Y

R AR
LIB
CICERONE POGHIRC SE ... APĂRĂ (LR, 2/1970)

ITY
DE

acad. IORGU IORDAN

S
ER
stat mult la îndoială dacă trebuie sau nu să iau atitudine față
de răspunsul dat de autor la recenzia publicată de mine în lr, 3/1969 des­
pre Cicerone Poghirc^ JB. P. Hasdeu^ Lingvist și jilolog. îndoiala provenea
NIV
din constatarea că răspunsul său repetă, în general, afirmațiile făcute în
carte și criticante sau combătute de mine. Cu alte cuvinte, C. Poghirc își
menține părerile deosebite de ale mele, și cum eu îmi mențin poziția ma,-
nifestată în recenzie, urmează că o discuție contradictorie poate părea
LU

de prisos. Și nu numai pentru noi doi, ci chiar pentru cititorii revistei

noastre. Dacă am renunțat totuși la atitudinea de pasivitate într-o pro­
blemă importantă (în primul rînd prin „eroul” cărții lui Poghirc), o fac
dintr-un simț de răspundere față de mine însumi și față de disciplina pe
RA

care o cultiv.
Răspunsul în discuție are un caracter avocățesc destul de pronunțat.
Autorul lui, părînd că spune lucruri noi (care, de altfel, nu lipsesc cu totul),
NT

repetă pe cele cunoscute de cititorii cărții și ai recenziei mele, numai că

le spune oarecum sub altă formă și, adesea, mai amplificat.
Mă voi opri la cîteva dintre ele. Teoria circulației cuvintelor nu are
CE

importanța pe care i-o atribuie Poghirc (de astă dată cu ajutorul lui Macrea).
Dacă ar fi așa, ea ar fi găsit răsunet în lucrările lingviștilor europeni.
Numai în acest caz am putea vorbi despre importanța ei pentru lingvis­
I/

tica generală. Faptul că după lansarea ei „nici un lingvist serios n-a mai
îndrăznit să susțină cu argumente statistice că româna n-ar fi limbă ro­
AS

manică” este o iluiie a lui C. Poghirc, care crede că studiul lui Hasdeu a
ajuns a fi cunoscut și apreciat de numeroși specialiști (bineînțeles și străini).
Apropo de afirmația mea că „cuvintele își manifestă valoarea lor în con­
text” : Hasdeu n-a dovedit cu ajutorul (con)textelor latinitatea vocabu­
UI

larului românesc în marea lui majoritate ? Cît despre originalitatea ideii,

vezi lr, 5/1970, p. 465—467.
BC

în legătură cu considerarea etimologiei drept o istorie a cuvîntului,

Poghirc, vrînd să . . . apere pe Meillet și implicit pe Hasdeu, spune că
marele lingvist francez a făcut și el geografie, la fel cu Schuchardt și
6 - C. «078
 ■82 NOTE ȘI COMENTARII 2

Jud citați de mine. în ciuda faptului că se referă la cartea mea Lingvistica

Y
romanică spre a dovedi că mă .. • contrazic, preopinentul meu nu în­
țelege deosebirea dintre geografia lingvistică aplicată la limbile vii, care

AR
este, de fapt, o geologie lingvistică, și cea utilizată în studiul limbilor dis­
părute de multă vreme. Și fiindcă veni vorba despre contradicțiile mele,
cred nimerit să le amintesc aici pe toate. Una dintre ele se referă la părerile

R
mele privitoare la Gröber. în recenzia incriminată afirm că acest roma­
nist n-a pus, așa cum a pus Diez, „problemele generale ale romanisticii”,

LIB
iar în Lingv. rom. aș susține contrariul. La p. 7 a acestei cărți citez în nota
1 lucrarea lui Gröber intitulată Geschichte der romanischen Philologie.
După Poghirc, această istorie a filologiei romanice sînt „importante stu­
dii” (p. 159). Oricît de utilă și de bine făcută este istoria unei discipline,

ITY
ea nu pune probleme generale, ci înregistrează critic pe cele puse de alții.
¿NTu sînt probleme generale nici deosebirea făcută de Gröber între vor­
birea afectivă și cea obiectivă și nici constatarea lui că limba franceză se
caracterizează prin tendința spre silabe deschise. Probleme generale, adică

S
fundamentale, au pus Diez, întemeietorul disciplinei noastre, și cei de mai
ER
tîrziu, printre ei în primul rînd Gillieron, care au apărut ca revoluționari
sau ca inovatori. Poghirc ține așa de mult să mă combată punîndu-mă
pe două coloane (cu mine însumi!), încît îl apără pe Gröber și pentru teo-
NIV
iia lui pe care n-a acceptat-o decît Meyer-Ltibke, în prima ediție a Grund-
nss-ului (în a doua a renunțat la ea). Iată ... apărarea : « De o impor­
tantă (deși criticată) teorie a lui Gröber se vorbește și în ilr, p. 23—24.
Atunci de ce „problemele generale ale lingvisticii romanice le-a pus numai
LU

Diez, nu și Gröber”? ».
Și în chestiunea „amestecului limbilor” m-aș contrazice, după Po­
ghirc : îl critic pe el (prin Hasdeu) ca adept al acestei idei, în schimb îl
RA

laud, în Lingv. rom., pe Schuchardt pentru același lucru. Pasajul din cartea
mea conține, în paranteză, precizarea „mai exact: vorbiri” (în loc de limbi).
Eu fac, deci, deosebire între vorbiri (variante ale uneia și aceleiași limbi)
amestecate și limbi amestecate. Pe acestea trebuie să le numim mixte,
NT

pentru evitarea confuziei. Ele presupun un amestec structural, cu elemente

de structuri lingvistice diferite. Asemenea situații există, dar sînt trecă­
toare, chiar dacă durează secole întregi. Ele reprezintă faza finală a bilin­
CE

gvismului, care se termină cu victoria uneia dintre cele două structuri.

Pentru Poghirc se pare că toată perioada de bilingvism a unei populații
însemnează limbi amestecate. Ideea, greșită după părerea mea, care apare,
cam vag, dar sigur, la autorul cărții despre Hasdeu, o găsim într-o confe­
I/

rință a lui Al. Rosetti, intitulată (franțuzește) „Româna, limbă romanică

și limbă balcanică”.
AS

în problema diftongării lui e și o accentuați contradicția imputată

mie se datoreze confuziei pe care o face Poghirc între diftongarea veche,
UI

existentă în multe limbi romanice, a lui e și 6 latinești deschiși, deveniți

ie, resp. uo, și diftongarea mai nouă, specific românească, a lui e și 6 în
pozițiile ă, e. (Așa se explică trimiterea la teza mea de doctorat, Ditton-
BC

garea lui e și o accentuați ..., care „nu dă răspuns acestor probleme și

consideră diftongăriie din diversele limbi romanice ca independente în
fiecare din ele”. în această lucrare m-am ocupat numai de e > ea ?i 6 >
> Qa, fenomene existente exclusiv în română. Prin urmare, e vorba de o
singură problemă, pe care am încercat s-o rezolv, adică, pentru a folosi
3 note și comentarii 83

construcția lui Poghirc, la care am încercat să răspund. Altăceva este dacă

Y
răspunsul dat corespunde sau nu adevărului.) Nici cealaltă diftongare
a lui e și 6 latinești, deși mai veche și răspîndită în multe limbi romanice,

AR
nu poate fi atribuită substratului. Dacă ar fi așa, ar trebui să admitem,
împotriva evidenței, că spaniola, franceza, italiana si româna au avut un
substrat identic.

R
Pentru Poghirc, afirmația lui Hasdeu că limba noastră are „în
cumpănă aceeași greutate” ca toate celelalte idiome romanice luate la

LIB
un loc este echivalentul perfect al ideii că studiul limbii române are mare
importanță pentru lingvistica romanică, idee susținută și de mine în ra­
portul prezentat la Congresul din 1968. Deci, iarăși mă contrazic ! De
astă dată Poghirc dă a înțelege că am trunchiat — poate cu o anumită,

ITY
intenție î — spusele lui Hasdeu prin lăsarea la o parte a cuvintelor „ea
[româna] singură reprezintă ramura orientală a familiei romanice”. Există
vreo diferență de conținut între citatul fără și cel cu acest adaos ? Vede,

S
cred, oricine că nu.
O ... contradicție asemănătoare este și următoarea. Eu îi imput
ER
lui Poghiro că nu cunoaște istoria lingvisticii indo-europene, și am drep­
tate. Formația sa de indo-europenist și de latinist, pe care i-o recunosc,
nu însemnează familiarizarea lui cu toate operele mari, atît de numeroase,
NIV
ale lingvisticii indo-europene. Același lucru se poate afirma și despre mulți
alți indo-europeniști: lingvistica indo-europeană și istoria ei nu sînt no­
țiuni care se acoperă. (Tot așa cînd e vorba de alte domenii, ca slavistica
și romanistica.) în critica mea mă refeream și la lingvistica romanică,
LU

nu numai la cea românească, socotite de mine ca slab cunoscute de Po­

ghirc, iar el răspunde că „formația de indo-europenist și latinist nu poate
dăuna cuiva care se ocupă de limba română, ci dimpotrivă” !
RA

în sfîrșit, o ultimă contradicție. Deși eu consider pe Hasdeu genial,

afirm că operele lui filologice, lingvistice și istorice au fost criticate de con­
temporani și continuă a fi privite pînă astăzi cu destulă neîncredere de
NT

către specialiști, printre care mă număr și eu. Cum se împacă ideea de ge­
nialitate cu aprecierea defavorabilă a operei ? se întreabă Poghirc. Geniul
este, după mine, o virtualitate (era să spun o simplă virtualitate, adică
numai), un ansamblu complex de calități excepționale înnăscute, care,
CE

de cele mai multe ori, duc la realizări epocale. Destul de des se întîmplă
însă ca opera unui om genial să sufere de lipsuri din diverse cauze. în
cazul lui Hasdeu imaginația și fantazia, care au dat roade apreciabile în
I/

literatură, l-au împiedicat să lucreze disciplinat, ordonat, cu spirit critic

ascuțit,cum se cuvine la un om de știință. în schimb, ele l-au împins să
AS

cultive foarte numeroase domenii de activitate intelectuală, care nu-i

cereau eforturi mari și care au influențat, într-un anumit grad, în mod
nefavorabil, munca sa strict științifică. S-au mai adăugat încrederea mare
UI

în capacitatea sa, însoțită de un anumit dispreț față de aiții, înclinația

puternică spre glumă și satiră, care au trezit reacția celor vizați. Așa se
explică atitudinea contemporanilor, care, de altfel, n-au fost toți atacați
BC

sau ridiculizați de dînsul. Se poate spune despre Hasdeu (ca și despre alți
oameni geniali, de pildă, dar într-o măsură mai mică, și despre Iorga)
că personalitatea lui, considerată în ansamblu, a fost superioară operelor
create. Nici una dintre ele (mă refer la cele filologice și lingvistice), nici
chiar celebra Cuvinte den bătrîni, nu poate fi utilizată decît cu toată re­
84 NOTE ȘI COMENTARII 4

zerva și mai mult ca lucrări de referință. Philippide și Densusianu, pe

Y
care Poghirc îi socoate drept dușmani personali ai lui Hasdeu (cel dinții
îl u f a !), inferiori acestuia în ce privește înzestrarea naturală, au lăsat

AR
opere {Originea românilor, resp. Histoire de la langue roumaine) indispen­
sabile astăzi și pentru multă vreme oricărui cercetător al limbii noastre.
Alte cîteva observații. Dacă poporul român și limba lui s-au format

R
numai la nord de Dunăre, ce s-a întîmplat cu populația autohtonă din
cele două Moesii, care a început a fi romanizată înaintea celei din Dacia

LIB
și a rămas romanică pînă la sfîrșit ? Pun această întrebare, fiindcă în re­
giunile amintite din sudul Dunării autohtonii erau tot triburi trace ca și în
Dacia. în Istoria României I, pe care am calificat-o „operă oarecum ofi­
cială” în sensul de „academică”, ultimele rînduri de la p. 808, reproduse

ITY
de Poghirc („... s-au format ... în spațiul de la nordul Dunării de jos”)
vin în contradicție cu cele spuse la p. 807, unde se vorbește de „deplasarea
unor elemente (mai ales a elementului păstoresc) înspre nord, în Dacia”;

S
„... romanitatea dacică se dezvoltă și se întărește mereu ... și de pe
urma admigrării unor noi elemente romanice din sudul Dunării”. Eu am
ER
reținut aceste pasaje, pentru că ele corespund adevărului, așa cum îl
văd astăzi cercetătorii neinfluențați de ideile Școlii ardelene, de care autorii
capitolului respectiv din Istoria României n-au putut să se elibereze în
NIV
întregime.
Cu privire la afirmația lui Hasdeu despre „înfrățirea” popoarelor
balcanice (printre ele și românii), Poghirc ține să precizeze (în răspunsul
său, p. 161—162) că e vorba de înfrățirea etnică și politică, nu lingvistică,
LU

dar adaugă apoi că „teoria « uniunii lingvistice balcanice » prinde tot mai
mult teren” (și mă pune din nou pe două coloane, referindu-se la raportul
meu despre importanța limbii române pentru studiul limbilor romanice,
RA

unde spun că această idee mi se pare în general acceptabilă din pun ct

de vedere logic). Cît despre citatul din Șăineanu {Lingvistica
comparată, București, 1890, p. 40) privitor la vitalitatea elementului autoh­
ton și participarea lui la formarea poporului român și a limbii ro­
NT

mâne (p. 233 a cărții lui Poghirc), el nu constituie un argument în fa­

voarea „dacismului”.
Gramatica lui Meyer-Liibke era în mîinile specialiștilor încă din 1899,
CE

cînd apare voi. III, Sintaxa. Volumul IV (1902) nu contează, fiindcă este,
de fapt, indicele întregii opere.
Polemicile dintre Philippide și Hasdeu îi oferă lui Poghirc prilejul
I/

să se extindă în răspunsul său pe aproape două pagini, care reprezintă,

în realitate, o cazuistică foarte șubredă. Sînt amestecat, bineînțeles, și
AS

eu, ca om influențat de Philippide, care îl u r a pe Hasdeu, de unde ur­

mează că și eu îl uram în 1932, cînd apare, sub alt titlu, prima ediție a
Lgv. rom,, și, desigur, îl urăsc și astăzi. Dovadă că atunci nu l-am citat
UI

de loc, iar în ediția a Il-a îl amintesc de două ori, dar nu direct, ci după
alții. Iar în continuare, folosind din nou un procedeu pe care l-aș califica
drept necorect, se întreabă ce au adus în lingvistica romanică un număr
BC

de autori necunoscuți nici ca lingviști, nici altfel. îi este așa de greu lui
Poghirc să înțeleagă spusele mole despre specialiștii studiați în Lgv. rom.
și cei lăsați la o parte ? Apar aoolo zeci de nume în legătură cu recenziile
despre operele inovatorilor. Asta însemnează că-i consider și pe ei, simpli
recenzenți, drept înnoitori ai cercetărilor de lingvistică romanică? Pe
5 NOTE ȘI COMENTARII 85

Philippide însuși îl citez numai pentru chestiuni bibliografice. în schimb,

Y
lui Giuglea, care a încercat să aplice metoda, nouă atunci, „cuvinte și
lucruri”, îi consacru un paragraf special. Urmează de aici că l-am favori­

AR
zat pe fostul romanist de la Cluj și l-am „persecutat” pe fostul meu pro­
fesor? G. Baronzi, V. Cota, S. Goldștein-Bîrlad etc. apar în Lgv. rom.
la capitolul consacrat argoului, problemă de asemenea nouă la începutul

R
veacului nostru, ca culegători de material argotic românesc.

LIB
Mă opresc aici, cu profundul regret că, polemizînd cu Poghirc, pot
da impresia că polemizez cu Hasdeu. în orice caz, cititorii nepreveniți
sau mai puțin atenți pot crede că minimalizez valoarea marelui nostru
filolog și lingvist. Vina întreagă pentru acest eventual mod de a înțelege
atît articolul de față, cît și recenzia despre cartea lui Poghirc, o arunc asu­

ITY
pra acestuia, care n-a știut ori n-a vrut să studieze opera filologică și
lingvistică a lui Hasdeu măcar cu o cîtime modestă de spirit critic, dacă
nu cu tot spiritul critic necesar. Pentru specialiștii deprinși să vadă lucru­

S
rile cu măsură și cu obiectivitate, cartea lui Poghirc mai mult a dăunat
reputației lui Hasdeu.
ER
Termin cu o întrebare : Cum se face că atît contemporanii, cît și
urmașii — mă refer la filologi și lingviști — au privit și privesc cu rezervă
opera acestei personalități copleșitoare și numai Poghirc face o excepție
NIV
așa de zgomotoasă ? Nu cumva acesta din urmă se consideră urmaș peste
generații și, deci, un fel de înlocuitor al lui Hasdeu ? Sînt înclinat să răs­
pund afirmativ. O anumită asemănare între amîndoi există din punctul
de vedere al preocupărilor, mai cu seamă cînd e vorba de limbi necunoscute
LU

sau extrem de puțin cunoscute, în domeniul cărora se lucrează aproape

exclusiv cu ipoteze. Dar atît. încolo, departe-i griva de iepure.
RA
NT
CE
I/
AS
UI
BC