UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.3/2014
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
References:
1. Collins H., 101 American English Proverbs, USA, 1992
2. Croitoru E., Interpretation and Translation, Galati, 1996
3. Larsen Sh., Translation as a Means to an End, London, 1979
4. Medvedeva L.M. "English Grammar in Proverbs, Sayings, Idioms and Quotations" Kiev 1990
5. Millia M., Dictionar de proverbe, maxime şi zicatori englez-roman, Bucuresti, 1999
6. Арнольд И.В., Лексикология современного английского языка, М., 1986
7. Виноградов В.В., Русский язык: Грамматическое учение о слове. – 2-е изд., - М., Высшая школа,
1972
8. Комиссаров В.Н., Кораллова А.Л., Практикум по переводу с английского языка на русский, М.,
1990
9. Flonta T., Dictionar Englez-Roman de proverbe echivalente, Editura Teora, 1992
10. Oxford Advanced Learner’s Dictionary/ Oxford: fifth edition, Oxford University Press, 2004
11. Oxford Dictionary of English Proverbs, Oxford, 1970
Recomandat spre publicare: 12.10.2014.
TIPOLOGIA ACTELOR DE VORBIRE
Tatiana SÎMBOTEANU,
master în filologie, doctorand AŞM
tati_andy85@yahoo.com
Rezumat: Actul de vorbire este unitatea de bază a descrierii lingvistico-pragmatice care studiază folosirea limbii în context
situaţional. Actele lingvistice exprimă de exemplu: o constatare, un sfat, o promisiune, o mulţumire. Luând cuvântul nu
N
pronunţăm pur şi simplu fraze construite după reguli gramaticale, sintactice şi semnatice, ci ajungem a realiza anumite acte,
considerate de succes sau nu, ceea ce semnifică că ne implicăm într-o formă de comprotament guvernată de reguli, care nu
sunt doar de natură lingvistică, ci şi socio-culturală, caracteristice unei comunităţi date într-o anumită perioadă a existenţei
sale.
Cuvinte-cheie: act de vorbire, locuţionar, ilocuţionar, perlocuţionar.
Résumé: L’acte de discours est l’unité fondamentale de description linguistique-pragmatique qui étude l’use de la langue
dans un contexte situationnelle. Les actes de discours expriment une constatation, un conseil, une promesse, un
remerciement. A l’aide de la parole, on ne prononce pas tout simplement des phrases construites selon règles
grammaticales, syntactiques et sémantiques, mais on réalise certes actes, considérés de succès ou non, ce qui signifie que
nous nous impliquons dans une forme de comportement gouvernée par de règles la nature desquelles n’est pas tout à fait
linguistique , mais aussi et socio-culturelle, pertinente pour une communauté visée dans une certaine pério]de de son
existence.
Mots-clés : acte de discours, illocutionnaire, illocutionnaire, perlocutionnaire.
Intoducere:
„Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa
produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă, într-un context determinat”[1].
Printre structuri sintactice (indicative, interogative, imperative) şi funcţii pragmatice (afrimaţie, întrebare,
ordin) nu există o corespondenţă biunivocă. Avem însă ceea ce este mult mai mult decât un mod de realizare a
unei anumite acţiuni. De exemplu, pentru a realiza o cerere, am putea folosi, în afara modului imperativ
„Închide fereastra!”, o structură sintactică la indicativ „Aici înuntru e tare frig.”, sau interogativă „Ţi-ar plăcea
să închizi fereastra?”. Corelativ, una şi aceiaşi afirmaţie, cum ar fi fraza la modul sintactic indicativ „E frig de
crapă pietrele”, poate servi la realizarea diferitor acte lingvistice: o constatare (o descriere a timului chiar), o
interdicţie (de a nu ieşi afară pe un asemenea timp), o avertizare (că timpul e urât), o scuză (că îţi este imposibil
să faci ceva din cauza timpului). Pentru a sesiza actul lingvistic intenţionat de vorbitor, în joc intră mai multe
tipuri de indicatori: lexicali (de exemplu: verbe cum ar fi: a promite, a sfătui, a recomanda, etc.), sintactici (de
exemplu: modul şi timpul verbului), prozodici (ce ţin de intonaţia pe care o percepem. De exemplu: „Vino”
poate fi descifrat după intonaţia vorbitorului fie ca o rugăminte, fie ca un ordin).
154
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.3/2014
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
Intră în joc, de asemenea, şi factorii contextuali (contextul), aşa numitele „cunoştinţe comune” (sau
presupuse că ar fi) ale vorbitorului şi interlocutorului său relative unei situaţii comunicative în cadrul căreia se
află, sau cunoştinţele posibil şi probabil parcurse în timpul interacţiunii subiecţilor, care se construiesc prin
secvenţe de acte de vorbire.
Rezultate si discuții:
Identificarea tipului de act lingvistic, atribuirea forţei ilocuţionare unui enunţ este un proces dinamic,
deseori negociabil, care are loc între interlocutori[2].
Cel care a descoperit categoria de act lingvistic şi care a relevat-o sistematic, a fost filosoful englez J.L.
Austin, care a soluţionat dihotomia dintre enunţurile performative/ constatative formulând teoria generală a
actelor de vorbire, subliniind în descrierea acestora nivelul ilocuţionar, adică, nivelul convenţional al
transformării contextului. În viziunea filosofului american J. Searle, actul ilocuţionar şi actul lingvistic coincid,
în raport cu accentuarea aspectelor lingvistice în detrimentul celor convenţionale şi sociale prezentate cu succes
de Austin.
Cercetările contemporane referitoare la actele lingvistice se ocupă de problema universalităţii lor (se pune
aici întrebarea: Oare sunt actele de vorbire universale?) orientându-se spre identificarea unor soluţii relativiste,
care să ţină cont de forţele variabile de etnie şi cultură; de problema relaţionării pe care categoria actului
lingvistic o menţine cu alte categorii pragmatice relevate de analiza etno-metodologică şi conversaţională; de
problema clasificării actelor şi desigur, de regulile de constituire ale unui act, de ceea ce este necesare să existe
pentru ca un act să se realizeze.
Actul lingvistic este categoria care scoate din umbră dimensiunile analizei eterogene: logice (în ce mod o
teorie lingvistică poate fi legată de o teorie a acţiunii); etice (ce responsabilităţi diferite comportă luarea de
cuvânt, avem aici cazul promisiunii, care implică un angajament din partea vorbitorului); socio-etnice (în ce acte
lingvistice se recunoaşte o anumită comumnitate); tipologico-textuale (ce acte lingvistice stau la baza
constituirii anumitor tipuri de texte).
Dar în ce mod cuvintele pot avea un raport cu realitatea?
遐К Cum pot nişte sunete vocale, în sine efemere, să
schimbe lumea înconjurătoare?
Exlicaţia lui Austin este că în timpul vorbirii, au loc simultan trei acte. Primul, cel locuţionar, este actul
de a spune ceva, de exemplu, « îţi dau cuvântul meu » este emiterea anumitor sunete construite şi asamblate
într-un mod specific şi dotate de un semnificat în cadrul unei limbi. Cu actul locuţionar are loc şi un act
ilocuţionar, adică cel care se înfăptuieşte prin a spune ceva, prin folosirea cuvintelor, de exemplu, prin
afirmaţia „îţi dau cuvântul meu” se face o promisiune. După Austin, acest lucru este posibil deoarece actul
ilocuţionar satisface şi vizează o procedură convenţională acceptată care face fraza comprehensibilă pentru toti
interlocutorii. Efectiv, doar în cadrul unui context cultural şi normativ condivizat un „da” poate uni prin
căsătorie, sau o promisiune devine o chestie de onoare, pentru care se dă viaţa, în timp ce un oarecare „ceva”
poate fi şters sau uitat în grabă.
Doar contextul socio-cultural şi împrejurările particulare în care este spusă fac din expresia „Nu pleca”, o
cerere, un ordin sau o rugăminte: ceea ce face ca rând pe rând aceste cuvinte să capete o alură intenţională nouă,
este ceva legat de tonul vocii, de accentul cu care este pronunţat, de intenţia din acel moment (de forţa sa
ilocuţionară).
În final, prin „ a spune” ceva se înfăptuieşte un act perlocuţionar, adică care produce efecte mai mult sau
mai puţin intenţionale asupra sentiemntelor, gândurilor şi acţiunilor celui care vorbeşte sau ascultă. Acest act
corespunde efectelor pe care acţiunea mijlocită de limbaj o are asupra realităţii şi coincide cu consecinţele
expunerii acelui ceva. De exemplu, promiţând se poate convinge interlocutorul de a avea încredere, dar şi de a
incita în el speranţa de corectitudine şi onestitate.
Actul locuţionar – corespunde faptului de „a spune” ceva, rostirii unei expresii fine construite din punct
de vedere sintactic şi dotată de un semnificat (tot ceea ce constituie obiect de studiu pentru sintaxă şi semantică).
Actul ilocuţionar– corespunde acţiunii care este de facto realizată prin rostirea enunţului (afirmaţie,
ordin, promisiune, avertisment, confirmare, etc). Notă: acelaşi enunţ poate fi utilizat pentru a îndeplini acte
ilocutorii diferite între ele. De exemplu, în enunţul „Pisica este pe covor”, putem interpreta o invitaţie, o
avertizare, o insinuare, un ordin.
Actul perlocuţionar – corespunde efectelor obţinute cu ajutorul actului ilocutor.
Exemple: „Pisica este pe covor” (efectul aşteptat este cel de a speria, de a distra).
155
 UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.3/2014 DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.3/2014

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ

“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE” “ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014 9-12 OCTOMBRIE 2014
Consecinţele perlocutorii ale actelor noastre sunt cu totul neconvenţionale (nu sunt previzibile).
Actul ilocuţionar este nivelul decisiv al actului linvistic, după cum se subânţelege din teoria lui J.L. Au fost propuse diverse clasificări ale actelor ilocuţionare (sau a forţelor ilocuţionare ale unui enunţ). Una
Austin, adică, este nivelul la care se operează o schimbare a contextului şi care precizează substanţial ideea dintre cele mai reuşite clasificări este propusă de Searle în 1975 în articolul „A classification of illocutionary
limbajului ca acţiune. În renumita sa carte “How to do things with words” (trad. Cum să faci lucruri cu vorbe acts/ O clasificare a actelor ilocutorii”.
[Ibidem, p. 48]), Austin afirmă că orice expresie lingvistică reprezintă un act, întrucât echivalează cu un Astfel, Searle afirmă că actele lingvistice (cu referinţă la partea ilocutivă, deci, în baza diferitelor funcţii
angajament sau o acţiune: orice “a spune” este şi “a face”. Se delinează astfel, teoria actelor lingvistice, comunicative) pot fi divizate în cinci clase:
caracterizată de faptul că, după cum ne sugerează însuşi termenul, posedă statutul cuvintelor şi privilegiilor Tipul ilocuţiunii,
acţiunii. Intenţia ce stă la baza
deci, Explicaţii
De fapt, deseori, cuvintele nu descriu o acţiune, ci servesc la punerea acesteia în faptă, producând actului de limbaj
al actului de limbaj
consecinţe în realitate ; de exemplu, spunând « Scuzaţi-mă », « Îl condamn », « Te avertizez », cel care rosteşte
Reprezentative/ a suţine, a comunica, a Locutorul formulează un enunţ în baza cunoştinţelor şi
enunţul, pune efectiv în act acţiunile de a se ascuza, a condamna, a avertiza ; deci, şi mai mult decât atât,
asertive anunţa convingerilor sale.
îndeplinirea acestor acţiuni implică pronunţarea acestor cuvinte.
Analiza lingvistică se îmbogăţeşte astfel cu o unitate de măsură care permite depăşirea dimensiunii Locutorul vrea ca s interlocutorul să îndeplinească (sa nu) o
Directive a ruga, a ordona, a sfătui
sintactice şi semnatice şi orientarea în studiul pragmatic a dinamicilor internaţionale. anumită acţiune.
Dacă interlocutorul, în baza diverselor tipuri d eindicatori convenţionali, recunoaşte o secvenţă discursivă a promite, a acorda, a
Comisive Locutorul se implică într-o viitoare acţiune.
drept act ilocuţionar de un anumit tip, acesta „intră în vigoare/ este valabil”, adică duce la asumarea unui oferi, a ameninţa
ansamblu de drepturi şi îndatoriri pentru participanţii la dialog [3]. a mulţumi, a saluta, a Locutorul exprimă orientarea sa psihică/ emotivă pentru a
Dacă, de exemplu, fac o afirmaţie, devin responsabil de ceea ce spun şi interlocutorul are dreptul să Expresive
dori, a denunţa stabili şi menţine raporturi sociale.
conteze pe buna mea credinţă şi pe coerenţa mea ulterioară. La validarea unui act de vorbire nu participă doar
actele ilocuţionare, dar şi presupunerile care le constituie, aşa numitele „condiţii de fericire”, termen formulat de a numi, a elibera, a Locutorul exercită o anumită puterea a sa/ competenţă în
Declarative
Austin, şi care pot deveni fundamentul pe care pas cu pas se construieşte schimbul intercativ [4]. boteza cadrul unui anumit mediu instituţional.
Actul ilocuţionar şi forţa ilocuţionară preocupă acelaşi nivel de descriere al actelor lingvistice. Vorbind
despre „forţă”, ne referim la un potenţial al enunţului spre care tind indicatorii lingvistici; prin „act”, vizăm mai Deci, teoria actelor lingvistice ne focusează atenţia pe responsabilitatea pe care noi, în calitate de
ales, enunţul condiţiile de succes/ fericire lingvistică ale căruia sunt recunoscute şi deci, poate fi clasificat drept vorbitori, o avem faţă de micile şi marile noastre acţiuni lingvistice: folosind cuinvtele, în realitate, fiecare îşi
act. asumă un angajament în crearea unei părţi din realitatea personală şi socială.
Austin mai face distincţia dintre încercările de aNrealiza un act lingvistic şi cazurile în care enunţul are Searle mai distinge în cadrul actelor lingvistice: 邠К
succes. Acest fapt se realizezaă prin contextualizarea limbajului, adică, prin punerea sa în acţiune. • Acte lingvistice directe: cele care au loc atunci cand forma gramaticală şi valoarea ilocuţionară coincid
Actul locuţionar este unul dintre nivelurile de descriere a actului lingvistic, mai explicit, este nivelul de (de exemplu: forma declarativă şi afirmaţia, forma imperativă şi ordinul, forma interogativă şi
care se ocupă gramatica: nivelul de „a spune ceva”. Termenul şi conceptul îşi găsesc începuturile în lucrările şi întrebarea).
notele de gramatică ale lui Austin, paralel cu actele ilocuţionar (pe care J.L. Austin îl consideră central) şi cel • Acte lingvistice indirecte: cele care au loc atunci cand forma gramaticală şi valoarea ilocuţionară nu
perlocuţionar. coincid.
Un act locutor constă în rostirea unor expresii care aparţin unui anumit lexic şi construit conform sintaxei. Exemplu: „Poţi să îmi dai sarea?” Aici forma interogativă îmbracă valoarea imperativă, având scopul de
Pentru a-l defini, este nevoie de implicarea foneticii, lexicului, morfosintaxei, semanticii, deci, a tuturor a ruga pe cineva să transmită sarea, sau „Cafeaua este încă pe foc”, forma gramaticală ne indică că este vorba
nivelelor de descriere gramaticală clasică. despre o afirmaţie, o constatare, care însă, într-un anumit context, devine o sugerare, un ordin, o recomandare:
Acelaşi filosof propunea identificarea, în cadrul actului locuţionar, a actului fonetic, ce constă din „Ar fi bine să iei cafeaua de pe foc”.
producerea unor foneme determinare, a actului fatic, ce constă în pronunţarea cuvintelor într-o ordine sintactică Actele de vorbire indirecte sunt performate prin intermediul altor acte de vorbire.
dată, a actului retic (tema, rema), ce rezidă în producerea unei unităţi lingvistice dotate cu un anumit Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de locutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a
ssemnificat. Anume ansamblul acestor trei acte constituie pentru Austin, actul de a spune, care are un competenţelor de comunicare.
semnificat. În discutarea actelor de vorbire în limbă şi comunicare, ne confruntăm deseori cu problema identificării
Şi doar la nivel ilocuţionar, lăsat în umbră de studiile lingvistice, însă privilegiat de filosof, apare actului ilocuţionar. Pentru că dacă pentru actele de limbaj indirecte forma gramaticală nu coincide cu actul
conceptul de forţă: un enunţ nu are doar un semnficiat, ci posedă şi o forţă, o anumită funcţie comunicativă, ilocuţionar îndeplinit, cum facem ca să înţelegem actul ilocuţionar?
referitor la care interlocutorii negociază. În înfăptuirea unui act ilocuţionar ne propunem nişte scopuri determinate şi pentru ca aceste scopuri să
Actul perlocuţionar – reprezintă ansamblul format din actul locuţionar şi ilocuţionar, o componentă a fie atinse, interlocutorul nostru trebuie să le înţeleagă. Iar pentru ca interlocutorul nostru să înţeleagă scopul pe
actului lingvistic în teoria lui Austin, care a influenţat considerabil pragmatica contemporană. Este actul de care îl urmărim prin cuvintele rostite de noi, trebuie să existe un mod de a face ca mesajul nostru să fie
producere, prin cuvânt (prin „a spune”), efecte asupra interlocutorilor, intenţionat sau nu. comprehensibil.
Actul perlocuţionar, ca act tipic neconvenţional, este scutit de normele limbii sau de alte sisteme de Paul Grice (1913-1988) filozof englez, format la Şcoala filozofilor limbajului ordinar din Oxford,
semne convenţionale. În cadrul actelor perlocuţionare, Austin determină atingerea unui obiectiv (perlocutionary propune nişte notiţe pentru a demonstra că chiar dacă forma gramaticală nu oglindeşte întotdeauna ceea ce
object) şi producerea urmărilor/ efectelor (perlocutionary sequels). vrem efectiv să comunicăm interlocutorului nostru, există nişte reguli raţionale care permit persoanelor să
Avem deci, pe de o parte actele ilocuţionare, cărora li se asociază un obiectiv perlocuţionar determinat: de înţeleagă ceea ce este comunicat dincolo de conţinutul literal [5].
exemplu, a asculta faţă de a ordona, a pune în gardă faţă de a avertiza, a convinge faţă de a demonstra, etc. De Acest fapt oferă oportunitatea vorbitorilor de a se aştepta ca să fie înţeleşi chiar şi atunci când conţinutul
cealaltă parte avem însă, clasele de efecte, cărora, uneori, nu li se asociază un act specific: de exemplu, sesizat nu reflectă forma gramaticală a enunţului şi permite ascultătorilor să înţeleagă acel conţinut/ mesaj.
suprinderea, iritarea, etc. Este vorba despre cum să înţelegem conţinutul pe care vorbitorul intenţionează să-l transmită
ascultărorului (chiar şi în situaţiile când conţinutul nu coincide cu semnificatul condiţional sau cu semnificatul
literal al enunţului).

156 157
 UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.3/2014 DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.3/2014

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ

“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
Exemplu: „Ai o ţigară?” (ceea ce se intenţionează nu e o simplă întrebare de informare, şi o aluzie fină de
a fi servit cu o ţigară, sau o rugăminte de a-i fi oferită o ţigară).
„Este foarte cald aici.” (scopul urmărit nu este cel de a descrie un fapt, de a-l constata, ci de
a sugera cuivă să deschidă un geam, de a se face invitat la savurarea unei băuturi răcoritoare).
O vastă ilustrare a intenţiilor evidente sau voalate ale actelor de vorbire o găsim în Ghidul român-francez
al actelor de vorbire [6]. Autorii ne prezintă cele mai variate mijloace de realizare a actelor de vorbire, folosite
în comunicarea interpersonală, pentru a:
• intra în contact cu o persoană, saluta, aborda pe cineva;
• exprima atitudinea faţă de destinatarm aproba, dezaproba, lăuda, reproşa;
• exprima sentimente, admiraţie, antipatie, simpatie;
• manifesta nelinişte, teamă, uşurare;
• conforma realităţilor sociale [Ibidem, p. 13].
Totuşi, un interes major îl prezintă actele de vorbire indirecte, care incită prin contextualizarea lor, lăsând
loc pentru interpretări şi examinare detaliată.
Dupa cum am specificat mai sus, actele de vorbire indirecte iau naştere atunci cand forma gramaticală nu
coincide cu valoarea ilocuţionară. Vin în continuare cu o serie de exemple preluate din Ghidul menţionat, şi cu o
scurtă analizare a fiecăruia, în contexte sintetic create.
Chiar pleci? După forma gramaticală vedem că este vorba despre o interogare, pe când, în contextul în
care două prietene se despart nereuşind însă să discute toate secretele, valoarea ilocuţionară este cea de părere de
rău (Ce păcat că pleci...), rugăminte (Mai stai, nu pleca...).
Aveţi cafea în casă? Ar putea fi interpretat drept o cerere (Fă-mi o cafea).
Să se audă musca! Într-o sală de clasă aglomerată, un profesor face linişte. Intenţia sa nu este cea de a
auzi bâzâitul muştii, ci de a îndemna elevii să facă linişte.
Ce viaţă bună… În dependenţă de « fericirea » sau « nefericirea » vorbitorului, interpretăm enunţul dat
drept o expresie a plăcerii şi dragostei pentru viaţă, N sau din contra, un reproş adresat sorţii, o indignare, o
plângere.
Cum? Poftim? În situaţia în care cumpărătorului care a stat la coadă într-un magazin cam 30 de minute
pentru s-şi cumpăra ceva, i se spune că acel “ceva” s-a terminat, “Cum? şi Poftim? nu exprimă nicidecum faptul
că ar avea probleme de auz, ci profunda indignare.
Asta mai lipsea ! În contextul creat mai sus, această expresie capătă valoare ilocuţionară de indignare, şi
nu de bucurie sau constatare. Într-un alt context (la construirea unui puzzle, în lipsa unei piese, nu se poate crea
imaginea definitivă), această expresie chiar ar semnifica bucurie, surpriză.
Ce baftă au unii! Exprimă invidie, părere de rău, în situaţia în care doi colegi pică la examen, în timp ce
un al treilea îl suţine cu brio.
Eşti prea curios. Chiar dacă forma gramaticală, afirmaţia, indică o constatare, scopul acestui act de limbaj
este de a-i cere destinatarului să nu se amestece în ceva ce nu-l priveşte, solicitând neimplicarea destinatarului.
Eşti liber. Este o constatare a stării civile, o părere de rău, invidie (pentru cineva care este liber să facă ce
vrea nefiind legat de obligaţii sau sarcini).
Nu bei nimic ? Intenţia vorbitorului este de a servi destinatarul cu ceva de băut. Avem aici îndemnul,
propunerea (Hai să bei ceva, bea ceva).
Eu nu aş face aşa ceva. Scopul actului de limbaj este de a-l convinge pe destinatar să nu facă un anumit
lucru, de a-l face să se răzgândească.
Ţie ţi-ar plăcea să i se facă aşa? Valoarea ilocuţionară tinde să exprime un reproş (Nu e bine ceea ce
faci!), o avertizare (Nu mai fă aşa!)
Măi băiete! Acest acest enunţ realizează actele de dezaprobare, reproş, respingere a unei afirmaţii.
Lista actelor de vorbire, ce lasă loc de interpetări şi analiză, poate fi încă continuată, cert este faptul că
valoarea lor ilocuţionară depinde de contextual situaţional, de delimitarea acestuia şi de alţi factori, cum ar fi:
statutl pe care îl au vorbitorul şi destinatarul unul faţă de celălalt (egalitate, inferioritate sau superioritate), starea
psihică a vorbitorului, conţinutul mesajului, condiţiile comunicării (loc liniştit sau zgomotos). Un alt lucru sigur
este că ţinând cont de întregul complex de factori enumerate mai sus, nu trebuie ca mijloacele de realizare a
actelor de vorbire să fie folosite în mod rigid.
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
Concluzii:
Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa
produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă, într-un context determinat.
Actul locuţionar – corespunde faptului de „a spune” ceva, rostirii unei expresii fine construite din punct
de vedere sintactic şi dotată de un semnificat (tot ceea ce constituie obiect de studiu pentru sintaxă şi semantică).
Actul ilocuţionar– corespunde acţiunii care este de facto realizată prin rostirea enunţului (afirmaţie, ordin,
promisiune, avertisment, confirmare, etc). Notă: acelaşi enunţ poate fi utilizat pentru a îndeplini acte ilocutorii
diferite între ele. De exemplu, în enunţul „Pisica este pe covor”, putem interpreta o invitaţie, o avertizare, o
insinuare, un ordin.
Actul perlocuţionar – corespunde efectelor obţinute cu ajutorul actului ilocutor.
Acte lingvistice directe: care au loc atunci cand forma gramaticală şi valoarea ilocuţionară coincid (de
exemplu: forma declarativă şi afirmaţia, forma imperativă şi ordinul, forma interogativă şi întrebarea).
Acte lingvistice indirecte: care au loc atunci cand forma gramaticală şi valoarea ilocuţionară nu coincide.
Paul Grice propune nişte notiţe pentru a demonstra că chiar dacă forma gramaticală nu oglindeşte
întotdeauna ceea ce vrem efectiv să comunicăm interlocutorului nostru, există nişte reguli raţionale care permit
persoanelor să înţeleagă ceea ce este comunicat dincolo de conţinutul literal.
Acest fapt oferă oportunitatea vorbitorilor de a se aştepta ca să fie înţeleşi chiar şi atunci când conţinutul
sesizat nu reflectă forma gramaticală a enunţului şi permite ascultătorilor să înţeleagă acel conţinut/ mesaj.
Bibliografie:
1. GALR, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 798
2. Cum să faci lucruri cu vorbe / J.L. Austin; trad.: Sorana Corneanu; pref. Vlad Alexandrescu - Piteşti:
Paralela 45, 2005
3. Ducrot Todorov, Dizionario enciclopedico delle scienze del linguaggio/ Dicţionar enciclopedic al
ştiinţelor limbajului, Isedi, 1 ianuarie 1972
4. Sbisà Marina, Enciclopedia dell'Italiano (2010)
5. Wilson, D., & Sperber, D., 1979, „Remarques 郰К sur l’interprétation des énoncés selon Paul Grice”,
Communications, 30, 80-94
6. Andrei Gancz, Marie – Claude Frachon, Margareta Cancz, Ghid ROMÂN-FRANCEZ al actelor de
vorbire, Editura Corint, Bucuresti, 1999
7. http://dexonline.ro/
8. http://www.wikipedia.org/
9. http://bibliaortodoxa.ro/
10. http://www.persee.fr
Recomandat spre publicare: 12.10.2014.

158 159