D - Mari Lingvisti Ai Secolului XX 11 Mai

Nina Aurora Bălan
(cordonator)
2
Nina Aurora Bălan
(cordonator)
MARI LINGVIȘTI AI SECOLULUI XX

TEXTE COMENTATE
3
4
CUPRINS
ARGUMENT ______________________________________ 4
JOHN LANGSHAW AUSTIN ŞI PRAGMATICA __________ 6
BIBLIOGRAFIE _________________________________ 29
EUGEN COȘERIU ________________________________ 31
ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ _______________________ 32

OPERA LINGVISTICĂ ___________________________ 33
PRINCIPII _____________________________________ 34
SISTEMUL LIMBII ȘI NORMELE LINGVISTICE ________ 37
COMENTARII __________________________________ 40
STRUCTURALISM: PRINCIPII _____________________ 42
COMENTARII __________________________________ 45
BIBLIOGRAFIE _________________________________ 50
EUGEN COŞERIU - OMUL ŞI LIMBAJUL SĂU _________ 52
VIAŢA ŞI OPERA _________________________________ 52

TEORII LINGVISTICE ____________________________ 55
REFERINŢE CRITICE____________________________ 60
BIBLIOGRAFIE _________________________________ 66
ALEXANDRU GRAUR DESPRE LIMBA ROMÂNĂ ______ 69
REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE ________________________ 69

TEORII SUSȚINUTE DE ALEXANDRU GRAUR CU PRIVIRE LA LIMBA
ROMÂNĂ _______________________________________ 73
REPERE CRITICE _________________________________ 85
BIBLIOGRAFIE _________________________________ 89
5
WILLIAM LABOV ŞI SOCIOLINGVISTICA _____________ 92
VIAȚA ȘI OPERA _________________________________ 92

FRAGMENTS FROM HIS WORK _______________________ 99
WORKS ABOUT SOCIOLINGUISTIC ____________________ 106
BIBLIOGRAPHY _______________________________ 110
TEZELE LUI SAUSSURE DESPRE CONCEPTUL

DE LIMBĂ ________________________________________ 112
DATE BIOGRAFICE _______________________________ 112

Limbă. Limbaj.Vorbire _________________________ 114
Semn. Semnificant. Semnificat __________________ 125
Fonologie. Fonem ____________________________ 127
Cod circuit al vorbirii __________________________ 130
Semiologia _________________________________ 131
Latura socială a limbajului ______________________ 134
Limba este un sistem de semne _________________ 136
BIBLIOGRAFIE ________________________________ 139
REVOLUȚIA SAUSSURIANĂ ______________________ 140
VIAŢA ŞI OPERA ________________________________ 140

CONTRIBUȚIA LINGVISTICĂ_____________________ 141
BIBLIOGRAFIE ________________________________ 162
6
ARGUMENT
Acest volum este realizat de către studenţii anului I

Master Limba şi literatura română, cuprinzând cele mai
reuşite proiecte de la disciplina Orientări şi teorii în
lingvistica actuală. Acesta este şi motivul pentru care
acest volum nu prezintă în totalitate temele abordate la
curs, ci doar acele proiecte care au respectat cerinţele
iniţiale.
Autorii sunt prezentaţi în texte relevante pentru
teoriile şi principiile lingvistice, urmate de comentarii ale
unor specialişti din domeniu.
Studenţii care au contribuit la realizarea acestui
volum sunt:
Roxana-Nicoleta BARBU
Elena BĂLĂŞANU
Bianca-Cristina BÎSCĂ
Simona Gabriela DIACONU
Cristina Florentina GHENCIU
Maria GHENCIU
Rebecca FLOREA
Alin ION
Livia Marinela LICA
Maria Adellina MARINCA
7
Mioara Alina MĂRGHIDANU
Ionela Denisa NICA
Corina-Agnana PASĂRE
Ana-Maria POZMAC
Cristina-Alina ȘERBAN
8
JOHN LANGSHAW AUSTIN ŞI PRAGMATICA
(1911 – 1960)
Corina-Agnana PASĂRE
Bianca-Cristina BÎSCĂ
Ionela Denisa NICA
1. VIAȚA ȘI OPERA
John Langshaw Austin este fondatorul pragmaticii.

Pragmatica părăseşte terenul structurilor limbii pentru a
se axa pe cuvânt și efectele lui în cadrul comunicării.
Pentru pragmatică, actele limbajului desemnează
enunțuri în măsura în care acesta acționează asupra
celorlalți.
John Langshaw Austin (28 martie 1911 – 8
februarie 1960) este un filosof englez ce a contribuit
esențial la nașterea domeniului limbajului. Ocupă un loc
extrem de important în filozofia engleză a limbajului,
alături de Wittgenstein pentru modul în care a examinat
felul în care cuvintele sunt utilizate (use) pentru a elucida
sensul (meaning). Reprezentant major al filosofiei
limbajului, teoria sa despre actele limbajului a fost reluata
și dezvoltată de John Searle et Daniel Vanderveken.”
9
(https://ro.wikipedia.org/wiki/John_Langshaw_Austin
accesat la 14.01.2018)
John Langshaw Austin est né à Lancaster et il a
étudié à Shrewsbury School et à Balliol College,
Université d'Oxford, où il étudie les lettres classiques. Il a
servi dans les services secrets britanniques pendant la
Seconde Guerre mondiale. Puis, il est devenu professeur
de philosophie morale à Oxford. Il donne une série de
conférences à l'université de Harvard en 1955 qui seront
publiées sous le titre Quand dire, c'est faire (How to do
Things with Words). Ses cours sur Le langage de la
perception (Sense and Sensibilia) seront publiés de
façon posthume. Austin ne revendique dans sa
philosophie du langage aucune influence de
Wittgenstein, mais seulement de G. E. Moore.”
(https://fr.wikipedia.org/wiki/John_Langshaw_Austin
„Profesor la Oxford, John Langshaw Austin (1911-
1960) revine într-o manieră riguroasă, scientistă, asupra
unor intuiţii străvechi: cele care afirmau că vorbirea este
un act ritualic, că rostirea are o valoare acțională, aptă să
influenţeze stările de lucruri ale realităţii.”
„Deși a fost admirat și apreciat ca profesor de
filosofie, a publicat puțin în timpul vieții. Studenții au fost
cei care i-au adunat lucrările și cursurile în cărți publicate
10
postum, precum Philosophical Papers (1961) și Sense
and Sensibilia (1962). [...] Lucrarea sa majoră, How to Do
Things with Words (1961), prezintă concepția sa despre
limbaj. Comunicarea lingvistică este concepută ca un act
complex (speech act), în care apar prezentate pentru
prima oară cele trei aspecte diferite ale limbajului:
locuționar, ilocuționar și perlocuționar.”
How to Do Things With Words este probabil
lucrarea sa cea mai influentă. Austin scoate în evidență
faptul că filosofii limbajului acordă cea mai mare
atenție propozițiilor care afirmă un fapt, dar subliniază că
acestea alcătuiesc doar o mică parte a sarcinilor care pot
fi realizate când cineva spune ceva.”
accesat la 14.01.2018
„Son œuvre la plus connue en France How to do
Things with Words (1962) (traduite sous le titre de Quand
dire, c'est faire) porte un titre qui se réfère ironiquement à
la tradition anglo-saxonne des livres de conseils
pratiques (par exemple: How to make friends). Les idées
que développe Austin remontent à 1939 et elles ont fait
l'objet d'un article en 1946 puis de conférences à la BBC
avant d'être prononcées sous la forme de conférences en
1955.”
11
„Impactul care l-a avut această carte asupra
cititorilor săi, de la bun început a fost titlul cărții care ne
atrage atenția asupra formei de exprimare. Fiind o carte
cu un număr redus de pagini, ușor de parcurs care îți
menține interesul pentru subiectul ei. Numărul de pagini
al acestei lucrări este de 160, incluzând și prefața,
apendixul și cuprinsul.
Tematica acestei lucrări, așa cum propune și
autorul este de a depășii concepția care împarte
propozițiile in afirmații. Cartea oferă o noua perspectivă
asupra necesității acordării unei atenții cât mai mari
filosofiei limbajului. Cartea lui J. L. Austin prezintă
concepția despre limbaj. Comunicarea lingvistică este
concepută ca un act complex, în care apar prezentate
pentru prima oară cele trei aspecte diferite ale limbajului:
locuționar, ilocuționar și perlocuționar. Cartea este
adresată specialiștilor în comunicare și studenților care
au posibilitatea să parcurgă o analiză a limbajului curent.”
(https://biblioteca.regielive.ro/referate/comunicare/recenzi
e-cum-sa-faci-lucrurile-cu-vorbe-j-l-austin-168955.html
12
2. TEORIILE ASUPRA LIMBAJULUI ÎN LUCRAREA
HOW TO DO THINGS WITH WORDS (1961)
„Lucrurile despre care voi vorbi aici nu sînt nici

dificile, nici controversate; aş spune doar că sînt
adevărate, cel puţin în parte. Voi discuta un fenomen
foarte răspîndit şi evident, care nu se poate să fi trecut
neobservat, cel puţin pe alocuri. Totuşi, el nu s-a bucurat,
din cîte ştiu, de o atenţie specifică. Prea multă vreme
premisa filosofilor a fost că o «afirmaţie» [statement] nu
poate decît să «descrie» o anumită stare de lucruri sau
să «afirme un fapt anume», şi asta neapărat fie în mod
adevărat, fie fals. [...] Nu încape îndoială că filosofii nu au
avut deloc intenţia să nege acest lucru, în ciuda folosirii
destul de puţin riguroase a termenului «propoziţie» în loc
de «afirmaţie».” (J.L. Austin, 2003: 23)
„Şi totuşi, noi, adică pînă şi filosofii, tindem să
punem limite cantităţii de nonsens pe care sîntem pregătiţi
să o acceptăm în vorbirea noastră: aşa încît s-a trecut în
chip firesc, într-o a doua etapă, la întrebarea dacă multe
dintre aşa-zisele pseudo-afirmaţii puteau fi recunoscute de
fapt ca «afirmaţii».” (J.L. Austin, 2003: 24)
„Tipul de enunţ de care ne vom ocupa aici nu este,
desigur, în general un tip de nonsens; deşi proasta lui
folosire poate, după cum vom vedea, să genereze
varietăţi destul de speciale de «nonsens». Face mai
degrabă parte din a doua clasă pe care o distingem -
13
travestiţii [masqueraders]. Deşi nu se poate spune că el
se travesteşte cu necesitate într-o afirmaţie, descriptivă
sau constativă, totuşi, o face destul de frecvent, şi asta -
ceea ce este destul de straniu - atunci cînd îmbracă
forma sa cea mai explicită.” (J.L. Austin, 2003: 25)
„Cum să numim o propoziţie ori un enunţ de acest
tip? Propun să o numim propoziţie performativă sau
enunţ performativ, sau, pe scurt, «un performativ» [a
performative]. Termenul «performativ» va fi folosit într-o
varietate de moduri şi construcţii înrudite, aşa cum e şi
termenul «imperativ». Numele e derivat, evident, din «a
performa», verbul obişnuit care apare împreună cu
substantivul «acţiune»: el arată că producerea unui enunţ
este performarea unei acţiuni - nu o considerăm în mod
normal ca spunînd pur şi simplu ceva. Un număr de alţi
termeni pot fi folosiţi pentru a acoperi pertinent o clasă
sau alta, mai largă sau mai restrînsă, de performative: de
pildă, multe performative sînt enunţuri contractuale «Pun
pariu» sau declarative «Declar război».” (J.L. Austin,
2003: 27)
„O primă obiecţie pertinentă ar putea fi următoarea
(şi ea nu e lipsită de importanţă): în foarte multe cazuri,
este posibil să performăm un act de exact acelaşi tip nu
prin enunţarea unor cuvinte, fie ele scrise sau vorbite, ci
în alte feluri. De exemplu, pot, în unele locuri, efectua
căsătoria prin coabitare, sau pot pune pariu cu un
automat introducînd o monedă într-o fantă. Prin urmare,
14
ar trebui, poate, să modificăm propoziţiile de mai sus şi
să formulăm astfel: «a spune cîteva cuvinte anume
înseamnă să iei pe cineva în căsătorie» sau «a lua pe
cineva în căsătorie înseamnă, în unele cazuri, pur şi
simplu să spui cîteva cuvinte» sau «a spune pur şi simplu
anumite cuvinte înseamnă să pui un pariu».” (J.L. Austin,
2003: 28)
„Am putea încerca, pentru început, să enumerăm
schematic - fără a pretinde că schema e definitivă -
cîteva măcar dintre lucrurile necesare pentru
funcţionarea fără probleme, sau «fericită», a unui
performativ (sau cel puţin a unui performativ pe deplin
dezvoltat şi explicit, de tipul celor cu care ne-am ocupat
pînă acum) şi apoi să dăm exemple de nereuşite şi de
efecte ale lor. Mă tem, dar în acelaşi timp, desigur, sper,
că aceste condiţii necesare vă vor părea absolut
evidente.” (J.L. Austin, 2003: 34)
„În prima noastră prelegere, am izolat, într-un prim
pas, enunţul performativ ca nefiind, sau nefiind doar, un
enunţ care spune ceva, ci unul care face ceva, şi ca
nefiind o relatare adevărată sau falsă despre ceva. în a
doua prelegere, am arătat că, deşi nu este niciodată
adevărat sau fals, el poate fi încă supus criticii - adică
poate fi nereuşit, şi am înşirat şase astfel de tipuri de
Nereuşită. Dintre acestea, patru erau de aşa natură încît
enunţul devenea un rateu, iar actul intenţionat era nul şi
neavenit, deci fără efect. Celelalte două, din contră, nu
15
făceau decît ca actul pretins să fie un abuz de procedură.
Se pare, aşadar, că ne-am înarmat cu două concepte noi-
nouţe de aţintit asupra fortăreţei Realităţii sau, mai bine
zis, a confuziei - două chei noi în mînă şi, desigur, două
noi alunecuşuri sub picioare. In filosofie, cînd eşti înarmat
ar trebui să fii şi avertizat.” (J.L. Austin, 2003: 40-41)
„Ne propunem în continuare să luăm cîteva
exemple de nereuşite - de încălcări ale celor şase reguli.
Am să vă reamintesc mai întîi regula A. 1, care spune că
trebuie să existe o procedură convenţională acceptată,
cu un anumit efect convenţional, procedură care să
includă enunţarea unor anumite cuvinte de către anumite
persoane în anumite circumstanţe; iar regula A. 2, care
venea în completare, spunea că persoanele şi
circumstanţele respective trebuie, într-un caz dat, să fie
potrivite pentru invocarea procedurii respective. [...] Dacă
cineva realizează un enunţ performativ, iar enunţul este
clasificat drept rateu din cauză că procedura invocată nu
este acceptată, putem presupune că neacceptarea vine
din partea unor persoane altele decît vorbitorul (cel puţin
în cazul în care acesta vorbeşte serios).” (J.L. Austin,
2003: 42)
„Data trecută am luat în discuţie tipuri de nereuşită
şi ne-am ocupat de cazuri în care nu exista nici o
procedură, sau nici o procedură acceptată; în care
procedura era invocată în circumstanţe neadecvate; şi în
care procedura era executată deficitar sau incomplet.
16
Arătam că în anumite cazuri aceste nereuşite se
suprapun şi că, în plus, ele se suprapun în general cu (a)
neînţelegerile [misunderstandings] - un tip de nereuşită
de care toate enunţurile sînt probabil susceptibile, şi cu
(b) greşelile [mistakes] şi acţiunea sub constrîngere
[acting under duress].
Voi repeta definiţiile:
F. 1: dacă, aşa cum e cazul de regulă, procedura e
destinată uzului unor persoane care nutresc anumite
gînduri, sentimente ori intenţii, sau e menită să
declanşeze un anumit comportament de partea vreunui
participant, atunci persoana care participă la procedură şi
astfel o invocă trebuie să nutrească efectiv acele gînduri,
sentimente ori intenţii, iar participanţii trebuie să aibă
intenţia de a se comporta în consecinţă;
r. 2: şi participanţii trebuie să se comporte cu adevărat în
consecinţă.” (J.L. Austin, 2003: 51)
„La finele prelegerii precedente, repuneam în
discuţie chestiunea relaţiilor dintre enunţul performativ şi
afirmaţiile de diverse feluri care sînt cu certitudine fie
adevărate, fie false. Am menţionat ca fiind cu deosebire
notabile următoarele conexiuni:
(1) Dacă enunţul performativ «îmi cer iertare» este reuşit,
atunci afirmaţia că îmi cer iertare este adevărată.
(2) Dacă e ca enunţul performativ «îmi cer iertare» să fie
reuşit, atunci afirmaţia că anumite condiţii sînt
17
respectate - mai ales cele de la A. 1 şi A. 2 - trebuie
să fie adevărată.
(3) Dacă e ca enunţul performativ «îmi cer iertare» să fie
reuşit, atunci afirmaţia că anumite alte condiţii sînt
respectate - mai ales cele de la f. 1 - trebuie să fie
adevărată.
(4) Dacă măcar anumite tipuri de enunţuri performative
sînt reuşite, cum ar fi cele contractuale,.atunci
afirmaţiile care iau în mod tipic forma «trebuie» sau
«nu trebuie» să fac în continuare ceva anume sînt
adevărate.” (J.L. Austin, 2003: 63)
„Pentru că, după cum sugeram, nu există o

distincţie evidentă şi definitivă între performativ şi
constativ - primul fiind reuşit ori nereuşit, al doilea
adevărat ori fals - ne preocupa să găsim o definiţie mai
clară a performativului. Am sugerat într-o primă fază un
criteriu sau mai multe criterii, gramaticale sau de
vocabular sau din amîndouă. Am arătat că nu există un
singur criteriu absolut de acest gen şi că e foarte probabil
că nu vom putea ajunge nici la o listă de criterii posibile.
Mai mult, e sigur că ele nu vor putea distinge
performativele de constative, pentru că, de cele mai
multe ori, aceeaşi propoziţie este folosită în situaţii
enunţiative diferite în ambele feluri, performativ şi
constativ. Pare că încercarea e fără speranţă de la bun
18
început, dacă e să lăsăm enunţurile aşa cum sînt şi să
căutăm un criteriu.” (J.L. Austin, 2003: 71)
„Să ne oprim aşadar pentru a cerceta mai
îndeaproape expresia «performativ explicit», pe care am
introdus-o în mod mai degrabă clandestin. O voi opune
«performativului primar» (mai curînd decît performativului
neexplicit sau implicit). Am dat ca exemplu:
(1) enunţ primar: «Voi fi acolo»,
(2) performativ explicit: «Promit să fiu acolo.» şi spuneam
că formula din urmă explicita ce acţiune anume este
performată în spunerea lui «Voi fi acolo.». Dacă cineva
spune «Voi fi acolo.», putem întreba: «E o promisiune?»
Putem primi răspunsul: «Da!» sau «Da, promit!» (sau
«Promit că...» sau «Promit să...»); dar răspunsul ar putea
fi şi: «Nu, dar am intenţia să fiu acolo.» (ca exprimare sau
anunţ al unei intenţii) sau «Nu, dar prevăd că, ştiindu-mi
slăbiciunea, voi fi (probabil) acolo.».” (J.L. Austin, 2003:
74-75)
„Data trecută, analizam performativul explicit în
contrast cu cel primar şi susţineam că cel dintîi ar fi
evoluat în mod firesc din cel de-al doilea, pe măsură ce
limba şi societatea s-au dezvoltat. Spuneam, totuşi, că
asta nu ne scuteşte de toate problemele atunci cînd
căutăm o listă a verbelor performative explicite. [...]
Astfel, într-un performativ explicit spunem «Aprob.», mai
curînd decît «Sînt de acord cu...». A se compara
distincţia dintre «Aş vrea să te înghită valurile.» [ I wish
19
you were at the bottom of the sea.] şi «Iţi doresc să te
înghită valurile.» [I wish you at the bottom of the sea.],
sau între «Aş vrea să te simţi bine.» [I wish you were
enjoying yoursel.] şi «Iţi doresc numai bucurie.» [I wish
you joy.] etc.” (J.L. Austin, 2003: 84-85)
„O a doua foarte importantă clasă de cuvinte la
care, precum în cazul comportamentivelor, fenomenul
trecerii de la descriptiv la performativ şi indecizia între ele
sînt spectaculoase este clasa a ceea ce numesc
expozitive. Aici, corpul principal al enunţului are în mod
general (sau adesea) forma directă a unei «afirmaţii»,
doar că în faţa lui stă un verb performativ care arată cum
este de plasat «afirmaţia» în contextul conversaţiei, al
interlocuţiei, dialogului ori în general al expunerii, iată
cîteva exemple:
«Susţin (sau avansez teoria) că partea nevăzută a lunii nu
există.», «Conchid (sau deduc) că partea nevăzută a lunii
nu există.», «Depun mărturie că partea nevăzută a lunii nu
există.», «Admit (sau sînt gata să accept) că partea
nevăzută a lunii nu există.».” (J.L. Austin, 2003: 87)
„În încercarea noastră de a stabili o listă a verbelor
performative explicite, am descoperit că nu este
întotdeauna uşor să distingem enunţurile performative de
cele constative, şi de aceea ni s-a părut oportun să
revenim pentru o vreme la chestiunile fundamentale să
examinăm în profunzime sensurile în care a spune ceva
este să faci ceva, sau în care facem ceva în spunerea a
20
ceva [in saying something] sau chiar prin spunerea a
ceva [by saying something] a spune ceva. [...] Numesc
(botez) actul de «a spune ceva» - în acest sens normal
deplin - performarea unui act locutoriu [locutionary act];
iar studiul enunţurilor astfel definite va fi studiul locuţiilor
[locutions], altfel zis al unităţilor complete de vorbire [full
units of speech]. Actul locutoriu ne interesează, desigur,
în primul rînd pentru a clarifica ce este el, şi asta pentru
a-l putea distinge de alte acte de care ne vom ocupa cu
precădere.” (J.L. Austin, 2003: 92)
„Perfomarea unui act în acest al doilea şi nou sens
am descris-o ca fiind performarea unui act «ilocutoriu»,
i.e. performarea unui act în spunerea a ceva [in saying
something], opus performării unui act de a spune ceva [of
saying something]. Numesc actul astfel performat o
ilocuţie [illocution], iar teoria diferitelor tipuri de funcţii ale
limbii aici implicate o voi numi teoria «forţelor ilocutorii»
[illocutionary forces].” (J.L. Austin, 2003: 97)
„A spune ceva va aduce deseori, ba chiar în mod
obişnuit, după sine producerea anumitor efecte asupra
sentimentelor, gîndurilor, sau acţiunilor auditoriului, sau a
vorbitorului, sau a altor persoane. Şi se poate vorbi
tocmai în vederea, cu intenţia ori cu scopul de a produce
astfel de efecte. Putem spune, atunci, că vorbitorul a
performat un act care ori trimite doar indirect la actul
locutoriu ori ilocutoriu, ori nu trimite deloc la acestea.
Vom numi performarea unui act de acest tip performarea
21
unui act «perlocutoriu» [perlocutionary act], iar actul
performat, îl vom numi - în special în cazurile - o
«perlocuţie» [perlocution].” (J.L. Austin, 2003: 98)
„Am distins, într-o primă etapă, un set de lucruri pe
care le facem în spunerea a ceva, pe care împreună le-
am asimilat performării unui act locutoriu, care, în mare,
echivalează cu producerea unei propoziţii dotate cu un
sens şi o referinţă, ceea ce, iarăşi, echivalează cu
«semnificaţia» în sens tradiţional. Într-o a doua etapă,
stabileam că performăm de asemenea acte ilocutorii,
precum a informa, a ordona, a avertiza, a se angaja la
etc, adică enunţuri dotate cu o anumită forţă
convenţională. În al treilea rînd, se poate să performăm şi
acte perlocutorii, adică ceea ce facem să se întîmple sau
obţinem prin spunerea a ceva, de exemplu a convinge, a
persuada, a împiedica, şi chiar, să spunem, a surprinde
ori a induce în eroare.” (J.L. Austin, 2003: 103)
3. NOTE CRITICE
„În Sofistul, Platon defineşte vorbirea (logos) drept

«curentul care pleacă din suflet şi trece prin gura care îl
rosteşte» (263e). Această tradiţie acordă un rol însemnat
oralităţii în detrimentul scriiturii, un rol pe care îl putem
descoperi de pildă în Scrisoarea a şaptea a lui Platon,
după care filosofia nu poate fi cu adevărat învăţată decît
22
printr-o comunicare orală. Filosofia nu transmite
conţinuturi care ar putea fi desprinse de această
învăţătură orală, ci ea constă numai într-o meditaţie
dialectică (în dublul sens al acestui cuvînt, de reflecţie
dialogică şi nedogmatică) asupra marilor teme ale vieţii
morale.” (Vlad Alexandrescu, Prefața la Cum sa faci
lucruri cu vorbe, 2003: 5)
„O propoziţie este adevărată sau falsă, după felul
cum reprezintă (cu sensul de zugrăveşte) o stare de
lucruri. Subiectul şi predicatul sunt categorii în acelaşi
timp lingvistice şi logice şi, după Aristotel, pot avea un
corespondent în lumea reală. Cînd predicarea unei
calităţi cu referire la un subiect determinat coincide cu o
stare de lucruri, se spune că propoziţia astfel formulată
este adevărată. Aristotel a fost promotorul unei teorii
despre adevăr ca adecvare între cuvinte şi lucruri, sau,
mai exact, între propoziţii şi starea de lucruri
reprezentată, teorie care a făcut posibil paralelismul între
logic, ontologic şi lingvistic ce a rămas dominant practic
pînă în epoca noastră.” (Vlad Alexandrescu, Prefața la
Cum sa faci lucruri cu vorbe, 2003: 5)
„Cu toate acestea, la originea teoriei actelor de
vorbire, a cărei formulare completă o dă J.L. Austin în
seria de conferinţe publicată în volumul de faţă, putem
presupune şi o problematică specific semiotică cu privire
la modalitatea în care semnul trimite la el însuşi, ori, mai
exact, cu privire la raporturile dintre enunţ şi enunţare,
23
dintre spus şi spunere.” (Vlad Alexandrescu, Prefața la
„Esenţa limbajului este de a reprezenta,
reprezentarea implică prin definiţie o diferenţă între ceea
ce reprezintă şi ceea ce este reprezentat, prin urmare nici
un semn nu se poate reprezenta pe sine şi reflexivitatea
este exclusă: acesta este, sub o formă foarte simplificată,
crezul reprezentaţionalist.” (Francois Recanti, 1979: 121)
„Descoperirea performativeior comunicată de către
Austin la Colocviul de la Royaumont în 1956, ale cărui
acte au fost publicate în 1962, aşadar după moartea
filosofului de la Oxford, a suscitat o reacţie interesantă
din partea lui Emile Benveniste. Acesta a recenzat 1
articolul lui Austin, regîndind noţiunea de performativ în
raport cu propriile sale studii despre exprimarea
subiectivităţii în limbaj. Benveniste accepta să
recunoască existenţa performativeior acolo unde, potrivit
concepţiei sale despre enunţare, socotea că se manifestă
fenomenul auto-referinţei vorbirii, şi anume în mărcile
enunţării. Un enunţ este performativ, afirmă Benvenisfe,
atunci cînd denumeşte actul pe care îl îndeplineşte. La o
asemenea trasare însă a limitelor performativităţii,
domeniul ilocutoriului rămîne destul de restrîns, excluzînd
realizările non-explicite.” (Vlad Alexandrescu, Prefata la
„P.F. Strawson (născut în 1919), aplecîndu-se
asupra textului conferinţelor lui Austin publicate de
24
Urmson, a examinat caracterul convenţional al actului de
vorbire. Acesta rezida pentru Austin în posibilitatea de a
explicita actul printr-o formulă performativă. [...] Strawson
izbuteşte să articuleze mai strîns decît o făcuseră Austin
şi Grice cele două aspecte fundamentale ale pragmaticii:
cel convenţional, care fusese pus în evidenţă de Austin
cu ajutorul enunţurilor performative, şi cel intenţional,
pentru care Grice propusese o analiză deosebit de
elegantă.” (Vlad Alexandrescu, Prefața la Cum sa faci
lucruri cu vorbe, 2003: 14-15)
„Potrivit lui John Searle, a vorbi o limbă înseamnă
a adopta o formă specifică de comportament guvernată
de anumite reguli. Actele ilocutorii sunt supuse unor
reguli constitutive (de acelaşi tip cu regulile ce
guvernează jocurile). A vorbi o limbă particulară revine
astfel ia a utiliza convenţiile specifice acestei limbi, care
satisfac regulile constitutive actelor ilocutorii îndeplinite.
Astfel, teoria actelor de vorbire a lui Searle face posibilă o
dublă abordare: mai întîi o perspectivă filosofică,
înlăuntrul căreia miza este de a determina care sunt
regulile constitutive ce îngăduie realizarea unui act
ilocutoriu şi, totodată, o perspectivă lingvistică ce se
întreabă asupra regulilor semantice ce guvernează
utilizarea mărcilor de forţă ilocutorie. Trebuie spus că
toate aceste elemente ale sintezei lui Searle se găseau
deja în notiţele lui Austin, care însă dorea să
construiască cu precădere o teorie acţionalistă a
25
limbajiîlui, cu un pronunţat caracter ascriptivist. Din acest
punct de vedere, perspectiva lui Searle apare ca un
compromis între vederile lui Austin şi teoria limbajului de
sorginte aristotelică.” (Vlad Alexandrescu, Prefața la Cum
sa faci lucruri cu vorbe, 2003: 16-17)
„The content of these lectures is here reproduced
in print as exactly as possible and with the lightest
editing. If Austin had published them himself he would
certainly have recast them in a form more appropriate to
print; he would surely have reduced the recapitulations of
previous Editor's Preface lectures which occur at the
beginning of the second and subsequent lectures; it is
equally certain that Austin as a matter of course
elaborated on the bare text of his notes when lecturing.
But most readers will prefer to have a close
approximation to what he is known to have written down
rather than what it might be judged that he would have
printed or thought that he probably said in lectures; they
will not therefore begrudge the price to be paid in minor
imperfections of furm and style and inconsistencies of
vocabulary.” (J.O. Urmson, in Editor's preface at How to
do things with words, 1962)
„Apariţia cărţii lui J.L. Austin în limba română se
înscrie în linia interesului tot mai pronunţat pentru
modulele şi cursurile de pragmatică de la Facultăţile de
Litere şi cele de Filosofie din universităţile româneşti,
care au înflorit în programele academice după 1990.
26
Deocamdată încă parte a unor cursuri mai vaste de
lingvistică ori de filosofie analitică, ele vor căpăta în
scurtă vreme un loc de sine stătător în programele de
studii.” (Vlad Alexandrescu, Prefața la Cum sa faci lucruri
cu vorbe, 2003: 17)
„Étudier la philosophie du langage de John
Langshaw Austin pourrait tenir de la gageure
philosophiquement inutile et quelque peu vaine. Après
tout, Austin est un auteur récent, dont la pesanteur des
siècles n'a pas encore recouvert la pensée, une pensée
qui, par ailleurs s'avère très accessible, tellement
accessible qu'elle est devenue l'une des rares pensées
philosophiques reconnues au point d'avoir donné lieu à
une nouvelle discipline scientifique, ou à prétention
scientifique: la pragmatique. De telle sorte que la pensée
d'Austin semble être acceptée, largement reconnue, bien
connue, et qu'il n'y aurait philosophiquement plus
grandchose à en dire, puisque la science l'aurait reprise
à sa charge pour la développer sur des bases plus sûres
que la pure spéculation.” (O. Wilde, The Portrait of Dorian
Gray, ch. 2)
„Ceci pour dire qu'à force d'oublier les
présupposés conceptuels austiniens et de refouler la
portée philosophique de l'œuvre d'Austin, la pragmatique
en est venue à se développer de manière peu compatible
avec les fondements même de l'idée d'acte de parole,
tout en permettant à la philosophie d'ignorer la valeur
27
philosophique des propos austiniens. Ainsi, tout le
monde, aujourd'hui, aussi bien au sein de la pragmatique
que de la philosophie, semble accepter sans restriction
les découvertes austiniennes et considérer qu'il est tout à
fait normal que le langage fasse des choses. Cette idée
est pourtant rien moins qu'anodine et présupposait, chez
Austin, une conception de l'action peu compatible avec
les idées que s’en font les promoteurs contemporains de
la théorie des actes de parole. On peut même considérer
qu'en faisant de la philosophie du langage, Austin
entendait avant tout étudier à nouveaux frais, et contre
une certaine tradition de pensée, ce que c'était que
l'action – problématique bien éloignée de la pragmatique
contemporaine, qui continue souvent à voir l'action de la
parole comme un effet sémantique, sans plus se poser
de questions.” (BrunoAmbroise, 2005: 8)
„Généralement, la pragmatique renoue ainsi avec
un défaut majeur des philosophies dénoncées par Austin:
la volonté de généralisation, qui masque la spécificité
que les faits présentent dans leur diversité. Elle s'avère
ainsi atteinte de cécité à l'égard du langage lui-même.
Nous verrons comment, à rechercher des règles a priori,
elle tend à déterminer l'usage, en s'interdisant d'en
relever toute la complexité. Nous verrons surtout que la
reconstruction austinienne du langage n'adopte pas cette
rigidité formelle que prend souvent la pragmatique et
qu'en laissant plutôt la place à la multiplicité des usages,
28
elle rend compte de l'aspect déterminant de la
contextualisation dans la pratique du langage.”
(BrunoAmbroise, 2005: 10)
„La vérité restera, chez Austin, la mesure propre
de certains énoncés, les énoncés qui décrivent le réel
(les « affirmations »), et sera ainsi considérée comme
une dimension d'évaluation spécifique, dont le
mouvement reste assez proche de celui décrit par les
conceptions correspondantistes de la vérité. Dire le vrai,
chez Austin, c'est bien faire en sorte que le contenu
contextuel porté par mes énoncés corresponde aux faits.
Il s'agit simplement de complexifier la relation de
correspondance, de la contextualiser.” (BrunoAmbroise,
2005: 13)
„[...] nous avons les mots que nous avons et nous
parlons comme nous le faisons parce que nous
concevons le monde d'une certaine façon. Le monde
aurait-il été différent que nous aurions probablement
parlé différemment. Austin s'intéressait à ce que les gens
disent parce qu'il pensait que, tout à la fois, leur façons
de parler révélaient comment ils structurent une certaine
situation, et mettent en lumière différents traits de la
situation – nous disent quelque chose à propos du
monde. [...] Sa “phénoménologie linguistique” est, entre
autres choses, est une méthode permettant de montrer
comment un léger changement des facteurs intervenant
29
dans une situation fait que les locuteurs changent de
mots.” (M. Furberg, 1963: 66)
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu Vlad, in Prefață la Cum să faci lucruri cu

vorbe, John Langshaw Austin, traducere de Sorana
Corneanu, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003
Ambroise Bruno, Les pouvoirs du langage: la contribution
de J.L. Austin à une théorie contextualiste des
actes de parole, Sciences de l’Homme et Société.
Université de Nanterre Paris X, 2005
Austin John Langshaw, Cum să faci lucruri cu vorbe,
traducere de Sorana Corneanu, prefaţă de Vlad
Alexandrescu, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003
Furberg Mats, Locutionary and Illocutionary Acts: A Main
Theme in J.L. Austin’s Philosophy, Gothenburg
Studies in Philosophy, Göteborg, 1963
Recanati Francois, La transparence et Venonciation.
Pour introduire à la pragmatique, Paris, Edition du
Seuil, col. „L'ordre philosophique", 1979
Urmson James Opie, in Editor's preface at How to do
things with words, John Langshaw Austin, Oxford at
The Clarendon Press, 1962
Wilde Oliver, The Portrait of Dorian Gray, ch. 2.
30
Surse internet
https://biblioteca.regielive.ro/referate/comunicare/recenzi
e-cum-sa-faci-lucrurile-cu-vorbe-j-l-austin-
168955.html
https://fr.wikipedia.org/wiki/John_Langshaw_Austin
http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2014/01/cum-
sa-faci-lucruri-cu-vorbe-de-john-langshaw-austin
https://ro.wikipedia.org/wiki/John_Langshaw_Austin
31
EUGEN COȘERIU
(1921 –2002)
Cristina-Alina ȘERBAN
Roxana-Nicoleta BARBU
Personalitate deosebită a lingvisticii mondiale,

Eugen Coșeriu s-a născut la 27 iulie 1921, în satul
Mihăileni, județul Bălti din Republica Moldova.
Eugen Coșeriu a fost supranumit „Lingvistul
secolului XX”, „Colosul din Germania”, „Gigantul de la
Tubingen”, „Regele lingvisticii”.
Aceste calificative i-au fost atribuite pe parcursul
anilor grație talentului său cu totul ieșit din comun, pentru
meritele sale extraordinare în cercetarea limbajului uman.
Acesta cunoștea circa 30 de limbi și vorbea și scria în 11
dintre ele.
STUDII
A absolvit liceul „Ion Creangă” din orașul Bălți,

apoi și-a continuat studiile în filologie la universitățiile din
Iași, Roma; a mai studiat filosofie la Univesitatea din
Milano.
Între 1950 și 1963 a predat la Universitatea din
Montevideo, Uruguay, între 1961 și 1963 fiind profesor-
32
invitat și la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 și
până la sfârșitul vieții a fost profesor la Tubingen.
Mai multe generații de discipoli ai lui Eugen
Coșeriu constituie „Școala de lingvistică” de la Tubingen.
A fost „Doctor Honoris Causa” a aproape 50 de
universități din întreaga lume.
ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ
Doctor în Filologie și Filosofie, autorul unui număr

de peste 50 de volume și a mii de pagini de exegeză, al
unor noi teorii despre principiile fundamentale ale
filologiei, contribuie la îmbogățirea metodologiei
disciplinelor lingvistice.
Opera științifică a lui Eugen Coșeriu n-a cunoscut
prea multe ediții în limba română, majoritatea lucrărilor
savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană,
franceză și alte limbi.
Traducerea în românește a „Lecțiilor de lingvistică
generală” a fost un eveniment reverberant în viața
academică de la Chișinău și București. Lucrarea este una
de referință în domeniu, apariția ei marchează în opinia
discipolului de la Cluj al lui Coșeriu, lingvistul Mircea
Borcilă: „un eveniment important în procesul istoric de
recuperare a gândirii științifice a marelui savant și de
emancipare a teoriei lingvistice românești”.
33
OPERA LINGVISTICĂ
„Teoria del lenguage y linguistica general”, Madrid,

1973
„Sincronia, diacronia e historia”, Madrid, 1973
(tradusă în română: Sincronie, diacronie și istorie,
București, 1997)
„Principios de semnatica estructural”, Madrid,
1978
„El hombre y su language”, Madrid, 1997
„Gramatica y semantica universales”, Madrid,
1978
„Introducere în lingvistică”, Editura Echinox, Cluj,
1999
„Lingvistică din perspectivă spaţială şi
antropologică”, Chișinău, 1994
„Lecții de lingvistică generală”, Chișinău, 2000
Eugen Coșeriu, considerat un adevărat clasic al

lingvisticii teoretice și aplicative, a pubicat peste 50 de
volume.
PRINCIPII
Cele cinci principii ce l-au călăuzit pe marele

lingvist și teoretician al limbajului sunt următoarele:
34
• Principiul realismului (sau al obiectivității absolute);
Datorită acestui principiu, „orice știință prezintă sau tinde
să prezinte obiectul în obiectivitatea sa, așa cum este el
ca obiect”. (http://www.romling.uni-tuebingen.de/cos-
eriu/publi/coseriu262.pdf).
• Principiul umanismului (sau al „științei” originare);

„Acesta este impus de faptul că în lingvistică este vorba
despre un obiect ce are o activitate liberă, o activitate a
omului și anume o activitate liberă în sensul filosofic al
acestui cuvânt - o activitate al cărei obiect este neșfârșit,
infinit”. (http://www.romling.uni-tuebingen.de/coseriu/pu-
bli/coseriu262.pdf)
• Principiul tradiției;
Acest principiu se referă la faptul că trebuie valorificate și
contribuțiile lingviștilor anteriori, deoarece „și aceștia au
avut idei, reflecții și intuiții excelente”.(Cristinel Munteanu,
2001: 235)
• Principiul antidogmatismului;
Cu privire la acest principiu, Eugen Coșeriu afirma: “nici o

greșeală nu este numai greșeală, ci și greșelile conțin
ceva, cel puțin o intenție de adevăr și că datoria noastră,
când interpretăm, este tocmai să interpretăm în sensul
adevărului, nu să criticăm pur și simplu, căci asta nu ne
35
duce la nimic. Să criticăm faptele care sunt deviate, care
sunt greșeli și să vedem ce se află într-o teorie, într-un
mod de a vedea, totuși, ca sâmbure de adevăr, chiar
dacă tot restul trebuie să-l respingem. În loc să
respingem toate celelalte teorii, să le acceptăm pe toate
în măsura în care, totuși, spun lucrurile așa cum sunt”.
(http://www.romling.uni-
tuebingen.de/coseriu/publi/coseriu270.pdf)
• Principiul responsabilității sociale.
„Deci, să nu scriem într-un fel în care alții nu ne-ar

înțelege. Asta înseamnă, pentru mine, în privința deciziei
referitoare la formalizare, o opțiune pentru neformalizare;
și mai înseamnă, în același timp, la alegerea
terminologiei, să zicem așa încât să înțeleagă cât mai
mulți. Pe când alți lingviști au crezut necesar să creeze o
terminologie cu totul nouă ca să fie coerenți, eu,
dimpotrivă, mi-am propus în terminologie să întrebuințez
cuvintele curente, din limba de toate zilele și să le
transform pe ele în termeni tehnici, însă păstrând
semnificația lor de bază în limbă”.
(http://www.romling.uni-tuebingen.de/coseriu/publi/cos-
eriu270.pdf)
Importanța acestor principii a susținut-o însuși
Coșeriu în mai multe rânduri, afirmând chiar că i-ar
plăcea ca măcar aceste lucruri să reziste din moștenirea
36
sa științifică: „Eu cred că, dacă este ceva de imitat în
ceea ce am făcut eu, poate nu sunt (...) faptele pe care
le-am stabilit și, poate, uneori, nici ideile, în sensul în
care le-am formulat eu, ci această atitudine etică în raport
cu știința... (...). Deci această atitudine etică este, cred,
lucrul cel mai important.” (https://www.academia.edu/70-
75026/Despre_terminologia_lingvistic%C4%83_a_lui_Eu
geniu_Co%C5%9Feriu_principii_distinc%C5%A3ii_conce
pte_
SISTEMUL LIMBII ȘI NORMELE LINGVISTICE

-fragment-
„Structurile, opozițiile și funcțiile „idiomatice”

trebuie să fie constatate și stabilite în tehnica limbii
funcționale, mai exact, în „sistemul” său.
Într-adevăr, limba funcțională prezintă mai multe
organizări sau planuri de structurare, fapt remarcat, cel
puțin în parte, și de reprezentanții gramaticii generativ-
transformaționale care vorbesc de „niveluri de
gramaticalitate”.
Planurile de structurare pe care trebuie să le
distingem sunt patru și anume: planul realizării (vorbirea
concretă sau vorbirea) și trei planuri de tehnică propiu-
zisă sau tehnică virtuală: norma, sistemul limbii și tipul
lingvistic.
37
Vorbirea corespunde mai mult sau mai puțin lui
parole a lui F. de Saussure; norma și sistemul limbii
corespund în ansamblu aproximativ conceptului
saussurian de langue. Tipul lingvistic, în schimb, este un
nivel de structurare neidentificat ca atare de Saussure.
Norma, sistemul și tipul lingvistic nu se referă la
varietatea internă a limbii istorice, ci numai exclusiv la
structurarea aceleiași tehnici idiomatice și deci a oricărei
limbi. În această privință, e necesar să distingem între
arhitectura și structura limbii: diversitatea internă a limbii,
adică faptul că în aceeași limbă istorică pentru funcții
analoage coexistă forme distincte (și viceversa) constituie
„arhitectura” limbii. În schimb, faptul că tehnica lingvistică
este structurată constituie „structura” limbii.
Norma limbii conține tot ceea ce este tradițional,
comun și constant, deși nu în mod necesar funcțional: tot
ceea ce se spune (și se înțelege) „așa și nu în alt mod”.
În timp ce norma conține tot ceea ce este realizare
tradițională, sistemul conține doar opozițiile funcționale.
(...) Toate trăsăturile care se constată distinctive aparțin
sistemului.
Norma, este, într-un sens, mai amplă decât
sistemul: într-adevăr, conține și trăsături nefuncționale, în
timp ce sistemul conține doar trăsături distinctive
necesare pentru ca o unitate de limbă să nu se confunde
cu alta.
38
În alt sens însă sistemul este mai amplu decât
normal, deoarece cuprinde deopotrivă posibilități
nerealizate în noma limbii.
Norma conține fapte efectiv realizate și existente
în tradiție, în timp ce sistemul este o tehnică deschisă
care, virtual, conține și fapte nerealizate încă, dar posibile
în virtutea opozițiilor sale distinctive și a regulilor de
combinare care guvernează uzul său.
Și tocmai grație sistemului care în esență este
sistem de posibilități- o limbă nu este numai ceea ce deja
s-a spus prin tehnica sa, ci și ceea ce cu aceeași tehnică
se poate face: nu este numai „trecut” și „prezent”, ci are
de asemenea o dimensiune viitoare.
Mai presus de sistem, tipul lingvistic conține
principiile funcționale și categoriile tehnice ale unei limbi:
tipurile de procedee și de funcții, categoriile de distincții,
opoziții și structuri care o caracterizează. Prin urmare,
tipul lingvistic reprezintă coerența și unitatea funcțională
a diferitelor secțiuni ale unui sistem. Cu oate acestea,
poate să corespundă mai multor sisteme (după cum, pe
de altă parte, același sistem poate să corespundă mai
multor norme).”
39
COMENTARII
„De la Aristotel, Coșeriu a preluat (pe filiera lui A.

Pagliaro) termenul grecesc techne care desemna o
cunoaștere sigură, dar nejustificată. În acest sens, limba
este o tehnică (un a ști să faci) pe care vorbitorii o învață
și de care se folosesc mai apoi.
În studiul La lingua di Ion Barbu (1949), apărut în
Italia, la Milano, Coșeriu formulează pentru prima dată
ideea sistemului şi a normei şi, anume, a sistemului limbii
văzut ca sistem de posibilităţi. Pornind de la o serie de
creaţii ale lui Ion Barbu (deşi aplicaţia poate fi extinsă la
creatorii de literatură, în general), lingvistul demonstrează
că acestea sunt posibilităţi ale sistemului limbii române,
deşi nu apar reglementate de norma acesteia. În versul
„Argintul unei scule, de preţ, atunci picată” (nu „atunci
picate”), determinativele apărute între substantiv şi
adjectiv îl fac pe cel din urmă să nu mai aibă declinare,
chiar dacă norma indică altceva.
(http://www.bursedoctorale.ro/public/documente/articole/1
332871767_Catalin%20Nicolau%20-
%20Viziunile%20lui%20G.%20Ivanescu%20si%20E.%20
Coseriu%20asupra%20schimbarii%20lingvistice.pdf)
E. Coșeriu inversează priorităţile aşezând la baza
cercetării lingvistice vorbirea. Acesta depăşeşte opoziţia
rigidă limbă vs vorbire prin înţelegerea procesului
evolutiv, adică a diacroniei ca o succesiune de sincronii.
40
În acest proces se desfăşoară activitatea lingvistică a
vorbitorilor care „fac” şi reconstruiesc perpetuu limba,
adică sistemul (COŞERIU, 1997). Recrearea limbii se
realizează în şi prin actele lingvistice individuale. De aici,
urmează firesc că sistemul şi discursul, cele două
ipostaze fundamentale ale limbajului se află într-o relaţie
dialectică ce presupune influenţe şi condiţionări reciproce
ce conduc constant la adecvarea comunicării prin limbă
la necesităţile de comunicare resimţite de practicanţii
limbii. Relaţiile inerente, uneori contradictorii, sunt totuşi
dominate de sistem şi puse în valoare ca aspecte
concrete de realizare a posibilităților funcţionale ale
acestuia având ca finalitate perfecţionarea comunicării.
Ceea ce înţelegea F. de Saussure prin termenul
„langue” devine la E. Coşeriu „limbă funcţională” concept
care desemnează „tipul de limbă care funcţionează
nemijlocit în vorbire.” (COŞERIU, 1994: 402). Este vorba
de un sistem autosuficient minim într-o limba constituită
istoric. Limba funcţională prezintă patru planuri ierarhice
de structurare. (COŞERIU, 2000: 276)
tehnică virtuală 4 tipul lingvistic

Limbă funcţională 3 sistemul
2 norma
Mult mai târziu, Ferdinand de Saussure a subliniat,

din nou, în cursurile sale de lingvistică ținute în primii ani
41
ai secolului nostru, cele două aspecte esențiale ale
limbajului, numindu-le, respectiv parole (vorbire, act
lingvistic) și langue (limbă). Langue constituie, după
Saussure, norma, sistemul lingvistic care se realizează în
vorbire și aparține societății; parole este activitatea de
vorbire și aparține individului. Obiectul lingvisticii, după
același savant, este în primul rând sistemul, adică limba;
pe de altă parte însă, lingvistul un poate ignora parole,
deoarece, în conformitate cu o teză de a lui Saussure
însuși, „nimic nu există în limbă care să nu fi existat în
vorbire”.
STRUCTURALISM: PRINCIPII
-fragment-
„Structuralismul- mai exact, structuralismul propriu-

zis- își propune să analizeze limbile în particularitățile lor
funcționale și, reducându-le la elementele lor minime, să
stabilească paradigmele unităților lingvistice prin
intermediul anumitor procedee de identificare și analiză.
(...) Structuralismul pornește de la ceea ce este dat
empiric, de la ceea ce este «produs » (propoziții și texte),
spre competență, aspirând să descopere, prin intermediul
analizei a ceea ce s-a produs, competența respectivă și
structurile sale (inclusiv în cazul unei limbi necunoscute).
Structuralismul identifică descrierea cu analiză și
nu se ocupă de producerea propozițiilor, în timp ce
42
gramatica transformațională identifică descrierea cu
prezentarea regulilor de producere sau «sinteză» și nu
oferă metode de identificare și analiză (sau de
«descoperire».)
E bine să amintim, cu această ocazie, că la
originea structuralismului s-a aflat același Gabelento,
care a văzut clar că gramatica, fiind descriere a unei
limbi, trebuie „să fie făcută de două ori” sau să conțină
două secțiuni “analitică” și alta „sintetică”.
Principiile fundamentale ale structuralismului
analitic, care- deși nu sunt expuse ca atare în mod
explicit- pot fi deduse din tezele susținute de către
teoreticienii acestui curent și din experiența cercetării
structurale, sunt următoarele patru:
• Principiul funcționalității cu important corolar

referitor la semnificat- cel al semnificatului unitar- și cu un
corolar metodologic sau tehnic al comutării;
• Principiul opoziției care are drept corolar

metodologic analiza în trăsături distinctive;
• Principiul sistematicii (sau al structurării

sistematice);
• Principiul neutralizării
43
Principiul funcționalității
Cât privește elementele diferențiale ale expresiei și
ale conținutului, acest principiu este valabil, mai ales, ca
normă negativă (importantă în special pentru compararea
unor limbi diferite): o diferență materială(chiar constantă)
nu trebuie considerată fapt de limbă în sens strict, ci “fapt
de vorbire” (sau de realizare a limbii) dacă nu implică
niciodată diferențe de semnificat.
Principiul opoziției
Opoziția presupune existența a cel puțin unui
element diferențiator minim (neanalizabil ulterior în
elementele diferențiale.)”
COMENTARII
„Observând deosebirile, dar și apropierile

metodologice dintre două curente care au avut și au un
impact deosebit în lingvistica modernă, Eugen Coșeriu
arată că, din acest punct de vedere, structuralismul și
gramatica transformațională sunt complementare, în
sensul în care primul identifică descrierea cu analiza și
nu se ocupă de producerea propozițiilor, în timp ce
gramatica transformațională identifică descrierea cu
prezentarea regulilor de producere sau «sinteză» și nu
44
oferămetode de identificare și analiză sau de
«descoperire».”(Georgeta Cornița 2001: 158-159)
Principiile structuralismului analitic, dedus de
Coșeriu, sunt în număr de patru și ele trebuie luate în
considerare de oricare cercetător al principalelor limbi:
• Principiul funcționalității
• Principiul opoziției
• Principiul sistematicității
• Principiul neutralizării
Pincipiul funcționalității este unul din principiile

fundamentale ale structuralismului analitic și se referă la
«faptele constitutive ale limbilor bazându-se pe postulatul
solidarității între cele două fețe ale semnului lingvistic și
prin urmare, între cele două planuri ale limbilor ca
sisteme de semne care se realizează în vorbire: planul
expresiei sau al semnificantului (planul material al
limbajului) și planul conținutului sau al semnificatului
(planul pur mental).» (Georgeta, Cornița, 2001: 158-159)
Rezultă că o diferență oarecare la nivelul expresiei
devine «fapt de limbă» atunci când îndeplinește o funcție
de diferențiere la nivelul semnificatului și invers, o
diferență în planul conținutului reprezintă un «un fapt de
limbă» dacă în aceeași limbă îi corespund diferențe la
nivelul semnificantului sau expresiei.
Unitățile unei limbi devin unități funcționale când,
pe baza solidarității dintre semnificat și semnificant ,
45
îndeplinesc o funcție distinctivă. Pentru planul expresiei ,
un fonem există ca unitate funcțională dacă distinge
semnificante cu semnificate deosebite (de exemplu „d” și
„t” în cuvintele „rade” și „rate”) , în timp ce atunci când
efectul schimbării nu apare în planul conținutului,
trimiterea este la varianta de realizare (de exemplu „d” și
„d`” în „rade” și „radè”). Diferențele contextuale care nu
trimit la diferențe și în celălalt plan al limbii nu au valoare
funcțională, deosebindu-se astfel „planul unităților
funcționale” de „planul variantelor de realizare”.
O unitate funcțională se realizează sau se exprimă
în variantele sale, iar variantele reprezintă sau exprimă
unitatea, diferențiindu-se între ele prin faptul că în
realizare primesc determinări contextuale și situaționale.
Drept corolar al principiului funcționalității, în cazul
omofonelor, este cel al “semnificatului unitar”:
În cazul în care nu există diferențe de expresie,
diferitele accepții ale unei forme trebuie să corespundă
aceleiaşi zone de semnificație şi tot ce aparține acestei
zone trebuie să constituie o manifestare a aceluiași
semnificat ca valoare de limbă. (Fonetica integrată, ediția
a II-a revăzută și adăugită: 173-181)
Tehnica aplicată pentru determinarea valorii
funcționale a unei unități este “comutarea” care constă în
substituirea unui element într-o unitate dată empiric a
expresiei - cu scopul de a observa dacă, făcând aceasta,
se produce o schimbare în planul conținutului și invers
46
(exemplu „d-t” în „rade” - „rate”). (Georgeta, Cornița,
Fonetica integrată, ediția a II-a revăzută și adăugită
2001)
Principiul opoziției
Acest principiu se referă la manifestarea
funcționalității în unitățile de limbă și privește natura
unităților și „identitatea” lor sau, altfel spus, unitățile
funcționale există datorită opozițiilor la care participă.
(Georgeta, Cornița, 2001: 189)
„Opoziția” presupune existența a cel puțin unui
element diferențiator minim (neanalizabil ulterior în
elementele diferențiale).O unitate A este funcțională dacă
în limbă(la nivelul expresiei sau conținutului) există cel
puțin o unitate B care se deosebește de A cel puțin printr-
un element funcțional și i se opune lui A ca o altă unitate.
În cazul în care o trăsătură e substituită cu alta se trece
la o altă unitate:
D oclusivă dentală “surdă”
T oclusivă dentală „sonoră”
Diferența funcțională minimă între două unități de
limbă se numește trăsătură distinctivă. În exemplul dat
funcționează o singură trăsătură, dar în general, unităților
de expresie și de conținut funcționează în mai multe
opoziții, prin intermediul mai multor trăsături distinctive (p
și m, de ex.).
47
Se poate afirma, deci, că noțiunea fundamentală și
nouă a structuralismului nu este în realitate aceea de
unitate funcțională, ci tocmai de “opoziție funcțională” și
deci de “trăsătură distinctivă”.
Principiul sistematicității sau al structurii

sistematice
Acest principiu trimite la faptul că într-un sistem
lingvistic opozițiile funcționale se prezintă de obicei în
mod sistematic, adică ele se repetă pentru o serie de
unități analoge.
Prin combinarea diferită a acelorași trăsături
distinctive se structurează un număr superior numărului
de trăsături utilizate. Este vorba despre o „economie
funcțională”. Astfel trăsăturile “bilabial, sonor” care apar
la “b”, apar și la “m”, iar trăsăturile “oclusiv, surd” apar la
“p”, dar și la “t”, “k”, “k`”.
Principiul sistematicității poate fi privit în
cercetarea empirică drept o posibilitate, dar realitatea o
poate susține doar faptul concret de limbă. (Georgeta,
Cornița, 2001)
Principiul neutralizării
Este specific structuralismului „european”,
introduce o restricție în ceea ce privește funcționarea
opozițiilor distinctive într-o limbă, stabilind că aceasta nu
funcționează în toate cazurile în are apar unitățile
48
respective, deoarece în anumite contexte și situații ele
rămân suspendate sau “neutralizate”.(Eugen, Coșeriu
2000: 145-147)
Faptul că în cazurile neutralizate unul dintre cei doi
termeni ai opoziției se prezintă în mod normal, iar celălalt
rămâne exclus și nu poate să reprezinte ambii termeni se
explică prin forma însăși a opozițiilor respective.
BIBLIOGRAFIE
Eugen, Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, Editura

ARC, 2000
Eugen, Coșeriu, Lingvistică din perspectivă spațială și
antropologică, Editura Știința, Chișinău, 1994
Georgeta, Corniță, Fonetică integrată, Ediția a II-a revăzută
și adăugită, Editura Umbria, Baia Mare, 2001
Cristinel, Munteanu, Despre terminologia lingvistică a lui
Eugen Coșeriu (principii, distincții, concepte),
Editura Universității din București, 2011
SITEOGRAFIE
• http://www.romling.uni-tuebingen.de/coseriu/publi/cos-
eriu270.pdf
• https://www.scribd.com/doc/31939866/Eugeniu-Cos-
eriu-Introducere-in-Lingvistica
49
• http://www.alil.ro/wp-
content/uploads/2012/05/41_VRABIE.pdf
• http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole
HYPERLINK
"http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n
=916"& HYPERLINK "http://www.limbaromana.md/in-
dex.php?go=articole&n=916"n=916
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu
50
EUGEN COŞERIU - OMUL ŞI LIMBAJUL SĂU
Simona Gabriela DIACONU
VIAŢA ŞI OPERA
Există deja concepția că lingvistica acestui mileniu

se va dezvolta sub influența geniului lui Eugen Coşeriu,
fiind nevoie de o îndelungată perioadă pentru receptarea
și valorificarea operei sale.
Născut în 1921 în comuna Mihăileni din Republica
Moldova, a fost remarcat de învățătorul său de la Liceul
„Ion Creangă” din orașul Bălți, care a început să-i
intuiască genialitatea. Încă de atunci a învățat să
prețuiască știința, cultura, iubirea aproapelui, limbile și
culturile tuturor popoarelor (Gheorghe Popa 2007). În
plus, a început să învețe principiile activității științifice și
teoretice în domeniul lingvisticii, primele lucrări de
specialitate fiind publicate pe când era student în filologie
la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Silit de
împrejurări nefaste, își părăsește țara în floarea vârstei,
la 19 ani, în 1940. Ajunge în Italia, unde își desăvârşeşte
instruirea la universitățile din Roma, Padova și Milano,
obținând două titluri de doctor: în litere (1944) și în
filosofie (1949) (Nistor Barbu 2007). Între 1950 si 1963 a
predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay unde,
51
„în calitate de profesor de Lingvistică generală şi de
Filologie romanică, îşi dezvoltă propria concepţie
lingvistică în lucrări care l-au făcut celebru, precum
„Sistema, norma y habla” (1952), „Sincronia, diacronia e
historia” (1958)” şi mai multe studii apărute în diferite
reviste de specialitate sau volume colective.”(Nistor
Barbu 2007) Apreciat în comunitatea lingviştilor din
America Latina şi din Europa şi primind mai multe oferte
de la universităţi de prestigiu, Eugen Coşeriu alege, în
1962, Universitatea din Tübingen, în Germania, unde va
preda până la sfârşitul vieţii. Devine titularul Seminarului
de Filologie romanică și Lingvistică generală, formându-și
numeroși discipoli în toată lumea și având colaboratori,
prieteni, colegi, între care și pe românul Nicolae
Saramandu, ce i-a rămas apropiat până în ultimii ani de
viață (Nistor Barbu 2007). Generațiile sale de discipoli au
alcătuit în vestita universitate germană, Școala de
lingvistică de la Tübingen, iar preocupările marelui erudit
au depășit cadrul lingvisticii, multe din studiile sale vizând
filosofia și filosofia limbajului, contribuind totodată la
îmbogățirea metodologiei disciplinelor lingvistice. În 1998
era deja o somitate în lingvistică: primise 27 de titluri de
Honoris Causa, fusese făcut membru al Societății de
Lingvistică din Paris, al Cercului Lingvistic din New York,
membru de onoare al Societății Lingvistice din America,
al Cercului Lingvistic din Praga și la foarte multe
academii și școli de lingvistică din întreagă lume, inclusiv
52
din Japonia. Deși l-au bucurat distincțiile și premiile
primite în țară, pentru că tot timpul și-a dorit
recunoașterea alor săi de acasă, acestea au venit prea
târziu, întrucât, marcat de boala de plămâni dar purtându-
și cu demnitate suferința ce nu îi afecta capacitatea
intelectuală, savantul a participat la comunicări până în
ultimele luni de viață când a fost imobilizat la pat, decesul
survenind în 2002.
„Opera ştiinţifică a lui Eugen Coşeriu nu a
cunoscut prea multe ediţii în limba română, majoritatea
lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă,
germană,franceză”
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Coseriu#Studii),
totuşi, a început să fie editată în limba română, după
1989, împreună cu mărturisiri, precizări şi clarificări ale
autorului însuşi, dar şi ale unor personalităţi de seamă
ale lingvisticii româneşti (Nistor Barbu 2007). Apar astfel:
„Introducere în lingvistică”, „Lingvistica integrală”,
„Sincronie, diacronie si istorie”, „Despre arta limbajului”,
„Istoria filosofiei limbajului”, „Omul şi limbajul său”.
TEORII LINGVISTICE
Întreaga activitate lingvistică a eruditului este

fundamentată pe cinci principii, aşa cum el însuși le
clasifică.
53
Primul este principiul ştiinţei în general sau al
obiectivităţii şi urmăreşte concentrarea acţiunii asupra
realităţii lucrurilor, fapt extrem de greu, întrucât „nu
reuşim aproape niciodată să spunem cum sunt lucrurile
din toate punctele de vedere, din orice perspectivă, fără
parțializări, fără devieri” (Gheorghe Popa 2007).
Al doilea principiu este cel al omului, al
umanismului sau al științei originare, pe baza căruia
lucrurile trebuie prezentate fără ipoteze, așa cum omul le
înțelege intuitiv, prin natură sau esență să cu privire la
activitățile libere și la propria persoană. Astfel, în cazul
științei, lingvistul știe tot atât cât vorbitorul.
Al treilea principiu, al tradiției, presupune că tot
ceea ce s-a spus despre aceste activități conține adevăr,
iar noutatea în științe este ”o noutate pe baza tradiției și
continuând tradițiile” (Gheorghe Popa 2007). Tot mare
savant folosește o formulă aparent paradoxală: „cine
spune numai lucruri noi nu spune nimica nou, fiindcă
tocmai se integrează într-o tradiție, în marea noastră
tradiție științifică occidentală” (Gheorghe Popa 2007).
Al patrulea principiu este cel al antidogmatismului,
care menține încrederea în oamenii de bună-credință și
care urmărește nu unde se greșește ci unde se află
dreptatea, care a fost adevărul și eventuală deviere
ulterioară.
54
Ultimul principiu, cel etic sau al utilității ori
răspunderii publice, vizează etică savantului că om și
cetățean, interesat de ceea ce îl interesează pe vorbitor.
„Aceste principii m-au călăuzit – afirmă Eugen
Coşeriu – acestea explică toată activitatea mea, tot ceea
ce am putut realiza pe parcursul activității mele. Adică
principiul tradiției explică studiile mele de istorie a
lingvisticii, principiul antidogmatismului explică toate
studiile mele de hermeneutică, de lingvistică actuală;
principiul responsabilității sociale explică toate studiile
mele despre traducere, despre corectitudinea lingvistică,
despre limbaj și politică. Și, se înțelege, primele două
principii explică toată baza studiilor mele atât de teorie,
cât și de filozofie a limbajului și de lingvistică descriptivă
și istorică” (Gheorghe Popa 2007).
Potrivit savantului român, lingvistică este „știință
limbajului” iar limbajul reprezintă „orice sistem de semne
simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică
orice sistem de semne care servește pentru a exprimă și
comunica idei și sentimente sau conținuturi ale
conștiinței” (Eugen Coșeriu 1999: 16). Multiplele definiții
„complementare și interdependente îl circumscriu:
limbajul este un instrument de comunicare, limbajul este
un sistem de semne, limbajul este o funcție socială,
limbajul este o instituție socială, limbajul este o facultate
simbolică, limbajul este o activitate a spiritului, limbajul
este o creație perpetuă” (Eugen Coșeriu 2017: 1). Astfel,
55
unele definiţii consideră limbajul „în relaţiile şi
determinările sale exterioare; conform altora limbajul este
văzut în realitatea sa imanentă şi în structura sa
intrinsecă” (Eugen Coșeriu 2017: 1). Astfel apar
consideraţiile teleologice, încercând să se răspundă la
întrebările „cum se produce?”, „cum se prezintă?”, „ce
este limbajul?” (Eugen Coșeriu 2017: 1).
În ceea ce privește circumstanțele producerii, este
evident că limbajul este „un fenomen social, dat fiind că
se produce în societate și este determinat din punct de
vedere social; pentru producerea actului lingvistic este
necesară prezența a cel puțin doi indivizi (vorbitorul și
ascultătorul) iar semnele folosite trebuie să fie, cel puțin
până la un punct, comprehensibile și acceptabile în
cadrul unei anumite comunități” (Eugen Coșeriu 2017: 2).
Fizico-fiziologic, limbajul este „un fenomen acustic produs
printr-o serie de mişcări articulatorii ale aparatului fonator
care sunt captate de aparatul auditiv” (Eugen Coșeriu
2017: 2). Dar limbajul este si un fenomen psihic ce
implică o operaţie logica.
Pentru acest aspect, limbajul „se prezintă concret
ca o activitate umană specifică şi uşor de recunoscut, şi
anume ca vorbire sau discurs” (Eugen Coșeriu 2009: 36).
Limba este „un fapt social în sensul cel mai autentic al
termenului social, care este cel de specific uman” (Eugen
Coșeriu 1997: 39). Limbajul „într-o perfectă analogie cu
natură este una din datele fundamentale ale ființei
56
umane, care a constituit mereu subiect de meditație
pentru om și care, în ultimele două secole, a fost din ce
în ce mai supusă cercetărilor științifice și analizelor
filozofice” (Eugen Coșeriu 2011: 10).
Actul lingvistic, „prin însăşi finalitatea sa, care este
aceea de a comunica ceva cuiva, implică totdeauna cel
puţin doi indivizi: un vorbitor şi un ascultător” (Eugen
Coșeriu 1999: 27). Totodată este o activitate simbolică,
modalitatea „specifică omului de a lua contact cu lumea
și de cunoaște realitatea pe care o clasifică și o explică, o
desemnează și o exprimă prin simboluri” (Eugen Coșeriu
2017: 19). Faptul lingvistic este, „în mod evident,
expresie cu semnificat, sau expresie şi semnificat în
acelaşi timp. Iar uniunea dintre expresie şi semnificat se
numeşte în mod comun semn” (Eugen Coșeriu 2009: 46).
„Această funcţie semnificativă trebuie înţeleasă din
punctul de vedere al limbajului énergeia, ca activitate
creatoare” (Eugen Coșeriu 2009: 47). Dimensiunea sa e
dată de „alteritatea subiectului, de faptul că subiectul
creator de limbaj presupune alţi subiecţi, adică de
deschiderea conştiinţei creatoare de limbaj spre alte
conştiinţe” (Eugen Coșeriu 2009: 51), devenind „expresie
a intersubiectivităţii” (Eugen Coșeriu 2009: 52).
Cunoaşterea lingvistică este de multe ori o „cunoaştere
metaforică, o cunoaştere prin imagini” (Eugen Coșeriu
2017: 25), iar „limbajul absolut este, într-adevăr, identic
cu poezia, numai că limbajul nu este absolut, ci relativ.
57
Este relativ în sensul că este, chiar în momentul originar,
creator, este creaţia unui subiect între subiecte, sau
creaţia unui subiect dotat cu alteritate” (Eugen Coșeriu
2009: 52-53).
Așadar, limbajul este fundamental pentru definirea
omului. „Pe de o parte este logos, înțelegere a ființei; pe
de alta este logos intersubiectiv, formă și expresie a
istoricității omului. Acestea sunt cele două dimensiuni
esențiale ale limbajului: dimensiunea subiect-obiect și
dimensiunea subiect-subiect. Ca limbaj în general
corespunde primei dimensiuni, ca limba corespunde în
același timp relației cu ceilalți oameni cărora, tocmai prin
intermediul limbajului însuși, li se atribuie umanitatea:
capacitatea de a se întreba asupra ființei și de a o
interpreta” (Eugen Coșeriu 2009: 52).
REFERINŢE CRITICE
„Limbajul poetic nu mai este calificat că antilimbaj,

diferit de celelalte limbaje, nu mai este opus lor, ci
cumulează funcțiile lor; el este, din perspectiva
coşeriană, limbaj absolut, pentru că-și asumă
responsabilitatea tuturor subiectelor. Autorul însuși
devine subiect absolut. Ceea ce face dintr-un mesaj
verbal o opera literară, o opera poetică, o opera de artă
este literaritatea” (Elena Ungureanu 2002).
58
„În Despre poezie susțineam ideea că, daca nu
există nimic în poezie care să nu fi existat înainte în
limbă, nu există nimic în limbă care să dea naştere de la
sine poeziei. Eugen Coşeriu are o idee mai simplă şi mai
atrăgătoare şi, chiar dacă nu mă simt pregătit să renunţ
la a mea, vreau s-o „popularizez” pe a lui, poate şi fiindcă
n-o cred neapărat opusă ideii mele” (Nicolae Manolescu
2012: 1).
„Am subliniat, încă din 1988, că "revoluţia" adusă
de E. Coşeriu trebuie înţeleasă, în sensul etimologic al
termenului, ca o întoarcere la fundamentele teoretice
humboldtiene şi, în ultimă instanţă, aristotelice, ale ştiinţei
lingvistice. O asemenea "nouă paradigmă" presupune cel
puţin cinci parametri cardinali, pe care i-am sintetizat sub
forma unui "pentalog" al integralismului lingvistic, într-un
text-laudatio la aniversarea din 2001, de la Bălţi: (1)
întemeierea întregii lingvistici pe un fundament
epistemologic antipozitivist; (2) schimbarea radicală a
perspectivei de abordare şi constituirea lingvisticii, pe
această bază, ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu doar a
limbilor; (3) definirea obiectului noii lingvistici ca fiind
reprezentat de "funcţia semnificativă", i.e., a creaţiei de
semnificaţii şi/sau de "competenţa lingvistică", în sensul
coşerian; (4) delimitarea subdomeniilor fundamentale
("vorbirea în general", limbile, textul), corespunzătoare
celor trei planuri ale competenţei (elocuţională,
idiomatică, expresivă) şi straturi de conţinut (designaţie,
59
semnificaţie, sens); (5) dezvoltarea, în acest cadru, a
investigaţiilor sistematice preponderent descriptive sau
"empirice". Mi se pare evident că toţi aceşti parametri
sunt asiguraţi, în principiu, în opera coşeriană, care
trebuie apreciată, în consecinţă, drept cea dintâi
întemeiere coerentă şi globală a lingvisticii ca ştiinţă
epistemică şi, prin urmare, nu "cea mai", ci singura cu
adevărat "viabilă". Savanţii japonezi (Ezawa, Kamei ş.a.)
au revendicat, în spiritul unei asemenea evaluări, încă din
anii ‘80, concepţia coşeriană ca reprezentând "lingvistica
viitorului" sau a "secolului XXI", i.e. concepţia ce se va
impune în acest secol.” (Mircea Borcilă)
„Conceptul coşerian de "normă" a avut implicaţii
teoretice care trec dincolo de o nouă definire a obiectului
şi o nouă orientare metodologică a lingvisticii, deoarece
la baza sa se află o concepţie ce ţine nu numai de
vorbirea limbii de către indivizi, ci şi de existenţa
oamenilor în general. "Sistem" şi "normă" constituie două
dimensiuni în care se află fiinţa umană cu determinarea
sa existenţială naturală şi culturală, iar aceste concepte
cultural-teoretice se situează în acelaşi context cu
distincţiile conceptuale între natură şi cultură, ideal şi
realitate, libertate şi convenţionalitate, tehnică şi artă".
"Lingvistica poate să cerceteze norma, adică tradiţia
socială şi culturală a vorbirii, manifestându-se prin
aceasta ca istorie a culturii". De aceea, prin stabilirea
conceptului de "normă" care include conceptul de
60
"sistem", conchide autorul, Eugeniu Coşeriu a reuşit să
depăşească naturalismul din cadrul structuralismului în
mod definitiv”(Mircea Borcilă).
„Nucleul teoriei coşeriene este definirea limbajului,
în esenţa sa, ca activitate creatoare. Dacă la prima
vedere această teză pare doar a concentra de-o manieră
simpl(ist)ă evidenţa – de altfel uşor de conceput – a
caracterului productiv al limbajului, al caracterului
întotdeauna nou şi radical singular al oricărei producţii
verbale, atât rădăcinile ei filosofice profunde cît şi
consecinţele sale asupra unei teorii a limbajului sunt mai
greu de surprins sau de admis. Această definiţie-
argument nu este în nici un caz accidentală şi nici
arbitrară. Dimpotrivă, tocmai exploatarea profunzimii ei
conceptuale şi istorice îi permite lui Coşeriu să denunţe
eroarea cea mai regretabilă al unui întreg ansamblu de
teorii şi filosofii ale limbajului: aceea de a-l fi redus la
simpla expresie a unei facultăţi ce i-ar precede (gândirea
raţională) sau la o activitate oarecare, o activitate "între
altele". Cel puţin două interpretări unilaterale sunt astfel
denunţate şi evitate: concepţia după care esenţa
limbajului este doar expresie subiectivă şi concepţia care
reduce esenţa limbajului la comunicarea practică (...)
Reinvestigând şi reinvestind ideea humboldtiană conform
căreia limbajul, în esenţa sa, nu este operă sau produs
static (ergon) ci activitate (energeia), Coşeriu subliniază,
pe bună dreptate, fundamentele aristoteliciene ale
61
gândirii lui Humboldt, recuzând interpretarea acestei teze
drept (simplă) afirmare a "caracterului viu" al limbajului,
ca şi asocierea exclusivă a termenului energeia cu ceea
ce Saussure avea să numească "vorbire" (fr. parole).
Dacă Humboldt alătură termenii greceşti celor
germani Werk şi Tдtigkeit, este, în opinia lui Coşeriu,
pentru a sublinia utilizarea lor în sens filosofic. Astfel, la
Aristotel energeia nu este o activitate oarecare, ci
"activitate liberă", infinită, anterioară propriei sale potenţe
(dynamis), mergînd dincolo de propria sa dynamis. Fidel
tezelor aristoteliciene, Coşeriu defineşte creativitatea ca
"productivitate cu/în dublu sens: productivitate în raport
cu "obiectele" produse şi productivitate în raport cu
procedeele de producere" (cf. 15/, p. 414). Noţiunea de
activitate creatoare trebuie deci înţeleasă într-un sens
filosofic şi profund dialectic: fiinţa şi devenirea fiinţei sunt
indisociabile. Dacă "întoarcerea" la Aristotel pune bazele
filosofice ale concepţiei despre activitatea creatoare,
dacă "întoarcerea" la Humboldt este fundamentală
datorită asocierii acestei concepţii despre activitatea
limbajului, pasul decisiv înainte al lui Coşeriu constă în
explicitarea caracterului activ-creativ al limbajului sub
toate formele sale (limbaj în general, orice limbă şi orice
act de vorbire), ca şi în reinvestirea teoretică a noţiunii
aristoteliciene de dynamis. În acest sens, energeia
limbajului sau activitatea creatoare specifică limbajului
62
constă în depăşirea perpetuă a propriei sale dynamis.”
(Cristian Bota, Ecaterina Bulea)
„Deşi, în accepţia aristotelică, limbajul ca „energie”
precede limba ca „obiect”, libertatea creaţiei lingvistice
este limitată totuşi de istoricitatea limbii căci, ca act
istoric, a utiliza limbajul înseamnă întotdeauna a vorbi o
anumită limbă, pe care fiecare membru al unei comunităţi
o deţine în mod individual, dar o raportează permanent la
tradiţia comunităţii.” (Eugen Munteanu 2015: 129)
„Ca mare savant, cu un prestigiu copleşitor, E.
Coşeriu poate fi luat ca model. Ceea ce nu se poate lua
de la nici un model este înzestrarea de la natură. E.
Coşeriu avea însuşiri naturale ieşite din comun, pentru
care calificativele sunt insuficiente. Opera sa pune în
evidenţă o neobişnuită putere de analiză şi, în acelaşi
timp, de sinteză, un spirit permanent lucid şi critic,
devastator uneori dar totodată pozitiv, în sensul că
reţinea elementele de adevăr din lucrările cercetate.
Originalitatea şi forţa de creaţie nu pot fi apreciate la E.
Coşeriu cu cuvinte obişnuite. O capacitate de asimilare şi
o memorie rar întâlnită l-au ajutat să reţină opere întregi
(din care cita cu uşurinţă), şi să-şi însuşească numeroase
limbi străine, în multe dintre ele exprimându-se curent
(latina, greaca veche şi modernă, toate limbile romanice,
limbile slave şi germanice, araba etc.). La toate acestea
se adăuga o putere de muncă aproape neomenească.
Avea o cultură lingvistică vastă, cu lecturi profunde în
63
domeniul filozofiei, esteticii, literaturii etc. (de la Platon şi
Aristotel la Sfântul Augustin şi G. Vico, până la Kant,
Hegel, W. von Humboldt şi la autorii italieni moderni, B.
Croce, A. Pagliaro, A. Banfi), fiind cu informaţia la zi.
Biblioteca sa era, ca bogăţie şi valoare, unică. Lui E.
Coşeriu i se potriveşte caracterizarea de "ascet al
ştiinţei", pe care el o folosise cu privire la Al. Rosetti, dar
în alt sens. Dacă, în cazul lui Al. Rosetti, asceza a
însemnat faptul că s-a dedicat toată viaţa unei singure
opere "Istoria limbii române", E. Coşeriu a fost un ascet
în sensul că a făcut mari sacrificii (chiar în viaţa
personală) pentru a se consacra în întregime ştiinţei. Era
temut de confraţi. La congrese, conferenţiarii aveau
emoţii când intra E. Coşeriu în sală. Putea fi subiectiv în
aprecieri, dar nu pe linie ştiinţifică, unde era necruţător de
obiectiv. Era foarte prietenos cu colaboratorii apropiaţi, cu
românii în general, cu basarabenii în special.” (Nicolae
Saramandu)
BIBLIOGRAFIE
Bardu Nistor, Concepţia lui Eugen Coşeriu despre limba

română, în revista „Limba Română”, nr. 1-3, anul
XVII, 2007;
Bojoga Eugenia, Modelul Coşeriu-o monografie despre
teoria lingvistică a lui Eugen Coşeriu, în revista
64
„Supliment Contrafort”, nr. 9-10 (108-109),
octombrie-noiembrie;
Borcilă Mircea, Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile,
în revista „Supliment Contrafort”, nr. 9-10 (108-109),
Bota Cristian si Ecaterina Bulea, Eugenio Coseriu,
L’Homme et son langage, in revista „Supliment
Contrafort – Modelul Coseriu”, nr. 9-10 (108-109),
Coşeriu, Eugen, Lingvistică integrală, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1996;
Coşeriu, Eugen, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
Coşeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Ediţia a II-a,
Editura „Echinox”, Cluj-Napoca, 1999;
Coşeriu, Eugen, Omul şi limbajul său, studii de filozofie a
limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2009;
Coşeriu, Eugen, Istoria filozofiei limbajului, de la
începuturi până la Rousseau, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2011;
Coşeriu,Eugen,Creaţia metaforică în limbaj, pe site-ul
https://www.scribd.com/document/40193230/Creati
a-Metaforica-in-Limbaj, accesat în data de 16
noiembrie 2017;
65
Manolescu, Nicolae, Despre poezie în revista „Romania
literară”, nr 1, 2012;
Popa, Gheorghe, Permanenta nevoie de Coşeriu, în
revista „Limba Română”, nr. 1-3, anul XVII, 2007;
Saramandu, Nicolae, Evocare Eugen Coşeriu, în revista
„Supliment Contrafort-Modelul Coşeriu”, nr.10-11
(108-109), octombrie-noiembrie;
1. Ungureanu, Elena, Eugeniu Coşeriu-despre arta
limbajului şi limbajul artei, în revista „Limba
Română”, nr. 10, anul XII, 2002
2. www.wikipedia.ro.
66
ALEXANDRU GRAUR DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
Elena BĂLĂŞANU
Livia Marinela LICA
Mioara Alina MĂRGHIDANU
REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE
„Alexandru Graur (1900-1988) a fost unul dintre

marii învățați ai ştiinței limbii din secolul al XX-lea, figură
de prestigiu a lingvisticii româneşti.[…]
După absolvirea liceului, în 1919, se înscrie la
Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, urmând
cursurile Secției de Filologie clasică şi de limba română.
În 1922, devine licențiat în filologie clasică. În anul şcolar
1923/1924, e profesor suplinitor de istorie la Liceul „Spiru
Haret” din Bucureşti. […]
Între 1924 şi 1929, cu o bursă a Ministerului
Instrucțiunii Publice, îşi perfecționează studiile în Franța.
În 1928, obține diploma la École Practiques des Hautes
Études, precum şi doctoratul la Sorbona, cu cea mai
înaltă mențiune (Trés honorable).
Revenit la Bucureşti în 1929, este numit profesor
titular de limba latină la Liceul „Gh. Şincai”, iar din 1932 la
Liceul „Gh. Lazăr”. În 1940, a fost înlăturat din
învățământul de stat pe baza legilor rasiale. A înființat,
67
împreună cu alți doi colegi, aflați în aceeaşi situație,
Liceul Teoretic Evreiesc, al cărui director a fost între anii
1941 şi 1944. În septembrie 1944, a fost reintegrat la
Liceul „Gh. Lazăr”, unde a lucrat până în decembrie
1945. În acelaşi timp a lucrat la Radiodifuziunea
Română. A devenit profesor la Catedra de filologie
clasică a Facultății de Filosofie şi Litere, pe care a
condus-o până în 1964, când a fost numit şeful nou-
înființatei Catedre de lingvistică generală, unde a lucrat
până la pensionare (1970). În anul 1948, a fost ales
membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955
devine membru titular.
Printre funcțiile de conducere, îndeplinite cu înaltă
competență şi răspundere, menționăm: decan al
Facultății de Filologie (1954-1956), director al Editurii
Academiei (1955-1974), membru fondator şi preşedinte
al Societății de Studii Clasice (1958-1988), președinte al
Secției de Științe Filologice, Literatură și Arte a
Academiei (1974-1988). A fost redactor responsabil la o
serie de publicații de specialitate: Studii Clasice (1959-
1988), Limbă şi literatură (1965-1970), Limba română
(1982-1988).
Din OPERA ştiințifică – zeci de volume şi sute de
articole şi studii, cronici şi recenzii, referitoare la limbile
clasice, indoeuropenistică, lingvistică generală şi limba
română -, amintim:
68
Esquisse d’une phonologie du roumain (în colaborare cu
Al. Rosetti) (1938),
Încercare asupra fondului principal lexical al limbii
române (1954),
Studii de lingvistică generală (1955 şi 1960),
Fondul principal al limbii române (1957),
Scurtă istorie a lingvisticii (în colaborare cu Lucia Wald
(1959, 1965, 1977),
Etimologii româneşti (1963),
Evoluția limbii române. Privire sintetică (1963),
Nume de persoană (1965),
Istoria limbii române (coord. Vol.I, Limba latină) (1965),
Tendințe actuale ale limbii române (1968),
Lingvistica pe înţelesul tuturor (1972),
Nume de locuri (1972),
Alte etimologii româneşti (1975),
„Capcanele” limbii române (1976),
Dicționar de cuvinte călătoare (1978),
Cuvinte înrudite (1980),
Dicționar al greşelilor de limbă (1982)”
(vezi Dicționar al greşelilor de limbă, Humanitas, 2012)
Pentru a contura într-o anumită măsură

personalitatea monumentală a lingvistului Al. Graur,
redăm aici un scurt pasaj aparținându-i Mioarei Avram
„Toate lucrările lingvistice ale lui Al. Graur se disting prin
claritate, concizie şi exemple convingătoare […]. Bogata
69
recoltă de cuvinte, forme şi construcții nu este folosită
numai pentru semnalarea noutăților, ci şi pentru
explicarea unor mecanisme şi legi generale de
funcționare a limbii, unele inovații fiind invocate şi în
lucrări de lingvistică istorică sau teoretică. Înzestrat cu o
memorie neobişnuită, reținea peste ani, cu exactitate,
contextul lingvistic şi situațional în care înregistrase un
anumit fapt şi îşi amuza ascultătorii sau cititorii cu
reproducerea unor versuri umoristice sau reclame auzite
în tinerețe. Clasificările operate nu sunt niciodată forțate,
admițând cu obiectivitate existența unor zone de tranziție
la majoritatea fenomenelor din limbile naturale.
Consecvent în concepție şi metodă, nu a absolutizat nici
un criteriu propus şi nici n-a considerat definitive
rezultatele la care ajungea […]. Poziția sa [era]
neexclusivistă, iar numeroase reveniri asupra unor teme,
cu completări, nuanțări şi chiar corectări, indică un spirit
perfecționist şi autocritic, mereu în căutarea adevărului
[…]. Profesor prin excelență şi om al şcolii, dar şi prin
şcoala reprezentată de scrierile sale si, mai ales, de
activitățile pe care le conducea - , Al Graur a fost un
îndrumător inegalabil al elevilor (studenților,
doctoranzilor) şi al colaboratorilor săi mai tineri. Faptul că
îl numeam – şi îl numim – cu toții Magistrul, nu constituie
numai recunoaşterea respectuoasă a rolului său, ci şi
afirmarea cu mândrie a privilegiului de a-i fi fost elevi.”
(M. Avram 1998: 491-492, 493)
70
TEORII SUSȚINUTE DE ALEXANDRU GRAUR
CU PRIVIRE LA LIMBA ROMÂNĂ
În secțiunea intitulată „2. Limba scrisă şi limba

vorbită” din Introducerea cărții Mic tratat de ortografie,
Alexandru Graur afirmă că „O limbă este un sistem de
semne, în general sonore, prin care un om comunică
altor oameni gândurile sale. Acest sistem se găseşte
gata construit în momentul în care indivizii încep să
vorbească şi ei nu au decât să şi-l însuşească. Aceasta
nu înseamnă că sistemul nu se schimbă, dimpotrivă, el
este în necontenită prefacere, şi fiecare vorbitor, prin
însuşi faptul că foloseşte limba, contribuie la necontenita
ei transformare. Ce e drept, schimbările au loc pe
nesimțite, prin etape imperceptibile, pentru ca din când în
când, atunci când se acumulează o cantitate mare de
mici schimbări să se ajungă la transformări mai
importante care survin brusc. Dar în imensa lor majoritate
aceste schimbări se petrec fără ca vorbitorii să fie
conştienți de ele, deci fără nici o intervenție din partea lor.
Fiecare generație îşi închipuie că vorbeşte limba aşa cum
a moştenit-o de la părinți. Intervenții conştiente se produc
uneori, cu mai mult sau mai puțin succes, mai ales în
materie de vocabular. […]. Spre deosebire de limbajul
vorbit, scrierea este adesea modificată în mod conştient
71
şi intenționat de cei care o folosesc. Desigur, şi aici au
loc schimbări involuntare şi inconştiente, cel puțin în
scrierea de mână, dar se poate concepe şi se întâmplă
adesea ca o persoană sau un colectiv să aducă
intenționat modificări scrierii, fie din motive de
comoditate, fie din alte feluri de motive.” (Al. Graur 2009:
14-15)
O altă problematică dezbătută de Alexandru Graur
a fost aceea a necesității cultivării limbii române.
„De ce trebuie cultivată limba? Pentru mai multe
motive, unul mai important ca altul:
Fiecare om are felul său specific de a vorbi, ba, mai mult
decât atât, foloseşte moduri de exprimare diferite de la o
împrejurare la alta. Dacă nu s-ar crea norme, limba s-ar
diferenția atât de repede şi atât de profund, încât ar
deveni greu să ne înțelegem unii cu alții.
Abaterile de la normele academice trădează adesea lipsa
de cultură a vorbitorilor, de exemplu e destul să auzim pe
cineva că zice a tramversa în loc de a traversa, ca să ne
dăm seama că e ignorant. Cum nimeni nu e bucuros să i
se pună în felul acesta o pecete infamantă, trebuie să
facem totul pentru a elimina astfel de abateri.
Astăzi aceleaşi cuvinte se răspândesc în toată
lumea, pentru că mijloacele de comunicare au devenit tot
mai eficace. Sunt convins că se va ajunge astfel peste un
timp ca pe tot pământul să se întrebuințeze în mare
măsură un vocabular comun. Aceasta va însemna un
72
enorm progres, pentru că fiecare om, folosind limba sa
natală, se va putea înțelege cu toți locuitorii celorlalte țări.
Dacă însă permitem ca termenii internaționali să fie
alterați, punem o frână unificării (căci în fiecare țară s-ar
produce alte modificări) şi nu cred că este cineva care să
nu recunoască faptul că e mai bine să te poți face înțeles
peste tot unde călătoreşti, decât să fii obligat să angajezi
un interpret. În ce ne priveşte pe noi, unificarea trebuie să
ne bucure cu atât mai mult cu cât vocabularul nou este
aproape fără nici o rezervă de origine latină, deci este
oarecum al nostru.
Dintre toate compartimentele limbii, cel mai mobil
este vocabularul, lucru care apare clar în vremea
noastră, când normele fixează în oarecare măsură
morfologia şi sintaxa, chiar pronunțarea, dar nu pot
împiedica nici dispariția unor cuvinte tradiționale, nici
introducerea multor neologisme. Am făcut în mai multe
rânduri o probă care mi se pare concludentă: am trecut în
revistă pasaje din dicționare care cuprind toate cuvintele
româneşti, atât cele noi, cât şi cele vechi, şi totdeauna
am constatat că un procent foarte ridicat dintre cele
inserate au devenit complet necunoscute marelui public
actual. Pe de altă parte, suntem cu toții martori la
introducerea necontenită de termeni noi. Schimbările de
vocabular sunt strict paralele cu evoluția societății: un
cuvânt ca postelnic nu mai are la ce să ne servească
astăzi, decât dacă evocăm trecutul, iar un cuvânt ca
73
dispecer nu avea cum să fie cunoscut, deci nici
întrebuințat, acum două secole. Cuvintele noi apar
adesea împreună cu obiectele pe care le denumesc, fie
că este vorba de ceva existent de mai înainte dar
necunoscut de noi, de exemplu grape-fruit, fie că este o
noțiune care de-abia acum a fost creată, de exemplu
izotopi. Multe dispar odată cu schimbările din societate,
de exemplu astăzi puțină lume mai ştie ce înseamnă
marchitan („negustor ambulant”), care la începutul
secolului nostru era încă mult folosit. […] Legătura limbii
şi mai ales a vocabularului cu societatea este atât de
strânsă, încât datele lexicale ne permit să stabilim în
oarecare măsură istoria poporului. De exemplu, se pot
stabili teritoriile străbătute de țigani timp de câteva
secole, grație faptului că nomazii au introdus în limba lor
cuvinte împrumutate de la toate popoarele cu care au
venit treptat în contact.” (Al. Graur 2012: 11-13)
„9. Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere
de la normele limbii, de la sistemul ei de funcționare. Prin
urmare atunci când cineva transformă adjectivul complet
în complect (luându-se după adjective neînrudite, dar în
parte asemănătoare, ca direct, perfect etc.), comite o
greşeală. Dar dacă pe încetul forma nouă se
generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă,
atunci devine „corectă”, căci bine e aşa cum vorbeşte
lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut
74
decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea.” (Al.
Graur 2012: 12)
„11. Acum vreo 50 de ani, când am auzit prima
oară pe cineva zicând spaghete (în loc de spagheti, cum
era normal, originalul fiind italianul spaghetti), am înțeles
imediat că e un om incult. Astăzi forma cu -e este singura
admisă în dicționare. Am impresia că am rămas singurul
care mai foloseşte pronunțarea vițiu, vițios,din cauză că
în franțuzeşte se scrie cu c (vice, vicieux; dar se citeşte
cu s). De ce nu spunem atunci şi armisticiu, solsticiu,
spaciu etc.?” (Al. Graur 2012: 13)
„6. Trebuie însă observat că greșelile de felul
arătat pândesc și pe cel ce se mulțumește cu folosirea
limbii materne: să ținem seama că aceasta se colorează
tot timpul cu expresii împrumutate din limbi străine sau cu
arhaisme și regionalisme proprii ei. Pe acestea vorbitorul
adesea nu le cunoaște bine și le poate folosi greșit, fie în
ce privește înțelesul, fie pronunțarea sunetelor. Aceste
două tipuri de greșeli mi se par mai grave, deoarece
nimeni nu este obligat să cunoască bine toate limbile
străine, dar oricine trebuie să o știe bine pe a sa.” (Al.
Graur 2012: 11)
În capitolul V. Greșeli împrumutate găsim
următoarele explicații:
„40. …se mai pot prezenta cazuri unde cele două
părți ale compusului au fost decupate corect, numai că
75
înțelesul uneia dintre ele (ba uneori chiar al ambelor) este
denaturat. În greaca veche din auto- ,,prin sine însuși” și
mat- ,,învățat” s-a format compusul pe care îl avem sub
forma automat, adică ceea ce faci prin propriul imbold,
fără să te îndemne cineva”. De aici s-a ajuns la ideea că
–mat singur înseamnă ,,fără intervenția omului”, în timp
ce auto- ar fi ,,mașină”, și așa s-a născut, pe la începutul
secolului nostru, fr. photomaton ,,aparat de fotografiat
automatic”, care există și la noi, Elektromat, firmă pe care
am văzut-o la Berlin, iar în Anglia s-a format laundromat
,,spălătorie automată”, de la laundry ,,spălătorie”.” (Al.
Graur 2012: 27)
„51. Am întâlnit la circuri termenul terrarium
,,colecție de animale de uscat”, considerat, evident, ca un
cuvânt latinesc. Dar terrarium există în latinește și
înseamnă ,,dig de pământ”. Se zicea în latinește vivarium
,,grădină zoologică”, derivat de la adjectivul vivus ,,viu”.
După acest model s-a format aquarium ,,bazin pentru
animale acvatice” (în latinește aquarium era
,,adăpătoare”, deci loc unde se găsește apă). Format
după aceste modele, terrarium n-ar putea însemna decât
,,loc unde se ține pământ”, sens evident străin de
interesele circului.
„68. Dicționarul limbii române (publicat de
Academia Republicii Socialiste România) a trecut ca
formă corectă obârșie, deși toate citatele în versuri
76
prezintă accentuarea obârșia. În aceste condiții nu ne
vom mira când vom constata că vorbitorii nu știu să se
descurce și pun accentul greșit: auzim tot mai des, cu
accentul pe a, avarie, harpie pentru avarie, harpie; în
schimb alte cuvinte, care ar trebui să fie pronunțate cu
accentul pe radical îl mută pe i: baterie, suburbie, butelie,
în loc de baterie, suburbie, butelie.” (Al. Graur 2012: 40)
„81. Am văzut în paragraful precedent că
repetarea unui sunet în același cuvânt poate jena pe
vorbitori, ceea ce a dus la înlocuirea lui n cu r. Uneori
consoana care trebuie repetată e pronunțată o singură
dată, de exemplu mulți spun propiu în loc de propriu și
oprobiu în loc de oprobriu. În special repetările sunt greu
suportabile când se îngrămădesc consoanele, ceea ce
explică forma greșită frusta în loc de frustra. Tot prin
încercarea de a evita aglomerarea consoanelor se
explică forma greșită eschibiție pentru exhibiție.” (Al.
Graur 2012: 48)
„85. Consoana h, pe care romanii au eliminat-o de
timpuriu din limba lor și deci nu li s-a transmis limbilor
romanice, a reintrat în românește prin împrumuturi, dar,
după cât se pare, nu a reușit să se impună definitiv,
deoarece dispare nu numai în pronunțări regionale ca oț,
Zaaria pentru hoț, Zaharia, ci și în neologisme: tot mai
des se aude tenic, tenologie, pentru tehnic, tehnologie.
77
N-ar fi exclus ca suprimarea lui h să se generalizeze.”
(Al. Graur 2012: 50)
„89. Iată și pronunțări greșite datorate defectelor
ortografiei noastre. Francezul maquillage, pronunțat cu
doi i, a ajuns în gura multor români macheaj, în două
silabe, și la fel operatorul , care ar trebui numit machiior,
a devenit machior, putând fi pus alături de chior, pentru
că cei care au reglementat ortografia noastră s-au sfiit să
scrie cu doi i alături, pretextând că cel de-al doilea i se
pronunță și fără să fie scris, ca în vier, miar (rostite de
fapt vi-ier, mi-iar). Dar ce facem cu contopirea lui i într-o
singură silabă cu vocala care-i urmează în scris? (…) În
scris nu se cunoaște dacă grupul ea trebuie citit într-o
singură silabă sau în două: ca urmare se răspândesc
pronunțări de tipul ce-rea-le în loc de ce-re-a-le; ba unii
zic chiar crea-ză pentru cre-ea-ză, unde scrisul ar trebui
totuși să prevină greșeala.” (Al. Graur 2012: 51)
„18. Mai adaug un argument care mi se pare că, în
vremea noastră, nu e lipsit de importanță. Vocabularul e
pe cale de a deveni internațional, deoarece toate
noțiunile noi capătă aceleaşi nume în mai toate limbile
(să ne gândim la termeni ca automobil, antibiotic,
impermeabil şi aşa mai departe), în timp ce cuvintele
vechi, care diferă de la o limbă la alta, se învechesc şi se
uită, deoarece noțiunile pe care le denumeau nu mai
există (teleagă, vraci, zăbun); chiar şi pentru noțiunile
78
care se păstrează se introduc adesea nume noi, mai pe
gustul vorbitorilor de azi şi sunt folosite în mai multe țări
(basma, cârciumă, han etc. sunt înlocuite cu fişiu,
bodegă, hotel). Nu încape nici o îndoială că fenomenul e
îmbucurător, căci este preferabil să te poți înțelege în
vorbă peste tot unde te duci şi să nu fii paralizat din
cauza necunoaşterii limbii. Dar accidentele pe care le
suferă cuvintele din cauză că vorbitorii le înțeleg greşit
diferă de la o limbă la alta. De aceea, dacă nu ar exista
norme şi control şi dacă toate schimbările ar fi lăsate să
se introducă, s-ar ajunge repede ca şi termenii
internaționali, adoptați în zilele noastre, să difere mult de
la o țară la alta, dacă nu chiar de la o regiune la alta a
aceleiaşi țări, şi astfel s-ar pierde avantajul obținut prin
adoptarea neologismelor.” (Al. Graur 2012: 16)
De luat în considerare sunt și explicațiile din
capitolul IX. Neologismele stâlcite:
„90. Cunoașterea insuficientă a unor limbi străine
provoacă adesea greșeli de pronunțare: un fruct introdus
la noi în ultimele decenii se numește în englezește grape-
fruit, pronunțat greip-frut; mare parte a compatrioților
noștri pronunță gref, ce e drept mai simplu și mai scurt.”
(Al. Graur 2012: 52)
În privința etimologiilor populare, amintim câteva
situații:
79
„94. Latinescul frictio, prin intermediul francezului
friction, a devenit în românește corect fricțiune. Vorbitorii
și-au dat seama însă că rădăcina este aceeași cu a
verbului nostru a freca, și au transformat substantivul în
frecție, inserat ca variantă în Dicționarul explicativ. Cusurul
este că, de la freca, s-ar fi putut forma în cel mai bun caz
frecație, în nici un caz frecție.” (Al. Graur 2012: 54)
„97. O armă de foc folosită în Evul Mediu se
numește muschetă (fr. mousquet), de unde numele celui
care o folosea muschetar (fr. mousquetaire). Numele
armei fiind cunoscut numai de intelectuali, a rămas
neschimbat, pe când numele purtătorului ei, fără îndoială
popularizat de romanele lui Alexandre Dumas, a devenit
muschetar (înțeles ca ,,mușchi tari”?) și forma aceasta a
fost preferată de Dicționarul explicativ, împotriva
prescripției Îndreptarului.” (Al. Graur 2012: 56)
„99. În loc de repercusiune se spune adesea
repercursiune. La bază este cuvântul latinesc percussio
,,izbitură” (căruia îi putem identifica o formă înrudită în
neologismele a persecuta, a discuta, oarecum ,,a
dezbate”, și în verbele moștenite a scoate, a scutura), dar
vorbitorii au crezut greșit că se pornește de la cursă și i-
au adăugat un r necorect.” (Al. Graur 2012: 57)
„Se pune problema identificării cuvintelor care fac
parte din fondul principal lexical, a stabilirii numărul lor
aproximativ şi a importanței relative a fiecăruia în parte.
80
Se înțelege că în cazurile extreme este foarte uşor să
cădem de acord cu toții: nimeni nu ne va contrazice când
vom afirma că un cuvânt ca a face intră în fondul
principal al limbii române, sau că un cuvânt ca leopard nu
intră. Dar la mijloc, între aceste extreme, există o gamă
infinită de cuvinte, mai asemănătoare cu cel dintâi sau cu
cel de-al doilea: unde fixăm linia despărțitoare între ce
este şi ce nu este în fondul principal? […]
Ne ocupăm deci de cuvinte, fără a uita că ele
comportă un sens şi că, la toate cuvintele care au înțeles
de sine stătător, sensurile sunt în legătură cu noțiunile.
Putem însă despica un cuvânt în mai multe felii, după
numărul de sensuri pe care le are, sensurile poetice,
familiare etc. fiind excluse din fondul principal, aşa cum
pretind unii? Astfel, cuvântul alb când exprimă culoarea
concretă bine ştiută, ar face parte din fondul principal, iar
când constituie o poreclă pentru un contrarevoluționar, n-
ar mai fi în fondul principal. Problema omonimelor va fi
pusă mai departe. Dar în nici un caz nu putem distinge la
un cuvânt atâtea omonime câte sensuri are, în primul râd
pentru că de cele mai multe ori sensurile sunt strâns
legate între ele şi nu putem trage între ele linii
despărțitoare, decât în chip artificial. Astfel sensul de
„contrarevoluționar” al cuvântului alb este strâns legat de
cel de bază, vorbitorul simte că este vorba de două
sensuri ale aceluiaşi cuvânt (a se vedea contrariul: roşu
„revoluționar”). Se poate spune, tocmai dimpotrivă, că
81
apariția sensului nou constituie o întărire pentru cuvântul
vechi, o instalare a lui mai solidă în fondul principal,
deoarece el a căpătat valori şi legături în plus pe lângă
cele pe care le avea dinainte. Dacă am socoti pentru
fiecare sens un cuvânt aparte, am ajunge la milioane de
cuvinte în fiecare limbă şi studiul lor ar deveni imposibil.”
(Al. Graur 1957: 8, 13-14)
„Se poate considera ca un bun câştigat pentru
lingvistică teza că limba evoluează împreună cu
societatea pe care o serveşte. Schimbările în organizarea
societății, în relațiile dintre oamenii, în producție,
influențează evoluția limbii. Cu atât mai mult lucrul este
adevărat pentru vocabular, care este partea cea mai
schimbătoare a limbii, având să facă față tot timpul la noi
necesități, provocate de transformările din viața
oamenilor.” (Al. Graur 1957: 20)
„Care este însă situația fondului principal? Se
schimbă şi el în legătură cu evoluția societății sau nu?
Adesea se pune înainte stabilitatea fondului principal şi
se trage concluzia că schimbările suferite de el nu
oglindesc schimbări în viața societății. Am văzut însă mai
sus că stabilitatea fondului principal este numai relativă şi
că ea nu exclude schimbările. Faptul că masa
vocabularului se schimbă mult mai repede nu ne
împiedică să recunoaştem că şi fondul principal suferă
schimbări în permanență: nu în sensul că s-ar transforma
radical în componența lui, ci în sensul că necontenit se
82
produc mici schimbări în forma şi în semnificația unora
dintre elementele lui, că necontenit unele cuvinte din
fondul principal sunt întărite sau slăbite în poziția lor, că
din când în când unele elemente ale lui ies din el şi unele
cuvinte din masa vocabularului trec în fondul principal.
În felul acesta, după lungi intervale de timp, se
poate constata că fondul principal s-a schimbat
considerabil: mai încet decât masa vocabularului,
păstrându-se multă vreme în liniile lui mari, dar totuşi s-a
schimbat.” (Al. Graur 1957: 20)
REPERE CRITICE
“În activitatea lingvistică multilaterală a lui

Alexandru Graur limba română ca obiect de studiu
complex a ocupat locul întâi între cele trei domenii
principale pe care le-a cultivat acest savant –
predominând față de limbile clasice şi de lingvistica
generală -, iar în cadrul limbii române gramatica a fost, la
rândul ei, privilegiată. Această ierarhizare în favoarea
gramaticii este mai evidentă în accepția largă a
gramaticii, care cuprinde – pe lângă compartimentele
specifice: morfologia şi sintaxa – fonetica şi fonologia,
ortoepia, ortografia, punctuația, precum şi formarea
cuvintelor, dar chiar în accepția ei strictă, redusă la cele
două compartimente cu apartenență necontroversată,
83
gramatica are o pondere însemnată.” (M. Avram în Wald,
Fisher, Dominte 2000: 111)
„Clasicist prin formație, cu o perspectivă
diacronică asupra fenomenelor lingvistice, raportate la
rădăcini indo-europene, Alexandru Graur a avut o
constantă preocupare pentru cultivarea şi corectarea
limbii române literare. Modelul normativ va fi acela al
Academiei Franceze. Posibilă este şi încrederea în forța
pe care un model – cu autoritate didactică, în cazul de
față – repetat de suficiente ori poate fi asimilat de
vorbitori (repetio mater studiorum). În orice caz, lingvistul
Al. Graur nu a încetat să observe felurite tipuri de greşeli
– de la cele manifestate la nivel fonetic, cele de accent,
până la erori de logică manifestate în structura frazei etc.
– la toate nivelurile limbii, să le analizeze şi să le
corecteze, căci, aşa cum observă unul dintre discipolii
săi, socotea cultivarea limbii române o cauză demnă de
orice efort:
[…] a înțeles prea bine că lingvistica, printr-o parte
a problematicii sale, îşi poate câştiga un public foarte
larg, cu un folos evident pentru cauza cultivării limbii şi
culturii naționale înseşi. In acest spirit sunt concepute
ultimele sale lucrări, agreabile pentru un public larg, dar
indispensabile specialiştilor.” (M. Nohai 2015: 149)
„Alexandru Graur reuşeşte să transforme o
operație de normare a limbii într-o adevărată artă, în care
mijloacele pedagogice sunt îmbinate cu ştiința limbii şi,
84
mai ales, cu un stil de o claritate desăvârşită.” (M. Nohai
2015: 150)
„O privire de ansamblu asupra operei şi activității
lui Alexandru Graur în domeniul etimologiei nu poate
omite eforturile de constatare depuse de neobositul
savant pentru cultivarea limbii române literare şi pentru
educarea lingvistică a marelui public. În acest scop, în
primul rând, au fost scrise cele puțin cinci dintre cărțile
sale considerate de popularizare, dar pline de
învățăminte şi de sugestii chiar pentru specialişti. Le
menționez aici în ordinea importanței lor pentru discuția
de față: Dicționar al greşelilor de limbă (Bucureşti, Editura
Academiei, 1982), Capcanele limbii române (Bucureşti,
Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1976), Puțină …
aritmetică (Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1971), Lingvistica
pe înțelesul tuturor (Bucureşti, Editura Enciclopedică
Română, 1972) şi Mic tratat de ortografie (Bucureşti,
Editura Ştiințifică, 1974). Mai ales în primele două lucrări
citate este foarte greu (dacă nu chiar imposibil) să
descoperi măcar o pagină în care să nu fie prezentate
explicații etimologice menite să-l lămurească pe cititor
asupra propriilor greşeli de scriere şi vorbire ori asupra
erorilor întâlnite în presă, în literatura beletristică, în stilul
ştiințific sau în exprimarea orală a semenilor noştri. Iată
cum sunt comentate extrem de clar şi de lapidar: un
adjectiv (aniversar), un verb existent numai în limba
română (aniversa), un substantiv din care provine verbul
85
amintit prin derivare regresivă (aniversare) şi o
construcție pleonastică (din păcate aproape generală mai
ales în stilul publicistic actual).” (T. Hristea în Wald,
Fisher, Dominte 2000: 160)
„Paralel cu activitatea de cercetare ştiințifică
propriu-zisă, profesorul Alexandru Graur s-a remarcat
printr-o activitate publicistică deosebit de valoroasă în
domeniul cultivării limbii. Dotat cu un dezvoltat simț
pentru faptele de limbă, cu competența şi cu pasiunea
care îl caracterizau şi cu autoritate ştiințifică deosebită,
prof. Alexandru Graur a făcut ca acest domeniu să
devină o ştiință pe înțelesul tuturor, aducând o contribuție
importantă la „îmbunătățirea modului de a vorbi şi a scrie
româneşte.” (E. Carabulea în Wald, Fisher, Dominte
2000: 128)
„Începută în anul 1922 cu un articol publicat în
ziarul „Dimineața”, despre cuvintele recente din limba
română şi prin care atrăgea atenția că neologismele
apăreau la noi sub două sau mai multe forme: una
corectă, folosită de persoanele instruite, şi alta coruptă,
în vorbirea celor mai puțin cultivați, preocuparea pentru
limba contemporană a continuat în timpul studiilor în
Franța, unde a susținut o comunicare la Societatea de
Lingvistică din Paris (publicată apoi în „Bulletin de la
Société de Lingvistique de Paris”, 1929).” (E. Carabulea
în Wald, Fisher, Dominte 2000: 128)
86
“În afară de cadrul, organizat al învăţămîntului, al
cercetării şi al altor cercuri profesionale (editoriale) în
care îşi exercita nemijlocit rolul de îndrumător, Al. Graur a
fost de la distanţă profesorul a milioane de cititori,
ascultători de conferinţe şi de emisiuni radiofonice sau
telespectatori, cu care a reuşit să întreţină un adevărat
dialog. Prin activitatea sa de popularizare a lingvisticii şi
de cultivare a limbii române, Al. Graur a contribuit enorm
la răspîndirea cunoştinţelor despre limbă şi la crearea
unui public pentru lucrări de lingvistică de diverse
niveluri.” (M. Avram 2000: 3)
BIBLIOGRAFIE
Avram, Mioara, Alexandru Graur (1990-1988), „Limba

română”, XXXVI, 1998, nr. 5;
Avram, Mioara, Un mare lingvist şi profesor, “România
literară” Centenar, nr. 29/2000;
Graur, Alexandru ”Capcanele” limbii române, ediție
îngrijită de Liviu Groza, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2012;
Graur, Alexandru Dicționar al greşelilor de limbă, ediție
îngrijită de Liviu Groza, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2012;
Graur, Alexandru, Fondul principal al limbii române,
Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1957
87
Graur, Alexandru Mic tratat de ortografie, ediție îngrijită
de Liviu Groza, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009;
Nohai, Mihaela, Alexandru Graur şi şcoala lingvistică
românească de cultivare a limbii, „Meridian Critic”,
No. 2 / 2015;
Wald, Lucia; Fischer, Iancu; Dominte, Constantin (coord),
2000, Alexandru Graur - Centenarul naşterii.
Omagiul foştilor elevi şi colaboratori, Bucureşti,
Editura Academiei Române.
88
WILLIAM LABOV ŞI SOCIOLINGVISTICA
Maria Adellina MARINCA

Ana-Maria POZMAC
VIAȚA ȘI OPERA
William "Bill" Labov (born December 4, 1927) is

an American linguist, widely regarded as the founder of
the discipline of variationist sociolinguistics. He has been
described as "an enormously original and influential
figure who has created much of the methodology" of
sociolinguistics. He is employed as a professor in
the linguistics department of the University of
Pennsylvania, and pursues research in sociolinguistics,
language change, and dialectology. He semi-retired at
the end of spring 2014.
Born in Rutherford, New Jersey, he studied at
Harvard (1948) and worked as an industrial chemist
(1949–61) before turning to linguistics. For his MA thesis
(1963) he completed a study of change in the dialect of
Martha's Vineyard, which was presented before the
Linguistic Society of America. Labov took his PhD (1964)
at Columbia University studying under Uriel Weinreich.
He taught at Columbia (1964–70) before becoming a
89
professor of linguistics at the University of Pennsylvania
(1971), and then became director of the university's
Linguistics Laboratory (1977). He has been married to
fellow sociolinguist Gillian Sankoff since 1993. Prior to his
marriage to Sankoff, he was married to sociologist
Teresa Gnasso Labov.
The methods he used to collect data for his study
of the varieties of English spoken in New York City,
published as The Social Stratification of English in New
York City (1966), have been influential in social
dialectology. In the late 1960s and early 1970s, his
studies of the linguistic features of African American
Vernacular English (AAVE) were also influential: he
argued that AAVE should not be stigmatized as
substandard, but respected as a variety of English with its
own grammatical rules. He has also pursued research in
referential indeterminacy, and he is noted for his seminal
studies of the way ordinary people structure narrative
stories of their own lives. In addition, several of his
classes are service-based with students going out into
the West Philadelphia region to help tutor young children
while simultaneously learning linguistics from different
dialects such as AAVE.
More recently he has studied changes in the
phonology of English as spoken in the United States
today, and studied the origins and patterns of chain shifts
of vowels (one sound replacing a second, replacing a
90
third, in a complete chain). In the Atlas of North American
English (2006), he and his co-authors find three major
divergent chain shifts taking place today: a Southern Shift
(in Appalachia and southern coastal regions), a Northern
Cities Vowel Shift affecting a region from Madison,
Wisconsin, east to Utica, New York, and a Canadian
Shift affecting most of Canada, as well as some areas in
the Western and Midwestern (Midland) United States, in
addition to several minor chain shifts in smaller regions.
Among Labov's well-known students are Anne H.
Charity Hudley, Penelope Eckert, Gregory Guy, Geoffrey
Nunberg, Shana Poplack, and John Rickford. His
methods were adopted in England by Peter Trudgill for
Norwich speech and K. M. Petyt for West Yorkshire
speech. Labov's works include The Study of Nonstandard
English (1969), Language in the Inner City: Studies in
Black English Vernacular (1972), Sociolinguistic Patterns
(1972), Principles of Linguistic Change (vol. I Internal
Factors, 1994; vol. II Social Factors, 2001, vol. III
Cognitive and Cultural factors, 2010), and, together with
Sharon Ash and Charles Boberg, The Atlas of North
American English (2006). Labov was awarded the 2013
Benjamin Franklin Medal in Computer and Cognitive
Science by the Franklin Institute with the citation "[f]or
establishing the cognitive basis of language variation and
change through rigorous analysis of linguistic data, and
91
for the study of non-standard dialects with significant
social and cultural implications."
In "Narrative Analysis: Oral Versions of Personal
Experience", Labov, with Joshua Waletzky, takes a
sociolinguistic approach to examining how language
works between people. This is significant because it
contextualizes the study of structure and form,
connecting purpose to method. His stated purpose is to
"isolate the elements of narrative". This work focuses
exclusively on oral narratives. Labov describes narrative
as having two functions: referential and evaluative, with
its referential functions orienting and grounding a story in
its contextual world by referencing events in sequential
order as they originally occurred, and its evaluative
functions describing the storyteller’s purpose in telling the
story. Formally analyzing data from orally-generated texts
obtained via observed group interaction and interview
(600 interviews were taken from several studies whose
participants included ethnically diverse groups of children
and adults from various backgrounds), Labov divides
narrative into five or six sections:
 Abstract – gives an overview of the story.
 Orientation – Labov describes this as "referential [free
clauses which] serve to orient the listener in respect
to person, place, time, and behavioral situation". He
specifies that these are contextual clues which
precede the main story.
92
 Complication – the main story, during which the
narrative unfolds. A story may consist of multiple
complication sections.
 Evaluation – author evinces self-awareness, giving
explicit or implicit purpose to the retelling of the story.
Thus evaluation gives some indication of the
significance the author attributes to his/her story. But
evaluation can be done subtly: for instance, "lexical
intensifiers [are a type of] semantically defined
evaluation".
 Resolution – occurs sequentially following the
evaluation. The resolution may give the story a sense
of completion.
 Coda – returns listener to the present, drawing them
back out of the world of the story into the world of the
storytelling event. A coda is not essential to a
narrative, and some narratives do not have a coda.
While not every narrative includes all of these
elements, the purpose of this subdivision is to show that
narratives have inherent structural order. Labov argues
that narrative units must retell events in the order that
they were experienced because narrative is temporally
sequenced. In other words, events do not occur at
random, but are connected to one another; thus "the
original semantic interpretation" depends on their original
order. To demonstrate this sequence, he breaks a story
93
down into its basic parts. He defines narrative clause as
the "basic unit of narrative" around which everything else
is built. Clauses can be distinguished from one another
by temporal junctures, which indicate a shift in time and
which separate narrative clauses. Temporal junctures
mark temporal sequencing because clauses cannot be
rearranged without disrupting their meaning.
Labov and Waletzky’s findings are important
because they derived them from actual data rather than
abstract theorization (a descriptive rather than a
prescriptive approach). Labov, Waletzky, &c., set up
interview situations and documented speech patterns in
storytelling, keeping with the ethnographic tradition of
tape recording oral text so it can be referenced exactly.
This inductive method creates a new system through
which to understand story text. Labov’s seminal work has
been referenced and critically examined by a number of
scholars, mainly for its structural rigidity. Kristin Langellier
explains that "the purpose of Labovian analysis is to
relate the formal properties of the narrative to their
functions": clause-level analysis of how text affects
transmission of message. This model has several flaws,
which Langellier points out: it examines textual structure
to the exclusion of context and audience, which often act
to shape a text in real-time; it’s relevant to a specific
demographic (may be difficult to extrapolate); and, by
categorizing the text at a clausal level, it burdens analysis
94
with theoretical distinctions that may not be illuminating in
practice. Anna De Finaremarks that [within Labov’s
model] "the defining property of narrative is temporal
sequence, since the order in which the events are
presented in the narrative is expected to match the
original events as they occurred…", which differs from
more contemporary notions of storytelling, in which a
naturally time-conscious flow would include jumping
forward and back through time as mandated by, for
example, anxieties felt concerning futures and their
interplay with subsequent decisions. De Fina and
Langellier both note that, though wonderfully descriptive,
Labov’s model is nevertheless difficult to code, thus
potentially limited in application/practice. De Fina also
agrees with Langellier that Labov’s model ignores the
complex and often quite relevant subject of intertextuality
in narrative. To an extent, Labov evinces awareness of
these concerns, saying "it is clear that these conclusions
are restricted to the speech communities that we have
examined",[12] and "the overall structure of the narratives
we’ve examined is not uniform". In "Rethinking
Ventriloquism," Diane Goldstein uses Labovian notions
of tellability—internal coherence in narrative—to inform
her concept of untellability.
(https://en.wikipedia.org/wiki/William_Labov consultat la
data 20.01.2018, ora 1330)
95
FRAGMENTS FROM HIS WORK
Volume 1
“In historical linguistics, we pursue the facts of

language change: the primary goal is to determine what
happened in the history of a language or language family.
The fact of language change is a given; it is too obvious
to be recorded or even listed among the assumptions of
our research. Yet this fact alone - the existence of
language change - is among the most stubborn and
difficult to assimilate when we try to come to grips with
the nature of language in general as it is reflected in the
history of a language. Language is conceived here as the
instrument of communication used by a speech
community, a commonly accepted system of associations
between arbitrary forms and their meanings. There are
many other conceptions of language, each with its own
value, but they all involve the association of a sign and its
meaning, which in turn depends on the Saussurean
concept of opposition and distinctive differences.
Language change involves a disturbance of the
form/meaning relationship so that people affected by the
change no longer signal meaning in the same way as
others not affected - older people in the same community,
or people of the same age in neighboring communities.
The result is a loss of comprehension across
dialects and ultimately, mutual unintelligibility. If language
96
had evolved in the course of human history as an
instrument of communication and been well adapted to
that need, one of its most important properties would be
stability. No matter how difficult a language was to learn,
it would be easier to learn if it were stable than if it
continued to change, and no matter how useful a system
of communication was, it would be more useful if it could
be used to communicate with a neighboring group
without learning a new system. The fact of language
change is difficult to reconcile with the notion of a system
adapted to communication, unless we identify other
pathological features inherent in language that limit this
adaptation” (William Labov, Vol. I, 1994: 9).
“The discipline has many ways of resolving these
issues. Internal evidence is reexamined for its validity.
External evidence is brought to bear from neighboring
fields of expertise (settlement history, literature, and
demography), which may show that the contradictions
were really the result of a lack of homogeneity in the
object being studied. But despite all efforts toward
resolution, the positions of the disputants may remain
fixed over their scholarly lifetimes. One dispute that I
have been involved in myself concerns the origins of
Black English and its recent directions of change. There
is ample evidence to support contradictory views on both
questions. Volume 2 will report on this controversy and
attempt to contribute to a resolution, though the main
97
focus will be on the more general principles of the relation
of racial segregation to language change.” (William
Labov, Vol. I, 1994: 14).
“A split is the division of a preexisting phoneme to
create a new phonemic distinction. It is not the only way
in which new phonemic distinctions are created. New
phonemes can be created by the integration of
borrowings of phonemes, yielding segments with a new
configuration of features that did not exist in the language
before. Loss of the conditioning factor The classic and
most common form of split occurs when two allophones
become distinctively different through the loss of the
environmental factor that conditions their difference.14 In
non-Southern American dialects that show fronting of
/uw/ and /ow/, this process is inhibited before III as well
as /r/. Typically the following pronunciations are heard:
too [tiiu] tool [tu>l] go [gE>u] goal [go^]. In many of these
dialects, particularly that of Western Pennsylvania, the
dark final III that conditions this difference is undergoing
vocalization in final position. After back rounded vowels,
as in the words cited in (17), the IV may disappear
entirely, producing the following surface opposition: too
[tiiu] tool [tu^] go [gE>u] goal [go>:]. In this case, there
remain many alternations that allow a more abstract
analysis to reconstruct the underlying III (tool/tooling,
goal/goalie), and there is no reason to recognize a new
98
phonemic distinction in underlying forms.” (William Labov,
Vol. I, 1994: 331-332).
“Nasality - A following nasal consonant has the
strongest effect, as we have frequently seen, in
maximizing peripherality and height, as seen by the
leading positions of 1 aunts, 2 dance, and 3 hand. A
preceding nasal consonant has a smaller effect in the
same direction as shown by 5 mass.” (William Labov,
Vol. I 1994: 457).
Volume 2
“The various proposals for the causes of sound

change cover physical, psychological, and social
parameters of the speaker's situation. But very few of
these discussions discriminate among the different kinds
of sound change involved, in spite of the fact that many of
the causes proposed apply to only a limited range of
types. In the effort to bring empirical evidence to bear
upon these proposals, it will be essential to make that
discrimination.” (William Labov, Vol. II, 1994: 25).
“At one point in the development of
sociolinguistics, it was not uncommon for scholars to
suggest that the social and linguistic aspects of language
were coextensive in the sense that each linguistic
element had a social aspect or evaluation. Yet the actual
situation seems to be quite the reverse. For the most
99
part, linguistic structure and social structure are isolated
domains, which do not bear upon each other. As
indicated above, those sound changes with clear
structural consequences - mergers - are almost entirely
without social evaluation. The force of social evaluation,
positive or negative, is generally brought to bear only
upon superficial aspects of language: the lexicon and
phonetics. However, social affect is not in fact assigned
to the very surface level: it is not the sounds of language
which receive stigma or prestige, but rather the use of a
particular allophone for a given phoneme. Thus the
sound [i:::l] is not stigmatized in general, since it is the
prestige norm in idea, but it is stigmatized as an
allophone of /re/ in man. Similarly, social criticism is not
directed at the word finalize, but rather at the stem
/fayn::llayz/, since it is equally shared by finalizing,
finalized, and finalizes.” (William Labov, Vol. II, 1994: 28).
“The classes noun, gerund, participle, adjective,
verb are salient categories required for the learning of
morphology and syntax, and it is not surprising that they
are available for the learning of (ing) variation. The basis
for the children's acquisition of the adult pattern of
stylistic variation is more elusive.” (William Labov, Vol. II,
1994: 420).
“The changes that have the most profound effect
and represent the main stream of linguistic evolution are
not isolated shifts of single elements, but movements of
100
one or more elements in a continuous direction. The
archetype of such directional change is the chain shifting
of segments which rotate in the same direction for
several generations. Such chain shifts are often renewed
in a second and third cycle, many generations later. The
first and second German consonant shifts are the best-
known example in the consonant domain. In vowel
systems, the prototype is the English Great Vowel Shift,
followed today by the Southern Shift in Southern
England, the Southern United States, Australia, and New
Zealand. In these repeated scenarios, the same general
principles of chain shifting produce different outcomes,
since they operate on different initial configurations.”
(William Labov, Vol. II, 1994: 421).
Volume 3
“The vocalization of /l/ - In many areas of the US,

syllable-final /l/ is undergoing vocalization. ANAE does
not trace this variable, since it is not reliably recorded in
telephone interviews, but does report on a number of
mergers of vowels before /l/ that appear to be largely
associated with vocalization. The vocalization of /l/ is one
of the main contributors to misunderstanding in this data
set, with 25 instances. In coda position, the unrounded
glide representing /l/ is often heard as a rounded glide.
101
Thus hold was heard as who? and Bill as who’s; rental as
Reno; Strassel as Strasso. Conversely, an /l/ not
intended can be supplied, as in the mishearings of go as
goal, O-negative as all negative, omissions as all
missions, and sulking for soaking. In pre-consonantal
coda position, /l/ is most often lost, as in boats for bolts
and office for alpha’s. The most numerous and dramatic
examples of misunderstanding appear in intervocalic
position, and the 13 cases found are heavily
concentrated in Philadelphia, where the vocalization of /l/
is extended to this position. A leading and paradigmatic
item is the confusion of balance and bounce.” (William
Labov, Vol. III, 1994: 43).
WORKS ABOUT SOCIOLINGUISTIC
”Dialect- Another topic to explore is dialect or

language differentiation that depends on the religion of
the language users. Every speech community in which
there are significant religious cleavages may be assumed
to have linguistic reflection of those cleavages in ordinary
conversational language. The most familiar case is that in
which the dialect variation based on religion is the result
of earlier geographical variation which has been
displaced by the movement of religious groups and
subsequently identified with religious differences. The
distribution of dialect differences in Konkani, an Indo-
102
Aryan language spoken by a million and a half people in
several areas of Western India, is a good example.”
(Charles A. Ferguson, 1996: 61).
”Modern linguistics, like traditional grammar before

it, has tended to regard the sentence as the central
element of language. Recently, however, researchers
have increasingly focused on larger elements, from
casual conversations to extended written texts, which are
referred to by the generic term discourse. The concept of
discourse is fundamental to understanding language as
communication: it is the means by which the beliefs,
values, assumptions that constitute a speaker’s social
and individual reality are moulded and expressed
(Widdowson 2004). Not only the individual but a
community defines and maintains itself by
communicating, and the patterns of its communication
over time form its culture (Garner 200ii4). In turn, the
shared experiences of community and its culture make
possible the continuation of communication between
individuals. Discourse analysis therefore requires a
different approach from that of sentence linguistics: it is
not possible simply to apply sentence-level linguistics on
a larger scale. For example, every member of a
community is able to conduct conversations in an orderly
and meaningful manner with people from a variety of
social groups. This requires the ability not only to create
103
well formed utterances, but to connect these utterances
to those of the other person(s) in the interaction, taking
into account a range of social factors. A conversation with
a stranger or an elderly person will differ from one with a
friend or a child, in terms of, among other things, the
number, length, and function of turns, the topic dealt with
and what is and is not said about them. The lexis will
vary, not only in terms of the types of words selected, but
more significantly in terms of the way in which lexical
items are connected throughout the discourse, making a
network of explicit and implicit meanings. Conversational
interactions are also influenced by factors such as: the
physical setting (for example, at work, compared with in
the pub); the purpose (transacting a sale, compared with
entertaining); and the media of communication (e-mail,
compared with face-to-face speech). Sociolinguistic
analysis attempts to reveal the relation of the linguistic
variation in a conversation to such social andcontextual
phenomena.” (Carmen Llamas, Louise Mullany and Peter
Stockwell, 2007:41).
“Obiectul sociolingvisticii îl constituie studiul limbii

văzută ca parte integrantă a culturii și a vieții sociale,
incluzînd deci <<orice aspect sau folosire a limbii care se
corelează funcțiilor sale culturale și sociale>>. În
studierea domeniului amintit sînt implicate alte științe:
etnografia, antropologia, psihologia socială etc. Dealtfel,
104
denumiri ca etnolingvistica, lingvistica natropologică,
psiho-sociolingvistica au fost și sînt vehiculate în
literatura de specialitate. […] William Labov a ajuns la
sociolingvistică pornind dinspre lingvistică, mai precis de
la teoria generativ-transformațională a limbii. […] Studiul
limbii în contextul său social reprezintă nu numai o
ilustrare amplă a meritelor unei abordări sociolingvistice a
faptelor de limbă, ci și o contribuție teoretică de prim
ordin la dezvoltarea acestei noi științe de contact.” (Liliana
Ionescu-Ruxăndroiu și Dumitru Chițoran, 1975: 35-39).
”Raporturile dintre lingvistică și sociologie sunt,

desigur, multivoce. De cele mai multe, în Franța, când un
sociolog se îndreaptă spre lingvistică sau, cel puțin, spre
ceva asemănător lingvisticii, el se preocupă de analiza de
conținut. Această expresie acoperă un ansamblu atît de
heteroclit de preocupări și metode, încît am putea să-i
negăm orice valoare. Cu toate acestea, frecvența
referințelor indică, fără nici o îndoială, necesitatea
cercetării. Se pare că este posibil, după F. Lévy, să se
distingă între conținuturile lingvistice și cele nonlingvistice
(comportamentele, de exemplu), să se distingă, în cadrul
primului grup, analiza documentară, lectura normalizată a
unui corpus, și analiza conținutului în conformitate cu
anumite categorii impuse de cercetător ansamblului
corpusului sau domeniului, fiindcă, de cele mai multe ori,
corpusul nici nu e măcar definit ca atare.” (Liliana Ionescu-
105
Ruxăndroiu și Dumitru Chițoran, 1975: 86).
“Legat de norma sociolingvistică este utilizat și
conceptual de competență comunicativă. Se
desemnează, de obicei, prin aceasta capacitatea
locutorului de a comunica eficient prin intermediul limbii,
respectând și conștientizând constrângerile normative.
Dezvoltarea competenței comunicative (din care decurge
un comportament verbal adecvat) este considerată astăzi
scopul suprem al unei bune educații lingvistice.
Încălcarea << nemetaforică >> a normei sociolingvistice
atestă, în general, o competență comunicativă insuficient
dezvoltată.” (Marina Ciolac, 1997: 27).
BIBLIOGRAPHY
Charles A. Ferguson, Sociolinguistic Persepectives,

Edited by Thom Huebner Oxford University Press,
1996.
Ciolac, Maria, Sociolingvistica școlară, București, Editura
All, 1997.
Ionescu-Ruxăndroiu, Liliana și Chițoran, Dumitru,
Sociolingvistică, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1975.
Labov, William, Principles of Linguistic Change (Volume
I), Wiley Blackwell, 1994.
II), Wiley Blackwell, 1994.
106
II), Wiley Blackwell, 1994.
Llamas, Carmen, Mullany Louise and Stockwell Peter,
The Routledge Companion to Sociolinguistics,
Routledge, 2007.
Webography
https://en.wikipedia.org/wiki/William_Labov (consultat la
data 20.01.2018, ora 1330)
107
TEZELE LUI SAUSSURE DESPRE CONCEPTUL
DE LIMBĂ
Cristina Florentina GHENCIU

Maria GHENCIU
DATE BIOGRAFICE
Lingvistul genevez Ferdinand de Saussure (1858-

1913) este considerat drept întemeietorul lingvisticii
structurale și în ciuda existenței unor idei structuraliste la
Humboldt sau Leibniz, numele lui Saussure rămâne legat
de geneza lingvisticii moderne. Deși a publicat foarte
puțin (la 21 de ani Mémoire sur le système primitif des
voyelles dans les langues indo-européennes – 1878,
teza de licență și unele studii fragmentare), Saussure a
avut o influență enormă asupra lingvisticii. Trei elevi ai lui
Saussure, Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling, folosind
notițele de la cursurile ținute de Saussure la Geneva în
1906- 1907, 1908-1909, 1910-1911 și amintirile de la
orele maestrului, au reușit să dea o redactare unitară
cursului – Cours de linguistique générale.
Personalitatea lui Saussure trebuie inclusă în orice
panoramă a gândirii moderne: de la filosofie la lingvistică,
de la semiotică la antropologie, pentru că a influențat
profund (deși după câteva decenii de la publicarea operei
108
fundamentale) demersul celor mai importanți gânditori
contemporani: Merleau-Ponty, Lévi- Strauss, Barthes,
Lacan, Foucault și prin ei ansamblul științelor umane.
Împreună cu noțiunea de sistem de care depinde,
semnul se constituie drept cheia de boltă a construcției
saussuriene. Conform concepției sale psihologice despre
limba ca sistem, "Semnul lingvistic nu unește un lucru cu
un nume, ci un concept cu o imagine acustică". Definind
aceste două elemente, conceptul și imaginea acustică,
Saussure va fixa un model bilateral, implicit relațional:
"Propunem să se păstreze cuvântul semn pentru a
desemna totalitatea și să se înlocuiască "concept" și
"imagine acustică" respectiv cu semnificat și semnificant;
acești termeni au avantajul de a marca opoziția care îi
separă fie între ei, fie de totalitatea din care fac parte".
Semnul este deci o entitate cu două fețe: fața
semnificantă (semnificant) și fața semnificată
(semnificat).
Socotindu-l pe Saussure (alături de Peirce) între
pionierii semioticii contemporane, Umberto Eco
recunoaște pertinența definițiilor și conceptualizărilor
saussuriene care au contribuit indubitabil la dezvoltarea
unei "conștiințe semiotice".
Prin această definire a semnului ca unitate
semnificant/semnificat, Saussure depășește granițele
lingvisticii generale, incluzând toate semnele ce servesc
comunicării "în cadrul vieții sociale", de la semnele scrierii
109
la alfabetul surdo-muților, de la formulele de politețe la
modă, obiceiuri, ritualuri, de la semnale militare la
pantomimă.
(http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare
/FERDINAND-DE-SAUSSURE-SI-MODEL45311.php)
Când a simțit nevoia să explice, mai în detaliu,
felul în care înțelege limba, Saussure nu s-a dovedit
deloc zgârcit cu precizările. Din aceste precizări, reies
mai bine și motivele pentru care limba a fost considerată
drept domeniul adecvat (nu însă și singurul) al lingvisticii.
Ansamblul acestor precizări reprezintă tezele lui
Saussure despre limbă. Ele se găsesc răspândite
aproape în toate acele părți din Cursul de lingvistică
generală unde apar și marile idei înnoitoare.
I. TERMINOLOGIA SAUSSURIANĂ
Limbă. Limbaj.Vorbire
„Dar ce este limba? Nu trebuie să confundăm

limba cu limbajul. Ea nu este decât o parte determinată,
esenţială din el. Este, totodată, un produs social al
facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare,
adoptate de corpul social pentru a îngădui exercitarea
acestei facultăţi de către indivizi. Luat în întregul său,
limbajul este multiform şi heteroclit; intersectându-se în
acelaşi timp cu mai multe domenii: fizic,fiziologic şi psihic,
110
el aparţine atât domeniului individual cât şi domeniului
social; el nu se lasă clasificat în nici o categorie a faptelor
umane, pentru că nu ştim cum să-i definim unitatea.
Limba, dimpotrivă, este un tot în sine şi un
principiu de clasificare. Acestui principiu de clasificare i s-
ar putea aduce obiecţia că exerciţiul limbajului se
bazează pe o facultate pe care o deţinem de la natură, în
timp ce limba este un lucru dobândit şi convenţional, care
ar trebui să fie subordonat instinctului natural şi nu
invers.” (Saussure, 1998: 36).
„Separând limba de vorbire, separăm în acelaşi
timp: a). ceea ce este social de ceea ce este individual;
b). ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi
mai mult sau mai puţin accidental. Limba nu este o
funcţie a subiectului vorbitor, ea este produsul pe care
individul îl înregistrează în mod pasiv; ea nu presupune
niciodată premeditare, şi reflecţia nu intervine aici decât
pentru activitatea de clasificare.”(Saussure, 1998: 40).
Limba poate fi caracterizată astfel:
„1. Ea este un obiect bine definit în ansamblul heteroclit

al faptelor de limbaj. O putem localiza în porţiunea
bine determinată a circuitului unde o imagine auditivă
se asociază cu un concept. Ea este partea socială a
limbajului, exterioară individului, care prin el insuşi nu
poate nici să o creeze şi nici să o modifice; ea nu
există decât în virtutea unui fel de contract încheiat
111
între membrii comunităţii. Pe de altă parte, individul
are nevoie de o ucenicie pentru a o cunoaşte; copilul
nu şi-o asimilează decât treptat. Ea este ceva atât de
distinct, încât un om lipsit de facultatea vorbirii îşi
păstrează limba, dacă înţelege semnele vocale pe
care le aude.
2. Limba, distinctă de vorbire, este un obiect pe care îl
putem studia separat. Noi nu mai vorbim limbile
moarte, dar putem foarte bine să ne însuşim
organismul lor lingvistic. Ştiinţa limbii nu numai că se
poate lipsi de alte elemente ale limbajului, dar ea nu
este posibilă decât dacă aceste alte elemente nu
intervin.
3. În timp ce limbajul este heterogen, limba astfel

delimitată este de natură omogenă: ea este un sistem
de semne unde nu este esenţială decât unirea dintre
sens şi imaginea acustică şi unde cele două părţi ale
semnului sunt în egală măsură psihice.
4. Limba, nu mai puţin decât vorbirea, este un obiect de

natură concretă. Semnele lingvistice, deşi esenţial
psihice, nu sunt nişte abstracţii; asociaţiile ratificate prin
consimţământul colectiv, şi al căror ansamblu
alcătuieşte limba, sunt realităţi care îşi au sediul în
creier. Pe de altă parte, semnele limbii sunt tangibile;
scrierea le poate fixa în imagini convenţionale. În limbă
112
nu există decât imaginea acustică, şi aceasta poate să
se traducă într-o imagine vizuală constantă. Deci, limba
este depozitul imaginilor acustice, iar scrisul forma
tangibilă a acestor imagini.” (Saussure, 1998: 40-41).
Care este obiectul integral şi totodată concret al

lingvisticii? Întrebarea este deosebit de grea şi vom
vedea mai departe din ce motiv; să ne limităm aici să
arătăm în ce constă această dificultate.
Alte ştiinţe operează cu obiecte dinainte date, care
pot fi considerate apoi din diferite puncte de vedere; în
domeniul nostru, nimic asemănător. Cineva rosteşte
cuvântul franţuzesc nu: un observator superficial va fi
înclinat să vadă în el un obiect lingvistic concret; dar
cercetându-l mai atent va găsi aici, succesiv, trei sau
patru lucruri complet diferite, după modul în care îl
priveşte: ca un sunet, ca o expresie a unei idei, ca un
corespondent al latinescului nudum etc. Nu numai că
obiectul nu precede punctul de vedere, dar s-ar spune că
punctul de vedere este acela ce creează obiectul; de
altfel, nimic nu ne spune dinainte că unul din aceste
moduri de a considera faptul luat în discuţie este anterior
sau superior faţă de celelalte.
Oricare ar fi punctul de vedere pe care-l adoptăm,
fenomenul lingvistic prezintă întotdeauna două feţe care
îşi corespund una alteia, fiecare faţă neavând valoare
decât prin cealaltă. De exemplu:
113
1. Silabele pe care le articulăm sunt impresii acustice
percepute de ureche, dar sunetele nu ar exista fără
organele fonatoare; astfel, un n nu există decât prin
corespondenţa acestor două aspecte. Nu putem
reduce limba la sunet, şi nici despărţi sunetul de
articularea bucală; reciproc, nu putem defini mişcările
organelor fonatoare, dacă facem abstracţie de
impresia acustică [...].
2. Dar să admitem că sunetul ar fi un lucru simplu: oare

el este cel care alcătuieşte limbajul? Nu, el nu este
decât instrumental gândirii şi nu există pentru el însuşi.
Aici apare o nouă şi redutabilă corespondenţă:
sunetul, unitate complexă acustico-vocală, formează,
la rândul său, cu ideea o unitate complexă, fiziologică
şi mentală şi asta nu este încă totul:
3. Limbajul are o latură individuală şi o latură socială, şi

nu o putem concepe pe una fără cealaltă. Mai mult:
4. În fiecare moment el implică, totodată, un sistem

stabilit şi o evoluţie; în fiecare moment, el este o
instituţie actuală şi un produs al trecutului. La prima
vedere pare foarte simplu să distingem între acest
sistem şi istoricul său, între ceea ce este şi ceea ce a
fost; în realitate, raportul care uneşte aceste două
114
lucruri este atât de strâns încât este greu să le
separi.Oare problema nu ar fi mai simplă dacă am
considera fenomenul lingvistic la începuturile sale,
dacă – de exemplu – am începe prin a studia limbajul
copiilor (…)? Nu, căci este foarte greşit să credem că,
în materie de limbaj, problema originilor diferă de
aceea a condiţiilor permanente (…); deci nu putem ieşi
din acest cerc vicios.
Astfel, din orice latură am aborda problema, obiectul

lingvisticii nu ni se oferă integral; peste tot întâlnim
aceeaşi dilemă: sau abordăm o singură latură a fiecărei
probleme şi riscăm să nu percepem dualităţile semnalate
mai sus sau, dacă studiem limbajul din mai multe laturi
deodată, obiectul lingvisticii ne apare ca o grămadă
confuză de lucruri heteroclite, fără nici o legătură între
ele. Când procedăm astfel, deschidem poarta mai multor
ştiinţe – psihologie, antropologie, gramatica normativă,
filologie etc. – pe care le separăm net de lingvistică, dar
care, prin folosirea unei metode incorecte, ar putea
revendica limbajul ca fiind unul dintre obiectele lor (…).
După părerea noastră, pentru a face faţă tuturor
acestor dificultăţi, nu există decât o soluţie: trebuie să te
plasezi mai întâi pe terenul limbii şi să iei limba drept
normă a tuturor celorlalte manifestări ale limbajului. Într-
adevăr, printre atâtea dualităţi, numai limba pare a fi
115
susceptibilă de o definiţie autonomă şi oferă un punct de
sprijin satisfăcător pentru spirit.
Mai întâi, nu s-a dovedit nicidecum că funcţia
limbajului, aşa cum se manifestă ea când vorbim, este în
întregime naturală, că aparatul nostru fonator ar fi
făcut pentru vorbit aşa cum picioarele noastre sunt făcute
pentru mers. Lingviştii sunt departe de a se fi pus de
acord în această privinţă. Astfel, pentru Whitney, care
asimilează limba cu o instituţie socială ca toate celelalte,
ne folosim de aparatul fonator ca instrument al limbii din
întâmplare şi din simple motive de comoditate: oamenii ar
fi putut alege, la fel de bine, gestul, şi ar fi putut folosi, în
locul imaginilor acustice, imaginile vizuale. Fără îndoială
că această teză este prea absolută; limba nu este o
instituţie asemănătoare, din toate punctele de vedere, cu
celelalte […]; în plus, Whitney merge prea departe atunci
când spune că omul a ales organele vocale din
întâmplare, într-un fel, ele ne-au fost impuse de natură.
Dar lingvistul american pare a avea dreptate în punctul
esenţial: limba este o convenţie, şi natura semnului
asupra căruia s-a convenit este indiferentă. În problema
limbajului, chestiunea aparatului fonator este deci
secundară.
Această idee ar putea fi confirmată de o anumită
definiţie a ceea ce se numeşte limbaj articulat. În latină
articulus înseamnă „membru, parte, subdiviziune într-o
suită de lucruri”; în materie de limbaj, articularea poate să
116
desemneze fie subdiviziunea lanţului vorbit în silabe, fie
subdiviziunea lanţului semnificaţiilor în unităţi
semnificative; acesta este sensul în care se spune, în
germană, gegliederte Sprache. Pornind de la această a
doua definiţie, am putea spune că nu limbajul vorbit este
natural pentru om, ci facultatea de a constitui o limbă,
adică un sistem de semne distincte ce corespund unor
idei distincte.
Broca a descoperit că facultatea de a vorbi este
localizată în cea de a treia circumvoluţiune frontală
stângă; este un argument folosit şi el pentru a se atribui
limbajului un caracter natural. Dar se ştie că această
localizare a fost constatată pentru tot ceea ce se
raportează la limbaj, inclusiv scrierea; aceste constatări,
adăugate la observaţiile făcute pe diferitele forme de
afazie prin lezarea acestor centri de localizare, par să
indice: 1. că diferitele tulburări ale limbajului oral se
întreţes în foarte multe feluri cu acelea ale limbajului
scris; 2. că în toate cazurile de afazie sau de agrafie este
atinsă nu atât facultatea de a emite anumite sunete sau
de a trasa anumite semne, cât aceea de a evoca printr-
un mijloc, oricare ar fi el, semnele unui limbaj ce
funcţionează conform anumitor reguli. Toate acestea ne
fac să credem că peste funcţionarea diferitelor organe
exista o facultate mai generală, aceea care comandă
semnelor, şi care ar fi facultatea lingvistică prin
117
excelenţă. În felul acesta ajungem la aceeaşi concluzie
ca mai sus.
Pentru a atribui limbii primul loc în studiul
limbajului, putem folosi şi argumentul că
facultatea – naturală sau nu – de a articula cuvinte
nu se exercită decât cu ajutorul instrumentului creat de
colectivitate; deci nu e iluzoriu să spunem că unitatea
limbajului este dată de limbă.
(https://www.scribd.com/document/175710858/Intr
oducere-in-Teoria-Lingvistica).
„Limbajul are o latură individuală şi o latură
socială, şi nu o putem concepe pe una fără cealaltă. În
fiecare moment el implică, totodată, un sistem stabilit şi o
evoluţie. Limbajul este o instituţie actuală şi un produs al
trecutului. La prima vedere pare foarte simplu să
distingem între acest sistem şi istoricul său, între ceea ce
este şi ceea ce a fost; în realitate, raportul care uneşte
aceste două lucruri este atât de strâns încât este greu să
le separi. Oare problema nu ar fi mai simplă dacă am
considera fenomenul lingvistic la începuturile sale, dacă –
de exemplu- am începe prin a studia limbajul copiilor?
Nu, căci este greşit să credem că, în materie de limbaj,
problema originilor diferă de aceea a condiţiilor
permanente.” (Saussure, 1998: 35-36).
„Broca a descoperit că facultatea de a vorbi este
localizată în cea de a treia circumvoluţiune frontală
stîngă; este un argument folosit şi el pentru a se atribui
118
limbajului un caracter natural. Dar se ştie că această
localizare a fost constatată pentru tot ceea ce se
raportează la limbaj, inclusiv scrierea; aceste constatări,
adăugate la observaţiile făcute pe diferitele forme de
afazie prin lezarea acestor centri de localizare, par să
indice: 1. că diferitele tulburări ale limbajului oral se
întreţes în foarte multe feluri cu acelea ale limbajului
scris; 2. că în toate cazurile de afazie sau de agrafie este
atinsă nu atît facultatea de a emite anumite sunete sau
de a trasa anumite semne cît aceea de a evoca printr-un
mijloc, oricare ar fi el, semnele unui limbaj ce
funcţionează conform anumitor reguli. Toate acestea ne
fac să credem că peste funcţionarea diferitelor organe
există o facultate mai generală, aceea care comandă
semnelor, şi care ar fi facultatea lingvistică prin
excelenţă.
Pentru a atribui limbii primul loc în studiul
limbajului, putem folosi şi argumentul că facultatea –
naturală sau nu – de a articula cuvinte nu se exercită
decît cu ajutorul instrumentului creat de colectivitate; deci
nu e iluzoriu să spunem că unitatea limbajului este dată
de limbă.” (Saussure, 1998: 37).
„Studiul limbajului comportă două părţi: una,
esenţială, are drept obiect limba, care este socială în
esenţa ei şi independentă de individ; acest studiu este
numai psihic; cealaltă, secundară, are drept obiect partea
119
individuală a limbajului, adică vorbirea, inclusiv
fonaţiunea: ea este psihofizică.”(Saussure, 1998: 43).
„Vorbirea este, dimpotrivă, un act individual de
voinţă şi de inteligenţă, în care putem distinge: a).
combinaţiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul
limbii pentru a-şi exprima gândirea personală; b).
mecanismul psihofizic care îi îngăduie să exteriorizeze
aceste combinaţii.”(Saussure, 1998: 40).
„Limba este necesară pentru ca vorbirea să fie
inteligibilă şi să-şi producă toate efectele; dar vorbirea
este necesară pentru ca limba să se instituie; istoric,
faptul de vorbire o precedă întotdeauna. Cum ne-am
putea gândi să asociem o idee cu o imagine verbală,
dacă nu am surprinde mai întâi această asociere într-un
act de vorbire? Pe de altă parte, învăţăm limba maternă
ascultându-i pe ceilalţi; ea nu ajunge să se depună în
creierul nostru decât în urma a nenumărate experienţe. În
sfârşit, vorbirea face ca limba să evolueze: impresiile
primite ascultându-i pe ceilalţi ne modifică deprinderile
lingvistice. Există deci o interdependenţă între limbă şi
vorbire; limba este totodată instrumentul şi produsul
vorbirii. Dar asta nu le împiedică să fie două lucruri
absolut distincte.” (Saussure, 1998: 43-44).
120
Semn. Semnificant. Semnificat
„Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume,

ci un concept şi o imagine acustică. Aceasta din urmă nu
este sunetul material, lucru pur fizic, ci amprenta psihică
a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mărturia
simţurilor noastre; ea este senzorială, şi o numim
„materială” numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt
termen al asocierii, conceptul, în general mai abstract.
Caracterul psihic al imaginilor noastre acustice apare clar
cînd observăm propriul nostru limbaj. Fără să mişcăm
buzele şi limba, putem să ne vorbim nouă înşine sau să
recităm în minte o poezie. Cuvintele limbii fiind pentru noi
imagini acustice, trebuie să evităm să vorbim despre
„fonemele” din care sînt compuse. Acest termen,
implicînd o idee de acţiune vocală, nu se poate potrivi
decît cuvîntului vorbit, realizării imaginii interioare în
discurs. Vorbind despre sunetele şi silabele unui cuvînt,
evităm această neînţelegere, cu condiţia să ne amintim
că este vorba despre imaginea acustică.” (Saussure,
1998: 85-86).
„Numim semn combinarea dintre concept şi
imaginea acustică: dar, în folosirea curentă, acest termen
desemnează, în general, numai imaginea acustică, de
exemplu un cuvînt (arbor etc.). Se uită că arbor este numit
semn tocmai pentru că poartă în el conceptul de „arbore”,
încît ideea părţii senzoriale o implică pe aceea a totalului.
121
Ambiguitatea ar dispărea dacă am desemna cele
trei noţiuni prezente aici prin nume care se implică unele
pe celelalte, aflîndu-se totodată în opoziţie. Propunem să
păstrăm cuvîntul semn pentru a desemna totalul, şi să
înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat
şi, respectiv, semnificant; aceşti ultimi termeni au
avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei,
fie de totalul din care fac parte.” (Saussure, 1998: 86).
„Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat
este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin semn întregul
ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un
semnificat, putem spune mai simplu, că semnul lingvistic
este arbitrar.” (Saussure, 1998: 87).
„Cuvîntul arbitrar mai necesită o observaţie. El nu
trebuie să sugereze ideea că semnificantul depinde de
libera alegere a subiectului vorbitor (vom vedea mai
departe că individul nu are puterea să schimbe nimic în
legătură cu un semn o dată ce a fost stabilit într-un grup
lingvistic); vrem să spunem că el este nemotivat, adică
arbitrar în raport cu semnificatul, cu care, în realitate, nu
are nici o legătură naturală.” (Saussure, 1998: 87).
„Fiind de natură auditivă, semnificantul se
desfăşoară numai în timp şi are caracteristicile pe care le
împrumută de la acesta: a) el reprezintă o întindere şi b)
această întindere este măsurabilă într-o singură
dimensiune: este o linie. Prin opoziţie cu semnificanţii
vizuali (semnale maritime etc.), ce pot prezenta
122
complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni,
semnificanţii acustici nu dispun decît de linia timpului,
elementele lor se prezintă unul după celălalt; ele
formează un lanţ. Acest caracter apare de îndată ce le
reprezentăm în scris şi cînd înlocuim succesiunea în timp
prin linia spaţială a semnelor grafice.”(Saussure, 1998:
88-89).
„Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă,
semnificantul apare ca fiind liber ales, în schimb, în raport
cu comunitatea lingvistică care îl foloseşte, el nu este
liber, el este impus. Masa socială nu este deloc
consultată şi semnificantul ales de limbă n-ar putea fi
înlocuit cu un altul.” (Saussure, 1998: 90).
Fonologie. Fonem
„Fiziologia sunetelor (în germană Laut- sau

Sprachphysiologie) este adeseori numită fonetică (în
germană Phonetik, în engleză phonetics). Acest termen
ni se pare impropriu; îl înlocuim prin acela de fonologie.
Căci fonetica a desemnat la început şi trebuie să
desemneze studiul evoluţiilor sunetelor; nu trebuie
contopite sub acelaşi nume două tipuri de studiu absolut
distincte. Fonetica este o ştiinţă istorică; ea analizează
evenimente, transformări şi se mişcă în timp. Fonologia
123
se află în afara timpului, pentru că mecanismul articulării
rămîne mereu asemănător cu el însuşi.
Dar aceste două studii nu numai că nu se
confundă, dar nici măcar nu pot fi puse în opoziţie. Primul
este una din părţile esenţiale ale ştiinţei limbii; fonologia –
trebuie să o repetăm – nu este decît o disciplină auxiliară
şi nu ţine decît de vorbire. Fără îndoială, nu vedem bine
la ce ar putea folosi mişcările fonatorii, dacă nu ar exista
limba; dar ele nu o alcătuiesc şi, chiar dacă am explica
toate mişcările aparatului fonator necesare pentru a
produce fiecare impresie acustică, nu am lămuri cu nimic
problema limbii. Aceasta este un sistem bazat pe opoziţia
psihică dintre impresiile acustice, aşa cum o tapiserie
este o operă de artă produsă prin opoziţia vizuală dintre
firele de culori diferite; or, ceea ce contează pentru
analiză este jocul acestor opoziţii şi nu procedeele prin
care au fost obţinute culorile.”(Saussure, 1998: 55).
„Mulţi fonologi se ocupă aproape în exclusivitate
de actul de fonaţiune, adică de producerea sunetelor de
către organe (laringe, gură etc.), şi neglijează latura
acustică. Această metodă nu este corectă: nu numai că
impresia produsă asupra urechii ne este dată la fel de
direct ca şi imaginea motrică a organelor, dar ea se află
la baza naturală a oricărei teorii.
Datele acustice există deja în mod inconştient
atunci cînd abordăm unităţile fonologice; prin intermediul
urechii, ştim ce este un b, un t etc. Dacă am putea
124
reproduce cu ajutorul unui aparat de proiecţie toate
mişcările gurii şi ale laringelui, executînd un lanţ de
sunete, ar fi cu neputinţă să descoperim subdiviziunile
din acest şir de mişcări articulatorii; nu ştim unde înceoe
un sunet şi unde sfîrşeşte un altul. Cum am putea afirma,
fără impresia acustică, că în făl, de exemplu, există trei
unităţi şi nu două sau patru?
Ne putem da seama dacă un sunet rămîne sau nu
asemănător cu el însuşi numai în lanţul vorbirii auzite;
atîta timp cît avem impresia a ceva omogen, acest sunet
este unic. Ceea ce contează nu este durata sa (cf. făl şi
făl), ci calitatea impresiei.
Lanţul acustic nu se divizează în timpi egali, ci în
timpi omogeni, caracterizaţi prin unitatea de impresie;
acesta este punctul de plecare natural pentru studiul
fonologic.” (Saussure, 1998: 61).
„Trebuie să ne aducem aminte că un fonem este
identificat cînd s-a determinat actul fonatoriu, şi că,
reciproc, determinăm toate speciile de foneme
identificînd toate actele fonatorii. Or acestea, aşa cum
arată clasificarea factorilor ce intră în joc în producerea
sunetului, nu sînt diferenţiate decît prin ultimii trei. Pentru
fiecare fonem va trebui deci să se stabilească: care este
articulaţia sa bucală, dacă acesta comportă un sunet
laringian (~~) sau nu ([ ]), dacă presupune o rezonanţă
nazală (....) sau nu ([ ]). Cînd unul dintre cele trei
elemente nu este determinat, identificarea sunetului este
125
incompletă; dar, de îndată ce sînt cunoscute toate trei,
diferitele lor combinaţii determină toate speciile esenţiale
de acte fonatorii.” (Saussure, 1998: 65).
Cod circuit al vorbirii
„Pentru a găsi în ansamblul limbajului sfera care

corespunde limbii, trebuie să ne plasăm în faţa actului
individual care ne permite să reconstituim circuitul vorbirii.
Acest act presupune cel puţin doi indivizi; este numărul
minim cerut pentru ca circuitul să fie complet. Fie deci
două persoane, A şi B, care îşi vorbesc una alteia.
Punctul de plecare al circuitului se află în creierul
uneia, de exemplu al lui A, unde faptele de conştiinţă pe
care le numim concepte sînt asociate cu reprezentările
semnelor lingvistice sau cu imaginile acustice ce servesc
la exprimarea lor. Să presupunem că un concept dat
declanşează în creier o imagine acustică
corespunzătoare: este un fenomen în întregime psihic,
urmat la rîndul său de un proces fiziologic: creierul
transmite organelor fonaţiunii un impuls corelativ imaginii;
apoi undele sonore se propagă din gura lui A la urechea
lui B: este un proces pur fizic. După aceea circuitul se
prelungeşte în B într-o ordine inversă: de la ureche la
creier, transmisie fiziologică a imaginii acustice; în creier,
asociere psihică a acestei imagini cu conceptul
corespunzător. Dacă B vorbeşte la rîndul său, acest nou
126
act va urma – de la creierul său la cel al lui A – exact
acelaşi drum ca şi primul şi va trece prin aceleaşi faze
succesive.”(Saussure, 1998: 38).
Semiologia
„Am văzut că limba este o instituţie socială; dar ea

se deosebeşte prin mai multe trăsături de alte instituţii,
politice, juridice etc. Pentru a-i înţelege natura specială,
trebuie să introducem o nouă ordine de fapte.
Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi,
prin aceasta, ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul
surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe,
cu semnalele militare etc. Numai că ea este cel mai
important dintre aceste semne.
Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa
semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a
psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei generale;
o vom numi semiologie (din gr. semeîon „semn”). Ea ne-
ar învăţa în ce constau semnele şi ce legi le cîrmuiesc.
Pentru că nu există încă, nu putem spune cum va fi, dar
are dreptul la existenţă şi locul ei este dinainte
determinat. Lingvistica nu este decît o parte a acestei
ştiinţe generale; legile pe care le va descoperi semiologia
vor fi aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi astfel legată de
un domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane.
127
Sarcina de a determina locul exact al semiologiei îi
revine psihologului; sarcina lingvistului este de a defini
ceea ce face din limbă un sistem special în ansamblul
faptelor semiologice. Această problemă va fi reluată mai
jos; nu reţinem aici decît un lucru: am putut să-i acordăm
lingvisticii un loc printre ştiinţe pentru că am legat-o de
semiologie.
Oare de ce aceasta nu este încă recunoscută ca
ştiinţă autonomă ea avînd, ca oricare alta, obiectul său
propriu? Pentru că ne învîrtim într-un cerc vicios: pe de o
parte, nimic nu-i mai potrivit decît limba pentru a face să
se înţeleagă natura problemei semiologice; dar pentru a
pune această problemă în mod convenabil, ar trebui să
studiem limba în sine; or, pînă acum am abordat-o
aproape întotdeauna în funcţie de altceva şi din alte
puncte de vedere.
Există mai întîi concepţia superficială a marelui
public: acesta nu vede în limbă decît o nomenclatură, ceea
ce suprimă orice cercetare asupra adevăratei sale naturi.
Apoi există punctul de vedere al psihologului, care
studiază mecanismul semnului la individ; este metoda
cea mai simplă, dar ea nu ne duce dincolo de execuţia
individuală şi nu ajunge la semn, care este social prin
natura sa.
Sau, cînd ne dăm seama că semnul trebuie studiat
din punct de vedere social, nu reţinem decît trăsăturile ce
leagă limba de alte instituţii, cele ce depind într-o măsură
128
mai mare sau mai mică de voinţa noastră; în felul acesta
nu ne atingem scopul, neglijînd caracteristicile ce nu
aparţin decît sistemelor semiologice în general şi limbii în
particular. Căci semnul scapă întotdeauna, într-o
oarecare măsură, voinţei individuale sau sociale şi
aceasta este caracteristica sa esenţială; dar ea este şi
aceea care apare cel mai puţin la prima vedere.
Această caracteristică nu apare clar decît în limbă,
dar ea se manifestă în lucrurile pe care le studiem cel mai
puţin, şi iată de ce nu vedem clar necesitatea sau utilitatea
particulară a unei ştiinţe semiologice. Pentru noi,
dimpotrivă, problema lingvistică este înainte de toate
semiologică şi toată expunerea noastră îşi trage
semnificaţia din acest fapt important. Dacă vrem să
descoperim adevărata natură a limbii, trebuie mai întîi să o
abordăm în ceea ce are în comun cu toate celelalte sisteme
de acelaşi ordin; factori lingvistici care apar, la prima
vedere, ca fiind foarte importanţi (ca, de exemplu,
funcţionarea aparatului fonator), nu trebuie luaţi în
considerare decît în al doilea rînd, dacă ei nu servesc decît
pentru a deosebi limba de alte sisteme. În felul acesta, nu
numai că vom lămuri problema lingvistică, dar credem că,
socotind riturile, obiceiurile etc. ca fiind nişte semne, aceste
fapte ne vor apărea într-o altă lumină şi vom simţi nevoia să
le grupăm în semiologie şi să le explicăm prin legile acestei
ştiinţe.” (Saussure, 1998: 41-42).
129
II. TEZELE SAUSSURIENE
Latura socială a limbajului
„Limbajul are o latură individuală şi o latură

socială, şi nu o putem concepe pe una fără cealaltă. În
fiecare moment el implică, totodată, un sistem stabilit şi o
evoluţie. Limbajul este o instituţie actuală şi un produs al
trecutului. La prima vedere pare foarte simplu să
distingem între acest sistem şi istoricul său, între ceea ce
este şi ceea ce a fost; în realitate, raportul care uneşte
aceste două lucruri este atât de strâns încât este greu să
le separi.”(Saussure, 1998: 35-36).
„Luat în întregul său, limbajul este multiform şi
heteroclit; intersectându-se în acelaşi timp cu mai multe
domenii: fizic,fiziologic şi psihic, el aparţine atât domeniului
individual cât şi domeniului social; el nu se lasă clasificat
în nici o categorie a faptelor umane, pentru că nu ştim
cum să-i definim unitatea.”. ”(Saussure, 1998: 36).
„Studiul limbajului comportă două părţi: una,
esenţială, are drept obiect limba, care este socială în
esenţa ei şi independentă de individ; acest studiu este
numai psihic; cealaltă, secundară, are drept obiect partea
individuală a limbajului, adică vorbirea, inclusiv
fonaţiunea: ea este psihofizică.”(Saussure, 1998: 43).
Această teză plasează limba în ansamblul
eterogenului fenomen care este, pentru Saussure,
130
limbajul. Într-adevăr, dacă limba reprezintă un bun
comun, trebuie să se facă apel la câteva principii de
sociologie și să se explice prin ce împrejurări un obiect
ajunge să devină bun public. Răspunsul este o întreagă
teorie a socializării bunurilor, dar pentru ce interesează
aici, exemplul analogic al banilor este și suficient și
clarificator. Banii au ajuns o marfă universală, în orice
societate avansată, deoarece membrii colectivității au
văzut că este avantajos să adopte convenția unei mărfi-
etalon. Același principiu al convenției explică și
socializarea limbii.
Forma "radicală" a ideii că limba e un bun social
este teza: Limba este o instituție socială. O instituție
este o formă de organizare a activităților sociale dintr-o
comunitate dată. Monarhia, republica, armata, biserica,
justiția, căsătoria sunt instituții. Statul însuși este o
instituție alcătuită dintr-o ierarhie complicată de alte
instituții. Saussure conferă și limbii un caracter
instituțional. În opinia lui Saussure, limba nu e o instituție
susceptibilă de a fi conservată sau reformată prin
consens sau violență. Și asta, chiar dacă se nasc
controverse sociale cauzate de limbă. Dincolo de aceste
controverse, pentru Saussure, limba este, așadar, o
instituție principial necontroversabilă. Această calitate a
ei decurge din împrejurarea că limba este instituția cea
mai cuprinzătoare dintr-o societate, iar membrii ei se
131
raportează la limbă în fiecare secundă a existenței lor,
deoarece sunt obligați să comunice.
Cele două teze aflate în strânsă legătură constituie
o nouă dovadă că, pentru Saussure, realitatea concretă a
vorbirii nu a reprezentat un amăgitor cântec de sirenă.
Dimpotrivă, spre deosebire de Potebnea sau de Croce,
delimitarea ariei vorbirii i-a întărit lui Saussure credința că
un alt sector al limbajului susține și subdetermină
vorbirea și vorbirile. În filosofia lui Saussure, ideea că
oamenii comunică și se înțeleg este o convingere
fundamentală, argumentată tocmai prin aceste două
teze. (Emil Ionescu, 1992: 70-71)
Limba este un sistem de semne
„Ea este un sistem de semne unde nu este

esenţială decât unirea dintre sens şi imaginea acustică şi
unde cele două părţi ale semnului sunt în egală măsură
psihice.”(Saussure, 1998: 40).
„Semnele lingvistice, deşi esenţial psihice, nu sunt
nişte abstracţii; asociaţiile ratificate prin consimţământul
colectiv, şi al căror ansamblu alcătuieşte limba, sunt
realităţi care îşi au sediul în creier. Pe de altă parte,
semnele limbii sunt tangibile; scrierea le poate fixa în
imagini convenţionale. În limbă nu există decât imaginea
acustică, şi aceasta poate să se traducă într-o imagine
vizuală constantă. Fiecare imagine acustică este suma
132
unui număr limitat de elemente sau foneme, susceptibile
la rîndul lor să fie evocate printr-un număr corespunzător
de semne scrise. Această posibilitate de a fixa lucrurile
privitoare la limbă face ca un dicţionar şi o gramatică să
poată fi reprezentări fidele ale ei, limba fiind depozitul
imaginilor acustice, iar scrisul forma tangibilă a acestor
imagini.”(Saussure, 1998: 41).
Saussure este autorul unei originale teorii a
semnului lingvistic, devenită celebră în știința limbii.
Punctul de plecare a ideilor sale este critica unei
concepții foarte răspândite despre semne și limbă.
Potrivit acestei concepții, limba este o listă ("un
nomenclator", spune Saussure) alcătuită din cuvinte
cărora le corespunde fie un concept, fie un lucru
Învățatul genevez consideră că această concepție
este greșită din cel puțin două puncte de vedere. Mai
întâi, arată el, ideea că limba este ca o listă de nume
simplifică, într-un mod nepermis, relația dintre nume și
lucruri, lăsându-ne să înțelegem că relația este și firească
și simplă. În al doilea rând, consideră Saussure, din teza
că limba este un nomenclator se poate deduce ideea că
noțiunile preexistă cuvintelor.
Critica tezei că noțiunile preexistă cuvintelor ocupă
un loc important în opera lui Saussure, deoarece ea
angajează cele mai importante idei ale savantului
genevez, despre limbă. În mod independent de
însemnătatea și valabilitatea lor, este însă posibil ca
133
Saussure să fii exagerat în această critică. În sensul
următor: din faptul că limba este o listă de "etichete" ale
lucrurilor sau ale conceptelor, nu decurge în mod necesar
afirmația că noțiunile sau conceptele preexistă cuvintelor.
Pentru a se ajunge la formularea unei asemenea
consecințe, e nevoie de o premisă suplimentară: premisa
ca noțiunile să fie reificate (adică absolutizate și
transformate în lucruri). Aceasta înseamnă, de fapt, un
tratament de tip platonician al conceptelor. Teza că limba
este un nomenclator – în forma pe care o comentează
Saussure, cel puțin – nu indică însă un asemenea
tratament. Prin urmare, dacă Saussure ajunge să
polemizeze cu teza că noțiunile preexistă cuvintelor,
aceasta înseamnă că, pentru el, consecința este
conținută în chiar ideea de listă sau nomenclator. Fapt
care e însă departe de a fi evident.
Criticând simplificarea raportului dintre cuvinte și
lucruri, savantul își formulează teza fundamentală despre
semn. Un semn nu unește, la Saussure, un cuvânt cu un
lucru. Un semn unește un concept cu o imagine
acustică. Astfel, în cuvântul românesc casă, se
întâlnește, pe de-o parte, succesiunea de sunete c-a-s-ă,
care, în mintea vorbitorilor de limba română, este o
amprentă psihică a succesiunii sonore însăși. De această
amprentă psihică, vorbitorii românei leagă un anumit
concept – conceptul casă. Lanțul sonor și amprenta lui
psihică exprimă prin urmare o anumită noțiune. Lanțul
134
sonor e denumit de Saussure semnificant ("cel care
semnifică"), iar conceptul e semnificat ("cel care este
semnificat"). Unitatea dintre semnificat și semnificant
definește, în teoria lui Saussure, semnul lingvistic. (Emil
Ionescu, 1992: 73)
BIBLIOGRAFIE
Saussure, Ferdinand de, 1998, Curs de lingvistică

generală, Editura Polirom, Bucureşti.
Ionescu, Emil, 1992, Manual de lingvistică generală,
Editura ALL, Bucureşti.
Webografie
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare/
FERDINAND-DE-SAUSSURE-SI-
MODEL45311.php
https://www.scribd.com/document/175710858/Introducere-
in-Teoria-Lingvistica
135
REVOLUȚIA SAUSSURIANĂ
Rebecca FLOREA
Alin ION
VIAŢA ŞI OPERA
Ferdinand de Saussure (26 noiembrie 1857 - 22

februarie 1913) a fost un lingvist elvețian ale cărui idei au
pus bazele multor evoluții semnificative în lingvistică în
secolul al XX-lea. El este considerat "tatăl" lingvisticii
secolului al XX-lea, iar lucrarea sa a pus bazele abordării
cunoscute sub numele de structuralism în domeniul mai
larg al științelor sociale. Deși lucrarea sa a stabilit cadrul
esențial al studiilor viitoare, ideile sale au conținut
numeroase limitări și puncte slabe fundamentale,
deoarece cercetătorii de mai târziu au recunoscut că
structura și regulile care îi stau la bază nu pot fi singurul
determinant al sensului și valorii în niciun sistem social.
Născut la Geneva, Elveția, în anul 1857,
Ferdinand de Saussure și-a exprimat interesul pentru
cunoașterea limbilor încă de la începutul vieții. La vârsta
de 15 ani a învățat limbile greacă, franceză, germană,
engleză și latină, tot atunci a scris și un eseu despre limbi
străine. Și-a început studiile la Universitatea din Geneva,
136
studiind științele naturii. A stat acolo un an, iar apoi și-a
convins părinții să-i permită să meargă la Leipzig în 1876
pentru a studia lingvistica. Doi ani mai târziu, la vârsta de
21 de ani, Saussure a studiat un an la Berlin. S-a întors
la Leipzig, unde i s-a acordat doctoratul în 1880. La scurt
timp, s-a mutat la Paris, unde a predat limbi străvechi și
moderne timp de unsprezece ani, înainte de a se
întoarce la Geneva în 1891. A trăit la Geneva, predând
sanscrită și lingvistică istorică și a avut doi fii. Saussure a
continuat să predea la universitate pentru restul vieții
sale. Cu toate acestea, până în 1906 Saussure a început
să predea cursul "Lingvistică generală", căruia s-a
dedicat până la moartea sa în 1913.
CONTRIBUȚIA LINGVISTICĂ
În timp ce era student, Saussure a publicat o

lucrare importantă în filologie indo-europeană, care
propunea existența unei clase de sunete în proto-indo-
europeană numite laringiene. S-a argumentat că
problema pe care a întâlnit-o, și anume încercarea de a
explica modul în care a reușit să facă ipoteze sistematice
și predictive din datele lingvistice cunoscute la date
lingvistice necunoscute, l-a stimulat să dezvolte
structuralismul.
137
Lucrarea cea mai influentă a lui Saussure, “Cours
de linguistique générale”, a fost publicată postum în 1916
de foștii studenți Charles Bally și Albert Sechehaye, pe
baza notei preluate din conferințele lui Saussure de la
Universitatea din Geneva. Cursul a devenit una dintre
lucrările de căpătâi ale lingvisticii secolului al XX-lea, nu
în primul rând pentru conținut (multe dintre idei au fost
anticipate în lucrările altor lingviști din secolul al XIX-lea),
ci mai degrabă pentru abordarea inovatoare pe care
Saussure o aplica în discutarea fenomenului lingvistic.
Saussure a făcut ceea ce a devenit o distincție faimoasă
între langue (limbă) și parole (vorbire). Limba, pentru
Saussure, este sistemul simbolic prin care comunicăm.
Vorbirea se referă la vorbe reale. Din moment ce putem
comunica un număr infinit de declarații, este important
sistemul din spatele lor. În separarea limbii de vorbire,
suntem în același timp separați:
(1) ceea ce este social de ceea ce este individual;
(2) ceea ce este esențial din ceea ce este

accesoriu și mai mult sau mai puțin accidental.
Saussure a ilustrat acest lucru cu referire la un joc

de șah. Jocul de șah are regulile și piesele și tabla sa.
Acestea definesc jocul, care poate fi apoi jucat intr-un
numar nelimitat de moduri nelimitate de un numar infinit
138
de perechi de jucatori. Orice joc special de șah este de
interes numai pentru participanți. Astfel, în lingvistică, în
timp ce ne putem colecta datele din momentele reale de
vorbire, obiectivul este să ne întoarcem la sistemul de
reguli și cuvinte care organizează discursul.
Cel mai revoluționar element al lucrării lui
Saussure este insistența lui asupra faptului că limbile nu
produc versiuni diferite ale aceleiași realități, în realitate
produc diferite realități. Că limbile diferite
conceptualizează lumea în moduri diferite diferite, este
demonstrată de faptul că nici chiar astfel de fenomene
„fizice" sau „naturale" precum culorile nu sunt aceleași în
diferite limbi. Rusa nu are un termen pentru albastru.
Cuvintele „poluboi” și „sinij” , care de obicei sunt traduse
ca „albastru deschis" și „albastru închis", se referă la
culorile distincte rusești, nu la nuanțe diferite de aceeași
culoare. Cuvântul englez „maro" nu are nici un echivalent
în franceză. Este tradus în „brun, maro” sau chiar „jeune”
în funcție de context. În galeză, culoarea “glas” , deși
adesea tradus ca „albastru", conține elemente pe care
limba engleză le-ar identifica drept „verde" sau „gri".
Deoarece granițele sunt plasate în mod diferit în cele
două limbi, echivalentul în galeză al „maroului” limbii
engleze poate fi „glas” sau “llwyd”.
Saussure este unul dintre părinții fondatori ai
semioticii. Conceptul său de semn / semnificant /
semnificat / referent formează nucleul câmpului. La fel de
139
crucială, deși adesea ignorată sau aplicată greșit, este
dimensiunea axei sintagmatice și paradigmatice a
descrierii lingvistice. În teoria lui Saussure, limbajul este
în mare parte mijlocul de comunicare socială cu ajutorul
„semnalelor", unde semnul lingvistic - un cuvânt - face și
definește relația dintre imaginea acustică a setului de
sunete sau „semnificant" (de exemplu: „f, a, m, i, l, y”) și
imaginea reală (sau „semnificată") a unei „familii" în
conștiința noastră. Această relație, legătura dintre
semnificant și semnificat, este atât arbitrară, cât și
necesară. Principiul arbitrarității domină toate ideile
despre structura limbajului. Ea face posibilă separarea
semnificantului și semnificația sau schimbarea relației
dintre ele. Setul de sunete acustice, adică „semnificant"
(„f, a, m, i, l, y”), evocă doar imaginea obiectului, „familia"
(întotdeauna, în mod necesar și strict). În lingvistica lui
Saussure, nu există niciun loc pentru orice nuanțare
socială sau schimbare constrastivă pe care cuvântul
„familie" ar putea să o evite în alt mod. Prin urmare,
această corespondență strictă a fost adesea criticată de
lingviști literari sau comparativi, cum ar fi Vaclav, în timp
ce lucrau cu conceptele de estetică.
Următoarele citate din lucrarea principală a lui
Saussure, „Curs de Lingvistică generală” , ilustrează
câteva din teoriile sale, în special organizațiile sociale
reale vizibile: Unii consideră limba ... ca un proces de
numire .... Această concepție este deschisă criticii în mai
140
multe puncte. Se presupune că există idei gata făcute
înainte de cuvinte ... în cele din urmă, ne permite să
presupunem că legarea unui nume și a unui lucru este o
operație foarte simplă ... (p. 65). Fără gândirea limbajului
este o nebuloasă vagă, neclarificată. Nu există idei
preexistente și nimic nu este distinct înainte de apariția
limbajului ... (p. 112). Lingvistica apoi funcționează în
granița în care elementele de sunet și de gândire se
combină, combinația lor produce o formă, nu o substanță
.... Natura arbitrară a semnului explică de ce singurul fapt
social poate crea un sistem lingvistic.
Comunitatea lingvistică este necesară în cazul în
care valorile care își datorează existența numai utilizării și
acceptării generale care trebuie stabilite de sine, individul
este incapabil să fixeze o singură valoare ... (p. 113). S-
ar putea argumenta, de asemenea, că folosirea limbajului
nu este (chiar și la Saussure) un efect simplu al
limbajului: sistemul nu se schimbă prin utilizarea
individuală ca atare, ci prin comunitate, pe care limba o
ajută să o formeze. Cu toate acestea, acest concept al
practicii sociale, care devine crucial în cazul în care
cineva dorește să înțeleagă înființarea și schimbarea
corectă a sistemului lingvistic, lipsește la Saussure.
Praxisul social este o parte a realității mai mari în care
este încorporat limbajul, dar pe care structuralismul
rareori îl ocupă în închiderea sa metodologică în jurul
structurii întotdeauna deja existente. Unii critici (a se
141
vedea Bouissac 2003), poate fără un studiu suficient de
detaliat al lucrării lui Saussure, au adăugat o nouă
dimensiune dezbaterii, consolidând în continuare
stereotipul unei doctrine saussuriene pe care ei au
susținut că o ignoră natura socială, procesuală,
transformantă și fundamentală temporală limbii și culturii.
Astfel, în ochii lor, abordarea lui Saussure părea să
studieze sistemul doar „sincronic", ca și cum ar fi înghețat
în timp (ca o fotografie), mai degrabă decât „diacronic", în
ceea ce privește evoluția sa în timp (ca un film).
Impactul ideilor lui Saussure asupra dezvoltării
teoriei lingvistice în prima jumătate a secolului al XX-lea
nu poate fi subestimat. Două curente de gândire au
apărut independent una de cealaltă, una în Europa și
cealaltă în America. Rezultatele fiecăruia au încorporat
noțiunile de bază ale gândirii Saussuriene în formarea
principiilor centrale ale lingvisticii structurale.
Saussure a considerat că forma lingvistică este
arbitrară și, prin urmare, toate limbile funcționează într-un
mod similar. Potrivit lui Saussure, o limbă este arbitrară
deoarece este sistematică prin faptul că întregul este mai
mare decât suma părților sale. De asemenea, toate
limbile au propriile lor concepte și imagini de sunet. Prin
urmare, argumentează Saussure, limbile au o concepție
relațională a elementelor lor: cuvintele și semnificațiile lor
sunt definite prin compararea și contrastul sensurilor între
ele. De exemplu, imaginile de sunet și concepția unei
142
cărți diferă de imaginile de sunet și de concepția unei
mese. Limbile sunt, de asemenea, arbitrare din cauza
naturii elementelor lor lingvistice: ele sunt definite în
funcție de funcția lor, mai degrabă decât din punct de
vedere al calităților lor inerente. În cele din urmă, el
susține că limba are o natură socială prin faptul că oferă
un context mai larg pentru analiza, determinarea și
realizarea structurii sale.
În Europa, cea mai importantă lucrare din această
perioadă de influență a fost realizată de școala din
Praga. În special, Nikolay Trubetzkoy și Roman
Jakobson au condus eforturile Școlii de la Praga în
stabilirea cursului teoriei fonologice în deceniile care au
urmat după 1940. Teoria fonologică structurală
universală a lui Jakobson, bazată pe o ierarhie a
trăsăturilor distinctive, a fost prima reușită în soluțianarea
unui plan de analiză lingvistică conform ipotezelor lui
Saussure. În altă parte, Louis Hjelmslev și Școala de la
Copenhaga au propus noi interpretări ale lingvisticii din
cadrul teoretic structuralist.
În America, ideile lui Saussure au pus în evidență
distribuționalismul lui Leonard Bloomfield [13] și
structuralismul post-bloomfieldian al unor oameni de
știință precum Eugene Nida, Bernard Bloch, George L.
Trager, Rulon S. Wells III, Charles Hockett și prin Zellig
Harris, Noam Chomsky. În plus față de teoria lui
Chomsky despre gramatica transformării, alte dezvoltări
143
contemporane ale structuralismului au inclus teoria lui
Kenneth Pike, teoria lui Sidney Lamb despre gramatica
stratificată și lucrarea lui Michael Silverstein. Lingvistica
funcțională sistemică este o teorie considerată a fi bazată
ferm pe principiile lui Saussure ale semnului, deși unele
modificări. Ruqaiya Hasan descrie lingvistica funcțională
sistemică ca o teorie lingvistică post-saussuriană.
În afara lingvisticii, principiile și metodele folosite
de structuralism au fost adoptate în curând de către
cercetători și critici literari, cum ar fi Roland Barthes,
Jacques Lacan și Claude Lévi Strauss, și care au fost
implementate în domeniile lor de studiu. Cu toate
acestea, interpretările expansive ale teoriilor lui Saussure
și aplicarea acestor teorii în domenii non-lingvistice de
studiu au condus la dificultăți teoretice și proclamări ale
sfârșitului structuralismului în aceste discipline. Numai
acest lucru subliniază în mod clar faptul că Saussure nu
era un filosof, ci doar un lingvist teoretic, a cărui idee
putea fi rezumată în câteva cuvinte. Diferențele pe care
le simțim cu ușurință ca fiind independente de limbă sunt
de fapt construite de ea. Aceasta nu înseamnă că
limbajul creează "actualitate" (adică copaci, roci, clădiri și
oameni), dar acest limbaj transformă natura
nediferențiată, lipsită de sens într-o realitate culturală
diferențiată, semnificativă. Caracteristica cea mai
importantă a lucrării lui Saussure este argumentul că
limba precede experiența. Nu avem acces direct la lume,
144
relația noastră cu ea este întotdeauna mediată de limbaj
și dependentă de ea.
Astfel, poziția sa a subliniat rolul limbii în detrimentul
tuturor celorlalte facultăți umane, individuale și sociale, și
nu a abordat originea semnificațiilor și a valorilor culturale
comunicate prin intermediul limbajului. Cu toate acestea,
lucrarea lui Saussure a constituit baza pe care s-ar putea
dezvolta domeniul
„Saussure își face primele studii la colegiul din

Hofwyl, în apropiere de Berna, unde fusese elev și A.
Pictet, care a fost unul din zeii tutelari ai copilăriei lui
Saussure. Ferdinand de Saussure vorbește despre
convorbirile pe care le-a avut cu bătrânul savant, despre
entuziasmul său, încă infantil, pentru paleontologia
lingvistică și pentru etimologie, entuziasm încurajat de
bunicul său dinspre mamă, contele Alexandre-Joseph de
Pourtales.
Oricum, atras spre lingvistică de Pictet și de
bunicul său, Saussure intră ăn 1870 la Institutul Martine,
unde profesorul Meilenet, mort la nouăzeci de ani, cu
puțin înainte de 1913, îl inițiază în greacă, ăe baza
gramaticii lui Hass.
Saussure se hotărăște să încerce să elaboreze
„un sistem general al limbajului” și termină în 1872
manuscrisul intitulat Essai sur les langues, închinat lui
Pictet. Pictet i-a răspuns baiatului cu amabilitate,
145
invitându-l să persevereze în studiile sale asupra limbii,
dar sfătuindu-l să renunțe la ideea unui „sistem universal
al limbajului”.
La șaisprezece ani, cu trei ani înaintea lui
Brugmann, Saussure descoperă, în preistoria formelor
grecești, acea nasalis sanans. În 1873, Saussure se
înscrie la Gimnaziu și urmând sfaturile lui Pictet, începe,
în 1874, să studieze sanscrita, folosind gramatica lui
Bopp, găsită la biblioteca publică din Geneva.
În 1875, la vârsta de 18 ani, Saussure părăsește
Gimnaziul pentru a se supune dorințelor părinților săi și
conform cu tradiția din familie, se înscrie la cursurile de
fizică și de chimie ale Universității din Geneva, dar în
același timp el frecventează cursurile de filosofie și de
istorie a artei și, mai ales, continuă să se ocupe de
lingvistică.” (Ferdinand de Saussure,1998:pp.240-241)
„La 1 ianuarie 1878 figura pe lista societarilor ca
student la filosofie, domiciliat la Leipzig, părinții lui fiind de
acord cu alegerea sa. Saussure va rămâne la Leipzig
timp de patru ani, cu o lungă întrerupere, în care
locuiește la Berlin, din toamna anului 1876 până în
semestrul al anului 1880.
Între 1881 și 1887, cursurile sale se ocupă de
gotică și de vechea germană de sus, în 1887-1888,
cursul se extinde, cuprinzând gramatica comparată a
limbilor greacă și latină, în anul următor se adaugă
146
lituaniana și lecțiile devin astfel lecții de lingvistică indo-
europeană.” (Ferdinand de Saussure,1998:pp.242-253)
„Când Wertheimer iese la pensie, Facultatea de
Litere și Științe Sociale din Generva îi încredințează lui
Saussure, prin actul din 8 decembrie 1906, predarea
cursului de „lingvistică generală și de istorie și comparație
a limbilor indo-europene”, adăugând la cele patru ore
săptămânale de gramatică comparată și de sanscrită,
două ore de lingvitică generală.
În primul curs, de factură analitică, Saussure se
ocupă, înainte de toate, de „fonologie”, apoi de lingvistica
evolutivă, de schimbările fonetice și analogice, de
raportul dintre unitățile percepute ale gramaticii istorice,
de etimologia populară, de problemele reconstrucției.
În cel de al doilea curs, Saussure abordează
foarte repede și cu decizie problema raportului dintre
teoria semnelor și teoria limbii și dă, la început, definițiile
de sistem, unitate, identitate și valoare lingvistică. El
deduce existența a două perspective metodologice
diferite pentru studiul faptelor lingvistice: descrierea
sincronică și descrierea diacronică, ale căror probleme le
trasează cu rapiditate.
În cel de al treilea curs, caracteristicile generale
ale „limbii” sunt extrase din studiul „limbilor”, dar studiul
facultății de limbaj „la indivizi” e de abia schițat.”
(Ferdinand de Saussure,1998:pp.267-268)
147
„În timpul verii anului 1912, Saussure este nevoit,
din pricina bolii, să-și suspende cursurile, se retrage la
castelul familiei Faesch din Vufflens, încearcă să se
aplece asupra unor noi cercetări, ca sinologia, dar starea
sănătății sale se înrăutățește întruna și, în seara zilei de
22 februarie 1913, moare.” (Ferdinand de Saussure,
1998: p. 271)
„Așa cum a scris R. Engler, „sistemul nu s-a
născut pe de-a-ntregul din mintea lui Saussure”. El este
rezultatul, rămas, de altfel, fără o ultimă reorganizare, al
unor descoperiri succesive, dintre care unele au fost
foarte precoce. Dar, chiar înainte de aceste descoperiri,
trebuie să amintim de învățătura primită de la primii săi
profesori și, mai mult încă, în procesul de formare a unei
teorii, de trăsăturile înnăscute ale unei personalități atât
de deosebite, trăsături care nu se pot separa de cele
obiectiv observabile în opera teoritică și în avatarurile
formației sale.
Pentru Saussure, deprinderea meditației științifice
este ereditară. Nici urmă de misticism, ci, dimpotrivă,
nevoia de a evita „formule solemne”, de a înțelege
lucrurile bine și în profunzime și de a le face înțelese de
către alții. Aici se află rădăcina atitudinii sale dialectice și
problematice, care îi surprinde pe contemporanii săi.
Dintre cei care au contribuit la formarea lui
Saussure, se pare că cea mai mare influență a exercitat-
o Pictet. Întâlnirea cu savanții din Leipzig și din Berlin a
148
contribuit la a-l face pe Saussure să stăpânească pe
deplin tehnicile analizei comparative a limbilor.
Printre primele descoperiri teoretice conștiente ale
lui Saussure se află noțiunea de natură opozitivă și
relațională a entităților lingvistice, noțiune prezentă deja
în Memoire și în teza asupra genitivului absolut, reluată
apoi în cursurile de la Paris și în studiile asupra limbii
lituaniene.
În Memoire, ca și în cursurile de la Paris și în
studiile asupra limbii lituaniene domină și noțiunea de
sistem, complementară celei anterioare.
Ideea de sistem, care ne face să distingem între
lingvistica statică și lingvistica evolutivă, ne face să
percepem distincția și legătura dintre sistem și realizarea
sistemului, dintre limbă și vorbire, percepție care datează
din vremea călătoriei în Lituania și care a fost apoi
întărită prin întâlnirea cu Baudoin și prin descoperirea lui
Kruszewski.
În 1894, în mintea lui Saussure se coc ideile cele
mai originale, cele în care nu s-au văzut decât cu mare
încetineală ideile centrale ale gândirii saussuriene: ideea
limbii ca formă, ideea relativității, a arbitrarului și a
istoricității radicale a întregii organizări lingvistice.”
(Ferdinand de Saussure,1998:pp.272-273)
„Concepția unei semiologii ca teorie generală a
semnelor, anterioară datei de 1901, și formularea,
conexă acestei concepții, a „primului principiu”, adică a
149
principiului arbitrarului, au reprezentat, timp de câțiva ani,
o soluție satisfăcătoare pentru Saussure, așa cum se
vede în faptul că pe ele se bazează incipitul și factura
generală ale celui de al doilea curs.
Și totuși planul se schimbă la trecerea de la al
doilea al treilea curs, de abia în lecția din 19 mai 1911,
când se afla la sfârșitul celui de al treilea și ultim curs al
său, Saussure introduce termenii de: semnificat și
semnificant, necesari pentru a formula în mod mai riguros
principiul arbitrarului expus în alți termeni cu
douăsprezece zile înainte și reluați sub această formă
mai profundă numai în ultimele două lecții ale cursului,
ținute la 30 iunie și la 4 iulie.
La sfărșitul cursurilor sale, Saussure vede cu mare
claritate că, istoricizându-l în mod radical, arbitrarul
semnului se referă nu numai la fața semnificantă, ci și la
fața semnificată a semnului și a limbilor, căci
semnificațiile nu au, de asemenea, valoare decât în
raport cu ceea ce le înconjoară, iar lumea conținuturilor,
ca și aceea a sunetelor, este amorfă înainte de a
interveni înlănțuirea, arbitrară și prin urmare „sistemică” a
limbii. Numai la sfârșit Saussure a descoperit principiul
unificator al teoriei limbii.
Ultimul răspuns al lui Saussure este centrat pe
teoria arbitrarului. În seria infinită a diferitelor produse
fonice ca și în seria infinită a diferitelor sensuri,
amândouă constituind două țesături continue, limbajul
150
separă entități diferite, ce introduc limite între care sunt
identificate fenomenele diferite din punct de vedere
psihologic sau fonic.
Limba este mecanismul care conduce aceste
identificări și discriminări. Ea este un ansamblu de
articulări, de limite care fac să fie discontinue atât masa
realizărilor fonice cât și masa semnificațiilor. Grație limbii,
locutorul categorizează o entitate fonică particulară drept
o anumită entitate semnificantă și o entitate perceptivă
sau conceptivă sau concepută drept o anumită entitate
semnificată.
În cel mai profund grad, sensul arbitrarului
semnului nu este cel care reiese din pagina 87 din
C.L.G., ci acela din Capitolul IV al părții a doua,
consacrată valorii lingvistice: semnul lingvistic este
arbitrar pentru că este o combinație de două fețe,
semnificat și semnificant, care sunt arbitrare în măsura în
care ele unifică în mod arbitrar, fără a ține seama de
motivările de ordin logic sau natural, sensuri disparate și
tipuri disparate de realizări fonice.
Natura „sistemică” a semnului lingvistic vine din
arbitrar. Delimitarea semnelor, eliberată de orice motivare
legată de substanța conceptuală sau fonică, este lăsată
în seama delimitării semnelor prin ele înseși. Din arbitrar
decurge și o metodologie renovată a descrierii semnelor,
pe care nu trebuie s-o mai folosim în termeni fonico-
acustici sau ontolofico-logico-psihologici, ci ăn termenii
151
diferențelor fonico-acustice și ontologico-logico-
psihologice utilizate într-o limbă dată pentru a constitui
diferite semne posibile.” (Ferdinand de Saussure, 1998:
pp. 276-278)
„Franța este țara în care influența lui Saussure a
fost cel mai mult recunoscută. Prin Meillet, Grammont,
Vendryes, Benveniste și Martinet, Saussure îi
influențează, în mod mai mult sau mai puțin evident, pe
toți lingviștii francezi. Influența lui Saussure s-a extins,
mai ales în Franța, în afara domeniului lingvistic și
aceasta, poate în mod inevitabil, a dus uneori la așa-
numitele „aproximări jurnalistice” denunțate de G. Mounin
1968.
În Japonia influența lui Saussure este „imensă”.
Traducerea C.L.G., care a fost prima în lume, s-a
bucurat, la apariție, de un mare succes.
În Europa de Nord, influența lui Saussure a fost
puternică și vizibilă. Ea s-a afirmat în Norvegia prin opera
lui Sommerfelt, sensibilă la aspectele sociolingvistice ale
concepției saussuriene. În Suedia, în ciuda textelor
polemice ale lui Collinder, tradiția creată de Noreen a
facilitat influența saussuriană, care s-a manifestat prin
Malmberg și prin alții. Influența lui Saussure s-a simțit mai
ales în Danemarca, Birnbaum, bine cunoscut ca membru
al Academiei a avut numeroși adepți: Brondal, căruia i-a
fost totuși contestată asimilarea efectivă a substanței
gândirii saussuriene.
152
Soarta operei lui Saussure a fost în Rusia foarte
inegală. Ideile saussuriene au fost introduse mai întâi de
S. Karcevskij, care urmase cursurile lui Saussure la
Geneva începând din 1905, licențiat în litere în 1914, el
s-a întors în patrie în 1917 și i-a informat pe tinerii
moscoviți cu privire la doctrina saussuriană.
Dintre marii șefi ai școlii de lingvistică americană
din secolul XX, Sapir prezintă convergențe interesante cu
Saussure, dar este pe deplin independent față de acesta.
Bineînțeles că nu trebuie să uităm că una dintre cele mai
bune lucrări de ansamblu asupra lui Saussure provine din
S.U.A. Dar o apreciere ca aceea a lui Waterman, care îl
definește pe Saussure ca find „the greatest theoretician
of the new era”, este o excepție. Lui Saussure i se dă din
nou o mare atenție numai după ce reapare interesul
pentru ceea ce se află „în spatele” infinitei multitudini de
utterances și pentru mecanismul limbii care produce
utterances: la originea acestui interes se află, fără
îndoială, atitudinea teoretică a lui Chomsky.
În universitățile englezești, prezența lui Saussure a
fost garantată, într-un anume mod, în primul rând de A.
Gardiner. Mai mult decât în S.U.A., prezența lui Saussure
apare în Marea Britanie ca întărită, grație unor savanți ca
R.H. Robins”. (Ferdinand de Saussure,1998: pp. 280-283)
„În Polonia, succesul lui Saussure este legat de
acela al tradiției inaugurate de Baudoin și Kruszewski și
de activitatea lui Witold Doroszewski și de J. Kurylowicz.
153
În Polonia, ca și în Suedia, mediul filosofic s-a interesat
de pozițiile saussuriene, centrale în lucrările lui A. Schaff
din 1964 și 1965.
În Ungaria, primul savant care s-a angajat în
analiza și aprofundarea problematicii saussuriene a fost
Witolg Gombocz. În Cehoslovacia, terenul pentru
difuzarea C.L.G. era pregătit de diferiți savanți. În primul
rând de o personalitate originală, filosoful și omul politic
Thomas Garrigue Masaryk.
Cei care au contribuit la răspândirea operei lui
Saussure în țările de limbă germană au fost chiar criticii
săi: Wartburg a criticat în repetate rânduri distincția dintre
sincronie și diacronie, Ammer și Rogger au criticat unele
idei din C.L.G.
Pentru lingviștii italieni, ca Bartoli, Battisti, Bertoldi,
care au studiat la Viena înainte de primul război mondial,
C.L.G. a fost o revelație umbrită totuși de fascinația
pentru Gillieron și de opinia că au izbutit să „se
desprindă” de curs, „dominându-l”.
Tabloul receptării C.L.G. în diferite țări poate fi
completat cu ceș aș ărezenței lui Saussure în diferitele
tendințe ale lingvisticii. Se mai declară adepți ai lui
Saussure reprezentanții tendinței sociologice: Meillet,
Vendryes și Sommerfelt.” (Ferdinand de Saussure, 1998:
pp. 284-287)
„Influența lui Ferdinand de Saussure se
recunoaște de asemenea și la unii savanți pe care e greu
154
să-i clasificăm într-o școală precisă, ca G. Guillaume sau
Jespersen, în ciuda evidentelor sale lipsuri în înțelegerea
unor lucruri. De altfel, dat fiind interesul lui Saussure
pentru „limba vie”, pentru vorbire, s-au încercat chiar și
convergențe cu unele poziții foarte îndepărtate, ca acelea
ale lui Gillieron și Schuchardt.
Putem constata că redescoperirea gândirii
saussuriene în întreaga ei autenticitate trezește un
interes crescând pentru tezele lui Saussure la toți cei
care, în diferite feluri, sunt angajați în analiza realității
lingvistice.” (Ferdinand de Saussure, 1998: p. 289)
David: „Avea cu cine să semene. Străbunul său,
Horace-Benedict, a fost părintele geologiei, al
mineralogiei și al meteorologiei alpestre [...] Tatăl său
[...], și el naturalist, le inocula copiilor săi, prin propriul
exemplu, disciplina cerută de o muncă metodică și
dorința de a obține mereu rezultate tot mai bune [...] Se
pare că mama sa avea toate darurile spiritului și ale
bunului gust, fiind, printre altele, o foarte buna muziciană.
Eleganța sobră a casei de la Genthold, cu frumoasa sa
peluză înconjurată de două rânduri de copaci centenari,
oglinda lacului. Alpii, ce se vedeau la orizont, vara; iarna,
vastul apartament din Tertasse, la Geneva, cu vitrine
pline cu tot felul de colecții, cărțile, albumele, gravurile,
iată mediul în care a crescut Ferdinand de Saussure”.
(Ferdinand de Saussure,1998:p.239)
155
„Îl fascina orice problemă: o întorcea pe toate
fețele, o aprofunda și nu o părăsea până ce nu formula,
pentru el și pentru prietenii săi, o soluție, pe care o
exprima cu o rigoare care surprindea la un adolescent.
Apoi declara că adevărul poate fi altul, chiar la polul
opus. Căci, dacă Saussure avea nevoie de mare rigoare
în exprimare, el respecta încă și mai mult adevărul, așa
că o clipă după ce afirmase o idee, puteai crede că nu
vroise decât să construiască, spre a-i arăta și mai bine
fragilitatea, o teză bazată pe argumente incomplete”.
(Ferdinand de Saussure, 1998: p. 241)
Meillet: „F. De Saussure era un adevărat profesor:
pentru a fi profesor nu este de ajuns să reciți în fața
studenților un manual corect și adus la zi; trebuie să ai o
doctrină și o metodă și să prezinți știința cu un accent
personal. Învățătura pe care studentul o primea de la F.
De S. Avea o valoare generală, ea îl pregătea să lucreze
și îi forma mintea; formulele și definițiile sale se fixau în
memorie ca niște îndreptare și modele. El îi făcea pe
studenți să iubească și să simtă știința pe care le-o
preda; gândirea sa de poet dădea adeseori expunerii o
formă plină de imagini, pe care nu o mai puteai uita. În
spatele detaliului pe care îl arăta, ghiceai o întreagă lume
de idei generale și de impresii; de altfel, părea că nu vine
niciodată la curs cu un adevăr gata fabricat; pregătea cu
grijă tot ce avea să spună, dar nu dădea ideilor sale un
aspect definitiv decât vorbind; își definitiva forma în clipa
156
când se exprima; ascultătorul stătea ca atârnat de
această gândire în formare, care se mai crea încă în fața
lui și care, chiar și în momentul când se formula în modul
cel mai riguros și mai pregnant, lăsa impresia că așteaptă
o formulare încă și mai precisă și mai pregnantă.
Persoana sa te făcea să-i iubești știința; te mirai văzând
cum ochii lui albaștri, plini de mister, percep realitatea cu
o exactitate atât de riguroasă; vocea sa armonioasă și
voalată făcea ca faptele gramaticale să-și piardă
uscăciunea și asprimea; în fața grației sale aristocratice
și tinerești, nu-ți puteai imaginacă cineva ar putea
reproșa lingvisticii că-i lipsită de viață”. (Ferdinand de
Saussure, 1998: p. 252)
„Eu nu am audiat niciodată cursurile de lingvistică
generală ale lui F. De Saussure. Dar gândirea lui F.d.S.
se formase foarte devreme. [...] Doctrinele pe care le-a
predat la cursurile de lingvistică generală (la Geneva)
sunt cele din care se inspira cursul de gramatică
comparată ținut de el cu douăzeci de ani mai înainte la
Ecole des Hautes Etudes, curs pe care l-am audiat. Le
regăsesc aici, asa cum adeseori era cu putință să le
ghicești dinainte”.
„Până la plecarea din Paris, procesele verbale au
fost redactate de Saussure, cu eleganța fermă care îi era
proprie; dar aceste procese verbale nu amintesc decât
arareori de observațiile prin care, cu o discreție și o
politețe cu totul deosebite, F. De Saussure arăta punctele
157
slabe ale comunicărilor pe care le ascultase sau scotea
în evidență interesul prezentat la lucrări”. (Ferdinand de
Saussure, 1998: p. 254)
BIBLIOGRAFIE
Ionescu, Emil, 1992, Manual de lingvistică generală,

București, Editura All
Saussure, Ferdinand de, 1998,Curs de lingvistică
generală, Iași, Editura Polirom”
158

D - Mari Lingvisti Ai Secolului XX 11 Mai

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D - Mari Lingvisti Ai Secolului XX 11 Mai

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nina Aurora Bălan

MARI LINGVIȘTI AI SECOLULUI XX

JOHN LANGSHAW AUSTIN ŞI PRAGMATICA __________ 6

EUGEN COȘERIU ________________________________ 31

ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ _______________________ 32

EUGEN COŞERIU - OMUL ŞI LIMBAJUL SĂU _________ 52

VIAŢA ŞI OPERA _________________________________ 52

ALEXANDRU GRAUR DESPRE LIMBA ROMÂNĂ ______ 69

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE ________________________ 69

VIAȚA ȘI OPERA _________________________________ 92

TEZELE LUI SAUSSURE DESPRE CONCEPTUL

DATE BIOGRAFICE _______________________________ 112

REVOLUȚIA SAUSSURIANĂ ______________________ 140

VIAŢA ŞI OPERA ________________________________ 140

Acest volum este realizat de către studenţii anului I

John Langshaw Austin este fondatorul pragmaticii.

„Lucrurile despre care voi vorbi aici nu sînt nici

„Pentru că, după cum sugeram, nu există o

„În Sofistul, Platon defineşte vorbirea (logos) drept

Alexandrescu Vlad, in Prefață la Cum să faci lucruri cu

Personalitate deosebită a lingvisticii mondiale,

A absolvit liceul „Ion Creangă” din orașul Bălți,

Doctor în Filologie și Filosofie, autorul unui număr

„Teoria del lenguage y linguistica general”, Madrid,

Eugen Coșeriu, considerat un adevărat clasic al

Cele cinci principii ce l-au călăuzit pe marele

• Principiul umanismului (sau al „științei” originare);

Cu privire la acest principiu, Eugen Coșeriu afirma: “nici o

• Principiul responsabilității sociale.

„Deci, să nu scriem într-un fel în care alții nu ne-ar

SISTEMUL LIMBII ȘI NORMELE LINGVISTICE

„Structurile, opozițiile și funcțiile „idiomatice”

„De la Aristotel, Coșeriu a preluat (pe filiera lui A.

tehnică virtuală 4 tipul lingvistic

Mult mai târziu, Ferdinand de Saussure a subliniat,

„Structuralismul- mai exact, structuralismul propriu-

• Principiul funcționalității cu important corolar

• Principiul opoziției care are drept corolar

• Principiul sistematicii (sau al structurării

„Observând deosebirile, dar și apropierile

Pincipiul funcționalității este unul din principiile

Principiul sistematicității sau al structurii

Eugen, Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, Editura

Simona Gabriela DIACONU

Există deja concepția că lingvistica acestui mileniu

Întreaga activitate lingvistică a eruditului este

„Limbajul poetic nu mai este calificat că antilimbaj,

Bardu Nistor, Concepţia lui Eugen Coşeriu despre limba

„Alexandru Graur (1900-1988) a fost unul dintre

Pentru a contura într-o anumită măsură

În secțiunea intitulată „2. Limba scrisă şi limba

“În activitatea lingvistică multilaterală a lui

Avram, Mioara, Alexandru Graur (1990-1988), „Limba

Maria Adellina MARINCA

William "Bill" Labov (born December 4, 1927) is

“In historical linguistics, we pursue the facts of

“The various proposals for the causes of sound

“The vocalization of /l/ - In many areas of the US,

WORKS ABOUT SOCIOLINGUISTIC

”Dialect- Another topic to explore is dialect or

”Modern linguistics, like traditional grammar before

“Obiectul sociolingvisticii îl constituie studiul limbii

”Raporturile dintre lingvistică și sociologie sunt,