RY

RA
LIB
LIMBA LITERARĂ

TY
SI
„LITERATURA Șî LINGVISTICA”
DE

R
Acad. îORGU IORDAN

VE
Sub acest titlu, Eugen Simion publică în Viața românească,
dec. 1958, un articol, care mi-a deșteptat interesul în multe privințe. Deși
NI
nu numai titlul, ci și prima parte a articolului (în special începutul, unde
se spune : „vom analiza pe cele care depășesc stricta specialitate. Mai
ales acele studii care au cît de cît contingență cu literatura”) ar arăta că
U

pe autor îl preocupă raporturile dintre literatură și lingvistică, în partea

a doua, mult mai dezvoltată, se vede clar că principalul său scop este să
AL

polemizeze cu rubrica de față a revistei noastre. Trebuie să recunosc

(ceea ce fac cu plăcere) că Eugen Simion se menține tot timpul într-o
atitudine de om obiectiv, își păstrează, ca să zic așa, sîngele rece și discută,
critic și cuviincios, punctul de vedere susținut atît teoretic, cît și practic
TR

de noi, cei de Ia „Cultivarea limbii”.

Problema pusă în discuție de Eugen Simion are două aspecte,
ambele, după mine, foarte importante. Unul se referă la „dreptul”
EN

lingviștilor de a studia limba operelor literare. Autorul articolului pare a

răspunde negativ, bazîndu-se pe o apreciere a acad. Al. Graur, care crede
că limba folosită de scriitori nu poate fi analizată de către lingviști, pentru
motivul că între conținut și formă există o legătură indis^u^iă; prin
/C

urmare, studiul limbii implică studiul conținutului, și această muncă este

de competința criticului literar, nu a lingvistului. Se poate discuta acest
punct de vedere, chiar dacă el este, teoretic vorbind, neatacabil. Potrivit
concepției despre stil și despre limba literară în general a specialiștilor
SI

sovietici, alături de stilurile individuale (acestea, tot atît de numeroase

cîți sînt și scriitorii, căci fiecare scriitor, ca și fiecare om, de altfel, are
„stilul” său propriu), există stilurile limbii, impuse de conținutul „material”,
IA

adică strict obiectiv al comunicării pe care o facem : stil beletristic (sau

artistic), stil științific, stil publicistic, stil administrativ etc. Cine să stu­
dieze aceste stiluri, dacă nu lingviștii? Excepție nu poate face nici măcar
CU

stilul beletristic, fiindcă și el este un stil al limbii. Și după cum, în cazul

 RY
70 LIMBĂ LITERARĂ

RA
stilului științific, cercetătorul nu este obligat să se ocupe de conținut
decît numai din punctul de vedere al noțiunilor mai mult ori mai puțin
specifice ale disciplinei științifice respective (căci el urmărește, în primul

LIB
rînd, terminologia acesteia), tot așa se ■ poate studia stilul beletristic pe
bază de opere literare fără analiza conținutului acestora privit sub aspectul
lui de creație în sensul larg al termenului. Stilul beletristic se caracteri­
zează (afii^^^m^^ț'ia este valabilă pentru fiecare stil în parte comparat cu toate
celelalte), prin anumite particularități strict lingvistice, și anume, în

Y
materie de lexic — aspectul cel mai specific al fiecărui stil — printr-un
număr mare de cuvinte și expresii luate din vorbirea familiară și populară,

T
prin arhaisme (în romanele, nuvelele și piesele de teatru istorice) și prin
regionalisme, cînd e vorba de oameni și fapte dintr-o anumită regiune

SI
a țării, cu viața ei mai mult ori mai puțin caracteristică (cu condiția,
care se impune de la sine, dar nu este respectată totdeauna, ca regionalis­
mele să apară numai în vorbirea personajelor aparținînd regiunii respective,

ER
nu și în relatarea directă a scriitorului, afară de cazul așa-zisului stil
indirect liber).
Stilul beletristic diferă de celelalte stiluri ale limbii și prin altă parti­
IV
cularitate, cea mai importantă dintre toate : e vorba de imaginile de care
se servește scriitorul pentru a-și comunica viziunea sa despre viață. Aici
este, desigur, mult mai greu, poate chiar imposibil, să se analizeze „forma”
UN
separată de conținut. Prin urmare, lingvistul trebuie să se arate rezervat,
eventual să cedeze locul criticului și estetului, care, ■datorită rostului și
pregătirii ■ lor, sînt chemați să arate în ce măsură conținutul de idei și de
simțiri al unei opere literare își găsește exprimarea cea mai justă și cea
mai conformă cu normele (fie și nereglementate !) ale măiestriei artistice
AL

Dar și asupra acestui punct îmi permit să fac o observație. După

cum se știe, pentru criticii și esteții noștri această problemă are o existență
pur teoretică. Se vorbește, mai ales s-a vorbit pînă nu de mult, despre
TR

măiestria artistică, privită ca o condiție esențială a creației literare, dar

nu-mi aduc aminte să fi citit măcar o jumătate de pagină de revistă obiș­
nuită consacrată acestei probleme legate de modul cum este ea rezolvată
într-o scriere literară oarecare. Aprecierile de această natură, cînd le găsim
EN

(și le găsim adesea) în recenziile și cronicile despre operele scriitoriloi

noștri, se reduc, de obicei, la locuri comune, cu care sîntem deprinși dii
manualele școlare : stil clar, imagini plastice, comparații reușite etc.
Analiza realizării artistice trebuie să ducă la înțelegerea conținutului
/C

obiectiv și subiectiv al operei în discuție : obiectiv prin reconstituirea vieți:

cuprinse în ea, subiectiv, prin caracterizarea concepției autorului ei.
Dacă această operație n-o fac criticii literari, este un rău că o fa<
sau încearcă s-o facă unii lingviști ? Căci așa mi se pare că pune chestiunea
SI

acad. Graur, care reproșează acestor lingviști că părăsesc domeniul loi

de activitate pentru a încălca pe acela al criticii estetice, ca ceea ce fac ei
studiind stilul unui scriitor sau al unei opere literare este estetică și nu
IA

lingvistică. Are, evident, dreptate, dar o dreptate aș zice formală. Pentru

mine, lucrul cel mai important este nu pregătirea sau profesiunea cercetă­
torului, nici dacă munca pe care o face acesta aparține domeniului cul­
CU

tivat în mod obișnuit de dînsul și de alții, cu aceeași pregătire sau profe­

 R Y
„LITERATURA ȘI LINGVISTICA" 71

RA
siune, ci numai dacă munca lui este sau nu folositoare. Și în condițiile
actuale, cînd, repet, criticii noștri literari neglijează, indiferent din ce
motive, studiul stilului individual al scriitorilor, munca lingviștilor care
încearcă să umple acest gol este nu numai utilă, ci și necesară. Putem face

LIB
rezerve în ce privește valoarea unor asemenea studii, care nu sînt totdeauna
la înălțimea dorințelor și așteptărilor noastre, lucru mai mult ori mai
puțin inevitabil în momentul de față, întrucît astfel de studii se găsesc
de-abia la începuturile lor. Dar aceasta este altă chestiune, și rămîne ca
ele să fie discutate și din punctul de vedere al calității lor.

TY
în ce privește celălalt aspect al problemei puse de Eugen Simion
în articolul din Viața românească, situația se prezintă mult mai clar,
atît din partea autorului, care reprezintă, mi ' se pare, opinia cvasi-generală
a scriitorilor . noștri de astăzi asupra chestiunilor de limbă, cît și din partea

SI
colaboratorilor actuali și viitori la rubrica de față a revistei Limba romînă.
Unii scriitori (și . critici) consideră drept preocupare măruntă,

R
lupta noastră împotriva abaterilor de la normele limbii literare (și ale
limbii în general). Părerea aceasta, . deși nu e exprimată direct,

VE
izvorăște din convingerea, aș spune aproape instinctivă, ' că un
scriitor, care folosește limba lui maternă și mai are pe deasupra
și talent, nu poate greși, că tot ce pune el pe hîrtie este perfect,
mai ales cînd critica literară îi recunoaște calitățile mai mari sau mai
NI
puțin mari, mai reale sau mai puțin reale, de „creator”. Dacă este valoros
conținutul, cum poate fi altfel forma care îl îmbracă ?! Ar fi să acceptăm
părerea idealiștilor, care separă conținutul de formă, și acest lucru un
LU

adevărat marxist nu poate să-l facă. Eugen Simion pune între ghilimele
cuvîntul greșeli. (Așa am procedat eu însumi în cartea mea Limba romînă
actuală, dar acolo era vorba de o „gramatică” a greșelilor, adică de des­
coperirea unor inovații, a unor tendințe ale limbii noastre, adică de posi­
bilitatea ca unele dintre abaterile de la normele gramaticale să se răspîn-
RA

dească, eventual să se generalizeze, și să devină astfel reguli, la fel cu toate

inovațiile ivite de-a lungul veacurilor și transformate, prin folosirea lor
de către toți vorbitorii, în norme gramaticale, la fel de îndreptățite . ca și
NT

cele dinaintea lor.)

în articolul din Viața românească, ghilimelele vor să arate că nu-i
vorba de greșeli, ci, probabil, ■ de „licențe poetice” (chiar dacă n-avem
a face numai decît cu versuri) sau de „creații lingvistice” ale scriitorilor
CE

și publiciștilor vizați. Eugen Simion dă exemplul lui Eminescu, pe care

se vede că l-au urmărit, la vremea lui, niște belferi asemănători cu cei
de astăzi: „îi pot cita autoarei un vers din Eminescu cu trei „greșeli” :
un dezacord, o formă de feminin trecută la masculin și un moldovenism —
care acoperă perfect o idee poetică”. Să mă ierte fostul meu student
/

dacă îi voi aminti un lucru, cunoscut, desigur, și lui însuși, acela că nu­
meroși repetenți de pe vremuri (nu știu cum se mai prezintă situația astăzz!)
SI

se.. . consolau (și, mai ales, vroiau să-și consoleze părinții) cu ideea că
cel mai mare poet romîn a rămas și el repetent. Dar să vorbim serios,
IA

în ce perioadă a activității sale făcea Eminescu greșeli de limbă? Cîți

ani au trecut de la începuturile literare ale acestui genial ' ' scriitor •pînă
astăzi? Sîntem noi siguri că ' măcar unul dintre contemporanii noștri
CU
 Y
AR
72 LIMBĂ LITERARĂ

care se declară solidari (era să zic... complici) cu Eminescu în săvîrșirea

R
greșelilor de limbă va ajunge un scriitor de aceeași valoare cu autorul
Luceafărului ?

LIB
Eugen Simion sfătuiește pe lingviști să studieze „intervențiile [scri­
itorilor] în formele morfologice sau lexicale” ca pe „niște experiențe”
și să Ie privească „cu toată seriozitatea”. „Să se treacă... la o discuție
serioasă asupra tendințelor de dezvoltare a limbii actuale, la cauza „gre­
șelilor” și la posibilitățile de îndreptare”. L-aș ruga, atît pe el, cit și pe

Y
foarte numeroșii tineri care gîndesc la fel cu dînsul, să arate despre ce
tendințe poate fi vorba în zecile de greșeli, toate sau aproape toate grave

IT
și foarte grave, pe care Ie-au constatat susținătorii prezentei rubrici a
revistei noastre și ce alte cauze decît ignorarea, cu voință, cu știință

S
sau din simplă grabă de a da drumul la tipar scrisului propriu pot sta
la baza unor asemenea greșeli.

ER
Ce tendință a limbii noastre poate explica și, deci, justifica între­
buințarea verbului macera cu sensul lui măcina de către un scriitor foarte
apreciat de critica noastră (mai ales, după cît se pare, pentru Groapa) sau
confundarea Iui adagiu cu adaos (într-un articol din Gazeta literară cu data
IV
de 14febr. 1957) ? De asemenea, mă întreb ce șanse de răspîndire are verbul
lei „creat” (prin aplicarea „rețttti” celei de-a patra proporțional:
poleit-polei/leit-lei) de fostul meu student Eomulus Vulpescu, în care
UN

mulți compatrioți ai mei, aparținînd la diverse ramuri de activitate,

văd un poet talentat ?
„Creațiile” în materie de limbă sînt un lucru foarte delicat. Acad.
AI. Graur a formulat, poate numai în discuțiile dintre noi, un mare adevăr,
pe care mă cred autorizat să-I redau aici, tocmai pentru că sînt perfect
AL

convins de justețea punctului său de vedere, și anume : scriitor mare este

acela care știe să utilizeze în modul cel mai desăvîrșit materialul pus Iui
la dispozițit de limba întregului popor, nu acela care „creează”, care,
TR

adică, inventează forme gramaticale sau cuvinte. Care sînt „creațiile”

pur lingvistice ale Iui Eminescu, Creangă, Caragiale sau Sadoveanu?
Am spus „pur lingvistice”, nu stilistice, adică îmbinări noi de cuvinte,
sensuri figurate și alte asemenea inovații, care îmbogățesc cu adevărat
EN

limba, dar o îmbogățesc din punct de vedere 'calitativ, nu cantitativ.

în acest domeniu, al stilului (în sens larg), trebuie să-și exercite forțele și
puterea de creație scriitorii noștri, mari și mai puțin mari, tineri și mai
puțin tineri, nu în acela al sistemului gramatical și lexical, unde „creațiile”
/C

sînt pline de riscuri, chiar pentru vîrfurile literare.

în cazul regionalismelor, autorul articolului de care mă ocup aici
crede că a rezolvat problema afirmînd „că volumul lexical [regional]
mult mai mare [la Titus Popovici] decît Ia oricare dintre scriitorii ardeleni
SI

citați” 1 „n-are nimic de-a face cu o judecată estetică, fiind o simplă pro­
blemă de statistică” 2 Cu alte cuvinte, un roman poate avea cît de mulți
IA

termeni regionali, fără ca valoarea Iui estetică să sufere. Dar înaintea este­
ticii trebuie pusă înțelegerea: rostul inițial și esențial al limbii este să12

1 Citat din articolul lui Gh. Bulgăr (Limba romînă, 1958, nr. 4).
CU

2 Citat din articolul lui Eugen Simion.

 RY
.LITERATURA ȘI LINGVISTICA" 73

RA
servească drept mijloc de comunicare, adică de înțelegere între oameni.
Celălalt rost, de a da forță expresivă gîndirilor și simțirilor noastre, foarte
important cu deosebire în creația artistică, este subordonat celui dinții
și nu ■ se poate realiza decît în limitele permise de „înțelegere”.

LIB
Nu știu cît de mare este abuzul de regionalisme în romanul Setea-
Știu însă că o dragoste exagerată pentru regionalisme există la numeroși
scriitori. Unii le folosesc în mod obișnuit chiar atunci cînd povestesc ei
înșiși, și fără să fie sau măcar să aibă eroi originari din regiunea al cărei
grai îl pastișează intenționat. Goana după cuvinte regionale (și populare

ITY
în general) se aliază, de obicei, cu goana după arhaisme, întrucît ambele
izvorăsc din dorința de a se exprima altfel decît ceilalți, mai „frumos”,
poate chiar mai „distins” sau mai „savant” (căci nu toată lumea cunoaște
regionalismele și arhaismele, adică nu știe să le caute în glosare și dicțio­

RS
nare). Iată o mostră : condeier, binețe (a da binețe = a da bună ziua),
hîrțoage, gogeamite bracul gălbejit, zăloaga, se oțărî, grijuliu, pururi, buchisi,
terfeloage, evul de mijloc, conteni, hărăzi, negrăit, oleacă (oleacă amuzat!),
op, pregeta, (înfricoșată) afurisenie, lăcașuri de închinăciune (toate acestea
VE
în 16 rînduri de mărimea a 1-1/2 coloane din Gazeta literară, 24 oct. 1957,
p. 8; autor: Romulus Vulpescu).
La aceste lipsuri ale unei bune părți din scrisul nostru actual se
adaugă altele, tot de natură lingvistică, despre care n-a fost vorba niciodată
NI
în rubrica de față a revistei Limba romînă. Mă refer la ceea ce se numește
uneori • (eufeimsstc !) „naturalism lingvistic” : reproducerea în formă brută
a felului cum vorbesc, în împrejurări determinate, oamenii (mai ales
LU

țăranii sau muncitorii). Acest aspect al limbii scriitorilor noștri a fost

relevat, după cît știu, numai în cazul Gropii lui Eugen Barbu (dar nu chiar
de la începuu !) și al cărții Paiațe și oameni de A. Jozefim și Ilie Pintilie.
El există, din păcate, și la alți scriitori, unii considerați, pe drept cuvînt,
RA

drept fruntași ai literaturii noastre contemporane, cum- sînt Petru Dumitriu

și Marin Preda. în romanul, se pare foarte valoros, al acestuia din urmă,
un învățător din nordul Moldovei a numărat 248 înjurături (moldovenește
se spune, cu un termen mai propriu, sudălmi). Ar fi fost Moromeții un
NT

roman mai puțin bun fără înjurături ? Sînt țăranii lui Sadoveanu, atît de
numeroși în extrem de bogata lui operă, mai puțin autentici, fiindcă
nu înjură niciodată? Eugen Simion ar spune, cu siguranță, și de data
aceasta că avem a face nu cu o judecată estetică, ci cu o simplă problemă
CE

de statistică!
în sprijinul punctului nostru de vedere pot aduce, dacă este nevoie,
mărturia marii mulțimi a cititorilor obișnuiți, cei cărora se adresează în
primul rînd scriitorii noștri (după propria declarație a acestora). Viața
romînească a avut buna idee să întreprindă o anchetă în rândurile foarte
I/

variate ale cititorilor ei. Răspunsurile au fost publicate în numărul de pe

decembrie 1958 (unde a apărut și articolul lui Eugen Simion). Iată ce
S

spune (p. 106) muncitorul V. Flueraș : „Vreau totuși să arăt că unii scriitori
foarte buni, ca Titus Popovici și Marin Preda, folosesc expresii urîte în
IA

cărțile lor. Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de volume, din care eu am
citit mai bine de 50, și n-am dat peste un cuvînt urît”. Tot așa maistrul
CU
 RY
74 LIMBA LITERARĂ

linotipist Apostol Ion (p. 116—117): „Dintre lucrările citite, pot arăta

RA
că nu mi-a plăcut Groapa, deoarece această, carte, care începe așa de frumos
arătînd caractere deosebite, se pierde pe parcurs, iar întreaga acțiune se
învîrtește in jurul acelei bande de hoți de care nimeni nu se ocupă, pentru

LIB
a-i face oameni utili societății”.
Și altfel de cititori se exprimă, mai direct sau mai pe ocolite, în
același chip. Profesoara Camelia Miosurn spune (p. 111) : „Nu mi-au plăcut
cărțile inutile, pe care cititorii le resping ei înșiși. N-aș cita decît Groapa
de Eugen Barbu. O menționez, întrucît a fost considerată ca bună de

TY
o serie de cititori sau, mai bine spus, de critici ... în general, o alunecare
spre naturalism (în limbaj) se observă și în unele opere de valoare educativ-
artistică incontestabilă : Desculț, Setea, Morometii... O condiție esențială
consider că este realizarea artistică a operei literare, în conținut și în formă”.

SI
Actrița Dina Cocea (p. 112) : „Datorită acestei noi concepții despre viață
pe care mi-am format-o, mărturisesc că mi-a fost cu neputință să ader

ER
la lumea îngustă, lipsită de perspectivă, pe care o zugrăvește Eugen Barbu
în Groapa ... Nu mă împac nici cu unele aspecte dizolvante, sceptice
și negativiste care s-au remarcat în unele nuvele așa-zis critice ...” Să
se compare și scrisoarea publicată în Contemporanul cu data de 27 . iunie
1958 (p. 2), so^^r^nalnă Ioan Duployen.
IV
înregistrez cu satisfacție faptul că Eugen Simion recunoaște, în
partea finală a articolului său (cea mai dezvootată, de altfel), justețea
UN
celor mai multe dintre observațiile cuprinse în articolul Despre limbajul
criticii literare (nr. 3, anul 1958, al revistei noastre). Satisfacția mea este
cu atît mai sinceră, cu cit interesul de breaslă ar fi determinat pe altcineva
să ia apăsarea, cu orice preț, a confraților săi critici'. Nu înțeleg însă de
AL

ce tov. Simion, care condamnă „generalizarea” din articolul citat mai sus,
procedează exact la fel, adăugind chiar o insinuare destul de gravă, cînd
spune : „Cred că este o tactică din partea ■ lingviștilor cînd nu vor să dea
numele sau măcar titlul ■ articolului incriminat. Asta nu înseamnă însă că
TR

este o tactică bună”. . .

Nu-i vorba de nici o tactică. A intervenit ideea, fără îndoială greșită,
de a menaja anumite susceptibilități personale, care se vede chiar din arti­
EN

colul lui .Eugen Simion cît sînt de mari. Pe viitor vom da numele celor
criticați, precum și locul (cu indicarea- paginilor) urn.de au apărut articolele
supuse analizei. La fel vom proceda și cu operele literare, ■ științifice etc.,
care vor constitui obiectul de studiu al contribuțiilor destinate rubricii
/C

de față.
în încheiere, țin să constat, cu bucurie, că ostenelile noastre au
început >ă găsească ecoul așteptat d.e noi. în acest, sens vorbește și faptul
că, în numărul de pe noiembrie 1958, Viața romîarască a publicat o recenzie
SI

amplă despre Limba romină, nr. 1,1958. Autorul acestei recenzii are perfectă
dreptate, cînd arată că și în revista noastră se strecoară greșeli. Nu-i de
mirare, întrucît și noi sîntcm grăbiți, nu acordăm toată atenția cuvenită
IA

1 Vezi, de pildă, Gazeta literară din 25 dec. 1958, unde un „Cronicar” încearcă acest
lucru nu cu mijloacele cele mai potrivite.
CU
 „LITERATURA ȘI LINGVISTICA" 75

R
modului de a ne exprima, cîteodată nu știm să găsim construcția sau ex­

RA
presia cea mai bună, chiar dacă ne ostenim în acest sens etc.
Un motiv în plus să. ne îndoim rfortu^ilr, fie că sîntem linllitti,
scriitori, critici sau publiciști, pentru ca, printr-o colaborare tovărășească,
să înlăturăm treptat toate greșelile și abaterile (nu numai de ordin strict

LIB
gramatical) care urîțesc limba romînească în momentul cînd masele
populare, trezite la cultură de regimul nostru socialist, așteaptă de la
reprezentanții autorizați ai tuturor ramurilor de activitate culturală
modele de limbă corectă și frumoasă.

ITY
E RS
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
CU