UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE

Lucrare de seminar

SPECIALIZAREA: ETNOLOGIE ANUL I

PROFESOR COORD: STUDENT:

Ştefan Mariş

Mai 2009

1
 Constituirea Imperiului Bizantin

Civilizaţia şi cultura bizantină s-au costituit ca o sinteză a tuturor elementelor

politice, reliogioase, intelectuale ale lumii antice în declin.
Imperiul Bizantin, cunoscut şi sub numele de Imperiul Roman de Răsărit, a rezultat
din divizarea Imperiului Roman din anul 395 d.Hr. şi s-a menţinut până la cucerirea
capitalei sale de către turci, în anul 1453. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-
565) a visat să reîntregească Imperiul Roman. El a cucerit nordul Africii, Peninsula
Italică şi părţi ale Peninsulei Iberice. Aceste cuceriri au fost însă de scurtă durată, pentru
că în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, musulmanii au ocupat Asia Mică, nordul Africii şi
Peninsula Iberică. Imperiul bizantin şi-a creeat o monarhie absolută şi o administraţie
puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice – cultura greacă şi dreptul roman –
cărora le-a integrat elemente orientale şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în
ţările Europei sud-estice şi răsăritene, devenind în felul acesta o componentă importantă
a culturii medievale europene în totalitatea ei, şi singurul stat civilizat din europa Evului
mediu Timpuriu; „Bizanţul – chiar şi pentru acei occidentali care nu-i admiraseră
minunile – este în evul mediu izvorul tuturor bogăţiilor...”1

Literatura

Literatura bizantină s-a format sub influenţa

concomitentă a creştinismului şi a Antichităţii greceşti. Se
poate spune că până în secolul al VIII-lea literatura din
Constantinopol este facută de oameni formaţi pe alte
meleaguri. Prima fază a literaturii bizantine este deci una
în care marile tradiţii literare nu sunt la Constantinopol ci
pot fi găsite la Bezruth, la Atena; este ca un fel de
continuare a tradiţiilor elinice. În şcoli, baza educaţiei o
formau autorii clasici şi scrierile unor Parinţi ai Bisericii
rezultând de aici că această literatură era legată de două
forme: Imperiul şi Biserica, fiind necesar ca aceasta să fie
studiată din perspectiva acestora.
Contactul culturii bizantine cu literatura,
istoriografia, ştiinţa, filozofia şi arta antică greacă s-a
menţinut timp de 1000 de ani – fapt unic în Europa Evului Mediu.
Ca trăsături generale, este o literatură în care autorii – scriind într-o limba care caută
să păstreze, dacă nu totdeauna tiparele elinei clasice, măcar ale celei elenistice, koine –
şi-au format un mod de a gândi şi de a scrie cât mai apropiat de cel al modelelor clasice.
Scriitorul va căuta, deci, să exprime într-un limbaj cât mai frumos, acordând formei o
netă preeminenţă asupra fondului – şi nu arareori, căzând din această cauza, în artificios.
Va manifesta o predilecţie constantă pentru elocinţa şi aluziile mitologice, pentru
pedanteria expresiei şi dialectica demonstraţiei. Ca urmare, verbozitatea şi abudenţa
mijloacelor stilistice îl fac uneori să rămână obscur. Scriitorul bizantin nu era obligat însă
să recurgă la exemplele autorilor păgâni din moment ce povestirile hagiografice
conţineau toate elementele pe care fantezia putea să le folosească în costrucţii epice
1
Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 202

2
romaneşti. „Dar literatură nu înseamnă numai lucruri aşternute pe hârtie, sunt,
într-adevăr şi altele care n-au fost scrise şi care fac totuşi parte din literatura unei epoci şi
a unei naţiuni, în vreme ce există destul de des lucruri scrise, dar care nu fac parte în nici
un fel din literatură. Literatură este termenul folosit spre a aminti, se pare, existenţa
manunscrisului şi a posibilităţii ca acest manunscris să fie transformat în lucrare tipărită;
există produse ale sufletului omenesc ce aparţin gândirii, sentimentului emoţionant,
manifestărilor spontane ale psihologiei unei naţiuni într-o anumită epocă, şi care
formează, de asemenea, literatura acelei naţiuni.”2
Cultul literaturii antice rămâne primordial; cu toate acestea, sursele de inspiraţie
sunt bogate, variate, incluzând şi subiecte, teme sau motive literare orientale (siriene,
persane, arabe, indiene), precum şi aspecte pitoreşti din realitatea vieţii sociale bizantine
a timpului. Bogăţia genurilor cultivate este notabilă: opere de retorica, povestiri,
biografii, amintiri, epistole, satire, pamflete, romane,etc. Astfel, printre scriitorii care s-au
dedicat genului satiric se numără volubilul, spiritualul, pitorescul Theodoros Prodromos
(sec.XI), sau împăratul Theodoros II Lascaris (sec XIII).
Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiţionalismul său
(aproape inflexibil), – ale cărui rădăcini pornesc din elenism. Literatura (în sensul cel mai
larg) şi activitatea literară, a constituit garanţia cea mai de preţ a conştiinţei de sine
bizantine; însă aceasta „se străduieşte să reînvie clasicismul antic”3
De rolul politic pe care îl juca literatura în societatea bizantină era strâns legată
însăşi poziţia scriitorilor în această societate. Printre ei se întâlneau împăraţi (Leon VI,
Constantin VII Porphyrogenetul sau Manuel II Paleologul), înalţi demnitari imperiali,
patriarhi, mitropoliti, diaconi ai bisericii Sf. Sofia, numeroşi călugări, funcţionari modeşti
sau simpli dascăli.
Omul de litere bizantin se adresa clasicismului Bibliei de care se simţea mai stâns
legat decât de clasicismul păgân al anticilor. Mănăstirile constituie cadrul privilegiat,
lucrările care erau citite în faţa comunităţii de către călugari aveau în primul rând, un
caracter religios. Natura operelor istorice ale epocii nu intra însa deloc în contradicţie cu
spiritul religios, dimpotrivă, istoria era considerată o auxiliară a teologiei, ceea ce facea
ca unii istorici să fie recomandaţi în mănăstiri. Discuţiile pe teme teologice erau preferate
chiar şi de supuşii din Imperiul Bizantin; dealtfel, Imeriul
a constituit un teren fertil pentru apariţia unr mişcări
religioase din cele mai diverse, precum arianismul,
nestorianismul, monofizismul şi bigomilii. Exista şi
posibilitatea lecturii publice în spaţii private, în cercuri de
prieteni împărtăşind aceleaşi preocupări şi gusturi literare,
dar singura indicaţie certă care se menţionează în acest
caz, este a cercului de literaţi din care face parte Agathias,
însă nu trebuie exclusă nici posibilitatea lecturii
individuale, de către amatori de istorie dornici să se
instruiască şi să se edifice prin citirea unor lucrări care
îmbină informaţia cu interpretarea moralizatoare în sens
creştin.

2
Nicolae Iorga, Sinteza bizantină, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 62, 63
3
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 100

3
 Alături de impresionanta operă istoriografică, ceea ce îl ocupă în mod deosebit pe
scriitorul bizantin era retorica. Apropape că nu exista în Bizanţ un teolog sau un
predicator care să nu stăpânească toate regulile şi trucurile retoricii, pe care o studiau cu
cea mai mare atenţie: arta oratoriei – al cărei element cel mai important era metafora era
pentru ei un element apologetic indispensabil.
Literature bizantină este, deci o literatură în limba greacă de mai multe stiluri. In
sec al VI-lea şi al VII-lea ea foloseşte stilul frumos, căutând să se apropie de Tucidide şi
de Xenofon, de marile modele care-i stau în faţă, apoi ne aflăm în prezenţa unei alte
literaturi, aceea a lui Theofzlact Simocattes care, tradusă, ar fi de un mare înţeles, dar
care, citită chiar în original supune la un anumit efort chiar şi pe cel mai bun dintre
cunoscătorii antichităţii elenice; „ea este un fel de floare târzie: florile cele mai rare sunt
adunate ca să de o frumuseţe cu totul specială acestui stil copiat după antichitate”4

Genuri şi specii

Caracteristică pentru literatura bizantină este şi cultivarea unor genuri si specii

literare minore, a unor compoziţii de factură fragilă, manieristică, miniaturală. În acest
câmp se înscrie producţia epistolară – care intra în cadrul retoricii, sau satira. Aici, însă,
bizantinii nu se arătau a fi prea dotaţi cu simţul umorului; aşa dupa cum nu erau atraşi
nici de genul eroic. În schimb, spiritul lor acid făcea ca adeseori satira să alunece prea
uşor în sarcasm şi invectivă, dacă nu de-a dreptul în injurie (îndeosebi când se aplica în
politică). În acest sens, modelul preferat – şi potentat la maximum – era Lucian din
Samosata.
În domeniul prozei, literatura bizantină şi-a adus contribuţiile cele mai valoroase în
scrieri cu caracter istoric, în opera hagiografice şi câteva romane. Titlul de onoare îi
revine literaturii istorice – pasiunea cititorului bizantin, satisfacută de un
mare număr de autori: de-a lungul celor 11 secole ale istoriei sale, doar
secolul al VIII-lea, paralizat de măsurile iconoclasmului, nu şi-a avut marele
său istoric. Dupa perioadele cronografiilor, seria marilor istorici include
numele lui Procopius, Psello si Ana Comnena.
Mihail Psellos este autorul unei Cronografii cuprinzand perioada dintre
976-1078, dar s-a interesat mai puţin de istoria
militară, socială, politică a acestei perioade, decât
de viaţa cotidiană din Bizant şi în special de
moravurile şi intrigile de la Curte.
O capodoperă a literaturii bizantine, mult răspândită în
epocă, tradusă în toate limbile de cultură şi citită cu un mare
interes şi astazi, este scrisă de autoarea Ana Comnena (1083-
1153), fiica împăratului Alexios, care face un elogiu neîntrerupt
părintelui său, dar şi un amplu tablou al epocii, pe baza unei
vaste şi variate documentaţii, precum şi a amintirilor personale.

Proza literară bizantină include şi opere despre vieţile

sfinţilor (în care datele imaginare se împletesc cu cele reale – elementele miraculoase
abundă). Observarea precisă a realităţii, fineţea studiului psihologic, notaţia pitorească a
4
Nicolae Iorga, op. cit., p. 70

4
vieţii şi moravurile tuturor straturilor societăţii, alternează adeseori cu aventuri si poveşti
fantastice. Scopul urmărit este în primul rând acela de edificare morală creştină.
Un alt gen epic cultivat în Bizanţ este romanul în proză, producţie stereotipică,
urmând schema celebrelor romane ale lui Heliodor (Istoria etiotipica) şi Longos (Daphnis
si Chloe): 2 tineri îndrăgostiţi întâmpină tot felul de dificultaţi. Foarte gustat, genul a
început din sec al V-lea, cu romanul în versuri Ciprian din Antiohia. Autoarea lui, fosta
împarateasa Eudoxia a scris – printre multe alte opere – şi un poem în hexametrii,
„Patimile lui Hristos”.
Numeroase genuri şi specii poetice au fost cultivate în Bizanţ – poeme didactice,
versificări pe cele mai variate teme, epigrame, poezii ocazionale, economiastice, satirice,
parodii, poveşti şi legende, poezii „prodromice” (scrise într-o limbă savantă, cu procedee
retorice); mai tarziu, dupa 1204, poeme curtene, cavalereşti, de derivaţie occidentala. O
producţie abundentă, dar de o valoare literară foarte modestă; cu excepţia a 2 momente,
de o absolută originalitate şi de o realizare artistica de înalt nivel.
Primul din aceste momente este cel al poeziei ritmice. Este o poezie religioasă (ale
cărei origini urcă până la imnurile de propagandă ale gnosticilor din sec II), populară,
născută în cadrului cultului şi rămasă integrata liturghiei; un imn declamat şi cântat în
biserică, compus – atât textul cât şi melodia – de un melod.
Reprezentantul ei ilustru, considerat cel mai mare poet al Bizantului, Romanos
Melodul (cca.490-cca555) a compus un numar imens de de imnuri si rugaciuni. Iată un
fragment:

Ca o mioară care-şi vede mielul

târât la moarte, Maria întristată îl urma,
împreună cu alte femei, strigând:
„Încotro mergi, fiule? Încotro te
grabeşti?/.../
Să te însoţesc, fiule, ori mai degrabă să te aştept?

Spune-mi un cuvânt, tu, Cuvântule: nu mă lăsa tăcerii,

tu, care mi-ai păzit curăţia,
tu, fiule şi Dumnezeul meu! /.../

Te îndrepţi, fiule, către o moarte nedreaptă

Şi nimeni nu se alătură durerii tale; nu te însoţeşte
Petru, care îţi spunea:
„Nu mă voi lepăda de tine niciodata, nici chiar de-ar fi
să mor”.

/.../Din toţi, nici unul! Tu, singur între toţi,

mori, singur, fiule, pentru toţi cei care i-ai mântuit,
pentru toţi cei pe care i-ai iubit,
tu, fiule şi Dumnezeul meu!

5
 Marea epocă a poeziei ritmice – care are şi meritul de a fi căutat să exprime
sentimente personale într-o formă personală – este cuprinsă între secolele VI-X; dar
poezia „melozilor” a continuat până la sfârşitul Imeriului.

Al doilea moment, cel al amplului poem

epic intitulat Digenis Akritas, opera cea mai
originală şi mai importantă pe care ne-a lasat-
o Bizanţul; totodată o bogată, colorată şi vie
sursă de amănunte asupra vieţii statului şi a
nobililor feudali. Este epopeea naţională a
Bizanţului, pentru că tema ei este lupta
Imperiului cu arabii în sec IX şi X, susţinută
de trupele de frontiera (akritai); şi pentru ca
inspiraţia poemului îşi are sursa pe de o parte
în sentimentul popular, pe de altă parte în
sentimentul creştin, coordonată fundamentală a spiritului culturii bizantine. Eroul
poemului, Digenis, „este probabil acel ofiţer bizantin din tema Anatolicelor care a căzut
în 788 într-o luptă împotriva arabilor. Amintirea lui a fost glorificată într-un număr mare
de cântece populare. A devenit unul dintre eroii favoriţi ai armatelor bizantine”
(H.Gregorie).

Literatura, arta, pictura, religia şi alte valori culturale atestate de documente şi

descoperiri, au influienţat multe popoare şi civilizaţii care şi-au facut veacul în urma
acestora, iar admiraţia oarbă pentru acesta şi pentru filozofia clasică au deschis calea
umanismului occidental. Nu trebuie să uităm, însă, că această literatură, a cărei sursă nu
erau masele populare nu este făcută pentru ele şi că în acest sens ea este inferioară
literaturii occidentale, fiindcă nu se adresează decât unei fracţiuni a naţiunii. „Ea vine
fără îndoială de la un anumit suflet, dar ea nu vine din acel suflet mare al unei întregi
naţiuni.”5
Influenţa bizantină a patruns chiar şi în literatura noastră veche prin intermediul
traducerilor în slavonă, dar şi direct de la originalele greceşti. Radu Greceanu, Ion
Neculce şi Dimitrie Cantemir îşi culeg informaţiile de la cronicarii bizantini. Literatura
bizantină ne-a dat – prin traduceri, fie direct din greceşte, fie prin intermediare slavone –
foarte răspânditele cărţi populare: Albinuşa sau Floarea darurilor, Războiul Troadei,
Isopia, Fiyiologul, Sindipa filosoful, Varlaam şi Ioasaf – tradus de boierul erudit Udrişte
Năsturel, – sau romanul de dragoste erotocritul, difuzat prin două traduectâri din greceşte
şi o prelucrare a lui Anton Pann. De îndepărtată inspiraţie bizantină sunt şi Învăţăturile lui
Neagoe Basarab încă din secolul al VII-lea.
Bizanţul a sfârşit, în felul acesta, şi în forma sa literară, dar nu fără a transmite
tradiţia sa şi altor naţiuni ce au fost mai vii şi care au adăugat acestei moşteniri cu care se
mânresc, o vitalitate nouă pe care Constantinopolul nu o mai avea demult.

5
Nicolae Iorga, op. cit., p. 76

6
 BIBLIOGRAFIE

 ***, Biblioteca cunoaşterii, Istoria 1, Ed. România liberă, Bucureşti, 2009

 Djuvara, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

 Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei (vol. 4), Ed. Saeculum, Bucureşti,
2001

 Iorga, Nicolae, Sinteza bizantină, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972

 Le Goff, Jacques, Civilizaţia Occidentului Medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1970