Y

RAR
ISTORIA LINGVISTICII ROMÂNEȘTI

LIB
CONCEPȚIA LINCVISTICĂ . A LUI LAZĂR ȘĂINEANU (I)

ITY
[DE

LUIZA SECHE

S
■ • - ■- ■ ■ ■i

ER
în alocuțiunea pe care a rostit-o - cu ocazia susținerii tezei de licență
a lui Lazăr Șăineanu, încercare asupra semasiologiei limbei române, Bogdan
Petriceicu Hasdeu îl caracterizează pe acesta - ca fiind singurul dintre lin­
NIV
gviștii vremii care a dus. mai departe cercetarea limbii în strînsă legătură
cu istoria și cu folclorul, într-un spirit cu adevărat științific, așa cum o
inițiase el.
Trăind între 1859 și 1934, Lazăr Șăineanu și-a închinat mai bine
LU

de 50 de ani studiului limbii române și lingvisticii în general. Format la

școala lingviștilor și folcloriștilor români, patriot, prin dragostea pentru
trecutul nostru și pentru creațiile noastre populare, autor al unui mare
RA

număr de lucrări științifice și didactice, Lazăr Șăineanu era îndreptățit

să aibă o situație oficială corespunzătoare meritelor sale științifice deose­
bite. Totuși n-a putut-o obține, deoarece — potrivit legislației discrimi­
NT

natorii de atunci el nu se bucura de cetățenia română. N-a putut fi

deeît profesor suplinitor la universitate timp de doi ani, cît l-a suplinit
pe Hasdeu, predînd filologia comparată, și apoi la liceul „Cheorghe Lazăr”
CE

și la Școala normală superioară din București, unde a predat latina și

roms^iuii. Din 1901, a plecat - definitiv din țară și, începînd de atunci,
cercetările lui L. Șăineanu nu mai - apârțin lingvisticii române. Prin ur­
mare, - activitatea lui științifică se împarte în două etape deosebite :
I/

1: 1885—1900, în România, cînd s-a ocupat mai ales de probleme

de filologie, folclor și lingvistică românească ;
AS

II: 1901—1934, în Franța, cînd s-a dedicat studiilor de lingvistică

franceză.
în rîndurile ce urmează, ne vom limita, deocamdată, numai la anali­
UI

zarea concepției lingvistice a lui L. Șăineanu din prima parte a activității

sale, angajîndu-ne ca într-un alt studiu să cercetăm și activitatea depusă
de lingvistul român în domeniul - lingvisticii franceze. Precizăm că poziția
BC

lui L. Șăineanu în problemele teoretice se reflectă îndeosebi în lucrările

1 Vezi D. Macrea, Studii de istorie a limbii și a lingvisticii române, București, 1965,
p. 131 — 154.
 2
LUIZA SECHE
4

ÄS Ä

Y
portante.

AR
★

Lazăr Sâineanu a manifestat interes și a .avut preocupări in lexico­

R
logie lexicografie, teorie și tetorte a Umbn, dialectologie, fotelor efo. La
eurent cu metodă folosite în acea vreme în lmg^wa, Șamea^ . a fost;

LIB
Un entuziast susținător al unora dintre ele. îndrumat . de .Hasdeu m . dis-
crnbnele filologice și hngvisttee și me.urajjri. de acesta, își începe pubJica"
rea studiilor încă de pe băncile universității. Prima lucrare, prezentata m
seminarul lui B.P. Hasdeu, Cîteva specimene. de etimologie populară, da

ITY
indicații asupra originii unor cuvinte ca : ciofleagă, cosciug, cozondraci,
farmazon, gerar, nuntă etc. La puțin timp după aceea, își . propune sa
elaboreze, așa cum o făcuse cu 70 de ani în urmă, cu posibilitățile de
atunci, Ion Budai-Deleanu, un vast studiu de lexicologie în care sa

S
trateze :

ER
a) cuvinte ■ latine care .și-au pierdut sensul trecînd în limba română ;
b) cuvinte latine care și-au păstrat sensul numai în limba română,
nu și în celeilalte limbi romanice ;
NIV
c) cuvinte latine comune tuturor limbilor romanice ;
d) cuvinte latine proprii numai limbii române.
1. Acest plan este, în germene, studiul încercare asupra semasiologiei2,
care avea să vadă lumina tiparului în 1887 și pentru care va obține din
LU

partea facultății Premiul Hillel în valoare de 5 000 de lei aur3.

Lucrarea prezintă o importanță deosebită prin faptul că este primul
studiu de semantică cu aplicații la limba română4. Semantica se afla
RA

la începuturile ei ; singurul ghid de ■ seamă în acest domeniu era — pe

atunci — lucrarea lui Arsène Darmesteter La vie des mots étudiés dans
leur signification5, de la care L. Șăineanu a preluat concepția și metoda.
NT

El a înfățișat schimbările intervenite, de-a lungul timpului, în sensurile

unui mare număr de cuvinte ale limbii române, făcînd, în același timp,
o analiză de ■ ansamblu a vocabularului românesc și dovedind poziția
CE

sa înaintată în ceea ce privește cercetarea etimologiilor. Șăineanu demon­

strează convingător, în lucrarea sa, principii lingvistice a căror valabili tate
J“nfirmată în epoca noastră, ca, de exemplu, strînsa legătură dintre
limbă și istoria poporului care o vorbește, a legăturii dintre limbă și so­
I/

cietate, aceasta din urmă determinînd schimbări în limbă și fiind la rîn-

dul.ei influențată.de modificările din societate, a legilor de dezvoltare a
AS

limbii și a schimbărilor de înțeles pe care le suferă cuvintele etc.

umil ? la.xări* .*? °cupă de metaforă, constituind astfel
unul dintre primele studii de stilistică apărute în lingvistica românească.
UI

«nwfXsZT ** Kmâne, lslorlc, despre transpunea

BC

3 Vezi D. Macrea, lucr. cit.

» m83Graiir ■ L' Wald' SC“1** iSfOrie a lin^is,i«‘i> ed. a II-a, București, 1965> p.
3 CONCEPȚIA LINGVISTICA A LUI LAZAR ȘAINEANU (I) 5

La baza schimbărilor de sens stau — după părerea lui Lazăr Șăineanu —

trei procedee stilistico-lexicale :

Y
1) întrebuințarea metaforică a cuvintelor ;

AR
2) restrîngerea sensului ;
3) lărgirea sensului.
L. Șăineanu se ocupă de acele metafore sau expresii metaforice care

R
sînt rezultatul instinctiv al inspirației populare, „cari se datoresc adecă
spontaneității spiritului popular, iar nu reflexiunii și geniului poeților.

LIB
Metaforele limbei poetice formează o lume ideală a parte cu totul diferită
de metaforele ce izvorăsc din fantasia vecinie vie a poporului”6. în me­
tafore stă — după Șăineanu — originalitatea și geniul limbii și în ele
se oglindesc particularitățile spiritului național. El socotește, deci, meta­

ITY
fora ca unul dintre factorii hotărîtori în evoluția limbii, o caracteristică
a graiului popular, capabil să materializeze noțiunile, în opoziție cu limba
literară, care tinde spre abstracțiune. Astfel justifică el rolul de seamă pe

S
care îl au în explicarea bogăției metaforice a limbii române obiceiurile
și tradițiile populare. Comparînd lucrarea lui Lazăr Șăineanu cu La vie

ER
des mots etudies dans leur signification a lui Darmesteter, romanistul fran­
cez Paul Meyer78conchidea : „Cei doi autori au folosit aceeași metodă și
asupra multor puncte, cum este și firesc, au păreri absolut paralele. Dar
NIV
condițiile celor două lucrări nu sî^^ aceleași. A. . Darmesteter se ocupă
exclusiv să explice fapte cunoscute. L. Șăineanu, care a cercetat un do­
meniu mult mai puțin explorat, ne-a lărgit mult sfera cunoștințelor. De
aici acele digresiuni și cercetări cu caracter istoric, care adaugă mult in­
LU

teres lucrării sale, concepută, de altfel, pe un plan mai general ... Ele­
mentele străine — arată mai departe Paul Meyer —, care ocupă un loc
așa de larg în vocabularul românesc, cereau un examen special. Dezvol­
tarea sensurilor în această limbă, rămasă cincisprezece secole fără cultură
RA

scrisă, are un caracter cu mult mai popular și nu se poate adeseori ex­

plica decît prin studiul obiceiurilor și credințelor”.
NT

2. Lazăr Șăineanu a fost unul d n-t:re primii :filologii care au manifes­

tat un interes special pentru istoria lingvisticii românești. După studiul
I. Heliade Rădulescu ca gramatic și fil^olog^, el publică, în același an,
CE

Istoria filologiei române9,10lucrare consacrată expunerii critice a activității

primilor gramatici români și a principalelor curente de la începutul lin­
gvisticii noastre : latinismul, italienismul, purismul. Prezentarea critică
a lingvisticii românești din a doua jumătate a secolului trecut este fă­
I/

cută în cadrul larg al culturii noastre, cuprinzînd deci, în afară de limbă,

și etnografie, literatură, artă, istorie, arheologie™. Acest fel de a vedea fi­
AS

lologia era preluat din concepția romantică istorisită a fraților Grimm, pe

care Șăineanu și-a însușit-o, mai întîi, de la B.P. Hasdeu. Lazăr Șăineanu
consideră că anii 1780 și 1787, cînd au apărut Elementele limbii daco-romane
UI

de Samuil Micu și Observațiile asupra gramaticii românești de Ienăchiță

Văcărescu, sînt date memorabile în istoria filologiei române. în cer-
BC

6 îneeccare asupra semasiologiei limbei române, p. 92.

7 în revista „Romania”, Paris, 1887, p. 631 — 632.
8 București, 1892.
9 în 1895 a apărut ediția a II-a.
10 D. Macrea, lucr. cit., p. 137.
 4
LUIZA SECHE
6

cetarea materialelor limbii se observă din ce în ce mai pregnant dnergen-

ta -(le opinii dintre două direcții extreme : una, zgomotoasa, care, datorita

Y
Lot argumente „errnlite”, reușește să atragă o parte dm pătură . mteh-

AR
gentă a națlunii, dar care moare tocmai cînd ajunge singura ¿l5^^^inanta’
lăsînd puține urme duraMle; ^alaltă, cn o ținuta modesta> 1
ce la început aproape neobservată pentru ca, în continuare, sa se dezvolte

R
în tăcere cu Heliade și Colescu, să fie disprețuita un timp și apoi sa-și
revină, să se afirme cu tăiie, ciwmd pi’ezentul și asigurindu-se de viitor.

LIB
în vreme ce Văcărescu, observator conștiincios, se limitează la înregistra­
rea obiectivă a faptelor de limbă, călăuzindu-se după - uz — pe — care- 1
consideră unicul criteriu în materie de limbă —, Klein și urmașii lui in­
troduc în filologia română principiul subiectivismului, readucmd în actua­

ITY
litate procedeele analogiștilor antici și adoptind ideile filozofice ale vea­
cului al XVIII-lea despre caracterul artificial al graiului. Acest mod de
a vedea faptele de limbă justifică orice inovație, deoarece — spune Șăi-
neanu — gramaticul, din simplu observator, devenea legislatorul suprem

S
al limbii, avînd puterea s-o transforme după placul sau după vederile sale.

ER
Șăineanu arată mai departe că Jacob Crimm a condamnat cu vehemență
întreaga gramatică subiectivă taxînd-o ca „un pedantism fără seamăn
(eine umsăgliche Pedantereif", „care, lipsit de luminile evoluțiunii istorice
și ale filozofiei lingvistice, se mișcă într-o lume ideală și n-are alt rezultat
NIV
decît a împiedica libera dezvoltare a graiului” (Introducere, p. 2—3). -
în Istoria filologiei române, capitole speciale sînt consacrate originii și
progresului principiului subiectiv reprezentat la noi de școala etimologică
ardeleană. Proveniența lui trebuie explicată prin fenomene istorice-poli-
LU

tice deosebite, iar existența lui seculară a fost alimentată de împrejurări

sociale defavorabile care au contribuit la direcționarea lui din ce în ce
mai acută. Necesitatea de a dovedi latinitatea neamului și a limbii noas­
RA

tre explică marele interes și asidua cercetare în problemele istorice și

gramaticale întreprinse de reprezentanții Școlii ardelene în această perioa­
da. Din aceste insistente și efervescente căutări s-au obținut două rezul-
1 ate deosebit de importante pentru filologia românească : alfabetul latin
NT

și studiul istoric —al limbii naționale, inaugurat de Cipariu. O istorie a

biologiei — subliniază Șăineanu — nu poate trece cu vederea primele
formuie, fie ele și modeste și adesea incorecte, ale științei limbii; de aceea,
CE

ucraiea urmărește — cronologic creșterea filologiei românești, de la aceste

inceputuri —firave pînă la cercetările gramaticale speciale, diferitele sis-
m,e r e ie^?rme lingvistice patronate de direcția etimologică, fonetică
I/

\ a> - evoluția lexicografici românești, elementele române exis-

Twnîf —. 1m 31 —6 —străine etc. Istoria filologiei române prezintă un tablou
AS

*
filoifu—-im Li ut,mai comprehensiv despre fazele cele mai marcante ale
dllD‘'lí'nri1m•t1aIlle• 1 analizate cu spirit imparțial, autorul conducîndu-se
tom- ¿n — r — u 1S °—— smgurul care putea da „o explicațiune satisfăcă-
UI

tare — — nrin —“i^e natură atît de variată” (p. 7). Prin vasta documen-
ofirmn t> + unțific în care este elaborată, Istoria filologiei române11
- afuma Erni — —e^evic^ — este și astăzi un bogat izvor de informații
BC

. • etrovioi, Șăineanu (necrolog), în „D^orornMta”, vm, p. 493 - 495. .

5 CONCEPȚIA LINGVISTICA a LUI LAZĂR ȘĂINEANU (I) 7

nu numai asupra dezvoltării lucrărilor de filologie la noi, ci și „asupra

Y
acelor occidentali care, din cele mai străvechi timpuri pînăînsec. al XlX-lea,
aveau unele noțiuni despre limba română, pe urmă asupra românilor care,

AR
în trecut, erau cunoscuți ca știutori de mai multe limbi și asupra școlii
în principatele române pe timpul fanarioților”.

R
3. Orientarea largă a lui Lazăr Șăin^ean^u în î^r^o^lllt^mele lingvisticii
timpului său a fost dovedită cu prilejul prezentării lecției de deschidere,

LIB
în 16 octombrie 1889, ca suplinitor al lui Hasdeu la catedra de filologie
comparată a Facultății de litere din București, intitulată Lingvistica con­
temporană sau școala neogramaticală13. în partea introductivă a lecției,
el arată că „transformările continue ce caracterizează știința generală în

ITY
evoluția ei contemporană n-a putut lăsa în stagnare o creațiune atît de
fecundă a timpului nostru, cum este lingvistica. Unele dintre principiile
fundamentale ale vechii școli n-au fost în stare să reziste unui control

S
riguros, fapt care a determinat revizuirea radicală a datelor pînă atunci,
în genere, admise. Acest proces de remaniere, precum și descoperirile ti­

ER
nerii generațiuni de lingviști, făcură să intre lingvistica într-un nou stadiu
de evoluțiune ... Această nouă fază a științei noastre este reprezentată
de școala neogramaticală, inaugurată de Brugmann, Osthoff, Paul, de
NIV
către așa-numiții Junggrammatiker, cum fură porecliți, nu fără oarecare
. Șăineanu își propune să analizeze unele
ironie, adepții noilor teorii”1415
dintre prejudecățile („prejudiciile”) lingvistice anterioare și, în felul aces­
ta, să scoată la iveală superioritatea unor criterii mai stricte în aprecie­
LU

rea evoluției istorice a limbii. Unul dintre aceste „prejudicii” se referă

la poziția lingvisticii în cercul celorlalte științe. Este lingvistica o știință
naturală, care consideră limba . ca un organism fizic cu o existență indepen­
dentă a cărei evoluție se face după legi fixe și neschimbătoare, sau, dim­
RA

potrivă, o știință istorică ? La această întrebare, L.. Șăineanu răspunde

clar : „Lingvistica este o problemă fizică și istorică în același timp ;
într-însa găsim o transițiune treptată de la metoda naturalistului, care
NT

operă cu comparațiuni generice, la aceea a istoricului, care se mărginește

la comparațiunea individuală. Fonetica aparține celui dintîi domeniu,
celui de-al doilea îi revine semantica, ca complexul transițiunilor logice,
CE

iar într-ambele stau, c-un caracter mixt, formațiunea cuvintelor și sin-

taxa”15. Cauza care a dat naștere acestei priviri unilaterale trebuie cău­
tată — după părerea lui Șăineanu — în faptul că și în lingvistică, ca și
în științele naturale, predomina metoda comparativă. Știm că un mare
I/

merit al neogramaticilor a fost acela de a fi urmărit faptele de limbă în

istoria lor16; știm, de asemenea, că L. Șăineanu a fost un . „neogramatic
AS

. în lumina concepției lingvistice . marxiste contemporane, ceea

militant”1718
ce se reproșează, în primul rînd, neogramaticilor^ este faptul că ei nu
UI

13 Publicată în București, în 1890.

14 L. Șăineanu, Lingvistica contemporană sau școala neogramaticală, București, 1890,
p. 4 — 5.
BC

15 Lingvistica c^r^ter^ț^ooraă..., p. 8 — 9.
16 Al. Graur și L. Wald, lucr. cit., p. 64.
17 Ibidem, p. 70.
18 Bineînțeles, nlcontlstînd și realele lor merite, printre care acela de a fi studiat faptele
cu deosebită grijă și de a fi dovedit practic, prin numeroase lucrări ' concrete asupra grama­
ticii și vocabularului diferitelor limbi—lucrări rămase valabile și azi-superioritatea concepției lor.
 LUIZA SECHE 6
8

an acordat atenția cuvenită conceperii limbii ca fenomen social. . D^și nu

mod Spres acest lucru, sub influența filozofiei pozitiviste care

Y
se'răspîndise mult în vremea lor, ei au considerat ca rolul omului de

AR
șștiințăFesÎe să adune fapt^ nu să le explme, de aceea cea mm mare par­
te a lucrărilor ¡scrise de neogramarid. se mulțumește cu expunerea_mod
cărilor pe care le-au suferit sunetele și formele gramaticale . m decursul

R
istoriei unei limbi. însăși ideea că baza fenomenelor lingvistice e>ste indi­
vidul . că fiecare individ își are limba sa pe care o modifică după tempe­

LIB
ramentul său, duce la o studiere „atomistică” a fenomenelor limbii, la
cercetarea fiecărei părticele în mod izolat și nu presupune -căutare de ex­
plicații mai ample. „Neogramaticii au căutat cauza schimbărilor nu în
nevoile societății, ci în psihologia individului ... De aceea nu au putut

ITY
ajunge la legi cu caracter general”™. Analizînd concepția lui Șăineanu,
vedem că el insistă asupra unor idei cunoscute în epocă, dar insuficient
cercetate și elucidate. „Neogramaticul mihtant” depășește granițele șco­
lii pe care'o reprezintă, aruncînd o lumină în direcția conceperii limbii ca

S
fenomen social : „Limba nu posedă o existență independentă, ea nu poate

ER
fi considerată în afară de societatea în care se grăiește. Limba fiind . un
product al spiritului omenesc și un reflex al societății lingvistice e înainte
de toate o știință istorică. Cuvintele, care formează materialul limbei, poartă
urmele revoluțiunilor sociale ce au zbuciumat trecutele generațiuni. Un cu-■
NIV
vînt, deci, nu poate fi privit numai după învelișul său exterior, după formă
sau son, care, ca product al organelor vorbirii, aparțin fiziologiei ; deși mai
puțin accesibile obseeMUiinii directe, miezul cuvîntului, sensul, oglindește
o anumită stare socială”19 20*22[s.n.]. în sprijinul celor afirmate, Șăineanu ci­
LU

tează pe Sayce, care spunea că obiectul lingvisticii este de a schița dez­

voltarea inteligenței umane exprimată în monumentele exterioare și
durabile ale limbii. Limba este totdeodată creatorul și oglinda socie­
RA

tății și spiritul omenesc a ajuns la gradul său actual de civilizațiune în

societate și printr-însa’^1. Faptul că în 1889, într-o perioadă în care se
duceau discuții aprinse cu privire la știința limbii între naturaliști, pe
NT

de-o parte, și psihologiști, pe de alta, Lazăr Șăineanu a definit limba

ca. fenomen social, chiar dacă n-a adîncit și n-a teoretizat această proble­
mă’ ne .dă. dreptul să-l considerăm un pionier al lingvisticii „noi”, al lin­
gvisticii văzute ca o știință socială, pusă în slujba societății. Această con­
CE

cepție se verifică azi, cînd filozofia marxist-leninistă a demonstrat clar

și convingător cu ce fel de fenomen avem de a face cînd vorbim despre
limbă. ,’Limba — arată. acad. Al. Graur — apare numai în societate,
Pe.ntru nevoile societății, iar societatea omenească există numai mulțu-
I/

mdă limbii .. . . Prin, aceasta se impune ca lingvistica să cerceteze rapor­

AS

turile dmtre .limbă și. societate . . . Marxismul consideră că limba nu poate

ii studiata. altfel deeit în legătură cu istoria societiătii”22.
Tot în această lucrare, Șăineanu arată că noua scoală — compara­
UI

nt precedat-o — . manifestă o atitudine deosebită față

i erara și de dialectele vd’ dmmdînd, mcă, o dată’ cit era de
19 Al. Graur și L. Wald, lucr. cit., p. 64 — 65.
BC

“ Lingvistica contemporrnă..., p. 8.

neanu, de, comparie ’ Paris- 1884, p- «>-1î, f L Șăi-

22 Studii de lingvistică generală, București, 1960, p. 283.
7 CONCEPȚIA lingvistică a lui lazăr ȘĂINEANU (I) 9

informat asupra cercetărilor și progreselor realizate de lingviștii vremii,

în cazul de față de Așcoli23 și de adepții lui. „în loc de metafizică sau .

Y
de probleme glotogonice, ca prototipurile arioeuropee, curate plăsmuiri

AR
ipotetice, se insistă asupra limbilor și dialectelor vii, al căror studiu tre­
buie să fie pentru lingvist ceea ce exercițiile de laboratoriu sînt pentru
zoolog și botanic”24* . Dialectele erau considerate de noua școală forme co­
26

R
rupte, alături de limba literară, singura legitimă și corectă. Acest mod de
a vedea lucrurile contrazicea toate ideile despre evoluția lingvistică, luînd

LIB
drept bază originară a limbii cristalizarea ei finală. ’„Pe de-o parte, un
curent, ramificat în diferiți afluenți, care, în matca-i firească și slobodă,
rămîne neatins de voința omeneasca; pe de alta, un curent artificial,
care . nu poate trece peste ogorul desțelenit și plivit de o mină, harnică și

ITY
dibace ... Dialectele sînt singure capabile a ne releva principiile meto­
dei lingviist/i<^e; ele sînt mai consecvente, mai constante în evoluțiunea lor
decît limbile literare”^.
După cum am arătat și mai sus, Lazăr Șăineanu nu este un adept

S
fără rezerve al neogramaticilor. Relevînd aspectele limitate ale școlii de

ER
la Leipzig, create de Karl Brugmann și Hermann Osthoff, el arată, prin­
tre altele, că reprezentanții școlii neogramatice se limitau la fonetică,
lexic și morfologie, neglijînd sintaxa și semantica, și că pretenția lor de a
stabili legi fixe în evoluția sunetelor era iluzorie. De asemenea, el releva
NIV
importanța excesivă acordată de aceștia elementului fiziologic în dauna
celui psihologic. Studiile psihologice asupra limbii degenerau — după
părerea lui Șăineanu — în formule algebrice și în minuții. Lingvistica
luase un aspect rebarbativ, uitînd scopul ei, „acela de a simți pulsațiile
LU

marii inimi a umanității sub învelișul fiecăruia din cuvintele unei limbi”26.
Orientarea neogramatică se completează, la Șăineanu, cu cea psihologică
a lui Steinthal, Raoul de la Grasserie, Sayce și cu cea etnopsihologică
RA

a lui Wundt27.
4., Tot ca suplinitor al lui Hasdeu, Șăineanu a elaborat o lucrare
de lingvistică generală intitulată Raporturile între gramatică și logică28,
NT

în care, preocupat de ideea de a îndruma abordarea problemelor glotolo-

gice spre o considerare mai largă și mai generală a faptelor lingvistice,
apreciază că „prea mult s-a ignorat, spre marea pagubă a științei, mul­
CE

tiplele și variatele fenomene ale cuvîntului omenesc”. Atîta vreme cît

lingviștii se vor limita la cercul restrîns al unei singure familii lingvis­
tice — și aceasta reprezentată, în mare parte, de idiome literare, savante —,
deci atîta vreme cît vor rămîne într-un „stadiu” artificial de cercetare,
I/

concluziile lor vor fi arbitrare. Ușurința cu care au fost puse în circulație

teorii de natura cea mai generală deduse dintr-un număr neînsemnat
AS

de fapte, culese de pe un cîmp de investigație mărginit — în comparație

cu nețărmurita întindere a orizontului lingvistic—nu se vor putea face
UI

23 Lingvistul italian acorda o mare importanță dialectologiei, văzînd în ea și un mijloc

de a ajunge la lingvistica generală, cf. Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluție. Curente.
Metode, București, 1962, p.31.
2* Lingvistica contemporană..., p. 21.
BC

26 Ibidem, p. 22.
26 Ibidem, p. 42.
27 Vezi D. Macrea, lucr. cit.
28 Raporturile intre gramatică și logică. C-o privire sintetică asupra părților cuvintului.
Studiu de lingvistică generală, București, 1891.
 LUIZA SECHE 8
10

progrese reale în aeest domenm. Șăineanu ^ndamrnr studide — oare— țm

seamă mimai de părerile tradiționale și trec cu tot dmadmsul ahtf un (te

Y
i-ezultatete pozitive ale ștnnțd. Punmd problema daca exisa u-. — raport

AR
„rațional” între hmbă și gîrnbre, dacă, așa cum anahzan f,il°zfii
între ele există o perfectă concordanță ori simetrie (avaXoyia) sau, — dim­
potrivă, daeă principrul predominant este v^armtehtatea, neregulantatea
(dvopaXia) în perpetuă contrazicere cu geneza naturală—a — graiului, Șai-

R
neanu arată că, în cursul istoriei, stoicii au conchis ca in—limba domina

LIB
anomalia, hmba neputted. oferi o miagine fidelâ a cuprinsuhu mime^^l,
deoarece cuvintele nu corespund pe deplin noțiunilor respectiv e, — ba chiar,
adesea, le contrazic. Unele cuvinte au accepțiuni — multiple, orice cuv înt
avînd, în principiu, o natură echivocă. în această dezbatere, stoicii re­
zervă un rol central antitezei (¿vavTÎ&ju!.?). Pretinsa necesitate a unui

ITY
acord ideal, a unei corespondențe perfecte între partea materială — și cea
intelectuală a limbii, între forma și sensul cuvîntului, între expresia lin­
gvistică și suportul lui logic duc la concluzia că limba este „anomală——.

S
Din această lucrare constatăm că Șăineanu este adeptul teoriei,
din ce în ce mai răspîndite la sfîrșitul secolului al XIX-lea, conform că­

ER
reia limba nu ține seama de legile logicii, ci că urmează niște legi proprii,
diferite de ale acesteia. După părerea lui Șăineanu, cei care au admis iden­
titatea dintre gîndire și limbă au făcut confuzie în domeniul terminologiei
NIV
comune; identificînd limba cu gîndirea au amestecat cuvîntul cu noțiu­
nea, propoziția cu judecata logică. Șăineanu încearcă să stabilească deosebi­
rea dintre ele și să le delimiteze : „Vorba nu se identifică cu noțiunea;
ea nu este noțiunea, ci numai expresiunea ei : de ex. vorba virtus nu este
LU

„virtutea” însăși, ci exprimă noțiunea și lucrul respectiv”29. Din aceeași

cauză, mai multe sinonime pot desemna una și aceeași noțiune, adică
noțiunea poate îmbrăca diferite forme verbale, tocmai pentru că cuvîntul
RA

servește numai pentru a exprima, iar nu pentru a fi ceea ce exprimă.

Propoziția, — de asemenea, nu este decît expresia judecății, neputîndu-se
nicidecum identifica cu ea. O singură judecată logică poate fi exprimată
prin două sau mai multe propoziții și, invers, o singură propoziție con­
NT

ține adesea mai multe judecăți. Nici diviziunea lor respectivă nu va

coincide. Cea mai importantă diviziune logică a judecăților în afirmative
și negative este necunoscută gramaticii sau, mai bine zis, îi este indife­
CE

rentă : nu este pur și simplu adverb ca și da. Și cu toate că între a fi

și a nu /¿ este—un abis, limba recurge pentru conjugarea negativă, numai
in—puține limbi, la o formă specială, total diferită, pe cînd majoritatea lim-
blur/1<D -U1 pămîntesc exprimă prin una și aceeași rădăcină o diferență
I/

atit —de capitala ^ca aceea dintre existență și non-existență. Logica și gra­
matica —operează cu noțiunile de subiect și de predicat, dar, rareori, se
AS

nilt—'1 m ai?1\caFe, ag?tl termeni : una este- subiectul și predicatul logic,

Mu?le.ctyț ^predicatul gramatica.— Predicatul gramatical nu coincide
nm-î—,—1 a ' subiectul gramatical cu cel logic. în afară de asta,
UI

I* 'i m
oOrip m *2 sub?1®0! și predicat este adesea — pervertit de gramatică.
fTXW cuv?tul> nici noțiunea de obie^; atributul
* 1 eimem curat gramaticali, pe care numai gramatica îi
BC

/axd p" 'S0™1 ' 4°' cf’ Sorin Stati’ —— Ș met°dă tn sin-
9 CONCEPȚIA LINGVISTICA A LUI LAZĂR ȘĂINEANU (I) 11

poate distinge, logica confundind pe amîndouă cu predicatul. Gramatica

și logica — spune, în continuare, Șăineanu — se deosebesc în punctele

Y
cele mai importante, ,,ele sînt două științe diferite prin esența și tendin­

AR
țele lor. Așa fiind, și legile lor vor diferi de la una la alta. Limba, în ge­
nere, nu-i logică — în sensul strict al cuvîntului, altmintrelea ar trebui
neapărat să nu poată exprima cugetări nelogice sau falșe”3031 . Frazeologia

R
cea mai corectă ca formă este adeseori goală ca fond. în realitate, una
sînt cerințele gramaticii și alta legile logicii, așa că o - propoziție” poate fi

LIB
corectă după regulile uneia și falsă după normele celeilalte. De asemenea,
fenomenele cele mai interesante ' ale semanticii și, în general, transfor­
marea sensurilor la cuvinte, provin din cauze psihologice sau istorice ade­
sea diametral opuse logicii.

ITY
Analizînd conceptele de limbă și cugetare și stabilind raportul din­
tre ele, Șăineanu explică faptul că a vorbi nu este întotdeauna identic
cu a cugeta. Limba e numai instrumentul sau expresia cugetării. între
cele două elemente constitutive ale cuvîntului — formă și sens — nu există

S
nici o conexiune : ele au o dezvoltare proprie și independentă. ,,Unele
logicienilor ER
modificațiuni afectează exclusiv sonul, altele exclusiv sensul”. Părerea
de Geiger) că cele' două elemente ale cuvîntului
ar fi inseparabile, că unul n-ar putea subsista fără celălalt este contrazisă
de realitatea lingvistică. Faptul că un cuvînt poate avea, în aceeași limbă,
NIV
diferite sensuri și că unul și același cuvînt, luînd forme variate în diferite
limbi, poate conserva același sens, dovedește că schimbarea sensului nu
atrage după sine modificarea formei3x. „în teză generală, niciodată diferen­
LU

țierea formei nu corespunde intențional unei modificări de sens. Și dacă cum­

va se - întîmplă, aceasta se face printr-o evoluțiune secundară inconștientă
cu - ajutorul unei asociațiuni de idei”32. în mod just, Șăineanu spune că
limba și rațiunea sînt două lucruri diferite, deși ele se influențează reci­
RA

proc. Cînd este vorba despre raportul dintre limbă și gîndire și de anterio­
ritatea uneia sau alteia, trebuie mai întîi stabilită o deosebire esențială
între gîndirea omenească, în genere, și între cea logică. „Pretinsa unitate
NT

a limbei și a cugetărei — introdusă în filozofie de Bonald — a fost for­

mulată de Max Müller pe terenul limbei în cunoscuta-i axiomă << Nici limbă
fără rațiune, nici rațiune fără limbă -- (The Science of Thought = Știința
CE

cugetării). Dar această aserțiune e tot atît de subiectivă ca și celelalte

teorii metafizice ale ilustrului lingvist”33. Șăineanu consideră că gîndirea
a precedat limbajul și că a contribuit la nașterea sa. Progresul limbii
a mers apoi paralel cu cel al gîndirii. Limbajul nu este singurul mijloc
I/

de a exprima gîndirea, aceasta putînd fi redată expresiv și prin into­

nare sau prin gest. într-o cercetare ca aceea despre raportul dintre
AS

limbă și gîndire, a lua ca punct de plecare limba sau rațiunea este a-ți
închide calea spre o soluționare științifică a chestiunii. Șăineanu atrage aten­
ția că nu trebuie să se uite cit de imperfectă, de rudimentară, de insufi­
UI

cientă este inteligența la copil și la omul primitiv. ' La - amîndoi se mani­

festă aceeași totală lipsă de generalizare, aceeași incapacitate de abstrac­
țiune. „Întîiul pas spre - a ieși din concretism e întrunirea elementelor par-
BC

30 Raporturile între gramatică și logică, p. 44.

31 Vezi Al. Graur, Studii de lingvistică generală, p. 154—155.
32 L. Șăineanu, Raporturile intre gramatică și logică, p. 49.
33 L. Șăineanu’ Raporturile intre gramatică și logică, p. - 57.
 LUIZA SECHE 10
12

tiale”31 iar instrumentul puternic care a fecundat domeniul limbii și a

creat lumea abstracțiunilor este - după L. Șăineanu - metafora. în

Y
tegăterâ cu raportul dmtn cuvinte ș< acțiuni ș< a procesului de abstrac-
tiZa^e, lingvistica contemporană, contra că once cuvn care prem^ne

AR
la bază o noțiune este abstract, pentra că owe noțiune este o abstracție.
Nu putem stabili o graniță tranșantă între cuvintele abstracte și cele con­
crete de vreme ce toate sînt abstracte ; există însă diferite grade de abstrac­

R
ție de exemplu cuvintele concrete (înțelegînd prin aceasta acele cuvinte
csTi prezintă un grad mai slab de abstractizare). Abstractizarea este un

LIB
fenomen istorie; cu trecerea timpului, gradul ei se mărește sau scade3’.
Mai departe, Șăineanu afirmă că punctul de plecare al limbii . .este
propoziția și nu cuvîntul izolat (chiar vorbele copilului sînt propoziții de
fapt). Orice cuvîpt izolat exprimă o generalitate și, deci, o . concepție ab­

ITY
stractă. Așa cum gîndirea se formează dintr-o singură țî^șnire și nu Prțn-
tr-o juxtapunere de idei, tot așa nu se poate vorbi decît prin propoziții
întregi. Propoziția a fost și este singura unitate reală a limbii. Cuvintele

S
izolate există numai pentru lexicograf, ele nu au valoare decît numai din
momentul în care devin elemente ale propoziției. Dacă ’ lucrurile stau așa

ER
în privința cuvintelor izolate, cu atît mai mult sînt abstracțiuni rădăci­
nile. — pentru a nu mai vorbi de teme și de sufixe —, care n-au avut
niciodată o existență independentă. Multiplicitatea semantică este un
NIV
nou argument care pledează pentru caracterul primar al propoziției, an­
terioară cuvîntului izolat. într-adevăr, aceste nenumărate accepțiuni con­
fuze și contradictorii nu puteau deveni inteligibile decît numai în context,
în conexiune cu celelalte elemente ale propoziției, pe cînd, considerate
LU

izolat, ele nu erau decît niște generalități, analoge conceptelor vagi ale
pretinselor rădăcini indo-europene. După cum am văzut în expunerea
de mai sus, Lazăr Șăineanu susține că limba și gîndirea sînt două rea­
lități diferite, care se influențează reciproc, și că nu există o legătură ne­
RA

cesară între forma și sensul elementelor lingvistice, același conținut de

gîndire putînd fi exprimat, în limbi diferite, prin cuvinte diferite și prin
forme gramaticale diferite.
NT

Deoarece, după cum am spus mai sus, pentru problem; pe care o

urmărim, lucrările capitale ale lui Lazăr Șăineanu34 *36 — monumente de
vastă erudiție, adevărate sinteze de istorie, lingvistică și folclor — nu
CE

prezintă o importanță deosebită și nu interesează decît în măsura în care

v®riJică Practic principiile lui teoretice, ne-am oprit numai în fața acelor
studii in care sînt expuse direct ideile și referințele lui în materie de lin-
tică tlCă generali Și Ir care este manifestată declarat concepția lui lingvis-
I/

★
AS

ax; . ..încerc4d ° siuteză a teăsăturdor concepț^ lingvistice a lu Lazăr

Șa.neanu, putem spune ca el este neogramatic, grație tendinței sale . de a
UI

34 Ibidem, p. 66.
3® V1z< AL Graur, Studu . de lingvistică general. p. 220.
u u^re tU lS^slei
BC

sensurile, rB c S [ sSo^riai1ri române.' Studi.e tetorice despre transitiunea.

cuvlniuluii București 1891- rOLi9llolo9ie\ române. C-o privire sint.etică asupra părților
1««.; D^'d'un.dT'l,' lStiS^r’ 1895; Studii fcMcn", BucureșU,

asupra li'mtei și cullui-ii rcmdne, ’ 1896 <"OU‘1 edlth) ’ W1“'^0 ‘c,'n,M

Bncnrești, 1^ooll°^'
11 CONCEPȚIA LINGVISTICA A LUI LAZAR ȘAlNEANU (I) 13

vedea totul în perspectivă istorică. Deși — după cum am văzut — nu

aderă integral la principiile acestui curent, neaceeptînd. fără rezerve, pro­

Y
gramul școlii de la Leipzig, două trăsături fundamentale ale concepției
sale nu se zdruncină : aspectul pozitivist și istorismul. Cercetător entuziast,

AR
muncitor neobosit, spirit riguros în cercetare și pasionat în elaborare, ca
și în critică, foarte liber față de tradițiile și dogmele de școală, Lazăr
Șăineanu a urmărit, cu interes și discernămmt, curentele importante ale

R
lingvisticii din -vremea sa. Utilizînd literatura, lingvistică curentă, el a
adus contribuții deosebite în cele mai diferite domenii ale limbii române.

LIB
Printr-o permanentă reflecție filozofică asupra faptelor de limbă, Lazăr
Șăineanu a deschis noi perspective studierii limbii române, acordmd o
largă atenție problemelor teoretice, verificîndu-le, cu prisosință, în mo­
numentale lucrări practice. Multe dintre ideile sale au fost fecunde și au

ITY
contribuit la înaintarea studiilor de lingvistică generală.
Lazăr Șăineanu rămîne definitiv integrat în lingvistica românească
prin concepția sa bine conturată și prin numeroasele lui lucrări consacra­

S
te limbii române, lucrări care pot fi consultate cu folos și astăzi.

ER
NIV
LU
RA
NT
CE
I/
AS
UI
BC