Y
AR
87 CRITICA Și BIBLIOGRAFie
Uneori - e drept destul de rar — găsim
cuvinte al căror sens nu e dat prea clar.
Astfel văz e - glosat „deoarece”, în pasajul :
acela nu poate iară să se hirotonească ca un
mirean deintti, ce încă iar nu poate nice să se
boteaze neștire a doa oară, văz că ce se va bo­
teza ce să-și speale păcatele (p. 465). Credem
mai de grabă că văz are aici înțelesul „avînd
în vedere, văzînd că”.
în nota explicativă la Indice se arată că
va fi indicat și pluralul unor substantive. Se
dau unele plurale ca : poslure pentru posturi,
dar nu și patriarși (p. 602).
Nu totdeauna se dau variantele fonetice
(apar preadlojenie, predelojenie etc., dar nu și
razdreașenie pe lîngă răzdreașenie p. 551, lu-
natăci și lunătăci p. 376).
NI
LU
POEȚII VĂCĂREȘTI, Scrieri alese,
București, Editura pentru literatură, 1961, LX-XX^-BUi p.
RA
Datorită faptului că poezia Văcăreștilor,
în special a primilor trei (Ienăchiță, Alecu și
Nicolae), prezintă mai ales un interes documen­
NT
tar, ea nu a fost editată în antologii mai cu­
prinzătoare decît foarte rar. în ediția apărută
în ultimul timp la Editura pentru literatură,
CE
sub îngrijirea Elenei Piru și cu un bogat studiu
introductiv semnat de Al. Piru, sînt adunate
din manuscrisele cunoscute pînă acum și din
volumele tipărite aproape toate poeziile celor
patru Văcărești. Raportată la ediția similară
/
din 1940, îngrijită și comenttatăi cu mai puțin
spirit critic de către Paul I. Papadopol, noua
SI
ediție a poeziei Văcăreștilor reprezintă — în
ansamblu — fructul valoros al unei migăloase
IA
munci de filolog și al unei cercetări compe­
tente de istorie literară. Parcurgînd lucrarea,
am întîlnit însă și cîteva afirmații sau lecțiuni
ale unor versuri care nu ni se par juste. în
CU
701
în unele cazuri indicarea accentului era
R
necesară (rtearâ,-le, „dispoziție normativă” de
la gr. veapâ, -al).
LIB
*
Ediția se încheie cu un număr de repro­
duceri din Pravilă, pentru ca cei care nu au
la îndemînă originalul să-și poată da seama
de grafia acestui text, de ornamentațiile mar­
Y
ginale și de la începutul unor pasaje.
Pentru cercetători, ca și pentru toți oa­
IT
menii care se interesează de trecutul nostru,
ediția îndreptării legii este un ajutor prețios
RS
pentru cunoașterea istorie
* limbii și culturii
romînești. Transcrierea riguroasă a .Pravilei
lui Matei Basarab, ca și studiile care însoțesc
textul fac din această ediție o lucrare științi­
VE
fică de deosebită valoare.
I. Rizescu
rîndurile de față ne vom opri numai asupra
acestora.#
Cu privire la modelele gramaticii lui Ienă-
chiță Văcărescu, Al. Piru afirmă, la p. XII,
următoarele : „S-a dovedit că pentru gramatica
propriu-zisă Văcărescu s-a servit de Gramatica
geografică (^aap■plP'tcx^ YewYpae>lxP) a Iui
Gheorghe Fațea din Cerigo, tipărită în 1760
la Veneția, iar pentru partea a doua, capitolul
Poetica, de Gramatica greacă completă (rpax-
fiaTtxT) £XX-7Vtx7) dLCxpi,(tElP'■riePb;) a lui Antonio
Gatifere (Veneția, 1734)”. Această afirmație
surprinde, deoarece Nestor Camariano a ară­
tat, în articolul intitulat Modelele gramaticii
lui Ienăchifă Văcărescu („Studii italiene”,
III, 1936, p. 185 — 191), pe care îl citează Al.
Piru în bibliografia de la sflrșitul ediției,
p. 294), că lucrarea lui Fațea, menționată de
Văcărescu însuși într-o notă marginală la
 702 CRITICA ȘI BIBLIOGRAFIE
prefața gramaticii sale, este de fapl o geografie,
nu o gramatică. Se pare însă că Al. Piru nu a
rămas convins d- argumentarea lui Camariano.
El rip-tă afirmația citată și în cursul de
Literatură romtnă veche, București, 1961
(p. 538), deși în ac-lași curs (p. 590), vorbind
d-spre terminologia gramaticală folosită de
Văcăr-scu, arală că -ste - d- prov-ni-nță ita­
liană și, cu ac-si pril-j, trimit- la ad-văralul
model al gramaticii lui Văcăr-scu : Lezioni di
lingua toscana, de Girolamo Gigli. Prin ur­
mare, așa cum s-a stabilit încă din 1936 (vezi
,,Arhiva Societății istorico-filologice din Iași”,
XLIII, p. 3 — 11, și articolul citat al lui N-stor
Camariano), adevărul -st- că p-ntru gramatica
propriu-zisă Văcărescu a avui un mod-l ita­
lian, probabil lucrar-a citală a lui Girolamo
Gigli, iar pinlru partia a doua, capitolul de
retorică și versificație, unul grecesc, anume
gramatica lui Antonie Catiforos, la care se
r-f-ră autorul însuși în cuprinsul op-rei sale.
De faptul că scri-r-a menționată a lui
NI
Gh-orghios Fația este înlr-ad-văr o geografie
ne put-m convinge cu ușurință, d-oar-ce ea
U
se găseși- și în Biblioteca Academiei R.P.R.
Această geografi-, car- este la origine o lu­
crare -ngleză, tradusă mai întîi în limba fran­
AL
ceză, apoi din franc-ză în italiană, iar din ita­
liană în neogreacă, de călre Fația, a fost tra­
dusă și în limba romînă, în a doua jumăiat- a
secolului al XVIII-l-a, cu titlul Gheogrâfie
TR
noauă care cearcă de obște toată fața a sferii idro-
ghiu, adecă a glonțului pămîntului, impreună
și a apei (v-zi ms. 121 d- la Arhivele statului
EN
din Iași, datai 1780, și ms. 2349 din Biblio-
lica Academi-i R.P.R., datai 1786; o altă co­
pie a textului respectiv se află în biblioteca
episcopiei Romanului). în pr-fața gramaticii
/C
sale Văcăr-scu a citat lucrar-a lui Faț-a p-nlru
o mărturi- privitoare la discuția, controver­
sată atunci, despre origin-a toponimicului
Valahia, nu p-ntru vreo chestiuni de gra­
matică.
SI
Ceea ce a indus și, după cum se v-d-, mai
induce încă în eroare p- unii cercetători -ste
IA
folosirea t-rm-nului gramatică cu s-nsul ana­
logic de „învățătură, ansamblu de noțiuni
introductiv- într-o anumită știință”. Cu ac-st
CU
88
R
s-ns, t-rmenul gramatică apar- și în titlul unor
RA
scrieri romîniști de la sfîraitul secolului al
XVIII-lia. De ex-mplu, o fizică -1-mentară
tradusă din limba italiană de episcopul Amfi-
lohie Hotiniul, pe la 1790, est- intitulată Gra­
LIB
matica fizicii (v-zi ms. 1627 din Biblioteca
Academiei R.P.R.). Tot Amfilohie Hoiiniul
traduc- din rusișt- și tipăr-țt- la Iași, în 1795,
O Gramatică lfologhiefaseă, „pentru învățătura
pravoslavnicii credință”.
TY
în privința f-lului în care a fost stabilit
i-xtul poeziilor incluse în antologie, am con­
statai cu surprindere că un-ori El-na Piru a
I
iniirv-ni-t fără nici un t-m-i în lixiul original,
RS
„cor-ctînd” cîteva versuri pe car-, în r-alilat-,
nu le-a înțeles. Faplul că în not-le din josul
paginii editoar-a menționează și forma ori­
ginală nu scuză intervenția abuzivă în tixt.
VE
Normal -ra ca versurile respectiv- să fi fost
-ditate așa cum se află în i-xtul de bază, iar
„cor-ctura” să fi fost făcută în note. De exem­
plu, în strofa a șas-a din poezia lui Iancu Văcă­
rescu O zi și o noapte de primăvară la Văcă­
rești sau Primăvara Amorului (p. 62), confun-
dînd substantivul dar „cadou” cu conjuncția
dar, El-na - Piru acordă adjectivul posesiv
vostru cu substantivul citeră, nu cu substan­
tivul dar, cum esle în original. Ca atar-, strofa
resp-clivă a lui Iancu Văcărescu :
„Dar al vostru este, Muze,
Citira ce-am cut-zat
S-o arunc, căci nu putuse
A nu mă fi rușinat”.
ar- alt sens în noua -diți- :
„Dar a voastră -st-, Muze,
Citira ce-am cul-zai
S-o anine...”
O n-înț-l-gere similară a i-xiului original
a dovedit editoar-a și în sirofa urmăloar-, a
șaptia din poezia menționată :
„împliniți căci văzus-m
Foari- lesne all- voi,
Instrumentului cerus-m
Lucru greu la toat- voi”.
Neînțelegerea textului -ste cauzată aici
de pr-z-nța cuvîetuluî voi, la sfîrșitul versuri­
 89 CRITICĂ ȘI BIBLIOGRAFIE
lor al doilea și al patrulea. în primul caz - voi
este pluralul substantivului voie, „voință, do­
rință, plăcere”, pe cînd în al doilea caz este
pronumele personal voi, nu tot pluralul sub­
stantivului, cum menționează editoarea în
notă. La toate voi este o construcție populară
și arhaică, corespunzătoare dativului, care are
aici sensul de „vouă tuturor” sau - „pentru
voi toate”. Prin urmare, adresîndu-se muzelor,
poetul explică In strofa aceasta cauza răzbu­
nării sale pe citeră : lucrul pe care i-1 ceruse
(să cînte iubirea) era prea greu nu numai pen­
tru ea, ci chiar pentru toate muzele. Ca să
sublinieze și mai mult greutatea acestei ac­
țiuni, Văcărescu arată în continuare că „Nici
Apolo nu se prun^d ••• /L-acel cîntD...”
O altă neînțelegere a unui vers întîlnim
la p. 68, în strofa a treizecișipatra a aceleiași
poezii a lui Iancu Văcărescu :
„Somnul, celor 'care place,
E vrăjmaș omorîtor,
NI
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor”.
LU
Versul subliniat este explicat de editoare, în
notă, astfel : „Mor dacă desfășură mai multă
activitate”. După cum se vede, această notă
nu are nici o legătură cu versul pe care-1 „ex­
plică”. în realitate, poetul spune că somnul
RA
îi face pe cei care dorm mult să zacă mereu
și, prin urmare, cea mai mare parte din viață ei
sînt ca și morți, nu trăiesc. Versul respectiv
apare puțin cam ermetic și din cauza lui a
NT
din prima silabă, care este de fapt forma
scurtă, specific munteană, a articolului adjec­
tival cea.
CE
în strofa a șaizecișidoua a poeziei de
care ne ocupăm (p. 72), Elena Piru are din
nou o intervenție nejustificată în textul ori­
ginal. Scăpînd de urmărirea Norocului, prin
refugiul său în casa poetului, Amor spune gaz­
I/
dei :
„A ta bună priimire
S
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și l-a lui nelegiuire
IA
C-altu nu e vinovat”.
Editoarea înlocuiește în versul al treilea pe
CU
R
703
RA
l-a, subliniat de noi, prin d-a, fapt care face
ca partea a doua a strofei să-și piardă sensul
adevărat. Amor este încredințat că Norocul
nu are complice la nelegiuirea lui, nu că de
LIB
această nelegiuire nu ar fi altul vinovat.
în următoarea strofă dintr-o poezie a lui
Ienăchiță Văcărescu (p. 4) :
„De-avea milostivire
TY
Nu-i lucru pîste fire,
Și cei ce au simțire
Nu pot tăgădui”.
SI
Elena Piru înlocuiește sintagma de-avea din
original, cu prepoziția a sincopată, prin de-a
R
avea, mărind în felul acesta versul respectiv cu
încă o silabă. Evident, intervenția editoarei
VE
nu este admisibilă, deoarece poetul a recurs
la sincopă tocmai pentru a obține numărul de
silabe de care avea nevoie.
Oprindu-ne puțin asupra glosarului de la
sfîrșitul acestei ediții, observăm că editoarea
consideră prea multe cuvinte drept creații
ale lui Iancu Văcărescu. în stadiul actual al
cercetărilor asupra vocabularului limbii ro­
mîne din secolele al XVIII-lea și al XlX-lea
credem că este riscant să afirmăm cu toată
certitudinea că un anumit cuvînt a fost creat
de cutare autor sau traducător. Desigur, în
unele cazuri putem ști sau putem presupune
acest lucru ; de cele mai multe ori însă trebuie
să fim foarte prudenți.
Să luăm, de exemplu, termenul bleaznă,
despre care Elena Piru spune : „cuvînt creat
de Iancu Văcărescu^cu sensul de : matahală’»
(p. 297). Dicționarul limbii romîne al Aca­
demiei înregistrează însă cuvîntul bleaznă,
cu trimitere la blaznă, iar aici aflăm că ter­
menul este vechi în limbă, fiind de origine
slavă, și că are mai multe variante fonetice și
diferite sensuri, printre care acela de la Văcă­
rescu.
Mențiunea „cuvînt creat de Iancu Văcă­
rescu” ne întîmpină și la estime „existență”.
Nici aici însă ea nu corespunde adevărului.
Calcul lingvistic estime avea o largă circu­
lație în limba romînă din jurul anului 1830,
 704 CRITICA ȘI BiBLIOGRAFie 90

R
fiind folosit atît cu sensul de „existență”, Modestele observații făcute mai sus nu

mai ales în textele cu conținut filozofic, cît și
cu sensul de „substanță”, în -unele scrieri de
științe naturale. Numai o cercetare specială
, asupi-a termenilor care au denumit în acea
RA
știrbesc valoarea acestei noi ediții a poezie:
Văcăreștilor. Cercetătorul găsește în ea un
îndreptar prețios pentru înțelegerea justă a
operei celor patru pionieri al liricii remîneșt^

LIB
perioadă noțiunile „existență” și „substanță” culte și un text pe care îl poate folosi cu toată
ar putea determina creatorul (eventual crea­ încrederea.
torii) acestui cuvînt. -V. A. Ursii

TY
R SI
VE
NI
LU
RA
NT
/ CE
SI
IA
CU