CEAUŞESCU,

CRITIC LITERAR
Ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa

EDITURA VREMEA
BUCUREŞTI
2007
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MALIŢA, LIVIU
Ceauşescu: critic literar / Liviu Maliţa; ed., st. introd. şi
note de Liviu Maliţa. - Bucureşti: Vremea, 2007
Index
ISBN 978-973-645-269-7

I. Maliţa, Liviu (ed. şt.)

329.15(498) Ceauşescu,N.
929 Ceauşescu,N
Coperta colecţiei: Silvia Colfescu

Redactor: Maria Giugariu

Culegere de text: Andreea Iacob
 CEA UŞESCU ŞI SCRIITORII

Motto:
„Nu e inutil să vorbeşti în Consiliufl
Uniunii Scriitorilor]. Vom trăi în
posteritate prin stenograful Brânzan. "
Ştefan Augustin Doinaş

Deschiderea arhivelor secrete ale comunismului a fost

aşteptată cu nerăbdare. Amînarea tactică a acestui moment ur-
mărea să evite cunoaşterea şi publicarea unor documente in-
candescente, capabile să radicalizeze societatea românească.
Mizei politice i-a fost sacrificată fără scrupule şi cercetarea li-
terară. S-a perpetuat astfel, conştient sau implicit, indistincţia
cultivată de regimul comunist între artă şi ideologie. Ea nici nu
va putea fi depăşită înainte de clarificarea esenţială a contex-
tului care a generat-o. Prezentul demers se vrea el însuşi o
contribuţie în acest sens.
Reconstrucţia documentară este centrată, aici, pe prima
jumătate a deceniului opt, inaugurat atît de nefast prin „tezele
din iulie" 1971. Edităm patru documente reprezentînd steno-
grame păstrate în arhiva Comitetului Central al Partidului Co-
munist Român, secţia Propagandă şi Agitaţie, ale întîlnirilor
dintre Nicolae Ceauşescu, secretar general al CC al PCR între
23 iulie 1965 şi 21 decembrie 1989, şi scriitori. Cronologia
este următoarea:
1. Stenograma vizitei tovarăşului Nicolae Ceauşescu la
Casa Scriitorului de la Mangalia de Nord (Neptun). 4 august
1971.
2. Stenograma întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu
activul Uniunii Scriitorilor. 21 septembrie 1971.
3. Stenograma şedinţei cu membrii şi membrii supleanţi ai
5
CC al PCR de la Uniunea Scriitorilor din R.S. România. 4
februarie 1972.
4. Stenograma întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu
conducerea Uniunii Scriitorilor. 2 aprilie 1975.
Alte două întîlniri - cu oamenii de artă şi cultură, din 10
februarie 1971, şi cu scriitorii, la Neptun, în 7 august 1974, -
sînt reconstituite parţial din presa vremii şi jurnale de scriitor.
Audienţa scriitorilor la secretarul general al partidului are,
în regimurile totalitare comuniste, un prototip prestigios, ilus-
trat de „visul" lui Mihail Bulgakov de a fi „chemat personal"
de Stalin.
Antropologii pun atare comportament pe seama unui horror
sacer, pe care îl emană dictatorii charismatici. Printre ei, şi
Nicolae Ceauşescu.
Scriitori români, veleitari şi histrioni sau dintre cei talen-
taţi şi onorabili, visează şi ei o audienţă la El Lider Maximo.
Ion Caraion sau Alexandru Ivasiuc solicită în scris această
onoare. Adrian Păunescu se laudă că are uşa deschisă la
Ceauşescu. Nicolae Manolescu adună şi el semnături şi
„adeziuni" pentru o audienţă colectivă. în spatele acestei unice
dorinţe stau raţiuni diferite. în vreme ce unii înaintează petiţii
şi revendică drepturi desconsiderate, alţii speră ca rîvnitul
contact cu puterea absolut(ist)ă să le consacre un statut special,
să le asigure, printr-un transfer de „infailibilitate", un regim al
excepţiei, imunitate. Revendicările politicoase sau imperative
se întîlnesc, astfel, cu flateriile cele mai deşănţate, care
dovedesc că, atunci cînd scriitorul se întîlneşte cu Puterea, îşi
pierde capul: Nichita Stănescu se arată „... deosebit de
emoţionat de bucuria revederii şi de prilejul de a beneficia de
înalta dvs. autoritate în a vă cere unele sfaturi foarte esenţiale
pentru bunul mers al treburilor noastre scriitoriceşti", George
Macovescu, fost ministru de Externe şi preşedinte al Uniunii
Scriitorilor, mulţumeşte cu reverenţe bizantine pentru unele
ipotetice „indicaţii", în vreme ce Dan Zamfirescu, imun la
ridicol şi absurd, exclamă: „Mult stimate tovarăşe secretar

6
general, nu am avut niciodată ocazia să fiu în faţa dvs. decît în
vise... Acum, cînd ni s-a spus de această întîlnire, am rugat pe
Paul Anghel să-mi dea un pumn ca să-mi dau seama dacă este
vis sau realitate."1 Căci, spre deosebire de tactica subtil-
perversă a lui Stalin, de amînare nedefinită (exemplar analizată
de Ion Vartic2), în cazul românesc, „minunea" se chiar îm-
plineşte: scriitorii erau „convocaţi", „primiţi" de dictatorul
poststalinist.
Comentînd, în Adevărul literar şi artistic, fenomenul au-
dienţei (pe care îl numeşte ironic „rezistenţa prin scrisori"),
C. Stănescu îl descrie ca pe o capcană pe care puterea a în-
tins-o scriitorilor (Partidul Comunist Român, Ceauşescu însuşi
ar fi încurajat această formă de „rezistenţă") şi pe care „bres-
laşii scrisului" n-au ştiut/vrut/putut să o ocolească.
într-adevăr, analiştii politici au clasificat audienţa printre
strategiile fatale ale regimului comunist, care a transformat-o
în instrument politic de conducere şi de persuasiune ideolo-
gică. Din perspectiva puterii totalitare, aceasta prezintă cîteva
avantaje. Oferă dictatorului posibilităţi noi de manipulare, con-
firmîndu-1, totodată, în megalomania sa şi investindu-1 supli-
mentar cu „dreptul de a negocia asupra talentului lor, nenego-
ciabil"3. Deviază iniţiative contestatare şi diminuează, prin
coroziune psihologică, potenţialul subversiv al revoltei, substi-
tuite de un spirit tranzacţional recurent falimentar. Cultivă o
mentalitate de „copil rebel" (accentul este pus pe infantilizare),
care consolidează societatea de tip paternalist: cetăţenilor nu li

1
„Ce ne-am face noi dacă nu aţi fi dumneavoastră?" Scriitori
români faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu, în „Adevărul literar şi
artistic", an. XIV (2005), nr. 757 (1 martie), p. 8.
2
Vezi Prefaţa la Mihail Bulgakov, Corespondenţă. Jurnale,
trad., note şi indice de Ana-Maria Brezuleanu, Editura Polirom, 2006,
p. XXVII.
3
C. Stănescu, Visul lui Bulgakov, în „Adevărul literar şi artis-
tic", p. 1.
7
 se permite să fie adulţi, responsabili şi egali. Prin manipulare
mediatică, acreditează, în opinia publică, sentimentul concor-
diei dintre dictator şi elitele intelectuale.
Obştea scriitorilor este polarizată.
George Macovescu apreciază schimbul de idei în faţa se-
cretarului general al partidului drept un fapt benefic, care con-
tribuie la dezamorsarea imaginii (politice) negative a scriito-
rului - reticent şi difícil de înregimentat. Pentru Eugen Barbu,
întîlnirea cu primul om din stat este momentul nimerit pentru a
„[pune] pe masă adevăratele probleme ale vieţii Uniunii Scri-
itorilor". „Fiecare întîlnire cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu,
întăreşte Simion Pop, este, pentru noi toţi, un prilej de a
examina şi rezolva probleme vitale ale vieţii literare. [...] Ar fi
o nesăbuinţă, dacă unul sau altul dintre noi nu s-ar simţi
obligat să facă tot ceea ce depinde de el ca acest dialog să fie
adevărat şi plin de eficienţă pentru mai-binele literaturii şi al
ţării. Intîlnirile anterioare ne spun că lucrul este posibil, cu
condiţia minimă de seriozitate, de spirit realist, de analiză fran-
că, responsabilă, a problemelor noastre specifice în limitele
adevărului." în 1972, Mihnea Gheorghiu îşi exprimă regretul
că asemenea întîlniri nu au avut loc mai des, deoarece ele „ar
fi netezit o mulţime de asperităţi artificiale".
Audienţa nu se bucură unanim de un bun renume. în
jurnale de scriitor din epocă ea este adesea dezaprobată.
Florenţa Albu o demască drept un simulacru de dialog,
numind-o ,joc al puterii care ne foloseşte, ne lasă iluzia că
suntem, că avem dreptul să fim" 4 . în consecinţă, devine o
chestiune de logică să renunţi la ea, ştiind că nu e decît o iluzie
şi că dictatorul îşi face singur jocurile iar tu eşti, de la început
şi principial, exclus.
Mai tranşant, Victor Felea o echivalează cu compromisul:

4
Florenţa Albu, Zidul martor. (Pagini de jurnal). 1970-1980,
Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1994, p. 166.
8
„O întîlnire dintre şeful statului şi scriitori5 (unii, persoane de
vază, alţii, de paie). M-a surprins să-1 văd (prin intermediul
televizorului) şi pe Baconsky şi, pe deasupra, printre cei care
au luat cuvîntul. Prezenţa lui acolo (el, ereticul şi dezavuatul)
atestă una dintre abilităţile perfide ale ideologilor, gata oricînd
să compromită pe oricine. Nu cred că Anatol a putut spune
ceva deosebit [punctual, diaristul se înşală], ceva şocant, astfel
că participarea lui înseamnă un eşec faţă de poziţia din ultimii
ani. Dar cine e lipsit de atari fireşti slăbiciuni?"6.)
Pentru Mircea Zaciu, invitat de colegi să participe la o
astfel de iniţiativă de întîlnire (în cele din urmă o va face), a
refuza i se pare un act de demnitate: „Nu sunt decis s-o fac, în-
trucît nu văd utilitatea, nici eficacitatea unei asemenea întîlniri,
în cazul - extrem - în care s-ar accepta să fim totuşi primiţi.
Să stai cu mîna întinsă la scările palatului, să soliciţi ca cineva
să catadisească să te asculte, iată o proastă soluţie, dacă de
«soluţie» poate fi vorba."7 Audienţa, care se va produce, totuşi,
îi lasă o impresie dezastruoasă. Scriitorii se autoexpun, îşi eta-
lează slăbiciunile personale, dezbinările, lipsa de program ş.a.
„Din reacţia lui Cfeauşescu] la primele intervenţii (căci pe ur-
mă şi-a dat seama de slăbiciunea noastră şi părea tot mai distrat,
mai înseninat) am înţeles că e imposibil să ajungi la o comu-
nicare reală atîta vreme cît ideile lui erau gata formate, unele
întreţinute de anturajul său şi de adversitatea lui faţă de noi,
bine susţinută, nu avea cum să fie modificată, decît într-un soi
de bună-dispoziţie a constatării că suntem, de fapt, fricoşi, ne-
uniţi, că nu avem un «program» clar etc." Chiar dacă, uneori,
pot fi obţinute succese conjuncturale minore, pe fond audienţa
contribuie la accelerarea şi consolidarea cultului personalităţii.
Ineficienţa întîlnirilor nu-i descurajează pe scriitori, deoa-

5
Este vorba despre întîlnirea din 21 sept. 1971.
6
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie
1993, ed. îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Ed. Albatros, 2000, p. 237.
7
Mircea Zaciu, Jurnal. 1979/89,1, Cluj, Ed. Dacia, 1993, p. 224.
9
rece nu aceasta este logica după care ei acţionează. Primează
motivaţia emoţională. Chiar dacă, de la o întîlnire la alta, se
văd nevoiţi să-şi reporteze speranţa, le este imposibil să se
abţină. Nu atît credinţa într-o soluţie izbăvitoare, despre care
aveau revelaţia că nu se va produce (cu cît o investesc mai
mult, cu atît li se refuză), susţine şi justifică această tenacitate,
cît confortul psihologic obţinut. Printr-un astfel de demers,
scriitorii îşi creau iluzia că, iniţiind întîlnirea, deţin, măcar
provizoriu, primatul, că reuşesc să fie agenţi, nu doar pacienţii
măsurilor arbitrare ale tiranului.
O evidenţă se impune, totuşi: refuzată sau acordată, au-
dienţa ar fi la fel de nocivă. în absenţa unor cercetări aplicate,
orice interpretare speculativă este datoare să-şi autocircumscrie
limitele şi să evite verdictele exclusiviste, interzicîndu-şi, de
asemenea, pamfletul. Viaţa tolerează, încurajează chiar, şi alte
forme de confruntare decît demnitatea şi măreţia tragică sau ma-
rtirajul. A le respinge reprezintă şi aceasta o formă de orbire.
Dat fiind climatul tipic al regimurilor totalitare comuniste
trebuie admis că, din interiorul sistemului, nu existau prea multe
soluţii, dacă eliminăm dizidenţa făţişă sau opoziţia structurată,
în astfel de regimuri, contrapartida este şi ea regizată. Ele îşi se-
cretă singure nişte adversari (subversorii) uşor de subminat;
inventează opoziţia doar pentru un nou pretext al desfiinţării
oricărei opoziţii (reale) şi pentru a masca eventualele vulnera-
bilităţi ale puterii. Scriitorii înşişi devin complici pentru a nu fi
anihilaţi. în acest context, audienţa şi întîlnirile dintre scriitori
şi secretarul general al partidului comunist ne apar ca nişte
luări de poziţie din interiorul unui sistem totalitar, ineficiente
şi, de aceea, cu atît mai dramatice. Ele reprezintă, totodată, o
formă admisă, dar disperată de supravieţuire artistică, prin care
scriitorii încercau să obţină puţină libertate, sperînd măcar să
temporizeze dezastrul, să mai păstreze o minimală autonomie
a condiţiei de scriitor, brutal agresate.
în pofida ineficienţei pragmatice evidente, verificate con-
secutiv de scriitorii-participanţi, nu se poate spune că audienţa
10
a fost complet inutilă. Teama lui Ceauşescu de a se mai întîlni
cu scriitorii după 1981, în „deceniul satanic" (Mircea Zaciu),
conferă prestigiu acestei forme de protest, pe care puterea
însăşi a încetat să o mai considere drept inofensivă.
Mult mai prudent este, de aceea, să admitem că audienţa
se înscrie într-o altă logică, în care sînt activate alte strategii.
Gheorghe Gheorghiu-Dej o folosise puţin8. El se mulţu-

8
Singura întîlnire oficială a lui Gheorghiu-Dej cu scriitorii pare
să fi fost cea de la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din
1962, organizată la puţin timp după Plenara Comitetului Central de
„destalinizare" din noiembrie-decembrie 1961. în două momente de
criză - octombrie 1953 şi iulie 1955 - se apelase la intermediari. în
primul caz, cînd, după cum va susţine mai tîrziu Mihai Beniuc, pre-
şedintele în funcţiune, în Uniunea Scriitorilor „era o situaţie foarte
încordată. Era o luptă fratricidă, la sînge...", delegaţia scriitorilor fu-
sese primită, la Consiliul de Miniştri (Palatul Victoria), de Iosif Chi-
şinevschi, membru în Biroul Politic şi secretar al CC al PMR (res-
ponsabil cu probleme de propagandă şi cultură), dar şi prim-vicepre-
şedinte al guvernului. în 1955, disputele dintre scriitori ajunseseră
într-un stadiu „îngrijorător pentru conducerea partidului" (Gheorghe
Apostol), care decide să-i invite pe scriitori, în prima etapă doar pe
15 dintre ei, actuali sau foşti membri de partid, pentru ca apoi numă-
rul să fie sporit la 60, la CC al PMR, pentru o consfătuire. Au prezi-
dat, cu acest prilej, Gheorghe Apostol, prim secretar al CC, Iosif
Chişinevschi (acelaşi), Leonte Răutu, şef al Secţiei de Propagandă şi
Agitaţie, Constanţa Crăciun, ministrul Culturii, şi Pavel Ţugui, şef al
Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a PMR. [v. Conferinţa (secretă) a Uni-
unii Scriitorilor din iulie 1955, ed. alcătuită de Mircea Coloşenco,
cuvînt înainte de Pavel Ţugui, Bucureşti, Ed. Vremea, 2006.)
Întîlnirea lui Gheorghiu-Dej cu scriitorii nu este, totuşi, o excepţie.
Aurel Baranga mulţumeşte, în 1955, pentru „faptul că într-o lună de
zile a[m] fost primit de primul secretar al partidului şi de două ori de
primul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri..." {Op. cit., p. 47). Este
cunoscută, de asemenea, audienţa pe care Dej i-o acordase lui G. Căli-
nescu. (Stenograma discuţiei dintre Gh. Gheorghiu-Dej şi G. Căli-
nescu. 2 martie 1960, îngrijită de Lavinia Betea, în „România lite-
rară", nr. 11/19-25 III 2003, p. 16-18.)

11
mise să îi identifice pe scriitori cu nişte activişti ideologici şi,
tratîndu-i ca atare, să îi subordoneze ierarhic unor funcţionari
de partid, recunoscuţi prin dogmatismul lor intransigent. Proce-
deul convorbirilor a fost transformat, însă, în practică de Nicolae
Ceauşescu. Prima sa întîlnire cu scriitorii (19 mai 1965, la
doar o lună de la instalare9) avea un scop mediatic precis. Ea
trebuia să-1 ajute pe tînărul nou secretar general al partidului să
recupereze de la predecesorul său un capital simbolic, pe care
acesta sfîrşise prin a-1 dobîndi. După ce a guvernat prin teroa-
re, din raţiuni politice şi la presiunea comunităţii internaţio-
nale, Gheorghiu-Dej slăbise, în ultimii ani, intoleranţa maximă
de pînă atunci şi demarase surprinzătoare mişcări în direcţia
liberalizării, punctate de amnistierea deţinuţilor politici (decret
emis la 16 iunie 1964) şi de Rezoluţia din 26 aprilie 1964 a
plenului CC al PMR, cunoscută şi salutată ca „Declaraţia de
independenţă" faţă de Uniunea Sovietică. Obligat să continue
o linie politică deja configurată, dar avid să se distanţeze de
autorul acesteia şi să devieze în folos personal deschiderea ini-
ţiată de predecesorul său, Ceauşescu se grăbeşte să suprali-
citeze şi face propriile gesturi de relaxare politică.
Printre acestea se numără şi întîlnirea cu scriitorii de la 19
mai 1965, care atesta că partidul era pregătit, sub proaspătul
nou secretar general, să guverneze de acum nu (numai) prin
directive, ci (şi) prin seducţie. Ceauşescu se prezentase atunci
însoţit de o gardă pretoriană, formată din Chivu Stoica, Ion
Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Leonte
Răutu, Ştefan Voitec, Constanţa Crăciun şi Manea Mănescu.
In esenţă, discursul său, rostit cu acest prilej, menit să capteze
bunăvoinţa scriitorilor, este, mai degrabă, echivoc. El pendu-
lează între promisiuni de liberalizare a vieţii culturale şi retrac-
tări, restricţionări ale libertăţii de exprimare. Analizînd stilis-

9
La Plenara CC al PMR din 22 martie 1965, convocată după
moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu fusese ales prim
secretar al CC al PMR.
12
tica paradoxală a acestui diseurs, Anneli Ute Gabany constată
că „Ceauşescu reducea în propoziţiile secundare, aparent mai
puţin importante, concesiile anunţate în cele principale, sau
folosea termeni vagi, cu sensuri multiple, care lăsau deschisă
posibilitatea unei reinterpretări ulterioare"10. Prin poziţia adop-
tată, Ceauşescu nu ieşise cu nimic din cadrul de libertate limi-
tată pentru artişti, pe care îl inaugurase Gheorghiu-Dej încă în
1960 (prin discursul din aprilie, de la Cluj). în plus, fusese
vizibil mai prudent decît acesta, care, cu ocazia şedinţei din 2
aprilie 1964 a organizaţiei de partid din Bucureşti, se pronun-
ţase tranşant pentru deschiderea spre cultura occidentală şi
pentru dreptul scriitorilor de a se exprima „în limbajul epocii
noastre". Sub formula „diversităţii de stiluri" (consacrată apoi
cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR, din iulie 1965), Ceau-
şescu spera să reducă toată chestiunea la o amăgitoare libertate
formală a artei, care să nu impieteze asupra instrumentalizării
ei politice. Intenţia, abil camuflată atunci, este exprimată fără
echivoc, în 1971: „Sînt pentru diversificare, pentru anumite
stiluri în literatură, dar nu pentru orice libertate de a scrie".
Deşi Ceauşescu nu promisese, la înscăunare, nimic în plus
faţă de ceea ce anunţase deja Gheorghiu-Dej, scriitorii par a se
fi mulţumit cu acea fragilă declaraţie de intenţii. Confirmarea
de către noul şef al partidului a libertăţii deja cîştigate era în
sine valoroasă. Ea a fost consemnată şi aplaudată ca atare.
Această întîlnire timpurie dintre Ceauşescu şi scriitori a
funcţionat, în primii ani, ca un pact implicit, care reglementa re-
laţiile dintre ei. Semăna, mai curînd, cu un pact de neagresiune.
în realitate, protagoniştii nu se cunoşteau reciproc, întrucît
se priviseră pînă atunci doar de la distanţă şi se intersectaseră
superficial. Pentru el, ei erau nişte animale ciudate, care merită
văzute de aproape, spre a fi scrutate mai atent şi exploatate cît

10
Anneli Ute Gabany, Literatura şi politica în România după
1945, trad. din limba germană de Irina Cristescu, Bucureşti, Ed.
Fundaţiei Culturale Române, 2001, p. 136.
13
mai eficace. EL era, pentru ei, inepuizabil obiect de glume, dar
şi de teamă. Intr-un singur caz, în 1968, de adeziune.
Acel moment a reprezentat apogeul convivialităţii. Nicio-
dată nu se va mai atinge o asemenea concordie. Sentimentul
triumfului, inoculat atunci, se va stinge treptat iar Marele Dizi-
dent al blocului comunist se va dezvălui un scamator. Relaţiile
dintre Ceauşescu şi scriitori se vor deteriora tot mai mult, tin-
zînd spre polarizare şi opoziţie. Punctul de maximă glorie an-
ticipa sfîrşitul, amînat doar, din cauza contextului intern şi
internaţional, dar care, aşa cum o atestă „tezele din iulie", nu
va întîrzia să sosească.
Următorii şase ani, acaparat de obiective politice priori-
tare în consolidarea propriei poziţii, Ceauşescu pare să-i ignore
pe scriitori, vizitîndu-i doar la ocazii protocolare, cum a fost
Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din 1968. La rîndul
lor, scriitorii profită pentru a transforma complet peisajul lite-
rar românesc. Cînd, în 1971, Nicolae Ceauşescu decide să-1
cerceteze din nou, nu-1 mai recunoaşte. Acolo unde el credea
că nu au putut avea loc decît mici breşe, abateri reversibile, nu
mai mult decît nişte licenţe, se produsese o adevărată mutaţie.
Lumea politică şi cea literară, deşi coabita intim, era marcată
de ruptură. într-un interval scurt, literatura şi puterea comu-
nistă deveniseră două lumi distincte.
Literatura se revela secretarului general al partidului -
acum, sigur de sine, stăpîn pe instrumentele puterii şi exersat
în metodele ei - un teritoriu pierdut, care trebuia urgent recu-
cerit şi subordonat. Obiectivul era complicat de faptul că, în
vreme ce climatul literar evoluase pe o direcţie fără întoarcere,
cunoştinţele sale estetice rămăseseră acelaşi. Abilitatea lui
Ceauşescu a constat, însă, în a drapa caracterul precar şi rudi-
mentar al acestora, cu aparente gesturi de bunăvoinţă.
Unul dintre acestea 1-a constituit audienţa.
Dincolo de multele lucruri pe care întîlnirile dintre Ceau-
şescu şi scriitori, din anii 70, le au în comun cu cele din anii
80, există şi ceva ce le separă, particularizîndu-le. Spre deose-
14
bire de cele din ultimul deceniu11, care sînt solicitate insistent
de scriitori - cînd de un grup dominant în Uniunea Scriitorilor,
cînd de altul „dizident" - şi sînt obţinute cá rezultat al unor
adevărate cabale, cele din prima jumătate a deceniului opt,
reproduse aici, au loc din iniţiativa lui Ceauşescu. Acesta fie îi
vizitează pe scriitori la ei acasă, fie îi convoacă la Comitetul
Central, în „casa partidului" (Nichita Stănescu), ceea ce exer-
cita, desigur, asupra lor, o presiune suplimentară. Şi într-un
caz, şi în celălalt, scopul era acelaşi: dorinţa de a le da direc-
tive speciale.
în jurul lui 1971, an de crispare ideologică şi de acţiune
politică de despărţire a apelor, astfel de întîlniri se intensifică,
înscriindu-se treptat într-o practică. Propaganda de partid le
prezintă drept forme democratice de dialog, consfătuire sau
dezbatere de idei. Perversitatea constă, în primul rînd, în a-
ceastă confiscare. Natura adevărată a discuţiilor este ocultată,
ele fiind unilateral şi denaturat reflectate în presă ca modalităţi
nici măcar originale de exprimare a fidelităţii - noi dovezi de
adeziune faţă de o putere insaţiabilă.
Diferenţe sînt de semnalat şi între întîlnirile consemnate
de prezentele stenograme. Fiecare are un caracter special. Una
este cu activul, alta cu conducerea lărgită a Uniunii Scriito-
rilor, a treia cu scriitorii membri şi membri supleanţi ai CC al
PCR, şi, în fine, doar cu Biroul Uniunii Scriitorilor. Natura
discuţiilor diferă, de la caz la caz. Problematica rămîne, însă,
în general, aceeaşi. Semn că lucrurile nu se rezolvau, că Ceau-
şescu tergiversa intenţionat soluţia, tergiversarea - mascînd
refuzul - făcînd parte dintre strategiile îndelung verificate ale
puterii. Proiectate de scriitori ca instrumente de persuasiune
asupra unei puteri abuzive, întîlnirile devin simple forme ritua-

11
Întîlnirile lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii, de la sfîrşitul
anilor 70 şi începutul lui 80, au fost publicate în Marin Radu Mo-
canu, Scriitorii şi Puterea. Documente, Bucureşti, Ed. Ideea Euro-
peană, 2006.

15
lizate, prin care secretarul general al partidului îşi repeta obse-
siv mesajul politic unic.

Analiza graficului întîlnirilor din prima jumătate a decadei

1970-80 relevă următoarele:
Vizitele din 4 august şi 21 septembrie 1971 însoţesc două
evenimente politice majore. Ele au fost precedate de o altă
întîlnire a lui Nicolae Ceauşescu cu oamenii de artă şi cultură,
a cărei stenogramă nu s-a păstrat. Dosarul 1/1971 al Fondului
CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, cuprinde doar 2
file, referitoare la aceasta. Nu este precizată nici o dată. Sînt
menţionaţi doar cei care „s-au înscris la cuvînt": Vasile Drăguţ
- şeful secţiei de critică al Uniunii Artiştilor Plastici; Dan
Hăulică - critic de artă, redactor-şef al revistei „Secolul XX"; Ti-
tus Popovici; Meliusz Iozsef - vicepreşedinte al Uniunii Scri-
itorilor; Gheorghe Apostu, sculptor; Patriciu Mateescu - secre-
tarul Uniunii Artiştilor Plastici; Nicolae Breban - scriitor, re-
dactor-şef al revistei „România literară"; Anatol Mîndrescu - vi-
cepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici; Pompiliu Macovei,
preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă; Siito,
András ; Aurel Baranga; Ion Sălişteanu - secretarul organiza-
ţiei de partid a Uniunii Artiştilor Plastici; Dan Hatmanu - pre-
şedintele Filialei Artiştilor Plastici Iaşi; Sabin Bălaşa - pictor;
Cornel Ţăranu - compozitor; Pavel Codiţă - plastician.
Este posibil să fie vorba despre „consfătuirea de lucru cu
oamenii de artă şi cultură" din 10 februarie 1971. La aceasta
au luat parte: Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe
Rădulescu, Janos Fazekas, Dumitru Popescu, Leonte Răutu,
Gheorghe Stoica, Ion Iliescu, precum şi Zaharia Stancu -
preşedintele Uniunii Scriitorilor, Ion Dumitrescu - preşedinte-
le Uniunii Compozitorilor, Brăduţ Covaliu - preşedintele Uni-
unii Artiştilor Plastici, membrii conducerii Uniunii Scriitorilor,
conducătorii asociaţiilor scriitorilor şi filialelor din ţară, scri-

16
itori, compozitori şi muzicologi, pictori, sculptori, membri ai
conducerii Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (CSCA),
critici literari şi de artă, redactori-şefi etc.
Întîlnirea pare a se fi desfăşurat după ceremoniale obişnu-
ite în astfel de momente şi, deşi nu era prilejuită de vreun eve-
niment al obştei scriitoriceşti sau de calendarul puterii, ea a
fost reflectată în presă12.
Cuvîntarea rostită de Nicolae Ceauşescu are un caracter
festivist şi este, per ansamblu, favorabilă scriitorilor. El con-
firmă că planul cincinal 1966-1970 s-a încheiat în bune con-
diţii, iar directivele Congresului al IX-lea au fost realizate. îi
felicită pe „creatorii de literatură şi artă", care, „în toţi aceşti
ani, au dovedit că înţeleg idealurile societăţii noastre, au urmă-
rit şi urmăresc neabătut linia generală a partidului nostru".
Apreciază că „puternica dezvoltare a artei, în ultimii ani, suc-
cesele obţinute, sînt rezultatul lichidării neajunsurilor şi stărilor
de lucruri negative din trecut". „Politica partidului şi guvernu-
lui nostru" a înţeles „necesitatea creării unui climat propice
manifestării depline a capacităţii creatoare a artiştilor" şi, de a-
ceea, „a deschis largi posibilităţi de afirmare în cîmpul creaţiei,
a creat condiţii favorabile posibilităţilor de exprimare liberă a
celor care au ceva de spus în limbajul artei".
Totodată, secretarul general îşi exprimă, la capătul discu-
ţiilor, satisfacţia că seria de critici formulate de scriitori „se
referă mai mult la probleme de ordin organizatoric şi material
(şi nu [la] probleme de altă natură)", că acestea sînt justificate
şi „nu depăşesc puterile noastre, soluţionarea lor nu ridică difi-
cultăţi deosebite".
în pofida tonului triumfalist, în această întîlnire sînt deja
evidente, atît atitudinea stalinistă, cît şi discursul autoritar, enun-
ţat, de fapt, de pe poziţii de forţă. Ceauşescu nu va pregeta, la
un anumit moment dat, să-şi exprime, iritat, nemulţumirea:
„Auzim uneori că poezia patriotică ar fi demodată, că ea ar fi co-

12
Vezi „Contemporanul", 12 febr.1971, nr. 7 (1266), p. 1; 9.
17
respuns epocii lui Vasile Alecsandri, a lui Bolintineanu sau -
hai să zic - perioadei de după 23 August, cînd, printre alţii,
scriau Frunză, Beniuc, Deşliu. Oare aşa să fie, tovarăşi? Oare
Vasile Alecsandri este, într-adevăr, demodat? Oare sînt demo-
daţi scriitorii şi artiştii patrioţi care prin arta lor au militat pen-
tru dezvoltarea naţiunii noastre?" Urmează, pe dată, directive-
le: „Sursa principală de creaţie [...] trebuie să fie viaţa şi mun-
ca eroică a poporului nostru, [...] sarcina artei este de a face
educaţia patriotică" ş.a. Aceste directive, ca oricare altele ale
puterii, sînt însoţite de avertismente: „Desigur au apărut noi
generaţii de artişti şi scriitori, dar tineretul trebuie să înţeleagă
că tot ceea ce îi oferă astăzi societatea noastră nu a căzut din
cer. [...] Sîntem pentru o largă libertate de creaţie [s.m.],
dorim să avem o literatură şi o artă diversificate din punct de
vedere al formei, al stilului, ne pronunţăm hotărît împotriva
uniformizării şi şablonismului, a rigidităţii şi dogmatismului.
A le accepta înseamnă a sărăci viaţa spirituală a poporului
nostru. [...] în acelaşi timp, trebuie să spun răspicat că sîntem
adversarii neîmpăcaţi ai concepţiilor reacţionare, retrograde,
[...] mistice, concepţiilor perimate..." etc.
Această întîlnire, care precedă cu cîteva luni „tezele din
iulie" întăreşte ipoteza13 că ele nu au răsărit din neant şi nu au

13
Ipoteza este comună unui mai mare număr de cercetători,
printre care Anneli Ute Gabani [Op. cit.], Mircea Iorgulescu, Gabriel
Dimisianu, Dumitru Chirilă [„Vatra", nr. 8/2001], Sanda Cordoş [Li-
teratura între revoluţie şi reacţiune, Biblioteca Apostrof, 1999] etc.
Victor Felea menţionează [Jurnalul unui poet leneş, p. 139], o
şedinţă ideologică din 13 nov. 1969, în care preşedintele Uniunii Scri-
itorilor şi Dumitru Ghişe, şeful secţiei de cultură şi artă a CC, aflaţi în
vizită la „Steaua" îi asigură „cu părintească grijă", că „nu s-a strîns
şurubul", dar că va trebui să fim mai atenţi la ce publicăm, la condu-
ita noastră politică etc. [...] 25 dec. 1969. Anul 69 se apropie de sfîr-
şit. [...] Am trecut printr-o contraofensivă ideologică; aceasta a îngăduit
o reafirmare a oportunismelor «de stînga», reinstalarea unor oameni
învechiţi şi total mediocri la conducerea cîtorva instituţii de cultură...".

18
fost inspirate exclusiv de vizita lui Ceauşescu în China şi
Coreea de Nord - cum, îndeobşte, s-a presupus - , că sînt „con-
vingeri adînci, [care] corespundeau perfect mentalităţii sale şi
pe care le-a reprimat tactic pînă a cucerit deplin puterea
politică". Dar pe care a sosit momentul să le impună. Ceauşes-
cu se simţea, la acea dată, suficient de „întărit politic pentru a
nu mai tolera în cultură ceva ce sincer îi displăcea." (Gabriel
Dimisianu)
Plenara din 7-9 iulie 1971 a reprezentat un moment de
cotitură în politica culturală a lui Ceauşescu, avînd o „aparenţă
de lovitură de partid ideologică" (Mircea Iorgulescu). Dis-
cursul (de fapt, reiterat) rostit cu acest prilej, care propunea, în
17 puncte, un program de restalinizare a României, a însemnat
un „manifest declarat împotriva liberalizării, a competenţei pro-
fesionale, a intelectualilor"14.
Nu atît reabilitarea vechilor clişee ale anilor 50 i-a sur-
prins pe scriitori (ele nu lipsiseră cu adevărat niciodată din
discursurile lui Ceauşescu), cît virulenţa tonului, intoleranţa
atitudinii şi obtuzitatea poziţiei, care nu admiteau nici un fel de
replică şi condamnau de pe acum, cu vehemenţă, viitoare posi-
bile abateri. Nu mai era vorba despre nişte „indicaţii", ci de
directive precise, cu valoare executorie, pe care, obedienţi, ideo-
logii se grăbeau să le pună în aplicare: „«organe», zeloase,
observă Victor Felea, lucrează la «purificarea», atmosferei ide-
ologice, întocmind liste de cărţi indezirabile, restructurînd pla-
nurile editoriale, întreţinînd o publicistică festivă şi oficioasă,
o literatură incoloră."
Propunerile de măsuri..., ca şi discursul lui Ceauşescu,
urmate de măsurile propriu-zise, au produs o „sumbră impre-
sie". Climatul era contradictoriu. Declaraţiile „entuziaste" de
adeziune, oportuniste sau smulse prin procedee abuzive, nu
puteau ascunde tensiunile care mocneau între scriitori şi partid.

14
Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, I, Bucureşti,
Ed. Humanitas, 1990, p. 510.

19
Fără a fi vizibile în presa literară (decît celor iniţiaţi) - ele apar
în textele unui Eugen Jebeleanu sau în aluziile lui Geo Bogza
(în general, scriitori cu un statut privilegiat, care le permitea o
anumită formă de dizidenţă mascată) - , reacţiile de opoziţie nu
se lasă aşteptate. „Scriitorii, notează acelaşi Victor Felea, deşi
au subscris la acest act, în practică au reacţionat solidar împo-
triva revenirii la metodele arbitrare din trecut. Parţial au şi
obţinut mici victorii, reuşind să salveze unele cărţi de la epu-
rare [...]. Ba, mai mult, i-au avertizat pe ideologi că vor face
scandal dacă se va reveni la spiritul proletcultismului." 15
Această rezistenţă interioară nu trece neobservată de Ceau-
şescu, care spera să realizeze redogmatizarea fără a pierde
integral bunăvoinţa scriitorilor. Pe seama dorinţei de a tatona
pe viu starea lor de spirit, de a le lua pulsul psihologic - de a
aprecia amploarea şi gravitatea nemulţumirilor, voinţa de a
rezista şi capacitatea organizatorică a acestei rezistenţe - poate
fi pusă cea de-a doua întîlnire din turbulentul an 1971 (prima
reprodusă aici).
Ea reprezintă, totodată, o formă de profilaxie. Printr-o
tactică de sedare, parte a unei strategii bine conduse, care com-
bina ameninţarea cu seducţia, Ceauşescu încerca să-i amă-
gească din nou pe scriitori, să-i păcălească, pentru a nu lăsa
nemulţumirile să se coaguleze.
Nicolae Ceauşescu i-a vizitat pe scriitori, la 4 august
1971, la Vila Uniunii de la Neptun. Aparent, era vorba despre
una dintre obişnuitele sale «vizite de lucru». „Scînteia" dedică
evenimentului un articol anodin. Fotografia care îl însoţeşte
poartă legenda: „Aspect din timpul vizitei tov. Nicolae Ceau-
şescu, secretar general al P.C.R., la Casa Scriitorilor din Nep-
tun". Fotografia reprezintă o masă ovală. în centru, Zaharia
Stancu şi Nicolae Ceauşescu (acesta rîzînd). în stînga lui Za-
haria Stancu, Elena Ceauşescu şi, alături, Zoe Dumitrescu-
Buşulenga. Zîmbesc şi ele. Cei trei sînt, de altfel, singurii care

15
Victor Felea, Op. cit., p. 234.
20
 zîmbesc. De vizavi pare că cineva le vorbeşte. Fiecare pri-
veşte, însă, în altă direcţie. în rîndul al doilea - cîteva chipuri,
în fundal. Pe masă, pahare înalte cu picior, scrumiere.
Este, probabil, cea mai relaxată dintre întîlniri. De altfel,
discuţiile s-au purtat în club. Ceauşescu se străduieşte să fíe
spiritual, face glume, încearcă să-i farmece. Scriitorii sînt încă
plini de curtoazie, deşi se aud şi voci distonante. în contrast cu
atmosfera generală, discuţiile se încheie, în fapt, pe replica
sumbră a lui Eugen Jebeleanu: „Să nu se acopere geamul de
mîini neîndemînatice..."
Întîlnirea din 21 septembrie 1971 fusese deja anunţată în
timpul precedentei, consecinţă a stării de tensiune înregistrate.
O propusese Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor,
care cerea, astfel, implicit, clarificări. O promisese Ceauşescu,
pe un ton ameninţător: va fi „o întîlnire de lucru, în spirit de
partid, unde să discutăm lucrurile lăsînd hainele jos..."
Va avea loc cu nici două săptămîni înainte de o nouă Plena-
ră a CC al PCR, din 3-5 noiembrie 1971, sub un pretext evident:
„examinarea unor probleme legate de pregătirea viitoarei Con-
ferinţe pe ţară a scriitorilor"16, programate abia în 1972. Peste
vară, rezistenţa acestora se înteţise, riscînd formarea unor nuclee
de opoziţie articulată; scriitorii aflaţi în străinătate - Nicolae Bre-
ban, Dumitru Ţepeneag etc. - protestaseră public, prin intervi-
uri la cotidiane sau posturi de televiziune importante, cel dintîi
anunţîndu-şi demisia din funcţia de redactor-şef al revistei „Ro-
mânia literară"; presa străină rezervase României, luate în vizor,
critici virulente. Ceauşescu a decis să reexamineze situaţia.
Plenarei din 3-5 noiembrie, mult mai moderată ca ton, îi
revenea sarcina de a realiza reglajul fin: trebuia să reconfirme
directivele, dar, în acelaşi timp, să tempereze temerile.
Convocarea scriitorilor putea avea drept scop captarea
bunăvoinţei, înaintea epilogului preconizat. Urma să se tragă

16
Întîlnirea tov. Nicolae Ceauşescu cu membri ai Uniunii
Scriitorilor, în „Scînteia", an. XLI, nr. 8915,22 septembrie 1971, p. 1.

21
cortina peste un act în care literatura fusese readusă la coman-
damente staliniste şi jdanoviste iar Ceauşescu miza să obţină o
pace anticipată. Va avea surpriza să dea peste o comunitate nu
numai nesupusă, ci şi activă în nesupunerea ei.
Întîlnirea din 21 septembrie a supravieţuit anecdotic, în
relatările lui Ovid S. Crohmălniceanu 17 , Gabriel Dimisianu şi
Mircea Iorgulescu18. Dincolo de unele inadvertenţe explica-
bile, mărturiile concordă în a sublinia caracterul inedit al aces-
teia. Scriitorii, chemaţi în sala de şedinţe a Comitetului Central,
într-un număr considerabil (peste treizeci), nu s-au lăsat inti-
midaţi. Cu puţine excepţii - practic doar Aurel Mihale şi Ba-
ranga, parţial Eugen Barbu - au manifestat o vizibilă lipsă de
entuziasm. Mai mult, au polemizat cu „tezele", accentuînd efec-
tul dezastruos pe care noile dispoziţii îl vor avea asupra litera-
turii. Au avertizat asupra pericolului întoarcerii în trecut, idee
pe care Ceauşescu a respins-o insistent, dar neconvingător.
Sînt evocate şi replici, secvenţe, episoade - intrate ulterior
în vulgata literară - , care nu sînt consemnate în stenograme,
dar sînt perfect plauzibile, integrîndu-se atmosferei de ansam-
blu. Mircea Iorgulescu afirmă că Marin Preda 1-a ameninţat cu
sinuciderea pe Ceauşescu, în caz că reintroduce „realismul
socialist"19. Gabriel Dimisianu aminteşte o anecdotă care făcea
o trimitere mai mult decît străvezie la relaţia dintre artist şi
putere, pe care A.E. Baconsky i-ar fi servit-o „degajat" şi
„zîmbitor" lui Ceauşescu, despre „cum Papa Iuliu al II-lea, do-

17
Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, Ed.
Nemira, 1994, p. 110-111.
IS
în „Vatra" nr. 8/2001, p. 49; 50. Gabriel Dimisianu datează
eronat întîlnirea, plasînd-o în august.
19
Prezenţa lui Marin Preda la această întîlnire nu este menţio-
nată în stenogramă. Adrian Păunescu evocă în două rînduri episodul
(citînd exact replica), dar îl situează în alte circumstanţe. V. Adrian
Păunescu, De ce?, în xxx, Timpul n-a mai avut răbdare. Marin Pre-
da, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 50. Vezi, de aseme-
nea, Şedinţa Senatului României din 16 mai 2005.

22
rind să viziteze Capela Sixtină în timp ce Michelangelo picta,
a fost oprit de artist să intre" ş.a.
Comentariile memorialiştilor pot fi interpretate ca nişte
didascalii ale stenogramelor. Aflăm, astfel, că „întîlnirea a de-
butat cu un incident mărunt, s-ar fi zis, dar care a creat iritare.
Marin Preda [...] a întîrziat zece minute, timp în care Ceauşes-
cu a trebuit să aştepte în cabinetul său pînă ce i s-a comunicat
că sîntem în număr şi poate să-şi facă apariţia" (Gabriel Dimi-
sianu). Zaharia Stancu începe „mieros, numai zîmbet şi rugă-
minţi", după care recurge la o adevărată lovitură de teatru:
„S-a sculat în picioare şi, înclinat un pic către Ceauşescu, stînd
jos plin de sine, i-a comunicat - cu o mină posomorită - că
scriitorii sînt îngrijoraţi, le e teamă să nu fie reluate metodele
proletcultiste şi ar vrea să primească lămuriri la nedumeririle
lor din partea persoanei celei mai autorizate" (Ovid S. Croh-
mălniceanu). „Nimeni, comentează Gabriel Dimisianu, nu mai
vorbise astfel cu el într-o împrejurare publică şi cu atît mai
puţin Stancu. [...] Formulase pur şi simplu o somaţie".
Jebeleanu „1-a enervat, la rîndul lui, pe Ceauşescu, pentru
că a vorbit neridicîndu-se de pe scaun"; spre final, el „izbeşte
nervos cu pumnul în speteaza scaunului şi ţipă că nu prin de-
crete se face cultura unui popor". Întîlnirea ia o turnură drama-
tică. Se spune (Mircea Iorgulescu) că Zaharia Stancu a fost de
două-trei ori pe punctul de a leşina - ori s-a prefăcut că leşină.
După ce a înregistrat „tot mai nemulţumit spusele vor-
bitorilor, fără să le curme însă, sperînd că au să se audă şi
unele pe placul lui", dar aşteptînd în zadar, deoarece „singu-
rele intervenţii conformiste, de la începutul şedinţei, au rămas
fără ecou", Ceauşescu a încheiat scurt, „cum nu avea obice-
iul", exprimîndu-şi dezamăgirea („se aşteptase la altceva. [...]
E la mijloc o neînţelegere [...] o să vorbim despre asta... ") şi
somînd: „Ceru să aprofundăm şi aplicăm Tezele în tot ce fa-
cem şi fără întîrziere. Şi aşa s-a întîrziat cam mult".
Adevărata întîlnire consacrată discutării problemelor lega-
te de pregătirea Conferinţei pe ţară a Uniunii Scriitorilor (care

23
se va desfăşura între 22 şi 24 mai 1972) va avea loc la 4
februarie 1972. Ca într-un conclav de taină, de astă dată, sînt
invitaţi (tot la sediul Comitetului Central) doar scriitorii mem-
bri şi membri supleanţi ai CC al PCR. 17 la număr.
Aceştia fac un adevărat rechizitoriu conducerii Uniunii
Scriitorilor, din care majoritatea fuseseră excluşi la Conferinţa
din 1968, cînd se votase ostentativ împotriva lor şi, după cum
se plînge Aurel Mihale, nu reuşiseră să pătrundă în Biroul Uni-
unii. Mai mult, acesta refuzase să le acorde, în virtutea calităţii
lor politice, statutul de membru de drept, nepermiţînd, aşa cum
arogant solicitaseră, accesul lor la şedinţe. Eşuase şi diversiu-
nea pe care o pregătiseră: de a se constitui într-o suprastructură
- o comisie politică, care să supravegheze activitatea şi să su-
pervizeze deciziile Biroului. Frustraţi de a nu putea să-şi du-
bleze capitalul politic cu unul literar, se plîng dictatorului, care
nu le dă, aşa cum se aşteptau, satisfacţie, îndemnîndu-i să-şi
perfecţioneze şi intensifice munca ideologică, pentru a obţine
prioritar nu funcţii importante în Uniune, ci autoritate politică.
Pregătirea proximei Conferinţe Naţionale se rezumă, în
optica celor 17, la găsirea unei strategii prin care ei să (recu-
cerească poziţii de putere în interiorul Uniunii. Pe scurt, să
utilizeze pîrghiile puterii politice pentru a intra şi în structurile
puterii literare. în acest scop, ei se constituie într-un grup de
reacţiune, neomogen, dar uniţi de aceeaşi frustrare şi mînaţi de
interese comune. Animaţi de o complicitate activă, cei 17 pun
la cale un program de destabilizare şi anihilare a Uniunii, prin
care să subordoneze o dată în plus obştea scriitorilor.
Momentul atestă un proces de reaşezare tectonică, după
zguduirea din 1964/65, cu debarcarea lui Mihai Beniuc din
funcţia de secretar general al Uniunii Scriitorilor, după libera-
lizarea care a urmat şi după seismul din 1971, produs de
„tezele din iulie". Se vor înregistra spectaculoase răsturnări de
atitudine, dinspre nonconformism spre obedienţă plină de in-
ventivitate sau invers.
Cazul Păunescu este elocvent, în acest sens. Documentele
24
 de faţă îl surprind într-un moment al contextului istoric şi al
biografiei sale fracţionate, în care se afla pe o. poziţie de comba-
tivitate profesională, chiar cu un plus de expresivitate. Asemeni
lui Dinescu mai tîrziu - ambii spirite histrionice - , Păunescu be-
neficiază de impunitatea bufonului şi monopolizează simpatia
Puterii, simpatie consolidată, în cazul său, de poeziile patriotice
pe care le scrie. Peste doar cîţiva ani, în 1974, Victor Felea
nota în jurnal: ,Aud că Păunescu s-a transformat într-un veritabil
«scriitor de curte», un cîntăreţ al lozincilor oficiale, pierzîndu-şi,
astfel, întreaga popularitate. [...] Evoluţia lui e explicabilă."
Părăsind atitudinea insurgenţă, poetul poate fi regăsit, la
începutul anilor 80, alături de Paul Anghel, Ilie Neacşu ejusde
farinem, printre cei mai reacţionari în raport cu eforturile bres-
lei, pe poziţie contrară, ca unul care exaltă, cu un exces de zel
(în „Cîntarea României", „Cenaclul Flacăra", „Antena vă apar-
ţine" sau în propria operă) regimul comunist. Florenţa Albu se
întreabă [1980] retoric: „... cum se face că nu-1 mai iubesc
confraţii; într-o vreme, dădea tonul în bătăliile pentru dreptu-
rile scriitorilor, pentru valorile culturii, împotriva asalturilor
troglodiţilor şi trogloditismului. Cum de a trecut, tocmai el, cu
arme şi convingeri, în tabăra celor pe care-i combătea?" 20
Nu e un caz nici pe departe singular. într-o notă către Secu-
ritate din 23.05.1977, Ion Caraion avertiza: „... nume ca Fănuş
Neagu, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Ioana Postelnicu, Ion
Dodu Bălan sunt priviţi cu repulsie, rezervă şi chiar ostilitate
între confraţii lor de breaslă (şi numai între ei), pentru că mint,
pentru că adulează, pentru că au făcut şi continuă să facă rău
celorlalţi scriitori, asigurîndu-şi lor privilegii nemeritate, prin
mijloace reprobabile."21

20
Florenţa Albu, Op. cit., p. 180.
21
Ion Caraion, Cazul „Artur" şi exilul românesc. Ion Caraion
în documente din arhiva CNSAS, ed. de Delia Roxana Cornea , Du-
mitru Dobre, cuvînt înainte [de] Delia Roxana Cornea, Bucureşti,
Ed. Pro Historia, 2006, p. 175-176.
25
 Dan Deşliu poate ilustra exemplul simetric opus.
în linii generale, morfologia vieţii literare româneşti, pen-
tru următoarele două decenii, va fi fixată acum. Aceasta va cliva
în două grupări (între care contactele sînt încă posibile, dar
care se vor radicaliza în anii 80, dedîndu-se la adevărate lupte
de gherilă), organizate, una în jurul hebdomadarului „Săptă-
mîna", cealaltă a revistei „România literară". Cea din urmă îi
reuneşte pe cei mai importanţi critici literari ai actualităţii: ea
deţinea puterea profesională, impunea ierarhiile literare şi in-
stituia canonul estetic. Va fi constant susţinută de conducerea
Uniunii Scriitorilor, chiar şi atunci cînd în fruntea instituţiei se
vor găsi preşedinţi agreaţi (George Macovescu) sau chiar im-
puşi (Virgil Teodorescu) de PCR. Cealaltă grupare, a cărei
figură emblematică rămîne Eugen Barbu, va cultiva o atitudine
mereu adversativă faţă de Consiliul Uniunii şi de apropiere de
puterea politică, prin intermediul căreia spera să obţină (abu-
ziv) poziţii privilegiate în Uniune, pe care nu le putea ocupa pe
cale democratică. Jucînd rolul unui al treilea pol, grupul frac-
ţionar consolidat în jurul lui Eugen Barbu modifică agravînd
raporturile dintre partid şi Uniunea Scriitorilor. Tactica acuze-
lor la adresa Consiliului - inclusiv de conduită anticomunistă -
tinde să constrîngă partidul să intervină prin decizii autoritare,
în acelaşi timp, recrudescenţa calomniilor la adresa ei forţează
Uniunea la declaraţii de fidelitate mai tranşante decît s-ar fi
dorit şi la relaţii cu Puterea mai intime decât era prudent.
Eşecul neechivoc al acestor briganzi literari a reprezentat
una dintre victoriile notabile ale scriitorilor din România.
Ceea ce relevă cu claritate stenograma întîlnirii din 4
februarie 1972 este că scriitorii membri ai CC al PCR, care,
oficial, jucau rol de interfaţă între partid şi conducerea Uniunii
Scriitorilor, au pactizat necondiţionat cu puterea comunistă şi
au acţionat asemeni unei coloane a V-a printre scriitori.
Următoarea întîlnire, despre care avem informaţii, fără a
deţine, însă, documente stenodactilografiate, a avut loc, din
nou la Neptun, la 7 august 1974.
26
 Este vorba despre o „şedinţă de lucru" la care, conform
oficiosului partidului22, au fost invitaţi membri ai conducerii
Uniunii Scriitorilor, secretari ai asociaţiilor scriitorilor, direc-
tori şi redactori-şefi ai revistelor, publicaţiilor şi editurilor lite-
rare. Din corpul înalţilor demnitari de partid, au participat Ma-
nea Mănescu, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Iosif Uglar,
Ştefan Andrei. în cadrul întîlnirii, au luat cuvîntul: academi-
cian Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Virgil
Teodorescu, Constantin Chiriţă, Aurel Baranga, Marin Preda,
Mircea Radu Iacoban, Sütõ, András , Ion Hobana, Mihai Be-
niuc, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşu-
lenga, George Ivaşcu.
Deşi presa relatează pe larg întîlnirea, citînd copios din
„amplul cuvînt rostit la încheierea discuţiilor de secretarul ge-
neral al partidului", nu este precizat vreun motiv care să o jus-
tifice. Aceasta este prezentată, în stilul aplatizant consacrat,
drept o „reuniune de lucru [care] se înscrie în practica secreta-
rului general al partidului de a se întîlni sistematic cu oamenii
de artă şi cultură", semn al „înaltei preţuiri pe care conducerea
partidului o acordă făuritorilor de frumos". O vagă referinţă la
„vasta arie de probleme abordate" lasă să se înţeleagă că, „la

22
Întîlnirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu reprezentanţi ai
scriitorilor, în „Scînteia", an. XLIII, nr. 9941, joi 8 aug. 1974, p. 1.
Articolul este reprodus identic în „Luceafărul", an. XVII, nr. 32
(641), sîmb. 10 aug. 1974, p. 1, cu titlul: Întîlnirea tovarăşului
Nicolae Ceauşescu cu reprezentanţi ai scriitorilor - expresie a
preţuirii oamenilor de artă, a noii noastre literaturi. Articolul este
ilustrat cu o fotografie: atmosferă de şedinţă - o masă lungă, în faţa
fiecărui participant o sticlă de jumătate de litru de apă minerală şi un
pahar. Scriitorii (12 în fotografie) sînt înghesuiţi pe laterala stîngă,
începînd cu Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, Mihai Beniuc...
Vizavi, Nicolae Ceauşescu. în picioare, gesticulînd cu ambele mîini,
dă sfaturi. în faţa sa, un microfon. E încadrat de siluete indistincte,
aşezate pe scaune. Vezi şi Nobilul mesaj, în „Luceafărul", XVII
(1974), nr. 33 (642), sîmbătă 17 aug., p. 1.

27
loc de frunte", s-a aflat problema tinerilor scriitori, „a formării
şi educării lor politice şi morale".
Comentînd jurnalistic imaginile de la televizor, în care
„confraţii mei nu păreau deloc veseli", Victor Felea estimează
că nu poate fi vorba decît despre un pretext pentru noi ingerinţe
politice: „întîlnirea [...] s-a soldat cu aceleaşi cunoscute îndem-
nuri şi sfaturi. Poate că au existat discuţii care nu s-au dat pu-
blicităţii, dar am destule motive să fiu sceptic în această pri-
vinţă. în primul rînd, Jebeleanu a lipsit, se pare, deşi se spune
că el a dat semnalul de alarmă în privinţa situaţiei critice a
scriitorilor. Apoi, e greu de crezut că în atmosfera festivă care
se instaurează peste tot unde apare Şeful, scriitorii au îndrăznit
să-şi formuleze nemulţumirile, mai cu seamă că cei prezenţi
fac parte, de regulă, din tagma oportuniştilor"23.
Motivul ascuns îl intuieşte, însă, Ion Caraion24. Ceauşescu
recursese din nou la metoda verificată a întîlnirilor pentru a
depăşi un alt moment acut, generat de intenţia de „plafonare a
[...] veniturilor lunare pînă la maximum 6 ori cel mai mic
salariu existent azi în stat". Dacă s-a renunţat la acest proiect
abuziv este şi pentru că scriitorii (cel puţin doi dintre ei: Eugen
Barbu şi Marin Preda) au protestat.
Seria întîlnirilor din prima jumătate a deceniului opt se
încheie cu o şedinţă scurtă, din 2 aprilie 1975, cu Biroul Uni-
unii Scriitorilor, convocat pentru a i se comunica decizia Pu-
terii de numire a propriului preşedinte - în persoana lui Virgil
Teodorescu. Uniunea Scriitorilor era o organizaţie de tip pro-
fesional, care „nu primeşte nici un ban din partea statului şi
trăieşte exclusiv din propriile resurse" (Laurenţiu Fulga). Po-
trivit statutului, preşedintele trebuia ales democratic, prin vot
secret. De astă dată, partidul 1-a impus. (O va face din nou, în
1981, cu Dumitru Radu Popescu.) Absurdul şi dramatismul

23
Victor Felea, Op. cit., p. 348.
24
Ion Caraion, notă către Securitate din 25.10.1977, în Op. cit,
p. 178.
28
situaţiei sînt subliniate de replica promptă, ironic amară, a
unuia dintre scriitorii prezenţi: „Să votăm sau s i aplaudăm?"
Gestul discreţionar al lui Ceauşescu nu naşte împotrivire
făţişă. Respectîndu-i voinţa, Biroul Uniunii Scriitorilor va con-
voca, în următoarele zece zile, Consiliul, care îl va „alege" pe
Virgil Teodorescu. însă, la proxima Consfătuire Naţională [din
1977], cînd scriitorii pot recurge la votul secret, aceştia corec-
tează situaţia: Virgil Teodorescu, va constata Monica Lovinescu,
„a dispărut de pretutindeni, de parcă n-ar fi existat niciodată:
nu e nici printre vicepreşedinţi, nici în birou, nici în Consiliu".
Pare că întîlnirea din 2 aprilie 1975 înregistrează pragul
cel mai de jos al cedărilor. în locul dialogului, fie şi inegal,
discursul unilateral. Nu vorbeşte decît Ceauşescu. Pretinde su-
punere necondiţionată şi ameninţă cu excluderea din Uniunea
Scriitorilor a anumitor «membri parazitari». Retează orice spe-
ranţă de îmbunătăţire a drepturilor de autor pe alte criterii decît
strict ideologice. Solicită modificări de statut, astfel încît con-
trolul partidului asupra Uniunii Scriitorilor să fie mai permisiv.
Desfide profesionismul literar şi impune discriminări politice
printre scriitori. „Deci, conchide Victor Felea, numai dispo-
ziţii, fără nici un «protocol» aşa-zis democratic."
în pofida experienţei negative a acestor cinci ani, rutina
întîlnirilor s-a instalat. Dorite de Ceauşescu, agreate de scrii-
tori, ele reprezintă principalul instrument de realizare a com-
promisului vital. Întîlnirile se constituie, totodată, într-un spa-
ţiu de observaţie mutuală, în care, într-o atmosferă de tensiune
maximă, puterea totalitară şi unii dintre cei mai recalcitranţi
supuşi ai săi se tatonează reciproc, fac incursiuni în teritoriul
celuilalt, îşi dispută drepturi şi privilegii; se privesc în ochi, se
provoacă. Impresia de joc de scenă este pregnantă: legile rea-
lului, deşi prezente, par suspendate, fiecare este atent să-şi
execute partitura la înălţime. încremenită în poziţii statuare,
asistenţa - formată din înalţi activişti de partid, membri ai CC
al PCR, miniştri etc.- este neparticipativă. Toate aceste figuri
grave şi imobile au rolul unor personaje de decor: nu intervin

29
în discuţie, menţinîndu-se într-o tăcere vecină cu muţenia.
Este nevoie de apariţia unui personaj de mucava, invo-
luntar comic, care să cuteze să încalce protocolul, dar este
rapid cenzurat. întoarsă la Consiliul Culturii şi Educaţiei So-
cialiste, unde era preşedinte, de la o întîlnire cu Nicolae Ceau-
şescu [1980], Suzana Gîdea se destăinuie colaboratorilor ei
apropiaţi: „Eu am vrut să iau cuvîntul, dar Elena [Ceauşescu]
mi-a zis: „Lasă, dragă, ce vrei să te bagi în troaca cu lături?"25
*

Întîlnirile nu au ordine de zi. Deşi conţinutul este ete-

rogen, unele teme sînt recurente.
Astfel, scriitorii manifestă o preocupare constantă pentru
drepturile de autor26, care scădeau dramatic. Plasate sub ju-
risdicţia Fondului Literar, care nu mai primea, din 1957, nici o
subvenţie de la bugetul statului, întreţinîndu-se din surse auto-
nome, drepturile de autor sînt riguros controlate de partid.
Reticenţa lui Nicolae Ceauşescu faţă de mărirea acestora este
motivată. El este conştient că venituri mai mari în visteria
Uniunii Scriitorilor măresc proporţional gradul ei de indepen-
denţă. Transformînd chestiunea într-un instrument de exercita-
re a puterii, şeful partidului aplică binecunoscuta strategie a
tergiversării. în urma unor cedări tactice, la 7 iulie 1972, va fi
adoptată, totuşi, o nouă lege (nr. 768, publicată în Buletinul
Oficial nr. 77, Partea I). Ceauşescu sfîrşise prin a fi de acord să
mărească tarifele27 (îngheţate din 1953), nu din grijă faţă de

25
Mircea Sîntimbreanu, Carnete de editor. Interviuri. Addenda,
ed. îngrijită de Sanda Sîntimbreanu, Ion Nicolae Anghel, Timişoara,
Ed. Amarcord, 2000, p. 78.
26
Modul de calcul al drepturilor de autor a fost stabilit prin
HCM nr.623/1947. Cuantumul lor a fost revizuit în 1953. Alte
modificări au fost operate prin HCM 632/1957.
27
Unii istorici literari susţin că, în valoare absolută, drepturile
de autor s-au micşorat, de fapt.
30
performanţa artistică, ci - consecvent propriilor criterii - din
interes pentru valoarea de întrebuinţare ideologică.
Acelaşi mecanism funcţionează în problema modificărilor
de statut. Cu toate că cel mai recent fusese adoptat abia în
ianuarie 1969, există un interes evident pentru amendarea sa.
în deceniul care s-a scurs, Uniunea Scriitorilor devenise,
cu o expresie retroactivă a lui Alex. Ştefănescu, „zonă parţial
liberă de comunism". Sub emblema ei, scriitorii alcătuiau un
segment greu controlabil şi temerar: spuneau răspicat în şe-
dinţe ceea ce alţii nu îndrăzneau să şoptească pe stradă şi
adoptau consecvent un spirit de frondă. Uniunea deranja prin
relativa ei independenţă democratică şi libertatea unor iniţia-
tive. Reacţia la „tezele din iulie" o va transforma într-o „bari-
cadă opoziţionistă, unde pînă şi organizaţia de partid critica
deschis puterea, [în timp ce] revistele Uniunii Scriitorilor (mai
ales „România literară") practicau un nonconformism afişat" 28 .
Prin rectificarea statutului şi prin alte metode specifice, Ceau-
şescu intenţiona să readucă instituţia la ceea ce fusese ea la
începutul anilor 50, cînd regimul comunist şi-o aservise şi
transformase vechea Societate a Scriitorilor Români într-un
instrument al noii puteri.
Astfel, se caută diverse formule pentru sporirea controlului
asupra tinerilor care solicită intrarea în Uniunea Scriitorilor.
Blocarea sau măcar restricţionarea accesului acestora consti-
tuie prioritatea gărzii de vechi scriitori-activişti, atenţi să nu se
lărgească masa votanţilor cu unii în ochii cărora ei apăreau
nişte indezirabili. Noua generaţie este percepută ca un pericol
virtual - exemplul-fetiş l-ar reprezenta „oniriştii" - şi, în faţa
ei, scriitorii care se recomandă ca deţinînd monopolul fide-
lităţii faţă de partid fac front comun, sfidînd avertismentul lui
George Macovescu asupra pericolului antiproductiv de a fi
percepuţi ca nişte gerontofili. Dorinţa lui Ceauşescu de a fi im-

28
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti,
Ed. Fundaţiei Academia Civică, 1997.
31
pusă, printre condiţiile intrării în Uniune, aprobarea din partea
unei organizaţii locale de partid va fi aplicată abia după
Plenara de la Mangalia, din 1983.
De cealaltă parte, reorganizarea Uniunii, prin înfiinţarea
asociaţiilor (stabilită la Conferinţa Naţională a scriitorilor din
1968), trebuia să răspundă altor nemulţumiri, generate de cen-
tralismul excesiv şi de „dispreţul faţă de provincie" (Mircea
Radu Iacoban). Autonomizarea acestora, prin acordarea unui
buget propriu, nu convine, însă, din raţiuni diferite, nici lui
Ceauşescu nici conducerii Uniunii.
Problema cea mai acută şi mai intens dezbătută este, însă,
cea a libertăţii de creaţie şi a libertăţii de exprimare.
De remarcat, dintru început, sofismul lui Ceauşescu, care
le prezintă ca pe două lucruri diferite. Creaţia literară nu ar
trebui, în opinia sa, legată de publicare. Statul nu este dator să
selecteze decît ceea ce corespunde intereselor sale. Deşi indică
insurgenţilor posibilitatea literaturii de sertar, tot el spumegă
împotriva celor ce publică în străinătate texte refuzate de cen-
zură. Puterea comunistă nu e suficient de abstractă pentru a-i
permite scriitorului să rămînă neutru.
Confruntaţi cu viziunea lui Ceauşescu, pentru care liber-
tatea artistului reprezintă „o concepţie nihilistă, anarhică", o
„vechitură reacţionară" produsă de „aceleaşi concepţii idea-
liste"29, scriitorii luptă cu disperare pentru autonomie. O auto-
nomie, fie şi limitată, supravegheată, a artei. Concluzia o ex-
pune, cu maximă concizie şi claritate, Alexandru Ivasiuc. în
vreme ce majoritatea scriitorilor care se pronunţă în chestiune
se consumă în conjunctural, el intervine pe concepte. Vrea să
cîştige principii pentru scriitori, să statueze nişte reguli de
existenţă între Putere şi profesioniştii condeiului, drept pentru
care îl face atent pe dictator că scriitorii au nevoie de libertate,
nu de toleranţă.
Cît de străină îi era secretarului general al partidului însăşi

29
„Adevărul literar şi artistic", 22 martie 2005, p. 9.
32
jdeea toleranţei o arată formulele cu care el pune, de fiecare dată,
capăt întrevederii. Acestea nu sînt altceva decît simple variaţii
ale replicii pline de suficienţă: „Şi cu aceasta am terminat."
Pe acest fundal, întîlnirile anilor 70 dintre Ceauşescu şi
scriitori devin expresia modulaţiilor ciudate pe care noţiunea
însăşi de „democraţie" le suportă într-un regim dictatorial. Le
putem imagina ca pe o partidă de şah prelungită. Scriitorii ten-
tează limitele puterii. Puterea îşi autoimpune toleranţă. Scriito-
rii îşi ascund în spatele întrevederii nesupunerea, Puterea îşi
deghizează abuzurile. Fiecare crede că îl poate păcăli şi ma-
nipula pe celălalt. Victoria rămîne, însă, incertă.

Documentele îl portretizează şi îl demască pe Ceauşescu.

Nu caricatura secretată de ura noastră se revelă aici. Nici omul
de paie manevrat de soţie şi anturaj - imagine care îl disculpă.
Interesul acestor pagini constă în aceea că surprind făptura rea-
lă şi nu un dictator autoclaustrat în turnul de fildeş al Puterii.
întîlnirile cu scriitorii îi fac vizibil plăcere. îi căuta instinc-
tiv, creditîndu-i ca pe nişte adversari redutabili. Erau singurii
cu care confruntarea mai era posibilă iar el putea exersa gustul
provocării şi încerca sentimentul excitant al pericolului, fie el
înfruntat din spatele celui mai gros zid protector. îşi impunea,
de aceea, o mare stăpînire de sine, se concentra şi făcea efor-
turi pentru a se abţine de la teribilele sale crize de umoare
neagră, ceea ce explică de ce întrevederile erau urmate de
adevărate explozii de furie30.
Documentele exprimă umanitatea sa ascunsă. Asemeni unui
copil răsfăţat, îşi mărturiseşte regretul că, în vacanţă fiind, a

30
Mircea Sîntimbreanu citează următoarea observaţie făcută de
Suzana Gîdea după una dintre întîlnirile lui Ceauşescu cu scriitorii:
„Eu sînt mai recalcitrantă, dar şi dînsul după şedinţă îşi iese din
pepeni!" (Mircea Sîntimbreanu, Op. cit., p. 81.)

33
ratat partida de volei programată (nici în distracţie nu-i lipseşte
rigiditatea), pentru discuţiile prelungite cu ei. Etalează cu infa-
tuare o infailibilă cunoaştere umană, afirmînd, în diatriba con-
tra lui Nicolae Breban, că nimeni cu care el s-a întîlnit de două
sau de trei ori şi pe care 1-a privit în ochi nu îl poate înşela.
Cînd este necesar, ştie să-şi impună tăcerea, dar vorbeşte ca un
semidoct, ceea ce îl face plicticos şi periculos. Uneori, însă,
are umor, nu lipsit de subtilitate. Lui Ivasiuc, care încerca să
justifice publicarea unor cărţi proaste, îi replică: „Da', eu nu
mă tem de cărţile proaste, eu mă tem de cărţile bune..." Cînd
acelaşi se plînge de abuzurile cenzurii, care a ajuns să interzică
pînă şi texte promarxiste, ştie să o întoarcă pe glumă: „Pentru
marxism-leninism trebuie să te baţi. (Rîsete. Aplauze.) Mar-
xismul s-a afirmat întotdeauna cu bătaie, nu de la sine." Cel
mai adesea obtuz, e capabil de ironii care stîmesc complici-
tatea auditoriului. „In definitiv, perorează el mucalit, de ce
toată lumea să facă seriale şi românii să nu facă. Au făcut
bulgarii, au cucerit şi Parisul, au cucerit şi Roma, au eliberat
toată Europa. (Aplauze.) Au făcut un serial bun pe tema aceasta.
Noi de ce să nu facem un serial, că şi noi am mers pînă la
Viena, pînă la Praga, au luptat ai noştri şi în Franţa, şi în
Spania; pînă şi în China au luptat." Pentru cineva atît de lipsit
de „dicţiunea ideilor" tocmai aceste cîteva momente de inte-
ligenţă sau de elocvenţă sînt surprinzătoare.
De altfel, discursul său, chiar improvizat, are o oarecare
coerenţă, obţinută, însă, prin fixitatea gîndirii. Incorect din
neştiinţă sau din viclenie, ştie să-şi mascheze inflexibilitatea
sub caricatura dialogului democratic.
Profită la maximum de atuurile dictatorului. Vorbeşte mult,
intimidează, dă indicaţii, „atrage atenţia", transformă întîlnirea
într-o şedinţă şi încheie recomandînd analize suplimentare şi
noi dezbateri, în alte şedinţe de partid ş.a.m.d.
Se arată un maestru al amînării, transformate în mecanis-
mul însuşi al acestei relaţii. Invocă mereu pretexte pentru a nu
lua decizii. Cînd scriitorii vin cu probleme concrete, îşi expri-
34
mă dezamăgirea pentru lipsa lor de perspectivă şi de altitudine
ideatică. Cînd, dimpotrivă, ei avansează chestiuni de principiu,
îi culpabilizează, acuzîndu-i de elitism.
Din pudoare, nimeni nu-i observă numeroasele gafe, din
jenă nu-i corectează nimeni pronunţia deficitară, din teamă
nu-1 contrazice nimeni cînd persistă în greşeală sau aberaţie.
Deşi se arăta un om atît de imperfect, totuşi, el era cel care
încarna figura dictatorului.
A reuşit, pentru o vreme, să se propulseze, dintr-o poziţie
periferică în politica internaţională, într-o zonă a centrelor de
tensiune, unde a contat ca un original. Fidel pînă la fanatism
comunismului care 1-a adus intempestiv în istorie, nu prezenta
încredere la Moscova iar pentru gînditorii de stînga din Occi-
dent nu exista. Printre milioanele de comunişti din România a
rămas un singuratic. Comunismul nu era, pentru el, decît un rit
personal. Toţi trebuiau să-1 practice, dar nimeni nu putea atin-
ge performanţele sale.
Impostura îi reuşeşte, însă, cel mai bine, în artă. Nu există
vreo calificare profesională, care să-i dea dreptul lui Nicolae
Ceauşescu să se pronunţe în materie de cultură şi artă. Ceea ce
nu înseamnă că el nu o face, cu anumită ostentaţie chiar. Imun
la ridicol, dornic să-şi rentabilizeze atuurile extraestetice, dă
curs veleităţilor de critic literar. Comentariile sale nu sînt cu
nimic mai puţin hazardate decît indicaţiile pe care le împărţea,
cu egală generozitate, inginerilor, arhitecţilor, medicilor. Tutu-
ror. Nici consecinţele mai puţin grave.
Concepţia sa asupra artei este îngust politică, nedepăşin-
du-1 nici în anii 70 pe Jdanov. Arta este secundară şi nu are alt
rol în afara aceluia de a ilustra ideologia şi politica partidului,
în numele utilitarismului atribuit respinge autonomia artistului.
Funcţia acestuia este una pur decorativă, limitată la a îndeplini
comanda socială unică a partidului.
„Nu scriitorul e conştiinţa socială" - avertizează Ceauşes-
cu în finalul întîlnirii din 21 septembrie 1971, reamintindu-le
condeierilor un adevăr crud pentru ei: în secolul XX, omul
35
politic 1-a substituit pe scriitor în asumarea şi exercitarea aces-
tei misiuni de descendenţă romantică. îi rămîne artistului o
singură modalitate de a reintra pe scena publică: să se menţină
într-un rol instrumentar în societate, supunîndu-se necondiţio-
nat puterii omului politic.
Odată supremaţia acestuia restabilită, Ceauşescu îşi arogă
dreptul de a planifica arta - abordată în termeni de producţie -
aidoma oricărei instituţii socialiste. Scriitorul trebuie să se im-
plice în procesul de transformare directă a realităţii, orice ab-
dicare de la acest rol renovator fiind interpretată drept un semn
de decadentism. In aceeaşi logică, estetismul devine activitate
contrarevoluţionară.
Monomania metaforelor vegetale - de fapt, comparaţii ră-
suflate cu grădinarul şi florile, cu pădurea şi ciupercile otrăvi-
toare şi comestibile ş.a. - ilustrează nivelul său pueril de înţe-
legere a artei, epurate de orice complexitate, perfect maleabilă
scopurilor propagandistice.
Despre literatură are unele rudimente de cunoştinţe. Ce se
poate şti sigur e că era un fan Coşbuc, că îl admira pe Alecsan-
dri, că cita aproximativ şi stereotip din Eminescu (poezie
„militantă"), politizînd totul în exces; că auzise de Romeo şi
Julieta - cu toate că detesta teatrul, unde nu mergea nici măcar
din considerente mediatice - iar numele lui Zola nu-i era
complet străin, fiind informat exact atît cît să-1 poată cita după
ureche, în sprijinul literaturii cu tematică proletară. Dispreţuia
sincer modernismul şi avea aversiune faţă de experiment, deşi
pretindea o „artă de avangardă", pe măsura poziţiei politice pe
care, credea el, o deţinea România în lume. Era incapabil să
perceapă contradicţia internă a propriei viziuni, care voia să
reunească literatura de factură tradiţională cu radicalismul
avangardist, totul sub eticheta realismului socialist.
Aceste reminiscenţe de estetică leninistă deprinse la
lecţiile de învăţămînt politic din anii 50 îi sînt suficiente pentru
a face din ele un îndreptar pe care să îl impună scriitorilor. De
ce cred aceştia despre literatură pur şi simplu nu îi pasă. E
36
 ponvins că, în planul general al mişcării ideilor, opinia lor nu
pontează, întrucît ei vorbesc în numele unui adevăr subiectiv -
personal sau de grup.
Critica literară îl solicită în egală măsură. Are o înţelegere
limitată asupra profesiei, pe care o confundă cu critica de par-
tid (de la care preia intoleranţa ideologică) sau cu cearta pro-
priu-zisă dintre două persoane - de unde exigenţa ca aceasta să
se desfăşoare în termeni urbani: fără ca preopinenţii să se in-
sulte unul pe celălalt. Pur şi simplu nu poate distinge între criti-
că, demers destructiv, şi critica - travaliu al discernămîntului.
Oricum ar fi înţeleasă, critica literară este discreditată în
ochii săi. Perspectiva ei nu poate fi decît fragmentară, ceea ce
o face necreditabilă comparativ cu perspectiva globală, totalizan-
tă, a partidului. în această lumină privind lucrurile, criticul este
privat de posibilitatea unei viziuni de ansamblu asupra întregu-
lui, accesibilă doar puterii, care deţine monopolul informaţiei.
Criticilor literari le rezervă rolul de sanitari ai regimului.
Aceştia trebuie să se dedice unei activităţi de salubrizare publi-
că, semnalînd operele care „nu se ridică la un nivel etic şi este-
tic corespunzător", dar mai ales amendîndu-le pe cele care „ex-
primă teze greşite politic, cu totul inacceptabile". Tradiţia ro-
mânească, de la Gherea la Maiorescu şi Călinescu, invocată
doar pentru a i se imputa limitele, este acuzată că nu se ridică
nici în prezent la înalta misiune de „a trata cu simţ de răspundere
creaţia, contribuind activ la orientarea ei ideologică şi estetică".
Pragmatismului creaţiei (poetul este dator să producă,
conform planului şi în termen, asemeni oricărei întreprinderi
socialiste) îi corespunde utilitarismul receptării: opera de artă
trebuie să folosească în mod direct proletariatului. Ceauşescu
transformă utilitatea în criteriu estetic exclusivist. Citează cu
vădită satisfacţie replica unui (presupus) muncitor, care, la o
expoziţie de pictură cu vînzare, ar fi întrebat: „Ce să fac eu cu
aceasta?" Poziţia îi convine şi o adoptă. Singura concesie pe
care o acceptă este a gustului personal - fie acesta cît mai ne-
educat şi mediocru.

37
 Mixtura concepţiei sale despre artă naşte ciudăţenii. Deşi
totul pare o imensă minciună, născocită pentru a-i manipula pe
ceilalţi, Ceauşescu poate fi suspectat că e autentic şi crede în
ceea ce spune. Lasă impresia unui naiv care nici nu poate mă-
car intui proporţiile propriei inculturi. Dumitru Popescu, scri-
bul său personal, certifică involuntar această impresie, mărtu-
risind despre lipsa sa de interes pentru vocabula scrisă, care,
fie îl sperie, fie îl lasă indiferent. Dimpotrivă, predilecţia sa
pentru imaginea în mişcare îi demască viclenia ascunsă:
„Stătea cu ochii pe televiziune. Vedea pe îndelete reportajele,
iar imaginea avea asupra lui un efect mai puternic decît cu-
vântul tipărit. începuse să-1 irite «naturalismul» unor emisiuni
în care nu se făcea selecţia realităţii, sau anumite aspecte nu se
fardau. I se părea că realitatea nudă e incongruentă, brutală,
primitivă şi, în ultimă instanţă, falsă, mai exact, «falsificată».
Pretindea că nu aşa stau lucrurile în fapt"31. Pentru a ocoli
unele realităţi dureroase, care i-ar fi contrazis ideologia, dic-
tatorul se autoînşela voluntar.
Punctual se dovedeşte un bun dialectician. Surprinzător
este, în acest sens, exemplul său cu cărţile cărora nu li se poate
reproşa nimic din punct de vedere ideologic sau politic, dar, cu
toate acestea, sînt indezirabile şi trebuie respinse, pentru că
sînt „haotice". Ingerinţa ideologicului consta aici în a veghea
la epurarea literaturii prin expurgarea ei de diformităţi. Ceau-
şescu intuieşte forţa subversivă pe care o deţine poliseman-
tismul inerent al acestor scrieri, în care există ambiguităţi în-
treţinute programatic iar cîmpul semantic al cuvintelor iradiază
dincolo chiar de intenţia primară. Cu siguranţă, o astfel de
scriere nu poate fi (uşor) controlată. De fapt, le reproşează nu
atît că sînt „haotice" estetic, cît că sînt incoercibile.
în definitiv, Ceauşescu face aici figura unui dictator care

31
Dumitru Popescu, Cronos autodevorăndu-se... Artele în me-
cenatul etatist. Memorii III, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006,
p. 27.
38
ge joacă sadic cu conştiinţa celuilalt, după ce a avut grijă să
fie, în prealabil, anihilat.
Ştiind că sînt nevoiţi să înfrunte Minotaurul în chiar inima
labirintului, scriitorii se autocontrolează sever. Nu-1 contrazic,
nu revendică imperios, nu pretind nimic din ceea ce sistemul
însuşi n-ar putea suporta. Puţini sînt cei care îndrăznesc să
spună altceva decît puterea acceptă să i se spună. Vocea aces-
tora devine netă cînd este vorba despre necesitatea autonomiei
artei, despre avantajele libertăţii de creaţie, despre abuzurile
cenzurii ş.a. Delirului cronic sistematizat al dictatorului, scri-
itorii îi opun un mit al raţionalităţii. Ei speră să-1 convingă prin
forţa argumentelor, prin logica raţionamentului. Uneori, recurg
la excesul de subtilitate, mascîndu-şi rezistenţa în obedienţă şi
critica în elogii. Astfel, în încercarea disperată de a-1 ajuta să
înţeleagă dezastrul cultural pe care adoptarea „tezelor" îl
implică, Al. Ivasiuc recurge la oximoron: prezintă măsurile de
îngheţ drept mecanisme de liberalizare. E dispus să îl exone-
reze pe Ceauşescu, acceptînd că demersul e corect în intenţie
(expresie a unei voinţe de democratizare), doar pentru a putea
avertiza asupra potenţialului său malefic, explicitât prin felul
(greşit) în care directivele vor fi puse în aplicaţie.
Ceauşescu nu se teme de scriitori. Orgolioşi sau laşi, inte-
ligenţi sau naivi, recalcitranţi sau doar teribilişti, ei sînt cu toţii
manevrabili. Preferă, însă, să-i ştie risipiţi, sfîrtecîndu-se între
ei, cedînd, renunţînd.
Documentele surprind un moment de polarizare a relaţiilor.
De o parte, puterea monolitică, de cealaltă scriitori animaţi de
voinţa comună de a-şi prezerva cît mai mult din autonomie. Stau
faţă în faţă ca două armate gata de luptă, care se pîndesc reci-
proc şi nici una nu e decisă pentru atacul frontal. Deocamdată,
adversarii se studiază unul pe celălalt. Deocamdată aşteaptă.
Cînd anii 70 s-au încheiat, între Ceauşescu şi scriitori
rămăsese o stare de război nerezolvată. Curînd cercul se va în-
chide. De-a lungul unui deceniu, metoda întîlnirilor şi-a epui-
zat potenţialul relaţional. De aceea va fi abandonată. Ultima
39
întrevedere este consemnată pe data de 18 septembrie 1981. Pe
viitor, Ceauşescu va evita întîlnirile în direct cu breasla Acţio-
narilor. De teama confruntării îşi va contramanda prezenţa la
Consfătuirea Naţională32 a scriitorilor din acelaşi an, preferind,
de aici înainte, să-i manipuleze de la distanţă şi să intervină
prin intermediari. Scriitorii vor fi trataţi ca nişte vasali decă-
zuţi din drepturi. Ei vor fi deposedaţi de prerogativele de care
se bucurau pînă atunci şi care continuau să fie garantate de
regimuri totalitare similare din Estul european. Uniunea Scri-
itorilor va fi strangulată cu încetul. I se va impune un simu-
lacru de autonomie şi va fi silită să activeze sub ochiul vigilent
al Securităţii: nu i se mai aprobă consfătuiri, nu i se mai per-
mite să convoace adunări generale, nici să întrunească Biroul.
Orice forme de solidaritate vor fi excluse şi, în absenţa întîlni-
rilor (taxate drept ineficiente sau periculoase), nu vor fi inven-
tate alte mecanisme de drenaj a tensiunii crescînde dintre artist
şi putere. începe o nouă etapă: lupta de tranşee şi de uzură.

LIVIU MALIŢA

32
într-o notă către Securitate din 12.07.1981 Ion Caraion pre-
cizează: „S-a încheiat şi ultimul act al spectacolului Conferinţei
Uniunii Scriitorilor, în condiţii fară precedent - Conducătorul
Statului neonorînd cu prezenţa sa Conferinţa, iar preşedintele birou-
lui, vicepreşedinţii şi secretarii Uniunii Scriitorilor fixându-se abia la
patru zile după încheierea lucrărilor. [...] Neprezentarea (aşa cum,
cică, se promisese) a Conducerii de Partid la lucrările Conferinţei;
trimiterea în loc a tov. Dăscălescu (socotit un dur) şi cuprinsul scri-
sorii Secretarului General al Partidului [...] au contribuit la crearea
unei stări tulburi printre scriitori... După ceremonialul înscăunării
[Biroului Uniunii], de o delegaţie a Conducerii de Partid (formată
din tov. C. Dăscălescu, Ilie Rădulescu şi Suzana Gîdea) [...] ca un fel
de înmormîntare discretă, oamenii şi până atunci abătuţi, descurajaţi,
umiliţi, sceptici [...] s-au întors de la locul convocării cu convingerea
încă o dată întărită că nu sunt nici iubiţi şi nici respectaţi." Ion Cara-
ion, Op. cit., p. 245-247.

40
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Documentele reproduse în prezentul volum provin din

Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhiva Istorică
Centrală, Fondul 2898: Comitetul Central al Partidului
Comunist Român. Secţia Propagandă şi Agitaţie. 1926-1976.

Este vorba despre:

- Dosarul nr. 14/1971, filele 2-32: Stenograma vizitei

tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Casa Scriitorului din
Mangalia de Nord (Neptun) 4 august 1971. Original.
Sursa: Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Nr.
2074/ 16.08.1971. Ex. 1. Inventariat sub nr. 939.

- Dosarul nr. 15/1971, filele 2-105: Stenograma

întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu activul Uniunii
Scriitorilor. 21 septembrie. 1971.
Sursa: Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.

- Dosarul nr. 10/1972, filele 2-74: Stenograma şedinţei

cu membrii şi membrii supleanţi ai C.C. al P.C.R. de la
Uniunea Scriitorilor din R.S. România. 4 februarie 1972.
Sursa: Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Nr.
1227/ 25.04.1972. Ex. 1. Inventariat sub nr. 966.

- Dosarul nr. 20/1975, filele 2-8: Stenograma întîlnirii

tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu conducerea Uniunii
Scriitorilor, din ziua de 2 aprilie 1975.
Sursa: Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al
P.C.R., Nr. 1454/9.V.1975. Ex. 1. Inventariat sub nr. 1100.

41
 Conţinutul documentelor este reprodus integral, cu ex-
cepţia a două pagini, ilizibile, din luarea de cuvînt (şi aşa exce-
sivă) a lui Aurel Mihale, fapt marcat, în text, prin paranteze
drepte.
Am optat, însă, pentru corectarea tacită a greşelilor de
acord gramatical (intervenţie semnalată, de asemenea, prin
paranteze drepte), a ortografiei şi punctuaţiei. Fiind vorba nu
de manuscrise de autor, ci de nişte dactilograme realizate de
funcţionari anonimi, nu am considerat oportună fidelitatea
absolută a transcrierii. Cu atît mai mult cu cît stenogramele
reţin şi discursul unor scriitori care, indiferent de poziţia lor
politică, nu erau, cu siguranţă, agramaţi.

L.M.

42
 STENOGRAMA
vizitei tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Casa Scriitorului de
la Mangalia de Nord (Neptun)
- 4 august 1971 -

[Nicolae Ceauşescu:] Poate din cauză că n-au avut unde

să stea, facem o casă la malul mării33, facem o casă la malul
mării că poate vor scrie cum a scris Eminescu.
Cum o duceţi?

33
Întîlnirea se înscrie într-o serie de „vizite de lucru", pe care
Nicolae Ceauşescu le-a efectuat, în vara acelui an, în staţiunile turis-
tice din zona Mangalia de Nord, pentru a analiza, aşa cum consem-
nează oficiosul partidului, „Scînteia" din 5 august 1971, „stadiul în-
făptuirii planului privind amenajarea litoralului Mării Negre". Vila
scriitorilor de la Neptun (obţinută la insistenţele şi prin vicleniile lui
Zaharia Stancu; v. Ovid S. Crohmălniceanu, Op. cit., p. 103) fusese
dată în folosinţă în cursul acelui an, iar scriitorii se aflau în vacanţă.
După vizitarea oficială a noii clădiri, la clubul Casei Scriitorului au
loc discuţiile consemnate în prezenta dactilogramă.
în această vizită, Nicolae Ceauşescu a fost însoţit de Elena Cea-
uşescu, Maxim Berghianu (membru CC al PCR, preşedinte al Comi-
tetului de Stat al Planificării), Leonte Răutu (membru al Comitetului
Executiv al CC al PCR, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri),
Miron Constantinescu (rector al Academiei de Ştiinţe Social-Politice
„Ştefan Gheorghiu"), Vasile Patilineţ (membru al Secretariatului CC
al PCR, membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR),
Ion Stănescu (Silaghi; membru al CC al PCR, preşedintele Consiliu-
lui Securităţii Statului), precum şi de Ion Cosma, ministrul Turismului.

43
 Tov. Zaharia Stancu: Bine. Trebuie sã vă mulţumim, în
numele tuturor scriitorilor, pentru această casă prin care vor
trece scriitorii noştri. Sperăm ca să o ţinem deschisă şi iarna.
Casa are calorifer; o să fie deschisă şi iarna mai ales pentru
acei dintre scriitori care doresc să vină să stea aici, să lucreze.
Ne gîndim să organizăm o întîlnire să prezentăm un program.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Anul viitor avem 10 ani de cînd

s-a terminat cooperativizarea. Noi tot aşteptăm ceva de la scri-
itori, dar vad că se lasă mult aşteptaţi.

Tov. Eugen Jebeleanu: Se lucrează.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Un balet pe tema aceasta, a co-

operativităţii, o piesă de teatru, care să reprezinte satul din
trecut, moşierii, chiaburii, viaţa aceasta, eliberarea, toate fră-
mîntările acestea cu cooperativizarea, şi pentru şi contra, şi
viaţa de astăzi. Numai dacă mergeţi aici, la tovarăşul Vîlcu34,
şi vedeţi cooperatorii, aveţi ce scrie şi ce a fost în trecut şi ce
este acuma. De la 600 kg de grîu la 2.209; mai aşteptăm cîteva
zile ca să ajungi la 3.000 kg (Rîsete.)

Tov. Vasile Vîlcu: 2.900 kg la cooperative iar la gostat

este 3.000 şi ceva de kg.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sînt aici şi scriitori mai în

vîrstă, mai competenţi, şi scriitori mai tineri. Aş dori să avem
ceva lucrări aşa mai, cum se zice, de cursă lungă. De cîţiva ani
se tot promite un roman despre cooperative, dar este foarte
greu de scris.
Am nevoie şi de poezii bune. Păunescu spunea: „dacă mă

34
Vasile Vîlcu - probabil, prim secretar al Comitetului de Par-
tid al judeţului Tulcea.
44
trimiteţi şi pe mine să stau un an de zile, să vedeţi ce poezii am
să fac". (Rîsete.) A şi scris Păunescu.
Să vă mai gîndiţi, că uite, împliniţi şi 100 de ani şi 150 de
ani şi puteţi cel puţin să vă bucuraţi cel puţin de atenţia de care
s-a bucurat Vasile Alecsandri şi să-i urmaţi exemplul; pentru
popor să scriţi, pentru socialism. El a scris pentru epoca lui. A
scris pentru unire, pentru dezvoltarea naţiunii. Asta era
problema numărul unu atunci şi el s-a încadrat în ea. Şi scri-
itorii noştri, care vor să rămînă nemuritori, trebuie să se înca-
dreze în epoca lor, să scrie, să reprezinte epoca, să fie mili-
tanţi, nu numai să scrie, să fie militanţi pentru înfăptuirea idea-
lurilor din epoca lor şi atunci vor rămîne nemuritori. Vor scrie,
vor sta la mare, la munte, la Bucureşti. Şi după 150 de ani se
scrie despre Vasile Alecsandri. Printre scriitori sînt unii care
spun despre Eminescu: „ce, alea sînt poezii...!" însă eu aş vrea
cel puţin poeţii de astăzi să scrie stilul - nu din trecut - cum a
scris Vasile Alecsandri; mai cu seamă pe tineri îi provocăm la
întrecerea aceasta. Avem nevoie de o literatură militantă socia-
listă, nu de tot felul de... Sigur, fiecare poate să scrie ce vrea, e
adevărat. Dar şi noi sîntem în drept să promovăm ceea ce con-
siderăm că ne serveşte. Aşa cum am spus şi la prima întîlnire
de acum 6 ani35, şi la Congresul al IX-lea şi al X-lea, şi la toate
întîlnirile [pe] care le-am avut, vrem o literatură militantă
pentru dezvoltarea omului socialist, pentru educaţia socia-
listă, care presupune tot ceea ce cuprinde în ea, şi umanism,
şi democraţie, şi echitate, şi dreptate şi tot ceea ce este mai
bun şi poate fi mai bun în felul de a gîndi al organizării socie-
tăţii şi a omului. Şi un scriitor trebuie să-şi pună talentul

35
Nicolae Ceauşescu face trimitere la prima sa întîlnire cu
scriitorii, din 19 mai 1965, la doar o lună după ce fusese instalat ca
secretar general al PCR. Atunci el definise, pentru scriitori, concepţia
sa despre o nouă politică de deschidere culturală, pe care o inaugu-
rase deja Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe care, cu abilitate, Ceauşescu
dorea să o revendice pentru sine.
45
tocmai în slujba făuririi acestei societăţi.
S-a scris mult în cinstea celei de-a 50-a aniversări36; s-au
scris şi lucruri bune. S-au făcut cîteva piese bune, chiar şi
unele scenarii de filme, dar mai se lasă aşteptate, dar eu, să
spun drept, că, luînd [din] tot ceea ce s-a scris - sigur, n-am
reuşit să citesc tot, nici nu voi reuşi - , dar sînt puţine care
într-adevăr..., care să se ridice la nivelul cerinţelor din toate
punctele de vedere. Eu am mai spus, trebuie să se scrie cîteva
opere de artă care să pună pe scriitorii români într-o poziţie de
avangardă în sistemul acesta nou, socialist.
Aşa cum partidul nostru, statul nostru, prin politica sa,
este în primele rînduri pentru relaţii noi, pentru înfăptuirea
unei societăţi drepte, şi arta noastră să se înscrie în acest con-
text. Asta vrem noi de la scriitorii noştri şi acesta este şi sensul
hotărîrilor Comitetului Executiv şi [ale] şedinţei pe care am
avut-o cu activul de partid în domeniul ideologic37. Şi am dori
ca scriitorii să se încadreze în această mare acţiune de formare
a omului construcţiei socialiste şi comuniste, a unui om multila-
teral dezvoltat, într-adevăr, aşa cum o să fie societatea noastră.
Dar fără a avea şi omul ca atare, nici societatea nu va fi aşa.
Sînt aici cîţiva tovarăşi mai în vîrstă, tovarăşul Păcuraru38,

36
Este vorba despre aniversarea creării P.C.R., la 8 mai 1921.
37
Întîlnirea are loc imediat după Plenara CC al PCR, din 7-9
iulie 1971, care adoptase „propunerile de măsuri", în 17 puncte, pen-
tru „îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-
leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii", formu-
late de Nicolae Ceauşescu. Cunoscute sub numele de „Tezele din
iulie", acestea sînt considerate documentul oficial care a pus capăt
unei perioade de relativ „dezgheţ" politic (1964-1970), inaugurînd,
după model maoist, o „mini-revoluţie" culturală. Printre scriitori,
atmosfera este neclară şi tensionată. Adeziunile formale din presă, obţi-
nute, de regulă, prin exercitarea unor presiuni, nu puteau masca sta-
rea de nervozitate şi nemulţumire, pe care Ceauşescu pare că o ta-
tonează, cu acest prilej.
38
Andrei Păcuraru, de profesie croitor, membru PCR din ilega-
litate. Fusese şef-adjunct al Cancelariei CC al PMR (între 1950 şi 25
46
care erau mai activi în anii ilegalităţii. Probabil că acuma
consideră că am realizat socialismul şi putem să stăm... Mă uit
la Jebeleanu; îmi aduc aminte cînd l-am cunoscut prima dată,
era foarte activ şi a scris foarte frumos. Are talent bun, scrie
rar, puţin. Ne cunoaştem din 1936; sigur, în împrejurări deo-
sebite, eu eram la închisoare, el era afară. (Rîsete.) Dar scria
bine. (Un tovarăş: „Şi acuma scrie bine.") Are talent. A seri
bine nu înseamnă numai a scrie orice. Eu am pretenţia pentru
Jebeleanu, ca să pot să-i spun că scrie bine, să scrie şi poezii
care să militeze pentru făurirea unei conştiinţe noi a omului.
Pretenţiile sînt mai mari.
Dacă noi punem problema în fabrică - iar o să spuneţi:
„ce se compară scriitorul cu fabrica..." - totuşi, comparaţia e
bună întotdeauna, dacă spunem muncitorului, inginerului,
trebuie să dai o maşină mai bună, să o faci mai perfecţionată,
sau, să corespundă gustului, cerinţelor moderne, atunci cu atît
mai mult trebuie să punem şi celor care sînt chemaţi prin
scrierea, prin arta lor, să contribuie la satisfacerea unor cerinţe
ale constructorilor socialismului. Şi faţă de ei cresc pretenţiile.
De exemplu, ce se spune, pe noi nu ne mai mulţumeşte poezia
„Domnul Tudor" 39 . Aceasta nu ne mai mulţumeşte acuma,
vrem mai mult.

Tov. Zaharia Stancu: Promite; e tînăr, are 28 de ani.

(Rîsete.)

sept. 1953). La acea dată, era prim-vicepreşedinte al Comitetului

pentru economie şi administraţie locală. Deputat în MAN, va fi nu-
mit, între 7 iunie 1978 şi 25 ianuarie 1985, ambasador al RSR în
Jamahiriya Arabă Libiană Populară Socialistă.
39
Poezie a lui Adrian Păunescu apărută în volumul secund
Mieii primi, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966. în acel moment, A.
Păunescu mai publicase următoarele volume de poezii: Ultrasen-
timente (1965, debut), Fîntîna somnambulă. Poeme (1968), Viaţa de
excepţii (1971, antologie) şi Istoria unei secunde. Versuri (1971).
47
 Tov. Nicolae Ceauşescu: Pînă la 28 de ani trebuia sã
scrie mai mult şi mai bine. Nu cantitativ, să ştii. Nu cantitate,
pentru că, după mine, literatura nu trebuie măsurată după coli;
mi se pare că va trebui să revizuim şi sistemul de plată, nu
după numărul de coli, ci după conţinut. Dacă în cîteva file scrii
un conţinut bun, reprezintă o valoare cît un volum de 500 de
pagini.
Am vorbit numai eu. O să se spună: „a venit în vizită şi
începe să ne critice..."

Tov. Zaharia Stancu: N-au fost numai critici, au fost şi

nişte lucruri foarte utile.

Tov. Nicolae Ceauşescu: încă cu scriitorii n-am făcut o

şedinţă ca să critic cum ştiu eu. Dar vă pun în vedere că o să
ne pregătim pentru aceasta.

Tov. Zaharia Stancu: Să avem, poate, o întîlnire înainte

de plenara Comitetului Central40.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da. Dar o întîlnire de lucru, în

spirit de partid, unde să discutăm lucrurile lăsînd hainele jos şi
să spunem aşa cum trebuie.
A scris Baranga cîteva piese bune, Everac are cîteva piese
bune.
Eu aştept ca să întocmească Uniunea un program de lucru,
cum avem programul dezvoltării societăţii socialiste multi-
lateral dezvoltate, în care să avem şi un punct: formarea
omului nou, multilateral dezvoltat. Sigur, fiecare minister îşi

40
Este vorba despre Plenara din 3-5 noiembrie 1971. Întîlnirea
cu activul Uniunii Scriitorilor va avea loc pe 21 septembrie 1971.
Rezistenţa transparentă a majorităţii scriitorilor, alături de critica vi-
rulentă din presa străină, vor determina o moderare a tonului şi o
diminuare momentană a agresivităţii ideologice.
48
 gre programul, planul lui şi cu ce contribuie la făurirea acestei
societăţi multilateral dezvoltate, şi în fiecare zr aproape îl tot
modificăm; mai adăugăm ceva, mai perfecţionăm, în sensul
bun; în ce priveşte formarea cadrelor tot vedem mai trebuie
ingineri, mai trebuie cutare, trebuie să-i legăm de producţie,
pentru că pretenţiile cresc.
De aceea şi oamenii de artă şi litere să aibă şi ei un
program. Eu ştiu că unii spun: literatura şi arta nu poţi s-o
planifici. Să vă spun drept, mie nu mi se pare imposibil. E
greu, dar imposibil nu. Adică în sensul de a-ţi propune anu-
mite ţeluri şi de a realiza anumite opere care să servească
anumitor scopuri, urmînd ca fiecare să le realizeze cu talentul,
cu priceperea, cu universitatea [?!] lui, ţinînd seama şi de ce
avem nevoie pentru muncitori, pentru cooperatori, pentru
studenţi, pentru femei şi chiar pentru scriitori, că şi ei au
nevoie de lucrări de artă bune. Adică, să scoatem o serie de
lucruri care să servească şi să se reflecte şi realităţile societăţii
noastre. Pentru că, vedeţi, în toate etapele istorice, oamenii de
artă care continuă să fie recunoscuţi şi astăzi au strălucit prin
fapte care au ştiut să redea în forme cît mai bune vremurile în
care au trăit ei. Dacă cineva îşi propune să ne redea vremurile
lui Ştefan cel Mare, sigur, poate să scrie, dar trebuie, în primul
rînd, să redea vremurile pe care le trăieşte şi pe care poate
într-adevăr să le cuprindă în operele de artă de diferite feluri,
să revizioneze şi organizarea societăţii, să militeze pentru rea-
lizarea acestei societăţi. în aceasta constă pînă la urmă şi rolul
artei. Cum cerem să producem şi bunuri de consum şi bunuri
tehnice la nivelul cerinţelor, şi în domeniul artei avem aceleaşi
pretenţii. Piese de teatru, filme care să nu mai fie trimise la
Cann[es] sau mai ştiu eu unde şi să se spună: „Cum au putut să
le dea drumul din ţară? Aveam o impresie de mai multă
seriozitate despre România!"
Cam acestea sînt, tovarăşi, pretenţiile noastre.

Tov. Zaharia Stancu: Nu sînt puţine. (Rîsete.)

49
 Tov. Nicolae Ceauşescu: Cîteva mii de muncitori, de
ingineri, dacă mă duc şi discut cu ei şi le spun că trebuie făcut
cutare. într-adevăr, spun, nu sînt puţine, dar o să le facem.
Am fost la adunarea generală de la Uzinele 23 August, în
februarie. Le-am spus: aveţi o uzină bună, cu rezultate bune,
de alfel acum împlineşte 50 de ani şi trebuie să o sărbătorim,
dar planul care vi l-aţi propus voi pe 5 ani este mic. Trebuie
să-1 triplaţi. Sigur, la început şi ei au spus că sarcina este cam
mare, dar deja au prezentat programul şi vor trece de la 1
miliard şi 200 de milioane producţie anul acesta, la aproape 4
miliarde în 1975. Au prezentat planul, l-au întocmit în 4 luni
de zile. Deja le-am spus că sînt de acord cu el, deşi eu le-am
spus că vroiam mai mult. Să ştiţi că dacă veniţi cu un plan bun,
chiar dacă o să am pretenţii mai multe, riscaţi să-1 aprob.

Tov. Zaharia Stancu: Mai avem cîteva zile pînă să se

termine vacanţa şi o să vă prezentăm.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am nevoie de un şir de piese

bune şi pentru teatru, de cîteva opere bune, pentru televiziune
piese bune, filme. Iată, am văzut „Urmărirea"41, seria a Il-a;
prima serie n-am văzut-o. Mi se pare interesant, să vedem pînă
la sfîrşit. E în orice caz un lucru bun. Cred că şi alţii ar putea
încerca. Eu nu spun că Barbu a făcut lucrul cel mai bun,
trebuie şi mai bun şi se poate face şi mai bun, dar, după mine,
s-a apucat de lucru bun şi e un serial bun. L-am văzut sîmbătă
seara42. în definitiv, de ce toată lumea să facă seriale şi

41
Urmărirea - serial de televiziune, alb-negru, 1971; regia
Radu Gabrea, scenariu Eugen Barbu. Cu: Magda Barbu, Toma Caragiu,
George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vasilica Tastaman.
42
Dumitru Popescu consemnează, în jurnalele sale de scriitor,
predilecţia lui Ceauşescu pentru filmele şi programele de televiziune,
pe care le urmărea cu suficientă consecvenţă şi, împreună cu soţia sa,
le „inspectau cu o acribie de cumetre ce ţin sub observaţie cartierul".
Dumitru Popescu, Memorii III, p. 41.
50
românii să nu facă. Au făcut bulgarii, au cucerit şi Parisul, au
cucerit şi Roma, au eliberat toată Europa. (Aplauze.) Au făcut
un serial bun pe tema aceasta. Noi de ce să nu facem un serial,
că şi noi am m e r s P' n ă la Viena, pînă la Praga, au luptat ai
noştii şi în Franţa, şi în Spania; pînă şi în China au luptat. Unii
onirici43 spun: „Ce să iau eu lucruri din viaţă? Stau acolo, la
cafenea, şi visez cam cum este lumea, îmi imaginez şi scriu eu
aşa cam cum este lumea şi scriu eu aşa o imagine, ce să învăţ
din realitate lucrurile..." (Din sală: Aceştia sînt puţini.).

Tov. Nicolae Ceauşescu: Din aceştia apar tot timpul.

Cînd te duci în pădure găseşti şi ciuperci bune şi proaste, că
după ploaie orice apare, dar societatea trebuie să le selec-
ţioneze şi ceea ce nu înţeleg eu este de ce Uniunea Scriitorilor
nu joacă rolul acesta de selecţie, că şi ciupercile cînd te duci în
pădure le alegi, cele care sînt otrăvitoare le dai la o parte.
Am mai spus într-o împrejurare, nu ştiu dacă la scriitori,
dar să ştiţi că în lume, în general, există obiceiul în natură că
elimină ceea ce consideră că nu corespunde dezvoltării sănă-
toase. De exemplu, albinele, ştiţi bine, omoară pe trîntori; mai
menţin cîte unul, că au nevoie de el, dar numai cît au nevoie.
Dar pentru ce în Uniunea Scriitorilor trebuie să intre cine vrea

43
Referinţă recurentă în documentele de faţă. „Onirismul" este
o grupare literară de la sfîrşitul anilor 60, animată de Dumitru Ţepe-
neag şi Leonid Dimov, din care mai făceau parte Virgil Mazilescu,
Daniel Turcea, Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea, Iulian Neacşu,
Emil Bramara, Virgil Tănase şi Sorin Titel. Avea o dimensiune ico-
noclastă, în sensul avangardismului, iar estetic îşi propunea, într-un
şir de texte cu valoare programatică, semnate, în special, de D. Ţepe-
neag şi L. Dimov, resurecţia visului, prin delimitare de suprarealis-
mul interbelic. în 1971, a devenit calul de bătaie al neodogmatis-
mului ideologic, care, deranjat de modernismul şi nonconformismul
grupării, o consideră eretică şi subversivă. Gruparea însăşi se radica-
lizase politic.

51
şi cine nu vrea, că [nu] e, totuşi, o mînă de scriitori, sînt so-
cietăţi acuma. In Societate trebuie să intre cine corespunde unor
anumite idealuri. Aşa a fost tot timpul. Sigur, fiecare (hîrtia
costă ieftin la noi) poate să scrie. Dar de ce trebuie să edităm
toate prostiile? De ce în revistele noastre şi mai cu seamă în
revistele Uniunii Scriitorilor, „România literară", trebuie să-şi
facă loc? De ce trebuie să apară orice? Eu înţeleg că „România
literară" trebuie să joace rolul de îndrumător pentru scriitori de
a da drum, de a da orientarea politică, ideologică. Ea nu este,
ca să spun aşa, hai să nu fiu chiar prea plastic, castronul unde
arunci orice. Trebuie, într-adevăr, „România literară" să fie
„România literară", să se oglindească în ea tot ce are mai bun
România şi numai orientarea care trebuie să contribuie la
dezvoltarea omului nou, constructor al socialismului. Sigur că
pot să spună unii: „Cum mai rămîne, domnule, atunci cu
libertatea aceasta de creaţie?" Rămîne foarte bine. Cine e pentru
construcţia socialismului are libertate deplină să scrie în orice
formă, mai bine, mai rău, aici depinde de talent, dar alte
concepţii, la alte ideologii nu le putem face loc în societatea
noastră. Libertatea de creaţie nu înseamnă în nici un fel
libertate pentru ideologii străine orînduirii noastre socialiste.
Literatura românească trebuie să fíe literatură socialistă,
militantă. Asta e problema care se pune. Şi în spiritul acesta
vreau să avem întîlnirea, deşi nu este nou. Luaţi, şi am discu-
tat, de altfel, acuma ca să tipărim separat, că poate tovarăşilor
le e greu să ia şi din Congresul al IX-lea şi al X-lea, din diferi-
tele întîlniri, le tipărim într-o broşură, şi o să vedeţi că, de cînd
am avut prima întîlnire - acest lucru am discutat, că el trece ca
un fir roşu de la început. Sigur, la Congresul al IX-lea am spus
de ulciorul cu apă44; da' unii au zis că ulciorul poate merge

44
Metafora „ulciorului cu apă" fusese utilizată, în discursul de
la Congresul IX, pentru a discredita operele literare inspirate din sur-
se străine de „izvorul" marxism-leninismului şi de tradiţia populară.
52
pjcînd. Da, merge, merge, pînă cînd odată se sparge. Totuşi,
trebuie să înţelegem că este timpul ca să punem capăt lucruri-
lor acestea mai îngăduitoare. îngăduinţa asta face rău altfel.
Unii au înţeles să aducem cele mai proaste filme americane, să
le punem la noi pe piaţă, toate piesele, tot ce e mai rău să le
aducem; „A, păi costă mai puţin şi cîştigăm mai mult..." Parcă
am transformat în comerţ activitatea de educaţie socialistă. Şi
atunci, sigur că, dacă mai aducem pe acelea americane din Oc-
cident proaste, de ce să nu scoatem şi noi mai proaste decît ei?
(Rîsete.)

Tov. Adrian Păunescu: Vreau să spun şi eu ceva. Vreau

să spun că mi se pare că unul din lucrurile care constituie
mîndria României astăzi este rolul ei de avangardă în lumea de
azi şi lupta nu e uşoară pe care Partidul Comunist Român o
duce în lumea de azi pentru nişte principii, să zic aşa, morale,
în lumea contemporană.
Aş vrea să vă spun, tovarăşe Ceauşescu, că acesta con-
stituie unul dintre subiectele poeziei politice care se face la noi
şi unul dintre acele subiecte care, prin natura lor, sînt dificile,
pentru că, aşa cum nici în politică nu se spune întotdeauna tot
şi nu oricînd ni se spun toate lucrurile, şi în poezie e greu să
exprimi toate datele problemei.
Aş vrea să vă spun că, din această cauză, de pildă, ca să
dau exemplu poezia tovarăşului Jebeleanu, sau, dacă-mi îngă-
duiţi, poeziile pe care le scriu eu, foarte multe din poeziile po-
litice care se fac la noi sînt mai greu de tipărit decît poeziile în
care, să zicem, nu e vorba despre nimic. Prin faptul că, să
zicem, se amînă la nesfîrşit o carte de poezii politice care este
pentru socialism, dar care este o carte de complexităţi, adică în
care sînt şi imnuri, dar nu numai imnuri, în care sînt şi lucru-

Recomandarea pentru scriitori era următoarea: „Adăpaţi-vă la izvo-

rul vieţii populare şi nu la ulciorul diferitelor experimente lipsite de
viaţă."
53
rile dramatice care se întîmplă, şi chiar faptul, de exemplu, un
lucru pe care oricine îl observă, că dumneavoastră personal şi
conducerea partidului nu aveţi odihnă. Sigur că noi ne
bucurăm că tot timpul conducerea partidului este în mijlocul
poporului, dar asta constituie, cum să spun, noi vedem cum
încărunţiţi dumneavoastră. Ăsta e un lucru dramatic pentru noi
şi este un lucru dramatic pentru că-1 vedem încărunţind pe
tovarăşul Stancu. Toate lucrurile acestea, cum să spun, sînt su-
biecte de poezie. Să ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, şi eu vă spun
dumneavoastră, că acesta este lucrul cel mai greu de tipărit,
poezia politică şi literatura socială.
Aţi dat exemplu unele filme care merg poate peste graniţă
şi nu fac cinste României, eu vreau să vă dau un alt exemplu,
al unui film care face glorie României şi care a avut în ţară o
soartă mai dificilă; e vorba de Reconstituirea45. Probabil aţi
văzut ce succes a avut şi s-au spus lucruri bune despre socia-
lismul de la noi. Şi în revistele de stînga, şi în revistele de
centru franceze, oriunde s-a vorbit. Lucian Pintilie, regizorul
filmului, nu mai poate face film acuma. Adică eu aş vrea să vă
spun că, dacă s-ar lucra atent cu oamenii de cultură şi cu
scriitorii şi dacă s-ar încuraja acest fel de literatură şi acest fel
de cultură, cred că...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu aud pentru prima dată că

literatura politică e greu de tipărit în România. Mă mir.

Tov. Ivasiuc: Şi pot să vă spun şi de ce. Literatura îşi

pune întotdeauna cele mai înalte idealuri, nu cum este societa-
tea, ci cum trebuie să fie, şi întotdeauna între ce este şi cum tre-
buie să fie există o diferenţă şi literatura observă această diferen-

45
Filmul Reconstituirea, după o nuvelă de Horia Pătraşcu; în
regia lui Lucian Pintilie, cu George Constantin, Emil Botta, Ernest
Maftei, Vladimir Găitan, George Mihăiţă, a avut premiera la 5 ianua-
rie 1970.
54
 Dar, totuşi, pînă la urmă se publică. Şi eu am scris un roman
politic, şi s-a publicat. Dar dacă era un roman despre un băiat
care iubea o fată, şi numai acest lucru, trecea mult mai uşor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar dacă ai să scrii numai

Romee şi Juliete se satură lumea. (Rîsete.) Dar Zola a scris
bine. De exemplu, a scris viaţa oamenilor în general şi nu cred
că s-ar pune vreo problemă dacă vreun scriitor ar scrie astăzi
despre oamenii noştri, sigur, cu preocupările lor de astăzi.

Tov. Ivasiuc: Şi cu eşecuri.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, şi cu eşecuri, sigur că da,

dar de a reda, într-adevăr, realităţile aşa cum sînt şi de a sta de
vorbă şi cu minerii şi de a vedea că pînă la urmă totul nu se
realizează din eşecuri, ci pînă la urmă totul este rezultatul -
sigur, am avut diferite eşecuri, greutăţi, dar ceea ce au realizat
minerii aceştia sînt lucruri care sigur, pot fi redate. Sigur, sînt
şi cazuri, sînt şi morţi, şi asta trebuie redat şi sînt lucruri
dramatice care merită să le redaţi. Dar depinde de felul cum le
redaţi. Noi în fiecare zi ne gîndim - şi acum am format şi o
comisie care studiază felul cum o să arate România în anul
2000. Incadraţi-vă şi dumneavoastră şi scrieţi cum va arăta. A,
sigur, dacă dumneata o să spui „ce, domnule, în anul 2000 va
mai fi comunism, va dispare deosebirea, toată lumea va fi o
apă şi un pămînt..."; sigur că sînt şi asemenea concepţii şi
teorii. Deşi, cine analizează de pe o poziţie într-adevăr ştiin-
ţifică vede că toate drumurile merg, totuşi, spre societatea
aceasta unde omul va fi şi liber, dar va duce şi o viaţă fară stă-
pîn, fară asupritor. Aceasta presupune însă şi un studiu politic,
şi un studiu ideologic, că e greu să spui că cineva poate fi un
mare scriitor numai [prin] faptul că ştie să scrie bine sau a
învăţat la universitate să fie scriitor. Asta nu se învaţă în nici o
universitate. Asta este în viaţă şi poţi să fii un scriitor mare
dacă ai un ideal mare, dacă ştii ceea ce doreşti, dacă te înca-

55
drezi în lupta societăţii pentru progres social. Nu? Poţi să scrii
lucruri oricîte, care s-ar părea la început, vorba lui Eminescu,
„cuvinte goale ce din coadă o să sune" şi care nu spun nimic.
Şi pentru că veni vorba de Reconstituirea, este adevărat că în
Occident a fost primit bine, dar să nu credeţi că orice este
primit în Occident bine reprezintă şi un lucru bun. Eu consider
că Reconstituirea nu este un film bun. Nu dă nimic pentru că
prezintă denaturat poporul nostru; prezintă acolo ca o gloată
care se aruncă; dar unde aţi văzut în viaţă, unde? Aşa e clasa
noastră muncitoare, ca o gloată însetată de sînge? Sigur, în
Occident, şi şi la comuniştii din Occident, noi le-am spus, sînt
influenţe greşite; şi privesc greşit. Şi ei sînt sub influenţa şi
presiunea acestei ideologii străine, dar noi nu putem să ne
luăm după faptul că tot ceea ce este lăudat în Occident
înseamnă că e o operă de artă. E un film mediocru, puţin spus,
pentru că denaturează realitatea românească şi clasa mun-
citoare nu este o gloată. Nu se poate nici aşa discuta că acolo a
fost bine primit, dar anumite cercuri şi intenţionat, şi noi ştim
aceasta, şi avem şi datele acestea, dar prea puţin ne inte-
resează. Nu în spiritul „Reconstituirii" trebuie scris şi creat
filme. Sînt de acord să criticăm serios, dar să prezentăm po-
porul nostru aşa cum este el, nu ca o gloată însetată de sînge;
nu acesta reprezintă poporul român. Să criticăm anumite
defecte în film, în piese, în roman, dar, în acelaşi timp, trebuie
să scoatem esenţialul. Filmul trebuie să aibă o anumită orien-
tare, nu orice. Numai ca să fie dramatism să vedem anumite
instincte la om. Pentru aceasta nu e nevoie de un film. Şi ştiţi
bine că a stat pe piaţă şi nu şi-a scos banii, în România46. Am

46
Informaţia nu e doar eronată, ci şi perversă. Fără a fi interzis
oficial, filmul a fost supus unui embargo, fiind, practic, retras din
reţeaua naţională de distribuţie cinematografică. Nu a fost permis
decît un număr extrem de mic (şi controlat) de reprezentaţii. Interdic-
ţia politică, indezirabilă şi deci neasumată direct, era, astfel, substi-
tuită printr-o cenzură mediatică şi, implicit, financiară.
56
jgcut experienţă cu artiştii plastici. Au vrut să cumpere munci-
fbrii tablouri; au făcut expoziţie şi s-au dus muncitorii. Au
spus: „Pentru astea să dăm noi 5 milioane? Ce fac eu cu asta?".
Unul a spus chiar aşa: „Domnule, dacă e vorba de aşa pictură
veniţi că v-o fac eu, că eu ştiu mai bine să arunc cu preşul şi să
iasă o pictură decît a facut-o acesta". Aşa a spus. Şi sigur, s-au
supărat tovarăşii de la Uniunea Artiştilor Plastici. Au spus:
„Chiar aşa să ne spună? N-au habar de artă". Dar ce, aceasta e
aşa că numai el are habar de artă? Acela care cumpără vrea să-
i placă. Nu-i place, spune: „N-am nevoie, domnule! Nu face
doi bani ce-ai făcut dumneata". Are dreptul să spună asta. Dar
noi nu facem loc în presa noastră de critică de artă părerilor:
publicăm ca să nu supărăm pe nimeni. Dar de ce să nu su-
părăm? De ce să nu public ce-a spus muncitorul acela: „Ce
asta e artă?". Asta e părerea lui. Dacă altul zicea: „Mă închin
la ea", atunci publicăm şi părerea aceea şi cealaltă. Dar pînă la
urmă au spus: „Nu ne cumpără nimeni, să ni le cumpere
Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă." Dar ce este Comitetul
de Artă? Banii aceştia sînt tot ai clasei muncitoare, tot ai popo-
rului. El nu poate cumpăra decît lucruri care sînt acceptate de
popor.
Poate, într-adevăr, sînt nişte oameni care au ajuns la un
nivel şi sînt neînţeleşi. Sigur, poate să picteze, să şi le ţină
acolo, dar ca să mă oblige să le iau, să le cumpăr iar nu se
poate. Că şi eu sînt liber să iau ceea ce-mi place. Vedeţi, liber-
tatea aceasta trebuie înţeleasă nu numai în sensul că cineva
zice: „Domnule, eu scriu ce vreau, dar eşti obligat să-mi tipă-
reşti, eşti obligat să-mi cumperi şi, pentru că ai 10.000 de
biblioteci în sate, să-mi trimiţi în fiecare bibliotecă cîte două
exemplare, pentru că or să stea la coadă cititorii în sat şi să
aibă mai multe exemplare, şi atunci scoate-mi, te rog, în
20-25.000 de exemplare" şi stau acolo nevîndute şi le vedem şi
ştiţi bine că nu puţine sînt acestea, ca să mă refer din nou la
scriitori, că nu sînt aici ceilalţi ca să nu-i criticăm în lipsă. Aşa
că problema aceasta trebuie, totuşi, să ne înţelegem bine

57
asupra [a] ceea ce vrem şi de ce avem nevoie. Nu, nu vrem
deloc să idealizăm, să poleim lipsurile noastre, să trecem peste
ele; să le descoperim, să le criticăm, dar să vedem şi perspec-
tiva şi să contribuim la dezvoltarea societăţii, pentru că numai
aşa vom face un lucru util şi folositor. Altfel facem lucru nefo-
lositor societăţii. Şi, sigur, societatea e în drept să-şi ia măsu-
rile care le consideră ea necesare.
România e apreciată în lume nu pentru că repetă nişte lu-
cruri sau stă cu capul plecat. Dacă vrem ca arta şi literatura
română să fie în avangardă, trebuie să fie prin ea însăşi, nu co-
piind pe alţii, ci redînd specificul românesc, cu lucrurile bune,
rele, aşa cum este el. Numai aşa se poate afirma. Şi specificul
românesc este construcţia socialismului, este afirmarea unor
principii de etică şi echitate şi în viaţa internă şi internaţională,
sigur, care nu se înfăptuiesc de la sine, pentru care trebuie
luptat, învinsfe] greutăţi, şi, slavă domnului, sînt destule greu-
tăţi, se pot reda în multe şi diferite forme. Nu văd cum cineva
nu poate să găsească zeci şi zeci de subiecte din toate aceste
domenii care să afirme şi să militeze tocmai pentru aceste
principii pe care le susţine România şi Partidul Comunist Ro-
mân şi în politica internă şi în politica internaţională. Sigur,
fără să spunem că sînt lucruri ideale, că lucrurile sînt perfecte,
că permanent ne perfecţionăm, ne îmbunătăţim şi acesta este
un proces continuu şi va fi continuu.

Tov. Aurel Mihale: Cam aceasta este problema, decalajul

care s-a format între realităţile social-politice ale ţării noastre,
între realizările mărunte, universul oamenilor noştri şi ceea ce
am reuşit noi să facem pînă acum. Adică n-am reuşit să micşo-
răm acest decalaj în ciuda unor condiţii foarte bune create şi a
unei înţelegeri ca niciodată majore.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuie coborît pe pămînt,

vorba lui Eminescu: „... te coboară pe pămînt, fii muritor ca
mine", atunci într-adevăr vei înţelege.
58
 Tov. Aurel Mihale: Avem foarte multe talente care pot
face acest lucru cu foarte mult succes.

Tov. Ivasiuc: La Congresul IX a fost o ploaie. Am şi scris

poezia „Ploaia". Au apărut, într-adevăr, şi lucruri şi mai bune
şi mai rele, dar a fost o ploaie şi literatura, ca şi toate artele, au
înflorit; şi aceasta este o realitate absolută. Adică niciodată nu
s-au scris acele lucruri. Să ştiţi, orice am face, tot din 1000 de
cărţi care se scriu într-un an n-o să rămînă peste 100 de ani
decît două-trei, pentru că, cîţi au rămas...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dragă, dar vreau şi eu cîteva

flori pe care să le admir. Şi, pentru că sîntem 20 şi ceva de
milioane, şi în 1975 vom fi 22 de milioane, sigur, să găsească
fiecare în grădina aceasta mare tot felul de flori, dar fiecare să
găsească cîte o floare-două care să-i placă şi floarea aceasta să
contribuie la crearea unei atmosfere plăcute; ştii că şi în
grădină mai răsare cîte o floare, aşa, care strică şi ambianţa, şi
mirosul şi atunci eşti obligat să o tai; aşa se întîmplă. Eu m-am
ocupat, mai pun flori în grădină, pun şi legume, dar cînd văd
că e ceva care împiedică să crească, le scot, le tai.

Tov. Adrian Păunescu: Dar le şi ajutaţi pe celelalte.

(Rîsete.)

Tov. Nicolae Ceauşescu: Le ajut, dragă. (Rîsete.) Uită-te

la tine cît ai crescut. (Aplauze, rîsete.) Am spus asta nu fizic,
ci din alt punct de vedere.

Tov. Ivasiuc: Să ştiţi că ceea ce cereţi dumneavoastră

vrem cu toţii. Credeţi că oamenii nu vor să scrie capodopere?
Toţi am vrea! Nu e foarte uşor, la alţii imposibil. Imensa majo-
ritate din sala aceasta, din ţara aceasta, doreşte lucrul acesta.
Toată chestia este să vedem cum aplicăm măsurile.

59
 Tov. Nicolae Ceauşescu: Ştiu. Eu, să ştii, acum aveam un
alt plan, dar s-a dat peste cap. Vroiam să fac un volei.
Noi vrem un şir de piese revoluţionare, revoluţionar în
sensul a ceea ce se înţelege prin cuvîntul acesta care e foarte
larg, nu îngust. Vrem un şir de filme, vrem poezii patriotice-
revoluţionare ş.a.md. Uite, aceasta vrem noi, şi, sigur, o să ne
apucăm să discutăm şi cu toţi, şi pe grupe, şi eu cred că vom
găsi. Noi trebuie să ne îngrijim de educarea tineretului nostru
în spirit revoluţionar şi avem nevoie de acest lucru. Revoluţio-
nar nu în sensul de a reda diferite ciocniri şi lupte care nu au
fost în trecut - şi aceasta este o parte pe care trebuie să o
cunoască poporul - dar mai cu seamă pentru a reda prezentul
şi pentru a milita pentru viitorul comunist, că comunismul e o
luptă permanentă împotriva vechiului, pentru nou şi aceasta e
o luptă revoluţionară şi va fi tot timpul o luptă revoluţionară.
în scrierile noastre aproape nu mai întîlneşti cuvîntul
acesta, parcă a dispărut din vocabularul românesc. Totuşi, în
vocabularul românesc cuvîntul „revoluţionar" e de mult. în
momentul cînd nu vom mai fi revoluţionari nu vom mai milita
pentru dezvoltarea societăţii, nici în ştiinţă, nici în tehnică, în
nici un domeniu, vom da înapoi. Poporul român a ajuns la reali-
zarea unităţii sale, la dezvoltarea sa ca naţiune, la realizarea de
azi a construcţiei socialiste tocmai datorită faptului că a luptat
împotriva vechiului, a luptat pentru nou, a fost un popor care a
avut o concepţie revoluţionară; şi toate popoarele care au mers
înainte au fost aşa. Şi asta vrem şi noi de la literatură.

Tov. Ivasiuc: Asta vrem şi noi. Dar uitaţi ce se întîmplă:

eu am ridicat, odată, la o şedinţă a Consiliului Naţional [?!], că
dumneavoastră, în cuvîntarea din 7 mai, aţi spus un lucru care
nu s-a mai spus niciodată de către un conducător al unei ţări
socialiste, în legătură cu situaţia contradicţiilor din societatea
noastră. E un lucru nemaipomenit. Şi ideea aceasta aşteptam
ca să fie prinsă de filozofii, de ziariştii noştri, să fie dezvoltată,
discutată şi aşa mai departe. Şi uite, noi am sărbătorit aniver-

60
rarea partidului, au trecut 50 de ani, s-a făcut adunarea solem-
0 şi această idee a dispărut ca şi cum n-ar fi fost spusă. Eu am
şpus, dacă a dispărut această idee, spusă de cine a fost spusă, şi
jjj locul unde a fost spusă şi tot nu s-a insistat şi nu s-a
dezvoltat - cu toată noutatea ei deosebită - , ce să mă mai plîng
eu că fac un articol să-1 bag în „Contemporanul" sau o idee şi
trece nebăgată în seamă?! Şi aceasta este o situaţie generală.
Politica partidului şi documentele de partid aduc o serie
de elemente noi. Dar dumneavoastră credeţi că, dacă eu scriam
lucrul acesta cu 2 luni înainte de 7 mai, mi se publica?

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu?

Tov. Ivasiuc: Vă dau un exemplu: acum două săptămîni

am scris un articol în cadrul acestei acţiuni, în cadrul unei
rubrici permanente. Acest articol a fost cenzurat. Eu m-am
supărat pe chestia asta, şi am zis: „De ce, că e un articol despre
marxism. Ce aveţi cu chestia asta?" M-am dus la tovarăşul
Vela47, am discutat, a zis că nu e nimic greşit în fond, şi am
văzut tot materialul cum era subliniat în şpalturi. Şi am zis:
„De ce nu sînteţi voi de acord cu chestia aceasta?" Scriam aşa:
„Marxismul nu este o doctrină despre dialectică, ci o doctrină
dialectică"; şi era subliniat. Am zis: „Ce nu este adevărat? Nu
1-a dezvoltat Lenin, alţii nu l-au dezvoltat, nu sintetizează ex-
perienţa?" A zis: „Dragă, e o exprimare mai neobişnuită". Şi
aici merge undeva la chiar miezul problemei. Vedeţi? O minte
omenească e ca o economie; cu cît lucrează, dacă lucrează cu
sută la sută, este sănătoasă, aşa cu toată energia, dacă este

47
Andrei Vela, ziarist, fost director general al AGERPRES
(august 1962-aprilie 1970). Membru supleant al CC al PCR (12 au-
gust 1969-28 noiembrie 1974; 23 noiembrie 1979-24 noiembrie
1989); adjunct al şefului Secţiei Presă a CC al PCR (din aprilie
1970); membru al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române
(de la 8 martie 1971); şef Secţie Presă a CC al PCR (1970-1972).

61
creatoare, că asta este esenţa, să fíe creator. Aceasta va fi
societatea comunistă, o societate în care toţi vor crea. Dar ca
să poată să creeze, vedeţi, aici erau un fel de texte canonice,
dacă spuneai exact, dacă repetai, mergea. Pe cînd dacă seriai
despre... Eu dacă scriam acuma despre Vasile Alecsandri în
Contemporanul, că tot numărul era închinat lui Vasile
Alecsandri - noi toţi îl apreciem pe Vasile Alecsandri - , am
fost şi eu la şedinţă şi aţi spus că Uniunea Scriitorilor, nu...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Unii.

Tov. Ivasiuc: Noi îl iubim pe Vasile Alecsandri. Aşa cum

vă spuneam, dacă scriam despre Vasile Alecsandri nu aveam
nici un fel de probleme. Dar eu am scris un articol despre
marxism în care erau nişte formulări. Ce spuneam în articolul
acela? Spuneam că noi nu avem o estetică marxist-leninistă
gata formulată, şi hai să discutăm cu toţii, pentru că este loc în
marxism de discuţie şi de creaţie enorm. Aşa cum aţi spus şi
dumneavoastră, o activitate creatoare de pe poziţiile marxism-
leninismului. Dar pe urmă a apărut acel articol fară nici o
modificare. Dar citesc o zi sau două, fac articolul într-o zi şi
mă bat două zile că nu e marxist.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Pentru marxism-leninism tre-

buie să te baţi. (Rîsete. Aplauze.) Marxismul s-a afirmat întot-
deauna cu bătaie, nu de la sine.

Tov. Ivasiuc: Pentru marxism să mă bat cu ceilalţi...

Tov. Nicolae Ceauşescu: De aceea am şi pus problema

aceasta, că trebuie să ridicăm nivelul activităţii noastre ideolo-
gice, că sînt şi de la presă care sînt dogmatici şi nu înţeleg
lucrurile, şi de la scriitori. Şi atunci tocmai de aceea este ne-
voie să ne ocupăm serios de a ridica nivelul de cunoştinţe al
lor şi nu vom mai întîlni asemenea lucruri, în fond de ce s-a în-
62
 gpiplat aşa? Dacă lucrurile stau aşa? Tocmai datorită gradului
t neînţelegere, de judecare îngustă şi este tocmai rezultatul a
|£ea ce am spus la acea şedinţă, a nivelului scăzut al cadrelor
Ijoastre în primul rînd din punct de vedere ideologic şi aci
jpebuie să acţionăm pentru a ridica acest nivel ideologic, po-
jjtic, pentru a înţelege lucrurile aşa cum sînt ele, pentru a nu-ţi
fi frică să abordezi problemele care apar la viaţă, sigur, avînd
un ţel clar şi urmărind realizarea în fapt fără să te împiedici de
formulări, dar unde fiecare trebuie să contribuie la realizarea
acestui edificiu, cu posibilităţile, în domeniul unde acţionează
el. Şi noi considerăm că scriitorii, oamenii de artă, au un rol
important în domeniul acesta al activităţii ideologice, al formă-
rii conştiinţei omului, şi aici avem pretenţii mari. Şi de aceea
noi vrem ca Uniunea Scriitorilor, organizaţia de partid, să fíe o
Uniune de activitate ideologică, de activitate politică, nu nu-
mai de împărţirea fondului literar, o Uniune de luptă pentru
marxism-leninism.
Şi la noi sînt oameni care înţeleg marxism-leninismul
exact cum au scris Marx şi Lenin, şi nu numai la noi, ci şi în
alte părţi. Atunci şi pentru asta trebuie să luptăm şi tocmai este
şi asta ne propunem să realizăm prin această activitate ideo-
logică.
Eu aşa aş fi făcut: „Hai să ţinem 10 inşi, şi voi şi noi, să
discutăm. Ce e greşit în articolul acesta?" Aşa făceam.

Tov. Ivasiuc: Este foarte greu de realizat o discuţie.

Dumneavoastră aţi pomenit de cinematografie. în interiorul
cinematografiei se fac multe discuţii de la care lipseşte un
singur personaj - cel care a scris scenariul.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce?

Tov. Ivasiuc: E un paradox.

Tov. Adrian Păunescu: Tovarăşe Ceauşescu, aş vrea să

63
spun, de pildă, că şi [?!] gata lucruri rezolvate, e greu. Ştiţi că,
în urma unor repetate scoateri din presă, v-am trimis o poezie
şi dumneavoastră aţi fost de acord să apară. Aş vrea să vă spun
că, după ce a apărut poezia, s-a încercat să se dea la televi-
ziune şi a fost scoasă de tovarăşul Bujor48. I-am spus că s-a
rezolvat odată. Tovarăşul Bujor, pentru că o scosese de cîteva
ori, acuma vrea din nou să o scoată...
(Rîsete.)

Tov. Ivasiuc: Eu aş vrea să vă spun un singur lucru - eu

cu Păunescu am monopolizat discuţia, ca şi cei mai tineri de la
masa aceasta - , vreau să vă spun un lucru care mi s-a întîm-
plat, care reflectă sentimentele scriitorilor faţă de conducerea
partidului. Acum cîteva zile am primit un telefon de la Nichita
Stănescu, care mi-e prieten foarte bun, şi m-a întrebat dacă
poate să-mi dedice o poezie. I-am spus: „Ce te-a apucat ca să
mă chemi de la Bucureşti la Mangalia ca să-mi dedici o poe-
zie...?" „Păi, nu e vorba de orice fel de poezie...", mi-a spus.
Este vorba de următoarea poezie: noi doi, în cadrul gărzilor
patriotice, la un moment dat eram în aceeaşi grupă şi amîndoi
primisem acelaşi geam, el ochitor trăgător şi eu ajutor. Noi
atunci am zis: „Murim aici, dar aici stăm, oricine ar veni..." Şi
acum şi-a adus el aminte de acest jurămînt al nostru, deşi
sîntem acum oameni de aproape 40 de ani şi a scris o poezie în
legătură cu asta.
Acestea sînt sentimentele noastre şi faţă de politica parti-
dului şi faţă de dumneavoastră. Oricînd şi în orice moment, să
ştiţi că nu există ca tot poporul şi toţi scriitorii să nu fie alături
de această politică, alături de dumneavoastră, chiar mergînd

48
Mihail Bujor Sion, funcţionar şi activist de partid, din 1945.
La acea dată, preşedinte al Comitetului de Stat pentru Radio şi Tele-
viziune (22 februarie 1971-24 aprilie 1973). Ulterior (11 octombrie
1973-27 decembrie 1974), ambasador extraordinar şi plenipotenţiar
al RSR în Olanda.
64'
ynă la chestia aceasta copilărească puţin. De la Congresul al
¡pC-lea a fost o dezvoltare foarte mare. Sigur că au fost greşeli,
sigur că s-au întîmplat o serie de lucruri, sigur că au apărut
cărţi proaste, şi vă spun, or să mai apară cărţi proaste...
Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, eu nu mă tem de cărţile
proaste, eu mă tem de cărţile bune... (Rîsete, aplauze.) Cărţi
proaste ştiu că or să apară.

Tov. Ivasiuc: Tovarăşul Stancu şi cu mine am fost la un

congres al scriitorilor la Moscova. După aceea, cîţiva scriitori
sovietici, unul care e mai prieten cu mine, Andrei Vosnisenski,
m-a invitat într-un grup de scriitori, şi am stat de vorbă cu ei.
Mi-au spus, să ştiţi că şi între scriitorii sovietici, scriitorii ade-
văraţi, există admiraţie pentru România. Eu le-am spus toate
lucrurile acestea aşa cum sînt.
Să ştiţi că în privinţa aceasta sîntem în mare măsură un mo-
del. Sigur că avem foarte multe de făcut. Sînt de acord cu dum-
neavoastră că au apărut în literatură într-o proporţie mai mare
lucrări proaste şi trebuie refăcute. Sigur că au existat o mulţi-
me întreagă de greşeli şi sîntem de acord. Dar eu văd această
acţiune iniţiată de dumneavoastră ca [pe] o acţiune în cadrul
democratizării. Am o mică teorie, nu vreau s-o spun acuma, con-
tradicţia între liberalizare şi democratizare. Liberalizare în-
seamnă că dumneavoastră sînteţi toleranţi cu noi. Noi nu vrem
toleranţă. Noi vrem să avem, în cadrul societăţii, cuvîntul nostru
de spus, drepturile noastre şi aşa mai departe, nu toleranţă. Noi
nu sîntem pentru toleranţă. Noi sîntem pentru a contribui în-
tr-adevăr ca societatea noastră şi omul acesta care să fie demn...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Păi, spuneţi domnule!

Tov. Eugen Jebeleanu: Să nu se acopere geamul de mîini

neîndemînatice, că mai sînt şi din acestea.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuie curăţat geamul.

65'
 Tov. Adrian Păunescu: Tovarăşul Jebeleanu vorbeşte în
cunoştinţă de cauză, pentru că, de cîteva săptămîni, dumnealui
nu mai scrie.
Tov. Eugen Jebeleanu: Sînt împiedicat să public. Şi vă
pot trimite articole ca să vă convingeţi de ce au fost oprite.

Tov. Ivasiuc: Să facem o întîlnire de lucru şi să povestim

toate lucrurile acestea. în presă s-a creat aşa o chestie, nu se
rezolvă cutare, nu se rezolvă cutare, du-te, domnule, la şefu'.
Dar nu e aşa de simplu, 20 de milioane de oameni nu pot să
facă chestia aceasta.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu pot. Mîine care vreţi să

mergeţi la Tulcea? (Toţi.)

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu toţi. Plecăm cu un elicopter,

să vedem cîţi pot merge în elicopter.

Tov. Zaharia Stancu: Vă mulţumim.

5.VIII.1971
IV. 2 ex.

66'
 STENOGRAMA
întilnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu
cu activul Uniunii Scriitorilor
- 21 septembrie 1971 -

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi,

Am convocat această şedinţă cu activul scriitorilor, pentru
a discuta despre activitatea pe care trebuie s-o desfăşoare
Uniunea Scriitorilor în legătură cu măsurile elaborate de
Comitetul Executiv pentru îmbunătăţirea activităţii ideo-
logice49, avînd în vedere şi faptul că trebuie să aibă loc în
curînd şi Conferinţa Naţională a Scriitorilor50, şi este necesar

49
Întîlnirea a avut loc la sediul CC al PCR şi a fost dedicată
„analizării modului în care Uniunea Scriitorilor acţionează pentru
traducerea în viaţă a programului privind îmbunătăţirea activităţii
politico-ideologice, de educaţie marxist-leninistă a membrilor de par-
tid, a tuturor oamenilor muncii" din iulie 1971, precum şi „examină-
rii unor probleme legate de pregătirea viitoarei conferinţe pe ţară a
scriitorilor" [„Scînteia", an. XLI (1971), nr. 8915, miercuri 22 sep-
tembrie]. Au fost prezenţi: Paul Niculescu-Mizil (membru al Comi-
tetului Executiv al CC al PCR, al Prezidiului Permanent, secretar al
CC al PCR), Dumitru Popescu (membru al Comitetului Executiv al
CC al PCR, secretar al CC al PCR, preşedinte al Consiliului Culturii
şi Educaţiei Socialiste), Miu Dobrescu (membru supleant al Comi-
tetului Executiv al CC al PCR, şeful Secţiei Propagandă a CC al
PCR), Mihai Gere (membru supleant al Comitetului Executiv al CC
al PCR). Au participat membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor, ai
Asociaţiilor Scriitorilor, ai Comitetului PCR al Uniunii Scriitorilor,
redactori şefi ai publicaţiilor literare şi cultural-sociale din Capitală
şi din ţară, directori de edituri, reprezentanţi ai presei etc. Apro-
ximativ 30 de scriitori.
50
Proxima Conferinţă Naţională a Scriitorilor va avea loc în
22-24 mai 1972. în cuvîntarea sa, de la încheierea lucrărilor, Nicolae
Ceauşescu va reitera exigenţele partidului pentru literatura din Ro-
67'
ca pregătirea şi desfăşurarea acestei Conferinţe să contribuie la
îmbunătăţirea activităţii Uniunii Scriitorilor, să ducă la creş-
terea rolului acestei Uniuni în munca educativă de formare a
omului nou în ţara noastră. Desigur, vorbind de Uniunea Scri-
itorilor în mod concret, este vorba de îmbunătăţirea activităţii
scriitorilor în fond, de a da opere mai bune, mai legate de pro-
blemele vieţii noastre sociale şi alte probleme care sînt legate
de activitatea Uniunii Scriitorilor.
Cred că nu ar avea încă rost să ne ocupăm acuma de proble-
mele, să zic aşa, economico-financiare, [pe] care le-am discu-
tat în primăvară. Ştiu că ele sînt într-un stadiu mai avansat, au
fost discuţii, s-a ajuns la un şir de propuneri care în cursul lunii
octombrie vor trebui să fie soluţionate. Desigur, va trebui să ve-
dem ce soluţie se va găsi, aceea care va fi cea mai corespunză-
toare, pentru că, după cîte ştiu, şi la scriitori părerile sînt împăr-
ţite şi cu cît sînt consultaţi mai mulţi scriitori cu atît sînt păreri
mai multe; aşa că va trebui şi aici, pînă la urmă, să găsim o solu-
ţie care să ţină seama şi de experienţa din alte ţări şi de condiţi-
unile concrete din ţara noastră. Dar aş propune să nu ne ocupăm
acuma de aceste probleme, urmînd ca să fie analizate împreună
cu conducerea Uniunii Scriitorilor într-o şedinţă specială şi de-
finitivată, inclusiv legea [dreptului] de autor, în aşa fel ca pînă
la Conferinţă problema aceasta să fie definitiv soluţionată.
Pun această problemă pentru ca să ne concentrăm în
discuţiile de astăzi asupra problemelor de fond privind acti-
vitatea scriitorilor şi orientarea activităţii literare din România.
Iată, pe scurt, tovarăşi, care este scopul acestei şedinţe, şi
cu aceasta să trecem propriu-zis la discuţii: să fie o discuţie
liberă, nu ca la Uniunea Scriitorilor. Nu sînt înscrişi pînă acu-

mânia, pe care o va defini tot în limitele strîmte ale vechiului „rea-

lism socialist". Raportul conducerii Uniunii Scriitorilor, prezentat de
acad. Zaharia Stancu, preşedinte, va urmări fidel „tezele" Plenarei
CC al PCR din noiembrie 1971. în luările de cuvînt ale scriitorilor,
consemnate de presa vremii, nu transpar voci dizidente.
68'
ma la cuvînt, deci se poate înscrie oricine. Singurul care a ce-
jut cuvîntul în prealabil este tovarăşul Zaharia Stancu, în cali-
tate de preşedinte, restul oricine doreşte să ia cuvîntul o poate
face. Ştiu că s-a anunţat şedinţa de mai demult, sper însă că nu
v-aţi întocmit textele de acasă, puteţi să vorbiţi liber, ca să
putem înţelege şi noi.

Tov. Zaharia Stancu: Stimate tovarăşe secretar general,

Ţin să vă mulţumesc în numele tuturor scriitorilor pentru
atenţia şi pentru grija cu care ne ajutaţi în munca noastră şi în
viaţa noastră. Am fost foarte emoţionat cînd aţi vizitat Casa
scriitorilor de la mare, foarte mulţumiţi că aţi văzut rînduri de
scriitori cum s-au bucurat de o vacanţă plăcută, casă care s-a
ridicat prin grija personală a dumneavoastră şi am fost foarte
bucuroşi acum două luni, cînd dumneavoastră aţi ridicat în
discuţie hotărîrile luate şi indicaţiile date cu acel prilej.
N-aş vrea să vorbesc mult, aş dori numai să vă comunic că
majoritatea scriitorilor au primit cu un foarte viu interes docu-
mentele de partid şi în măsura în care a fost posibil am ţinut
socoteală şi am îmbunătăţit munca la Uniunea Scriitorilor. S-a
putut uşor observa că revistele apărute şi-au îmbunătăţit con-
ţinutul, între timp; sîntem informaţi că editurile noastre şi-au
revizuit programele, îmbunătăţindu-le, înlăturînd acele lucrări
care nu meritau să fie tipărite şi căutînd să tipărească numai
lucruri corespunzătoare indicaţiilor date de partid51.

51
„îmbunătăţirea" de care vorbeşte Zaharia Stancu a însemnat,
de fapt, retragerea unor cărţi din librării, epurarea bibliotecilor, revi-
zuirea planurilor editoriale, în sensul eliminării unor titluri suspecte
de „liberalism", înăsprirea cenzurii presei ş.a. Ceea ce este prezentat
de Zaharia Stancu drept un „tribut" deja plătit reprezintă, în ochii
dictatorului nesăţios, un frugal început: „Ceea ce am realizat pînă
acum nu ne poate mulţumi", va declara N. Ceauşescu în cuvîntarea
ţinută la Cluj, în vizita de lucru prilejuiă de inaugurarea anului uni-
versitar (marţi, 3 oct. 1972).

69'
 Ţin însă să vă spun că s-au iscat şi unele nedumeriri în
legătură cu aceste documente. Vreau să vă spun că aproape toţi
ziariştii şi scriitorii străini care m-au vizitat la Uniunea Scrii-
torilor în ultimele două luni au pus întrebarea pentru ce această
întoarcere la trecut. A trebuit să cheltuim o mare parte din
timpul nostru explicîndu-le că nu e vorba de o întoarcere la
trecut, ci e vorba de o hotărîre care ne ajută să mergem înainte
şi să izbutim în munca noastră să dăm cărţi mai bune, mai
frumoase, mai interesante decît acelea pe care le-am scris şi le-
am publicat pînă astăzi.
Această nedumerire, după cît am putut să-mi dau seama
chiar în ultimele două zile, este vie în mintea unor scriitori. Şi
ar fi foarte potrivit dacă în şedinţa de azi s-ar înlătura orice
nedumerire şi s-ar da indicaţii în sensul ca să pricepem mai bi-
ne care este miezul adevărat al acestor hotărîri ale partidului,
hotărîri exprimate în documentele partidului.
Tovarăşii scriitori au primit cu un viu interes, spuneam,
aceste documente, şi fără îndoială ele vor contribui şi ne vor fi
de un mare ajutor, în munca noastră. Ce s-a întîmplat? S-au în-
tîmplat cîteva lucruri mărunte, după părerea mea, însă cărora li
s-a dat o semnificaţie şi anume: oamenii sînt bucuroşi de con-
ţinutul documentelor, sînt însă temători în ceea ce priveşte
aplicarea lor. S-a întîmplat că au fost oprite cîteva articole, s-a
întîmplat că unele cărţi au fost scoase din planurile editoriale
şi oamenii, unii au înţeles că e vorba de instituirea, în munca
noastră, a scriitorilor, a unei situaţii care a fost în trecut, care
mie mi se pare destul de depărtată - 1948, 1950, chiar după
1950. Noi am scris articole în presa literară şi în presa coti-
diană, în „Scînteia", în care am căutat să înlăturăm aceste
păreri care, după părerea noastră, sînt greşite. Nu se poate
confunda conţinutul documentelor cu greşelile, erorile,
temerile unor oameni din aparat, care sînt puşi să lucreze cu
scriitorii.
Noi am dori succes noului Consiliu creat printr-un Decret

70'
U Consiliului de Stat de acum cîteva zile52, am ura succes şi
IBi dori ca acest Consiliu, care va lucra cu scriitorii, să fie, a-
şgşti oameni care vor lucra cu noi, bine aleşi, să cunoască pro-
blemele de viaţă şi de literatură pe care noi le vom dezbate în
gârţile noastre, să aibă multă înţelegere, dar şi fermitate în ace-
laşi timp, faţă de ceea ce vor prezenta scriitorii.
Aceasta este singura temere pe care, după cîte cunosc eu,
o au scriitorii. îmbrăţişăm cu multă dragoste indicaţiile date şi
dorim să se lucreze în aşa fel, încît aceste indicaţii să fie împli-
nite de noi cu ajutorul foarte preţios al celor puşi să muncească
cu noi. Cred că scriitorii de faţă, măcar cîţiva dintre ei, vor
completa spusele mele.
Vă mulţumesc încă o dată pentru această întîlnire care ne
va fi tuturor foarte utilă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă sînt tovarăşi care au mers

la adunările generale ale organizaţiilor de partid şi ale
oamenilor muncii din întreprinderi, la activele de partid din
judeţele în care s-au desfăşurat zilele acestea? Se pare că nu
sînt? Sînt? Puţini? Dar sînt. Cred că era bine dacă secţia
noastră de propagandă ar fi luat măsuri ca toţi scriitorii să fi
participat la aceste adunări şi atunci deja le-ar fi fost lămurite
problemele şi n-ar mai fi aşteptat întîlnirea de astăzi. Dar,
avînd în vedere că vor continua aceste adunări, trebuie ca la
activele de partid din judeţele respective, şi avînd în vedere că
în Bucureşti sînt mulţi scriitori, să participe toţi scriitorii, chiar
şi nemembrii de partid. Activul de partid este mai larg aşa.

52
Este vorba despre Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste,
înfiinţat prin Decretul 301 din 15 septembrie 1971, organism care
preia funcţiile de „îndrumare şi control" a culturii ale fostului Comi-
tet de Stat pentru Cultură şi Artă, acuzat de ineficienţă politică şi ide-
ologică. După desfiinţarea oficială a cenzurii, în 1977, va deveni
principala instituţie însărcinată cu supravegherea şi controlul politic
al culturii, în România.

71'
 Dar aceasta este o problemă organizatorică.
Cine doreşte să ia cuvîntul?
Dacă nu sînt doritori care să ia cuvîntul, atunci putem
încheia şedinţa?

Tov. Aurel Mihale: Mulţumesc pentru invitaţia la această

şedinţă, pentru că am prilejul să-mi spun direct unele păreri.
Cred că puţini oameni au avut o satisfacţie mai mare decît
mine personal la apariţia acestor documente pe care am să le
arăt53.
După părerea mea personală, cred că este destul de clar
conţinutul şi orientarea acestui document, mai clar decît expli-
citarea şi motivarea acestui plan de măsuri, decît în expunerea
dumneavoastră, nu cred că ar fi putut să fie. Mie mi se par
extrem de clare, extrem de precise şi rămîne să vedem ce avem
de făcut pe această linie. în mod sigur spun că majoritatea -
dacă nu unanimitatea - , cel puţin din cîte cunosc, a scriitorilor,
au salutat cu satisfacţie aceste măsuri, cu aceste nedumeriri
sau îndoieli pe care tovarăşul Stancu le-a amintit aici.
După părerea mea, planul şi expunerea dau pentru multă
vreme substanţă şi orientare activităţii nu numai ideologice-
politice, cultural-artistice, dar cu deosebire şi activităţii noastre
a scriitorilor. Cred că trebuie să vedem în acest plan de măsuri
un adevărat program de perspectivă de lungă durată pe care se
va axa munca noastră, care vor mobiliza - planul şi expunerea

53
Despre astfel de satisfacţie vorbeşte Monica Lovinescu, cînd
observă că, „în panica generală, sînt totuşi cîţiva care se bucură. în
sfîrşit, trebuie să-şi spună, în sfîrşit, a revenit vremea noastră! [...]
Nu se putea să nu revină vremea aceea de aur cînd era de ajuns să în-
şiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractorişti ca să te trans-
formi în pictor, să compui marşuri şi tangouri cu partidul ca să fii
trecut printre compozitori, să înveţi pe de rost cîteva formule-tip
pentru a fi încadrat printre «culturali». Era vremea noastră. Cea bu-
nă." Monica Lovinescu, Unde scurte..., I, p. 511.

72'
 ate forţele noastre pentru realizarea acestor cărţi, care să
tribuie într-adevăr la îmbunătăţirea activităţii cultural-edu-
t:
ve, la educaţia comuniştilor.
Mi se pare că tocmai pentru că acest plan şi această ex-
anere dau o concepţie unitară, un sistem întreg de măsuri care
a orienta în viitor întreaga activitate ideologico-politică, el va
ttebui studiat şi analizat, în sfîrşit, de noi în adîncime, în pro-
funzime, în esenţa lui, pentru a putea da acele cărţi, acele
bpere pe care le simţim datori să le dăm.
Personal m-aş fi aşteptat, după apariţia planului şi a expu-
nerii, ca, din punct de vedere teoretic, filozofii noştri să dezvolte
mai mult acele teze novatoare, cuprinse în acest plan, teoretice
şi din punctul de vedere al aplicării lor, pentru că am impresia
că şi de aici survin unele nedumeriri. Sînt lucruri cu totul noi,
dar care caracterizează felul în care conducerea de partid abor-
dează construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi
în care formarea omului nou este privită ca o dezvoltare nu
numai teoretică, dar şi a măsurilor practice de înfăptuire a a-
cestui lucru în viitor. în cadrul acestora, literatura are unul din
rolurile cele mai importante, tocmai prin forţa ei de înrîurire,
de formare a conştiinţelor socialiste, de educaţie comunistă.
Mi-a fost foarte clar şi cred că în aceasta poate ar trebui să
stea principala noastră înţelegere a acestor măsuri: că numai
un om cu o conştiinţă socialistă înaintată poate construi socie-
tatea pe care noi, ca comunişti, o dorim. în acest sens, este
foarte clar că, la formarea acestui om, noi scriitorii, operele
noastre, trebuie să aibă un rol extrem de important. Este
adevărat ce spunea tovarăşul Stancu, că există aceste nedume-
riri în legătură cu o teamă de trecut. Mie mi se pare că nu exis-
tă nici un motiv, ci, dimpotrivă, pentru a avea asemenea nedu-
meriri. De ce? Planul însuşi, şi mai ales Expunerea, arată
foarte clar: nu este vorba de a se întoarce la nici un trecut, ci
dimpotrivă: Planul şi Expunerea deschid o cale largă, cea mai
largă cale care ne-a fost deschisă pînă acum, spre viitor, spre a
ne mobiliza toţi împreună de a face faţă acestor sarcini de for-

73'
mare a omului nou, de dezvoltare a societăţii noastre multi-
lateral dezvoltate, înţelegîndu-se inclusiv formarea unei spiri-
tualităţi noi, a omului nou socialist. De aceea, eu îmi exprim
personal altă nedumerire: de ce atîta teamă de trecut şi de ce
prea puţin efort al îndreptării privirilor noastre spre viitor, spre
aplicarea acestor măsuri?
De ce atîta teamă de un trecut foarte apropiat, pe care
vrem să-1 lichidăm, şi sînt convins că toţi vrem acest lucru, şi
nu facem un efort suplimentar de a găsi acele măsuri, de a face
acele propuneri concrete, de a lua acele iniţiative încît noi
înşine, căci vrem acest lucru, sînt absolut convins că toţi scrii-
torii vor acest lucru, să realizăm acele opere, acele cărţi cu ca-
re să servim Partidul nostru Comunist, cu care să servim popo-
rul nostru, cu care să servim construirea noii societăţi? Am
impresia, personal, că mai mult trebuie să ne mobilizăm spre
această deschidere spre viitor, că mai mult trebuie să ne recon-
siderăm personal şi în obştea scriitoricească ceea ce am făcut
bun pînă acum, ceea ce a rămas să facem mai bun şi mai bine
în viitor.
Aş avea multe de Spus în legătură cu aceasta, însă am să
mă opresc la cîteva constatări asupra situaţiei actuale în dome-
niul literaturii, a frontului literar, constatări la care am ajuns de
la o analiză concretă, foarte îndelungată, a Planului de măsuri
şi a Expunerii. Părerea mea este că s-au obţinut bune rezultate
în această perioadă, în special pe această linie a înţelegerii
majore a specificului fenomenului literar, a posibilităţii ca
fiecare individualitate creatoare, fiecare stil să se poată mani-
festa. Au apărut şi multe cărţi valoroase, aş aminti cu deose-
bire acelea cu care am întîmpinat aniversarea partidului. Acest
lucru este un bun cîştigat şi nu este bine să trecem peste el,
dar, în acelaşi timp, cred că nu trebuie să ne oprim prea mult
asupra acestui lucru şi să ne punem problemele pe care le a-
vem de rezolvat din situaţia existentă în literatură [...]
Nu este vorba de nici o aplicare de corespondenţă meca-
nică între literatură şi viaţă, între literatură şi aceste realizări,
74'
 — n a i de transfigurarea artistică a acestor realizări, de
rea în operele noastre a acelor oameni care au înfăptuit
aceste realizări. Nu este vorba de a vedea în mod absolut
¿¡rect, mecanic, cum s-a construit Galaţiul, siderurgia, cum s-a
putut construi sistemul de la Porţile de Fier, cum s-a construit
Argeşul, hidrocentrala, cum se fac atîtea construcţii, ce se în-
tîmplă în uzinele noastre, ce se întîmplă pe ogoarele noastre, în
cooperativele noastre, ce se întîmplă cu tineretul, ce se întîm-
plă cu intelectualitatea. Toate aceste lucruri trebuiau să-şi gă-
sească cît de cît oglindirea în operele noastre. Şi-au găsit, însă
nu întrutotul aşa şi la nivelul la care ar fi fost posibil şi la care
este necesar.
Am să vin cu o propunere.
O altă constatare care ne-a fost impusă de analiza acestor
documente este aceea a unui decalaj, a unei necorespondenţe
existente între condiţiile create activităţii literar-artistice şi re-
zultatelor obţinute. Cunosc de foarte multă vreme condiţiile de
activitate, de muncă creatoare a scriitorilor noştri. Niciodată
nu au fost aceste condiţii mai bune ca în aceşti ani. Incepînd de
la înţelegerea majoră, specifică, a fenomenului literar, pînă la
asigurarea unor condiţii materiale cît mai bune, cît a fost
posibil, şi, aşa cum a spus tovarăşul Stancu, care ne-au mul-
ţumit şi ne-au satisfăcut şi a adus în numele nostru recu-
noştinţa respectivă conducerii de partid, dar nu cred că am
obţinut şi acele rezultate pe măsura condiţiilor create. Şi mă
gîndesc, în primul rînd, la înţelegerea esenţială a actului, a
fenomenului literar, de către conducerea de partid, a felului
cum ne-a ajutat an de an de a înţelege mai adînc şi în esenţă
sarcinile noastre. Cred că sîntem încă datori faţă de aceste
condiţii create.
O altă constatare pe care am facut-o şi care este foarte
subiectivă, şi pentru mine este puţin mai dureroasă tocmai din
această subiectivitate, este că frontul nostru literar are foarte
multe forţe, foarte multe talente. Foarte mulţi scriitori de mare
talent din toate generaţiile sînt prinşi în acest front şi că pot şi
75'
au posibilitatea să scrie, să creeze, cărţi mai bune, mai multe,
mai aproape de cerinţe, cu un nivel mai ridicat, mai aproape de
tot ceea ce dorim împreună cu toţii.
Care sînt cauzele care au dus la aceste insuficiente reali-
zări şi mai ales care trebuie să ne mobilizeze pentru viitor? Nu
încerc să analizez sau să dau nişte cauze generale, eu voi da
nişte exemple absolut concrete în ceea ce mă priveşte şi care
nu sînt numai cu cărţile mele sau cu activitatea mea creatoare,
ci cu a unui întreg grup de scriitori. în principal, mi se pare că
cea mai importantă cauză este aceea a neaplicării întrutotul a
liniei politice a partidului, a indicaţiei dumneavoastră. Eu nu
spun că este o cauză subiectivă sau că au existat impedimente
în acest lucru, dar că noi nu am reuşit să aplicăm întrutotul
aceste sarcini ale noastre, ca scriitori comunişti, şi că trebuie
să ne mobilizăm în continuare pe această linie. N-aş vrea să vă
reţin prea mult, eu aveam notate nişte lucruri, dar aş vrea să
dau cîteva exemple: în aceşti ani am scris cronică de război,
am încercat să realizez o epopee a insurecţiei, a războiului
antifascist, a participării ţării noastre la acest război, a felului
în care partidul şi poporul nostru au realizat aceste mari
înfăptuiri istorice. Am încheiat această carte54, a apărut, nu s-a
scris mai nimic despre ea. După o muncă de 10 ani. Aceasta a
fost situaţia. Ea a fost tradusă, între timp, complet sau în
culegeri, sau în antologii, sau în serii separate de povestiri în
5-6 limbi. Deci mi-am pus problema în acest timp de a
contribui, pe măsura puterilor mele, cu cărţi cu această
tematică patriotică la educaţia patriotică, de a scoate în
evidenţă realizările poporului nostru, ale partidului nostru în
această perioadă.
După aceasta mi-am propus, dat[e] fiind constatările per-
sonale din această perioadă, să mă opresc mai mult asupra
idealului comunist, care trebuie să insufle generaţiile de astăzi,

54
Este vorba despre ampla trilogie Cronică de război, Bucu-
reşti, 1967.
76'
Kaxnenii muncii în această epocă a construcţiei socialiste. Şi
pu preluat o temă a mea mai veche, am început o nouă docu-
mentare la Uzinele „23 August", la Comitetul de partid, la
institutul de Istorie a Partidului şi m-am oprit asupra momen-
tului preluării puterii politice, adică [a] acelui moment de
avînt, al luptei revoluţionare a clasei muncitoare conduse de
partidul nostru din ianuarie-februarie-martie 1945. A apărut şi
acest roman55, nu s-a scris despre el; în „România literară" a
apărut o notă ca fiind depăşit. Depăşit de ce? Tema, desigur,
pentru tovarăşii respectivi care au scris. Pentru mine însă nu,
dimpotrivă, era o temă care abia îi venea rîndul şi s-a dovedit
aşa. Cam acelaşi lucru am păţit şi cu alte cărţi cu aceeaşi tema-
tică revoluţionar-patriotică. Cam acelaşi lucru am păţit şi cu
articolele pe care vroiam să le scriu pe această linie. Mi-am
propus, în această perioadă, tocmai plecînd de la aceste con-
statări, să scriu o serie de articole, cu tematica patriotismului
socialist în literatură, cu tematica aceasta a dezvoltării stilului
literar de pe o bază ideologică comună unitară, aceea a parti-
dului, a clasei muncitoare, cu necesitatea legării mai strînse a
literaturii de viaţă, în ce trebuie să constea, în probleme de
conţinut şi nu de formă, dinamismul literaturii noastre şi aşa
mai departe. Am încercat primul articol să-1 public pe vremea
aceea la „România literară", fără succes. A apărut la „Scînteia"
la începutul lui ianuarie 1959. Al doilea articol însă a stat la
„Scînteia" din ianuarie în mai, tocmai articolul care punea
această problemă, a situării integrale a scriitorilor, a tuturor
stilurilor, pe poziţiile de luptă ale concepţiei partidului nostru.
Numai la intervenţia Comitetului Central a fost publicat.
Celelalte articole nu le-am mai scris. Mai mult, anul trecut, în
mai, cînd cu inundaţiile, mi-am exprimat dorinţa să plec pe
teren şi să văd acest lucru ca să scriu. Asta am făcut-o seara, a
doua zi dimineaţa mi-am exprimat dorinţa unei reviste
militare, care avea legături directe. A doua zi dimineaţa am

55
Aurel Mihale, Primăvara timpurie, Bucureşti, 1969.
77'
primit telefon: dacă doriţi, într-adevăr, la ora 10.00, să ne suim
în avionul care ne aşteaptă pe aeroport. Un avion care făcea
curse speciale pe această linie. Am fost acolo: am stat două
zile la Baia Mare, tovarăşii de la Judeţeană56 au văzut ce se
putea da şi pe urmă am plecat la Satu Mare şi am văzut ceea ce
n-aş vrea să mai văd niciodată. Mi-am notat toate aceste
lucruri. Am stat o săptămînă numai la Satu Mare.
Am scris la ziarul din Satu Mare şi am trimis de acolo un
articol pentru „Scînteia", printr-un colonel care făcea legătura
respectivă. Mi s-a spus că nu a fost comandat. „Scînteia" nu
apăruse încă cu nici un articol despre inundaţii decît ştirile
respective. Nu-i nimic. M-am întors. Aveam 10 materiale pre-
gătite, 4 articole, 5 reportaje, o nuvelă, şi aşa mai departe. Dau
telefon la „Scînteia" şi spun: am peste 100 de pagini despre
cutare. Nu începuse încă campania respectivă în „Scînteia", cu
materialele respective şi peste o sută de fotografii de la Satu
Mare, vă stau la dispoziţie cu dragă inimă. Nimic. Am dat
telefon şi am vorbit la „România literară" cu redactorul-şef: nu
avem nevoie de asemenea articole. în aceste condiţii, cînd eu
scriu cărţi cu temă revoluţionar-patriotică, cînd fac tot ce am
putut să fac şi mi se refuză această activitate, atunci daţi-mi
voie să cred că nu s-au aplicat întrutotul tocmai aceste măsuri,
tocmai acele indicaţii, tocmai politica literară a partidului nos-
tru. Nu am dezarmat. Cine mă cunoaşte, ştie bine că stau ferm
pe picioarele mele şi nu mă poate nimeni schimba. Am ridicat
această problemă de repetate ori în organizaţia de partid fără
nici un răspuns, fără nici un efect. Le-am ridicat în secţia res-
pectivă a Comitetului Central şi în legătură cu presa literară, şi
în legătură cu editurile, şi în legătură cu aceste constatări care
s-au dovedit juste asupra fenomenului literar, şi în legătură cu
necesitatea mobilizării comuniştilor pentru a pune în aplicare
linia partidului şi aşa mai departe. Dacă aş face numai istoricul
acestor ridicări de cuvînt ale mele ar fi, după părerea mea, su-

56
Comitetul Judeţean de Partid.
78'
f i e n t e : am ajuns, din cauza lipsei de audienţă, pînă la secre-
pjul general al Partidului şi vă mulţumesc încă o dată pentru
faptul că m-aţi primit şi că am expus atunci aceste probleme de
Ofdin general. Pentru ca, după acest prilej fericit, abia după
aceea, să nu mi se publice cărţile, să fíe scoase din plan, şi nici
articolele respective. în aceste condiţii, deci, am lucrat unii
dintre scriitorii comunişti.
Propuneri: cred că este absolut necesar ca pe baza acestui
plan de măsuri să existe un plan foarte concret al Uniunii
Scriitorilor, al organizaţiei noastre de partid, cu aplicări ime-
diate, dar şi cu un plan de largă perspectivă, şi planul de mă-
suri, dar mai ales specificul activităţii noastre ne obligă, impli-
că un plan de perspectivă mult mai larg, mult mai responsabil,
cu o bătaie de mulţi ani viitori cu care să putem antrena ca
Uniunea Scriitorilor, ca organizaţie de partid, ca comunişti, tot
frontul şi toată obştea scriitoricească care încă o dată revine
[?!] este foarte deschisă acestui plan de măsuri. Este foarte
doritoare să fie antrenată, să scrie acele cărţi, or' fi unul, altul,
căruia nu-i convine din anumite lucruri, dar aceasta nu con-
tează pentru toţi cei care mai ales vrem să facem acest lucru.
în al doilea rînd, închegării frontului nostru literar în sen-
sul mobilizării tuturor forţelor scriitoriceşti şi îndeplinirii efor-
tului principal, a sarcinilor care ne revin, adică a scrie cărţi.
Orice activitate a noastră, a Uniunii, a organizaţiei de partid,
trebuie să aibă acest scop. Toţi cei, şi sîntem mulţi care vrem,
şi vor să scrie asemenea cărţi, să servească partidul pe linia
Planului de măsuri şi a Expunerii să aibă asigurate condiţiile
respective de realizare. Pentru că neîngăduinţa faţă de un anu-
mit stil, indiferenţa faţă de anumite scrieri, de anumite stiluri
literare, de anumite individualităţi creatoare, aşa cum am do-
vedit şi care nu este numai a mea personală şi care, pînă la
urmă, s-a dovedit indiferenţa faţă de o anumită tematică, faţă
de o anumită poziţie politică, faţă de anumite idealuri estetice
din operele noastre. Aşa cum, la o şedinţă de partid, observa,
dacă nu mă înşel, tovarăşul Badrus sau tovarăşul Andriţoiu, că,

79'
pînă Ia urmă, această indiferenţă a luat aspectul indiferenţei
faţă de oamenii mai fermi pe poziţiile partidului, faţă de lite-
ratura mai angajată, mai militantă pentru idealurile partidului.
O altă propunere (este poate cea mai importantă) - îmbu-
nătăţirea legăturilor noastre cu viaţa oamenilor muncii, recu-
noaşterea realităţilor de astăzi, a universului spiritual de astăzi,
a conştiinţelor socialiste de astăzi ale oamenilor muncii, ale
tineretului, ale întregului popor care luptă, muncesc, cum ştim
că muncesc, pentru realizarea măreţelor planuri de edificare a
noii societăţi.
In acest sens, am o propunere care depinde de felul cum
ea este aplicată, dar, în esenţă, cred că este justă: de ce să ne
călcăm pe picioare aici în Bucureşti? Şi chiar stînd în Bucu-
reşti? De ce să nu fim repartizaţi, pentru că mulţi, foarte mulţi
scriitori sînt şi în căutare de lucru? Nu revin asupra acestei
probleme din cauza motivării pe care aţi arătat-o la început. De
ce să nu fim repartizaţi? Cu asentimentul nostru şi la dorinţa şi
la cererea noastră, a tuturor? Pe lîngă sindicate, pe lîngă U.T.C.,
pe lîngă cooperativele de producţie? Oriunde, în institutele de
cercetări şi pe şantiere, la mari[le] construcţii din această ţară
care se fac, oriunde vrea, fară nici o obligativitate organiza-
torică administrativă, dar să facă acolo şi o muncă utilă, să fie
asigurat şi un minim de viaţă, dar, în acelaşi timp, să facă o
documentare scriitoricească asupra cărţilor care vor fi scrise.
Am impresia că, în principal, aceasta ne-a lipsit în aceşti ani,
pentru că este imposibil ca scriitor, participînd sau fiind de faţă
la asemenea evenimente mari, la asemenea şantier, la aseme-
nea construcţii, să nu te mişte, să nu-ţi mănînce degetele să pui
mîna pe creion şi să poţi să scrii despre ele. Este absolut
imposibil. Cred că s-ar putea astfel antrena şi uşura şi con-
diţiile de viaţă ale multor scriitori şi mă gîndesc nu numai la
tineri, şi le găsesc foarte multe dorinţe şi foarte multe
preocupări [?!]. Marile uzine, toate organizaţiile obşteşti, tot ce
poate fi posibil, ziarele respective, fără o strictă, cum să spun,
încorsetare a activităţii [de] organizare şi creînd posibilitatea

80'
 ggasta de documentare la faţa locului, de antrenare directă
Bolo, se poate face cu ajutorul Uniunii Scriitorilor şi ferindu-
Kfe de o aplicare mecanică, pentru că asta ar produce contrar
fgea c e dorim, şi la dorinţa fiecăruia.
Cred că este absolut necesarja] îmbunătăţirea activităţii
levistelor literare. Este adevărat ce spune tovarăşul Stancu. în
^tünul timp, aceste reviste s-au îmbunătăţit şi trebuie să salu-
gini acest lucru la modul cel mai cinstit posibil, dar nu este
guficient, după părerea mea. Ajunsesem, într-un timp, la şedin-
ţa organizaţiei de partid, dacă îmi amintesc, dacă nu-mi amin-
tesc prea bine îmi retrag [?!], tovarăşul Stancu spunea odată că
au mai putem nici măcar să scriem pe reviste sus „Proletari din
toate ţările uniţi-vă!". Cred că trebuie să mergem pe un efort
de conţinut şi pe o orientare politică a revistelor.
Mai mult, aş vrea să spun că nu cred că în Bucureşti cele
două reviste principale sau trei, care sînt, ne dau posibilitatea
tuturor de manifestare. Poate că şi din această cauză nu am
reuşit să scrim. Poate că este prea mare revista „România
literară" - 32 de pagini - , poate că din cauza aceasta ar fi
multe materiale care ar fi în imposibilitatea de a le face să
apară. Să facem mai mică această revistă, de 24 de pagini, cu
încă 8 pagini de acolo şi cu încă alte 8 să facem o nouă revistă,
să dăm posibilitatea şi altor scriitori să-şi spună cuvîntul
despre literatură, despre opere, despre fenomenul social, să ia
atitudine militantă pe linia măsurilor pentru realizarea acestui
lucru.
Cred că trebuie îndreptăţită activitatea Uniunii Scriitori-
lor. Uniunea Scriitorilor a făcut în această vreme foarte multe
lucruri însă, [insuficiente] faţă de Planul acesta de măsuri... [...]
Cred că trebuie îmbunătăţită şi folosirea ajutoarelor şi
mijloacelor materiale care stau la dispoziţia Uniunii Scriito-
rilor. S-au făcut foarte multe lucruri bune pe această linie. To-
varăşul Stancu a amintit aici cîteva. în fiecare din aceşti ani
am realizat aceste lucruri. La ce mă refer, însă, în această
îmbunătăţire? Sînt oameni care au luat cu împrumut de la
81'
 Fond57 prea mari sume, fără acoperirea producţiei literare res-
pective. Unii au propus chiar desfiinţarea Fondului. Nu. Sînt
absolut împotrivă; am simţit nevoia şi eu în această perioadă.
Dimpotrivă, trebuie folosit mai bine, mai eficient mijloacele
materiale care ne stau la dispoziţie şi care sînt cu mult mai
mari decît în statut. Mai mult, nu numai mai eficient, dar, aş
spune, şi mai specific, adică depinde cine şi ce, pentru ce cărţi
şi în ce scop se foloseşte [de] aceste mijloace. Nu e tot una
dacă le acordăm în numele statului socialist şi nu numai fondul
literar, şi editurile, şi statul, pentru că depinde, pînă la urmă, în
sine [...] cui sînt aceste mijloace, această pîrghie materială de
sprijinire şi de stimulare a creaţiei literare? în mod specific
trebuiesc acordate acestea, cine, cui şi pentru ce cărţi şi ce rol,
şi ce valoare au în consensul acestor măsuri, în consensul
politicii noastre. Trebuie ajutaţi mai mult tinerii scriitori foarte
talentaţi, cît reuşesc eu să citesc, pe o linie, cum să spun,
efectiv de întrajutorare a creaţiei, dar şi de formare ca scriitori
comunişti şi inclusiv din punctul de vedere al folosirii acestor
mijloace. Poate că această propunere a mea, cu posibilitatea de
a fi mai strîns legate de viaţă şi găsirea în acest sens a unui loc
de muncă, este o soluţie în măsura în care ea este acceptată de
fiecare. Cred că nu are rost să impunem nişte soluţii.
Cred că trebuie îmbunătăţită chiar structura organiza-
torică. Organe de conducere, în care să fie prezenţi într-adevăr
reprezentanţii tuturor scriitorilor. Şi încă o propunere în legă-
tură cu structura organizatorică. Noi am renunţat la un lucru

57
Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor. Acesta a fost înfiinţat
prin Decretul nr. 31, din 29 ian. 1949, cu scopul de „ajutorare mate-
rială a scriitorilor, prin: acordarea de împrumuturi pentru perioada de
pregătire a operelor literare; acordarea de ajutoare şi pensii pentru caz
de boală, invaliditate, pierderea capacităţii de muncă, asigurarea fa-
miliei scriitorului în caz de deces; înfiinţarea şi întreţinerea de case de
odihnă, sanatorii, creşe, cămine de copii, cantine etc.; [...] Pentru anul
1949 se aloca Fondului Literar un prim buget de 30.000.000 de lei".

82'
gare, gîndindu-mă mai bine, poate că greşesc, dar mai bine să
g r e ş e s c să spun decît să nu spun: problema secţiilor de creaţie,
î i o i aveam în cadrul Uniunii secţii de creaţie, adică ateliere ale
noastre: secţia de proză, de poezie, de critică etc., [în] care ne
adunam cel puţin trimestrial şi discutam ce sarcini avem, ce
face fiecare, ne analizam operele; sigur că nu ne convenea cînd
ne spunea cineva că e cartea proastă, că lipseşte cutare şi aşa
mai departe, dar spunea şi dădea de gîndit şi îmi spunea un
coleg de al meu priceput în ale meseriei şi nu spunea un cro-
nicar sau un recenzent care citise cartea răsfoind şi aşa mai
departe. Nu cred că am făcut bine că am renunţat, dimpotrivă,
cred că era - cum să spun - cele mai specifice organisme in-
terne ale Uniunii, care puteau avea şi un rol de îmbunătăţire a
democraţiei interne a Uniunii, de sprijinire tocmai a realizării
acestor organisme. Cred că putem, dimpotrivă, reînfiinţa şi în-
tări organizaţiile de partid, grupele de partid pe care le-am
desfiinţat odată cu ele, pentru a susţine aceste lucruri.
O ultimă propunere - este îmbunătăţirea activităţii organi-
zaţiei de partid. La toate cele ce am spus îşi are şi partea sa
pozitivă şi partea sa de neajunsuri şi organizaţia noastră de
partid. Am ridicat şi eu şi alţi colegi în organizaţia de bază de
multe ori aceste probleme, dar nu şi-au găsit rezolvarea.
Lipsa de eficienţă a caracterizat în special activitatea
organizaţiei noastre în aceşti ani. Mai mult, pentru ca rolul ei
să crească, propun ca ea să aibă un rol mult mai însemnat în
însuşi [sic!] structura organizatorică a Uniunii Scriitorilor, de
aceea propun ca secretarul Comitetului de partid să fie unul
dintre vicepreşedinţii Uniunii Scriitorilor. Ar avea în mod
firesc şi concret posibilitatea să spună cuvîntul comuniştilor,
să vină cu propuneri şi să lupte, de acolo de unde se frămîntă
problemele, prin organizaţia de partid. La mobilizarea tuturor
comuniştilor, la îmbunătăţirea muncii noastre. închei, luîndu-
mi angajamentul de a milita mai departe pe această linie,
însufleţit de marile idealuri ale planului şi ale expunerii, în
cărţile mele şi în activitatea mea obştească.

83'
 1

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu aş ruga pe tovarăşi să aibă în

vedere că vrem să terminăm astăzi şi anume cel tîrziu la ora
4.00, poate că trebuie chiar pe la 3.30, pentru că la ora 4.00
deja am primirea unor ambasadori. Deci, rog să vă concentraţi.

Tov. Mircea Radu Iacoban: Cred că sînt unul dintre cei

mai tineri din această sală şi-mi iertaţi emoţia care mă încearcă
acum. Nu m-am pregătit în mod special să iau cuvîntul, nu am
ştiut că va fi o discuţie atît de liberă încît să pot să iau cuvîntul
şi de aceea, poate, voi fi puţin dezorganizat în cele ce spun, dar
vreau să mă refer la nişte chestiuni de principiu şi nu la unele
revendicări sau la ceva mai mult sau mai puţin minore. Ade-
ziunea totală a scriitorilor, de toate vîrstele şi din toată ţara, la
propunerile prezentate Comitetului Executiv şi adoptate şi la
documentele consfătuirii de lucru la care am avut cinstea să
particip este cît se poate de clară. Ea rezultă din articolele pe
care le-au scris cu toţii în presa cotidiană în reviste literare, din
cuvîntările pe care le-am ţinut cu prilejul adunărilor de partid,
la care eu cred că cei mai mulţi de aici au participat. Noi nu
vedem în aceste măsuri nişte lucruri absolut noi, noi înţelegem
că ele, şi le simţim, derivă din documentele Congresului al
IX-lea, din documentele Congresului al X-lea. Dacă îmi per-
miteţi, aş putea să afirm că ele vin de undeva de mult mai
departe. Am avut surpriza plăcută să aflu, în ziarul „Timpul"
din 1880, un articol al lui Eminescu, în care este adresat un în-
demn aproape în aceleaşi cuvinte cu care s-a adresat tovarăşul
Nicolae Ceauşescu, de a se scrie despre şi pentru popor. îmi
pare rău că nu am acum citatul la mine, l-am prezentat în Con-
ferinţa Organizaţiei municipale Iaşi.
Nu cred că trebuie să vedem în aceste măsuri o întoarcere
la trecut; însăşi spirala revoluţiei noastre exclude posibilitatea
revenirii la funcţiile pe care le-am depăşit cîndva şi dacă este
vorba de o întoarcere, eu unul o înţeleg ca o întoarcere a scrii-
torului la adevăratele sale unelte şi la adevăratele sensuri ale
literaturii. Literatură care trebuie să aibă şi izvor, dar şi deltă în
84
posibilitatea omului contemporan. La Iaşi, a existat dintot-
B p t u n a un anume echilibru, verificat de secole, care ne-a ferit
Bipe noi de unele exagerări flagrante. Nu este un titlu de glorie
IU gpun că nici o carte a vreunui scriitor ieşean nu a fost retrasă
Biciodată din circuitul de literatură al editurii din Iaşi. Aceasta
BU înseamnă că noi nu am fi putut face mult mai multe pentru
legarea nemijlocită a literaturii de viaţă, dar aş vrea să vă in-
formez, stimate tovarăşe secretar general, că viaţa de partid la
Organizaţia de bază a Asociaţiei Scriitorilor Iaşi - m-aş bucura
M nu fie în alte părţi aşa - , dar la Iaşi aşa este, ca şi ine-
xistentă. Este o organizaţie de partid, vă rog să-mi scuzaţi
termenul, aproape fantomă. Ea cuprinde oameni din diverse
instituţii care, ca să scape de anumite sarcini pe care le-au avut
în organizaţia de bază a instituţiei respective, s-au transferat la
organizaţia Asociaţiei Scriitorilor, unde şedinţele sînt formale,
nu avem, la ora actuală, secretar; secretarul s-a mutat în altă
instituţie. Cred că aceste aspecte ale vieţii noastre de partid
trebuie să stea numaidecît în atenţia noastră, a tuturor, şi să
căutăm căile cele mai bune pentru a îndrepta organizaţia de
partid din Asociaţia Scriitorilor, să-i confere adevăratul rol ca-
re i se cuvine şi pe care îl merită, şi pe care trebuie să-l aibă în
orientarea creaţiei noastre literare.
Aş vrea să vă spun că există o oarecare mîhnire a scri-
itorilor din provincie, deoarece există o situaţie oarecum spe-
cială a scriitorilor din provincie, care nu provine din atitudinea
Uniunii Scriitorilor faţă de aceşti scriitori sau a organizaţiei de
partid faţă de noi; sîntem înconjuraţi cu toată stima şi cu toată
preţuirea, ci din faptul că de foarte multă vreme - şi eu simt
nevoia să vă spun acest lucru - noi, în provincie, nu putem
spune multe lucruri care se pot spune în presa din Capitală.
Ştiu că se va mai aduce în discuţie, în cursul acestei întîlniri,
raporturile dintre scriitori şi Direcţia Presei58. Este o instituţie

58
Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (din 1975, Comi-
tetul pentru Presă şi Tipărituri), înfiinţată în 1949, ca „organism
85'
pe care eu o consider utilă în momentul respectiv - n-aş putea
spune cã o agreez - , dar sînt convins de utilitatea ei. în acelaşi
timp, nu pot să confund instituţia cu unii oameni care lucrează
la ea, oameni care aplică din 1944 pînă acum principiul „ce se
taie nu se fluieră". Stimez foarte mult scrisul tovarăşului
Baranga, dar să ştiţi că scriu şi eu teatru şi, dacă aş încerca să
public o piesă de Iacoban în care să critic lucrurile pe care le
critică tovarăşul Baranga, ar fi imposibil. Or, nu există un
adevăr al lui Baranga şi un adevăr al lui Iacoban. Este un
adevăr singur pe care-1 relevează învăţătura marxist-leninistă
şi în numele căruia milităm cu toţii. Recent mi s-a scos din
revista „Cronica" două pagini dintr-un fragment dintr-o piesă
pe motiv că criticam nişte birocraţi şi mi s-a spus: aceştia sînt
nişte funcţionari ai unei instituţii de stat, ca atare matale ataci
bazele statului român. Este culmea aberaţiei, şi scriind o
literatură călduţă, care nu pune probleme şi care, vorba aceia,
nu se fluieră, eu cred că nu ne îndeplinim îndatorirea de
comunişti, pentru că partidul nu ne învaţă, şi nu folosim
nimănui cu asemenea literatură călduţă, impersonală, care să
nu pună probleme şi care să nu dea bătaie de cap nimănui. Eu
îmi exprim nădejdea că noul Consiliu al Culturii şi al
Educaţiei Socialiste va avea în vedere şi situaţia în care se află,
vizavi de aceste organisme, scriitorii din provincie şi va găsi
calea prin care noi să avem dreptul şi posibilitatea să spunem
aceleaşi lucruri pe care le spun şi confraţii noştri din Capitală.
Stimaţi tovarăşi, ar mai fi o problemă, aceea a revistelor
din provincie. Există reviste moarte. Toată lumea ştie că sînt
moarte. Una din ele este revista „Convorbiri literare", care
poartă un titlu falnic, dar este foarte departe de acea fală.

central de partid şi de stat", subordonată Comitetului Central al PCR

şi Consiliului de Miniştri, avea ca principal obiectiv cenzura presei,
literaturii şi artei. Va fi desfiinţată în 1977. Atribuţiile ei vor fi pre-
luate tacit de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care va pune
în practică şi perfecţiona noi forme de cenzură politica şi ideologică.
86'
Revista trebuie restructurată fundamental. Ea are o apariţie
lunară în formă de carte, nimeni nu o cumpără, nimeni nu o
citeşte. Este păcat de banii care se cheltuiesc. Noi am încercat,
la Iaşi, să facem o machetă pentru o revistă bilunară cum este
„Steaua", nu cerem nici un ban în plus. Revista are acum un
redactor-şef tînăr59 şi cu o foarte bună intenţie, şi am vrea să
fim ajutaţi ca să înviem această revistă şi să facem din ea un
instrument care să slujească partidului nostru şi literaturii în
general. Insist asupra acestui lucru deoarece pentru a se realiza
trecerea de la un format la altul şi de la un sistem de apariţie la
altul este nevoie de foarte, foarte multe aprobări, care întîrzie
şi, în acest timp, se cheltuie[sc] nişte bani degeaba şi apare o
revistă pe care nu o citeşte nimeni.
Ar mai fi o problemă, aceea a tinerilor care lucrează în re-
dacţiile revistelor literare. Şi eu sînt tînăr. Noi am făcut gaze-
tărie într-o perioadă, ca să spun aşa, mai puţin dotată cu de
toate. Dormeam şi pe mesele de la sfaturile populare, căram şi
magnetofoane în spate; din această perioadă mi-a rămas - zic
eu - o bună cunoaştere a vieţii şi e foarte mare lucru acesta.
Mă îngrijorează faptul că tinerii care lucrează astăzi, care
vin după noi, se pricep foarte bine să capteze inefabilul în scri-
sul lor, dar nu ştiu care este deosebirea dintre porumb şi grîu
şi, în general, sînt lipsiţi de o cunoaştere a vieţii, aşa cum
trebuie să aibă un gazetar şi un redactor la o revistă care se mai
şi intitulează „săptâmînal politic, social-cultural". Nu ştiu
exact ce s-ar putea face, dar simt că trebuie să se facă ceva
fiind imposibil ca aceşti oameni să dea lecţii cum să se trăiască
în România, cînd ei singuri nu au coborît de pe asfalt de nu
ştiu cîţi ani.
Eu vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie.

59
între 1970 şi 1971 redactor şef al revistei este D. Ignea. Pe
parcursul anului 1972, revista va apărea ca „bilunar", pentru ca, din
ianuarie 1972 şi pînă în decembrie 1989, să revină la statutul de
„lunar".
87'
 Tov. Constantin Chiriţă: Stimate tovarăşe Secretar
General,
Intrucît, peste cîteva zile va avea loc plenara organizaţiilor
de partid ale Uniunii Scriitorilor, în care, fără îndoială, se va
dezbate amplu şi în profunzime cele mai importante probleme
care privesc obştea noastră, în lumina hotărîrilor şi sarcinilor
care decurg din ultimele documente de partid, plenară la care
voi participa cu toată sinceritatea şi răspunderea, permiteţi-mi
ca să ridic aici, în faţa dumneavoastră, a colaboratorilor dum-
neavoastră din domeniul cultural-ideologic şi a celor mai re-
prezentativi scriitori din ţara noastră, o problemă oarecum
specială, care, la plenara noastră, nu va putea fi abordată decît
în anumite aspecte mai specifice, mai profesionale şi nu în în-
ţelesul ei politic, particular, aşa cum ne-am propus să v-o
înfăţişez. Este vorba de literatura inspirată din realităţile vieţii
noastre dedicată celor care definesc societatea noastră contem-
porană, adică celor care construiesc socialismul; este vorba,
deci, despre această literatură şi despre modul cum este ea
reflectată în presa de partid.
Stimate tovarăşe Ceauşescu,
Lumea scriitoricească nu este o lume ideală şi nu cred că
va putea fi vreodată. Prea multe personalităţi artistice şi prea
mulţi candidaţi la personalitate compun această lume şi,
fiindcă o personalitate artistică este o persoană cu însuşiri par-
ticulare foarte distincte din care decurge de fapt şi origina-
litatea sa literară, nu putem emite pretenţia foarte nerăbdătoare
de a ridica foarte grabnic această lume la perfecţiune pe toate
planurile: artistic, social, moral, dar nici nu putem renunţa la
ideea dinamică a perfectibilităţii. Adevărul este că, în lumea
noastră, nu ştiu dacă o putem numi cea mai bună din lumile
posibile literare, mai bîntuie subiectivismul artistic, ci la un
subiectivism mai puţin calm şi mai puţin liniştitor şi anume la
subiectivismul de dincolo de masa de scris, la subiectivismul
care caracterizează uneori relaţiile dinăuntrul obştii noastre.
Ne -am obişnuit atît de mult cu el încît nu ne mai miră dacă

88'
jjuzim de un grup literar, de o echipă, de o redacţie sau insti-
tuţie literară subordonată unui grup sau unei echipe, în speţă
uneia sau cîtorva personalităţi literare, care pot întrona su-
biectivul în mod propriu sau într-adevăr, sau chiar ca o lege fie
numai pe perimetrul limitat pe care se poate desfăşura această
musculatură subiectivă, o redacţie, o instituţie etc.
Nu ştiu dacă mai este nevoie să dau exemple, ar lua prea
mult timp. Permiteţi-mi să vă înfăţişez doar ideea-simbol a
unor asemenea exemple şi anume că scriitori care au dominat
o întreagă perioadă, deci ani de zile, viaţa literară, fiind ridicaţi
uneori la rangul de cap de şcoală şi atribuindu-li-se atribute
clare de genii, a doua zi şi apoi ani de zile de după dispariţia
lor din fruntea unor instituţii literare cu putere nici măcar nu
mai erau amintiţi ca oarecari autori ai unor oarecari cărţi de
literatură. Mă refer aici la presa literară şi la instituţiile specific
literare, la unităţile cu putere în cadrul obştii noastre. Şi pentru
că ani de zile s-a teoretizat în numele unităţii şi armoniei ideea
de echipă, ne-am obişnuit cu această situaţie, am acceptat-o,
unii dintre noi căutîndu-şi şi uneori descoperindu-şi afinităţi cu
un grup sau cu altul, cu o redacţie sau cu alta, alţii îndîijindu-
se la masa de scris cu gîndul foarte romantic că vor învinge
măcar asupra legăturilor manifeste pe care le au cărţile lor cu
publicul. Şi astfel, s-a renunţat, în multe cazuri, şi în multe
momente la aprecierea obiectivă, la aprecierea cîtuşi de puţin
sinceră a literaturii scrise de o anumită parte a obştii noastre.
Cei cu suflet tare şi cu spate îndărătnic au rezistat şi au scris
cărţi, alţii poate că s-au înfricoşat căutîndu-şi alte îndeletniciri
şi nu ştiu dacă trebuie să se plîngă foarte tare. Profesiunea
noastră înseamnă şi credinţă, şi tenacitate, şi suferinţă în unele
cazuri.
Dacă presa literară şi alte organe vitale ale obştii noastre
ne-au obişnuit cu acest modus vivendi, pe care personal nu-1
elogiez şi nu-1 susţin măcar sub influenţa dură a oricărei prie-
tenii, în schimb, şi mă refer la cei care scriu o literatură dedi-
cată realităţilor socialiste din patria noastră, nu putem suporta
89'
ca o asemenea situaţie de spălare pe mîini, de înconjur subtil
sau chiar mai evident, uneori, din reacţia faţă de literatura pe
care o scriam, să existe şi în presa de partid. Este un adevăr
prea simplu acela că un curent literar nu se poate dezvolta dacă
nu devine centru de interes atît pentru cititori, cît şi pentru
candidaţii la scris, candidaţi care, mai ales în perioada ado-
lescenţei, constituie un număr deloc neglijabil. Dar interesul
publicului nu poate fi captat numai şi numai prin articole şi
teorii literare fară obiect, sunînd uneori a demagogie, care n-au
lipsit în presa noastră. Esenţial este să se atragă atenţia şi în
cazul reuşitei literare să se dovedească grijă şi dragoste pentru
cărţile care inaugurează, care continuă şi dezvoltă un gen sau
un curent literar. Aş îndrăzni chiar mai mult, fără să mă
gândesc să apăr impostura, farsa sau rebutul literar. Trebuie să
se simtă şi o anumită căldură, şi o anumită încurajare pentru
cărţile care sincer şi real compun, slujesc şi argumentează un
curent literar. E de la sine înţeles că vorbesc despre cărţile care
reflectă concepţia partidului comunist, despre literatură şi des-
pre presa care poartă pe frontispiciul ei însemnele partidului
comunist. Să nu ne sperie uneori fragilitatea începutului. Şi
Eminescu a început cu poezii nesigure, în care era mai multă
pasiune şi exclamaţie decît artă, dar fără ele, fără acest pas de
început, n-ar fi existat Scrisoarea a III-a, Luceafărul, sonetele
şi poezia metroantică, iar fără opera uneori integrală, foarte
precară a precursorilor lui Eminescu n-ar fi existat [Sic!] Lu-
ceafărul poeziei noastre, adică părintele poeziei noastre. Nimic
nu se naşte din nimic. Deci nici o literatură dedicată realităţilor
contemporane, nouă prin obiectul, interesul şi destinaţia ei, nu
se poate naşte şi dezvolta fară bîjbîieli, fară începuturi, fără
fragilităţi. Iată de ce e nevoie de o căldură, de o grijă, de o
încurajare sinceră din partea celor ce susţin o asemenea lite-
ratură. Pentru că, dezinteresul faţă de ea într-un moment de
aprigă concurenţă cu traducerile şi cu literatura contemporană
de valoare din alte părţi poate speria autorii şi candidaţii la
scris şi mai ales publicul, chiar cînd o asemenea literatură este

90'
Mfl>?entată prin cărţi de mare valoare şi vreau să accentuez aici
Trirerea mea că există, în literatura noastră nouă, că există deja
^ ţ j de valoare dedicate realităţilor noastre socialiste, în orice
m T mai bune decît altele care se remarcă prin absurd, extra-
vaganţă sau imitaţie, atît de ridicată în slăvi într-un timp, încît
începeai să-ţi închipui că nu poate exista altă literatură sau că
Hbsurdul, gratuitatea şi non-sensul e viitorul sau destinul lite-
raturii. Şi s-au înmulţit asemenea căiţi sau manuscrise precum
(ciupercile după ploaie, pentru că se crease un centru de interes
faţă de ele, prin elogii şi supraelogii, editări şi snobism, ceea
ce nu reuşise să realizeze presa de partid faţă de o literatură
care dovedea măcar respect pentru limbă şi cititor. Şi cînd mă
refer la presa de partid nu mă refer numai la „Scînteia", şi nu
mă refer nici la o perioadă restrînsă, cum ar fi perioada
ultimilor ani. Ultimii ani, chiar şi în presa literară, iau, de
pildă, „Luceafărul", s-au făcut resimţite vizibile eforturi spre
obiectivitate şi de grup, mă gîndesc Ia „Scînteia tineretului" şi
la „România liberă" şi chiar la „Lupta de clasă", dar toate
acestea pe o perioadă mai îndelungată.
Stimate tovarăşe secretar general,
Cauza unor insuccese în această literatură pe care partidul
şi dumneavoastră o susţineţi, faptul că unii scriitori s-au înfri-
coşat şi s-au gîndit să scrie astfel de cărţi, poate mai facile sau
mai sigure de succes, faptul că există prea puţine cărţi militant
comuniste, faptul că în mare măsură critica noastră a evitat sau
a dispreţuit o astfel de literatură, cauzele trebuie căutate, tre-
buie descoperite şi în atitudinea pe care presa de partid a avut-
o faţă de asemenea literatură. Nu numai că multe cărţi n-au
fost înregistrate, n-au fost discutate sau au fost analizate
superficial, fie în „Scînteia", fie în „România liberă" sau în
„Scînteia tineretului", dar uneori s-a luat chiar şi poziţie de
negare faţă de o asemenea literatură şi vreau să amintesc aici,
în faţa dumneavoastră, ce s-a întîmplat cu zece ani în urmă
cînd revista „Lupta de clasă" a publicat un studiu de multe
pagini infirmînd, negînd şi lichidînd cîteva cărţi, pe atunci

91'
puţinele inspirate din viaţa clasei muncitoare şi dedicate clasei
muncitoare, fără nici un respect faţă de adevăr. în acel, aşa-zis,
studiu, nu cîteva broşurele, ci trei volume care însumau
aproape 2.500 de pagini şi care fuseseră destul de bine primite
de public. îmi permit astăzi să dezvălui aici că persoana care a
atras atenţia asupra nedreptăţii şi subiectivităţii comise de re-
dacţia revistei şi care a reclamat o replică de partid faţă de
această poziţie apărută în „Scînteia" aţi fost dumneavoastră,
tovarăşe secretar general. Spun aceasta pentru a se vedea că şi
acum 10 ani, ca şi acum 25, la şedinţele cu colectivul sec-
torului I - Galben, cînd vorbeaţi despre literatură simţeam şi
găseam în cuvintele dumneavoastră aceeaşi credinţă, aceeaşi
speranţă într-o literatură care să exprime cu pasiune, sinceri-
tate şi căldură viaţa şi lupta comuniştilor şi mai ales a clasei
care a creat şi se mîndreşte cu partidul comunist.
Tovarăşe Ceauşescu,
E foarte greu să te aşezi la masa de scris, să te cheltuieşti
într-un an cît alţii în zece, să suferi în toate rîndurile, să te
bucuri în toate rîndurile pe care le scrii, să creezi, să visezi, să
speri odată cu eroii tăi, cu cei pe care i-ai cunoscut în atîţia ani
de vis, în atîţia ani de căutări romantice, cu cei care te înno-
bilau prin cutezanţa şi estetica muncii lor industriale, dar mai
ales prin neasemuita lor generozitate, cu cei despre care jurai
în cel mai sfînt moment al existenţei tale că vei scrie despre ei,
că vei scrie cărţi despre ei, e greu să te aşezi la masă cu gîndul
să scrii asemenea cărţi, cînd ştii că la apariţia lor vor sări asu-
pra ta tot felul de ciomege, de stilete sau numai praful dispre-
ţului sau numai tăcerea. Trebuie să fie cineva să apere aseme-
nea credinţe şi obiecte şi prima instituţie care trebuie s-o facă
este presa de partid. Nu fac aici o pledoarie pentru regatul nos-
tru sau pentru vremea noastră, îmi permit să vorbesc în numele
mai multor scriitori, care, prin formaţia, prin structura, prin
temperamentul şi experienţa lor de viaţă, sînt apţi să scrie sau
poate că sînt destinaţi să scrie o asemenea literatură militantă,
inspirată din realităţile socialiste contemporane. Ar fi absurd

92'
jg obligăm întreaga obşte să scrie o astfel de literatură. La ur-
urmei, literatura unei epoci e literatura scriitorilor unei
epoci, nu i se mai cere şi nu i se poate cere unui scriitor totul,
gravitatea unuia promovează romantismul altuia, epica unuia
descoperă lirismul altuia, tragismul unuia cere optimismul al-
juia. Suma acestora, numai suma acestora, poate oglindi for-
ţele scriitoriceşti ale unei ţări şi poate păstra şi dezvolta perso-
nalitatea fiecărui artist. Numai această concepţie poate îmbu-
nătăţi ideea de respect pentru fiecare artist, pentru fiecare scrii-
tor adevărat din această ţară. Nici un scriitor nu este mare fără
comparaţie, nici un scriitor nu este original fără comparaţie, iar
comparaţia cea mai adevărată este aceea a masei. Fiecare scrii-
tor îşi poate avea rolul său în literatura unui popor, fiecare
poate deveni oricînd o surpriză uluitoare, fiecare poartă în ra-
niţa sa spirituală posibilitatea unei capodopere.
Afirmînd aceste adevăruri, afirmînd aceste credinţe, nu
vreau să subliniez decît ideea de respect, care trebuie să
domine viaţa noastră literară. Nu e vremea unora sau a altora,
ci e vremea unei literaturi bogate, a unei literaturi sincere,
autentice. Nu negăm şi nu vom nega niciodată alt gen sau alt
curent literar. Respectul faţă de el şi faţă de cărţile care-1
reprezintă şi îl justifică este o lege elementară sau trebuie să
fíe o lege elementară în viaţa şi în lumea noastră, dar acest
respect trebuie să fie reciproc. Eu nu pot să respect pe cel ca-
re nu mă respectă pe mine. în cazul nostru, a respecta un gen
sau un curent literar nu înseamnă a respecta o carte sau un
autor, ci înseamnă respectul faţă de o credinţă, respectul faţă
de sudoarea, chinul şi bucuria pe care le cuprinde scrierea
unei cărţi.
Cerem ajutorul partidului în susţinerea unei asemenea
literaturi, nu pentru a fi promovate falsuri şi cărţi de periferie,
ci pentru ca o seamă de cărţi sincere, cărţi ale vieţii noastre de
toate zilele, să nu mai fie considerate falsuri şi cărţi de peri-
ferie. Nu vrem ca presiunea unor saltimbanci care obosesc în
27 de pagini ilizibile, şi prin aceasta geniale, să forţeze şi să si-

93'
luiască gustul public. Cred că subiectele şi obiectele literare
din această ţară pot să devină cărţi care să stîrnească măcar
acelaşi interes în presă, precum cele fără conţinut, aranjate
agresiv pe calapoade exotice.
Susţinem o literatură, un curent literar, o credinţă literară,
susţinem un efort lucid şi responsabil în vederea scrierii unor
cărţi dedicate clasei muncitoare, societăţii noastre socialiste, în
procesul ei multilateral de prefacere, care să întărească în pri-
mul rînd ideea de valoare şi de originalitate în cultura noastră,
în cîmpul literelor româneşti, în contextul literaturii noastre
contemporane. Ea nu poate fi o literatură de descripţii şi foto-
grafii, ci, aşa cum ne spuneaţi dumneavoastră, tovarăşe secre-
tar general, o interpretare profundă a realităţii, chiar o inter-
venţie plină de responsabilitate în realitatea noastră socialistă,
o literatură gravă, profundă, care nu se teme de drame, de con-
vulsii, de spaime, de dureri, adică de toate adevărurile revolu-
ţiei, pentru că destinaţia ei este profund pozitivă, nu elogiază
mlaştina în care alunecă omul, ci zborul şi setea de zbor, care
alcătuiesc dintotdeauna visul de aur al omului.
în numele acestor adevăruri şi credinţe punem problema
fundamentală şi anume problema respectului elementar de care
trebuie să se bucure această literatură în obştea noastră, în cri-
tica noastră literară, în presa noastră literară şi mai cu seamă în
presa de partid.

Tov. Aurel Baranga: Tovarăşe secretar general al

partidului,
Tovarăşi,
După cum vă este cunoscut, am luat cuvîntul şi la marea
adunare prezidată de tovarăşul secretar general al partidului,
Nicolae Ceauşescu, închinată în general problemelor ideolo-
gice, întăririi fondului ideologic în toate direcţiile lui de activi-
tate60. După aceea, după luarea mea de cuvînt de atunci, în

60
Aurel Baranga a avut, atunci, unul dintre cele mai obediente
94'
.cîteva articole la radio şi la televiziune, mi-am declarat adeziu-
nea mea convinsă, sinceră şi cinstită cu aceste documente,
pentru că veneau în întîmpinarea credinţelor mele literare, pe
care le pot mărturisi şi dovedi cu tot ce am scris în ultimii 27
de ani. Mi-am declarat această adeziune pentru că am consi-
derat că tezele propuse de tovarăşul secretar general al parti-
dului, Nicolae Ceauşescu, Comitetului Executiv - adoptate de
Comitetul Executiv - şi fundamentala expunere făcută de
tovarăşul Ceauşescu în faţa cadrelor de partid, constituie un
ajutor fundamental în munca noastră literară, chemată să urce
o treaptă mai înaltă de încărcătură ideologică şi de exigenţă
artistică. Prin tot ce-am scris în ultimii ani, cîteva zeci sau sute
de articole răspîndite în ziare, am combătut cu maximum de
energie de care am fost în stare toate manifestările nesănătoase
şi profund reprobabile apărute în presa noastră literară din ulti-
mii ani şi în cărţile noastre publicate de multe edituri, cu o lip-
să de răspundere reprobabilă.
Manifestările unei literaturi de dispreţ ciocoiesc pentru
gustul poporului nostru, manifestările unei literaturi onirice,
fără nici un fel de legătură adîncă cu dorinţele, cerinţele, stră-
daniile, muncile, eforturile şi speranţele acestui popor, o litera-

discursuri, care bifa conştiincios principalele „teze" ale lui Ceauşescu.

„Dramaturgia absurdului", agreată de tinerii scriitori, era denunţată
drept „deliruri verbale, pastişe elementare ale unei dramaturgii occi-
dentale de orientare filozofică disperată. [...] Mă întreb cui serveşte o
asemenea dramaturgie, pe care [...] spectatorii au respins-o în mod
decisiv". Adeziunea lui Baranga este necondiţionată şi ostentativă: „Cu
riscul să irit anumite sensibilităţi alergice, sînt obligat să subliniez un
fapt. Oriunde şi oricînd arta a avut un comanditar, care a comandat-o
pe baza unui caiet de sarcini foarte precise şi nişte beneficiari. [...] Aşa
a fost întotdeauna şi pretutindeni, aşa este şi astăzi, la noi. Comandi-
tarul artei noastre este clasa muncitoare şi poporul". [Aurel Baranga],
Cuvîntul participanţilor la Consfătuirea de lucru a activului de par-
tid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-edu-
cative, în „Scînteia", an. XL (1971), nr. 8843 (dum. 11 iul.), p. 2-7.

95'
tură absurdă, copiată servil după modele străine şi importată la
noi pentru uzul unei minorităţi de iniţiaţi snobi, fără nici o le-
gătură cu viaţa spirituală a acestui popor, toate aceste lucruri
au primit o ripostă drastică din partea secretarului general al
partidului, spre satisfacţia mărturisită şi sinceră a majorităţii
scriitorilor noştri legaţi de acest popor prin toată munca lor
literară.
Problema care se pune în faţa noastră este ca să folosim
aceste documente propuse de tovarăşul secretar general pentru
ca literatura pe care o facem noi să fie mai bună, mai curajoa-
să, mai plină de îndrăzneală creatoare, sau inspirată, mai fru-
moasă, mai cuceritoare şi care să încălzească şi mai bine ini-
mile acestor oameni, acestor 20 de milioane de oameni, care
nu o duc în fiecare zi în sunetele unui vals de bal mascat, care
muncesc foarte greu şi care au nevoie de această literatură a
noastră, pe care o plătesc cu sînge. Această literatură pe care o
facem noi este plătită de clasa muncitoare şi de poporul nostru
cu sînge şi nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de acest tribut
liber consimţit pe care-1 dă poporul pentru ca să se creeze real-
mente o artă legată de popor. Toate aceste lucruri le-am înţeles
ca un spor de energie dată literaturii noastre, pentru ca să fie
mai interesantă, mai inteligentă, mai plină de fantezie şi să ba-
tă mai puternic acolo unde se simte nevoie de ea.
Toată problema care se înfăţişează astăzi în faţa noastră, a
scriitorilor, este nu a unor temeri sau nedumeriri, pentru că nu
cred că pot exista nedumeriri şi temeri, dar pot exista nefericite
interpretări.
Aceste documente, pînă la sfîrşit, într-un fel sau altul,
trebuie să fie traduse în viaţă la nivelul unor edituri, la nivelul
unor redacţii, la nivelul unor teatre, la nivelul cinematografiei,
televiziunii, radioului, unde lucrează cadrele noastre şi, aş
îndrăzni să spun, într-un fel tot noi, pentru că o parte dintre cei
care se află în această sală lucrează acolo şi depinde deci de
noi ca să le aplicăm cum trebuie, în litera şi în spiritul acestor
documente.
96'
 Vă mărturisesc şi vă rog să mă credeţi că am citit aceste
Jpcumente de nenumărate ori, de cîte ori a fost nevoie să iau
] a televiziune, la radio sau să scriu în presă, le-am re-
citit şi au fost pentru mine o chezăşie că sînt o chemare la o
literatură mai bună, mai puternică, mai artistică. Iată însă că se
fütímpla următorul fenomen: spirite comode şi lipsite de răs-
pundere, au înţeles că, în clipa de faţă, dacă trebuie să com-
batem liberalismul - asta au înţeles - , îl vom bate de pe ba-
ricada dogmatică. E foarte uşor ca să devii dogmatic, să reiei
lecţiile învăţate pe vremea Ofeliei Manóle61.
E foarte uşor acest lucru! Vreau însă, sînt obligat de con-
ştiinţa mea scriitoricească şi de conştiinţa mea de membru de
partid, să vă spun, tovarăşii mei mai tineri, că, dacă a fost un
tovarăş în conducerea partidului nostru care niciodată nu s-a îm-
păcat cu spiritul lui Iosif Chişinevschi62 şi al Ofeliei Manóle, a

61
Ofelia Manóle (Vinea), membru de partid din ilegalitate (1926).
Personaj aspru şi pitoresc, cu importante funcţii de conducere în anii
50 [deputat în MAN; membru supleant al CC al PMR; adjunct şi, apoi,
prim adjunct al şefului Secţiei Propagandă şi Agitaţie al PMR; secre-
tar cu probleme de propagandă şi agitaţie al Comitetului regional de
partid Bucureşti], se remarcă printr-un comportament intolerant şi abu-
ziv. Moare în 1983, la Bucureşti, fiind, de fapt, ucisă, într-o istorie
„sordidă şi sinistră" [v. Ovid. S. Crohmălniceanu, Op. cit., p. 72-75].
62
Iosif Chişinevschi (Iosif Roitman). Membru de partid din
ilegalitate, deţinut politic, închis la Doftana (1928-1930), condamnat,
din nou, la 25 de ani muncă silnică şi închis la Caransebeş (iun. 1941-
23 aug. 1944). Este una dintre figurile teribile şi emblematice ale pe-
rioadei comunismului dur. A deţinut, în anii 50, mai multe funcţii im-
portante: secretar pentru propagandă şi cultură al CC al PMR; respon-
sabil în cadrul Biroului Politic de Secţiile Propagandă, Externă, Cadre
Exterioare şi Administrativ-Politică ale CC al PMR şi de Direcţiile
Superioare Politice ale Armatei şi MAI; vicepreşedinte, responsabil
cu problemele culturii şi ştiinţei, apoi prim-vicepreşedinte al Consi-
liului de Miniştri etc. etc. Vladimir Tismăneanu [Arheologia terorii,
Bucureşti, Ed. Allfa, 1996] îl prezintă drept colaborator NKDV, om
al lui Stalin în conducerea PCR: „uneltitor de profesie, iezuit şi mie-

97'
fost tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cu rugămintea ca să ne ierte
o indiscreţie, trebuie să mai spun numai un singur lucru, că,
dacă eu sînt astăzi, cît sînt, scriitor, o datorez tovarăşului Nico-
lae Ceauşescu şi sprijinului său dat mie în 1960 şi nu de pe
poziţie liberalistă, şi nu de pe poziţie dogmatică, ci de pe po-
ziţia comunistă a artei noastre. Spun acest lucru pentru că, iată
cum se înfăţişează astăzi problema. Va-să-zică, tovarăşi, nu
există decît această alternativă, ori liberalism, ori dogmatism?!
Eu cred că documentele prezentate de tovarăşul Ceauşes-
cu nu fac o pledoarie în nici un caz pentru liberalism, dar nu
sînt pledoarie nici pentru dogmatism, sînt o pledoarie puterni-
că, militantă, mobilizatoare pentru o literatură comunistă, bu-
nă, cea mai bună literatură de care sîntem în stare. Se ivesc
aceste cazuri relevate de unii tovarăşi pînă acum şi la care se
mai pot asocia şi alţi tovarăşi şi bine ar face ca să releve ase-
menea anomalii, pentru că ele sînt profund dăunătoare. Ase-
menea anomalii de care sînt în stare unii tovarăşi de la cutare
redacţie, unii tovarăşi de la cutare post de radio sau redacţia
posturilor noastre de radio, sau unii tovarăşi de la Direcţia Pre-
sei. Se pot ivi şi o să se mai ivească, şi trebuie să le combatem.
Tovarăşul de la Iaşi spunea că, dacă ar scrie cineva o piesă
ca Baranga, n-ar afla nimeni [?!]. Ca să fie el mulţumit, îi aduc
la cunoştinţă că a fost cenzurat şi Baranga, dar, ca să fiţi toţi
mulţumiţi, vreau să spun că, nu demult, scriind eu un articol, a
fost cenzurat Nicolae Ceauşescu. Să vă spun despre ce este
vorba. Ca să vedeţi, tovarăşe secretar general, unde poate să
meargă obtuzimea creierului uman. Scriu un articol, tovarăşi,
despre acel moment de mare emoţie şi de mare elevaţie spiri-
tuală, cînd, la a 50-a aniversare a partidului nostru, actualul se-
cretar general al partidului 1-a prezentat ţării pe primul secretar
al partidului - pe Gheorghe Cristescu. Şi trimit acest articol,

ros în faţă, întotdeauna cu stiletul ascuns sub mînecă" (p. 185). Va fi

eliminat de către Dej din Biroul Politic, la Plenara din iulie 1957. Moa-
re imediat după aceea, „fară a fi onorat cu vreun necrolog" (p. 185).
98'
 pe care, vă rog să mă credeţi, tovarăşe secretar general, că 1-
iim scris din inimă şi foarte frumos, şi-1 trimit la un cotidian al
dostru. Ce s-a întîmplat? Redactorul-şef şi adjunctul său n-au
fost în sală cînd aţi vorbit. Ei n-au făcut decît un singur lucru,
să consulte lista decoraţiilor şi văzînd că Gheorghe Cristescu
d-a fost decorat au zis: „Cu ăsta e ceva" şi, în consecinţă, m-au
cenzurat şi nu mi-au publicat articolul.
De ce am dat acest exemplu atît de flagrant şi elementar
şi, iertaţi-mi expresia, şi de trivial? Pentru că este o formă a
mizerabilei fugi de răspundere, a filistinismului mic-burghez, a
grijii de scaun, de scaunul propriu. Ăştia sînt tovarăşii care fac
prostiile, care n-au nici o legătură cu documentele pe care le
discutăm începînd din luna iulie.
A luat aici cuvîntul tovarăşul Aurel Mihale, un stimat con-
frate de-al nostru, care nu cred însă că a ajutat bine documen-
tele, cu toată bunăvoinţa sa de a le sprijini. Dacă ne-a rămas,
tovarăşe secretar general, o amintire nefericită a vremurilor dog-
matice, care au însemnat o gravă atingere şi ştirbire adusă lite-
relor româneşti, dacă a fost atunci ceva, şi dumneavoastră ştiţi,
tovarăşe secretar general, că de multe ori am discutat, dacă a
fost atunci un concept şi un principiu pseudo-estetic nefericit
care a adus grave prejudicii literelor noastre, a fost acela care
decurgea din confundarea temei cu valoarea lucrării. Nu este,
tovarăşe Mihale, suficient să scrii despre o grevă muncito-
rească. Eu nu cunosc cartea care ţi-a fost respinsă, n-am citi-o,
am citit alte cărţi ale dumneavoastră. Nu este suficient să scrii
despre o grevă pentru ca cartea să fie şi foarte bună. Trebuie să
scrii despre o grevă cel mai bine de pe lume, pentru ca această
carte să convingă, să emoţioneze, să aducă oamenii lîngă par-
tid. Pentru că, dacă scrii despre o grevă muncitorească şi nu
scrii aşa, faci un mai grav deserviciu decît dacă n-ai scrie. Poa-
te cartea dumitale să fi fost bună, nu ştiu, dar de ce să prezen-
tăm lucrurile denaturat, cărţile mele au fost respinse pentru că
erau o oglindă fidelă a clasei muncitoare?
Nu cred acest lucru, pentru că, la editurile noastre, cu
99'
toate greşelile care s-au făcut, şi s-au făcut, nu sînt nişte oa-
meni rupţi de clasa muncitoare, rupţi de interesele partidului,
şi nu e bine, atunci cînd avem cinstea unică de a ne întîlni cu
secretarul general al partidului, care ne arată atîta bunăvoinţă,
să prezentăm lucrurile denaturat. Noi trebuie să plecăm de aici
înarmaţi, mai puternici, şi tot ce ţine de reziduri, greşeli, erori,
pe care le fac cadre nepregătite, filistine, mic-burgheze, încli-
nate să facă tot numai ca să-şi apere scaunul lor, noi să facem
astfel încît toate lucrurile astea să fie eliminate şi să realizăm
spiritul, gîndul cel mai adînc al acestor documente şi anume
acela de a face pe viitor o literatură bună, comunistă, gustată
de popor, iubită de popor, aşteptată de popor, citită cu adevă-
rat, nu literatură care sa putrezească în beciurile editurilor ne-
vîndută sau împinsă cu forţa bibliotecilor. Asta nu este litera-
tură, asta nu ajută opera partidului. Tot ce nu-i adevărat, nu e
comunist. Noi sîntem comunişti, noi trebuie să spunem adevă-
rul şi secretarului general al partidului, şi în cărţile noastre şi
în toată viaţa noastră.
Vă dau, tovarăşe secretar general, cîteva exemple, din
lumea teatrului. Au venit tezele dumneavoastră, pe care le sub-
scriu cu toată puterea fiinţei mele; să eliminăm trivialităţile, să
eliminăm tipurile frivole, să aducem în teatru lucrări puternice
şi mobilizatoare. Unii directori de teatru au înţeles că a venit
momentul să dezgropăm din pivniţe toate rebuturile anilor
1950 şi cum m-am întîlnit cu tovarăşul Dumitru Popescu 63

63
Dumitru Popescu, supranumit şi „Dumnezeu". A deţinut de
timpuriu funcţii-cheie în ierarhia superioară de partid (la acea dată le
cumula pe cele de secretar al CC al PCR şi de preşedinte al CCES),
calitate în care răspundea de cultură, artă şi presă şi coordona Comi-
tetul pentru Presă şi Tipărituri, adică însăşi instituţia cenzurii. De
aemenea, avea o relaţie privilegiată cu Nicolae Ceauşescu, căruia îi
redacta discursurile, impunîndu-i astfel şefului partidului şi statului,
după cum singur va mărturisi după 1990, o „dependenţă indezirabilă".
In ultimul deceniu comunist, Ceauşescu îl va elimina din eşalonul

100'
rc^m semnalat primejdia, poate că o ştia şi fără mine: am avut
mulţumirea de a fí văzut că 2 sau 3 zile mai tîrziu s-a revenit,
ge ce relev acest amănunt? Pentru că spiritele comode, mic-
ţjurgheze, filistine, neinteresate în sufletul lor de mersul litere-
lor româneşti, sînt totdeauna gata să meargă la soluţii comode,
p soluţii comode se văd şi în presa noastră politică şi în presa
Boastră literară, care, în loc să fie, astăzi, o flacără vie, aşa cum

superior al conducerii de partid. Revoluţia din 1989 îl va găsi rector

¿1 Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu", funcţie
pe care o ocupa din 1981.
Deşi autor el însuşi, de romane, eseuri, versuri, reportaje de că-
lătorie, scriitorii l-au reţinut drept un ideolog atotputernic, arogant,
„pus să ne păstorească, să ne mîne cu biciul, un bici mai subţire, cul-
tivat anume pentru asta..." [Florenţa Albu, Op. cit., p. 17], „rece şi
tăios ca un gheţar de lame, [cu o] suverană greaţă faţă de pălmaşii
domeniului" [Mircea Sîntimbreanu, Op. cit., p. 137], Nu lipsit de in-
teligenţă. în opinia unora, mai curînd, „profita de monopolul inteli-
genţei. Cînd ai dreptul să fii singurul inteligent, îndrăzneţ, original,
să spargi limbajul de lemn, sigur că eşti «Dumnezeu» (altfel, cogno-
men exagerat)" M. Sîntimbreanu.]. Pentru alţii, era „un diletant
penibil" [Victor Felea, Op. cit., 200P, p. 297].
Cu toate că, în calitate de patron al cenzurii, este descris, de
colaboratori, drept receptiv la argumentele editorului [,,a dezlegat
cenzurarea textelor de postul negru al analizelor de microscop, ne-a
dat harţul de dulce, acceptînd doar pledoaria pe sens, pe semnifi-
caţie, pe sunetul fundamental al textelor..."], rămîne, pentru aceiaşi,
un personaj „odios". [Mircea Sîntimbreanu, p. 137.]
Condamnat în lotul CPEx la 14 ani de detenţie, din care va
executa 3, la închisoarea Jilava, a fost graţiat, la intervenţiile repetate
ale senatorului Adrian Păunescu, în ultimul moment, de Ion Iliescu.
Din nou liber, pensionar, face „un fel de consilierat" pe lîngă cotidi-
anul „Evenimentul zilei", activitate care încetează „odată cu plecarea
lui Ion Cristoiu". Colaborează publicistic la „Vremea" şi „Totuşi
Iubirea" ale lui Adrian Păunescu. Publică cinci volume de memorii,
un ,jurnal de detenţie" (1992) şi un volum de „poezii scrise în
închisoare" (1994).
101'
s-ar fi cuvenit, după publicarea documentelor de partid, pre-
zintă multe lucruri de serviciu, multe lucruri cenuşii, multe lu-
cruri neinteresante, conducînd la faptul că multe tiraje ale
publicaţiilor noastre au scăzut.
Sînt de vină documentele pentru asta? Nu cred, tovarăşi!
Cred că de vină sîntem noi, scriitorii, pentru că noi facem lite-
ratura, noi scoatem revistele, noi le scriem şi de noi depinde să
fie bune sau proaste, şi la ora actuală nu sînt încă la înălţimea
cerinţelor puse de tovarăşul Ceauşescu în faţa partidului, nu
sînt, şi noi trebuie să facem totul, de aici încolo, ca să ridicăm
literatura, eliminînd toate manifestările birocratice, dogmatice,
schematice, comode, să facem o literatură cum a cerut întot-
deauna secretarul general al partidului, îndrăzneaţă, puternică,
mobilizatoare, combativă, comunistă.
Vă mulţumesc.

Tov. Pop Simion: Vă rog să-mi daţi voie să-mi citesc cu-
vîntul din două motive: Eu vorbesc foarte rar în adunări şi, în
al doilea rînd, nu vreau să reţin prea mult consfătuirea de faţă.
Stimate tovarăşe secretar general,
Dragi colegi,
Fiecare întîlnire cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu este
pentru noi toţi un prilej de a examina şi rezolva probleme vi-
tale ale vieţii literare. Tot ce s-a întîmplat în trecutul apropiat,
succesivele întîlniri pe care le-am avut în ultimii ani, confirmă
această constatare foarte îmbucurătoare. Dacă pe planul vieţii
partidului, al statului nostru socialist, se poate vorbi de perioa-
da de intens dinamism a anilor corespunzători Congreselor IX
şi X, acelaşi lucru este valabil, desigur, la proporţii corespun-
zătoare, în cadrul vieţii cultural-artistice, unde s-au produs ori
se promit a se produce opere de valoare şi durată care să ex-
prime acest timp, acest moment al istoriei şi al destinului
poporului român.
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne acordă de o bună bucată
de timp marea cinste de a ne face aliaţi în această vastă operă
102'
¿e construcţie şi reconstrucţie românească, deopotrivă econo-
pică, social-politică, morală sau educativ-culturală. Spun toate
gcestea pentru a sublinia starea de spirit excepţională cu care
venim noi la această întîlnire cu conducătorul partidului şi sta-
lului nostru, cu ceilalţi conducători de partid şi de stat. Ar fí o
nesăbuinţă dacă unul sau altul dintre noi nu s-ar simţi obligat
să facă tot ceea ce depinde de el ca acest dialog să fie adevărat
şi plin de eficienţă pentru mai-binele literaturii şi al ţării.
Întîlnirile anterioare ne spun că lucrul este posibil, cu
condiţia minimă de seriozitate, de spirit realist, de analiză fran-
că, responsabilă a problemelor noastre specifice în limitele a-
devărului.
Sîntem la capătul unei veri pe care o putem numi „fier-
binte" prin intensitatea, amploarea şi importanţa problemelor
aflate în dezbaterea întregului popor. Tezele tovarăşului Nico-
lae Ceauşescu privind viaţa ideologică, morală şi cultural-
educativă a societăţii româneşti au darul excepţional de a ree-
valua de sus pînă jos aceste domenii, atît sub raport concep-
tual, cît şi al structurilor şi funcţiunilor ce le incumbă.
Nu mă îndoiesc că fiecare dintre noi am participat Ia
această mare confruntare şi am tras învăţăminte personale din
această mare confruntare, şi am tras învăţăminte personale din
spiritul combativ, revoluţionar în care este dusă această acţiu-
ne prin participarea tuturor categoriilor de oameni, şi în primul
rînd a clasei muncitoare.
Nu-i de ajuns să medităm la acest program de însănătoşire
ideologică-morală şi educativ-culturală. Nouă, scriitorilor, ni
se cere, cred, nu numai adeziunea, cît, mai ales, acţiunea în
spiritul documentelor enunţate.
Alături de toate categoriile de oameni aşteptăm, desigur,
clarificările şi hotărîrile pe care le va aduce apropiata plenară a
Comitetului Central, ansamblul de sarcini care va fi trasat pen-
tru o lungă perioadă. Nu este înţelept şi normal ca noi să aştep-
tăm acea plenară ca pe un eveniment, fără a ne uita, în preala-
bil, în grădina proprie, deoarece nu toate lucrurile par a fi în

103'
 regulă. Nu voi reţine consfătuirea cu fleacuri, nici cu frecuşuri
sau felul în care unii confraţi îşi împart gloria. Ar însemna să
nu înţeleg bine unde mă aflu. Vreau, în schimb, să semnalez
cîteva chestiuni care ar merita atenţia tuturor, indiferent de afi-
nităţi, grupări sau orientări literare. Le voi enumera după felul
cum mi-au venit în minte.
Revistele literare, aproape în totalitatea lor, mi se par a fi,
la ora de faţă, cea mai limpede oglindă cu privire la ruptura
existentă între ceea ce se promovează şi necesităţile vieţii, ale
cititorului. Spre a mai spoi niţel această situaţie, în ultimele
săptămîni revistele au fost împănate cu cîteva reportaje necon-
cludente şi de improvizaţie. N-am pretenţia să spun ceva nou,
însă, de o bună bucată de timp, revistele sînt scrise de anumiţi
literaţi pentru uzul aceloraşi literaţi. Ideea de feudă, de pogon
personal al unuia sau altuia, de clan cu interese bine precizate
triumfă, după opinia mea, aici, nestingherit şi vizibil. Despre
această situaţie, mărturie stau colecţiile. Subiectivismul atît de
zgomotos combătut cîndva a fost înlocuit printr-un subiectivism
cu plan şi metodă, porhind la drum lung, exercitat cu mijloace
mai rafinate şi mai nocive. Au excelat, în acest sens, două re-
viste importante ale Uniunii: „România literară" şi „Lucea-
fărul". Un exemplu în aparenţă mărunt, însă, după părerea
mea, grăitor: „România literară" a fost, se pare, singura revistă
din România care nu a publicat lista premiilor literare decer-
nate de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă cu prilejul
semicentenarului partidului. De ce? Pentru că premianţii nu se
cuprindeau, în marea lor majoritate, în orientarea revistei. S-a
publicat - îmi aduc bine aminte - o notă de cîteva fraze, în
care se spunea că Ministerul Culturii a decernat premii care, în
contextul premiilor acordate de Uniune şi revistă, dau pano-
rama existentă astăzi. S-au publicat, în schimb, în acea revistă
şi în aceleaşi zile, ample relatări despre premiile concursului
de muzică uşoară de la Mamaia, însoţite de prezentări şi poze
ale celor premiaţi. Aici nu e vorba că o revistă nu 1-a publicat
pe cutare sau pe cutare, ci că orientarea revistei, curentul de

104'
opinie promovat, n-au fost în consonanţă cu cerinţele.
De mult nu se mai vorbeşte în revistele noastre de, să zi-
cem, imaginea comunistului în literatură, de mesaj socialist, de
conţinut revoluţionar, de realitate, realism. înşişi termenii par
să se fi stins. Un coleg şugubăţ şi temperamental, dar destul de
s e r i o s pentru a-i asculta parabolele, spunea, la un moment dat,
că, citez: „Ar trebui să înfiinţăm şi nişte reviste de stînga".
Putem, desigur, ride la spusa lui, însă, în cazul cînd această
spusă are o părticică de adevăr, rîsul nostru devine amar.
Există apoi o altă situaţie pe care vreau să o semnalez. Nu
o dată sîntem tentaţi să măsurăm valoarea literară şi socială a
unui scriitor în directă legătură cu ştiinţa lui de a vorbi prin adu-
nări, de a se distinge ca existenţă oratorică. Ajungem astfel la o
inflaţie de literatură orală în dauna celei scrise, ceea ce poate fa-
voriza, pe plan moral, pe scriitorul cu două feţe, pe demagog.
Se zice că regretatul Arghezi îi replica unui tînăr cu şti-
uta-i causticitate: „Păi dumneata una spui şi alta fumezi". Se
întîmplă, însă, şi mai rău. Unii îşi schimbă tutunul de la o zi la
alta. Vreau să zic că ceea ce au combătut ieri vehement susţin
azi cu seninătate.
Cred că tot cartea şi felul literaturii cuiva pot sta mărturie
despre ceea ce este acel scriitor în fond, ca om, ca cetăţean, ca
scriitor politic.
în urmă cu trei ani, breasla noastră şi-a fixat noile struc-
turi, organe şi funcţiuni existente şi azi. Ar fi o lungă poveste
să examinăm dacă au fost bune sau rele. O vom face, cred, la
apropiatul congres, care n-ar trebui să fie prea departe.
Ceea ce aş vrea să observ este că nu puţini dintre cei aleşi
la trecutul congres şi-au umplut, din păcate, această legislaţie,
cu schimbatul tutunului în slujba unor interese care nu erau
totdeauna ale breslei.
Altminteri nu e explicabil cum s-a întîmplat ca, în decurs
de trei ani, Uniunea să nu ocazioneze nici o dezbatere impor-
tantă, cu caracter ideologico-estetic, adică de meserie. Din mo-
tive extraliterare, de calcul şi politică măruntă, nu s-a dus la

105'
îndeplinire nici pînă azi o hotărîre clară a Conferinţei de ţară şi
o prevedere a statutului, anume înfiinţarea Asociaţiei din Bucu-
reşti a scriitorilor64. Atîrnă, pare-se, în cîntar interese şi rivali-
tăţi mai presus de principii. Se poate pune întrebarea, ce a făcut,
în tot acest timp, organizaţia de partid de la Uniunea Scriito-
rilor, unde a fost spiritul combativ şi iniţiativa comunistă, ce a
întreprins comitetul organizaţiei?
Viaţa de partid a fost, după opinia mea, deliberat sau nu,
subsumată voinţei şi inerţiei organelor administrative. La drept
vorbind, nici n-a fost o viaţă de partid.
Eu gîndesc aşa, că, dacă vorbim de francheţe, onestitate,
moralitate şi spirit justiţiar la nivelul întregii ţări, cu atît mai
mult se cere să instaurăm această francheţe, onestitate, morali-
tate şi spirit justiţiar în chiar breasla noastră, care se vrea o
celulă de mare energie vitală a societăţii. Eu nu sînt o fire pesi-
mistă şi nu mă descurajez uşor. Dacă aş fi fost aşa, am fi avut
destule momente grele în recentul trecut care m-ar fi putut
îngenunchea. Nu s-a întîmplat deoarece mi-am păstrat o nesfîr-
şită încredere în mai bine şi mi-am văzut de treabă, cum o voi
face şi de acum încolo. Şi acest „mai bine" s-a produs şi se
produce, din păcate, nu prin contribuţia noastră, a tuturor, cum
ar fi normal. Un lucru mi se pare clar şi este fundamental:
niciodată scriitorii români nu au avut atîtea motive reale să fie
solidari cu destinul ţării şi nu au avut atîtea şanse reale să se
identifice cu acest destin mare şi glorios. Autorul acestei stări,
al acestor raporturi, este partidul şi, personal, tovarăşul Ceau-
şescu. Nu-mi închipui că există cineva, în această sală, care să
nu dorească fierbinte să adunăm într-o singură forţă şi într-o
unanimă voinţă toate resursele noastre de mai bine pentru a
ajuta, ca literaţi şi ca oameni politici, ca cetăţeni patrioţi, opera

64
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti va fi înfiinţată ultima, joi,
2 martie 1972, în prezenţa lui Dumitru Popescu. Pentru detalii, vezi
Constituirea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în „Luceafărul",
an. XV (1972), nr. 18 (514), sîmbătă 4 martie, p. 1; 3.
106'
¡J¿ edificare ideologică şi moral-educativă către care ne chea-
l ă partidul.
Consfătuirea de azi nu e oarecare; ea premerge evenimen-
tul aşteptat de noi toţi, de toată ţara - viitoarea plenară a Comi-
tetului Central. De aceea, mi-aş permite să formulez trei pro-
puneri, care cred că ar fi util să stea în atenţia Consiliului Cul-
turii şi Educaţiei:
Prima: Cred că ar fi bine să se ia măsuri eficiente pentru
asigurarea orientării marxiste consecvente şi partinice a revis-
telor literare. Spun acest lucru pentru că, se ştie, revistele lite-
rare sînt uneltele cele mai importante ale vieţii literare.
Doi: Cred că ar trebui neapărat lărgite atribuţiile asocia-
ţiilor scriitorilor din toate centrele culturale ale ţării, pentru a
lega şi în acest mod viaţa literară cu viaţa poporului. Există
următoarea situaţie: ideea tovarăşului Ceauşescu exprimată în
urmă cu trei-patru ani, de a face neapărat aceste asociaţii pe
cuprinsul întregii ţări, s-a fructificat organizatoric, însă, în
fapt, ele nu duc o viaţă care să ne facă cinste, adică nu au nici
un fel de rol şi atribuţii bine precizate.
în sfîrşit, a treia propunere se referă la organizaţia de par-
tid de la scriitori. Cred că organizaţia de partid de la Uniunea
Scriitorilor ar trebui repusă în drepturile sale fireşti, dîndu-i
rolul care îi este înscris în statut, anume acela de îndrumător al
vieţii politice şi profesionale de la Uniunea Scriitorilor, aşa
cum se întîmplă, de altfel, în toate domeniile.
Vreau să semnalez că există o anumită anomalie de neîn-
ţeles, o anumită temere, care este exprimabilă în felul următor:
Se spune în cele mai dese cazuri că aceste atribuţii nu pot fi
date pentru că, la o organizaţie centrală, cum este Uniunea
Scriitorilor, organizaţia de partid nu poate să aibă rolul care îi
incumbă prin statut, deoarece atribuţiile Uniunii se referă la
viaţa literară a întregii ţări. Cred că temerea este nefondată, ne-
motivată, din următorul motiv: spre deosebire de alte organi-
zaţii de partid din ţară, organizaţia de partid de la Uniunea
Scriitorilor are privilegiul de a avea direct contact cu Comite-

107'
tul Central în absolut toate problemele importante. Deci, nu
există nici un fel de posibilitate de a face greşeli mari. în acest
context, cred că neapărat trebuie instaurată o viaţă de partid
aşa cum o cere statutul.
Cred că este de datoria noastră de conştiinţă să promitem
solemn, cu acest prilej, conducerii partidului şi personal tova-
răşului Nicolae Ceauşescu să fim trup şi suflet în procesul
revoluţionar aflat în plină desfăşurare, la care participă con-
ştient, cu pasiune comunistă, cei mai înaintaţi fii ai României
socialiste. în ceea ce mă priveşte, mă angajez să ajut, după
puterile mele. Vă mulţumesc.

Tov. Eugen Barbu: Profit de acest moment al discuţiilor,

pentru că sîntem pîndiţi, totuşi, să transformăm şedinţa, să-i
dăm un aer puţin festiv, deşi aici cred eu că, într-adevăr, tre-
buie să punem pe masă adevăratele probleme ale vieţii Uniunii
Scriitorilor. Sigur că n-am să epuizez eu treaba asta. Eu sînt
surprins de aceste pledoarii repetate care se fac întru susţinerea
„tezelor din iulie", cum le-a numit un poet la noi în revistă,
întrucît bănuiam că aceste lucruri acuma numai se repetau,
fuseseră foarte de multă vreme spuse de secretarul general al
partidului nostru, care, de fapt, ne cerea, cu ocazia acelei ple-
nare, cu energie, să ne amintim de obligaţiile pe care le avem
ca scriitori. Este uşor de observat că oameni foarte talentaţi,
dintre care sînt foarte mulţi aici, cred chiar că cei mai talentaţi
sînt cu toţii aici, îşi pun probleme hamletiene în ce priveşte
partinitatea. Noi trăim de la 23 August 1944 într-o ţară guver-
nată de comunişti şi ni se pare, repet, straniu ca, din cînd în
cînd, chiar la termene foarte lungi, să ni se reamintească că în
această ţară există realităţi care ar putea fi transformate în
opere literare. Unii dintre noi au încercat cu mai mult sau cu
mai puţin talent să facă acest lucru. Unii au reuşit foarte bine,
şi pot să număr cîteva cărţi care vor rămîne peste vreme, trans-
formînd aceste realităţi socialiste, cum le spunem noi, în litera-
tură foarte bună. Alţii pot s-o facă, dar nu au curajul sau încă

108'
p-au încercat. Nu vreau să spun că nu vor. Eu aş vrea să vor-
jpesc cu sinceritate şi fără să fac din profesiunea mea de credin-
ţă ceva patetic şi care să sune aşa curios. Vreau să spun că
niciodată scriitorimea română n-a fost ajutată în sensul politic,
întîi, ca în aceste timpuri. Vreau să vă amintesc că niciodată
atîţia scriitori nu au participat la lucrările efectiv de stat, nu au
fost în Comitetul Central. Nu ştiu cîţi sîntem în Comitetul
Central, cîţi vom fi, dar vreau să spun că această încredere care
ne-a fost oferită cu atîta generozitate de către partid trebuie
răsplătită. Răsplătită în sensul... Nu este o operaţie negus-
torească: „Doamne, te-am ridicat la rangul de pair, să spunem,
faci parte din cei 300 aleşi ai naţiunii şi dumneata trebuie să
plăteşti asta cu opere literare".
Cred că este o obligaţie de onoare, aceasta se cere întîi fa-
ţă de popor, faţă de cei care ridică, cu destule greutăţi această
ţară şi noi ne dăm seama mai ales în ce condiţii politice se ri-
dică, se edifică această ţară.
Mi s-a spus, eu nu am participat la această şedinţă, un
poet spunea, se uita la tovarăşul Ceauşescu şi spunea: „Cum
îmbătrîniţi, tovarăşe Ceauşescu!" 65 Este emoţionant şi noi ve-
dem cu toţii, citind numai ziarele, la ce efort extraordinar, ce
voinţă nemaipomenită trebuie să aibă conducătorul statului
nostru pentru a rezista unor presiuni pe care le cunoaştem
foarte bine, pentru a fi astăzi într-un punct al ţării, pentru a pri-
mi ambasadori, care nu sînt toţi foarte amabili şi aşa mai
departe. Eu nu vreau să fac un elogiu al conducătorului nostru,
pentru că l-am făcut în scris de multe ori, vreau să ajung la
altceva, la metoda sa de lucru. Se face aici, de către colegii
noştri, un efort de a ne convinge pe noi, nu pe mine sau pe alţii
care fac lucrul acesta fără să fie convinşi de alţii, de a fi in-
vitaţi, de a fi îmbrînciţi în uzine şi pe ogoare, de a vedea ce se
întîmplă în jur. Mi se pare că aceasta era o obligaţie ele-

63
Vezi intervenţia lui Adrian Păunescu la întîlnirea din 4 august
1971 (p. 53).
109'
mentará. Ştiau ce făceau scriitorii din trecut cînd mergeau cu
traista din sat în sat pentru ca să lumineze poporul. Ne este
nouă greu acuma, cu condiţiile pe care le avem, foarte mulţi
avem maşini, să ajungem la uzine, pe care unii dintre noi nu
le-au văzut în viaţa lor. Ne este greu să ajungem chiar pînă în
Bucureşti, să deschidem o uşă de metal să vedem cum se toar-
nă oţelul? Pentru aceasta îţi trebuie o invitaţie specială, trebuie
o solicitare permanentă?
Acuma de ce se întîmplă ca literatura legată de realităţile
socialiste să nu fie pusă în valoare? Eu nu vreau să acuz pe ni-
meni şi nu vreau să fac proces nimănui. Există mode literare,
există un snobism, pe care-1 cunoaştem cu toţii. A fost o vreme
cînd toată lumea se uita..., spunea un celebru scriitor, „lumina
vine de la Răsărit"66. De acord, de acolo răsare soarele, acuma
lumina vine de la Occident; niciodată nu ne uităm niţel mai a-
proape, totdeauna ne uităm departe de chestiunea aceasta. Poa-
te lumina vine şi de aicea, dinlăuntrul faptelor noastre, şi noi
facem nişte fapte adorabile, cred eu. Am văzut, cu prilejul pu-
blicării acelor fotografii în „Scînteia" şi a jurnalelor care s-au
dat la cinematografe în preajma aniversării partidului, cîte
uzine s-au ridicat. Era înspăimîntător, o pădure de uzine, nişte
oraşe de care..., să spunem oraşul Balş, de pildă, sau oraşul
Slatina, pe care le-am văzut şi numai în urmă cu 20 de ani.
Dacă dumneavoastră v-aţi închipui cum arăta oraşul Slatina,
avea un internat nenorocit de fete şi două uliţe pavate pe 20 m,
n-ar mai fi nevoie de nici o propagandă şi, cred, de atîta
patetism în ceea ce scriem. Este vorba de o realitate care există
şi care nu trebuie demonstrată şi nu trebuie făcut atîta efort
pentru a le arăta în scrisul nostru. Din nenorocire, critica pe
care o avem - şi este o veche patimă a mea, o critică, de altfel,
foarte bine pregătită, din punct de vedere intelectual nu am să-i
reproşez nimic, dar o critică care crede despre ea însăşi că nu

66
Mihail Sadoveanu, Lumina vine de la Răsărit, Bucureşti, Ed.
Cartea Rusă, 1945.
110'
este interesantă şi nu este la gradul înalt al civilizaţiei
piondiale dacă nu strîmbă din nas, să spunem, la o literatură
legată de nişte realităţi care nu sînt chiar aşa de spectaculoase
ca, ştiu eu, claustrarea unui individ într-o odaie de 4/4 m.
S-a pomenit aici despre cărţi care au fost uitate şi este
adevărat. Vreau să vă spun, şi nu fac caz personal, dar pentru
că sînt unul dintre mai puţinii care scriu despre realităţile so-
cialiste, Editura „Cartea Românească" şi Editura „Eminescu"
au reeditat două romane: Facerea lumii şi Şoseaua Nordului.
Nu era vorba, evident, despre o chestiune foarte importantă
acolo, decît de insurecţie şi de naţionalizare. Nu-mi amintesc
să fi apărut măcar o consemnare în revistele noastre, care, cît
ar fi fost de prost realizate, eu nu spun că sînt cărţi foarte bune,
dar această tăcere, această pedeapsă... Şi nu este vorba numai
de mine, e vorba şi de cărţile lui Mihale, [ale] lui Lăncrăjan,
ale lui Pop Simion, ale lui Chiriţă, care au scris, şi pot să nu-
măr foarte multe cărţi. Să ştiţi că este foarte greu să scrii despre
lucrurile acestea, este foarte greu, pentru că chiar scriitorul are
o uşurinţă mai mare de a scrie despre intelectual, să spunem,
pentru că el este mai întîi un intelectual, decît despre oamenii
pe care efectiv trebuie să-i cunoască, să se împrietenească cu
ei şi să reuşească, în cele din urmă, să-i descrie. Dar această
tăcere, această pedeapsă, care este mai teribilă decît toate, în
jurul cărţilor, nu de partid, că nu sînt cărţi de partid, este o
încercare de a arăta că, totuşi, lumea aceasta se face cu sudoa-
re, cu sînge, aceste cărţi sînt pedepsite pentru că critica strîmbă
din nas. Nu-i place criticii această categorie de literatură. Dar
eu aş vrea, în afară de aceste lucruri, să punem şi nişte lucruri
la punct, măcar să le enunţăm.
S-a spus aici să n-a existat viaţă de partid la Uniunea Scri-
itorilor. Lucrul poate fi constatat. Nu s-au făcut şedinţe decît
foarte rar şi la un mod, aşa, prietenesc. Prietenia este un lucru
foarte frumos, dar ar trebui dezbătute problemele efective ale
Uniunii Scriitorilor. Nu ştiu dacă asociaţia aceasta de scriitori
va rezolva toate problemele scriitoriceşti. Odată, cineva mă
111'
întreba pe mine cum aş vedea rezolvarea acestor probleme, ca
să le spun aşa. Aici lucrurile sînt foarte diferenţiate. Există
scriitori care, puţin puternici, mai puţin talentaţi, care vor să
scrie şi care nu sînt ajutaţi. Nu sînt ajutaţi, în primul rînd, de
lipsa lor de talent, nu sînt ajutaţi de lipsa de înţelegere a
redactorilor, care nu ştiu ce să le ceară, pentru că şi redactorii
se orientează tot după mode şi nu vor să iscălească, aşa cum se
iscăleşte în coada cărţilor, o carte mai slabă, vor să iscălească
o carte foarte bună. Aceştia, într-adevăr, sînt nişte scriitori care
trebuie ajutaţi cu mijloacele Uniunii Scriitorilor, adică să se
cultive, să se ducă să facă documentări, dar sînt, în acelaşi timp,
scriitori care nu vor să muncească efectiv. Există un parazitism
şi la scriitori. Şi noi nu spunem lucrul acesta, îi evităm. De ce
îl evităm? Eu vreau să vă amintesc că niciodată în viaţa unui
scriitor nu au existat atîtea scandaluri, atîtea manifestări repro-
babile. Aud nişte lucruri neplăcute, nu vreau să le amintesc
aici, probabil le cunoaşteţi cu toţii. Ce înseamnă aceasta, că
există o stare de spirit neplăcută. O lipsă de educaţie comunistă,
pentru că nu-mi amintesc, în urmă cu cîţiva ani, să fi venit la
preşedintele Uniunii Scriitorilor un alt scriitor să meargă în
patru labe şi să hîmîie ca cîinele ca să ia 1.000 lei împrumut.
Acestea sînt lucruri degradante. Eu înţeleg că sînt anumiţi scri-
itori care au nevoie de această mie de lei; au copii, au familie
şi foarte bine că-i ajutăm şi niciodată nu am auzit pe cineva de
la partid sau din conducerea Uniunii Scriitorilor să spună:
„Dom'le, nu daţi bani scriitorilor". Trebuie ajutaţi, unii au fa-
milii grele şi nu reuşesc să publice. Cred eu că sînt puţine re-
viste literare. Dar cred eu că nu aşa, cu ajutoare din acestea, se
pot remedia situaţiile limită la scriitori. Am propus, în unele
şedinţe, să se întemeieze nişte posturi în redacţie. S-a spus aici,
tovarăşul Mihale a făcut o propunere, pe lîngă sindicate, pe
lîngă - la învăţămînt, foarte mulţi au studiile terminate, au
licenţă, dar nu vor să se ducă, nu vor să facă şi o meserie, este
o ruşine. Erau doctori, erau scriitori medici, erau scriitori avo-
caţi, profesori. De ce este ruşinos să fii şi profesor şi scriitor.

112'
Pe ce este ruşinos să fii şi medic şi scriitor. Este un refuz.
Se crede că, într-adevăr, scrisul este o profesiune şi, la ora
aceasta, cred eu, este foarte bine să fii profesionist, şi eu sînt
aşa ceva, adică încerc să fiu. Se cere să citeşti foarte mult, să
cunoşti o mulţime de lucruri. Dar sînt oameni care sînt la înce-
putul carierei lor, care ar putea să ocupe... De ce fuga aceasta
de a primi, în mod onorabil, un salariu şi de a te întreţine şi de
a-ti face cultura? Ştim foarte bine cum şi-au făcut unii studiile:
meditînd studenţi mai slabi sau elevi mai slabi. De ce cum
avem 20 de ani ne ducem şi spunem că sîntem genii, declarăm
cu trei prieteni laolaltă, atestat la mînă şi cu asta am rezolvat
problema literară?
Lucrurile acestea cred eu că nu aici, în prezenţa dumnea-
voastră, la şeful statului, se pot rezolva. Eu regret că le aduc în
discuţie, dar ele sînt probleme reale, cred că pentru aceasta
funcţionează Uniunea Scriitorilor: să dezbatem, la şedinţe de
partid, aceste probleme. Cum să facem să găsim acele posturi,
acele ocupaţii onorabile, care să scutească pe scriitori de lu-
cruri neplăcute, de cerşetoria aceasta deghizată. Dar, eu repet,
pentru unii, nu vorbesc de toţi scriitorii, în general, scriitorii
muncesc, au şi greutăţi cu redactorii, cum s-a spus aici, cu Di-
recţia Presei, dar pentru scriitorii care vor efectiv să mun-
cească ar trebui făcut ceva şi aceasta putem noi foarte bine să
dezbatem la Uniunea Scriitorilor, nu trebuie să venim aici, în
prezenţa dumneavoastră să spunem lucrurile acestea.
Eu aş putea să lungesc acest cuvînt al meu, dar am luat
cuvîntul acuma pentru a enunţa nişte lucruri care pot fi dez-
bătute şi de colegii mei şi să găsim acele soluţii care să vă scu-
tească pe dumneavoastră, care sînteţi foarte ocupat, de ele.
Staţi toată ziua să vă preocupaţi ce se întîmplă la Uniunea
Scriitorilor. Nu se întîmplă, în fond nimica: noi, cred eu, că nu
există scriitor care să nu urmeze linia partidului. Este vorba de
o încurajare a acelora care vor efectiv să scrie acele cărţi care
trebuie să fie publicate de editurile noastre. Nu orice fel de
cărţi. Aceasta s-a spus răspicat şi nu înţeleg de ce există ne-

113'
dumeriri în privinţa aceasta. Nu de acuma, nu din iulie cum s-a
spus, s-a spus de foarte multă vreme. Tovarăşul Ceauşescu a
spus, mi-aduc aminte, în urmă cu cîţiva ani: „Vrem să pre.
zentăm realitatea aşa cum este, cu toate greutăţile, cu toate...".
Nu putem noi, nu avem acest curaj ca scriitori... Sînt greutăţi,
efectiv, sînt oameni obtuzi, care nu înţeleg, sînt condiţii ma-
teriale foarte grele care nu se pot depăşi, deocamdată. Dar nu
putem să facem aceasta decît venind aici, ţinînd nişte dis-
cursuri foarte frumoase şi acasă văzîndu-ne de treabă?
Eu asta am avut de spus.

Tov. Adrian Păunescu: îmi pare rău că încep prin a mă

referi la antevorbitorii mei, dar o voi face pentru că, mi se
pare, cu voinţă sau fără, şi tovarăşul Pop Simion şi tovarăşul
Barbu au introdus în discuţie, după părerea mea, o diversiune.
Şi anume, au transformat discuţia de idei, din nou, într-o dis-
cuţie personală. Fac această precizare pentru că mi se pare
important, şi mi se pare că este într-adevăr, de la întîlnirea cu
tovarăşul Ceauşescu, pentru prima oară a scriitorilor, cînd to-
varăşul Ceauşescu venea în fruntea partidului, pînă astăzi nu
mi se pare că a fost un moment mai important din punctul de
vedere al existenţei noastre, mai onorabile şi mai demne.
Deci, mă despart de antevorbitorii mei, în ceea ce priveşte
poziţia lor faţă de cîteva probleme, pentru că eu consider că
toate aceste lucruri care, în unele cazuri sînt adevărate, şi ce a
spus tovarăşul Pop Simion şi ce a spus tovarăşul Barbu, nu sînt
în afara adevărului, dar cred că dumnealor au subliniat lucruri
care sînt minore şi care sînt, în cele mai bune cazuri, efecte ale
unei situaţii pe care abia ar trebui să o luăm în discuţie.
Tovarăşul Mihale a spus aici că, pentru dumnealui, totul
este foarte clar şi cred că sînt mulţi scriitori în sală care sînt de
acord că ar fi mai preferabil să fie mai clar în ceea ce scrie
tovarăşul Mihale, că la dumnealui totul este foarte clar, dar nu
prea se vede în operă, din punct de vedere artistic, aşa cum
excelent a subliniat tovarăşul Baranga.
114'
 Eu cred că mai mult decît oricînd se pune astăzi, în ţara
păstră, problema de a realiza o literatură politică, o literatură
pf-un moment al istoriei naţionale, cînd este într-adevăr ne-
Bie de literatură politică. Ceea ce cred că trebuie subliniat
gte că, la Congresul al IX-lea şi la Congresul al X-lea, tova-
ggşUl Ceauşescu a vorbit despre literatură în nişte termeni pe
gare nici unul dintre scriitori nu putea să nu-i îmbrăţişeze. Spu-
nea tovarăşul Ceauşescu că este nevoie să îmbrăţişăm reali-
latea cu luminile şi umbrele ei.
în iulie, domnia sa s-a referit din nou la aceste documente
ale Congresului şi a spus că, în privinţa literaturii, nu avem ni-
tnic nou de spus. Precizăm numai că trebuie să urmăm linia
Congresului al IX-lea şi linia Congresului al X-lea.
Problemele mai dificile mi se pare că sînt problemele de
educaţie şi, dacă este o problemă literară dificilă, ea decurge
din caracterul pe care îl are, de cele mai multe ori, literatura,
uneori nu momentan, şi uneori nu direct, şi anume, caracterul
educativ. Pentru că trebuie subliniat că, în iulie, tovarăşul
Ceauşescu nu a considerat că este necesar să se spună că este o
problemă în literatura română aşa cum sînt, cum s-a spus şi
cum s-a subliniat de atunci încoace, există probleme în ceea ce
priveşte propaganda, în ceea ce priveşte educaţia.
Există, de asemenea, tendinţa, la unii oameni, şi la unii
activişti, şi la unii scriitori, există deci această tendinţă,
subliniată şi în organele de presă din străinătate, de a se spune
că s-a schimbat caracterul politicii partidului nostru. Cred că,
de asemenea, se spune, ţin bine minte, că tovarăşul Ceauşescu,
ca conducător al naţiunii şi al partidului, a devenit mai dur, a
devenit mai... Dumneavoastră cunoaşteţi toate aceste lucruri,
esenţa este că se vorbeşte despre o schimbare în politica Par-
tidului Comunist Român şi despre o..., chiar dacă nu se spune,
o întoarcere la trecut, pentru că, mă rog, unii evită să spună
aceasta, se spune că politica a devenit mai dură şi că se vor-
beşte chiar despre un proces de „chinificare" al culturii ro-
mâne. Faptele, de cele mai multe ori, nu stau chiar aşa, dar

115'
cum caracterul unor acţiuni este dat, uneori, de excepţii, eu aş
vrea, pentru că tovarăşul Ceauşescu a primit pe scriitori astăzi,
să rog pe domnia sa ca să precizeze pentru noi toţi, aşa cum se
aude că a făcut-o cu corespondentul ziarului „L'Express",
esenţa acestor măsuri, aşa cum, răspunzîndu-se şi la întrebările
puse de toţi scriitorii de faţă.

Tov. Eugen Barbu: Lucrurile sînt foarte clare.

Tov. Adrian Păunescu: Dar nu este nimic dacă se mai

precizează încă o dată, nu?

Tov. Eugen Barbu: Dar este vorba de timpul tovarăşului

Nicolae Ceauşescu.

Tov. Adrian Păunescu: Tovarăşul Barbu, nu vă ocupaţi

dumneavoastră de timpul tovarăşului Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceaiişescu: Cînd apare şi partea a doua, îl

publicăm în „Scînteia".

Tov. Paul Niculescu-Mizil: Integral, săptămîna viitoare.

Tov. Adrian Păunescu: Eu aş vrea să continui, şi anume

că problema principală pe care cred eu că ar trebui să o - cum
să spun - poziţia pe care trebuie să ne aflăm cu toţii este anu-
me aceea că întreaga noastră naţiune trebuie să cunoască, şi
aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale ale documen-
telor din iulie, să cunoască politica Partidului Comunist Ro-
mân, şi, mai ales, tinerele generaţii să cunoască această poli-
tică. Cred că este unul dintre lucrurile de bază pe care le-au
subliniat, în iulie, documentele. Aceasta pentru că, de foarte
multe ori, şi scriitorii şi cititorii sînt puşi în situaţia de a nu
cunoaşte nici pe marxiştii din lume cum se cuvine, şi nici chiar
documentele partidului nostru iar, uneori, noi nu cunoaştem

116'
pjlitica de zi cu zi a partidului, şi cred că aici iar este un punct
care trebuie să se adune energiile tuturor. Să cunoaştem cu
adevărat ce se întîmplă, să cunoaştem cu adevărat ce face par-
tidul nostru, pentru a înţelege esenţa acestei politici.
Din păcate, felul cum a fost educată şi în şcoală generaţia
pea, şi felul cum se face aceasta încă în multe organe din pre-
să, determină o idee, şi anume, că marxismul nu este un şir de
necesităţi, ci un şir de restricţii. Sînt foarte mulţi care susţin că,
de fiecare dată cînd se vorbeşte despre marxism se vorbeşte ca
despre o nouă restricţie: să nu faci cutare, să nu faci cutare.
Cred că este unul din punctele în care filozofii contemporani
români şi scriitorii ar trebui să-şi aducă o contribuţie mai mare
pentru a lămuri caracterul deschis al mersului...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cred că ai adus prin aceasta,

într-adevăr, o contribuţie originală la marxism. Este pentru pri-
ma oară cînd aud că cineva îşi închipuie marxismul ca [pe] un
şir de restricţii.

Tov. Adrian Păunescu: Eu am subliniat o idee care

circulă şi nu mi-am asumat această idee, nu am avut pretenţia
să fiu original în ea, numai am spus că circulă şi că merită
discutat caracterul deschis al marxismului, aşa cum se face,
uneori, dar cred că nu suficient de subliniat.
Acum doi ani, la Cluj, tovarăşul Ceauşescu vorbea despre
necesitatea ca să fie libertate pentru scriitori, dar să fie liber-
tate şi pentru cenzură. Acuma eu vreau să subliniez că, în ulti-
ma vreme, cred că se impune să fie libertate numai pentru cen-
zură nu şi pentru scriitori. Pentru că eu sînt în situaţia de a vă
spune, de a sublinia ceea ce foarte bine tovarăşul Baranga
spune, că şi cei mai importanţi scriitori ai noştri, şi am să dau
numai cîteva nume: Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Marin Pre-
da, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Fănuş
Neagu, Geo Dumitrescu, Dumitru Radu Popescu, au dificultăţi
şi, uneori, dificultăţi mari în cîteva cazuri cu cenzura. Cred că

117'
acea teamă de răspundere despre care s-a vorbit există şi ea de-
curge din teama acestor oameni care opresc textele, de a-şi
asuma răspunderea pentru unul sau altul dintre aceste texte.
Mă dau şi pe mine exemplu pentru că...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Mă mir că tovarăşul Barbu nu a

avut curajul să spună că are dificultăţi. Probabil că a vorbit ca
să-i iei apărarea? Eu îl ştiam mai îndrăzneţ pe Barbu, văd că...

Tov. Eugen Barbu: Am mai decăzut.

Tov. Adrian Păunescu: Pot să spun atunci ce mi se

întîmplă mie, pentru că poate fi semnificativ. Eu ştiu că la toa-
te, sau la unele din revistele noastre, se află oameni care pot
răspunde de ceea ce fac. Eu vreau să vă spun, tovarăşe Ceau-
şescu, că, în ultima lună şi jumătate, mi s-au scos toate poe-
ziile pe care le-am dat la „Tribuna", „Steaua", „Viaţa Româ-
nească", „Luceafărul", „Familia", „Contemporanul", „Ramuri",
„Cronica" şi „Ateneu", adică în toată, sau aproape în toată
presa noastră. Spun aceasta pentru că, sigur că unele din acele
poezii merită discuţii şi poate nici nu trebuie să apară, mele
din ele, dar faptul că mi s-au scos poezii din toată presa mă
îngrijorează, mai ales că înainte de orice îmi recunosc dorinţa
de a fi un poet politic. Prin faptul că se încurajează deci o
libertate excesivă cenzurii, cred că este atins unul dintre terme-
nii acelei ecuaţii cu care ne-a obişnuit Partidul Comunist Ro-
mân, şi anume că, atunci cînd este vorba de libertate să fie şi
responsabilitate şi este scăzută simţitor responsabilitatea auto-
rilor, mai ales că eu cred că toţi scriitorii se bucură de creşterea
rolului activiştilor în viaţa socială, pentru că toţi scriitorii buni
se consideră activişti, şi cred că principalii activişti în dome-
niul literaturii şi culturii sînt scriitorii comunişti.
Este una dintre ideile pe care vreau să le subliniez, pentru
că mi-e greu să-mi închipui că oricare dintre noii activişti sau
oricare dintre activiştii care se ocupă de atîtea lucruri este mai
118'
priceput în ceea ce priveşte literatura comunistă, să zicem,
decît scriitorii noştri vîrstnici, scriitorii noştri care au făcut asta
¿e-a lungul întregii lor cariere, mai priceput decît Eugen Jebe-
leanu sau mai priceput decît Geo Dumitrescu, decît Zaharia
Stancu, decît Eugen Barbu sau decît alţi scriitori, adică eu cred
că, pentru a putea răspunde, uneori, cînd este cazul, de faptele
noastre, trebuie să fim lăsaţi să facem faptele noastre, adică să
nu mai fim cenzuraţi încă în momentul în care ne îndreptăm
spre fapte. Spunea cineva că o maşină bună este o maşină care
are o frînă bună. Şi cred că este un lucru foarte adevărat. Pro-
blema pentru cultura noastră acum este să nu aibă numai frînă.
Adică, să putem să avem şi, din cînd în cînd, cînd este cazul,
viteză.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sînt accidente foarte multe, şi

este o măsură de apărare a vieţii oprirea vitezei.

Tov. Adrian Păunescu: Este adevărat, dar să nu stăm pe

loc. Mergem încet, aşa cum am fost noi obişnuiţi, acesta este
caracterul lent, dar sigur al evoluţiei noastre. Noi nu am făcut
salturi spectaculoase, cum au făcut alte ţări, salturi spectacu-
loase - nici în sus, nici în jos - şi am ajuns să cred într-un
punct în care trebuie să mergem mai departe, adică, dacă tre-
buie să cer ştirbirea unei libertăţi, cred că trebuie să fie ştirbită,
cu puţin, nu cu foarte mult, libertatea cenzurii.
De altfel, vreau să spun, eu am fost plecat o perioadă în
Statele Unite şi am putut să cercetez şi perioadele din urmă
mai bine decît o făcusem mai înainte. Eu aş vrea să spun că
constituie o mare bucurie pentru orice intelectual de stînga din
lume felul cum a evoluat societatea românească, şi constituie
un exemplu faptul că, în condiţii din cele mai grele, condiţii is-
torice foarte complicate, o societate poate să meargă înainte.
De acolo mi-am dat seama că trebuie să vin în ţară şi că nu tre-
buie să spun decît ceea ce cred şi că nu trebuie să fac decît
lucrurile care cred că slujesc şi pe ceilalţi. îmi pare rău că

119'
 tovarăşul Pop Simion vorbea de „Luceafărul" aşa cum vorbea:
eu nu cred că „Luceafărul", mai ales în ultima vreme, este o
revistă criticabilă, ca revistă de grup ş.a.m.d. Noi încercăm să
facem acolo o revistă deschisă şi mai ales o revistă deschisă
spre viaţă. însă, de foarte multe ori, avem probleme cu spune-
rea adevărului despre lucrurile pe care le vedem. Adică, nu
este convenabil ca din birou să ţi se dea telefon să ţi se spună:
„Uite, faptul cutare v-aş ruga să-1 scoateţi pentru că..." Dar noi
am fost acolo şi am văzut că... „ - E, lasă, zice, ce este semnifi-
cativ aceasta?" „ - Păi, este semnificativ, pentru că toţi oamenii
spun aşa." „ - Lasă, domnule, mergi mai departe, de ce să nu
spunem noi numai lucruri bune?" 67
Noi nu avem nici un alt învăţător în această privinţă decît
partidul, adică partidul ne-a obişnuit să se spună adevărul des-
pre întregul adevăr, iar cînd noi îl spunem, şi uneori poate într-a-
devăr să fie inoportun, cred că ar fi cazul să ni se spună că este
inoportun şi nu că nu este adevărat. Adică, de pildă, noi am
făcut lucrurile acestea , cu Reşiţa, şi erau probleme care s-au
discutat de mult şi cărora partidul le şi găsise o rezolvare cu
privire la femeile care nu există în Reşiţa ş.a.m.d. Noi le-am
spus în revistă, adică oamenii le-au spus în revistă şi la partid,
toată revista era subliniată. Adică exact lucrurile pe care le -
adică lucrurile mai interesante în viaţă care făceau plauzibil
orice act de intervenţie în problemele vieţii. Din fericire, am
fost înţeleşi şi au lăsat lucrurile să apară.
Vreau să vă mai spun o problemă, tovarăşe Ceauşescu, şi

67
Adrian Păunescu joacă, aici, conştient sau inconştient, pe mu-
chie de cuţit. în memoriile sale [vol. III, p. 229], Dumitru Popescu
vorbeşte despre dispreţul, aproape repulsia, lui Ceauşescu pentru fap-
tul real, brut: „începuse să-1 irite «naturalismul» unor emisiuni în ca-
re nu se făcea selecţia realităţii, sau anumite aspecte nu se fardau. I
se părea că realitatea nudă e incongruentă, brutală, primitivă şi, în ul-
timă instanţă, falsă, mai exact «falsificată». Pretindea că nu aşa stau
lucrurile în fapt."

120'
o subliniez pentru că eu cred că este de cea mai mare însemnă-
tate pentru felul cum va merge de acum încolo numele Româ-
niei în străinătate. Trăieşte în Statele Unite un scriitor şi un
filozof, Mircea Eliade, care este unul dintre acei oameni care
spune şi spune atunci cînd este întrebat lucrurile cele mai bune
despre România, spune, de exemplu, că, după opinia sa, Nico-
lae Ceauşescu trebuie să ia premiul Nobel pentru pace, pentru
felul cum activează în Europa. Acest om este interesat de cele
mai mici amănunte din viaţa literară de la noi. Doreşte foarte
mult să ştie ce se întîmplă. Primeşte reviste din România, căr-
ţile lui de literatură sînt scrise în româneşte, nici una dintre ele
nu este scrisă în altă limbă, deşi el ştie foarte bine alte limbi.
Este un scriitor român. Am încercat şi am scris şi din Statele
Unite68, el a avut un atac grav de inimă în martie şi am încercat
să spun factorilor cu care am intrat în contact printre scriitori,
că ar fi bine dacă, acum, cînd s-ar putea să fie ultima parte a
vieţii lui Mircea Eliade, l-am invita în ţară şi i-am da onorurile
pe care le merită orice scriitor important, pentru a nu regreta
mîine, aşa cum facem cu Enescu, cu Brîncuşi şi aşa mai depar-
te. Din păcate, circulă despre Mircea Eliade o calomnie, pe
care se pare că a pus-o în circulaţie Europa liberă, şi anume, că
el ar fi vorbit despre politica internă a partidului nostru rău
undeva. Lucrul este infirmat de el şi eu vă rog pe dumneavoas-
tră să ne ajutaţi să recuperăm, nu numai de aici, ci şi de acolo
unde se află, tot ceea ce este mai bun pentru a fi întregi. Cred

68
în timpul călătoriei sale în SUA, Adrian Păunescu îl vizitase
pe Mircea Eliade şi îi solicitase (la Chicago, în ianuarie 1971) un in-
terviu. Considerîndu-1 un poet şi gazetar nonconformist, Eliade i-1 a-
cordă, „cu o singură condiţie: ca interviul sã fie publicat integral. Sau
deloc." Acesta va apărea în „Contemporanul" din 10 şi 17 martie,
[...] cenzurat, schimbat, pus în cu totul altă lumină de o introducere,
de fapt o «reconsiderare»" [Monica Lovinescu, Unde scurte, II, p.
13] a lui Adrian Păunescu. Mircea Eliade va protesta, transformînd
episodul într-un caz de presă.

121'
că este un lucru important. Şi tovarăşul Barbu 1-a vizitat şi a
scris un lucru Inimos despre Mircea Eliade şi toţi românii care
l-au vizitat ştiu că este un om care este pentru România, este
un român pentru România, niciodată nu a atacat politica par-
tidului nostru, dimpotrivă, repet, el susţine astăzi, cu o înflă-
cărare pe care vîrsta şi prestigiul lui i-o subliniază, politica
acestei ţări în lume.
Cred că, într-adevăr, ne aflăm într-un moment de cum-
pănă şi cred că este nevoie de o însănătoşire a climatului moral
din ţara noastră. Eu aş propune ca să mergem şi mai adînc, să
mergem nu acolo unde sînt, unde vedem efectele, să nu ne
batem adică cu fumul, ci să încercăm să vedem calitatea fo-
cului. Este o... Sîntem în situaţia ca nici măcar noi, mai ales
generaţiile tinere şi generaţiile vîrstnice, nici nu putem pleda
pentru altă politică decît aceasta.
Eu cred că este un lucru minunat că viaţa literară nu este
dirijată cu pedepse, ci cu discuţii, cum este aceasta, şi cu dis-
cuţii care sînt, după părerea mea, de cele mai multe ori, cu rezul-
tate. Din păcate, în acest proces de renaştere spirituală, de con-
strucţie spirituală, se pierd oameni şi se pierd uneori activişti
care s-au bucurat, cred eu, de toată dragostea scriitorilor, de
pildă, cum este scoaterea de la Capitală a tovarăşului Marin
Rădoi. Eu consider că nu a fost la Capitală, în ultima vreme,
un activist care să fíe mai apropiat de scriitori, şi nu în mod lin-
guşitor, ci, cred eu, în mod vigilent, rezolvînd de cele mai mul-
te ori probleme de viaţă şi probleme de orientare ideologică,
pe care alţii se sfiiau să le rezolve sau se temeau să le rezolve.
Eu am vorbit puţin împrăştiat, dar vreau să vă asigur că,
dacă acesta este drumul spre viaţă, în ceea ce mă priveşte mă
voi duce, voi merge totdeauna să văd ceea ce se întîmplă, că
voi scrie poezie politică, aşa cum scriu şi acuma, fără să-mi fac
nici o iluzie, ştiu că a face politică, şi în poezie este mai dificil
decît a nu face nimic, dar vă cerem, tovarăşe Ceauşescu, numai
un sprijin de principiu: nu trebuie să ne rezolvaţi problemele
mici, cu acelea încercăm să ne zbatem noi, numai sprijin de

122'
principiu, adică să ştim, în continuare, că drumul este deschis.

Tov. Nichita Stănescu: Stimate tovarăşe Ceauşescu,

Mă alătur de mulţumirile colegilor noştri pentru onoarea
pe care ne-aţi făcut-o pentru a ne primi să discutăm unele
probleme ale foarte frumoasei şi straniei noastre meserii.
Aş vrea, mai întîi, să subliniez un adevăr vechi, dar pe ca-
re, într-o oarecare măsură m-am şi mirat că nu s-a amintit
astăzi şi care este cel mai important într-un fel, şi anume, acela
ca între scriitorii acestei ţări şi partidul acestei ţări întotdeauna
a existat o deplină unitate de vederi şi o deplină colaborare atît
la greu cît şi în momentele de salt în viitor. De aceea, întotdea-
una cînd partidul a dat un document care a interesat în mod
direct şi literatura nu pot să-mi închipui că scriitorii noştri nu
au primit, în primul rînd, acest document cu deplină încredere.
Ultimele texte care au apărut, texte care sînt absolut funda-
mentale - ele sînt fundamentale de două ori: o dată că sînt conti-
nuarea unei vechi tradiţii a partidului nostru, care şi-a găsit în
toate direcţiile principialitatea sa - vin din nou să ne întărească
în credinţele noastre. Aş putea spune chiar că, fîn] ceea ce îi
priveşte pe poeţi, aceste documente au rădăcină foarte veche,
începînd de la întemeietorul poeziei româneşti moderne, bătrî-
nul Enăchiţă Văcărescu, care spunea clar şi dădea cele două
directive ale poeţilor: cei care nu le-au respectat nu au fost
poeţi în această ţară, şi anume:
„Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire,
Creşterea limbii româneşti,
Şi a patriei cinstire".
Acestea au fost cele două direcţii fundamentale pe care
întreaga poezie românească s-a dezvoltat şi s-a adîncit; „creş-
terea limbii româneşti" s-a adîncit în nemaipomenita varietate
de forme şi în apariţia de mari poeţi din această minunată ţară,
iar „a patriei cinstire" s-a adîncit din ce în ce mai mult, cu atît
mai mult odată cu apariţia Partidului Comunist în România în
123'
anul 1921, cînd noţiunea de patrie a început să se adîncească şi
să-şi capete o nouă şi avîntată dimensiune, şi anume, dimen-
siunea la care astăzi participăm cu toţii, fiecare după puterile
noastre. Iarăşi este adevărat că prilejul festiv cu care ne în-
tîlnim cu conducătorul statului ne obligă, chiar cu riscul de a
spune greşeli, să fim în cea mai deplină sinceritate şi să ne fe-
rim de a spune lucruri de paradă sau false, ci tocmai să ne aju-
tăm pe noi înşine chiar cu riscul de a găsi unele lucruri, să
spun, aşa cum le vedem fiecare. Odată cu apariţia acestor do-
cumente fundamentale, pe care toţi le-am citit şi răscitit, au
apărut şi unele fenomene vicinale, nu de o natură prea fericită,
care m-au făcut să meditez la faptul că nu întotdeauna unitatea
dintre scriitori şi partid a fost văzută şi din afara ei. De aceea,
am început foarte scurta mea cuvîntare - nu vreau să vă reţin
atenţia decît numai cinci minute - cu prima subliniere, că a-
ceastă unitate este reală, ea există şi suspiciunea care a fost
stîrnită nu a fost împotriva acestor documente principale, ci
împotriva scriitorilor. Cum s-a manifestat această suspiciune a
fost că, în clipa cînd apar documente principale, firesc este ca
scriitorii principali să fie invitaţi, dacă nu o fac ei singuri, mă-
car să fie invitaţi să-şi spună cuvîntul despre ele. Eu nu pot să
cred că vreun poet de frunte al acestei ţări nu şi-ar spune cu
bucurie cuvîntul în organul principal despre aceste documente.
Cum s-au interpretat: că ne întoarcem pe vechi drumuri, la o
perioadă - iertaţi-mi cuvîntul - încuiată şi atunci, ca din pă-
mînt, din piatră seacă, au proliferat tot soiul de nontalente care
iar au apărut cu tot felul de poezioare care nu au nici o legătură
cu meseria noastră. Au apărut tot felul de zvonuri despre tot
soiul de liste negre. Această problemă este reală, pentru că, lu-
crînd în biroul de partid al organizaţiei de partid a Uniunii Scri-
itorilor, noi ne-am izbit de această problemă reală, a venit o
serie întreagă de scriitori, care s-au informat la noi: ce se aude,
despre ce este vorba, ce liste negre sînt, de ce unele piese sînt
scoase, care este situaţia opririi unor cărţi. Aceste probleme,
sigur, scot în evidenţă aspecte mult mai complexe. Eu cred că

124'
au este vorba, în primul rînd, de scoaterea unor căiţi. Poate că
editurile au greşit publicînd cu o prea mare lejeritate cărţi care
ou au nimic de-a face cu viaţa noastră, însă iarăşi aş vrea să
amintesc că meseria aceasta, foarte ciudată, de scriitor, este o
meserie eminamente de natură calitativă iar în domeniile cali-
tative legile şi aprecierile au o marjă de fluctuaţie mult mai
mare decît domeniile cantitative, cum ar fi, bunăoară, în do-
meniul matematicii, unde lecţiile sînt stabilite şi unde ştiinţa şi
puterea de apreciere este mult mai exactă.
Vă mărturisesc că, din experienţa - multă, puţină - pe
care o am, de redactor la o secţie de poezie, în decursul mai
multor ani, adeseori mi-a fost foarte greu să resping tineri care
îmi aduceau poezii, în care vedeam două-trei grăunţe de talent,
numai de frică ca nu carecumva cel pe care-1 resping, el să fie
marele talent, poet, pe care noi îl aşteptăm; ca şi copacii, trebuie
să aruncăm 20.000 de seminţe în această profesiune ca să în-
florească cinci. Ne este foarte greu să apreciem un scriitor du-
pă o carte sau numai după două cărţi. Aceasta nu înseamnă că
aş pleda pentru o lărgire la maximum, pentru un fel de libe-
ralism, că cine vrea vine şi îşi aruncă hîrtiile scrise în sufletele
noastre ca în nişte coşuri de hîrtie; nu înseamnă acest lucru,
dar, totuşi, prin specificitatea acestei arte, care este, în acelaşi
timp, şi meserie, ne este mai greu să apreciem cu exactitate ce
este într-adevăr bun şi ce este într-adevăr reuşit din punct de
vedere estetic. Sigur că noi avem o serie de controale. Unul
dintre controale este controlul direct al poetului cu cititorul
dar, mărturisesc, iarăşi, că nu întotdeauna acest control este
foarte sigur, pentru că sînt cazuri cînd, să zicem, poezia umo-
ristică, prevalează la masă sau o poezie de un anume tip mai
superficial, dar care ştie să facă o glumă potrivită, poate să în-
tunece o poezie profundă şi accesibilitatea trebuie înţeleasă în
mai multe straturi succesive ale ei. Dacă marele nostru Eminescu
este, în acelaşi timp, şi cel mai accesibil poet al nostru, dar şi
cel mai dificil poet al nostru, pentru că el se referă tot timpul
cititorului său în diferite straturi. în primul rînd, în stratul fonic,

125'
apoi în stratul său vizionar, după aceea în stratul său semantic,
şi curge către cititori şi cu cît îl citim mai mult, cu atît îl înţele-
gem şi mai profund, putem accepta că, într-o oarecare măsură,
şi opera celor care sîntem în viaţă şi facem lucrări putem să
acceptăm mai multe straturi de comunicare, dar să revin, în
încheiere, mulţumindu-vă din suflet pentru prilejul pe care mi
l-aţi dat de a spune o idee sau o opinie în faţa Domniei Voastre.
Aş vrea să spun că, totuşi, în urma acestor documente m-am
gîndit cu toată seriozitatea ce este de făcut pentru că [despre]
aceasta este vorba. Ce a fost în literatura care a fost scrisă este
bun scrisă, nu mai putem schimba părerea asupra ei, dar ea
există. Important este ce vom scrie. Aceasta este problema
importantă.
în ceea ce mă priveşte, personal, împreună cu prietenul şi
colegul meu, poetul George Tomozei, ne-am gîndit, pînă în pri-
măvară, pentru că operele mai temeinice nu se fac, totuşi, peste
noapte, să facem împreună, pînă cînd intrăm mai în adîncul
fenomenului şi pînă pricepem mai exact cum trebuie să răspun-
dem, să facem un comentariu al Cîntării României de Alecu
Russo, comentariu nu de natură critic-literară, ci comentariu în
versuri, încercînd să vedem cum acest magnific poem se răs-
fringe în România Socialistă. Noi vom încerca să facem această
carte în dar cititorilor noştri pînă pentru 23 august al anului care
va să vie, ca să aibă, totuşi, seriozitate, pentru că nu se poate
face pînă în ianuarie-februarie şi să încercăm cu toată seriozi-
tatea să propunem discuţiei această carte, să vedem în ce măsură
a reuşit sau în ce măsură ne-am şi apropiat de cititori şi de teme-
le principale, dar, în acelaşi timp, nu am trădat cu nici o unghie
specificitatea artei noastre, misterul, frumuseţea şi demnitatea ei.

Tov. Titus Popovici: îmi daţi voie să încep mai vesel

puţin, pentru că, acum vreo 20 de ani, un cunoscut dogmatic
filistin mă întreba cum mă descurc eu cu linia secretă a parti-
dului. Este una. Asta înţeleg şi eu, dar probabil că este şi una
secretă. Şi trebuie să spun că au existat aicea cel puţin o dată,
126'
vagi urme ale unei asemenea concepţii, ori pentru mine perso-
nal, este foarte clar, foarte clar că aceste documente de partid
nu înseamnă nici un fel de cotitură, nici la dreapta nici la
stingă, nici în sus, nici în jos, sînt dezvoltarea creatoare a teze-
lor pe care întreg partidul şi întreg poporul le-a cunoscut şi le-a
dezbătut la Congresul al IX-lea şi al X-lea.
în ceea ce priveşte problema respectivă, da, într-adevăr,
marxismul are o serie întreagă de restricţii şi socialismul foarte
multe restricţii. Restricţii în ceea ce priveşte exploatarea omu-
lui de către om, a parazitismului, restricţii în ceea ce privesc
viciile şi defectele moştenite din societatea burgheză, unele
care apar în societatea noastră, se îmbracă în haina noului
ş.a.m.d. Desigur că şi această Expunere şi aceste „măsuri" au
şi un caracter restrictiv. Ea 1-a propus foarte deschis. Literatura
burgheză, literatura care neagă principiile noastre de bază,
n-are ce căuta. Asta s-a spus foarte clar. în acelaşi timp, însă,
şi ceea ce este foarte important şi cred eu că va constitui pen-
tru lungă vreme de acum înainte o sursă de activitate a noastră,
a tuturor, a organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor, a Uni-
unii Scriitorilor, a noastră, a fiecăruia, este discutarea laturii
creatoare a acestui program, care nu este, cel puţin mie nu mi
se poate părea şi sigur nu este aşa, nu este un program de con-
junctură. El n-a fost determinat de nici un fel de conjunctură, a
fost, este o consecinţă logică a unor lucruri, care, de fapt, de la
Congresul al IX-lea - şi o spun foarte deschis - să ne simţim
în primul rînd că sîntem comunişti.
în acelaşi timp, cred că este bine să ne spunem aici, aşa
cum este şi normal, cum se va întîmplă şi peste 2000 de ani,
nimeni nu poate cere unor documente de partid să facă pe toţi
oamenii deştepţi; prostia umană există; există frica umană, e-
xistă spaima şi astea sînt nişte lucruri care nu se pot nici lichi-
da prin decret, ci ţin de o lungă, de asemenea, de o lungă şi
necesară muncă de educaţie. îmi pare foarte rău că s-au dat
cîteva exemple. Eu aş fi putut să vă dau cîteva exemple perso-
nale, din ultima vreme, dar acum sînt aproape anecdotice, dar

127'
mai bine nu. Şi mie mi s-a oprit nuvela pentru care tovarăşul
Bălan m-a propus la un premiu, a apărut în diferite limbi, s-a
oprit nu ştiu. S-a spus că e ceva pledoarie pronazistă, în fine,
aberaţii, aberaţii, efectiv, dar de astea sînt şi vor fi. Cred însă,
cred însă că nu trebuie, de asemenea, să subapreciem că sîn-
tem nişte oameni sensibili. Aceasta este o realitate; noi cu
sensibilitatea scriem, trăim, cu un sistem nervos poate mai la-
bil decît [al] altora, şi că, dacă multe din asemenea prostii, tîm-
penii, care n-au nimic comun cu linia partidului, n-au nimic
comun cu documentele, au comun, cum am spus, cu prostia
omenească care, ce să-i faci, şi cu frica şi laşitatea. Eu cred că
foarte clar ni s-a cerut, şi aici este sarcina noastră de viitor şi
poate reproşul pe care putem să ni-1 adresăm fiecare, că n-am
găsit poate forţa necesară încă să dăm acele cărţi în care pro-
cesul uriaş, nu numai de înfăptuire a socialismului, dar ce s-a
întîmplat că astăzi putem să privim lumea întreagă cu fruntea
sus şi să zicem: îmi e bine şi mă simt bine că sînt comunist,
acest lucru este iarăşi rezultatul unui lung proces. Este foarte
clar, foarte clar s-a spus, şi aici ca să fiu şi eu, mi-am notat aici
ca să-mi aduc aminte şi eu de o întîlnire cu tovarăşul Ceau-
şescu. Era, mi se pare, la aniversarea de 30 de ani a UTC-ului
şi programul era destul de festiv, mă rog, cum făceam pe
vremea aceea şi s-a spus atunci că ar fi bine ca unii tovarăşi
care sînt în sală cu activitate revoluţionară să vorbească tinere-
tului, să arate cum a fost în ilegalitate. Eu am reţinut de atunci
foarte importanta cuvîntare a tovarăşului Ceauşescu. Pentru
prima dată am văzut, am avut o noţiune a ce se numeşte şi ce
înseamnă ilegalitatea, care nu se numea, pentru comunişti, să
stea să primească pumni în fălci şi să tacă, şi era vin proces
foarte lung, cu contradicţii interne, cu contradicţii externe pe
multe planuri, în care s-au format nişte oameni cu care ne mîn-
drim astăzi. Este sarcina noastră, cred eu, ca, în materie de ar-
tă, să oglindim acest proces. Şi să vă mai spun ceva, e foarte
complicat, e foarte greu, e foarte greu de făcut dinăuntru, sînt
foarte multe lucruri pe care nu le ştim. Multe lucruri în care

128'
încă istoria nu s-a pronunţat, să zicem. Unele care, să vorbim
deschis, unele care nu se pot spune. Există de cînd e lumea. Nu
marxismul a inventat restricţiile. Există ceea ce s-a numit tot-
deauna „raţiune de stat", există raţiuni de stat şi acest lucru
trebuie să-1 înţelegem aşa cum este. Ceea ce cred că trebuie să
precizăm, aici, Păunescu a avut foarte multă dreptate, de multe
ori lucruri, care, să zicem, într-un moment dat, poate nu sînt
oportune, din aceeaşi raţiune de stat. Tovarăşi, ştim exact pe ce
lume trăim şi în ce contradicţii şi în ce dificultăţi de multe ori
se zbate această ţară. Deci, problema, cred eu, că este discuţia
deschisă, nu în acest moment, poate nu este oportun. Greşeala
care s-a făcut înainte, vreau, de altfel, să scriu un articol pe
această temă, era confundarea de multe ori în materie de ideo-
logie a strategiei cu- tactica. Una este programul de lungă
distanţă, de a spune adevărul, pentru că încă o dată, nici un
moment, de la Congresul al IX-lea, nu am văzut şi nu există
altă politică decît aceasta, a spune adevărul şi s-a spus,
tovarăşi, ne aducem cu toţii aminte, în momente foarte, foarte
grave, foarte grave. Că sînt unii care nu înţeleg, că sînt unii
mai înapoiaţi, că între noi înşine, eu cred că trebuie să vedem
şi aceasta. Am asistat, trebuie să mărturisesc şi aceasta, la cîte-
va întîlniri cu tovarăşul Ceauşescu şi n-am prea luat cuvîntul.
Şi am să vă şi spun de ce. Nu din dorinţa de a mă face popular,
pentru că, dacă vorbeam, mă făceam foarte nepopular, în care
de multe ori am auzit, în general între noi, noi scriitorii vorbim
de drepturi. Da, vrem şi avem şi datoria să luptăm pentru
drepturile noastre, dar foarte rar, vă spun, foarte rar am auzit şi
de îndatoriri; ori există cîteva datorii elementare ale scriito-
rului comunist în această ţară şi în această conjunctură istorică.
Acesta este un lucru foarte clar care s-a spus. Deci, cred că
împreună cu Consiliul nou format, unde sînt tovarăşi [cu] care
ne şi cunoaştem, relaţiile, tovarăşi, nu sînt acelea care erau
prin perioada 1950-1952, pentru că sîntem aici cîţiva, am
trecut numai noi ştim prin ce forme. La 19 ani, n-am avut voie
să public trei ani, nici pînă azi nu ştiu de ce ş.a.m.d. Aceasta

129'
era o epocă pe care partidul, Congresul al IX-lea, tovarăşul
Ceauşescu, prin spiritul domniei sale, a lichidat-o. Că se mai
întîmplă mărunţişuri, din astea se vor întîmplă. Problema este
- trebuie să găsim acele forme de conlucrare tovărăşească şi
deschisă, prin care unui om să i se explice şi totul se poate
explica, pentru că avem explicaţii la acestea, uneori, mă rog,
se întîmplă, în alte cazuri în care prostia oamenilor, prostia
omenească, laşitatea şi spiritul filistin mic-burghez căruia cred,
de asemenea, că nu trebuie să-i dăm voie să denatureze aceste
hotărîri şi această linie, că se întîmplă şi din acestea şi se vor
mai întîmplă, să fim foarte clari cu această chestiune.
Vreau să mai vorbesc, cu aceasta închei, despre climat.
Chiriţă spunea un lucru şi m-am întristat. Aşa este, într-adevăr.
Ne-am obişnuit; pe vremuri eram, cînd auzeam de grupul cuta-
re, mai combativi. Azi am şovăit, lasă-1, lasă-1, că îşi dă el ara-
ma pe faţă. De multe ori, şi asta este, hai să fim sinceri, este
şi-o judecată, lasă-1 să-şi dea arama pe faţă, asta e. Or, eu cred
că, fără un climat de înaltă principialitate, de discuţie sinceră şi
deschisă între noi, trebuie să găsim acele forme.
Eu nu ştiu, nu cred că trebuie secţii, ne-am mîncat. Tova-
răşul Beniuc spunea, ani de zile, să înviem nişte secţii. Viaţa
literară e greu, totuşi, de organizat în mod administrativ. Hai
să spunem, ne adunăm acum să discutăm nuvela lui cutare, dar
în momentul acela încep să scriu, celălalt are o întîlnire cu o
fată. Astea nu se pot. Afinităţile afective în materie de artă se
fac ele într-un fel, mă rog.
In acelaşi timp, însă, cred că nu poate Uniunea Scriitori-
lor, organismul nostru, al obştii noastre scriitoriceşti, să nu ini-
ţieze nişte dezbateri asupra acestor probleme, pentru că altfel,
dacă vom discuta tot timpul că bani mai mulţi sau mai puţini şi
sigur că aceasta este o problemă, de multe ori ne izbim de ea
fiecare. Sau că ce a zis celălalt, sau că de ce stă prea mult în
plimbări externe cineva. Nu astea sînt importante. Important
este ca aceste probleme nerezolvate şi care se vor ridica mereu
pe măsura dezvoltării societăţii să le discutăm într-un spirit

130'
deschis, aşa, pe rînd, ferind de orice fel de denaturare. Pentru
că trebuie să reamintim foarte sincer, noi sîntem foarte sensi-
bili la aceste, să zicem, unele prostii, unele necesităţi, dar foar-
te puţin sensibili am fost de multe ori la nişte manifestări apă-
rute în cultura noastră, destul de triste, foarte triste chiar şi pe
plan ideologic ş.a.m.d. Am fost mult mai sensibili. Este o
chestiune care, cred, de asemenea, că dacă sîntem cinstiţi cu
noi înşine şi în faţa secretarului general, trebuie s-o recunoaş-
tem, de foarte multe ori. Am scris în „Scînteia", într-un articol.
Consider o profundă greşeală, personal consider, că eu mă
simt vinovat faţă de mine însumi, că teoriei dispreţului faţă de
public nu i-am răspuns cu un anumit spirit polemic de care se
pare că nu sînt lipsit.

Pauză.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Redeschidem şedinţa,

tovarăşi.

Tov. Andriţoiu Alexandru: Stimate tovarăşe secretar

general,
Dragi colegi,
Am să vorbesc foarte scurt şi n-aş fi luat cuvîntul dacă
înaintea începerii acestei şedinţe nu aş fi stat de vorbă cu o
seamă de prieteni şi nu le-aş fi pus întrebarea dacă, în unele
privinţe, întîlnirea noastră cu dumneavoastră nu aduce şi unele
precizări, aş spune clarificări, tocmai pentru felul uneori defor-
mat cum sînt interpretate documentele la care aderăm cu tot
spiritul nostru de răspundere.
Poate că, după o anumită perioadă comodă şi, aş numi-o,
chiar confuză, cînd sistemul criteriilor de valoare n-a funcţio-
nat - aş spune - normal, şi cînd într-adevăr unele opere anga-
jate nu au fost privite cu seriozitate, cu dragoste, şi au fost
trecute în conul de umbră, cînd pe piaţa literară au fost supra-
solicitate, unele opere de slabă valoare artistică, pentru că, în-

131'
dcobştc, operele acestea, pe care astăzi le punem sub semnul
îndoielii, nu se datoresc numai unei confuzii ideologice; ele
sînt nonartă, ele au fost dincolo de barierele literaturii. Din a-
cest punct de vedere, uneori, oameni fără putinţa de a se afir-
ma pe valori proprii s-au ascuns în cutele unei literaturi, de obi-
cei de împrumut; împrumutul rămîne împrumut, indiferent din
ce direcţie geografică vine el, atîta vreme cît nu este creator,
cît nu face parte şi nu face corp comun cu cultura naţională.
Aşadar, aceste documente de partid, la care aderăm cu
toţii, şi aceasta conducerea de partid o ştie, cred, foarte bine,
sînt binevenite şi din acest punct de vedere.
E bine ca la adeziunea noastră - noi ştim, vai, teoretiza
foarte frumos - e bine, zic, ca la această adeziune a noastră să
vină opera, opera de masă, opera din librărie, care să se afirme
ca valoare în aşa fel ca orice critică literară, indiferent de ten-
dinţele ei, să o bage în seamă. Şi e bine, tot din acest punct de
vedere, să nu facem caz prea mare de operele noastre, supra-
licitîndu-le şi taxîndu-le geniale, fără cel mai elementar spirit
critic în faţa conducerii de partid. Dacă a existat şi există în ca-
pul unora ideea aceasta de întoarcere la trecut, ea se datoreşte
tocmai acestei încercări, de a readuce un climat literar omo-
gen, amorf, şi de a impune o literatură de care ne-am despărţit
cu bucurie. Dacă acest climat, dacă această întoarcere spre
trecut cîştigă teren în mintea unora, se datoreşte şi unor prac-
tici folosite în anii revoluţiei, în anii de care ne-am despărţit
cum spuneam, zîmbind. Fireşte, cu toţii sîntem pentru o cen-
zură, pentru o cenzură care vine, în primul rînd, din interiorul
conştiinţei noastre şi, cred eu, că nu mai trebuie subliniat că
noi, cu toţii, sîntem angajaţi trup şi suflet în politica partidului
şi că, în primul rînd, noi sîntem cenzorii noştri. Dar cum a-
ceastă cenzură funcţionează, totuşi, subiectiv, şi cum scriitorul
este înclinat să creadă că ceea ce face el este, totuşi, o operă
superioară, altfel nu s-ar apuca de scris, e bine ca, în relaţiile
pe care le avem cu instituţiile care ne cenzurează, să se clari-
fice nişte probleme. Din acest punct de vedere, eu cred că nu

132'
 ^te o situaţie prea dramatică, prea complicată. Eu cred că, da-
gg uneori n-a fost deloc pomenită şi deci a fost trecută cu ve-
jerea - ceea ce e rău - , alteori a fost supradramatizată, ceea ce
este iarăşi rău.
Eu am nădejdea, am certitudinea că o simplă clarificare, o
simplă precizare a conducerii superioare de partid, recte a to-
varăşului secretar general Nicolae Ceauşescu, va aduce lumină
şi în acest domeniu, aşa cum a adus în foarte multe domenii.
Ce se întîmplă?
Pentru noi, cei care conducem o revistă literară, fie că o
conducem în Capitală sau o conducem în provincie, pentru noi
cei care scriem literatură de mai mulţi ani, aş spune de peste
20 de ani, şi care am luat contact, din păcate, şi cu vechile fe-
luri de a fi cenzurate, de a fi interpretat fenomenul literar, pen-
tru noi pare ciudată revenirea unor metode care sînt în con-
tradicţie cu sistemul de a fi discutate lucrurile în aparatul
nostru de partid şi de stat. Adesea, dacă în discutarea, în abor-
darea unei probleme de către comunişti, în alte domenii de ac-
tivitate şi mai cu seamă în conducerea de partid şi de stat,
există nişte criterii ferme, aplicate cu seriozitate şi cu spirit de
răspundere, nu aceleaşi criterii ferme există în relaţiile pe care
noi le avem cu Direcţiunea Presei. Dacă în conducerea de par-
tid şi de stat, în industrie, în economie, ţi se face o critică, ţi se
opreşte un proiect şi ştii la cine merge şi cunoşti persoana res-
pectivă şi ai cu el o discuţie convingătoare, omul te convinge
sau nu că are dreptate; nu acelaşi lucru se întîmplă în relaţiile
noastre cu Direcţia Presei. Şi am să dau nişte exemple: uneori
lucrurile sînt aruncate pe spatele secţiei de la Comitetul Cen-
tral. Astfel, de pildă, mie, oprindu-mi-se poşta redacţiei, poşta
redacţiei cu numele celui care o poartă, cu tot cu distinsul poet
Ştefan Augustin Doinaş, care este aici, alături, în stînga mea,
de către Comitetul Judeţean de Partid, mi s-a sugerat că aceas-
tă oprelişte vine de la Comitetul Central. Am fost uimit la re-
venirea chestiunii grave, opririi pe persoană. Curios, am pus
mîna pe telefon şi am vorbit cu tovarăşul Anghel, care se află

133'
aici în sală, şi tovarăşul Anghel mi-a spus: „Iartă-mă, noi, l a
secţie, n-am citit articolul tău de fond şi articolul tău de poli-
tică externă. Avem la articolul cutare, cutare observaţii, dar, în
rest, n-am citit, fiindcă Direcţia Presei nu ne-a trimis decît ace-
le articole care sînt, cred ei, mai delicate". Cînd am întrebat
filiala de la Oradea, Direcţia Presei, să mă lămurească cu cine
stau de vorbă, mi s-a spus că vine de la centru. Centrul acesta
devine ceţos, obscur, şi nu ştim cu cine să purtăm discuţii. Re-
venirea acestor metode ne îngrijorează pe noi şi nu sistemul de
cenzură în sine.
Discutînd cu tovarăşul Baranga, în pauză, şi felicitîndu-1
pentru felul cum a pus lucrurile aici, astăzi, domnia sa con-
stata, şi pe bună dreptate, că există şi o altă anomalie în relaţi-
ile noastre cu Direcţia Presei. Adică, ceea ce numea dumnealui
spiritul de răspundere care lipseşte unora, frica mic burgheză
în faţa răspunderii faţă de manuscris. Dacă se strecoară în ma-
terial - spunea domnia sa - şi subscriu acest lucru, o „şopîrlă",
atunci bineînţeles că redactorul-şef respectiv şi tovarăşul de la
Direcţia Presei să poarte toată răspunderea pentru „şopîrla"
respectivă, de şovinism, de linie antipartinică, deşi nu-mi prea
trece mie prin cap cine s-ar apuca, în 1971, să facă asemenea
lucru. Dar, mă rog, o interpretare ambiguă. Dar dacă tovarăşii
de la Direcţia Presei taie dintr-un articol sau scot un articol ne-
cesar, bine ancorat în realitate, cu spirit de răspundere, atunci
şi tovarăşii de la Direcţia Presei să poarte răspunderea, să ştim
cine este Popescu, Ionescu sau Constantinescu; să ştim cu cine
discuta. Să nu se interpreteze aceste mici doleanţe ale noastre
ca o răfuială cu Direcţia Presei şi cu cenzura în sine. Cum
spuneam, o cenzură există şi în cugetele noastre şi noi ducem
o politică comunistă, cum duc şi tovarăşii de la Direcţia Presei.
Am ajuns la paradoxul de a fi scoase din revistă poezii de
Mihai Beniuc; nu că Mihai Beniuc n-ar avea poezii, probabil,
uneori discutabile. Dacă scoţi opt poezii de Mihai Beniuc, pe
motiv că sînt cu aluzii la anumite persoane, deşi erau cu
duşmanul de clasă şi cu duşmanii socialismului, poeziile stau

134'
 mine în dosar, este un lucru cu totul anormal. Se ajunge la
^jtuaţia scoaterii stilului, în sine. Am ajuns în situaţia
ruşinoasă, după părerea mea, jenantă, de a apare numărul din
®ugust fără cronica literară, pentru că cronicarul meu, Gheor-
ghe Grigurcu, a fost scos de către un vechi duşman particular
de-al lui de acolo, care lucrează la judeţ, pe motivul că este
inaccesibilă şi el nu pricepe ce spune acolo Grigurcu. Cronica
era la un volum al lui [Radu] Cîrneci, un volum de poezie pa-
triotică. Dacă ajungem să scoatem şi cronici la volume de
versuri de poezie patriotică, înseamnă că criza aceasta este aşa
de mare şi mîinile tovarăşilor respectivi sînt aşa de strînse pe
scaun, încît nu ştiu dacă mai pot sta acolo sau nu. Eu cred că
toate lucrurile acestea, cu gravitatea pe care o comportă în
aceste momente, sînt foarte uşor remediabile printr-o simplă
clarificare a felului cum trebuiesc înţelese documentele parti-
dului. Aceste documente trebuie să fie înţelese de noi de toţi la
fel, şi de scriitorul care scrie literatură, şi de redactorul-şef,
care-i dă drumul literaturii respective la tipar, şi de către acti-
vistul de partid de la judeţ, care citeşte manuscrisul cu aceeaşi
bunăvoinţă, cu acelaşi spirit al adevărului. Nu, noi nu venim
aici cu pretenţii liberaliste, fiindcă, de obicei, literatura româ-
nă, întreaga tradiţie a literaturii române ce a rămas, n-a mers
pe spirit liberalist, ci pe spirit revoluţionar, pe o legătură orga-
nică cu poporul. Tot ceea ce are această legătură organică cu
poporul, fie că este odă, fie că este elegie, fie că este pastel,
este poezie patriotică şi intră în tezaurul culturii naţionale.
Aşa stînd lucrurile, eu cred că şi viitorii prieteni, tovarăşi,
care să ia cuvîntul, nu ştiu dacă nu vor fi de acord cu mine, nu
trebuiesc dramatizate lucrurile şi raporturile cu Direcţia Presei,
ci pur şi simplu clarificare cu Direcţia Presei şi cu tovarăşii ca-
re se ocupă în judeţ de literatură. Şi am spus să nu punem pro-
bleme financiare şi, fireşte, să nu punem. Noi vroiam să spu-
nem numai pentru demnitatea noastră, a celor care conducem
reviste din provincie, dacă nu s-ar putea găsi o soluţie care să
ne scutească de o situaţie foarte umilitoare, de a ne pierde trei

135'
 sferturi din vreme mergînd pe la întreprinderi să cerşim, real-
mente, publicitatea. Noi trăim, ştiţi foarte bine, bugetul nostru
este în bună parte alcătuit din publicitate. Sînt legi de la Minis-
terul Comerţului Interior care ne-au tăiat aproape orice iluzie
de a mai putea face publicitate şi facem, într-un fel, să mutăm
banii statului dintr-un buzunar în celălalt, fiindcă, vă spun cu
sinceritate, ajungem la lucruri foarte comice, dacă noi vom
scrie că Uzinele din Craiova produc locomotive Diesel, citito-
rii revistei „Familia" nu vor fugi repede să cumpere locomo-
tive Diesel de la Craiova. Or, noi, din aceste situaţii uneori pa-
radoxale, uneori comice, ne ducem viaţa. Cred că, pe linie de
stat, o simplă mutare a fondurilor respective, de altfel destul de
umile, destul de restrînse, dintr-o parte în cealaltă a bugetului,
ne-ar salva din această situaţie umilitoare.
închei şi eu cu făgăduinţa de a duce şi mai departe, aşa cum
am dus, o activitate literară legată de destinele poporului meu,
ale neamului meu, şi de a conduce revista în spiritul documen-
telor de partid.
Vă mulţumesc pentru atenţie.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Are cuvîntul tovarăşul

Baconsky.

Tov. A.E. Baconsky: Stimate tovarăşe preşedinte, iubiţi

colegi, n-am vrut să pierd acest prilej de a vorbi în faţa omului
politic cel mai proeminent al statului nostru şi nici nu-mi voi
îngădui să vă răpesc prea mult timp. Cunosc şi eu, fără îndo-
ială, ca toată lumea, aceste documente, le-am citit, am căutat
să le interpretez în toate sensurile lor. Eu am pornit de la un
principiu, de la un adevăr mai exact. De numele dumneavoas-
tră se leagă deschiderea cea mai generoasă în spiritualitatea
românească din ultimele decenii şi vreau, prin această prismă,
să citesc textul respectiv. Nu cred că am motive să mă înşel.
De aceea, pentru mine, personal, nu este, poate, nimic prea
alarmant în acest caz, dar toate textele devin realităţi şi ele sînt

136'
aplicate de cu totul alţi oameni şi de un aparat imens, care este
aproape incontrolabil, pentru că nu se poate pretinde nimănui
s ă urmărească tot ceea ce se întîmplă pe o scară imensă,
practic cu implicaţii infinite. Or, dacă există o derută şi această
derută eu cred că există, ea se datorează tocmai acestui fapt. Şi
se datorează, cred eu, conflictului dintre două mentalităţi.
Adică, dintr-o mentalitate nouă şi o mentalitate cu adevărat
veche. Eu cred că ar fl exagerat să nu spunem că există foarte
mulţi oameni, în toate forurile noastre, care au şi interpretat
direct că este o întoarcere la spiritul anilor 1950. Eu am avut şi
ocazia să mă conving de acest lucru, pentru că am văzut
nenumărate procedee care mi-au rememorat spiritul acelor ani.
Dacă ele sînt caracteristice sau nu, acesta este un lucru mai
puţin important. Important este că sînt multe şi că noi, cînd
lucrăm, ne lovim de ele direct, noi nu putem pretinde să ni le
rezolve şeful statului, ar fi aberant. Noi nu putem deranja un
om, sau [pe] unul dintre colaboratorii săi imediaţi, care sînt
oameni foarte ocupaţi, noi nu putem apela pentru toate aceste
detalii, care, însă, detalii capătă o importanţă deosebită atunci
cînd ele handicapează apariţia unei cărţi, atunci cînd ele mu-
tilează un text, atunci cînd ele mistifică totalmente ideile sau,
în sfîrşit, formula de artă a unui scriitor.
Or, mi-ar fi greu să nu spun, să nu recunosc, stilul anilor
1950, pe care îl cunosc foarte bine, în procedee de acest gen,
de pildă, cînd un redactor obscur mutila un poem al unui mare
poet nu zic sud-american, ci al unui mare poet sîrb, care pentru
poporul său înseamnă ceea ce înseamnă pentru noi Arghezi,
sau Blaga sau Barbu. încă nu s-a găsit nici un redactor care să
mutileze, sau un om al Direcţiei Presei care să reînceapă a re-
mutila textele lui Blaga. Dar iată că un poet sîrb, care nu este
aici, este mutilat şi i se taie versuri. Poate lucrul acesta să nu vi
se pară catastrofal, pentru că poezia este aeriană, nu se vede
cînd se taie din ea, dar eu vă ofer o comparaţie: imaginaţi-vă
cînd se taie un tablou pe care îl vedem, nu ne place, şi vine ci-
neva şi decupează din el părţile care îl deranjează. Este, cred,

137'
un act absolut aberant şi, dacă am văzut asemenea lucruri, vă
rog să mă credeţi, că ele mi-au dat dictonul acelor ani de tristă
memorie, în care sînt anii 1950. Lucrurile acestea nu se pot
rezolva prin citări de exemple. Eu cred că exemple ştim cu to-
ţii cîţi sîntem aici, nenumărate. Nu are rost, cred eu, să lungim
toate aceste liste, toate aceste inventare, ci să ne gîndim, mai
curînd, la principiile care să ducă la rezolvarea lor. Eu cred că
un scriitor este un om care are dreptul să aibă propriile sale
opinii şi care chiar are datoria să le aibă, inclusiv asupra vieţii,
nu numai asupra artei. El este omul unui timp, el este expresia
acelui timp, el trebuie, deci, într-un anume sens, să-şi găsească
un modus vivendi în această epocă în care trăieşte, şi al cărui
produs este, dar el are nevoie imperioasă de independenţa lui
interioară. Eu cred că este nefastă instaurarea, în sînul nostru, a
unei cenzuri foarte severe. Aceea ne poate face mult mai rău
decît cenzura de la Direcţia Presei, pentru că, dacă un om de la
Direcţia Presei ne prejudiciază în ceva, noi putem apela, în
ultimă instanţă, la un for de partid, putem găsi înţelegerea res-
pectivă, şi o putem pune la punct. Dar dacă omul Direcţiei
Presei se va instala în noi înşine, pe acel om nu-1 vom mai
putea pune la punct şi să apelăm la un om de răspundere şi cu
posibilitatea de a ne ajuta. înăuntrul nostru nu ne poate ajuta
nimeni. Eu cred că ar fi nefast, de fapt, pentru cultura noastră,
pentru spiritualitatea românească, dacă ajungem la asemenea
situaţii regretabile şi nu cred că vom ajunge niciodată la ele.
Dar atît timp cît scriitorul este, printr-o optică, găsesc, eronată,
confundat cu un om politic, adică fiecare frază a unui scriitor,
fiecare poem al unui scriitor se consideră că are o implicaţie
directă în linia politică internă sau externă a unui stat. în defi-
nitiv, un scriitor nu este expresia politicii statului respectiv,
decît în linii foarte mari şi într-im sens bun al cuvîntului. Dar el
poate să aibă propriile sale opinii, care să nu fie întotdeauna per-
fect sincronizate cu ceea ce se spune într-un articol de fond din
ziarul „Scînteia". Pentru aceasta să citească articolul respectiv,
să aibă un respect pentru opiniile lui, pe care le cuprinde, dar să

138'
ceară şi el ca, în domeniul lui, să i se respecte opiniile şi punctele
lui de vedere despre artă şi despre ambianţa noastră generală.
Noi avem cu toţii propriul nostru ideal de astăzi. Acest
ideal, fără îndoială, diferă. Aceasta este şi şansa noastră, că nu
sîntem identici, adică nu sîntem produse seriale. Ar fi catas-
trofal dacă ne-am trezi cu scriitori care reacţionează în serie.
Lucrul acesta nu ştiu dacă îl are în vedere cineva cînd, de
pildă, citează opiniile cu caracter peremtoriu, ca argument, în
sfîrşit infailibil, ale unui muncitor, sau ale unui cititor din ma-
sa căreia ne adresăm cu toţii. Eu nu cred că există un scriitor
demn de acest lucru, care să-şi ignoreze publicul. După cum,
cred tot aşa, că nu există un scriitor demn de acest nume care
să se adreseze absolut tuturor categoriilor de oameni. Să nu
uităm că, totuşi, Eminescu a trecut, în timpul vieţii sale şi chiar
la condeie care se reclamau de o anume relevaţie, drept un per-
sonaj mortiv, drept un personaj care dăunează culturii române
şi aşa mai departe. Să nu uităm că Brîncuşi, care astăzi, cu
nişte cutii de bomboane, cu reprodusul „Coloana infinitului",
ceea ce cred că nu este bine, a trecut, în timpul vieţii sale,
drept un farsor. Eu mă întreb cu ce drept putem împiedica un
tînăr de astăzi să facă experienţele lui artistice şi să-1 declarăm
foarte uşor şarlatan? S-ar putea să fie, există foarte mulţi şar-
latani în literatură, acesta este un lucru clar. Dar avem dreptul
să-i interzicem unui om un experiment, chiar dacă el va fi
ratat? în definitiv, arta este un lucru care se realizează cu mari
eforturi şi cu mari mutaţii; nu se poate să pretindem peste
noapte să apară nenumăraţi oameni talentaţi. Dar acest talent,
cred eu, că nu dăunează, dacă el îşi caută un drum mai spinos,
mai dificil, dacă, conform structurii sale, el apelează la căi mai
puţin agreabile, poate, nouă.
Cred că iarăşi este bine să nu uităm niciodată că scriitorii
care au fost cei mai incomozi pentru societatea lor s-au arătat,
mai tîrziu, a fi fost cei mai profitabili. Şi că, dimpotrivă, cei
care au fost foarte în perfect acord cu epoca lor, după cîtăva
vreme, au fost abandonaţi, uitaţi şi, din opera lor, nu a rămas
139'
aproape nimic. Aceasta nu este o lege. Dar este, totuşi, o rea-
litate care trebuie să ne interzică să fim prea tranşanţi, prea
categorici, atunci cînd discutăm o operă de artă.
Eu cred că există, în păturile publicului nostru, oameni
absolut incapabili să citească o bucată de literatură, fie ea şi
cea mai simplă, dacă vreţi Topîrceanu. Pentru că noi nu putem
pretinde să ne adresăm cu cărţile noastre la cei, ştiu eu, să
zicem, 10 milioane de oameni adulţi. Sînt nişte tiraje rezona-
bile. Ele sînt de 10, 20, 30 de mii sau de 100 de mii. Şi atunci
experienţa m-a învăţat că, de multe ori, oamenii care sînt
foarte activi şi sînt foarte dispuşi să-şi spună părerea despre
literatură nu sînt cititori de literatură, sînt simpli demagogi
care, profitînd de o conjunctură care li se pare favorabilă, cred
că pot ieşi în evidenţă, eschivînd nişte opinii ad-hoc, care nu
sînt reale, care nu sînt pe baza unor lecturi serioase, şi care sînt
pur şi simplu efecte de conjunctură. Nu cred că este bine să
ţinem seama de asemenea opinii. S-a ţinut în anul 1950, erau
chemaţi oameni adesea analfabeţi şi puşi să ofere judecăţi pu-
blicului despre Palade, despre Petraşcu, despre Blaga, despre
Barbu şi aşa mai departe. Cred că era o caricatură a stilului de
a consulta publicul. Publicul poate fi consultat, dar nu fără să
se ţină seama de specificul bucăţii respective de literatură, de
adresa ei, cred că, dacă se greşeşte adresa, vom ajunge la con-
cluzii complet eronate.
Cred, de asemenea, că problema Direcţiei Presei nu este
redusă la această instituţie. Părerea mea este că Direcţia Presei
este o instituţie foarte onorabilă, cu nişte funcţionari care îşi
fac datoria mai mult sau mai puţin corect, aşa cum pot, aşa
cum îi ajută posibilităţile lor şi, în sfîrşit, ideea lor despre pro-
pria lor meserie.
Direcţia Presei este un termen mult mai larg. Eu găsesc că
aceasta este, mai curînd, o metaforă decît o realitate foarte
exact circumscrisă. Cred că la această metaforă ar trebui să ne
referim mai curînd decît la instituţia ca atare. Pentru că de
multe ori Direcţia Presei se exercită începînd de la primul
140'
redactor şi termiiiînd cu un activist, de pildă, al Comitetului
Central şi totul se face pe seama acestei Direcţii care a ajuns
un fel de bête-noire, aceasta nemotivat, pentru că nu întot-
deauna ei resping aceste lucruri. Eu găsesc că aici se fac foarte
multe exagerări. Fără îndoială, sînt raţiuni, de fapt, superioare,
pe care le înţelegem cu toţii şi cărora nu cred că există un scrii-
tor în România care să li se opună. Dar, să ştiţi că, în numele
acestor raţiuni, se fac abuzuri, se fac abuzuri curente, abuzuri
cotidiene, aş putea spune, care ne dau cel puţin un sentiment
de tristeţe, dacă nu şi unul de revoltă ades, de-a dreptul jus-
tificat. în fond, eu cred că nu este de dorit să ajungem a crea în
ţară un portofoliu de volume netipărite. Mie nu mi se pare
favorabil. Cred că o carte poate fi criticată, poate fi criticată în
toate felurile imaginabile. Eu nu sînt de acord cu colegii mei,
care s-au revoltat aici că despre cărţile lor nu se scrie sau că
sînt criticate. Noi cerem libertatea de a scrie ceea ce trebuie,
trebuie să acordăm şi criticii libertatea de a scrie exact cum
vrea despre cărţile noastre. în definitiv, criticul o face pe sem-
nătura lui, pe răspunderea lui personală şi face această carieră
pe cartea mea. Şi atunci să-i dăm voie să scrie despre noi bine
sau rău. Dar a opri o carte înseamnă a o critica prin cenzură. Şi
eu cred că cenzura nu este un instrument de critică literară.
Cred că o carte poate fi, în sfîrşit, denunţată chiar, dacă vreţi,
termenul poate că este nepotrivit, dar oricum poate fi com-
promisă dacă ea are, dacă oferă, toate raţiunile necesare, dar că
ea trebuie să vadă lumina tiparului în limitele rezonabile ale
situaţiei noastre actuale, în limitele rezonabile ale conjuncturii
generale în care ne găsim şi în care avem sentimentul foarte
realist că trăim. Nu ne iluzionăm. Cred că, în aceste limite,
totuşi, trebuie să ne străduim ca să publicăm toate cărţile [pe]
care le edităm, fără îndoială, pe baza unei exigenţe foarte se-
rioase din punct de vedere al artei, sub raport literar. Difi-
cultăţile aşa-zise ale unei cărţi cred că sînt exagerate şi cred că
sînt de multe ori nejustificate de anumite mentalităţi ale
oamenilor care se ocupă de aceasta, ale oamenilor politici. Eu

141'
nu cred că o carte poate dăuna în mod grav unui sistem, acesta
este un lucru, după părerea mea, un fel de a subaprecia litera-
tura. Nu cred că o literatură, un volum de literatură poate
aduce prejudicii de acest fel. Eu cred că netipărirea ei poate
aduce prejudicii mai grave decît publicarea şi discutarea foarte
cinstit a tot ceea ce cuprinde cartea respectivă.
Din acest punct de vedere, cred că voi fi în asentimentul
dumneavoastră dacă voi spune că este mult mai uşor, pentru
noi, să scriem cărţi agreabile, direct impresii, cărţi agreabile tu-
turor; lucrurile acestea se pot face. Noi cunoaştem meserie şi
ştim ce înseamnă a scrie, se pot face infinit mai uşor, şi cărţi
care să aibă chiar o anumită ţinută, adică să nu fie chiar cu
totul ieşit[e] din limitele, aşa, unei cuviinţe elementare, dar
aceste cărţi - avem o tristă experienţă - nu valorează nimic şi
eu cred că facem un deserviciu şi poporului şi Partidului Comu-
nist Român dacă producem asemenea cărţi, agreate uneori şi
salutate, şi premiate, chiar, dacă vreţi. Este suficient să ne arun-
căm ochii în trecut şi să vedem ce s-a ales din atîtea şi atîtea
cărţi, care au fost exaltate, care au fost considerate capodopere
ale noii noastre literaturi şi cărora astăzi cineva cu greu le-ar
putea acorda cea mai infimă calitate artistică, le-ar putea acor-
da un loc oricît de periferic în cultura noastră de după război.
Cred că lucrul acesta ar fi bine să fie avut în vedere. Dacă
nu facem adeseori lucruri agreabile, dacă sîntem fără voia
noastră dezagreabili, o facem fiindcă vrem să fim fideli cu noi
înşine. Un act artistic nu se poate împlini decît în spaţiul aces-
tei perfecte fidelităţi faţă de noi înşine. Dacă noi vom viola
principiul acesta, vom viola principiul de bază al artei şi nu
vom putea aştepta niciodată nimic de valoare.
Eu cred că textele acestea, pe care le-am citit cu toţii, ar
trebui să le înţelegem în spiritul acestei exigenţe, acestei nevoi
tot mai profunde a noastră, faţă de propria noastră conştiinţă
artistică, de a scrie tot ce putem mai bun. Nu cred că trebuie
neapărat să fim, pentru asta, organizaţi în echipe militare şi să
plecăm prin fabrici, într-un anume fel de documentări super-
142'
ficiale, care nu au absolut nici un fel de sens. Fiecare scriitor
are tipul său propriu de a se documenta. Există scriitorul Baco-
via, care nu a ieşit niciodată din locuinţa lui sau a ieşit foarte
rar, şi care, totuşi, a reuşit să se documenteze foarte bine. Şi
există scriitorul Rebreanu, care a umblat prin toată ţara, în cele
mai diverse medii, a încercat să sondeze toate lucrurile şi care
şi acela este un mare scriitor. Legi în acest domeniu nu putem
face. Arta creează propriile sale legi. Nu poate asculta de legi
impuse de domeniu străin. Eu cred că orice scriitor care se
respectă şi care îşi respectă numele face tot posibilul de a nu
rămîne în afara mediului în care trăieşte, pentru a cunoaşte tot
ceea ce se întîmplă în epoca lui, în jurul lui; fără aceasta el ştie
că nu poate exista. De aceea, cred că măsurile de acest gen sînt
naive şi nu au absolut nici un sens. Noi putem face călătorii,
ele sînt lucruri foarte agreabile, dar fiecare trebuie să le facem
în spiritul propriului său specific.
De asemenea, cred că, în acest efort comun, pe care îl fa-
cem şi noi - pentru că nu cred că există un scriitor dispus să
scrie lucruri slabe - trebuie să avem în permanenţă respect unii
faţă de alţii. Chiar dacă eu nu împărtăşesc întru nimic punctul
de vedere al unui coleg al meu, care scrie exact invers şi care
scrie lucruri complet diferite, cred că este penibil, şi lucrul a-
cesta, din păcate, s-a întîmplat, aici am auzit asemenea lucruri,
să cer să i se interzică să scrie, să i se ia posibilităţile, revistele
şi aşa mai departe. Eu am mari îndoieli că există cineva în Co-
mitetul Central care este împotriva literaturii militante, deşi am
auzit şi acest lucru astăzi. Cred că el este regretabil. Eu cred că
literatura militantă are absolut toate căile deschise şi le-a avut
întotdeauna şi de aceea mi se pare absolut naivă şi cel puţin
puerilă această dorinţă a oamenilor de a fi sprijiniţi, pentru că
fac literatură militantă. Eu cred că ei sînt sprijiniţi foarte serios.
Totul este să o facă. O carte de literatură militantă care să fie
ţinută în sertar şi care să fie foarte bună nu am văzut şi cred că,
cu voia dumneavoastră, nici unul dintre noi nu am întîlnit.
Cred că este mult mai greu şi cred că, mai curînd, în acest
143'
domeniu trebuie cerut un ajutor organelor noastre supreme, sã
fíe înţeleasă, să fíe acceptată sau, în cel mai rău caz, suportată
o experienţă de artă nouă, care poate avea o aparenţă, ştiu eu,
şocantă sau dezagreabilă, la un moment dat. Să i se acorde
încrederea necesară. Scriitorul se va demasca el însuşi, dacă
este un farsor va rămîne un farsor şi nimeni nu va putea - nici
un critic literar, oricît de amic i-ar fi - să-1 facă mare scriitor,
după cum, dacă este mare scriitor, criticul nu se poate decît
compromite, încercînd să demonstreze contrariul.
Cred că, în acest sens, avem şi reviste, cred că avem şi po-
sibilitatea să tipărim în ele; nu cred că trebuie să se pună
problema unui grup vitregit sau [a] unor grupuri privilegiate.
Cred că avem cu toţii în faţă un cîmp destul de larg; în acest
cîmp ne putem manifesta fără să ne deranjăm reciproc; de alt-
fel, trebuie să ne amintim un singur lucru, că atunci cînd vrem
să ne credem nişte insule rătăcite într-o masă de marasm, ni-
ciodată în epocă nu au existat scriitori mari rătăciţi în pustiuri
spirituale.
Marii scriitori se nasc în constelaţii. Epocile mari au dat
mulţi mari scriitori. Deci, cred că a ne însuşi conştiinţa aceas-
ta, că în jurul nostru este un imens marasm, este un lucru ne-
recomandabil.
Cred că toţi au posibilitatea să se manifeste şi sînt ferm
convins că, aşa cum, în ultimii ani, literatura noastră, în ciuda
posibilelor eşecuri pe care nu le va nega nimeni, a realizat,
totuşi, performanţe recomandabile în toate domeniile ei, toate
aceste performanţe vor continua, se vor amplifica.
Eu cred că, în orice caz, cu toţii ne vom da silinţa să sal-
văm cultura românească din care facem parte şi din care cred
că nu există nici unul dintre noi să se simtă străin, indiferent de
felul în care scriem, indiferent de specificul artei noastre.
Noi ne declarăm apartenenţa la această cultură, la această
epocă şi cred că ne vom da cu toţii silinţa să o ilustrăm prin
cărţile noastre.

144'
 Tov. Alexandru Oprea: Tovarăşi,
M-aş înscrie în aceeaşi ordine a unor cuvîntări antifesti-
viste şi pentru a fi şi mai convingător sub acest aspect am să
pornesc a discuta critic unele formulări ale tovarăşului Păunes-
cu. Vreau să spun că ne-a vorbit interesant tovarăşul Păunescu,
chiar cînd nu eşti de acord. Aş vrea să vorbesc fără microfon
eventual. (Nu se aude.)
Spuneam că tovarăşul Păunescu, chiar atunci cînd nu eşti
de acord cu dînsul, îl asculţi cu interes; de aceea dînsul vor-
beşte întotdeauna la modul deschis, am să caut să-1 satisfac sub
acest aspect. Nu mi s-a părut deloc potrivit ca în momentul
cînd fiecare de aici a încercat să-şi spună opinia aşa cum - mă
rog - fiecare consideră, dînsul vine să eticheteze numind, de
pildă, cuvîntarea tovarăşului Pop Simion sau [a lui] Eugen
Barbu cu termenul de „diversiune". Eu cred că nu ne-am adu-
nat aici să etichetăm, să dăm etichete de vreun fel, ci să anali-
zăm. S-ar putea întîmplă să nu cădem de acord. Nu am fost din
mai multe motive şi am să încerc să explic, dar a avea deasu-
pra o sabie a lui Damocles, că o să vină cineva după mine care
să mă declare că încerc să fac o diversiune spunîndu-mi punc-
tul meu de vedere, mi sè pare că este niţel cam deplasat, mai
ales cînd vine din partea unui tovarăş mai tînăr, să spunem aşa,
şi se referă la oameni care au cît de cît o experienţă mai mare
decît a dînsului. în sfîrşit, de altfel dînsul a început a critica
metode vechi şi m-a amuzat într-un fel văzînd că acest mod
este, de fapt, foarte vechi. Este atît de uşor să critici metodele
dogmatismului şi să le repeţi. Dînsul a vorbit despre opinii, mă
rog, viziuni personale la tov. Pop Simion şi la ceilalţi, dar şi
dînsul are opinii personale. De pildă, eu am rămas puţin uimit
de interpretarea pe care dînsul o dădea documentelor de partid,
spunînd că nu vede că acolo s-ar fi spus că este vreo problemă
cu educaţia. Discuţia este pur semantică: ce înţelegem prin
problemă? în aceste documente, aşa văd eu lucrurile, sînt mai
multe probleme care au fost ridicate. Eu am ascultat cu foarte
multă atenţie tot ce s-a vorbit aici şi pentru faptul că lucrînd în

145'
momentul de faţă la un muzeu de literatură am fost puţin de-
parte de lupta aceasta atît de efervescentă între scriitori şi am
fost realmente curios întrucît problemele care au fost ridicate,
realmente, sînt foarte importante. Ceea ce m-a uimit a fost, to-
tuşi, o tendinţă de unilateralitate. Am simţit, de pildă, că, pen-
tru unii tovarăşi, nu există decît o singură problemă, să spu-
nem, a unor fenomene de ordin ideologic, după cum am simţit
la ceilalţi tovarăşi că este invers: nu ne interesează decît exi-
genţele de ordin artistic. E greu de spus aşa ceva, mai ales
după ce sîntem oameni care avem nu numai o experienţă lite-
rară, ci şi politică, însă, în momentul cînd ştii că rolul artei
într-o societate modernă, funcţia publică a literaturii în cazul
de faţă, nu este un lucru care să fi fost descoperit de marxism,
ci putem să-1 gîndim la toţi sociologii moderni. Toţi spun că
este o funcţie publică şi nu se poate ca societatea să nu aibă un
punct de vedere faţă de rolul pozitiv, stimulator sau uneori
nociv al unor opere, pentru că opera este o funcţie publică. De-
şi ni se pare puţin cam romantic şi cam neadecvat, însă, aş
spune că aici stă, de fapt, după părerea mea, nodul problemei,
aceea că nu reuşim încă să ne debarasăm de acest mod de a
gîndi numai într-o parte. Un prieten făcuse odată un portret:
omul dintr-o parte, omul care se spală numai pe un obraz, care
îşi lustruieşte numai un pantof şi care piere într-un accident
pentru că el nu-şi putea închipui că poată să vină primejdia şi
din altă parte. în sfîrşit, este clar, de pildă, că problemele ide-
ologice - eu consider că oricare om care, în sfîrşit, este angajat
ideologic nu poate să nu confirme aceasta, au fost unele feno-
mene cu caracter ideologic faţă de care, în presa noastră, nu
s-a luat atitudine, fenomene cu caracter ideologic, fenomene
care, pe bună dreptate, cred eu, puse la punct, precizate în do-
cumentele de partid. Aceasta nu a însemnat nici un fel de
schimbare de atitudine; de altfel, se poate vedea numai luîndu-
se cuvîntările, să spunem, că la Congresul al X-lea, unde se
spune că unele probleme ale culturii au fost criticate cu aceeaşi
vehemenţă ideologică. Au urmat nişte măsuri în etapa actuală.

146'
 Aici nedumeririle au un caracter pur retoric, dar este, totuşi,
ceva adevărat. Nu putem, totuşi, să nu mărturisim că realmente
măsurile care au venit după aceste documente au stîrnit nedu-
meriri. Oricare a citit documentele a înţeles, de pildă, că în
domeniul acesta editorial, să spunem, al traducerii, al editării
literaturii străine, occidentale, lucrurile erau puse foarte clar.
Nu era o problemă de închidere a orizonturilor spre literatura
universală, ci de un plus de selecţie. Aş spune că, dimpotrivă,
se făcea un apel spre o mai largă deschidere pentru că, de ce să
nu recunoaştem, erau traduse unele cărţi mediocre, despre care
- cum să spun eu - dacă vorbeai cu un străin, ridica din umeri,
şi dacă citeai presa din ţara aceea, vedeai că nici măcar nu sînt
menţionate, dar ele se bucurau, la noi, de tiraje imense, în dau-
na scriitorilor originali. Am înţeles, deci, că era vorba de o
selecţie. Literatura valoroasă nu pune preţ, că este supusă unor
criterii ideologice din această ţară, dar niciodată nu s-a spus ca
să se publice literatură proastă străină, ci literatură valoroasă
şi, cu toate acestea, trebuie să spunem, nu am..., în sfîrşit, am
vrut să dau şi citat, de pildă, un articol al unui tovarăş care se
ocupă, mă rog, de librăriile şi de bibliotecile din Bucureşti şi
care scrie negru pe alb, şi am rămas pur şi simplu uimit luînd o
seamă de cărţi cu subiect care lui i se credea [?!] că aveau
atingere cu literatura de aventuri. El, nedîndu-şi seama că scri-
itorii occidentali folosesc, uneori, şi titluri de acestea mai
spectaculoase, care nu aveau nimic cu spiritul acesta de aven-
tură. E clar că problema ca atare nu a fost pusă aşa, că nu mai
avem nevoie de literatură de aventuri, dar, din eroare, erau tre-
cute acolo nişte titluri de opere, pur şi simplu care, întîmplător,
aveau un caracter umanist, nu aveau nimic comun cu intriga
poliţistă. în sfîrşit, este de regretat, după cum trebuie să o spu-
nem deschis că au fost unele şedinţe în care au fost criticate
unele cărţi pentru că aveau titluri mai ceţoase, ca să spun aşa,
sau unele spectacole de teatru, după care autorii, discutînd cu
cei care au criticat, şi-au dat seama că nu au fost citite, ci nu-
mai frunzărite iar spectacolele nici nu fuseseră văzute. Faţă de

147'
 toate acestea, te poţi gîndi că au fost nişte momente cînd, într-a-
devăr, au fost condamnate nişte opere care nu fuseseră citite.
S-a spus aici că trebuie să privim către viitor şi nu către trecut.
Mi se pare că nu este o treabă marxistă aşa ceva. Sigur că tre-
buie să ţinem seama de trecut. Avem 26 de ani în spate, avem
o experienţă, de aceea unele probleme din acestea par cumva
puţin retorice, pentru că nu mai putem acum să discutăm chiar
cum discutam în 1949-1950. în acelaşi timp, nu putem să
ignorăm, totuşi, un trecut care, prin spirit, prin metode, nu
poate fi considerat definitiv îngropat şi dificultatea [de] aici
provine, de aici provin nedumeririle, nu că nu am înţelege noi
spiritul documentelor, şi că aceste documente, în modul cum
sînt aplicate, dovedesc, în practica de fiecare zi, trăinicia unor
concepte înguste. Lucrurile sînt foarte simple: dacă au apărut
nişte manifestări de liberalism, au apărut pentru că erau aceste
concepţii înguste, de oameni care au o lozincă în mînă, nu
puteau da aprecieri unui fenomen complex şi atunci ei erau
primii care fetişizau, îl supralicitau, în sfîrşit, aici s-au spus
mai multe lucruri. Mie personal mi-a plăcut cum a vorbit to-
varăşul Pop Simion şi eu consider, într-adevăr, că a existat a-
cest fenomen, de care vorbeşte şi documentele, a unei literaturi
cu o tematică, să spunem aşa, periferică. Au existat. Aici a-
veau dreptate şi cei care spuneau că nu se poate fără acestea,
că este un proces, că vor mai exista. Nu mi se pare acest lucru
important şi faptul că, totuşi, la presa noastră, aceste cărţi, tre-
buie să o spunem deschis, au atras atenţia şi au fost lăudate, ba
aş spune mai mult, că, la anumite ocazii, s-a încercat să se spu-
nă că este singurul mod de a face literatură. Pe bună dreptate
unii scriitori - aici mă refer, ca să nu vorbesc şi să mă refer
prea mult la criticul Reigner şi la articolul lui - în care atrăgea
atenţia că este un neoexclusivism, că este un dogmatism, că ce
se întîmpla în 1949-1950 se întîmplă şi în anii noştri, numai că
totul era spus invers. înainte nu era vorba decît - să spunem -
de o literatură accesibilă, tot ce nu putea să fie înţeles de o
anumită minte era imediat trecut în categoria literaturii for-

148'
jïialiste etc., etc., dar şi acum se întîmplă invers - se spunea că
lucrurile nu sînt aşa de simple, că toate operele sînt proaste,
care scriau numai despre anumite teme, că scriitorii respectivi
nu au talent; aceasta este o chestiune mai complicată, repet, nu
mai sîntem la început.
Mai ştim să citim, mai sînt şi atîţia ani care au trecut,
slavă domnului, nu mai sînt lucrurile chiar atît de simple, sînt
niţel mai complicate. Mai complicate, că, aşa cum s-a spus,
este şi influenţa modei, a unui snobism care acţionează; pro-
blema care ar fi este ce anume este de făcut? în nici un caz
măsuri administrative.
Eu vă spun sincer, am participat la şedinţa de partid care a
avut loc la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Mi-a plă-
cut tocmai pentru că aducea nişte precizări de fond lucrurilor
acestora, dar am avut problema aceasta cu comenzile. în sfîr-
şit, cam puţin, este o problemă ocolită complet, şi singura re-
zolvare care va fi va fi aceasta: în primul rînd să se creeze po-
sibilitatea ca toţi scriitorii să-şi poată exprima ceea ce gîndesc
şi ceea ce scriu în presa noastră, şi, în sfîrşit, ar trebui sprijinită
literatura realistă. Pentru că există două alternative care, după
părerea mea sînt amîndouă false: la o literatură cu o tematică
periferică, care nu poate fi desfiinţată, se opune, din păcate, o
literatură declarativă, acesta este adevărul, ori nu se poate face
o literatură declarativă. Literatură declarativă s-a făcut, noi am
văzut care este. Singura soluţie este literatura realistă, nu-i o-
bligatoriu, dar cei care o fac să fie sprijiniţi.
Aici eu nu sînt de acord că lucrurile care au fost ridicate
de tovarăşul Păunescu nu ar fi reale. Cu toată sinceritatea o
spun, da, aşa este. Literatura cu caracter militant, paradoxal,
dar, din cauza acestei alianţe care există între o minte îngustă
şi una liberalistă, întîmpină, la ora actuală, cele mai mari difi-
cultăţi. Este paradoxal, dar aşa este. Din ce cauză este aşa?
Foarte simplu: în primul rînd, că este frica de scaun. Vă daţi
seama că o operă care pune nişte probleme care nu au mai fost
puse şi sigur că nu toate problemele vieţii sînt cuprinse în do-

149'
 çumentele de partid, din păcate, că ar fi simplu. Un scriitor nu
ilustrează, creează el; poate chiar scoate la iveală nişte proble-
me, pe care documentele de partid le văd mult mai tîrziu, dar
atunci intervine imediat această frică. Să vedem, să ne mai
gîndim. Este, totuşi, o chestiune care se leagă şi de Direcţia
Presei.
Trebuie să spun, de la început, că eu nu consider că poate
să existe o ţară modernă în care să nu existe un control al lite-
raturii, adică al artei publice. Dar în legătură cu Direcţia Presei
vreau să vă spun că nu sînt împotriva Direcţiei Presei, ci împo-
triva spiritului care o guvernează şi lucrurile sînt aşa. Poate ar
fi mai bine să spun că eu aş avea o propunere: toate instituţiile,
inclusiv miliţia, au cunoscut nişte transformări, eu aş propune
ca măcar tovarăşii de la Direcţia Presei care, timp de 26 de ani,
au interzis pe Arghezi şi apoi l-au publicat, l-au interzis pe
Blaga şi l-au publicat apoi, apoi iar l-au interzis; au nişte com-
plexe, să-i ajutăm, nu să-i dăm afară, dar să mutăm birourile.
Eu am rămas pur şi simplu o singură dată în urmă cu revista
„Manuscriptum" care a apărut. Cînd m-am dus acolo, am ră-
mas uimit că, după 20 de ani, veneam într-un birou şi acelaşi
om îl găseam pe acelaşi scaun şi eu aş ruga ca să-i schimbe
măcar biroul, cel de jos să ajungă măcar la etajul I, cel de la
etajul I la parter, să aibă sentimentul acesta că lucrurile într-ade-
văr se pot mişca, că, la urma urmei, poate fi mutat mereu, chiar
şi în afara instituţiei şi că mutarea este periculoasă. Vreau să
vă dau un singur exemplu: nu-i problema aici de a nu înţelege
nişte lucruri, ci de o încăpăţînare care întrece limitele şi dau
exemplu acesta, care este foarte elocvent, dat fiind nivelul la
care s-a purtat. Revista „Manuscriptum" publică documente
literare inedite. Vă daţi seama că noi ori publicăm documentul
ori nu-1 publicăm, la noi nu poate să încapă nici discuţii şi să
mai amînăm sau să tăiem pentru că, dacă un document, care
este ciuntit, nu mai este document, şi noi reproducem aici Le-
gatul Perpessicius la Academie. Un document, al unei şedinţe
al Academiei, în care academicianul Rossetti împreună cu

150'
acad. Tudor Vianu atrăgeau atenţia că volumul V din Opere
Eminescu apare cu foarte mari greutăţi. întrebau de ce şi rugau
prezidiul ca să ia măsuri să apară mai repede. După trei ani de
tergiversare era timpul să apară. Atît şi nimic mai mult. Di-
recţia Presei îmi comunică că acele rînduri, acel pasaj nu poate
să apară. Întrucît documentele sînt prefaţate de tovarăşul Miron
Constantinescu69, l-am rugat şi pe dînsul să citească spunînd că
nu înţeleg.
Am studiat din nou operele marxiste, am studiat din nou
documentele de partid, nu am văzut nici un fel de legătură cu
faptul să nu arătăm că mai erau unele lipsuri şi la Academie,
dovadă că au mai fost făcute schimbări la Academie, a fost fă-
cută o nouă Academie.
Tovarăşul Constantinescu a spus că nici dînsul nu vede şi
a spus, să vedem ce spune tovarăşul Ardeleanu70. Dînsul ne
comunică că, întrucît într-un loc aveţi voi integral ediţia Emi-
nescu, se scoate „integral". Eu citesc şi comunic la Direcţia
Presei că nu este nicăieri cuvîntul „integral", după care vor-
besc cu funcţionarul respectiv, foarte supărat pe mine, „...ce
mi-ai făcut, dumneata ai deformat lucrurile la tovarăşul Miron
Constantinescu, uite am vorbit din nou cu tovarăşul Ardeleanu

69
Miron Constantinescu, sociolog. Unul dintre rarii intelectuali
autentici pe care conducerea partidului comunist i-a tolerat, la vîrf.
Membru de partid din 1936. Membru al CC al PMR/PCR, al Birou-
lui Politic al CC al PMR/PCR; membru al Secretariatului CC al
PMR/PCR; membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR;
ministru al Învăţămîntului (24 nov. 1956-16 iul. 1957) etc. La acea
dată, rector al Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheor-
ghiu". Asociat cu tendinţele de liberalizare din partid, fusese eliminat
din conducerea PMR, la Plenara din iunie 1957, sub acuzaţia de
„fracţionism şi lichidatorism" (VI. Tismăneanu, Op. cit., p. 202),
pentru a fi reabilitat, ulterior, de Nicolae Ceauşescu.
70
Iosif Ardeleanu, director general al Direcţiei Generale pentru
Presă şi Tipărituri, şeful cenzurii. După pensionare, va fi înlocuit cu
Ion Cumpănaşu.

151'
care este de acord să se taie...", la care eu mă duc din nou la
tovarăşul Mirón Constantinescu şi-i spun că aşa o vom duce
săptămîni.
Dumneavoastră îl convingeţi pe tovarăşul Ardeleanu,
tovarăşul Ardeleanu convinge funcţionarul respectiv, funcţio-
narul respectiv convinge pe tov. Ardeleanu. Acum să vedem
dacă vă convinge şi pe dumneavoastră. îmi spune tovarăşul Mi-
rón Constantinescu, acum cîteva zile, că a vorbit cu el şi 1-a
convins. Pînă la ora actuală, nu am rezolvat, stau cu volumul
în tipar, pierd timp, pentru un lucru pe care nu-1 pot înţelege.
S-a spus, în documente, că este vorba de întărirea liniei
marxiste, dar marxismul a susţinut vreodată să nu respecţi
adevărul istoric, care este piatra unghiulară a marxism-
leninismului, dacă nu respectăm adevărul istoric nu putem să
fim marxişti.
Uitaţi-vă, totuşi că ar fi nevoie de o mică schimbare pe
ici, pe colo la unii funcţionari, ca să nu creadă, pentru că am
scos, slavă domnului, miliţia nu mai este un stat în stat, dar a
rămas Direcţia Presei, lucru care mi se pare că nu este bine.
însă, şi cu aceasta aş vrea să mă apropii de sfîrşit, este ade-
vărat, totuşi, că nu-i vorba numai de Direcţia Presei, ci e vorba
de spiritul Direcţiei Presei. Aici cei care au vorbit înainte au
dreptate şi eu aş vrea să mă întorc la problema asta a lite-
raturii adevărate.
Am fost mirat, de pildă, am citit în nenumărate cuvîntări
ale tovarăşului Ceauşescu. într-un loc se spune foarte clar:
adevărul obiectiv, să prezentăm aşa cum a fost revoluţia
noastră, dar trebuie să ştiţi că anumiţi ani, ani pe care noi
prin documentele de partid i-am clarificat, nu sînt, să spunem
aşa, perioade secrete, ci avem documente referitoare la Lu-
creţiu Pătrăşcanu71, referitoare la Foriş72. Ei bine, nu se poate

71
Lucreţiu Pătrăşcanu, jurist: a pledat în procesele comuniştilor
de la Cluj (1928), Timişoara şi Chişinău (1929), Arad (1930), Craio-
va (1936). Membru al Partidului Socialist (oct. 1919), membru PCR
152'
spune un cuvînt referitor la această perioadă. S-a creat şi o
teorie, procesul trecutului, şi eu am discutat cu cineva aceasta,
nu e marxistă, noi facem procesul comunei primitive şi nu
avem dreptul ca să facem procesul unor ani, dar procesul este
făcut.
Tovarăşi, atîta timp cît, după părerea mea, literatura, în
speţă proza, mă refer în primul rînd, nu va putea să înfăţişeze
drumul revoluţiei noastre aşa cum a fost, uneori presărat cu
cadavre din rîndul celor mai buni comunişti, atîta timp noi
nu vom putea să dăm la iveală opere realiste, care să dea la o
parte această maculatură cu tematică periferică, nu se va
putea obiectiv. Aici la alternativa respectivă nu poate să fie
decît o literatură schematică sau o literatură declarativă.
în sfîrşit, cu aceasta vreau să termin, totuşi, eu rămîn la
părerea aceasta, poate că greşesc, că realmente, în domeniul

(din 1921), reprezentant al PCR în Comitetul Executiv al

Cominternului. Acuzat de simpatii comuniste, este exclus din Baroul
Ilfov (iunie 1936). Arestat de mai multe ori, trecut prin lagărele Ji-
lava, Văcăreşti, Braşov, Mirecurea-Ciuc şi Tîrgu Jiu (din 1924 şi pî-
nă în 1941), i se stabileşte (1943) domiciliu forţat la Poiana Ţapului.
A participat la lovitura de stat din 23 august 1944. Ulterior, a deţinut
funcţii de partid şi de stat (cea mai importantă: ministru al Justiţiei). Că-
zut în dizgraţie, este arestat şi închis la Jilava (28 apr. 1948-6 apr.
1954); procesul s-a desfăşurat cu uşile închise (6-13 aprilie 1954),
primind sentinţa capitală; executat; reabilitat la Plenara CC al PCR
din 22-25 apr. 1968.
72
Ştefan Foriş, intelectual transilvănean (professor de matema-
tică), de naţionalitate maghiară, „unul dintre militanţii de primă oră
ai comunismului românesc" [VI. Tismăneanu, Op. cit., p. 86], A fost
neutralizat politic, la 4 apr. 1944, prin izolarea sa într-o locuinţă con-
spirativă a PCR. Rezultat al luptelor pentru putere dintre el şi grupa-
rea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretariatul CC al PCR (compus
din Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu) decide li-
chidarea fizică a lui Foriş, executată într-o acţiune sadică, de tip
mafiot (v. p. 89).

153'
acesta al literaturii, s-au comis şi unele erori, care puteau să nu
se repete şi personal vreau să spun că aş fi dorit ca tovarăşul
preşedinte, pe domnia sa îl cunosc mai de mult, deci îmi pot
permite să fiu mai sincer, aş fi aşteptat ca, în afară de acest cu-
vînt niţel retoric, nedumerit, totuşi, să fi pus şi un accent puţin
autocritic. Eu cred că conducerea Uniunii Scriitorilor fără a
neglija, fără a subaprecia, fără a minimaliza, fără a bagateliza
lucrurile bune ale Uniunii Scriitorilor, cred că, totuşi, are o parte
din vină faţă de aceste probleme, că ele nu au fost rezolvate la
timp şi cum trebuie. S-a spus, despre defunctul Comitet de Stat
pentru Cultură şi Artă, că era ocupat în probleme mult prea or-
ganizatorice şi deloc de îndrumare; e cam adevărat şi pentru
Uniunea Scriitorilor sensul. S-a ocupat de problemele organi-
zatorice, avînd o anumită complexitate şi o anumită vastitate.
în sfîrşit, în problema organizaţiei de partid, aici s-au spus
nişte lucruri, cred că, într-adevăr, şi organizaţia de partid poar-
tă răspunderea şi personal şi fiecare membru al acestei organi-
zaţii de partid din care mă număr. Aş vrea să dau un singur e-
xemplu, cu care închei, ca să se vadă, totuşi, modul acesta, pe
care pur şi simplu nu pot să-1 înţeleg. Pe un an de zile, într-o
organizaţie de partid, într-o perioadă în care avem atît de multe
evenimente interne, o singură dezbatere a fost organizată. Ei
bine, tema ei iniţială a fost şi în acea şedinţă substituită cu alta,
respectiv trebuia să se discute acolo, cum era normal, întîlnirea
tovarăşului Ceauşescu cu oamenii de ştiinţă şi artă şi a fost
pus, în afară de acest punct, încă un punct, drepturile de autor.
Bineînţeles, toată lumea a discutat despre drepturile de autor,
dar, mă întreb, acela care este secretar şef şi care a vorbit aici
bine, tovarăşul Chiriţă. Bine, chiar aşa, dar ce, nu se putea pu-
ne ca această problemă să fie undeva, veneau oamenii oricum
şi duminica şi noaptea la această temă, dar ieşea, totuşi. Tre-
buia să aibă un caracter făcut în cadrul Uniunii, puteau să vină
comuniştii să-şi spună părerea, era foarte important să vină,
dar noi acolo venisem să discutăm alte probleme, probleme
ridicate la întîlnirea secretarului general cu oamenii de litera-

154'
tură şi artă. Eram organizaţie de partid şi eram obligaţi la a-
ceasta. Eu am crezut că, după aceea, se va face una specială,
dat fiind faptul că a mai fost una urgentă, cealaltă. Nu s-a mai
ţinut pînă în prezent. Dacă o să vrem aşa, o să facem discursuri
frumoase, dar în practică... Pentru că nu era o problemă chiar aşa
mare, care să facă nişte dezbateri. Venea cine vrea, cine nu-1 in-
teresează nu venea. La noi aşa merge, la Uniunea Scriitorilor.
Şi, în sfîrşit, aş termina poate cu această chestiune, referi-
tor la Uniunea Scriitorilor: caut mereu să nu intru în probleme
pe care aş dori să le spun în cadrul organizaţiei din care fac
parte, cum e şi firesc, însă aş dori să spun numai atîta, că atîta
timp cît în România se va crea părerea că o Uniune de creaţie
sau, să spunem, categoria frizerilor, poate să constituie, cum să
spun eu, un stat în stat, că acele legi care sînt valabile peste tot
pot să aibă mai puţină aplicabilitate, vreau ca să spun că, în
primul rînd, literatura nu va cîştiga.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cred că mai doresc mulţi să ia

cuvîntul, dar putem face asta, numai dacă mai facem şi mîine o
şedinţă, pentru că eu, totuşi, la ora 4, trebuie să plec. Avînd în
vedere, însă, că veţi avea adunarea generală a organizaţiei de
partid, cred că tovarăşii care doresc să ia cuvîntul vor putea a-
colo, numai dacă nu sînt tovarăşi care au ceva deosebit de spus
şi dacă cădem de acord să prelungim şi mîine.

Tov. Eugen Jebeleanu: Nu aveam de gînd să iau cuvîntul

şi totuşi mă simt obligat să-1 iau, pentru că este o şedinţă im-
portantă, este o răscruce, care nu poate să fie decît un drum as-
censionar şi din cauza acesteia voi spune cîteva lucruri. Bună-
oară, în legătură cu rolul pedagogic al artei, cred că se face o
greşeală de către unii tovarăşi. Greşeala se face împotriva teze-
lor pe care conducerea partidului ni le propune, atunci cînd de
fiecare dată se spune că de educaţia poporului trebuie să se o-
cupe de la naştere pînă la moarte mai ales scriitorii. Eu cred că
de această educaţie trebuie să se ocupe următoarele elemente:

155'
întîi - părinţii, pe urmă ereşele, pe urmă grădiniţele de copii,
Ministerul Învăţămîntului, UTC-ul, organizaţiile de femei, or-
ganizaţiile de bărbaţi, de veterani etc., adică tot poporul, şi
scriitorii, bineînţeles, de la cei mai tineri la cei mai vîrstnici.
Scriitorii, după părerea mea, trebuie să se ocupe de educaţie
estetică, în care incontestabil intră şi alte laturi ale educaţiei, în
asta intrînd, însă, frumosul artistic în primul rînd, însă cel mai
în drept de a se ocupa de aceasta e scriitorul, şi cu atît mai
mult scriitorul comunist, şi în clipa în care aici s-au ridicat
propuneri ca scriitorul comunist să fie considerat activist cred
că s-a făcut o propunere foarte justă şi justificată, justificată în
primul rînd de experienţa pe care scriitorii comunişti o au şi pe
care au pus-o de la început în slujba partidului. Pe urmă pe-
dagogia, după părerea mea, trebuie aplicată tuturor nu numai
scriitorilor şi cititorilor, activiştilor, conducătorilor de insti-
tuţii. Noi ştim foarte bine că s-au făcut reciclări, pentru că scri-
itorii trebuie să înveţe fără doar şi poate tot timpul, e timpul
să-şi perfecţioneze instrumentele şi arta lor, dar cred că, a spu-
s-o Păunescu aici, s-ar face o eroare mare, dacă s-ar crede că
există poporul ca o unitate politică şi socială fără discuţie mai
ales la noi el există, dar din punct de vedere al educaţiei artis-
tice, al educaţiei estetice există trepte. Putem face experienţe,
bunăoară, să-l luăm pe Eminescu. în afară de poeziile lui scur-
te şi care au fost puse, unele dintre ele, pe muzică şi se cîntă
uneori la restaurante, cele mai multe poezii ale lui Eminescu
nu sînt înţelese de către marea majoritate a poporului, ăsta e
adevărul, nu sînt înţelese. (Proteste în sală.) Putem face o ex-
perienţă: Mortua est...; un ţăran din munţii Vrancei nu o va în-
ţelege şi nici Luceafărul şi multe altele şi asta nu este o ne-
norocire nici pentru Eminescu şi nici pentru ţăranul respectiv,
care trebuie, fără doar şi poate, educat ca să ajungă să se ridice
pe trepte tot mai înalte. Deci, pedagogia trebuie aplicată tutu-
ror, şi cititorilor. Afară de asta, educarea poporului nu se poate
face prin decrete, ci prin conlucrarea oamenilor de specialitate
cu oamenii de la conducerea statului. Nici un scriitor, cred că,

156'
 n-ar îndrăzni să meargă să încerce să-1 convingă pe un spe-
cialist în electronică despre nu ştiu ce descoperiri ale lui, doar
dacă nu este şi el specializat, sau să intre în mină şi să spună că
trebuie să pună picamerul nu aşa, ci altfel.
Apoi, educaţia artistică nu se poate face decît de către
oameni cu har, chemaţi, talentaţi şi aici am să mă opresc puţin
la problema temelor. Tema insurecţiei armate, extrem de im-
portantă, tema omului nou, tema familiei, sînt fenomene ex-
cepţional de complexe, de interesante, de importante şi pe care
nu le poate ataca un scriitor mediocru; e lămurit şi s-au făcut
dovezi clare şi nu numai în literatura noastră. Hai să vedem ce
s-a făcut în aceşti douăzeci şi ceva de ani de la eliberare, cîte
cărţi mai pot fi citite şi astăzi şi cîte au căzut într-un neant to-
tal. Asta s-a întîmplat şi în Uniunea Sovietică, tovarăşi, şi în
alte ţări. în Uniunea Sovietică aceste cărţi, care au abordat ase-
menea teme sînt puţine şi au rămas numai acele teme care tra-
tează dialectic aceste procese. Pe Donul liniştit nu este un
roman optimist, este un roman profund dramatic. Poezia lui
Maiakovski, în ceea ce are ea mai valabil, este, de asemenea,
poezie dramatică. Cimentul lui Gratcov, acolo este o scenă
care mi-a rămas în minte şi care, mă întreb, dacă, trecută prin
mîinile unor tovarăşi insuficient de pregătiţi de la noi, ar fi
mers. Bunăoară, este scena următoare, a unei verificări: un co-
munist cinstit se prezintă în faţa comisiei de verificare. In co-
misia de verificare, cum s-a întîmplat nu o dată şi la noi, se
aflau şi oameni necinstiţi. El caută să convingă, nu izbuteşte şi
atunci scoate coltul şi îşi zboară creierii. Lucrul acesta i l-am
povestit unui tovarăş care se numea Crucera, că şi eu am trecut
printr-un asemenea examen şi dînsul a început să rîdă, să se
prăpădească de rîs şi pe urmă m-a purtat ca pe o gorilă dintr-un
loc într-altul şi am primit un vot de blam, dar, pînă la urmă,
tovarăşul Crucera a fost descoperit ca un criminal de război.
Lucrurile acestea trebuie înfăţişate dialectic, noi nu putem să
prezentăm toate numai sub aspectul optimist, roz, grigores-
cian. Ar fi o mare greşeală. Aici trebuie să luăm, poate, ca

157'
model, poate, pe Andreescu, dacă ne referim la pictură.
Pe urmă lupta ce trebuie dată împotriva violenţei: cine ar
putea să nu fie de acord? împotriva moravurilor grosiere, a
unei educaţii nu adesea bună a unei părţi a tineretului nostru,
că tineretul nostru este, de altfel, cinstit şi profund devotat
patriei şi partidului. Dar ce e aia violenţă, de ce îi spune vio-
lenţă, totuşi? Se întîmplă, în unele piese, crime: Hamlet, mai
mult decît atît, eu vă spun următorul lucru: ani de zile s-au dat,
şi nu eu am fost cel care am dat drumul şi nici dumneavoastră,
tuturor spectatorilor de la televiziune, serialul cu Ness 73 . Eu,
vă mărturisesc, deşi n-am televizor acasă, dar pe la prieteni îl
vedeam. Totdeauna crima era pedepsită. Nu era un film de ni-
vel artistic, nici nu se putea vorbi despre aşa ceva. Desigur, se
pot face multe lucruri mult mai bine, dar eu nu găsesc că ăsta
era lucrul cel mai groaznic şi că din cauza asta sînt toţi de
vină, scriitorii sau cei care trebuie să aibă grijă. Nu sînt de
părerea aceasta, şi am avut acum, într-o zi, să mă bucur că
există acum aici şi alţi colegi ai mei, care au asistat la discuţie,
eu ascultam, eram la tovarăşul Zaharia Stancu în birou, era şi
Păunescu, şi, la un moment dat, i se aduce lui Păunescu, care
este împreună cu Bănulescu, oamenii care se devotează „Lu-
ceafărului", de către un tovarăş - i se spune că nu poate să
apară răspunsul unei eleve la întrebarea: „Ce filme v-au plă-
cut?" Şi ea răspunde „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?74" De ce?
Pentru că a avut o proastă presă. Şi uite aşa am văzut că se
zbătea Păunescu şi nu putea să ajungă la nici un rezultat şi deşi
eu nu aveam nici un drept să mă amestec în problema aceasta,
întrucît cunosc pe tovarăşul respectiv, i-am dat telefon şi i-am

73
Este vorba despre serialul Incoruptibilii (producţie SUA,
1959-1963).
74
Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?/They Shoot Horses, Don't
They?, regia S. Pollack, 1969. Ecranizare a romanului lui Horace
McCoy. Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar (Gig
Young) şi numeroase alte nominalizări Oscar.
158'
spus: „Tovarăşe, spune-mi de ce? De ce nu poate să meargă?"
Eu am văzut acest film şi l-am văzut la clubul partidului Ia
Mangalia Nord, la Neptun. Este un film formidabil, un film
educativ, violent, dacă vreţi, dar educativ şi de un nivel estetic
extraordinar, iar interpreta principală este Jane Fonda, care şi-a
pus şi viaţa în joc în slujba progresului şi în lupta pentru pace.
De ce, nu se ştie. Apoi este condamnat tot ceea ce este mai rău
în societatea americană. Asta nu se observă. „Nu, zice, că sînt
violenţe." Viaţa este şi cu violenţe. Pînă la urmă, am convins
pe tovarăşul respectiv şi 1-a lăsat.
Iertaţi-mă, eu am aici, cred că a apărut azi, n-am citit în
ziarul de astăzi, acest decret al Consiliului de Stat al Republicii
Socialiste România în legătură cu decretul privind înfiinţarea
organismului şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei
Socialiste. Tovarăşi, eu l-am citit de vreo trei ori azi noapte, de
aceea n-am dormit decît două ore şi jumătate. Eu cred că acest
decret, întrucît priveşte şi pe oamenii de artă, ar trebui să fie
propus şi lor, pentru ca ei să dea cîteva sugestii, pentru că sînt
multe lucruri foarte interesante şi foarte bune, dar, de fapt,
pînă la urmă, ajungem la următorul rezultat, spus în faţă: este o
centralizare excesivă, excesivă, toate în mîna unui minister,
unui consiliu. Nu, nu găsesc că asta este just. în felul acesta,
nu se merge pe linia unei mai profunde democratizări, ci dim-
potrivă. Se spune, la un moment dat, aşa: „orientează, îndrumă
şi controlează". Cum pot să îndrum pe un poet, cînd ei între ei
nu se pot îndruma. Nici măcar criticii nu-i îndrumă. A, poţi să
dai sugestii, pe linie politică, poţi să spui, avem nevoie de cu-
tare şi cutare, dar, în forul lor intim, nu există, ştiu şi eu, un
Gramsci sau, dacă ar învia Marx, cu toată dragostea lui pentru
literatură, sau dacă tovarăşul Ceauşescu ar citi fiecare manu-
scris, dar nu poate, fiindcă are atîtea lucruri pe spinarea dum-
nealui. Dar, în sfîrşit, şi pe urmă, din tot acest decret, rezultă
următorul lucru: că uniunile pur şi simplu nu mai au nici un fel
de... - aveau un fel de cvasi-autonomie, şi nu era nici asta auto-
nomie, depindeau de secţiunea Consiliului de Miniştri, Comi-

159'
tetul Central. Acum toate sînt puse sub jurisdicţia acestui Con-
siliu, din care fac parte, trebuie să vă spun, aşa: ca voturi, trei
oameni de specialitate şi restul, vreo 20, care n-au legătură cu
arta decît poate doar dacă citesc din cînd în cînd cîte ceva sau
văd cîte un tablou, adică preşedinţii uniunilor de creaţie, repre-
zentanţi ai conducerii Ministerului Învăţămîntului, Comitetului
de Stat al Radioteleviziunii Române, a[i] Academiei Republi-
cii Socialiste România, a[i] Academiei de Ştiinţe Sociale şi
Politice a Republicii Socialiste România, Ministerului Forţelor
Armate, Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist,
Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din
România, Consiliului Naţional al Femeilor, pionieri, oamenii
muncii de naţionalitate maghiară, germană, oameni din insti-
tuţiile teatrale şi muzicale, cineaşti, ziarişti, arhitecţi, Institutul
Român pentru Relaţiile cu Străinătatea, Centrocoop, UCECOM.
Şi pe urmă se vorbeşte aici despre vicepreşedinţii preşe-
dintelui. Cum „vicepreşedinţii preşedintelui"? Sînt vicepreşe-
dinţii acestui Consiliu.
Şi, în sfîrşit, pentru ca să termin, pentru că, iertaţi-mă, am
venit ultimul şi m-am întins, cred că, nu ştiu acum dacă este un
lucru ireversibil, dacă nu se mai poate discuta, dar poate că,
dacă s-ar mai veni cu sugestii, s-ar face un lucru bun, într-ade-
văr, nu s-ar ajunge la realitatea aceasta că, la un moment dat,
toată cultura ţării depinde de doi oameni sau de trei oameni
sau chiar de unul numai, care nu sînt obligaţi să întrebe pe ni-
meni, pentru că aici e pe voturi. Zaharia Stancu o să spună
„nu", Brăduţ Covaliu75 o să spună „nu", să zicem, şi Dumi-
trescu o să spună „da" sau „nu" şi toţi ceilalţi o să spună: „Ba
nu e aşa cum spuneţi voi, spuneţi altfel!" Şi uite aşa se alcătu-
ieşte o majoritate mecanic. Eu cred că, în felul acesta, cultura
noastră, pe care partidul o ajută, căreia i-a dat aripi partidul,

75
Ion Brăduţ Covaliu, pictor, membru supleant al CC al PCR
(12 aug. 1969-23 nov. 1979). Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici
(4 iun. 1968-1989).
160'
mai ales în aceşti şase ani de zile, va putea, într-adevăr, să-şi
continue zborul la aceeaşi înălţime. Noi cu toţii vrem ca cul-
tura românească să se înalţe din ce în ce mai sus şi de aceea ne
punem toate forţele în slujba partidului, pe care îl reprezintă,
pentru noi, înarmarea lui de către tovarăşul Ceauşescu şi ideile
pe care le reprezintă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi,

Problemele care s-au dezbătut astăzi sînt legate de felul
cum trebuie să muncim pentru a asigura înfăptuirea în viaţă a
unor hotărîri ale partidului, care privesc o sferă de activitate
deosebit de importantă. Este adevărat că aici s-a dezbătut nu-
mai o anumită latură - şi anume o latură specifică - şi nu tota-
litatea problemelor activităţii politice, educative, ideologice.
Eu, să spun drept, mă aşteptam ca, la întîlnirea cu scriitorii,
problemele să fie privite mai în ansamblu, dar asta arată, pînă
la urmă, o anumită realitate - pe care se pare că nu o putem
depăşi încă - că fiecare înţelege şi se preocupă de o anumită
latură a problemelor, de unele sectoare înguste ale activităţii.
Sîntem încă departe de a spune că am ajuns la un asemenea
nivel de înţelegere a dezvoltării sociale - şi în dezvoltarea so-
cială cuprind toate problemele - încît, într-adevăr, fiecare să
poată înţelege bine complexitatea problemelor ce se pun într-o
etapă sau alta şi să poată contribui la găsirea celor mai bune
soluţii: această etapă este etapa, ca să zic aşa, ideală a socia-
lismului şi a comunismului şi care va duce omul în adevărata
libertate, în sensul real înţeles, adică să fie în stare ca, într-a-
devăr, să judece şi să găsească în mod conştient răspunsul la
problemele care se pun.
Nu vreau să jignesc pe nimeni aici, nici pe scriitori, şi cu
atît mai mult literatura, dar discuţiile au fost destul de limitate,
înguste. Vreau să vă spun, de la început, cum văd eu aceste
discuţii, fără să vă supăraţi, tovarăşi. Pentru că, dacă n-o să
discutăm deschis, n-o să înţelegem lucrurile aşa cum trebuie.
Comitetul Central, Comitetul Executiv au abordat una din

161'
problemele primordiale în momentul de faţă ale dezvoltării
societăţii socialiste în România - şi anume problema educaţiei
omului, a formării omului nou. Este de înţeles şi se ştie, de
altfel, că întotdeauna orice orînduire socială s-a preocupat şi a
încercat să găsească răspunsuri problemei educării, care, pînă
la urmă, este problema înarmării omului - figura principală a
societăţii şi, mai cu seamă, a societăţii socialiste - cu înţe-
legerea clară a ceea ce are de făcut pentru a contribui la pro-
gresul general. Cum a reuşit sau nu, se cunoaşte, şi nu acuma
este cazul să discutăm aceste probleme ale dezvoltării istorice.
Dar, societatea noastră socialistă are cu atît mai mult această
obligaţie, ţinînd seama că ea este chemată să dezvolte în mod
revoluţionar omenirea, nu numai din punct de vedere al
relaţiilor de producţie, al dezvoltării forţelor de producţie, dar
şi în privinţa felului de a gîndi al omului, a felului de organi-
zare a vieţii şi a participării omului la dezvoltarea societăţii. Şi
nu se poate spune că vom reuşi să facem acest lucru, dacă nu
ne vom ocupa în mod temeinic şi serios de transformarea omu-
lui, a conştiinţei lui. Noi ne-am propus, la Congresul al X-lea,
un deziderat fundamental, şi anume înfăptuirea societăţii so-
cialiste multilateral dezvoltate. Am arătat atunci, cît şi la
întîlnirea cu problemele ideologice, ce înţelegem noi prin a-
ceastă societate. Printre altele, am insistat şi insistăm asupra
problemei educării omului, a formării omului cu o conştiinţă
înaintată, ca o condiţie sine qua non pentru mersul nostru
înainte. Nu se poate vorbi de societatea socialistă multilateral
dezvoltată şi nici de comunism, fără a rezolva această trans-
formare a omului. Desigur, am obţinut mari succese; eu mă
întîlnesc cu multă lume, dau şi eu multe interviuri - dar nu
proaste, cum le dau unii scriitori - , ieri chiar am avut o întîl-
nire cu un libanez şi mi-a pus şi problema intelectualităţii, a
rolului său, mi-a pus şi întrebarea cum se explică, totuşi, suc-
cesele obţinute de România? Şi, să vă spun drept, nu m-am
întîlnit cu un singur om care să nu remarce tocmai aceste mari
transformări în România. Se pare că mai iute sînt văzute de cei

162'
din afară decît [de] cei dinăuntru. întotdeauna este aşa, de
altfel! Şi avem, într-adevăr, succese mari. Nu mă refer la cele
în domeniul economic, dar în domeniul cultural. Este, totuşi,
un lucru evident pentru toată lumea, sau ar trebui să fie evi-
dent, că, faţă de acum 25 de ani, cînd eram ţara cu cei mai
mulţi analfabeţi din Europa, am ajuns la ţara cu învăţămîntul
obligatoriu de 10 ani pentru întregul tineret. Aceasta este, de
fapt, o adevărată revoluţie culturală. 50% din copii urmează li-
ceul, numărul studenţilor este, astăzi, la nivelul oricărei ţări
înaintate din acest punct de vedere.
Nu se puteau, fireşte, obţine aceste rezultate, în domeniul
dezvoltării ştiinţei, învăţămîntului şi culturii, fără o bază mate-
rială, aşa cum însă nu se putea obţine dezvoltarea bazei mate-
riale fară a rezolva această problemă esenţială pentru o socie-
tate înaintată. De aceea, partidul nostru acordă şi trebuie să
acorde în continuare o atenţie deosebită problemei dezvoltării
conştiinţei oamenilor societăţii noastre, ridicării nivelului lor
de cultură. Eu vorbesc de cultură şi cred că nu mai e nevoie să
subliniez acest lucru, nu într-un sens îngust, pentru că toţi ştim
că cultura, pînă la urmă, este o parte componentă a socia-
lismului - şi într-un sens luat mai larg - a dezvoltării socie-
tăţii; ea reprezintă totalitatea cunoştinţelor, cunoaşterea şi în-
suşirea lor de către oameni. în acest context, al culturii, desi-
gur, literatura ocupă un anumit loc. Mie mi se pare însă că, cî-
teodată, unii - chiar şi unii scriitori sau unii literaţi - se
supraapreciază pe ei înşişi, locul pe care-1 ocupă în societate.
Vedeţi, dumneavoastră, pînă la urmă, dezvoltarea conştiinţei
umane n-a început cu scriitorul. Progresul conştiinţei umane
nu se datorează scriitorului; este, totuşi, un adevăr de care va
trebui să ţinem seama. Spun aceasta nu pentru că subapreciez
pe scriitor - îmi plac chiar, şi poeziile bune, şi literatura bună
şi am citit mult, acum citesc mai puţin că n-am timp prea mult,
dar mai citesc cîteodată, cînd apare ceva bun - , ci pentru a se
înţelege că nu este permis unui scriitor sau unui om care se
pretinde a fi scriitor să vorbească cu dispreţ de popor, de ma-

163'
sele populare; nu este permis unui scriitor sau unui om care se
consideră cu o conştiinţă avansată să introducă „trepte" în
dezvoltarea cunoaşterii... Dar ce fel de cultură este aceasta a
„treptei"? Revenim la teoria elitelor, că, în fond, teoria „trep-
telor" nu este decît teoria elitelor. Literatura niciodată nu s-a
dezvoltat pe baza acestei teorii. N-au fost niciodată scriitori
mari cei care au gîndit în spiritul acestei concepţii, care este, în
fond, o concepţie retrogradă. Trebuie să discutăm deschis, sîn-
tem comunişti, şi chiar cei care nu sînt membri de partid tră-
iesc într-o societate socialistă şi, cel puţin între noi, trebuie să
discutăm, că nu putem admite să mai persistăm [în] felul aces-
ta de a judeca al unor comunişti, nu trebuie să mai existe ase-
menea concepţii, care demult au fost aruncate peste bord în
toate ţările civilizate.
Se pare că nu sînt înţelese cîteva lucruri elementare, că
tendinţa dezvoltării generale, inclusiv în România, nu este
diferenţierea între oameni din punct de vedere al nivelului de
cunoaştere, ci apropierea. în-definitiv, ce deosebire este între
omul care lucrează în fabrică, care are liceul, şi altul care lu-
crează, să zicem, în domeniul literaturii, uneori şi fără să aibă
terminat liceul, dar să zicem că are liceul? Noi avem deja 50 la
sută din tineri care urmează liceul şi probabil, după '80, vom
ajunge ca totalitatea tineretului nostru să fie cuprins în licee.
Eminescu, mi se pare - n-a terminat complet liceul, după
datele care se publică. De ce oare problema aceasta a înţele-
gerii artei este legată neapărat de faptul dacă omul respectiv a
absolvit sau nu o anumită facultate sau dacă este în stare să
scrie sau nu un roman sau să scrie o poezie? Mai cu seamă
cînd e vorba de români, ştiţi că se spune că „tot românul e
poet" şi nu întîmplător, pentru că, pînă la urmă, originea poe-
ziei româneşti este strîns legată de poezia populară, de fol-
clorul românesc şi nici nu se putea să fie altfel. Literatura pe
care noi o avem nu ar fi putut să se dezvolte, dacă nu ar fi fost
legată de popor, dacă nu ar fi redat şi nu ar fi înţeles felul de a
gîndi al poporului nostru. Dar, acestea sînt lucruri care mie mi

164'
se pare că sînt îndeobşte cunoscute; e păcat însă că unii tova-
răşi care au luat cuvîntul aici, vrînd, probabil, să sublinieze
unele lucruri negative, au prezentat şi unele teze care nu ar mai
trebui să-şi mai facă loc într-o asemenea adunare, şi, în
general, nici în felul de a gîndi al scriitorilor români.
Este necesar, cred, să clarificăm, totuşi, cîteva probleme.
Nu vreau să le iau acum într-o ordine anumită, ci mă voi referi
mai mult la cîteva lucruri ce s-au ridicat aici şi, în primul rînd,
la problema realismului socialist. îmi face impresia că unora
chiar le este oarecum frică să se mai vorbească de realism şi
mai cu seamă de realism socialist76. Le este teamă să mai vor-
bească de umanism şi de umanism socialist. Dar, oare,
într-adevăr, tovarăşi, acestea sînt noţiuni pe care trebuie să le
scoatem din uz, la care trebuie să renunţăm? Realismul, o ştiţi
cu toţii foarte bine, a apărut cu mult în urmă; cultura cea mai
avansată, literatura cea mai avansată din ultimele secole este
tocmai aceea care a abordat problemele tratate în spiritul rea-
lismului. Aceasta nu este un secret pentru nimeni. Se poate
oare concepe, în România, o literatură care să nu-şi pună pro-
blema de a aborda orice temă în spiritul realismului? După
părerea mea, nu se poate. Dar, ştiu că mi se poate spune: „da,
realism, dar pentru ce şi socialist?" Hai să discutăm, deci! Oare,
dacă o să înţelegem problema realismului socialist ca un şa-
blon, ca un tipar după care trebuie să se scrie, într-adevăr, cu

76
Sintagma a fost evitată, cu grijă, la prima întîlnire a lui Nico-
lae Ceauşescu cu scriitorii, din 19 mai 1965. [Ea nu mai apăruse nici
în telegrama Comitetului Central către participanţii la Conferinţa Na-
ţională a Uniunii Scriitorilor, din februarie 1965. V. Anneli Ute Ga-
banyi, Op. cit., p. 137]. Conceptul era, însă, prezent, fiind desemnat
prin perifraze. „Realismul socialist" nu a fost folosit ad litteram nici
în „tezele din iulie", care despre acesta vorbeau, pentru a fi rostit pe
faţă la această întîlnire, în care Ceauşescu avertizase că va discuta
„lăsînd hainele jos". De asemenea, este printre puţinele documente în
care cenzura este numită cu numele ei adevărat.

165'
asemenea teză nici eu nu aş fi de acord. Dar, cred că sîntem cu
toţii conştienţi că realismul socialist nu trebuie înţeles în sen-
sul acesta, că anumite greşeli care s-au făcut în trecut, faptul că
s-a încercat şi s-a impus, la un moment dat, un anumit tipar, o
anumită formă, nu are nimic cu realismul socialist, cu concep-
ţia socialistă despre artă şi literatură. Dimpotrivă, aceste metode
sînt străine de concepţia noastră despre artă şi literatură. Dar,
prin „realism socialist", noi trebuie să înţelegem a trata pro-
blemele realităţii societăţii în spiritul concepţiei noastre despre
lume şi despre viaţă. în acest sens, realismul socialist este o
necesitate şi trebuie să stea la baza întregii noastre activităţi
literare, dacă vrem să avem o literatură bună, o literatură care
să contribuie la formarea conştiinţei sociale a omului nou. Sînt
în mod hotărît împotriva impunerii de tipare, şabloane, şi nu o
dată am acţionat împotriva unor asemenea practici. Sînt pentru
diversificare, pentru diferite stiluri în literatură - ca să vorbesc
acum de literatură - , dar nu pentru orice fel de libertate de a
scrie - cum s-a exprimat aici tovarăşul Bakonski [sic!].
Vedeţi, tovarăşi, va trebui să facem odată un seminar cu
scriitorii, să discutăm şi problema aceasta a libertăţii de crea-
ţie. Mie îmi face impresia că sînt o serie de probleme teoretice
fundamentale, care nu sînt dezbătute cum trebuie şi nici înţe-
lese de scriitori, şi nu numai de ei, ci şi de alţii. Tocmai de ace-
ea noi ne-am şi propus să luăm un şir de măsuri pentru in-
tensificarea activităţii ideologice.
Eu sînt de acord cu criticile aduse aici Uniunii Scriitorilor
şi organizaţiei de partid a scriitorilor, că nu şi-au îndeplinit
menirea lor de a organiza această activitate de dezbatere a
problemelor teoretice, ideologice, şi, prin aceasta, de a orienta
şi îndruma literatura. în sensul aceasta, se are în vedere şi
îndrumarea de către Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialis-
tă. Nimeni nu s-a gîndit, nici tovarăşul Dumitru Popescu, nici
ceilalţi care sînt acolo, chiar dacă unii dintre ei sînt scriitori, că
vor reuşi dă îndrume pe fiecare poet, pe fiecare scriitor. Dar va
trebui să se asigure o îndrumare, şi anume, o îndrumare ideo-

166'
logică, politică. Aceasta presupune dezbaterea temeinică a pro-
blemelor fundamentale ale dezvoltării literaturii, a rolului ei în
societate, a principiilor ei de bază, pe care trebuie să le înţe-
legem cu toţii unitar. Nu trebuie să scriem unitar. Nici nu se
poate. Chiar dacă ar vrea cineva, chiar dacă dumneavoastră,
scriitorii, aţi lua o hotărîre în acest sens nu veţi putea scrie uni-
tar, pentru că fiecare are individualitatea sa, felul său de a scri-
e. Dar a înţelege problemele din punct de vedere ideologic,
filozofic, unitar - aceasta este o necesitate, tovarăşi. Aici
trebuie să fim noi clari, aici trebuie să existe deplină claritate
pentru toţi scriitorii din România. Am mai spus şi la prima
întîlnire [pe] care am avut-o cu scriitorii, în mai 1965, ce în-
ţeleg prin libertatea scrisului şi ce fel de concepţie trebuie să
stea la baza activităţii scriitoriceşti. Luaţi cuvîntarea de atunci.
Am mai spus aceasta şi la Congresul al IX-lea, după cîteva
luni şi cred că nu a fost întîlnire pe care am avut-o, în care să
nu spun cu toată tăria că nu putem admite în literatura
românească o altă concepţie decît concepţia materialist-dia-
lectică, filozofia materialist-dialectică despre lume şi despre
societate. Asta este problema care se pune, tovarăşi!
Dacă asupra acestei probleme fundamentale există clari-
tate, atunci trebuie să ne aşezăm şi să înţelegem bine ce în-
seamnă, într-adevăr, materialismul dialectic şi istoric, ce în-
seamnă filozofia revoluţionară a clasei muncitoare, care-şi
propune să transforme lumea. Vom înţelege atunci şi ce se aş-
teaptă de la scriitori, de la poeţi. Şi atunci sînt sigur că Direcţia
Presei sau cenzura - cum vreţi să-i spuneţi - nu va mai trebui
să existe. Eu nu vreau deloc să o apăr aici; şi eu cred că va
trebui să analizăm serios, dacă lucrurile stau aşa cum s-a spus
de unii tovarăşi, şi să punem puţină ordine acolo, să facem
chiar şi unele schimbări. Dar nu aceasta este problema esen-
ţială, tovarăşi, pentru că, pînă la urmă, este uşor s-o rezolvăm.
Problema fundamentală este: de pe ce poziţie vor să scrie unii
scriitori şi pentru cine vor să scrie? Aşa trebuie să ne punem
întrebarea! Şi toate documentele de partid, inclusiv cele din iu-

167'
 !

lie, dau, după părerea mea, un răspuns foarte clar, nu lasă loc
pentru nici un fel de nedumerire! Mă miră că, totuşi, mulţi
tovarăşi au spus că sînt nedumeriţi, că mai vor o clarificare.
Am s-o repet, inclusiv pentru tovarăşul Zaharia Stancu - că el
a început cu nedumerirea - şi pentru toţi ceilalţi, pentru că,
într-o formă sau alta, aproape toţi au spus că au nedumeriri; nu
vreau să mai spun toţi pentru că sînt cîţiva care se pare că au
înţeles bine lucrurile, dar fiecare a arătat că ar mai vrea o cla-
rificare în plus şi atunci am s-o repet foarte clar, deci tovarăşi,
cred că fac aceasta pentru a zecea oară: vrem o literatură care
să stea pe poziţia marxist-leninistă, a filozofiei materialist-
dialectice şi istorice, în care rolul principal la transformarea
societăţii îl are poporul, îl au masele largi populare. Literatura
noastră şi realismul socialist presupune tratarea acestor proble-
me prin această prismă, presupune a ţine seama de mase, de
popor, a servi poporul. Vrem o literatură care să servească
cauza poporului, cauza construcţiei socialiste şi comuniste în
România! Dacă pentru cineva nu e clar, îl rog să ceară au-
dienţă şi o să-mi fac timp să-i explic mai pe larg. Dar cred că
lucrurile pot fi destul de clare pentru toţi. Dacă tovarăşii ar fi
luat documentele de partid, ar fi putut vedea că nu la înfiin-
ţarea Partidului Comunist Român, nu în 1965, ci odată cu naş-
terea mişcării revoluţionare în România, problema literaturii a
fost pusă în acest sens: o literatură legată de popor, care să tra-
teze realităţile. Nu şi-a propus socialismul atunci, dară să
realizeze o literatură care să trateze şi să se ocupe de năzuin-
ţele poporului, să înarmeze poporul, să contribuie la dezvol-
tarea sa din punct de vedere cultural şi intelectual, şi-au propus
toţi cei care se pot chema literaţi din România, inclusiv — nu
ştiu, din timpul lui Decebal avem încă scris - , dar, de curînd,
s-au publicat ce s-a scris despre unele scrieri ale lui Neagoe
Basarab, care în îndrumările sale arată şi el acest lucru. Adică,
problemele acestea ce trebuie să înţelegem cum trebuie; cum
servim cauza dezvoltării poporului, aceasta a preocupat întot-
deauna pe cei care, într-adevăr, şi-au pus această problemă. Şi

168'
 nici unul nu a fost să spună: „Eu fac ce vreau", pentru că so-
cietatea respectivă 1-a dat la o parte. Şi nici ñu putea să nu-1
dea la o parte, pentru că România, poporul român s-a dezvoltat
în condiţiuni grele iar cei ce nu au mers în pas cu poporul, cu
lupta de eliberare naţională şi socială, n-au putut fi consideraţi
decît aşa cum au fost, de fapt, ca trădători - şi trataţi ca atare.
Citiţi şi această istorie a României! Credeţi că astăzi noi putem
fi mai indulgenţi decît strămoşii noştri? Putem să fim, într-a-
devăr, mai îngăduitori decît strămoşii noştri, în numele aşa-zi-
sei libertăţi de creaţie? Cui trebuie să servească libertatea unui
om care se consideră că este un „ales" şi că este neînţeles? Sau
libertatea poporului, posibilitatea de a se dezvolta liber, de a fi
stăpîn pe destinele sale. între libertatea m u i om şi a naţiunii
mele, eu aleg libertatea poporului meu! Şi aceasta trebuie să vă
fie clar, şi trebuie să fie clar pentru toată lumea. Cine este scri-
itor al poporului său, indiferent că e român, maghiar, german,
trăieşte în această ţară, trebuie să-şi servească poporul său,
cauza construcţiei socialiste, altfel el însuşi se pune în afara
intereselor poporului şi nu poate fi judecat decît ca atare.
Iată, al doilea răspuns, pe care vreau să-1 dau tovarăşilor
care sînt nelămuriţi şi vor lămuriri. Este clar că prestigiul de
care se bucură România astăzi, autoritatea ei pe plan interna-
ţional nu se datoresc faptului că nu-şi manifestă individuali-
tatea şi că nu se preocupă de soluţionarea problemelor dezvol-
tării sale, ci, dimpotrivă, tocmai datorită felului în care ţara
noastră, poporul nostru, îşi face cunoscută poziţia sa în cele
mai complexe probleme internaţionale, în felul în care solu-
ţionează un şir de probleme ale dezvoltării interne.
Desigur, pot fi păreri şi păreri, tovarăşi. Este normal,
natural, să fie oameni care să creadă că s-ar putea soluţiona
problemele şi pe altă cale - şi, sigur, se pot găsi şi alte soluţii
problemelor. Dar pînă la urmă, vedeţi, lumea este în aşa fel or-
ganizată încît este necesară o anume disciplină, o anumită or-
dine socială; legile şi hotărîrile naţiunii trebuie respectate de
toţi. Poate cineva să spună „păi, şi eu sînt naţiunea!" Este
169'
 adevărat, dar, pînă la urmă, cei care sînt puşi să răspundă de
destinele naţiunii - aleşi democratic sau mai puţin democratic,
putem să discutăm, dar au această menire - sînt răspunzători şi
trebuie să facă aşa cum gîndesc, cum cred că servesc mai bine
destinele acestei naţiuni.
Probabil unii dintre dumneavoastră aţi văzut la televiziune
aseară că, la Consiliul celor 6, ministrul de externe al Franţei,
Schuman - probabil s-a inspirat şi el de la români - a pus
problema că este necesar să dezbată problema excesului de
stupefiante, inclusiv a măsurilor represive, pentru a se pune
capăt unei anumite stări de lucruri, care reprezintă un pericol
pentru tineret. Sînt probleme care frămîntă toată lumea. Pro-
blema educării oamenilor, problema educării tineretului nu e o
problemă numai în România. Şi, desigur, fiecare caută să ia
măsurile pe care le crede de cuviinţă. Credeţi că numai în Ro-
mânia se interzic filme? Am să vă dau eu lista cu filmele in-
terzise în aşa-zisele cele mai democrate ţări! în Elveţia, sînt
multe localităţi şi multe restaurante unde un anumit fel de ti-
neri n-au voie să meargă; cred că cunoaşteţi acest lucru. Deci
problemele acestea ale apărării societăţii, ale asigurării unui
climat civilizat de viaţă, preocupă toată lumea, chiar ţările
capitaliste. Desigur, în forma lor, cu lipsurile lor, dar aceste
probleme nu se poate să nu preocupe pe acei care răspund de
dezvoltarea societăţii.
Noi cu toţii vorbim mult, ne preocupăm şi facem chiar
scandal, sîntem gata să scriem foarte mult - şi am scris şi luăm
şi măsuri - , dacă cineva, să spunem, face zgomot pe stradă.
Dacă o întreprindere nu ia măsuri pentru a nu polua apa sau
aerul avem legi de trimitere în judecată. Şi nu numai noi. Cu-
noaşteţi foarte bine că problema aceasta a devenit o problemă
de stat, tocmai în ţările dezvoltate; s-au creat, în acest scop,
comisii naţionale, se creează acum organisme internaţionale,
pentru că poluarea devine o problemă de viaţă. Dar oare polu-
area morală şi intelectuală nu este o problemă pentru socie-
tatea noastră?

170'
 Putem sta nepăsători în această deformare a gîndirii şi a
spiritului omului? Nu purtăm răspunderea daca mai întîlnim o
serie de vagabonzi, o serie de crime? Oare nu e răspunzătoare
societatea pentru deformarea morală a acestora? Este chiar mai
periculoasă această poluare morală, intelectuală, şi, de aceea,
ne preocupă şi pe noi mult şi va trebui să ne preocupe şi mai
mult în continuare.
Vedeţi, problema care se pune în legătură cu formarea
omului nou, cu transformarea lui, este de a lua toate măsurile
şi de a folosi toate mijloacele spre a asigura cele mai bune
condiţii de înţelegere a problemelor dezvoltării sociale, de a-1
înarma cu o concepţie filozofică înaintată, cu o cultură avan-
sată, cu o estetică înaintată, cu tot ceea ce vreţi. Dar toate aces-
tea, este adevărat, nu se pot dezvolta numai într-un sector, ele
cuprind totalitatea vieţii noastre sociale. Un rol important are
aici şcoala - şi am şi luat acolo un şir de măsuri - , dar şi arta şi
literatura îşi au locul şi poziţia lor în această activitate de
educare. Este adevărat, eu nu m-am referit, în luna iulie, la artă
şi literatură, pentru că am considerat că am vorbit atît despre
acest lucru încît nu mai este necesar să vorbim, ci să mai luăm
unele măsuri. Credeam că Uniunea Scriitorilor, ca organism
obştesc, se va apuca de la sine să analizeze problemele şi să ia
ea însăşi un şir de măsuri în direcţia aceasta. Este adevărat că
au fost concediile - am înţeles şi aceasta - , dar acum se pare
că toate au fost depăşite, toată lumea îşi reia activitatea şi tre-
buie să vedem serios şi acest sector de activitate.
Nu mai este vorba de nici un fel de revenire la situaţia din
'50 sau la mai ştiu eu din ce perioadă. Nu este vorba de o lite-
ratură căreia să i se impună un anumit şablon, un anumit tipar.
Este vorba de o literatură cu o concepţie unică. Dar o concep-
ţie filozofică unică este una, şi un tipar este, totuşi, altceva. în
cadrul acestei concepţii generale despre viaţă, se pot şi trebuie
să se dezvolte tot felul de genii şi de individualităţi, în toate
domeniile de activitate.
Noi considerăm că literatura noastră a obţinut, în ultimii
171'
 ani, rezultate bune, că aceasta i-a adus şi un anumit renume, că
ea are încă un spaţiu nelimitat pentru a se dezvolta, că fiecare
scriitor şi poet poate să scrie în mod nelimitat, dar cu condiţia
să răspundă la cele două întrebări: în ce concepţie şi pentru
cine scrie? Înţelegînd aceste două aspecte, am rezolvat toată
problema, tovarăşi! Sînt, desigur, de acord că, cînd te apuci să
scrii, este greu să mai ţii seama de toate lucrurile, şi mai poţi
scăpa unele lucruri. Să spun drept, şi eu, cînd mă apuc să scriu,
uit că trebuie să ţin seama de unele lucruri, dar, după aceea,
mai revăd, şi tai, mă gîndesc: „Dacă spun cuvîntul acesta, nu
se supără cutare sau cutare?" Şi scriitorul trebuie să gîndească
aşa: el trebuie să se gîndească nu numai că cuvîntul acesta sau
la fraza aceasta este reuşită din punct de vedere literar şi va fi
savurată; să se gîndească dacă aceasta nu va aduce, totuşi,
prejudicii, într-un fel sau altul, poporului nostru. Este adevărat,
eu sînt de acord că nu trebuie să facem din literatură un articol
politic sau o cuvîntare politică - pentru că atunci nu avem ne-
voie de literatură; dar nici nu putem să uităm că literatura tre-
buie să ţină seama şi de anumite lucruri, de condiţiile în care
trăim şi ne dezvoltăm. Ar fi de dorit ca aceasta să o facă fie-
care. Este bine şi va trebui să facem astfel încît dacă astfel de
lucrări greşite ajung, totuşi, la editură, aceasta să atragă atenţia
şi să explice autorului de ce nu publică asemenea lucrări şi să-1
ajute să vadă ce nu este bine. Să nu se procedeze, - şi eu
consider că, într-adevăr, trebuie hotărît să punem capăt acestei
metode administrative - de a-i tăia din text, pe motiv că „eu
consider că s-ar putea spune şi altfel" decît numai atunci cînd
ceea ce se scrie acolo poate să aducă anumite prejudicii. Sînt
convins că fiecare nu doreşte să provoace asemenea situaţii şi,
pornind de aici, sînt convins că vom şi găsi căile de soluţio-
nare a problemelor. Tot aşa sînt de acord cu tovarăşii care au
arătat: „Este, oare, posibil ca să mergem la formarea diferitelor
grupuri şi diferitelor grupuleţe?" Nu vreau să folosesc cuvîntul
de „clan", care s-a folosit aici, - dar grupuri şi grupuleţe care,
la un moment dat, să monopolizeze unele reviste, puţinele [pe]

172'
care le avem, şi să devină, într-adevăr, mai exclusiviste decît
în 1950? Oare este just acest procedeu? Criticăm, pe drept
cuvînt, că s-a procedat greşit atunci, dar pentru ce, sub altă for-
mă, să repetăm? Şi mai cu seamă într-o formă care şi din punct
de vedere ideologic este dăunătoare, pentru că propagă, într-o
formă mai deschisă, nişte concepţii idealiste, cîteodată net
reacţionare, chiar dacă sînt în domeniul literaturii, al artei sau
al esteticii, pentru că şi în acest domeniu trebuie să avem grijă
ce fel de concepţie avem. Şi aici eu, într-adevăr, împărtăşesc
părerea acelor tovarăşi care au criticat revistele noastre litera-
re. în ele sînt lipsuri serioase. împărtăşesc părerea tovarăşilor
care au adus critici serioase criticii literare, criticilor noştri,
pentru că, prin felul în care au orientat literatura, au adus, de
asemenea, daune orientării ideologice. Şi de ce să nu o spu-
nem, sînt de acord şi cu unele critici ale tovarăşului Simion în
legătură cu presa de partid - deşi toată presa este de partid, nu
există presă fără de partid în România, aşa cum nu există lite-
ratură fără de partid; trebuie să fie clar, tovarăşi, că atunci cînd
vorbim de rolul conducător al partidului, înscris în Constituţie,
înseamnă că rolul acesta de conducător cuprinde toate sferele
activităţii, inclusiv presa. Desigur, depinde cum realizăm, cum
înfăptuim acest rol conducător. Eu înţeleg rolul acesta condu-
cător în sensul de orientare politică, ideologică, de a asigura ca
în toate sectoarele de activitate să triumfe şi să se dezvolte
concepţia noastră despre lume şi viaţă. De aceea, sînt de acord
că chiar în presa directă a organelor noastre de partid, inclusiv
în „Scînteia", şi chiar şi în „Lupta de clasă", tovarăşe Voicu77,
nu întotdeauna s-a vădit o preocupare serioasă în direcţia
aceasta, dar mai cu seamă în „Scînteia", ca să nu mai spun de
presa Comitetelor Judeţene de Partid. Dar ce să mai vorbesc
despre revistele judeţene literare, care sînt, într-adevăr, şi din

77
Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), ziarist, membru supleant al
CC al PMR; membru al CC al PCR. Redactor-şef la „Lupta de
clasă", mai tîrziu la „Era socialistă".
173'
punct de vedere literar şi din punct de vedere al orientării, de
criticat foarte serios? Deci sînt lucruri care trebuie să le
îndreptăm, să le analizăm.
Eu sînt, de asemenea, de acord cu critica la adresa Uniunii
Scriitorilor, a conducerii Uniunii. Desigur, sînt şi unele proble-
me administrative, dar conducerea Uniunii nu de probleme
administrative trebuie să se ocupe, ci de problemele îndrumării
şi orientării ideologice, filozofice, ale literaturii noastre. Nu
înţeleg prin aceasta ca să se apuce şi să discute cu fiecare scri-
itor de romane sau poezii, dar să organizeze dezbateri, colocvii
asupra problemelor de bază, unde, sigur, se vor confrunta pă-
reri. Nici nu se poate altfel şi trebuie să se confrunte asemenea
păreri şi va trebui să ieşim cu o înţelegere clară, unitară, asupra
orientării generale, care să ajute, într-adevăr, şi pe cei mai în
vîrstă, şi pe cei de vîrstă mijlocie şi pe cei mai tineri să în-
ţeleagă realităţile. Să-i ajute să se descurce, că mereu în viaţă
intervin probleme. Vedeţi, tovarăşi, noi, în această privinţă, nu
facem ceva nou; în toată lumea problema aceasta a reciclării în
ştiinţă, în tehnică, în învăţămînt, este o chestiune obligatorie.
Dar ce credeţi că dumneavoastră, scriitorii, faceţi excepţie de
la regula generală, tovarăşi? Că odată ce aţi terminat o univer-
sitate nu mai aveţi de învăţat nimic? Oamenii, savanţii, care au
descoperit bomba atomică, vin şi învaţă. Au venit aici, au făcut
declaraţii, au spus: „Domnule, am învăţat; multe am învăţat de
la colocviul acesta". De ce, oare, scriitorii români consideră că
ei nu mai au nimic de învăţat? Eu concep rolul Uniunii şi deci
şi al Consiliului, să întocmească un proces serios, hai să nu-i
spun de reciclare, ca să nu spuneţi că vă pun la rînd cu acade-
micienii din domeniul tehnic, cu chimiştii, cu fizicienii, deşi
pentru ei lucrurile acestea sînt aşa de înţeles şi vă spun drept
nu pot fi criticaţi că sînt oameni care au un nivel de cultură
mai scăzut. Sînt oameni în domeniul lor chiar, într-adevăr, cu
descoperiri uriaşe, care pot să judece şi să aprecieze o poezie -
depinde fiecăruia ce poezie îi place - şi poate s-o critice. Poate
să critice şi piesele lui Baranga, desigur, iar dacă Baranga n-o

174'
să accepte critica pieselor sale nu va mai fi dramaturg. Nu în
sensul că n-o să-1 lăsăm noi, dar pentru că, în momentul în
care nu i se vor mai critica piesele de către cei care vin să le
vizioneze, înseamnă că pe nimeni nu-1 mai interesează piesele
lui şi nici nu se mai duce să le vadă. Asta se va întîmplă! Şi
aşa şi cu poezia şi cu un roman şi cu orice vreţi. Aceasta e
problema, trebuie să înţelegem! Nu dispreţ şi nu concepţia că,
ce poate înţelege omul din fabrică? Poate înţelege mult acela
din fabrică şi cîteodată chiar foarte mult. Dacă nu scriem să în-
ţeleagă acela din fabrică şi acela din Vrancea, atunci de ce
scriem şi pentru ce scriem? Să ştiţi că ai să găseşti ţărani, chiar
bătrîni, care să înţeleagă şi Luceafărul şi să-1 interpreteze chiar
cîteodată mai bine decît îl interpretează critica noastră literară,
care trage nişte concluzii, pe care Eminescu, dacă le-ar auzi,
cred că, nu ştiu, i-ar spune că îl rupe de sensul şi de realitatea
pe care a înţeles-o Eminescu. Şi Mortua est. Nu ştiu, duceţi-vă
să vedeţi că înţeleg muncitorii şi ţăranii foarte bine aceste
probleme. Este o neînţelegere, şi nu numai o neînţelegere, ci
un fel greşit de a judeca poporul nostru, clasa noastră mun-
citoare, ţărănimea noastră, dacă judecăm astfel.
De ce mă opresc asupra acestor lucruri, tovarăşi? Pentru
că lucrurile acestea au fost spuse aici şi dacă sînt spuse de
oameni care sînt chemaţi să scrie şi dacă ei au un asemenea fel
de a judeca, sigur că nu pot scrie cum trebuie. Hai să discutăm
şi aşa: Cum poate un scriitor, un poet, porni de la început de la
ideea că el scrie poezie pentru cîţiva inşi? Păi, atunci pentru ce
să-ţi editez lucrările? Ce pretenţii mai ai de la editură, de la
Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste - mi se pare că pe
unii tovarăşi îi sperie cuvîntul acesta „educaţie socialistă" - ce,
într-adevăr, pretenţii mai ai, domnule, să-ţi asigur tiraj? Dacă
de la început spui, eu scriu pentru cei care or să mă înţeleagă,
atunci, te rog, ţine-o acolo, în librărie, sau caut-o şi citeşte-o
celor care vor să te înţeleagă. Eu înţeleg, un poet, un roman-
cier, trebuie să-şi pună problema, de la început, ca să scrie ca
să fie înţeles de cît mai mulţi. Şi marii scriitori, români şi

175'
străini, tot aşa au făcut. Luaţi-i pe toţi! Şi pe Rebreanu, şi pe
Sadoveanu, şi Coşbuc, ca să nu mai repet Eminescu şi ceilalţi.
Toţi s-au gîndit şi au scris pe înţelesul poporului. Şi de aceea
sînt citiţi şi astăzi şi vor fi citiţi şi peste 50 şi 100 de ani, şi aşa
mai departe. Eu aş ruga, tovarăşi, ca să înţelegem puţin mai
realist, ca să zic aşa, problemele noastre ca, pornind de la criti-
carea unor fenomene de dogmatism din trecut, sau de frică ca
nu cumva să se ajungă la nişte măsuri administrative - ceea ce
nu este posibil şi nu se va întîmplă - să renunţăm şi să nu
vedem ceea ce trebuie să devină literatura şi ceea ce doreşte
partidul, conducerea sa, să realizăm în ace^ Homeniu.
Este necesar şi aici, ca în toate domeniile, să fie şi o or-
dine în a scrie şi ordine în a gîndi. N-aş dori să mă refer la ni-
meni, dar eu am aici cîteva lucrări despre care s-a spus că au
fost oprite. Politic nu reprezintă nimic sau aproape nimic, dar
sînt scrise într-un mod atît de haotic, încît, să spun drept, dacă
aş fi fost şi eu în locul redactorului acela, poate aş fi procedat
la fel, cu singura deosebire că l-aş fi chemat pe autor şi i-aş fi
spus: „Măi, tovarăşe, dacă eşti poet, ai puţin respect pentru cei
care scrii, şi respect pentru hîrtia asta, că e muncită, costă bani,
şi pune-te şi scrie într-o formă mai organizată, mai civilizată!"
Şi eu cred că aş fi reuşit să ajung la un compromis, să zic aşa,
pe jumătate, în aceste probleme. De aceea, este bine, tovarăşi,
ca să nu încercăm, sub pretextul temei de întoarcere la trecut,
să ocolim problemele de fond, care sînt puse în legătură cu o-
rientarea şi dezvoltarea literaturii noastre. Nu ne întoarcem în
trecut, nici nu putem să ne întoarcem - şi am răspuns, de altfel,
atunci, în iulie, întrebărilor care s-au mai pus şi astăzi aici. Nu
vrem să ne întoarcem la trecut. Vrem, dimpotrivă, să deschi-
dem un cîmp larg spre viitor. Dar cîmpul ăsta larg nu-1 putem
deschide decît dacă înlăturăm din cale diferite obstacole, inclu-
siv obstacole ideologice, filozofice. Comunismul nu poate fi
construit cu confuzii, cu tot felul de concepţii retrograde,
înapoiate. S-a referit aici un tovarăş la faptul că, în definitiv,
cînd plantezi o livadă, o laşi să crească. Este adevărat, dar dacă

176'
 în livadă apare un mărăcine, orice inginer agronom sau tehni-
cian se apucă, de cum a răsărit, să-1 taie, pentru că, dacă nu-1
taie, mărăcinele îi pune în pericol toată livada - şi el, ca bun
îngrijitor al livezii, ca specialist sau chiar ca simplu tehnician
sau chiar dacă n-are nici o şcoală şi a îngrijit din moşi strămoşi
pomii - ştie că trebuie să facă curăţirea de mărăcini şi de
uscături, dacă vrea să aibă o livadă care să dea fructe bune, ca-
re să poată asigura şi consumul lui şi consumul populaţiei, că
se gîndeşte să şi vîndă, să cîştige ceva şi el, şi să poate să şi
exporte. Deci şi în literatură e acelaşi lucru. Noi trebuie să cre-
ăm posibilitatea ca în această mare familie a scriitorilor, fie-
care să poată scrie în stilul, în limbajul său, desigur, ţinînd
seama de concepţia noastră. Dacă, totuşi, apar uscături sau
mărăcini, vă rog să nu se simtă nimeni jignit, dar spun tot aşa.
Ce trebuie să facem, tovarăşi? Să lăsăm să se dezvolte aceste
uscături şi să punem în pericol pomul sau livada? Sau să
acţionăm, sigur, deocamdată nu cum acţionează grădinarul - el
îl taie şi a rezolvat problema radical - , dar prin măsuri educa-
tive, prin măsuri respective de a feri societatea de asemenea
influenţe.
Deci, pornind de la înţelegerea justă a rolului literaturii la
dezvoltarea culturii, a conştiinţei socialiste, rol tot mai impor-
tant care va creşte în viitor, de la cerinţele literaturii care tre-
buie să servească permanent poporul, cauza socialismului şi
comunismului. Sîntem pentru cele mai largi posibilităţi de
exprimare, în cele mai diverse forme, dar în acest spirit! Dacă
asupra acestui lucru există claritate, apoi, tovarăşi, eu nu vreau
să mă mai refer la altele, pentru că celelalte probleme vor tre-
bui analizate. Va trebui să lichidăm o serie de neajunsuri în
funcţionarea aparatului, în organizarea noului comitet. Consi-
liul de Cultură şi Educaţie Socialistă, care nu îşi propune să se
ocupe numai - sau îndeosebi - de literatură, ci de totalitatea
activităţii organismelor educative, începînd cu căminul cultu-
ral şi echipa din comună, din fabrică, şi cu toate mijloacele pe
care le avem la îndemînă. Şi toate trebuie să servească edu-

177'
caţiei socialiste. în complexitatea acestor mijloace îşi are locul
şi rolul său şi literatura; ea trebuie să se încadreze în această
complexitate, să meargă - hai să folosesc şi eu un termen mili-
tar - în pas cadenţat cu toate celelalte sectoare de activitate. Ar
fi de dorit să meargă chiar ceva înainte - ţinînd seama că ea,
prin lucrările sale, deserveşte şi celelalte sectoare de activitate
- deci să pună la îndemînă unele mijloace care să ajute
celelalte sectoare. De aceea nu trebuie să spunem: De ce, oare,
intră în Consiliul ăsta şi armata?" Intră şi armata pentru că
unul din rolurile principale ale armatei este educaţia tînărului
şi ea consumă, de altfel, să ştiţi, o bună parte. Mulţi dintre
dumneavoastră scrieţi, probabil, pentru armată - şi ştiţi acest
lucru foarte bine. Dar, oare, nu e nevoie ca cel care consumă
opera de artă sau care se ocupă de problemele acestea ale
educaţiei să-şi spună cuvîntul în forumul acesta general al
îndrumării? Sau sindicatele, care au un mare rol în educarea
muncitorilor, şi aşa mai departe. Deci, noi am căutat să creăm
un organism al educaţiei socialiste, care să înglobeze totalita-
tea sectoarelor sociale din ţara noastră, pentru că toate acestea
îşi au rolul lor în ansamblul general, asigurînd reprezentarea
uniunilor şi a sectoarelor respective de creaţie, care îşi au, de
altfel însă, organismele proprii. Am dori ca aceste organisme
proprii, cum este şi al Uniunii Scriitorilor, să fie mai active, să
acţioneze pentru a asigura unirea tuturor forţelor din domeniul
literaturii, în drumul acesta foarte complex, dar foarte măreţ,
de a pune bazele unei educaţii înaintate a omului societăţii
româneşti. Atunci vom putea spune că ne facem datoria, că
contribuim la dezvoltarea şi înflorirea naţiunii noastre socia-
liste! Restul, putem face declaraţii, tovarăşi, astăzi nimeni nu
mai judecă după declaraţii: faptele vorbesc şi eu sînt de acord
aici cu cei care au luat cuvîntul că trebuie să vedem faptele:
vorbele, pînă la urmă, tovarăşi, nu servesc aproape la nimic,
dacă nu sînt urmate de fapte. Ceea ce vrem noi este ca fiecare
scriitor, fiecare om de litere, să servească, prin lucrările sale,
poporul, socialismul, să-şi servească naţiunea. Atunci el va fi

178'
 şi apreciat ca atare; îl vom judeca, într-adevăr, nu după vorbe,
ci după fapte.
Avem nevoie de o literatură bună din toate punctele de ve-
dere; avem nevoie de oameni de litere talentaţi, geniali - dacă
e posibil - , care să dea însă opere reuşite din toate punctele de
vedere. Avem asemenea opere şi din anii '50, să ştiţi, şi din
ultimii cinci ani. Eu nu sînt de acord - şi am mai spus-o, de
altfel - cu acei tovarăşi care încearcă să tragă o perdea şi să
arunce tot ceea ce s-a creat într-o anumită epocă, spunîndu-şi
că lumea începe cu ei. Aveam şi lucruri proaste atunci, dar mai
avem şi acum, tovarăşi, şi vom avea lucrări bune şi mîine, şi în
'80, şi în '90, şi în 2000; şi vom avea şi atunci şi lucrări
proaste. Să ştiţi că nu vom reuşi să facem numai lucrări bune.
Şi le vom tipări ca şi acum - şi pe cele bune, şi pe cele proaste.
Şi atunci vom avea plîngeri că se vînd mai puţin unele şi al-
tele, aşa a fost, dar principalul este ca, într-adevăr, să creăm
condiţii ca oamenii să poată să scrie, dar să-i şi ajutăm să înţe-
leagă pe cei care vor să scrie. Nu să-i comandăm, deşi de cînd
este lumea se comandă anumite filme. Inclusiv marii pictori au
pictat la comandă78 şi, probabil, în toată lumea va fi aşa, va
trebui şi noi să comandăm opere pe care [nu] toţi le admirăm
acuma, aşa că acest lucru nu e de astăzi, să ştiţi, şi, probabil,
întotdeauna va fi la fel. Cred .că şi în comunism tot se vor mai
scrie opere la comandă. Şi atunci, să ştiţi, că libertatea va fi tot
necesitate înţeleasă, şi că nimeni nu va putea reclama dreptul
de a face ceea ce poate lovi în interesele societăţii. N-aş vrea
să revin iar la domeniul ideologic - mi se pare chiar am mai
discutat cu dumneavoastră - , dar ştiţi bine că sînt anumite
familii din regnul animal, de pildă, albinele, care omoară pe

78
Trimiterea [o posibilă replică] a lui N. Ceauşescu pare să confir-
me observaţia lui Gabriel Dimisianu [revista „Vatra", nr. 8/2001,
p. 51], care reţine anecdota „străvezie" [neconsemnată în prezenta
dactilogramă], pe care A.E. Baconsky i-ar fi servit-o „degajat, zîm-
bitor" lui Ceauşescu, despre Papa Iuliu al II-lea.

179'
trîntori aşa... fără discuţie, şi păstrează doar unul. Mai mulţi în-
să nu. Aşa este. Să ştiţi, la toate animalele există regula de a nu
păstra pe aceia care le pot dăuna. Eu am văzut o ursoaică care,
cînd un pui mare de acum a ieşit din pădure şi ursoaica ştia că
sînt vînători, i-a trîntit două labe de 1-a trîntit cît colo. Fiecare
îşi ia măsuri de apărare. Aşa că să nu fie nici un fel de neîn-
ţelegere, tovarăşi, dacă va fi nevoie să luăm asemenea măsuri
de apărare. Dacă unii vor înţelege că o să ne închinăm şi o să
spunem, „e libertate de creaţie şi nu mă ating, îl las să facă ce
vrea şi să dăuneze societăţii", îl rog să nu judece astfel. Aţi
spus aici că sînt înţelegător, dar să ştiţi că toată înţelegerea
mea e legată de înţelegerea necesităţilor poporului meu, ale
naţiunii, ale dezvoltării României socialiste, şi nici un fel de
înţelegere nu va putea să mă abată de la a servi cum trebuie
cauza dezvoltării socialismului în România, poporul meu! Da-
că voi ajunge la concluzia că sînt acţiuni care dăunează, desi-
gur, nu cu forme reprobate, dar cu măsuri respective vom ac-
ţiona. Şi aici să fim destul de clari, tovarăşi, că mi se pare că
unii au înţeles că democraţia aceasta socialistă înseamnă că
fiecare poate să facă ceea ce îl taie capul. Vă rog, dacă aţi
înţeles aşa, aţi înţeles greşit, m-aţi înţeles pe mine greşit şi-mi
fac autocritica, dar vreau să fim încă o dată bine înţeleşi, tova-
răşi, şi sub acest spirit să dezbatem în organizaţia de partid şi
să cădem de acord. Vrem o literatură să servească poporul,
socialismul, bazată pe concepţia noastră. Posibilitatea fiecăruia
să scrie în stilul, în felul său, să atace problemele complexe din
societatea noastră, să redea, să critice fenomenele negative din
societatea noastră. Avem nevoie de această critică, pentru că
numai aşa vom asigura mersul înainte al dezvoltării noastre.
Dar să facă toate acestea de pe o poziţie de om care doreşte
să-şi servească poporul şi naţiunea. Şi atunci, tovarăşi, vom fi
în cea mai bună înţelegere din toate punctele de vedere.
Nu mai mă refer la problemele financiare. Le vom analiza
şi soluţiona. După mine, soluţiile sînt foarte apropiate şi le
vom putea realiza. Dar problema de fond este literatura pe care
180'
o vrem, activitatea pe care o cerem de la fiecare scriitor. Sînt
de acord, dacă cineva crede că poate scrie din birou, să scrie
din birou. Dar dacă vreţi o literatură bună faceţi ca Eminescu,
aşa cum s-a legat şi cum a scris el în Luceafărul, „te coboară
pe pămînt şi stai alături de oameni". El a scris „fii muritor ca
mine". Un poet, iară să se coboare pe pămînt, nu va putea fi
nici poet, nici scriitor, nimic. Vreţi să fiţi scriitori, vreţi să
serviţi patria? Coborîţi jos, uniţi-vă cu poporul! Sînteţi din
rîndul poporului, nu vă izolaţi de părinţii voştri, de fraţii
voştri! Scrieţi pentru ei, mergeţi împreună cu ei, în pas cu ei!
Atunci, într-adevăr, veţi face o treabă bună! Asta vrem noi de
la acest sector important al societăţii noastre, şi sînt convins că
cea mai mare parte a scriitorilor noştri vor merge pe acest
drum.
Şi cu aceasta am terminat, tovarăşi. (Aplauze.)

30.IX.1971
2 ex. IV, VE

181'
 STENOGRAMA
şedinţei cu membrii şi membrii supleanţi ai CC al PCR
de la Uniunea Scriitorilor din R. S. România
- 4 februarie 1972

1 a şedinţă au participat tovarăşii: Nicolae Ceauşescu,

Gheorghe Pană79, Dumitru Popescu, Miu Dobrescu80, Dumitru
Ghişe81, Radu Petre, Aurel Baranga, Anton Breitenhofer, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Mihnea Gheorghiu, Gyõrgy Kovács,
Letay Lajos, George Macovescu, Titus Popovici, Zaharia
Stancu, Eugen Barbu, Ion Dodu-Bălan, Ion Brad, Domokos
Geza, Eugen Jebeleanu, Dumitru Radu Popescu, András Sütõ.

79
Gheorghe Pană, membru al CC al PCR, membru al Comitetu-
lui Executiv al CC al PCR. (Va fi arestat în Procesul CPEx-ului. „în
închisoare îi fuseseră afectate funcţii ale sistemului nervos central: îi
tremurau mîinile, se bîlbîia. Ultima jumătate a frazei o înlocuia cu un
oftat. De la Jilava a ieşit terminat. [...] Rămăsese singur, abia îşi du-
cea zilele cu pensia de femeie de serviciu, fixată... şi supravieţuia
prin inconştienta încăpăţînare genetică a băiatului de la ţară... Ar fi
intrat în faza incipientă a bolii Alzheimer..." Dumitru Popescu, Me-
morii V, 2007, p. 354.]
80
Miu Dobrescu, membru al CC al PCR, şef al Secţiei Propa-
gandă a CC al PCR, calitate în care îi succede lui Dumitru Popescu.
(Arestat în procesul CPEx-ului. Moare în „scurtul intermezzo al
libertăţii ipotecate de Procuratură" din închisoarea Jilava. „Slăbise
[...], se ofilise şi se fărîmiţase de tot, nu mai rămăsese decît o umbră
copilărească. [...] S-a dus în nefiinţă într-un tremur uşor al imaginii,
ca un nor destrămat, luat de vînt." Dumitru Popescu, Memorii V,
2007, p. 351.]
81
Dumitru Ghişe (Laurenţiu), profesor de filosofie, membru su-
pleant al CC al PCR, consilier al lui Dumitru Popescu la CC al PCR
şi vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.

183'
 A prezidat tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: N-am crezut că sînt aşa de mulţi

membri ai Comitetului Central la scriitori - 17! Cu aceştia ar
trebui să facem o revoluţie.
Tovarăşi, am vrut să avem o întîlnire cu scriitorii membri
ai Comitetului Central. Poate trebuia s-o facem mai de mult,
dar mai bine mai tîrziu decît niciodată, cum se spune. în curînd
va avea loc conferinţa Uniunii Scriitorilor şi trebuie să vedem
ce probleme se pun pentru pregătirea ei, cum vedeţi dv. pro-
blemele legate de îmbunătăţirea activităţii Uniunii Scriitorilor,
şi alte probleme pe care le aveţi de ridicat. Să fie aşa, o
discuţie liberă, fără o ordine de zi precisă. Desigur, ne-am în-
tîlnit aici cu scopul de a vedea ce trebuie să facem pentru ca
scriitorii, membri ai Comitetului Central, să aducă o contri-
buţie mai mare în activitatea Uniunii, şi în general, la dezvol-
tarea literaturii româneşti. Acesta este scopul întîlnirii noastre.
N-am pregătit nimic, nici o expunere, nici o discuţie. Fiecare
va spune aici ce gîndeşte, cum vede lucrurile. Dar, aş vrea să
sper că discuţiile ce le vom purta nu se vor lungi prea mult.

Tov. Zaharia Stancu: Eu aş vrea să vorbesc mai la urmă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, bine. N-am discutat cu

nimeni, nu s-a pregătit nimeni. Propunerea a venit tot de la to-
varăşii dumneavoastră.

Tov. Aurel Baranga: Dacă îmi permiteţi, aş sparge eu

gheaţa.
Eu aş începe cu conferinţa, de care a amintit tovarăşul
secretar general, care are o mare însemnătate naţională în viaţa
scriitorimii noastre. Cred că această conferinţă, congres, adu-
nare generală - cum va fi denumită - trebuie să fie o expresie
puternică şi convingătoare a unităţii de granit dintre scriito-
rimea noastră şi popor, dintre scriitorimea noastră şi clasa
184'
muncitoare, dintre scriitorimea noastră şi partid, şi conducerea
superioară de partid.
In acelaşi timp, această conferinţă - după părerea mea -
trebuie să constituie un înalt for de dezbatere a celor mai
importante probleme legate de chestiunile noastre literare, ba-
zîndu-ne pe întregul complex de documente pe care le avem la
dispoziţie: documentele Congreselor al IX-lea şi al X-lea,
documentele Plenarei din iulie [1971], ale Plenarei din 3-5
noiembrie [1971] a Comitetului Central; bazîndu-ne pe acest
fond comun de învăţăminte, de la acest for înalt de dezbatere a
problemelor artistice să facem o analiză temeinică a succe-
selor reputate pînă acum. în acelaşi timp, trebuie să încer-
căm să previzionăm căile de dezvoltare viitoare a literaturii
româneşti.
Pentru ca să putem intra în această conferinţă şi să
realizăm aceste două obiective importante, la care se adaugă
nenumărate de aceeaşi însemnătate, cred că trebuie ca toţi
membrii Uniunii, indiferent de generaţie, de locurile pe care le
ocupă, să lase la o parte tot ce mai constituie astăzi elemente
minore de neînţelegere, de poziţii personale, disensiuni, pentru
ca să intrăm în această conferinţă într-adevăr uniţi şi într-ade-
văr pregătiţi să dăm conferinţei noastre caracterul de însem-
nătate naţională pe care îl pretinde.
Din acest punct de vedere, cred că organizaţia de partid de
la Uniune - într-o şedinţă plenară pe care a ţinut-o în luna
noiembrie - , s-a orientat just atunci cînd a constatat că există o
sumedenie de probleme pe care le-aş numi în litigiu. Cred că
s-a orientat just, atunci cînd a ales din sînul ei o comisie
compusă din 17 tovarăşi, însărcinaţi să audieze întregul
complex de probleme care stau în faţa scriitorilor, încît, după o
analiză temeinică, să aducă la cunoştinţa organizaţiei cele con-
statate şi să lichidăm radical tot ce nu reprezintă elemente
principale de conţinut şi de însemnătate a muncii în această di-
recţie. Cred că organizaţia de partid s-a condus după un spirit
partinic sănătos, cînd a decis alegerea acestei comisii şi i-a dat

185'
sarcini, dar care - din motive pe care nu aş reuşi să le analizez
aici - , nu şi-a dus la capăt sarcina.
Cred că este o greşeală, atunci cînd secretarul general
pune, în toate documentele, accentul pe importanţa organiza-
ţiilor de partid, care trebuie să dinamiteze viaţa politică şi
ideologică a oricărui colectiv, nu este potrivit ca o hotărîre a
plenarei organizaţiei de partid să nu fie îndeplinită, indiferent
care sînt cauzele acestei neîndepliniri. Cred că această comi-
sie, în continuare, are în faţa ei sarcini importante de rezolvat,
care mi s-ar inseria în chipul următor:
Cred că comisia aceasta, analizînd în spirit partinic temei-
nic, cu tot simţul răspunderii, felul cum au intrat unii tovarăşi
în organizaţia de partid a scriitorilor, ar trebui să vadă dacă
această intrare în rîndul comuniştilor s-a făcut cu respectarea
tuturor normelor statutare de partid şi să vegheze ca, pe viitor,
criteriile de selecţionare a tovarăşilor care devin membri de
partid să fie infinit mai serioase, mai temeinic studiate, mai
bine respectate.
De asemenea, cred că aceeaşi comisie va trebui să ob-
serve, într-o analiză făcută în spirit de perfectă colaborare cu
tovarăşii de la Uniunea Scriitorilor, felul cum au intrat unii
oameni în organizaţia noastră obştească, dacă au fost respecta-
te cu stricteţe normele noastre, cum sînt ele stabilite în statutul
Uniunii Scriitorilor, dacă majoritatea oamenilor care au intrat,
de la ultima conferinţă, reprezintă, într-adevăr, o chezăşie că
aceşti oameni vor fi scriitori, în accepţia pe care partidul o dă
acestui înalt titlu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sau nu partidul, în accepţia pe

care o dă poporul scriitorilor.

Tov. Aurel Baranga: Poate această comisie, studiind

problema, în colaborare cu tovarăşii de la Uniunea Scriitorilor,
ar lua în discuţie şi ar revizui statutul nostru, stabilind nişte
criterii de mai mare importanţă, care ar constitui chezăşia că
186'
un om intrat în Uniunea Scriitorilor are, pe parcursul a cîţiva
ani, o activitate care să dea îndemnizarea că se dezvoltă ca un
scriitor în care Uniunea Scriitorilor investeşte un capital de
încredere. Poate ar trebui revăzută prevederea şi revenit să se
efectueze stagiatură, care a funcţionat odată la Uniunea Scrii-
torilor, acest stagiu de candidatură, după care un scriitor tînăr
poate aspira să devină membru definitiv al Uniunii Scriitorilor.
Deci, să ne gîndim şi la nişte criterii mult mai selective
pentru viitor, pentru că şi în viitor vom primi scriitori noi în
Uniunea Scriitorilor.
De asemenea, aceeaşi comisie, analizînd într-un spirit de
perfectă înţelegere, eliminînd toate suspiciunile, să stabilească
criterii mult mai riguroase pentru felul cum vor fi, pe viitor, gos-
podărite fondurile financiare ale Uniunii, arătînd ce importanţă
are această administrare a fondurilor, ştiind aceşti bani ce repre-
zintă. Uneori manipulînd aceste fonduri fără o prea mare grijă
pentru omul căruia îi dăm, făcîndu-i un serviciu momentan, îi fa-
cem un mare deserviciu pentru dezvoltarea lui scriitoricească.
De asemenea, această comisie ar trebui să se ocupe - pe
baza unei măsuri temeinice - de felul cum revistele şi editurile
noastre au aplicat şi aplică în continuare documentele noastre
ideologice de partid. Există o indicaţie de cîţiva ani a secreta-
rului general al partidului, privind crearea Asociaţiei din Bucu-
reşti a Scriitorilor...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este o hotărîre a conferinţei

scriitorilor în această privinţă.

Tov. Aurel Baranga: Totuşi, această înfiinţare întîrzie şi

ar trebui, poate, această comisie, împreună cu tovarăşii de la
Uniunea Scriitorilor, să treacă - în întîmpinarea Conferinţei
Naţionale - la înfiinţarea Asociaţiei de la Bucureşti.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Asociaţie să se numească sau

„societate"? Ştiu că a fost vorba să le numim „societăţi".
187'
 Tov. Aurel Baranga: Eu, tovarăşi, nu pot să epuizez tot
fondul de probleme pe care această comisie - lucrînd mînă în
mînă cu tovarăşii de la Uniunea Scriitorilor - le-ar putea ana-
liza şi în multe cazuri, remedia. Sînt însă profund încredinţat
că, dacă se vor face de toţi tovarăşii eforturi pentru eliminarea
tuturor suspiciunilor, a proceselor de intenţii, dacă toţi ne vom
convinge că nimeni nu are nici un interes personal în această
muncă şi singurul interes este realizarea unui climat sănătos de
muncă la Uniunea Scriitorilor, dacă vom realiza acest climat,
vom realiza şi climatul favorabil unei bune desfăşurări a con-
ferinţei pe ţară a scriitorilor - conferinţă care, repet, trebuie să
fíe o expresie înaltă a principialităţii, a nivelului teoretic la
care trebuie să se ridice dezbaterile acestei conferinţe, pentru
ca să constituie un început de drum important în realizarea
celei mai importante opere pe care o avem şi anume prin
realizarea cărţilor noastre. Altceva mai important nu avem,
prin cărţile noastre trebuie să sprijinim partidul la înălţimea
cerinţelor şi exigenţelor pe care le impune momentul actual de
dezvoltare al ţării noastre.

Tov. Mihnea Gheorghiu: Este pentru noi o mare bucurie

şi mulţumire că are loc această întîlnire a scriitorilor membri ai
CC cu dv., tovarăşe Nicolae Ceauşescu. Era foarte bine dacă
asemenea întîlniri ar fi avut loc în ultimii ani, pentru că ele ar
fi netezit o mulţime de asperităţi artificiale care s-au ivit între
timp şi sarcina membrilor CC în munca comuniştilor scriitori
ar fi fost mai puţin greu de îndeplinit.
Eu cred că, de la început, au fost întîmpinate greutăţi în
realizarea acestei misiuni, adică din 1968, cu ocazia Con-
ferinţei Uniunii Scriitorilor. Cum ştim, o serie de membri ai
Comitetului Central prezenţi aici au primit însărcinarea din
partea conducerii superioare de partid de a propune o seamă de
idei pe temeiul cărora să se redacteze unele materiale, să se
ducă o dezbatere fermă pentru lămurirea unor chestiuni ideo-
logice, conform textelor partidului, tezelor pe care le susţinem

188'
şi le apărăm cu toţii. Realizarea acestor materiale a întîmpinat
unele dificultăţi. Aici sînt cîţiva tovarăşi - tov. Letay Lajos,
Titus Popovici, cei care am primit sarcina aceasta, pe care
n-am putut s-o ducem la capăt, pentru că a fost un moment în
care o acţiune puţin cugetată a împiedicat ca relaţiile acestea
între noi să se dezvolte cum trebuie.
Adevărul este că mica agitaţie provocată atunci de oameni
cu un spirit anarhic a durat puţin, dar suficient ca să creeze o
stare de spirit, să nu zic, de adversitate, dar de neprietenie faţă
de membrii [scriitori din] Comitetului Central, adică a fost o
agitaţie cvasielectorală din partea unor elemente lăturalnice,
care [a] ajuns pînă acolo că unii membri ai Comitetului
Central n-au fost aleşi de comitet. Nu este vorba de mine; eu
nu am fost propus. Dar este o amărăciune care asupra unor
membri de partid a continuat să existe. Lucrurile s-au lămurit
pe parcurs; oamenii care au provocat agitaţia s-au lămurit.
Unii au rămas în străinătate, au dat şi declaraţii, dar au dus la
crearea unor grupări pe care le consider neprincipiale. Ches-
tiunile lăturalnice putea[u] fi lămurite demult, dacă erau în
spirit sănătos puse, ca între comunişti.
Eu aş aduce o critică unor tovarăşi din Biroul Uniunii
Scriitorilor, pentru că, atunci cînd, la dv., s-a făcut propunerea
ca membrii Comitetului Central scriitori să participe ca invitaţi
la munca biroului Uniunii, atunci cînd se dezbat chestiuni cu ca-
racter general şi de principiu, acest punct de vedere nu a fost
adoptat şi nu s-a realizat nici pînă azi. Dacă la Consiliul de
Stat, la Comitetul Executiv al CC, cînd se discută chestiuni ca-
re privesc anumite ramuri de activitate, comuniştii care răspund
de acea activitate sînt invitaţi, lucrul acesta nu s-a întîmplat la
noi, unde fiecare putea să-şi aducă mica lui contribuţie.
De ce s-a ivit această ostilitate şi datorită ei s-au constituit
2-3 grupări, nu mai ştiu cîte, care, depăşind înţepăturile care
întotdeauna au existat între oamenii de artă şi scriitori, au luat
caracterul unei campanii de principii? Cînd au avut loc ultimele
adunări de partid au răbufnit rezultatele acestei agitaţii, artifi-
189'
ciai create, ca urmare a unei suite de asemenea neglijenţe şi
erori. Am asistat cu neplăcere la unele ieşiri necontrolate ver-
bale, împotriva unor oameni foarte stimaţi. în acelaşi timp, s-au
exprimat şi dureroase constatări în legătură cu comportamente
pe care Baranga le-a evocat aici. Nu vreau să intru în detaliile
acestor lucruri care ne privesc pe noi şi care le vom lămuri în
cadrul conducerii Uniunii Scriitorilor şi a organizaţiei de
partid.
Vreau numai să spun că nu s-ar fi ajuns la asemenea cioc-
niri, pe care nu numai orice comunist, dar orice om cu simţ
cetăţenesc nu le apreciază, dacă între membrii Comitetului
Central din Uniunea Scriitorilor ar fi existat acea colaborare
care este absolut obligatorie prin sarcina de partid.
Nu vreau să adaug multe lucruri despre această comisie, al
cărei preşedinte am fost ales prin vot secret. Vreau numai să
spun că ea a fost efectul unor dorinţe a maselor de scriitori, a
comuniştilor. Ea poate să fie bună, poate să fie rea, poate a fost
rău alcătuită, poate a fost bine alcătuită. Trebuie să tindem ca o
asemenea comisie de partid să existe, să fie întărită cu cele mai
bune elemente din cei de faţă şi scopul ei ar fi să asigure, prin
toate mijloacele, ca această conferinţă a scriitorilor să fie o
conferinţă care să reprezinte ideologia noastră, a scriitorilor.
Adică să facă în aşa fel încît orice fel de fricţiuni neprincipiale,
care se datoresc unor greşeli existente în munca scriitorilor, să
nu impieteze asupra acestor dezbateri, care trebuie să repre-
zinte realmente nivelul la care ne aflăm noi azi.
Azi începe congresul scriitorilor polonezi. în lumea inte-
lectualităţii iugoslave s-au ivit, în ultima vreme, o serie de
tulburări. Ele se datoresc tocmai faptului că nu s-a gîndit cineva
din vreme la importanţa frontului ideologic. La noi acest lucru
s-a făurit şi în cursul anului trecut, la iniţiativa tovarăşului Nico-
lae Ceauşescu - mişcarea scriitorilor din ţara noastră a dobîn-
dit această clarificare şi acest avînt. Este de dorit ca noi, comu-
niştii, să pregătim întîlnirea noastră din primăvară, încît ea să o-
glindească starea psihologică şi ideologică a Uniunii Scriitorilor.

190'
 Aş vrea să-mi exprim opinia mea. Cred că ar trebui să
creăm Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, pentru ca, împreună
cu asociaţiile scriitorilor din restul ţării, să reprezentăm inte-
resele şi posibilităţile de muncă ale oamenilor care lucrează
într-o anumită regiune. Sigur că va fi o asociaţie - ca şi orga-
nizaţia de partid din Bucureşti - este cea mai mare.
Este important, de asemenea, ca organizaţia de partid a
scriitorilor să aibă un rol însemnat în munca noastră.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă s-ar înfiinţa Asociaţia din

Bucureşti, atunci şi organizaţia de bază ar fi mai în dreptul ei.
Sînt juste şi observaţiile că organizaţia de partid nu se poate ocu-
pa de conducerea muncii scriitorilor. Atunci, din punctul acesta
de vedere, s-ar aduce o anumită claritate în ce priveşte relaţiile.

Tov. Mihnea Gheorghiu: în toate părţile sînt lucruri

comune: la organizaţia de partid lucrurile se lămuresc mai
lesne decît facem noi în general, adică că spălăm rufele în
public. Publice ar trebui să fie lucrurile care interesează întrea-
ga ţară, care interesează toată lumea. Chiar în ce priveşte lupta
de idei. Este vorba de nişte idei, dar nu chestiuni care, la par-
tid, se pot soluţiona. Aceasta ar clarifica puţin şi atmosfera din
presa şi revistele noastre, unde, într-adevăr, în ultima vreme,
lucrurile stau mult mai bine, dar, dacă privim în urmă, se con-
stituiseră nişte grupări, iar cine nu făcea parte din ele - oricît
de bine ar fi scris - era lăsat la o parte. Acestea sînt lucruri
care jignesc şi îi fac pe oameni să devină agresivi.
Dacă lucrurile acestea s-ar petrece între noi cei mai în
vîrstă - deşi nu este nimeni în vîrstă dintre cei prezenţi - , dar,
din nenorocire, aceste mici fricţiuni se transmit reprezentanţi-
lor generaţiei prea puţin încercate cu viaţa şi se creează o at-
mosferă şi un climat neplăcut. Asta se poate vedea încă de pe
acum. Cineva spune că este şef de generaţie, şi atunci se iveşte
unul în Bucureşti, altul în Cluj ş.a.m.d. Munca noastră nu este
cu o anumită persoană, ci este - cum ne spune partidul - cu

191'
toţi. Aceste manifestări se datoresc faptului că membrii Comi-
tetului Central nu ne-am făcut datoria la vreme şi n-am reuşit
să lămurim problemele între noi şi sub supravegherea parti-
dului, cum era normal.
De aceea, trebuie să analizăm munca revistelor, cum sînt
ele conduse, nu cum se duce munca organizatorică la Uniunea
Scriitorilor sau cum se lucrează la reviste sau edituri. Pentru că
oamenii care lucrează acolo sînt oameni de bună-credinţă, dar
atmosfera care s-a aprofundat în mod nesănătos în multe cer-
curi creează un climat dezagreabil, pe care trebuie să-1 lichi-
dăm. Eu cred că acest lucru este cu putinţă.
Eu sînt convins că toţi cei care muncesc la Uniunea
Scriitorilor - vreau să citez aici pe oamenii care îmi sînt foarte
apropiaţi: şi Stancu, şi Jebeleanu şi alţii, vorbesc de membrii
Comitetului Central - , avînd puţină încredere şi în noi ceilalţi,
care nu avem pretenţia de a face aşa mult bine pentru ţară,
lăsînd la o parte mici rîci, care au existat, să dăm posibilitatea
organizaţiei de partid să-şi ia rolul în serios, să facem în aşa fel
încît această conferinţă să fie o reuşită a partidului nostru.
Eu ştiu că Stancu l-ar primi oricînd pe Barbu82.

Tov. Zaharia Stancu: A venit la mine şi nu l-am primit?

Tov. Mihnea Gheorghiu: Pe coridor mi-a spus că ar vrea

să vină...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu cred că Stancu şi Barbu sînt

prieteni!

Tov. Eugen Barbu: Avem relaţii bune.

82
Din aceste schimburi rapide de replici este vizibilă, deja,
polarizarea vieţii literare româneşti, care, aproape două decenii, va fi
fracturată între două grupări rivale.
192'
 Tov. Zaharia Stancu: Dar de venit, n-ai venit la mine.

Tov. Mihnea Gheorghiu: Lucrurile astea nu au prea

multă importanţă. Prin faptul că sîntem membri ai Comitetului
Central putem ajuta ca conferinţa noastră să fíe o reuşită, an-
trenînd această comisie, sau creînd alta, sau noi direct con-
stituindu-ne în comisie. Sîntem 17 membri ai CC şi putem să
ne luăm angajamentul ca această conferinţă să fíe o reuşită iar,
pînă atunci, toate chestiunile acestea să fie rezolvate.
Să facem în aşa fel ca unii scriitori mult mai tineri, care se
învîrtesc în jurul celor cu experienţă şi îi flatează în scris sau
verbal, făcînd o muncă neonestă, provocînd sensibilităţile uno-
ra, să-i mai dăm puţin la o parte şi să ne gîndim la lucrurile
serioase din viaţa Uniunii. Tare nu este interesant faptul că
unul spune: „Eu sînt fruntea, pentru că sînt cel care clarifică ce
se face bine şi ce este rău, iar cel mai mare scriitor după mine
este cutare, şi cutare nu este". Chiar ieri am văzut că se făcea o
declaraţie în „Informaţia Bucureştiului", în care [cineva]
spunea că nu-i mai iubeşte pe unii şi iubeşte pe alţii.
Oamenii aceştia sînt neserioşi şi sînt neserioşi încă de la
facerea lor pe lume, dar noi - cum spune poetul - , ca nişte
bătrîni elefanţi de război, trebuie să ştim care este direcţia de
bătaie şi care sînt sarcinile noastre. Acest lucru, cred, se poate
realmente realiza şi cu cît îmi este în putinţă am să-1 fac.

Tov. Titus Popovici: Aş vrea să concretizez cîteva pro-

bleme. Ce trebuie să fie conferinţa scriitorilor ştim de 15 ani,
dar înaintea fiecărei conferinţe trebuie să ştim ce trebuie să fie,
dar nu prea ştim acest lucru.
După Plenara din noiembrie, cred că această conferinţă
trebuie să fie un act de maturitate deplină şi desăvîrşită a obştii
scriitoriceşti. Important este ce facem noi, în acest răstimp,
care ne-a rămas, ca să realizăm acest act. Şi eu fac abstracţie
de turbulenţele de profesie şi sînt cîteva, cărora li se acordă un
mobil mult mai mare decît trebuie, s-a creat un fel de atmo-

193'
sferă ca nu cumva noi, membrii Comitetului Central, încuiaţi,
demagogi...; i-am lăsat în voia lor, rezultatul fiind foarte
neplăcut, în ceea ce priveşte opinia pe care publicul şi-a fă-
cut-o sau şi-o face despre viaţa noastră scriitoricească.
Ce trebuie să fie o conferinţă ştim, trebuie să facem ceea
ce trebuie. Nouă ne revin sarcini foarte importante şi, dacă nu
le ducem la îndeplinire, trebuie să răspundem, pentru că, con-
templînd numai lucrurile, nu facem nimic şi nu va fi conferinţa
ceea ce trebuie să fie. Am spus de zeci de ori, tot declarăm, dar
nu facem, ne ocupăm de lucruri lăturalnice.
Deşi lucrările Plenarei Comitetului Central au clarificat
multe din problemele ideologice, persistă încă, în activitatea
politică de îndrumare a literaturii şi culturii, destule confuzii.
Nu are rostul să spunem ce şi cum, dar aceasta este realitatea.
Aceste confuzii, greşeli de procedură, creează iritare, nu de a
noastră e vorba. Personal, de mulţi ani de zile, dau socoteală, am
pierdut multe lucruri pe care le consider cu desăvîrşire inu-
tile. Cred că discutarea unor probleme teoretice ale literaturii
şi culturii noastre trebuie discutate în mod concret, lărgind
chiar cadrul obştii scriitoriceşti, nu în atmosferă de club, de
cafenea.
în al doilea rînd, aş vrea să subliniez o chestiune care mi
se pare importantă: Plenara din noiembrie nu este un fenomen
istoric încheiat; ea este un proces care trebuie îmbogăţit şi îm-
bunătăţit pe parcurs. în această lumină, conferinţa noastră tre-
buie să aducă un foarte mare aport.
De asemenea, cred că nu trebuie să ne ferim de loc de
lupta de opinii, de lupta de idei, dar trebuie să ne ferim, să lu-
ăm toate măsurile ca nişte lucruri cu totul neprincipiale să nu
fie transformate şi învăluite în steagul luptei de idei. Aceasta
ar fi prima direcţie a analizei noastre, este ceva foarte impor-
tant şi am să revin.
în al doilea rînd, cred că, în cursului anului 1972, trebuie
să ne gîndim foarte serios la problemele structurii Uniunii
Scriitorilor. Vreau să spun, foarte deschis, că, după părerea
194'
mea, structura actuală a Uniunii este depăşită. Această Uniune,
cînd a fost înfiinţată, s-a constituit după modele care nu erau
ale noastre83; am făcut puţină abstracţie de experienţa, de ce a
fost bun înainte de crearea Uniunii. în rîndul scriitorilor, a-
ceastă Uniune a însemnat o direcţionare a literaturii noastre,
nu se poate arunca la gunoi totul.
Nu ştiu cîţi membrii are Uniunea Scriitorilor.

Tov. Zaharia Stancu: 830 membri; la Uniunea

Scriitorilor şi în momentul de faţă se află, la serviciul nostru
de cadre, peste 400 de cereri de intrare în Uniune, or, asupra
mea, ziua-noaptea, fără întrerupere, vin tot felul de oameni, şi
asupra familiei noastre, fac presiuni întrebînd: „Cînd ne primiţi
în Uniune", oameni tineri, care au o broşură sau două, oameni
care şi-au făcut viaţa şi acum vor să intre în Uniunea
Scriitorilor. Nu se poate merge mai departe aşa.

Tov. Titus Popovici: Este limpede, nu poate merge mai

departe aşa.
Această structură este caducă, depăşită şi poate să devină
o frînă în dezvoltarea literaturii.
în al doilea rînd, centralismul în mod obiectiv exercită o
aglomerare de probleme economice, administrative şi împie-
dică discutarea lucrurilor care ne frămîntă pe toţi. Mie mi-e
milă de tovarăşul Zaharia Stancu, care, în loc să ducă munca
de preşedinte cum trebuie...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi să scrie.

83
Uniunea Scriitorilor a fost înfiinţată, prin reorganizarea So-
cietăţii Scriitorilor Români şi a Societăţii Scriitorilor Dramatici, după
model sovietic, la „Prima Conferinţă" a scriitorilor din RPR din 25-
27 martie 1949. Instituţia îşi constituie filiale la Cluj, Iaşi, Timişoara,
Tîrgu Mureş şi Braşov.
195'
 Tov. Titus Popovici: ... să scrie, este asaltat. Tovarăşul
Stancu are multe datorii literare faţă de public şi faţă de gene-
raţia noastră: are o experienţă uriaşă de viaţă. Mie mi-e milă,
încerc un sentiment de revoltă văzînd acest scriitor, care, de
dimineaţa pînă seara, trebuie să facă aceste lucruri pe care
le-am rezolva cu mijloace vînătoreşti.
Cred că acest lucru trebuie să-I discutăm noi acum -
structura viitoare a Uniunii noastre.
Sînt de acord cu asociaţiile, în măsura în care, într-adevăr,
ele vor deveni un factor creator; în momentul de faţă nu ştiu
dacă este idealul absolut, dar sînt sigur că pot constitui o etapă
nouă. Ce se aşteaptă de la aceasta? Nu înseamnă că Uniunea
Scriitorilor să fie botezată Asociaţia din Bucureşti, cea din
Cluj să fie botezată Asociaţia din Cluj. Personal aş vrea să fac
parte din Asociaţia din Oradea, unde a existat o viaţă culturală
în trecut.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ar fi chiar foarte bine.

Tov. Titus Popovici: Eu nu ţin să fac parte din Asociaţia

din Bucureşti şi, probabil, mai sînt şi alţi scriitori, nu văd de ce
spaima aceasta că Uniunea se transformă în asociaţie. Sînt de
acord cu tovarăşul Ceauşescu, cînd a spus că scriitorii să mear-
gă în provincie. Este ceva nefiresc ca întreaga obşte scriito-
ricească să fie în Bucureşti, făcînd abstracţiune de poluare şi
nepoluare. De pildă, discuţiile în viaţa literară, prietenia lite-
rară dintre scriitori să se axeze pe discuţia problemelor de artă,
de literatură, nu să degenereze în discuţii de cafenea, de intrigi
nedemne de bărbaţi, ci de caţe de mahala de multe ori, fiind
puţin mai izolat de aceste frămîntări ale Uniunii Scriitoriceşti
pot spune că, în rîndul oamenilor din afară, se creează o ima-
gine deformată asupra profesiei noastre.
In legătură cu aceasta, trebuie să gîndim, adunîndu-ne, ce
trebuie să fie aceste asociaţii, ca ele să fie ceva nou, să nu fie
nişte lucruri vechi, botezate altfel.
196'
 în sfîrşit, cred că trebuie să analizăm problema a treia şi
anume a tinerilor scriitori. Există pericolul profesionalizării
timpurii. Mi se pare anormal şi este un fenomen care numai la
noi şi în ţările socialiste se întîmplă, unde, din grija nobilă
pentru scriitori, s-a recurs la un fel de liberalism economic,
politico-social dăunător, spun acest lucru, dăunător imaginii
despre scriitori şi grav destinului unor scriitori tineri, care se
pierd de tineri, nu sînt învăţaţi cu munca; după o broşurică cît
lama de ras ajunge la infinit şi, să fim sinceri, se creează nişte
discrepanţe sociale, dezechilibru social, pe de o parte, iar pe de
alta, există un grup de scriitori activi, care s-au format, cu ta-
lent şi muncă, pe spatele cărora trăiesc ca nişte paraziţi aceşti
oameni. Nu cred că este normal şi nici nu sînt dispus să ţin
paraziţi. Aceşti pensionari înainte de vreme, în fond, profită
după această situaţie, pe care noi am creat-o, tovarăşi. Sînt
foarte puţini scriitori care, la 20 de ani, dau opere fundamen-
tale, dar sînt talente pe care le pierdem în mod conştient, asi-
gurîndu-le un nivel de trai. Nu se pune problema să trăiască în
mizerie scriitorul, dar mi se pare anormal, complet nefiresc ca,
după două publicaţii, omul să lase facultatea, munca, şi să
devină scriitor de cafenea. Şi există nu ştiu cîte cazuri de ase-
menea tineri scriitori.
în al doilea rînd, să închidem, să barăm drumul intrării cu
toptanul în Uniunea Scriitorilor, pentru că acolo se intră nu
pentru onoarea de a deveni scriitor, cît pentru pensie, pentru
fondul literar şi alte avantaje iar la activitatea socială, politică
şi artistică care se depune nu contribuie cu nimic.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să se dea pensie numai aceluia

care a contribuit anual cu o anumită sumă şi în raport cu con-
tribuţia sa de la 10-15-20-30 ani la fondul acesta să poată
beneficia de pensie. într-adevăr, să nu se facă acest lucru pe
seama altora; şi atunci vor fi mai puţini.

Tov. Titus Popovici: Noi mai putem analiza cu tinerii.

197'
Există nişte forme: se constituie în scop nobil aşa-zisul fond de
documentare; nu vreau să spun ce se face cu el: se iau banii
din fondul de documentare, se chefuieşte cu ei, fuge la gară să
facă rost de două bilete ca să le deconteze. Ar fi oare cu
putinţă ca să ne adunăm scriitorii, chiar pe bază de afinităţi
elective - cu unul te înţelegi mai bine, cu altul mai prost, este
adevărat - şi să începem vechea tradiţie a conferinţelor, a
plimbărilor prin ţară? Un grup de tineri să zică: „Hai să facem
o plimbare prin satele româneşti, pe jos" sau „Hai, să scriem o
piesă de teatru pentru căminul cultural" - nişte chestiuni mai
vii decît o lozincă. Mi-e milă de destinul unor scriitori, de ceea
ce se întîmplă cu mulţi dintre ei, la ora actuală, care, de di-
mineaţa, 6-8-10 ore, sînt siliţi să discute la infinit nişte lucruri
fără valoare, ridicole.
Tovarăşului Popescu i-am spus că greşim, că dăm
importanţă socială unor lucruri minore şi de multe ori cei care
s-au certat sînt mai apoi alături la un pahar de băutură.
A circulat teoria că arta este apolitică, că revistele n-au ce
face cu politica ş.a.m.d., dar dacă angajarea nu înseamnă ni-
mic, atunci nici să fii la revistă nu înseamnă nimic.
Am încercat, în trei capitole, să redau cam ce cred eu că ar
constitui probleme asupra cărora să ne gîndim în mod concret
ce facem, să ne luăm angajamentul aici unii dintre noi ca
această conferinţă să se desfăşoare bine, să marcheze răspun-
sul scriitorilor la Plenara Comitetului Central al partidului din
noiembrie anul trecut.

Tov. Sütõ András: în puţine cuvinte, aş dori să vă infor-

mez despre cîteva fenomene în ceea ce priveşte literatura
maghiară din ţara noastră, care se dezvoltă în acelaşi ritm şi
spirit ca literatura întregii ţări. Poate că este cunoscut, totuşi,
aş vrea să accentuez că, după apariţia documentelor partidului
şi a expunerii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, s-a stabilizat, s-a
născut un spirit, după părerea mea, sănătos, un spirit creator în
literatura aceasta. După o situaţie pe care am caracterizat-o

198'
personal, într-o revista sau alta, se prezintă cam în felul
următor: un articol de fond despre partinitate, despre angajare,
şi o revistă întreagă, după aceea, cu caracter contradictoriu a-
cestui articol de fond. După o săptămînă şi după lupte de opi-
nii, după nişte extreme, la care am ajuns într-un cerc sau altul
în literatura noastră, situaţia acum s-a echilibrat, revistele
noastre de literatură „Igaz Szo", „Utunk" şi „A het" dovedesc
acum naşterea unui spirit obiectiv în aprecierea fenomenului
literar şi un cîştig de teren al spiritului marxist în critica şi
evoluţia generală a scriitorilor.
In legătură cu aceasta, poate ştiţi şi dumneavoastră, au
circulat mai multe curente, mai multe păreri personale sau co-
lective despre generaţia noastră, sîntem apreciaţi ca o generaţie
care trebuie aruncată în groapa cu var. Aceasta era o lozincă
născută după 1956 în Ungaria, care, toate greşelile trecutului
în politică sau în agricultură, le punea în spinarea unei gene-
raţii de scriitori mai în vîrstă, care scria conform metodei rea-
lismului socialist, artă angajată, patriotică ş.a.m.d. Aceasta era
o părere revizionistă despre literatura realistă. La noi mai pu-
ţin, dar a existat această părere despre generaţia mai în vîrstă,
de peste 40 de ani.
Totuşi, imediat, după începerea discuţiilor pe marginea
documentelor de partid şi editurile, şi revistele noastre, şi în
cadrul Uniunii Scriitorilor, am reapreciat multe din valorile
literaturii noastre, după 1944 s-au reabilitat persoane literare
de mare valoare, ca Nagy Istvan, Horvat I., care mult timp
erau apreciaţi greşit, ca scriitori documentarişti, fară o filoso-
fie, apărînd şi o contradicţie între două viziuni de literatură,
una modernistă, una documentarist-dogmatică ş.a.m.d. Televi-
ziunea a încercat, a făcut recenzii maghiare şi alte emisiuni,
muncă de reabilitare a unei generaţii, desigur, mă gîndesc la
talentele reale şi nu la acei scriitori fără talent care au crezut că
începem din nou de la 1944 şi o să scoatem toate broşurile
proaste: e vorba de aşa-zisa literatură angajată.
Acest echilibru, spun, caracterizează viaţa noastră literară
199'
 şi se pare că ne putem pregăti pentru a lua parte la conferinţă şi
ca această prezenţă a noastră, a literaturii maghiare din Româ-
nia, să fíe, într-adevăr, o prezenţă demnă la această conferinţă,
nu numai printr-o prezenţă literar-artistică, dar şi printr-o pre-
zenţă politică, ceea ce înseamnă angajarea politică a acestei
literaturi faţă de ţara noastră, care, în ceea ce priveşte naţiona-
lităţile conlocuitoare, este foarte importantă pentru noi.
Ca probleme pentru viitor, ne preocupă, la Mureş şi mi se
pare şi la Cluj, o legătură de calitate nouă cu realitatea, nu e
vorba de aceea veche, numai cu serate literare sau întîlniri cu
cititorii, dar o legătură prin care noi încercăm a atrage pe scrii-
tori în munca obştească, pentru că baza mi se pare că acolo
este. A scrie actualitate înseamnă a trăi în actualitate, că altfel
cădem în schematism.
Ca o rămăşiţă a trecutului este că legătura între forurile de
partid şi scriitori se rezumă la un redactor şi unul sau doi
scriitori, aşa-zişi oameni de încredere, oameni de bază - iar
10-20 scriitori au rămas străini pentru aparatul de partid, pen-
tru secretariatul respectiv al judeţului, pe care nu-i invită
niciodată la diferite acţiuni, sesiuni, cu care se întîlnesc foarte
rar conducerea judeţelor, secretarii, prim-secretarii sau secre-
tarii cu probleme de propagandă ş.a.m.d. Mi se pare că acesta
este un fenomen mai larg, nu se întîlneşte numai la Mureş sau
la Cluj, şi mi se pare că, conducerea partidului nostru, dacă ar
da o sugestie judeţelor, ne-ar fi de mare folos.
Legat de această problemă, generaţia noastră nouă a
scriitorilor a intrat în foarte mică măsură în partid. Avem foar-
te puţini membri de partid din scriitorii tineri. Noi am intrat la
18-20 de ani în partid iar astăzi scriitori de 20-30 de ani, cu
mai multe cărţi şi cu o viziune sănătoasă asupra realităţii noas-
tre, nu sînt membri de partid pur şi simplu. E adevărat că unii
nu vor să fie membri de partid, pentru că s-a născut o atmo-
sferă, înainte de documentele din noiembrie, atmosferă creată
dintr-o perioadă mai lungă, că, pentru scriitori, ar fi o robie
intelectuală, că nu gîndesc marxist, că există o disciplină de

200'
partid şi că nu este bine să fíe legaţi la mîini; aceasta pe de o
parte, pe de altă parte, există un interes scăzut faţă de aceşti
scriitori tineri. Aceasta a dus la situaţia să avem foarte puţini
membri de partid, lucru de care trebuie să se ocupe asociaţiile
şi Uniunea Scriitorilor, în general.
în ce priveşte sarcina şi menirea membrilor Comitetului
Central în această pregătire pe care o pornim pentru confe-
rinţă, mie mi se pare că ei, prin prezenţa literar-artistică, pot să
aducă un mare aport, o dovadă că, într-adevăr, ei sînt şi scri-
itori buni, nu numai membri ai Comitetului Central şi că această
calitate de membri ai Comitetului Central înseamnă şi o cali-
tate artistică a lui, pentru că este o apreciere mai veche; aşa
cum s-a arătat şi aici, este o viziune asupra membrilor Comi-
tetului Central, atunci cînd mulţi dintre ei au votat împotrivă.
Mai există acest spirit, mi se pare şi astăzi, ca să voteze împo-
triva lor, mai ales din partea unor cercuri literare caracterizate
bine de tovarăşii care au luat cuvîntul înaintea mea.
în această muncă a membrilor Comitetului Central, mie
mi se pare că ceea ce spunea tovarăşul Mihnea nu ştiu dacă ar
fi bine venit tocmai pentru faptul că biroul nostru are 27
membri şi, cînd mă uit aici, cu noi, ar fi încă o dată, ar deveni
organizaţie de masă acest birou. în al doilea rînd, se pune în-
trebarea de ce ei, pentru că sînt membri ai Comitetului Central,
din oficiu să fie şi membri ai biroului Uniunii Scriitorilor. Mie
mi-e frică să iau parte la încă o şedinţă din nou la Uniune; cel
puţin cei din provincie să rămînă la asociaţie.
în această perioadă, aş dori să spun, tovarăşe Ceauşescu,
că ne-ar ajuta foarte mult, în pregătirea ideologică, rezolvarea
unor probleme practice, în ceea ce priveşte crearea unui spirit
sănătos în viaţa literară, culturală: pentru scriitorii maghiari
din ţara noastră este încă o problemă faptul, cu toate că ho-
tărîrea Consiliului de Miniştri în ceea ce priveşte redacţiile
maghiare la diferite edituri a fost aplicată, nu la toate s-au
înfiinţat aceste redacţii maghiare şi se pierde posibilitatea de a
scoate cărţi mai multe şi mai variate, pentru simplul motiv că

201'
 nu s-a asigurat postul pentru un redactor sau doi, pentru o
secţie la „Eminescu" sau „Viaţa românească".
O problemă mai veche, legată de producţia literară şi de
educaţia maselor în ceea ce priveşte literatura, arta etc., este
programul de radio în limba maghiară.
S-a ridicat, de cele mai multe ori, problema ca să [se]
condenseze acele ore disparate în mai multe părţi, la Tîrgu
Mureş şi la Cluj, şi să fie un program continuu mai multe ore,
ca să putem da mai multă literatură. Aceasta şi pentru faptul că
auditoriul maghiar, dacă pune mîna pe aparatul de radio, dacă
se uită mai bine, căutînd Tîrgu Mureş, dau de alte posturi de
radio: Paris, Milano, Londra, Monte Cario şi alte posturi
străine care vînează suflete la noi. O concentrare a emisiunilor
în limba maghiară, care se bazează pe un program demult
organizat în mai multe părţi, cu o bază materială asigurată la
Tîrgu Mureş, Cluj şi Bucureşti, însă cu o organizare mai
proastă, risipită. O concentrare a acestui program într-un sin-
gur loc ar fi de folos mare pentru noi, ar uşura mult pentru edi-
tarea, orientarea în acest program, ca să nu stea auditoriul să
vîneze, la ora 17 Bucureştiul, la ora 19 Tîrgul Mureş, tot pe al-
te linii, ci ar primi concentrat, în cîteva ore şnur.
în ceea ce priveşte asociaţiile, bine a spus tovarăşul Titus
Popovici că, din punct de vedere organizatoric, structural,
avem probleme de rezolvat. Nu socot că ar fi un lucru normal
ca, după ce o asociaţie la Tîrgu Mureş sau Cluj a primit cîţiva
membri, atunci trebuie să mai aştepte un an pînă ce o comisie
de validare îşi spune părerea. Nu ştiu de ce o comisie de
validare poate fi mai intransigentă decît o asociaţie întreagă,
care a primit cîţiva membrii, şi nu ştiu de ce trebuie să aş-
teptăm un an ca să spună că sînt de acord cu primirea unui
scriitor, pe care ei nu-1 cunosc. E vorba, deci, de o autonomie
mai adecvată, o organizare în spiritul descentralizării, nemai-
vorbind de problema legăturii acestor asociaţii cu centrul, cu
Uniunea Scriitorilor, care lasă şi ea de dorit foarte mult.
A avut dreptate tovarăşul Titus Popovici, cînd a spus că
202'
este una dintre problemele grave ale Uniunii Scriitorilor, faptul
că au venit foarte mulţi oameni cu broşuri în asociaţia scriito-
rilor şi care, dacă nu pot să intre pe o fereastră la Tîrgu Mureş,
intră pe alta la Bucureşti; cu o broşurică despre fabricarea
viorii, un autor, nefiind primit la noi, este primit la Braşov şi
apoi vine la noi să ne arate dovada că este membru al asociaţiei
şi o să ne arate el ce abatere am făcut noi că nu l-am primit.
Sau toţi cei care asaltează fondul literar fără nici o bază
literară, un vînător la Cluj sau un pescar în alt oraş scrie despre
ceva, devine membru al fondului literar şi devine pensionar şi
apoi, la fiecare trimestru, intervine pentru ridicarea pensiei lui,
nefiind mulţumit cu pensia respectivă, pentru că, între timp, a
mai scris cîteva schiţe despre pescari şi vînători.

Tov. Kovács Gyõrgy: Aş vrea numai să accentuez ce a

spus tovarăşul Siitõ. Care, cred eu, că este scopul conferinţei
noastre? Să discutăm problemele creaţiei în mod organizat, dar
problemele de creaţie din punctul de vedere al ideologiei par-
tidului. Conferinţa trebuie să fie un instrument în mîna partidului
pentru popularizarea asiduă, cu metode literare, pentru populari-
zarea ideologiei partidului nostru, în sensul hotărîrii Plenarei
din noiembrie şi a expozeului tovarăşului Nicolae Ceauşescu.
Asta trebuie să fie, după părerea mea, problema centrală,
ideologică, de creaţie, a conferinţei noastre. Aici noi, comu-
niştii, şi în primul rînd membrii Comitetului Central, trebuie să
ducem o luptă şi să creăm o atmosferă sănătoasă, partinică, în
masele scriitorilor, care să realizeze apoi, prin creaţie, idealu-
rile învăţăturii marxist-leniniste.
Din punct de vedere organizatoric, desigur că, la pregăti-
rea conferinţei, trebuie să aibă un rol hotărîtor şi munca mai
amănunţită cu organizaţiile de bază din Bucureşti şi din provin-
cie. Aceste organizaţii de bază sînt îndrumate, în prezent, de
către comitetele municipale de partid, de biroul Comitetului
Judeţean de Partid, pînă sus la Comitetul Central. Pe linia aceas-
ta trebuie să fie îndrumată just munca de partid ce o ducem în
203'
scopul conferinţei noastre şi sigur că în aceasta se încadrează
şi Uniunea Scriitorilor, cu aparatul său, dar pe linie de partid.
Depinde cum stăm cu proporţia numărului membrilor de
partid în organizaţiile de bază. Chiar săptămîna trecută am
discutat în Biroul Comitetului Judeţean nişte probleme de miş-
care, repartiţie a cadrelor, la care Biroul a făcut o repartiţie
justă şi reală, că, de exemplu, în redacţia revistei „Igáz Szó"
sînt 9 sau 10 redactori şi nu avem decît trei membri de partid şi
aceştia sînt mai vîrstnici. Dintre scriitorii tineri avem puţini în
rîndul membrilor de partid, în asociaţiile şi redacţiile literare.
Eu citesc articolele lor, mai ales cele critice, şi ei scriu în spirit
partinic foarte just, popularizează linia partidului etc. etc., dar
atunci pentru ce nu intră în rîndul membrilor de partid?
Eu cred că noi nu ne-am ocupat de această problemă, şi nu
numai noi, dar nici organizaţiile de partid, comitetele munici-
pale, şi Biroul Comitetului Judeţean; poate ne-am ocupat nu-
mai în treacăt şi superficial. înainte de conferinţă, trebuie să ne
ocupăm de aceşti tineri mai mult şi cu mai mult succes, ca să
intre cîţi mai mulţi dintre ei în rîndul membrilor de partid.
Asta am vrut să accentuez.

Tov. George Macovescu: Tovarăşe secretar general, vă

mulţumesc că aţi dat ocazia membrilor Comitetului Central ca-
re sînt scriitori să se întîlnească şi aici în sediul Comitetului Cen-
tral, în prezenţa conducătorilor de partid, şi să schimbe între ei
idei. Cred că ce se poate desprinde, pînă acum, din ce s-a dis-
cutat, că există o unitate de vedere în marile linii, în marile pro-
bleme ale partidului şi ale lumii scriitoriceşti - unitate, care,
după părerea mea, există în lumea scriitorilor. Ceea ce partidul
nostru, conducerea noastră de partid, a reuşit în ultimii ani este
că există această unitate în lumea intelectuală din ţara noastră.
Lumea asta intelectuală, despre care se spun multe, are
sensibilităţile şi problemele ei specifice, dă destule greutăţi, în
unele ţări, conducerii politice a statului. La noi nu s-au întîm-
plat lucruri grave şi intelectualitatea este strîns unită în jurul
204'
partidului, în jurul conducerii partidului. La fel se petrec lu-
crurile şi în lumea scriitorilor.
N-aş dori însă să se creadă că privesc lucrurile în roz şi că
nu există probleme în lumea noastră, a scriitorilor. Au fost,
sînt şi, privind lucrurile realist, vor mai fi şi în viitor probleme.
Chestiunea care se pune este de a se crea climatul necesar, de a
se lua măsurile necesare pentru ca aceste probleme să se dezvol-
te în sens pozitiv, iar cele care devin nocive pentru viaţa politi-
că, pentru societatea noastră, să fie lichidate încă de la început.
Spun acest lucru fiindcă ne apropiem de conferinţa
scriitorilor, conferinţă care, într-adevăr, - cum s-a spus aici -
trebuie să devină un eveniment în viaţa ideologică a societăţii
noastre.
Noi ne aflăm sub lumina Hotărîrilor Comitetului Execu-
tiv, ale Comitetului Central, privind problemele ideologice din
ţara noastră. Aceasta nu este o chestiune de campanie, nu este
o chestiune de scurtă durată, ci este vorba de o acţiune largă,
de mari proporţii şi de foarte lungă durată. Eu aş spune: atîta
vreme cît va exista societatea, se vor pune probleme ideo-
logice, care nu se termină la 23 August sau nu ştiu la ce dată.
Problema este cum noi, scriitorii, prin activitatea noastră
de zi cu zi, ne integrăm în această acţiune de lungă durată. Eu
cred că, într-adevăr, trebuie să se vorbească la conferinţă des-
pre problemele ideologice ale literaturii, ale creaţiei artistice şi
cred că va trebui - într-o perioadă s-a făcut, într-adevăr, mai
puţin - să dezbatem funcţia socială a literaturii, pentru că li-
teratura are o funcţie socială, are o funcţie estetică şi ea nu
trebuie să părăsească nici una din aceste funcţii în detrimentul
celeilalte. Dar sînt perioade în viaţa unei societăţi cînd, în mod
conştient, trebuie să punem accentul pe o anumită funcţie.
Vreau să fiu bine înţeles: nu ne întoarcem la o anumită
perioadă, cînd se desconsidera funcţia estetică...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Funcţia estetică este tot o func-

ţie socială. Există o strînsă unitate între aceste două funcţii.
205'
 Tov. George Macovescu: Vedeţi, se discută acum, se
face mult caz în jurul acestui film Poveste de dragoste**, sînt
partizani pentru, sînt şi împotrivă. Desigur, filmul acesta nu
înlocuieşte nici pe Tolstoi, nici pe Steinberg, pe nimeni. Dar
dintr-o sală de cinematograf, cînd vezi tineri şi vezi oameni în
vîrstă care plîng - pentru că eu am văzut oameni plîngînd - , îţi
pui întrebarea: oamenii aceştia sînt sensibili la unele idei, care
nu sînt formidabile, dar care sînt sentimente permanente ome-
neşti, pe care noi ar trebui să le cultivăm în spiritul concepţiei
noastre despre lume, în spiritul partidului. Pentru că, dacă
prin operele noastre de artă, facem ca un om să fie mai bun,
mai înţelegător, mai sensibil la marile schimbări ale lumii,
fără îndoială facem un mare serviciu ideii politice, orînduirii
noastre.
Sînt atîtea probleme ce trebuie discutate. Spuneam că nu
avem probleme în lumea noastră scriitoricească, de ordin ide-
ologic. Insă ici-colo apar lucruri vechi - de ce să ascundem - ,
apar şi lucruri împotriva cărora am luptat nu numai cu înţele-
gere intelectuală, ci poate am luptat cu arma.
Sau ideea că arta nu are funcţie socială, că arta trebuie să
fie dezbrăcată de orice haină politică, îşi mai face loc, şi-a fă-
cut, în ultima vreme, mai mult loc decît ar trebui să ne închi-
puim în societatea noastră.
De aceea, una din lipsurile conducerii Uniunii Scriitorilor,
în perioada dintre cele două conferinţe, este aceasta că noi nu
am iniţiat, nu am organizat dezbateri ideologice, care, într-
adevăr, să nu se fi făcut în dezbaterile de altădată, care erau
formale şi nu duceau la rezultate, dar să se fi găsit formele bu-
ne, necesare, ca, într-adevăr, aceste dezbateri să aibă loc şi nu

84
Cel mai probabil este vorba despre Love s tory (1970), regia
Arthur Hiller, după romanul lui Erich Segal, cu Ali MacGraw şi
Ryan O'Neal, film distins cu un premiu Oscar pentru cea mai bună
muzică originală (alte 6 nominalizări) şi cu alte premii prestigioase:
Daniel di Donatello Awards, 5 premii Golden Globes etc.
206'
pe tăcute, la cafenea, cum spunea Titus Popovici, sau la colţuri
de stradă, fiindcă de discutat se discută.
Vorbea Mihnea Gheorghiu de atmosfera care a existat. în-
tr-adevăr, sîntem oameni de o anumită vîrstă, trebuie să con-
statăm că, în rîndurile scriitorilor, acestor oameni de care vor-
bim... vă amintiţi ce spunea Gala Galaction: „Cine eşti tu,
scriitorule, care îmi baţi noaptea la geam, şi intri în sufletul
meu şi mă chinui? Ce idei îmi aduci, ce sentimente îmi aduci,
ce fel de om eşti?". în rîndul scriitorilor, s-a[u] născut unele
idei şi practici care nu ne fac cinste. Au fost şi în trecut, poate
mai puţine, poate fiindcă viaţa literară era mai puţin dezvoltată
şi organizată în trecut.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Erau şi scriitori mai puţini.

Tov. George Macovescu: Tocmai noi, scriitorii comu-

nişti, nu trebuie să permitem să se întîmple lucrurile care se în-
tîmplă. Aş vorbi numai de defăimarea reciprocă. Am auzit un
scriitor care spunea unor miniştri: „Cutare a furat 300.000 de
dolari". I-am spus: „Nu este posibil aşa ceva". Altul spunea:
„Nu, nu i-a furat, i s-a[u] dat de conducere să plece în străi-
nătate cu 300.000 dolari". Spuneam: „Asta este imposibil, cum
poţi să-ţi permití să spui asta?"

Tov. Zaharia Stancu: Eu eram acela căruia i se dăduse.

Tov. George Macovescu: Sau se spun, pe seama preşe-

dintelui Uniunii Scriitorilor, pe seama lui Barbu, lucruri care
nu ne fac cinste, nu corespund adevărului.
L-am ascultat pe Mihnea Gheorghiu cu atenţie. Pe noi ne
leagă o prietenie veche, de 50 de ani. El spunea că a asistat cu
neplăcere la ieşirile unor oameni la şedinţele din 1968. Asta
mă doare foarte mult, că ai asistat cînd ai auzit strigîndu-se
acolo şi cînd se vorbea aşa cum s-a vorbit, şi nu ai luat atitu-
dine. înţeleg că se spuneau foarte deschis lucrurile şi dacă ci-
207'
neva este hoţ trebuie trimis în judecată şi spuse lucrurile des-
chis, dar să se ridice un băiat - căruia îi dăduseşi examenul -
şi să spună că, în conducerea Uniunii Scriitorilor, sînt nişte
porci şi lumea să tacă, cu acest lucru nu pot să fiu de acord.
Noi vorbim despre tineret, pe care trebuie să-1 educăm,
despre exemplul nostru, dar trebuie să-1 educăm intervenind.
Pentru că grupurile care s-au constituit au fost, vor mai fi şi nu
ne facem iluzii că după conferinţă nu vor mai fi, dar în spiritul
în care s-a vorbit aici - ca comunişti din rîndul membrilor
Comitetului Central - vom milita pentru ca asemenea lucruri
să dispară, să nu-i dăm ocazia unuia să facă curte unui scriitor
sau altuia. Pentru că, din păcate, se întîmplă acest lucru. Sînt
unii care nici nu sînt vinovaţi de faptul că sînt instalaţi pe un
turn şi în jurul lor vuiesc oameni care nu au de-a face cu lite-
ratura sau nu ştiu că, în spiritul nostru, nu aşa putem să slujim
literatura română, nici societatea, nici partidul.
în ce priveşte atmosfera - unele lucruri le-am auzit şi
aici - va trebui să părăsim tot felul de meschinării şi interese
personale, de genul acestora că: îmi fac un blindaj în jurul meu
şi mă fac mare. Nu rie face nimeni mari, ci opera de artă ne
face mari.
S-a vorbit aici despre tineri. Lucrurile spuse sînt juste, aşa
cum spunea Titus Popovici, şi va trebui să luăm măsuri pentru
a le îndrepta. Aş dori să atrag atenţia asupra altui aspect: să nu
apărem ca o generaţie de oameni îmbătrîniţi, care sărim cu
ciomagul pe tineri. Va trebui să ştim cum să lucrăm cu aceşti
tineri, ca să nu se întîmple cu ei ce se întîmplă, dar nici să nu-i
dăm la o pare, ca să le dăm posibilitatea să ne spună: „îţi con-
vine, pentru că tu trăieşti din atîţia bani!" Pe de o parte, este
vorba de parazitism, dar se vorbeşte şi de aristocratizarea unor
scriitori. Va trebui să fim foarte atenţi în a nu avea nici para-
ziţi, dar nici aristocraţi în rîndurile noastre, ca mentalitate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici ca mentalitate, nici ca

practică.
208'
 Tov. George Macoveanu: Vorbind despre structura
Uniunii Scriitorilor, este aici şi Jebeleanu şi Stancu, cred că nu
se vor supăra încă o dată pe mine...

Tov. Zaharia Stancu: Dar cînd ne-am supărat?

Tov. George Macovescu: Ei, în decursul vieţii noastre,

ne-am mai supărat, tovarăşe Stancu.
Trebuie să avem în vedere faptul că Uniunea Scriitorilor
este aşa cum este şi trebuie să vedem ce să mai schimbăm.
Aceasta este o formă de organizare şi forma diferă de conţinut.
Eu spun că avem nişte formule date şi e o bună formulă cu în-
fiinţarea asociaţiei de Bucureşti. Eu cred că e bună, dar aceasta
este o părere a mea. Va trebui să vedem ce forme am mai pu-
tea găsi pentru ca, într-adevăr, Uniunea Scriitorilor să cores-
pundă actualei etape de dezvoltare a societăţii noastre şi a vie-
ţii noastre scriitoriceşti.
înainte, aveam comisiile acestea pe care le-am desfiinţat,
şi după aceea am găsit pretext că nu avem unde să discutăm pro-
blemele ideologice, pentru că nu avem secţii. Eu cred că va
trebui să discutăm foarte temeinic, pentru a vedea ce putem face
la această conferinţă, pentru că, în orice caz, ceva trebuie făcut.
Tovarăşe secretar general, îmi exprim încă o dată părerea
că, în Uniunea Scriitorilor, există unitate în jurul partidului, că
există probleme nu atît de grave cum s-a încercat uneori să se
prezinte, pentru a se crea agitaţie inutilă, dar că există proble-
me cărora trebuie să le dăm atenţia cuvenită, măsura care se
cuvine pentru fiecare problemă. Conferinţa noastră ne dă oca-
zia să dezbatem aceste probleme şi îmi exprim convingerea că
comuniştii, membrii Comitetului Central vor aduce la aceasta
o contribuţie substanţială.

Tov. Domokos Geza: îmi cer scuze pentru scurta mea

intervenţie.
In afară de încercările mele literar-artistice, sînt scriitor şi

209'
aş vrea să spun cîteva cuvinte în legătură cu această treabă,
pentru că editura este o continuare a comunităţii scriitoriceşti
sau uneori de aici porneşte viaţa literară.
Aş vrea să adaug două cuvinte la cele spuse de tovarăşul
Sütõ, pentru a sprijini afirmaţia lui în legătură cu dezvoltarea
naţionalităţilor conlocuitoare. Eu cred că este o greşeală faptul
că noi uităm că, în afară de literatura maghiară şi germană, în
ţara noastră există o literatură interesantă în limba ucraineană
şi sîrbă, cu o tendinţă politică bună. Aceasta este o literatură
unitară, bogată şi foarte atrăgătoare în ce priveşte formele de
manifestare.
La Editura „Kriterion" producţia de cărţi tipărite a atins
valoarea de 5 milioane lei, din care exportul de carte, 2 mili-
oane lei valută, ceea ce atestă nu numai încurajarea unei lite-
raturi care, prin esenţa ei, ar putea să fie la periferia literaturii
mari a societăţii care se scrie în limba română, ci este una care
se impune şi peste graniţele ţării şi este o dovadă grăitoare a
faptului că problema naţională, în România, este rezolvată în
spirit marxist-leninist, socialist.
în legătură cu aceasta, aş vrea să spun că problema litera-
turii naţionalităţilor, pentru prima oară, în ultimii patru ani, a
fost rezolvată prin înfiinţarea editurilor naţionalităţilor. Noi am
avut un preşedinte foarte bun în persoana tovarăşului Méliusz,
care este un comunist vechi, un scriitor conştiincios, şi pe tov.
Szász, un secretar activ, care a contribuit la rezolvarea multor
probleme. De asemenea, a funcţionat o comisie a naţionalită-
ţilor, care şi-a spus părerile în toate chestiunile naţionalităţilor.
Eu cred că, pentru prima dată, s-au găsit nişte forme foarte
bune. Indiferent de schimbarea structurii, eu cred că acest
lucru cîştigat trebuie păstrat.
în legătură cu revistele în limbile naţionalităţilor - nu mă
refer numai la cea maghiară. Nu aş fi atît de indulgent, cum a
fost tovarăşul Sütõ, cu revistele noastre, ci aş spune, cum
spunea Titus Popovici, că dezbaterea ideologică trebuie ex-
tinsă şi asupra lor, pentru că revistele „Igaz Szo" şi „Utunk"
210'
sînt mult rămase în urmă, în ce priveşte concepţia despre
arta modernă, accesibilitatea artei, a relaţiei sale cu masele
ş.a.m.d.
Acum trec la problema pentru care am luat cuvîntul -
problema editurilor. în primul rînd, vă rog să nu mi se ia în
nume de rău, să nu fíe considerată o sensibilitate profesională,
dar regret că, la recentul salon al cărţii, care a demonstrat efor-
turile graficienilor noştri, nu a fost vizitat - aşa cum se obiş-
nuieşte cînd se deschid expoziţii din domeniul producţiei
industriale - de tovarăşi din conducerea partidului şi statului
nostru, mai ales că ne aflăm în anul internaţional al cărţii.
Aceasta cred că ar fi adus un omagiu, de a scrie cărţi, pe de
altă parte, ar fi fost un gest semnificativ în perioada în care
atenţia opiniei publice mondiale se îndreaptă asupra cărţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să faceţi o expoziţie cu prilejul

conferinţei scriitorilor.

Tov. Domokos Geza: Se organizează, de obicei,

asemenea expoziţii.
Eu am meditat mult, împreună cu colegii mei, şi oamenii
au fost receptivi la documentele partidului, apărute în ultimele
opt luni de zile, au fost refăcute planurile de editură, dar cred
că, în momentul de faţă, nu există o viziune justă în ce priveşte
editurile. Dacă, într-adevăr, se dă editurilor importanţa care li
se dă, pentru ca cultura naţională să se păstreze în amintirea
generaţiilor prin cărţi - în ultimul timp se va păstra şi prin
benzile de magnetofon - , dar sînt convins că cartea este aceea
care a format conştiinţa omului. în momentul de faţă, acest
lucru nu este suficient înţeles, pentru că editurile noastre sînt
mult rămase în urmă faţă de presă, bunăoară. Eu am lucrat 10
ani în presă şi stimez activitatea de acolo. Noi nu vom putea să
creăm cadre capabile, cum s-au făcut vechii editori, care să
trăiască în editură, să iubească această meserie, dacă există o
diferenţă atît de mare de la editură la ziar şi televiziune. Tinerii

211'
absolvenţi vin la editură, şi cînd încep să publice pleacă pentru
că li se oferă condiţii mai bune în altă parte.
în ultimul timp, s-a interzis acel control dáctilo, despre
care se ştie că exista, pentru cîţiva bani care se dădeau, spu-
nînd că controlul dáctilo trebuie făcut de redactor. Dar redac-
torul citeşte manuscrisul de cîteva ori, o dată pentru ca să facă
o notă de editură, după aceea pentru bun de tipar ş.a.m.d. în
loc să avem un om de încredere, un activist, care este prieten
cu scriitorul, el devine un funcţionar, prin normele stabilite de
Ministerul Muncii şi instrucţiunile în vigoare ale Ministerului
Finanţelor. Rog ca problema aceasta să fie examinată cu
tovarăşii de la acest minister şi tov. Dodu-Bălan 85 , care cu-
noaşte munca aceasta, împreună cu tovarăşul Popescu, care este
sensibil la aceste probleme. Eu cred că undeva trebuie să se
oprească această degradare Ia care asistăm în viaţa editurilor.
O altă problemă. în fiecare ţară civilizată există asociaţia
editorilor; de asemenea, există un for internaţional - Uniunea
Internaţională a Editurilor, care a înfiinţat acest an al cărţii. La

8S
Ion Dodu-Bălan, profesor şi istoric literar, membru supleant
al CC al PCR, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei So-
cialiste.
Dumitru Popescu îl descrie [Memorii III, 2006, p. 15] drept un
„pedagog de carieră, cu o bogată experienţă de catedră, inclusiv în
străinătate, solid pregătit profesional, impunea printr-o sobrietate in-
teriorizată şi o constantă preocupare pentru concizie expresivă. [...]
exercita autoritatea oficială nu prin combativitatea tipică a vremii, ci
prin laconice ironii muşcătoare...".
Confraţii îi rezervă un portret la antipod: „[Ion Dodu-Bălan şi
Vasile Nicolescu]. Monştri diferiţi ca structură, dar la fel de
periculoşi în răutatea lor stăruitoare. Cel dintîi - viclean şi mărginit -
s-a cramponat de critică şi literatură, parvenind pe scara de serviciu a
politicii. Faptul că nu avea audienţă la scriitori 1-a îndîrjit împotriva
lor şi a lucrat din toate puterile să le pună beţe în roate şi să reducă
literatura de azi la un peisaj cenuşiu, mediocru." [Victor Felea, Op.
cit., p. 453.]

212'
noi în ţară există asociaţia bibliotecarilor. Nu spun că asociaţia
editorilor ar rezolva toate problemele, dar spun. că, prin aceas-
ta, s-ar cultiva solidaritatea aceasta profesională, această tradi-
ţie a tipăriturilor româneşti şi ale naţionalităţilor conlocuitoare,
ar fi un loc pentru schimb de idei şi păreri. Nu ştiu, de fapt, ce
împiedică înfiinţarea unei asemenea asociaţii.
Vreau să mai ridic o problemă. Dv. faceţi apel la respecta-
rea realităţii, la oglindirea şi în scrierile noastre. Sigur, scriitorul
este în mod inevitabil legat, în afară de realitatea generală, ca o
realitate care îl defineşte, de scrierea într-o anumită limbă. Aş
ruga să se vadă cum s-au îndeplinit indicaţiile date de dv. la ple-
nara Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară
din martie anul trecut - pentru că, fiind membru în biroul aces-
tui consiliu, nu am fost convocat la nici o şedinţă a acestuia
din aprilie, iar atunci cînd am avut probleme nu am fost primit
de tovarăşul secretar care se ocupa de această problemă.
Nu demult am arătat ce greşeală facem noi că nu arătăm
experienţa noastră în rezolvarea problemelor naţionale. Astăzi,
cînd se ridică asemenea probleme cu naţionalităţile, cum sînt
în Irlanda de Nord, cînd există probleme în paşnica Elveţia -
pe care Lenin o arăta ca model de rezolvare a problemelor
naţionale - , cînd au apărut asemenea probleme pînă în Ban-
gladesh, noi avem o experienţă foarte interesantă. în România
există mai multe naţionalităţi care, pe baza intereselor de clasă,
pe baza scopurilor comune - socialismul, îşi construiesc o
viaţă nouă împreună. Deci, avem o experienţă despre care se
ştie atît de puţin în lume.
Eu cred că acest lucru este cunoscut şi la noi şi trebuie
cunoscut şi la maghiari şi nu numai pentru că legile o impun,
ci pentru că este o problemă a conştiinţei, de mare perspectivă.
Eu ştiu, tovarăşe Ceauşescu, că ungurii erau foarte jenaţi cînd
dv. aţi definit naţionalitatea maghiară, care se integrează or-
ganic în condiţiile socialismului în România. Pentru că, prin
asta, i-aţi lipsit de o armă foarte eficientă: asimilarea forţată,
probleme de tactică... Ştiu foarte bine că au fost lezaţi într-un

213'
fel şi naţionaliştii români, care spuneau că este un moment de
dezbinare, de slăbire a unităţii. De aceea, este foarte important
ca să combatem, în primul rînd la scriitorii maghiari, naţio-
nalismul şi tendinţele izolaţionaliste maghiare, şi scriitorii ro-
mâni - aşa cum a făcut Titus Popovici, căruia i-am citit o
scrisoare şi îi port mare respect pentru acel eseu, unde în mod
lucid şi serios a abordat această problemă. Trebuie să-i dăm o
atenţie mai mare acestei probleme.
Apropo de reabilitarea lui Nagy Istvan, care este un
scriitor stimat de noi şi la cartea căruia tov. Popovici a scris o
prefaţă iar A. Baranga a scris o prefaţă la cartea lui Mariusz
Tibor, care trebuie să apară. în legătură cu Nagy Istvan, în
Dicţionarul de literatură română contemporană ce scrie: „...
rămîne un autentic cronicar al epocii, situaţie pentru care
întruneşte calităţile corespunzătoare: opera sa, de pură valoare
documentară, este mai puţin sprijinită de un efort de elaborare,
care să-i asigure longevitatea".
Dar, el a arătat lupta ilegaliştilor, a demascat naţionalis-
mul maghiar, dar au trecut acele timpuri.
Despre Kovács Gyõrgy se spune acelaşi lucru: „Este un
prozator de factură tradiţională, cu talent narativ autentic, capabil
de a construi caractere clasice şi conflicte dure, în care indi-
vizii să se pună în evidenţă. Opera sa îşi pierde însă din interes
pe măsura depăşirii momentului istoric care le-a dat naştere".
Marian Popa, autorul acestui dicţionar, este un tînăr scri-
itor. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, Marian Popa este un tînăr
cercetător, care are lucrări excelente. Elaborarea acestui dic-
ţionar este o iniţiativă interesantă, dar, din păcate, sînt aseme-
nea chestiuni. Eu voiam să arăt că aceasta nu este o problemă a
lui Marian Popa, este un instrument de necunoaştere, nu stau
instrumentele la îndemînă care să-i dea o imagine completă
asupra literaturii maghiare.

Tov. Siitõ András: Mai ales că textul din acest dicţionar a

fost scris de colegi maghiari.
214'
 Tov. Geza Domokos. Eu am tot respectul faţă de acest
om, care a făcut o muncă uriaşă, dar sînt inexactităţi care tre-
buie eliminate şi care puteau fi eliminate, dacă la îndemîna lui
stăteau nişte instrumente. Dar aceste instrumente nu există,
pentru că nu avem acele biblioteci documentare.
Vă amintiţi, tovarăşi, cînd trebuia să vorbim despre Gáal
Gábor, nu aveam unde să citim.
In ce mă priveşte, vreau să vă asigur, în numele colegilor
de la editura „Kriterion", că vom face totul pentru reuşita con-
ferinţei şi vom contribui la aceasta prin climatul care se
creează.

Tovarăşa Zoe Dumitrescu Buşulenga: Aş ridica o pro-

blemă în legătură cu contribuţia fiecăruia dintre noi. Nu ştiu
dacă este bine inserţia noastră in corpore. Cred că fiecare
dintre noi, cu spiritul, cu gîndul continuu la această aparte-
nenţă a noastră la acest for, trebuie să lucrăm la locul nostru de
muncă, duşi de ideea că punctul cel mai important al confe-
rinţei este tratarea problemelor în spiritul umanist caracterizat
de Plenara Comitetului Central din noiembrie.
In acest sens, trebuie să începem dezbaterea la Academia
de Ştiinţe Social-Politice, la minister şi mai cu seamă cu
directorii de reviste, pentru că mi se pare că ceea ce s-a în-
tîmplat în ultimii ani se datoreşte şi unei anumite îngăduinţe
manifestate de directorii de reviste, unei toleranţe prost în-
ţelese; pentru a submina prestigiul cuiva, se publică un articol
cu caracter polemic, vehement, uneori nu se nominalizează cui
se adresează, dar ştii împotriva cui se îndreaptă. Nu este o ma-
re gravitate pentru profilul moral al dezbaterilor, ci mai mult o
răfuială personală, care sînt supraevaluate. Mă gîndesc, de
pildă, la masa rotundă de curînd apărută, unde se vorbea de
problema criticii, unde se făceau referiri la critici; evident este
o chestiune de frondă din partea unui critic, dar care vroia să
facă puţin scandal, spirit de frondă care caracterizează un copil
de 18-20 ani şi nu pe un om de 40 de ani.

215'
 S-a întîmplat la „Tribuna" acea discuţie - tovarăşul Popescu
cunoaşte - , cînd tovarăşul Daicoviciu a dezlănţuit acel atac îm-
potriva unor tineri meritorii, pentru nişte puncte de vedere ade-
vărate ale tinerilor cercetători. Este vorba de Ştefănescu Ştefan
şi Papacostea. Acest lucru mi se pare mai periculos decît cel
arătat mai înainte. Or, şi istoria face parte din profilul nostru
de suprastructură şi nu este bine să se manifeste acest lucru în
coloanele unei reviste sau ale unui ziar. N-a fost sănătos, tre-
buia cerută părerea forurilor politice şi în problema continuităţii,
a fost grav lovită şi problema aceasta. Un lucru asemănător s-a
întîmplat sîmbătă la o comisie de diplomă, cînd nu am putut să
salvăm o lucrare de istorie valoroasă, pentru că nu a admis-o
profesorul Daicoviciu, pentru că era împotriva opiniei sale.
Indiferent dacă dezbaterea e de ordin filologic, literar sau
istoric, trebuie să aveam o grijă deosebită, deosebirile de păreri
să le discutăm noi între noi, să ne întîlnim mai des şi să lămu-
rim unele lucruri, pentru că se pot strecura anumite chestiuni,
cînd lipseşte redactorul-şef şi n-are cine să-şi spună părerea şi
astfel apar conflicte între scriitori. Deci, conştiinţa noastră
trebuie să fie trează, mai áles a noastră, care avem răspundere
foarte mare pentru ca, într-adevăr, conferinţa să însemne, în
istoria culturii noastre socialiste, turnanta pe care o dorim.
O deschidere către viitor, nu este vorba despre o operă
care se încheie odată cu conferinţa. Noi, aici, sîntem diriguiţi
de către spiritul Plenarei din noiembrie, către un viitor infinit,
nişte deschideri de formare, care nu se săvîrşesc în cinci-şase
ani, ci este vorba de formaţia omului, de o creare nouă şi toate
răspunsurile noastre sînt angajate în acest sens.
Cred că noi trebuie să fim, în primul rînd, model pentru
scriitorii tineri, plini de tact în această direcţie. Unii din noi au
senzaţia că noi sîntem frustraţi de ei, că nu-i recunoaştem, iar,
pe de altă parte, ei înşişi îşi arogă nişte drepturi care poate nu
li se cuvin, pe bună dreptate. De altfel, eu sînt universitar şi ei
pe universitari îi contestă în primul rînd, pentru că i-am trecut
la examene pentru că erau scriitori.

216'
 In orice caz, mi se pare că, prin prezenţa noastră vie, cu
spiritul de care vorbeam, să pregătim spiritul pentru confe-
rinţă, ca ea să exprime o confirmare a spiritului care trebuie
pregătit în mase.

Tov. Anton Breitenhofer: Foarte pe scurt doresc să arăt

că sînt de acord cu multe păreri expuse aici.
Văd în conferinţa noastră un obiectiv de prim rang; este
clarificarea ideologică adusă de Plenara din 3-5 noiembrie
1971. Cred că, în plenara scriitorilor, s-au lămurit foarte bine
multe lucruri şi s-a deschis drumul larg spre orientarea temati-
cilor ş.a.m.d. Contradicţia conflictelor reale şi neînchipuite şi al-
te teze ne sînt de foarte mare folos pentru toţi scriitorii. Cred,
însă, chiar dacă sînt neclarităţi ideologice, aceste lucruri trebu-
ie discutate în contextul social actual. Pe lîngă Plenara Comi-
tetului Central din 3 -5 noiembrie, au avut loc şi alte procese
importante în realitatea noastră, au apărut o serie de legi, care
sînt privite şi interpretate în contextul real şi ireal, în legătură
cu aplicarea, cu felul cum se va crea, cu procesul de creaţie nu
este un lucru simplu sau uşor. Adică, în acest context, cred că
trebuie făcut încă mult şi nu o dezbatere ideologică ruptă de
contextul social, dar chiar cu probleme legate de complexul so-
cial şi în lumina apariţiei unor legi care impun o anume dis-
ciplină ş.a.m.d., adică fenomene care pot să fi apărut mai
demult. Adică, fenomenele trebuie văzute în context mai larg
şi în această direcţie trebuie o dezbatere mai largă, mai concretă.
In legătură cu aceasta, cunosc foarte mulţi oameni care
sînt de acord cu problemele puse de Plenara din 3-5 noiembrie,
însă, totuşi, manifestă o oarecare neîncredere în aplicarea aces-
tor teze şi directive. Nu este un fenomen general, dar se mani-
festă [la] unii oameni, în sensul că nu ştiu cum se va aplica,
sau, în fond, este o lipsă de încredere oarecare în partid sau în
orînduirea noastră socialistă. Cred că aceasta este legată şi de o
cunoaştere mai concretă a realităţii. Spun acest lucru, deoarece
foarte mulţi oameni cred că cunosc realitatea noastră aşa cum

217'
este ea şi, într-adevăr, ajung să ştie unde este un oraş sau o
întreprindere, însă cunoaşterea concretă a oamenilor, a munci-
torilor, a ţăranilor, a intelectualilor, aici cunoaşterea lasă foarte
mult de dorit şi tocmai aceste dezbateri şi acest dialog, această
lămurire, ar trebui văzută în context mai larg social. Legat de
aceasta, conferinţa este un bun prilej, fiind bine pregătită, să
contribuie din plin la lămurirea lucrurilor.
In ceea ce priveşte părerea exprimată de tovarăşul
Baranga, în legătură cu primirea scriitorilor în partid sau nepri-
mirea lor, eu cred că există un statut al partidului nostru, care
este valabil şi pentru muncitori şi pentru scriitori şi, dacă cine-
va exprimă o dorinţă sinceră de a intra în partidul nostru, să
fim bucuroşi că un intelectual sau scriitor doreşte să facă acest
lucru.

Tov. Nicolae Caeuşescu: Dacă îndeplineşte condiţiile.

Tov. Anton Breitenhofer: Este mai bine să intre în par-

tid, dacă este sincer, decît să intre fară talent în Uniunea Scri-
itorilor sau la fondul literar. Pentru că, viaţa ne-a dovedit acest
lucru, că orice om care intră în partid se dezvoltă din punct de
vedere politic, social şi profesional, îşi măreşte nivelul de
pregătire, are mai multe posibilităţi să se formeze ca om politic
sau din punct de vedere profesional decît cei care rămîn pe
dinafară. Dacă au venit oameni, tineri talentaţi, cu bună cre-
dinţă în partid, au devenit membri de partid şi dacă n-am reuşit
noi să facem comunişti adevăraţi din ei, atunci trebuie văzut ce
am făcut noi acolo, că oamenii care au venit cu bună credinţă
în partid nu au devenit comunişti.
In ce priveşte pregătirea şi desfăşurarea conferinţei, aici
s-au spus unele lucruri foarte bune şi juste, sînt de acord cu ele.
în ce priveşte contribuţia tovarăşilor prezenţi, cred că,
într-adevăr, trebuie foarte bine văzut în ce trebuie să constea
această contribuţie, foarte concret, deoarece contribuţia este
reală numai atunci cînd acest colectiv, acest grup de oameni,

218'
contribuie în sensul ca scriitorii să nu se izoleze de comunişti,
nici de comuniştii din organizaţia de partid, nici de cei prezenţi
aici. Adică, cu tact, cu pricepere, în sensul ca nimeni să nu fie
izolat, ci, din contră, efortul nostru să fie îndreptat în această
direcţie ca, în rîndul membrilor Uniunii Scriitorilor, să existe
această unitate, spre clarificarea politică şi ideologică a lucru-
rilor; în acest sens trebuie foarte mult tact. Este vorba de o
muncă de convingere, nu de a veni de sus să se rezolve proble-
mele. Cu muncă de convingere putem contribui în mod activ
ca, într-adevăr, conferinţa să se desfăşoare în spiritul Plenarei
Comitetului Central din luna noiembrie 1971.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Propun să facem o pauză de 10

minute.

Tov. Eugen Barbu: Stimate tovarăşe secretar general, aş

vrea să salut şi eu faptul că încă o dată, din foarte preţiosul dv.
timp, aţi rupt aceste ore cît staţi cu noi. Eu cred că această
întîlnire este foarte utilă şi voiam să spun că sînt de acord cu
tot ce s-a spus aici în ce priveşte viitoarea conferinţă a Uniunii
Scriitorilor, care va trebui să arate încă o dată, dacă mai era
nevoie, unitatea deplină a scriitorilor în jurul partidului.
Este un lucru foarte important ca la această conferinţă -
cum s-a spus aici - să găsim acele soluţii optime care să facă
din Uniunea Scriitorilor un organism mai bun decît a fost pînă
acum. Titus Popovici remarca, mai devreme, că noi am preluat
o organizare care, în general, era bună, dar care, cu timpul, s-a
perimat pe alocuri. In privinţa aceasta voi face şi eu cîteva
propuneri, dar aş dori ca, împreună cu colegii mei, să subliniez
că, în ce mă priveşte, voi face totul pentru pregătirea acestei
conferinţe, prin publicarea unor articole, prin accentuarea dez-
baterilor politice în legătură cu chestiunile literare, în revista
pe care o conduc.
Aici ar fi multe lucruri de spus. în general, mă plîng de
critica literară, nu pentru că se poartă cu mine aşa cum se poar-
219'
tă, ci pentru că, uneori, nu este curajoasă iar alteori este ab-
sentă. în general, scriitorii, cînd discută probleme literare,
devin subiectivi, au o viziune literară proprie, nu sînt de acord
cu anumite direcţii literare sau scriu într-un anumit fel. Asta nu
înseamnă că se deosebesc în ce priveşte ideologia; nu avem
asemenea cazuri în Uniunea Scriitorilor. Critica literară ar
trebui să intervină mai eficient în lămurirea unor probleme,
politice, pentru că ea este şi mai pregătită decît scriitorii.
Sigur, asta nu înseamnă că scriitorii nu sînt pregătiţi din
punct de vedere politic, dar critica ar trebui să dea un aport
mai însemnat. Aici sînt implicaţi şi redactorii, pentru că nu ştiu
ce să ceară criticii literare. Dacă am lua revistele literare, să ve-
dem, după Plenara din iulie [1971], în ce măsură ele au inter-
venit în sensul constructiv cerut de partid. Există la unii critici
literari încă un dispreţ faţă de ceea ce numesc ei „literatură an-
gajată". Un dispreţ în sensul că, ţinînd seama de unele erori
care s-au făcut, chestiuni care nu mai seamănă cu literatura, în
unele cazuri, se absolutizează acest fapt şi toată această
literatură, care o putem numi bună, nu mai este comentată.
Eu cred că o carte chiar scrisă mai cu neîndemînare şi gre-
utăţi - pentru că aceste probleme foarte importante ale epocii
noastre se abordează cu destulă greutate în literatură, din
motive obiective - trebuie discutate, chiar dacă erau mai greu
alcătuite; autorii ar fi avut de învăţat din asta. Dar se păstrează
o tăcere care este cel puţin ciudată în legătură cu aceste cărţi,
filme, piese, poezii. Iată de ce sînt unele cărţi mai curajoase
care zac în edituri: pe de o parte, şi pentru că autorii lor privesc
realitatea în negru, ceea ce nu este adevărat, pentru că o operă
literară nu se face numai în culoarea neagră sau albă, trebuie
să existe diferenţele acelea care trebuie să existe în orice operă
reuşită de artă. Nu pot fi prezentate numai tipuri negative.
Iată cîteva teme la care critica ar putea da un ajutor
efectiv. Redactorii revistelor nu stimulează pe acei critici care
ar putea să scrie curajos, la un mod deschis, care să nu evite
chiar cărţile mai spinoase care există.
220'
 La această conferinţă ar trebui să se vadă, totuşi, dezacor-
dul care se naşte între scriitori faţă de unele probleme. Noi am
avut o organizaţie de bază la Uniunea Scriitorilor, care aproape
n-a existat, din care fac parte oameni foarte buni, colegi de-ai
mei, n-am nimic cu ei, dar organizaţia de bază nu a funcţionat.
Nu cred că există întreprindere industrială, universitate, în care
organizaţia de bază să fi funcţionat atît de palid. Probabil că
asta a generat unele erori, care s-au făcut şi au dus la nişte lu-
cruri neplăcute, în cadrul Uniunii. De fapt, aceste lucruri le-am
exagerat, pentru că se ştie că scriitorii dau unele ecouri mai pu-
ternice lucrurilor decît sînt ele în realitate. Noi sîntem scriitori,
vorbim mai colorat şi se creează impresia, tovarăşe Stancu, că ne
batem toată ziua. Nu vă amintesc, în acest sens, polemicile care
au existat între Arghezi şi Ion Marcu. Nu putem fi de acord cu
acest lucru, pentru că nu scriem la fel, ar fi trist ca toţi scriitorii
să scrie la fel. Cred că nu există scriitori care să nu fie de acord
cu politica partidului, dar, la această conferinţă, nu se poate
trece peste nişte lucruri care s-au întîmplat. Avem, în momen-
tul de faţă, scriitori care ne-au părăsit; unii ne-au părăsit şi
probabil că vor scrie cărţi neplăcute, unii au şi publicat deja86.

86
La acea dată, Paul Goma publicase, în Germania (1971; ediţia
de buzunar, 1972) şi Franţa (1971), romanul Ostinato, mărturie fic-
ţională despre închisorile din România, refuzat de editurile româneşti,
mai exact, de cenzură. Tot în Germania, publicase, în 1972, romanul
Uşa. Bine primit de presa străină (cronici şi recenzii în „Frankfurter
Allgemeine Zeitung", „Le Figaro Littéraire", „Le Monde", „II Tempo",
„L'Express", „Der Spiegal" ş.a.), Goma era supranumit mediatic un
Soljeniţîn român. Spre deosebire de Paul Goma, care se afla în ţară,
la Paris se găsea, însă, Dumitru Ţepeneag, ducînd o activitate intensă
şi extrem de vizibilă de critică a situaţiei din România şi de sprijinire
a opoziţiei scriitorilor din ţară. în 1972, i se publicase volumul de nu-
vele Exercises d'attente. Se presupunea, de asemenea, că autoexila-
rea lui Nicolae Breban era iminentă. Aflat şi el la Paris în perioada
„tezelor din iulie", luase atitudine, criticîndu-le în presa occidentală
(gest nemaiîntîlnit din partea unui membru al CC al PCR, fie el şi

221'
Foarte puţin s-a încercat o discuţie în jurul acestui caz. Dar, lu-
crurile există şi trebuie discutate cu seriozitatea şi răspunderea
comunistă care ne caracterizează în toate actele pe noi. Trebuie
discutat, pentru că trebuie terminat cu abuzul care s-a întîmplat
în trecut şi se mai întîmplă uneori.
In literatură, ca şi în cinematografíe, apare cîte un tovarăş
plin de talent, care, în numele unei amărăciuni cu nu ştiu ce
tovarăş, începe să spună: „Am fost la tovarăşul cutare, mi-a
spus tovarăşul cutare..." Scriitorii iau de bun ce spune acela şi
astfel sînt lansaţi unii. în legătură cu aceasta, aş aminti o anec-
dotă. Cineva spunea: la un regiment exista unul care se făcea
că intră la comandant, deschidea uşa şi striga: „Bună ziua, ce
faceţi, vreţi un pahar de apă?" După aceea venea în faţa
celorlalţi şi le spunea: „Mi-a spus colonelul să vă belesc".
Cam în felul acesta se procedează şi la noi. Am fost la tova-
răşul cutare şi mi-a spus să vă omor! Ar trebui ca acest lucru să
dispară, pentru că scara de valori care există la scriitori se falsi-
fică. Nu este mai puţin adevărat că, în acest răstimp - oricît aş
părea eu însetat de exemple negative - s-au produs cîteva fapte
bune, dar, dacă amintim numai de filmul „Colinele verzi" 87 ,

scriitor) şi dîndu-şi, în semn de protest, demisia din funcţia de re-

dactor şef al revistéï ^România literară". într-o şedinţă comună, la 16
februarie 1971, Comitetul organizaţiei de partid şi Biroul Uniunii
Scriitorilor propun excluderea sa din Birou şi din CC al PCR (la do-
rinţa lui Ceauşescu, după cum se poate vedea din prezentul docu-
ment), sub pretextul că „şi-a prelungit şederea în străinătate, iară să
aibă dezlegare la plecarea din ţară decît pentru o perioadă limitată".
Nicolae Breban se va întoarce, însă, în aprilie 1971, în ţară, după o
călătorie prin R.F. Germania, unde obţinuse, de altfel, cetăţenia ger-
mană. Se ştia şi se bănuia că şi alţi scriitori începeau să fie atraşi de
diverse forme de dizidenţă.
87
Titlul corect Printre colinele verzi. Scenariu şi regie de Nico-
lae Breban, ecranizare a romanului Animale bolnave. Filmul a avut
premiera în 1971. A fost inclus în selecţia oficială a Festivalului In-
ternaţional de la Cannes.
222'
era un film care nu semăna deloc cu ideologia noastră. Eroul
era un damnat religios, miliţia apărea într-o situaţie neplăcută.
Acest film îmi amintea de un film văzut în Spania, care era un
film antinazist. Ceea ce se înfiera în acest film, se exulta, era
un film al bărbăţiei. în privinţa aceasta, critica cinematografică
nu am văzut să fi intervenit. Sîntem lipsiţi de curaj în cazurile
cele mai spinoase.
Este cazul autorului Paul Goma, de care se face mult tapaj
acolo. Nu ştiu cine este vinovat în cazul lui, poate şi editura.
De ce vă amintesc aceste cazuri neplăcute? Pentru că ele
umbresc munca Uniunii Scriitorilor. Ele aduc o acuzaţie Uniu-
nii Scriitorilor, dar lipsa aceasta a activităţii organizaţiei de ba-
ză de la Uniune, aceste nemulţumiri care există la scriitori, ca-
re uneori pot fi şi prostuţi şi din prostie fac lucrurile astea,
puteau fi evitate, dacă exista o discuţie de la tovarăş la tovarăş
în cadrul acestei organizaţii. Asemenea lucrări cred că apar în
străinătate din motive comerciale, dar umbresc munca Uniunii
Scriitorilor, care este foarte bună. Noi avem cărţi foarte bune
şi e păcat să ni se arate în nu ştiu ce oraş din lume: „Da, dv.
sînteţi oficiali, dar uitaţi ce spun ceilalţi". O mai mare putere
de pătrundere decît prin cărţile noastre nu există. Eu am scris
lucruri foarte dificile şi nu m-a împiedicat nimeni să le spun.
Este păcat că unii din aceştia, dornici de publicitate, să întu-
nece munca noastră. Nu ni se reproşează, dar pe undeva şi eu
personal mă simt vinovat de aceste lucruri care se întîmplă.
îmi pare rău, că îl cunosc pe tovarăşul Macovescu, dar lu-
cruri mai grave s-au întîmplat la Uniunea Scriitorilor şi trebuie
să le spunem pe nume. Să nu facem ca bolnavul acela care
spune: „Eu am cancer, dar îi zic că este guturai". Nu este
acelaşi lucru.
S-a amintit aici problema tinerilor. Eu, care am multe pă-
cate în ce priveşte scriitorii tineri, pentru că am promovat
mulţi tineri - care, în vremea mea, nu s-au manifestat ca acu-
ma, dar erau foarte talentaţi - , în privinţa scriitorilor tineri sînt
de părere, nu ca tovarăşul Macovescu, să nu împărţim Uniunea
223'
Scriitorilor în „tineri" şi „vîrstnici". Cu toţii sîntem scriitori,
pentru că pot fi oameni geniali şi la 18 ani, dar asta este o altă
problemă decît îndrumarea lor ideologică, care a fost neglijată.
Mă întristează că nu mai există, la scriitorii tineri, acel respect
pe care eu îl aveam faţă de maeştrii noştri.
Aici s-au dat exemple în legătură cu dicţionarul acela,
care are multe erori, dar care este un lucru util şi, fiind primul,
este plin de greşeli, pentru că a fost o muncă uriaşă. Dar se în-
tîmplă lucruri mai grave decît acest dicţionar. A apărut în Edi-
tura „Dacia" cartea lui Daicoviciu, Dacica, care este o lucrare
foarte importantă, despre care eu am scris un articol, dar cu ca-
re nu sînt de acord în conţinut. Este puţin ris de ea. Cu o minte
mai atentă, un redactor de editură putea evita aceste erori, dar
aceasta nu înseamnă că această carte trebuie interzisă.
O altă carte: Semne şi repere de Al. George, care este un
roman poliţist. Aici se întîmplă un lucru foarte grav, pentru că
Al. George nu este chiar atît de tînăr - este un om de 40 de ani.
în această carte, Semne şi repere, se distruge cu o sete îngro-
zitoare de glorie opera, unor scriitori foarte importanţi ca Matei
Caragiale, George Călinescu, Al. Hurmuz. G. Călinescu este
un mare scriitor al socialismului, care a servit regimul nostru şi
1-a servit într-un mod strălucit. Eu nu sînt pentru interzicerea
cărţii lui Al. George, dar aceste lucruri trebuie văzute.
Este, de asemenea, ultimul articol al lui Al. Piru, la Iaşi...
Nu ştiu dacă este o contestaţie atît de lipsită de temei, pentru
că ea arată o ură dincolo de limitele care pot fi permise în
literatură. Iarăşi era un caz care putea fi discutat în cadrul
organizaţiei de bază de la Uniunea Scriitorilor. Lucrarea a
apărut în Editura „Cartea Românească", dar asta nu are nici o
importanţă.
Aici, deci, cred că tinerii scriitori trebuie să primească o
bună îndrumare din partea organizaţiei de bază de la Uniunea
Scriitorilor. Dacă vom avea acest organism care să funcţioneze
cum trebuie, ar putea fi împiedicate aceste cazuri, cum a făcut
Ţepeneag, care a defăimat în străinătate societatea noastră şi
224'
după aceea se miră că nu este ajutat de Uniunea Scriitorilor.
Eu nu înţeleg cum se poate întîmplă una ca asta: înjuri un
regim şi după aceea vii să te ajute, cum nu înţeleg cum este
posibil ca Goma să mai ia salariu de la revista unde func-
ţionează. Asta mi se pare că întrece orice închipuire.
Eu nu aş vrea să fiu neplăcut şi să spun numai lucruri rele,
pentru că am această reputaţie. Am promis că este pentru
ultima oară.
în ce priveşte tinerii scriitori, eu am fost unul din vechiul
Birou al Uniunii care l-au susţinut pe Stancu în ce priveşte
pensiile scriitorilor şi cred că acesta este un lucru extraordinar.
Aceste pensii acordate scriitorilor şi artiştilor, în fapt, este un
mare act de cultură. Un scriitor care a servit literatura româ-
nească, societatea noastră, merită să aibă o bătrîneţe lipsită de
griji. Sînt împotriva acelora care, nu din vina Uniunii Scriito-
rilor, ci prin alte mijloace, la o vîrstă foarte fragedă primesc pen-
sii, pentru că, în prezent, există pensionari de 26 de ani, pen-
sionari pentru alcoolism. Eu nu am nimic cu indivizii aceştia.
Alcoolismul, de fapt, este o boală ca oricare alta, dar nu putem
permite lucrul acesta. Se dau nişte certificate de la doctor
pentru astenie. Eu cred că, în ziua de azi, toţi sîntem astenici;
dacă ne-am controla la doctor, sîntem buni de dus la balamuc.
Eu aş vrea să se înţeleagă căror fapte mă împotrivesc; nu
scuz pe nimeni, dar sînt unele fapte care trebuie corectate.
Putem să avem foarte mulţi scriitori, putem fi în Uniune şi
1200. Dar Stancu are dreptate: este prea mare înghesuială la
Uniunea Scriitorilor. Se ştie, înainte, ce greu se intra în Uni-
unea Scriitorilor, cîte dovezi se dădeau...

Tov. Nicolae Ceauşescu: în primul rînd, trebuie dovezi

morale şi politice pentru a intra în Uniunea Scriitorilor.

Tov. Eugen Barbu: Un scriitor nu poate să scrie la

gazetă, sau cărţi, iar pe stradă să umble din stîlp în stîlp.
Cred că spuneţi un lucru foarte important: trebuie să se
225'
facă un statut pe baza căruia să se intre. Trebuie făcut un re-
gulament de admitere.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar acuma nu aveţi un statut?

Tov. Eugen Barbu: Avem, dar este prea larg.

Aici s-a pomenit de acest număr de cereri care există la
Uniunea Scriitorilor, dar care sînt nerezolvate. Eu am scris
despre asta, că nu au fost respinse cererile. Dar au fost amî-
nate, deci nu au fost primiţi. Este cam acelaşi lucru. Din cei
450 de oameni care au cereri, sînt unii care au ajuns la publi-
carea a 25 de cărţi. Cum putem să-i ţinem de o parte pe aceşti
oameni? Eu nu spun de aceştia, cu opera lor cît o lamă de ras,
despre care s-a vorbit aici. Eu spun că şi în privinţa aceasta
trebuie făcut ceva, pentru că, mereu amînaţi, se naşte o nemul-
ţumire şi oamenii aceştia vin şi se plîng, iar eu fiind mai bătă-
ios, încerc să aduc la cunoştinţă acest lucru.
Cînd eram în vechiul Birou, format din 13 inşi, era un
regulament: cine avea cel puţin trei cărţi trebuia să le prezinte
comitetului, noi le controlam împreună cu cererea autobiogra-
fică, le cercetam să nu fie cărţi duşmănoase, apoi spuneam pe
loc dacă întruneşte condiţiile pentru a fi primit în Uniunea
Scriitorilor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu întreb: faptul că nu este

membru al Uniunii Scriitorilor îl împiedică să scrie? E dreptul
oricărei asociaţii să primească în rîndurile sale pe cine vrea. El
poate scrie chiar dacă nu este membru al Uniunii Scriitorilor.
Chiar într-o fabrică, sînt salariaţi care nu sînt membri ai
sindicatului, dar nu le ia nimeni dreptul la muncă. Uniunea
Scriitorilor trebuie să vadă dacă omul respectiv corespunde
criteriilor de primire în Uniune. Aşa este în toată lumea.

Tov. Eugen Barbu: Cei refuzaţi fac comparaţii cu alţi

membri ai Uniunii Scriitorilor, care au foarte puţine cărţi. Sînt
226'
oameni, cum este, de exemplu, Ungheanu 88 , care au fost pri-
miţi automat în Uniunea Scriitorilor. Lucrul acesta s-a în-
tîmplat, de fapt, şi cu intrarea în partid a unor scriitori.
Aici s-a vorbit despre aristocratizare.
Eu cred că, în sensul în care îl dăm noi acestui cuvînt, nu
există, în sensul de oameni care sînt rupţi de mase, de realităţi.
Există, într-adevăr, scriitori care se duc rar în uzine sau la sate.
Cred că acest termen cuprinde altceva; este vorba de cei care
au venituri mai mari decît cei mai mulţi. Dar asta nu înseamnă
aristocratizare, pentru că nu se poate reproşa lui Zaharia
Stancu - care este un scriitor foarte activ - că scrie prea mult.
Actul scrisului este un act care se face de plăcere, nu-1 obligă
nimeni nici pe Baranga, nici pe mine: treci la masă şi scrie, că
te omor! Dar, rezultatul acestui travaliu poate fi controlat, dacă
este vorba de nişte lucruri care se scriu prea des şi fără
valoare...

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu cred că Macovescu a avut în

vedere să se împiedice aristocratizarea, în sensul unor venituri

88
Mihai Ungheanu, critic şi istoric literar. Redactor secţie cul-
turală la „Scînteia tineretului" (1967-1968), între 1972-1974, şeful
secţiei; redactor la „Contemporanul" (1970-1972). în 1971, se numără
printre semnatarii entuziaşti ai „tezelor din iulie". Va trece din tabăra
reformatorilor (unde se situa la începutul anilor 60) în cea a restau-
ratorilor. [Anii 80 îl vor găsi în echipa lui Eugen Barbu, devenit
„tenorul posac" şi „purtătorul de dogmă" (Monica Lovinescu) al
„grupului celor 20".] începe să lucreze pe teme comandate de Putere
şi în contra scriitorilor opozanţi, adversari sau rezistenţi politic. în
campaniile devenite notorii, legate de apariţia unor cărţi, este aliatul
fidel al partidului, atacînd în termeni de maximă duritate (cum este
cazul romanului Bunavestire de Nicolae Breban, pe care îl acuză de
„naufragiu ideologic" şi de „idei de dreapta"). Susţinător al proto-
cronismului, respinge orice formă de experiment în literatură (de ex.
onirismul sau textualismul, pe care, prin complicate acrobaţii critice,
încearcă să le plaseze într-o zonă a extra-esteticului.

227'
exagerate. Dar statul are grijă de aceasta, prin impozite îm-
piedică aristocratizarea.

Tov. Eugen Barbu: Nu avem nimic împotrivă.

Tov. George Macovescu: Noţiunea este mai largă. Nici

cît am înţeles eu, nici cît a înţeles Barbu, dar, în primul rînd,
despre acest lucru este vorba. Cînd vorbim de tineri, ei spun:
„Eu cîştig 1200 lei pe lună şi sînt profesor, dar sînt oameni
care au venituri mult mai mari".

Tov. Titus Popovici: Cine este literat profesionist trebuie

să ştie că un an merge bine, un an nu merge; acesta este jocul.

Tov. Eugen Barbu: Cunosc că există o majoritate între

scriitori care cîştigă foarte puţin. Dar, din aceştia, 90% nu se
duc în producţie, rămîn lîngă fondul literar, ca lîngă mama. Şi
eu, în tinereţea mea, mi-am refuzat nişte lucruri şi fiecare are
dreptul să nu se ducă la o meserie. Dar ar trebui, cred, Uniunea
Scriitorilor, împreună cu organizaţia de bază, să se bată ca să
obţină nişte posturi pe care să le oferim acestor scriitori, să-i
punem la edituri, pe undeva, la casele de cultură, ca să le pu-
tem oferi un salariu.
In momentul în care ei au refuzat să meargă, să nu mai ri-
dice nici o pretenţie, pentru că ei spun: „Da, mă duc, dar să mă
scol la 6.30?" Aici e problema. Pe de o parte, cer posturi, dar,
pe de altă parte, nu se scoală la 6.30. Şi atunci, de ce să vorbim
de aristocratizare? Sînt unii care nu vor să scrie. Dacă le ceri
un articol spun: „Eu sînt estet". Nu este uşor să scrii articole în
fiecare zi şi este mai plăcut să scrii poezii şi nuvele.
Noi trebuie să facem o literatură care să intereseze publi-
cul larg, căruia ne adresăm. în afară de asta, sîntem cetăţeni.
Ne este ruşine să ajutăm partidul, să susţinem societatea în
care trăim, în lămurirea unor oameni înapoiaţi?!
Aş vrea să spun că sînt de acord cu cei care au propus aici
228'
această descentralizare, prin crearea acestor asociaţii. Cred că,
prin numărul mare de scriitori, un singur organism este greu să
se ocupe de toate problemele scriitorilor. Eu cred că am să
rămîn la Uniunea Scriitorilor, dar cred că crearea Asociaţiei de
Bucureşti nu trebuie să ducă la rivalităţi. Uniunea Scriitorilor
trebuie să-şi păstreze drepturile de coordonare şi să răspundă
de toate problemele pe care le comportă un organism naţional.
Aş mai dori ca, la această conferinţă viitoare - şi voi sus-
ţine aceasta - , noi să găsim o formulă în care toate aceste ten-
dinţe literare să fíe reprezentate într-un birou, pentru că forma
aceasta birocratică duce la frecuşuri, care degenerează în luptă
literară. Dacă vom găsi o formă ca să avem un birou mai re-
prezentativ, vom putea discuta toate problemele în prezenţa
tuturor reprezentanţilor.
Apoi, trebuie rezolvată problema unui regulament de
funcţionare foarte strict al Uniunii Scriitorilor, începînd de la
problemele ideologice, care sînt foarte importante, pînă la pro-
blemele materiale. Odată votată această lege, orice posibilităţi
de conflicte între scriitori vor dispărea, pentru că noi nu avem
ce să împărţim.
O ultimă chestiune, puţin personală, dar profit că sînt aici
şi vreau s-o spun. Am citit un articol, într-o revistă, în care sînt
amintit eu şi Titus Popovici în legătură cu serialele de la tele-
viziune. Eu sînt autorul unui serial la televiziune, iar acuma
lucrez la al doilea. Titus a avut un serial şi apoi a fugit de
acolo. Eu nu descurajez atît de uşor, deşi îmi spun că este o
chestiune destul de dificilă. Pentru că Bujor [Sion] s-a acci-
dentat, ceilalţi care au rămas acolo fug ca dracul de tămîie de
răspundere să discute problema aceasta şi nu se poate să lu-
crezi aşa în gol. Pentru că noi scriem ce vrem noi, poate ei se
aşteaptă la altceva şi astfel noi stăm într-o beznă totală. Ba se
mai şi mormăie!
Suchianu scrie un articol în care spune: „Doamne fereşte
să se mai scrie un serial despre 23 August, că aici trebuie
făcută o reconstituire a actului istoric". Scopul acestui serial
229'
este să planteze în inimile celor care asistă la el patriotismul,
iubirea de patrie, nu vrem să facem reconstituirea actului de la
23 August, Asta o face Institutul de istorie a partidului.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi nici el nu poare s-o facă de

atîta vreme!

Tov. Eugen Barbu: Noi sîntem descurajaţi în munca

aceasta a noastră.
Pe mine mă plictiseşte faptul că vedem seriale atît de
proaste americane, la care stă lumea şi se uită ca la urs şi nu
putem face nişte seriale foarte bune ale noastre. Pe tema a-
ceasta a insurecţiei se pot face zece seriale. Eu nu ţin neapărat
să fac chestiunea asta. Dar vreau să se ştie, că, întîi, îmi place,
şi apoi - mi s-a cerut. Să nu se creadă că vrem să facem istoria
partidului la televiziune. Ni s-a cerut asta.
Aceste probleme am vrut să le ridic.

Tov. Letay Lajos: Nu ştiu cît timp o să mai avem pînă la

conferinţa pe ţară a scriitorilor, însă eu cred că, pînă atunci,
cea mai importantă problemă pe care trebuie să o rezolvăm
este îmbunătăţirea activităţii noastre partinice, îmbunătăţirea
vieţii noastre de partid, într-adevăr, ca să avem o opinie pu-
blică determinatoare, hotărîtoare asupra întregii opinii scri-
itoriceşti.
In momentul de faţă, organizaţiile noastre de partid sînt,
cel puţin numeric, foarte puternice. Şi la Cluj este deja un
număr foarte mare de membri de partid, aproape 70 din totalul
scriitorilor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cîţi scriitori sînt la Cluj?

Tov. Letay Lajos: Sînt 120 şi 70 dintre ei sînt membrii de

partid.
N-aş vrea să vorbesc despre viaţa literară din Cluj, dar, în
230'
general, am impresia că, în raport cu numărul membrilor de
partid, nu prea s-a constatat un mod îndestulător spiritul de
;
partid în rîndul scriitorilor.
Aici s-a vorbit şi ştim şi fără aceasta că sînt în viaţa
noastră foarte multe subiectivisme, certuri vechi, după bani,
după poziţie ş.a.m.d. N-aş vrea să le enumăr aici, dar tocmai
datorită faptului că în viaţa noastră de partid, în atitudinea
noastră personală, sînt unele lipsuri vreau să arăt că este şi mai
rău cînd spiritul de partid, lipsa sau puterea aceasta neîndes-
tulătoare, are şi un efect asupra creaţiei literare. Ştim foarte
bine, în anii trecuţi, cîte probleme am avut în toate domeniile
creaţiei, în poezie, în proză, în critica literară, cîte probleme
am avut, cînd nu întotdeauna puteam să publicăm opere în revis-
tele noastre, chiar şi în editura noastră, şi cît de mult am fi vrut
să publicăm. Trebuia să facem, în multe cazuri, concesii, nu
vreau să spun că au apărut lucruri antipartinice, însă n-au apă-
rut în destulă măsură nici poezii, creaţii beletristice în general,
care ar fi servit în mod direct politicii partidului, muncii de
partid. Era o desconsiderare în opinia publică pentru lite-
ratură.
în legătură cu ce spunea tovarăşul Domokoş, legat de spi-
ritul acesta al desconsiderării unor scriitori şi a operelor unor
scriitori. Acest lucru nu s-a manifestat numai în dicţionarul
respectiv, ci şi în alte părţi, chiar şi în literatura maghiară, în
istoria literaturii, care a apărut acum, recent. Deşi, eu trebuia
să spun şi să afirm că literatura aceasta, dacă este scrisă la un
nivel îndestulător - pentru că şi aceasta este o problemă
esenţială - este citită cu mare dragoste de cititori şi nu este o
afirmaţie dogmatică.
în ultimele zile, am vizitat o serie de biblioteci săteşti,
comunale, şi am văzut că cele mai bune cărţi scrise după eli-
berare de cei mai buni scriitori ai noştri valoroşi sînt cele mai
citite dintre toate operele noastre, este un lucru indiscutabil şi
puteţi să cercetaţi la evidenţa bibliotecarilor. Eu nu înţeleg de
ce critica noastră, chiar redactorii-şefi şi membrii de partid, s-a
231'
 1

lăsat intimidată de un gălăgios şi am lăsat de s-a mers pe un

făgaş pe care nu trebuie să mergem.
Trebuie să spun că, după Plenara Comitetului Central din
noiembrie, s-au mai îmbunătăţit lucrurile. Recenziile noastre,
cu mai mult spirit critic, cu mai mult spirit de iniţiativă, au în-
ceput să apară opinia noastră literară şi reacţia noastră literară,
ca răspuns prompt la cererile partidului nostru.
S-au reînfiinţat cenaclurile publice, s-au reînfiinţat dezba-
terile ideologice, au apărut o serie de articole, studii analitice
tocmai în legătură cu aceste fenomene literare, dar nu este
îndestulător, nu trebuie să ne oprim aici, ci trebuie să impri-
măm şi să determinăm ca scriitorii noştri să se orienteze şi mai
bine spre realitatea noastră şi fără o desconsiderare a acestei
literaturi.
In această perioadă, a apărut o serie de scriitori talentaţi,
s-a vorbit aici de tineri, în general. Noi, destul de des, tocmai
în faţa acestor scriitori tineri - ca să nu fim conservatori - am
lăudat foarte uşor prezenţa lor în literatură. Trebuie să facem şi
de aici încolo acest lucru, însă cu mai mult discernămînt, cu
mai multă exigenţă, mai ales că, printre tineri, s-a cam modelat
un fel de om şi scriitor, un om aşa-zis curat, care nu prea se
bagă în politică în fiecare zi, nu se bagă nici cu scrisul, nici cu
atitudinea lui, stă la o parte, ca să nu fie supărat de orice
fenomen ce se petrece în viaţa noastră. Noi trebuie să luptăm,
ca membri de partid, în primul rînd, împotriva acestei atitu-
dini, pentru că este vorba de orientarea tinerilor noştri scriitori
şi, de fapt, de soarta literaturii noastre.
Un alt lucru - pătrunderea scrisului, a cărţilor, la masele
largi de cititori. Tocmai din experienţa anilor trecuţi, am con-
statat că sînt destul de multe deficienţe în ceea ce priveşte di-
fuzarea cărţii şi, în general, în ceea ce priveşte activitatea
culturală, vorbesc aici de activitatea culturală de la sate, care
este, desigur, legată în mare măsură de carte. în centrul de
comună există o activitate culturală oarecare, însă în satele a-
parţinătoare trebuie să spun cu mare regret că nu s-a constatat

232
nimic: biblioteca e închisă, căminul cultural nu funcţionează
cum trebuie, bibliotecarii sînt voluntari, care vor vin la bi-
bliotecă, dacă nu vor nu vin şi nu pot fi traşi la răspundere. în
timp ce, în centrul de comună, se desfăşoară o activitate cul-
turală, în satele aparţinătoare, nefiind nici o activitate de acest
fel, oamenii se orientează spre biserică, unde îşi găsesc hrana
sufletească.
O altă problemă este îndrumarea revistelor noastre. Majo-
ritatea revistelor Uniunii Scriitorilor sînt în provincie. Eu nu
vreau să spun că nu avem o legătură foarte bună cu centrul, că
Uniunea Scriitorilor, în general, şi mai ales din partea tova-
răşului Zaharia Stancu găsim înţelegere, niciodată n-am întîlnit
asemenea promptitudine, înţelegere ca la tovarăşul Zaharia
Stancu.
în viitoarea noastră organizare a scriitorilor, ar fi bine ca
un scriitor, cineva, să se ocupe numai cu revistele literare din
provincie şi cu revistele în general, aceasta să fie preocuparea
permanentă a respectivului, pentru că este o serie de probleme
şi literare şi economice care trebuie rezolvate ca treaba să
meargă bine.

Tov. D.R. Popescu: Nu ştiu cum o să se rezolve această

problemă a asociaţiilor. Acum ştim că este o conducere a Uni-
unii, care este vinovată de anumite lucruri. Poate că, în viitor,
făcînd loc de asociaţii, fiecare cu o anumită activitate a ei bine
precizată va fi un haos foarte mare şi nu ştiu ce se va putea
realiza. Dacă acele asociaţii vor fi nişte grupuri foarte puter-
nice şi vor începe o luptă împotriva acestor asociaţii, iarăşi nu
ştiu ce răspuns să dau. Este o problemă de viitor foarte dificila,
de aceea, înainte de a fi supusă în adunare ar fi bine să se dis-
cute de către conducere şi de către cei invitaţi aici.
Eu aş pune înainte această problemă a asociaţiilor, aş ple-
da pentru o activitate mai susţinută în provincie a unor scriitori
şi, prin transformarea unor reviste şi a unor uniuni în adevărate
foruri de cultură, care să polarizeze toată viaţa dintr-un oraş,
233'
ca oraşele din provincie să-şi recapete prestigiul din trecut. La
ora actuală, este o centralizare enormă la Bucureşti, toţi scrii-
torii buni vin la Bucureşti. în provincie - aş spune - rămîn nu-
mai cei care sînt lipsiţi de talent sau unii, crescuţi în oraş, nu
prea sînt bine văzuţi de cei care, de bine, de rău, rămîn în
provincie. Eu cred că acest lucru, privind şi din inegalitatea
care există pe diverse planuri - nu implic aici revistele, Uni-
unea Scriitorilor, dar aş da un mic exemplu: este problema
onorariilor revistelor, care nu sînt egale, unele au onorarii de
două-trei ori mai mari. Aceasta face ca, într-o anumită peri-
oadă de timp, scriitorii să nu fie tentaţi nici să stea în provincie
şi nici să publice la unele publicaţii din provincie. Acest fapt
are o altă urmare în creşterea unor scriitori în centrele respec-
tive. Este vorba de problema tinerilor scriitori de la Bucureşti,
care nu scriu, beau. Este adevărat. Dar nu toţi scriitorii sînt
aşa. Sînt şi tineri scriitori foarte buni, care scriu cărţi despre
realităţile noastre de astăzi, despre colectivizare, despre munca
de azi, care lucrează în redacţie şi care, totuşi, cîştigă foarte
prost. Sînt scriitori care au 1.200-1.300 lei salariu, dau 600 lei
pe chirie, nu vin la fondul literar în fiecare zi şi bine fac că nu
vin, dar, rămînînd această situaţie, ca, în viitor, să se găsească
o modalitate ca, împreună cu Uniunea Scriitorilor, cu Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste, să se dea un mai mare ajutor
asociaţiilor şi revistelor din provincie şi tinerilor care sînt,
cîteodată, foarte mult uitaţi. Nu mă refer aici că foarte mulţi se
plîng că nu au acelaşi regim cu colegii lor, regimul nu se referă
la factorul material, ci la cel moral. Revenind la Cluj, ar trebui
făcută această egalitate şi la Tîrgu Mureş şi la Iaşi, ar fi bine să
se dezvolte aceste centre, să fie reviste foarte bune în toată ţara
şi aceste centre vechi să-şi reia rolul vechi pe care l-au avut şi
nu-1 au la ora actuală.
Aş vrea să răspund foarte pe scurt la ceea ce a spus
tovarăşa Zoe Dumitrescu-Buşulenga în legătură cu tovarăşul
profesor Daicoviciu, în articolele dînsului, la „Tribuna". N-aş
vrea să-1 apăr, dînsul se apără cu opera domniei-sale, ci aş vrea
234'
să precizeze că [în] toată această polemică s-a răspuns şi de o
parte şi de alta, fiecare cu argumente mai puţin docte - ca să
zic aşa - , însă mi-e foarte greu să dau un diagnostic exact asu-
pra criteriilor pe care profesorul Daicoviciu le susţine cu o
viaţă întreagă de activitate. Nu se pune problema de un
monopol al dînsului al adevărului în istorie, însă aş vrea să nu
se creadă că deţine altcineva monopolul în istorie; n-aş fi de
acord să i se interzică unui om să-şi spună sau nu părerea. Da-
că se consideră că acest lucru este mai dificil sau pretinde un
regim special, atunci să fie chemaţi istoricii respectivi, puşi
faţă în faţă să se discute acest lucru. Mi se pare puţin exagerat
să-i dea profesorului lecţii de istorie unul sau altul.
S-a spus aici că noi sîntem consideraţi nişte scriitori ofi-
ciali - scriitorii, care sînt membrii ai Comitetului Central al
partidului, sînt consideraţi oficiali. S-a pus problema că n-au
fost votaţi [aceşti] scriitori la trecuta plenară şi poate că nu vor
fi votaţi nici la plenara viitoare a Uniunii Scriitorilor; nu ştiu,
nu vreau să fac un pronostic. însă, acest lucru sigur că e fals,
nu există scriitori oficiali şi neoficiali, există scriitori buni şi
răi. Sigur, lucrul care l-aş propune pentru scriitorii membri ai
Comitetului Central, ca angajament, ar fi, dacă toţi spunem să
dăm cărţi adevărate şi opere fundamentale, care să reflecte
poziţia partidului, şi să le dăm noi în primul rînd, ca să dăm,
prin aceasta, un exemplu că scriem cărţi bune şi din punct de
vedere al conţinutului, dar foarte bune şi din punct de vedere
al formei. Adică să dăm un prim exemplu, fiindcă altfel ajun-
gem la ceea ce se zice, că unii vorbesc pentru nota 10 la oral,
dar la scris pentru mai puţin.
Nu vreau să fac un apel, dar cred că ar trebui, prin aceste
cărţi, să-i obligăm şi pe scriitorii care ne agreează mai puţin să
ne respecte în primul rînd cărţile şi apoi pe noi. Pentru că a-
ceste lucruri foarte subiective, şi lupte care macină Uniunea
Scriitorilor şi care au dus la nişte lucruri total neplăcute - nu
ştiu ce s-a spus la Uniunea Scriitorilor, în provincie este mai
multă linişte - mi se par exagerate; să se vorbească într-o

235'
şedinţă de partid în nişte termeni în care nu ştiu dacă pe stradă
poţi să vorbeşti aşa, că te trage cineva la răspundere, mi se pa-
re exagerat. Documentele de partid le-am studiat şi le-am înţe-
les cu toţii, însă, fără să se înţeleagă acest uşor adevăr, s-a dat
curs unor lucruri care n-au nimic comun cu viaţa adevărată a
Uniunii Scriitorilor şi adevărata viaţă ar trebui să fie cărţile
noastre.

Tov. Zaharia Stancu: Vreau să mulţumesc şi eu, ca şi

ceilalţi tovarăşi, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul ge-
neral al partidului nostru, pentru că este foarte ocupat şi prins
de rezolvarea unor probleme care privesc partidul şi statul nos-
tru şi totuşi a găsit timp să ne dea aproape o zi întreagă nouă şi
problemelor care preocupă literatura.
Noi sîntem acum, la Uniunea Scriitorilor, în plină muncă
de pregătire a conferinţei noastre. Aseară, colectivul însărcinat
a terminat textul tezelor, în momentul de faţă se bate la maşini,
mîine îl vom revizui şi luni dimineaţa vi-1 putem pune la dis-
poziţie, îl putem trimite acasă, la dorinţă, ca să fíe citit şi să
fim ajutaţi să-1 îmbunătăţim.
în ce priveşte referatul, am început, de cîteva zile, să pun
ordine în materialul pe care îl voi folosi la scrierea referatului.
Vă încredinţez că voi scrie referatul acesta în spiritul docu-
mentelor de partid, pentru susţinerea documentelor de partid.
Vreau să spun că vom organiza multe întîlniri cu cititorii
din oraşe şi, dacă va fi posibil, şi cu cititorii din sate. Am în-
ceput să organizăm dezbaterea problemelor în toate publica-
ţiile noastre. Dorim ca aceste dezbateri să fie foarte libere,
pozitive, şi să ne ajute mai mult.
Aş vrea să vă rog pe toţi cei care aţi criticat să primiţi
mulţumirile mele şi vreau să vă rog să nu vă mărginiţi la ob-
servaţiile care s-au făcut azi şi să ne daţi, în pregătirea con-
ferinţei, un adevărat ajutor. Ni s-a întîmplat să mai fim criticaţi
şi cînd am cerut să ne ajute, să ne dea un sfat, tovarăşii n-au
mai venit. Să rupem cu acest obicei vechi. Criticaţi, veniţi cu

236'
multe propuneri foarte interesante în această şedinţă, dar vă
rugăm să veniţi la Uniunea Scriitorilor şi să ne daţi o mînă de
ajutor la rezolvarea lor.
Majoritatea propunerilor făcute aici sînt cu privire la
îmbunătăţirea organizării Uniunii Scriitorilor şi sînt de acord
cu ele. Uniunea Scriitorilor a fost înfiinţată în 1948 sau 1949;
de atunci, toate lucrurile s-au schimbat, noi am îmbătrînit şi,
odată cu îmbătrînirea noastră, dacă nu ne-a luat-o cumva îna-
inte, a îmbătrînit şi Uniunea noastră. Trebuie să găsim mij-
loace de a face din ea un organism viu, care să ajute la dez-
voltarea literaturii noastre de partid în primul rînd.
Vreau să vă asigur, în cursul săptămînii viitoare, vom ţine
o şedinţă de Birou, la care vă invităm de pe acum şi să ne aju-
taţi la rezolvarea problemelor pe care le-aţi expus aici şi la
îmbunătăţirea materialului pregătit de noi pentru conferinţă.
Muncind foarte mult pe linia pregătirii conferinţei noastre,
am citit, astăzi de dimineaţă, calendarul şi cred că în prima
parte a lunii mai ar fi foarte potrivit pentru ţinerea conferinţei
- între 10 şi 15 mai, două-trei zile89, cît se consideră necesar
pentru dezbaterea acestor probleme.
Vreau să vă reamintesc că Uniunea are, în momentul de
faţă, 830 membri. Este posibil ca o comisie care se ocupă de
primirile de noi membri ar mai putea să ţină o şedinţă şi să
primească pe cei foarte îndreptăţiţi din cei 400 care au cereri.
S-ar putea ca, la conferinţa noastră, să aibă drept să participe
cam 900 oameni. Vă rog să reflectaţi, se poate să luăm o hotă-

89
Conferinţa Naţională a Scriitorilor a avut loc între 22 şi 24
mai 1972. Pentru Biroul Uniunii (format din 27 de membri) au fost
propuşi, dintre scriitorii membri CC, George Macovescu şi Titus
Popovici (vicepreşedinţi), Eugen Barbu şi D.R. Popescu, membri.
Au fost aleşi: preşedinte de onoare: Victor Eftimiu; preşedinte:
Zaharia Stancu, vicepreşedinţi: Laurenţiu Fulga, George Macovescu,
Marin Preda, Sütõ Andrăs, Virgil Teodorescu; secretar general:
Constantin Chiriţă.
237'
rîre, dacă conferinţa aceasta a scriitorilor poate să fíe o con-
ferinţă la care să participe 900 oameni, dintre care unii abia
intraţi în Uniunea Scriitorilor? Este o problemă pe care v-o
supun, să o meditaţi, putem să facem în acest fel conferinţa sau
să mergem pe reprezentare cu 250-300 scriitori, dar, într-ade-
văr, scriitorii care sînt prezenţi cu cărţile lor în librării?
Peste cîteva zile vă trimit la fiecare invitaţie să ţinem o
şedinţă de Birou, cu Biroul Uniunii Scriitorilor şi cu dumnea-
voastră şi să luăm în dezbatere, punct cu punct, toate propune-
rile pe care le-aţi făcut. N-aş vrea să mă pronunţ aici pentru
aceste propuneri, sau contra.

Tov. Nicolae Ceauşescu: în discuţiile de astăzi au fost

ridicate o serie de probleme importante ale activităţii Uniunii
Scriitorilor.
Aş putea spune că, în general, în aproape toate problemele
care au fost ridicate aici, în toate luările de cuvînt, s-a dat do-
vadă de spirit de răspundere, de abordare serioasă a proble-
melor. Dacă ar fi să judecăm după felul în care au decurs dis-
cuţiile, am putea spune că lucrurile merg la Uniunea Scriito-
rilor chiar foarte bine. Aceasta înseamnă, în primul rînd, că
este posibil ca, într-adevăr, să se abordeze problemele în spirit
tovărăşesc, de răspundere şi, în acest fel, să se asigure desfăşu-
rarea normală a activităţii; înseamnă că avem asemenea forţe
şi că aceasta caracterizează marea majoritate a scriitorilor din
România.
Totuşi, ştim bine că sînt o serie de frămîntări, care nu fac
cinste Uniunii Scriitorilor şi scriitorilor în general; frămîntări
care sînt în primul rînd, nu de ordin ideologic sau estetic, ci
frămîntări de ordin mai ales personal, care scad din autoritatea
atît a Uniunii, cît şi a scriitorilor, lovesc în prestigiul lor şi,
pînă la urmă, îi împiedică de a se putea consacra unei activităţi
creatoare. Pentru că, atunci cînd oamenii sînt preocupaţi,
frămîntaţi de probleme, se consumă ore, poate zeci de ore, cu
discuţii care nu ajută cu nimic la clarificarea unei probleme de

238'
orientare, de estetică, nu fac decît să-i împiedice pe scriitori în
activitatea lor. Desigur că viaţa este complexă, oamenii, în ge-
neral, sînt sensibili; scriitorii au impresia că ei, în general, sînt
cei mai sensibili - nu ştiu dacă este neapărat aşa, dar, nu
aceasta este problema care trebuie să o lămurim aici. Dar
sensibilitatea - după părerea mea - şi receptivitatea la anumite
probleme şi fenomene nu trebuie să ducă la frămîntări şi la
acţiuni care scad prestigiul - ca să nu spun ceva mai tare, îmi
venea în minte un alt cuvînt. Această calitate de scriitor şi, pe
de altă parte, şi de om, ne face să ne punem întrebarea: „Pînă
la urmă, ce au de împărţit scriitorii între ei, tovarăşi?" Chiar
dacă sînt 800 şi vor fi chiar 1000, e loc în România pentru
fiecare. Edituri am mai înfiinţat şi o să mai înfiinţăm vreo
două, dacă nu o să reuşească cele existente să facă faţă la tot
ce se scrie, dar vor fi şi multe scrieri şi nu vor putea dovedi
editurile existente. De citit fiecare va fi citit în raport cu ceea
ce a scris şi apreciat după ceea ce a scris. Nimeni nu poate, de
exemplu, să împiedice ca o piesă a lui Baranga să fie văzută
chiar dacă e proastă; oamenilor le place Baranga şi s-au obiş-
nuit cu piesele lui.

Tov. A. Baranga: Eu aş vrea să ştiu dacă chiar o

consideraţi proastă?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu am spus de piesă, nu de

conţinut. Oamenii se duc la ele. Poţi să împiedici oamenii să se
ducă să vadă piesa de teatru, chiar dacă critica n-a luat-o în
seamă sau o trece sub tăcere. Dacă au fost prezente 10
persoane şi le place, mai au 10 prieteni, se mai duc la fabrică,
la institut şi dacă o să spună: „Am văzut o piesă bună" repede
se difuzează ideea: „Nu este o piesă chiar aşa bună, dar cel
puţin rîzi la ea şi mai uiţi de necazuri". Sau un roman bun al
lui Zaharia Stancu - chiar dacă e lung - , pînă la urmă, totuşi, îl
citeşte omul şi nimeni nu-1 poate opri să-1 citească. Şi aşa se
poate spune şi de romanele lui Barbu, şi de altele. Sau există

239'
unele filme şi ele mai proaste, totuşi le place. Am văzut acum
două zile, la televizor, o piesă a lui Everac. Eu i-am spus şi lui
[Dumitru] Popescu să-i spună lui Everac să o facă şi pentru
teatru, că este bună şi, dacă i se vor aduce anumite
îmbunătăţiri, va putea fi prezentată şi pentru teatru. Din punct
de vedere al conţinutului, este controversată, dar se poate face
pentru teatru. Fie că e vorba de Everac, de Barbu sau de
Stancu, dacă fac lucrări bune, ele se impun oricum. Şi este loc
pentru fiecare şi în edituri şi la teatru - unde nu avem
suficiente scenarii ş.a.m.d. Aşa că, nu ştiu ce este, pînă la
urmă, de împărţit. Dacă este vorba de o întrecere, să fie într-a-
devăr o întrecere! Să se vadă cine scrie mai bine şi la ale cui
piese, filme, se va duce lumea mai mult, al cui roman va fi
citit! Cînd te duci la bibliotecă - că se găsesc toate în biblio-
teci - , unele sînt tocite iar altele noi; şi, după aceasta, trebuie,
pînă la urmă, să judecăm şi să tragem concluzii. Nu înţeleg de
ce, în loc să judecăm lucrurile în acest fel, se creează pro-
bleme, care cîteodată, sînt de neînţeles. Desigur, sînt şi unele
atitudini în comportarea unora din scriitori, cărora ar trebui,
într-adevăr, să le punem capăt. Mă refer la faptul că se
consideră că eşti un bun polemist dacă neapărat reuşeşti să
jigneşti pe cineva. Desigur, nimănui nu-i place cînd îi critici
un film, un roman. în general, critica nu este plăcută, mai ales
cînd este adevărată; dar aceasta se poate face şi într-o formă
care să nu jignească sau, cel puţin, să nu dea motive de jignire.
Iată - unii spun - „nu mă supăr pentru critică, ci pentru că mi
s-au adresat cuvinte jignitoare". Nu mă uit la Barbu, el se uită
la mine.
Ar trebui să avem acest lucru în vedere, ca să eliminăm
din relaţiile, din discuţiile noastre, problemele acestea; pentru
că cele mai multe probleme se nasc, pînă la urmă, din nişte
lucruri neprincipiale, care n-au, în fond, nimic serios şi care
creează motive de încordare, de animozitate, în rîndul
scriitorilor.
Dacă este adevărat că literatura, arta, au o funcţie impor-
240'
 tantă socială, ea trebuie să exercite un rol important educativ,
atunci trebuie să ne punem şi problema ca aceşti creatori de
artă să exercite şi prin relaţiile şi comportarea lor o asemenea
influenţă. Altfel, oamenii spun, ştiţi cum se spune despre popă:
că „una spune, alta face". Pînă la urmă, aceasta are influenţă
negativă.
De aceea, cred că ar trebui să acţionăm pentru a pune ca-
păt acestor animozităţi, acestor relaţii de încordare dintre scrii-
tori, pentru a pune capăt „grupurilor", nu mă refer la pregă-
tirile literare, ci la grupurile acestea familiale, personale, create
pe principii, ca să spun aşa, feudale, care nu creează şcoală de
artă - şcoala care a fost şi pînă azi şi va fi şi în viitor - , care să
creeze o adevărată şcoală pentru un stil de a scrie ş.a.m.d.; de
aceste şcoli avem nevoie. Dar nu este vorba de asemenea gru-
puri, ci de nişte grupuri personale, care nu fac decît să dăuneze
atît activităţii organizaţiei de partid, cît şi activităţii scrii-
toriceşti şi vieţii literare în general.
Cred că membrii Comitetului Central ar trebui, în privinţa
aceasta, să constituie un exemplu; ar trebui să începem cu ei,
ca între ei să nu existe asemenea stări de lucruri; nu mai spun
între membrii de partid.
Pentru a putea aborda cu spirit de răspundere problemele
dezvoltării literare în România, este necesar ca, în rîndul scrii-
torilor, al organizaţiei scriitorilor, să creăm o atmosferă princi-
pială şi colegială de muncă. Eu sînt de acord că, îndeosebi, în
Bucureşti - nu la toţi scriitorii, la o anumită parte - există
acest lucru; în provincie lucrurile acestea sînt, în măsură mult
mai mică, şi sper că nu se vor lăsa scriitorii din provincie prea
mult influenţaţi de exemplul bucureştenilor, că asociaţiile din
provincie vor constitui un exemplu pentru bucureşteni, spre a
pune capăt acestei stări de lucruri.
Şi acum, problemele de fond legate de pregătirea con-
ferinţei Uniunii Scriitorilor şi de soluţionarea unor probleme în
legătură cu aceasta, pînă la conferinţă.
Vreau să-mi exprim satisfacţia pentru faptul că toţi tova-

241'
răşii care au luat cuvîntul au subliniat că la baza pregătirii
conferinţei trebuie să stea hotărîrile Plenarei Comitetului Cen-
tral în problemele ideologice, linia partidului, că însăşi con-
ferinţa să constituie un for de largă dezbatere ideologică a pro-
blemelor dezvoltării viitoare a literaturii din România - şi
ideologice şi estetice, pentru că între ideologie şi estetică nu
există nici un fel de deosebire, dimpotrivă, ele se condiţionea-
ză; însăşi estetica revoluţionară, comunistă este o lege a ideo-
logiei noastre - deci este necesar să înţelegem că şi Conferinţa
Uniunii Scriitorilor trebuie legată de ea; trebuie lichidat ce este
negativ şi folosit ceea ce este bun, pentru că avem lucruri bune.
într-adevăr, s-a scris mult şi cea mai mare parte a scrierilor
sînt bune în toate domeniile - în proză, în dramaturgie, în poe-
zie, inclusiv în cinematografie, unde avem o serie de lucruri
bune. Poate că, în general, cinematografia noastră se dezvoltă
slab; s-a discutat să ajungem să realizăm anual 25 filme; n-am
făcut prea mult, ne mişcăm cam greu. Sper că Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste se va mişca ceva mai mult în
această direcţie. Dar discutăm acum de cinematografie, tocmai
pentru că lucrurile sînt strîns legate şi Uniunea Scriitorilor are
şi ea o contribuţie la crearea scenariilor necesare; pentru acesta
am ridicat aici problema cinematografiei.
Deci, să luăm ce este bun, dar să criticăm lipsurile, nea-
junsurile care au fost. Mă refer la o serie de manifestări greşite
ca orientare ideologică, nu la lucrurile mărunte, personale. Cred
că acestea nu ar trebui să-şi facă locul în discuţia [de] la
Uniunea Scriitorilor; să discutăm problemele principiale, de a
supune unei critici o serie de opere care au fost tipărite, care
vor fi tipărite şi în viitor; aceasta nu înseamnă să oprim tipări-
rea, dar să vă ocupaţi cu discernămînt de asemenea probleme.
într-adevăr, Uniunea să elaboreze o orientare, în spiritul
Plenarei, privind felul cum va răspunde literatura noilor
probleme. Pentru că problemele acestea le vom dezbate la
conferinţă: cum va răspunde literatura, care va fi contribuţia ei
la activitatea de formare a conştiinţei socialiste în rîndul
242'
poporului nostru, la făurirea omului nou, pătruns de spirit de
egalitate, de echitate socialistă, de înţelegere largă a
problemelor vieţii şi societăţii, din toate punctele de vedere.
Atunci vom putea spune că, într-adevăr, conferinţa îşi va
realiza obiectivul şi va avea - şi trebuie să aibă - o puternică
influenţă. Dacă vreţi, va trebui să constituie un punct de
cotitură în activitatea scriitorilor.
A fost o perioadă, pe care eu o numesc dogmatică, dar
cînd s-au făcut şi lucruri bune; a fost o perioadă de căutări, în
care şi-au făcut loc tot felul de curente, de concepţii. Unele
s-au ivit poate, inevitabil, din dorinţa de a lichida ce a fost rău,
şi a existat o răbufnire faţă de aceste încercări de a nivela, de a
ţine pe loc lucrurile. Dar au fost săvîrşite şi greşeli, şi poate nu
numai de către scriitori, dar chiar de tovarăşii de la Comitetul
Central. Lucrul acesta l-am spus şi la Plenară, la adresa tova-
răşilor care au îndrumat activitatea acestui sector, pentru că ei
au încurajat aceste stări de lucruri.
Dar, făcînd acum bilanţul activităţii, trăgînd învăţăminte,
conferinţa trebuie să constituie un punct de cotitură pentru
dezvoltarea şi ridicarea pe o treaptă superioară a activităţii
Uniunii şi a literaturii româneşti în general. Iată, aceasta aş do-
ri eu, aceasta doreşte conducerea partidului, partidul - mai bi-
ne-zis, pentru că cu toţii sîntem partidul - , dar este un fel de a
vorbi, pentru că atunci cînd spun partidul am în vedere întrea-
ga masă a partidului. Aceasta doresc de la această conferinţă a
dumneavoastră! Mi-a făcut impresia că aceasta este şi părerea
voastră, a membrilor Comitetului Central, părerea marii majo-
rităţi a scriitorilor, aproape a totalităţii lor.
S-au ridicat aici cîteva probleme şi s-au exprimat unele
critici legate de activitatea de partid şi de munca Uniunii Scri-
itorilor. Eu consider că merită să acordăm atenţie - în pregă-
tirea conferinţei - problema activităţii organizaţiei de partid.
Este cert că stările acestea de lucruri nu s-ar fi putut manifesta
în forma în care ele s-au manifestat, dacă organizaţia de partid
ar fi muncit, şi dacă viaţa de partid s-ar fi desfăşurat cît de cît

243'
într-o formă mai intensă, mai corespunzătoare. Deci, este ne-
cesar să intensificăm această activitate, să crească rolul orga-
nizaţiei de partid. Mă refer, mai ales, în rîndul membrilor de
partid din Bucureşti.
Desigur, aici şi Comitetul municipal de partid are partea
sa de vină. Noi am luat măsuri, în ultimul timp, ca de organi-
zaţia de partid de la scriitori să se ocupe direct Comitetul Cen-
tral, fără să o scoatem însă de la municipiu, dar pentru a-i a-
corda un sprijin mai substanţial.
Va trebui ca, în înseşi rîndurile organizaţiei de partid, să
facem o dezbatere tovărăşească, în spiritul în care am discutat
aici, fără jigniri, dar să abordăm problemele deschis, chiar
dacă unele nu ne plac, să le dezbatem şi să aducem îmbună-
tăţiri întregii activităţi.
Este clar că, în organizaţia de partid, au fost primiţi oa-
meni care nu trebuie să fie membrii de partid. Nu sînt de acord
cu tovarăşul Breitenhofer că trebuie să primim cu uşurinţă în
partid. Dimpotrivă, trebuie să mărim exigenţa la primirea în
partid90. Educaţia oamenilor trebuie făcută înainte de a veni la
partid, avem pentru aceasta U.T.C., avem organizaţiile ob-
şteşti. Este greşit să considerăm că îl primim în partid ca să
înveţe după aceea ce este partidul. Cînd intră în partid el tre-
buie să ştie deja ce este partidul şi ce îndatoriri are un membru
al partidului. Partidul nu este o asociaţie de oameni, nu este
sindicat sau asociaţie de vînători. Şi eu sînt vînător, aşa că nu
trebuie să vă supăraţi. Şi la vînători primim cu o verificare
foarte atentă; în primul rînd, verificăm dacă ştie să tragă, ca să
nu-1 împuşte pe vecinul său. Cu atît mai mult, cînd primim în
partid! Şi în partid trebuie să ştie să tragă, trebuie să ştie să

90
Matei Călinescu, Florenţa Albu şi alţi scriitori vor mărturisi
despre presiunile care s-au exercitat asupra lor pentru a-i determina să
intre în partid. Florenţa Albu menţionează [Zidul martor, p. 64]: „Ni
s-a atras atenţia şi a sunat ca un ordin: conform Legii presei, nu vor mai
putea lucra în redacţii decît membrii de partid. 30 septembrie 75."
244'
tragă în adversarii concepţiei partidului nostru. Dacă nu ştie
asta nu are ce căuta în partid. Asta nu înseamnă că nu poate fi
cetăţean al ţării, nu poate fi scriitor: dar partidul are anumite
pretenţii faţă de membrii săi. Cred că noi am greşit şi au greşit
şi tovarăşii de la Comitetul Central, care au spus: „Primiţi-i şi
pe aceştia", pentru că noi nu putem să închidem ochii la primi-
rile în partid. Faptul că unul este scriitor, altul este savant -
este una; pentru munca lui primeşte, corespunzător cu regulile
de retribuţie generală... Dar, pentru a intra în partid, există
anumite reguli, avem un statut, anumite obligaţii care trebuie
îndeplinite. Dacă nu respectă aceste reguli, partidul trebuie să
ia măsuri, pentru a se lepăda de cei care nu corespund.
De aceea, eu cred că trebuie să facem ordine în orga-
nizaţia de partid din Bucureşti. Activitatea celorlalte organi-
zaţii nu o cunosc. Sînt cîţiva care nu au ce căuta în organizaţia
de partid. într-adevăr, vorba lui Barbu, să discutăm lucrurile
pe nume. Ce poate căuta Goma în partid? El nu avea ce căuta,
în general, în societatea noastră. Aici nu este vorba de faptul
că a scris un roman bun sau prost. Romane bune şi proaste se
scriu multe. Nici pentru faptul că a abordat o problemă care ar
jena pe cineva. Eu am mai spus: noi dorim să abordăm proble-
mele spinoase, inclusiv ale neajunsurilor societăţii noastre. Dar
Goma, printre altele, nu a stat în închisoare pentru că a fost
persecutat fiindcă a fost comunist, ci a stat în închisoare pentru
că s-a alăturat unor elemente contrarevoluţionare. Nu a desfă-
şurat, într-adevăr, el însuşi, direct, activitate contrarevoluţio-
nară, dar s-a alăturat acestor elemente. Sigur, se poate spune că
a fost tînăr. Foarte bine, pentru asta a fost eliberat din închisoare,
dar, oare, trebuie să fie în partid?! Nici asta nu este exclus, ca
cineva să intre în partid, dar, intrînd în partid, trebuie să dea
dovadă că a lichidat cu tot trecutul; el nu a dat această dovadă!
Atunci, ce să caute un asemenea om în partidul nostru?!
Să nu credeţi că, în străinătate, cartea lui are trecere91.

91
Este vorba, probabil, despre romanul Ostinato.
245'
Desigur, este exploatată de unele elemente reacţionare, care
încearcă, fără rezultate, să ponegrească literatura şi regimul
nostru. Noi putem fi de acord cu faptul că o editură putea pu-
blica sau nu cartea lui. Dar, dacă un membru de partid - chiar
dacă a fost jignit - , prin activitatea sa, dăunează partidului şi
orînduirii noastre, mai poate el rămîne în rîndurile partidului?
Deci această problemă trebuie să fie clară şi se cere s-o
rezolvăm în cel mai scurt timp.
De asemenea, în ce[-l] priveşte [pe] Breban. Nu vreau să
spun cum a ajuns el în partid, în Comitetul Central, pentru că
sînteţi aici cîţiva - inclusiv [Dumitru] Popescu - , care purtaţi
vina pentru recomandarea lui. Şi eu port vină, pentru că am
avut îndoieli, dar m-am lăsat influenţat de tovarăşii care au spus
că este un om integru. Nu l-am cunoscut. De fapt, tovarăşii
respectivi nu au nici prea multă experienţă în relaţia cu oa-
menii! Eu nu l-am întîlnit niciodată, nu ştiam cine este. El a
ajuns în Comitetul Central pe nedrept. Dar, după aceea era nor-
mal să se străduiască - cel puţin dacă am făcut noi o greşeală -
să dovedească el că, totuşi, este un om integru, că se străduieşte
să merite încrederea şi calificarea care i s-a dat la Uniunea
Scriitorilor, şi a celor care l-au recomandat în partid. Nu s-a
străduit să facă acest lucru. Dimpotrivă, alegerea lui în Comi-
tetul Central i-a dăunat, pentru că, după cum se credea înainte
de alegerea lui în Comitetul Central, că este printre puţinii
scriitori buni din România şi ceilalţi sînt în urma lui cu cîteva
trepte, după alegerea lui în CC a început să se considere că
este într-adevăr ceva, că, pe lîngă el, Eminescu n-a fost nimic.
Lucrurile au dovedit îndeajuns ce este; ştim că acea carte
şi filmul acela al lui, în România92 a[u] trecut neobservat[e] şi
nici nu a[u] fost lăudat[e]. Deşi eu, cînd am văzut filmul, am
spus că este o porcărie, dar am zis: „In sfîrşit, daţi-i drumul, aţi
cheltuit atîţia bani cu el". într-adevăr, nu 1-a luat nimeni în

92
Este vorba despre Animale bolnave, roman ecranizat în regia
autorului sub titlul Printre colinele verzi.
246'
seamă; nu ştiu dacă cineva dintr-o fabrică îşi mai aduce aminte
de filmul acela. S-a dus apoi la Cannes, şi acolo oamenii nu
sînt ca românii, l-au făcut praf. Dar el, în loc să tragă
concluzii, s-a supărat tot pe români. în loc să spună: „Totuşi,
românii aceştia mi-au scos filmul, au cheltuit 3,5 milioane lei
cu el", s-a supărat tot pe români şi a plecat în străinătate.
Dar mai poate fi acesta membru de partid? Mai poate fi
membru al Comitetului Central?! Eu aş propune ca organizaţia
de partid şi chiar Biroul Uniunii Scriitorilor să propună - pen-
tru că nu au dreptul să-1 excludă, fiind membru al CC - , să pro-
pună de a fi scos din rîndurile Comitetului Central şi să fie ex-
clus şi din partid. Fireşte, rămîne în străinătate - bine; vine în
ţară - bine, dar în Comitetul Central şi în partid nu are ce căuta!
Vreau să fiu înţeles: aceasta nu va fi urmată de măsuri
represive. Eu nu sînt împotrivă ca cărţile lui să fie editate, dar
în partid nu putem păstra asemenea oameni, care nu-şi fac
datoria. în definitiv, Everac - după cîte ştiu eu - nu este
membru de partid şi, cu toate acestea, scrie lucruri bune. Nu
este vorba că, dacă luăm măsuri să fie scos din partid, să îi
interzicem şi lucrările. Pînă la alegeri ar trebui să-1 scoateţi şi
chiar din conducerea Uniunii.
Este, totuşi, vorba, tovarăşi, ca, în ce priveşte viaţa de par-
tid, să fim mai exigenţi, iar acei comunişti care nu îndeplinesc
condiţiile, nu se străduiesc să corespundă calităţii de membru
de partid, să primească un avertisment, să le atragem atenţia,
iar, dacă nu se îndreaptă, să nu-i păstrăm în partid. Nu avem
nevoie de un număr mare de membrii de partid, nici la scrii-
tori, nicăieri. Dimpotrivă, consider că sînt suficienţi. Nu sînt
de acord cu unii tovarăşi, care consideră că sînt puţini membri
de partid. La Cluj chiar sînt foarte mulţi; nu putem să ne
plîngem că avem puţini membri de partid. Nu consider că este
rău, dacă oamenii corespund, dar nu consider că trebuie să-i
primim cu orice preţ.
Sînt de acord cu acei tovarăşi care au ridicat problema că
trebuie intensificată munca de educaţie a tineretului, pentru a-i
247'
forma şi apoi să-i primim în partid. Dar, să nu înţelegem că
neapărat trebuie să luptăm să primim cît mai mulţi în partid.
Deci, trebuie să ridicăm exigenţele în ce priveşte calitatea de
membru de partid. în general, noi ne preocupăm de aceasta,
dar, vorbind de Uniunea Scriitorilor, unde scriitorul are un rol
social educativ, cu atît mai multe sînt pretenţiile faţă de scrii-
torii comunişti. Deci, trebuie să acţionăm cu exigenţă.
în ce priveşte membrii Uniunii Scriitorilor şi unele pro-
bleme organizatorice. Cred că şi aici trebuie să fim ceva mai
exigenţi. Eu aş propune să formaţi un colectiv - pentru că,
totuşi, timpul este scurt - care să revadă statutul Uniunii Scrii-
torilor şi să introducă prevederi mai clare în ce priveşte cali-
tatea de membru al Uniunii Scriitorilor, atît din punct de vede-
re profesional, ca să spun aşa, ca scriitor, cît şi din punct de
vedere moral. Dar şi aici trebuie să ne înţelegem: oricine poate
să scrie o piesă de teatru, să scrie poezii, fără să fie membru al
Uniunii Scriitorilor. Cred că, chiar faţă de experienţa din trecut
a României, noi am greşit foarte mult în ce priveşte cum am
procedat la primirea în Uniunea Scriitorilor. Nu pun acum
problema de a scoate pe cineva din Uniunea Scriitorilor, dar
trebuie văzut, dacă sînt oameni necorespunzători, nu trebuie să
ne jenăm şi să le spunem că nu îndeplinesc condiţiile pentru a
face parte din Uniune. Nici o organizaţie din lume nu este
obligată să primească în rîndurile sale pe oricine. Primeşte pe
acela care îndeplineşte condiţiile statutului şi criteriile care
stau la baza organizaţiei respective.
Din acest punct de vedere, cred că trebuie să întărim şi
prevederile statutului privind cerinţele faţă de calitatea de
membru al Uniunii Scriitorilor - şi, desigur, să luăm măsuri
corespunzătoare ca aceste prevederi să fie aplicate. Este bine
că avem un număr mare de scriitori, că mai sînt 400 de cereri;
trebuie, totuşi, să vedem ca, în această privinţă, să [nu] depă-
şim cele mai dezvoltate ţări din lume, chiar şi cele mai mari
ţări din lume, din punct de vedere al numărului scriitorilor. Pe
cap de locuitor, deja i-am bătut pe toţi! Ar trebui să fim ceva

248'
mai exigenţi, pentru că, altfel, primirea în Uniunea Scriitorilor
are efecte negative, mai cu seamă că mai sînt şi unele avantaje
şi oamenii vin înspre Uniune tocmai pentru aceste avantaje.
Trebuie să vedeţi ce trebuie să facem pentru a asigura pensii,
dar acelora care realmente au depus o activitate. Uniunea
Scriitorilor nu poate fí o societate de caritate. Pentru asta avem
alte organisme, este Ministerul Muncii, care are aceste atribu-
ţiuni - nu Uniunea Scriitorilor. Aici, într-adevăr, trebuie să
introducem asemenea prevederi în statut, încît pensia să fie
proporţională cu contribuţia personală a fiecăruia, ca să fie
echitabil. Pentru că, dacă vorbim de o echitate socialistă, să
vedem cum o aplicăm şi la scriitori. Dacă nu vom face astfel,
vom avea greutăţi şi în viitor.
în acest spirit, cred că ar trebui revăzut statutul şi criteriile
lui, inclusiv în ce priveşte pensiile.
Despre problema primirii tineretului în Uniune şi grija
faţă de acesta. Noi trebuie să ne preocupăm de creşterea tine-
retului, să acordăm o mare atenţie tinerilor de valoare. Dar şi
aici trebuie să avem nişte criterii mai clare, pentru a înţelege
că această preocupare nu înseamnă a-i învăţa să nu muncească,
a-i învăţa să insulte şi să dispreţuiască tot ceea ce s-a făcut în
literatură pînă acum, sau tot ceea ce fac cei mai în vîrstă. Cînd
l-am primit în Uniunea Scriitorilor, nu înseamnă că l-am
consacrat şi a devenit, de acum, un geniu. Dacă le creăm iluzia
că sînt genii şi îi încurajăm pe această linie, le facem un rău şi
lor şi literaturii româneşti. Pentru a deveni geniu, chiar dacă
are înclinaţii, trebuie să muncească mult, să cunoască bine via-
ţa. Altfel nu poate face nimic.
Or, din păcate, organizaţia de partid şi Uniunea greşeşte în
atitudinea faţă de tinerii care vor să se consacre literaturii. De-
sigur, ei pot fi ajutaţi din toate punctele de vedere, chiar şi fi-
nanciar, dar e greu să fii de acord că, de la 18-20 de ani, cineva
trebuie să aibă pretenţia de a trăi din literatură. Nu există ni-
căieri în lume aşa ceva! Decît, desigur, dacă scrie cineva un
roman pe care să-1 citească un milion de oameni - cum s-a

249'
întîmplat cu autorul acela din America. Nu ştiu dacă el va mai
scrie altă carte. Dar în continuare nici o Uniune din America
nu-i dă un dolar; el trăieşte din ce a cîştigat pînă acum. Ai
cîştigat, foarte bine! Ai cheltuit banii, te priveşte!
La noi, se consideră că, dacă a publicat un roman şi a luat
5 sau 10.000 de lei, Uniunea este obligată să-i dea, în fiecare
lună, cîteva mii de lei. Problema aceasta trebuie discutată şi in-
clusă şi în statut, ca să-i punem capăt! Nu este nevoie să se lupte
Biroul Uniunii ca să capete posturi pentru aceşti tineri: fiecare,
în raport cu meseria lui, este plasat în muncă şi, dacă o să con-
trolaţi, veţi vedea că mulţi nu s-au prezentat la posturi. La noi,
nu există astăzi un absolvent care să nu fie repartizat în muncă;
se ţine, într-adevăr, seama de nota cu care a absolvit. Dacă este
profesor sau învăţător, este plasat ca atare, sau dacă este medic,
inginer - de asemenea. Nu aş putea spune că nu li se asigură
locuri de muncă, acum, din primul an, un absolvent primeşte
1.300-1.400 lei, iar după 3 ani de zile ajunge la 2.000-2.200 lei.
Nu spun că este un salariu excepţional, dar este un salariu din
care trăiesc milioane de oameni în România şi care îi asigură
posibilitatea să nu se ducă pentru 1.000 lei la Uniune.
Eu am critici la adresa învăţămîntului nostru superior, pen-
tru că, în primii trei ani, asistenţii lucrează doar 3 ore pe săp-
tămînă. Sigur, se spune că mai are nevoie de timp spre a se
pregăti pentru aceste ore, dar, mă întreb, ce fel de muncă este
asta?! Deci, îi rămîne atîta timp să scrie. Chiar un profesor
universitar: practic predă 6 ore pe săptămînă. Sigur, îi mai
trebuie şi pentru pregătire, deşi unii au făcut un curs odată şi îl
citesc cinci ani la rînd, mai adaugă de fiecare dată cîte ceva,
schimbă unele date... Nu vă supăraţi; eu nu mă refer la cei
prezenţi. Dar vă pot aduce multe cursuri, la care unii au uitat
să le schimbe şi data şi pe care le-au tipărit cu cinci ani în
urmă. Eu vorbesc de ceea ce este în realitate. Deci, chiar un
profesor universitar are destul timp să se ocupe şi de literatură
şi, pînă la urmă, toţi, sau aproape totalitatea scriitorilor români,
a[u] avut cîte un loc de muncă.

250'
 Victor Eftimiu a venit şi acum doi ani de zile să-1 pun din
nou director general al teatrului şi nu-i era ruşine, la vîrstă lui,
să ceară asta! Este un scriitor consacrat, este bătrîn, şi nu i-a
fost ruşine. Zaharia Stancu este aici: el n-a vrut să plece de la
teatru. De asemenea, dacă aţi lua multe exemple. în prezent,
există, în rîndurile unora, o ruşine a muncii.
Poate, din acest punct de vedere, noi am greşit că am
introdus pensiile la Uniunea Scriitorilor, pentru că, altfel ar fi
fost situaţia, dacă s-ar fi ştiut că numai dacă au o funcţie pe
linie de stat au asigurată pensia; pe cînd acum se consideră că
există pensia asigurată de Uniunea Scriitorilor. Poate în cri-
teriile acestea din statut ar trebui să prevedem şi faptul, dacă
omul a lucrat undeva, mai cu seamă în perioada pînă s-a con-
sacrat. La mulţi, s-a creat un fel de ruşine de a fi într-o funcţie,
de a lucra undeva, zicîndu-se că aceasta i-ar înjosi, le-ar afecta
calitatea de scriitori, de poeţi! Trebuie să punem odată capăt
acestor stări de lucruri! Eu n-aş primi în Uniunea Scriitorilor
pe nimeni din cei tineri, dacă nu lucrează undeva. Nu se poate
aşa! Întîi să lucreze undeva. Chiar ca profesor are 18 ore pe
săptămînă şi îi rămîne suficient timp să scrie. Şi în fabrică,
dacă ar lucra ca inginer, sau ca medic, tot îi rămîne timp.
Desigur, să se vadă această problemă, să nu fim absurzi,
dar spun aceasta în principiu. Dar, dacă o să găsim un Emi-
nescu, atunci nu o să-1 tratăm cum a fost tratat Eminescu, că a
fost nevoit să lucreze şi ca sufleur. Dar, pînă acum, nu au
apărut mulţi Emineşti şi nu trebuie să ne fie teamă că greşim.
Greşim dacă menţinem stările de lucruri actuale!
Să nu ne fie teamă de gălăgie. Eu sînt de acord în privinţa
aceasta cu Barbu, şi cu Popovici şi cu Baranga, care spun: în
definitiv, pînă la urmă, de ce, din banii mei, să-i susţin pe ei?
Ei au dreptate. Foarte bine, dacă au bani mulţi, statul are grijă,
prin impozit, să rezolve problema aceasta şi face o repartiţie
justă, că dă banii aceştia pentru copii, pentru necesităţile soci-
al-culturale. Numai teatrul ne costă 280 milioane lei anual din
bugetul statului. Dar, într-adevăr, să nu dăm banii unora; să nu
251'
se considere: „Voi cîştigaţi mai mult, daţi voi!" Nu în asta
constă echitatea, nu în a sprijini pe cei care nu vor să lucreze.
Dimpotrivă, le facem un rău şi lor şi societăţii!
Eu sînt de acord să vedem şi munca de educaţie începînd
din şcoală, începînd cu UTC-ul, care trebuie să se ocupe de
tineri, dar nu aşa cum Uniunea s-a ocupat pînă acum. Brad este
aici şi ştie cum a fost frecat la UTC pentru poeziile sale. Bine,
dar atunci mă ocupam eu de UTC Adică trebuie experienţă şi o
educaţie.
Organizaţia de partid a Uniunii însăşi trebuie să organi-
zeze tot felul de colocvii, de seminarii ideologice, estetice, în
această problemă, atît pentru cei care vor să devină membri ai
Uniunii Scriitorilor, cît şi pentru membrii existenţi. Să ne
ocupăm de creşterea acestor tineri, lucrînd, într-adevăr, con-
cret şi nu în general, pe lîngă scriitorii mai în vîrstă, să
asigurăm acest lucru. Pentru că, nici la reviste nu putem să tot
adăugăm oameni în schemă, cu atît mai mult cu cît chiar ieri
mi-a spus cineva că la o redacţie sînt 20 încadraţi şi lucrează
trei, iar restul nu dau cu lunile pe la redacţie, vin doar să ridice
chenzina. Atunci de ce să-i ţinem? El poate foarte bine, lucrînd
în redacţie, să facă parte şi din colegiu, Mihnea Gheorghiu ştie
că şi în ilegalitate, şi după 23 August, cînd era redactor-şef la
„Scînteia tineretului", lucra cu patru oameni şi bătea chiar
„Scînteia" într-un timp. Aşa că el poate foarte bine să lucreze
în redacţie fără să fíe funcţionar al redacţiei iar, pentru ceea ce
scrie, sînt de acord să-1 plătim, dar să nu devină funcţionar.
Una este să lucreze la editură, acolo se cere o anumită calitate,
sînt şi scriitori, dar acolo există şi o disciplină şi sînt obligaţi
să se încadreze în disciplina respectivă.
Deci, trebuie să ne gîndim că nu vom putea face faţă şi nu
se pune problema să le găsim funcţii în redacţii. Se pune
problema ca oamenii să mai şi lucreze în redacţie, că sînt zia-
rişti, şi profesia de ziarist este o profesie care cere o muncă
foarte intensă.
Deci, în atitudinea faţă de tineri trebuie să pornim de la
252'
grija, de la preocuparea de a forma noi cadre de valoare în do-
meniul scrisului; dar să ţinem seama şi de nişte lucruri care
sînt obligatorii şi să facem treaba cum trebuie.
în ce priveşte organizarea asociaţiilor. După părerea mea,
nu mai este vorba să hotărîm acum, pentru că, bine, rău, pro-
blema amintită aici a hotărît-o conferinţa care a fost. în ţară
s-au creat aceste asociaţii şi numai la Bucureşti nu s-a creat
asociaţia. Deci, este necesar ca, cel puţin în ajunul conferinţei,
să o constituiţi, ca să nu primiţi un vot de blam din partea con-
ferinţei. Să aplicaţi hotărîrea conferinţei şi să creaţi asociaţia93.
Nu este neapărat obligatoriu ca toţi cei care locuiesc în
Capitală să fie membri ai Asociaţiei Capitalei; omul ar trebui
să se înscrie în ce asociaţie doreşte, fie la Cluj, fie la Iaşi, fie la
Timişoara, Braşov, Craiova, Oradea, Satu Mare. în fond, în
toate judeţele sînt poeţi şi scriitori - şi poate că este bine să le
recomandăm unora, mai ales scriitorilor de valoare, să meargă
în judeţe, tocmai pentru a polariza în jurul lor tineretul şi, prin
autoritatea lor, să contribuie la ridicarea vieţii literare în zonele
respective. Pentru că drepturile sînt aceleaşi, atît pentru mem-
brii asociaţiei din Bucureşti, cît şi pentru membrii celei din
Cluj, Timişoara etc. Nici unul nu trebuie să aibă drepturi mai
mari sau mai mici! în statut se prevăd drepturi egale, inclusiv
dreptul la pensie, la anumite ajutoare ş.a.m.d. - şi proporţiile.
Desigur, mă refer la ajutoare, pentru că pensiile trebuie supuse
unor reguli foarte clare, pe care nimeni să nu le încalce. Mă re-
fer la anumite ajutoare, care trebuie acordate tot după anumite
criterii. Să distribuim lunar sau trimestrial asociaţiei sau socie-
tăţii respective o sumă de bani, în raport cu numărul de membri
care-1 are şi cu anumite surplusuri, păstrîndu-şi şi conducerea
Uniunii dreptul de a putea interveni, dar şi aici, în anumite li-
mite. Şi atunci vom crea condiţii egale pentru toată lumea - şi
trebuie să creăm aceste condiţii egale! în definitiv, astăzi, pentru
orice inginer, medic, artist de teatru, indiferent în ce colţ al ţă-

93
Aceasta va fi înfiinţată în 2 martie 1972.
253'
rii este, salariul de bază este acelaşi. Toţi primesc - desigur, unii
mai primesc şi primă - salariu corespunzător cu producţia; dar,
în ceea ce priveşte scriitorii, în România, nu sînt condiţii egale.
în raport cu aceasta, trebuie acţionat şi aici şi să creăm
nişte criterii, care să nu ne mai dea posibilitatea la nici un fel
de încălcări sau discuţii. Şi nu va avea decît de cîştigat con-
ducerea Uniunii sau a asociaţiei, sau a societăţii judeţene, dacă
va acţiona aşa, pentru că va beneficia mai mult. Este o proble-
mă de denumire - societate sau asociaţie - , care nu este impor-
tantă. Conducerea acestora trebuie să fie un consiliu al asocia-
ţiilor sau societăţilor, un consiliu al societăţilor, un birou, care
coordonează această muncă, pe baza principiului centralis-
mului democratic, de a supune (să fie aici, totuşi, nu un număr
prea mare), de a da ultima aprobare pentru primirea în Uniune,
fără să ştirbim dreptul conducerii, dar, pentru ca să nu se facă
greşeli, fie Biroul, care să-şi spună părerea şi să confirme sau
să infirme hotărîrea unei asociaţii, inclusiv a celei din Bucu-
reşti. Deci, păstrîndu-şi un ultim cuvînt, în rest, să dăm drep-
turi asociaţiei. Ne gîndim dacă, la Bucureşti, se pot crea şi sec-
ţii de dramaturgie, de proză, să găsim nişte forme adecvate. Şi
atunci şi organizaţia de partid din Bucureşti se va ocupa,
pentru că şi tovarăşul Zaharia Stancu va fi în asociaţia din
Capitală şi va putea contribui şi în organizaţia din Capitală la
îndrumarea activităţii. Dumneata să te ocupi de munca Uniu-
nii, a comuniştilor din Capitală, să fie mai multă ordine, şi
vom crea şi condiţii ca Uniunea, conducerea sa, să se poată
ocupa de problemele ideologice mari, de a organiza seminarii,
conferinţe, dezbateri. Şi să nu se mai ducă el să conducă dez-
bateri la Cluj, Timişoara sau în alte părţi, să facă această
muncă. Să nu se ocupe de bucătărie, să stabilească cui să dea
10.000 - şi pe deasupra să mai fie înjurat şi deranjat. Atunci,
va rămîne fiecăruia timp să scrie cîte ceva. Mă întreb şi eu cît
poate Stancu să mai scrie, pentru că mai trebuie să mai ai timp
să mai şi gîndeşti. Deci, nu va fi decît de cîştigat şi lucrurile
cred că vor merge ceva mai bine.

254'
 Aş propune ca, încă în cursul lunii februarie, să se treacă
la pregătirea conferinţei. De altfel, dacă ne gîndim să participe
la conferinţă toţi cei 800 sau 1000 scriitori, cred că este greu să
ne propunem aceasta. Aceasta ar presupune ca, în aprilie, să
aibă loc adunările generale ale societăţilor sau asociaţiilor, ele
să discute şi proiectul de statut şi de teze şi să aleagă şi repre-
zentanţii asociaţiei respective - şi, în raport cu criteriile care se
vor stabili, cu numărul care îl au, să vină la această conferinţă.
Deci, este obligatoriu ca, în prealabil, să se ţină adunările
generale şi asociaţiile să-şi delege reprezentanţii lor la această
conferinţă pe ţară. Iată cum aş vedea eu, din punct de vedere
organizatoric, pregătirea şi desfăşurarea lucrărilor de pregătire
a acestei conferinţe.
Aceasta ar însemna să atragem, la această pregătire, un
număr mai mare de tovarăşi, în primul rînd pe membrii Comi-
tetului Central, în diferite comisii, pentru a putea să defini-
tivăm legea dreptului de autor, care, pînă la conferinţă, să fie
gata. Dacă nu reuşim să o punem la M[area] A[dunare] Nfaţio-
nală], în orice caz trebuie să o discutăm la conferinţă şi, după
conferinţă, să poată fi supusă dezbaterii în MAN.
S-a spus aici ceva în legătură cu faptul că unii membri ai
CC nu au fost aleşi. Sigur, atunci nu erau chiar atîţia membri
ai CC, au fost cîţiva numai. Nu este o obligaţie ca neapărat
cineva să fie ales şi eu consider că s-a făcut o greşeală atunci,
prin felul cum s-a procedat, şi s-a admis ca, cu excesul acesta
de democratism, care n-a fost, de fapt, democratism, ci anar-
hie, să fie îndepărtaţi din conducerea Uniunii o serie de scrii-
tori; nu numai pentru că sînt membrii ai CC - şi aceasta este o
problemă care ne interesează - , dar pentru că nu sînt cei mai
buni scriitori, pentru că, totuşi, Titus Popovici nu este printre
scriitorii cei mai răi, nu spun că e cel mai bun din România,
dar este, totuşi, printre scriitorii apreciaţi. Nici Mihnea nu e
rău, are unele lucrări - mai puţine despre România - , dar unele
sînt apreciate; şi nici Baranga nu este unul dintre oamenii care
scriu piesele cel mai prost. Nu scrie cele mai bune, asta-i alt-

255'
ceva; nici Barbu, ca să iau numai cîţiva. Totuşi, nu putem spu-
ne că s-a procedat bine, că a fost normal. Pentru că, oricum,
vedeţi, ei au rămas ca scriitori şi ca scriitori buni, scriu în con-
tinuare, chiar au scris mai mult nefiind în conducerea Uniunii
şi vor scrie şi se numără printre cei din frunte. Şi atunci este
normal ca, totuşi, să facă parte din conducerea Uniunii.
Deci, eu nu vreau să fie obligatoriu, dar, totuşi, trebuie să
spunem că, într-adevăr, nu putem să considerăm că rezultatul
alegerilor oglindeşte nici cel puţin felul de a gîndi al majorită-
ţii scriitorilor, ci este rezultatul unei desfăşurări defectuoase a
lucrărilor, influenţei unor tovarăşi negativişti, care au partici-
pat la conferinţa precedentă şi al unor concesii neprincipiale
făcute acolo.
De ce pun această problemă? Pentru că noi, pregătind
acum această conferinţă, trebuie să o pregătim de pe poziţii
principiale, cu intransigenţă politico-ideologică. Vreau să fie
clar, să nu facem concesii unor elemente inconştiente şi cu niş-
te concepţii retrograde din toate punctele de vedere, chiar dacă
sînt ei scriitori şi care cred că, dacă fac gălăgie, o să reuşească
să obţină nu ştiu ce lucru. Nu trebuie să ne fie nici un fel de
teamă că o să fim etichetaţi nu ştiu cum.
Nu avem de gînd să facem o conferinţă care să limiteze
dezbaterile; dimpotrivă, vrem să facem o conferinţă care să
deschidă noi căi, să creeze un nou avînt pentru literatura
românească, dar de pe poziţii marxist-leniniste, de pe poziţiile
concepţiei noastre de partid. Aceasta trebuie s-o înţeleagă toţi
iar conducerea Uniunii trebuie să asigure acest lucru. Nu este
vorba de nici o întoarcere la trecut, nu este vorba de a intro-
duce metodele vechi din Uniune. Dar este vorba de a face
acest for, într-adevăr, democratic. De dezbatere şi orientare a
întregii noastre activităţi, să-şi facă pe deplin datoria. Nu pu-
tem să gîndim şi să concepem altfel!
Iată de ce m-am oprit şi eu asupra acestei probleme. Pen-
tru a atrage atenţia că de pe alte poziţii trebuie să pregătim a-
ceastă conferinţă şi în presă, în reviste, în adunările în care
256'
vom alege reprezentanţii pentru conferinţă. Să nu considerăm
că trebuie să încercăm să îi împăcăm pe toţi. Eu consider că,
începînd cu tovarăşul Stancu, în calitate de preşedinte şi de
membru al Comitetului Central, toţi membrii Comitetului Cen-
tral trebuie să acţioneze în direcţia aceasta; să asigurăm, într-a-
devăr, ca pregătirea şi desfăşurarea conferinţei şi conducerea
pe care o va alege să corespundă acestor criterii.
S-a mai ridicat un şir de alte probleme. Eu nu aş vrea
acum să mă opresc la ele, cu atît mai mult cu cît peste o jumă-
tate de oră am o altă şedinţă, însă cred că e bine ca ele să fie
analizate, în special cele privind editurile. Cred că Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste trebuie să pună ordine în aceas-
tă privinţă. Mă refer chiar la acest dicţionar. în primul rînd, nu
oricine poate scoate un dicţionar. Asta trebuie să aibă o apro-
bare, trebuie să fie văzut mai temeinic. Consider că este o ma-
re greşeală a Consiliului Educaţiei Socialiste, care a dat dru-
mul acestei lucrări. Un dicţionar cere o anumită pregătire,
trebuie să fie un colectiv de oameni care să vadă şi, dacă dăm
o apreciere de pe o poziţie sau alta unui scriitor, dacă îi con-
siderăm că ei aparţin epocii trecute sau epocii viitoare. Una
este că cineva scrie un articol şi are o părere şi alta este un
dicţionar. Va trebui să vedem acest dicţionar, să fie criticat,
iar, dacă vrem un dicţionar, să punem un colectiv format din
oameni corespunzători - şi critici - , care să lucreze. Dacă este
vorba să caracterizăm care este locul cuiva în literatură sau ce
perspectivă are unul sau altul dintre scriitori - să vedem! De
obicei, lucrurile acestea se fac cu mai multă atenţie, se dau
anumite date, fără să se spună: ăsta aparţine trecutului, celălalt
viitorului. Este greu să dai sentinţe, în felul cum se dau în
acest dicţionar.
De asemenea, trebuie să fim atenţi în dezbaterea diferi-
telor probleme. Dar nici nu putem, într-adevăr, să spunem de
ce se publică la Cluj părerile lui Daicoviciu despre istorie. Şi
eu l-am criticat pe Daicoviciu, nu în presă, am avut încă acum
20 de ani anumite discuţii cu el.
257'
 Tov. Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Nu la modul acesta,
de extreme, trebuie pusă problema. Mai ales că sînt doi mem-
bri ai Comitetului Central.

Tov. Nicolae Ceauşescu: în problemele de istorie este

greu să intervii în discuţii. Au început de multă vreme să se
ocupe de originea poporului şi, totuşi, mai sînt păreri con-
tradictorii. Desigur, să evităm jignirile. Să ştiţi că eu sînt
împotriva jignirilor. Nici aşa nu putem să facem un şablon,
pentru că astfel aplatizăm lucrurile. Problema este să evităm
jignirile, să păstrăm - să zic aşa - un limbaj academic,
principial, dar, în rest, controverse pot fi. Sigur, altceva este
dacă lucrurile stau aşa cum spunea Barbu, că cineva a făcut
praf unii scriitori mari. Trebuie să vedem şi editura, de ce
admite asemenea lucruri. Pentru că, sînt de acord, că nu poţi
opri omul să scrie, dar, totuşi, o anumită etică, o anumită răs-
pundere trebuie să existe.
îmi dau seama că nu este deloc uşor, dar trebuie, totuşi, să
atragem atenţia oamenilor de a găsi anumite forme de a-şi ex-
prima o părere. Nu spun că putem opri pe cineva să-1 critice pe
Călinescu, pentru că de criticat poate fi criticat, nici Călinescu
nu este de necriticat, nici Maiorescu nu este de necriticat, dar,
în acelaşi timp, trebuie lăudat. Şi Gherea trebuie lăudat şi
criticat, dar să vedem în ce mod se face lucrul acesta. Nu este
vorba de a opri pe cineva să mai critice, dar s-o facem într-o
formă civilizată, să vedem lucrurile cu măsură.
Deci, ar trebui ca şi în activitatea aceasta de îndrumare a
revistelor şi editurilor să punem ordine. Sigur, activitatea edi-
turilor şi revistelor cade în sarcina Consiliului Culturii şi E-
ducaţiei Socialiste. Şi el trebuie să tragă concluzii. Eu sînt de
acord să ne gîndim să crească şi rolul Uniunii, să aibă un se-
cretar, sau vicepreşedinte, care se va ocupa mai direct de
îndrumarea editurilor şi revistelor.
în ultima vreme, noi am scos numeroase reviste şi multe
din provincie sînt foarte slabe, nu se ocupă nimeni de ele. Eu
258'
am mai spus că, în Bucureşti, avem multe forţe, care ar putea -
rămînînd să locuiască în Bucureşti - să patroneze unele reviste
din provincie. Iorga cîţiva ani de zile era redactor la revista
„Rampa" 94 din Craiova. Ar trebui să vedem şi problema
aceasta. în prezent, avem 38 de reviste, la care nu avem
suficiente forţe. Uniunea Scriitorilor ar trebui să se îngrijească
şi de îndrumarea acestora şi chiar de a le ajuta cu oameni.
Toate aceste probleme cred că vor trebui analizate serios
în cadrul măsurilor de pregătire şi să-şi găsească - pînă la
conferinţă, sau după conferinţă - o soluţionare, iar în acti-
vitatea sa viitoare Uniunea Scriitorilor să acţioneze în această
privinţă. Am în vedere aici şi tipărirea unor lucrări în străi-
nătate. Aceasta trebuie să preocupe mai mult atît Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste, cît şi Uniunea Scriitorilor. Noi
avem, în această privinţă, acorduri culturale, atît cu ţări so-
cialiste, cît şi cu ţări capitaliste. Să iau, de exemplu, Franţa.
Guvernul francez se ocupă direct de necesitatea de a se traduce
şi a aduce mai multă literatură franceză în România. De ce gu-
vernul român să nu facă acelaşi lucru. Trebuie să înţelegem că
problema răspîndirii literaturii româneşti în străinătate nu
trebuie s-o lăsăm la voia întîmplării, să ne rezumăm la faptul
că fiecare are o cunoştinţă în străinătate şi îşi rezolvă personal
problema. Ea trebuie, în general, să devină o preocupare mai
serioasă a statului nostru, a Consiliului Educaţiei Socialiste, a
Uniunii Scriitorilor, a conducerii Uniunii. Să facem, în această
privinţă, mult mai mult decît pînă în prezent, pentru că real-
mente nu facem ceea ce ar trebui pentru ca literatura noastră să
fie cunoscută în străinătate. Trebuie să ne preocupăm de a-
ceastă problemă, concomitent cu aducerea din străinătate a
unor opere valoroase, care merită.
Iată, tovarăşi, cîteva din sugestiile, din recomandările pe

94
Informaţie eronată. Este vorba despre revista „Ramuri"; Nico-
lae Iorga se număra printre fondatori, fiind, între 1923 şi 1927,
directorul revistei.

259'
care le-aş face eu acum în legătură cu măsurile ce ar trebui
luate în pregătirea conferinţei, pentru lichidarea neajunsurilor
de astăzi de la Uniunea Scriitorilor şi pentru îmbunătăţirea ac-
tivităţii.
Dacă sînteţi de acord cu aceste concluzii, atunci aş ruga
ca, fíe la Biroul Uniunii, fíe separat, sau împreună cu Biroul
Uniunii şi cu membrii Comitetului Central, să stabiliţi un pro-
gram concret de măsuri, pentru ca, în perioada aceasta scurtă
pe care o mai avem - dacă vrem ca în mai să ţinem conferinţa
- , să soluţionăm aceste probleme şi să pregătim din punct de
vedere politic şi ideologic conferinţa.
Cred că comisia aleasă de organizaţia de partid să-şi limi-
teze, totuşi, activitatea, mai cu seamă la problemele vieţii de
partid, la clarificarea acestor principii, iar problemele privind
conducerea Uniunii, statutul, să le rezolve conducerea Uniunii
cu membrii Comitetului Central. Astfel am putea face un lucru
bun, încît şi comisia să-şi îndeplinească sarcinile, dar şi mem-
brii Comitetului Central, împreună cu Biroul Uniunii, să con-
tribuie la soluţionarea tuturor problemelor.
Sînteţi de acord, tovarăşi? (Toţi tovarăşii sînt de acord.)
Nu aveţi nimeni alte păreri?
Atunci, cu aceasta, ridicăm şedinţa.

260'
 STENOGRAMA
întilnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu
cu conducerea Uniunii Scriitorilor
- 2 aprilie 1975 -

Au participat tovarăşii Ilie Verdeţ95, Cornel Burtică96,

Dumitru Popescu.
Din partea scriitorilor au fost prezenţi: Balaci Alexandru,
Barbu Eugen, Bălan Ion Dodu, Beniuc Mihai, Bogza Geo,
Breitenhofer Anton, Chiriţă Constantin, Crohmălniceanu Ov.
S., Doinaş Ştefan Augustin, Domokoş Geza, Dumbrăveanu
Angel, Fulga Laurenţiu, Gheorghiu Mihnea, Hauser Hedi, Ho-
bana Ion, Jebeleanu Eugen, Letay Lajos, Lovinescu Horia,
Maliţa Mircea, Macovescu George, Martin Aurel, Munteanu
Romul, Neagu Fănuş, Olteanu Ioanichie, Palier [sic!] Octa-
vian, loan Popescu-Puţuri, Popescu Dumitru Radu, Popovici
Titus, Preda Marin, Szász János, Storch Franz, Sütõ András,
Tărchilă Dan, Teodorescu Virgil, Mircea Radu Iacoban.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, am convocat această

consfătuire, la care participă conducerea Uniunii Scriitorilor
propriu-zis, membri ai Comitetului Central şi deputaţii din
rîndul scriitorilor, pentru a discuta împreună, în primul rînd,
problemele conducerii Uniunii, şi, cu totul la general, cîteva
probleme care ar trebui să le avem în vedere, de a fi studiate în
următoarele luni, în vederea clarificării unor probleme în
domeniul acesta, şi alte probleme de acest ordin.

95
Ilie Verdeţ, membru CC al PCR; membru al Comitetului Exe-
cutiv al CC al PCR; prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
96
Cornel Burtică, membru CC al PCR, ministrul Comerţului
Exterior.
261'
 Acesta ar fi, deci, scopul consfătuirii noastre.
Am dori însă să fie o şedinţă scurtă, nu de dezbateri.
Cred că n-ar fi cazul să ascultăm ce sa făcut la Uniune,
pentru că aceasta ar cere un timp mai îndelungat.
De cîtva timp, după cum ştiţi, există un provizorat în condu-
cerea Uniunii Scriitorilor în urma dispariţiei lui Zaharia Stan-
cu97, şi ar fi bine să stabilim cine să fie ales preşedinte al Uniu-
nii, urmînd ca toate celelalte funcţii să rămînă cele existente.
Sînteţi de acord cu acest fel de a pune problema, să deli-
mităm consfătuirea noastră la aceasta?
(Toţi tovarăşii sînt de acord.)
Acuma, poate să spun şi eu la ce ne-am gîndit noi, ca să
meargă mai repede. Noi ne-am gîndit să definitivăm interima-
tul şi să alegem ca preşedinte pe actualul preşedinte interimar,
ca să zic aşa, pe tovarăşul Virgil Teodorescu98. îl cunoaşteţi.

97
Zaharia Stancu a decedat la 5 decembrie 1974, la Bucureşti.
98
Ovid S. Crohmălniceanu [Amintiri deghizate, p. 186] este de
părere că numirea lui Virgil Teodorescu ar fi fost absolut întîmplă-
toare. Pentru Ceauşescu, el era uri necunoscut. Reuşise să intre în
atenţia acestuia, prin soţia sa, vechi membru PCR, care fusese şi le-
gătura superioară a Elenei Ceauşescu din ilegalitate. Cele două se în-
tîlniseră, în vara anului 1974, la Neptun, se regăsiseră, iar familia
Teodorescu fusese invitată „să ia masa cu familia domnitoare". Poe-
tul îi făcuse o bună impresie şefului partidului şi statului: „Ceauşescu
aflase că există un scriitor care desfăşurase o activitate conspirativă
în anii războiului şi înainte, nu era evreu, nici ungur, şi era pe deasu-
pra soţul unei tovarăşe de încrede". Cînd s-a ivit prilejul, nu a ezitat.
Numirea în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor 1-a făcut
să-şi piardă şi puţinele prietenii pe care Virgil Teodorescu le avea
printre scriitori, la ale căror doleanţe era, de altfel - spre deosebire de
Zaharia Stancu - surd, în pofida imaginii de „om amabil, manierat,
veşnic surîzător, plin de graţie «burbonă»". Se va compromite şi
literar, scriind, din dorinţa de a-şi păstra bunăvoinţa lui Ceauşescu,
versuri encomiastice, fapt care îi va aduce, din partea lui Jebeleanu,
porecla de „poet suprarealist-socialist".
La viitoarele alegeri, din 1977, Virgil Teodorescu nu va mai fi
ales nici măcar Consiliul Uniunii Scriitorilor.
262'
 Aceasta este, de fapt, părerea la care am ajuns noi.

Mai mulţi tovarăşi: Să votăm sau să aplaudăm?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cum doriţi, să şi aplaudaţi, să şi

votaţi.
(Tovarăşii prezenţi aplaudă.)
Sigur, în conformitate cu cele ce am stabilit în ultimul
timp în promovarea cadrelor, dorim să cunoaştem dacă tova-
răşul Virgil Teodorescu îşi asumă răspunderea să-şi asume
angajamentul de a desfăşura pe viitor această muncă, înainte
de a-i asculta pe ceilalţi tovarăşi.
Acum, tovarăşi, în conformitate cu Statutul, nu mai nu-
mim pe nimeni într-o funcţie pînă nu-şi mai spune el întîi
părerea, dacă-şi ia răspunderea.

Tov. Virgil Teodorescu: Mult stimate şi iubite tovarăşe

secretar general,
Mai întîi mulţumesc foarte mult dumneavoastră, con-
ducerii superioare de partid, că v-aţi gîndit la mine, că mi-aţi
arătat astfel încrederea pe care o aveţi în mine. In privinţa
angajamentului, el a fost luat o dată, cînd am fost numit pro-
vizoriu preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Acum îmi iau încă o
dată angajamentul în faţa dumneavoastră, în faţa tuturor co-
legilor mei că, împreună cu ei şi împreună cu conducerea co-
lectivă a Uniunii, vom face tot ce este posibil pentru a perfec-
ţiona activitatea, pentru a duce o activitate literară şi artistică
în lumina documentelor Congresului al XI-lea al partidului
nostru, pentru ca participarea şi angajarea scriitorilor la viaţa
noastră nouă, aşa cum s-a dovedit în ultimul timp, cu prilejul
dezbaterii documentelor Congresului al XI-lea, precum şi în
perioada alegerilor, să fie cît mai fermă.
Vă mulţumesc.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu sînt alte păreri, tovarăşi?!

263'
 Tov." Constantin Chiriţă: Aş vrea să exprim, în numele
colegilor mei, mulţumirile noastre pentru alegerea pe care aţi
făcut-o dumneavoastră în persoana tovarăşului Virgil Teodo-
rescu.
II cunoaştem cu toţii; vreau să spun că, pe lîngă calităţile
sale de scriitor, este şi un coleg desăvîrşit, care va asigura un
climat favorabil desfăşurării activităţii noastre.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă nu sînt obiecţiuni sau alte

păreri, să procedăm cît mai democratic, să supunem la vot.
Cine este pentru?
împotrivă?
Se abţine cineva?
în unanimitate, tovarăşul Virgil Teodorescu a fost desem-
nat pentru a fi ales preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Urmează, desigur, să se convoace în cel mai scurt timp
Consiliul sau plenara să se realizeze acest lucru.
Acum, tovarăşi, nu dorim să facem o analiză a activităţii
Uniunii Scriitorilor. Probabil cu prilejul plenarei Consiliului
veţi discuta unele probleme.
Ce aş dori eu să mai spun în faţa dumneavoastră? Cred că
ar fi necesar să analizăm, într-o anumită perioadă, nu pentru
această plenară, pentru că timpul este scurt - eu aş dori plenara
să o faceţi în următoarele 10 zile, însă poate chiar la această
plenară să ne propunem de a analiza mai serios activitatea Uni-
unii Scriitorilor, a scriitorilor mai bine zis, nu a Uniunii propriu-
zise ca organizaţie, activitatea de creaţie literară la noi în ţară.
Legat de aceasta, cred că s-ar impune să revedem puţin Statu-
tul Uniunii Scriitorilor. Există unele critici şi unele impresii că
se intră prea uşor în Uniunea Scriitorilor, mai uşor decît în
sindicate. Sigur, nu vreau cu nimic să jignesc sindicatele, care
sînt organizaţii revoluţionare cu tradiţii, dar, totuşi, în Uniunea
Scriitorilor se cere şi o anumită calitate şi, în primul rînd, a-
ceea de a scrie; dar, pe lîngă aceasta, se cer şi alte calităţi, pen-
tru că nu este suficient şi nu oricine scrie trebuie să devină şi

264'
membru al Uniunii Scriitorilor; trebuie să îndeplinească şi
unele condiţii de etică socială, politică şi scriitoricească, pentru
că altfel transformăm Uniunea aceasta într-o organizaţie unde
cine a scris o poezie sau două pagini de proză, mai bine sau
mai prost, devine membru al ei, cum, din păcate, s-a întîmplat
de mulţi ani încoace.
De aceea, aş dori să analizez puţin mai temeinic această pro-
blemă şi să revedem criteriile, condiţiile, şi, în orice caz, păstrînd
dreptul Consiliului Uniunii, care trebuie să aibă ultimul cuvînt
în a confirma sau nu calitatea, dar nu formal, ci pe baza unei
dezbateri temeinice, pe baza unei analize a lucrărilor şi a com-
portării celor care doresc să devină membrii Uniunii Scriitorilor.
Sigur că aceasta presupune, poate după ce revedeţi aceste
criterii, Statutul, să se vadă dacă unii dintre cei care au intrat
cam pe uşa din dos, cum se spune, în Uniunea Scriitorilor, este
bine să mai rămînă sau să fíe nevoiţi să iasă din această casă,
să lase casa liberă pentru aceia care trebuie să intre. Nu sînt
mulţi, dar sînt, totuşi, unii, după părerea Uniunii, care ar trebui
să iasă. Aceasta ar fi o problemă. Eu pun problema aceasta prin-
cipal, pentru studiu, dar Consiliul Uniunii, împreună cu organi-
zaţia de partid şi cu sprijinul Consiliului Naţional, al Comitetu-
lui Central, al organelor de partid, al celor care se ocupă de a-
ceste sectoare să studieze şi să vadă la ce concluzii se va ajunge.
Va trebui, probabil, să ne aşezăm să definitivăm şi să fíe
puse la punct şi o serie de alte măsuri, printre care şi Legea
dreptului de autor. S-a lucrat la această lege demult, însă, ţi-
nînd seama de problemele pe care le-am avut, a fost pusă la o
parte; va trebui lucrat împreună cu Consiliul Uniunii şi defi-
nitivată. Cred că, în cursul acestui an, s-o revedem, această le-
ge, care este destul de veche şi să-i aducem îmbunătăţirile care
decurg din aceasta şi în conformitate cu celelalte legi pe care
le avem în ţară, inclusiv cu legea redistribuţiei, care este o lege
generală şi în care există o prevedere, că şi în acest sector, in-
clusiv, în sectorul literar va trebui să se adopte o lege cores-
punzătoare în spiritul legii generale şi unde va trebui, sigur, să

265'
pornim de la principiile de echitate socială, de stimulare şi
toate celelalte, ţinînd seama de experienţa noastră proprie, de
experienţa altora şi din ţările socialiste şi pe plan internaţional.
în al treilea rînd, consider că este util ca organizaţia de
partid şi Consiliul Uniunii să întocmească un program şi să
urmărească apoi realizarea lui în ce priveşte dezbaterea, în
cadrul Uniunii, a diferitelor probleme, pornind sigur, de la cele
legate de literatură în primul rînd, dar şi unele probleme teo-
retice - nu mă refer la probleme de tehnologia scrisului, deşi
poate că şi aceasta n-ar strica să fíe dezbătută cu tinerii - , dar
mai cu seamă la un şir de probleme teoretice, ţinînd seama că,
pentru a avea o literatură care să corespundă tot mai bine noi-
lor condiţii de dezvoltare a societăţii noastre şi cerinţelor ma-
selor populare, trebuie să fíe realizată pe baza cunoaşterii care
se dezvoltă continuu, şi la noi în ţară şi pe plan internaţional, şi
să reflecte principiile comunismului, principiile umanismului
revoluţionar, în toată concepţia şi în toată această activitate.
Deci, se impune o îmbunătăţire a activităţii ideologice, şi
am dori realizarea unui program temeinic şi cred că, cu prilejul
acestei şedinţe care va avea loc împreună cu organizaţia de
partid şi, sigur, cu Consiliul Naţional al Educaţiei Socialiste,
să realizăm acest lucru.
Aceasta ar fí o altă problemă, care ar trebui să o avem în
vedere în programul activităţilor viitoare.
Am mai discutat cu alte prilejuri, acum numai reamintesc,
că poate ar fi bine de revăzut în ce măsură programul sau activi-
tatea Uniunii Scriitorilor să ţină seama de un şir de evenimente
care urmează să aibă loc, mai cu seamă de evenimente istorice,
mă refer la Războiul de independenţă, de la care se vor împlini
100 de ani în 1977; timpul este scurt şi ar trebui de avut în ve-
dere acest eveniment. Dar şi alte evenimente, care ar trebui de
văzut, că altfel, dacă se face pe bază de program sau cu cîteva
luni înainte, vor ieşi nişte lucrări simple, uşoare, fără ca să poată,
într-adevăr, să ocupe locul corespunzător în literatura noastră.
Şi, în fine, cred că ar trebui să ne propunem şi un program
266'
mai bun de activitate al organizaţiei de partid, de a creşte spi-
ritul de partid, spiritul de exigenţă în întreaga activitate a
Uniunii Scriitorilor.
Iată cîteva lucruri asupra cărora am vrut să le punctez doar,
cu dorinţa ca ele să fíe cuprinse într-un program de lucru, pe
care dumneavoastră să-1 discutaţi, legat de toate celelalte proble-
me. Eu am atras atenţia numai asupra cîtorva probleme, conside-
rînd că ele trebuie să stea mai mult în atenţia dumneavoastră.
Aş mai atrage atenţia asupra unui lucru: poate ar fi bine să
avem în vedere ca discuţiile să se desfăşoare într-un spirit, to-
tuşi, mai prietenesc - s-au făcut ceva paşi faţă de trecut - , a-
dică să se elimine din rîndul scriitorilor nişte atitudini din
acestea de jignire a altora, de etichetare. Sigur, eu sînt pentru o
critică foarte severă, mai cu seamă în domeniul literaturii, şi
chiar consider că aici critica e slabă, însă ea trebuie făcută în-
tr-un limbaj civilizat, în spiritul concepţiei noastre şi nu de
etichetare sau jignire a unora sau altora.
Eu aş ruga să avem în vedere şi să introducem un spirit şi
un climat de muncă susţinută, să renunţăm la nişte lucruri de
jignire; nu spun de critică, dar să nu confundăm critica cu jig-
nirea, cu blamarea. Poate fi o critică foarte severă, dar într-un
spirit prietenesc. Sigur, orice critică nu place prea mult, dar
una este cînd ea este făcută de pe poziţii principiale, şi alta
cînd este făcută pe un ton de jignire, de blamare, de etichetare,
care nu poate decît să dăuneze şi să împiedice desfăşurarea
normală a activităţii.
Şi cu aceasta, tovarăşi, vă urez succes în activitatea
dumneavoastră!

IV. 3 ex.

267'
 ÎNTÎLNIREA
tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu conducerea Uniunii
Scriitorilor

1. Balaci Alexandru 20.Beniuc Mihai

2. Barbu Eugen
3. Bălan Ion Dodu
4. BogzaGeo
5. Breitenhofer Anton
6. Buşulenga Zoe Dumitrescu
7. Chiriţă Constantin
8. Crohmălniceanu Ov. S.
9. Doinaş Ştefan Augustin
10.Domokoş Geza
11 .Dumbrăveanu Angel
12.Fulga Laurenţiu
13.Gheorghiu Mihnea
14.Hauser Hedi
15.Hobana Ion
16. Jebeleanu Eugen
17.Letay Lajos
18.Lovinescu Horia
19.Maliţa Mircea
21.Macovescu George
22.Martin Aurel
23.Munteanu Romul
24.Neagu Fănuş
25.01teanu Ioanichie
26.Paler Octavian
27.Popescu Dumitru Radu
28.Popovici Titus
29. Preda Marin
30.Szász János
31.Storch Franz
32.Sütõ, András
33.Tărchilă Dan
34.Teodorescu Virgil
35.Iacoban Mircea Radu
36.Ioan Popescu -Puţuri
 INDEX
Notă: Datorită frecvenţei foarte mari, aproape în fiecare
pagină, numele lui Nicolae Ceauşescu nu a fost indexat.
Albu, Florenţa, 8,25, 101,
244
Alecsandri, Vasile, 18, 45,
62
Andreescu, loan, 158
Andrei, Ştefan, 27
Andriţoiu, Alexandru, 131
Anghel, Ion Nicolae, 30
Anghel, Paul, 7, 25
Apostol, Gheorghe, 11, 12
Apostu, Gheorghe, 16
Ardeleanu, Iosif, 151, 152
Arghezi, Tudor, 105, 137,
150,221
Baconsky, Anatol E., 9, 22,
136, 166, 179
Bacovia, George, 143
Balaci, Alexandru, 261, 268
Baranga, Aurel, 11, 16, 22,
27,48, 86,94,95,98,
114, 117,134,174, 183,
184, 186, 187, 188, 190,
214,218, 227, 239, 251,
255
Barbu, Eugen, 8, 22, 25, 26,
27, 28, 50, 108, 114, 116,
117, 118, 119, 122, 137,
140, 145, 183, 192, 207,
219,225,226, 227, 228,
230, 239,240, 245, 251,
256, 258, 261, 268
Barbu, Magda, 50
Bălaşa, Sabin, 16
Beniuc, Mihai, 11, 18, 24,
27, 130, 134, 261,268
Berghianu, Maxim, 43
Betea, Lavinia, 11
Blaga, Lucian, 137,140,
150
Bodnăraş, Emil, 12, 16
Bogza, Geo, 20, 117, 261,
268
Bolintineanu, Dimitrie, 18
Botta, Emil, 54
Brad, Ion, 183
Breban, Nicolae, 16,
21, 34, 221, 222, 227,
246
269'
Breitenhofer, Anton, 183,
217,218, 244, 261,268
Brezuleanu, Ana-Maria, 7
Brîncuşi, Constantin, 121
Brumaru, Emil, 51
Bujor Sion, Mihail, 64,229
Bulgakov, Mihail, 6, 7
Burtică, Cornel, 27, 261
Caragiale, Matei, 224
Caragiu, Toma, 50
Caraion, Ion, 6,25, 28, 40
Călinescu, G., 11,37, 224,
258
Călinescu, Matei, 244
Ceauşescu, Elena, 20, 30,
43, 262
Chirilă, Dumitru, 18
Chiriţă, Constantin, 27, 88,
111, 130, 154, 261,264,
268
Chişinevschi (Roitman),
Iosif, 11,97
Cîrneci, Radu, 135
Codiţă, Pavel, 16
Coloşenco, Mircea, 11
Constantin, George, 50, 54
Constantinescu, Miron, 43,
151,152
Cordoş, Sanda, 18
Cornea, Delia Roxana, 25
Cosma, Ion, 43
Coşbuc, George, 36, 176
Covaliu, Brăduţ, 16, 160
Crăciun, Constanţa, 11, 12
Cristescu, Gheorghe, 98, 99
270'
Cristescu, Irina, 13
Cristoiu, Ion, 101
Crohmălniceanu, Ovidiu S.,
22, 23,43,97, 261,262,
268
Cruceru, C„ 157
Cumpănaşu, Ion, 151
Daicoviciu, Constantin, 216,
224,234, 235, 257
Deletant, Dennis, 31
Deşliu, Dan, 18, 26
Dimisianu, Gabriel, 18, 19,
22, 23, 179
Dimov, Leonid, 51
Dinescu, Mircea, 25
Dobre, Dumitru, 25
Dobrescu, Miu, 67, 183
Dobrogeanu-Gherea, C., 37,
258
Dodu-Bălan, Ion, 25, 128,
183,212, 261,268
Doinaş, Ştefan Augustin, 5,
133,261,268
Domokoş, Geza, 183, 209,
211,215,231,261,268
Drăguţ, Vasile, 16
Dumbrăveanu, Angel, 261,
268
Dumitrescu, 160
Dumitrescu, Geo, 117, 119
Dumitrescu, Ion, 16
Dumitrescu-Buşulenga,
Zoe, 20, 27, 183,215,
234, 258, 268
Eftimiu, Victor, 251
Eliade, Mircea, 121, 122
Eminescu, Mihai, 36, 43,
45, 56, 58, 84, 90, 111,
125, 139, 151, 156, 164,
175, 176, 181,202, 246,
251
Enescu, George, 121
Everac, Paul, 48,240, 247
Fazekas, Janos, 16
Felea, Lidia, 9
Felea, Victor, 8, 9, 18, 19,
20, 25,28, 29, 101,212
Fonda, Jane, 159
Foriş, Ştefan, 152, 153
Frunză, Victor, 18
Fulga, Laurenţiu, 28, 261,
268
Gabany, Anneli Ute, 13
Gábor, Gáal, 215
Gabrea, Florin, 51
Gabrea, Radu, 50
Găitan, Vladimir, 54
George, AL, 224
Georgescu, Teohari, 153
Gheorghiu, Mihnea, 8, 183,
188, 191, 192, 193, 201,
207, 252, 255, 261, 268
Gheorghiu-Dej, Gheorghe,
11, 12, 13,45, 153
Ghişe, Dumitru, 18, 183
Gîdea, Suzana, 30, 33, 40
Goma, Paul, 221, 223, 225,
245
Grigurcu, Gheorghe, 135
Hatmanu, Dan, 16
Hauser, Hedi, 261, 268
Hăulică, Dan, 16
Hiller, Arthur, 206
Hobana, Ion, 27, 261, 268
Horvat, I., 199
Hurmuz, Al., 224
Iacoban, Mircea Radu, 27,
32, 84, 261,268
Iliescu, Ion, 16, 101
Iorga, Nicolae, 259
Iorgulescu, Mircea, 18, 19,
22, 23
Ivasiuc, Alexandru, 6, 32,
34, 39, 54, 55, 59, 60, 61,
62, 63, 64, 65, 66
Ivaşcu, George, 27
Ivănceanu, Vintilă, 51
Jdanov A. Andrei, 35
Jebeleanu, Eugen, 20, 21,
23, 28, 44, 47, 53, 65, 66,
117, 119, 155, 183, 192,
209, 261,262, 268
Kovács, Gyõrgy, 183, 203,
214
Lajos, Letay, 183,189,P
230, 261,268
Lăncrăjan, 111
Lenin, Vladimir Ilici, 61,
63,213
Lovinescu, Horia, 261, 268
Lovinescu, Monica, 19, 29,
72, 121,227
Luca, Vasile, 153
MacGraw, Aii, 206
Macovei, Pompiliu, 16
271'
Macovescu, George, 6, 8,
26,31,183,204, 206,
207, 209, 223, 227, 228,
261,268
Maftei, Ernest, 54
Maiakovski, Vladimir, 157
Maiorescu, Titu, 37, 258
Maliţa, Mircea, 261, 268
Manole (Vinea), Ofelia, 97
Manolescu, Nicolae, 6
Marcu, Ion, 221
Martin, Aurel, 261, 268
Marx, Karl, 63, 159
Mateescu, Patriciu, 16
Maurer, Ion Gheorghe, 12
Mazilescu, Virgil, 51
Mănescu, Manea, 12, 27
McCoy, Horace, 158
Méliusz, Iozsef, 16, 210
Mihale, Aurel, 22, 24, 42,
58, 59, 72, 77,99, 111,
112,114
Mihăilescu-Brăila, Ştefan,
50
Mihăiţă, George, 54
Mîndrescu, Anatol, 16
Mocanu, Marin Radu, 15
Munteanu, Romul, 261,
268
Nagy, Istvan, 199, 214
Neacşu, Ilie, 25
Neacşu, Iulian, 51
Neagu, Fănuş, 25, 117, 261,
268
Nicolescu, Vasile, 212
272'
Niculescu-Mizil, Paul, 16,
67,116
O'Neal, Ryan, 206
Olteanu, Ioanichie, 261,
268
Oprea, Alexandru, 145
Palade, George, 140
Paler, Octavian, 261, 268
Palier, Octavian, vezi Paler
Octavian
Pană, Gheorghe, 183
Papacostea, Şerban, 216
Pauker, Ana, 153
Păcuraru, Andrei, 46
Pătraşcu, Horia, 54
Pătrăşcanu, Lucreţiu, 152
Păunescu, Adrian, 6, 22, 24,
25, 27, 44, 45, 47, 53, 59,
63,64, 66, 101, 109, 114,
116, 117, 118, 119, 120,
121, 129, 145, 149, 156,
158
Petraşcu, Gheorghe, 140
Petre, Radu, 183
Pintilie, Lucian, 54
Pira, Al., 224
Pollack, S„ 158
Pop, Simion, 8, 102, 111,
114,120, 145, 148
Popa, Marian, 214
Popescu, Dumitru, 16, 27,
28,38, 50, 67, 100, 106,
120, 166, 183, 198,212,
216, 233,240, 246, 261,
268
Popescu, Dumitru Radu,
117,261
Popescu-Puţuri, loan, 261,
268
Popovici, Titus, 16,126,
183, 189, 193, 195, 196,
197, 202, 207, 208,210,
214,219, 228, 229, 255,
261, 268
Postelnicu, Ioana, 25
Preda, Marin, 22,23, 27,
28, 117, 261,268
Rădulescu, Gheorghe, 16
Răutu, Leonte, 11, 12, 16,
43
Rebreanu, Li viu, 143, 176
Reigner, 148
Rossetti, Alexandru, 150
Sadoveanu, Mihail, 110
Sălişteanu, Ion, 16
Segal, Erich, 206
Sîntimbreanu, Mircea, 30,
33,101
Sîntimbreanu, Sanda, 30
Sorescu, Marin, 117
Stalin, Iosif Vissarionovici,
6, 7, 97
Stancu, Zaharia, 16, 20, 21,
23, 27,43, 44, 47,48, 49,
50, 54, 65, 66, 68, 69, 72,
73, 75,81, 119, 158, 160,
168, 183, 184, 192, 193,
195, 196, 207, 209, 221,
225, 227, 233, 236, 239,
240, 251,254, 257, 262
Stănescu (Silaghi), Ion, 43
Stănescu, C., 7
Stănescu, Nichita, 6, 15, 64,
117, 123
Stoica, Chivu, 12
Stoica, Gheorghe, 16
Storch, Franz, 261, 268
Suchianu, I.D., 229
Sütõ, András, 16, 27, 183,
198, 203,210,214, 261,
268
Szász, János, 210,261, 268
Ştefănescu, Alex., 31
Ştefănescu, Ştefan, 216
Tastaman, Vasilica, 50
Tănase, Virgil, 51
Tărchilă, Dan, 261, 268
Teodorescu, Virgil, 26, 27,
28, 29, 261, 262, 263,
264,268
Tibor, Mariusz, 214
Tismăneanu, Vladimir, 97
Titel, Sorin, 51
Turcea, Daniel, 51
Ţăranu, Cornel, 16
Ţepeneag, Dumitru, 21, 51,
221,224
Ţugui, Pavel, 11
Uglar, Iosif, 27
Ungheanu, Mihai, 227
Ute Gabanyi, V. Anneli,
165
Văcărescu, Ienăchiţă, 123
Vela, Andrei, 61
Verdeţ, Ilie, 261
273'
Vianu, Tudor, 151 Vosnisenski, Andrei, 65
Vîlcu, Vasile, 44 Zaciu, Mircea, 9, 11
Voicu, Ştefan, 173 Zamfirescu, Dan, 6
Voitec, Ştefan, 12 Zola, Emile, 36, 55
 Cuprins

CEAUŞESCU ŞI SCRIITORII 5
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 41
STENOGRAMA vizitei tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Casa
Scriitorului de la Mangalia de Nord (Neptun)
- 4 august 1971 - 43
STENOGRAMA întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu activul
Uniunii Scriitorilor - 21 septembrie 1971 - 67
STENOGRAMA şedinţei cu membrii şi membrii supleanţi ai CC
al PCR de la Uniunea Scriitorilor din R. S. România
- 4 februarie 1972- 183
STENOGRAMA întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu
conducerea Uniunii Scriitorilor
- 2 aprilie 1975 - 261
269
INDEX

275'
 Editura VREMEA

Adresa poştală:
Str. Constantin Daniel, nr. 14
010631, sector 1, Bucureşti

Adresa redacţiei:
Piaţa Naţiunilor Unite, nr. 3-5,
040012, sector 4, Bucureşti
telefon 335.81.31
fax 311.02.19
e-mail: office@edituravremea.ro
www.edituravremea.ro
www. edituravremea.blogspot. com

Tiparul executat la Multiprint - Iaşi

Coli tipar: 17,25