RY

RA
PROBLEMELE DIALECTOLOGIEI
ÎN OPERA LUI B. P IIASDEU

LI B
GR. BRÂNCUȘ

Y
în vasta operă lingvistică a lui B. P. Hasdeu, problemele dialectolo­

T
giei, generale și românești, ocupă un loc foarte important. Preocupările

SI
pentru ramificațiile dialectale ale limbii derivă la Hasdeu din concepția,
pe care el a exprimat-o de nenumărate ori, asupra caracterului social al
limbii. ,,Nemic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, dacă nu chiar

ER
temelia societății”, scrie el în „prefața” la Principii de linguistică, 1881,
p. VII; în alt loc, puțin mai tîrziu : „Graiul este un mijloc de înțelegere
mutuală” (Un nou punct de vedere asupra ramificațiunilor gramaticei com­
parative, în „Columna lui Traian”, 1882, p. 28).
IV
încă de la prima lecție a cursului liber de filologie comparată,
din octombrie 1874, Hasdeu includea lingvistica, așa cum făceau și marii
UN

săi contemporani europeni J. Grimm, H. A. Sayce, D. W. Whitney,

în complexul științelor sociale, considerind-o „cea mai socială dintre toate”,
chiar dacă metodele ei de cercetare erau împrumutate din domeniul științe­
lor naturale. „Linguistică nu este o știință naturală, măcar că întrebuin­
țează o metodă biologică, după cum ea nu este o știință matematică,
AL

deși recurge adesea la formule algebrice, cu plus, cu ecuațiunea, cu pro-

porțiunea. etc., ba nu se sperie nici chiar cu semnul / "(Principii de
linguistică, p. 15—16). Ca produs social, limba e legată direct de psiho­
TR

logia și istoria colectivității umane, de unde urmează că cercetarea lim­

bii trebuie corelată cu a celorlalte științe sociale. Astfel de idei aveau să
devină fundamentale in lingvistica sociologică promovată de Ferdinand
de Saussure și Antoine Meillet.
EN

Dialectele, ca și limbile, pot fi studiate din două puncte de vedere :

„peritetic, cînd se compară graiurile sincronice unul altuia și punctul de
vedere anatetic, cînd se compară perioadele succesive din ce în ce mai sus
ale fiecărui grai în parte față cu ale celorlalte graiuri” (ibid., p. 54).
/C

Recunoaștem aici, în germene, concepția privind dihotomia sincronie-

diacronie din lingvistica saussuriană de mai tîrziu. în cercetarea propriu-
zisă, el a aplicat ambele procedee. în studiile sale publicate în diferite
reviste se poate observa că graiurile dacoromâne sînt mereu comparate
SI

sincronic și diacronic.
Viziunea dispersării geografice asupra faptelor de limbă nu-i lip­
IA

sește autorului nici cînd e vorba de epocile foarte îndepărtate, pentru care
e nevoie de reconstrucția limbii. Astfel, după Hasdeu, limba dacă este o
variantă dialectală a limbii trace. „între daci și străbunii albanezilor —
scrie el în 1900 — cată să fi fost o diferință numai de dialecte, nu de
U
BC

LR, ANUL XXXVI, nr. 6, p. 477—483, București, 1987

 RY
4 78 GR. BRANCUȘ 2

limbă” (Cine sunt albanezii?, în „Analele Academiei Române”, seria II,

tom. XXIII, Memoriile secțiunii literare, p. 103). Ideea aceasta, a „dia­

RA
lectelor tracice”, apare mereu în scrierile lui. Mai interesant însă este fap­
tul că el considera că existau variante teritoriale și în interiorul limbii dace
propriu-zise : „Limba dacilor avea subdialecte, diferind unele din ele,

LI B
într-un mod caracteristic, de ale tracilor de peste Dunăre și din Asia Mică”,
scrie el în Apendice la studiul despre etimologia lui ghiuj (v. „Columna
Iui Traian”, an. VII, 1876, p. 124).
în definirea dialectului, chestiune mult discutată în lingvistica euro­
peană de pe la 1875—1880, Hasdeu are idei întru totul originale, pe care

Y
geografia lingvistică avea să le confirme mai tîrziu. El considera că nu tre­
buie negată existența dialectelor, chiar dacă limitele dintre ele nu pot fi

T
riguros determinate. Se știe că francezii Paul Meyer, Gaston Paris, Jules

SI
Gilli^ron, la care se adaugă germanul Georg Wenker, care a publicat în
1881 o fasciculă din Atlasul lingvistic al Germaniei de Aord și de Mijloc,
credeau că există numai „caractere dialectale”, dar nu dialecte, că gra­

ER
nițe între dialecte nu există.
Cu aproape un sfert de veac înainte de publicarea Atlasului lingvis­
tic al Franței, Hasdeu afirma că „orice mapă geografică dialectală implică
rezerva fluctuațiunilor terminale: centrul fiecărui dialect e pronunțat,
IV
hotarele sînt echivoce'" (Principii de linguistică, p. 59, cu subl. n.); sau,
în altă formulare : „Continuitatea, oricît de neîntreruptă, nu exclude exis-
UN

țința unor centruri mai pronunțate. Culorile prismei trec pe nesimțite din-
tr-una într-alta, fiind anevoie a indica punctul unde se sfîrșește una
și unde se începe cealaltă; dai’ la o distanță de la început și de la sfîrșit
fiecare culoare înfățișează un mijloc foarte lămurit. în acest mod, se con­
fundă capetele dialectelor, nu însă și porțiunile lor centrale” (ibid., p.
AL

58—59), Definiția dialectului dată de Hasdeu în 1881 este, cum spune

Th. Capidan (Limbă și cultură, 1943, p. 341), „o adevărată divinație,
rezultat al unei ințuițiuni geniale, [care] ar putea figura și astăzi în orice
TR

tratat de lingvistică generală”.

> Remarcabile sînt și ideile privitoare la raportul dintre dialecte și
limbă literară (denumită de el „națională”). Deși limba literară se înteme­
iază pe un dialect dominant, ea implică, totodată, aportul, într-un grad
EN

mai mare sau mai mic, al tuturor unităților dialectale importante. „Limba
națională ne înfățișează așa-zicînd congresul tuturor acelor dialecte sub
președinta acelui singur” (adică al celui dominant), scrie el în Principii
/C

de linguistică, p. 83. în citatul următor, această concepție e mai clar expri­

mată „Din dată însă ce s-a realizat o predomnire decisivă a unuia din
dialecte asupra celorlalte, se începe printr-însul, în care-și dau întîlnire
toate] influința tuturora asupra tuturora, fie ele învecinate sau nu, și
SI

mai cu seamă influința dialectului celui de frunte asupra grupului întreg.

Fiecare -membru al națiunii, din orice regiune provincială, fiind silit, mai
mult sau mai puțin, a întrebuința din cînd în cînd dialectul cel predom­
IA

nitor, fără ca totdeauna să-l cunoască bine, îi altoiește acestuia vrînd-ne-

vrînd o seamă de provincialisme, cari pot pieri fără urmă, dar e cu putință
totuși să rămînă, prinzînd rădăcină. Dialectul cel predomnitor pe de
U

altă parte, fiind limba tipică a națiunii întregi [... ] toate celelalte dialecte,
într-un grad mai mic sau mai mare, îl iau drept model de eleganță,
BC

drept țintă de imitațiune” (ibid., p. 83 —84). Ideea că la baza limbii lite-

 ■3 PROBLEMELE DIALECTOLOGIEI ÎN OPERA LUI B. P. HASDEU 479

RY
rare se află un dialect privilegiat, influențat însă de toate celelalte dialecte,
se regăsește formulată întocmai la F. de Saussure : ,,Une fois promu au
rang de langue offieielle et commune, le dialecte privilegie reste rarement

RA
tel qu’il dtait auparavant. 11 s’y mele des elements dialectaux d’autres
regions; il devient de plus en plus composite, sans cependant perdre tout
ă fait son caractere originel” (Cours de linguistique generale, Paris, Payot,
1968, p. 268).

LI B
Era de așteptat ca Hasdeu să vadă că dialectul care se impune ca
limbă literară este susținut mai ales de literatura pe care acest dialect
o dezvoltă. Cu vremea, limba literară nu se mai identifică decît parțial
cu dialectul care a generat-o.

Y
Aceste generalizări teoretice se întemeiază în primul rînd pe examina­
rea situației limbii literare românești. în lingvistica noastră actuală s-a

T
impus opinia că „limba literară este, în același timp, expresia unui dialect
.acceptat drept bază a unificării și rezultatul colaborării tuturor dialectelor

SI
sau cel puțin a unora dintre ele” (Ion Gheție, Istoria limbii române literare,
Bucurști, 1978, p. 21).

ER
în cazul concret al românei literare, Hasdeu spusese că la baza ei
se află graiul din Muntenia și sudul Transilvaniei, în care a tipărit Coresi:
„S-ar putea afirma, în cunoștință de cauză, că pe la jumătatea secolului
XVI limba română înfățișa diverse straturi, unele mai înapoiate, altele mai
IV
înaintate, între cari există deja stratul cel devenit astăzi, aproape fără
nici o schimbare, limba tipică a românului” (Curente den bătrîni, II, 1879,
UN

p. 98, citat reprodus și de Ion Gheție, Baza dialectală a românei literare,

1975, p. 48). în 1870, Hasdeu publică studiul Psalmul 77 din Coresi (în
„Foaia Societății Românismul”, I, 1870, p. 62 —67), psalm care începe
cu propoziția : „Psaltirea diaconului Coresi din 1577 este cea dentîi carte
tipărită în limba noastră națională”, din care rezultă cu claritate că el
L

vedea în tipăriturile coresiene izvorul limbii noastre literare.

După părerea lui Hasdeu, curentă în dialectologia secolului al XX-lea,
RA

graiurile și dialectele se disting nu atît prin elemente de gramatică sau

de vocabular, cit mai ales prin trăsături fonetice, care se repetă într-un
mare număr de cazuri : „Fonetica poporană — afirmă el — [este] temelia
NT

dialectologiei” (BM'l, I, Eil. Minerva, 1972, p. 11). Aceeași idee e întîl-

nită și în Laletica sau fiziologia sonurilor, remarcabilul său studiu de fone­
tică teoretică (v. „Columna lui Traian”, 1882, p. 65 ș.u.).
în chestionarul întocmit pentru culegerea de material de limbă vor­
CE

bită dintr-o rețea de peste 700 de localități, din cele 206 de întrebări 46
sînt de fonetică, 3 de gramatică, 86 de lexic și 71 în legătură cu diferite
obiceiuri, credințe populam etc. Din felul în care sînt formulate, se con­
stată că Hasdeu cunoștea destul de bine înfățișarea dialectală a dacoromâ­
I/

nei. Studiile pe care le-a publicat pînă la începerea lucrărilor pentru Ety-
mologicum dovedesc acest lucru. întrebările de fonetică se referă la posi­
bilitatea conservării unor fonetisme vechi, ca rotacismul, l și n în poziție
S

moale (tal'u, cunu ), i silabic la pluralul masculinelor, diftongul ea în tipul

leage, -u final în omu, fam, en în curente, africata dz, rr (forte), palataliza-
IA

rea labialelor (fenomen străvechi, după Hasdeu) și altele. Se observă

de aici că preferințele lui erau pentru elementele arhaice conservate în gra­
iuri, elemente care individualizează româna în raport cu celelalte idiomuri
U

romanice. întrebările de gramatică privesc construcțiile cu repetarea pro-

BC
 480 GR. BRĂNCUȘ 4

RY
numelui-obiect (l-am văzutu-l, i-am datu-i), omonimia de tipul (el, ei)
merge și formele de plural ale lui mină, toate acestea fiind, astăzi, ca și în

RA
urmă cu un secol, fenomene caracteristice anumitor zone dialectale daco-
românești.
întrebările de vocabular cer întocmirea unor liste de terminologie
locală privind cele mai variate aspecte ale universului omului simplu.

LI B
Aproape fiecare întrebare de lexic îmbrățișează larg un întreg domeniu
terminologic, ca de exemplu : „Cum se numesc deosebitele unelte sau
scule de plugărie?” ori „cari sînt pe acolo cuvintele în privința calului :
felur ile lui, vîrsta lui, culoarea și altele Din perspectiva cercetării lingvis­
tice, Hasdeu concepea vocabularul ca o materie organizată în „sfere

Y
semantice”, în grupuri terminologice. Sînt bine cunoscute studiile lui
aBupra terminologiei agricole, păstorești, vinicole etc. publicate, ca o con­

T
tinuare a Istoriei critice a românilor, în paginile „Columnei lui Traian” pe

SI
1874. Prin chestionarul său, cu o tematică atît de vastă, el preconiza o
explorare aproape radicală a limbajului popular, a graiurilor dacoromâne.
Rezultatele acestei anchete, păstrate la Academia Română, au fost utili­

ER
zate la redactarea Etimologicului. Materialul adunat poate fi, în bună
parte, cartografiat, așa cum a încercat să dovedească Zamfira Mihail (în
Recherches ethnolinguistiques en Dobroudja au XIXe siecle, în „Revue des
IV
dtudes sud-est europeânnes”, XVI, 1978, nr. 2, p. 364 și urm.).
Cercetarea cu un chestionar tematic a graiurilor locale îl situează
pe marele nostru învățat printre promotorii geografiei lingvistice, dicționa­
UN

rul său fiind prima operă lexicografică în care se valorifică din plin
rezultatele unei investigații, științific organizate, în structura dialectală a
limbii române.
Hasdeu a examinat îndeaproape graiurile dacoromânești. Celor din
AL

Banat și Crișana le-a consacrat chiar studii speciale (Românii bănățeni din
punctul de vedere al conservatorismului dialectal și teritorial, în „Analele
Academiei Române”, seria II, t. XVII, Memoriile secțiunei literare, p.
TR

1—69; și extras, 1896, ;v. șiEMR, III, s. Banat; „Versul Cotroanței” de

Petru Purdui. Specimen de graiul român din munții Abrudului în Transil­
vania, în „Columna lui Traian”, 1877, p. 184 — 187). în cuprinsul diverselor
articole din Dicționar, în Curente den bătrîni și în multe studii rămase în
EN

periodice, observațiile asupra particularităților graiurilor noastre sînt

răspîndite cu dărnicie. Unele particularități dialectale, cum sînt rotacis-
mul, rr (forte), palatalizarea labialelor, formează materia unui ciclu de prele­
geri ținute de Hasdeu la Universitate. La Arhivele Statului din București,
/C

se păstrează numeroase caiete ale studenților cu note luate în timpul ex­

punerii profesorului (v. manuscrisele cu cotele 1471—1476, care cuprind
rezumate la cursurile din 1897—1898).
Concepția lui asupra repartiției dialectale a dacoromânei corespunde
SI

în linii generale cu a dialectologilor de astăzi. El consideră că dacoromâna

are cinci unități dialectale, pe care le numește „subdialecte”. Iată un citat
IA

ilustrativ din Românii bănățeni, în EMR, III, Ed. Minerva, 1976, p. 525,
unde se sesizează această diferențiere dialectală pornind de la textele vechi:
„După cum Psaltirea Scheiană, popa Grigorie din Măhaciu și Codicele
Voronețian ne-au conservat cu scrupulozitate un subdialect transilvănean
U

stins fără altă urmă, după cum mitropolitul Dosoftei fonografiază sub­
BC

dialectul moldovenesc, tot așa cea mai scrupuloasă conservare a subdialec-

 5 PROBLEMELE DIALECTOLOGIEI 1N OPERA LUI B. P. HASDEU

RY
481

tului bănățean se datorește lui Anonymus LugosMensis pe prima linie, de

aci, pe a doua linie lui Ion Viski, apoi întrucîtva lui Fogarasi și lui Hali-

RA
ciu”. Se recunosc menționate aci subdialectele bănățean, moldovean și
maramureșean. Despre cel din Muntenia a vorbit în repetate rînduri (chiar
și de varianta oltenească a acestuia; v., de exemplu, articolul despre origi­
nea lui bia „dragă”, din „Columna lui Traian”, 1883, p. 97—104), relevînd

LI B
numeroase particularități (v„ de exemplu, studiile consacrate terminologii­
lor pastorale, agricole și vinicole), iar despre cel din Crișana, cu prilejul
reproducerii versurilor lui Petru Furdui (pentru graiul bănățean, v. și
articolul Răspunsul meu d-lui Umile Picot, în „Columna lui Traian”,

Y
1876, p. 33-37).
Hasdeu a relevat și asemănările mari dintre graiurile din Banat și

T
Moldova : „Există alte puncturi, vocalice, consonantice și chiar morfolo­
gice, în cari graiul bănățenesc se întîlnește cu al moldovenilor, ca și cînd

SI
moldovenii, în specie cei de la nord, ar fi o veche migrațiune de la Timiș
prin țara Crișului și prin Maramureș, contopită apoi în Moldova de mijloc

ER
cu un curent sudic oltenesc” (EMB, III, s.v. Banat).
în studiile sale etimologice, ca și în alte lucrări de istorie a limbii,
Hasdeu face necontenit apel la material lingvistic din toate graiurile daco­
române ; el își culege informațiile nu numai din texte, ci și din comunicări
IV
orale. O examinare atentă a materialului dialectal folosit de el duce la
concluzia că intuise foarte devreme existența celor cinci unități dialectale
ale dacoromânei, că observase de timpuriu asemănările izbitoare dintre
UN

graiurile din Banat și cele din Moldova și că, de asemenea, văzuse, încă
de pe la 1870, o mare unitate între graiurile noastre, absența unor contu­
ruri rigide între unitățile dialectale dacoromâne.
Considerată în ansamblu, româna apare ca o limbă foarte unitară în
L

raport cu celelalte limbi europene, căci deosebirile de la un grai la altul

nu sînt mari și nu creează dificultăți înțelegerii dintre locuitorii diverselor’
RA

provincii românești. Caracterul unitar al limbii române, verificat de unii

lingviști prin exerciții de confruntare a textelor dialectale și a materialului
cartografiat cu trăsăturile limbii naționale, fusese remarcat pentiu prima
oară de B. P. Hasdeu. Sub pana sa retorică, unitatea limbii române, care
NT

reflectă contactul permanent dintre grupurile de români, de la origini pînă

astăzi, capătă proporțiile unui adevărat miracol al istoriei: „Un exemplu
fără păreehe în analele lumii — scrie el, în 1873, în Istoria critică a ro­
CE

mânilor, Ed. Minerva, 1984, p. 459 — sînt zece milioane [de români] pre­
sărate în trei, patru sau cinci provincii [...], totuși vorbind pretutindeni
o singură limbă nedialectizată. Galia, Italia, Spania, Germania, Britania
au giargoane peste giargoane. Antica Eladă, atît de mică, era toată numai
dialecte. Dacia Traiană — nicidecum”.
I/

în studiile sale, Hasdeu s-a referit în repetate rînduri și la ramurile

dialectale românești din sudul Dunării. în remarcabilul său studiu Strat
S

și substrat. Genealogia popoarelor balcanice, în EME, III, Ed. Minerva,

IA

1976, p. 25, scrie următoarele : „Nașterea macedoromânilor, a istroromâni­

lor și a moravoromânilor datează deopotrivă din secolul X, nefiind ei toți
altceva decît nește dacoromâni împinși din Panonia spre sud și spre apus
prin năvălirea maghiară”.
U

Așadar, după opinia lui Hasdeu, leagănul primitiv românesc, aria

BC

românei comune a fost în exclusivitate regiunea nord-dunăreană (v.

 RY
482 GR. BRANCUȘ 6

studiul Doina răstoarnă pe Roesler, în „Columna lui Traian”, 1882, p.

529—535). Ruperea trunchiului român comun, prin separarea aromâni­

RA
lor și istroromânilor, s-a produs în secolul al X-lea. Istroromâna, ob­
servă Hasdeu, prezintă trăsături în comun cu graiul din zona de vest
a dacoromânei. El arată că strămoșii aromânilor sînt semnalați în 976

LI B
(vlahi brumași, probabil „cărvănari”) de cronicarul bizantin Kedrenos
și că la 1070 bizantinul Kekaumenos îi localizează în Elada, Epir,
Macedonia.
Despre meglenoromâni Hasdeu vorbește tîrziu, după ce aceștia
aveau să fie descoperiți de Weigand (cf. opera acestuia Wlacho-Meglen,

Y
Leipzig, 1892). După Hasdeu, megleniții vorbesc un subdialect al aromâ­
nei, ipoteză care circulă încă și astăzi.

T
E necesar să arătăm că Hasdeu nu s-a gîndit niciodată că aromâna,

SI
meglenoromâna și istroromâna ar fi limbi romanice aparte, iar nu dialecte
ale românei. El s-a referit mereu la materialul de limbă din aromână, dia­
lectul pe care îl cunoștea mai bine (v. mai ales studiile cuprinse în volu­

ER
mul Din istoria limbei române, 1883). Elementele pe care el le-a atribuit
substratului, precum și cele moștenite din latină, au fost amănunțit cer­
cetate și în variantele dialectale din sud. De exemplu, pentru etimologia
cuvîntului traistă, el compară toate variantele dialectale care apar în
IV
română și in albaneză. în „Columna lui Traian”, el a publicat Vocabularul
istriano-român al lui Ioan Maiorescu, iar în Etymologicum a tratat și cîteva
UN

cuvinte aromânești.
Din configurația dialectală a limbii române, la nordul și la sudul
Dunării, Hasdeu trage și unele concluzii cu caracter istoric. Astfel, în
expunerea la Al VH-lea Congres al Orientaliștilor, din 1886, a arătat,
împotriva teoriei roesleriene, agitate la congres de maghiarul Hunfalvy,
L

că păstorii români nu au urcat niciodată cu turmele lor de la sud la nord ;

RA

direcția mișcării pastorale în căutarea pășunilor a fost întotdeauna de la

nord spre sud, niciodată invers : „tout au contraire, ils descendent syste-
mathiquement du Nord au Sud ă la recherche de meilleurs pâturages.
C’est ainsi que depuis longtemps ils ont penetre jusqu’au fond de la Grece
NT

d’ou ils ne remontent plus. C’est lâ une tendance naturelle aux bergers de
tous Ies temps et de tous Ies lieux. Voilă un principe qui contrarie sin-
gulierement la theorie de M. Hunfalvy” (Sur Ies elements turcs dans la
CE

langue roumaine, Bucarest, 1886, p. 7 —8).

El formulează, totodată, un principiu de teorie generală, de a cărui
valabilitate nu ne dăm încă bine seama : cu cît o populație e mai puțin
sedentară, cu atît dialectul ei e mai arhaic și mai amestecat; invers, cu
cît o populație e mai stabilă, cu atît dialectul ei are o dezvoltare mai nor­
I/

mală, organică, într-un mediu constant. Iată citatul: „des deux dialectes,
celui qui n’a jamais change de place, fixe dans Ies memes conditions cli-
S

mat6riques et de voisinage, se developpe le mieux, tandis que le dialecte

qui se deplace subit necessairement des derangements de toutes sortes.
IA

Or, le dialecte daco-roumain est de beaucoup plus normal, plus organique,

plus cons^quent dans son developpement, qui se produit parallelement â
l’italien, que le macâdo-roumain qui nous apparaît, en tout, coinme en-
U

travâ et arrete dans sa marche” (ibid., p. 8).

O caracterizare a aromânei în termenii principiului expus mai sus
BC

făcuse încă din 1882, în studiul Domname și turcame. Sufixul romanic

 RY
PROBLEMELE DIALECTOLOGIEI ÎN OPERA LUI B. P. HASDEU 483

-ame la macedoromâni, în „Columna lui Traian”, 1882, p. 570 : „Dialectul

macedoromân, nu al nostru, resimte în toate particularitățile sale, mai cu

RA
seamă fonetice și morfologice, urmele unei puternice zguduiri”.
Trebuie arătat, totuși, că ideea aceasta reapare într-un anume fel
la Pușcariu, care a observat că în graiurile din Transilvania există unele

LI B
elemente de origine latină (ai, nea, păcurar, pedestru etc., cf. Limba ro­
mână, I, Privire generală, București, 1940, p. 339) care lipsesc în graiurile
din Muntenia, de unde concluzia că românii de peste Carpați nu și-au
părăsit niciodată vatra strămoșească.
Din comentarea textelor lingvistice ale lui B.P. Hasdeu, în special

Y
a Principiilor de lingvistică și a studiilor publicate în Etymologicum, re­
zultă că, în materie de dialectologie, marele nostru învățat a susținut idei

T
extrem de valoroase. Originalitatea unora dintre ele este de necontestat.

SI
Ca și in alte domenii ale lingvisticii, Hasdeu s-a impus și în dialec­
tologie ca un adevărat creator.

ER
Iulie 1987
Facultatea de Filologie
București, str. Bdgar Quinel nr. 5— 7
IV
L UN
RA
NT
CE
S I/
IA
U
BC