200 Johannes Kramer 18

RY
8. în urma acestor constatări putem trage concluzia că manuscrisul
românesc 4870 al Bibliotecii Academiei Române conține o versiune copiată

RA
de diacul Pătru din Băicăinți după o traducere a unui original slavon efectuată,
probabil, în Transilvania. Textul respectiv deține un loc aparte în rândul
Strastnicelor transilvănene, caracterizându-se prin faptul că urmează cu

LI B
destulă fidelitate structura versiunii canonice a scrierii, așa cum ne este
aceasta cunoscută din ediția blăjeană din 1753.
Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan "
București, Calea 13 Septembrie nr. 13

T Y
DISCUȚII

SI
Johannes Kramer

ASUPRA PRINCIPIILOR DE EDITARE AER

IV
TEXTELOR VECHI ROMÂNEȘTI’
UN

De la atacul necivilizat al lui Alexandru Philippidc din 1909 asupra

lui Gustav Weigand, Un specialist romîn (sic !) la Lipsea, trebuie, ca
românist german, să te aștepți la o polemică atunci când un coleg român te
intitulează într-un fel asemănător. De această dată sunt eu acel „savant
L

german”: Ion Gheție s-a supărat’ din cauza scurtei prefețe Ia retipărire
RA

(Vorbemerkung zum Nachdruck') care însoțește reproducerea anastatică a

ChrestomațieiRomâne (sic!) a lui Moses Gaster2 și se plânge amar, cu atitudinea
unei țări mici cotropită de o mare putere, de acele „observații de-a dreptul
NT

ofensatoare, debitate de la o mare înălțime, ale filologului german” (p. 135).

De fapt ce s-a întâmplat ? Am reproșat filologiei românești că, după
trecerea la alfabetul latin în secolul trecut, și-a făcut obiceiul să editeze
CE

chiar și documente literare dintr-o epocă anterioară în grafie latină. în mod

normal, nu este posibil ca plecând de la ediția modernă să reconstitui
indubitabil repertoriul grafemelor din textul original. Aceasta din cauză că
nu transliterațiile sunt regula, ci transcripțiile interpretative referitoare la
I/

corpul sonor; despre această formă de tehnică editorială am susținut că ea ar

S

Mulțumesc doamnei Luminița Fasscl pentru revizuirea textului românesc și

pentru unele sugestii prețioase.
IA

1 Ion Gheție, Filologia românească in viziunea unui savant german, în LR, XLIII,
1994, nr. 3-4, p. 134-136.
- M. Gaster, Chrestomajie română, 2 Bande, Nachdruck mit einer Vorbemerkung
U

von Johannes Kramer, Hamburg, Heimut Buske Verlag, 1991 (prefața cuprinde p. 7
până la 14). Ion Gheție își onorează prea puțin reputația de filolog scrupulos când la
BC

nota 1 citează corect ca ioc de apariție Hamburg, în timp ce în text scrie: „în 1991... a
văzut lumina tiparului la L e i p z i g... ”.
 RY
19 Filologie - Discuții 201

fi mai rea decât cea a altor filologii din jurul anilor 1800 (p. 11).

RA
In orice introducere elementară în tehnica editorială se poate afla
principiul după care chiar în orthographicis veridicitatea textelor trebuie să
fie suprema lege. Ortografia în text trebuie să fie cât mai aproape de original,

LI B
așa se cere filologilor clasici3, iar, pentru domeniul francez, filologul român
(!) N. N. Condeescu formulează pe scurt, concis și întru totul exact: „Les
variantes de graphies ont de l’interet”4. Nu văd de ce să fie altfel în filologia
română și nu înțeleg cum un editor cu atâta experiență ca Ion Gheție poate
scrie că: „A apela la transliterație ar însemna un lux și în fond o inutilitate”,

Y
în marile filologii este cu totul incontestabil faptul că o ediție științifică

T
trebuie să lase a fi recunoscută grafia originală, spre deosebire de o ediție
de popularizare. Bineînțeles, editarea unui text francez din secolul al XV-lea

SI
sau al XVI-lea trebuie să permită recunoașterea grafiei timpului, hazardată
în multe cazuri, pentru că se bazează pe etimologii fanteziste. La fel, în

ER
textul unui autor german din secolul al XlX-lea trebuie să se scrie That,
Hiilfe, Fusz, iar o ediție critică a unui autor grec va înregistra în aparatul
critic chiar și astfel de nimicuri ca greșeli datorate iotacismului sau abateri
IV
de la regulile punerii accentului (fenomene bizantine, și nu antice, dar totuși
importante pentru transmiterea textelor). O redare cât mai exactă a
originalului până în cele mai mici amănunte, acesta este standardul tehnicii
UN

editoriale internaționale !
Oricine ar fi încercat să-și facă o imagine asupra formei textelor unui
autor din secolele XVII și XVIII sau de la începutul secolului al XlX-lea va
recunoaște că tehnica editorială românească este foarte departe de acest
L

standard. Indiferent dacă este vorba de Miron Costin, de Dimitrie Cantemir

RA

sau de Ion Budai-Deleanu, operele lor sunt accesibile numai într-o

„transcriere interpretativă”. Se poate reconstitui conținutul, dar nu și forma
exterioară dorită de autori. Lucrurile nu stau mult mai bine nici în cazul
NT

operelor scrise cu alfabet latin: orice nouă ediție acceptă ultimele schimbări
ale ortografiei românești și nu-i deloc simplu să afli cum au scris într-adevăr
un Alecsandri sau un Eminescu. Chiar dacă și alte filologii au problemele
lor, totuși nici măcar la începutul secolului al XlX-lea ele nu s-au aflat la
CE

nivelul amintit: nimeni nu s-ar fi apucat să adapteze ortografia unui text

vechi francez sau vechi german astfel încât să corespundă normelor
ortografice contemporane5. Nu ne rămâne decât să constatăm fără echivoc:
transcrierea interpretativă și actualizantă este întru totul îndreptățită pentru
I/

3 Gerhard Jăger, Einfuhrung in die Klassische Pliilologie, Miinchen, Verlag C.

S

H. Beck, 1975, p. 55: „Die Rechtschreibung im Textteil wahrt grosstmogliche Nahe

zum Original".
IA

4 N. N. Condeescu, Jnitiation ii la philologie franqaise, București, Editura

Didactică și Pedagogică, 1969, p. 280.
5 Domnul Gheție este de părere că ar fi „o comparație nu prea fericită” (p. 135)
U

faptul că am pus pe același plan ediția cu tentă științifică a unui text vechi românesc în
„transcriere interpretativă” cu o ediție a lui Tucidide în transcripție latină. Incontestabil
BC

însă, analogia este destul de indicată. Așa cum pentru editarea unui text grecesc se
impune în mod firesc alfabetul grecesc, orice ediție în transcriere ar declanșa, la
 202 Johannes Kramer 20

RY
ediții destinate unui public larg și ea este utilă și ca adaos cu caracter de
comentariu la o ediție cu grafia chirilică originală - dar, luată în sine, nu

RA
poate să satisfacă exigențele științifice.
Este lesne de înțeles că, în acestă situație, Chrestomația lui Moses
Gaster, în care textele sunt tipărite în scriere originală, este un instrument

LIB
indispensabil de lucru, mai ales pentru româniștii din afara României, care,
de regulă, nu au acces sau obțin greu ediții originale din secolul al XVII-lea
până în al XlX-lea.
De câtva timp, situația este ceva mai bună pentru textele românești

Y
din secolul al XVI-lea, pentru că, așa cum am scris și în prefața mea, „tehnici
moderne de reproducere permit însoțirea edițiilor de facsimile ale

T
originalului” (p. 11). Nu sunt deloc de părerea pe care domnul Gheție mi-o

SI
pune în seamă, că un facsimil ar fi un nou plus ultra al tehnicii editării; el
este mai mult chiar un ajutor indicat de nevoie, când nu ești în stare să

ER
tipărești un text chirilic după toate normele unei tehnici editoriale critice,
în orice caz însă, un facsimil este mai bun decât o simplă „transcriere
interpretativă”, care nu permite nici o concluzie asupra formei grafice a
originalului. Pentru cazurile în care există o ediție facsimilată, folosirea
IV
tipăriturii lui Gaster firește că nu mai este actuală; totuși mai rămân destule
texte, chiar și din secolul al XVI-ea, care se găsesc numai acolo într-o formă
UN

utilizabilă, adică în alfabetul original.

în fond, Ion Gheție a vrut probabil doar să se elibereze de frustrarea
simțită în urma exprimării dure a unui așa-văzut prepotent „savant german”,
căci d-sa știe prea bine cum trebuie să arate o ediție corespunzătoare a unui
AL

text vechi românesc: „O ediție critică a unui text vechi românesc trebuie să
cuprindă mai multe secțiuni”, mai precis cinci: „reproducerea fotocopiilor
versiunii originale” sau „o transliterație foarte riguroasă”6, „un indice
TR

exhaustiv de cuvinte, reproduse în grafia originală (chirilică)”, „transcrierea

textului în alfabetul latin”, „un studiu filologic și altul lingvistic” (p. 135-136).
Până aici suntem amândoi perfect de acord, așa că domnul Gheție ar fi putut
EN

să facă economie de verva d-sale retorică. N-am polemizat împotriva acestui

tip ideal de ediție, ci împotriva realității filologice românești, a mult
răspânditelor ediții care prezintă exclusiv o transpunere interpretativă a
/C

textului, în ortografia modernă cu caractere latine.

La o ediție de text care prezintă în mod sinoptic versiunea chirilică
originală alături de o transpunere cu caractere latinești, problema dacă
transpunerea în scriere latină urmează principiul transliterării sau ai
SI

specialiști, un râs homeric. Tot așa, un text românesc din secolul al XVII-lea ar trebui
IA

editat în alfabetul în care a fost scris, adică în cel chirilic. Orice altă soluție ar fi, de
fapt, ridicolă. Dacă româniștii au probleme să citească un text scris în chirilică, atunci
pregătirea lor nu este în ordine, iar dacă editurile românești au probleme să tipărească
U

un text cu caractere chirilice, atunci ar trebui să investească ceva în dotarea lor tehnică.
O scuză concludentă pentru imposibilitatea de a reda texte vechi românești în grafia
BC

originală nu poate exista la începutul mileniului al treilea.

6 Șapte rânduri mai departe etichetată drept „lux” și „inutilitate” !
 RY
21 Filologie - Discuții 203

transcrierii interpretative n-ar mai fi atât de importantă, pentru că redarea

RA
cu caractere latinești n-ar mai înfățișa ediția în sine, ci ar avea doar funcția
secundară de a ajuta o înțelegere mai exactă a versiunii chirilice, care
reprezintă editarea propriu-zisă a textului. Transpunerea în scriere latinească,

LI B
tipărită concomitent cu textul original în grafia originală, ar îndeplini aceeași
funcție pe care o au traducerile simultane în limbile germană, engleză sau
franceză ale unor autori clasici greci și romani în cadrul seriilor editoriale
Tusculum, Loeb sau Bude: ele sunt instrumente auxiliare pentru înțelegerea
și interpretarea textelor.

Y
Filologiei române nu i-ar strica deloc dacă ar prelua fără false

T
sensibilități metode de lucru care în Europa Occidentală și în America și-au
dovedit utilitatea. Nu este chiar așa că „din cauza situației specifice a scrisului

SI
românesc” sarcinile filologiei române ar fi „mai numeroase și mai complexe
decât ale altor filologii”, cum scrie domnul Gheție (p. 135). Transpunerea

ER
textelor în alte alfabete este o treabă normală, care ar face parte din
preocupările de zi cu zi ale asiriologilor, egiptologilor sau ale cercetătorilor
scrierii linear-B, și ea apare chiar în romanistică, de exemplu la editarea
IV
unor texte ladino sau aljamiado7. In aceste cazuri s-a conturat o metodologie
sigură, care face diferența între transliterare, transcriere și transpunere. Pentru
UN

integrarea românisticii în standardele internaționale, ar fi mult mai bine

dacă aceasta și-ar lua de acolo sugestii, decât să rămână cu convingerea că
„demersurile specialiștilor români” sunt „mai complicate și mai dificile”
decât ale altor editori. Romanistica balcanică8 are nevoie de aerul proaspăt
al afilierii la modalitățile de lucru internaționale și nu de autocompătimirea față
L

de așa-zisa „complexitate” în „situația actuală a filologiei românești” (p. 136).

RA

Fachbereich 3 der Universitdt Siegen

Germania
NT
CE

7 Sabine Kowallik, Beitrăge zum Ladino unii seiner Orthographiegeschichte.

Hamburg, Helmut Buske Verlag, 1989; Reinhold Kontzi, Aljamiado-Texte, Wiesbaden,
I/

Ftanz Steiner Verlag, 1974, p. 27-44.

8 Domnul Gheție este deranjat de faptul că eu numesc România un „Balkanstaat”
S

(p. 9) și-mi ține o lecție de geografie: „România nu este situată la nord de ea, fiind o
țară central-sud-est-europeană ” (p. 136). în limba română nu aș fi scris desigur „țară
IA

balcanică”, pentru că știu cât de sensibili sunt mulți români când sunt menționați la un
loc cu bulgarii, sârbii și grecii. Eu am scris însă în limba germană și în această limbă sc
obișnuiește să se definească România ca un „Balkanstaat”, nu din considerente
U

geografice, ci din cele de istoria culturii și a limbii. Tot astfel, ceea ce în română se
cheamă „romanitatea sud-est-europeană” în germană se spune „Balkanromanităt”; din
BC

aceeași cauză, asociația cercetătorilor germani care se ocupă de română și de alte forme
de apariție a romanității în sud-estul Europei și-a luat numele de „Balkanromanistenverband".