Sisteme de Scriere

SISTEME DE SCRIERE
SUPORT DE CURS
1
2
Nina Aurora BĂLAN
SISTEME DE SCRIERE
SUPORT DE CURS
EDITURA UNIVERSITARIA
Craiova, 2017
3
Referenți științifici:
Conf.univ.dr. Mihaela MARCU
Lect.univ.dr. Ilona DUȚĂ
Copyright © 2017 Editura Universitaria

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BALAN, NINA AURORA
Sisteme de scriere : suport de curs / Nina Aurora Bălan. -
Craiova : Universitaria, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-14-1252-5
003
4
CUPRINS
INTRODUCERE _____________________________________ 7
I OBIECTIVELE DISCIPLINEI: _______________________________ 8

II TEMATICA CURSURILOR: _______________________________ 8
III BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ______________________________ 8
1. Etapa pre-scrierii ________________________________ 11
1.1. Gând, imagine, semn _____________________________ 13

1.2. Semne mnemonice ______________________________ 14
1.3. Materiale pe care s-a scris_________________________ 19
2. Pictografia _____________________________________ 24
2.1. Pictograme _____________________________________ 24

2.1. Scrierile Americii Centrale _________________________ 25
3. Scrierea propriu-zisă. Ideografia ___________________ 28
3.1. Scrierea cuneiformă _____________________________ 28

3.2. Scrierea egipteană hieroglific ______________________ 30
3.3. Scrierea chineză _________________________________ 32
4. Scrierea fonetică. Scrierea silabică. Scrierea literală

(alfabetică) ______________________________________ 36
4.1. Scrierea silabică _________________________________ 36
5
4.2. Scrierea literală _________________________________ 37
4.3. Scurtă istorie a alfabetului ________________________ 41
5. Scrierea Latină __________________________________ 48
5.1. Scrierea romanǎ arhaicǎ __________________________ 48

5.2. Scrierea latinǎ în Dacia romanǎ ____________________ 49
5.3. Scrierea latinǎ în evul mediu_______________________ 63
6. Scrierea limbii române ___________________________ 78
6.1. Cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul României _ 78

6.2. Scrierea şi cartea manuscrisă în Ţările Române _______ 84
7. Utilizarea scrierii până la apariţia tiparului ___________ 94
8. Contribuția lui A.T Laurian și a Școlii Ardelene la trecerea

limbii române la alfabetul latin ______________________ 98
TESTE, GRILE, EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ ____ 125
TEME FACULTATIVE _______________________________ 127
1. Cărți și biblioteci vechi ____________________________ 127

2. Începuturile scrisului in limba română _______________ 135
6
INTRODUCERE
Cursul cuprinde opt teme, fiecare având un număr de

subteme care detaliază subiectul. Aceste teme incearcă să
acopere o arie largă şi generală a istoriei scrierii, plecând de la
primele etape ce anunță scrierea (semne mnemotehnice) pâna la
scrierea propriu-zisa (pictografia, ideografia, scrierea fonetică).
Încercarea de a integra acest subiect nu numai
lingvisticii generale ci şi istoriei culturii şi civilizaţiei umane, ne-
a determinat să nu neglijăm un scurt capitol dedicat cărții-
manuscris în civilizaţia greacă şi romană. De asemenea
prezentăm un scurt istoric al cărţii-manuscris în Țările Române.
Ultima temă a cursului – scrierea limbii române –
reprezintă o introducere în istoria culturii române şi a etapelor
pe care le-a străbatut scrierea limbii române.
Fiecărei teme îi este atașat un set de întrebări de
verificare, iar la final un set ce cuprinde întrebări din toate
temele prezentate.
Bibliografia cursului este divizată în două categorii:
bibliografia obligatorie și bibliografia facultativă.
La sfârșit am adăugat 3 teme facultative cu intenția de a
lărgi imaginea culturală și istorică a temei alese.
7
I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI:
- familiarizarea studenţilor cu noţiuni de istorie a scrierii,
subiect tratat de lingvistică la capitolul “fonetică”;
- prezentarea unui tablou general al evoluţiei scrierii ca
parte integrantă a dezvoltării umanităţii;
- introducerea de scurte informaţii despre evoluţia scrisului
în limba română.
II. TEMATICA CURSURILOR:

1. Etapa pre-scrierii
2. Pictografia
3. Scrierea propriu-zisă
4. Scrierea fonetică. Scrierea silabică. Scrierea alfabetică.
5. Scrierea limbii latine
6. Scrierea limbii române
7. Utilizarea scrierii până la apariţia tiparului
8. Contribuţia Şcolii Ardelene la introducerea alfabetului latin
III. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

 ARNOLD, Paul – 1996, Cartea mayaşă a morţilor: scriere
mayaşă descifrată, Editura Antet, Bucureşti.
 BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche
scriere românească, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
8
 BRĂTESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la sateliţii
de comunicaţii, Editura Albatros, Bucureşti.
 CORNEA, Andrei – 1988, Scriere şi oralitate în cultura
antică, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
 CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
 DUMITRAŞCU, Katalin – 1999, Civilizaţie română de
expresie latină, Crestomaţie, Universitatea din Craiova,
Fac. De litere
 DUŢĂ, Victor – 1988, Călatorie în lumea scrierii şi tiparului,
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
 FLOCON, Albert – 1976, Universul cărţilor, traducere de
Radu Berceanu, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti.
 GHEŢIE, Ion – 1974, Începuturile scrisului în limba română.
Contribuţii filologice şi lingvistice, Editura Academiei,
Bucureşti.
 * * * - 1972, Introducere în lingvistică, Editura Academiei,
Bucureşti.
 HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura
Albatros, Bucureşti.
 JAKO Sigismund, MANOLESCU Radu – Scrierea latinǎ în
evul mediu, Editura Știinţificǎ, Bucureşti, 1971.
9
 KERNBACH, Victor – 1978, Miturile esenţiale. Antologie de
texte cu o introducere în mitologie, comentarii critice şi
note de referinţă, Editura Ştiinţifică ăi Enciclopedică.
 MUREŞAN, Camil – 1995, Istoria scrierii, a cărţii şi tiparului,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj.
 PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture à la typographie,
Gallimard, Paris.
 SIMIONESCU, Dan; BULUŢĂ, Gh. – 1999, Scurtă istorie a
cărţii româneşti, Editura Demiurg, Bucureşti.
 INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ – 1972, Editura Academiei,
Bucureşti.
10
1. Etapa pre-scrierii
Scrierea, aşa cum o cunoaştem noi, reprezintă “notarea

pe un material oarecare (lemn, piatră, hârtie) a limbajului sonor
cu ajutorul unui sistem de semne care se adresează ochilor şi
care sunt, de obicei, legate de o anumită limbă” (Introducere în
lingvistică, p. 100).
Scrierea actuală e un mijloc de comunicare subordonat
limbii, creat numai pe baza limbii sonore.
Studiul istoriei scrierii se confundă în parte cu studiul
istoriei culturii şi civilizaţiei umane. Scrierea este o parte
componentă a civilizaţiei, chiar printre factorii determinanţi ai
acesteia şi a însemnat o foarte mare înlesnire a progresului
omenirii. “Scrisul este pentru omul civilizat un lucru atât de
natural încât definirea lui pare inutilă” (A. Flocon, p. 11). Cu
toate acestea, a fixa gândirea cu ajutorul cuvintelor prin semne
materiale pentru a o obiectiva, pentru a realiza trecerea de la
fraza articulată la fraza scrisă sau tipărită este în realitate un
proces care pune în joc înseşi fundamentele civilizaţiei noastre.
Toate societăţile moderne se sprijină pe existenţa textelor.
Ştiinţa şi arta, istoria şi filosofia, dreptul şi politica sunt
esenţialmente accesibile şi se definesc prin colecţii de scrieri.
11
Chiar dialogul, pentru a fi rodnic, are nevoie de intermediul mut
al scrierii.
Ştiinţele scrierii sunt o ramură esenţială a istoriei.
Lingvişti, paleografi, epigrafi, psihologi şi matematicieni
contribuie, fiecare în domeniul lor, la lămurirea unor chestiuni
extrem de complexe. Însusi omul, “trestie gânditoare”, este
urmărit prin evocarea procesului evoluţiei gândirii.
O scriere există în măsura în care un ansamblu de semne
este acceptat de un grup social şi dacă aceste semne au acelaşi
sens pentru toţi membrii săi. Elaborarea acestei convenţii
simbolice serveşte pentru a exprima cât mai clar posibil o frază
vorbită, echivalentă unei gândiri coerente.
Există numeroase legende, mituri, prin care oamenii au
încercat să dezlege o enigmă: cine a inventat scrierea?
“În cartea întâi, care cuprinde istoria Babilonului,
Berosos ne spune că a trăit pe vremea lui Alexandru, fiul lui
Filip. El aminteşte de nişte scrieri păstrate în Babilon despre un
şir de cincisprezece miliarde de ani. Aceste scrieri povesteau
istoria cerurilor şi a mării, naşterea omenirii, tot aşa şi istoria
celor care au avut puterea de suverani [...]. Făptura aceasta
(este vorba de Oannes, amfibia gânditoare) stătea de vorbă în
răstimpul zilei cu oamenii, însă nu mânca deloc. Ea îi învăţa
scrierea, ştiinţa şi felurite arte” (Kernbach, 1978, p. 219).
12
În Epopeea lui Ghilgameş găsim afirmaţia privind
consemnarea în scris, pe tăbliţe de lut, a tuturor isprăvilor eroului.
Muntele Sinai a intrat în istorie prin Moise, care, potrivit
Bibliei, ar fi primit aici cele zece porunci pe care degetul lui
Dumnezeu însuși le-a săpat în două tăblii de piatră. În Cartea a
II-a a lui Moise apare textul: “Sunt dator să arăt că am învățat
să scriu de la preotul Jetro, socrul meu”.
Pe paleta de farduri a regelui egiptean Narmer se
găseşte un fragment de scriere ideografică: un oval care
reprezintă o bucată de pământ, cu un cap legat cu o funie şi un
şoim care stă pe un manunchi de şase frunze de lotus ţinând
capătul frânghiei în gheare. Şoimul este simbolul eroului Hor.
Acesta îi aduce regelui ca prizonieri pe locuitorii unei ţări. Cele
şase frunze de lotus înseamnă, poate, cifra de 6000, deoarece
frunza de lotus s-a utilizat mai târziu pentru redarea noţiunii de
o mie. Paleta de farduri nu dă numele celui care a creat
ideograma dar demonstrează clar că acum cinci mii de ani se
scria (apud V. Duţă, 1988, p. 13).
1.1. Gând, imagine, semn

Nevoia oamenilor de a-şi comunica gândurile s-a realizat
încă din cele mai vechi timpuri fie oral, fie utilizând alte
mijloace. În acest sens au apărut convenţii, care, prin
generalizare, au devenit simboluri. Dăm câteva exemple care
13
sunt utilizate şi astăzi. Astfel, florile au căpătat înţelesuri, unele
păstrate până astăzi. simbolul variază în funcţie de culoarea
florii şi chiar de numele ei. Un trandafir galben înseamnă
gelozie, culoarea roşie indică iubirea, albastrul – credinţa. Tot
aşa este folosită creanga de măslin ce simbolizează pacea,
cununa de lauri – victoria, porumbelul alb – pacea şi prietenia.
Trebuie să precizăm că noţiunea de scriere presupune
îndeplinirea a două condiţii:
- o realizare grafică – desen, gravură, pictură;
- un scop concret de a consemna sau de a comunica.
1.2. Semne mnemonice

Semnele mnemonice (mnemotehnice) reprezintă un
ansamblu larg răspândit de simboluri pe care oamenii le utilizează
pentru aducere aminte şi constituie precursori ai scrierii.
În cele ce urmează vom aminti o serie de semne
mnemonice utilizate de-a lungul istoriei umanităţii, care au o
anumită semnificaţie convenţională, unele din ele fiind întâlnite
şi în zilele noastre.
Triburile de vânători sau de pastori foloseau pentru a
comunica între ele diferite mijloace: o ramură ruptă dîntr-un
copac aşezată pe marginea unui drum indica direcţia în care s-
a deplasat tribul; o movilă formată din pietre reprezenta un loc
de popas sau locul unde s-a ascuns hrană etc.
14
Toate aceste semne aflate în domeniul vizualului erau
mijloace rapide de informare, stabilite convenţional între
membrii unei comunităţi.
Toiagul este un semn mnemotehnic folosit din vremuri
străvechi, el fiind un însemn al puterii. Tot în categoria
semnelor mnemotehnice intră şi răbojul, formă foarte veche de
a însemna datoriile, numărul animalelor, al produselor agricole,
banii etc. El este un băţ în formă cilindrică sau în patru muchii
pe care se fac însemnări cu ajutorul crestăturilor. Uneori răbojul
a fost folosit şi drept “chitanţă”, prin efectuarea a două
crestături asemănătoare la cele două capete ale băţului; o parte
din acesta, rupt în două, revenea proprietarului, cealaltă
datornicului.
Răbojul a fost folosit în toate ţările europene, precum şi
la populaţiile din Asia. Metoda răbojului a fost folosită şi la noi,
în special pentru însemnarea datoriilor. Este interesant de
menţionat că sistemul de a elibera chitanţe prin dubla crestare
a răbojului s-a întrebuinţat până târziu şi în unele țări
dezvoltate, cum ar fi Anglia şi Franţa (în codul lui Napoleon
răbojul se asimila cu probele scrise în materie de obligaţii
bilaterale, având forţa de document exact ca orice act redactat
în scris).
Tatuajul poate fi şi el un semn mnemotehnic, folosit de
popoarele din Africa, Australia, unele insule din Oceanul Pacific
15
etc. Tehnica realizării tatuajului consta în desenarea prin
înţepare cu ace sau cuţitase a unor imagini şi prin introducerea
în piele a unor vopsele persistente. Semnificaţiile tatuajelor
sunt diverse, astăzi existând o modă ce îl apropie de artă.
Nodurile. “Nu uita, fă-ţi un nod la batistă”; această
recomandare este supravieţuitoarea unei tradiţii foarte vechi.
Sistemele mnemotehnice prin noduri stau la baza originii
scrierilor şi calculului. “Quippus”-ul incaşilor, folosit în Peru
precoluimbian, servea la înregistrarea datelor numerice, poate
şi a combinărilor magice ale cuvintelor. “Quippus”-ul se
compune dintr-o sfoară principală de care se leagă fire mai
subţiri, de lungimi şi culori diferite. Fiecare dintre aceste sfori
poate să aibă noduri, să fie legate cu altele, dând astfel un mare
număr de combinaţii. Această scriere cu noduri nu a fost încă
descifrată. Mecanismul lor a fost studiat de lingvişti şi etnologi.
Pentru zona noastră se povestește că atunci când Darius
a trecut Dunărea ca să lupte cu sciţii, el a pus nişte greci ionieni
să păzească podul peste fluviu, lăsându-le o curea cu şaizeci de
noduri; ionienii trebuiau să desfacă în fiecare zi câte un nod,
marcând în acest fel trecerea timpului. Indicaţia era ca, dacă
Darius nu se întorcea până în ziua a şaizecea, ionienii puteau să
plece acasă.
16
Picturile rupestre
Pentru oamenii paleoliticului, semnele şi imaginile se
confundă. Picturile rupestre, animale desenate, scrijelite şi
pictate pe pereţii greu accesibili ai peşterilor întunecate, sunt
primele manifestări ale unui limbaj materializat. Pietre
“retuşate”, mai târziu sculptate, vor îmbogăţi şi ele vocabularul
formelor. Cu tot nivelul artistic foarte ridicat, nu preocuparea
estetică pare să fie mobilul acestor capodopere. Scopul lor este
magic, incantatoriu. Amprenta mâinii pe animalul reprezentat,
săgeata care îl străpunge sunt prefigurări ale unei vânători
izbutite. Omul forțează destinul prin imagine. Imaginea este
încărcată de un conţinut magic, expresie a unei puteri obscure,
coercitive, care-l sileşte să îndeplinească actele esenţiale ale
existenţei sale.
Însăşi reprezentarea omului în aceste picturi cu animale,
de un realism surprinzător, este adesea ciudat de simplificată, ca
şi cum omul s-ar teme de confruntarea cu el însuşi. Încetul cu
încetul, ansamblul picturilor se îndreaptă, printr-o schematizare
din ce în ce mai clară, către semn. Acest stadiu este atins în
neolitic. Desenul este acum prefigurarea unei scrieri, deoarece
trebuie cunoscută semnificaţia pentru a-l ”citi”.
Pietroglifele
În unele locuri preistorice şi la primitivii contemporani
există semne geometrice alături de desene figurative, săpate în
17
piatră. Aceste “pietroglife” sunt răspândite pe toate
continentele. Ele par să pregătească simbolurile grafice, care
mai târziu vor fi folosite de scrieri. Oameni, animale, corăbii,
roţi, cruci, cercuri, discuri solare, spirale, meandre, labirinte
formează o întreagă tradiţie grafică, care a putut foarte bine să
ducă la primele scrieri pictografice ale vechiului Egipt,
Babilonului, Indiei. Pietroglifele scandinave au format obiectul
unor studii deosebit de aprofundate.
Gesticulaţia
“Mijloacele de exprimare ale omului primitiv, studiate
de etnografi şi lingvişti, sunt infinit mai numeroase decât acelea
a căror folosinţă a păstrat-o omul modern”, observa profesorul
Albert Flocon (Flocon 1976, p. 13).
Limbajul gestual, mimica îmbogăţesc şi înlocuiesc
vorbirea articulată. Doi indieni nord-americani pot avea lungi
comunicări “gestuale” atunci când ei nu vorbesc aceeaşi limbă.
Semnalele, prin fum sau focuri, prin tam-tamuri, mesajele prin
obiecte semnificative sunt tot atâtea încercări de a crea limbaje
convenţionale, în afara cuvântului imediat.
Gestul, acest desen în aer, pare să stea la originea unor
scrieri, după cum susţine Al. Flocon, citând în acest sens un
cercetător chinez care considera că mecanica mâinii, a braţului,
a corpului întreg reînvie forma obiectului sau a acţiunii
reprezentate (ca în dans). Aceasta gestică mecanică pare a sta
18
la baza celor mai vechi caractere chinezeşti. Unii autori au ajuns
la concluzia că limbajul gestual precede în toate civilizaţiile
vechi limbajul articulat, care este consecinţa şi nu cauza
dezvoltării scrierii.
Mai amintim doar, în acest sens, că astăzi există un
limbaj mimico-gestual care este un substitut al limbajului
articulat pentru persoane hipoacuzice.
1.3. Materiale pe care s-a scris

Pe pietrele funerare, pe zidurile templelor, pe piramide,
pe monumente şi în peşteri se găsesc cele mai vechi inscripţii
realizate în piatră.
Asirobabilonieii scriau pe tăblițe de lut, deoarece
semnele se pot imprima pe lutul moale cu uşurinţă. Tăbliţele
de lut astfel “scrise” erau arse în cuptoare, aşa cum se ard
cărămizile; în felul acesta ele deveneau rezistente şi inscripţiile
puteau fi păstrate multă vreme.
Un alt suport folosit de oameni pentru inscripţionare îl
reprezintă tăbliţele de ceară. Tăbliţele confecţionate din lemn,
gresie, fildeş sau metal aveau un strat subţire de ceară pe care
se scria prin zgâriere.
Romanii foloseau tăbliţele cerate pentru corespondenţă;
scrisoarea astfel realizată pe tabliţa de ceară era trimisă cu un
curier, iar cel care o primea răspundea pe aceeaşi tăbliţă. De
19
asemenea pe aceste tăbliţe erau scrise de către poeţii latini
primele versuri ale operelor lor. După corectare şi după ce
dădeau operei forma ei definitivă, versurile erau copiate pe
papirus sau pergament.
La Roşia-Montana au fost descoperite 25 de tăbliţe
cerate datând din perioada romanilor.
Tăbliţele cerate au continuat să fie folosite până în
secolul al XVIII-lea. Călugării din mănăstiri foloseau tăbliţe
cerate pentru a nota diferite dispoziţii cu privire la templele
religioase sau la treburile gospodăreşti.
Şcolarii îşi scriau lecţiile pe tăbliţe, doarece scrisul putea
fi ușor şters cu o cârpă sau cu un burete.
Multe popoare din antichitate au scris şi pe alte
materiale: bronz, plumb, aramă sau alte metale trase în foi
subţiri. Vechii romani scriau pe tăbliţe de bronz decretele,
tratatele şi alte acte publice. Soldaţii romani, în momentul în
care plecau în permisie, primeau bilete de voie înscrise pe
asemenea plăcuţe. Foile foarte subţiri din plumb erau tăiate în
mod egal şi aşezate asemenea filelor unei cărţi.
Romanii încrustau decretele imperiale pe fildeş; pentru
a se putea citi mai uşor, literele erau făcute cu o cerneală
specială.
Alte materiale care au fost utilizate pentru scriere sunt:
cojile de ou, cioburi, carapace de raci, scoici.
20
Vechii greci, celţii şi romanii foloseau pieile de animale.
La Biblioteca Naţională din Bruxelles se pastrează un manuscris
al Vechiului Testament scris pe 57 de piei, cusute una de alta.
Un alt material ciudat pe care s-a scris a fost intestinul
de animale. La Biblioteca din Constantinopol se păstrează un
exemplar din Iliada lui Homer încrustat pe intestin de şarpe.
Pe pergament s-a scris începând din secolul al doilea
î.e.n.; acest material se prepara din piele de oaie, de măgar sau
de viţel. Coala obţinută în acest fel era opacă şi se putea scrie
pe ambele feţe. Textul scris putea fi şters cu o soluţie specială
sau ras cu un cuţit. Din acest motiv se putea scrie de mai multe
ori pe acelaşi pergament.
Frunzele de palmier sau măslin, scoarţa de copac sunt
alte materiale pe care s-a scris chiar până în secolul IV e.n.
Primele texte religioase au fost scrise pe pânză. Perşii au
fost primii care au scris pe mătase. Tot pe mătase se tipăreau
tezele de doctorat şi diplomele universitare medievale.
Papirusul a fost utilizat cu aproximativ 3000 de ani î.e.n.,
acesta fiind realizat din trestie, o plantă cu o tulpină înaltă de 3-
4 metri şi cu o textură fibroasă ce permite desfacerea acesteia
în foi subţiri. Pentru fabricarea hârtiei de papirus, tulpina se
despica la jumatate şi cu ajutorul unui ac se desprindeau fâşiile
începând cu stratul interior.
21
Hârtia a fost utilizată pentru prima dată de chinezi.
Aceştia au reuşit să obţină hârtia dintr-o pastă preparată prin
măcinarea scoarţei de copac, a nervurilor frunzelor de dud, a
zdrenţelor de mătase şi a capetelor pescăreşti.
După cinci secole de la descoperirea hârtiei de către
chinezi, secretul fabricării ei este preluat de coreeni şi, apoi, de
japonezi. Spre apus, hârtia a fost adusă prin secolul al VIII-lea
iar arabii au adus-o în Europa.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
 DUŢĂ, Victor – 1988, Călătorie în lumea scrierii şi tiparului,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 74-82.
Bucureşti, p. 100-110.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
22
 KERNBACH, Victor – 1978, Miturile esenţiale. Antologie de
texte cu o introducere în mitologie, comentarii critice şi
note de referinţă, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică.
 PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie,
Gallimard, Paris.
Întrebări de verificare:
- Ce este scrierea?
- Care au fost etapele pre-scrierii?
- Care sunt materialele pe care s-a scris?
23
2. Pictografia
2.1. Pictograme
Un pas înainte în încercarea de a lărgi sfera
comunicărilor a fost sugerarea unor idei prin intermediul
unor obiecte – un fel de simbol pe care oamenii aflaţi în
anumite situaţii îl puteau înţelege. E cunoscut, de pildă,
mesajul sciţilor către regele persan Darius, despre care
vorbeşte Herodot în cartea a IV-a a istoriilor sale. Sciţii au
trimis o broască, un şoarece, o pasăre şi cinci săgeţi, ceea ce
însemna: “dacă nu vă veţi ascunde în apă ca broasca, sub
pământ ca şoarecele sau nu veţi zbura în văzduh ca pasărea,
nu veţi scăpa de săgeţile noastre”.
Nici simbolurile acestea nu constituie însă scriere. Abia
odată cu fixarea imaginii unui obiect, desenarea lui pe o
suprafaţă oarecare – stâncă, lemn, os – avem a face cu o scriere
propriu-zisă. Această primă fază a scrierii, scrierea cu imagini,
poartă numele de pictografie.
Pictogramele, reprezentând obiecte şi fenomene, ar
trebui să fie foarte clare şi uşor de înţeles de oameni, indiferent
de limba pe care o vorbesc. În realitate, există o dificultate de a
înţelege acest tip de scriere, deoarece în comunicare nu este
vorba doar de obiecte şi fenomene ci şi de însuşiri ale acestora
24
şi de acţiuni. Este extrem de dificil să redai prin imagini o
expresie ca “n-a fost să fie” sau “gândul îmi zboară la tine”.
De aceea încă de timpuriu acest tip de scriere a fost
combinat cu scrieri sintetitce (de idei) care o făceau mai uşor de
descifrat. O astfel de scriere întâlnim la popoarele Americii Centrale.
2.1. Scrierile Americii Centrale

Civilizaţiile precolumbiene – maya şi aztecă – au
elaborat scrieri care reprezintă stadiul intermediar între
scrierile analitice (de cuvinte) şi scrierile sintetice (de idei). “În
ele se găsesc chiar încercări de notaţii fonetice” (Flocon 1976,
p. 14). Problema descifrării lor este complicată nu numai
datorită caracteristicilor acestor scrieri, ci şi datorită faptului că
spaniolii cuceritori nu numai că au distrus, datorită
intransigenţei religioase, majoritatea manuscriselor, dar au
tulburat profund dezvoltarea naturală a acestei scrieri până la
eliminarea ei completă. Calendarul şi număratoarea sunt
singurele elemente descifrate pe de-a întregul.
Glifele (semnele scrierii) inscripţiilor maya figurează,
gravate cu mare grijă, pe piatra monumentelor sau pictate în
rarele manuscrise care s-au păstrat: Codex Desdensis, Codez
Peresianus, Codez Troano. Foile, confecţionate din hârtie, unse
cu lac alb, prezintă “glifele” aranjate pe coloane. Cu toate că
limbile maya sunt cunoscute prin inermediul transcrierilor
25
latine posterioare cuceririi şi prin idiomurile indigenilor actuali,
americaniştii nu ştiu însă dacă este vorba despre o scriere de
cuvinte, de idei sau fonetică.
Scrierea aztecă este mai bine cunoscută, dat fiind
numărul mare de manuscrise păstrate mai ales din perioada
posterioară cuceririi. Vechile manuscrise (neinfluenţate de
catre cuceritori), din piele de cerb, hârtie sau ţesătură de
bumbac, conţin desene convenţionale şi comentarii în semne
figurative care trebuie citite în parte fonetic. Se impune lectura
fonetică în special pentru nume. Semnele pictografice sunt
suprapuse ca la un rebus şi dau loc la calambururi. De pildă,
numele localităţii Tollantchinko (“mic tollan”) se redă cu un
semn care reprezintă tufa de trestie (“tollan”) dar şi posteriorul
omului (“tcin-tli”).
Aceste scrieri fac trecerea spre o etapă nouă, scrierea
ideografică.
Radu Berceanu, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,
p. 14-16.
26
 BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la sateliţii
Gallimard, Paris.
- În ce constă scrierea cu imagini?
- Care sunt neajunsurile pictografiei?
27
3. Scrierea propriu-zisă. Ideografia
Dezvoltarea gândirii, apariţia cuvintelor a facut să se

treacă la un nou fel de scriere, în care sunt notate noţiunile,
indiferent de felul cum se pronunţă cuvintele respective. A
doua fază în dezvoltarea scrierii se numeşte ideografie –
notarea noţiunilor, a ideilor.
Ideogramele sunt derivate din imaginea obiectului
reprezentat, au la bază deci o pictogramă, dar desenul s-a
simplificat atât încât a pierdut legătura cu obiectul iniţial
reprezentat, s-a schematizat şi a devenit un simbol, un semn al
înţelesului cuvântului.
În această fază a scrierii se creează deci semne pentru
fiecare cuvânt. Cunoaştem azi trei feluri de scriere ideografică:
scrierea cuneiformă, scrierea hieroglifică egipteană, scrierea
chineză.
3.1. Scrierea cuneiformă

A fost folosită de popoarele care au trăit în regiunea
Tibrului şi Eufratului (Mesopotamia antică) – sumerienii,
accadienii, babilonienii, asirienii, alamiţii etc. cu aproximativ
5000 de ani î.e.n.
28
Este alcătuită din ideograme imprimate în lut, cu ajutorul
unei trestii sau al unei bucăţi de lemn ascuţite în triedru. Prin
arderea tăbliţelor, acestea deveneau foarte rezistente.
După unii cercetători este cea mai veche scriere.
Cea mai cunoscută este scrierea cuneiformă a asiro-
babilonienilor. Ei au imprumutat scrierea de la sumerienii peste
care au năvălit, dar au modificat-o conform structurii fonetice
şi gramaticale a propriei lor limbi. Limbile popoarelor din
Mesopotamia sunt flexionare. Contradicţia dintre scrierea
ideografică – în care nu se vede funţia gramaticală a cuvântului
– şi structura fonetică şi gramaticală a limbii a dus la crearea
unor semne care să indice prefixe, sufixe, genuri, timpuri sau
alte categorii gramaticale.
Apare astfel tendința de a descompune cuvintele în
silabe şi de a nota fiecare silabă. De obicei, se folosea
ideograma unui cuvânt: mu “nume”, dar cu aceeaşi ideogramă
se nota şi orice silabă care suna la fel.
Scrierea cuneiformă a fost împrumutată de la vechii
perşi şi, pe baza ei, a apărut scrierea veche persană pe la 500
î.e.n. În această scriere existau semne pentru notarea vocalelor
şi silabelor (consoane + vocale).
Cuneiforma a stat şi la baza notării limbii hitite (una
dintre limbile indoeuropene cele mai vechi ca atestare – 2000-
1200 î.e.n.).
29
3.2. Scrierea egipteană hieroglific
“Scrierea sacră”, a fost folosită mai ales de preoţi. Are o
evoluţie aparte, şi anume: în interiorul ei se vede mai clar
trecerea spre scrierea cu litere, scrierea fonetică. În cadrul
scrierii egiptene, desenele se păstrează foarte clar, aşa că se
vede bine legătura cu pictografia. Pe de altă parte, limba fiind
polisilabică şi flexionară, a trebuit să se găsească semne pentru
silabe (ca şi în cazul cuneiformei) şi chiar pentru sunete.
În scrierea egipteană a început să se noteze consoanele,
şi anume se notau cu ideograma unui cuvânt care începea cu
sunetul respectiv. Cu timpul hieroglifele egiptene s-au
sinmplificat: hieratica şi mai târziu demotica.
Egiptenii cunoaşteau 3000 de ideograme, foloseau însă
aproximativ 600.
Scrierea egipteană reprezenta prin desene, deosebit de
semnificative, obiectele pe care le desemnau cuvintele. Ea nota
fie o idee, fie o silabă. Termenul de scriere hieroglifă provine de
la cuvintele greceşti: hieros „sfânt” şi gliphein „a grava, a
sculpta”.
Se disting trei tipuri de scriere egipteană:
a) hieroglifă, care era scrierea monumentală, cu litere săpate
pe monumente;
b) hieratică - de uz curent, cursivă, trasată cu calamul în
cerneală roşie sau neagră, pe piele, ţesături, papirus;
30
c) demotică - o scriere hieroglifică simplificată (în gr. demos
„popor”) folosită la notarea textelor administrative şi literare.
Scrierea egipteană a fost descifrată după 23 de ani de
cercetări, în 1822, de François Champollion, prin intermediul
celebrei pietre de bazalt negru, bilingvă: egipteană (hieroglifă,
demotică) şi greacă descoperită în 1799 la Rosetta (Egipt).
În 1803 François Champollion s-a ocupat de descifrarea
scrierii egiptene lăsându-ne lucrarea (rămasă neterminată).
Principii generale ale scrierii sacre egiptene. Acesta a intuit un
principiu de bază al hieroglifelor şi anume faptul că ele se citesc
asemenea unui rebus şi a stabilit anumite reguli de citire:
hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta, de la dreapta la
stânga sau de sus în jos.
Ca regulă generală, începutul frazei este indicat de
primul desen reprezentând o persoană, un animal, sau o
pasăre. Aceste fiinţe au întotdeauna capul îndreptat spre
începutul textului. Cuvintele abstracte se redau prin
transformarea semnului-imagine în semn-sunet. Scribul nu
aşeza semnele unele după altele, ci le grupa câte două sau câte
trei în scopul realizării unei estetici deosebite a textului care
trebuia reprezentat.
Fr. Champollion nu numai că a descifrat scrierea
egipteană (1822) dar a fost socotit şi întemeietorul unei noi
ştiinţe: egiptologia.
31
Ca material de scris s-a folosit papirusul, o plantă ce
creşte în Delta Nilului, Africa Centrală şi Malta, iar ca unealtă s-
a folosit un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un beţişor
de trestie ascuţit la vârf. Scribii aveau după ureche câteva astfel
de pensule, iar în faţă o paletă cu două mici călimări cu cerneală
neagră şi roşie. Cerneala roşie se folosea pentru a se atenţiona
asupra pasajelor mai importante, obicei ce va fi preluat de
romani şi perpetuat în Evul Mediu şi epoca modernă.
3.3. Scrierea chineză

Azi limba chineză este singura limba care se are un
sistem de scriere bazat pe ideograme.
Aceasta scriere datează de prin mileniul II î.e.n. are
aproximativ 5000 de semne; în presă se folosesc circa 3000-
4000; oamenii cu o instruire deosebită utilizează aprox.
10 000 de semne.
Datorită numărului mare de ideograme, s-a simţit
nevoia clasificării lor:
1. semne dezvoltate din pictograme;
2. semnele folosite pentru notarea cuvintelor care nu
denumesc obiecte, deci nu pot fi desenate, reprezentate
grafic penmtru că sunt abstracte: “eu”, “ziua”, “data” etc.
Pentru notarea acestora s-au folosit adeseori ideogramele
obiectelor al căror nume suna întocmai ca şi cuvântul care
32
trebuia notat (datorită caracterului monosilabic al limbii
chineze există foarte multe omofonii). Astfel, noţiunea “eu”,
pronunţată în chineză uo a fost notată cu ideograma
cuvântului care denumeşte o categorie de arme şi care se
pronunţă tot uo (armele pot fi reprezentate grafic). Cele
două ideograme nu se pot confunda pentru că armele
respective au dispărut şi odată cu ele şi utilizarea noţiunii
respective. Un alt exemplu: jî înseamnă în chineză “soare”
dar şi “zi” şi “dată”, acestea două din urma împrumutând
ideograma care reprezintă noţiunea “soare”. Aceste semne
poartă numele de semne adoptate. Confuzia care poate
apărea este eliminată prin context.
3. Semne compuse. Cam 80 % din totalul semnelor chineze
intră în această categorie. Datorită posibilei confuzii în
interpretarea semnelor adoptate, în stânga ideogramei
respective s-a scris alt semn care indică sfera mai largă de
sens din care face parte cuvântul respectiv.
Semnele folosite pentru indicarea sensului poartă
numele de chei şi sunt derivate din vechile pictograme. Există
540 de chei (în dicţionare cuvintele sunt grupate după cheile
comune reprezentărilor lor, iar în cadrul acestora după numărul
de elemente componente ale caracterului fonetic – adică după
numărul de linii din care este compusă ideograma). În ultimele
decenii au existat numeroase încercări de reformă a scrierii
33
chineze: s-a redus numărul de caractere şi chei (la 214), s-au
unificat şi s-au simplificat unele caractere, s-a introdus scrierea
orizontală, de la stânga la dreapta.
În concluzie, semnele scrierii chineze trebuie memorate
ca formă, sens şi pronunţare.
Coreenii şi japonezii au modificat scrierea chineză, iar
vietnamezii au renunţat la ea, creându-şi o scriere proprie.
Radu Berceanu, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,
p. 18-27.
Editura Sport-Turism, p. 21-33; 38-45.
34
 BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la sartlţii
de comunicatii, Editura Albatros, Bucureşti.
Radu Berceanu, Editura Ştiintţfică şi Pedagogică, Bucureşti.
Gallimard, Paris.
- Cum a evoluat scrierea de la pictografie la ideografie?
- Ce este scrierea ideografică?
- De câte feluri este scrierea ideografică?
- Explicaţi scrierea ideografică şi tipurile ei.
35
4. Scrierea fonetică. Scrierea silabică.
Scrierea literală (alfabetică)
A treia fază şi ultima în dezvoltarea scrierii o reprezintă

scrierea fonetică. Primele unităţi fonetice care au fost notate
sunt silabele (este mai uşor să deosebeşti silabele decât
sunetele), deci prima etapă în cadrul scrierii fonetice este
4.1. Scrierea silabică

Japonezii au împrumutat ideogramele chineze indirect,
prin intermediul coreenilor şi le-au adaptat nevoilor limbii lor.
Astfel, ei au ales câteva zeci de ideograme chinezești care se
pronunţă la fel cu cele mai frecvente silabe japoneze (din cele
85 posibile, dar care nu se întâlnesc toate în realitate) şi au creat
un sistem de semne pentru cele 48 de silabe mai frecvente.
Aceste caractere fonetice sunt numite kana (silabar). Ele
notează silabele. Limba japoneză foloseşte două silabare:
hirakana - cel mai răspândit, cu semne rotunjite, cursive – şi
katakana – cu caractere drepte. Cele două silabare au 47,
respectiv 48 de semne fiecare.
Scrierea fonetică cu caracter de silabar este utilizată de
japonezi pentru transcrierea cuvintelor flexibile şi a celor
nereprezentabile prin ideograme. Dar scrierea limbii japoneze
36
combină scrierea fonetică cu scrierea ideografică (provenită din
chineză). Ideogramele japoneze se folosesc în prezent pentru a
nota cuvintele împrumutate din chineză şi cuvinte japoneze
invariabile care au corespondent noţional în chineză (pentru
exemple vezi Flocon 1976, p. 24-25). Numărul ideogramelor
variază actualmente între minimul de 1851, adoptat în 1947
pentru şcoala elementară, 7-8000 în textele de specialitate şi
25000 într-un dicţionar.
Japoneza are poate cel mai complicat sistem actual de
scriere din lume, cu caracter eterogen. Textele japoneze sunt
scrise în coloane verticale, de la dreapta la stânga. Apar şi texte
scrise orizontal. Diferite încercări de reformă, fie în favoarea
silabarelor, fie în cea a “romanizării” nu au reuşit, datorită tocmai
numărului crescând de împrumuturi din scrierea chineză.
4.2. Scrierea literală

Scrierea literală, prin alfabet, notează fonemele.
În legatură cu originea alfabetului, părerile sunt
împărţite, existând diferite ipoteze. Diodor din Sicilia (sec. I
î.e.n.) susţine: “sirienii sunt descoperitorii literelor” (apud Duţă,
1988, p. 39).
Marcus Aennus Lucanus (39-65), într-un poem nota: “dacă
dăm crezare tradiţiei, fenicienii au îndrăznit cei dintâi să fixeze
gândurile ce trebuia păstrate prin figuri rudimentare” (idem).
37
Pliniu cel Batrân (23-79) scrie: “neamul fenicienilor se
bucură de marea glorie a inventării literelor” (idem).
Este cert că nu putem afirma cu siguranţă cine este
inventatorul alfabetului. Probabil că la crearea scrierii
alfabetice au contribuit difetrite culturi, dar tradiţia îi consideră
pe fenicieni ca fiind creatorii alfabetului.
Fenicienii au folosit ideogramele egiptene pentru
notarea fonemelor. Ei notau numai consoanele pentru că în
limba feniciană (limbă semitică) numai elementul consonantic
este esenţial, el formează rădăcina cuvintelor care este
invariabilă şi este purtătorul sensului lexical. Vocalele au rol
gramatical, alternarea lor în cuvânt ducând la schimbarea
funcţiei gramaticale a acestuia.
Textele feniciene sunt gravate pe piatră când au un
caracter public şi pe cioburi când sunt de natură privată. Cu
începere din anul 1200 î.e.n., scrierea feniciană este definitiv
constituită, atât în sistemul ei de notare consonantic, cât şi în
forma celor 22 de semne trasate linear. Scrierea feniciană
clasică figurează pe documente epigrafice (între anii 1100 şi 500
î.e.n.) din Cipru, Grecia, Egipt, Malta, Sardinia şi Africa de Nord
şi dovedește raspândirea acestui alfabet practic.
Folosirea din ce în ce mai frecventă a cernelii a dat
naştere unei scrieri cursive. Ordinea, numele caracterelor
38
alfabetului fenician şi mai ales forma stau la baza tuturor
celorlalte scrieri alfabetice.
Scrierea ebraică provine din scrierea feniciană. Până în
secolul I î.e.n. ebraica biblică a fost scrisă cu alfabet fenician,
înlocuit cu alfabetul patrat derivat din cel arameic (vocalele nu
erau notate); din secolul VIII apare un sistem, folosit în manuale
şcolare şi în cărţi de rugăciuni, de indicare a vocalelor prin
puncte şi linii deasupra şi dedesubtul consoanelor. Azi,
alfabetul ebraic are 22 de litere (5 au şi o formă specifică în
poziţie finală). Se scrie de la dreapta la stânga.
Scrierea arabă are 28 (29) de litere care notează
consoanele, în cea mai mare parte a cazurilor cu forme diferite
dupa poziţia în cuvânt. Pentru vocale se folosesc accente
deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai la şcoală sau în
Coran). Cuvintele sunt scrise cursiv de la dreapta la stânga.
Scrierea greacă. Grecii au preluat alfabetul fenician,
punându-şi amprenta asupra culturii lor. Oraşele-cetăţi ale
Greciei antice, având o dezvoltare economică şi poltică diferită,
au determinat apariţia unor aspecte culturale deosebite. Din
acest motiv alfabetul grec vechi se prezintă în mai multe
variante, şi anume doric, atic, insular şi ionian, cu diferenţă
între ele în ceea ce priveşte numărul literelor. Alfabetul grec
folosit astăzi are la bază varianta alfabetului ionian, adoptat
39
oficial la Atena în timpul lui Euclid (în V. Duţă, 1988, p. 39-40
sunt prezentate variante ale alfabetului grecesc).
În primele faze, grecii scriau un rând de la stânga la
dreapta şi continuau cu un rând de la dreapta la stânga, în
aceasta formă descifrarea unui text era greoaie. În final s-a
adoptat numai scerierea de la stânga la dreapta, simplificarea
dând o mai mare fluenţă în citire. Totodată, se trece treptat de
la scrierea cu litere majuscule, fără spaţiu între cuvinte şi fără
semne ortografice, forme mai greu lizibile, la cea în care
cuvintele se vor separa prin spaţiere.
Alfabetul fenician nu avea litere decât pentru consoane,
de aceea grecii a trebuit să adauge şi literele corespunzătoare
vocalelor (limba greacă nu este o limbă semită, deci vocalele au
şi rol lexical). Herodot povesteşte legenda potrivit căreia
Cadmos, fiul regelui Agenor şi fondatorul legendar al Tebei, ar
fi adus din Fenicia un alfabet cu 16 litere. Palamed, unul din
eroii Iliadei, ar fi adaugat 4 litere în timpul asediului Troiei, iar
Simonides din Keos ar fi inventat alte patru. Alfabetul grecesc
are 24 de litere.
Alfabetul grecesc a avut mai multe variante: cea
orientală şi cea occidentală (pentru un tablou general al
evoluţiei alfabetelor ce provin din alfabetul fenician, vezi Al.
Flocon, 1976, p. 36-37).
40
Alfabetul latin s-a dezvoltat din varianta occidentală, prin
intermediul etruscilor. Creat în secolul VII î.e.n. pe baza
alfabetului etrusc, alfabetul latin are 23 de litere (nu avea y şi w).
4.3. Scurtă istorie a alfabetului

Alfabetul latin a apărut ca o variantă a celui grecesc.
introdus prin intermediul etruscilor, alfabetul latin s-a impus
destul de repede, adaptarea fiind uşoară, limba latină având
mai puţine consoane decât greaca. Din alfabetele greceşti
arhaice au fost preluate sunete, unele au fost modificate, altele
reaşezate. În locul vechilor denumiri, latinii au desemnat
literele după sunetul lor.
Ca şi grecii, vechii romani foloseau în scrierea
monumentală numai litere capitale, din care au derivat literele
mari de tipar. Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea e.n.,
dezvoltându-se diferit la fiecare naţiune.
Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789,
a determinat o răspândire puternică a minusculelor în Franţa,
Germania şi Italia, înlocuind treptat celelalte forme, până la
apariţia scrierii gotice, a cărei răspândire a fost şi mai mare.
Din timpul literelor gotice a apărut creionul cu plumb,
aur, argint sau aramă. Cu stiloul de os sau de metal romanii
scriau pe tăbliţe cerate, folosind partea ascuţită la scris, iar
cealaltă la netezirea suprafeţei. Pe papirus s-a scris cu
41
calamusul de trestie, apoi cu penelul şi cu strămoşul peniţei –
calamusul de bronz. Pe pergament şi hârtie se scria cu pene de
gâscă (cele mai scumpe erau cele de bază sau cele de corp), care
au fost folosite până în secolul al XIV-lea, când a apărut peniţa
de fier.
Cerneala la romani se prepară din negru de fum, clei şi
apă; Pliniu a îmbunătăţit-o, adăugându-i oţet pentru creşterea
aderenţei. Mai târziu s-a folosit cerneală de sepia şi o soluţie
adusă din orient, asemănătoare cu tuşul chinezesc. Cerneala
apropiată de cea actuală se fabrica din sulfat de fier şi cărbunele
provenit din ghinda de stejar.
La începutul secolului al XI-lea se răspândeşte folosirea
hârtiei, iar pe la mijlocul aceluiaşi secol, tiparul facilitează
extinderea cititului şi a scrisului.
Gravori de litere, caligrafi, oameni de ştiinţă şi de artă
din timpul renaşterii au fost animaţi de dorinţa de a pătrunde
în lumea proporţiilor, construind litere. Printre cei care au
elaborat scheme de construcţie pentru a crea armonia şi
proporţia literelor a fost şi matematicianul Luca Paciole şi
Leonardo Da Vinci, al cărui alfabet este cunoscut sub numele de
scriere arhitecturală. Respectul pentru logica, echilibrul şi
proporţia corpului omenesc sunt ilustrate în literele construite
de Geoffroz Torz sau Albert Durer.
42
Mai târziu literele au căpătat unduirea caligrafică, cu
grosimi diferite, ca scrierea cursivă engleză, sau trăsăturile
rapide ale scrierii din zilele noastre.
Ebraica pătrată, numită astfel datorită formei sale,
apare în secolul II î.e.n. Din secolul următor datează celebrele
manuscrise pe suluri de piele de la Marea Moartă. De atunci
această scriere a servit la copierea manuscriselor religioase,
păstrându-se neschimbată până astăzi, deoarece când s-a creat
statul Israel (1948) a devenit scriere naţională. Alfabetul ebraic
conţine 22 de litere.
Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite
scrieri fonetice, la ora actuală, după cea latină. De la început s-
au dezvoltat două tipuri de scriere:
a) cufica, monumentala, unghiulară, dreaptă, trasată cu
ajutorul dăltiţei în piatră;
b) naskhi, de uz curent, trasată cu calamul pe papirus, hârtie,
foaie de palmier. Din ea au derivat toate scrierile arabe
moderne.
Scrierea feniciană se formase definitiv în jurul anului
1200 î.e.n. atât în ceea ce priveşte sistemul de notare
consonantică, cât şi în forma celor 22 de semne, trasate liniar
de la stânga la dreapta. Această scriere feniciană arhaică,
respectiv ordinea, numele şi forma caracterelor alfabetului său,
s-a răspândit rapid, devenind baza tuturor scrierilor arabe.
43
Grecii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii
lor în jurul anului 1000 î.e.n. Alfabetul grec clasic denumit şi
ionic s-a constituit definitiv în jurul anului 500 î.e.n. din 24 de
litere (vocale şi consoane).
Din epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere:
a) unciala greacă - era scrierea copiştilor, caligrafiată cu
caractere rotunjite;
b) cursiva greacă - era mai simplificată şi mai rapidă, cu
caractere legate între ele;
c) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în Egipt;
d) minuscula greacă (sec. VIII), folosită în locul uncialei şi care
a fost scrierea copiştilor bizantini.
Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al
slavilor, alcătuit din 40 de semne de către călugării Chiril (827 -
869) şi Metodie (815 - 885) în anul 863. El este rezultatul
perceperii neobişnuit de fine de către autorii săi a sistemului
fonetic al limbii literare făurită de aceeaşi învăţaţi şi denumită
slava – veche. Va fi depăşit de alfabetul chirilic, creat de
discipolii celor doi călugări şi numit astfel în memoria lor.
Alfabetul chirilic are la bază scrierea majusculă greacă la care s-
au adăugat unele litere din alfabetul glagolitic. Cuprinde 43 de
slove în aceeaşi ordine ca cea din alfabetul grecesc.
Popoarele de limbă slavă care la creştinare au trecut la
ortodoxism au folosit şi folosesc şi în prezent acest alfabet slav.
44
Cele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba şi
alfabetul latin, mai întâi pentru oficierea slujbei religioase şi
apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale.
Pentru Ţările Române, cu excepţia Transilvaniei, care a
intrat sub influenţa cancelariei de limbă latină, alfabetul chirilic
a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor şi a cancelariilor
domneşti şi utilizat mai bine de 900 de ani, dar adaptat
necesităţilor fonetice unei limbi latine, respectiv limbii române.
Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte
variate: piatră (pisaniile), tencuială, lemn, metal, sticlă, ţesături,
tăbliţe cerate, pergament, hârtie. Pentru scris s-au folosit
cernelurile pe bază de substanţe vegetale extrase din frunze,
fructe, scoarţă de arbori şi unele substanţe chimice: funingine
amestecată cu ulei vegetal şi cu alcool (ţuică). Se întrebuinţau
următoarele culori de cerneală: brună, neagră, verde, galbenă,
roşie (chinovarul).
S-a scris cu pene de gâscă, curcă, găină, barză. Peniţa de
metal, deşi fusese utilizată încă din antichitate, s-a folosit din
nou abia în secolul XIX. Printre alte unelte de scris folosite
menţionăm: cuţitul, care servea la ascuţirea penei, la răzuitul
greşelilor de pe pergament, pensula (când se scria cu aur lichid
şi cu chinovar gros), linia, haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni
mici cu care se linia suportul de scris).
45
Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de
romani şi adaptată necesităţii limbii acestora în secolul VII î.e.n.
Scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-
lea î.e.n. Curând, alfabetul latin a devenit o scriere universală.
Scrierea cu alfabet latin ,,cuprinde mai multe perioade, în
funcţie de caracterul scrisului şi de condiţiile istorice:
1. Perioada scrierii romane (sec. VI î.e.n. - VI e.n.);
2. Perioada scrierilor regionale (sec. VI - IX);
3. Perioada scrierii carolingiene (sec. IX - XII);
4. Perioada scrierii gotice (sec. XII - XV);
5. Perioada scrierii umaniste (sec. XV - XVII);
6. Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)
Romanii au folosit întâi numai majusculele, literele
numite capitale - romane, iar scrierea s-a numit capitală
romană sau monumentală; era utilizată pentru scrierea pe
piatră şi pe metal. Pe papirus şi pe pergament s-a scris cu
majuscule cursive şi cu scriere uncială şi semiuncială.
Scrierea uncială avea litere majuscule rotunjite, derivate
din literele romane capitale.
Semiunciala era caligrafică, se caracterizează prin
apropierea literelor, înclinare uşoară spre dreapta.
Scrisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere,
prescurtările şi dimensiunea redusă a literelor. Era o scriere
continuă şi rapidă. Din această scriere a derivat minuscula
46
diplomatică sau cursiva umaniştilor, care a dat scrierea
obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin.
Alfabetul chirilic are la baza alfabetul grecesc – varianta
orientală, completat însă cu litere specifice şi are 43 de semne.
Acest alfabet este utilizat de limbile rusă, ucraineană, bielorusă,
bulgară, sârbă, macedoneană (celelalte limbi slave adoptând
alfabetul latin).
Alfabetele limbilor europene moderne au la bază fie
alfabetul latin, fie alfabetul grecesc iar scrierea se face de la
stânga la dreapta. Limbile semito-hamitice sunt scrise de la
dreapta la stânga.
Alte scrieri alfabetice. Scrierea indiană s-a format sub
influența scrierilor semitice. Savanții indieni socotesc scrierea
brahmi ca fiind cea mai veche şi creată pe baza alfabetului fenician.
Scrierea runică. A fost foarte folosită în trecut în țările
scandinave şi s-a dezvoltat pe baza unui alfabet din Italia de
Nord. Numele acestei scrieri este legat de goticul runa “taină”,
de unde se vede ca inițial era apanajul preoților.
Scrierea gotică, folosită în țările de limba germană, nu
este altceva decât un aspect al alfabetului latin de prin sec. al
XIV-lea, al XV-lea numit fractura “frântă”, pentru că
predominau unghiurile ascuțite în forma literelor.
Astăzi cele mai raspândite scrieri sunt cele cu alfabet
latin, chirilic şi arab.
47
5. Scrierea Latină
Tipurile de scriere din perioada romanǎ, atât cele

caligrafice (capitala, unciala şi semiunciala), cât şi cele cursive
(majuscula şi minuscula) au avut o rǎspândire apreciabilǎ, în
pǎturi sociale relativ largi, satisfǎcând nevoile de scris ale unei
societǎţi cu o viaţǎ economicǎ, socialǎ, politicǎ şi culturalǎ
complexǎ (Jako, Manolescu, 1971, p. 115). Totodatǎ, ca urmare
a schimburilor economice active dintre provinciile Imperiului
roman şi a pǎtrunderii instituţiilor şi culturii romane şi a limbii
şi alfabetului latin pânǎ în cele mai îndepǎrtate provincii,
tipurile de scriere din perioada romanǎ sunt unitare.
5.1. Scrierea romanǎ arhaicǎ

Scrierea romanǎ arhaicǎ s-a pǎstrat în câteva inscripţii din
secolele VI-IV î.e.n. Cele mai vechi inscripţii cunoscute se gǎsesc
pe fibula de la Praeneste, de la începutul secolului al VI-lea î.e.n.,
textul având literele scrise de la dreapta spre stânga, şi pe piatra
neagrǎ sau piatra lui Romulus din secolul al VI-lea î.e.n., cu
literele scrise dupǎ sistemul bustrophedon (rânduri alternante
de la dreapta spre stânga şi de la stânga spre dreapta).
Din secolul al III-lea î.e.n. scrierea romanǎ poate fi
consideratǎ pe deplin constituitǎ.
48
Totodatǎ, începând cu secolele urmǎtoare, în funcţie de
necesitǎţile de scris ale societǎţii, ea s-a diferenţiat în diverse
tipuri de scriere.
5.2. Scrierea latinǎ în Dacia romanǎ

Intrarea Dobrogei sub dominaţia Romei în ultimele
decenii ale secolului I î.e.n. prima jumǎtate a secolului I e.n.,
pǎtrunderea influenţei romane în Dacia încǎ înainte de
cucerirea ei de cǎtre imperiu şi mai ales stǎpânirea romanǎ în
Dacia au avut ca urmare rǎspândirea aici a scrierii cu alfabet
latin şi a limbii latine.
Scrierea cu alfabet latin şi limba latinǎ au apărut în
Dacia, ca urmare a pătrunderii economice romane şi a
influenţei culturii latine, încǎ din a doua jumǎtate a secolului
I e.n., precedând, cu aproape o jumǎtate de secol, cucerirea ei
de cǎtre romani. Descoperirile arheologice şi izvoarele scrise
atestǎ cǎ alfabetul şi limba latinǎ erau cunoscute şi folosite la
reşedinţa regilor daci de la Grǎdiştea Muncelului şi chiar de
unele triburi dace.
Sǎpǎturile arheologice efectuate în ultimii ani la
Grǎdiştea Muncelului au scos la ivealǎ un vas mare de lut ars,
de la sfârşitul secolului I e.n., sub al cǎrui gât este aplicatǎ de
douǎ ori o grupǎ de douǎ ştampile, dupǎ modelul ştampilelor
49
de pe vasele romane aretine, care cuprinde cuvintele
rǎsturnate: Decebalus per Scorilo.
Istoricul Dio Cassius relateazǎ de asemenea cǎ, în timpul
primului rǎzboi dacic din anii 101-102, împǎratului Traian ,,i se
aduse o ciupercǎ mare pe care era scris cu litere latine” cǎ tribul
dac al burilor şi aliaţii lor îl sfǎtuiesc pe împǎrat sǎ se retragǎ şi
sǎ facǎ pace.
Intrarea Dobrogei şi a Daciei sub stǎpânirea Imperiului
roman a avut ca urmare rǎspândirea aici a scrierii cu alfabet
latin şi a limbii latine, care au devenit în secolele II-III e.n.
scrierea şi limba oficialǎ.
Alfabetul şi limba latinǎ au pǎtruns mai repede în oraşe,
unde romanizarea a fost mai puternicǎ, fiind folosite de
populaţia daco-romanǎ în administraţie şi justiţie, în
învaţamânt, la redactarea inscripţiilor şi a actelor publice şi
private, din care s-au pǎstrat aproape 3000 de piese. Ca urmare
a faptului cǎ marea majoritate a inscripţiilor descoperite provin
de la instituţii publice şi de la elemente înstǎrite, care aveau
ştiinţǎ de carte sau posibilitatea de a-şi angaja scribi, scrierea şi
limba inscripţiilor latine în Dacia sunt, în genere, corecte. Nu s-
au pǎstrat informaţii directe privitoare la funcţionarea de şcoli
în Dacia romanǎ, dar existenţa unor numeroase inscripţii şi
table cerate, reprezentarea de pe stela funerarǎ din Micia, în
apropiere de Deva, datând din a doua jumǎtate a secolului al II-
50
lea e.n., a unui copil care ţine în mânǎ douǎ condeie şi un
sǎculeţ cu rechizite şcolare, ca şi numǎrul mare de condeie şi de
cǎrǎmizi purtând urmele unor exerciţii de scriere descoperite în
sǎpǎturi atestǎ cǎ ştiinţa de carte era relativ rǎspânditǎ, mai
ales în mediul urban.
Unitatea scrierii din perioada romanǎ este atestatǎ şi de
evoluţia scrierii latine din Dacia romanǎ şi Dobrogea, unde se
întâlnesc aceleaşi variante de scriere şi cu aceleaşi caractere ca
şi restul Imperiului roman în secolele II şi III. Tipurile de scriere
folosite în Dacia romanǎ şi în Dobrogea sunt scrierea capitalǎ
quadrata şi actuaria sau rusticǎ şi scrierea cursivǎ majusculǎ.
Scrierea capitalǎ în Dacia romanǎ

Scrierea capitalǎ quadrata sau elegans era folositǎ, ca şi
în restul imperiului, la inscripţiile monumentelor, templelor,
edificiilor publice, pietrelor funerare ale unor persoane de vazǎ
etc., aflate aproape numai în centrele urbane. Ea este o scriere
cu aspect solemn, armonios şi elegant, ale cǎrei litere
majuscule, bine proporţionate, având înǎlţimea de dimensiuni
aproximativ egale, pot fi înscrise într-un pǎtrat.
Scrierea capitalǎ actuaria sau rusticǎ era întrebuinţatǎ la
inscripţii mai modeste, de obicei din mediul rural sau puse de
oameni mai puţin înstǎriţi. Ea este o scriere cu un aspect mai
51
puţin solemn şi elegant, ale cǎrei litere majuscule, trasate mai
repede şi cu mai puţinǎ îngrijire, sunt mai înguste şi mai subţiri.
Dezvoltarea social-economicǎ şi organizarea administrativǎ
a Daciei romane fǎceau însǎ necesarǎ întrebuinţarea scrierii şi
în scopuri practice. Acest rol l-au îndeplinit atât scrierea
capitalǎ, simplificatǎ şi adaptatǎ necesitǎţilor, cât mai ales
scrierea cursivǎ, în varianta ei veche sau majusculǎ. Ele erau
întrebuinţate ca scrieri practice pentru acte, corespondenţǎ,
felurite înscrisuri, exerciţii de scris, pe papirus, pergament,
table cerate, cǎrǎmizi arse, din care s-au pǎstrat numai cele
scrise pe materiale mai rezistente, ca tablele cerate, cǎrǎmizile
şi vasele.
Cǎrǎmizile produse în Dacia romanǎ în secolele II-III
poartǎ adesea ştampilele detaşamentelor militare, ale oraşelor
sau ale meşterilor care le fǎcuserǎ, imprimate normal sau
inversat. Uneori olarii din Dacia îşi semnau vasele, ca acel
Marcus Martinus, poate din Romula sau Sucidava, de la sfârşitul
secolului al II-lea. S-au descoperit, de asemenea, cǎrǎmizi
purtând urmele unor exerciţii de scris la Sarmizegetusa,
Porolissum, Gherla, Drobeta, Sucidava, castrul Jidava etc. din
secolele II-III. Pe ele sunt scrijelite litere capitale rustice şi
cursive amestecate, de cele mai multe ori trase stângaci sau
grǎbit, ceea ce le dǎ caracterul unei scrieri de tranziţie de la
capitala rusticǎ la cursivǎ.
52
Scrierea cursivǎ în Dacia romanǎ
Scrierea cursivǎ veche sau majusculǎ s-a pǎstrat numai
pe tablele cerate din anii 139-167, descoperite în minele
romane pǎrǎsite de la Alburnus Maior (Roşia Montanǎ).
Tablele cerate de la Alburnus Maior sunt piese de o
deosebitǎ valoare paleograficǎ numǎrându-se printre cele mai
reprezentative exemplare de scriere cursivǎ veche din Imperiul
roman şi istoricǎ prin datele pe care le cuprind asupra
exploatǎrilor miniere de aici şi asupra sclavajului în Dacia romanǎ.
Cursiva veche a tablelor cerate de la Alburnus Maior
este o scriere urâtǎ şi greu de citit, ale cǎrei litere majuscule,
nelegate unele de altele, se compun mai ales din trǎsǎturi
independente, drepte sau uşor arcuite, impuse de friabilitatea
pojghiţiei de cearǎ, care putea plesni la trasarea unor litere prea
rotunjite (Jako, Manolescu, 1971, p. 114).
Formarea literelor din trǎsǎturi independente se
observǎ îndeosebi la unele variante ale literelor e, f, m, n,
alcǎtuite uneori din 2-3 linii separate, verticale sau oblice, sau
unite prin liniuţe orizontale sau oblice trasate în partea lor
superioarǎ.
Scrierea capitalǎ
Numele de capitalǎ se datoreşte faptului cǎ în primele
secole ale evului mediu ea era întrebuinţatǎ la scrierea titlurilor,
53
iniţialelor sau a primelor rânduri ale capitolelor codicelor. Ea
era folositǎ în antichitate la inscripţiile pe piatrǎ sau metale şi
la codicele pe papirus şi pergament, iar în primele secole ale
evului mediu aproape numai la codicele pe papirus şi
pergament.
Capitala s-a format ca o scriere pentru texte sǎpate în
piatrǎ şi metale, - capitalǎ epigraficǎ monumentalǎ, fiind ulterior
folositǎ şi pentru scrierea codicelor pe papirus şi pergament.
Capitala epigraficǎ apare bine formatǎ încǎ de la
începutul secolului al III-lea î.e.n. Sub numele de capitalǎ
epigraficǎ monumentalǎ ea a atins apogeul în secolele I î.e.n. –
II e.n., fiind întrebuinţatǎ la sǎparea inscripţiilor monumentelor
solemne. Literele sunt majuscule, bine proporţionate şi
armonioase, sǎpate cu deosebitǎ îngrijire, fapt care dǎ scrierii
un aspect solemn şi elegant.
Paralel cu capitala epigraficǎ monumentalǎ se
întrebuinţa şi o altǎ capitalǎ epigraficǎ, numitǎ acuaria sau
rusticǎ, folositǎ pentru inscripţiile pe piatrǎ mai puţin solemne
şi pe metale. Literele sunt majuscule, dar mai înguste şi mai
înalte, trasate mai repede, ceea ce dǎ scrierii un aspect mai
puţin elegant.
Capitala epigraficǎ a continuat sǎ se foloseascǎ, dar în
proporţii mult mai reduse, şi în evul mediu, inscripţiile în
capitalǎ din secolele VI-XII – majoritatea cuprinzând epitafe,
54
atestând folosirea şi continuarea, în forme mai stângace, a
vechilor tradiţii epigrafice din secolele XIII-XV, capitala
epigraficǎ a început, din epoca Renaşterii, sǎ fie din nou folositǎ
pentru diferite inscripţii.
Capitala epigraficǎ a fost adoptatǎ şi la scrierea
codicelor şi foarte rar a documentelor pe papirus şi pergament.
În general, scrierea capitalǎ a codicelor reproduce capitala
epigraficǎ, faţǎ de care se deosebeşte numai prîntr-o mai mare
uşurinţǎ a trasǎrii literelor, explicatǎ prin faptul cǎ, spre
deosebire de sǎparea în piatrǎ sau în metale, scrierea pe
papirus şi pe pergament, care ofereau o suprafaţǎ netedǎ şi
moale, era mult mai uşor de executat. Scrierea capitalǎ a
codicelor cuprinde douǎ tipuri de scrieri: capitala solemnǎ,
similarǎ capitalei epigrafice monumentale şi capitala actuaria
sau rusticǎ, similarǎ aceluiaşi tip al capitalei epigrafice.
Capitala solemnǎ, numitǎ şi quadrata, deoarece, prin
forma lor, literele ei pot fi înscrise într-un pǎtrat, sau, elegans,
datoritǎ aspectului sǎu caligrafic, era întrebuinţatǎ în secolele
IV-IX. Ca urmare a execuţiei îngrijite a literelor, care cerea
mǎiestrie şi migalǎ şi deci costa scump, scrierea capitalǎ
solemnǎ a avut o circulaţie relativ restrânsǎ, fiind folositǎ numai
la scrierea codicelor de lux.
De o circulaţie mai largǎ s-a bucurat în aceleaşi secole,
ca urmare a execuţiei sale mai uşoare, scrierea capitalǎ actuaria
55
sau rusticǎ. Scrierea capitalǎ actuaria, deşi îşi pǎstreazǎ
înfǎţişarea armonioasǎ şi îngrijitǎ, are însǎ un aspect mai puţin
solemn, ca urmare a literelor mai subţiri şi mai înguste şi trasate
mai repede.
Capitala este o scriere caligraficǎ, literele sale sunt
proporţionate şi armonioase şi executate cu grijǎ. În scrierea
capitalǎ cuvintele şi propoziţiile nu se despart prin spaţii sau
semne de punctuaţie, din aceastǎ cauzǎ a şi fost numitǎ scriere
neîntreruptǎ, iar abrevierile şi ligaturile sunt rare. În scrierea
capitalǎ solemnǎ literele F, L, Q, iar în cea actuaria uneori şi
literele B, C, N, V, depǎşesc cu puţin rândul, iar în scrierea
actuaria bara de unire a literei A lipseşte.
Scrierea capitalǎ, în variantele sale solemnǎ şi actuaria,
întrebuinţatǎ în special pentru copierea operelor laice, a fost
treptat înlocuitǎ, începând cu secolele V-VI, de cǎtre scrierile
uncialǎ şi semiuncialǎ, folosite mai ales de cǎtre clerici la scrierea
textelor religioase creştine (Jako, Manolescu, 1971, p. 110).
Cu toate acestea, capitala a continuat sǎ se foloseascǎ,
slujind însǎ mai ales la scrierea titlurilor, iniţialelor sau a
primelor cuvinte ale capitolelor unor codice scrise în uncialǎ,
semiuncialǎ, iar din secolul al IX- lea şi în carolingianǎ.
56
Scrierea uncialǎ
Cei mai mulţi paleografi, ţinând seama de faptul cǎ în
unele codice scrise pe papirus cu capitalǎ actuaria apar unele
litere unciale, considerǎ cǎ scrierea uncialǎ s-a format în secolul
al IV- lea e.n. prin rotunjirea şi trasarea mai repede a literelor
scrierii capitale actuaria. Un rol însemnat a jucat folosirea tot
mai frecventǎ ca material subiacent a pergamentului, care, prin
suprafaţa sa netedǎ şi lucioasǎ, dǎdea scribului posibilitatea sǎ
execute cu mai multǎ uşurinţǎ formele rotunjite ale literelor.
Trasarea ceva mai repede a uncialei se explicǎ prin nevoia de
codice cuprinzând texte religioase creştine, ca urmare a
răspândirii creştinismului şi a transformǎrii sale în religie
oficialǎ în secolul al IV-lea. Totodatǎ, caracterele rotunjite ale
literelor unciale se datoresc, într-o oarecare mǎsurǎ, şi
influenţei exercitate de manuscrisele religioase creştine în
limba greacǎ şi cu litere unciale greceşti, traduse şi copiate în
limba şi cu alfabetul latin.
Formatǎ în cursul secolului al IV-lea, unciala a fost
întrebuinţatǎ ca scriere de codice în secolele IV-V, paralel cu
capitala, pe care însǎ a început sǎ o înlocuiascǎ, devenind în
secolele VI-VIII scrierea preferatǎ pentru codicele de lux.
Unciala este o scriere majusculǎ, cea mai mare parte a
literelor încadrându-se în sistemul celor douǎ linii paralele şi
numai câteva litere depǎșind în sus şi în jos rândurile (f, g, h, l,
57
p, q). Ea este o scriere cu litere rotunjite, care, deşi este trasǎ
ceva mai repede decât scrierea capitalǎ, îşi pǎstreazǎ totuşi
caracterul caligrafic şi înfǎţişarea armonioasǎ şi elegantǎ.
Literele rotunjite caracteristice ale scrierii unciale sunt: a, d, e,
g, h, m, q, u.
De la sfârşitul secolului al VIII- lea, unciala a fost treptat
înlocuitǎ în codice cu noua scriere în ascensiune, minuscula
carolingianǎ, ea mai pǎstrându-se, pânǎ în secolul al XI-lea,
numai pentru scrierea pǎrţilor ce se scoteau în evidenţǎ (titluri,
iniţiale şi primele cuvinte ale capitolelor). (Jako, Manolescu,
1971, p. 111).
Scrierea semiuncialǎ
Scrierea semiuncialǎ s-a format în cursul secolului al IV-
lea, se pare mai ales în provincia romanǎ Africa – origine pe care
o aminteşte şi vechea ei denumire de litterae africanae - prin
îmbinarea unor elemente provenite din scrierile uncialǎ şi cursivǎ
romanǎ nouǎ. Drept urmare, ea cuprinde atât particularitǎţi ale
uncialei: unele litere majuscule şi rotunde, aspect caligrafic şi
îngrijit, cât şi ale cursivei romane noi: litere minuscule, tendinţǎ
de cursivitate. Ţinând seama de ponderea acestor particularitǎţi,
semiunciala reprezintǎ o scriere minusculǎ de tip caligrafic,
folositǎ la codice, în cursul secolelor IV-IX.
58
În a doua jumǎtate a secolului al VIII- lea şi în prima
jumǎtate a secolului al IX-lea semiunciala a cǎpǎtat o ultimǎ
strǎlucire, ca urmare a activitǎţii atelierelor de scris ale
mǎnǎstirilor Sf. Martin din Tours, din Fulda, Salzburg şi Freising.
Ea era folositǎ fie pentru scrierea integralǎ a textelor, fie mai
ales pentru scoaterea în evidenţǎ a unor titluri sau pǎrţi de
capitole. Scrierea semiuncinalǎ de la Toursdin a doua jumǎtate
a secolului al VIII-lea a jucat un rol însemnat în formarea
minusculei carolingiene, de care a fost însǎ treptat înlǎturatǎ,
în cursul primei jumǎtǎţi a secolului al IX-lea. Literele
caracteristice ale semiuncialei sunt: a închis şi m similar celor
de mânǎ actuale, b, d, f, cu depasante ceva mai lungi, g cu
depasanta încârligatǎ, r cu liniuţa ondulatǎ.
Scrierea cursivǎ
Pentru împlinirea nevoilor de scris curente ale societǎţii
romane, care avea o viaţǎ economicǎ, socialǎ, politicǎ şi
culturalǎ complexǎ, s-a format şi s-a folosit scrierea cursivǎ,
creându-se astfel posibilitatea de a scrie uşor şi repede.
Scrierea cursivǎ, potrivit ritmului scrierii şi înfǎţişǎrii sale sau
practicǎ dupǎ funcţia pe care o îndeplinea în societate servea la
scrierea actelor, scrisorilor, textelor şcolare, însemnǎrilor
felurite etc. pe papirus, pergament, table cerate sau chiar pe
pereţi. Piatra nefiind potrivitǎ, prin duritatea ei, incizǎrii
59
trǎsǎturilor repezi, inscripţiile lapidare în scriere cursivǎ
constituie excepţii.
Scrierea cursivǎ romanǎ apare constituitǎ în secolul I
e.n., are o rǎspândire generalǎ şi unitarǎ în secolele I-VI, iar
urme ale ei se pǎstreazǎ pânǎ în secolul al XII-lea, mai ales pe
teritoriul Italiei. Ea are douǎ variante: scrierea cursivǎ veche sau
majusculǎ şi scrierea cursivǎ nouǎ sau minusculǎ.
Scrierea cursivǎ veche s-a format prin simplificarea şi
trasarea mai repede a scrierii capitale actuaria. Dintre
materialele descoperite cu prilejul sǎpǎturilor de la Pompei –
inscripţii felurite fǎcute pe pereţi cu cǎrbune (graphiti) şi table
cerate ilustrative sunt tablele cerate gǎsite în casa cǎmǎtarului
Lucius Caecilius Iucundus, cuprinzând acte relative la operaţiile
sale cǎmǎtǎreşti din anii 53-62 e.n.
În scrierea cursivǎ trǎsǎturile bine conturate ale literelor
capitalei actuaria s-au redus la elementele strict esenţiale.
Uneori simplificarea a mers atât de departe, încât unele litere
pot fi cu greu recunoscute.
Scrierea cursivǎ veche este, în ansamblul sǎu, o scriere
majusculǎ; totuşi, din cauza rapiditǎţii scrierii, înǎlţimea
literelor variazǎ, depasantele literelor b, f, h, q, p, r, s trecând
deasupra şi dedesubtul rândurilor, conturându-se astfel
primele simptome ale apariţiei literelor minuscule, care se vor
constitui definitiv în cadrul scrierii cursive noi.
60
Scrierea cursivǎ veche este greu de citit şi are o
înfǎţişare neplǎcutǎ. Literele cursive se deosebesc apreciabil de
cele capitale din care derivǎ, ca urmare a cursivitǎţii scrierii şi a
friabilitǎţii pojghiţei de cearǎ a tǎbliţelor, care impunea
executarea lor prin trǎsǎturi drepte sau doar uşor rotunjite,
adesea întrerupte, astfel încât literele erau adesea formate din
fragmente izolate.
Literele caracteristice în acest sens sunt: e, formatǎ din
douǎ, iar m din patru liniuţe perpendiculare paralele, b, care a
pierdut bucla superioarǎ, iar cea inferioarǎ a trecut în stânga
literei, p, care şi-a redus sau a pierdut cu totul bucla, r, care a
pierdut codiţa inferioarǎ, iar bucla s-a redus la o liniuţǎ
ondulatǎ etc.
De la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al
IV-lea, paralel cu procesul simplificǎrii şi accelerǎrii scrierii
cursive vechi, a avut loc transformarea literelor sale majuscule
în litere minuscule, punându-se astfel baza scrierii cursive noi
sau minuscule. Noua variantǎ a scrierii cursive romane a
devenit baza formǎrii scrierilor din statele feudale timpurii.
Cele mai ilustrative monumente ale scrierii cursive noi
sunt aşa-numitele papirusuri de la Ravenna din secolele V-VI.
Trǎsǎtura distinctǎ a cursivei noi constǎ în existenţa
literelor lungi şi scurte, care dau acestei scrieri caracterul
minuscul domimant, scrisul fiind încadrat, în ansamblul sǎu,
61
între cele patru linii şi trei spaţii paralele convenţionale. Litere
scurte sau majuscule sunt: a, m, n, o, t, u; litere lungi sau
minuscule sunt: b, d, f, g, h, k, l, p, q; literele c, e, i, r, y, x, z sunt
scrise fie în formǎ lungǎ, fie în formǎ scurtǎ, în funcţie de
literele de care se legau sau de deprinderile scribului.
În ceea ce priveşte înfǎţişarea sunt caracteristice
literele: a, deschis în partea superioarǎ, ca un u, c lung, e lung şi
buclat, f şi h apropiate de cele actuale, i adesea lung şi l sub
formǎ de bastonaş, m redus la douǎ bare legate printr-o liniuţǎ
ondulatǎ, p aproape lipsit de bucla superioarǎ, r cu bucla
superioarǎ înlocuitǎ cu liniuţǎ ondulatǎ, s redus la o linie cu
buclă superioarǎ uşor curbatǎ spre dreapta etc.
De asemenea, în vederea accelerǎrii scrisului s-au
înmulţit ligaturile între litere, ceea ce a avut urmǎri nu numai
asupra formei lor individuale, uşurând în special trecerea de la
majuscule la minuscule, ci şi asupra aspectului de ansamblu al
scrierii. Dintre ligaturile nǎscute în scrierea cursivǎ nouǎ s-a
pǎstrat pânǎ azi ligatura et.
În ansamblul sǎu, cursiva romanǎ nouǎ este o scriere de
documente, practicǎ şi rapidǎ, sensibil evoluatǎ faţǎ de cursiva
veche şi care a avut însemnate urmǎri pentru evoluţia ulterioarǎ
a scrierii latine, dar cu aspect neplǎcut şi dificilǎ la citit.
Scrierea cursivǎ nouǎ s-a pǎstrat în Italia în forma sa
tipicǎ, ca o scriere de documente, pânǎ în secolele VII-VIII, din
62
aceastǎ epocǎ constituindu-se o serie de variante, care s-au
menţinut pânǎ în secolele XI-XII, când au fost înlocuite de
minuscula carolingianǎ.
5.3. Scrierea latinǎ în evul mediu

Vechea tehnicǎ medievalǎ a scrierii se deosebeşte atât
de mult de cea folositǎ în prezent, încât paleograful trebuie s-o
cunoascǎ în mod special. Cunoaşterea felului în care ţinea
diacul din acele timpuri braţul, mâna şi pana şi a tehnicii scrierii
de odinioarǎ face mai lesne de înţeles factorii care au influenţat
atât forma literelor, cât şi aspectul de ansamblu al scrierii (Jako,
Manolescu 1971, p. 45).
Pentru a cunoaşte însǎ vechea tehnicǎ a scrierii,
paleograful dispune de date relativ puţine şi care nici nu sunt
precise din toate punctele de vedere. Şi cu toate cǎ îi pot da
ajutor cercetǎrile actuale de tehnicǎ a scrierii, care de astfel
urmǎresc scopuri practice, paleograful trebuie întâi sǎ se
bazeze pe datele istorice ale vremii.
În noile state constituite în secolele V-VI de popoarele
migratoare a început procesul formǎrii noilor limbi şi popoare
din Europa de apus, care au ajuns la maturitate în secolele IX-X.
În fostele provincii ale Imperiului roman de apus în care s-au
aşezat popoarele migratoare germanice: vizigoţii în Spania,
francii în Galia, ostrogoţii şi longobarzii în Italia, a început
63
procesul de asimilare şi romanizare a migratorilor de cǎtre
populaţia localnicǎ şi de formare a limbilor romanice: italiana,
franceza, spaniola, portugheza, a cǎror bazǎ o constituie limba
latinǎ popularǎ vorbitǎ, care a evoluat şi s-a îmbogǎţit cu
cuvinte de origine germanicǎ. În schimb, în Britania, anglo-
saxonii au asimilat populaţia celtǎ slab sau deloc romanizatǎ.
Aşadar, în statele vizigot, franc, ostrogot şi longobard mediul
lingvistic latin a avut un rol hotǎrâtor în menţinerea scrierii cu
alfabet latin şi a limbii latine ca limbǎ oficialǎ. Totodatǎ,
organele cârmuitoare din regatele franc, ostrogot, longobard şi
vizigot au preluat şi adaptat necesitǎţilor noilor state în curs de
feudalizare o parte din instituţiile politice şi administrative
romane, folosind şi personalul lor.
Drept urmare, limba şi alfabetul latin au continuat sǎ fie
folosite şi datoritǎ acestor condiţii ca limbǎ şi alfabet oficial în
noile state din Europa apuseanǎ. De asemenea, prin activitatea
unor oameni de culturǎ şi pǎstrarea unui numǎr restrâns de
şcoli, au supravieţuit şi o serie de elemente ale tradiţiei culturii
clasice latine.
Totodatǎ, în primele secole ale evului mediu, biserica
catolicǎ a avut un rol însemnat în menţinerea limbii şi
alfabetului oficial în Italia, Galia şi Spania, care fuseserǎ bine
romanizate, în reintroducerea lor în provinciile în care
romanizarea fusese superficialǎ şi instituţiile şi cultura clasicǎ
64
nu mai supravieţuirǎ dupǎ retragerea romanǎ, ca în Britania
anglo-saxonǎ, şi în introducerea lor, pe mǎsura rǎspândirii
creştinismului, şi în Germania de la rǎsǎrit de Rin, unde nu
existau nici mediu lingvistic latin şi nici instituţii romane sau o
tradiţie a culturii clasice latine.
Unii paleografi au numit scrierile cu alfabet latin din
Europa apuseanǎ din secolele VI-VIII „scrieri naţionale”, termen
care nu poate fi însǎ acceptat, deoarece atunci nu se formaserǎ
încǎ naţiuni şi deci nici culturǎ sau scriere naţionalǎ, sau „scrieri
localizate pe regiuni”, termen care are în vedere în special
varietatea de tipuri regionale a scrierii din aceastǎ perioadǎ
(Jako, Manolescu, 1971, p. 116).
Condiţiile istorice din secolele VI-IX din Europa de apus
- izolarea specificǎ economiei naturale, constituirea pe ruinele
fostului Imperiu roman de apus a unor noi state, de sine
stǎtǎtoare şi în curs de feudalizare, existenţa unor centre
culturale reduse aproape numai la câteva mǎnǎstiri mai
însemnate - au avut ca urmare destrǎmarea unitǎţii scrierii
romane şi formarea, pe baza ei, a unor noi tipuri de scriere, cu
trǎsǎturi distincte, care reprezintǎ o nouǎ etapǎ în evoluţia
scrierii latine. Noile tipuri de scriere din aceste state feudale
timpurii s-au format în special pe baza semiuncialei şi a cursivei
minuscule, care au fost adaptate necesitǎţilor culturale ale unei
societǎţi în curs de prefacere. Paralel cu noile tipuri de scriere,
65
care ajung dominante, au mai continuat însǎ sǎ se întrebuinţeze
şi vechile tipuri ale scrierii romane: capitala, unciala, semiunciala
şi cursiva minusculǎ, a cǎror folosire limitatǎ a variat în funcţie
de epocǎ, regiuni şi texte scrise.
Cea dintâi încercare de a fixa o datǎ cât mai exactǎ
epocii de început a scrierii româneşti o datorǎm lui I. Bogdan.
Însǎ, recent P.P. Panaitescu a susţinut cǎ scrierea limbii române
înaintea secolului al XVI-lea s-a dezvoltat în strânsǎ legǎturǎ şi
chiar în dependenţǎ de scrierea limbii slovane, ceea ce exclude
„o desprindere a scrisului românesc de cel slavon, urmându-şi
fiecare drumul deosebit, începând de la data adoptǎrii
alfabetului slav de cǎtre limba românǎ”.
În evul mediu, numǎrul ştiutorilor de carte este foarte
mic, şi dupǎ epoca migraţiilor, aceştia se recruteazǎ aproape
exclusiv din rândul clericilor. Aceştia ştiu sǎ scrie, sǎ citeascǎ, sǎ
vorbeascǎ în latinǎ şi deţin prin aceasta monopolul asupra
culturii scrise, care pânǎ prin secolul XII are un caracter savant.
Numǎrul lor este foarte mic, câteva procente din totalul
populaţiei, ei reprezentând o foarte subţire elită intelectualǎ.
Majoritatea populaţiei are acces la culturǎ prin
intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latinǎ
şi cu conţinut esenţial religios, fie a lucrǎrilor în limbile
vernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este greşit a pune
semnul egalitǎţii între neştiutor de carte şi necultivat. Într-o
66
lume în care lectura se face prioritar cu voce tare şi are un
caracter public (aceste caracteristici vor fi pǎstrate pânǎ cel
puţin în secolele XVII-XVIII) mulţi oameni iau contact prin
intermediul altora cu o serie de producţii culturale.
De exemplu, esenţialul învǎţǎturii creştine este transmis
oral, prin predicile preoţilor şi ale cǎlugǎrilor, ceea ce îngǎduie
oamenilor medievali sǎ fie foarte bine familiarizaţi cu
conţinutul Bibliei fǎrǎ a o fi citit ei înşişi vreodatǎ. De asemenea,
cântecele epice sau romanele cavalereşti, ca şi poezia
curteneascǎ au beneficiat în primul rând de o transmitere oralǎ,
care se adresa atât aristocraţiei cât şi celor de rând, uniţi cu toţii
prin neştiinţa de carte.
Pentru Horaţiu litera aşternutǎ pe albul paginii poate
opri depunerea aliviunilor uitǎrii, pentru el a scrie înseamnǎ a
paria pe supravieţuirea gloriei şi a meritului. Cartea este un fel
de paşaport al veşniciei pentru cei care ştiu sǎ-l dobândeascǎ.
(Cornea, 1988, p. 11)
Parte integrantă a evoluţiei istorice a Europei în Evul
Mediu timpuriu, cultura a evoluat în strânsă legătură cu
transformările petrecute în Occident în secolele V-XI, care au
creat condiţii pentru formarea unei culturi corespunzătoare
nevoilor spirituale ale noii societăţii care se năştea. În primele
secole ale Evului Mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale
le constituie declinul culturii antice, răspândirea unor elemente
67
ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul fostului
Imperiu Roman şi geneza culturii medievale timpurii. Astfel, ca
urmare a interacţiunii unor factori socio-economici, politici şi
cultural-religioşi, cultura Europei Apusene în Evul Mediu
timpuriu reprezintă o sinteză a moştenirii culturale romane şi a
aportului cultural al migratorilor, cu precădere al celor
germanici, realizată în condiţiile genezei societăţii feudale şi a
generalizării creştinării în ritul bisericii romane, condiţii care i-
au oferit caractere distincte.
Tradiţiile păgâne sunt greu de evaluat, deoarece
elementele de bază, vehiculate de o cultură orală şi de popoare
în mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre, dar
este evident că slăbirea amprentei antice permite, începând cu
secolele al V-lea şi al VI-lea, renaşterea culturilor indigene - mai
ales a culturii celtice -, apropiate de cele ale noilor-veniţi.
Din ciocnirea culturilor şi din impactul invaziilor, apar, în
diferite tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri
epice ale Evului mediu, cele ale ciclului arthurian şi ale
Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga) scandinave.
Cultura şi învăţământul. Un şir de oameni de cultură s-
au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub
forma unor compendii, mai accesibile decât operele în
întregimea lor, oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V)
a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor
68
antichităţii în şapte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior în
trei căi ale cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica şi retorica
şi în patru căi ale cunoaşterii (quadrivium): aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica, care au constituit baza
învăţământului medieval.
La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale
social-politice şi ideologice în societate, biserica creştină
devenea tot mai precaută faţă de cultura antică păgână.
Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de moştenirea
culturală antică, papa Grigore I cel Mare, reproşa în 601 unui
prelat care se ocupa de literele lumeşti, că în una şi aceeaşi gură
nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter. În
condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării
supremaţiei spirituale a clerului, principalele centre de cultură
reprezentau nişte oaze răzleţe: unele reşedinţe episcopale şi
unele mănăstiri, curţile regale, iar creatorii şi purtătorii de
cultură proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu
pregătire culturală mai temeinică, astfel încât termenul de
cleric şi de ştiutor de carte deveniseră sinonime. Bibliotecile
mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase, ci şi
profane, între care şi opere antice salvate de la distrugere;
exemple de astfel de biblioteci avem la Vivarium, Monte
Cassino, Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc.
69
După dispariţia şcolilor antice, mai întâi mănăstirile au
fost cele care au asigurat transmiterea artelor liberale,
adaptate nevoilor culturii creştine. Carol cel Mare, care a înţeles
importanţa scrisului pentru renaşterea bisericii şi a statului, a
căutat să creeze şcoli pe lângă bisericile episcopale şi chiar
parohiale. În secolul al X-lea, alături de mari centre
mănăstireşti, cum sunt cele menţionate mai sus, se afirmă
şcolile episcopale de la Köln, Utrecht, Reims, în timp ce în Italia
se menţine tradiţia şcolilor de drept şi a celor notariale. În unele
oraşe, însă, afluxul de profesori şi elevi, precum şi lărgirea
temelor de gândire - e perioada certei universaliilor - determină
eliberarea şcolilor de sub tutela episcopală. În secolul al XIII-lea,
asistăm la triumful unei noi instituţii, Universitatea, în care se
afirmă metoda de învăţare pusă la punct în cadrul şcolilor pe
baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica.
Protejată de papalitate şi de autorităţile laice, ea este în
acelaşi timp o asociere de şcoli şi o corporaţie de profesori şi
studenţi, condusă prin statute sau privilegii ce-i sunt proprii.
Universitatea medievală - matrice a universităţii moderne, dar
în esenţă, fundamental diferită - este o instituţie tipic
europeană, absolut originală şi caracteristică Evului Mediu.
Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o
orientare practică, legată de activitatea politico-socială;
mişcarea comunală - mai activă aici decât în alte părţi ale
70
Europei - avea nevoie în primul rând de jurişti, de specialişti, de
funcţionari calificaţi pentru administrarea oraşelor şi pentru a
le apăra interesele şi drepturile.
Pe baza acestor comandamente apar şi Universităţile în
Italia şi apoi şi în celelalte spaţii vest-europene; unele dntre
aceste Universităţi au rezistat vremurilor, funcţionând aproape
fără întrerupere până în zilele noastre: Bologna, Paris, Oxford,
Heidelberg ş.a.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau
îndreptate mai mult asupra cunoştinţelor enciclopedice,
teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai puţin
asupra ştiinţelor naturii.
Nivelul cunoştinţelor epocii se reflectă în întinsa lucrare
cu caracter enciclopedic Etimologii, datorată lui Isidor din
Sevilla. În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours
(cca. 538-594), a scris Istoria francilor, în care expune istoria
Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile legendare
ale dinastiei merovingiene până către finele secolului al VI-lea.
În Anglia cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda
Venerabilul, autorul lucrării Istoria bisericească a neamului
anglilor, în care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglo-
saxonilor în insulă, lucrare terminată, probabil, în anul 731.
Evoluţia culturală din primele secole ale Evului Mediu,
prin transmiterea unei părţi a moştenirii culturale a antichităţii
71
şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales
religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul
aşa-numitei Renaşteri carolingiene (ultimul sfert al secolului al
VIII-lea - prima jumătate a secolului al IX-lea).
Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului
în rit latin a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai
bună, în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. Pentru
realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a invitat la curtea sa
pe Petru din Pisa şi Paulin din Friul (Italia), Paul Diaconul,
Theodulf, Alcuin etc., gramaticieni, poeţi, teologi, geografi.
Programul Renaşterii carolingiene a fost realizat prin
activitatea acestui "stat major cultural" şi s-a desfăşurat în
cercurile cultivate ale epocii, ca Academia palatină de la
Aachen, şcolile episcopale, mănăstireşti ş.a. Din această
perioadă datează majoritatea operelor antice, care au fost
copiate în scriptoriile mănăstirilor, opere ale scriitorilor antici,
Titus Livius, Caesar, Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc.
În istoriografie tendinţa de a glorifica şi a justifica
politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă în
Analele regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai
însemnate petrecute în anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol
cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard - cca. 830).
Deşi Renaşterea carolingiană, prin programul şi
mijloacele sale modeste, nu putea cuprinde decât un mic
72
număr de oameni, având deci o răspândire şi efecte limitate,
totuşi, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii
culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu
înţelepciunea antică a constituit veriga de legătură între cultura
clasică, umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul
renascentist. Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a
fost completată, în secolele IX-XI, prin intensificarea contactelor
culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă, mai ales prin
Italia de sud şi Spania arabă.
În domeniul ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul
Italiei a culturii occidentale cu cele bizantină, arabă şi ebraică, a
funcţionat în secolul al X-lea şcoala de medicină de la Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a
continuat să fie latina, dar încheierea în linii mari a procesului de
formare a popoarelor şi limbilor romanice şi germanice a stat la
baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă.
Astfel, jurământul de la Strassbourg, întocmit în 842 este
redactat în limba latină, dar pentru a fi înţeles de oştenii din
Francia apuseană şi de cei din Francia răsăriteană, conţine şi o
redactare în lingua romana (franceză) şi lingua tedesca (germană).
În Britania domnia lui Alfred cel Mare (871-899), rege de
Wessex, poate fi comparată, din punctul de vedere al culturii şi
învăţământului, cu cea a lui Carol cel Mare, deoarece şi el dispune
crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-saxone.
73
Arta. Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au
coexistat şi s-au influenţat elemente ale moştenirii clasice
romane, păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi
în tehnica mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai ales în
arhitectura în lemn şi în obiectele în lemn ca şi în artele
decorative: podoabe, miniaturi şi coperţi de codice.
În domeniul arhitecturii în piatră de tradiţie romană se
înscriu bazilicele San Apollinare Nuovo şi San Vitale din Ravenna
(sec. VI), baptisteriul Saint Jean din Poitiers (sec. VII), capela
imperială de la Aachen (sfârşitul secolului al VIII-lea - începutul
secolului al IX-lea).
Primele manifestări ale unei arhitecturi romanice -
caracterizată prin bolta de pietre faţetate, menţinute cu o lata
numită cheie de boltă - apar aproape în acelaşi timp, la sfârşitul
secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, în Catalonga,
Lombardia şi Lorena. De aici ele se exind în tot Occidentul
creştin, punctul de convergenţă situându-se în Burgundia şi
Auvergne. Arta bizantină, cu edificiile sale cu cupole şi cu
caracterul hieratic şi ţeapăn al decoraţiunilor sale, arta
musulmană, descoperită în Spania Reconquistei şi pe Tărâmul
Sfânt, i-au inspirat mult pe arhitecţii şi artiştii epocii romanice.
Printre problemele tehnice care se ridicau în faţa
arhitecţilor, cea mai importantă era aceea a acoperişului, care
a fost construit din piatră în sistemul bolţii în plin arc, care avea
74
dezavantajul că nu oferea posibilitatea ridicării unor construcţii
înalte. Acest inconvenient a fost înlăturat începând cu secolul al
XI-lea, când s-au adoptat soluţii variate: juxtapunerea mai
multor cupole, bolţi în umbrar susţinute de arcuri ce dublează
bolta. Exemple celebre de astfel de construcţii se întâlnesc din
Franţa până în regatul maghiar şi din Scandinavia până în Italia
(mănăstirea Santiago de Compostella, domul din Worms,
catedralele din Poitiers, Toulouse ş.a.).
Sculptura şi pictura erau, de regulă, auxiliare ale
arhitecturii, dar s-au realizat şi opere separate, mai ales în
domeniul artelor decorative (statuete, ca aceea reprezentând
un suveran carolingian, poate Carol cel Mare, sec. IX). De o
mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative legate
de prelucrarea lemnului şi a metalelor şi decorarea
manuscriselor. Scriptoriile, mai ales ecleziastice, din secolele VI-
X, constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice, în
secolele IX-X cu eleganta minusculă carolingiană, ci şi pentru
realizarea legăturilor, ferecăturilor şi minierea codicelor, ca
Evangheliarul din Kells, Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania
anglo-saxonă, sec. VIII-IX), Psaltirea de la Utrecht (statul
carolingian, sec. IX).
75
 FLOCON, Albert – 1976, Universul cărților, traducere de
Radu Berceanu, Editura Stiintifica şi Pedagogica, Bucureşti,
p. 18-41.
Editura Sport-Turism, p. 21-33; 38-45.
 * * * - 1972, Introducere în lingvistica, Editura Academiei,
antica, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti.
 GHEŢIE, Ion – 1974, Începuturile scrisului în limba românǎ,
Editura Academiei, Bucureşti
76
 JAKO, Sigismund, MANOLESCU, Radu – Scrierea latinǎ în
evul mediu, Editura Știinţificǎ, Bucureşti, 1971
 MUREŞAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cărţii şi tiparului,
Gallimard, Paris.
- Ipoteze privind originea alfabetului.
- Scrieri provenite din alfabetul fenician.
- Care este originea alfabetului latin?
- Care este originea alfabetului grecesc?
- Care sunt alfabetele cele mai răspândite în Europa?
77
6. Scrierea limbii române
6.1. Cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul

României
Primele elemente de scriere descoperite pe teritoriul
României datează din perioada neoliticului dezvoltat. La
Tărtăria (jud. Alba) au fost găsite trei tăbliţe de lut. Două dintre
ele sunt acoperite cu reprezentări stilizate de oameni, copaci şi
animale, iar pe cea de-a treia sunt plasate grupuri de semne
despărţite prin linii.
Făcând un studiu comparativ cu tăbliţele de lut
sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, datând de la sfârşitul
mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea î.e.n.,
cercetătorii au observat o asemănare cu acestea. Pe baza
cercetărilor efectuate, s-a ajuns la ipoteza că tăbliţele de la
Tartaria au o vechime mai mare decât tăbliţele sumeriene.
Aceasta ar însemna ca scrierea a apărut sub forma
pictogramelor în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, fapt
ce pare confirmat şi de reprezentările pictografice găsite pe
obiecte descoperite în două localităţi din Bulgaria.
O altă descoperire deosebit de semnificativă a fost făcută
la Daia Română (jud. Alba) unde au fost găsite mai multe
fragmente de ceramică, două statuete de lut ars şi alte obiecte. O
78
importanţă deosebită o reprezintă un vas de mici dimensiuni care
are imprimate pe fund grupe de semne şi reprezentări stilizate,
unele asemănătoare cu cele găsite pe tăbliţele de la Tărtăria.
Se disting patru grupuri de semne: o reprezentare
stilizată a unei capre; un grup de semne ce ar putea reprezenta
un arbore; alt grup asemănător cu un y care pare sa redea
(asociat cu două segmente din semnul anterior) tot
reprezentarea schematică a unei capride; al patrulea semn, prin
simpla inversare a sigiliului, reprezintă tot o capră. S-a emis
ipoteza că această grafie abstractizata a sigiliului ar reprezenta
o succesiune a anotimpurilor. Ca datare, vasul-sigiliu de la Daia
este considerat ca fiind imediat următor tăbliţelor de la
Tărtăria, constituind o etapă nouă în evolutia scrierii în aria
culturii Vinča-Turdaş.
Până în perioada stabilirii negustorilor greci pe ţărmul
vestic al Pontului Euxin (sec.VII-VI î.e.n..) şi a întemeierii
oraşelor state Histria, Tomis şi Callatis, nu mai cunoaştem alte
dovezi de scriere. Geto-dacii au folosit, iniţial, alfabetul grec
întâlnit mai întâi pe monedele locale, începând cu mijlocul sec.
al IV-lea î.e.n., apoi au trecut la utilizarea alfabetului latin,
generalizat după constituirea provinciilor Moesia şi Dacia, cu
excepţia oraşelor vest-pontice, unde a continuat să se scrie şi
greceşte. La Ocniţa (jud. Vâlcea), au fost descoperite inscripţii
79
pe vase, cu caractere greceşti, care redau numele basileului
Tiamarchos.
La Sarmizegetusa Regia, capitala statului dac centralizat,
pe un mare vas de ceramica apare inscriptia “Decebalus per
Scorillo” scrisă cu litere latine. Istoricul Iordannes (sec. al VI-lea)
confirmă că geţii cunoşteau şi foloseau scrierea într-un număr
destul de mare. Din păcate, nu s-a păstrat o libellus scrisă de
Ovidiu în limba geţilor şi care ne-ar fi oferit mai multe date
despre aceasta.
Primele documente în limba română au fost scrise
folosind alfabetul chirilic imprumutat de la bulgari modificat şi
adaptat cerinţelor specifice limbii române. De la 43 de litere şi
foarte multe accente, alfabetul a fost redus la 33 în Gramatica
lui Ienăchiţă Văcărescu şi la 28 în Gramatica lui Ion Heliade
Rădulescu (în 1835 se ajunge la 27 de semne). Alfabetul chirilic
devenise aproape deplin fonologic.
Trecerea de la scrierea chirilică la alfabetul latin s-a făcut
treptat. S-au introdus unele litere latine chiar în scrierea
chirilică, aceste alfabete poartă numele de alfabete de tranziţie.
Scrierea cu alfabet latin s-a oficializat între 1830-1831. Literele
latine adoptate de români în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea nu sunt decât corolarul luptei politice şi sociale dramatice
duse de românii din Transilvania timp de secole.
80
Meritul introducerii alfabetului latin în scrierea
românească este al Şcolii Ardelene şi al celui care a reprezentat cel
mai bine acest curent în Ţara Românească, Heliade Rădulescu.
Adaptarea alfabetului latin a pus probleme care ţineau
de absenţa unor litere care să redea sunetele specifice limbii
române (â, î, ă, ş, ţ). Pentru rezolvarea acestei situaţii s-au avut
în vedere două posibilităţi: redarea lor după modelul limbilor
indoeuropene ce se scriau cu alfabet latin (unde un sunet poate
fi redat în scris prîntr-un grup de litere) sau să se acepte
principiul fonologic în scriere – fiecare sunet având
corespondent o literă şi nu un grup de litere. Astfel, pentru
sunetul ş s-a evitat modelul francez care reda acest sunet prin
grupul ch, litera pe care o utilizăm astăzi fiind creată de Gh.
Șincai. După modelul lui ş s-a creat ţ; ă a fost propus de către
Gheorghe Roja, iar î provine dîntr-o literă a alfabetului chirilic
în pozitie iniţială; â a fost redat după modelul lui ă.Transilvania
a fost prima provincie românească în care scrierea cu alfabet
latin a devenit oficială în anul 1860.
În Ţara Românească, eforturile de a modifica scrierea
limbii române au fost susţinute în primul rând de Ion Heliade
Rădulescu. Acesta, cu o perseverenţă admirabilă, a înlocuit
treptat în revista pe care o conducea literele chirilice cu cele
latineşti (este adevărat că el propunea modelul limbii italiene
atât pentru scriere cât şi pentru pronunţie; singurele elemente
81
italiene admise în ortografia limbii române au rămas notarea
grupurilor che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi care se scriu şi se
pronunţă ca în limba italiană).
În Ţara Românească anul oficializării scrierii cu alfabet
latin este 1862, iar în anul următor – 1863 – şi Moldova trece
oficial la noua scriere.
Sarcina de a codifica scrierea limbii române a revenit
Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1866, sub numele de
Societatea Literară Română. Titu Maiorescu a pus bazele
teoretice raţionaliste ale scrierii româneşti moderne.
În anul 1881, Academia Română a reuşit să elaboreze un
prim sistem ortografic general şi obligatoriu în care etimologismul
era îngrădit prin reguli care ţineau seama de realitatea fonetică
a limbii din epocă.
Editura Sport-Turism, p. 36-38.
 * * - 1972, Introducere în lingvistică, Editura Academiei,
82
Contribuţii filologice şi lingvistice, Editura Academiei, Bucureşti.
- Care sunt cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul
României?
- Care au fost cauzele trecerii de la alfabetul chirilic la cel
latin?
- Când au fost stabilite primele norme ortografice ale limbii
române?
- Care sunt principiile ortografice ale limbii române?
- Contribuţia Şcolii Ardelene în trecerea de la alfabetul chirilic
la alfabetul latin.
- Contribuţia lui Ion Heliade Rădulescu.
83
6.2. Scrierea şi cartea manuscrisă în Ţările Române
“Cel mai vechi manuscris copiat la noi în țară se
păstrează la Sibiu şi se presupune a fi probabil din Transilvania,
de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea:
un Triod-Penticostar redactat în slavonă. Din aceeaşi perioadă
datează Fragment de Apostol, unul dintre cele mai vechi
manuscrise slavone, provenit din Moldova, lucrare executată
pe pergament şi decorată cu ornamente grafice. O lucrare din
secolul al XIII-lea este Apostolul lui Ștefan, manuscris scris în
slavoneşte pe pergament, lucrare realizată parţial în Ţara
Românească şi restul în Moldova. Un manuscris din care s-au
păstrat doar două file de pergament este Mineul de la Neamţ,
vechi text slavon copiat în Ţara Românească (sec. XIII). O lucrare
copiată în Transilvania, în secolul al XIV-lea, este Vechiul
Testament de la Râşnov, manuscris realizat pe pergament,
prezentând şi ornamentaţie grafică.
Cartea manuscrisă din ţările române îşi găseşte şi ea, ca
şi arhitectura, sculptura, pictura şi broderia, originea în universul
culturii bizantine. În secolul al XIV-lea, în teritoriile locuite de
români se caligrafiau manuscrise bogat ornamentate. La scriere se
folosea pergamentul, caligrafierea făcându-se cu chinoroz negru
sau roşu şi cu aur. Iniţialele erau bogat împodobite cu motive
geometrice sau vegetale; foarte rar se apela la motive zoomorfe.
84
Ca şi în codexurile bizantine, uneori în manuscrise apăreau
portrete sau scene religioase, tratarea artistică fiind deosebită.
Dupa opinia lui Nicolae Iorga, prima carte ştiută şi ajunsă
până la noi cu data sigură este Evangheliarul lui Nicodim din
1405. Lucrarea este executată pe pergament şi a fost mai târziu
ferecată în argint.
Data primului act oficial (hrisov) scris pe hârtie în Ţara
Românească este 23 noiembrie 1406, dat de Mircea cel Bătrân.
Se crede totuși că hârtia a fost utilizată mai de mult. Nicodim va
lăsa la moartea sa (in 1406) o adevarată şcoală de caligrafiat
manuscrise; ucenicii săi, Sofronie, Pimen şi Silvan vor continua
opera acestuia în Moldova, la Neamţ.
O figură reprezentativă în domeniul scrierilor religioase
în limba slavonă este Grigore Tamblac (1364-1426) care a scris
în Moldova, din porunca lui Alexandru cel Bun, în 1402,
Pătimirea sfântului mucenic Ioan cel Nou.
Un rol de mare importanţă în dezvoltarea scrierii îl
ocupă centrul de la Neamţ, unde s-a remarcat personalitatea
lui Gavriil Uric, copist, caligraf şi miniaturist. Este celebru
Tetraevanghelul său, datând din 1429, comandat artistului de
către doamna Marina, soţia lui Alexandru cel Bun, pentru
folosinţa ei personală. Lucrarea se găseşte în prezent la
Biblioteca Bodleiana din Oxford şi cuprinde un text slavon,
căruia ulterior i s-a adaugat textul grecesc corespondent.
85
Manuscrisul este împodobit cu miniaturi de mare frumuseţe,
fiind o adevărată culme a artei manuscrise în Moldova. Din cele
douăsprezece manuscrise păstrate de la Gavriil, acesta este
singurul împodobit cu miniaturi care dovedesc influenţa şi
rafinamentul picturii bizantine. Artist de mare sensibilitate,
Gavriil Uric a împrumutat ceva din cromatica autohtonă şi a
reuşit să o adapteze modelelor clasice. De o valoare deosebită
sunt şi chenarele ornamentale, precum şi cele patru frontispicii
care preced textele. Motivul de bază al chenarelor este palmeta.
Cât priveste cele patru frontispicii, ele reprezintă improvizaţii pe
o temă de origine bizantină: cercuri şi linii întretăiate.
Până în 1450, Gavriil Uric a copiat mai mult de
paisprezece manuscrise. Prin diversitatea sa, şi mai ales prin
desăvârsirea ei artistică, opera de caligraf miniaturist şi cărturar
a lui Gavriil Uric a influenţat decisiv evoluţia artei manuscrisului
în Moldova, el fiind considerat întemeietorul şcolii
moldoveneşti de artă a cărţii.
Dezvoltarea scrierii şi nevoia de carte manuscrisă au
impus crearea de şcoli în care erau pregătiţi viitorii copişti.
Aceste şcoli funcţionau pe lângă mănăstiri şi la curţile domneşti.
În învăţământ şi la slujbe se folosea limba slavonă, iar atunci
când au apărut primele lucrări în limba română ele erau scrise
cu alfabet chirilic.
86
O dezvoltare rapidă şi un progres real în realizarea
artistică a manuscriselor se produce în prima parte a secolului
al XVI-lea în Ţara Românească, cartea manuscrisă ajungând la
valoarea operelor similare din Moldova.
Între cele două şcoli de carte manuscrisă din ţările
române existau asemănări şi deosebiri. Astfel, cărţile
moldoveneşti prezintă la frontispicii dreptunghiuri late,
compuse din două sau mai multe șiruri de cercuri legate între
ele prin continuarea motivului, pe când cele muntene prezintă,
fără exceptie, o singură bandă, formată dîntr-un singur şir de
cercuri. Din aceasta cauză, suprafaţa ocupată de motiv este
întotdeauna, la manuscrisele muntene, de forma unui
dreptunghi foarte alungit. Totodată, trebuie arătat că din
manuscrisele muntene lipseşte decoraţia figurativă. Dacă în
prima parte a secolului al XVI-lea manuscrisele munteneşti
urmau elemente ale şcolii moldoveneşti folosite de către Gavriil
Uric la mănăstirea Neamţ, în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea manuscrisele muntene se vor îndepărta de tradiţia
moldovenească, urmând un drum propriu.
S-au păstrat două tetraevanghele, unul aparţinând
mănăstirii Bistriţa olteană, descoperit într-o peşteră într-o stare
de degradare înaintată, şi altul păstrat la mănăstirea Suceviţa,
scris pentru ţarul bulgar Ivan Alexandru. Despre prima lucrare
deducem unele date datorită faptului că s-a păstrat o copie a
87
ei, făcută în acuarela, în secolul trecut. Cuprinde douăzeci şi
cinci de ilustraţii, din care nu lipseau portretele. Manuscrisul
găsit la Suceviţa, azi păstrat la British Museum, este o lucrare
interesantă, întrucât ilustraţia este dispusă direct în text, fără a
fi încadrată, ea făcând parte integrantă din povestirea însăăși.
Scrierea şi cartea manuscrisă au cunoscut o mare
înflorire în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în Moldova şi Ţara
Românească, o dată cu întărirea organizării administrative, cu
consolidarea puterii centrale şi mai ales o dată cu domnia unor
personalităţi ilustre ca Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi
Neagoe Basarab, voievozi iubitori de cultură. De numele lui
Ştefan cel Mare sunt legate o serie de lucrări, cum ar fi copierea
unui tetraevanghel slavon scris de Nicodim în 1473, conţinând
un portret al domnitorului, şi scrierea cronicii Moldovei, inclusiv
a domniei lui (Cronica Brevitae Scripto – în 1502, text în
germană; Letopiseţul de la Bistriţa – 1506; Letopiseţul de la
Putna – 1518, 1526 etc.), opera marcând începuturile
istoriografiei românești originale.
Un loc deosebit în programul domniei lui Neagoe Basarab
l-au ocupat problemele artei şi ale culturii. De domnia lui sunt
legate rezidirea şcolii din Şcheii Brașovului şi tipărirea unei lucrări
frumoase (“Evangheliarul” din 1512 de la Târgovişte). I se
atribuie de asemenea celebra scriere Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie, model de educaţie politică şi
88
etică pentru un fiu de domn, potrivit preceptelor vremii,
lucrarea s-a păstrat sub formă de copii, textul iniţial fiind în
slavonă, dar având variante în limbile română şi greacă. În
vremea lui Neagoe Basarab apare un nou tip de ornamentare a
manuscriselor, grupând motive geometrice, florale sau zoomorfe,
utilizate după o schemă numită “închisă”, din cauză că motivul nu
se repetă. Acest tip de ornamentare vine să îmbogăţească formele
artistice în domeniul manuscriselor cu miniaturi.
Legat de noile condiţii, trebuie arătat că românii doreau
să scrie în limba română şi în acest sens s-au făcut eforturi demne
de menţionat. O scrisoare în limba slavonă, datând din perioada
1482-1492, a boierului Dragomir Udrişte, adresată braşovenilor,
foloseste în formula introductivă un cuvânt românesc. În actele
sibiene, apare, în 1495, menţionată suma cheltuită pentru plata
unui preot care alcătuise scrisori în limba română. Se atesta
astfel strânsa legatura între Ţara Românească şi Transilvania,
precum şi folosirea curentă a limbii române în relaţiile
economice şi politice. Totodată, în acelaşi an, se menţionează
existenţa unei şcoli româneşti în Scheii Braşovului.
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung este primul text
cunoscut redactat în limba română, datând din 29-30 ianuarie
1521. Scrisoarea a fost trimisă din Câmpulung Muscel lui
Johannes Bekner, judele Braşovului, şi dă informaţii cu privire
la mişcările trupelor turceşti pe malul Dunării. Textul propriu-
89
zis este scris într-o limbă apropiată de cea de astăzi, atestând
faptul că exista deja o tradiţie a scrisului românesc.
Manuscrisele Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană,
Codicele Voroneţean, Psaltirea Hurmuzachi, datând din
perioada 1500-1559, sunt considerate cele mai vechi cărţi-
manuscris în limba română. În felul acesta se pun bazele
introducerii limbii române în biserică. În actele vremii întâlnim
foarte des, în special la Sibiu, atestări despre prezenţa unor
traducători ai scrisorilor din corerspondenţa Sfatului oraşului în
limba română.
De anul 1536 se leagă un eveniment de mare
importanţă pentru afirmarea originii latine şi unităţii poporului
român: apariţia lucrării Ungaria sau despre originea neamului,
a regatului, a aşezării, a împărţirii, despre aspect şi despre
avantajele sale, de Nicolae Olahus.
Pentru scrierea manuscrisă, sfârşitul secolului al XVI-lea
găseşte în Ţara Românească, ca figură reprezentativă, pe Ioan
de Cratovo, care a lucrat la Craiova, în 1583. Lucrările acestuia
prezintă o ornamentaţie florală complicată şi culori vii.
Continuând tradiţia şi evoluând novator, societatea
românească a secolului al XVII-lea a lăsat o bogată moştenire
artistică, creată sub domni iubitori de fast şi strălucire, ca Matei
Basarab şi Vasile Lupu şi în special sub cârmuirea domnitorului
Constantin Brâncoveanu.
90
O personalitate remarcabilă în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi inceputul secolului al XVII-lea a constituit-
o mitropolitul cărturar Anastasie Crimca. La Dragomirna,
Anastasie Crimca va crea cel mai important centru de
caligrafiere a manuscriselor, o adevarată şcoală a genului cu
specific şi stil propriu. Alături de ornamentele geometrice, de
chenarele şi literele din împletituri tradiţionale, se asează
motivele florare, delicat stilizate, portretul lui Crimca (şi chiar al
părinţilor săi), fundaluri cu acoperişuri asemănătoare celor
moldoveneşti, scene cu numeroase personaje.
De fapt, se utilizau vechile modele bizantino-bulgare,
într-un colorit viu, în care predominau roşul, albastrul şi
verdele. Anastasie Crimca a fost un pictor de manuscrise de
mare talent, cu mare forţă creatoare, un ilustrator deosebit. De
remarcat că el şi-a încercat talentul şi pictând motive orientale
pentru mănăstirea Dragormirna, ctitoria sa.
Pentru Ţara Românească, scrierea manuscrisă ilustrată
cu miniaturi prezintă tendinţe diverse: unele lucrări, cum ar fi
cele realizate în timpul domniei lui Matei Basarab de către
diaconul Mihail sau cele ale grămăticului Radu, sunt apropiate
de miniaturile protopopului sârb Ioan din Cratovo; altele reiau
motivele geometrizante mai vechi, iar altele îşi iau modele din
arta orientului musulman. Un exemplu pentru ultimul tip de
91
lucrări îl reprezintă Liturghierul grecesc ornat de Calinic pentru
domnul Constantin Brâncoveanu.
În Transilvania, manuscrisele românesti păstrează
vechea ornamentaţie geometrică (cercuri şi impletituri).
Odată cu apariţia primelor tipărituri realizate de către
Macarie, între 1508-1512, apare treptat o concurenţă între
lucrările caligrafice şi cele tipărite, primele deţinând la început
avantajul frumuseţii şi caracterului de lux, ultimele devenind
tot mai ieftine şi având un tiraj mai mare, căpătând în timp chiar
şi valenţe estetice. Are loc, dupa cum este şi normal, o scădere
a scrierii de manuscrise şi, prin dezvoltarea tiparului, o mai
mare democratizare a scrierii şi cititului, modul de comunicare
vizual făcând paşi înainte.
Manuscrisul începe să-şi găsească un înlocuitor în cartea
tipărită şi să-şi piardă treptat adepţii. Se trece astfel de la o
formă de comunicare vizuală, frumoasă, luxoasă, dar greoaie
atât în realizare cât şi în folosire, cum era cartea manuscrisă, la
o formă nouă, cartea tipărită, mai evoluată tehnic, mai ieftină,
mai uşor de realizat, nu numai ca unicat, ci chiar multiplicată,
destinată nu numai unui singur cititor, ci unui număr din ce în
ce mai mare de beneficiari. Se deschide epoca “galaxiei
Gutenberg” (DUŢĂ, Victor – 1988, Călătorie în lumea scrierii şi
tiparului, Editura Sport-Turism, p. 98-103).
92
Gallimard, Paris.
93
7. Utilizarea scrierii până la apariţia tiparului.
Cartea grecească şi cartea romană
Posteritatea nu a păstrat nici un manuscris contemporan

vreunui autor vechi roman, grec, ebraic sau chinez. “Adesea
secole întregi, uneori, mai mult de un mileniu, despart data
probabilă a compunerii textului de cea mai veche copie păstrată”
(Al. Flocon, 1976, p. 51). Cel mai vechi fragment din Iliada
datează din secolul I î.e.n. Întreaga educaţie greacă era axată pe
limbaj şi memorie. Puterea cuvântului era reală şi nu metaforica.
Opera lui Homer era în centrul sistemului educativ, aşa cum era
Evanghelia în educaţia creştină. “Grecia antică nu era deloc
obsedată de cuvântul scris” (idem, p. 51), acesta devine
important abia în secolul al V-lea. Cel mai mare sofist, Socrate,
practica un învăţământ oral sub forma de Întrebări.
De la tragedie la comedie, de la retorică la filosofie, de
la epopee la poemul liric, de la pamflet la istorie, toate genurile
literare se dezvoltau din plin, şi răspândirea lor, atât orală cât şi
scrisă, era rezolvată la scara societăţii elenice. Începând cu
secolul al V-lea, târgul de carţi de la Atena răspundea unor
cerinţe şi cartea figura printre mărfurile exportate. Aristotel
povesteşte că discursurile marilor oratori se vindeau cu sutele.
94
Urmând celei greceşti, civilizaţia romană va fi tributară
culturii elenistice. ”Părintele” literaturii latine, Livius Andronicus
(grec la origine), scrie o versiune latină a Odiseei şi drame după
modelul grecesc. Din secolul al II-lea î.e.n. supravieţuiesc numai
câteva opere ale lui Plaut, ale lui Terentiu, şi cele datorate lui
Porcius Cato, primul enciclopedist roman, căruia îi va
supravieţui De agri cultura şi Retorica ad C. Herenium, cea mai
veche lucrare de proză latină care s-a păstrat. În secolul lui
Augustus, mort în anul 14 e.n., literatura latină va atinge
apogeul prin Cicero, Cezar, Titus Livius, Horațiu şi Ovidiu.
Poemele lui Martial şi alte izvoare literare oferă
elementul de apreciere al producţiei şi comerţului de cărţi la
Roma. Editorul şi prietenul lui Cicero, Atticus, avea sub ordinele
sale numeroşi sclavi copişti, cărţile lui ajungând până în Grecia.
Tryphon, editorul lui Lartial şi al lui Quintillian, este cunoscut
prin prefeţele dedicate acestor autori. Editorul Atrectus anunţa
noutăţile prin foi volante. Despre operele lui Varro, cel mai
erudit şi fertil dintre scriitorii romani, se spunea că ajungea
până în colțurile cele mai îndepărtate ale lumii.
Adevărate librării, “bibliopola”, pentru cărţi noi şi de
ocazie, existau la Roma, la Argiletum şi în oraşele de provincie,
ca Brindisi, Lyon şi Reims. Învăţământul roman, cu toate
încercările de reformă, era destul de mediocru. Chiar în scrierile
lui Plaut sunt prezentaţi învăţători “magistri” dispreţuiţi şi prost
95
plătiţi. Învăţământul gramaticienilor şi al retorilor desăvârşea
educaţia clasei superioare, a cetăţenilor de prim rang
(“classici”), de preferinţă în limba greacă, redând, după
izgonirea filosofilor pe vremea lui Vespasian, doar regulile
complicate ale unei elocvenţe alambicate şi formaliste.
Tacit, Juvenal, Petronius şi alţi scriitori se plâng că
nenumăratele lecturi publice la modă, adevărate “vernisaje”
dăunează atât calităţii scrierilor cât şi practiciii lecturii. În altă
parte, Cicero vorbește despre “cărţi pline de minciuni”,
minciuni datorate copiştilor, prea puţin scrupuloşi. Obiceiul de
a scrie după dictare şi în cadenţă, preocuparea pentru rezultate
obţinute cu o mână de lucru servilă, explică numeroasele
greşeli şi contrasensuri.
Editura Sport-Turism, p. 36-38.
Radu Berceanu, Editura Ştiintifică şi Pedagogică, Bucureşti,
p. 51-57.
96
Gallimard, Paris.
97
8. Contribuția lui A.T. Laurian și a Școlii Ardelene
la trecerea limbii române la alfabetul latin
Toţi intelectualii secolului trecut care erau preocupaţi

de crearea limbii române de cultură porneau de la constatarea
că limba epocii era săracă şi neexersată în cultură. Divergenţa
de păreri se iveşte îndată ce se preconizează sau se aplică o
anumită formulă de remediere a situaţiei date. Istoria
lingvisticii consemnează două curente principale în teoria
formării limbii literare: cel purist de diferite nuanţe (latinismul,
italienismul, şcoala fonetică sau purismul românesc) şi cel
numit istoric-popular. Diferenţa între cele două curente este
dată de felul cum concep ele progresul. Pentru reprezentanţii
curentelor puriste progresul înseamnă perfecţionare, idee
iluministă transpusă şi în domeniul cultivării limbii, concepută
ca proces raţional, artificial, de erudiţie care urma să ducă pe
de o parte la reconstruirea formelor primare, nealterate în
stare să se constituie în dovezi ale nobilei descentenţe şi pe de
altă parte să ducă la regularitate logică. Adepţii curentului istoric
– popular concep progresul în formulă romantică drept evoluţie
naturală, fără reforme, ceea ce în cazul limbii însemna păstrarea
formelor tradiţionale ale exprimării literare şi îmbogăţirea limbii
pe de o parte prin explorarea sursei populare, pe de altă parte
98
prin împrumutul moderat în conformitate cu necesităţile impuse
de noile descoperiri ale civilizaţiei.
Era de aşteptat ca Laurian, filosof care atribuia
importanţă maximă raţiunii şi rol modest ficţiunii,
matematician, geograf, istoric, lingvist care se ocupa de
realitatea obiectivă şi „de la care se cere adevărul” (Discurs la
deschiderea cursului de filosofie, Bucureşti, 1842, apud Popescu
Teiuşan – Netea, 1970, p. 278.) – în contrast cu poetul de la care
„se cere numai frumosul, să fie şi el tot deşert” să fi fost
preocupat de posibilităţile şi căile perfecţionării limbii ca
instrument al cunoaşterii ştiinţifice.
Idealul de limbă perfectă domină concepţia lui Laurian
privitoare la cultivarea limbii române. După el o limbă se
apropie de perfecţiune dacă îşi îndeplineşte funcţiile de
cunoaştere şi de transmitere a mesajului cu maxim randament.
Proprietăţile unei astfel de limbi sunt bogăţia, perfectibilitatea,
adecvarea la idee şi economicitatea. Iată-le şi în formularea lui
Laurian: „... o limbă e cu atâta mai perfectă cu cât poate
desemna ideile mai acurat şi cu cât le poate comunica altora
mai precis şi mai perfect”. Pentru aceea se cere:
1. Ca limba să fie copioasă şi perfectibilă, adecă să aibă termini
pentru toate simţimintele, reprezentăţiunile şi faptele
noastre, vorbele să se poată deriva, compune şi combina
99
după cum cere înţălesul şi să nu împedece progresul şi
perfecţionarea intelectuală prin inflesibilitatea lor.
2. Să fie caracteristică, adecă să desemneze acurat fiecare
cuget; să aibă termini generali şi speţiali şi să nu împedice
mintea în distinţiunile necesare încurcând-o prin vorbe
neterminate.
3. Să fie simplă şi lesne, adecă semnele ei să se poată spune şi
înţălege fără dificultate, conformaţiunea şi construcţiunea
să aibă legi cât mai puţine va fi cu putinţă” (apud
Dumitrașcu, p. 95).
În concepţia multora, inclusiv Laurian, dintre limbile
naturale latina se apropie de perfecţiunea logică, etalând şi
bogăţia vocabularului şi un sistem derivaţional suplu.
După Laurian limba română perfectă trebuie să
corespundă acestui grup de cerinţe logico – lingvistice şi pe
lângă acestea – sau, poate, în primul rând – să-şi etaleze
originea latină pură.
Ritmul nu prea rapid în care s-a desfăşurat trecerea la
alfabetul latin în paginile Magazinului a fost determinat de
dezideratul redactorilor ca revista să aibă reală audienţă pe tot
teritoriul românesc.
„Fără îndoială, preocupările de ortografiere de la
Magazin, inclusiv cele legate de tehnica tipografică, i se
datoresc lui Laurian, chiar şi când Bălcescu se afla încă în ţară.”
100
(Teiuşan Popescu Ilie - Netea Vasile 1970, p. 60 ). Avea pentru
asta priceperea necesară şi îi plăcea „manipularea corecturei
tipariului şi îmblarea pe la tipografie.” (Maiorescu 1973, p. 346).
Chiar dacă un cercetător modern al periodicelor
secolului trecut, Ovidiu Papadima, nu acordă nici o importanţă
acestor preocupări de ortografiere, se cuvine recunoscut că
aceste eforturi ale organizatorului Laurian au constituit un pas
către adaptarea scrierii latine.
Magazinul istoric pentru Dacia avea să cuprindă şase
mari rubrici intitulate:
1. Cronicul românesc, în care urmau să fie publicate cronici şi
anale scrise în limba română;
2. Diplomaticul românesc, destinat actelor oficiale, hrisoavelor,
anaforalelor, tratatelor şi convenţiilor;
3. Memorialul dacian consacrat documentelor despre Dacia
culese din vechii autori greci, latini, bizantini, traduse în
limba română;
4. Inscriptoriul dacian în care aveau să se reproducă inscripţiile
antice şi medievale aflate pe teritoriul Daciei, descrieri de
monumente arhitectonice, morminte, etc.;
5. Disertatoriul istoric care trebuia să cuprindă cronologia
domnilor români, studii critice, disertaţii, descrieri
geografice şi etnografice;
101
6. Buletinul bibliografic (lista scrierilor istorice noi referitoare la
Dacia, recenzii şi note critice).
Primul număr al Magazinului avea să apară la 1 iulie 1845.
Magazinul istoric pentru Dacia urmărea nu numai să
cultive interesul şi dragostea românilor pentru trecutul lor, ci
totodată – aşa cum se arătase în prospect – să iniţieze o vastă
acţiune pentru strângerea documentelor naţionale spre a lărgi
astfel bazele ştiinţifice ale istoriografiei româneşti, obiectiv pe
care – prin Arhiva Românească şi prin publicarea Letopiseţelor
Ţării Moldovei – îl urmărea în Moldova şi Mihail Kogălniceanu,
iar în Transilvania prin Foaia pentru minte, inimă şi literatură,
George Bariţiu.
Laurian a publicat în Magazinul şi un considerabil număr
de documente istorice şi inscripţii epigrafice extrase fie din
diferiţi istorici străini, fie din arhivele româneşti sau străine
cercetate. Sub titlul Acte diplomatice el publică astfel în primul
număr al Magazinului, în originalul latin şi în traducere
românească – precedate de o introducere – „cele cinci acte de
alianţă încheiate în anii 1389-1411 între Mircea cel Bătrân şi
Vladislav, regele Poloniei, aflate în cronica poloneză a Dogiei.”
(Magazinul istoric, I, 1848, p. 327-342).
Lui Laurian nu-i revine numai meritul redactării şi
imprimării Magazinului, ci totodată şi pe al difuzării lui pe întreg
teritoriul românesc, şi îndeosebi în Ardeal, Banat, Crişana şi
102
Maramureş. Pentru această acţiune, spijinit în mod permanent
de George Bariţiu, el s-a servit, pe lângă librării de profesie, de
un mare număr de colectanţi care au asigurat revistei de la
Bucureşti nu numai o largă răspândire, ci totodată şi sumele
necesare susţinerii lui.
La începutul secolului XIX, România nu a intrat în
curentul lingvistic dezvoltat sub influenţa concepţiilor care
elaboraseră metoda comparativă. În vremea aceea erau
dominante la noi ideile şcolii latiniste, care considerau că
„română este o latină coruptă” (Graur, Wald, 1977, p. 123), şi
deci trebuie luate măsuri pentru a o repara, adică pentru a o
apropia din nou de latină. Sub influenţa acestor idei, s-a pornit
la înlocuirea cuvintelor de origine slavă, maghiară cu cuvinte
construite special din elemente de origine latină. Astfel, de
exemplu, în loc de chibrit, s-a propus de părete frecătoriu,
pentru că adesea chibriturile erau aprinse prin frecarea lor de
perete, iar în loc de cravată s-a încercat compusul de gît legău.
Cei mai cunoscuţi campioni ai relatinizării limbii au fost August
Treboniu Laurian şi Ioan Massim, care, în dicţionarul academic
redactat de ei în 1871, au exclus cuvintele de origine nelatină,
înlocuindu-le cu cuvinte latineşti sau inventate.
Altfel de prejudicii se aduceau limbii române prin
folosirea unei scrieri etimologice fără nici o justificare practică.
În alte limbi, când au început să fie scrise, s-a stabilit un sistem
103
de litere care reproduceau exact pronunţarea. Cu timpul,
pronunţarea a evoluat, iar scrierea a rămas cea veche.
Ortografia etimologică prezintă dezavantaje, în primul rând
pentru că îngreunează învăţarea scrisului şi a cititului. Dar ea nu
poate fi schimbată brusc şi radical, întâi pentru că nu se poate
rupe dintr-o dată cu tradiţia, al doilea pentru că scrierea
tradiţională, nefiind legată de o anumită pronunţare actuală,
acoperă diferenţele produse în ultimele secole: toţi scriu la fel,
şi fiecare citeşte în conformitate cu pronunţarea regiunii lui.
În România, astfel de argumente în favoarea unei scrieri
diferite de pronunţare nu existau. Totuşi, pentru a apropia
limba română de originea ei latină, se cerea să se scrie cuvintele
aşa cum se presupunea că s-ar fi pronunţat cu o mie de ani
înainte, când nu exista scriere românească. De exemplu, se
propunea tierra pentru ţară, iar sunetul î era scris în cinci feluri,
după vocala latină din care provenea în fiecare cuvânt în parte:
mână, vênt, rîu, rônd, gût.
Unul din domeniile în care cele mai multe eforturi au
fost orientate către realizarea unor impunătoare opere
colective este istoria limbii române: tratatul de Istorie a limbii
române, care, elaborat de un larg colectiv de cercetători de la
Bucureşti, Cluj şi Iaşi şi cuprinzând cinci volume: (I Lima latină,
II Româna comună, III Dacoromâna comună, IV Limba română
în secolele XVI – XVIII, V Limba română în secolele XIX – XX),
104
reprezintă un vast proiect în ansamblul activităţii lingvistice
româneşti. Având ca redactor responsabil pe academicianul
Alexandru Rosetti, tratatul a fost gândit ca o largă privire
sintetică asupra evoluţiei limbii române de la origini până
astăzi, examinând variantele şi complexele ei probleme în
lumina celor mai recente rezultate ştiinţifice, completând
lacunele, aducând fapte şi date noi.
Concepţia de bază a lucrării constă în considerarea
istoriei limbii române ca o succesiune de stări de limbă,
reprezentând fapte demarcate în interiorul unui proces
continuu: scopul cercetării îl constituie descrierea sistemului
limbii române în diferite epoci punând în evidenţă atât
continuităţile, cât şi discontinuităţile.
Din cele cinci volume proiectate, au apărut primele două
(1965, 1969). Volumul I (redactor responsabil: Alexandru Graur)
urmăreşte dezvoltarea limbii latine din cele mai vechi timpuri
până în secolul al V-lea, când are loc căderea Romei şi se
formează Imperiul roman de răsărit. Descrierea prezintă faptele
limbii latine în perspectivă indo-europeană, scoţând în evidenţă
tendinţele de evoluţie care se manifestă în diverse domenii.
Cel de al II-lea volum (redactor responsabil: Ion
Coteanu) a avut sarcina delicată de a reconstrui o fază din
evoluţia complicată de la latină la română, cuprinsă între
secolul al V-lea şi epoca de dislocare a dialectelor. Elaborarea
105
acestui volum, care cuprinde două părţi principale (Latina
dunăreană şi Româna comună), se bazează, din lipsă de atestări
documentare, pe examinarea şi compararea datelor oferite de
evoluţia anterioară şi ulterioară a latinei şi a idiomelor
romanice pentru prima etapă, pe comparaţia dintre
dacoromână şi aromână, în primul rând, precum şi pe
confruntarea cu istroromâna şi meglenoromâna, pentru
româna comună. Tabloul astfel obţinut este completat printr-
un al treilea capitol (Influenţe), unde, în afară de elementul
autohton, care ocupă un loc important, se discută influenţa
veche greacă, influenţa germanică şi presupusa influenţă avară,
precum şi influenţa slavă, la începuturile ei în această perioadă.
În acest volum, ca şi în celelalte, de altfel, se pune accentul pe
dinamica internă a sistemului.
Această vastă epopee a limbii române îşi trage
rădăcinile din două fundamentale lucrări de asamblu: Histoire
de la langue roumaine a lui Ovidiu Densusianu şi Istoria limbii
române a lui Alexandru Rosetti – aceasta din urmă apărută în
deceniul din urmă în mai multe ediţii (ultima, Istoria limbii
române de la origini până în secolul al XVII-lea, în 1968) mereu
îmbogăţite şi completate prin utilizarea celor mai recente
informaţii, dar şi din numeroase lucrări, volume sau articole,
abordând probleme mai restrânse.
106
În perioada pe care o avem în vedere au apărut o serie
întreagă de studii consacrate cercetării limbii latine din
Peninsula Balcanică (H. Mihăescu, Limba latină în provinciile
dunărene ale Imperiului roman 1960 şi S. Stati, Limba latină în
inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor, 1961; cercetări asupra
lexicului României orientale au fost realizate de capitolele de
lexic latin din volumele I şi II ale tratatului de Istorie a limbii
române mai sus menţionate.
„Au apărut studii privind influenţa greacă: H. Mihăescu,
Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-
lea, 1966, Dimitrie Marmeliuc, LR 1959, 6, V. Arvinte, AUI 1966,
1, se ocupă de împrumuturile din greaca bizantină” (Iordan,
1978, p. 137).
Problema elementelor germane în limba română este
abordată de Vasile Arvinte, Ştefan Binder şi Alexandra Roceric
– Alexandrescu, ultimii doi având în vedere răspândirea în
graiuri a cuvintelor de origine germană.
O privire de asamblu asupra direcţiilor de dezvoltare a
limbii române, de la latină până azi, oferă Alexandru Graur în
Evoluţia limbii române.
Multe cercetări au fost consacrate textelor vechi, unele
reprezentând chiar lucrări preliminare la tratatul de Istoria
limbii române. În această categorie se încadrează, de exemplu,
107
Andrei Avram, Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a
primelor texte româneşti.
În domeniul foneticii şi fonologiei, se înregistrează
prezenţa unor vechi probleme în jurul cărora se desfăşoară o
dispută susţinută. Aşa sunt, de exemplu, problema lui u final, a
cărui amuţire timpurie este afirmată şi susţinută de Alexandru
Rosetti şi contestată de Emil Petrovici.
O prezentare de asamablu oferă Introducere în fonetica
istorică a limbii române, 1970, Marius Sala are în vedere
perioada anterioară secolului al XI-lea, insistând asupra
perspectivei romanice a faptelor în prezentarea cărora recurge
la elemente de analiză structurală. Lucrarea se încheie cu o
descriere a sistemului fonologic din româna comună. Autorul
subliniază premisele latine ale evoluţiei foneticii şi fonologiei
româneşti. Emil Petrovici, într-o lucrare mai veche (Influenţa slavă
asupra sistemului fonemelor limbii române, 1956), explică multe
particularităţi ale foneticii româneşti prin contactul cu slava.
Printre sursele de studiere a istoriei limbii române
trebuie menţionate, de asemenea, numeroasele colecţii de
documente, publicate în ultimele decenii şi care, chiar dacă nu
au fost totdeauna reproduse cu grija filologică necesară, pot fi
utilizate cu folos cel puţin în cercetarea unor aspecte ale istoriei
limbii române.
108
Interesul pentru textele vechi a condus la (re)publicarea
unor lucrări de paleografie (Emil Vîrtosu, Paleografie româno-
chirilică, 1968; Damian P. Bogdan, Compendiu al paleografiei
româno-slave, 1969).
„Heliade, cu un an înaintea Tentamenului, îşi enunţase
public planul de a înlocui definitiv alfabetul chirilic.” (Vârtosu,
1968, p. 222). Laurian va fi unul dintre cei care au conlucrat la
transpunerea în practică a acestui plan.
În cele ce urmează voi descrie două aspecte ale
preocupărilor sale legate de scrierea limbii române:
a) înlocuirea literelor chirilice cu cele latine și b) elaborarea
ortografiei româno-latine.
Evident în activitatea publicistică Laurian nu putea urma
calea radicală a Tentamenului. În prima perioadă petrecută la
Bucureşti, în calitate de coredactor al Magazinului istoric
pentru Dacia, a practicat alfabetul de tranziţie. Variantele
acestuia de la an la an se vor deplasa în direcţia latină, proces
ce se poate surprinde pe baza scrierii practicate de Laurian în
paginile amintitei publicaţii.
Varinta folosită în 1845 (tom. I, p. 15-82) are în
componenţă următoarele semne (unele cu semn diacritic) ale
alfabetului latin: a, d, e, é = probabil [ea] conform indicației din
Dicţionarul LM (I, 1134) dar sigur şi ea (în finală de cuvânt), i, ĭ
(în finală de cuvânt), m, n, o, ό = probabil [oa] cum mai târziu
109
în Dicţionarul LM se dă indicaţia „ό cu apropiere de oa”, (II,
454), s, t, z.
În anul 1846 li se adaugă f, ia, î şi semnele mixte шt în loc
de щ prezent în varianta precedentă (tom. II, p. 65-128) şi în
acelaşi an, dar în tomul următor, b, g, l, j, r, t şi grupul st = [ƒt].
Primul fascicol din tomul al IV-lea, care apare în 1847,
completează lista semnelor latine cu u şi ŭ iar prin fascicolul
următor se incheie procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu
cel latin. Apărând şi ultimele litere latine pentru slovele până
acum neînlocuite ъ, к, ч, x, п, ш şi в, respectiv apar grafemele
ă, c, ce-ci, che-chi, p, si şi v.
„Autorii monografiei consacrate lui A.T. Laurian s-au
înşelat afirmând că revista se imprimase cu slove chirilice”
(Teiuşan, Netea, 1970, p. 62).
Aşadar, Magazinul a parcurs un drum asemănător cu
publicaţiile lui Ion Heliade Rădulescu, probând eficacitatea
metodei formulate teoretic şi demonstrată practic pentru
prima dată de cel ce în multe privinţe a determinat cursul
spiritualităţii româneşti din secolul al XIX-lea.
Ritmul nu prea rapid în care s-a desfăşurat trecerea la
alfabetul latin în paginile Magazinului a fost determinat de
dezideratul redactorilor ca revista să aibă reală audienţă pe tot
teritoriul românesc. De aici decurge necesitatea moderaţiei în
materie de ortografie, fără să se fi renunţat la progres. Iată
110
principiile enunţate în primul număr al Magazinului: „Una din
vederile Magazinului istoric fiind de a răspândi cunoştinţa
istoriei românilor în toate provinţiile Daciei, pentru articole
originale redacţia ca întrebuinţa o limbă şi o ortografie mai
progresivă, dar moderată, şi care să fie cât se va putea mai bine
primit de către deosebitele dialecte româneşti, luând de la
fiecare dialect, sau mai bine provinţialism, aceea ce i se va
părea bun şi raţional. Spre acest sfârşit, cât şi pentru ortografie
s-a primit în parte cea adoptată de Gazeta Transilvaniei.”
(Dumitraşcu, 2002, p. 64)
Tipărirea Magazinului cu alfabet latin, începând cu a
doua jumătate a tomului al IV-lea, în 1847, este reflexul
activităţii lui Laurian în cadrul Asociaţiei literare (1845-1848).
Asociaţia, formată din intelectuali progresişti, hotărâse în
noiembrie 1847 adaptarea scrierii latine pentru tipăriturile sale,
dar, deşi s-a elaborat şi votat o ortografie româno-latină,
aplicarea acesteia nu o dovedeşte decât registrul de procese
verbale ale şedinţelor, membrii semnând în acesta cu litere
latine. Este semnificativ faptul că Laurian a luat parte chiar la
elaborarea acestei ortografii. Aşadar, Magazinul din 1847 se
poate considera realizarea hotărârii Asociaţiei.
Aceeaşi înnoire în forma grafică o va înfăptui Laurian şi
în cadrul publicaţiei Universu a cărei conducere o preia de la
I. Genilie la începutul anului următor.
111
În tipăriturile îngrijite sau semnate de Laurian după
această dată slovele chirilice îşi fac apariţia datorită atmosferei
mai puţin inovatoare a Iaşului de la mijlocul secolului al XIX-lea.
În 1853-1854 Laurian editează Hronica lui Gheorghe Şincai
respectând scrierea manuscrisului, iar în ediţiile ieşene ale
manualelor sale recurge la alfabetul de tranziţie.
„În aceşti ani numele lui, alături de cel al lui Ion Heliade
Rădulescu şi Constantin A. Rosetti, simbolizează ideea
generalizării alfabetului latin.” (Idem, p. 68, 71, 81)
Concomitent cu trecerea la alfabetul latin se iveşte
problema ortografiei româno-latină. Puriştilor latinişti şi
italienizaţi li s-a părut că principiul ortografic fonetic este
incompatibil cu scrierea româno-latină. La această concluzie
teoretică au ajuns determinaţi şi de faptul că sistemele de scriere
elaborate până la ei erau bazate pe principiul etimologic.
Laurian recunoştea capacitatea pe care o are scrierea cu
literele latine bazată pe principiul etimologic de a juca un rol de
factor unificator de limbă chiar pe plan european, cuprinzând,
evident pentru el, numai limbile neolatine.
Problema principiului etimologic a fost mult discutată în
filologia românească în perioada trecerii efective de la alfabetul
chirilic la cel latin, în perioada în care se căuta să se adopte
literele latine cu ortografia cea mai simplă şi tot de o dată mai
conformă cu natura limbei.
112
Argumentaţia pentru scrierea etimologică s-a îmbogăţit
şi nuanţat în acest interval, datorită în special lui Timotei
Cipariu, care reprezintă şi ultimul cuvânt de autoritate asupra
concepţiei etimologice, iar mai târziu datorită discuţiilor care au
avut loc în cadrul tinerei Societăţi Academice Române.
În practica lui Laurian scrierea româno-latină a cunoscut
numeroase variante. Cel mai etimologic sistem este cel din
Tentamen. Descrierea şi justificarea lui le găsim în capitolul
intitulat De scribendi ratione. Principiul aplicat este enunţat în
felul următor: „cuvintele în general trebuie să fie scrise în
acelaşi fel cum se scriu în latină, respectând regulile deduse din
geniul limbii şi cele câteva modificări care decurg din Analogie
şi Etimologie.” (Idem, p. 85)
Flora Şuteu, prin studiul consacrat influenţei scrierii
asupra ortoepiei, demonstrează că etimologismul este
răspunzător de crearea modelului pedant de urmat în
normarea tuturor cuvintelor – adică de evoluţia modelului
eufonic al limbii române. Concluzia finală a cercetătoarei este
că „Cipariu şi eroica şi demna lui generaţie prin promovarea
pronunţării ideale apropiate de latină au contribuit în măsură
hotărâtoare la fixarea sistemului fonetic actual al variantei
noastre literare (Şuteu, 1976, p. 89).
113
Contribuţia Şcolii Ardelene
Simplificând şi denaturând imaginea dezvoltării

culturale la românii din Transilvania, manuale şcolare mai vechi
desemnau sub denumirea Şcolii ardelene mai mult de un secol
de evoluţie ideologică, începând cu mijlocul veacului al XVIII-lea
şi terminând cu ultimele decenii ale celui următor.
Exegeza ştiinţifică a înlăturat asemenea confuzii şi erori.
Denumirea de şcoală latinistă, mai exact de curent latinist, s-a
rezervat exclusiv pentru latiniştii extremişti din a doua jumătate
a veacului al XIX-lea. În schimb, pentru mişcarea de idei naţională
iluministă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui
următor s-a consacrat termenul de Şcoala ardeleană.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
preocuparea pentru ortografia limbii române s-a intensificat
odată cu lupta dusă de Şcoala Ardeleană pentru demonstrarea
latinităţii poporului şi limbii române. La această luptă au contribuit
printre alţii Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuil Micu.
Fiind posesorii unor temeinice cunoştinţe filologice,
reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus, pentru prima dată în
mod deliberat, problema creării limbii literare. Ei şi-au dat
seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se
poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile
romanice ,,surori” (Rosetti, 1956, p. 15).
114
Astfel, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au propus să
elaboreze un sistem ortografic românesc, bazat pe principiul
etimologic. În felul acesta ei sperau să apropie, până la
identificare, limba română scrisă de cea latină.
Prima încercare de a pune în practică acest punct de
vedere o găsim în Carte de rogacioni pentru evlavia homului
chrestin, tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu, la Viena, în
1779. La sfârşitul acestei cărţi, Samuil Micu indică alfabetul
utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice.
Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul
etimologic, dar pe larg explicat şi argumentat, găsim în prima
gramatică tipărită a limbii române: Elementa linguae daco-
romanae sive valachicae, Viena 1780.
Ortografia propusă de Micu şi Şincai în această
gramatică era menită să asigure o haină cât mai latinească
limbii române şi cerea, din partea celor care s-ar fi încumetat s-
o utilizeze, serioase cunoştinţe de fonetică istorică.
De caracterul exagerat al acestei scrieri etimologice şi-a
dat seama, în oarecare măsură, chiar Şincai, care în ediţia a
doua, din 1805, apărută la Buda, sub titlul Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae, emendata, facilitata et in
meliorem ordinem redacta per Georgium Sinkay, face concesii
ortografiei fonetice.
115
De asemenea, grupurile de sunete che, chi, ghe, ghi sunt
notate ca în ortografia de astăzi (ochiu, potârniche, unghie);
apoi se suprimă h iniţial etimologizant (oameni, în loc de
homeni) şi u intervocalic (laudáám, în loc de laudauam; laudái,
pentru laudáui; dormieám, pentru dormieuam). În general,
ortografia din ediţia a doua a gramaticii e mai apropiată de
ortografia actuală.
Anumite concesii a făcut Samuil Micu şi în prefaţa
Acatistului de la Sibiu, din 1801, în care, el propune un sistem
ortografic întemeiat pe alfabet latin. Regulile la care se opreşte
de data aceasta sunt mult mai simple; unele dintre acestea (c,
g urmate de vocalele palatale) ne duc către ortografia italiană,
iar altele, cum este introducerea accentului circumflex pentru
redarea sunetului â, aveau să se impună, cu unele modificări
uşoare, diferitelor sisteme ortografice ulterioare.
De asemenea, Petru Maior a fost unul dintre învăţaţii
transilvăneni, care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a
tipărit chiar o lucrare în acest sens: Orthographia romana sive
latino-valachica una cum clavi, apărută la Buda, în 1819
(reprodusă apoi şi în Lexiconul de la Buda, 1825). Aici, cu toate
că propune o ortografie etimologică, Maior admite şi alte grafii,
adoptând sistemul italian de scriere a consoanelor africate: ci
(ce), gi (ge) şi utilizând, pentru prima dată, semnele ş, ţ,
păstrate şi în ortografia actuală.
116
Părăsirea conştientă a principiului etimologic şi
înlocuirea lui, în mare măsură, cu cel realist, fonetic, sunt o
dovadă elocventă că aceşti cărturari ardeleni au urmărit prin
activitatea lor să înlesnească cât mai mult poporului însuşirea
elementelor de cultură.
Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi câteva gramatici,
dintre care unele au văzut lumina tiparului în vremea când au
fost scrise. Între acestea, locul cel mai de seamă, din punct de
vedere cronologic, îl ocupă aceeaşi Elementa linguae daco-
romanae sive valachicae. Deşi e scrisă în limba latină, doar
exemplele sunt româneşti, lucrarea este deosebit de importantă
pentru că e cea dintâi gramatică românească tipărită.
Prin lucrarea Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae se urmărea un dublu scop: dovedirea originii latine
a limbii române şi deci vechimea poporului român pe aceste
locuri şi folosirea ei în opera de culturalizare a unui număr cât
mai mare de români.
Alt corifeu al Şcolii Ardelene, Petru Maior, ne-a lăsat, în
manuscris, câteva fragmente dintr-o gramatică (Dissertaţie
despre articlii limbii româneşti; Fragmente sintactice) care au
fost publicate mai târziu de Cipariu în Archivul său.
O valoroasă gramatică românească a elaborat şi Budai-
Deleanu, în jurul anului 1812, sub titlul Temeiurile gramaticii
româneşti. În 1812, autorul terminase şi versiunea latinească a
117
acestei scrieri: Fundamenta grammatices romaenicae seu ita
dictae valachicae. Gramatica lui Ioan Budai-Deleanu cuprinde
următoarele capitole: fonetica, morfologia, sintaxa.
Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de
actuală: numele, pronumele, verbul, partiţipia, adverbia,
prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia; graduri de comparaţie:
pozitiv, comparativ şi superlativ.
Prin realizarea celor dintâi gramatici ale limbii române
se iniţia rezolvarea unei alte probleme fundamentale pentru
evoluţia limbii literare, şi anume codificarea ei prin formarea
unui sistem de norme gramaticale. Cunoaşterea şi stăpânirea
noţiunilor de gramatică încep să devină condiţia esenţială a
folosirii limbii literare, după cum rezultă şi din folosirea
termenului ,,limbă gramaticească”.
Eroarea gramaticienilor ardeleni a constat în preluarea
globală a normelor gramaticale din limba latină, fără să se ţină
seama că limba română şi-a format norme proprii, ca urmare a
evoluţiei fireşti a limbii, de-a lungul anilor.
Deşi au acordat atenţie mai ales chestiunilor privitoare
la originea latină a limbii române şi, în legătură cu aceasta, au
preconizat înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, formulând
totodată principiile unei ortografii etimologice, pentru a
apropia în acest fel cuvintele limbii române de aspectul latin
originar, totuşi, corifeii Şcolii Ardelene au manifestat
118
preocupări şi pentru probleme, referitoare la limba literară din
epoca lor.
Petru Maior şi-a exprimat părerile în materie de limbă şi
de ortografie în mai multe lucrări: Dissertaţie pentru începutul
limbei româneşti şi Dissertaţie pentru literatura cea vechie a
românilor (ambele publicate la sfârşitul lucrării Istoria pentru
începutul românilor în Dachia, ediţia a II-a, Buda 1834); apoi:
Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, tipărită
la Buda, în 1819, şi, ulterior, retipărită în Lexiconul de la Buda,
1825; Dialogu pentru începutul linbei română, care a apărut ca
anexă la Orthographia romana sive latino-valachica şi a fost
reprodus, o dată cu aceasta, la începutul Lexiconului de la Buda.
În privinţa latinităţii limbii române, Maior are o părere
deosebită de aceea exprimată de Micu şi Şincai, care susţineau
că limba română a rezultat din latina clasică. Maior lărgeşte
concepţia asupra originii latine a limbii române şi a înrudirii ei
cu celelalte limbi romanice. El porneşte de la constatarea,
relevată şi de gramaticii latini, a deosebirilor dintre latina
literară sau clasică şi latina populară, numind-o pe cea dintâi
,,limba gramaticească” sau ,,învăţată”, iar pe cea de-a doua
,,limba de obşte a poporului” sau ,,limba poporană”, din care s-
a dezvoltat cea ,,învăţată” sau clasică.
Petru Maior a sugerat, de asemenea, ideea, recunoscută
astăzi de toţi romaniştii, că fondul latin popular s-a păstrat mai
119
fidel în limba română decât în celelalte limbi romanice, care au
fost, încontinuu, influenţate, prin biserică, şcoală şi
administraţie, de latina literară sau clasică, influenţă care a
încetat, în sud-estul Europei, foarte devreme, locul latinei, ca
limbă scrisă, luându-l aici, mai întâi, limba greacă, iar la noi, mai
târziu, secole de-a rândul, slavona.
Ioan Budai-Deleanu este singurul din Şcoala Ardeleană
care susţine prezenţa în limba română a unui element de
substrat daco-geto-tracic. Budai-Deleanu schiţează astfel,
procesul de formare, din latina populară, al limbilor romanice:
latina a încetat, după el, să mai fie o limbă unitară, mai întâi,
prin extinderea ei din Latium în întreaga Italie şi apoi în
teritoriile dinafara acesteia. Prin contactul cu limbile
populaţiilor autohtone, latina a început să se diferenţieze în
dialecte, care au constituit baza limbilor romanice de astăzi.
Limbile care au contribuit la transformarea latinei populare în
actualele limbi romanice au fost, după el: galica şi, mai târziu,
franca şi vandala pentru franceză; gotica, vandala, longobarda
şi teutonica pentru italiană; iar pentru limba română: daco-
geto-traca şi apoi gotica, gepida şi, în parte, hunica. Chiar
greşind în detalii, ideea influenţei substratului şi a substratelor
în formarea limbilor romanice s-a dovedit o realitate istorică.
Fondul latin popular constituie, după Ioan Budai-Deleanu, baza
comună a limbilor romanice. De aceea, deşi s-a dezvoltat izolat
120
de celelalte limbi romanice, limba română are comun cu ele
acest fond popular latin.
August Treboniu Laurian, în lucrarea Tentamen criticum
apărută la Viena în 1840, susţine ca şi Budai-Deleanu, că în
fostele provincii ale Imperiului roman s-au format, mai întâi,
dialecte, care au devenit, cu timpul, limbile romanice de astăzi,
având la bază latina populaţiei rurale, a militarilor, a
coloniştilor, a oamenilor simpli. Laurian este primul lingvist
român care remarcă asemănarea limbii române cu dialectele
italiene de sud, fiind, de asemenea, primul, în lingvistica
noastră, care, pentru a demonstra identitatea de structură a
limbii române cu a celorlalte limbi romanice, compară Tatăl
nostrum românesc, cu versiuni dialectale franceze, italiene,
spaniole şi retoromane ale acestei rugăciuni. Tot el remarcă,
pentru întâia oară la noi, ideea continuităţii dialectale între
limbile romanice.
Chiar dacă, prin coordonatele sale de bază, această
mişcare culturală pare un reflex al iluminismului european,
,,prin rădăcinile pătrunse adânc în trecut până la primele
manifestări ale ideii de neam, prin prelucrarea făcliei de lumină
din mâna înaintaşilor şi, mai ales, prin consecinţele profunde
asupra consolidării naţiunii române, Şcoala Ardeleană rămâne
un fenomen cu adevărat românesc” (Nicolescu, 1971, p. 7).
121
BIBLIOGRAFIE
DUMITRAŞCU, Katalin – 2002, August Treboniu Laurian, Opera
lingvistică, Editura Universitaria Craiova.
GRAUR, Alexandru, WALD Lucia – 1977, Scurtă istorie a
lingvisticii, Editura Didactica si Pedagogică, Bucureşti.
IORDAN, Iorgu - 1978, Istoria lingvisticii româneşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
MAIORESCU, Titu – Critice - 1973, vol. I-II, Ediţie îngrijită de
Domnica Filimon, introducere de Eugen Todoran,
Editura Minerva, Bucureşti.
MIHĂESCU, H. – 1960, Limba latină în provinciile dunărene ale
Imperiului roman, Editura. Academiei, Comisia pentru
studiul formării limbii și poporului romi ̂n, București.
NICOLESCU Aurel - 1971, Şcoala ardeleană şi limba română,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
ROSETTI Alexandru, Limba română în secolele al XIII-lea – al XVI-lea,
Editura Academiei, 1956.
STATI, Sorin – 1961, Limba latină în inscripţiile din Dacia şi
Scythia Minor, Editura. Academiei, București.
ŞUTEU, Flora – 1976, Influenţa ortografiei asupra pronunţării
literare româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.
122
TEIUŞAN, Popescu Ilie - NETEA, Vasile - 1970, August Treboniu
Laurian, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti.
VÂRTOSU, Emil - 1968, Paleografia româno-chirilică, Editura
ştiinţifică, Bucureşti.
123
124
TESTE, GRILE, EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ
- Ce este scrierea?
- Care au fost etapele pre-scrierii?
- Care sunt materialele pe care s-a scris?
- Cum a evoluat scrierea de la pictografie la ideografie?
- Ce este scrierea ideografica?
- De câte feluri este scrierea ideografica?
- Explicaţi scrierea ideografica şi tipurile ei.
- Ipoteze privind originea alfabetului.
- Scrieri provenite din alfabetul fenician.
- Care este originea alfabetului latin?
- Care este originea alfabetului grecesc?
- Care sunt alfabetele cele mai răspândite în Europa?
- Care sunt cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul
României?
- Care au fost cauzele trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin?
- Când au fost stabilite primele norme ortografice ale limbii
române?
125
- Care sunt principiile ortografice ale limbii române?
- Contribuţia Şcolii Ardelene în trecerea de la alfabetul
chirilic la alfabetul latin.
- Contribuţia lui Ion Heliade Rădulescu.
- Care sunt primele texte scrise în țările române?
PROPUNERI DE REFERATE:
- Importanţa apariţiei scrierii în cultura şi civilizaţia umană.

- De la scrierea feniciană la alfabetul latin.
- Materiale-suport pentru scris. Evoluţia lor până în zilele
noastre.
- Scrierea limbii române. Trecerea de la alfabetul chirilic la
cel latin.
- Cartea manuscrisă în Țarile Române.
- Elemente care prefigurează apariţia scrierii: semnele
mnemotehnice.
- Scrierea ideografică egipteană şi descifrarea ei.
- Scrierea limbii latine.
- Rolul scrierii în răspândirea culturii greceşti şi romane.
- Rolul Şcolii Ardelene în trecerea scrierii limbii române de la
alfabetul chirilic la alfabetul latin.
- Contribuţia lui Ion Heliade Rădulescu la adoptarea
alfabetului latin.
126
TEME FACULTATIVE
1. Cărți și biblioteci vechi
Posteritatea nu a pǎstrat nici un manuscris contemporan

vreunui autor vechi roman, grec sau chinez. Adesea secole
ȋntregi, uneori, mai mult de un mileniu, despart data probabilǎ a
compunerii textului de cea mai veche copie pǎstratǎ.
Întreaga educaţie greacǎ era axatǎ pe limbaj şi pe
memorie. Puterea cuvȃntului era realǎ, nu metaforicǎ. Opera
lui Homer era ȋn centrul sistemului educativ, aşa cum era
Evanghelia ȋn educaţia creştinǎ. Educaţia tȃnǎrului grec era ȋn
mȃinile unui sclav, „pedagogul”, conducǎtorul copiilor, pe care-
i ȋnvǎta recitarea, gramatica, gimnastica. În aceastǎ ȋnvǎtǎturǎ
de bazǎ, lectura şi scrisul rǎmȃneau pe planul al doilea. Grecia
anticǎ nu era deloc obsedatǎ de cuvȃntul scris. Acesta devine
important de-abia ȋn secolul al V-lea ȋ.e.n. (Flocon, p. 51)
Cel mai mare sofist, Socrate, practica un ȋnvǎţǎmȃnt oral
sub formǎ de ȋntrebǎri. De la tragedie la comedie, de la retoricǎ la
filosofie, de la epopee la poemul liric, de la pamflet la istorie, toate
genurile literare se dezvoltau din plin, şi rǎspȃndirea lor, atȃt oralǎ
cȃt şi scrisǎ, era rezolvatǎ la scara societǎţii elenice. Începȃnd din
127
secolul aV-lea ȋ.e.n., „ta biblia”, tȃrgul de cǎrţi din Atena, rǎspundea
unor cerinţe şi cartea figura printre mǎrfurile exportate.
Scrierea pe ”ostakon”, cuvȃnt care desemna, la origine,
scoica iar apoi ciobul de ceramicǎ- s-a menţinut ȋn viaţa politicǎ,
unde servea drept buletin de vot. Amintirea acestui fapt va fi
pǎstratǎ prin procedura abuzivǎ a ”ostracismului”, proscrierea
adversarului politic pronunţatǎ cu majoritatea de cǎtre
alegǎtori (Idem, p. 52).
Cartea latinǎ se prezintǎ ca o rudǎ sǎracǎ alǎturi de
cartea greacǎ. „Pǎrintele” literaturii latine, Livius Andronicus,
era un grec luat prizonier ȋn bǎtǎlia de la Tarent, din anul 272
ȋ.e.n. El scrie o versiune latinǎ a Odiseei şi drame dupǎ model
grecesc. La rȃndul ei, Grecia cucerise Roma, impunȃndu-i
cultura sa oralǎ şi scrisǎ, cȃt şi principalul sǎu instrument: sulul
de papirus.
Poemele lui Marţial şi alte izvoare literare oferǎ
elementul de apreciere al producţiei şi comerţului de cǎrţi la
Roma. Editorul şi prietenul lui Cicero, Atticus, avea sub ordinele
sale numeroşi sclavi copişti, cǎrţile lui ajungȃnd pȃnǎ ȋn Grecia.
Despre operele lui Varro, cel mai erudit şi fertil dintre scriitori
romani, se spunea cǎ „ajungeau pȃnǎ ȋn colţurile cele mai
ȋndepǎrtate ale lumii”.
128
Adevǎratele librǎrii, „bibliopola”, pentru cǎrţi noi şi de
ocazie, existau la Roma, la Argiletum şi ȋn oraşele de provincie,
ca Brindisi, Lyon şi Reims.
Învǎţǎmȃntul roman, cu toate ȋncercǎrile de reformǎ,
era destul de mediocru. Chiar ȋn scrierile lui Plaut, un june fiu
de familie aristocraticǎ pe nume Pistoclerus, dorind sǎ-l ducǎ pe
pedagogul sǎu Lydus la amanta sa, ȋi aminteşte brutal: „ȋn
definitiv, eu sunt sclavul tǎu, sau tu al meu?”. Învǎţǎmȃntul
gramaticienilor şi al retorilor desǎvȃrşea educaţia clasei
superioare, a cetǎţenilor de prim rang, de preferinţǎ ȋn limba
greacǎ, predȃnd, dupǎ izgonirea filosofilor pe vremea lui
Vespasian, doar regulile complicate ale unei elocvenţe
alambicate şi formaliste (Flocon, p. 53)
Tacit, Petronius şi alți scriitori se plȃng cǎ nenumǎratele
lecturi publice la modǎ, adevǎrate „vernisaje”, dǎuneazǎ atȃt
calitǎţii scrierilor cȃt şi practicii lecturii. În altǎ parte, Cicero
vorbeşte despre „cǎrţi pline de minciuni”, minciuni datorate
copiştilor prea puţin scrupuloşi. Obiceiul de a scrie dupǎ dictare
şi ȋn cadenţǎ, preocuparea pentru rezultatele obţinute cu o mȃnǎ
de lucru servilǎ explicǎ numeroasele greşeli şi contrasensuri.
Imperiul roman, de fapt bilingv, ar fi fost de o ariditate
şi de o lipsǎ de interes intelectual surprinzǎtoare, dacǎ nu ar fi
intervenit aportul grecesc.
129
Primele mari descoperiri dateazǎ de la sfȃrşitul secolului
trecut, cȃnd, cu ocazia sǎpǎturilor fǎcute ȋn cimitirul ptolemeic
din Gurob, lȃngǎ El Fayum, au fost scoase la ivealǎ textele
capitale pentru cunoaşterea literaturii greco-romane şi creştine
a Egiptului (Flocon, p. 54).
La fel de importante sunt şi fragmentele ştiinţifice, mai
cu seamǎ scrierile matematice şi astronomice de la Euclid la
Ptolemeu, ȋntrucȃt ele ne permit o comparaţie cu manuscrisele
bizantine, devenite de neȋnţeles ȋn urma copierilor succesive,
adeseori singurele versiuni de o oarecare ȋntindere.
Homer este autorul grec a cǎrui operǎ a fost cel mai bine
pǎstratǎ. Marea sa rǎspȃndire se explicǎ prin rolul pedagogic al
scrierilor sale, dintre care 364 de fragmente ale Iliadei şi 119 ale
Odiseei atestǎ marea lor difuzare. Dintre cele 70 de titluri
cunoscute din opera lui Eschil nu au supravieţuit decȃt şapte
tragedii şi tot atȃt din cele 113 titluri ale operei lui Sofocle. Nici
Euridipe, Aristofan sau Pindar nu au avut o soartǎ mai bunǎ.
Întreaga liricǎ greacǎ nu este cunoscutǎ decȃt din rare citate.
Istoria, filosofia, ştiinţele greceşti sunt pǎstrate numai ȋn
frȃnturi. Sute de autori nu şi-au lǎsat decȃt numele.
Nici literatura latinǎ nu este mai bine reprezentatǎ.
Salustiu, Titus Livius, ȋntreaga mare literaturǎ romanǎ este
cunoscutǎ doar parţial, din copii tȃrzii. Manuscrisele romane
vechi sunt şi mai rare decȃt cele greceşti. În general, marii
130
autori latini, ȋn mǎsura ȋn care scrierile lor au supravieţuit, sunt
cunoscuţi din manuscrisele evului mediu.
Herculaneum, mic orǎşel de reşedinţǎ romanǎ, ȋngropat
ȋn lavǎ de erupţia vulcanului Vezuviu ȋn 79, ocupǎ un loc
deosebit ȋn istoria sǎpǎturilor. Începȃnd din 1709 sǎpǎturile au
permis sǎ se scoatǎ la ivealǎ aceastǎ cetate romanǎ surprinsǎ
de cataclism ȋn plinǎ activitate. În „vila papirusurilor” au fost
descoperite 1814 suluri şi fragmente p. 55. Aceastǎ vilǎ
aparţinea unui filosof al şcolii epicureene. Majoritatea textelor
trateazǎ despre aceastǎ filosofie şi sunt scrise de autori de o
mai micǎ ȋnsemnǎtate.
Din secolul al IV-lea ȋncepe un declin vizibil al cǎrţii scrise
pe papirus. Instrument de culturǎ al unei societǎţi decadente,
el dispare odatǎ cu ea. Invaziile barbare, ca şi primii creştini, au
gǎsit probabil un vid cultural aproape complet.
O datǎ cu apariţia literaturii creştine, literaturǎ cu
referinţe, ruloul devine mai puţin practic. Cartea ia atunci forma
„codexului”, cu file legate; este materializarea unui nou gen de
lecturǎ, lectura discontinuǎ, lucrȃnd prin citǎri şi comentarii.
Codexul, scris la ȋnceput pe papirus, apare ȋn secolul al II-lea.
Dar, casant, fragil, papirusul suportǎ greu ȋndoirea foilor şi
cedeazǎ locul pergamentului care-l ȋnlocuieşte cu totul ȋn
confecţionarea cǎrţilor ȋncepȃnd din secolul al IV-lea.
131
Printr-o lentǎ progresie care dureazǎ un mileniu,
biserica va forma un nou public cultivat, ȋn sensul larg, public pe
care de altfel nu va şti sǎ-l reţinǎ prea mult timp (Flocon, p. 56).
Alcǎtuirea unei biblioteci face din obligaţiile mondene,
din ȋndatoririle obşteşti. Cȃnd Saint-Simion descrie pe ducele de
Noailles, el zugrǎveşte potretul bibliofilului monden, a acelui
„ce se lǎuda cǎ ştie tot, cǎ se pricepe la cǎrţi, cǎ şi-a fǎcut o
bogatǎ bibliotecǎ, a aceluia care ȋndrǎgea oamenii de litere şi
pe savanţi pentru a-şi mǎri gloria şi onoarea, pentru a se
recomanda...”. Nenumǎrate biblioteci astfel alcǎtuite se
dezvoltǎ sau pier, ca urmare a interesului capricios al
mecenaţilor. Soarta cǎrţilor depinde, la o primǎ vedere, de o
nouǎ concepţie asupra prestigiului.
De unul singur, protectorul ştiinţelor şi literelor, nu
ȋnseamnǎ nimic. Îi trebuie consilieri, experţi. Orice Mazarin are
nevoie de un Naude. Trebuie sǎ colecţionezi ȋn cunoştinţǎ de
cauzǎ. Nici o avere nu-ţi dǎ cunoaşterea cǎrţilor. De la locul sǎu,
bibliotecarul vegheazǎ. El este acela care, pȃnǎ la urmǎ,
transformǎ instrumentul de prestigiu ȋn instrument de lucru.
Întȃi pentru sine; lipseşte ȋncǎ mult ca toate marile colecţii sǎ
fie accesibile cercetǎtorilor. Dimpotrivǎ, bibliotecile rǎmȃn
ferecate. Sunt arǎtate vizitatorilor marcanţi, la fel cu celelalte
colecţii de obiecte rare şi curioase: medalii, monede, pietre
preţioase, curiozitǎţi de toate felurile.
132
Majoritatea marilor biblioteci europene rǎmȃn
domeniul rezervat al cȃtorva privilegiaţi. Chiar lui Leibniz, ȋn
timpul unei vizite la Viena, ȋn 1714, i s-a refuzat ȋmprumutul
unor „ineditos codices” pentru cǎ le-ar fi putut copia sau
publica, diminuȃnd astfel valoarea şi raritatea bibliotecii curţii
de la Viena, „fǎrǎ a vorbi de prejudiciul pe care l-ar putea aduce
religiei şi prerogativelor Majestǎţii sale sau altor puteri”.
Cu toate acestea, ȋn cursul secolului al XVII-lea apar
primele semne ale unei schimbǎri de atitudine. Înţelegerea
faptului cǎ gȃndirea este un bun comun ȋşi gǎseşte prima formǎ
concretǎ ȋn rarele biblioteci publice din Anglia, Franţa, Italia şi
apoi din Germania. Minţi clarvǎzǎtoare preconizeazǎ
completǎri regulate, o politicǎ a achiziţiilor, bugete pentru a
transforma bibliotecile ȋn altceva decȃt ȋn manifestǎri
somptuoase ale unui gust arbitrar; ele devin instituţii publice la
ȋndemȃna cercetǎrii, instrumente de lucru. (Flocon, p. 322)
Bineȋnţeles, cu timp ȋndelungat ȋn urmǎ, biblioteci
particulare mai modeste fuseserǎ alcǎtuite ȋn vederea unor
lucrǎri bine precizate. Domeniile lor erau filologia veche,
teologia, dreptul şi rareori ştiinţele. Ele nu au supravieţuit
ȋntodeauna proprietarilor cǎci au fost ȋmprǎştiate de cǎtre
moştenitori, alimentȃnd periodic comerţul cu cǎrţi.
Dealtfel, cǎrţile vechi sunt de o calitate bestul de bunǎ
şi se uzeazǎ ȋncet dacǎ le comparǎm cu cele din zilele noastre.
133
Generaţii ȋntregi s-au servit de ele. Titlurilor vechi li se adaugǎ,
ȋntr-o progresie regulatǎ, titluri noi. Cunoscǎtorul cel mai iniţiat
riscǎ sǎ se ȋnece ȋn valurile crescȃnde ale cǎrţilor aruncate pe
piaţǎ. Tot timpul se mǎreşte cȃmpul cercetǎrilor, al curiozitǎţii,
ca şi al nevoii de destindere.
Ca sǎ poţi lucra trebuie sǎ clasifici ȋn mod raţional
aceastǎ ȋngrǎmădire. Treaba o fac librarii de cǎrţi noi şi vechi,
bibliotecarii, bibliografii, fiecare ȋn domeniul sǎu. Liste
sistematice de cǎrţi vor ajuta pe amator sǎ-şi alcǎtuiascǎ o
bibliotecǎ, vor indica cercetǎtorului ceea ce existǎ ȋn sfera
cercetǎrii sale şi vor ȋndruma pe cititor ȋn marile colecţii ale
cǎrţii (Flocon, p. 323).
BIBLIOGRAFIE
Flocon Albert – 1976, Universul cǎrţilor. Studiu istoric de la

origini pȃnǎ la sfȃrşitul secolului al XVIII- lea, Editura
Știinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti.
134
2. Începuturile scrisului în limba română
Primele începuturi, însemnări cu caracter istoric datează

din secolul XV, la curtea lui Ştefan cel Mare. Literatura română
veche cuprinde toate scrierile care au apărut pe teritoriul ţării
romane, din secolul XV, sfârșitul secolului XVII. Din punct de
vedere al conţinutului, scrierile se împart în patru grupe:
1. Scrieri cu conținut religios, care formează literatura religioasă
şi care cuprinde cărți de ritual-biblii, cazanii folosite de biserică;
2. Scrieri cu conţinut istoric care cuprind cronici, letopiseţe,
anale (latină). Aceste cronici cuprind trecutul istoric al
poporului nostru. Unele începând de la I-ul Descălecat
(luptele dintre Traian și Decebal), altele povestind
evenimente istorice, petrecute pe teritoriul Ţării Româneşti;
3. Scrierile cu conținut juridic – cuprinde pravile, cărțile de legi
care s-au scris la curțile domneşti. Erau folosite de preoți și
de oamenii stăpânirii, pentru reglementarea raporturilor
juridice dintre credincioşi;
4. Cărţile populare - care formează literatura populară.
Majoritatea nu sunt lucrări cu caracter originar, sunt
traduceri care au pătruns pe teritoriul Ţării Româneşti. Ele se
deosebesc prin conținut, dar se aseamană prin tendinţe cu
caracter moralizator.
135
Începuturile literaturii române stau sub semnul creaţiei
folclorice, anonimă şi orală. De aici greutatea de a o plasa în
timp. Abia când ea se va fixa prin scris se poate vorbi despre o
literatură cuantificabilă. Din păcate acest lucru se va întampla
abia în epoca paşoptistă, când se ştie, pentru romantici,
folclorul devine un factor important în definirea identităţii
naţionale şi o reală sursă de inspiraţie.
Neconstituindu-se ca model artistic - idee susţinută de
Nicolae Manolescu, pentru care „motivul principal constă în
faptul că abia paşoptiştii, împreună cu întreg romantismul
european, descoperă valoarea literară a folclorului. Înaintea lor
folclorul nu se constituie ca model artistic” (Nicolae Manolescu,
2008, p. 23) poezia populară nu se va bucura de încredere, locul
ei fiind luat de modele religioase, care, cel puţin pentru
perioada veche se constituie în garanţii ale scrisului.
Problema scrisului în limba română ridică numeroase
întrebări, aproape tot ce s-a scris de la întemeierea
principatelor româneşti şi până în secolul al XVII-lea a fost scris
in limba slavonă şi limba latină. Deşi exista mărturii despre
prezenţa unor texte româneşti în secolul al XV-lea sau chiar mai
înainte, doar două dintre ele prezintă încredere pentru
cercetători. Una dintre ele o constituie o însemnare dintr-un
registru de socoteli al oraşului Sibiu, în care consemnează, în
1495, că s-a plătit un florin unui preot pentru redactarea unei
136
scrisori în româneşte. Putem, aşadar, presupune că româna era
folosită în scris încă înainte de 1500, mai ales în documente cu
caracter administartiv ori juridic.
Primul document scris în limba română este o scurtă
scrisoare, din anul 1521 „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”,
prin care boierul îl anunţa pe judele Braşovului, Hanăş Begner,
că turcii se pregătesc să atace Transilvania. Alegerea limbii
române pentru redactare poate să fie determinată de nevoia
de confidenţialitate.
De scris, se scrisese, desigur, şi înainte, dar textele nu s-
au păstrat.
După 1521 avem multe scrisori, acte de vânzare și de
cumpărare, mărturii în faţa judecăţii, testamente, foi de zestre,
însemnări, etc., iar după 1540 şi cărţi tipărite, cele mai multe
din Braşov.
De aici înainte, scrisorile româneşti se răspândesc în
toate ţinuturile, iar în timpul domniei lui Mihai Viteazul, limba
română pătrunde şi în cancelariile domneşti. Cu toate acestea,
făurirea unei limbi literare nu s-a săvârşit imediat, fiind un
proces de lungă durată, care nu se reduce la simpa fixare în scris
a limbii vorbite.
Literatura veche este considerată ca fiind literatura
epocii prefeudale şi feudale, de la primele manifestări ale
scrisului în limba română până la sfarşitul secolului al XVIII-lea.
137
Istoiricii noştri au stabilit ca an de raportare, de trecere de la o
epocă la alta, anul 1780, când Gheorghe Şincai şi Samuil Micu
publică prima gramatică tiparită a limbii române, moment de
afirmare deplină a spiritului Şcolii Ardelene.
Documente emise de domnitorii romani

Primele însemnări cu caracter istoric datează în secolul
XV, la curtea lui Ștefan cel Mare. Însemnările sunt în limba
slavonă şi se încadrează în politica internă şi externă a
domnitorului. Ele se referă la lupta lui Ştefan cel Mare pentru
crearea unei puteri centrale, a unui stat centralizat
moldovenesc, împotriva autonomiei feudale, a marilor
latifundiari, pe de o parte pe plan intern, iar pe plan extern
luptele domnitorului împotiva turcilor. Domnul apare și aici ca
un om înzestrat cu puteri extraordinare, foarte viteaz, puternic.
El apare înzestrat cu puteri dumnezeieşti, ca un reprezentant al
divinităţii pe pământ „Unsul lui Dumnezeu”. Ele constituie prima
cronică oficială de curte, scrisă din porunca lui Ştefan cel Mare.
Originalul nu s-a păstrat, ci numai copii din acest manuscris.
Aceste copii au fost reproduse pentru prima dată de Ion Bogdan
într-un volum „Cronici inedite atingătoare de istorie a romanilor”.
Ion Bogdan, în acest volum, împarte copiile scrise în
două categorii: ţinând seama de locul unde bănuieşte ca au fost
făcute le denumeşte „Letopiseţe”, „Cronica de la Bistriţa”,
138
„Cronica de la Putna”, cunoscută sub două variante Putna I și II.
Cea mai apropiată de original, dupa părerea sa este „Cronica de
la Bistriţa” fiind varianta cea mai lungă care cuprinde cele mai
multe date. S-a ocupat de aceste copii și istoricul P.P.
Panaitescu care le-a studiat și publicat în volumul „Cronicile
slavo-romane” în secolul XV-XVI. El denumeşte „Cronica de la
Bistriţa” – „Letopiseţul de la Bistriţa” şi o socoteşte ca fiind mai
apropiat de original.
„Letopiseţul de când cu voia lui Dumezeu s-a înfiinţat
Ţara Românească” în denumirea editorilor Gheorghe Mihăilă și
Zamfirescu este varianta cea mai lungă şi cuprinde o povestire
a evenimentelor 1359 când se întemeiază Țara Moldovei sub
Dragoş Vodă (al II-lea Descălecat) 1507 (o istorie continuă).
Prima parte 1359-1457 ca perioadă istorică este foarte lungă,
dar ca întindere este foarte mică. Are forma unui pomelnic cu
numele domnitorilor şi anii de domnie. Se extinde la domnia lui
Alexandru cel Bun (32) ani şi prezintă viaţa la curte, căsătorii,
urmaşi, precum şi lupte. Cea de-a doua parte, „Domnia lui
Ștefan cel Mare” prezintă evenimentele prezentate an de an,
începând cu alegerea domnitorului, până la moartea sa (1504).
Autorul anonim se bănuieşte a fi fost un cutean, nu a fost călugăr,
pentru că nu se opreşte deloc asupra ctitoriilor lui Ştefan.
Accentul cade pe luptele domnitorilor împotriva
turcilor. În ajutorul lui Ştefan intervin de cele mai multe ori
139
sfinţii, chiar şi Dumezeu. Este evidenţiată politica externă de
independenţă a statelor lui. Cronica se încheie cu primii ani din
domnia lui Bogdan cel orb(1504-1507).
„Letopiseţul de la Putna” a fost descoperit la Kiev de Ion
Bogdan, este mai scurt decât cel de la Bistriţa, fiind un rezumat,
prezintă evenimentele de la 1359-1507, unde sunt relatate
numele domnitorilor şi anii de domnie, apoi este relatată
domnia lui Ştefan cel Mare .
Se continuă scrierea de cronici oficiale domneşti. Acum
se cunosc autorii de cronici, ei sunt trei monarhi: Călugarul
Macarie, Eftimie și Azarie.
Călugărul Macarie este egumen la Mănăstirea Neamţ, şi
apoi a ocupat postul de episcop al oraşului Roman. A scris o
cronică în limba slavonă, şi cuprinde: a) o povestire a
evenimentelor de la 1504-1541 când urcă pe tron Petru Rareş
în a doua domnie și b) evenimentele de la 1504 până în anul
1551. Macarie îşi scrie cronica din porunca lui Petru Rareş şi
logofătului Teodor.
Spre deosebire de secolul XV , Macarie foloseşte pentru
redactarea cronicii sale diferite izvoare „Istoria sinoptică a lui C.
Manasses”. Macarie împrumută de la Manasses aproape toate
figurile de stil, comparațiile, metaforele, hiperbolele, iar uneori
încearcă să introducă diferite fapte din istoria Moldovei. Scrie
în cronică o serie de fapte cu care a fost contemporan, din punct
140
de vedere al conţinutului cronica cuprinde domnia lui Bogdan
cel Orb. Macarie povesteşte pe larg evenimentele, începând cu
alegerea lui Petru Rareş, la Herlam, luptele cu polonii, expediţia
lui Soliman în Moldova, fuga lui Rareş în Transilvania, drumul la
Constantinopol pentru a recăpăta tronul, evenimentele din a
doua domnie.
Cronica are un caracter laudativ, econiastic, fiind
subiectivă. Se continuă cu domnia urmaşilor lui Rareş, Iliaş şi
Ştefan. Iliaş Rareş este prezentat în cele mai nefavorabile culori,
era un domn dezinteresat faţă de ţară, îşi făcuse harem, își
ducea viaţa în petreceri. Ştefan Rareş nu s-a deosebit cu nimic
de fartele său, este prezentat favorabil pentru că în timp ce Iliaş
îl scosese pe Macarie din postul de egumen, Ştefan îl
reinstalase. De aici reiese subiectivismul. Este o cronică lipsită
de obiect, în care evenimentele istorice privesc numai viaţa
domnitorului şi a boierilor. Nu avem nicio referinţă faţa de
popor. Macarie își scrie cronica de pe aceeaşi concepție
teologică, pentru că în ajutorul domnitorilor, intervin de multe
ori sfiinţii, chiar şi Dumnezeu.
Eftimie, este egumen la Manastirea Neamţ, a cunoscut
cronica lui Macarie. Este o cronică oficială de curte, comandată
de Lăpuşneanu, povestind evenimentele de la 1542-1554. Şi
cronica lui Eftimie are caracter laudativ la adresa domnitorului
Alexandru Lăpuşneanu şi un caracter violent de critică la adresa
141
urmaşilor lui Petru Rareş. Cuprinde a doua domnie a lui Petru
Rareş, prezentat în culori favorabile. Urmează domnia lui Iliaş
Rareş, criticat violent pentru că şi-a părăsit credinţa, şi-a făcut
harem, ura clerul, luând haraş chiar de la mitropolit, era un lup
în piele de oaie.
Nefavorabil era prezentat şi Ştefan Rareş, care avea
harem, îşi petrecea viaţa în petreceri. A fost omorât de boieri,
corpul său fiind străpuns cu săbiile, Eftimie aprobând moartea
sa. Domnia lui Alexandru Lăpuşneanu este prezentată în cele
mai favorabile culori. Cronica se încheie cu alegerea locului
pentru construirea mănăstirii Slatina din Moldova de Alexandru
Lăpuşneanu. Este o cronică oficială de curte, subiectivă, scrisă
de pe o concepţie teologică.
Azarie, scrie o cronică oficială de curte, îşi scrie cronica
din porunca lui Petru Şchiopu şi a logofătului Ion Golia. Cronica
începe cu domnia lui Stefan Rareş, pe care îl prezintă
memorabil, ca şi Macarie. Zice despre el că era „încet şi blând
ca un miel”. Se ridică împotriva boierilor care au omorât pe
domnitor. Urmează domnia lui Lăpuşneanu, prezentat ca fiind
„un cucernic și blând cu toți”. Despot Vodă este prezentat ca
fiind un tiran, luteran de origine, un om care nu iubea călugării.
Azarie realizează cele mai bune portrete, dar nu sunt
originale. Cele trei cronici au intrat complet în Cronica lui
142
Grigore Ureche, care ca un istoric adevărat, îndreaptă
evenimentele şi le prezintă obiectiv.
Scrisori
Cele mai vechi monumente în limba română scrise cu
alfabet chirilic datează din secolul al XVI-lea Scrisoarea lui
Neacşu din Cîmpulung, adresată în anul 1521 lui Johannes
Benker din Braşov, informând despre mişcarea oştirii turceşti la
Dunăre. Următoarea scriere în curs cronologic este un scurt
fragment exhatologic datat filigranologic între anii 1535-1555.
Primele texte româneşti cu alfabet latin Cartea de cântece din
anii 1571-1575, rugăciunea Tatăl nostru din anul 1594 transcris
de Luca Stoici. Ca o concluzie în încercarea de a elucida originile
scrisului românesc autorii afirmă că primele încercări de a scrie
româneşte cu alfabet chirilic nu poate fi datată doar presupusă
a fi tentative din cele mai vechi timpuri, chiar din momentul în
care românii au adoptat alfabetul chirilic. Cercetarea
particularităţilor de grafie a unor documente infirmă faptul că
bazele sistemului ortografic românesc ar fi fost puse de scribii
cancelariilor de slavonie. Sunt relatate câteva norme
ortografice, caracteristice ortografiei mediobulgare, folosite în
textele româneşti.
Cele patru decenii între Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi
următorul document (un zapis de vânzare emis în anul 1563 sau
143
1564 se datorează unor evenimente neprevăzute din epoca
veche (războaie, incendii, jafuri) care au contribuit la distrugerea
unor asemenea texte. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea
scrierea românească cucereşte tot mai mulţi aderenţi acest
aspect fiind sprijinit de scrierile în limba română apărute în acest
timp: 9 texte înaintea anului 1581, 18 texte între 1581 şi 1590,
iar 90 de texte între 1591 şi 1600. În timpul lui Mihai Viteazul
scrierea românească pătrunde şi în cancelaria domnească.
Conţinutul textelor neliterare diferea în comparaţie cu
felul lor, astfel textele cu caracter juridico-administrative şi
diplomatice erau zapise de vânzare, de cumpărare, de schimb,
acte de proprietate; textele cu caracter particular fiind scrisorile
în frunte cu Scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung. În concluzie
opinia autorilor este că textele neliterare au apărut ca o
consecinţă a nevoii de a comunica în limba română în scris.
Textele slavo-române cu traducere românească sunt
prezente la noi din secolul al XVI-lea, precum: Psaltirea lui
Coresi din 1577; Psaltirea Iorga cca. 1576-1578; Psaltirea
atribuită lui Şerban Coresi cca. 1589; Psaltirea Voroneţeă;
Apostolul Iorga; Psaltirea Ciobanu; Pravila ritorului Lucaci,
împreună cu Cuvântul lui Ioan Damaschin (1581); Floarea
darurilor; Cazaniile la Paşti din Codicele Sturzan; Legenda lui
Sisinie; fragmente din Codicele Bratul, precum, Apostolul
Bratul; Cazania la Paşti; Fragmente evanghelice; Extrase
144
religioase. Textele slavo-române cu traducere erau destinate
nevoilor didactice.
Scrieri bisericeşti, cuprind numeroase scrieri bisericeşti în
limba română din secolele XV-XVII. Apostolul, carte de ritual
creştin, cuprinde faptele şi scrisorile apostolilor. Apostolul Bratul
este cuprisă într-un manuscris miscelaneu, cuprinde 474 pagini,
fiind scrise pe hârtie de fabricaţie veneţiană. Caracterul bilingv,
şi totodată incomplet al copiei popii Bratul îi oferă o finalitate
didactică. Codicele Voroneţean, descoperit la mănăstirea
Voroneţ în 1871 de Gr. Creţu conţine 85 file, şi este scris cu
caractere semicruciale, cu cerneală neagră. Manuscrisul, având
hârtie de provenienţă sileziană, este incomplet.
Porţiunea conservată cuprinde Faptele apostolilor,
epistola lui Iacob, prima şi a doua epistolă a lui Petru. Apostolul
coresian, următorul scris prezentat, are tiparul executat în
negru, notele tipiconale şi iniţialele tipărite în roşu. Faptele
apostolilor şi Epistolele sunt reproduse în limba română, iar
Apostolul în limba slavonă. În literatura de specialitate, două
file şi câteva fragmente de file descoperite de N. Iorga, sunt
cunoscute sub denumirea Apostolul Iorga. Filele conţin Epistola
către galateni, iar patru fragmente din Epistola către efeseni.
Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu) conţine cântece de
implorare sau de preamărire a divinităţii, intonat de corul
credincioşilor în timpul slujbelor din bisericile reformate. Cele
145
patru file păstrate din prima Carte de cîntece sunt scrise cu
litere latine şi ortografie maghiară. Au fost descoperite în anul
1911 de H. Sztripszky în scoarţele unei lucrări din 1601, unde
serveau drept materiale de umplutură. După părerea lui I.
Gheţie, cântecele româneşti nu au fost traduse după o
anumită carte de cântece ungureşti, ci după mai multe
culegeri similare, fiind transpuse probabil în epoci diferite.
Toţi cercetătorii sunt de acord că Fragmentul Todorescu este
produsul literar-religios al comunităţii româneşti calviniste. A
fost tradusă din limba maghiară de un român din Banat-
Hunedoara în anii 1562-1571 fiind destinat românilor de
religie calvină. Traducerea a fost tipărită în perioada 1571-
1575, la Cluj, în atelierul lui Gáspár Heltai.
Catehismul este o carte de doctrină religioasă, în care
sunt expuse principii fundamentale ale religiei creştine. Două
catehisme româneşti sunt cunoscute din secolul al XVI-lea:
Catehismul de la Sibiu şi Catehismul lui Coresi. Catehismul de la
Sibiu este considerată cea mai veche tipăritură românească din
care din păcate nu s-au păstrat exemplare. Datarea tipăririi
Catehismului românesc a fost plasată în anul 1544 la Sibiu.
Catehismul lui Coresi a fost semnalat abia în anul 1921 de
Andrei Bîrseanu, din care a rămas doar un singur exemplar
lacunar. Catehismul este format din cinci părţi distincte:
Decalogul, Crezul, Tatăl nostru, Botezul şi Cuminecătura, ca şi
146
Micul Catehism al lui Luther şi alte catehisme reformate. Este
precedat de o Introducere, în care se face un istoric al traducerii
evangheliilor.
Structura lucrării scoate în evidenţă caracterul reformat
al Catehismului coresian. Din stadiul cercetărilor autorilor lucrării
pare credibil că originalul Catehismului coresian a fost un
catehism protestant maghiar din anii 1530-1540. Concluzia la
care au ajuns cei doi autori este că limbajul textului Catehismului
tipărit de Coresi în anul 1560 prezintă elemente de tip nordic,
provenind din original, şi elemente sudice, datorate tipografului
muntean. Conţinutul arată că avem de a face cu un produs al
cercurilor lutherane din Transilvania şi Banat.
Cazania este o culegere de predici care se citesc în
biserici de rit răsăritean duminica şi de sărbători. Conţin un
comentariu al evangheliei duminicale, au un caracter
moralizator, oferind credincioşilor percepte de viaţă şi de
comportament creştin. S-au păstrat două Cazanii elaborate în
secolul al XVI-lea. În lucrare sunt prezentate cele două cazanii
Tîlcul evangheliilor şi, respectiv, Cartea cu învăţătură, Păucenie
sau Chiriacodromion. Prima cazanie, tipărită de Coresi în anii
1567-1568, este unul dintre cele mai caracteristice produse ale
mişcării calvine româneşti. A doua, păstrată în număr relativ
mare de exemplare, lucrarea este semnalată de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Este alcătuită din versiuni mai vechi,
147
elaborarea s-a făcut de munteni- sud-est ardeleni, după limba
textului. Deşi este ortodoxă în conţinut, este produsul mişcării
protestante. Sunt prezentate şi trei Cazanii la Paşti: Omilie
pentru înviere se găseşte în Codicele Bratul, Încercări de
traducere din slavoneşte şi Cazania la Paşti, ambele fac parte
din Codicele Sturdzan. Cazania la Paşti a fost tradusă înainte de
1559, după toate probabilităţile, în Moldova.
Mai sunt prezentate şi analizate numeroase scrieri
bisericeşti: Colecţia de extrase religioase din Codicele Bratul,
alcătuit din necesităţi didactice într-un mediu ortodox;
Cuvântul despre dumnezeire al lui Ioan Damaschin, cuprinde
două texte scurte bilingve, texte de dogmatică ortodoxă;
Decalogul, care cuprinde cele zece comandamente religioase şi
morale, joacă rolul unui cod moral; Împărate ceresc, este o
rugăciune adresată Sfântului Duh, se păstrează în Liturghierul
din anul 1570; Liturghierul, pricipala carte de ritual al bisericii
ortodoxe, cuprinde rânduiala slujbei sfintei liturghii oficiate de
preot duminica şi de sărbători, este o carte coresiană cu două
straturi dialectale: unul muntenesc- sud-ardelenesc, şi altul
localizabil în Banat-Hunedoara. Deşi cartea este pur ortodoxă,
traducerea lui a fost o acţiune a mişcării calvine româneşti;
Molitvenicul, o carte de ritual în biserica răsăriteană, cuprinde
rânduiala celor şapte taine şi o serie de rugăciuni, este o operă
a episcopatului calvin românesc, destinată să servească preoţii
148
ortodocşi trecuţi la Reformă; Octoihul este o carte liturgică
destinată cultului ortodox, cuprinde cântările din fiecare zi,
adaptate succesiv pe opt glasuri, prima traducere, datorată
mişcării calvine româneşti, a fost localizată în sud-estul
Transilvaniei, în intervalul 1595-1610; Pravila se numea orice fel
de carte juridică, cuprinzând legi cu caracter civil sau bisericesc.
Sunt cunoscute două pravile de drept canonic din secolul al XVI-
lea: Pravila atribuită lui Coresi, cuprinde expunerea penitenţelor,
pentru o serie de încălcări a normelor morale. Fiind destinată
preoţilor după care să se orienteze în practica spovedaniei,
traducerea Pravilei constituie o acţiune a bisericii ortodoxe
româneşti. Pravila ritorului Lucaci, descoperit la mănăstirea Putna
de Gr. Creţu, datează din anul 1581 şi a fost copiat de ritorul Lucaci
din îndemnul fostului episcop al Romanului Eustatie. Glosele lui
Bogdan, prin conţinut aparţin literaturii juridice, au fost scrise într-
o mănăstire din nordul Moldovei, traducătorul, probabil un cleric,
vorbea un grai nord-moldovenesc.
Psaltirea este o carte bisericească de ritual ce cuprinde
psalmii. Psaltirile româneşti ale secolului al XVI-lea , din punct
de vedere al structurii sunt fie unilingvice: Psaltirile Scheiană,
Hurmuzaki, şi tipăritura coresiană din 1570; fie bilingvice:
Psaltirea Voroneţeană, Psaltirile coresiene din 1577 şi cca. 1589,
Psaltirea Iorga şi Psaltirea Ciobanu. Psaltirile rotacizante:
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea
149
Hurmuzaki sunt scrise fără spaţii între cuvinte, au fost
descoperite în Moldova. Dealungul timpului în literatura de
specialitate s-au format diferite opinii, unele unanime, altele
contradictorii, asupra datării, paternităţii, filiaţiei, autenticităţii
psaltirilor rotacizante.
Psaltirea Scheiană, datat de Al. Mareş între anii 1573-
1578, are ataşat la sfârşit Simbolul Atanasian. Are 265 file,
tipărite pe hârtie de provenienţă sileziană (din fabrica
Schweidnietz), ultimele două fiind de origine braşoveană.
Psaltirea Voroneţenă descoperită de S. Florea Marin, la
mănăstirea Voroneţ, a fost datată după examenul filigranologic
de către Al. Mareş între anii 1551-1558. Îi lipseşte începutul şi
alte câteva pagini, având astăzi 73 de file, scrise cu cerneală
neagră, cu scriere semicrucială.
Psaltirea Hurmuzaki, numită după donatorul ei Eudoxiu
Hurmuzaki, este un manuscris de 134 de foi, cuprinzând cele
151 psalmi, pe hârtie de origine italiană. Psaltirile coresiene,
cinci psaltiri române sau slavo-române din secolul al XVI-lea,
sunt: Psaltirea, tipărită de Coresi la Braşov în anul 1568;
Psaltirea românească tipărită de Coresi la Braşov în anul 1570,
are 204 file tipărite pe hârtie braşoveană; Psaltirea slavo-
română tipărită de Coresi în anul 1577, are 316 file pe hârtie
braşoveană; Psaltire slavo-română, cunoscută dintr-o singură
filă, identificată de Al. Mareş, care o datează între anii 1576-
150
1578, este o psaltire bilingvă cu format in-folio; Psaltire slavo-
română, are 323 de file pe hârtie sibiană şi braşoveană, a apărut
în jurul anului 1589. Psaltirile coresiene erau destinate învăţării
limbii slavone prin intermediul limbii române.
Psaltirea Ciobanu are textul bilingv, hârtia pe care este
scrisă este de origine braşoveană şi sileziană, nu are spaţii între
cuvinte. Copia după original, scrisă în anii 1573-1585, s-a făcut
în scopuri didactice pentru învăţarea limbii slavone, după
iniţiativă ortodoxă locală. Psalmul necanonic CLI este conţinut
în Codicele Bratul, are text unilingv copiat între 1 septembrie
1559 şi 31 august 1560. Psalmii din Molitvenicul românesc sunt
cunoscuţi direct numai din câteva fragmente neînsemnate.
Copierea lor a fost realizată la Bihor în 1641. Psalmul L se
regăseşte reprodus în Liturghierul lui Coresi din 1570, are limbaj
muntenesc, toate versurile Psaltirii sunt copii ale unei unice
tălmăciri a psalmilor. Datează dinaintea celei de a doua
jumătăţi a secolului al XVI-lea, având model slav. Simbolul
creaţiei este un text de proporţii scurte, o expunere a
principalelor dogme ale religiei creştine. Sunt cunoscute
simbolurile: niceeano-constantinopolitan, a apostolilor şi
atanasia. Biserica ortodoxă recunoaşte doar prima, celelalte
două fiind utilizate de biserica catolică şi protestantă.
151
BIBLIOGRAFIE
DUMITRAŞCU, Katalin – 1999, Civilizaţie română de expresie
latină, Crestomaţie, Universitatea din Craiova, Fac. De litere.
MANOLESCU, Nicolae – 2008, Istoria critică a literaturii
române, Piteşti, Editura Paralela 45.
JAKO, Sigismund, MANOLESCU, R. - 1971, Scrierea latină în evul
mediu, Bucureşti
152

Sisteme de Scriere

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme de Scriere

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME DE SCRIERE

Copyright © 2017 Editura Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I OBIECTIVELE DISCIPLINEI: _______________________________ 8

1. Etapa pre-scrierii ________________________________ 11

1.1. Gând, imagine, semn _____________________________ 13

2.1. Pictograme _____________________________________ 24

3. Scrierea propriu-zisă. Ideografia ___________________ 28

3.1. Scrierea cuneiformă _____________________________ 28

4. Scrierea fonetică. Scrierea silabică. Scrierea literală

4.1. Scrierea silabică _________________________________ 36

5. Scrierea Latină __________________________________ 48

5.1. Scrierea romanǎ arhaicǎ __________________________ 48

6. Scrierea limbii române ___________________________ 78

6.1. Cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul României _ 78

7. Utilizarea scrierii până la apariţia tiparului ___________ 94

8. Contribuția lui A.T Laurian și a Școlii Ardelene la trecerea

TESTE, GRILE, EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ ____ 125

TEME FACULTATIVE _______________________________ 127

1. Cărți și biblioteci vechi ____________________________ 127

Cursul cuprinde opt teme, fiecare având un număr de

II. TEMATICA CURSURILOR:

III. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Scrierea, aşa cum o cunoaştem noi, reprezintă “notarea

1.1. Gând, imagine, semn

1.2. Semne mnemonice

1.3. Materiale pe care s-a scris

2.1. Scrierile Americii Centrale

Dezvoltarea gândirii, apariţia cuvintelor a facut să se

3.1. Scrierea cuneiformă

3.3. Scrierea chineză

A treia fază şi ultima în dezvoltarea scrierii o reprezintă

4.1. Scrierea silabică

4.2. Scrierea literală

4.3. Scurtă istorie a alfabetului

Tipurile de scriere din perioada romanǎ, atât cele

5.1. Scrierea romanǎ arhaicǎ

5.2. Scrierea latinǎ în Dacia romanǎ

Scrierea capitalǎ în Dacia romanǎ

5.3. Scrierea latinǎ în evul mediu

6.1. Cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul

Posteritatea nu a păstrat nici un manuscris contemporan

Toţi intelectualii secolului trecut care erau preocupaţi

Simplificând şi denaturând imaginea dezvoltării

- Importanţa apariţiei scrierii în cultura şi civilizaţia umană.

1. Cărți și biblioteci vechi

Posteritatea nu a pǎstrat nici un manuscris contemporan

Flocon Albert – 1976, Universul cǎrţilor. Studiu istoric de la

Primele începuturi, însemnări cu caracter istoric datează

Documente emise de domnitorii romani

S-ar putea să vă placă și