RY

FILOLOGIA ȘI LINGVISTICA
LA ACADEMIA ROMÂNĂ

RA
împlinirea unui secol de la înte­
meierea „Societății literare române”,

LI B
adică a Academiei Române, cum i s-a
spus ceva mai tîrziu, este un prilej
binevenit pentru a trece în revistă,
pe scurt, activitatea acestei instituții

Y
în domeniul filologiei și al lingvisti­

T
cii. Prin însuși actul de naștere, ea
trebuia să-și concentreze atenția îndeosebi, dacă nu chiar exclusiv, asupra

SI
acestor domenii de cercetare. Căci, la fel cu Academia Franceză, pe care
a luat-o (și nu numai ea) ca model în ce privește scopurile și organizarea,

ER
Academia Română trebuia să elaboreze o gramatică și un dicționar, care
să servească drept călăuză pentru o exprimare corectă, conformă cu
normele limbii literare, și totodată să stabilească regulile ortografice ale
IV
acesteia, cu atît mai necesare, cu cît trecerea relativ recentă de la alfa­
betul chirilic la cel latinesc punea probleme numeroase și greu de rezolvat,
UN

mai ales că ortografia se lega foarte strîns de ortoepie, ceea ce însemna,

de fapt, intervenția, în primul rînd, nu a unor principii ortografice, ci
a unei concepții lingvistice.
Nu cred necesar să mă opresc asupra chipului cum s-a achitat Aca­
AL

demia Română, în prima perioadă â existenței ei, de cele trei îndatoriri

amintite. Și aceasta, fiindcă s-a vorbit în diverse rînduri și moduri despre
acest aspect al activității sale. Fapt este că, în ce privește dicționarul și
TR

gramatica, munca s-a desfășurat destul de repede, căci ele au fost

terminate la mai puțin de 15 ani de la întemeierea instituției. Că din
punctul de vedere al calității științifice insatisfacția a fost mare, chiar
EN

în legătură cu Gramatica întocmită de un om atît de valoros cum a fost

Cipariu, este de asemenea știut și n-are nevoie să fie repetat. Mult mai
lungi și mai vii au fost discuțiile asupra ortografiei din motive lesne de
/C

înțeles și pe care le las de aceea la o parte.

în domeniul filologiei, Academia Română a avut, de la început,
printre membrii ei pe Timotei Cipariu, un excelent cunoscător al textelor
SI

noastre vechi, care dovedise deja cu mult înainte calități de filolog auten­
tic1, iar ceva mai tîrziu pe Hasdeu, autorul celebrelor Cuvente den bătrâni
IA

(1878—1879). Din păcate, în momentul (1878) cînd s-a luat, la Academie,

lăudabila inițiativă de a se publica textele aparținînd epocii vechi a
literaturii noastre, deși din comisia instituită în acest scop făceau parte,
U

printre alții, Hasdeu și Odobescu, realizarea planului a fost încredințată

BC

1 Cf., de pildă, Crestomația seau Analecte literarie.. ., 1858.

 RY
514 IORGU IORDAN 2

și unor oameni ca G. Sion și V. A. Urechia, lipsiți aproape de orice pregă­

RA
tire pentru o astfel de grea întreprindere. Se începuse, chiar înainte de
această dată, cu D. Cantemir, și s-a continuat, tot în domeniul istorio­
grafiei, cu Miron Costin, ambele încercări neizbutite. în schimb, Hasdeu

LI B
a dat la iveală, cu aceeași competență și strălucire, alte texte vechi și,
după exemplul lui, un număr de filologi mai tineri, ca I. G. Sbiera,
I. Bianu, I. Bogdan, au publicat, în cadrul acelorași preocupări ale Acade­
miei, cîteva ediții, care, pentru epoca apariției lor, reprezintă o contri­

Y
buție cu atît mai valoroasă, cu cît toate aceste lucrări s-au efectuat într-un

T
interval de timp relativ scurt.
O bucată de vreme activitatea filologică a pierdut din importanță

SI
în planurile științifice ale Academiei Române. Faptul s-ar explica, măcar
în parte, prin atenția mare acordată elaborării Dicționarului, în special

ER
după al doilea eșec, acesta nu de natură științifică, suferit de Magnum
Etymologicum al lui Hasdeu. Datorită unei adevărate pasiuni pentru
monumentele de limbă veche românească, Ion Bianu, după ce a fost ales
IV
membru al Academiei și numit apoi director al Bibliotecii acesteia, reia
firul întrerupt sau numai subțiat al tradiției filologice și organizează
UN
publicarea unor ediții de texte vechi reproduse în facsimil: întrebare
creștinească, Pravila sfinților Apostoli, Manuscriptul de la Ieud, Lucrul
apostolesc.
Exemplul dat de Academia Română a fost urmat, pe o scară mult
L

mai întinsă, fără legătură directă cu ea, însă uneori chiar de către membri
RA

sau colaboratori ai ei. Această activitate merită să fie menționată tot

aici. Pe primul plan stau edițiile „Comisiei istorice a României”, printre
care un loc de frunte ocupă Psaltirea Scheiană (I.-A. Candrea), Cartea
NT

cu învățătură a lui Coresi (S. Pușcariu și Al. Procopovici), Letopisețul

Țării Moldovei pînă la Aron Vodă (Const. Giurescu). La aceste nume de
editori sînt de adăugat 2, M. Gaster, N. Drăganu, N. Hodoș, C. Gălușcă,
CE

Al. Rosetti. Această listă, ne completă, se poate îmbogăți cu numele a

doi francezi : E. Picot și M. Roques. Nu trebuie uitat N. Iorga, editor mai
ales de documente, dar animator și sprijinitor entuziast al activității
editoriale în general, în calitatea sa de președinte al Comisiei istorice amin­
I/

tite mai sus.

Munca strict filologică nu s-a limitat și nici nu putea să se limiteze
S

la publicarea textelor vechi. Mai ales la început, în perioada aș zice eroică,

IA

au fost necesare discuții privitoare la metodele de editare. Majoritatea

celor ce se ocupau cu scoaterea la iveală a manuscriselor sau a tipăriturilor
devenite rare din secolele trecute nu aveau pregătirea cerută pentru
U

2 Am în vedere, cum rezultă de altfel și din titlul articolului, epoca de pînă la 1948,
BC

cînd ia ființă, prin reorganizarea vechii Academii, actuala Academie a Republicii Socialiste
România.
 RY
3 FILOLOGIA ȘI LINGVISTICA LA ACADEMIA ROMÂNĂ 515

astfel de lucrări. Așa se explică intervențiile frecvente ale lui Hasdeu

RA
și mai cu seamă ale lui Tocilescu, apoi ale altora, care, ca A. Philippide
și I. Tanoviceanu, au demascat falsurile săvîrșite de diverși nechemați în
materie de texte vechi. Ar mai fi de adăugat trei lucrări, apărute în colecția

LI B
„Studii și cercetări” (vezi mai departe), și anume : Izvorul principal
bizantin pentru Cartea cu învățătură a Diaconului Coresi din 1581 (1939)
de Vasile Grecu; Cel mai vechi ceaslov românesc (1939) de Ștefan Pașca ;
Versiunea grecească a învățăturilor luiNeagoe Basarab (1942) deVasile Grecu.

Y
Bilanțul activității descrise sumar în cele ce precedă este destul

T
de modest, chiar sub raportul cantitativ al producției. De această stare
de lucruri s-au sesizat, prin forța împrejurărilor, redactorii volumului

SI
al IV-lea din „Tratatul de istorie a limbii române”, consacrat secolelor
XVI—XVIII. Dacă elaborarea acestui volum începută acum cîțiva ani

ER
cu un număr mare de colaboratori bine pregătiți progresează încet, faptul
se datorește, în cea mai mare măsură, lipsei unor bune ediții, nu pentru
toate textele sau pentru majoritatea lor, dar nici măcar pentru o parte
IV
relativ mică din ele. De aceea se impune reluarea muncii filologice și
mai ales organizarea ei într-un cadru mult mai larg decît s-a făcut în
UN

ultimii 10—12 ani, și nu numai de către Academie sau de către Editura

pentru literatură și artă.
Mult mai rodnică a fost activitatea desfășurată la Academia Română
sau strîns legată de ea, prin autorii lucrărilor respective, în domeniul
L

lingvisticii.
RA

După eșecul produs cu Dicționarul lui Laurian și Massim au urmat

acelea ale lui Hasdeu și Philippide. Primul, din cauza caracterului enciclo­
pedic, care ducea în mod inevitabil la proporții uriașe ale întregii opere,
NT

imposibil de realizat chiar de către un colectiv numeros și de-a lungul

multor decenii, al doilea, fiindcă pe de o parte conducerea Academiei și-a
pierdut răbdarea după trecerea celor opt ani acordați pentru terminarea
CE

lucrării, iar pe de alta, autorul n-a vrut să accepte o reducere a materia­

lului utilizat, care, bine înțeles, nici pe departe nu era așa de bogat ca
al lui Hasdeu (judecind, în cazul acestuia, după partea tipărită). Aceste
două experiențe neizbutite au fost însă foarte utile pentru pregătirea tere­
I/

nului în vederea întocmirii unui dicționar cu adevărat științific. Cea

dintîi, prin faptul că a impus concepția, justă, că opera lexicografică între­
S

prinsă de Academie trebuie să îmbrățișeze, teoretic vorbind, întreg mate­

IA

rialul limbii noastre naționale, începînd cu cele mai vechi atestări și

mergînd pînă la epoca contemporană, la care trebuia adăugată limba vie
(„poporană”, cum îi spunea Hasdeu), așa cum există ea în relațiile zilnice
U

dintre locuitorii de toate categoriile ai țării. Așa se explică superioritatea

dicționarelor noastre academice față de operele similare ale altor acade­
BC

mii, care s-au lăsat și se mai lasă încă influențate de criterii puriste, tradi-
 RY
516 IORGU IORDAN 4

ționaliste etc., ceea ce duce la eliminarea unei cantități importante de

RA
cuvinte cu o largă circulație în limba reală. A doua experiență, a lui Philip-
pide, a servit continuatorilor lui mai direct și mai concret, în sensul că
le-a pus la dispoziție un bogat fișier cu citate din texte vechi, scoase de

LI B
însuși conducătorul lucrării cu acribia lui bine cunoscută.
A treia încercare (de fapt, a patra, dacă o socotim și pe cea a lui
Laurian-Massim), aceea a lui Sextil Pușcariu, a dat rezultate palpabile,
care merită laude. Ajutat de experiența predecesorilor — experiență

Y
nu numai teoretică, ci și practică, aceasta din urmă constînd în bogatul

T
material de răspunsuri la chestionarele lui Hasdeu, de toate citatele fișate

SI
de acesta și de Philippide cu echipa lui — precum și de un număr, cu
vremea tot mai mare, de colaboratori în sens strict, Pușcariu a izbutit
să redacteze și să publice cam jumătate din dicționar. Dacă ținem seamă

ER
că această realizare a avut nevoie de 40 de ani, trebuie să admitem că,
din punct de vedere cantitativ, ea n-a fost satisfăcătoare, chiar fără să
neglijăm împrejurările nefavorabile cauzate de cele două războaie mondiale.
IV
(La cel dintîi, redactorul responsabil al lucrării, profesor atunci la Univer­
sitatea din Cernăuți și cetățean austro-ungar, a trebuit, în această ultimă
UN
calitate, să participe activ, ca militar mobilizat.) în ce privește valoarea
științifică a Dicționarului elaborat sub conducerea lui Pușcariu, ea este
incontestabilă, mai cu seamă pentru epoca în care a fost inițiat (a trebuit,
firește, să fie continuat pe baza aceleiași concepții și cu aceleași metode
AL

și după primul război mondial), și au recunoscut-o, în general, cu obser­

vațiile critice inevitabile, toți recenzenții.
TR

O dată importantă în viața științifică a Academiei Române este

inaugurarea (în 1919) a seriei de publicații intitulate „Studii și cercetări” :
lucrări extinse, care nu puteau intra în „Memorii”, cu conținut aparți-
EN

nînd tuturor celor trei secții din timpul acela ale instituției. Au apărut
în această colecție următoarele opere lingvistice (le enumăr în ordine
cronologică) : Th. Capidan, Meglenoromânii (3 volume : Istoria și graiul
/C

lor; Literatura populară; Dicționar meglenoromân); Sextil Pușcariu,

Studii istroromâne, 2 volume (Introducere, gramatică etc.; Bibliografie
critică... ); Radu I. Paul, Flexiunea nominală internă în limba română;
Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân; Nicolae Drăganu, Bomânii în
SI

veacurile IX—XIV pe baza toponimiei și a onomasticei', Ștefan Pașca,

Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului. Din această listă,
IA

care reprezintă un procent destul de redus raportat la întreaga serie

{ajunsă, pînă în 1947, la volumul LXXIV), rezultă că s-a acordat, inten­
ționat ori nu, puțin importă, o atenție mare dialectelor românești din
U

sudul Dunării. Se poate spune că lucrările respective constituie încă și

BC

astăzi izvoarele cele mai sigure și mai valoroase pentru cunoașterea varian­
telor balcanice ale limbii noastre. Și mai înainte de inaugurarea colecției
 RY
5 FILOLOGIA ȘI LINGVISTICA LA ACADEMIA ROMANĂ 517

în discuție, Academia Română s-a preocupat de dialectele românești

RA
sud-dunărene, cum dovedesc următoarele lucrări publicate de ea : Megle­
noromânii. Studiu etnografico-filologic (1902) de Pericle Papahagi; Basme
aromâne și glosar (1906) de același; Dicționar macedo-român (1906) de

LI B
I. Dalametra ; Studii istroromânei. Texte (1906) de 8. Pușcariu ; Elementul
slav în dialectul aromân (1924) de Th. Capidan.
Dintre lucrările, cu teme variate, apărute înainte de inaugura­
rea colecției „Studii și cercetări” menționez pe următoarele : Mardarie

Y
Cozianul, Lexicon slavo-românesc și tîlcuirea numelor din 1640, editat de
Gr. Crețu (1904) ; Despre cimilituri II (1911) de G. Pascu ; Sufixele macedo-

T
și meglenoromâne de origine neogreacă (1912) de același; Elementele roma­

SI
nice din dialectele macedo- și meglenoromâne (1913) de același; Sufixele
românești (1916) de același.

ER
Altă colecție valoroasă inițiată de Academia Română este „Din
viața poporului român”, din care s-au publicat, între 1908 și 1931, 40 de
volume. Prin conținut, ea nu aparține decît întîmplător și foarte parțial
IV
lingvisticii sau, mult mai rar, filologiei, căci se referă, în general, la fol­
clorul și etnografia 3 poporului nostru. Am socotit totuși că merită să fie
UN
menționată, și pentru a întregi, măcar relativ, imaginea activității desfă­
șurate la vechea Academie, dar și din cauză că redactorii Dicționarului
limbii române, ca să nu mai vorbesc de alți lingviști, au folosit și continuă
să folosească materialul lexical, bogat și variat, existent în volumele din
AL

această colecție.
Cititorul atent a observat, desigur, că în listele de autori și lucrări
din paginile precedente lipsesc numele unor mari învățați, membri ai
TR

Academiei Române, cum au fost A. Philippide și O. Densusianu. (Mă

gîndesc, bineînțeles, la absența lor printre colaboratorii propriu-ziși ai
acestei instituții.) Densusianu și-a redactat opera sa fundamentală [Istoria
EN

limbii române, 2 volume) în franțuzește și trebuia oarecum s-o publice

în Franța. Dar el este și autorul a numeroase alte lucrări, de exemplu
Graiul din Țara Hațegului, Viața păstorească în poesia noastră populară
/C

etc., care au apărut în țară, dar nu la Academie. Tot așa Philippide, cu

Principii de istoria limbii și Originea românilor (2 volume). Cred, aș putea
spune chiar sînt sigur, că amîndoi aveau motive, evident mai mult ori
SI

mai puțin subiective, să fie „supărați” pe instituția din care făceau parte-
De altfel, și unul și celălalt au polemizat, cel puțin indirect, cu ea. Dacă
ar fi existat atunci, cum există acum, sentimentul solidarității științifice,
IA

pus în serviciul interesului întregii societăți, abstracție făcînd de natura

relațiilor personale de la om la om și de la individ la grupul profesional
U

3 Cf. și Artur Gorovei, Ouăle de Paști (1937) și Tache Papahagi, Paralele folklorice
BC

(greco-române) (1944), apărute în seria „Studii și cercetări”.

 RY
518 IORGU IORDAN 6

RA
căruia-i aparține, problema fundamentală a Academiei — mă refer la
Dicționarul-tezaur — ar fi fost de mult și în întregime rezolvată.
Alți lingviști și filologi de valoare, ca H. Tiktin, M. Gaster, I.-A. Can-
drea, Lazăr Șăineanu, n-au avut, din punctul de vedere care ne preocupă

LI B
aici, legături cu Academia Română. Lucrările lor au apărut în diverse
alte edituri din țară, eventual din străinătate. Astfel Dicționarul lui Tiktin
a fost publicat de „Casa Școalelor”, acela al lui Candrea de „Cartea Româ­
nească”. Chiar Basmele române, operă fundamentală, cel puțin pentru

Y
vremea aceea (1895), a lui Șăineanu a fost numai „tipărită” (și premiată)

T
de Academia Română. în cazul tuturor acestor savanți, unii, ca Tiktin,

SI
lingviști, alții, ca Șăineanu și Candrea, atît lingviști, cit și filologi (în
sens larg), alții, în fine, ca Gaster, aproape exclusiv filolog, au intervenit

ER
și considerații de altă natură decît cele strict științifice care i-au ținut,
într-un anumit sens, departe de Academie.
Am prezentat în paginile precedente, foarte sumar în ce privește
discuțiile propriu-zise asupra valorii și necomplet din punctul de vedere
IV
al conținutului, activitatea filologică și lingvistică desfășurată de-a lungul
a 80 de ani la Academia Română și, prin membrii ei sau prin elevi ori
UN
colaboratori ai acestora, în alte instituții (universități, comisii științifice
etc.). Din această prezentare rezultă totuși clar că s-a lucrat serios în
domeniile amintite, cu toate greutățile, nu numai de ordin material, care
au trebuit să fie învinse. De altfel, atît în țară, cit și în străinătate, filo­
L

logia și lingvistica noastră s-au bucurat de aprecieri care le situau printre

RA

disciplinele fruntașe ale științei naționale. Tradiția creată prin munca

înaintașilor a făcut posibilă, în condițiile social-politice ale României
socialiste, o dezvoltare a studiilor lingvistice și filologice de care avem,
NT

cred, tot dreptul să fim mindri.în nomele sutelor de cercetători care stu­
diază, sub toate aspectele ei, limba, produsul spiritual cel mai direct
legat de ființa intimă a întregului popor, aduc un pios omagiu de recu­
CE

noștință memoriei generațiilor care ne-au precedat.

Acad. Iorgu Iordan
Institutul de lingvistică,
I/

București, Str. I. C. Frimu, 22

S
IA
U
BC

sar. An XVII. nr. 5. v. 513—518. București, 1966