiile noastre lingvistice (cu mult mai numeroase în anii din
urmă decît înainte de război).
Voi cita cîteva fragmente din scrisorile care trădează această luptă
sufletească, căci din ele reiese într-o lumină şi mai frumoasă dragostea curată
şi respectul adînc pe care acest mare învăţat 1-a avut pentru ştiinţă. „Părerea
lui Iordan despre Gramatica mea, despre care crede că e greşită ca metodă,
m-a atins foarte mult. M-am întrebat dacă trebuie să continuu să lucrez şi
dacă nu e mai bine să părăsesc planul de a scrie o nouă Fonologie romanică...
Asemenea observaţii pregnante, mai ales cînd e vorba de un învăţat bătrîn,
prind imediat. Ce mă fac însă cu necesitatea ce o simt de a lucra mai departe
şi cu plăcerea ce o am lucrînd?" (25. X I I . 1925). „Ţi-am trimis două extrase
mici. M-am întrebat mult timp dacă trebuia sau nu să le dau la tipar. Cîteo-
dată simt nevoia, cînd am o altă părere decît un preopinent, să scap de ea,
aşternînd-o pe hîrtie. Dacă s-a tipărit, nu mai am nici o dorinţă să intru în
polemică, căci nu sînt bătăios din fire şi nici nu sînt convins că ceea ce spun
e atît de important, încît să fie nevoie de a mai insista" (24. VII. 1925). „Stu-
diul pe care îl voi publica în Analele Academiei Române îmi dă mai mult de
lucru decît credeam. N-aş vrea să scap însă prilejul de a mă pronunţa asupra
unor lucruri, asupra cărora nu voi mai avea cînd reveni. Testament !" (29. VI.
1930). „Şederea noastră în România a fost cea mai frumoasă dintre toate
călătoriile pe care le-am făcut într-o ţară străină... îţi mulţumesc pentru că
n-ai făcut ca atîţi alţii: să uiţi de dascăl atunci cînd nu-ţi mai poate fi folositor
în carieră... Trecerea peste pragul deceniului al optulea mi-a făcut o impresie
adîncă: mă simt bătrîn... Noroc că pot iară lucra cîte 8 ore pe zi... Planul de a
da o nouă ediţie a Fonologiei mă ispiteşte iar. Gîndul că n-o voi termina nu
mă poate abate de la el. La ceea ce ţineam, terminarea dicţionarului etimologic,
s-a împlinit. Fonologia nu-i atît de importantă şi, dacă mor cu ea neterminată,
ajunge simplu de tot la coş. Mai greu e să găsesc un editor, căci stările la noi
WILHELM MEYER-LÜBKE 595

se înrăutăţesc pe zi ce trece [...]. Dar poate e mai bine să mă mărginesc de a

tipări cîteva fragmente din ea. Spitzer a scris odată că tăria mea e în sinteză,
nu în cercetarea amănuntelor. Mie mi se pare că tocmai contrariul e adevărat.
Dicţionarul o arată. Dar omul se cunoaşte atît de puţin pe sine însuşi ! Ceea
ce nu vrea să zică că alţii ne cunosc mai bine" (10. V. 1931). „Tot nu ştiu dacă
voi scrie Fonologia. Excelenta carte a lui Durraffour despre diftongii franco-
provenţali dovedeşte că tot mai există învăţaţi care se interesează de ase-
menea amănunte. î n general însă, tendinţele actuale sînt altele decît acum
50 de ani. Asta o văd din ceea ce publici d-ta şi von Wartburg. Mă bucur cînd
vă citesc, dar sînt prea bătrîn spre a descoperi alăturea de voi lucruri nouă.
Avertismentul lui Jaberg, în frumoasa sa cuvîntare ca rector, că şi în ştiinţă
omul trebuie să înveţe a fi bătrîn, m-a impresionat mult. Cu toate acestea,
voi lucra mai departe, chiar dacă voi scrie mărunţişuri care interesează un
cerc mic de cetitori... De curînd am terminat un articol despre h spaniol
provenind din / latin, în care contest originea iberică a acestui fenomen şi —
ceea ce e o crimă şi mai mare — contest şi legătura între h spaniol şi gascon.
Poate va zice lumea că sînt un încăpăţînat şi un bătrîn ramolit (scrisoarea
asta o dictez, fiind de faţă nevastă-mea şi fie-mea care protestează amîndouă
cînd mă vait de bătrîneţe. Eu însă îmi aduc aminte cum judecam, tinerii,
despre unele păreri ale bătrînului Tobler sau Schuchardt şi trag consecin-
ţele)" (9. IX. 1932).
După moartea soţiei sale (31. VII. 1933), Meyer-Lübke n-a mai ajuns
să se întreme deplin sufleteşte. Deşi la 21 sept. 1933 mă asigura că „am început
iar să lucrez, şi nu numai mecanic, ci chiar cu oarecare plăcere", la 24 iunie
1934 se îndoieşte că va mai avea puterea să scrie Fonologia cu care „coche-
tează" mereu. Ar continua bucuros să scrie monografii fonologice, dar acestea
au dezavantajul că „trebuie să repeţi şi lucruri cunoscute şi nu poţi să aduci
numai contribuţiile nouă". Cu această constatare caracteristică pentru cel
ce a semănat cu atîta îmbelşugare idei nouă şi rodnice se încheie şirul de
scrisori pe care le-am primit de la el. Cu această luptă în suflet, între dorinţa
de a servi cu credinţă ştiinţa şi între îndoiala că o mai poate face aşa cum ar
dori, a coborît în mormînt Meyer-Lübke.

40 — C e r c e t ă r i şi s t u d i i — c. 339
 NICOLAE DRĂGANU
(18.11. 1884—17. X I I . 1939)

Se împlinesc în zilele acestea douăzeci de ani de cînd o mînă de profesori

ai Universităţii ne adunam întîia oară ca să discutăm filologie. Din aceste
întîlniri s-au născut şedinţele de marţi ale Muzeului limbii române, în care un
Vasile Bogrea ne deprinsese cu scăpărările spiritului său de o neobişnuită
vioiciune, un Constantin Diculescu ne purta prin vremurile întunecate ale
invaziilor barbare şi un Gustav Kisch căuta să desluşească înţelesurile ascunse
din numirile de localităţi ardelene. Unul după altul au plecat dintre noi cîteşi-
trei, iar acum, tocmai cînd ne pregăteam să prăznuim două decenii de la
întemeierea Muzeului, s-a năruit unul din cei mai puternici stîlpi ai lui, Nicolae
Drăganu.
Apropiindu-ne cu sfială de cartea mare unde însemnăm pe semenii
noştri, mîna ne tremură cînd dăm să întoarcem fila pe care e scris numele
celui ce ne-a părăsit tocmai cînd avea pe şantier cîteva lucrări de proporţii
impunătoare.
Pentru noi, cei ce l-am cunoscut de aproape, figura lui Nicolae Drăganu
nu se desprinde numai din opera-i masivă şi plină de erudiţie, cu stilul ei
impersonal prin dorinţa de a păstra o cît mai severă obiectivitate. El ne vorbea
nouă prin ochii lui blînzi, prin privirea-i de o nespusă bunătate şi prin glasul
lui, în ale cărui mlădieri se reflecta un suflet nobil şi capabil de mari elanuri.
Fie-mi deci îngăduit ca în această comemorare făcută în faţa celor ce
i-au fost aproape să ţes printre aprecieri despre opera care-i va păstra numele
pentru urmaşi, amintiri despre omul de o atît de mare distincţie sufletească,
pe care contemporanii l-au preţuit atît de mult.
Răsfoind colecţia de scrisori de la el, pe care o păstrez, găsesc mai întîi
° c a 5 t { : P 0 Ş t a lă din 15 februarie 1907. Cum la Cernăuţi „Seminarul de limbă
română" pe care-1 conduceam căuta să se ţină la curent cu tot ce se publica
în domeniul filologiei române, îi cerusem teza lui de doctorat despre Derivarea
cu prefixe în limba română, scrisă în ungureşte 1 şi greu de găsit în librării.
In cartea poştală în care-mi anunţa trimiterea ei, mă întreba dacă n-ar fi
bine s-o publice şi româneşte, sau, în graiul său colorat cu expresii regional
ardeleneşti: „plăti-mi-s-ar să public modestul meu studiu în româneşte?"

1
A román szóõsszetétel, Besztercze, 1906.
 NICOLAE DRĂGANU 597

Aşa au început raporturile între noi, acum treizeci şi trei de ani.

A doua scrisoare e din 1910. îmi scrie că a găsit la bibliofilul năsăudean
Marţian un manuscris deosebit de interesant. L-am îndemnat să-1 studieze
şi să-1 publice la Academia Română, unde a apărut la 1914 1 . Cu acest studiu
tînărul profesor de la liceul din Năsăud păşea întîia oară pe un drum pe care
avea să-1 urmeze în tot cursul vieţii sale, şi după ce, în ultimul sfert de veac,
preocupările de ordin lingvistic au îndepărtat tot mai mult pe învăţaţi de la
munca răbdurie a editării de texte vechi. Nicolae Drăganu, un îndrăgostit
al scrisului bătrînesc, şi-a păstrat nescăzut interesul pentru munca conştiin-
cioasă de filolog, mulţumit să îmbogăţească listele de forme vechi şi de cuvinte
ieşite din uz şi să desluşească după grai, ortografie sau filigranele hîrtiei,
regiunea şi vremea cînd s-au scris fragmentele de manuscrise ce-i cădeau în
mîni. Interesul istoricului literar, care căuta izvoarele şi urmărea copiile şi
traducerile pînă la original, îl purta prin bibliotecile noastre provinciale bogate
încă în surprize. Adesea venea, mai tîrziu, la şedinţele Muzeului limbii române,
aşteptînd ca pe ace să-i vină rîndul şi să scoată din ghiozdanul doldora filele
îngălbenite ale unui text cu rotacism sau cu păstrarea celei mai vechi redacţii
a unei predici sau scrieri populare. Lista cărţilor vechi studiate sau menţio-
nate de el e mare 2, iar cercetările întinse pe care le-a făcut în legătură cu ele
sînt de cel mai mare interes filologic şi istoric literar. Amintesc numai studiul
despre Mihail Halici şi mişcarea calvină, publicat în vol. IV al Dacoromaniei
(p. 76—168) şi acum, în urmă, lucrarea lui de sinteză: Histoire de la littérature
roumaine de Transylvanie dès origines à la fin du XVlII-e siècle, din volumul
La Transylvanie (p. 599—665), Bue., 1938.
Tot din 1910 e o scrisoare a lui în care îmi comunică, pentru Dicţionarul
Academiei, o listă de cuvinte regionale din satul lui natal, Zagra. între acestea
pentru un cuvînt, deosebit de interesant, are şi o explicaţie ingenioasă. I-am
confirmat prin forme din alte limbi romanice etimologia, pe care a şi publicat-o
în nr. 1 al Transilvaniei din 1910. De aici înainte avea să urmeze o serie lungă
de etimologii, publicate mai ales după război, în Dacoromania, între care unele
sînt adevărate descoperiri. Amintesc numai cîteva, de origine latină, precum e
acel sătul cince din Banat, cu sensul originar de „sătul ca o ploşniţă umflată
de sînge", în care s-a păstrat lat. cimex, -icem „ploşniţă" (DR., I) ; termenul
batjocoritor genate pentru „picioare", care e un derivat latin vulgar *genuata,
din genu „genunche" (DR., III) ; salutul zo te cuşte din regiunile apusene,
în care se conservă deus te constet „Dumnezeu să te trăiască" (DR., I) ; cinioară

1 Două manuscrise v e c h i : Codicele Todoreseu şi Codicele Marţian, Buc., 1914.

2 A m i n t i m pe cele publicate în Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj : Cea
mai veche carte rdkoczyană tipărită la Alba Iulia, vol. I (1921 —1922) ; Codicele pribeagului Gheorghe
Ştefan, voievodul Moldovei, vol. I I I ( 1 9 2 4 - 1 9 2 5 ) ; Un „Tatăl Nostru" unguresc scris cu litere
chirilice, vol. I I I (1924—1925) ; Un nou exemplar din Mintuirea păcătoşilor, vol. IV (1926 — 1927) ;
Un evangheliar românesc la 1552?, vol. V (1928 — 1930). î n Dacoromania a p u b l i c a t : Ca-
tehisme luterane, vol. I I ( 1 9 2 1 - 1 9 2 2 ) ; Pagini de literatură veche, vol. I I I ( 1 9 2 2 - 1 9 2 3 ) ; Manu-
scrisul liceului grăniceresc „G. Coşbuc" din Năsăud şi săsismele celor mai vechi manuscrise roma-
neşti, vol. I I I (1922—1923) ; Despre ce Psaltire şi Liturghie vorbeşte Pavel Tordaşi la 15701,vol. IV
( 1 9 2 4 - 1 9 2 6 ) ; Versuri vechi, vol. V ( 1 9 2 7 - 1 9 2 8 ) ; Un manuscris apocrif religios ardelean din
sec. al XV-lea?, vol. I X ( 1 9 3 6 - 3 8 ) .
598 SEXTIL PUŞCARIU

a versurilor populare, care redă pe cenae hora (DR., III) ; mărin al descînte-
celor băbeşti, în care se continuă malignus latin (DR., IV) ş.a.
Aceste etimologii ingenioase nu sînt roadele unei căutări răbdurii, ci ele
sînt izbucniri ale unei intuiţii înnăscute care se găseşte dincolo de metoda
riguroasă urmată în cercetările sale filologice şi dovedesc, mai mult decît
oricare alte lucrări ale sale, că Drăganu era un ager observator şi avea, cînd
te aşteptai mai puţin, acele ingenioase asociaţii de idei, care îl ajutau să desco-
pere zalele pierdute din lanţul ce leagă sensurile unui cuvînt în evoluţia lui
de veacuri. Etimologia mult discutatului lepăda e, în privinţa aceasta, mai
ales, revelatoare (DR., VI, 295—297).
Ca toţi oamenii care făceau ştiinţă în Ardeal, şi N. Drăganu găsi în re-
vista „Asociaţiei" organul în care-şi putea publica lucrările. Tot în anul 1910
începe să publice în Transilvania voluminosul său studiu Asperităţi sintactice.
Apăruse de curînd lucrarea de etnopsihologie a lui W. Wundt. Ceea ce spunea
la 1904 marele psiholog de la Leipzig despre limbă a produs o revizuire în
concepţiile lingviştilor şi a impresionat în mare măsură pe tînărul învăţat de
la Năsăud, care s-a apucat să studieze aşa-numitele greşeli împotriva construc-
ţiei gramaticale admisă în general ca normă. Unele din concepţiile sale de la
1910 şi le-a modificat cu timpul, căci de treizeci de ani încoace problemele
de natură sintactică şi stilistică au preocupat în foarte mare măsură pe ling-
vişti şi au deschis perspective cu totul nouă. Dar cel ce reciteşte lucrarea lui
Drăganu din tinereţe descopere la acest lingvist cu o temeinică cultură clasică
toate calităţile lui de fin analist al gîndirii exprimate prin fraze, aplecarea lui
firească spre sintaxă, cea mai subtilă şi mai neglijată ramură a gramaticei
române. Cu conştinciozitatea care-1 caracteriza, el urmărea toate studiile —
adesea chinuitor de abstracte — ce s-au scris în străinătate despre sintaxă,
dînd regulat dări de seamă şi recenzii substanţiale în Dacoromania. î n sep-
tembrie 1929 îmi scria din Sîngiorz — staţiunea balneară unde căuta vinde-
carş pentru corpul său extenuat de muncă prea intensivă — că are în manuscris
o expunere completă de 700 de pagini asupra chestiunii Ce e sintaxa? — „Was
ist Syntax?" a învăţaţilor germani — c u o foarte bogată bibliografie străină
şi cu bibliografia românească completă. Scrupulozitatea de a urmări totul şi
de a da o bibliografie completă era una din caracteristicile acestui neobosit
şi conştiincios cercetător. Societatea lingvistică din Bucureşti, care dispune
de fondurile necesare şi al cărei prim preşedinte a fost Drăganu, va trebui
să-şi facă un titlu de glorie din tipărirea tratatului de sintaxă la care colegul
nostru lucra cu atîta nobilă pasiune de treizeci de ani.
în vara anului 1913, plecînd din Bucovina să petrec vacanţele în Ardeal,
mi-am făcut drum pe la Cîrlibaba şi Rodna, ca să cunosc personal pe harnicul
şi dotatul profesor năsăudean. Am întîlnit un tînăr deosebit de simpatic şi
modest ca o fată mare. Dar în sufletul lui nu pîlpîia numai focul sacru al omu-
lui de ştiinţă, ci şi ambiţia de a ieşi din cercul strîmt în care se găsea şi de a
ajunge în mediul prielnic al unei universităţi şi al bibliotecilor. Acest mediu,
spre care se simţea atît de puternic atras, îl putea găsi la Cluj, cerînd abili-
tarea ca docent la Universitate. Profesorii săi îl îndemnau la acest pas, pe
NICOLAE DRĂGANU 599

care se sfia totuşi să-1 facă, căci la universităţile din Ungaria catedrele nu se
dădeau numai după lucrările ştiinţifice, ci mai ales după merite patriotice. [...]
Sfatul meu a fost să ceară abilitarea. Ştiam din proprie experienţă, ca
docent la Universitatea din Viena şi mai tîrziu ca profesor la cea din Cer-
năuţi, ce mult bine poate face un profesor la o Universitate străină studen-
ţilor români.
Faptul că anul 1918 l-a găsit ca docent la Universitatea din Cluj a fost
hotărîtor pentru întreaga sa carieră următoare, căci i-a asigurat rolul precum-
pănitor pe care l-a avut la luarea, în 1919, a Universităţii din Cluj. [...]
Tactul înnăscut, cinstea exemplară, un realism sănătos, talentul de
bun gospodar şi mai ales simţul de răspundere — care aveau să facă din el
mai tîrziu un atît de bun decan, rector şi chiar un preţuit primar al Clujului —r
au împlinit minunea ca profesorul scos dintr-un orăşel de provincie şi neumblat
prin lumea mare să crească dintr-o dată atît de mult, încît să-şi împlinească
întreagă misiunea delicată de conducător provizoriu al Universităţii clujene.
Cînd se va scrie o dată istoria zilelor mari prin care a trecut Ardealul în 1918
şi 1919, se va vedea că temeliile Daciei superioare au fost puse pentru româ-
nism în mare parte de aceşti ostaşi „concentraţi pe zonă" şi puşi la grele
posturi de răspundere.
între colegii săi de la Universitate, la Muzeul limbii române, Drăganu
ajunge în sfîrşit în mediul prielnic rîvnit atîta timp. Aici face cunoştinţă
cu cărţi care-i rămăseseră necunoscute, cu metode nouă de cercetare, cu
probleme de alt ordin şi cu acel spirit de frăţească colaborare care ne dădea
tuturor impulsuri mereu împrospătate. Cei ce ne întîlneam la Muzeu — unde
Drăganu intră de la început şi între colaboratorii la Dicţionarul Academiei —
ne completam unul pe altul. „Ştiu că pentru mine, căruia nu i-a fost dat să
se perfecţioneze în străinătate, îmi mărturisea într-o scrisoare din februarie
1924, cu acea sinceritate care-i făcea atîta cinste, Muzeul a fost o adevărată
şcoală." în egală măsură, ca el de la noi, am profitat însă şi ceştilalţi membri
ai Muzeului de la Drăganu, specialistul în sintaxă, şi în legăturile între filo-
logia română şi cea maghiară. Am profitat unul de la altul prin criticile reci-
proce, acerbe uneori, spirituale de cele mai multe ori, niciodată însă amărîte,
căci spiritul de critică nu izvora niciodată cu plăcerea de a distruge, ci din
dorinţa de a completa, iar bucuria pentru descoperirea altuia era totdeauna
mai mare decît ispita de a persista într-o eroare.
î n această atmosferă s-a putut dezvolta acea adevărată emulaţie între
noi, care a produs volumele Dacoromaniei şi cele publicate de cei mai mulţi
dintre noi la Academia Română. N. Drăganu, care de pe vremea cînd era
încă profesor la liceul din Năsăud, ţinuse o remarcată conferinţă despre
Limbă şi istorie (publicată în Transilvania din 1909) şi care în Anuarul Insti-
tutului de istorie naţională din Cluj publicase în 1923 un studiu Toponimie
şi istorie, se simţea din ce în ce mai mult atras spre studiile de toponimie,
care se bucura la Muzeu şi de favoarea altor specialişti, ca G. Serra, G. Kisch
şi Şt. Paşca. Dintr-o recenzie pe care voia s-o scrie despre o lucrare a unui
învăţat ungur, crescu acel monumental studiu Românii în veacurile IX-XIV
pe baza toponimiei şi onomasticei [...].
eoo SEXTIL PUŞCARIU

Descoperirile lui în direcţia aceasta sînt uneori senzaţionale. Venea cu

ele la Muzeu — mai ales înainte de a-1 copleşi însărcinările administrative
din anii din urmă — cu ghiozdanul plin de notiţe. Comunicările lui erau
întotdeauna întemeiate pe un material documentar bogat, pentru strîngerea
căruia avea o adevărată pasiune. Simţea o voluptate să-şi claseze argumentele
după puterea lor probatorie. Aşezîndu-se lîngă soba din sala de şedinţe, îşi
scotea ochelarii şi citea fişă cu fişă, lăsînd să treacă pe dinaintea ochilor noştri
exemplele prin care-şi întemeia o argumentaţie, chiar cînd nu mai era nevoie
de ea. Dar citind totul, el retrăia plăcerea descoperirilor sale.
Cîteodată întreruperile noastre îl scoteau pentru un moment din cum-
păt. Neavînd promptitudinea replicei, el venea în săptămîna viitoare cu
argumentări nouă şi mai ample. Căci grănicerul năsăudean, atît de blînd la
aparenţă, era plin de temperament războinic atunci cînd critica părerile prea
hazardate ale altora şi mai ales cînd şi le apăra pe ale sale. î n asemenea împre-
jurări faţa i se îmbujora, vocea începea să treacă în registrele înalte şi mîna
care ţinea fişa tremura uşor. O dată, pentru apărarea priorităţii unei idei
scumpe lui, a fost gata să părăsească Muzeul.
Dar s-a întors repede între noi şi a continuat să dea comunicărilor
şi criticilor nota sa personală şi să ia din toată inima parte la agapele vesele
pe care le aranjam de cîte ori apărea un nou volum din Dacoromania.
Din 4 decembrie 1939 e ultima scrisoare ce o am de la el. îmi arăta
că nu poate veni la Muzeu, fiindcă îl supără un picior atît de mult, încît
abia-şi poate ţinea cursurile. Ţinerea regulată a acestor cursuri era pentru el
o datorie atît de sacră, încît nu le-a întrerupt anul trecut nici măcar ca să ia
parte la ultimele şedinţe ale Academiei Române, care-1 alesese membru
activ al ei.
La 6 decembrie, la sfîntul Nicolae, n-a putut primi întîia oară în casa-i
ospitalieră pe cei ce voiam să-1 felicităm de ziua numelui. Trebuise să intre
în clinică, de unde ne trimitea, la 12 decembrie, o veselă scrisoare în versuri,
la serata de despărţire de colegul Serra.
Cu o săptămînă mai tîrziu se stingea atît de neaşteptat, încît vestea
încetării lui din viaţă ne-a zguduit chiar şi în zilele pe care le trăim, cînd
ne-am deprins ca moartea să găsească cele mai bizare forme ale vecinicului
ei seceriş. N-avem dreptul să ne întrebăm de ce a trebuit să plece atît de
timpuriu şi tocmai în plenitudinea rodnicei sale activităţi, dar avem pentru
amintirea lui un loc de cinste în inimele noastre îndurerate.
 NOTE

LINGVISTICĂ

Ortografia revizuită a Academiei Române

S-a publicat în Convorbiri literare, X X X V I I I , 1904, nr. 11, noiembrie,

p. 961—978, sub forma unei scrisori către loan Bogdan, directorul revistei.
Articolul este datat „Viena, octombrie 1904" ; a fost conceput în capitala
Austriei, unde Puşcariu se pregătea pentru docenţă pe lîngă romanistul
W. Meyer-Lübke. Chestiunile pe care le ridică articolul se referă la reforma
ortografiei româneşti, dezbătută de către Academia Română în numeroase
şedinţe din cursul anului 1904, în urma rapoartelor alcătuite de o comisie
compusă din T. Maiorescu. B. P. Hasdeu, N. Quintescu, I. Negruzzi şi loan
Bianu. în secţia literară, problema ortografiei a fost discutată în şedinţele
generale din 6 şi 10 martie 1903, sub preşedinţia lui T. Maiorescu, precum
şi în adunările generale din 11 martie (sub preşedinţia lui P. S. Aurelian,
raportor — Titu Maiorescu), 13, 15, 16, 17, 20 martie_1904 şi în şedinţele
secţiei literare din 26 februarie, 2, 6, 8 şi 9 martie 1904. î n urma dezbaterilor,
comisia a hotărît modificarea ortografiei din 1879, stabilind supremaţia
principiului fonetic şi nu a celui etimologic (Cf. Analele Academiei Române,
seria a Il-a, tom. XXV, 1902—1903, şi tom. XXVI, 1903—1904, partea
administrativă şi dezbaterile. Bucureşti, 1903, 1904).
Dealtfel, chestiunea ortografică va reveni în preocupările lui Sextil
Puşcariu, atît în cadrul dezbaterilor academice din 1926 şi 1929 (ideile lui
sînt expuse în Proiect de reformă a ortografiei române, 1929, reprodus în ediţia
de faţă), cît şi în îndreptar şi vocabular ortografic (colaborare cu Teodor
A. Naum), Bucureşti, Cartea românească, 1932, 174 p., reeditat în 1934,
1940, 1942, 1946. '
Se publică pentru prima dată în volum.

î n jurul dicţionarului limbii române (I, II)

Prima parte a articolului a apărut în Convorbiri literare, X L I I , 1908,
nr. 3, martie, p. 321—330, iar cea de a doua parte (datată 23 aprilie 1908)
în aceeaşi revistă, X L I I , 1908, nr. 5, mai, p. 595—608. Deşi în prima parte,
intitulată Articol introductiv, Puşcariu îşi propusese să discute principiile
lexicologice şi lexicografice necesare alcătuirii unui dicţionar, a doua parte
este un răspuns polemic la obiecţiile şi aprecierile severe ale lui O. Densusianu
în legătură cu lucrarea lui Puşcariu, Etymologisches Wõrterbuch der rumă-
602

nisches Sprache, Heidelberg, 1905. Aşa cum arată însuşi subtitlul — II. Cîr-
titorii — această parte a articolului respinge criticile lui Densusianu (vezi
Un dicţionar pretins etimologic, Vieaţa nouă, III, 1907, nr. 5, 1 aprilie, p. 114
118, nr. 6, 15 aprilie, p. 125—132; Dicţionarul Academiei, idem, IV, 1908,
nr. 4 , 1 apriíie, p. 65—72, nr. 5, 15 aprilie, p. 85—88, nr. 6, 1 mai, p. 107—
111, nr. 10, 1 iulie, p. 185—188; Un nechemat, idem, V, 1909, nr. 16, 1 octom-
brie, p. 313—-318) şi ia în discuţie Dicţionarul etimologic al limbii române
(elementele latine) de O. Densusianu şi I. A. Candrea, apărut în fascicole
între 1907—1914.
Se publică pentru prima dată în volum.

Probleme nouă în cercetările lingvistice (I, II)

S-a publicat pentru prima dată în Convorbiri literare, XLIV, 1910,
nr. 1, martie, p. 452—471 şi nr. 3, iulie, p. 523—542 (şi în extras, 2 2 + 1 9 p.).
Unele din aspectele discutate în acest articol vor reveni în cercetările ulteri-
oare ale savantului clujean.
Ediţia de faţă îl publică prima dată în volum.

Asupra reconstrucţiei românei primitive

A apărut pentru prima dată, în limba germană, cu titlul Zur Rekon-
struktion des Urrumdnischen, în volumul omagial Prinzipienfragen der romani-
schen Sprachwisenschaft, Halle, Max Niemeyer, 1910, p. 17—75, dedicat
marelui romanist Wilhelm Meyer-Lübke, „Unserem grossen meister in vereh-
rung dankbarkeit liebe". Au mai colaborat la acest volum : Karl von Ettmayer
(p. 1—16), Eugen Herzog (p. 76—186) şi Margarete Roesler (p.187—205).
Studiul lui Puşcariu, deosebit de important prin informaţie, material
analizat şi concluzii, a fost tradus în limba franceză, cu adaosuri, sub titlul
Essai de reconstruction du roumain primitif, publicat în volumul Etudes de
linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937, p. 64—120 (cu numeroase com-
pletări şi informaţii bibliografice noi).
La prima sa apariţie, în limba germană, studiul a fost recenzat în urmă-
toarele publicaţii: Neamul românesc literar, II, 1910, nr. 30, 25 iulie, p. 465—
467 (N. Iorga), Luceafărul, X, 1911, nr. 2, 16 ianuarie, p. 43 (I.L.), Transil-
vania, X L I I , 1911, nr. 1, ianuarie-februarie, p. 67—70 (Dr. Nicolae Drăganu),
Junimea literară, VIII, 1911, nr. 3, martie, p. 50—52 (Al. Procopovici),
Nyelvetudomăny, III, 1911, p. 220—223 (N. Drăganu), Arhiva, X X I X , 1922,
nr. 2, aprilie, p. 292—310 (Ilie Bărbulescu).
î n ediţia de faţă, studiul se publică pentru prima dată în traducere
românească.

Raport către comisiunea dicţionarului

A apărut ca introducere la volumul I, partea I, din Dicţionarul limbii
române, Bucureşti, Librăriile Socec şi Sfetea, 1913, p. VIII-XLI, şi cuprinde
 603

cea mai amplă şi metodică expunere în legătură cu dicţionarul general al

limbii române, pe care (după Hasdeu şi Philippide) îl elaborau lingviştii
clujeni sub conducerea lui Puşcariu.
Se publică pentru prima dată ca studiu de sine-stătător.

Locul limbii române între limbile romanice

Textul prezintă discursul de recepţie la Academia Română al învă-
ţatului de la Cluj. Ales membru corespondent încă din 1905, propus în şedinţa
din 13 mai şi ales în cea din 19 mai 1914 ca membru activ (cu unanimitate
de voturi pentru — 22), Sextil Puşcariu nu şi-a putut rosti discursul de recep-
ţie, din cauza plecării sale pe front, decît mult mai tîrziu, în şedinţa solemnă
din 11 iunie 1920, cu un răspuns de loan Bianu.
S-a tipărit de către Academia Română în cadrul secţiunii Discursuri
de recepţiune, X L I X , Bucureşti, Librăriile Cartea românească şi Pavel Suru,
1920, 54 p. (p. 47—54 — răspunsul lui Bianu).
Lucrarea prezintă un interes deosebit, fiind un studiu fundamental
în istoria limbii române. A fost tradusă în franceză şi inclusă în volumul
Etudes de linguistique roumaine, p. 3—54, cu titlul La place de la langue
roumaine parmi les langues romanes. A fost recenzată în următoarele reviste
de specialitate: Dacoromania, I, 1920—1921, p. 470—474 (V. Dogrea) ;
Transilvania, LII, 1921, nr. 1—2, ianuarie-februarie, p. 90—96 (Alexandru
P. Arbore); Arhiva, X X V I I I , 1921, nr. 1, iulie, p. 126—129 (Iorgu Iordan);
Zeitschrift für romanische Philologie, XLVI, 1922, p. 713—717 (Fr. Schur) ;
Erdel'y Irodalmi szemle, 1924, p. 230—232 (Sever Pop).

Din perspectiva dicţionarului (I, II, III)

A apărut pentru prima dată în Dacoromania, I, 1920—1921, p. 73—•
108 (I) şi în extras, 36 p.; partea a doua, dedicată „lui Hugo Schuchardt,
octogenarului maestru al lingvisticei moderne", s-a tipărit separat, în broşură,
la Cluj, Tipografia „Ardealul", 1922, 55 p.; partea a treia, cu subtitlul Legile
fonologice, a apărut în Dacoromania, II, 1921—1922, p. 19—84 (şi în extras,
65 p.), datată „Cluj, 1921". Toate trei părţile reprezintă serioase contribuţii
ale lui Puşcariu în domeniul lexicologiei, multe observaţii şi concluzii izvorînd
fie din cursurile sale de limbă română, fie, îndeosebi, din munca la Dicţionarul
Academiei.
Ele au fost traduse, cu completări, în limba franceză, în volumul oma-
gial Études de linguistique roumaine, 1937: prima, cu titlul Les onomatopées
dans la langue roumaine, p. 319—351; a doua, sub titlul En travaillant au
dictionnaire, p. 352—405 ; a treia este intitulată Sur les lois phonologiques,
p. 135—202.
Aceste studii au fost recenzate în următoarele publicaţii : Dacoromania,
II, 1921—1922, p. 161—173 (V. Bogrea) ; Revue des langues romanes, LXI,
1921—1922, p. 402—405 (I. Ronjat) ; Ideea europeană, III, 1922, nr. 85,
29 ianuarie—5 februarie, p. 4 (nesemnat); Convorbiri literare, LIV, 1922,
nr. 3, martie, p. 277 (S. Mehedinţi); Viaţa românească, XIV, 1922, nr. 5,
604

mai, p. 292—293 (I. Şiadbei) ; Archivum Romanicum, VII, 1923, p. 563—

566 (G. Pascu) ; Grai şi suflet, I, 1923, fase. 1, p. 156—159 (Ovid Densusianu) ;
Viaţa românească, XV, 1923, nr. 4, aprilie, p. 140—141 (I. Şiadbei); Zeit-
schrift für romanische Philologie, XLVII, 1923, p. 466—468 (E. Gamillscheg) ;
Literaturblatt für germanische und romanische Philologie, XLV, 1924, col.
97—103 (K. Jaberg).
Se publică pentru prima dată toate trei părţile în volum.
Părerile lui Petru Maior despre limba română
S-a publicat prima dată în Anuarul Institutului de istorie naţională
din Cluj, I, 1921, p. 109—111 (şi în extras, 11 p.), reprodus în broşura La cen-
tenarul morţii lui Petru Maior, Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul",
1921, p. 35—45.
Volumul cuprinde cuvîntările comemorative rostite cu prilejul sărbă-
toririi a 100 de ani de la naşterea lui Petru Maior, în cadrul festivităţii de la
2—15 februarie 1921, organizată în aula Universităţii din Cluj, din iniţiativa
Institutului de istorie naţională, şi are următorul cuprins: Cuvînt redacţional
(p. 1—4); Alex. L a p e d a t u — Petru Maior în cadrul vieţii naţionale şi cul-
turale a epocii sale (p. 5—12) ; I. Lupaş — Scrierile istorice ale lui Petru Maior
(p. 13—34) ; Sextil Puşcariu — Părerile lui Petru Maior despre limba română
(p. 35—45). î n Anuarul Institutului de istorie naţională, celei trei studii se
află la următoarele pagini: Alex. Lapedatu, 79—86; I. Lupaş, 87—108;
Sextil Puşcariu, 109—119.
Studiul lui Puşcariu a fost recenzat de către: N. Georgescu-Tistu, în
Dacoromania, II, 1921—1922, p. 846—847; M.R. (oques), în Romanía, LI,
1922, p. 474.
„A făgădui marea cu sarea"
Pentru prima dată s-a publicat în Cugetul românesc, I, 1922, nr. 4,
mai, p. 395—397 (revista număra între colaboratori, în afară de Puşcariu,
pe T. Arghezi, I. Bianu, Horia Furtună, N. Iorga, Adrian Maniu, Claudia
Miilian, I. Pillât, Al. A. Philippide, I. Vinea, V. Voiculescu, Urmuz). î n
aceeaşi revistă, Puşcariu a mai publicat următoarele contribuţii: Probleme
noi în cercetările lingvistice, 1922, nr. 1, februarie, p. 73—77 ;' Zamolxe, de
Lucian Blaga, nr. 2, martie, p. 181—189; Ion Scurtu (cîteva amintiri), nr. 6,
septembrie, p. 550—553 şi O istorie a literaturii române în ungureşte, nr. 6,
septembrie, p. 597—599.
Articolul a fost tradus în limba franceză cu titlul L'expression „a făgădui
marea cu sarea" si reprodus în volumul Etudes de linguistique roumaine,
p. 121—124.
Apare pentru prima dată în volum, în ediţia de faţă.
O supravieţuire a latinei arhaice în română şi italiană.
S-a publicat prima dată cu titlul Une survivance du latin archaïque
dans les langues roumaine et italienne, în volumul omagial Mélanges de philo-
logie et d'histoire offerts à M. Antoine Thomas, Paris, H. Champion, 1927,
 605

p. 359—365, fiind datat „Cluj, 1929". A fost republicat în volumul Études

de linguistique roumaine, p. 291—296, cu titlul Une survivance du latin archaï-
que en roumain et en italien.
Lucrarea a fost recenzată de N. Drăganu, în Dacoromania, IV partea
a II-a, 1924—1926, p. 1116—1117.
Se publică pentru prima dată în traducere românească.

Despre diminutivele româneşti

S-a publicat pentru prima dată în volumul omagial Donum Natalicium
Scrijnen (închinat savantului olandez Scrijnen), Nijmegen — Utrecht,
Chartres, Imprimerie Durand, 1929, p. 431—436 (şi în extras, 5 p.). între
colaboratorii volumului cităm pe: J. van Ginneken, J . Baudouin de Courtenay,
E. Sapir, J . Marouzeau, J. Melich, M. Cohen, Al. Procopovici, W. Bróndal,
A. Meillet, J . Vendryes, R. Jakobson.
Sub titlul Au sujet des diminutifs roumains, a fost tradus în limba
franceză şi publicat în volumul Études de linguistique roumaine, p. 305—313
(cu unele mici adaosuri).
Se publică pentru prima dată în volum.

întrebuinţarea formei articulate de nominativ în funcţiune de vocativ

A apărut prima dată în cadrul rubricii de recenzii, intitulată Pe marginea
cărţilor, în Dacoromania, Y (1927—1928), 1929, p. 745—751. Cu titlul Le
nominatif comme vocatif s-a publicat în limba franceză în volumul Études
de linguistique roumaine, p. 458—463 (cu adăugarea unor note noi).
Se tipăreşte pentru prima dată în volum.

Proiect de reformă a ortografiei române

Întîia dată a fost publicat în Analele Academiei Române, Dezbateri,
tom. X L I X , 1929, p. 200—214. Autorul ia în discuţie sistemul ortografic,
discutat de către Academia Română în cursul anilor 1926 şi 1927, ca urmare
a întîiului congres al filologilor români ţinut la Cluj în 1926. Puşcariu (pe
atunci preşedinte al Secţiei literare pe anii 1929—1930 şi 1930—1931) pro-
pune noi principii menite să reformeze ortografia română, care fusese apro-
bată în şedinţele secţiei literare şi în plenul Academiei în 1926. Propunerile
lui Puşcariu, concretizate în alcătuirea (împreună cu Teodor A. Naum)
unui îndreptar şi vocabular ortografie (vezi notele de la Ortografia revizuită a
A cademiei Române ) a dat naştere la vii dispute în forul cultural suprem
(cf. Academia Română. Anale. Dezbateri, tom. X L I X , 1929, p. 233—234).
A fost recenzat în: Arhiva, 1930, nr. 1, p. 35 (Ilie Bărbulescu), Daco-
romania, VII (1931—1933), 1934, p. 396—398 (Şt. Paşca), Gîndirea, X I I I ,
1934, nr. 4, aprilie, p. 147—151 (Al. Procopovici).
în volum se publică pentru prima dată.
606

Fonetică şi fonologie
Cu titlul Phonetisch und Phonologisch s-a publicat pentru prima dată
în limba germană, în Volkstum und Kultur der Romanen, Hamburg, III, 1930,
fase. 1, p. 16—24 (şi în extras, 8 p.). S-a tradus în limba franceză sub titlul
Phonetique et phonologie, şi a apărut în volumul Études de linguistique roumaine,
p. 125—134. î n acest volum, studiului iniţial, publicat în germană, i s-a
adăugat în traducere franceză un comentariu (p. 132—134) din Dacoromania
VII (1931—1933), 1934, p. 442—445 (Pe marginea cărţilor).
Se tipăreşte prima dată în traducere românească.

Morfonemul şi economia limbii

A fost publicat prima dată în Dacoromania, VI (1929—1930) 1931
p. 211—243 (şi în extras, 32 p.).
Studiul a fost tradus în franceză şi a apărut cu titlul Le morphonème
et l' économie de la langue, în volumul Études de linguistique roumaine p 260
—290.
Apare prima dată în volum :

Românesc şi romanic
A fost publicat pentru prima dată în limba germană, în Archiv für
der neueren Sprachen, 1933, Band 164, Heft 3—4, p. 209—223 (şi în extras,
15 p.), cu titlul Rumănisch und Romanisch. Această succintă sinteză reprezintă
textul unei conferinţe ţinute de Puşcariu în februarie 1933 la Universitatea
din Txibingen.
Tradusă în limba franceză, cu titlul Roumain et Roman, a apărut în
volumul Études de linguistique roumaine, p. 55—63.
în ediţia de faţă se publică pentru prima dată în traducere românească.

Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi fonologie al limbii române

A apărut pentru prima dată în Dacoromania, VII, 1931—1933 1934
p. 1—54 (şi în extras, 54 p.), datat „Cluj, Crăciun 1931".
A fost tradus în limba franceză sub titlul Considérations sur le système
bhonetique et phonologique de la langue roumaine şi publicat în volumul Études
ie linguistique roumaine, p. 203—259.
Studiul a fost recenzat de D. Strungaru, în Arhiva, X L I I 1935 nr.
1—2, p. 125—128.
Se publică prima dată în volum

Graiul din Transilvania

Pentru prima dată s-a publicat în Revue ae Transylvanie, tome I 1934
io. z, août, p. 145—152, cu titlul I^e parler de Transylvanie (textul este
nsoţit de^două hărţi: în prima se urmăresc isoglosele pentru tinăr, hulpe,
•atu asta; in cea de a doua, pentru termenii: dyntye, vin, pisică, şase).
Se tipăreşte acum pentru prima dată în traducere românească.
 607

Rostiri şi forme şovăitoare

S-a publicat în Revista Fundaţiilor regale, II, 1936, nr. 9, 1 septembrie,
p. 566—582.
Apare prima dată în volum.

Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române

A apărut în Revista Fundaţiilor regale, IV, 1937, nr. ,5, 1 mai, p. 296—
323.
Textul este însoţit de 8 hărţi din Atlasul lingvistic român (ARLM I),
care înfăţişează geografia următorilor termeni: cioban, june, zăpadă, usturoi,
varză, gresie, zeamă de varză, pedestru, în dialectul dacoromân şi în cele din
sudul Dunării.
Studiul a fost tradus în limba franceză cu titlul: Le rôle de la Tran-
sylvanie dans la formation et l'évolution de la langue roumaine, şi publicat
în volumul La Transylvanie, II, Bucureşti, Monitorul oficial, 1938, p. 37—69
(şi în extras, 26 p.). Versiunea franceză a articolului a fost recenzată în:
Revista istorică, X X I I I , 1937, nr. 10—12, octombrie-decembrie, p. 382—
383 (nesemnat), Archiv für das Studium der neueren Sprachen, 1939, Band
175, Heft 1—2, p. 143.(G. Rohlfs), Siebenbürgische Vierteljahrschrift, LXII,
1939, Heft I, p. 97—98 (Fritz Keintzel-Schõn), Lieteraturblatt für germanische
und romanische Philologie, LXI, 1940, Heft 5—6, p. 173—175 (M. Fried-
wagner).
Se publică pentru prima dată în volum.

Postpunerea articolului românesc

A apărut în limba germană cu titlul Zur Nachstellung des rumănischen
Artikels, în revista Zeitschriftfür romanische Philologie, LVII, 1937, p. 240—
274 (şi în extras, 34 p.), fiind însoţit de 5 hărţi din Atlasul lingvistic român
(ALR. I): băiatul cel mare, (Petru al) lui (Costea), (ii dau calul) lui (Dumi-
tru), (Dumitru) al Anei, (îi dau oala) Anei.
Studiul a fost recenzat, împreună cu alte lucrări dedicate postpunerii
articolului românesc, de către N. Drăganu, în Dacoromania, I X (1936—1938),
1938, p. 287—304.
Apare în prezenta ediţie pentru prima dată în traducere românească.

Romanica de est şi de vest în domeniul limbii

S-a publicat, în limba germană, în revista Die Tatwelt, 13, Jahrgang,
1937, Heft 3, p. 161—168, cu titlul Ost = und Westromanisch im Lichte der
Sprache (şi în extras, 8 p.).
Lucrarea a fost recenzată de către: G. Rohlfs, în Archiv für das Studium
der neueren Sprachen XVIII, 1938, Band 173, Heft 1—2, p. 143; şi de
O. J . Tuulio, în Neuphilologische Mitteilungen, X X X I X , 1938, nr. 1—2, p.
98—99.
î n ediţia de faţă se publică întîia dată în traducere românească.
608

Economia limbajului
S-a tipărit în limba franceză sub titlul L'économie du langage, în Langue
et littérature, I, 1940, vol. I, nr. 1, p. 5—17, eu nota: „fragment du livre Limba
română, qui va paraître prochainement" (şi în extras, 12 p.).
Cele mai multe exemple şi consideraţii din acest studiu se întîlnesc în
Limba română, volumul I, în capitolul III, intitulat Economia limbii, p. 35—
50 (aici se adaugă fapte şi interpretări noi).

Biata cumătră e departe

A fost publicat cu acest titlu, în limba germană, în Langue et littérature
vol. II, 1943, nr. 1—2, p. 5—19 (şi în extras, 14 p.).
Ediţia de faţă publică pentru prima dată traducerea românească.

Romanitatea noastră în lumina unor metode nouă de cercetare

A apărut în volumul Omagiu lui loan Lupaş („la împlinirea vîrstei de
60 de ani, august, 1940"), Bucureşti, 1943, p. 743—755, datat „Cluj, 1938".
In cadrul acestui volum omagial întîlnim şi numele altor colaboratori de
prestigiu (români şi străini), între care : I. Agârbiceanu, I. Andrieşescu, C. Ange-
lescu, Alex. Arbore, Nicolae Bălan, Zaharia Bârsan, Şt. Berechet, Valeriu
L. Bologa, Gh. I. Brătianu, Ilie Corfus, Mihai Costăchescu, Emil Diaconescu,
Ernst Gamillscheg, Onisifor Ghibu, Vasile Grecu, Jindra Huşkova, Alexandru
Lapedatu, Grigore T. Marcu, Ştefan Meteş, Aurel A. Mureşianu, Ion Muşlea,
Ion I. Nistor, Gh. Oprescu, Ramiro Ortiz, Andrei Oţetea, Ştefan Pascu,
Coriolan Petreanu, Al. Procopovici, David Prodan, Mario Ruffini, loan
I. Russu, Aurelian Sacerdoţeanu, G. Serra, Milan Şesan, Dumitru Stăniloaie,
Virgil Vătăşianu, Sever Zotta.
Aceleiaşi probleme Puşcariu îi dedică studiul Continuitatea românilor
în lumina cercetărilor mai nouă, în Geopolitica si geoistoria, III, 1944, p. 109—
111.
 LITERATURĂ

Poeţii noi

A apărut în Junimea literară, I, 1904, nr. 3, martie, p. 34, nr. 4, aprilie,

p. 51—53, nr. 5, mai, p. 65—68, nr. 6, iunie, p. 82—95, semnat Dr. Sextil
Puşcariu. Reproduce fidel conferinţa pe care Puşcariu a ţinut-o la 14 februarie
1904 în cadrul Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovina,
cum precizează o notă a redacţiei: „Nepermiţînd timpul scurt o adaptare a
conferenţei pentru publicare, se tipăreşte întocmai precum a fost rostită".
Apare pentru prima dată în volum.

Poeziile lui Octavian Goga

A fost publicat în Convorbiri literare, XL, 1906, nr. 2, februarie, p. 165
—184, datat „Viena, noiembrie 1905", fiind printre primele cronici literare
dedicate volumului Poezii, apărut în 1905, care avea să-1 impună pe Goga
în literatura vremii. î n acelaşi an, alte două personalităţi subliniau entuziast
noutatea şi valoarea poeziei lui Goga: C. Şărcăleanu (C. Stere), în Viaţa
românească, I, 1906, nr. 1, ianuarie p. 50—77 (Cîntarea pătimirii noastre...)
şi Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, X I , 1906, nr. 3—5, martie-mai,
p. 205—216 (raport pentru premiere la Academia Română).
Apare prima dată în volum.

Mihai Eminescu
A fost publicat în numărul festiv din Junimea literară, VI, 1909, nr. 7—8,
iulie-august, p. 130—135, dedicat amintirii lui Eminescu. Pe lîngă articolul
lui Puşcariu, revista a tipărit poezii de Eminescu, Verónica Miele, Cincinat
Pavelescu (Lui Eminescu ), scrisori ale lui Eminescu, precum şi unele con-
tribuţii istorico-literare, datorate lui Teodor V. Stefanelli (Amintiri despre
Eminescu) şi Corneliu Botez (Memoriu asupra familiei Eminescu).
Textul publicat de Puşcariu în revistă reproduce discursul festiv pe
care 1-a rostit în sala teatrului din Cernăuţi în seara zilei de 4 iulie 1909,
în cadrul festivalului comemorativ organizat de studenţii de la Universitate,
unde Puşcariu era profesor de limba şi literatura română. î n aceeaşi zi stu-
denţii au vizitat casa în care locuise Aron Pumnul; aici actorul ieşean State
Dragomir şi Sextil Puşcariu au rostit însufleţitoare cuvîntări (Cf. Junimea
literară, VI, 1909, nr. 7—8, iulie-august, p. 155).
610

î n acelaşi număr din revistă, Puşcariu semnează articolul Scrisorile

lui Eminescu; fotografiile nouă ale surorilor şi fraţilor, p. 157—158.
Se publică pentru prima dată în volum.

Iorga ca istoric literar

A fost tipărit în Tribuna, XV, 1911, nr. 122, 5—18 iunie, p. 2, nr. 123,
7—20 iunie, p. 1—3. S-a reprodus integral în Ramuri, VI, 1911, nr. 18—20,
mai-iulie, p. 407—421, număr închinat „profesorului N. Iorga, omagiu din
partea revistei Ramuri", la care mai colaborează: C. S. Făgeţel, Henric Stahl,
I. Lupaş, Andrei Bîrseanu, D. Anghel, Onisifor Ghibu, D. Tomescu, I. U.
Soricu. Cu acelaşi titlu, dar fragmentar, articolul a fost republicat în Tran-
silvania, LII, 1921, nr. 6, iunie, p. 472—476, număr omagial, în cadrul căruia
semnează: I. Agârbiceanu, V. Bogrea, Ion Georgescu, I. U. Soricu, Virgil
Drăghicescu.
Sextil Puşcariu a nutrit permanent o stimă şi o admiraţie faţă de
Nicolae Iorga. Dealtfel, singura sa sinteză de istorie literară, Istoria litera-
turii române. Epoca veche, vol. I, Sibiu, Editura „Asociaţiunii", 1921, 218, p.,
are dedicaţia: „Lui Nicolae Iorga, prietenie şi admiraţie". Despre Iorga,
Puşcariu a mai scris în: Glasul Bucovinei, II, 1919, nr. 85, 2 martie, p. 1 ;
Drumul nou, I, 1931, nr. 99, 13 septembrie, p. 1.
• Apare pentru prima dată în volum.
St. O. Iosif
Autorul Patriarhalelor a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui
Sextil Puşcariu, evocat şi în volumul de memorii Călare pe două veacuri.
Medalionul despre Iosif a fost publicat în Luceafărul, X I I , 1913, nr. 15—16,
1 august, p. 464—469, la puţin timp după moartea delicatului poet. Despre el
Puşcariu publicase o amplă cronică literară la volumul Patriarhale, în Gazeta
Transilvaniei, LXIV, 1901, nr. 148—150, 152—156, iulie, şi o dare de seamă
despre poemul Din zile mari, în Luceafărul, IV, 1905, nr. 15—16, 15 august,
p. 320.
Apare prima dată în volum.
Un poet: Lucian Blaga
Acest articol constituie prima apreciere critică despre poezia lui Blaga.
Afirmaţiile elogioase ale lui Puşcariu, previziunea şi încrederea sa, au impus
conştiinţei publice un viitor mare şi original poet. Articolul a fost publicat
în ziarul Glasul Bucovinei (al cărui director era Sextil Puşcariu) din Cernăuţi,
II, 1919, nr. 49, 16 ianuarie, p. 1—2. S-a republicat fragmentar în ziarul
Patria din Cluj, I, 1919, nr. 55, 20 aprilie, p. 3, sub titlul Poetul Lucian
Blaga (un eveniment literar ). Tot fragmentar a fost republicat de către
G. Ivaşcu în ediţiile Poezii, 1966, p. 434-436 şi 1967, p. 449—450. Începînd
chiar cu nr. 49 din 16 ianuarie 1919, Lucian Blaga a publicat în Glasul Buco-
vinei cele mai multe din poeziile care vor alcătui volumul Poemele luminii,
apărut la Sibiu, în acelaşi an. Deoarece lista dată de G. Ivaşcu la ediţia
 611

Lucian Blaga, Poezii, 1966, p. 436—437 şi 1967, p. 450—452, nu este com-

pletă, dăm în continuare şi titlurile celorlalte poezii publicate de Blaga în
Glasul Bucovinei: Zorile (nr. 62, 19 ianuarie—1 februarie, p. 1), Isus şi Mag-
dalena (nr. 86, 19 februarie—4 martie, p. 1), Vreau să joc (nr. 92, 26 februarie—
11 martie, p. 1), Ursitoarea mea (nr. 104, 12—15 martie, p. 1 ),Zamolxe (nr. 130,
27 aprilie, p. 1), Ecourile (nr. 137, 8 mai, p. 1), Resignare (nr. 163, 11 iunie,
p. 1), Copiii (nr. 164, 12 iunie, p. 1), Flăcări (nr. 169, 18 iunie, p. 1).
Se publică prima dată integral în volum.

Poezia şi drama lui Lucian Blaga

A apărut în Revista Fundaţiilor regale, II, 1935, nr. 8, 1 august, p. 338
—352. Textul este identic cu cel publicat în Analele Academiei Române.
Dezbateri, tom LV, 1934—1935, p. 169—181, cu titlul Opera poetică şi dra-
matică a lui Lucian Bla,ga (raport de premiere prezentat de Puşcariu în
şedinţa din 30 mai 1935; se adaugă aici doar cîteva fraze finale).
Se publică prima dată în volum.
 VARIA

Timotei Cipariu

S-a publicat în Luceafărul, IV, 1905, nr. 15—16, 15 august, p. 315—

320. Reproduce textul unei conferinţe ţinute de Puşcariu la adunarea generală
a „Asociaţiunii" (Sibiu, 20 august 1905).
Apare prima dată în volum.

Muzeul limbei române

A fost publicat în primul volum din revista Dacoromania, 1920—1921,
p. 1—8 ; în acest articol-program se stabilesc directivele activităţii Muzeului
limbii române şi a buletinului său, revista Dacoromania. î n legătură cu acti-
vitatea acestui centru de cercetare ştiinţifică de pe lîngă Universitatea din
Cluj (în cadrul său s-au pus bazele unor lucrări fundamentale ale culturii
româneşti: Dicţionarul Academiei şi Atlasul lingvistic român, şi s-a format
o şcoală lingvistică) s-au publicat comentarii şi prezentări în: Societatea de
mîine, V, 1928, nr. 22—24, 1—15 decembrie, p.'450—451 (Sever Pop); Boabe
de grîu, I, 1930, nr. 2, aprilie, p. 85—91 (Lia Manoilescu) ; Drumul nou, I,
1931, nr. 94, 6 septembrie, nr. 95, 7 septembrie, p. 2 (Şt. Paşca) şi în volumul
Activitatea ştiinţifică la Universitatea din Cluj în primul deceniu (1920—1930),
Cluj, 1935, p. 171—175 (Ioachim Crăciun).
î n ediţia de faţă se reproduce pentru prima dată în volum.

Pentru organizarea muncii ştiinţifice. Fişa internaţională. Indexul

general.
A fost publicat cu titlul Pour l'organisation du travail scientifique.
La fiche internationale. L'index général, în Dacoromania, IV, 1924—1926,
partea a II a, p. 1—11.
î n ediţia de faţă se publică prima dată în traducere românească.

Wilhelm Meyer-Lübke
A fost publicat în Dacoromania I X (1936—1938), 1938, p. 1—14 (şi
în extras, 14 p.). Articolul a fost scris cu prilejul morţii marelui romanist
german, fost profesor şi îndrumător al lui Puşcariu.
î n ediţia de faţă apare prima dată în volum.
 613

Nicolae Drăganu
A apărut în Dacoromania, X, 1941, partea I, p. 1—7. Este, de fapt,
necrologul rostit de Puşcariu la Muzeul limbii române în şedinţa din 9 ianuarie
1940 (şi în extras, 7 p.).
La moartea filologului N. Drăganu, fost profesor şi rector al Univer-
sităţii din Cluj, Sextil Puşcariu a publicat o evocare şi în Revue de Tran-
sylvanie, V, 1939, p. 543—549, intitulată M. Drăganu.
Apare pentru prima dată în volum.
 INDICE DE AUTORI

A Bàlcescu, Nicolae 532, 537, 538, 542

B ă r n u ţ i u , Simion 567
A d a m , I. 541
Beldiman, Al. 116, 119
A g â r b i c e a n u , I. 384, 468, 515
Belulovici, A. 58, 244, 261
A k o m i n a t o s , Niketas 349
Berneker, E. 38, 161, 162, 183, 184, 194,
Alecsandri, V. 19, 102, 113, 117, 130, 178,
206, 389, 480
214, 501, 514, 527, 528, 529, 532, 542,
Bertoldi 592
563, 560, 572
A l e x a n d r e s c u , Gr. 2 4 9 , 2 7 8 , 5 2 8 , 5 3 9 B i a n c h i , B. 293, 294, 295
A l e x i c i , G. 7 7 , 106 B i a n u , Ion 76

A n g h e l , D. 190, 496, 507, 508, 510, 511, B î r s a n , Z a h a r i a 4 9 6 , 5 0 4 , 5 0 5 , 5 0 6 , 5 0 7 , 511,

541, 543, 549, 551, 555 515, 549

A n t i m (Ivireanu) 287 B î r s e a n u l , I. 541
Apuleius 437, 439 B l a g a , L u c i a n 435, 551, 555, 556, 557, 558,
A r i c e s c u , C. 5 3 9 559, 560, 561, 562, 563, 564
A s a c h i , Gh. 538 B l o c h , O. 3 5 7
A s c o l i , G. I . 3 1 , 4 8 , 135, 168, 292 B o c ă n e ţ u , Al. 420
B o g d a n , Al. 360
Bogdan-Duică, Gh. 282
Bogdan, loan 3, 76
B
B o g r e a , V . 174, 5 8 3 , 5 9 6
Bacinschi, Ilie 592 Boiagi, M. 287
Balzac 230 Bojincă, Damaschin 282
B a l l y , Ch. 238, 239, 451 Bolintineanu, Dimitrie 103, 113, 249, 527
B a r c i a n u , I . 3 9 , 106, 107 B o p p , F r . 136, 2 3 3 , 2 3 4
Borcia, Ion 515, 542
B a r i ţ i u , Gheorghe 537, 539
B o t e n i , I . 190
B a r o n z i , G. 5 3 9
B a r t o l i , M. 37, 44, 45, 46, 47, 4 8 , 5 0 , 55, B r ă t e s c u - V o i n e ş t i , I . A l . 180, 193, 2 9 9 , 4 0 6 ,
5 6 , 9 2 , 135, 138, 140, 144, 146, 149, 151, 410, 513
153, 154, 155, 156, 159, 163, 168, 327, B r é a l , M . 2 0 3 , 2 0 8 , 2 1 5 , 2 2 0 , 2 2 1 , 235, 236,
250, 261, 285, 424, 431, 461, 464, 589 239, 248
B a r t s c h , R . H. 544 B r e m e r 260
B a s s a r a b e s c u , I. A. 513 B r u g m a n n , K . 3 1 , 136, 137, 2 3 4 , 5 8 4
B a t t i s t i , C. 5 8 9 B u d a i - D e l e a n u , I. 103, 283
616 INDICE

Busch, Wilhelm 350 Crăsescu, V. 4

Bühler, K. 437 Creangă, Ion 109, 130, 165, 179, 181, 433,
B y h a n , A . 69, 7 4 , 139, 3 8 5 479, 531, 532, 563, 572
C r e ţ u , Gr. 41
Cuerno 105
C Cuesta, Nemesio Fernandez 105
C a n d r e a , I. A . 23, 24, 25, 26, 38, 39, 40, 41, C u n t a n , M a r i a 496, 502, 511, 515
C u r t i u s , G. 246
77, 158, 198, 477, 480
Cantacuzino, Const. 534
C a n t e m i r , D. 71, 389, 532, 534 D

C a p i d a n , Th. 41, 65, 91, 206, 304, 349, 350,

D a l a m e t r a , I. 29, 393
361, 362, 363, 364, 389, 391, 392, 426,
D a m é , F . 107, 5 9 1
436, 443, 444, 448, 458, 592
D a r m e s t e t e r , A . 107, 126
Caracostea, D. 592
Dauzat, A. 238, 275
Caragiale, I. L . 113, 114, 117, 3 0 1 , 3 0 5 , 389,
D e l a Coste, N. 105
513, 541, 542, 548, 562
Delavrancea, B. St. 117, 178, 182, 191, 513
C a r p , O. 5 1 3
Delbrück, B 246, 440
Case, Rose 259
Densusianu, Ar. 282
Cercel, T. 106
D e n s u s i a n u , Ovid 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27,
Cerna, P. 541, 551
2 8 , 29, 30, 38, 39, 40, 41, 72, 73, 86, 87,
C h e n d i , II. 5 1 4 , 5 3 9 , 5 4 9
89, 143, 158, 277, 282, 294, 449, 477, 480,
Cicero 224
588
C i h a c , A . D. 26, 28, 32, 35, 37, 39, 42, 106,
Depărăţeanu, Al. 539
129, 164, 165, 187, 194, 357, 477, 4 8 0
D i c u l e s c u , C. 429, 5 9 6
Cioflec, Y . 499, 514, 541, 543, 547
Diez, F„ 33, 129, 133, 135, 149, 2 8 5 , 477,
C i p a r i u , T . 14, 4 1 , 6 6 , 6 7 , 2 8 6 , 4 4 5 , 5 6 7 , 5 6 8 ,
586, 592
570, 571, 572, 573
Dima, M. 546
Ciura, Al. 515
Domaschke, W. 421
C î r l o v a , V. 103, 3 0 0
Dosoftei 52, 61, 62, 68, 72, 111, 122, 202,
Clain, S a m u i l 282, 569
287, 297, 375
ColBtz 234
D'Ovidio 292, 293, 295
Coloşi, Vasile 282, 283
D r ă g a n u , N. 74, 174, 3 34, 418, 420, 426, 443,
Coman, P. 371
445, 448, 449, 4 5 0 , 4 7 1 , 596, 597, 598, 599
Comnena, Ana 349
D r ă g h i c i , P . ( ?) 4 3 9
Constantinescu-Stans 549
D u m i t r a c h e , S t o l n i c u l 112
Corcea 29
Dumke, H. 420
Coresi 67, 130, 202, 2 2 2 , 278, 304, 338, 344,
Durraffour, 595
393, 439, 444, 447, 448, 449, 453, 479,
533
E
Corneli 282, 283
Costin, Miron 534, 535, 568 Eminescu, M. 102, 117, 178, 189, 3 5 9 , 425,
Costin, Nicolae 534, 535 489, 496, 499, 500, 501, 504, 507, 511,
Costinescu 107 512, 514, 522, 525, 526, 527, 528, 529,
Coşbuc, G. 113, 117, 165, 189, 358, 435, 530, 531, 538, 546, 548, 551, 558, 563,
496, 500, 501, 502, 504, 507, 511, 512, 514, 572
519, 521, 522, 528, 542, 544, 546, 556, 563 E t t m a y e r , K. v. 48, 49, 50, 53, 272, 589
INDICE 617
F
Groot, V. 388
G r õ b e r , G. 134, 1 3 5 , 136, 142, 2 8 5 , 5 8 9
Filimon, N i c o l a e 532 Guillaume, G. 438
Finamore 346
Florescu, Fl. 483
Florian, M. 180 H
France, A. 358
Frîncu, X. 77 H a h n , J . G. 161
Furetière 105 Halici, M. 597
H a s d e u , B . P. 21, 26, 27, 28, 31, 41, 57, 71,
72, 75, 76, 88, 113, 116, 117, 128, 129,
G
186, 3 0 2 , 3 5 8 , 3 8 9 , 4 5 5 , 4 8 9 , 5 3 2 , 5 7 6
Hauschild, Oskar 182
Gabelentz, G, v o n der 171, 175, 183, 184, 332
Hatzfeld, A. 107, 126
Gamillscheg, E. 251, 261, 266, 267, 277,
H e i n e , H . 17, 5 4 3
278, 360, 364, 365, 367, 384, 424, 428, Herrera, Antonio 105
429, 436, 437, 441, 449, 456, 458, 592 Herzog, E. 71, 80, 238, 260, 265, 273, 275
Gartner, Th. 135
333, 384, 589
Gaster, M . 122, 537
H i e c k e , M a r t i n 188
Găzdaru, D. 437, 438, 445, 447, 449, 454
Hildebrand 185
Georges 207
H i l m e r , H e r m á n 1 7 2 , 183, 185
Gherasim, V. 384
Hirschel, L u c a s 223
Gherea, C. D. 512, 544
H i r t , H. 80, 81, 82, 83, 91
Ghica, Ion 114
Gilliéron, J. 35, 36, 230, 238, 257, 258, 322, H o f f m a n 437
431 H o m e r 326, 508
G i u g l e a , G. 52, 69, 429, 478, 479, 486 H u m b o l d t , W i l h e l m von 268
G i u r e s c u , C o n s t C. 430 H u r m u z a k i , E . 7 1 , 7 3 , 7 5 , 122
Goethe 543, 546, 551

Goga, O. 110, 435, 512, 514, 515, 516, 517,

518, 519, 520, 521, 522, 523, 524, 548, 551, I

555, 563

Golescu, Iordache 290 Ibsen, H. 495, 562

Gorra 27 Ionaşcu, R. 233
Gorjan 113
Ionescu, I. 29
Gorovei, A. 118, 181, 182
Iordan, Iorgu 371, 3 9 5
Gorun, I. 513, 520
Iorga, Nicolae 34, 42, 59, 68, 71, 73, 75,
Grammont, M. 137, 173
84, 97, 142, 2 7 1 , 282, 514, 515, 532, 533,
G r a n d g e n t , C. H . 380, 457
534, 536, 537, 5 3 8 , 539, 540
Grasserie, R. de la 438
I o s i f , S t . O. 121, 189, 193, 4 9 6 , 4 9 7 , 499,
Graur, Al. 439, 440, 441

Grămadă, I. 592
5 0 0 , 5 1 1 , 5 1 3 , 5 2 2 , 5 2 4 , 5 4 1 , 543, 5 4 7 , 5 4 8 ,
Grimm (Fraţii) 569 550, 551, 555
G r i m m , J . 20, 233, 234 Ispirescu, P. 165, 3 0 1 , 358
Grimm, P. 406 I s t r a t i , N . I. 5 3 9
618
INDICE

J M

J a b e r g , K. 36, 299, 5 9 5 Macedonski, Al. 496

J a k o b s o n , R. 322, 323, 328, 335, 436
Maior, P e t r u 4, 98, 281, 282, 283, 284, 285,
Jarnik-Bîrseanu 302
286, 287, 288, 532, 537, 569
J e s p e r s e n , O. 178, 180, 2 3 5 , 2 4 5 , 2 5 2 , 265,
Maeterlinck, M. 495
272, 278, 368
M a i o r e s c u , l o a n 133, 261
J i p e s c u , I. 87
M a i o r e s c u , T i t u 113, 115, 538, 5 5 1 , 5 7 2 , 5 9 1
J i r e é e k , C. 151, 155, 162, 291
Many 539
Johansson, K. 168
J o k l , N. 480, 584, 592 M a r i a n , S . F l . 37, 5 4 , 5 5 , 7 2 , 109, 118, 174,
J o n e s , D. 387 180, 301
Jud, J. 36, 39, 40, 45, 422 M a r i n e s c u , C. 406
M a r m e l i u c , D. 592
Marouzeau, J. 295
K Martonne, E. de 426
M a s s i m , N . 2 8 , 107, 286
K a l i n d e r u , I. 102 Mathésius, V. 328
Karcevskij, S. 330, 343, 473 Mauthner, Fritz 269
Kazinczi 571 M a v e r , G. 5 9 2
Kedrenos 349 Mazilu, D. R. 425, 489
Kekaumenos 349 Meader 437
Keuge 478
Mehedinţi, S. 431
K i s c h , G. 4 2 0 , 5 9 6 , 599 Meillet, A. 224, 238, 244, 264, 268, 269,
Kogàlniceanu, M. 514, 537, 538, 539 270, 298, 322
Kõrting 27, 35 Meister, K. 295
K r e t s c h m e r , K. 64 Melich, J. 174
K r e t s c h m e r , P . 79, 91 Meringer 33, 275
Kuen, R. 365
M e r l o , C. 35
Kummer, Friedrich 539
Meyer, Karl Ferdinand 587
M e y e r , G. 3 7 , 7 3 , 8 9 , 9 0 , 161, 275
Meyer, R. 201
L
M e y e r - L ü b k e , W . 28, 31, 33, 35, 40, 41, 44,
45, 51, 55, 79, 81, 82, 95, 129, 134, 135,
L a c e a , C. 6 1 , 4 3 9 , 484
138, 139, 140, 141, 142, 144, 145, 146, 147,
L a u r i a n , A . T . 28, 107, 2 8 6
149, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 160, 161,
L a z ă r , Gheorghe 537, 538
163, 164, 167, 168, 172, 175, 176, 182, 183,
Lecca, H. 496
184, 242, 251, 253, 254, 259, 293, 326, 361,
Lerch, R. 253
376, 379, 380, 390, 399, 401, 423, 430, 431,
L e s k i e n , A. 31, 233
442, 445, 449, 484, 485, 581, 583, 584, 586,
Lessing 326
Littré, E. 125- 587, 588, 589, 509, 591, 592, 594, 595

Loghi, K i m o n 541, 542, 551 Meynard 174

Lorenz, Otokar 539 Miele, Verónica 531, 532

Lõwe, R. 163, 169 Micu-Clain, Samuil 232, 233, 281
L u m t z e r , V. 174 Miklosich, F . 40, 42, 43, 67, 73, 78, 79, 84,
Luther 165 8 5 , 8 6 , 87, 89, 129, 188, 3 4 9 , 4 4 1 , 4 8 0
 INDICE
619

Miccola 33 P a r i s , G a s t o n 33, 136, 236, 588, 589, 5 9 0

Mistral, F. 502 P a s s y , P a u l 245, 372
M o h l , F . G. 285 P a ş a , Ali 389
Moinar, I. 569 P a ş c a , Ş t e f a n 421, 449, 599
Mongin 36 P a t s c h , C. 417
Morosi 37 P a u l , H . 31, 172, 173, 2 3 4 , 269
Much 33 Paul, R. 437
Muratori 284 Păcală, V. 443
Mureşianu, A. 34, 103 Pătraşcu 541
Murko 33
P â r v a n , V. 91, 427, 429, 583, 592
M u r n u , G. 37
Pekmezi 89
Mussafia, A. 35, 259, 588
Pelagius 437
Musset, A. de 543
Petõfi, S. 524
Petrescu, Cezar 378
Petrovici, E m i l 323, 361, 372, 381, 385, 443,
N
451, 458, 478, 481
N a n d r i ş , Gr. 426 Philippide, A. 21, 26, 102, 104, 113, 255,
Nanucci 295 256, 338, 364, 365, 394, 535
N a u m , T. 406 Pieri, Silvio 123
N e c u l c e , I. 4 5 5 , 5 3 5 Pitiş, Ecaterina 302, 515
N e g r u z z i , C. 9, 113, 117, 2 8 2 , 299, 5 7 2 Polivanov 363
Nica, Ion T. 282 Polizu, R. 28
N i c o l e a n u , N. 103 Pollak, H.V. 440, 452
Nietzsche, Fr. 495 Pompiliu, M. 174
Nikolaides, K. 61 P o p - R e t e g a n u l , I. 37, 97, 180, 439
Nistor, I. 592 P o p , S e v e r 361, 390, 399, 402, 421, 444, 445,
Norn, Nygaard 440, 452 447, 448, 449, 450, 451, 457, 484
Pop, Vasile 304
Popescu, Maria 515, 541
O P o p o v i c i , I. 364, 367, 483, 588
Portius, Simon 588
Obedenaru 393
P o t t , A . 136, 233, 332
Odobescu, Al. 102, 278, 479, 568 Precup, E. 352
O n c i u l , D. 59, 84, 8 5 , 8 6 , 97, 100 Probus 38, 49
O r ă ş a n u , N. T. 539
Procopovici, A. 74, 75, 88, 292, 304, 362,
Ortiz, R . 379
368, 376, 380, 384, 385, 437, 439, 445,448,
Osthoff, H. 31, 234 451, 453

Protopopescu, Dragoş 448

P u m n u l , Aron 287, 567
P
Puşcariu, Sextil 13, 2 2 , 2 3 , 2 4 , 2 5 , 3 9 , 40
48, 304, 321, 420, 422, 439, 453, 483
P a m f i l e , T. 34, 35, 174, 178, 301
Pann, Anton 106
P a p a h a g i , P. 58, 61, 91, 97, 206, 301, 338,
393, 426, 429, 449 e
P a p a h a g i , T . 174, 444 Quintescu, N. 133, 134
620 INDICE

R Skok, P. 206, 290, 386, 430, 480, 481, 482.

483, 484, 589
Rădulescu-Motru, C. 384 Slavici, I. 116, 435, 512
Rădulescu-Pogoneanu, I. Al. 308, 406 Sommer, Ferdinand 294, 584
Rădulescu-Eliade, I. 103, 537, 539 Sperber, A. 172
Richter, E. 260, 589 Spitzer, L. 258, 303, 304, 592, 595
Rohlfs, G. 353 Steinberg, W . 584
Roja 287 Steinthal, H. 173, 269
Romansky, St. 22 Stoica, G. 301
R o n j a t , I. 137, 140 Sturdza, D. A. 532
Rosetti, Al. 364, 365, 389, 391, 392, 441, Sylva, Carmen 519
449, 480, 482, 483
Rosetti, Radu 496
Rosier, R. 65 Ş
Rousselot 238

Şăineanu, Lazăr 106

Şincai, Gheorghe, 281, 569
S
Ştefanovici-Svensk, O. 381
Ş u t u , S. 184, 193
Sachs, H a n s 548
Sadoveanu, Izabela 192
Sadoveanu, M. 76, 190, 193, 267, 300, 340,
T
406, 563

Saineán, Lazare 172

Tagliavini, Carlo 438
Sandfeld-Jensen, K r . 74, 87, 89, 90, 99, 100,
T a p p o l e t 35
206, 207, 240, 433, 436, 439, 440
Tegnèr 234
Sandu-Aldea, C. 35, 106, 192, 301
T e o d o r e s c u , G. D e m . 5 4 , 5 5 , 105
Sarto, Andreo del 502
Tercovici, M. 261
Sauciuc, T. 418
T h o m a s , A . 107, 126, 2 3 6 , 5 9 2
Saussure, F. de 209, 234, 238, 239, 322, 328
Thomson 234
SBiera, I. 29, 255, 589
Tiktin, H. 38, 40, 41, 62, 67, 68, 78, 177,
Sbiera, R a d u 364, 365
194, 2 1 9 , 2 4 5 , 2 5 7 , 2 9 3 , 3 4 1 , 3 6 4 , 4 4 7 , 4 5 4 ,
Schiller, F. 550
455, 477, 480, 483, 588
Schleicher A. 233, 234, 251
Tobler, A. 595
Schmidt, Johannes 31, 137, 234
Tolstoi, L . N. 495
Schopenhauer, A. 495
Trautmann, R. 272
Schuchardt, H. 33, 38, 136, 172, 222, 236,
T r o u b e t z k o y , N. S. 322, 328, 329, 373, 392,
242, 258, 268, 295, 439, 469, 595
472
Schiirr, Fr. 179, 441, 592
Scriban, A u g u s t 477, 480 Tudela, B e n j a m i n de 349
Scurtu, I. 572 T u r c u , E. 300
Sèchehaye, A. 238, 239
Serra, G. 599, 600
Shakespeare, W . 539, 560
Ţ
Sievers, E. 242, 252, 268, 275, 276
Sittl, K. 142
Ţichindeal, Dim. 113
 INDICE
621
U Weigand, G. 2 2 , 3 8 , 4 2 , 4 3 , 5 6 , 6 0 , 6 1 , 62,
63, 64, 68, 71, 73, 74, 75, 82, 86, 87, 88,
Ucuta 287 95, 97, 98, 99, 101, 109, 122, 141, 148,
152, 163, 214, 215, 225, 254, 257, 259,
274, 301, 361, 364, 365, 366, 372, 378,
V 379, 385, 393, 401, 440, 444, 449, 480,
588
V a r l a a m 68, 266
Varro, M. Terenţiu 295 Wijk, N. van 355

Vasiliu, Al. 267 W o l t e r s t o r f f , G. 437, 439, 456

Wundt, W. 171, 173, 175, 190, 197, 237,
V ă c ă r e s c u , I a n c u 87, 297, 300
268, 332, 518
Vegetius 169
Verlaine, Paul 543
Verner, K. 234
Vianu, Tudor 558 X
Viciu, Al. 22, 26, 29, 34, 223
V l l s a n , G. 1 8 0 X e n o p o l , A . D. 59, 532, 533, 535
Vîrcol 277
Vlahuţă, A. 106, 496, 512, 514, 519, 522,
542
Z
Vollmer, Fr. 23
Vopiscus 352
Zamfirescu, Duiliu 513
Vossler, K a r l 237, 242, 263, 331
Zamfirescu, M. 539
Vuia, R. 419
Z a n n e , I u l i u 72, 118, 289, 4 7 4
Zauner, A. 35, 292, 326, 589
Zeiller, F . 348
W
Zenker 28
Wartburg, W. von 399, 416, 453, 454, 464, Zilot 111
595 Zola, E. 207
Wedkiewicz, S. 592 Zolnai-Szamota, A. 199
 CUPRINS

v
Prefaţă
Notă asupra ediţiei XXI
Abrevieri XXV
Abrevieri bibliografice XXVII

LINGVISTICĂ

Ortografia revizuită a Academiei Române 3

î n j u r u l d i c ţ i o n a r u l u i l i m b i i r o m â n e (I) 14
î n j u r u l dicţionarului limbii r o m â n e (II) 20
P r o b l e m e n o u ă î n c e r c e t ă r i l e l i n g v i s t i c e (I) 31
P r o b l e m e n o u ă în cercetările l i n g v i s t i c e (II) 44
Asupra reconstrucţiei românei primitive 57
Raport către comisiunea dicţionarului 102
Locul limbii române între limbile romanice 133
D i n p e r s p e c t i v a d i c ţ i o n a r u l u i (I) 170
Din p e r s p e c t i v a d i c ţ i o n a r u l u i (II) 196
Din perspectiva dicţionarului (III) 232
Părerile lui Petru Maior despre limba română 281
„A făgădui m a r e a cu sarea" 289
O s u p r a v i e ţ u i r e a l a t i n e i a r h a i c e î n r o m â n ă şi i t a l i a n ă 292
Despre diminutivele româneşti 297
î n t r e b u i n ţ a r e a formei a r t i c u l a t e de n o m i n a t i v în funcţiune de v o c a t i v 303
Proiect de reformă a ortografiei române 307
F o n e t i c ă şi f o n o l o g i e 322
M o r f o n e m u l şi e c o n o m i a l i m b i i 328
R o m â n e s c şi r o m a n i c 348
C o n s i d e r a ţ i u n i a s u p r a s i s t e m u l u i f o n e t i c şi f o n o l o g i e a l l i m b i i r o m â n e 360
Graiul din Transilvania
R o s t i r i şi f o r m e ş o v ă i t o a r e 404
C o n t r i b u ţ i a T r a n s i l v a n i e i l a f o r m a r e a şi e v o l u ţ i a l i m b i i r o m â n e 416
Postpunerea articolului românesc 436
624

R o m a n i c a d e e s t şi d e v e s t î n d o m e n i u l l i m b i i 460
Economia limbajului 468
Biata cumătră e departe 477
R o m a n i t a t e a n o a s t r ă în l u m i n a unor metode n o u ă de cercetare 488

LITERATURĂ

P o e ţ i i noi 495
Poeziile lui Octavian Goga 512
Mihai Eminescu 525
Iorga ca istoric literar 532
S t . O. Iosif 541
Un poet: Lucian Blaga 551
P o e z i a şi d r a m a l u i L u c i a n B l a g a 555

VARIA

Timotei Cipariu 567

Muzeul limbei române 574
Pentru organizarea muncii ştiinţifice. Fişa internaţională. Indexul
general 579
Wilhelm Meyer-Liibke 586
Nicolae Drăganu 596
Note 601
Indice de autori 615
 Lector: ROD ICA ROTARU
Tehnoredactor: ION GHICA

Bun de tipar 28 XI 1974. Tiraj 1740 ex. broşate

Coli ei. 53,73. Coli tipar 41

Tiparul cxecutat sub comanda

nr. 339 Ia

A întreprinderea Poligrafică
„13 Decembrie 1918"
Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
Bucureşti
Republica Socialistă România