I. Datele de identificare a volumului din care s-a făcut fişa de lectură (!

de pe pagina de
gardă): Teoria literaturii, René Wellek, Austin Warren, în românește de Rodica Timiș,
studiu introductiv și note de Sorin Alexandrescu, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1967

II. Titlul capitolului/capitolelor:

Literatura și studiul literaturii
Natura literaturii

III. 10-15 idei/aspecte interesante/importante, notate sintetic CU CUVINTELE VOASTRE

(marcate cu bold) şi ilustrate de citate, transcrise exact, cu diacritice, între ghilimele româneşti
(„…”). La sfîrşitul fiecărui citat notaţi pagina/paginile (p. 19 sau p. 18-19)

1. Există o diferență clară între literatură (=procesul de creație) și studiul

literaturii (=modalitate de pătrundere a creației): „Înainte de toate trebuie să
facem o deosebire între literatură și studiul literaturii. Este vorba de activități
distincte: prima este o activitate creatoare, o artă; cea de-a doua este, dacă nu o
știință propriu-zisă, în orice caz, o formă de cunoaștere sau de erudiției.” (p. 37)
2. Cercetătorul literar analizează operele încercând să identifice dimensiunea
individuală a acestora/a autorului/a perioadei/a mișcării literare: „Noi urmărim
mai ales să descoperim ceea ce este specific lui Shakespeare, ceea ce face sa
Shakespeare să fie Shakespeare; și asta este, evident, o problemă legată de
individualitate și valoare.” (p. 40)
3. Nu există opere literare unice în întregime: „Ca orice ființă omenească, fiecare
operă literară are caracteristicile ei individuale; dar are, de asemenea, însușiri
comune cu alte opere literare, exact cum un om are trăsături comune cu întreaga
omenire, cu toți indivizii care aparțin aceluiași sex, aceleiași națiuni, clase, profesii
etc.” (o unicitate absolută ar face scrierea literară inaccesibilă) (p. 42)
4. Teoria literară a apărut din necesitate: „Critica literară și istoria literară încearcă
amândouă să caracterizeze individualitatea unei opere, a unui autor, a unei perioade
sau a unei literaturi naționale. Dar această caracterizare nu se poate face decât în
termeni universali, pe baza unei teorii literare. De aceea știința literară are foarte
mare nevoie astăzi de o teorie literară, de un organon de metode.” (p. 42)
5. Definirea literaturii ca totalitatea tipăriturilor conduce la suprapunerea
acesteia cu istoria civilizației: „Studiul literaturii a ajuns astfel să fie nu numai
strâns legat de istoria civilizației, dar chiar să se identifice cu aceasta.” (p. 43)
6. Este recomandat ca un cercetător începător să citească mai întâi cărți
considerate valoroase: „Trebuie să fim cu toții de acord că este bine ca cercetătorii
—și mai ales cei începători— să citească cărți mari sau cel puțin cărți bune mai
degrabă decât compilații sau curiozități istorice.” (p. 45)
7. Limba are o valoare deosebită în literatură, fiind resursa primară pe care
aceasta o utilizează: „Limba este materia primă a literaturii așa cum sunt piatra sau
bronzul pentru sculptură, culorile pentru pictură sau sunetele pentru muzică. Dar nu
trebuie să uităm că limba nu este o materie inertă ca piatra, ci este ea însăși o
creație a omului, fiind astfel purtătoarea moștenirii culturale a unui grup lingvistic.”
(p. 46)
 8. Limba se împarte în trei categorii: „Principalele distincții care trebuie făcute sunt
între limba literară (limba scriitorilor), limba vorbită și limbajul științific.” (p. 46)
9. Limbajul științific este pur denotativ: „Limbajul științific ideal este, însă, pur
«denotativ»: el tinde să realizeze o corespondență perfectă între semn și obiectul
desemnat. Semnul este complet arbitrat și de aceea poate fi înlocuit prin semne
echivalente. De asemenea, semnul este transparent: adică, fără a atrage atenția
asupra lui însuși, ne conduce sigur către obiectul desemnat.” (p. 46)
10. Limba vorbită atrage și ea atenția asupra semnului grafic în diferite situații:
„În limba vorbită semnele sunt numai rareori folosite în mod conștient pentru
calitatea lor sonoră. Totuși, această atitudine conștientă apare în simbolismul sonor
al numelor și acțiunilor sau în jocurile de cuvinte.” (p. 48)
11. Limbajul poetic este caracterizat de o puternică capacitate de a atrage atenția
asupra sa: „Limbajul poetic organizează, strunește resursele limbii vorbite și
uneori chiar le siluiește în strădania lui de a ne face să înțelegem, de a ne cuceri
atenția.” (p. 48)
12. Literatura este o artă complexă, definiția ei nu poate fi redusă la o singură
sferă de semnificație: „Fiecare dintre acești termeni surprinde un aspect al operei
literare, o trăsătură caracteristică a direcțiilor semantice. Nici unul, luat singur, nu
este satisfăcător. Se impune, așadar, cel puțin o concluzie: opera de artă literară nu
este un obiect simplu, ci o alcătuire foarte complexă care are un caracter stratificat
și multiple sensuri și relații.” (p. 52)

IV. Ce am reţinut din capitolul/capitolele fişate? Rezumat de 20-40 de rînduri, cu propriile

voastre cuvinte şi cu conectori specifici rezumatului (în primul rînd, în al doilea rînd, pe de o
parte, pe de altă parte, atît…, cît şi…, de asemenea… astfel… etc.). Conectorii de acest tip
(minimum patru) vor fi marcaţi cu italic.

Literatura se deosebește de studiul literaturii, însă, de-a lungul timpului, s-au remarcat
încercări de le a pune cele două într-o relație de sinonimie. În acest sens, s-au susținut diverse
ipoteze atât pornind de la ideea că literatura poate fi înțeleasă doar din poziția de scriitor, cât și
de la ideea că arta literară nu poate fi studiată, ci doar citită, „gustată” și apreciată.
Arta literară poate fi abordată, în primul rând, utilizând metodele specifice științelor
naturii. Acestea presupun atingerea obiectivității științifice, utilizarea cauzalității pentru
explicarea fenomenelor literare, folosirea statisticii în probleme de prozodie. În al doilea rând,
literatura poate fi abordată prin intermediul tehnicilor fundamentale de cunoaștere sistematică și,
nu în ultimul rând, prin metodele specifice cercetării literare.
De asemenea, textul abordează problema pe care trebuie s-o rezolve cercetătorul literar.
Astfel, acesta analizează literatura în scopul identificării valorii și individualități obiectului
studiat, fie că e vorba de o operă sau de un autor, fie că e vorba de un curent, o mișcare literară
sau o literatură națională. Această problemă are două soluții extreme: prima constă în
suprapunerea metodelor științifică și istorică, care conduce la formularea unor „legi”
generalizate, iar a doua susține dimensiunea personală a înțelegerii, individualitatea și unicitatea
fiecărei opere.
Literatura este considerată, pe de o parte, „tot ce s-a tipărit”. Edwin Greenlaw afirmă, prin
urmare, că toate elementele de istorie a civilizației se încadrează în sfera studiu a literaturii, de la
tratatele de medicină, până la scrierile ce descriu practicile vrăjitorești.
 Pe de altă parte, literatura poate fi definită prin raportarea la cărțile valoroase, remarcabile.
Așadar, principalul criteriu ar fi cel estetic, ceea ce ar scoate din sfera literară lucrările istorice,
filosofice, teologice, fapt care ar sărăci literatura de o parte considerabilă, întrucât acestea au atât
o componentă literară, cât și una proprie, a domeniului.
Cu toate acestea, se consideră că cea mai potrivită definire a literaturii este ca literatură de
imaginație. Deși etimonul latinesc littera face trimitere doar la literatura scrisă, se convine
apartenența literaturii orale la sfera literară.
Principala resursă cu care lucrează literatura este limba. Aceasta este împărțită în trei clase:
limbă literară, limbă vorbită și limbaj științific. Limbajul științific este ușor de diferențiat de
celelalte două categorii întrucât el este caracterizat de o tendință continuă către idealul denotativ
cu un semn grafic ales arbitrar, el nu face altceva decât să realizeze o corespondență liniară între
grafem și obiectul desemnat. Este mai dificil de făcut distincția între limba literară și cea vorbită:
limba literară se caracterizează prin laturile ei expresivă și pragmatică, atrăgând în mod conștient
atenția asupra semnului însuși, iar cea vorbită, cu toate variantele sale, are o funcție expresivă,
însă grafemele sunt rareori folosite în așa fel încât focalizarea să cadă pe ele.
Totuși, deși se admite că principala trăsătură a literaturii este ficțiunea, există opere ce au
fundament istoric sau filosofic și se încadrează în arta literară, precum și lucrări de tranziție, ca
eseul sau marile mituri.
Concluzionând, nici unul dintre acești termeni nu poate defini de unul singur literatura,
aceasta fiind un mix de semnificații.