4.1. Lipsa de claritate a mesajului ca impediment în calea înţelegerii acestuia.

Interpretarea obiectivă

Cele mai frecvente cazuri de interpretare a mesajelor sînt determinate de lipsa de claritate a
acestora. Dar dacă ne gîndim că aproape fiecare mesaj nu este clar în sensul absolut al cuvîntului,
nu trebuie să ne mai mire faptul că interpretarea este necesară şi posibilă la tot pasul. La prima
vedere, afirmaţia că aproape fiecare mesaj nu este clar în sensul absolut al cuvîntului ar putea părea
neadevărată. Pentru că din ea ar reieşi că oamenii comunică permanent cu o anumită aproximaţie,
dar mai ales comunică fără a spune ceva pînă la capăt. Iar ceea ce nu este spus (pînă la capăt) lasă
o permanentă umbră (în sensul de „gol informaţional”) şi o incertitudine asupra celor spuse. Din
păcate, aceasta are loc foarte des, dar nu pentru că limba ca instrument de comunicare nu ar putea
asigura precizia formulării şi transmiterii mesajului (acest lucru este adevărat în anumită măsură),
ci mai curînd din cauza că aşa este concepută şi construită comunicarea. Să ne convingem de
aceasta examinînd două pasaje luate la întîmplare din Dan Mănucă, Perspective critice, Editura
Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi, 1998, p. 5 şi Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia, Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 7.
Primul pasaj: „Lirica numită dialectală îşi are savoarea ei şi adesea,
Nepricepînd sensul, cititorul se lasă furat doar de muzicalitatea sonurilor
Acestea se desfată în vocabule stranii, în combinaţii prozodice neaşteptate.
Necunoaşterea înţelesului naşte presupuneri ispititoare, etimologia pare
Că ar dori să sugereze cîte ceva. ”
Iată o serie de incertitudini şi semne de întrebare referitor la primul pasaj: de ce lirica este
numită dialectală, dacă potrivit DEX-ului, dialectal înseamnă „caracteristic unui dialect” şi poate
fi utilizat doar cu referire la cuvinte, expresii, termeni, vorbire? Cine zice că lirica este dialectală?
Cînd, în ce condiţii lirica poate fi numită dialectală? Al cui este sensul pe care nu-1 pricepe
cititorul? Al liricii? Dacă al liricii, de ce autorul nu a scris nepricepîndu-i sensul? Care sonuri, ale
cui? Ale liricii? Dacă sonurile sînt ale liricii, de ce autorul nu a scris sonurile acesteia? De ce el a
preferat să spună muzicalitatea sonurilor, şi nu muzicalitatea sunetelor! Doar substantivul son se
întrebuinţează rar şi numai în stilul artistic, preponderent poetic. De ce vocabulele sînt stranii? Prin
ce sînt ele straniii E vorba de necunoaşterea înţelesului cui? Cum, de ce şi în ce fel presupunerile
sînt ispititoarei Ce are etimologia (aşa cum o defineşte norma limbii literare) cu presupunerile
privitor la lirică?
Al doilea pasaj: Jstoria stă adesea în faţa noastră ca un sfinx cu tainele pecetluite, ca o carte
cu şapte peceţi. O tăcere desăvîrşită, coborîtă parcă din Neant, zădărniceşte încercările noastre
de a-ipătrunde sensurile intime, ordinea interioară, legile implacabile.’’'
Incertitudini şi semne de întrebare referitor la pasajul al doilea. E vorba de istorie ca realitate
ontologică sau ca ştiinţă? Care e volumul noţiunii „noastră” în cazul de faţă, adică cine intră în
acest noastră!
Am observat că în ambele pasaje există anumite goluri de informaţie care, pe parcursul
receptării mesajului, „vor fi completate” de către receptor în funcţie de inteligenţa, pregătirea şi
imaginaţia acestuia, iar această completare nu este altceva decît interpretare.
La interpretarea golurilor se adaugă şi interpretarea echivocurilor, precum şi a altor
deficienţe stilistice, astfel încît lesne putem trage concluzia că mesajul perceput de receptor se
deosebeşte de mesajul transmis de emiţător printr-o parte de conţinut generată în urma
interpretării. Această parte poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de mai multe circumstanţe.
 Interpretarea mesajelor a ajuns să fie ridicată la rangul de activitate a unor persoane şi
instituţii. Bunăoară, politologii şi, mai ales, comentatorii politici interpretează mesaje (aici mesaj
înseamnă, în sensul cel mai larg, „politici publice, acţiuni exprimate verbal, declaraţii, comunicate
de presă etc.”), criticii literari interpretează lucrări de literatură artistică, unele instituţii teologice
interpretează sensurile Bibliei etc. Astfel, atît timp cît toate cele spuse sau scrise sînt relative şi
schimbătoare în timp şi spaţiu, este necesară interpretarea lor pentru a fi înţelese mai bine. Şi
pentru că în aceste cazuri eforturile interpretării sînt orientate spre cunoaşterea mesajului în sensul
în care acesta a fost emis, o astfel de interpretare o vom numi obiectivă (chiar dacă variantele
mesajelor generate de această interpretare nu sînt întotdeauna identice cu cele concepute de către
emiţător; în acest sens, am putea aminti că unii critici literari „descoperă”, prin imaginaţia lor, în
unele opere literare, idei la care autorii operelor respective nici nu s-au gîndit vreodată).