DISCURSUL POLITIC ŞI PUTEREA

NEINSTITUŢIONALIZATĂ
- TEXTE PREMERGĂTOARE CONSTITUŢIEI DE LA
1866 -
Nina Aurora Bălan
Universitatea din Craiova
ninabalan2002@yahoo.com

Puterea politică reglementează ansamblul societăţii, având funcţia

de a ordona raporturile dintre grupurile foarte diverse şi numeroase care o
cumpun, pentru a le asigura simbioza (Ordine) şi adaptarea la noile condiţii
ce apar (Progres).
Georges Burdeau (1949)1 şi J.-W.Lapierre (1959)2 consideră că
toate societăţile cunosc o evoluţie pe etape a puterii politice. De la puterea
anonimă - proprie societăţilor tribale - la puterea individualizată şi, ca
ultimă formă, la puterea instituţionalizată, etape întrerupte uneori de
întoarceri la puterea individualizată.
Deşi această schemă este destul de simplistă şi nu acoperă toate
situaţiile istorice, ea poate fi utilizată în analiza formelor discursului
politic.
Puterea individualizată, proprie feudalismului, este cea mai fragilă
pentru că trece din mână în mână în funcţie de învingătorul unei competiţii
ce degenerează adesea în lupte, războaie. Fiecare "şef" (rege, domnitor,
voievod, principe) conduce după propriile reguli, puterea fiind forma cea
mai expusă capriciilor şi impulsurilor pasionale ale omului la putere (şi ale
anturajului său). Puterea individualizată se impune membrilor grupului
prin prestigiul conducătorului. Ea se sprijină pe cutumă şi forţă.
Puterea individualizată de tip feudal va fi înlocuită de o putere
instituţionalizată prin intermediul unei alte forme de putere individualizată:
revoluţia, insurecţia. Această formă de conducere politică are rolul de a
obliga puterea, devenită caducă, să se adapteze progresului, noilor realităţi.
Este cazul revoluţiilor din Europa (Anglia -1648, Franţa - 1789 sau Ţările
Române - 1821).
Puterea instituţionalizată se sprijină pe Constituţii, pe lege. Dar, în
prima ei fază, puterea instituţionalizată poate să devină nelegitimă dacă
acţiunea ei implică o violare a normelor instituţionale. Atunci ea nu mai are
autoritate, iar nesupunerea societăţii civile devine legitimă. Pentru a reface
echilibrul Ordine/Progres (instituţiile nu au valoare în sine, ci doar în
măsura în care sunt acceptate de conştiinţa colectivă), puterea trece din nou
prin forma ei individualizată doar pentru a ieşi mai întărită în forma ei
instituţionalizată. Este cazul revoluţiilor de la 1848 din Europa, care au
determinat apariţia formelor moderne ale puterii politice.
Orice putere, chiar şi cea individualizată, are nevoie de susţinători ai
cauzei sale. Discursul puterii va avea întotdeauna ca scop cucerirea de noi
adepţi pentru a constrânge (cazul dictaturilor) sau pentru a întări adeziunea
deja existentă (cazul discursului revoluţionar). Nu există prestigiu fără
propagandă politică. Tehnicile propagandei s-au perfecţionat în epoca
modernă, dar în fapt propaganda reprezintă "metoda însăşi a exercitării
puterii"3.
Discursului politic i-au fost atribuite diferite funcţiuni 4, printre cele
mai importante fiind funcţia structurantă, funcţia decizională, funcţia
pedagogic şi cea terapeutică.
Principala diferenţă între diversele etape de evoluţie a societăţilor
moderne o constituie legitimarea acestora. Puterea politică
neinstituţionalizată se bazează pe cutumă, pe tradiţie, în timp ce puterea
instituţionalizată este o putere fundamentată pe drept, pe Constituţie.
Discursul puterii neinstituţionalizate este proclamaţia sau declaraţia.
Instituţionalizarea puterii politice ordonează discursul parlamentar.
Aceste trepte au fost marcate în istoria României de texte ce s-au
substituit, sau cel puţin au încercat să o facă, legii fundamentale a unui stat
modern, până la prima Constituţie a ţării din 1866.
Punctul de plecare în etapele istorice parcurse de societatea
românească în instituţionalizarea puterii politice - anul 1821 - oferă şi
primul model de producere a discursului politic românesc: proclamaţia.
Proclamaţia reprezintă discursul care marchează, propune
schimbarea socială şi politică cu scopul de o legitima în afara cadrului
puterii instituţionalizate.
Anii 1821, 1848, 1859, 1877 şi 1918 sunt date istorice ce produc un
astfel de discurs (proclamaţie sau declaraţie), având ca element
unificator, în afara modalităţilor diferite de producere, accentuarea
funcţiilor pedagogică şi terapeutică, tipul auditoriului (în consens cu
ideile propuse) şi identificarea oratorului cu auditorii săi.
Deşi Eugen Lovinescu5 neagă rolul şi importanţa mişcării de la 1821
în făurirea României moderne, nu putem disocia programul de revoluţia
condusă de Tudor Vladimirescu. Aceste două momente aparţin aceluiaşi
lanţ cauzal, etape distincte spre un ţel comun.
Un prim document care încearcă să stabilească o reglementare a
societăţii româneşti îl constituie Cererile norodului românesc6, formulate
de Tudor Vladimirescu în februarie 1821, prin care se propuneau normele
organizării sociale viitoare. Sigur, acestea se refereau la elementul fanariot,
dar primele cele 20 de puncte ale sale întâlnim şi prevederi din domeniul
puterii „legislative” ce se bazau pe tradiţie: „domnul ţării să nu aducă cu
înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi de patru boieri greci, adică un
postelnic, un cămăraş, un portar şi un secretar” (punctul 1); „toate
dregătoriile ţării, atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti să nu mai fie
date pe bani” (punctul 7).
Pentru Lovinescu7, primul act politic al unei „mişcări organizate în
vederea unei acţiuni sociale” este proiectul de constituţie din 1822,
Constituţia cărvunarilor, opera mişcării „cărvunarilor”, atribuit lui Ionică
Tăutu, cel în care Alecu Russo8 vedea un „Vladimirescu cu puşcă
plăieşească”. Documentul a fost publicat de A.D.Xenopol9.
Acest proiect de constituţie, datat 13 decembrie 1822, reprezintă
interesele clasei „ciocoilor” pe care se sprijinea noua stăpânire (suirea
spătarului Ioan Sandu Sturdza în scaunul Moldovei a însemnat o eră nouă
pentru că restatornicea domniile pământene şi susţinea ideea egalizării
boierimii).
Egalitatea înaintea pravilei se reducea la dreptul tuturor boierilor,
fără deosebire de cin, de a conduce, dar întâlnim şi elemente de progres:
puterea judecătorească se separă de puterea legislativă. Se instituia divanul
I, rezervat numai boierilor, divanul al II-lea, un divan al „pricinelor
străine” şi departamentul „criminalicesc”.
Sfatul obştesc cuprindea trei feţe bisericeşti şi 41 de boieri, cei mai
mulţi boieri mici. Se poate crede că această „constituţie” a fost aplicată
între 1822-18269, dar prevederile ei sunt anulate în 182710.
Regulamentul organic11 (1831) are meritul istoric de a fi prima
legiuire efectivă, în ciuda urii paşoptiştilor care l-au privit ca pe un statut
reacţionar, simbol al vechiului regim şi semnul vizibil al amestecului
Rusiei protectoare în viaţa Principatelor.
Deşi Mihail Kogălniceanu, adeptul tradiţiei ca unic principiu de
transformare naţională, considera că Regulamentul nu are nici o legătură cu
trecutul românilor, acesta este însă şi rezultatul cererilor sau „plângerilor”
boierilor începând cu anul 1821, aşa cum arăta Kisseleff în deschiderea
Adunării obşteşti extraordinare a Munteniei din 1831.
Comisia care a lucrat la elaborarea acestui document cuprindea pe
Barbu Ştirbei, Costache Conachi, Mihail Sturdza, Gh. Asachi. Domnitorul
guverna cu ajutorul unei Adunări obşteşti ordinare, compusă din 42 de
membri în Muntenia şi 34 în Moldova. Aleasă pentru o perioadă fixă de
cinci ani, Adunarea lucrează doar două luni pe an. Puterea ei este
incomparabil mai mare decât cea a vechiului Divan, deoarece ea stabileşte
bugetul şi legiferează; puterea judecătorească este trecută pe seama unui
divanspecial. În caz de conflict între domn şi Adunare, domnitorul poate,
cu autorizaţia prealabilă a Porţii şi aRusiei, să dizolve Adunarea şi să
convoace noi alegeri.
Regulamentul organic este o „constituţie, un statut administrativ şi
judiciar, un buget tip al statului, o lege electorală, financiară, sanitară, un
regulament al închisorilor, al comerţului, un manual elementar de
contabilitate”12.
Dar amestecul tot mai puternic al Rusiei în viaţa politică şi culturală
a Principatelor, devenit legal după Convenţia de la Akerman din 1826,
avea să ducă la incitarea spiritului revoluţionar. Iată cum descria Ion Ghica
atmosfera electorală din Muntenia anului 1846 într-un raport (Note istorice
asupra Principatelor remise lui Ahmed Efendi la cererea sa)13:
„În luna octombrie pricipele (Bibescu, n.n) vizită toate districtele
Principatului, împărţind ranguri, pentru a-şi asigura voturile la alegeri;
întors la Bucureşti, publică o ordonanţă prin care erau convocate alegerile
electorale pentru 15 noiembrie. (...) Principele petrecu o lună întreagă
împreună cu Ioanide ca să-i claseze pe electori în listele districtelor şi ca
să-i excludă pe electorii şi candidaţii pecare nu-i agrea (...). Marii boieri de
pe lista principelui fură cu toţii aleşi. Principele obţinu Adunarea pe care o
dorise”.
Într-o desfăşurare logică, Regulamentul organic va fi contestat de
revoluţionarii paşoptişti, cele două documente care propun o nouă
legiferare a puterii politice sunt Dorinţa partidei naţionale şi Proiectul de
Constituţie pentru Moldova, creaţii ale lui Mihail Kogălniceanu, şi
Proclamaţia de la Islaz, produs colectiv al revoluţionarilor munteni.
Proiectul de Constituţie pentru Moldova14, în 34 de puncte,
condamnă Regulamentul ca pe o legiuire impusă de ruşi, fără nici o
legătură cu tradiţia poporului român. Vorbind în numele „partidei
naţionale”, Mihail Kogălniceanu anticipa renunţarea „cu bucurie” la
privilegii a „aristocraţiei”. Dar aceste puncte nu mai apar în Proiectul de
Constituţie. Acesta prevedea o Adunare obştească compusă din
reprezentanţii tuturor stărilor sociale; adunarea alege pe domn, pe
mitropolit, pe episcop. Ea votează legile, bugetele, creditele, dările, etc.
Domnul este ales pe cinci ani şi are toate prerogativele unui principe
constituţional. Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă,
se suprimă toate titlurile nobiliare, privilegiile de naştere sau personale şi
se secularizează averile mănăstireşti, se proclamă libertatea individuală.
Adept al revendicărilor pe principiul tradiţiei, Kogălniceanu, care
detesta revoluţiile („când revoluţiile încep, încetează civilizaţiile”),
Kogălniceanu îşi susţinea reformele pe calea întoarcerii la instituţiile
vechi, într-un proces de modernizare şi adaptare ale acestora la „trebuinţele
epohei”.
 Spre deosebire de acest proiect, Proclamaţia de la Islaz15 este o
operă colectivă revoluţionară, Mircea Eliade, fraţii Golescu, Nicolae
Bălcescu, C.A. Rosetti, I.C.Brătianu înscriau în acest proiect 22 de puncte,
dintre care: alegerea domnului pe cinci ani (art.5), „dreptul fiecărui judeţ
de a-şi alege dregătorii” (art.10), „emancipaţia israeliţilor şi drepturi
politice pentru orice compatriot de altă credinţă” (art.21).
În afara acestora, Proclamaţia decreta: „egalitatea drepturilor
politice”, „adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor”,
vot universal, responsabilitatea miniştrilor şi funcţionarilor, libertatea
tiparului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţie egală,
desfiinţarea rangurilor titulare ş.a.m.d.
Lipsa de realism politic a proclamaţiei l-a determinat pe Titu
Maiorescu16 să afirme că programul revoluţiei din Muntenia este „o operă
de fantezie”.
Aceste programe au rămas în stadiul de proiect ; după înfrângerea
revoluţiei de la 1848, Regulamentul organic reintră în funcţiune cu unele
modificări şi abia cu ocazia războiului Crimeii se va pune din nou pe plan
internaţional problema Principatelor, iar încheierea oficială a războiului
prin Tratatul de pace de la Paris din 1856 marchează noi sfere deinfluenţă
politică şi economică.
Principatele erau lăsate pe mai departe sub suzeranitatea Porţii,
marile puteri garantând o largă autonomie prin convocarea unor Divanuri
adhoc prin care populaţia să-şi exprime dorinţele.
Principatele vor funcţiona pe baza Convenţiei de la Paris, alt act
fundamental impus din afară, însă, după unire, apare ideea unei Constituţii
a Principatelor Unite, idee promovată de Mihail Kogălniceanu şi Christian
Tell.
Dezbaterea proiectului acestei constituţii ţinea şi de prevederile
electorale restrictive ale Convenţiei, dar şi de necesităţile impuse de
momentul istoric al unirii. Documentul nu a fost promulgat de A.I.Cuza,
dar a constituit un pas important în procesul de instituţionalizare a puterii
politice în sens modern şi multe din prevederile sale au fost stipulate în
prima constituţie românească (chiar dacă era o traducere fidelă a
Constituţiei belgiene), Constituţia din 1866.

NOTE
1
Georges Burdeau, , Traité de Science politique, vol.I, Paris, Librairie
générale de Droit et Jurisprudence, 1949.
2
,J.-W. Lapierre, Le pouvoir plitique, Paris, P.U.F., 1959.
3
J.M Domenach, , La Propagande politique, Paris, P.U.F., 1950
p. 25
4
Nina Aurora Bălan, Discursul politic românesc, Craiova, Editura
Universitaria, 2001, p. 19.20.
5
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-1926, ed.
1997,
Bucureşti, Ed.Minerva.
6
În Tudor Vladimirescu, -, Scrieri, ed. îngrijită de T.Nedelcea, Craiova,
Ed.Scrisul românesc (doc. 38), 1993, pag. 59-65
7
E. Lovinescu, op.cit., p.32
8
Alecu Russo, Scrieri alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatura si
Arta, 1956, p. 18.
9
A.D. Xenopol, Primul proiect de constitutie a moldovei din 1822, ,
Bucureşti, Editura Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898.
10
E. Lovinescu, op.cit., p.35.
11
Regulamentele organice ale Valahiei şi Moldovei, Bucureşti,
„Intreprinderile Eminescu" S. A. 1944.
12
E. Lovinescu, op.cit., p. 38.
13
Ion Ghica, Scrisori catre V. Alecsandri, Bucureşti, Editura pentru
Literatura, 1967, p. 357.
14
Anul 1848 în Principatele Române, Bucureşti, Editura Institutul de Arte
Grafice Carol Göbl, 1902 vol. II, pag. 131.
15
Idem, vol. I, pag.489
16
Titu Maiorescu, , Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării
politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I, Bucureşti, Ed.Socec,
1897-1915, pag. 45.

BIBLIOGRAFIE

Anul 1848 în Principatele Române, Bucureşti, Editura Institutul de

Arte Grafice Carol Göbl, 1902 vol. II.
Bălan, Nina Aurora, Discursul politic românesc, Craiova, Editura
Universitaria, 2005.
Burdeau, Georges, , Traité de Science politique, vol.I, Paris, Librairie
générale de Droit et Jurisprudence, 1949.
Domenach, J.M., La Propagande politique, Paris, P.U.F., 1950.
Ghica, Ion, Scrisori catre V. Alecsandri, Bucureşti, Editura pentru
Literatura, 1967.
Lapierre, J.-W., Le pouvoir plitique, Paris, P.U.F., 1959.
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-1926,
ed. 1997, Bucureşti, Ed.Minerva.
 Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra
dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I, Bucureşti,
Ed.Socec, 1897-1915.
Regulamentele organice ale Valahiei şi Moldovei, Bucureşti,
„Întreprinderile Eminescu" S. A. 1944.
Russo, Alecu, Scrieri alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1956.
Vladimirescu, Tudor, Scrieri, ed. îngrijită de T.Nedelcea, Craiova,
Editura Scrisul românesc, 1993.
Xenopol, A.D., Primul proiect de constitutie a moldovei din 1822,
Bucureşti, Editura Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898.

ABSTRACT
The non-institutionalized political power is based on custom, tradition,
while institutionalized power is a power based on the Constitution. The
institutionalization of political power orders parliamentary discourse.
These steps have been marked in Romania's history of texts that have
substituted, or at least tried to do, the fundamental law of a modern state until the
first Constitution of the country in 1866.